Numarul 4 Revista A.V.A by Netca Malina

Cuprins Frumusetea interioara vs Frumusetea exterioara ...................6 De vorbă cu... ...................................................................... 12 Doine pământești ................................................................. 25 Deşertăciune .................................................................... 25 Strivire în noapte.............................................................. 25 Evocare............................................................................ 26 Tăcerea mi-e cuvântul ...................................................... 26 E târziu... ......................................................................... 27 Întuneric... ....................................................................... 27 Poezii fară titlu................................................................. 27 Cruci de piatră ................................................................. 28 Fără ea ............................................................................. 29 Lumea.............................................................................. 29 De ce omul vrea să intre în mintea altui om? ................... 30 Lumea începe cu tine ....................................................... 32 Carnea caută carne ........................................................... 37 Pictând în versuri ............................................................. 37 Legat la ochi de orgolii şi greşeli ...................................... 38

Cosinus ............................................................................ 39 Hai! ................................................................................. 39 Buze umede are noaptea aceasta ....................................... 40 Din nimic, mai adaug o zi ................................................ 40 Universul nostru-i o pungă de bake rolls ........................... 40 Ca soarele şi luna, uneori ................................................. 41 Tristețea mea , să nu te doară ........................................... 42 Destăinuire....................................................................... 43 "Să ardem maculatura bibliotecilor!" ................................ 44 Dependent de.... artă !!!........................................................ 49 Blog, blogger, blogging... ................................................... 55 Proză scurtă ......................................................................... 57 Recenzii !! ........................................................................... 61 Departe de lumea dezlănțuită- Thomas Hardy .................. 61 Golgota asfaltului – Mărgineanu Șerban........................... 62 A.V.A recomandă : .............................................................. 65 Radio Poetry .................................................................... 65 Blog-ul Vasilache Daniela ................................................. 66 Blog-ul Balsam pentru suflete .......................................... 67 În vizită pe la... .................................................................... 69

Colaboratori

Redactor Șef, Editor si Corector: Netcă Mălina Adina, Timișoara

Colaboratori Rădoi Alina, Petroșani Țalea Iustina, Craiova Dragnea Gabriel, București Tufan Valentin, Buzău Serpe Anca, Alba Iulia Isac Răzvan, Târgul Jiu Cristea Cristian, Alba Iulia Suciu Mariana, Belgia Ionescu Stejărel, Timișoara Matei Adriana, Ploiești Lungu Lenuș, Constanța Hristea Alina, Iași Strete Ramona, Târgul Mureș Ioaniciu Florin, Teiuș Brad Remus

Farcaș George, Constanța Fata care aduce ploaia, Iași Toma Daniela, Sibiu Vișa Marcel, Alba Iulia Mihalca Irina Lucia, București Jurca Marinela-Florina, Timișoara Bischin Maria, Sibiu Puiu Anna, Timișoara Vasilache Daniela, Brăila Mihăilă Irina, Găești Mărgineanu Șerban, Timișoara Ianolia Marina, Craiova Ciobanu Doina, Botoșani

Frumusetea interioara vs Frumusetea exterioara Ideea de a fi frumoasă e confundată adeseori cu lungimea unei fuste sau cu adâncimea unui decolteu, cu culoarea și forma părului sau lungimea și modelul unghiilor. Să fii frumoasă nu-ți ia mult timp și nici nu presupune un efort supraomenesc. Nu e nici măcar costisitor. Să fii frumoasă înseamnă să te simți bine în pielea ta și să nu te lași definită de un număr. Să fii frumoasă înseamnă să pășești cu încredere și să fii sigură de ceea ce spui.

Ești frumoasă! Știi de ce? Eștifrumoasă pentru că ai râs din toată inima atunci când ai avut motive. Ești frumoasă pentru că după ce ai plâns și lacrimile pe care nu știai că le ai, le-ai șters puternic cu o batistă și ai mers demnă mai departe. Ești frumoasă pentru că oricât de mult ți-a fost zguduită încrederea în tine, într-un colț de suflet ai păstrat mereu o rezervă. Ești frumoasă pentru că știi să alinți, să iubești, să ierți. Ești frumoasă pentru că speri și crezi și simți.

Nu lasă pe nimeni să te facă să te simți altfel. Nu uita că oamenii care știu să vadă frumusețea, de orice natură, vor găsi mereu o cale să fie în preajma ta! Iustina Țalea, Craiova

Cred că nu doar o dată mulți dintre noi neam displăcut anumite părți ale corpului nostru și ne-am plâns că nu arătăm la fel de bine ca X sau Y. Dar oare de câte ori neam gândit că de fapt nu frumusețea exterioară contează cel mai mult? Subliniez cel mai mult, nu deloc. E drept că există discuții o grămadă despre faptul că: Nu cred că ai putea avea vre-o relație de prietenie cu un urât, mai ales o

relație sentimentală, oricât de bun ar fi” dar oare sufletul nu contează deloc? Oare caracterul omului de lângă tine, fie el doar prieten, nu contează absolut deloc? Să vorbim puțin despre ambele: Frumusețea exterioară- e plăcut să ieși spre exemplu la ștrand sau la mare și în jurul tău să se găsească oameni frumoși, cu trupuri bine conturate, extrem de atrăgătoare. În asemenea situații e inevitabil să intri în vorbă cu unul sau altul. Ajungeți să schimbați câteva vorbe și cu cât trec minutele realizezi că ce are în minte e mult mai prejos decât trupul. Realizezi că te-ai înșelat. E drept, nu e o regulă să fii frumos și prost. Se poate să fii și frumos și deștept, însă pentru asta trebuie să și vrei. Frumusețea interioară- te afli la o terasă sau la o petrecere. Printre atâtea zeci de

persoane „importante” și foarte „cool” se găsește „pierdut/ă” pe undeva și o persoană nu foarte frumoasă, dar timidă. Totuși, prin anumite circumstanțe, că vrei ori nu, ajungi să intri în vorbă cu ea. După câteva minute de discuție realizezi că pe acea persoană o duce mintea, că deși nu atrage știe să se facă plăcut/ă prin felul său de a fi. Nu spun că frumusețea exterioară nu contează. Să fim sinceri, nu ai săruta, spre exemplu, o persoană cu un caracter frumos, suflet bun dar care arată destul de rău, încât ți-ar provoca repulsie. Spun doar că uneori trebuie să lăsăm standardele de-o parte și să ne uităm puțin și dincolo de 10

aparențe. Să învățam să apreciem și să iubim și oamenii mai puțin frumoși. Uneori pierdem oameni frumoși și importanți din viața noastră doar pentru că nu se încadrau în standardele noastre, în imaginea noastră despre cum trebuie să arate persoana perfectă și alegem oameni „perfecți” trupește dar care nu ne fac fericiți într-adevăr. Din păcate acesta este un „Defect” al omenirii-să ignorăm oamenii care nu ne sunt pe plac trupește. Rădoi Alina Georgiana, Petroșani

De vorbă cu... Reporter: Ne puteți spune câteva cuvinte despre dumneavoastră? Gabriel Dragnea: Sunt un absolvent al unei facultăți de jurnalism, ziarist care nu își mai găsește locul în tabloul presei actuale. Am considerat, la modul naiv, că am puterea necesară de a schimba ceva din condei, că îmi pot strecura cu lejeritate ideile formatoare în pagini de ziar șlefuind astfel caractere nedefinite și ocrotind conștiințe debusolate, confuze. A fost o mare naivitate din partea mea să cred că încă există șansa unei reveniri la valoare, la normalitatea unei societăți care își respectă identitatea, tradițiile și își impune valorile. Societatea, atunci (acum zece ani, când am terminat studiile universitare și m-am

înrolat în presa centrală), ca și astăzi, nu mai răspunde la stimuli culturali autentici. Cine să promoveze Acțiuni, Realizări și Oameni și pentru cine? Gusturile au fost deja impuse și acestea se cer. Greu să se mai schimbe ceva în acest sens. În sfârșit...De la vârsta de 17 ani am trecut de la lectura creaţiilor altora la dezvoltarea pe hârtie a propriilor idei, activând intens în cadrul Orizontului Literar Amurg Sentimental ca membru şi ulterior ca secretar literar, fotografiind activitatea în peste 200 de cronici ale şedinţelor de lucru bilunare. Tot aici am reuşit să public două plachete de versuri, Blestemul îngerilor decăzuţi, poezii, 1997 şi Aici nu sunt cuvinte, poezii, 2001, fiind prezent şi în diverse antologii literare sau ale unor concursuri de creaţie la care am participat.

A urmat o pauză de câțiva ani buni pentru a realiza dacă mai pot continua în plan literar și dacă mai contează pentru cineva. Și am ajuns la concluzia că indiferent de conjuncturi vocea este mai importantă decât tăcerea. Doar dând glas interiorului se poate obține ecou în exterior. Astfel că, am început colaborări cu diverse reviste de cultură din țară și străinătate, am publicat volumul de interviuri „27 DIALOGURI – Construcții incomplete” și este în curs de finalizare o a treia carte de poezie care se va numi „Vinovăția ferestrelor”, având în lucru și o lucrare despre publicistica lui Panait Istrati. Reporter: Ce vă inspiră sa scrieți?

Gabriel Dragnea: În primul rând, trebuie să precizez că nu pot scrie poezie ocazională. Muzele nu m-au îmbrâncit a scrie ceva de conjunctură: la nunta amicului, mitingul de la Universitate,botezul copilului meu sau greva cadrelor didactice...Nu sunt un poet al socialului, glasul celor mulți sau puțini dar, în fiecare poem se regăsesc sentimentele noastre, gânduri și frustrări care se ascund în fiecare dintre noi, patimi și bucurii care își doresc să se reverse întrun alt spațiu, să se hrănească într-un alt mediu. În cazul meu, foaia de hârtie. Doar aici, toate aceste trăiri se pot dezvolta în voie îmbrățișându-se și îmbrățișându-mă. Reporter: Cât de mult înseamnă pentru dumneavoastră lectura? Gabriel Dragnea: Îmi aduc aminte, copil fiind, prin clasa a VIII-a, m-am dus la Uniunea Scriitorilor cu un mănunchi de

poezele pentru a cere o părere. Eram curios să aflu păreri, chiar doream să fiu apreciat pentru efort. Acolo i-am cunoscut pe regretații Laurențiu Ulici, pe atunci președinte interimar al Uniunii și poeta Constanța Buzea, care m-a și ajutat în redactarea la mașina de scris a câtorva poezii scrise pe niște file de agendă veche. Tot acolo am întâlnit un om în vârstă – nu îi mai rețin numele – aflat într-o încăpere foarte mare, la un birou din lemn masiv pe colțul căruia ședea în așteptare o pălărie neagră, îngrijită. Acest om blajin să tot fi având în jur de 75 de ani. Citind versurile a remarcat, bineînțeles, că ele erau versificații după creațiile unor poeți precum Topârceanu, Eminescu ș.a. Sfatul lui a fost să parcurg poezia românească și, mai apoi, pe cea străină și nu va mai fi nevoie să copiez creațiile altora. În măsura în care există talent autentic mi se va deschide propriul izvor de inspirație. Iată cât de importantă este lectura: deschide uși, rezolvă mistere, ajută la înțelegerea

omului și plasarea lui în tipologii, ajută să înțelegi și să te înțelegi. Lectura trasează atitudini și schițează comportamente, îți dezvăluie modele de oameni, de caractere. Rezultatul lecturilor pe care le parcurgi ești tu. Tu și existența ta. Reporter: Considerați că tinerii din ziua de azi iubesc la fel de mult cărțile? Gabriel Dragnea: Nu. Și asta se vede în rezultatele acestora la examene, în comportamentul lor cotidian, în gusturile unora de un respingător prost-gust, opțiuni pe care le arborează public cu nonșalanță creându-ți impresia că pentru aceștia – destul de mulți, de altfel – nu există repere și modele. Situația nu este generală, nici nu putem s-o clasificăm astfel în totalitate. Avem excepții, exemple de tineri care reușesc în varii domenii, atât în țară, cât și în străinătate. Dar, acestea sunt excepții care confirmă cele spuse. Oricum este un interes scăzut pentru carte, pentru lectură,

într-adevăr, dar nu foarte alarmant. Speranţa că, însăşi ideea de carte nu va dispărea mi-o dă prezenţa destul de mare a cititorilor la târgurile de carte din Bucureşti şi din ţară. Pentru a mări apetitul pentru carte consider că un aport mare poate exista din partea Ministerului Educaţiei, combinând utilitatea cărţii cu plăcerea utilizării calculatorului, a internetului, de cele mai multe ori identificate cu risipirea inutilă a timpului. Reporter: V-ați gândit vreodată să renuntați la a scrie datorită criticilor? Gabriel Dragnea: Nu, niciodată. Este inutil să te superi pe critici. E ca și cum teai supăra pe vecinul de bloc căruia nu îi place cum ți-ai amenajat sufrageria. E gustul lui, părerea lui. Există o oarecare mâhnire, o supărare interioară, dar trebuie să accepți că nu poți mulțumi pe toată lumea. Problema de fapt este că nu prea mai avem critici avizați, profesioniști, care

să se aplece concret asupra unei lucrări, fie poezie, fie proză. Pă rerea mea este că trăim o perioadă tulbure pentru literatura română în ceea ce privește critica. Asistăm în majoritatea cazurilor (și aici mă refer la presa culturală bucureșteană, nicidecum la cea din provincie) la o critică de familie, pozitivistă, în care doar membrii unei grupări se laudă între ei, ignorând sau criticând negativ un alt autor exterior grupului. Astfel se bifează așa-zisa critică literară existentă în spațiul bucureștean. De cealaltă parte, provincia încă pune accent pe valoare pe tradiția locală fără a face rabat de la calitate ceea ce este de apreciat. Nu întâmplător am ales să îmi tipăresc și să lansez cartea mea de interviuri la Pitești. Este un alt aer în provincie, mai curat, la propriu și la figurat. Reporter: Cum ați caracteriza un "scriitor" ?

Gabriel Dragnea: Orhan Pamuk spunea cu ceva timp în urmă că “un scriitor este cineva care-şi petrece ani întregi încercînd cu răbdare să descopere o a doua fiinţă în interiorul său şi lumea care-l face să fie ceea ce este.” Scriitorul este acel ales pentru a dezvălui frumosul și urâtul lumii, pentru a alina și alunga suferința celor care tânjesc după un zâmbet și după o altă lume. Scriitorul este acel ales de muze pentru a creiona prin cuvânt existențe, trăiri, experiențe și destine. Doar el sângeră când zâmbește și lacrimă când admiră. Reporter: În opinia dumneavoastră a fi artist e un mod de viață? Gabriel Dragnea: A fi artist e ca osânditul fără vină. Poartă în el harul de a crea și „blestemul” de a suferi pentru fiecare clipă de creație. În el există o zbatere, o frământare care îl face să fie altfel decât ceilalți. A fi artist, din punct de

vedere material nu este un lucru ușor, indiferent de domeniul în care se exprimă. Un pictor va avea nevoie mereu de ustensilele necesare, de consumabile, să le spunem așa. Un muzician, la fel. Un scriitor are nevoie și el de materiale – cărți, reviste, publicații diverse pentru a se putea documenta, pentru a se dezvolta. Pentru unii, da. Este un mod de viață. Într-o altă ordine a ideilor, artistul are o fire complicată, uneori simte că este neînțeles în ceea ce face, unii au tabieturi mai mult sau mai puțin ieșite din comun, alții sunt teribiliști...Consider că firea unora dintre artiști nu suportă compromisul și devin personaje solitare care în propria lor lume și realitate creează și oferă alte lumi și alte realități. Dar, oricum, termenul de artist este mult prea general, acoperă multe ipostaze în care un artist se manifestă în funcție de domeniul lui de activitate sau hobby. Cert este că arta este parte din viață și odată ce ai fost atins de muze, nu mai poți refuza harul ce ți s-a dat, nu mai poți

respinge lumina care ți s-a dezvăluit, altfel decât în cazul celor care, pentru a o putea vedea trebuie să aprindă becul. Reporter: Urmăriți de cele mai multe ori mulțumirea sinelui sau mulțumirea celor din jur? Gabriel Dragnea: Și ca om și scriitor le urmăresc pe amândouă. Consider că, dacă ajungi să-i mulțumești pe cei din jurul tău prin ceea ce faci, prin atitudinea ta ca om față de cei din jurul tău, atunci ești și tu mulțumit. Doar așa poți pune capul pe pernă liniștit că ai făcut tot ce ți-a stat în putere pentru a rezolva o problemă sau alta. Cred că în asta constă altruismul. Ca scriitor situația stă întocmai invers. Consider că am un set de exigențe personale care îmi inpun o anumită rigoare în scris. Dacă eu, în primul rând, nu sunt mulțumit de ceea ce am scris, degeaba îi mulțumește pe alții. Există și situații din acestea, dar nu cred că ele pot aduce

satisfacție pentru un scriitor care vrea să evolueze. Limitându-te doar la acceptarea laudelor fără a asculta criticile obiective asta înseamnă a te îmbăta cu apă rece. Reporter: Citind cartea vă vom putea descoperi mai bine? Gabriel Dragnea: Aici vorbim despre un risc asumat din partea celui care creează. Un scriitor poate creiona o lume, un personaj, o acțiune, o idee. Nu întotdeauna poate fi descoperit și autorul prin ceea ce scrie. Acesta știe, prin însăși natura lui, prin talentul său să stăpânească arta disimulării în perspectiva ei pozitivă. Oare nu asta face, deseori, un poet în versurile lui? Sau un scriitor, în general? Acesta știe cel mai

bine să redea lumina prin întuneric. M-aș bucura dacă cineva, citind poeziile mele m-ar descoperi așa cum sunt eu cu adevărat. Și, din punctul meu de vedere, chiar nu este greu. Reporter: Vă rog sa adresați un mesaj tinerilor care citesc această revistă. Gabriel Dragnea: M-ați întrebat mai devreme ce înseamnă pentru mine lectura. Tinerilor care citesc aceste rânduri le spun exact ceea ce i-am spus și fiului meu de numai 5 ani (acum, prea devreme pentru a înțelege) în dedicația pentru el existentă în cartea mea de interviuri: „...cu speranța că va aprecia cartea, instrument de șlefuire a ideilor, unealtă de formare a gândirii și refugiu pentru limpezirea gândurilor.” Netcă Mălina, Timișoara

Doine pământești Deşertăciune

Strivire în noapte

Clepsidra de sare a răguşit în glezna gălbenuşului – născutului din sare i-au crescut pene de bronz, de-acolo din abc-ul deşertăciunii. S-a măcinat secunda în fosforul clipelor, în imitaţia slabă a solzilor de peşte din pontonul universului. Cenuşa secundei a căzut în deşertul ambiguu al incertitudinii, de acolo, de unde cactuşii răsar din clepsidre...

Ne-am aruncat timpurile înspre nord-vestul coastelor în vrerea firii te-am plăsmuit cu desăvârșirea unui vis de sânziene dar reveriilor, lumina le îngenunchează ofrandă doar în zile imparitate imediată a unui unison in 2

Valentin Tufan, Buzău

Evocare În pereții rânceziți de atâta stat pe sprijinul meu stâng umbre transcendente își jucau Sâmbetele în fiecare zi priviri în repetiție și țigara mea stinsă de aceleași gesturi însuflețiri sfâșiate în furtună sorbeau din picătura unei inerții, pelinul resemnarea unui condamnat la viața altcuiva si un deja vu și m-am intrebat chiar crezi că sinuciderea în masă a frigurilor dintr-o inocență pierdută poate salva în renaștere?! și-am mai stins o țigară și-am mai sorbit o tăcere…

Tăcerea mi-e cuvântul Când tac, atât de multe spun, Tăcerea mi-e cuvântul... De dor, mi-e sufletul nebun, Că nu și-a găsit rostul. Și ochii-mi sunt cuvinte Vărsate râuri, râuri, Atunci când tu în minte Mi-apari în mii de feluri. Când tac și plâng... Sufletu-mi răbufnește, Căci nu pot să ating Ceea ce el iubește. Tăcerea mi-e cuvântul Tăcând am să vorbesc, Și poate o veni rândul Să am ce îmi doresc. Căci am tot așteptat Iubirea să apară, Mereu m-am înșelat Sper să n-o fac iară. Răzvan Isac, Tg. Jiu

Serpe Anca, Alba Iulia

E târziu...

Întuneric...

Iarăși ninge... Peste trupul tău alb se așterne uitarea Aidoma copacilor Care-și pierd rodul Nu mai ești... Însă o parte din tine Îmi cotrobaie adanc mărunataiele Ca un chirurg Stângaci... La lumina unei lampi Înegrite de fum

Caut cu mâinle reci Printre pietrele atinse de bruma Calea cunoașterii... E un diavol în mine Și în urma Un inger răpus de 'ntuneric Ce bate din aripi In grota...

Deschid ochii... Omătul incă poartă urmele tale Zâmbesc Ca o rană deschisă... În așteptarea suturării Când pustiul se întinde ca o gaură neagră Iar eu il aștept... Ca un orb ce simte lumina E târziu...

Cristea Cristian, Alba Iulia

Poezii fară titlu * Dimineti cu roua. Petale căzute tac şi zâmbesc căutându-si parfumul. Sentimente stau

împraştiate printre cărţile din suflet... ** Priviri tacute. Cuvintele inimii scrise pe foi albe de gand nestiut, zbor frant de aripi ce si-au pierdut zborul, coboara in linistea neatinsa si clara a infinitului din noi. *** Inchide ochii si lasa sufletul sa iti picure raze de lumina in nemarginirea gandului. Infloreste clipe respirand mireasma visului nascut din praful stelelor; murmurul cuvintelor soptite de vocile serii astern carari neumblate in fata pasilor ce si-au pierdut drumul intr-un asfintit care

si-a adormit cuvintele, uitand sa mai rasara. Suciu Mariana, Belgia

Cruci de piatră cruci de piatră părăsite staţi la margine de drum reci, tăcute, voi cruci sfite singure, în timp postum, vă bat vânturile reci vă vântură timpurile trupurile voastre-s seci vă rod anotimpurile, împietrite între vremi staţi pe vârfurile de munţi timpul vostru să-l blestemi munţii noştri sunt cărunţi, cruci de piatră fără timp dar de timp voi răstignite fiecare anotimp vă dă darurile sfinte,

astăzi dorm sub talpa voastră cei ştiuţi şi neştiuţi noaptea peste voi sihastră vă îmbracă anii cărunţi, cruci de piatră la hotare şi pierdute prin câmpii amurgiţi seara în soare peste timpul celor vii adunaţi lacrimi din ploi şi din ochii celor morţi cruci de piatră, de eroi sunteţi pavăză la porţi, staţi de pază la hotare cruci de piatră, împietrite azi, vă aprind o lumânare voi pietre neprihănite. Stejărel Ionescu, Timișoara

Fără ea No imi simt mâinile de un astăzi apus de ieri de-alaltăieri de nu ţiu minte câte bătăi pe minut mâncai până acum căci mă dor toate orele din mine de cu zori până în seară dor... şi dorm şi dor îmi e

Lumea În faţă la non-stop unii se certau cu unul care nu statea la rând să-aştepte să moară pe sărite dar cât lumea-i de mare şi marea-i sărată Matei Adriana, Ploiești

De ce omul vrea să intre în mintea altui om? Gândurile, fără a comunica, fără a găsi corespondent sau opozant în alte gânduri, nu au linişte. Este cea mai simplă metodă de a verifica felul în care exişti şi te raportezi la realitatea înconjurătoare. De ce gândurile au această nevoie de a se manifesta, de a pătrunde alte gânduri şi de a se lăsa uneori purtate de ele? Şi nu e doar atât! Citim ceea ce scriu alţii, ascultăm ceea ce cântă, recită, vorbesc... Pe cine oare nu irită clasica întrebare: "la ce te gândeşti acum?" Este greu să găseşti exact răspunsul corect pentru că ai de ales între mii de variante care alunecă şi se pierd, în timp ce altele ţes legături cu gânduri mai vechi sau mai noi. Totul se întâmplă iute ca gândul, exact aşa cum zice proverbul. Poţi fi în o mie de locuri într-un timp foarte scurt.

Îmi aduc aminte ce succes au avut filmele de genul "Mintea unui bărbat însurat, La limita imposibilului, Sex and the city , What Women Want" şi multe altele în care personajele spun mereu ce gândesc, vorbesc despre felul în care percep ele lumea si sunt convinsă că există exemple mult mai concludente. Ne regăsim sau nu în ceea ce simt alţii, asta contează prea puţin, importantă este nevoia inexplicabilă de cunoaştere a fiinţei umane. De ce emisiuni precum "Big Brother" sau "Surprize Surprize ;Nora pentru mama", au stârnit reacţii controversate? Ce poate să-l intereseze pe om mai mult decât emoţiile, trăirile, felul în care se adaptează, reacţionează, cade sau se înalţă? Toate acestea sub aspectul trecut, prezent, viitor. De ce testele de personalitate sunt căutate si oamenii sunt fascinaţi de rezultatele posibile, care le-ar putea spune ceva mai mult despre ei?

Astrologia, tarotul, grafologia, religia, istoria, ocultismul şi multe alte mijloace, prin care omul doreşte să-şi cunoască soarta, spun, în mare, acelaşi lucru, fără să-i dezlege problemele existenţiale. Sunt multe alte exemple care vorbesc despre această căutare pe care o avem, despre nelinişti, certitudini, întrebări şi răspunsuri. Nu ne rămâne decât să trăim şi să asamblăm părţile lipsă din puzzle-ul numit viaţă! Lungu Lenuș, Constanța

Lumea începe cu tine De când ne naștem începem să călătorim, ori spre noi, ori cât mai departe de noi Inițial suntem perfecți, venim pe lume fără a ști ce înseamnă “trebuie”, fără credințe limitative, fără exemple de viață. Suntem conectați la Sursă, la întreg universul, la marele Tot. Venim să trăim

o frumoasă experiență, într-un spațiu în care cunoaștem cumva intuitiv că vom fi liberi, că vom trăi viața, iubirea și binecuvântarea Pământului Mamă până la cea mai înaltă vibrație. Ne prindem ca într-un joc fără sfârșit, ca într-o horă în care toți dansatorii trebuie să facă aceiași pași. Cei ce se mișcă instinctiv sunt dați afară, dar dacă dansul lor devine artă, sunt invitați în mijloc, unde se mișcă fără reguli-dansul natural. Nu ne învață nimeni să trăim după cum simtitm, ci după cum trebuie. Însă ne vine rândul să învățam pe alții și ar fi bine să ne ascultăm inima și să ne îndrumăm urmașii să trăiască acolo, în acele locuri unde le este sufletul. Mi se întâmplă de multe ori să întâlnesc oameni care sunt captivi în labirinturile iluziilor mentalului și îi întreb despre ceea ce simt cu adevărat .Însă dansul acesta în care ne prindem cu toții la un moment dat ni se transformă într-o adevărat realitate, ne identificăm cu el, simțim că nefericirea ne este naturală, dar nu este așa.

Fericirea începe cu decizia de a fi fericit, ține doar de alegere. Alege să fii iubire, să fii viață, să fii bucurie în calea celorlalți și nu vei mai avea timp de nefericire, vei deprinde noi obiceiuri, mai ales, obiceiul de a fi fericit. Noi trăim într-o societate în care suntem obișnuiți să fim nefericiți, suntem învățați că viața este grea și ajungem să ne simțim vinovați dacă ne este mai bine decât altora. Totul pleacă de la individ. Avem tendința de a spune că lumea nu se va schimba dacă tu te schimbi, dar tocmai de la tine începând se schimbă lumea! Te întrebi cum poți schimba lumea? Energia ta vie, zâmbetul tău, lumina chipului tău, căldura îmbrățișărilor tale, cuvintele tale mângâietoare, puterea ta de a ierta, pot schimba starea unui alt om. Apoi, un om într-o stare de fericire, de iubire, va lua mereu decizii în favoarea tuturor, pentru că iubirea dezumflă egourile inflamate.

Dacă tot atingi oameni, lucruri, vietăți în viață ta, atinge-le cu iubire! Când simți să faci rău fizic, verbal sau de orice altă natură, ia-ți timp, ai nevoie să te ierți, ai nevoie să faci pace cu toate lațurile sufletului tău. Un om împăcat cu sine binecuvântează tot ce atinge, pentru că el atinge cu iubire! Dacă te simți o victimă, ești o victima; esti victima propriei mentalități. Ești viață, ești iubire, ești co-creator al propriei realități! Comportă-te cu fiecare om care apare în calea ta că și când ar fi un alt tu. Pentru că fiecare întâlnire îți prezintă o altă față a ta..asa se explică comportamentul diferit pe care îl adopți în funcție de persoana cu care te întâlnești. Fiecare interacțiune scoate la iveală câte o mică parte din tine.

Ideea este simplă: Acceptă fiecare om din viața ta fără a-l judeca, iar dacă ceva nu îți place la el, coboară în centrul inimii tale, dă-ți întâlnire cu tine și vezi ce anume nu ai acceptat din interiorul tău. Oamenii se întâlnesc dintr-un anumit motiv și se despart atunci când nu mai au nimic de învățat unul de la celalalt, spre evoluția reciprocă! Viață este plină de surprize plăcute! Mereu ne pregătește exact ceea ce avem nevoie. Universul răspunde gândurilor și sentimentelor noastre, de aceea oamenii care trăiesc în armonie de sine atrag în viață lor doar armonie! Cu cât oferi mai multă iubire, cu atât mai multă îți rămâne ! Fii tu așa cum simți să fii! Eliberează-te de frici, îngrijorări și de captivantele convingeri limitative. Dă-ți voie și dă-te din calea ta! Lumea începe de la tine! Hristea Alina, Iași

Carnea caută carne Carnea caută carne Nucleulul e învelit de membrane Undeva în mijloc de nucleu. Citoplasma cu aparate de regenerare Stă într-un fileu. Prin joncțiuni, celula în formare Se leagă de alta, iar acolo e Dumnezeu! Organul e un motor, Carnea învelește oase, E pus și un suflet și o minte pentru decor Când destinul e cel care coase și descoase. Căci carnea caută carne Și târându-se prin paturi Carnea care învelește oase Caută acum ceva mai mult decât carne. Prizonierii aceluiași scenariu Luptă creându-și sentimente, Care sfârșesc înecate într-un

acvariu Și aruncate apoi Într-o groapă de gunoi, Înainte ca viața să-și fi luat onorariu; Căci ospiciile sunt pline, Spitalele sunt pline, Cimitirele sunt pline, Maternitațile sunt pline, Azilele sunt pline - paradox Nimic altceva ... plin. Strete Ramona, Tg. Mureș

Pictând în versuri Unei vieţi amăgitoare, În mii de cioburi sfărâmată, Pictorul îi dă culoare, Şi-o numeşte simplu, artă. Fără pic de modestie, Şi-o viziune fantezistă, Prin pictură el învie, Lucruri care nu există. Inspirat de-a lui Venere, Uneltele îşi pregăteşte, Schiţând în minte o idee, El pe hârtie-o şlefuieşte.

Gândind la natură vie, A pictat natură moartă, Şi doar sufletul lui ştie, Cât de grea e a lui soartă. Culori calde el îmbină, Pe pânza lui cea prăfuită, Unde-o operă sublimă, Să i-a viaţă-i pregătită. Neînţeles adeseori Excentric fiind de felul lui, Îl încearcă mulţi fiori, Şi să se plângă n-are cui. Cuprins în lumea lui mereu, Puţin timid dar sufletist, Nimic nu i se pare greu, Aşa e viaţa de artist. Ioaniciu Florin, Teiuș

Legat la ochi de orgolii şi greşeli Legat la ochi de orgolii şi greşeli am colindat orbeşte prin efemera lume în care haosul înfloreşte iar nebuniile dau năvală ca migratoarele turme mânate de minţile noastre care nu mai cunosc teamă şi nici sfială; mă însufleţeau iluziile şi măruntele împliniri ce îmi încununau zilele umbrite de poticniri. Crezând că am ajuns pe culme, mă bucuram ca prostul răsfăţat de închipuiri, însă în sufletul meu se adâncea prăpastia necunoaşterii de sine: copleşitoare negură distrugătoare de destine. O rază de speranţă, strecurându-se uşor ca o mângâiere călăzuită de dor, pătrunse în inima mea

când tu, mirifică stea, m-ai scos din întuneric şi mi-ai dat putere învăluindu-mă cu vraja ta. De eşti mag sau înger nu-mi pasă atât timp cât mă ridici spre cer ca pe o pasăre măiastră. Remus Brad

Hai! Hai să ne certăm cu țipete,cu perne aruncate si cu bancuri seci; Hai să ne certăm în clipe disperate,iar mai apoi să-mi zici că pleci; Hai să ne certăm ca să avem un nou motiv de împăcare Hai să ne certăm,să mă ranești, să țip că doare.

Cosinus Straniu abis în palma ta, peregrinam privire îngeri, răstimpul soare de constrângeri când ochiul tău nu mai ploua. Ne apăream în cale îngeri mustind deplin, apoi a dor. Cosínus aripă topor şi flori părute neajungeri.

Hai să ne-mpăcăm în fiecare zi din oră în oră să pot să țip din toti rărunchii că la mine-n suflet nu mai plouă, Hai să ne-mpăcăm în fiecare zi de vineri si să ne trăim povestea cât încă suntem tineri. Fata care aduce ploaia, Iași

Farcaș George (Jorj), Constanța

Buze umede are noaptea aceasta fluturi anesteziaţi sub partea stângă devin fără voie viori ce sparg pereţii, continuă marşul cu ochii închişi, îşi umezesc gâtlejurile în lipsa ta şi-mi scrijelesc ţipete într-o strană unde ultimul amin are buzele cusute

Din nimic, mai adaug o zi dospeşte încă o vineri proaspăt reconstruită cu buzele încă umede şi-un rest de la ultima spovedanie aflată la ea acasă nu vine să contemple

aripa uitată-ntr-un cuprins pe hârtie, semnează-n numele meu o bucată de viaţă cocoţată pe ultima înălţime ecoul se aude până la Piaţa Romană

Toma Daniela, Sibiu

Universul nostru-i o pungă de bake rolls trag jaluzelele orașului my cherry îmi beau paharul cu absint turnat pe trupul tău

ascult pink floyd și caut telecomanda dau cu pumnii în beznă de fiecare dată când mi se pare că un demon mă pândește pășesc cu grijă prin efervescența trăirilor tale port cheia la gât și capul pe umeri dar mințile mințile my cherry mi le-ai văzut pe undeva? de când te-ai întâmplat prin patul meu le caut mereu și nu mai suport liniștea de când sânul tău zgomotos de alb mi-a hrănit pasiunea vino my cherry să ronțăim zaharicalele anotimpului iubirilor ce vin pe bandă rulantă coaja groasă a trecutului să nu ne oprească universul nostru-i o pungă de bake rolls nedesfăcută ne hrănim încă unul cu celălalt până când moartea ne va flămânzi trag jaluzelele orașului un fum

și las amurgul să-mi intre în suflet ca o locomotivă plină de funingine peronul e plin de așteptare am găsit telecomanda Marcel Vișa, Alba Iulia

Ca soarele şi luna, uneori De vină să fie lumina primăverii, vântul, în trecere, prin câmpul însângerat de petalele macilor? De vină să fie mireasma ploilor de vară, luna plină sau exploziile solare, pentru paşii purtaţi peste pragul visului, trezind, ca o adiere, suspine care să ne-nsoţească lacrima de neoprit? Poate că, aşa suntem noi, ca soarele şi luna, uneori. Un continent pierdut ce crede-n regăsire!

Îţi simt absenţa din fiecare trecere, precum sunetul înăbuşit al clopotului scufundat în adâncuri. Şi zidul înălţat, ca un pumnal între noi, Şi lumina ce pâlpâie înspre ţărmul întunecat. Sub cerul infinit stelele-au amuţit, Am închis muzica, Am stins valul, Ştii bine, la puţini li se arată stelele. E mai bine acum? Vorbeşte-mi. Să mergem, dămi mâna! Suntem singuri în oceanul acesta, risipeşte absenţa şi umbrele rănilor neînchise în trecere. Vorbeşte-mi. Să mergem, dămi mâna! Speranţa, ca o rază de soare, ce-aşteaptă să străpungă abisul durerii, uimirea şi necuprinderea ei.

În viaţă ne căutăm tot pe noi, atingerea fiinţei, o clipă, doar, prin care râul-şi opreşte curgerea, Tu, eu, - o respiraţie, un gând care se dăruie Lumina ce trece prin umbrele strânse, laolaltă, de norii înfloriţi, Lumina risipită, apoi, prin aerul străveziu al inimilor noastre. Mihalca Irina Lucia, București

Tristețea mea , să nu te doară Pe suflet , să nu-mi pui zăvor Chiar dacă plâng și dacă dor . Tu să rămâi în calea mea Rămâi ...și-mi șterge lacrima . Cuprinde-mi mâna-n mâna ta Când știi că-mi plânge inima . Și strânge-mă la pieptul tău Iubește-mă mereu ...mereu . Nu mă opri când vreau să plâng ... Din suflet când vreau să alung , Doar amintiri , cernute-n foc

Și clipele, de nenoroc . Cuprinde-mă la al tău piept Trecutul eu, să pot să-l iert . Și toată lipsa de iubire ... Rămâi , să-mi fii tu fericire .

Am oare drept la fericire ? Adeseori , mă tot întreb ... Pe cine oare-n drumul vieții... Eu am să strâng cândva la piept ? Jurca Marinela- Florina, Timișoara

Tristețea mea , să nu te doară Dor eu, destul , iubirea mea . Sărută-mă când ochii-mi plâng Căci timpul ...mă va vindeca . E încă rana , mult prea vie Și amintirile , mă dor . Cuprinde-mă , iubite-n brață În clipele , când simt că mor . Să nu mă cerți că-s întristată... Sunt în proces , de vindecare . De mă iubești , cum te iubesc ... În suflet îmi ești alinare .

Destăinuire

Tăcerea mea, să nu te doară Căci în tăcere , mă refac . De un trecut , ce mult mă doare Iubitul meu , mă tot dezbrac .

Să-ți spun eu ce mă doare: mă doare ora târzie la care nu ai venit mă dor atingerile pe care mi le Viața mea, o știi pe toată ... dai Ști ce cruce-n spate-mi duc . (în imaginația mea) De mă iubești , chiar și-n durere... și de care nu mă mai satur... Te voi iubi , la fel de mult ! mă dor tâmplele de gândurile tale

degetele de râsetul tău.. mă dor urechile sub pașii tăi repezi și ochii sub umbra ta moale ce străjuiește la ușa mea prea devreme

luni de dimineața.. Îți mai zic..mă doare întreg răsăritul ce-mi invadează corpul.. Netcă Mălina, Timișoara

"Să ardem maculatura bibliotecilor!" Nu demult, Ion Vinea exclama sus şi tare „Jos cu arta/ căci s-a prostituat!”, iar alţi avangardişti spuneau „Să ne ucidem morţii! Să ardem maculatura bibliotecilor!.” Avangardismul, ca şi curent artistic a avut şi el realizările sale, pe care nu le putem contesta totuşi. Cu toate că el dorea fractura bruscă de trecut, s-a dedicat totuşi artei, literaturii, culturii, dar sub o nouă faţetă, aceea a futurismului sau a suprarealismului. Mă întreb însă, dacă ceea ce spuneau dânşii despre arderea bibliotecilor era o precogniţie fortuită în legătură cu viitorimea sau era un vis pe care doreau să şi-l împlinească. Pentru că, Filmul Fahrenheit 451 vine să ne spună în mod liber şi direct că, într-o zi, visul avangardiştilor va deveni realitate. 451 ̊ Fahrenheit este temperatura la care arde hârtia sau echivalentul a 233 ̊ C. 451 ̊ F înseamnă temperatura la care arde poate, gândirea noastră, identitatea intrapersonală sau chiar pulsaţia vieţii. A trăi viaţa înseamnă să ştii cine eşti, în primul rând. François Truffaut este cel care a regizat

acest film, după romanul eponim al lui Ray Bradbury. Filmul prezintă în manieră realistă, cu tente uşor utopice (dar acest lucru nu înseamnă că nu se va întâmpla) extincţia cognitiv-societală, nici mai mult, nici mai puţin, decât prin arderea cărţilor. Filmul vine ca o placă turnantă situaţiei societăţii actuale, o societate devenită de câteva decenii frivolă, aseptică, dezumanizată chiar. Poate că va fi tragedia timpurilor viitoare care prea departe de noi, cei de acum, nu sunt. Dar, să ne întoarcem la cărţi. Sub deviza „cărţile îi fac pe oameni nefericiţi”, oamenii încep să ardă cărţile. Pompierii sunt plătiţi de către stat să ardă toate cărţile. Cărţile sunt adunate în saci şi cărate într-un câmp deschis pentru a lua drumul spre metamorfozarea lor în... cenuşă. Incendierea cărţilor le provoacă oamenilor din acest viitor o deosebită plăcere. Este însă o plăcere la fel de frivolă ca şi preocupările lor pasive. În viziunea lor, cărţile poartă vinovăţia nefericirii. Omul este nefericit, nu? De la tragedia greacă încoace, conştiinţa nefericirii este universal valabilă, este un datum vital pe care trebuie să îl trăim fiecare în parte pentru a câştiga experienţă. Oamenii viitorului îşi distrug cărţile în speranţa că vor fi fericiţi. Bun, să vedem cum va fi fericirea în viitor, fără cărţi: Străzile oraşului sunt pustii, oamenii neputându-se dezlipi o clipă de ecranele ce le vând voluptăţile unei lumi perfecte. Ecranele difuzează doar ştiri. Este considerat eveniment de importanţă statală arderea de n kilograme de

cărţi într-o anume zi. Surprinzător sau nu, cu toată tehnologia de care dispun, oamenii nu mai ascultă nici măcar muzică. A devenit o lume a asepticismului cognitiv (prea mult spus cognitiv), estetic însă. Lumea a devenit alergică la Frumosul adevărat, plăcut şi natural. Totul devine artificialitate. Casele cetăţenilor sunt în decoruri minimaliste, camerele sunt întunecate, semi-obscure. E de la sine înţeles de ce decorul este unul decadent. Se sugerează subtil starea de decadenţă umană şi identitară. Omul fără identitate este cetăţeanul statului globalizat în care nimeni nu se mai oboseşte a sta de vorbă cu sine însuşi, măcar pentru a-şi face un training personal, necesar unei supravieţuri mai „suportabile” de zi cu zi. Pentru că viaţa lor ajunsese deja la limita suportabilului: oamenii înghit pastile pentru somn, droguri pentru a dobândi fericirea şi nu mănâncă nimic. Iată contrastul strident dintre un om-Marionetă manipulabil şi cel al Omului stăpân de sine, al Omului-Uman. În acest stat, pastilele şi drogurile nu au denumiri, oamenii nu numai că au axiofobie (fobie de valori morale), dar au şi semantofobie. Memoriile lor sunt atât de volubile încât nu pot ţine minte nişte simple denumiri. Memoriile sunt aproape inexistente fiindcă nu există stimulente cognitive care să le incite la gândire. Apare plictisul, apar patologiile nervoase, apar dorinţele de sinucidere. Rostirea cuvintelor „iubire”, „afecţiune” sau „hrană” devine aproape un sacrilegiu.

Monopolul, aşa cum ne putem imagina, este deţinut de televiziunile care nu mai contenesc în a prezenta emisiuni ale voluptăţii umane- doamnelor li se prezintă soluţii de înfrumuseţare. Dincolo de linia ferată a acestui topos, la marginea pădurii, trăiesc oamenii-Cărţi; sunt acei puţini supravieţuitori care mai ştiu a citi sau care mai recunosc esteticul sui generis printre esteticul-Monstru promovat de marketingul globalizării. Dincolo de linia ferată, aceşti oameni-Cărţi, de frică să nu le ardă cineva locuinţele ticsite cu cărţi, iau expresia „hrană spirutuală” ad-litteram: ei îşi mănâncă propriile cărţi sau, în mod şi mai tragic, refuză să-şi părăsească locuinţele-biblioteci şi acceptă să fie arşi de vii împreună cu „hrana spirituală”. Şi mai încredibil, este faptul că aceşti oameni nu au renunţat la identitatea lor umană în favoarea unei identităţi vide trasată mecanic la fel, la toţi ceilalţi oameni, amnemonice. Aceşti oameni citiţi preiau identitatea unei cărţi, a cărţii preferate pe care o ştiu recita cap-coadă acelora care doresc să cunoască. Ei sunt în ochii celorlalţi „vagabonzi”, în realitate „biblioteci” şi se recomandă călduros oricui – „Eu sunt Jurnalul lui Henri Brulard de Stendhal”. Parcă nu întâmplător se spune că un om intuitiv poate „citi” gândurile altuia. Neştiind a mai citi cărţi, oamenii nu vor mai şti a se citi ei între ei, iar riscul să ne îndreptăm vertiginos spre un deconstructivism auto-identitar-umanist nu îl mai putem evita. Cărţile nu ne ajută să devenim fericiţi (cum toţi ne dorim), dar ne ajută măcar să evităm

prăpastia pasivismului indiferent faţă de viaţa însăşi şi faţă de ceilalţi. Bischin Maria- Roxana, Sibiu

Dependent de.... artă !!! Aproape ca fiecare copil din anii „90 am crescut la sat până la vârsta de 7 ani când m-am mutat cu mama mea la Timișoara. Mă jucam în noroi,făceam colibe și jucam toate acele jocuri copilărești, dar și desenam foarte mult. Îmi amintesc că prima oară când am realizat că asta îmi doresc să fac când cresc mare - să desenez cât e ziua de lungă- a fost când am mers în vizită la mama mea în Timișoara- ea fiind încă la facultate, și că de obicei,iam cerut cum am intrat pe ușă foi și un pix pentru a desena. A fost prima oară când mi-a dat acel pix cu 3,4 culori în același tub.Era nebunia copilăriei mele de atunci încolo.

Desenam ce desenau majoritatea copiilor: prințese, copaci,căsuțe, cai- care ai spune că sunt de fapt,câini, mai mari decât corpul uman,etc. Am frecventat o școală generală obișnuită după care am studiat 2 ani jumătate la Colegiul Național Bănățean din Timișoara.Mi-am dat seama repede că nu este locul meu acela și nici oamenii de acolo,colegii precum și profesorii, nu pot ajunge să îi plac. Așa am ajuns eu la Liceul de Arte Plastice din Timișoara.Mama mea a văzut că nu mă adaptăm în alte locuri și cum îmi plăcea foarte mult să desenez, a hotărât să frecventez de la sfârșitul clasei a 6-a acest liceu. În alte locuri eram văzută că o ciudată ce stă cuminte în banca ei și desenează toată ziua.Am fost batjocorită foarte mult pe tema aceasta dar nu

mă opream din făcut acest lucru pentru că simțeam că pentru aia trăiesc. La Liceul de Arte am studiat mai mult pictura,din clasa a 9-a alegând acel profil. În acest liceu majoritatea sunt oameni –“ca mine dornici să deseneze,să picteze și să creeze”- de aceea încă din prima săptămână am început încet,încet să simt că acolo îmi termin liceul. La 19 ani am intrat la Facultatea de Arte și Design din Timișoara, la secția de grafică ,fiind prima de pe lista.A fost una din mândriile mele. Aici era puțin - mai mult, diferit decât la liceu pentru că se făceau foarte multe ore practice de desen, gravură, studiu, etc. Îmi place acest lucru, deși uneori ni se cer multe într-un timp destul de scurt, încerc să mă adun și să realizez cât pot eu de bine lucrările.

Am vrut să plec chiar din primul an în altă țară,dar nu aveam posibilitatea financiară și lingvistică de care aș fi avut nevoie pentru a face acest lucru. În anul II am dorit să plec din nou,dar când am analizat problema am descoperit că, deși poate experiența este una frumoasă,modul de predare din acele țări nu este mai bun decât la noi-Facultatea de Arte și Design din Timișoara neavând un contract cu școli de artă foarte bune, nepracticând atât de mult desen bazat pe grafică precum aici. Astfel am rămas în Timișoara și doresc să termin această facultate și dacă îmi permit financiar, să plec la master undeva afară. În tehnica în care lucrez eu- graficăfolosesc multe instrumente de desen și diferite unele față de altele: creionul- de diferite calități, cărbunele, tușul și penița,bețelede trandafir sau altele de genul,sculptate cu caterul, pensulele,culori,etc.

Inspirația mea vine de obicei din ce simt.Cel mai probabil ideile cele mai profunde îmi vin în momentul în care are loc în interiorul meu o suferință. Aș vrea să ajung să îmi desenez și visele-sunt foarte ciudate, dar sunt prea complexe și eu când întru în detaliile lucrării,mă pierd în gânduri și mă trezesc cu lucrarea de multe ori terminată. Când încep o lucrare mă relaxez total, îmi trec toți nervii și ideile “intunecate” pentru că așez o parte din mine,din ce simt în ceea ce desenez. De multe ori, când mă cert cu cineva încep o lucrare,și după ce gândesc extrem de mult în timpul procesului,realizez că poate chiar am greșit când am spus sau făcut unele lucruri. Îmi place foarte mult să folosesc și culorile în desenele mele,deși cele mai reușite sunt cele pe care le realizez în creion. Dacă nu mă inspir din propriile trăiri,fie ele suferințe sau trăiri plăcute, atunci sigur am un folder în computer cu imagini adunate de ani de zile care îmi plac foarte mult și mă inspiră.

Nu sunt bună la portrete și merg mai mult pe suprarealism, fantastic, ilustrativ, lucrări cu multe detalii,etc. Visul meu este să plec undeva afară,să studiez cât mai bine grafica,desenul,artă în sine- pentru că la noi în țară posibilitățile să relizezi ceva cu aceasta sunt extrem de reduse ,după care să pot realiza propriile lucrări de tip ilustrații, să am cumpărători și oameni care îmi apreciază “arta”.Ador sentimentul pe care-l încerc când mă uit la un om ce îmi analizează lucrarea și îi văd sclipirea de plăcere în ochi. Aș vrea să ajung să pot trăi decent de pe urma lucrărilor mele-deși de multe ori e cam imposibil doar din acest lucru și poate chiar să duc mai departe ce am învățat și ce îmi place în generațiile viitoare prin copilul/copiii pe care sper că îl/îi voi avea cândva. “Arta nu vine niciodată din fericire.” Puiu Anna Elena, Timișoara

Blog, blogger, blogging... De ce un blog ?!?!? Când am început activitatea pe acest blog mărturisesc că nu l-am făcut decât pentru mine. Nu l-am setat pe modul confidențial, dar nici nu îmi păsa foarte mult de cei ce îmi urmăreau postările. Scriam pentru că așa simțeam și voi continua să fac lucrul ăsta, mai ales că în ultima vreme și inspirația e de partea mea. Încă nu am ajuns la performanțe privind traficul, e mult prea devreme, dar privind în urmă prind curaj. Învăț zilnic de la voi, ceilalți și încerc să redau în rândurile ce le citiți toate trăirile mele într-un mod cât mai personal și pozitiv. Dacă la început l-am luat că pe un mod de răbufnire a tuturor stărilor negative, cu timpul am înțeles că nu e cazul și nici locul potrivit pt a refula. Avem nevoie ( pentru că și eu vă urmăresc cu interes), de lucruri pozitive, comice chiar, de lucruri folositoare, de sentimente frumoase trezite la viață, chiar dacă voi scrie și atunci când

tristețea mă va apăsa, dar poate nu voi intra în detalii, sau voi sta un pic departe de blog, până soarele va răsări din nou pe stradă mea. Vasilache Daniela, Brăila

Proză scurtă Strada Speranţă, numărul Fericire -Cioc-cioc! Dum, dum! Alo, alo!? E cineva aici, pe Strada Speranţei? E cineva aici? Nu sunt nici de la gaze, nici de la curent, nici de la poliţie. Sunt un trecător în căutarea speranţei. S-a rătăcit pe drum. De fapt, căutam Strada Fericirii. Dar o feţiţă cu păr bălai şi gropiţe-n obrăjori s-a uitat abătută la mine şi i-a zâmbit nefericirii mele. Atunci, fericirea şi-a arcuit arterele şi mi-a atins sufletul. A durat doar o secundă, dar a fost suficient pentru a înţelege că Fericirea şi Speranţa sunt surori de cruce, şi că fără una, cealaltă este doar absentă sau trecătoare. Aşa că am plecat în căutarea Speranţei, căci Fericirea mă ocolea. Şi da, am găsit în suflet o ultimă doză de Speranţă şi am folosit-o pentru a persevera în drumul meu. Am străbătut multe oraşe, lacuri, munţi şi văi, am văzut multe minunăţii şi am întâlnit oameni frumoşi, dar nimic nu mi-a adus fericirea. Pentru că fericirea fără speranţă este la fel de tăcută ca omul fără grai. Oftez îmbujorat de visul pueril cum că, în sfârşit, după o luptă grea, aş fi putut găsi ceea ce îmi trebuia. Strada Speranţei, locul ideal pentru visătorii omniprezenţi, un lăcaş sfânt pentru nefericiţi şi un strop inutile de speranţă pentru cei ca mine, care nu şi-au aflat rostul pe această

lume. Nefericit, îmi culeg inima îndoliată care aproape se scurge în canalizare din cauza ploii, îmi urnesc picioare şi mă ridic agale de pe cimentul umed. Îmi iau pachetul cu mâncare – o singură gogoaşă, care nu mă face fericit. Dar poate gogoaşa are şi ea o poveste. Poate, întristată să îşi tot vadă fraţii sugrumaţi de mâinile unei brutărese meschine sau colcăind în ulei încins, în timp ce ţipă ca din gură de şarpe şi „se bronzează” automat la lumina hotei sau în căldura diafană, s-a hotărât să îşi ia zborul şi oripilată să sară din nou în mâna brutăresei, pentru a ajunge în punga mea. Spune-mi, viaţă, cum să transform eu o gogoaşă cu o poveste de viaţă, care poate că pentru o secundă a fost fericită şi plină de speranţă, într-o rămăşiţă biologică, care să se dezintegreze şi să facă parte dintr-un circuit al naturii? Spune-mi, cât de masochist să fiu pentru a o apuca acum cu mâna – mâna care din perspectiva săracei vietăţi ar putea semăna anormal de mult cu mâna care a mutilat-o când încă nu ieşise din cuptor – şi pentru a o duce molcom la gura? Se merită oare să o mestec cu satisfacţie, pentru a îi demonstra încâ o dată superioritatea meschină a rasei umane? Nu, nu se merită, dar cu o astfel de mentalitate voi rămâne cel mai probabil nemâncat. Aş fi mâncat frunze sau viermi, dar oare nu aş fi pus natura în aceaşi situaţie? Merg, cu gândurile în minte şi durerea în suflet, până ajung la o răscruce. Un spirit obtuz, limitat, îndepărtat de oameni şi de suferinţa lor, s-a încumetat să scrie pe un copac, aflat la intersecţia celor două străzi “Răscrucea Vieţii”. Într-adevăr, avea o logică absurdă, care

impresiona printr-un amalgam de sentimente contradictorii : conştientizare, negare, dorinţă, un strop de speranţă ce urma să se stingă dacă fericirea nu apărea. Însă când am zărit titlul celei de-a doua străzi, ce intersecta Strada Speranţei, sunt mai mult ca sigur ca inima mea nu a bătut pentru o secundă, secundă în care mă luptam să respire, să trăiesc. Eram aproape de o explozie iminentă, asemenea unei artificii în noaptea de Revelion. După atâta timp de solidaritate, îmi regăsisem vechii prieteni, ţinându-se de mâna. Am întins şi eu mâinile, dansând în ploaie, ţipând, debordând de viaţă. Vântul îmi răvăşea părul arămiu, ploaia rece de toamnă îmi uda pielea, dar nu conta. Fericirea era mai caldă decât vremea. Era uimitor cum natura îmi dezaproba starea de spirit şi cu ce ardoare se împotrivea. Nu îmi păsa. Purtam doi prieteni, eram triumfător şi gata de pornire. Însă mi-era teamă, teamă adânc infiltrată în suflet. Oare, dacă aş fi făcut un pas greşit, la stânga sau la dreapta, în încercarea de a porni la drum şi m-aş desprinde spontan de intersecţia care mă lega de prietenele mele, Fericirea şi Speranţa, aş fi pierdut pentru totdeauna acea stare exuberantă, acea deplină mulţumire psihică? Am mai zăbovit câteva minute în locul acela, care mi-a schimbat profund concepţiile despre viaţă. Ştiam că nu o să fiu niciodată pregătit să îl părăsesc, dar în acelaşi timp conştientizam că, oriunde aş merge şi oricât de departe trupul meu ar ajunge, în sufletul meu, acel loc şi acele sentimente ar rămâne omniprezente. Cu greu, am decis să

parcurg Strada Fericirii, pentru a afla ce surprize îmi rezervă. Am păşit rezervat, un pas, doi paşi, trei paşi, din ce în ce mai rapizi. M-am oprit şi mi-am ţinut respiraţia. Mi-am amintit că nu aşa funcţionează viaţa. Trebuie să pornim încet, încet şi să continuăm şi mai încet, pentru a face totul sistematic, fără erori. Dar oare robotica şi programarea sunt într-adevăr cele menite să ne rezerve fericirea? Sau paşii noştri în viaţă sunt meniţi să fie unul hop peste o groapă, unul hop într-o groapă plină cu apă, pentru a se putea echilibra lucrurile bune şi lucrurile mai puţin bune – nu rele- care ni se întâmplă? Sunt întrebări ale căror răspunsuri nu o să le găsesc curând. Totuşi, pornesc cu paşi mici. Şi continui cu paşi mici. Pulsul îmi este regulat- inima bate normal. Ceva nu este în regulă. Nu, nu, viaţa nu este un mecanism. Ştii ce? O să sar, o să ţopăi, poate chiar o să merg normal, dar nu o să privesc asfaltul rece, o să mă uit în jur. Poate o să văd nori, sau chiar soare, sau copaci, sau copii, sau bătrâni neputincioşi. Imprevizibil, asta e tot. Totul este atât de imprevizibil, încât nu ştim dacă mâine o să ne simţim trişti, fericiţi, plini de speranţă, obosiţi, melancolici, neiubiţi, singuri. Nu contează, ceea ce contează este momentul şi starea actual. Şi eu mă simt mulţumit.

Mihăilă Irina, Găești

Recenzii !! Departe de lumea dezlănțuită- Thomas Hardy „Departe de lumea dezlănțuită” este unul dintre romanele mele preferate care mi-a oferit oportunitatea de a viziona un film imaginar ce se rula în fața ochilor mei-era ca și cum mă aflam acolo. Este unul dintre cele mai faimoase romane ale lui Thomas Hardy și de asemenea unul dintre cele mai complexe. Povestea este ușor de urmărit și ușor de conturat: Gabriel, un fermier avut, se îndragostește de Batsheba, o tânară cu nu prea multă avere, independentă și care nu a iubit niciodată. Aceasta din urmă primește moștenire o fermă la care Gabriel se angajează dupa ce o pierde pe a lui.Deși este îndragostit de ea Gabriel reușește totuși săpăstreze o relație de prietenie.

Batsheba, tânara frumoasă, se „pierde” în două relații sentimentale care, într-un final, eșuează amândouă iar aceasta reușește să iasă, ca în orice alt roman, doar puțin șifonată, totul ducand la un deznodămând, poate, așteptat. De ce cred că trebuie citit acest roman? Simplu.Are umor, personaje aproape palpabile, suspans și îți oferă perspectivele diferite pe care personajele le au despre dragoste și despre persoana iubită. Rădoi Alina, Petroșani

Golgota asfaltului – Mărgineanu Șerban "Golgota asfaltului", roman apărut în 2013, este o tragedie socială deghizată în roman polițist. Imensa frescă a Bisericii zilelor noastre, romanul de față surprinde aspectele mai puțin plăcute (sau deloc plăcute) ale religiei. Exploatarea religioasă, afaceile veroase, banii "sfinți" dar și murdari, toate acestea sunt descrise în tonuri grave și

sumbre de către un autor pesimist și protestatar. Morala profundă a romanului este aceea că Biserica, preoții și cu Dumnezeu nu prea mai au nimic în comun. Conducătorii Bisericii descrise în "Golgota asfaltului" nu ezită să-și mulgă cu nerușinare enoriașii, folosindu-i ca pe o imensă masă de manevră pentru niște afaceri care sunt mai mult politice sau financiare, și care nu au nimic de-a face cu esența "credinței"...! Scriitorul Mărgineanu Șerban folosește niște personaje centrale cel puțin ciudate pentru un asemenea roman; un boxer profesionist decăzut, și-o târfă. Cele două personaje, prinse la mijloc în crâncena luptă pentru conducerea unei comunități religioase, se pierd în jungla unui oraș sălbatic și nemilos. Axul central care face să funcționeze acțiunea acestui român este un copil de aproximativ 10 ani, care, în virtutea unor cumplite interese financiare, este urmărit de poliție, de clericii bisericii, dar și de boxerul ajuns între timp "gorilă" de pază și om bun la toate...! Romanul "Golgota Asfaltului" este tragic în structura și-n construcția sa intimă. Arată suferința unei imense mase de credincioși mulși de bani și de iluzii, fără

a li se asigura "mântuirea" promisă. Sriitorul S. Mărgineanu întârzie obsesiv cu descrierea asupra gesturilor, chipurilor umane, a suferințelor și a unui București bântuit de neliniște. "GOLGOTA Asfaltului" este un roman care nu lasă personajelor sale nici o speranță... Mărgineanu Șerban, București

A.V.A recomandă : Radio Poetry Cei vechi au avut muzica prin care se clădeau de la sine zidurile Tebei, modernii au născocit pe aceea care ar fi în stare să dărâme piramidele. Nicolae Iorga Noi nu vrem să dărâmăm nimic, dimpotrivă vrem să dăm naștere unei lumi a cunoașterii de sine, o lume a sufletelor care prin glasul lor tăcut își exprimă dorul... Versul așternut pe o coală de hârtie este glasul inimilor noastre, glas ce cu al său ecou vă aduce liniște sufletească. De aceea am creat postul de radio - Radio Poetry - pentru a combina muzica bună și poezia, și astfel să va transmitem și pe această cale sentimentul acela minunat ce l-am simțit și încă îl simțim cu toții, sentiment ce se cheamă- IUBIRE! Vom avea emisii LIVE in care se vor recita poezii si se va asculta cea mai buna mizica. Intrați pe www.radiopoetry.tk sau ascultați-ne în Winamp pe următorul link: http://92.114.32.204:7575/listen.pls Vă dorim să aveți o audiție cât mai plăcută!!!

Blog-ul Vasilache Daniela Când viața-i doar "un vis" Eu evadez în scris . Pe foaia de hârtie Iar viața-i poezie ! Repun viață-n vers Când visu-mi e prea șters . Când gândurile dor Si simt încet cum mor ! Se naște poezia Din sentimente stinse . Dureri și amăgiri Iluzii ,fericiri ! E doar o poezie... Și totuși,o poveste . O poate înțelege... Doar cel ce o trăiește ! Rămâne amintire Când timpul e trecut . Îmi scriu întreaga viață... Că nu vreau să mi-o uit ! Scriu tot ce am iubit Scriu , pînă și dorința... Iubesc și am "iubit" Cunosc și suferința. Link:

vasilachedaniela.blogspot.ro

Blog-ul Balsam pentru suflete Visez de ceva timp să scriu o carte, în care oamenii să se regăsească.Primul pas spre această reuşită o constituie blog-ul la care lucrez intens de un an şi o pagină de facebook cu acelaşi nume care să deschidă inimi şi suflete împovărate.Blog-ul, se numeşte Balsam pentru Suflete, la fel şi pagina iar conţinutul este format din gânduri, sentimente şi idei ale unui om care lupta zi de zi cu viaţă şi reuşeşte să învingă batalii grele. Este despre mine şi alţi oameni ca mine. Este despre mine, despre tine, despre prietenul său prietena cel/cea mai bună. Despre ceea ce ne leagă, deşi suntem diferiţi. Sunt scrieri despre sentimente şi gânduri pe care toţi le-am trăit, dar puţini ştim să le exprimăm. Blog-ul se vrea a fi o viitoare carte compusă din poveşti scurte, motivaţionale care să ne facă să realizăm că nu suntem singuri şi că mulţi simţim aceleaşi lucruri zi de zi. Este, dacă vreţi, un fel de Supă de pui pentru suflet, cu povestiri diverse. Un adevărat Balsam pentru Sufletele rănite. Poveştile sunt diverse şi cuprind planuri şi sentimente diferite, dar care ne confruntă direct pe noi sau pe cei dragi nouă. Sunt la început de drum, încă nu am studii în domeniul literaturii, doar câteva diploma obţinute la concursuri locale şi naţionale, la care mi-am expus munca cugetării în nopţi târzii. Nu cer laude, cer critici constructive. Dacă se întâmplă să te regăseşti măcar două minute în ceea ce aţi citit, înseamnă că gândurile mele şi-au atins obiectivul! Dacă ai căzut pe gânduri şi ţiai spus ţie, “Aşa sunt şi eu”, înseamnă că gândurile mele au atins acea corda a sufletului şi o vindecă de tristeţe şi deziluzii.

Sunt un om ca şi tine, că noi toţi. Sufăr, râd, glumesc, visez, acţionez. Am avut curajul de a risca şi de a împărtăşi cu alţii ceea ce mă macină, ceea ce nu mă lasă să dorm, ceea ce merită spus. Sunt vocea ta, cea care învaţă din nou să vorbească. Sunt acea voce a oamenilor ce nu ştiu să exprime trăiri intense, dar ar vrea să găsească acel om care poate să exprime pentru el, tot ce el vrea să exprime, dar nu i se permite. Sunt un copil prins în trup de om mare, sunt mare neastâmpărata şi soare luminos, sunt ploaia ce-ţi permite să plângi fără să-ţi fie teamă de vorbe urâte, sunt muntele ce opreşte norii din drumul lor spre lume. Sunt tu, în alt chip, cu altă viaţă. Sunt un om, un actor pe scena vieţii.

Blogul : http://ianolia.blogspot.ro/ Pagina de facebook : https://www.facebook.com/BalsamPentruSuflete?fref=ts

În vizită pe la... ANOTIMPURILE PĂDURII DE LA IPOTEŞTI Călătorul care se apropie de Botoşani înscrie pe traseu un loc ce nu poate fi uitat: Ipoteşti. E locul copilăriei Marelui Poet Mihai Eminescu, al creaţiei şi amintirilor care i-au însoţit primii ani de viaţă. Păşind alături de elevi pe urmele Poetului, m-am apropiat cu emoţie de Ipoteşti, am urmat cărările pădurii şi m-am oglindit în mirificul lac din codru. Pădurea de la Ipoteşti şi lacul sunt legate de opera eminesciană întro simbioză artistică şi definitivă. În orice anotimp, pădurea e frumoasă şi poartă povestea ei peste timp. Vara se deschide cu verdele de smarald şi cu ciripit de păsărele. Nu ai cum să te rătăceşti pentru că toate cărările duc la malul lacului. E o revărsare de culori şi viaţă care te încântă, e o lumină care îţi înseninează sufletul, e un mesaj care îţi atinge inima. Toate emană caldură....doar umbra deasă te atrage cu tainele ei şi te îmbie la odihnă. Iar şoaptele codrului povestesc de zilele şi nopţile de vară în care “ băietul” cutreiera “ codrul albastru”. În umbrele toamnei natura e pictor, pădurea ascunde culori pe care penelul le găseşte cu greu: galbenul pal, auriul şi arămiul frunzelor atinse de frigul nopţilor târzii, maroniul crengilor golaşe, urmele vieţuitoarelor care caută adăpost. În apusuri de pe dealuri, pădurea

rămâne mesagerul naturii şi duce ultimul freamăt de frunze spre tăcerea iernii. Dar dacă toamna are culori şi sunete, iarna învăluie cărările şi lacul în albul liniştii şi nemişcării. Lacul îngheţat ascunde în adâncuri taine neştiute, copacii alungesc umbrele pe cărări, paşii sunt surzi şi singuratici. E o tăcere care conduce la reflecţii despre nemurire, la solitudinea sufletului prin veşnicie. Căci iarna pare veşnică şi de neînvins. Însă primăvara va învinge, ghioceii şi viorelele vor scoate timidele petale. E triumful vieţii şi al reînnoirii, e speranţa unui nou început. Verdele va pune stăpânire pe fire şi va încânta privirea. “Codrule cu frunza lină, vreme trece, vreme vine, tu din tânăr precum eşti, tot mereu întinereşti”. În luna mai e festivalul nufărului galben. “ Lacul codrilor albastru, nuferi galbeni îl încarcă”. E o explozie de cupe galbene care izbucnesc din adâncuri cu semeţia şi puritatea lor întro imagine mirifică în faţa căreia orice călător devine poet, înţelegând Creaţia Naturii şi a Poetului. Frumuseţea pădurii de la Ipoteşti a încântat şi sufletele elevilor. Pădurea văzută prin ochii copiilor este o catedrală naturală şi sacră. Peste ani va duce culorile şi freamătul frunzişului spre cei ce vor crede în verdele ei, nu numai beneficiile prezenţei pădurii, dar şi mărturia eternităţii celor ce au păşit pe cărările ei. Fiecare copac e martorul sufletului care l-a îngrijit, care a curăţat cărările şi malurile lacului de deşeurile “civilizaţiei”. Elevii ştiu că natura le aduce frumuseţe, linişte, încredere şi pace. În parteneriat cu Primăria, ei au îngrijit pădurea pentru ca răsăriturile şi apusurile să rămână pure, ciripitul păsărelelor la fel de cristalin şi luciul lacului la fel de

limpede. Elevii clasei la care sunt dirigintă au înţeles importanţa pădurii în viaţa comunităţii şi s-au mobilizat pentru păstrarea mediului curat. Educaţia ecologică a elevilor e însoţită de educaţia civică, estetică şi socială pentru colaborare în acţiunile de păstrare a frumuseţilor pădurii. Poezia lui Eminescu e oglinda codrului din margine de Ipoteşti şi a trăirilor poetului în umbra lui. Dar secretele pădurii pot fi descoperite de orice suflet care ştie să asculte murmur de apă şi freamăt de codru, iar în fiecare iubitor de pădure poate fi o inimă de poet. Poezia şi pădurea rămîn împreună. Alături de ele rămân şi cei care le vor ocroti. Să ocrotim pădurea din Ipoteşti şi toţi paşii inimilor de poeţi! Acesta e mesajul trimis din toate anotimpurile pădurii de la Ipoteşti spre zările lumii. Vă invităm în Pădurea de la Ipoteşti să ascultăm poezia lui Eminescu şi să descoperim farmecul ei! Ciobanu Doina, Botoșani