AUTORUL: Salut, ce faceți? Cum sunteți? Sper că vă merge bine. Acum începe partea a doua. Începe cu mine.
Eu sunt autorul. Autorul, da, autorul real al piesei pe care o urmăriți.
Da, știu. Știu. Asta complică lucrurile. E o întrerupere, o paranteză. Legat de asta, pot doar să vă cer scuze în avans.
Am fost profesor de scriere creativă mulți ani, așa că sunt foarte conștient de ce implicații poate avea gestul meu: în primul rând, apariția autorului. Asta deja... Şi pe deasupra, nici n-o să mai apar.
Acum sunt cu voi timp de vreo cincisprezece minute - paisprezece și jumătate, cam atât a durat la ultimele repetiții -, și gata, n-o să mai apar. După aceea continuăm cu povestea actriței și povestea regizorului.
Dacă un elev ar veni la mine și mi-ar propune așa ceva într-o piesă, i-aș spune : “La asta... mai gândește-te”. Nu, serios. “Gândește-te bine”. Și atunci, ce caut eu aici?
Adevărul e că sunt obligat. Și nu mă refer la o obligație dramatică sau narativă, care, sincer vorbind, nu există. Vorbesc despre o obligație juridică. Sunt aici din cauza unei hotărâri a Tribunalului pentru Apărarea Competenţei și Proprietății Intelectuale, legată de niște acuzații de plagiat care au început să apară pe diferite rețele. Probabil le cunoașteți, iar dacă nu, le puteți găsi cu ușurință pe internet. Sunt acuzat de plagierea unor fragmente întregi din această piesă. Vreau să neg categoric această acuzație și să vă ofer versiunea mea asupra faptelor.
TABLOUL DOI
AUTOR: În luna ianuarie a anului 2021, Centrul Național al Teatrului mă invită să montez o piesă de teatru. Piesa pe care o vedeți acum: Impostorii.
CNT 1: Noi, în calitate de consiliu director al CNT, am fi încântați să prezentăm o creație de-a ta.
CNT 2: Ar fi o onoare.
CNT 1: Mai mult decât o onoare. Ar fi o mândrie, ar fi...
CNT 2: Ar fi ceea ce ar da sens... nu doar programului nostru, asta-i evident, ci probabil… carierelor noastre.
CNT 1: ... Vieților noastre.
CNT 2: Vieților noastre, exact. Pentru asta ne-am născut.
CNT 1: Desigur, întregul CNT...
CNT 2: ... Întregul INAEM... (Institutul Național pentru Arte Scenice și Muzică)
CNT 1: De fapt, întregul Minister al Culturii...
CNT 2: ... Tot Guvernul...
CNT 1: ... susține această propunere.
CNT 2: Chiar acum, în timp ce vorbim, Președintele și consilierii prezidenţiali urmăresc această conversație online, la Moncloa, plini de înfrigurare.
CNT 1: ... Și, într-un fel, suntem cu toții conștienți că ceea ce ar întregi mandatul nostru ...
CNT 2: ... Ceea ce i-ar da sens, ce i-ar da formă, semnificație...
CNT 1: ... Ar fi ca tu să montezi o piesă aici. Te rugăm. Te rugăm.
AUTOR: Nu pot să spun nu; nu de multe ori ai ocazia să faci atâția oameni fericiți. Așa că sunt de acord și mă apuc de treabă.
Pornesc de la un material de-al meu de mai de mult, o piesă cu titlul Ficțiunile și care am întrerupt-o din cauza pandemiei.
Trebuie să recunosc că să lucrez pe un material de-al meu îmi creează un oarecare disconfort, e ca și cum m-aș plagia pe mine însumi. Dar a te copia pe tine însuți, din câte știu, e permis. Așa că, nui nimic de reproșat în privinţa asta În 21 septembrie țin un atelier la Facultatea de Teatru. Printre studenți, în anul doi la Dramaturgie, e Violeta Canals. Am cunoscut-o pe Violeta la alt atelier acum câțiva ani. Atunci mi-a trimis o piesă la care lucra, cu titlul – care mie mi se pare destul de nefericit – Inima bate în continuare
VIOLETA: (Corectează) Inima încă mai bate
AUTOR: Inima încă mai bate. În fine, cum o fi. Eu îi spun în linii mari cum mi se pare - întrun email, într-un mod cât se poate de profesional - și uit. De fapt, ca să fiu sincer, n-am citit niciodată piesa asta. Așa fac de obicei cu studenții, lucru care, mă rog, poate fi mai mult sau mai puțin reprobabil, dar... când primești multe texte În fine, un răspuns mai mult sau mai puțin general – pe care îl am gata scris –, asta economisește timp.
Pe scurt, sunt la Facultatea de Teatru și, în ultima zi, studenții mă întreabă ce scriu și eu le vorbesc de Impostorii.
(Către studenții din clasă): Sunt două povești care avansează în paralel, în capitole independente, ca și cum ar fi capitolele unui roman. Protagoniștii sunt o actriță și un regizor; povestea actriței se desfășoară în partea asta de jos, iar cea a regizorului, aici sus… Iar la final e o scenă minunată în care ea se întâlnește cu un chelner…
În timp ce povestesc, observ că Violeta se face palidă. La ieșire, mă așteaptă pe coridor:
VIOLETA: Auzi, ceea ce ai povestit tu la oră... e o glumă, nu?
AUTOR: Ce anume?
VIOLETA: Piesa pe care ne-ai povestit-o...
AUTOR: Nu, de ce?
VIOLETA: Pe bune? Faci mișto, nu? Ai povestit piesa mea.
AUTOR: Cum adică piesa ta? Ce piesă?
VIOLETA: Inima încă mai bate... Cea pe care ți-am trimis-o.
AUTOR: Ce tot spui? Nu. Asta e piesa la care lucrez eu, Impostorii
VIOLETA: Da’-i fix la fel…
AUTOR: Auzi, nu știu despre ce vorbești. Nu te înțeleg. Și oricum trebuie să și plec.
Mă eschivez. Ajung acasă și caut e-mailul. Deschid documentul, încep să citesc, și dau de scena asta:
REBECA: Tati, ce faci aici?
TATĂL REBECĂI: Dar tu? Tu ce faci aici, Rebeca?
REBECA: Uite, am câștigat marele premiu la Festivalul de Film din San Sebastian.
TATĂL REBECĂI: Vai, ce bucurie îmi faci, serios... Totuși, o să trebuiască să ți-l iau, știi?
REBECA: Dar tu lucrezi aici, ca paznic?
TATĂL REBECĂI: Poate nu ți-am spus. O să trebuiască să ți-l iau, știi?
REBECA: Voiam să-l câștig pentru tine, tati. Ca să mă vezi.
TATĂL REBECĂI: Ei bine, eu deja te văd, dar ăsta-i regulamentul.
AUTOR: Nu mai înțeleg nimic. Continui să citesc. Câteva pagini mai încolo:
TATĂL REBECĂI: Și tu... Uite, actriță... Ce bucurie, ce mândrie...
REBECA: Nu-i chiar așa. Nu-mi merge prea bine. Uneori mă gândesc că am dat greș în toate.
TATĂL REBECĂI: Păi viața, Rebeca, e un naufragiu continuu.
REBECA: Asta de unde-i? Din vreun film?
TATĂL REBECĂI: Da, dintr-al meu. Zori înfiorați.
REBECA: Ăla cu fantoma?
TATĂL REBECĂI: N-ai zis că nu te uiți la ele?
REBECA: Am mințit. Normal că m-am uitat. Cum să nu mă uit?
TATĂL REBECĂI: Și eu te-am urmărit. Te-am văzut în serialul ăla…
REBECA: Ăla cu școala de la sat? Era un rol mic…
AUTOR: Și așa… Toată piesa. Intru în panică, normal. Mă apucă groaza că pierd contactul cu realitatea. Cum se poate să semene atât de mult? Apelez la cei care mă cunosc cel mai bine. Îi povestesc soției mele, să văd ce părere are:
SOȚIA AUTORULUI: Păi sigur, ai copiat-o pe toată.
AUTOR: Poftim? Nici măcar nu-mi aduc aminte s-o fi citit.
SOȚIA AUTORULUI: Cum? Ţi-a plăcut la nebunie. Ai vorbit cu mine despre ea… Că, ah, cât de mult ţi-a plăcut piesa, ce talentată e fata…
AUTOR: Poate totuși c-oi fi citit-o pe diagonală.
SOȚIA AUTORULUI: Pe diagonală? Erai taca-taca toată ziua cu piesa aia cu inima…
AUTOR: Nu știu… Poate câte ceva…
SOȚIA AUTORULUI: Până la urmă tot te-ar fi prins… O faci o dată și înc-o dată, și normal…
AUTOR: Ce?
SOȚIA AUTORULUI: Omule, păi asta te definește. Întreabă-l și pe frate-tu.
AUTOR: Hai să vedem, ce-am scris noi împreună…
FRATELE AUTORULUI: Da.
AUTOR: Ai avut vreodată senzația că… poate eu… în mod inconștient… am copiat câte ceva?
FRATELE AUTORULUI: Mult. De multe ori.
AUTOR: (Pausa.) Dar atunci, când am scris împreună, poate scriai tu mai mult?
FRATELE AUTORULUI: Tot, eu scriam tot. Tu… Relaxat, veneai în fiecare zi, plăteai micul dejun… De scris… scriam eu.
AUTOR: Nu mai înțeleg nimic. Se poate ca eu, în mod inconștient, să fi plagiat piesa asta… și altele? Cât de mult am plagiat atunci? Inclusiv poeziile pe care i le scriam lui Merche, prima mea iubită, care locuia în Lugo?
MERCHE: (Accent galician) Mie, sincer, parcă mi se părea cunoscut tot ce-mi zicea băiatul ăsta…
AUTOR: „Pot să scriu versurile cele mai triste în noaptea asta, Merche. Să scriu, de pildă, ‘Noaptea e înstelată, și stelele în depărtare tremură, albastre’. Merche”.
MERCHE: Dar… Dragostea-i oarbă. Așa se zice, nu? Și eu, cum eram îndrăgostită, n-am văzut, sau n-am vrut să văd.
AUTOR: Și așa cu toate. Nu găsesc decât copii, plagiate, duplicate… Ce-o să mă fac?
În primul și-n primul rând: am o piesă programată în două luni. În momentul ăsta nu mai pot să schimb totul. Timp o să fie destul pentru un examen de conștiință. Acum trebuie să vorbesc cu Violeta, să-i explic situația, să căutăm o soluție împreună, ca doi adulți…
(Către Violeta) Violeta, te rog, te rog din suflet. Nu spune asta nimănui. Mă distrugi. Gândeștete la cariera mea, la fiul meu…
VIOLETA: Da’ ridică-te, te rog frumos…
AUTOR: Îți dau bani, îți dau orice-mi ceri…
VIOLETA: Nu, nu. Ce penibil…
AUTOR: Nu poți să mă denunți, Violeta, nu… Nu, nu poți, pentru că… Pentru că… Pentru că sunt îndrăgostit de tine. Da, da, da. Ăsta-i adevărul, adevărul gol-goluț. De când te-am cunoscut, nu mă mai pot gândi la altceva.
VIOLETA: Ce tot spui?
AUTOR: Nu mai dorm, nu mai mănânc. Te văd doar pe tine. Ce-mi pasă mie de piesă? Piesa contează cel mai puțin: piesa-i a ta, piesa-i a mea, e a noastră împreună. Să fugim. Hai să fugim deaici. Hai să locuim în Castro Urdiales.
VIOLETA: De ce în Castro Urdiales?
AUTOR: Pentru că e un paradis, Violeta. Orice loc ar fi un paradis cu tine. Tu, mai presus de toate, nu mă denunța.
Normal că nu ține În ziua următoare, Violeta ia legătura cu CNT și primesc citație la domiciliu. Ce rușine. Cum să explic? Mă arunc cu capul înainte și țin o prelegere în favoarea intertextualității: (Către CNT.) Încă de pe vremea lui Horațiu și Quintilian se recomanda autorilor să imite forma și conținutul celor mai bune opere. Și Petrarca – Petrarca, da? – spunea că citise atât de mulți clasici în tinerețe încât în cele din urmă nu mai putea să facă diferența între ce era scris de el și ce era scris de alții.. Și asta spunea Petrarca, atenție. Să nu mai vorbim de Barthes… Să vorbim de Barthes? De moartea autorului? Să vorbim? Până la urmă… Cine este autorul unui text? Ce înseamnă, în vremea noastră, să fii autorul unui text?
Nici asta nu ține. Chiar în ziua aceea, piesa e retrasă.
TABLOUL TREI
Camera de zi a unei case de la țară. Bunicul autorului, cu geacă și cravată, fumează și bate la o mașină de scris din anii optzeci.
AUTORUL: De acum, intru într-un proces depresiv… complicat. Nici nu pot să nu observ cât de ironic e că într-o piesă numită Impostorii, cel mai mare impostor sunt eu. Așa că, încep să merg la o terapeută. Cu ea, îmi aduc aminte de momentul în care am început să scriu.
Suntem în casa bunicului meu. Eu am vreo opt-nouă ani. Bunicul meu este secretar la Primărie.
Are o mașină de scris, iar eu mă lipesc de el în după-amiezele de vară, când ceilalți dorm. Fumează țigări Rex și bate la mașină.
Liniște. Bunicul scrie. Autorul îl observă.
Nu știu ce scrie la mașina asta – probabil, documente de la Primărie; ficțiune, cu siguranţă că nu – dar pe mine mă atrage lumea lui: mereu înconjurat de hârtii, creioane, capsatoare… Cel mai mult mă atrage mașina de scris. Sunetul tastelor, cilindrul metalic, panglicile de cerneală. Ca să şteargă folosește hârtie corectoare marca Tipp-Ex. Când greșește o litera, trebuie doar să pună Tipp-Ex, să apese din nou, iar litera dispare. Bunicul meu era pentru mine un magician. Într-o zi îmi spune:
BUNICUL AUTORULUI: Vrei să încerci?
AUTORUL: Ce?
BUNICUL AUTORULUI: Dacă vrei să încerci mașina… Scrie ceva, haide.
AUTORUL: Da?
BUNICUL AUTORULUI: Haide… Ia-o.
Autorul și bunicul schimbă niște hârtii: Autorul se așează la mașina de scris. Trece mâna peste taste, apasă un buton, mișcă cilindrul. Introduce o hârtie goală.
Autorul: Și ce scriu, tato?
Eu, nu știu de ce, i se zicea Tato. Îl chema Calixto, un nume pe care nu l-aș fi putut inventa, chiar dacă aș fi dorit. A tras din țigară și niște scrum i-a căzut pe cravată, fără să-l deranjeze. Pentru genul ăsta lucruri îl iubeam. Am mai spus-o deja? Îl iubeam.
BUNICUL AUTORULUI: Cum adică ce scrii?
AUTORUL: Adică ce scriu aici.
Putea să-mi spună să inventez ceva. Așa, totul ar fi fost diferit. Dar nu, bunicul meu nu era profesor de scriere creativă, era secretar dintr-un sat din Aragon. Așa că mi-a zis:
BUNICUL AUTORULUI: Păi uite, asta.
Îi dă un ziar care era deschis pe masă.
AUTORUL: Ziarul ABC. El citea mereu ziarul ABC. Mi l-a dat deschis la o pagină unde era o critică despre coride.
Începe să bată la mașina de scris pagina.
Și asta a fost primul lucru pe care l-am scris în viața mea.
BUNICUL AUTORULUI: (Citește) Sărbătorile din Añover de Tajo se încheie cu un mare triplu triumf pe arenele de tauri. Bravo, Bravo.
AUTORUL: La final, am semnat cu numele meu, așa făcea el. Îmi dau seama că a fost prima dată când am plagiat. De atunci tot am copiat, fără oprire. Și am crezut că sunt scriitor, nici vorbă. Sunt secretar
TABLOUL PATRU
AUTOR: Terapeuta mea, Ángeles, a fost cea care mi-a deschis ochii asupra a ceea ce probabil era cu mine: criptomnezie. Conform Dicționarul Britanic de Psihiatrie, criptomnezia este o boală...
VIOLETA: Vai de mine...
AUTOR: Violeta, te rog mult...
Spunea că e o boală în care mintea își însușește amintiri care nu-i aparțin. Psihologul Theodore Flournoy...
VIOLETA: Fii serios...
AUTOR: ... termenul a fost inventat în 1874 de nimeni altul decât Carl Jung...
VIOLETA: Carl Jung, pe bune?
AUTOR: Da, da. Carl Jung a studiat boala în lucrarea lui de licență.
VIOLETA: Dar vai, ce rușine ...E clar că asta e o minciună....Cripto ...și mai cum?
AUTOR: Criptomnezie. Hai caută, caută pe internet.
VIOLETA: Sigur, şi pe deasupra boala asta poţi să o şi simulezi. Adică nu există nicio probă, nimic.
AUTOR: Asta e, chiar asta e problema cu care ne confruntăm noi criptomnezicii, îndoiala constantă, stigmatizarea...
VIOLETA: Uite, dacă...
AUTOR: E recunoscută de OMS și eu am un certificat medical...
VIOLETA: Dacă psihologul ți-a făcut certificatul...
AUTOR: Mi l-a făcut un expert cu patalama şi tot ce trebuie
Gata, de îndată ce s-a aflat că e vorba de o boală mintală CNT-ul a reprogramat spectacolul. Păi nici nu s-ar fi putut altfel. Cu toate astea, am ajuns la o înțelegere conform căreia numele Violeta Canals figurează pe lista de colaboratori, după cum cu toții puteți vedea... Aşadar, cu asta, aş zice că... (semnalând că subiectul e închis).
VIOLETA: Nu, nu, asta chiar nu. Dar eu acum ce fac cu opera mea?
AUTOR: Chiar nu știu, Violeta...mai schimbă şi tu ceva... Mai dă şi tu din coate.
VIOLETA: Știi ce, du-te la dracu...
TABLOUL CINCI
AUTORUL: Mai am de zis un ultim lucru. Un lucru pe care nu mă gândeam c-o să-l spun.
Până-n ziua de azi, încă nu știu dacă sunt victima acestei boli ciudate sau dacă sunt doar un plagiator. Această incertitudine mă macină. Continui să scriu, nu știu să fac altceva, dar mă îndoiesc de absolut tot.
Aceste cuvinte pe care le zic acum chiar sunt ale mele? Sau nu fac altceva decât să repet cuvintele altcuiva? Chiar nu știu.
Eu însumi sunt câteodată o copie a bunicului meu, în multe aspecte. A tatălui meu, în altele.
Repet fraze pe care le spuneau ei, gesturi, reacții. Chipul meu, de exemplu, seamănă din ce în ce mai mult cu cel al unchiului meu José Luis, care a arat toată viaţa lui câmpurile din Cinco Villas, în Aragon, iar acum se uită la westernuri cu o peruană care-l îngrijește la azil.
Suntem o copie a celor de dinaintea noastră.
Poate cuvintele noastre, gândurile noastre, pe care le credeam originale, nu sunt decât un ecou al altor cuvinte, al altor gânduri, spuse de o mie și una de ori, de alții, cu ani în urmă.
Poate nu vorbim noi, ci morții.
Poate toți suntem criptomnezici.
Acest gând mă consolează. Cu acest gând, continui să scriu.