Adrian Grauenfels - Anul Dante Alighieri -700 de la moarte by adrian grauenfels

Adrian Grauenfels

Dante Alighieri – Omul Renașterii Italiene Editura SAGA - 2021

Adrian Grauenfels Dante Alighieri – Omul renașterii Italiene

Coperta: Giorgio Vasari - Cei 6 poeți, ulei pe pânză Tehno: AG © Traduceri si note: Adrian Grauenfels

Carte realizată pentru ANUL DANTE 700 de ani de la decesul celui care a inițiat Renașterea Italiei.

SAGA PUBLISHING 2021

Cuvant Înainte În secolul XIV, în Italia, un poet florentin, soldat și apoi moralist, filosof, om politic, magistrat dar mai ales un gânditor profund cizelează societatea prin acțiuni și vorbe scrise. Primele capodopere care vor inspira arta și renașterea culturală a Italiei sunt cărțile lui Dante Alighieri despre Iubire, Infern, Purgatoriu și Paradis, bine cunoscute sub numele „La Divina Comedia”. Ca om politic, Dante denunță lașitatea și tarele papilor, condamnă sistemele administrative corupte ale Seniorei din Florența și nu ezită să părăsească orașul sau natal atunci când demersurile sale sunt refuzate. Va colinda Italia, Parisul, ca să se așeze în final la Ravenna la invitația lui Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Este numit ambasador la Republica Veneția, dar bolnav de malarie moare după 3 ani, în toamna lui 1321. Este înmormântat la Ravenna. Editura SAGA marchează cei 700 de ani trecuți de la dispariția acestui mare erudit și om politic printr-o serie de studii, articole și traduceri din opera sa, care au fost publicate în săptămânalul "Jurnal Isrealian". Cartea de față reunește colecții de materiale recente, recenzii, analize literare, eseuri despre impactul lui Dante asupra artei, a Renașterii, și al moralei Evului mediu în Italia și apoi în lume. Lectură plăcută! Editorul. 3

- DANTE ALIGHIERI 700 de ani de la moarte

Anul acesta 2021, se împlinesc 700 de ani de la decesul marelui poet DANTE ALIGHIERI. Dante deschide cu brio literatura profană, prin lucrarea Vita Nova în 1294. Este o expresie a genului medieval al iubirii curtenești scrisă în stil prosimetric, o combinație atât de proză, cât și de versuri. Au urmat 7 secole de rafinare a artelor culminate de Renașterea Italiană începută în secolul 15 și apoi amplificare și ramificare după revoluția culturală și industrială din secolul 19 și 20. Câteva limbi majore: latina, engleza, franceza, germana și italiana s-au răspândit în Europa și în fiecare grai autori, prozatori, istorici, filosofi și poeți au gândit și scris într-o permanentă evoluție a stilurilor și genurilor. Boccaccio, Petrarca, Rabelais, Shakespeare, Goethe, Baudelaire, Zola, Hugo... bătătoresc drumul spre modernism, poezia avangardistă, teatru, comedie sau eseu literar. Efervescența 4

științelor, a astronomiei și a fizicii, problemele sociale, războaiele, religiile care se despart și modelează diferit popoarele, toate afectează viața materială și spirituală, condiția umană... Rezultatul este o moștenire cultă care nu va stagna ci va cuprinde și incita milioane de cititori la lectură, reverie și atitudine. Primul bestseller laic cunoscut în Europa "Roman de la Rose" este un poem medieval francez care expune o alegorie romantică scrisă în stilul unui viziuni avute în vis. Îndrăzneaţă pentru vremea ei, lucrare avea ca scop să înveţe şi să discute Arta dragostei, a flirtului şi a curtoaziei. Poemul a fost scris în două etape. Primele 4600 de versuri aparţin unui tânăr poet, Guillome de Lorris, care le scrie în anul 1230, pe când trăia în Cartierul Latin al Parisului. Povestea este situată într-o superbă grădină în care cavalerii obişnuiau să se plimbe şi să întâlnească tinere domniţe. Întâlnirile devin amoroase şi în esenţă cartea era privită ca un manual de dragoste curteană. După moartea prematură a lui Lorris, 45 de ani mai târziu (anul 1275) Jean de Meung poreclit Şchiopul, un tip instruit şi curajos, adaugă 18.000 de rânduri noi. Cartea devine un cod etic enorm, iubirea este gonită ca să facă loc unor personaje moraliste că de ex: Raţiunea, Geniul, Orgoliul. Avem un caz unic în istoria literaturii. Cei doi autori au temperamente total opuse, Lorris este plin de o graţie dulceagă şi afectată, Meung aduce forţă şi cruzime. Lorris priveşte dragostea prin prisma viziunii cavalereşti, eroice, Meung anticipându-l pe Rabelais este cinic, chiar în pasajele erotice. Prin scrisul său Jean de Meung deschide o cale care va fi urmată de Diderot: romanul este plin de 5

subînţelesuri, monologuri în care autorul reface textul rafinat al lui Lorris într-un cocteil de închipuiri filozofice, expresie a dușmăniei sale pentru aristocraţie, plasând în spatele aventurilor amoroase cunoștințele sale metafizice, astronomice şi medicale. A fost copiat manual în circa 100 exemplare. Mai târziu apar școli, academii și o mai largă alfabetizare necesară comerțului și administrației. Dar războaiele fie ele religioase sau nu, molimele sau inchiziția frânează avântul spiritual al evului mediu. Fiecare epocă, ba chiar fiecare generație a avut parte de un sfârșit al lumii. După un genocid, după un război, după un crah financiar precum cel din 1929, după o pandemie, lumea de după ele nu a mai fost aceeași. Câțiva autori, erudiți și filosofi: Galileo, Newton, Kant, Descartes, Hegel (Realul este rațional; raționalul este real.”), Drawin, Nietzsche etc… demonstrează determinismul naturii și al fenomenelor în care existăm. Clasicismul înflorește și se răspândește copios. Dar, o polemică veche între religie, divinitate și științele concrete, palpabile, ale naturii este definitiv zdruncinată de "Teoria relativității" propusă de Albert Einstein și demonstrată cu ocazia eclipsei totale de soare din 29 mai 1919 (numită Eclipsa Relativității Generale). Spațiul și timpul sunt un continuu curbat de masă, gravitația este universală și fenomenele sunt relative la un anume sistem de referință, fix. Dar nimic în univers nu este fix. Iată începutul postmodernismului. În numai câțiva zeci de ani, Einstein, Freud, Proust, Kafka modifică total viziunea ordonată, carteziană, a lucrurilor. Formula cauză - efect devine perimată. Autorii pot călători prin timp, folosi legitim absurdul, 6

somnul, visele, halucinația, mișcarea ... ele sunt forme de viață și de expresie care pot fi folosite în scopuri estetice - spirituale. Devine imperios necesară cunoașterea, răspândirea culturii, dialogul între arte și etnii. Sarcina este preluată de traducători care permit traducerea și difuzarea scrierilor importante dintr-o limbă în alta. Foarte repede, futurismul, dadaismul și suprarealismul sunt îmbrățișate de artiști și dezvoltate de-a lungul secolului XX . Pictura, arta fotografică, cinematografia, muzica, poezia și teatrul beneficiază de o libertate și de o creativitate fără precedent. Sa revenim la marele Dante. Istoria modernă îl marchează ca poet și filosof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu. Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană. „Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” . (Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante). În acea perioadă, Italia era fărămițată în orașestate. Florența era pe cale să devină statul cel mai important și puternic din Italia centrală. La nașterea lui Dante, Florența se afla în puterea Ghibelinilor. În 1266, familia Guelfii revin la putere și Ghibelinii sunt expulzați din oraș. Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime. Tatăl Alighiero di Bellincione - era negustor și a murit când Dante avea 17 ani, iar mama - Gabriella degli Abati - a 7

murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”. Creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filosofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino. Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș. În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unei boli, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice. Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”. Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se 8

opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" - supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, iar lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”. La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, femeie aparținând unei ramuri secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii. Din anul 1304 Dante începe un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența. Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VII-lea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile erau umilitoare ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili 9

onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac de malarie și moare în septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

Florența în secolul al XIV-lea La Florența, mare republică a nordului Italiei, momentul constituțional cheie a venit în 1293 odată cu ordonanțele? justiției. Deși modificate doi ani mai târziu, legile au păstrat un sistem în care suveranitatea se bazează în mod explicit asupra poporului, o clasă de elită extrasă din cele șapte mari bresle sau arti maggiori - adică judecătorii și notarii, Calimala (bancherii și comercianții internaționali de haine), schimbătorii de bani, negustorii de mătase, medicii și farmaciștii, negustorii de lână și negustorii de blănuri. Împreună cu figuri dominante din alte

cinci bresle cu statut inferior (arti medie, sau bresle mijlocii, formate din măcelari, cizmari, fierari, pietrari și negustori de obiecte uzate), poporul se aduna la fiecare două luni pentru a alege șase preoți care au condus Florența ca magistrați supremi. În spatele acestor forme statale, bărbații care conduceau efectiv erau membri ai popolo grasso („oameni grași”), compuși din bancheri și oameni de afaceri cu o mare bogăție, care mărturiseau loialitate față de partidul Guelf. Cu toate acestea, supraviețuirea guvernului breslelor a fost, în acești ani, adesea precară. Rivalitățile acerbe scindau adesea fracțiunea dominantă. Așadar, în 1302, Guelfii „negri”, în alianță cu papa Bonifaciu VIII, au reușit să-i alunge pe „albi”. Printre Guelfii albi din această perioadă se număra și Dante , care ocupase funcții publice. Condamnat să-și petreacă restul vieții în exil, a scris La commedia (c. 1308–21), numită mai târziu Divina Comedie , ale cărei pagini oferă mărturi elocvente asupra amărăciunii extreme a conflictului intern din acești ani. Mai mult, presiunile externe au forțat orașul să accepte domnia între anii 1313 și 1322 a regelui Robert de Napoli și apoi, din nou, între 1325 și 1328, a fiului lui Robert, Carol de Calabria. A fost o circumstanță norocoasă pentru soarta comunei: Robert fiind preocupat de propriul său regat pentru a stabili un control deplin și permanent, iar Carol a murit prematur. 12

Cu toate acestea, în ciuda dificultăților politice, Florența a atins apogeul prosperității sale în primele trei decenii ale secolului al XIV-lea. Populația sa a crescut la aproximativ 95.000 de oameni, iar un al treilea cerc de ziduri, construit între 1284 și 1333, închidea o zonă pe care orașul nu o va depăși până la mijlocul secolului al XIX-lea. În anii 1290, a început construcția noii catedrale (Duomo) Santa Maria del Fiore (cupola nu a fost finalizată până în 1436) și a cetății-reședință Palazzo Vecchio - ambele simboluri puternice ale comunei, la care s-a adăugat în curând celebra campanila lui Giotto. Până la începutul anilor 1340, Florența a dominat în comerț și în sectorul bancar internațional. Dar ulterior , crize grave au lovit economia sa, combinate cu eșecul în război, au condus la un scurt experiment al regimului seniorial; în 1342, 13

un protejat al regelui Robert, Walter de Brienne, ducele Atenei, a fost numit Signore pentru un an. Aproape imediat după aderare, Walter a schimbat această numire cu cea a unei dictaturi pe viață, cu puteri absolute. Dar încercarea sa de a se alia cu oamenii breslelor inferioare și a proletariatului lipsit de drepturi, combinată cu introducerea unui cult luxuriant al personalității, a adus în curând nemulțumire. O revoltă în anul următor a restabilit, într-o formă mai largă, controlul poporului "grasso". Conducerea acestei breslei a continuat până în 1378. În acel an, regimul a fost răsturnat nu de un Signore, ci de fracțiuni din clasa conducătoare, care au provocat remarcabila revoltă proletară "Ciompi". În industria pânzei de lână, care a dominat economia din Florența, lanaioli (producatorii de lână) au lucrat într-un sistemul externalizat: au angajat un număr mare de oameni (9.000, după unele calcule) care lucrau în propriile case cu instrumente furnizate de lanaioli și primeau salarii per bucată. În mare parte necalificați și semi-calificați, acești bărbați și femei nu aveau drepturi în cadrul breslei și, de fapt, au fost supuși unor controale dure din partea breslei. În Arte della lana (breasla hainelor de lână), un oficial „străin” era responsabil de administrare, disciplina și avea dreptul să bată și chiar să tortureze sau să decapiteze lucrătorii găsiți vinovați de acte de sabotaj sau furt. Angajații, care erau adesea datornici la 14

angajatorii lor, subzistau precar de la o zi la alta, la mila ciclului comercial și a prețului variabil al pâinii. Cu ei, printre rândurile poporului minuto („oameni mici”), se aflau zilieri în construcții, precum și hamali, grădinari și negustori săraci și dependenți. Uneori, acești săraci ai Florenței, s-au revoltat când pâinea lipsea, dar erau neputincioși să se organizeze eficient împotriva breslelor și guvernelor - ambele putând impune sancțiuni extreme oricui sfida autoritatea. De fapt, săracii s-au revoltat doar la îndemnul membrilor clasei conducătoare. Așa s-a întâmplat și cu Revolta Ciompi din 1378. În iunie a acelui an, Salvestro de ’Medici, în încercarea de a-și păstra puterea în guvern, a stârnit ordinele inferioare de a ataca casele dușmanilor săi patricieni. Acțiunea, care a venit într-un moment în care un număr mare de foști soldați erau angajați în industria pânzei, mulți dintre ei ca ciompi (torcatorii de lână), a provocat o conștiință politică acută în rândul săracilor. În strigătul lor pentru schimbare, muncitorilor li s-au alăturat mici maeștri frustrați de excluderea lor din breasla lânii, de către meșteri pricepuți sau de mici negustori. Așteptarea schimbării și nemulțumirea se hrănesc reciproc. În a treia săptămână a lunii iulie, noi focare de violență, au adus o schimbare spectaculoasă: numirea unui comitet de conducere (balìa) compus din câțiva patricieni, un număr predominant de mici maeștri și 32 de 15

reprezentanți ai ciompi-lor. Michele di Lando, maistru într-o fabrică de țesături, a fost numit în balìa „purtător de etalon al justiției”. În perioada de șase săptămâni de guvernare, oamenii din balìa au căutat să răspundă cerințelor insurgenților. Balìa a aprobat formarea breslelor pentru torcatorii de lână și alți muncitori care să le acorde statutul membrilor lor, a stabilit o impozitare mai echitabilă între bogați și săraci și a declarat un moratoriu asupra datoriilor. Deși, supărați pe ritmul lent al schimbării, săracii au rămas linistiti. Pe 27 august, o vastă mulțime s-a adunat și a trecut la alegerea a „Opt Sfinți ai Poporului lui Dumnezeu”. Apoi au mărșăluit către Palazzo Vecchio cu o petiție ca cei Opt Sfinți să aibă dreptul de veto sau de a aproba legislația. Dar, toți aliații temporari ai săracilor erau contra spiritul revoltei. Bogații au rezistat, l-au mituit pe Michele di Lando, au chemat milițiile breslei și i-au alungat pe protestatari. Normalitatea a fost restabilită în câteva zile. Noile bresle au fost desființate, iar săracii s-au întors la neputința, soarta care le-a fost data, în toată Italia. Malnutriția a stins rebeliunea, conducerea defectivă și orizonturile limitate ale vieții lor au făcut ca orice ideal de îmbunătățire să fie de scurtă durată. Efectul principal al revoltei a fost să introducă în vârful societății un regim mai îngust și mai oligarhic decât cel care guvernase în ultimii 30 de ani.

Despre opera Dantescă

Dante este un mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia și Brunetto Latini, Dante devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire. Prima operă importantă a lui Dante, „Vita Nuova” („Viața nouă”), a fost scrisă între 1292 și 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu ființa iubită. Volumul conține 17

31 sonete și „canzoni” reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morții sale și elevația sa susținută de intensitatea sentimentelor. Având o funcție simbolică de cunoaștere, în afară celei alegorice. „Vita Nuova” este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificației. Divina Comedia Am pomenit că Dante are un "coup de foudre" pentru o tânăra vecină cu care nici nu a intrat în vorbă. Dante povestește cum a întâlnit-o prima dată pe Beatrice, copil fiind. Sufletul lui a fost confiscat de Beatrice. A scris mai tîrziu „Din acea zi înainte iubirea pentru ea mi-a robit sufletul .” S-au mai văzut singură dată, 9 ani mai târziu, pe stradă. De emoție Dante nu reușeste să-i întâlnească privirea. Salutul este ratat. Beatrice Portinari s-a măritat cu bancherul Simone dei Bardi în 1287. Dante îi rămîne devotat în forma asta care azi pare mai curînd o obsesie, o manie. De altfel și el era deja căsătorit din 1285 cu Gemma Donati. Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, este o alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divină”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante,

apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni , în operă este descrisă o călătorie imaginară în lumea de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea lui în una din cele trei lumi (infern, purgatoriu, paradis) fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul întâlnește în Infern pe adversarii lui). Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii. Beatrice ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine, îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele. Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete”. Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin înțelepciune și dragoste. Pentru istoria literaturii a fost mai bine. Dante a inventat o Beatrice pentru uzul lui personal, pentru poetul care a fost. Dacă ar fi rămas împreună ar fi rezultat un banal mariaj. Din ruptura aceasta a apărut personajul Beatrice, diferit de cel din închipuirea lui Dante. Despre Beatrice destui s-au întrebat dacă a

existat în realitate sau e doar invenția poetului care avea nevoie de o muză, de e o ființă perfectă la care să se raporteze, un înger de fapt, imaterial, perfecțiunea întruchipată. Este probabil cea mai puternică poveste de iubire pe care ne-a lăsat-o Evul Mediu. Cunoscătorul poeziei medievale poate cu uşurinta evoca exemple paralele. Îl dolce stil nuovo al lui Dante şi al altora a fost obţinut, prin introspecţie şi copierea atentă a contururilor şi a procesului gîndirii pasionate. În cântul al XXIV-lea din Purgatoriu, Dante scrie : „...Sunt unul care când mă-nspiră amorul, îmi notez, şi-n urma lui, ce-mi cântă el, eu cânt apoi pe liră" La care prietenul lui, Forese, răspunde: „Acum văd, frate, ce departe fui, şi eu, şi Iacob şi Ghiton, ca mine, de noul stil frumos, de care-mi spui. Eu văd cum pana voastră strâns se ţine pe urma celui ce dictează-n voi, cum pananoastră n-a făcut, vezi-bine !" (traducere de G. Coşbuc) Fidelitatea artistică şi literară faţă de formele experienţei constituie secretul dulcelui stil nou. Această străduinţă de a urma mai curînd procesul de gândire propriu-zis, în loc de a ajunge la un punct de 20

vedere personal, este ceea ce a dat unei mari părţi a meditaţiei scolastice aparenţa de universalitate. Aceeaşi grijă, faţă de modalităţile proprii ale gîndirii şi ale ființei ne permite să simţim că „Dante este multiplu şi suferă cât mulţi oameni" (1). Paolo Milano (2), dorind să-l prezinte pe Dante publicului englez, scrie: „Esenţialul la Dante este acesta: ceea ce spune nu este niciodată mai mult şi niciodată mai puţin decît reacţia sa primară şi totală la obiectul din faţa sa. (Arta, pentru el, este forma pe care o ia adevărul cînd este perceput în totalitatea lui)... Dante nu se complace niciodată în fantezie, el nu înfrumuseţează şi nu exagerează niciodată. El scrie ce gândeşte şi ce vede (cu ochiul său exterior sau cu cel interior). Perceperea sa senzorială este atât de sigură, capacitatea sa de înțelegere intelectuală atât de directă, încât el nu se îndoieşte niciodată că stă chiar în centrul percepţiei. Acesta este, probabil, secretul celebrei concizii expresive a lui Dante" (3). La Dante, ca şi la Toma d'Aquino, literalul constituie suprafaţa unei unităţi profunde, şi Milano adaugă: „Trăim într-o epocă în care sciziunea dintre minte, materie şi suflet a devenit atât de absolută, încît presimţim răsturnarea lor... Disocierea lentă a acestor trei calități s-a făcut în decurs de secole, şi noi suntem puşi în situaţia de a admira, ca şi cum sar află în săli diferite ale unui muzeu, carnaţia conform lui Matisse, spiritul conform lui Picasso şi inima conform lui Rouault".

O universalitate a experienţei atît de sculptural configurate ca a cea a lui Dante este total incompatibilă cu spaţiul pictural unitar ce anunţă, viitoarea configuraţie Gutenberg a cărții. Pentru că modalităţile scrierii mecanice şi tehnologia literelor mobile nu erau favorabile " asociație spontane între senzații de naturi diferite" sau „sculptura rimei". James Joyce se întreabă: consumatorii mei nu sunt producătorii mei? În Cazul Dante, inițial, acesta nu are consumatori. (Galaxia GutenbergM. McLuhan). El intuiește nevoia poeziei scrise după o lungă tradiție orală. Scrisul folosea la consemnarea Bibliei sau la mesaje oficiale. Temele caracteristice acelor vremuri erau, în cazul operelor religioase, iubirea pentru Dumnezeu, gloria acestuia, martiriul, virtutea în fața tentației și a supliciului și în cazul operelor nereligioase, vitejia, iubirea, onoarea și războiul (de exemplu în Franța "Cântecul lui Roland", circa 1115). ________________________ (1) Ezra Pound. The Spirit of Romance (2) Paolo Milano ( 1904 – 1988) critic literar si jurnalist italian. (3) The Portable Dante

Din Versurile lui Dante Josnică moarte, milei cât dușmană Josnică moarte, milei cât dușmană, durerii, antică mamă, judecată a toate peste seamă, inimii dând amărăciunea hrană, din care plec numai și numai rană, să te proscrie, limba țipă-n vamă. Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare s-ar cădea să spun, greșeala ta nedreaptă e, oricare, nu pentru că ascunsă e oricum, ci pentru că mânia să-nfioare pe cel hrănind iubirea de acum. Ai izgonit curtoazia din lume și ce era prin doamna mea onoare în tinerețe râzătoare ai nimicit amoroasa minune. Doar ceea ce e dar de preț în ea, descoperit să vi se dea. Cine nu-i vrednic pentru mântuire să nu spere nicicând să-i fie însoțire.

Oricărui suflet nobil

Oricărui nobil suflet iubitor căruia-i vin cu spusa-mi înainte, să-mi zică de aceasta, ce-are-n minte, salut întru stăpânul său, Amor. Deja trecuse ceasul trei din taină vremii ce-i dată stelei lucitoare, când fără veste Zeul îmi apare, de el de-mi amintesc m-apucă spaima. Voios părea Amor ținând în mână inima-mi, iar în brațe purta-n pânză de-altar, dormind, doamna-mi înfășurată. Și o trezi, din inima-mi ce-ngână văpăi, cu frică o hrăni, ascunsă; văzui că pleacă-n lacrimi deodată. ** Cu celelalte doamne tu glumind Cu celelalte doamne tu glumind, cum de se-ntâmplă nu gândești, stăpână, că fața mea o altă-n ea îngână când frumusețea ta o văd venind. Dacă ai ști, n-ar putea Pietate să țină împotrivă-mi încercare, Amor când lângă tine îmi apare, mai îndrăzneț, mai sigur e în toate,

și îmi rănește gândurile-n frică, acela-i mort, acela-i dat afară, doar el spre ține ochii își ridică; de-aceea un alt chip fac să-mi apară, dar nu fără să-aud atunci preabine vaietul izgonirilor din mine. **

Dragostea, o rană mortală ... Un poem pentru Dante Alighieri Dragostea, cea care deschide răni mortale În agonia mea, ascut lama să fie mai adâncă, să vină mai repede moartea Sălbatec, bolnav, neliniștit număr, adun și scad toate iubirile care m-au rănit și metodele lor, oricare ar fi, mă dor O viață cu o mie de morți ! toate ale mele, le-am numărat duel după duel inima cu greu mai bate Nu știu să explic rezistența mea, încăpățânarea 25

prin care mă răfuiesc cu simțurile de ce sufăr? va întreb femei nicio iubită nu mi-a oferit atât de multă finală plăcere... AG

Infernul lui Dante, inspiră politicienii de azi - Despre cei indeciși sau necredincioși autor: GUY P. RAFFA

traducere: AG

Divina Comedie a lui Dante, poemul epic care povestește călătoria florentinului prin Iad, Purgatoriu și Paradis, descrie viața de apoi, fiind cel mai faimos ghid de călătorie prin marele "dincolo". Dar Dante înseamnă mai mult decât atât. Întâlnirile lui Dante cu morții oferă lecții pentru cei vii, inclusiv o pildă care ne vorbește despre o problemă vitală astăzi. Conferința de presă a Guvernatorul din 26

California, Gavin Newsom din 5 iunie 2020, reprezintă un caz de studiu dantean. Guvernatorul a insistat că - instituțiile și comunitatea în general trebui să se schimbe pentru a combate rasismul antinegri. Îndemnându-i pe indivizi să „ia atitudine”, el l-a citat pe poetul medieval italian: Dante a spus " cel mai fierbinte loc din iad este rezervat celor care aflați într-o perioadă de criză morală care își mențin neutralitatea”. Concluzia: „Nu este momentul să fim neutri”. Trebuie să obiectez: „Dante nu a spus niciodată aceste cuvinte! Acestea implică faptul că neutralitatea nu este cel mai grav păcat pentru Dante, ci trădarea, iar pedeapsa pentru acest păcat nu este focul, ci gheața! " Dar nu vom face asta, pentru că viața complicată de azi tolerează citate fictive, atât de adânc înrădăcinată în lume, făcând corectarea inutilă. În plus, Dante are și el însuși o vină. Ceea ce spune el despre oamenii care rămân neutri în loc să ia atitudine, este de fapt atât de remarcabil , încât este ușor de văzut cum admiratorii ar putea cita greșit Infernul său, dar să rămână fideli mesajului, așa cum guvernatorul Newsom a făcut-o. Odată ce Dante și ghidul său Virgil trec prin Poarta Iadului („Abandonați orice speranță, voi care intrați”, ne avertizează faimoasa inscripție), trebuie să traverseze o porțiune de pământ înainte de a ajunge la râul Acheron, dupa care se zareste primul cerc al Iadului. Dante creează acest spațiu neutru între poartă și râu pentru a preda o lecție - esențială pentru înțelegerea lui și a universului său moral - la pe care

trebuie să meditam înainte de a intra în Iadul propriu-zis. Poetul populează această periferie infernală, cu sufletele celor „care au trăit fără rușine și fără cinste”. Aceste suflete neutre, care numără mulți îngeri (pentru că ei nu aleg între Dumnezeu și Lucifer), precum și ființele umane, sunt atât de ticăloși, de parcă „nu ar fi fost niciodată în viață”. Stând deoparte, ezitând, pândind oportunități - aceste etichete sunt adesea fixate unori indivizi neutri a căror putrezire morală principala este lașitatea, ceea ce îi face să nu fie dispuși să ia măsuri atunci când este necesar, pentru binele comunității. Numărul lor în lumea interlopă a lui Dante este marginală, dar semnificația lor este mai mult decat clară. Să zăbovim aici. Dante, care va arăta mai târziu milă, simpatie, respect și chiar venerație pentru anumiți păcătoși pedepsiți în cercurile Iadului, ne spune că acești oameni indeciși sunt periculoși „disprețuiți de Dumnezeu și de dușmanii Lui” - nu merită deloc recunoaștere. " Să nu vorbim despre ei ", îi spune Virgil companionului său într-un vers devastator prin ideea de ignorare ," doar priviți și continuați". Ceea ce vede Dante confirmă în mod viu eșecul moral al acestor nenorociți nedemni nu numai de gloria cerească, dar și a suferinței veșnice în iadul „real” - ca și cum asta le-ar îmbunătăți cumva soarta în viața de apoi. Suntem prezentați aici legii infernale - poetul o numește contrapasso - prin care blestemații primesc o formă de pedeapsă potrivită păcatului lor. Pentru că le-a lipsit convingerea și curajul, pe un traseu nesfârșit, sufletele indecise urmăresc un steag 28

care nu este niciodată plantat. Deoarece nu au simțit nici o mustrare de conștiință și au fost la fel de nepăsători vi ori morți, neutrii sunt înțepați etern de viespi și muște de cai, lacrimile și sângele lor acoperind solul, devine un amestec care hrănește viermi dezgustători. Dante condamnă lașitatea morală, atât de aspru pentru, că o consideră reprobabilă. Da, există un precedent biblic și medieval. „Pentru că ești călduț și nici rece, nici fierbinte”, tună Cartea Apocalipsei, „te voi scuipa din gura mea” (3:16). Într-un text apocrif din secolul al IV-lea, sufletele „nici fierbinți, nici reci” sunt cufundate în focului iadului „pentru că nu au fost găsite nici în numărul celor drepți, nici în numărul celor necredincioși”. Dar Dante își descrie lașii cu mai multe detalii , excluzân-du-i chiar și din Iad, pentru a adăuga o doză suplimentară de dispreț. De ce? Dante avea greșelile sale, mândria printre ele, dar nu era în niciun caz un laș. El a dat dovadă de curaj fizic luptând pentru Florența ca tânăr cavaler la bătălia de la Campaldino din 11 iunie 1289. În ziua aceea au murit circa 3.500 din cei 21.000 de soldați. A fost la fel de curajos în bătălia politică dusă un deceniu mai târziu, când, ca membru proeminent al consiliilor florentine, a preluat poziții ostile celor mai influente persoane în politica Europei medievale, inclusiv Papa. Papa Bonifaciu al VIII-lea a ripostat prin orchestrarea evenimentelor care au precipitat exilul lui Dante din Florența. Replica poetului, a fost să scrie cele trei părți ale Divinei sale Comedii , probabil darul 29

literar suprem pentru lume. În Infern, el plasează un Papă predecesor care profețește sosirea lui Bonifaciu, și care este încă în viață în momentul călătoriei prin Iad al blestematului Dante care poate vedea viitorul. Dante îi mustră pe mulți dintre cei mai înalți conducători spirituali și politici din țară pentru neglijența și corupția lor. Provocarea celor de la putere a fost cartea de vizită a poetului exilat. Când Dante l-a văzut printre cei indeciși care „prin lașitate, au făcut o mare pagubă”, el a vrut probabil să spună fără a pronunța numele - Papa Celestin al V-lea, a cărui abdicare a dus la numirea odiosului Papa Bonifaciu al VIII-lea. Acest eveniment a contribuit foarte mult la viziunea lui Dante asupra lașilor morali ca fiind mai de disprețuit decât indivizii vinovați de păcate mai grave, dar cel puțin fiind condamnați la plată pe măsura faptele lor. Cititorii implicați au adoptat, la rândul lor, tratamentul dur al lui Dante față de aceste suflete neutre ca o condamnare a indiferenței și o chemare la acțiune cu privire la chestiuni de justiție morală, politică și socială.Investigațiile recente au identificat politicieni, activiști și scriitori de la începutul secolului al XX-lea până în prezent, care au atacat faima lui Dante de judecător al apatiei și al inacțiunii rușinoase. Teddy Roosevelt, după cum a arătat Akash Kumar, un cărturar al culturii medievale italiene, a fost un cititor entuziast al lui Dante, care probabil avea în minte "lașii" poetului când a pus în contrast „acele suflete reci și timide care nu cunosc nici victoria, nici înfrângerea” cu „omul care apare în arenă" întrun discurs la Sorbona din 1910. Citatul greșit al lui Newsom asupra textului lui 30

Dante - cel puțin implicația că sufletele neutre locuiesc în cel mai rău sau cel mai nefericit loc din Iad - este o greșeală care ne duce până în Primul Război Mondial, relatează erudita literaturii medievale Laura Ingallinella, când un preot baptist a citat stanța cu pricina. Din nou, citatul a reapărut în apelurile moratoare din cel de-al doilea război mondial, dar căldura nu a fost adăugată până când Henry Powell Spring, un filosof, a plasat lașii morali ai lui Dante în „cel mai fierbinte loc al Iadului” în anul 1944. Pentru a depăși această problemă - „pentru a vedea din nou stelele”, așa cum o face Dante la ieșirea din iad - este nevoie de un alt fel de necazuri, de „necazuri necesare”, în cuvintele răposatului congresman, liderul John Lewis*. Lewis a repetat aceste cuvinte într-un eseu pe care l-a scris cu puțin înainte de moartea sa în iulie 2020. „Trebuie, de asemenea, să studiezi și să înveți lecțiile istoriei”, ne-a reamintit el, „pentru că umanitatea a fost implicată în această luptă existențială, care distrug sufletul, de foarte mult timp”. John Lewis strălucește puternic printre cei care radiază curajul moral pe care Dante îl admira atât de mult. _______________________ * John Robert Lewis (1940 - 2020) a fost un politician american, om de stat și activist pentru drepturile civile și lider care a servit în Camera Reprezentanților Statelor Unite pentru districtul congresional Georgia, din 1987 până la moartea sa în anul 2020. 31

** autor: GUY P. RAFFA

este profesor asociat pentru studiul Italiei clasice la Universitatea Texas. Cea mai recentă carte a sa este : "Cum Dante a inventat Italia"

Galeriile Uffizi Dante la Galeria Uffizi Galeria Uffizi este cel mai cunoscut muzeu situat în apropiere de Piazza della Signoria din Centrul Istoric din Florența . Colecția sa de pictură renascentistă, găzduită de un palat din secolul al XVIlea, este deosebită și conține lucrări ale celor mai celebri pictori ai epocii, inclusiv Michelangelo, Leonardo da Vinci și Botticelli. Este cel mai vechi muzeu din Europa și deține cea mai mare pinacotecă renascentistă. Uffizi este unul dintre primele muzee moderne. Galeria a fost deschisă vizitatorilor la cerere începând cu secolul al XVI-lea, iar în 1765 a fost deschis oficial publicului, devenind în mod oficial muzeu în anul 1865.

Dante, contemporan cu noi de Michael Glover *

William Blake, “Antaeus Setting Down Dante and Virgil in the Last Circle of Hell” (between 1824 and 1827), pen, ink, and watercolor

Se pare că nu numai Editura SAGA Israel sărbătorește pe poetul florentin medieval Dante Alighieri (1265-1321). Datorită farmecului unui mare poem în trei părți numit Divina Comedie, pe care la scris în exil în ultimii ani ai săi viață, comemorăm global 700 de ani de la moartea sa. Și asta, în ciuda faptului că atât de multe lucrări despre acest text par să funcționeze împotriva lui: o cosmologie, o teologie 33

și un sistem complicat de credințe care, la prima vedere, par la fel de îndepărtate de noi ca și limitele exterioare ale propriei noastre galaxii. Și totuși Dante florentinul este încă prezent și descoperim că acest poet a fost tradus din nou și din nou și discutat din nou. Să fim atenți la poveste. Poezia este o călătorie prin Iad, Purgatoriu și Paradis. Fiecare dintre cele trei cărți ale sale este formată din 33 de cântece. Un canto introductiv pentru întreaga operă aduce întregul la exact 100. Poemul abundă în exemple complicate de astfel de ordine și simetrie. Dante se află în focarul operei de la primul până la ultimul capitol. El este cel care își spune povestea; el o dramatizează și reflectă, adesea destul de obsesiv, asupra propriei situații de pelerin pierdut exact la jumătatea vieții sale, care, rătăcind într-un pădure întunecată, caută îndrumare. Perioada de timp a poeziei este de trei zile: de la Vinerea Mare până la Duminica Paștelui din anul 1300. Din fericire, umbra („ombra” în italiană, poate fi fantomă sau suflet) unui al doilea poet îi vine în ajutor, maestrul imperiului roman Virgil. Dante a studiat cu amănunțime Eneida și se simte înspăimântat de Virgil... Virgil îl însoțește pe Dante în călătoria sa prin cele nouă cercuri ale Iadului, unde sunt martorii suferințelor diferitelor categorii de păcătoși. El sprijină hotărârea lui Dante, îi reproșează temerile, în schimb îi dă curaj, îndrăzneala, speranță. Cu cât cercul este mai adânc, cu atât suferința este mai mare. Cercul final, al nouălea, este domeniul îngerului rebel, Lucifer, cel mai condamnat dintre condamnați. Dar Virgil, fiind păgân, nu poate merge atât de departe.

Sandro Botticelli, “Dante: Divina Commedia: Canto XVIII, part of the 8th circle of Hell” (1480s), Manuscript (MS. Hamilton 201), 320 x 470 mm; Staatliche Museen, Berlin El trebuie să-l abandoneze pe Dante înainte că ei să ajungă în Paradis. El nu are voie să treacă prin acel portal sacru pentru că a murit cu 53 de ani înainte ca Hristos să răscumpere lumea sacrificându-se pe cruce. Beatrice apare pe scenă în acel moment. Dante prezentase cititorilor pe Beatrice când era un simplu copil pe străzile Florenței într-o lucrare anterioară o cvasi autobiografie numită La Vita Nuova. Dante și Beatrice au amândouă vârsta de nouă ani când se văd. El devine complet fascinat. Dorințele sale sunt frustrate. Se căsătorește cu o altă persoană care moare tânără. Când o vom întâlni din nou, în Divină 35

Comedie, ea a fost canonizata și locuiește în Paradis. Observând chinurile lui Dante pe când trece prin Iad și Purgatoriu spre ea, Beatrice îi vine în ajutor și îl îndrumă în însăși prezența lui Dumnezeu. Recunoașterea importanței poemului a început devreme. Primul om care a scris un comentariu la Divina Comedie a fost fiul cel mare al lui Dante, Jacopo. O exegeză completă a operei a venit câteva decenii mai târziu. Se cunosc 800 de manuscrise timpurii ale poemului. În unele dintre acestea putem să vedem diferitele moduri în care artiștii au răspuns la acest text, adesea dens și dificil, cu straturi multiple de semnificație. Mai întâi, observăm mici ilustrații ale personajelor principale ale poeziei la începutul fiecărui canto scris manual. Puțin mai târziu, scene din poem încep să apară în biserici, de exemplu pe frescele lui Luca Signorelli din Catedrala Orvieto (c. 1500).

Gustave Doré, “Illustration to Dante’s Divine Comedy: Plate IX: Canto III: Arrival of Charon” (c. 1855)

Cei mai importanți interpreți vizuali ai operei au fost trei: Sandro Botticelli, care a trăit în secolul al XVI-lea, William Blake și Gustave Doré, ambii trăind în secolul al XIX-lea: un florentin (ca însuși Dante), un englez și un francez. Dintre cele trei cărți sau cântece - Infernul, Purgatoriul și Paradisul- prima a fost tradusă cel mai frecvent; cel puțin o duzină de traduceri de real merit au fost produse numai în secolul al XX-lea. Infernul este cea mai abordabilă dintre cele trei părți ale poemului; este, de asemenea, cel mai ușor de citit și de înțeles. Datorită puterilor de descriere ale lui Dante, suntem capabili să vedem Infernul cel mai ușor, cu ochii minții noastre. Chiar și atunci când creaturile care se mișcă prin el sunt simboluri, ele sunt în primul rând creaturi. Pe măsură ce coborâm, cerc după cu cerc, în Iad, Dante pare să ne îndemne să simțim chinurile condamnaților, așa cum face el însuși în timp ce călătorește, tulburat inimă și minte, în compania lui Virgil. Ilustrațiile incomplete ale lui William Blake - ambiția sa fusese să abordeze Divina Comedie în întregime - a fost marea realizare din ultimii trei ani din viața sa (a murit în 1827). Acuarele sale diferențiază atmosferele celor trei tărâmuri prin utilizarea unor tratări umede strălucitoare. Blake a învățat limba italiană ca să se pregătească pentru sarcina aproape supraomenească de a descrie întreaga lucrare. De asemenea, a profitat de traducerea reverendului Henry Carey din 1814, care a fost lăudată de Keats și a devenit cea mai favorizată traducere din Dante, al secolului al XIX-lea în limba engleză. Majoritatea desenelor lui Blake, care variază de la cele ușor schițate la cele complet realizate (a gravat doar șapte din cele 102 desene 37

înainte de moarte), sunt imagini din Infern. Iadul este alarmant de claustrofobic. Figurile sunt luminate în mod ciudat de flăcările iadului. În interiorul Porții Iadului (Cantoul 3), vârtejuri de foc și de gheață, alternate, amenință pelerinii. Un fulger îl amenință pe Capaneus, blasfemiatorul. Purgatoriului i se dă lumină și viață de soare, lună și stele. Paradisul este un potop pur de lumina soarelui. Beatrice, strălucitoare, se adresează lui Dante dintr-o trăsură trasă de un grifon, iar roata este un inel de ochi care se învârtesc ...

William Blake, “The Lovers’ Whirlwind, Francesca da Rimini and Paolo Malatesta” (1824-27), pen and ink and watercolor

Cele 135 de plăci monocromatice ale lui Gustave Doré, solid plasate în cadrul tradiției romantice, au fost publicate în 1861 ca ilustrație a textului original italian, și pe cheltuiala sa. O mare dramă rulează în jumătatea teribilă, fără soare, a Infernului lui Doré, cu 38

pietre și stânci nemiloase, prăpastia macabră, larg căscată și vârfurile sale ascuțite, sălbatice. Magnificul său Geryon - o piele, cu aripi de liliac, jumătate de leu, jumătate de șarpe, cu fața unui bătrân cu un ochi veninos, mustăcios, cu păr gri, se aruncă asupra sufletului păcătos cu ghearele complet extinse (Inferno XVII )… Și apoi, pe măsură ce Dante urcă prin Purgatoriu spre Paradis, poemul pare să se îndepărteze de ochiul dornic de cercetare care vrea să vadă exact ceea ce este descris. Argumentele devin mai confuze, mai teologice, mai filosofice. Și Paradisul - punctul culminant emoțional al întregii opere, deoarece aici Dante se întâlnește în cele din urmă cu femeia cu care nu și-a consumat niciodată pasiunea pământească pentru ea - este cea mai densă parte, sufocată de argumente și înnourată vizual. A fost Botticelli uimit de acest argument de neînțeles când a ales să reanimeze scene din Divina Comedie în secolul al XVI-lea? Deloc. În desenul său mult redus al întâlnirii dintre Dante și Beatrice, acest idealist suprem al femininului, prin folosirea sa abilă a cernelii maronii și a punctelor metalice, a evocat scene de mare tandrețe și intimitate fizică, care nu-s de găsit în poemul original. Și în interpretările sale mai tumultoase din Infern și Purgatoriu, el a evocat, așa cum nimeni nu a făcut niciodată cu adevărat înainte sau de atunci, aglomerația extraordinară a acelor locuri, modul în care blestemații și cei cu febrila speranță a mântuirii - la fel ca scepticii de astăzi ai distanțării sociale – stau îngrămădiți, în mari grupuri...

*Michael Glover (născut la Sheffield, Yorkshire) este un autor, poet, critic de artă, scriitor de ficțiune și editor de reviste, cu sediul în Londra. Traducere si adaptare: AG

Dante pictat de Botticelli (galeria Uffizi)

Templierii și Papii în “La Divina Comedia” de Pilar Bertuzzi Rivett

Dante la zidurile Ierusalimului

Este imposibil să citim Divina Commedia a lui Dante fără a intalni diferite niveluri de semnificație. Dante însuși avertizează cititorul despre caracterul exegetic al operei sale: „Sensul acestei opere nu este unic”. In acest eseu căutăm conotații la cavalerii templieri, în lucrarea lui Dante. Templierii apar pentru prima dată în Infern, Canto XIX, când Dante și Virgil coboară în al treilea buzunar al Cercului Opt, care pedepsește una dintre crimele cheie ale secolului al XIII-lea: simonia*. Un simoniac a vândut grațieri sau sfinte slujbe pentru a se îmbogăți. În acest Canto, Dante critică nepotismul Romei și corupția Bisericii. 41

Papii sunt pedepsiți în acest cerc pentru simonie. Cu unul dintre Papi se întâlnește si Dante, Nicolae al IIIlea, acesta anunță că așteaptă sosirea altor doi papi: Bonifaciu VIII (care a murit în 1303, la trei ani după călătoria fictivă a lui Dante în Iad) și Clement V (care a murit în 1314, la o lună după ce ultimul Maestru al Templului, Jacques de Molay, a fost executat). Papa Clement al V-lea, anterior arhiepiscop de Bordeaux, a fost ales papa în 1305, susținut de regele Filip al IV-lea al Franței și de cardinalii francezi din conclav. Dante îl numește „pastor nelegiuit”, datorită legăturii sale cu regele Franței (în linia 108, Dante se referă la Papi ca fiind „prostituatele” împăratului). Iată aici cheia acestui canto: „Prostituție” către Imperiu, pentru bani și putere. Separarea puterii administrative și spirituale a fost un aspect cheie al societății medievale încă din vremea carolingiană. Cele două roluri urmau să coexiste în echilibru. Filip al IV-lea și Clement al V-lea au răsturnat acest echilibru. Problema devine fundalul politic al dispariției templierilor. Ca ordine militară „hibridă”, ei nu s-au raportat regelui. De fapt, în 1139 Papa Inocențiu al III-lea a declarat că acești cavaleri erau independenți de orice autoritate laică și bisericească: ei vor raporta direct papei. Cu toate acestea, Filip al IV-lea s-a văzut în afara autorității Papale. Predecesorul său, Carol de Anjou, complotase chiar să-l răpească pe Papa (pe atunci Bonifaciu VIII, pe care Dante îl plasează în același cerc cu Clement al V-lea) și să transfere papalitatea în Franța. În 1307, Ierusalimul a fost cucerit de Saladin. Între timp, în Europa, Templierii devenisera o organizație puternică, iar în Franța cavalerii deveniseră practic 42

bancherii regatului. Două evenimente politice cheie au dus la 1307. În primul rând, Clement al V-lea a încercat să reînvie planul lui Nicolae al IV-lea de a fuziona ospitalierii și templierii într-un singur ordin, raportând unui rege european și nu Papei. Jacques de Molay s-a opus acestui plan, crezând că un rege va folosi noua ordine în scopuri politice și cauza Țării Sfinte se va pierde. În al doilea rând, castelele templierilor din Armenia au raportat că armata franceză ar putea avea un interes să intre-n acea țară, pentru a o cuceri. Când Filip al IV-lea a cerut permisiunea trupelor sale să intre in Armenia, templierii au refuzat să le acorde ospitalitate. De asemenea, regele ajunsese aproape de faliment, după ce finanțase ultima cruciadă. Vineri, 13 octombrie 1307 (care este originea tradiției de vineri 13), armata franceză a arestat toți templierii din Franța fiind banuiti de erezie, iar regele a lansat o anchetă asupra ordinului, care ar provoca în cele din urmă dispariția acestuia, dupa moartea lui Jacques de Molay în 1314. De ce Filip IV a pus capăt templierilor? Oricare ar fi motivul, invectiva lui Dante împotriva lui Clement al V-lea și a regelui Franței amintește cititorului că acțiunile Papilor au fost criticate chiar și în vremea lor. ________________________________ * Simonia este actul de a vinde slujbe și titluri bisericești sau lucruri sacre. Numele vine de la Simon Magus, care este pomenit în Faptele Apostolilor ca oferind celor doi ucenici ai lui Isus plată în schimbul magiei de a împărtăși puterea Duhului Sfânt pe oricine și-ar pune Simon mâinile. Trafic pentru bani 43

în „chestiuni spirituale”. traducere si note: AG

Gustav Doré- Dante și simoniacii

Michael Glover Divina Comedia reflectată în arte

Sandro Botticelli, “Paradiso VI” ( 1480 -1495), 32.5 x 47.6 cm; Berlin NOTA redacției:

Formatul acestui eseu este derivat dintr-o rubrică săptămânală numită Great Works, publicată în "London Independent". O selecție publicată și sub formă de carte, de către Prestel în 2016, a oferit o lectură plăcută, după tumultul săptămânii de lucru, examinând "de profundis" o singură operă de artă. Great Works, s-a extins spre arta mondială, și se pare că renaște acum, benefic în aceste vremuri dificile. 45

*** Am discutat deja (în articolele din seria Dante): cea mai tradusă parte a Divinei Comedii a lui Dante este Infernul, prima din cele trei secțiuni ale operei. Nu este surprinzător. În Infern, descrierea lui Dante a coborârii sale în iad împreună cu veneratul său tovarăș și ghid, poetul Virgil, ieșit din lumea pagană a Romei antice în Italia secolului al XIV-lea, cea sfâșiată de conflicte politice (cu Dante însuși în centrul propriei lumi imaginative), este documentată, pas cu pas cu o atenție sporită la particularitățile fizice, de neegalat în Purgatoriu sau Paradis, celelalte două secțiuni ale acestei epopei medievale a călătoriei în timp și spațiu. Vedem și simțim aproape fizic, chinurile îngrozitoare ale condamnaților: Paolo și Francesca plângându-și soarta; dușmani jurați precum Ugolino della Gherardesca și Ruggieri degli Ubaldini legați împreună inseparabil pentru eternitate. De asemenea, experimentăm coborârea periculoasă a celor doi pelerini, și aventura complexă implicată în ea. Este aproape ca și cum am deveni un al treilea tovarăș. Cu cât Dante se apropie mai mult în direcția Paradisului și a viziunii iubitei sale Beatrice, cu atât mai mult începe să recurgă la argumente filosofice și teologice abstracte și, în consecință, cu atât mai puțin traductibile, chiar dificil din punctul de vedere al artelor, cu cât firul poetic devine mai puțin vizibil. Pe măsură ce argumentele poetului se îndreaptă din ce în ce mai mult asupra problemelor teologice nerezolvate, devenind mai puțin interesant pentru 46

cititor, devine cu atât mai dificil să ai sentimente puternice cu privire la aventura lui. Și totuși există o ilustrație din Paradis, secțiunea finală a poemului, care apare reprodusă aici. Cum a reușit pictorul Sandro Botticelli atât de minunat acolo unde simplii traducători au eșuat adesea? Răspunsul constă în modul în care Botticelli a ales să ignore și cum a manipulat textul pentru a se potrivi unei viziuni care devine pur Botticelliană prin dulceața și tandrețea sa răpitoare. Aici îi vedem pe cei doi, Dante și Beatrice, împreună în sfârșit - așa cum nu au fost niciodată în viață. (Beatrice Portinari s-a căsătorit cu altcineva și a murit la vârsta de 24 de ani.) Și poate că nici ei nu au fost destul împreună în poem. Dezbrăcată de toate cuvintele dezbinătoare și complicate - deoarece cuvintele sunt inevitabil o distragere a atenției de la imaginația unui tip de frumusețe care reușește să cuprindă atât toate perfecțiunile pământești, cât și toate virtuțile cerești Beatrice îi dă lui Dante o lecție despre identificarea sufletelor sfinților, care sunt acum flăcări minuscule, fluturând prin aer, redate cu un stil fin și frumos, atent la simetria vârtejului. Și Beatrice și Dante sunt acum suspendați, pășind în neant. Desigur, Botticelli nu oferă nicio explicație. Sarcina lui este să aducă, folosind câteva linii abil trasate cu cerneală maro și peniță de metal, adorarea supusă și eterică pe care o trăiește Dante în prezența Beatricei sale, desenând capul lui Dante care se înclină în direcția ei, pe când mâinile lui se deschid, ca și cum ar fi așteptat să o primească, trupește. Și, în spatele imaginii, în spatele liniilor trasate, putem zări, în sens invers, cuvintele celui de-al 47

cincilea canto, fantomatic, slab, dar totuși acolo. Cuvintele pot fi note cântate pentru a realiza un acompaniament pentru unirea fizică a cuplului.

Biografie Sandro Botticelli (1445-1510) S-a născut la Florența, a trăit și a lucrat acolo în momentul istoric de cea mai mare înflorire, intelectuală și artistică a orașului. Acest lucru a coincis aproape exact cu domnia unuia dintre cei mai mari patroni ai săi, Lorenzo Magnificul. Format și influențat parțial de Fra Filippo Lippi, Verrocchio și frații Pollaiuolo, reputația sa a fost eclipsată la bătrânețe de titanii Leonardo da Vinci și Michelangelo.

Partea a II-a Fragmente din DIVINA COMEDIA

INFERNUL CÂNTUL I Prolog

Spre-amiaza vieții noastre muritoare ajuns, într-o pădure-ntunecoasă mă rătăci pierzând dreapta cărare . Nu-i chip să spun, cat neagră și stufoasă și mă-nfioară gândul ei, ce cruntă mă-mprejmuia, ce-adâncă și fioroasă. Nici moartea în durerea ei n-o-nfruntă; dar până-a spune ce mi-a fost spre bine, de celelalte, amintirea, cântă. 49

Intrai în codru fără-a ști de mine, căci somnu-în vine mi-l simțeam cum cură, când m-abătui din calea de lumină . Ci-odată-ajuns întreg pe-o curmătură de deal, unde sfârșea cumplita vale ce-nspăimântase biata mea făptură, privii în sus și coasta pân' la poale i-o-ntrezării-mbrăcată-n blânda rază a celui ce ne-arată dreapta cale. Pieri atunci fiorul mut de groază ce-n piept mi se-ncuibase cu-nserarea și noaptea-ntreagă mă ținuse-n pază. Și ca și cel,-ajuns la malul tare, suflarea-și trage greu și simte-n piept balsam când vede-n urmă cum se zbate valul mare, Așa și eu, ce încă-n gând fugeam, privii-ndărăt pădurea de strigoi din care-n veci ieșit-a viu vreun neam. Și stând o vreme,-am apucat apoi să urc pe coasta neumblată,-arare, proptit în mers pe talpa dinapoi. Și iată, dintr-o dată pe cărare văzui săltând o panteră ușoară, cu păr bălțat pe trup și mădulare.

Nu se clintea, ci-n fața mea sprințară sălta pe loc și mă privea semeață, că m-aș fi-ntors dac-ar fi fost spre seară. Ci-albea pe cer o altă dimineață și soarele urca cu-aceleași stelece-l însoțeau când cel ce-mparte viață îl zămisli pre dânsul și pre ele; ai zilei zori și dulcea primăvară aripi dădură-ncredințării mele că voi scăpa de-mpestrițata fiară; dar nu-ntr-atât ca spaima să-mi dezică un leu ivit, cu ascuțită gheară. Părea că sare și-ntr-adins ridică flămându-i bot, că și văzduhul tremura de frică. Și o lupoaică numai os și piele, muncită-n trup de mii de pofte slute, ce multe neamuri a-ndemnat la rele, sări și ea ușoară-n pas și iute, încât pierdui nădejdea mea cea bună de-a-ajunge-n vârf pe culmile pierdute.

Și ca și cel ce bucuros adună, și-apoi, de-și pierde-avutul, mult suspină și-amarul strâns în lacrimi și-l răzbună, la fel pe mine sluta-n trup jivină mă-ndurera, căci mă-mpingea nevrut pe unde-n veci n-a răzbătut lumină. Și-n timp ce stăm și mă credeam pierdut, îmi apăru un chip de om 'nainte, părând că-i mut de lung ce-a fost tăcut. Când îl văzui, strigai ca scos din minte: "Oricine-ai fi, făptură-adevărată ori umbră,-am zis, ajută-mă, părinte!" "Nu-s om, răspunse, dar am fost odată; părinți lombarzi m-au zămislit din lut și-s mantovan de mamă și de tată. Deși târziu, sub Iulius m-am născut și-o viață-n Roma sub August am stat, dar numai Zei ce mint am cunoscut. Poet am fost și-n lume l-am cântat pe cel purces din Troia-n drum pe mare, când mândrul Ilion a fost surpat. Ci tu pe-aici de ce te-mbii-n pierzare? De ce nu urci pe piscu-n zări durat, ce-i pururi vechi izvor de desfătare?" 52

„Virgil ești oare Șipot nesecat, Din care-n val cuvântul tău se-mparte?" cu sfiiciune mă rostii-eu-ncurcat. „Poet divin, lumină fără moarte, m-ajute-n grai iubirea-n veci fierbinte cu care pururi ți-am citit din carte. Tu mi-ești maestru și tot tu părinte, și de-s vestit, tu m-ai deprins, cu-a tale, să-ncheg în vers măiestrele cuvinte. Privește fiara ce m-a-ntors din cale, slăvite domn, și-alung-o de la mine, căci mă-nfior din creștet până-n poale." "Pe alte căi să mergi ți se cuvine", grăi văzând că mă îneacă plânsul, de vrei să scapi de-a codrului desime. Căci astă fiară, adăugă tot dânsul, când vede-un ins, cum stă mereu la pândă, de-i taie calea,-nfige colții într-însul. E rea din fire și mereu crescândă o mistuie o foame grea, străbună, și-abia mănâncă, e din nou flămândă. Cu multe fiare-n lume se-mpreună și multe-or fi, până va fi să vie copoiu-ales ce-n chin va s-o răpună.

El nu din glii va strânge avuție, ci va răzbi cu dragostea și mila, iar țara sa-ntre Feltre-are să fie. (1) Doar el va izbăvi de rău umila Italie, pentru care, cum se spune, murit-au Turnus, Niso și Camilla. Doar el pe goană fiara rea va pune, zvârlind-o-n iad pe văi pustii și seci, de unde pizma-a-azmuțit-o-n lume. Pe urma mea, spre-a ta scăpare deci, alungă-ți pașii și la drum pornește, iar eu te-oi duce către loc de veci. Acolo jos vei auzi cum crește suspinul gloatei ce-n tumult pestriț a doua moarte hohotind cerșește. Și-ai să mai vezi pe cei ce-s mulțumiți să ardă-n foc, căci și de-au fost mișei, nădejde trag s-ajungă fericiți. Iar de vei vrea să urci și tu la ei, mai demnă ființă pașii tăi vor duce și-am să te las plecând în grija ei; căci Domnul nostru ce-a murit pe cruce, fiind eu potrivnic la preasfânta-i lege, nu vrea prin mine drumul tău s-apuce. 54

El pretutindeni pe pământ e rege, dar sfântul scaun în ceruri sus și-l are; ferice-s cei ce-n preajmă și-i alege!" I-am spus atunci: „Pe Dumnezeul care n-a fost al tău, dar îl râvnești delung, m-ajută tu să scap de la strâmtoare și du-mă-astfel încât curând s-ajung la sfântul Petru și pe unde spui că-i plin de duhuri ce de-a pururi plâng." Pornii atunci și eu pe urma lui. Nota (1) Feltre este o comună din provincia Belluno, regiunea Veneto, Italia

CÂNTUL II Era-n amurg; ziua murea cu greu și faptul serii dăruia cu pace a lumii trudă; singur eu, doar eu, mă pregăteam cărare lungă-a face și-a-nfrânge mila, și-a răzbi durerea pe care acum din minte le-oi desface. O, Muze,-o geniu, ajutați-mi vrerea și tu, o minte, care-ai scris și crezi câte-ai văzut, aici să-ți văd puterea! „Poete,-am spus, să nu mă-ncredințezi preaînaltei căi, până ce-ntâi nu-ncerci puterea mea, ca-n mine să te-ncrezi. Tu povesteai cum cel urât de greci, părintele lui Silvo, cu dinadinsul ajuns-a viu în lumea cea de veci. Dar dacă cel ce-a zămislit cuprinsul l-a-ngăduit, s-a dovedit cuminte, de stai să judeci ce-a purces dintr-însul; 56

căci el fu pus să șadă ca părinte al Romei și-al imperiului lumesc în cerul Empirean, cu duhurile sfinte; iar Roma și imperiul strămoșesc au fost alese drept lăcaș din care urmașii lui San Pietro păstoresc. Și cum spuneai, în lăudata-i cale văzu minuni ce dobândiră sorți victoriei lui și mantiei papale. A fost și sfântul Pavel printre morți spre-a strânge-ndemn credinței ce-ntărește și ne deschide a mântuirii porți. Dar eu la ce? Și cine mă-nvoiește? eu nu-s Enea și nici Pavel; demn nici eu, nici nimeni nu mă socotește. Iar de mă-ncumet totuși, mă cam tem că-i nebunească fapta mea; pierdut, pe tine, tată',-n ajutor te chem." Și ca și cel ce nu mai vrea ce-a vrut și prins în mreji de gânduri noi, obscure, deoparte dă ce-a vrut mai la-nceput,

așa și eu sub poala coastei sure tot cumpănind, îmi mistuiesc pornirea ce dintru-ntâi lăsasem să mă fure. „De nu mă-nșel și de ți-am prins gândirea, măreața umbră începu să zică, o teamă lașă ți-a cuprins simțirea. Fiorul ei pe oameni nu-i ridică spre fapte mari, ci curmă îndrăzneala, ca fiarei când de umbra ei i-e frică. Dar am să-ți spun, ca să-ți alungi sfiala, de ce-am venit și cum am plâns atunci când prima dată ți-am aflat greșeala" . Eu stăm în Limbo printre bătrâni și prunci, (2) când mă chemă o doamnă blândă-n fapte, frumoasă-n-arătare, că-i cerui porunci. Ochii-i sclipeau ca două stele-n noapte și prinse-a zice cu cerescu-i glas, amestec pur de cântec și de șoapte: "O, mantovane, suflet demn, ce-ai rămas vestit în lume, deși plângi cu morții, și-a cărui faimă crește pas cu pas,

cel ce-mi fu prieten mie doar, nu sorții, se zbate singur în pustiu, sleit și dă-napoi învins de spaima morții. De aceea zic, mă tem c-a rătăcit și că-ndeajuns nu m-am vădit grăbită la câte-n cer de dânsu-am auzit. Te du dar tu; cu vorba-ți măiestrită și tot ce crezi că de-al său bine-i demn, ajută-l tu, să nu mai fiu mâhnită. Sunt Beatrice eu, care te-ndemn; cobor de unde-a mă reîntoarce vreu și m-am pornit la al iubirii semn. Când voi ajunge la stăpânul meu nu voi uita să laud a ta purtare." Tăcu apoi și-am prins a zice eu: "Domniță a virtuții, tu, prin care se-nalță omul mai presus și-i smuls din cerul lunii ce se-nvârte arare, mi-e atât de drag porunca ta s-ascult, că și cu alta de pe-acuma mă-nvoi: vorbește doar; nu-i lipsă de mai mult. Ci cum nu pregeți să cobori la noi din locul sfânt din care spui că vii și-unde tânjești să te întorci 'napoi?"

"De vrei să știi cu de-amănunt, grăi, am să-ți răspund de ce m-am rupt din soare și fără frică mă pogor aci. Te teme doar de-acele lucruri care îl pierd pe om și-și fac din rău un țel; de alte nu, căci nu-s vătămătoare. Pe mine Domnul m-a făcut astfel c-al vostru iad să nu mă poată-nfrânge și nici văpaia ce țâșnește-n el. Prea bună-n cer o doamnă-amarnic plânge de pasul greu, spre care drum o iei; doar ruga ei județul aspru-l frânge. Ea pe Lucia o chemă, și ei (3) îi spuse blând: Cel ce se-nchină ție te cheamă-n gând. în paza ta să-l iei. Vrăjmașă-a suferinței pururi vie, veni Lucia pogorând pe dată pe unde stăm cu ninsa-n păr Rahel (4) Și: Beatrice, laudă-n cer, curată, de ce n-ajuți, grăi, pe cel ce-n lume de dragul tău s-a dezlipit de gloată? N-auzi cum plânge și te cheamă-anume, luptând cu moartea într-adins ivită pe-un râu mai aprig decât marea-n spume?

N-a fost atunci făptură mai grăbită folos să-și cate, de ce-i rău să fugă, ca mine când, din lumea mea-nsorită m-am pogorât, la-a ei preasfântă rugă, încrezătoare în vorba ta, ce jos ți-adună fală și pe mulți subjugă. Și-astfel zicând , obrazul ei frumos, scăldat în lacrimi, și-l feri de mine și plânsul ei mă-mpinse mai vârtos. "Urmându-i vrerea, am venit la tine și te-am scăpat de-nverșunata fiară, ce nu-ți da pas să urci pe culmi senine. Ce ai acum? De ce te-mpiedici iară? Ce griji aduni în pieptul tău mocnite și nu cutezi, și teama te-mpresoară, când știi că-n cer trei doamne fericite te ocrotesc la curți de slăvi și soare și vorba mea doar bine îți promite?" Ca florile ce-atinse de răcoare tânjesc, ci-n zori, sub ploaia de lumină, se-nalță drept pe lujere ușoare,

la fel curajul se trezi în mine, și-atare râvnă mă-ntări și-ardoare, că vorbele-mi țâșniră tari și pline: „O, negrăit de bună-i doamna care m-ajută-n cer , de sus și tu, ce te supui poruncii ei, fără s-aștepți rugare, stai supus. Tu mi-ai sădit în suflet dor să sui și-atare vorbe-ai revărsat șuvoi, că m-ai întors la vrerea mea dintâi. Un singur dor ne mână pe-amândoi, tu călăuz, stăpâne și maestre. Pornește!"-am zis și-n urma lui apoi mă-ncredințai cărărilor silvestre __________________ Note (2)

Limbo - În teologia catolică, Limbo (limbus în latină, margine sau hotar, se referă la marginea Infernului) este punctul de vedere cu privire la starea vieții de apoi a celor care mor în păcatul original, fără a fi încadrați în Iadul Damnaților. Teologii medievali din Europa de Vest au descris lumea interlopă („infernul”), a fi

(3)

(4)

împărțită în patru părți distincte: Iadul Damnaților, Purgatoriul, Limbo-ul Părinților sau Patriarhilor și Limbo-ul Pruncilor. Lucia - Sfânta Muceniță a Siracuzei din secolul al IV-lea, Sfânta Lucia are hramul vederii și simbolul harului iluminator. Rahel – În Biblie - A doua soție a lui Iacov, Rachel este recunoscută pe scară largă ca un simbol al vieții contemplative. Sora ei Lea, prima soție a lui Iacov, simbolizează viața activă.

Statuia lui Dante în arcada Muzeului Uffizi

Partea a III-a DANTE ÎN ARTE

Dante la Ufizzi Autor: Paolo Procaccioli (1) Pe vremea lui Dante, lumea artei îl considera pe poet a fi un dublu personaje. Poet, dar mai mult om politic. În timp ce de la Giotto încoace, în Florența, în centrul atenției nu a fost doar poetul, ci omul Dante, cetățeanul și protagonistul vieții politice, în restul Italiei, a fost autorul Divinei Comedii. Atenția stârnită se datora unui stil poetic în care se simte imediat încărcătura cu o tensiune figurativă de neegalat. O tensiune care nu putea fi eliberată decât dacă cititorul ar fi făcut un efort care nu putea fi 64

redus la formele convenționale de interpretare. Povestea și raționamentul folosite în poem, susținute de imagini foarte izbitoare, decoruri surprinzătoare, spectaculoase, portrete cu o rară putere expresivă și evocativă, au fost un stimul interpretat la acea vreme de cititori care erau obișnuiți cu lunga tradiție a codicelor iluminate, cum este cel de la Muzeului Conde de Chantilly. Artiștii nu s-au ferit niciodată de provocarea pusă de poem, preluând în mod constant mănușa și atribuind corp și formă subiectelor evocate de terțetele sale. Mai mult, o poveste bazată pe metafora de bază a călătoriei a fost destinată inevitabil să devină o serie de lumi și peisaje, înainte de a se concentra asupra personajelor sale. Peisaje mărețe sau reale și miniaturile lor, scene apocaliptice sau idilice, animate de mulțimi rătăcitoare sau statice, un geamăt de un minut, urmat de purjare sau căutare de plăcere, personaje sculptate în relief complet alături de altele destinate să rămână întipărite pentru totdeauna, grație unui detaliu sau chiar a unui singur gest. Scene, stări, chipuri care au găsit, mai întâi la miniaturiști și apoi la gravori, interpreți capabili să surprindă și să traducă în imagini pline de vigoare si verva care prin realismul lor, produc valoare ideală și morală. În acest context, nu este de mirare că Divina Comedie nu numai că a interceptat teme esențiale ale tradiției figurative, începând cu Novissimi, ci și că a dirijat și a influențat interpretarea lor. Nu întâmplător, Vasari sugerează că

Apocalipsa lui Giotto aflată la mănăstirii Santa Chiara din Napoli a fost produsul unei colaborări cu Dante, poveștile despre Apocalipsă: [..] au fost, sau așa se spune, invenția lui Dante, așa cum, probabil, au fost și cele foarte lăudate ale lui din Asissi [...]. Și chiar dacă Dante a murit în această perioadă, este posibil să fi discutat îndelung când era în viață, așa cum se întâmplă adesea printre prieteni. Și împreună cu Giotto sau urmandu-l, Orcagna, Signorelli, Michelangelo, toți artiștii - dacă imaginile lor nu vorbesc de la sine - ne spune Vasari ca au fost influențati de Dante. Nu este de mirare că pentru o perioadă de timp, între secolele XV și XVI, tema reprezentării și măsurării lumii morților a fost centrul principal al unei serii de exegeți singulari, începând cu Brunelleschi și terminând cu Galileo. Rezultatul tuturor acestor elemente este că nicio altă operă literară modernă sau antică nu a inspirat vreodată un astfel de angajament figurativ. Și nu numai în ceea ce privește cantitatea: în hârtiile poemului - fie iluminate, desenate sau gravate - imaginile nu au avut niciodată un scop pur ornamental, ci au fost o parte integrantă a impactului cu care se percepea lucrarea, un exercițiu intens, continuu, care presupune transpunerea în imagini a puterii argumentative și a capacității de evocare a cuvintelor.

Note: (1) Lector de literatură italiană la Universitatea din Tuscia, principalul interes al lui Paolo Procaccioli este în literatura vernaculară medievală târzie și renascentistă, iar publicațiile sale variază în subiecte din secolul al XIV-lea până în secolul al XVIII-lea. Cercetările sale acoperă exegeza timpurie a lui Dante, romanul după Boccaccio, etc

Imagine: Federico Zuccari (copie după), Portretul lui Dante, Departamentul de Imagini și Desene, Uffizi

Manuscrise iluminate, primele ediții

Faptele arată că „Dante” - luat, în calitate de autor și opera sa la un loc - a fost o temă figurativă adesea reluată , repetată. Dante ca figura istorică a fost o temă populară de la începutul secolului al XIV-lea. Mai întâi în desenele penelului inconfundabil de pe pereții capelei Bargello. (puțin important fiind dacă au fost pictate personal de semenul și prietenul său Giotto, sau de cineva de la școala sa), apoi repetate din anotimp în anotimp, din secolele al XIV-lea până în al șaisprezecelea, de către diferitele lucrări ale lui Nardo di Cione în capela Strozzi de Santa Maria Novella, de Niccola Gerini în Palatul de artă al breslei judecătorilor și notarilor, de Andrea del Castagno pentru Villa Carducci din Legnaia, de Benozzo Gozzoli în Muzeul San Francesco din Montefalco, de Domenico di Michelino în faimosul panou Santa Maria del Fiore, și apoi din nou de Justus van Gent, de Giuliano da Maiano în intarsia (2), de Pietro Lombardo în basorelieful de marmură din Ravenna, de Botticelli, Signorelli și Rafael în camerele sale (3). Același Raphael care decide să adopte cel mai semnificative tradiții și care, în Camera Segnatura, nu ezită să ducă portretul lui Dante în Disputa Sfintei Taine cel al lui Dante teologul, în Parnas cel al lui Dante poetul. O dublă recunoaștere care rămâne unică și care prefigurează destinele viitoare ale personajului, aceleași care vor continua să stimuleze legenda, indiferent de eclipsele rezultate din disputele si argumentele despre limbaj și poetică. Este adevărat că, de atunci, mulți cărturari angajați în aceste

argumente, au renunța la efervescenta, ținând seama de rezervele exprimate de Bembo (4) și de adepții săi, urmată de o răcire evidentă a pasiunii pentru Divina Comedie și pentru autorul ei, în favoarea limbajului și a sunetelor lui Petrarca, poetul devotat Laurei. Dar acest lucru nu a fost adevărat pentru Florența, unde, indiferent de linia dură luată de Machiavelli în Discursul sau dialogul referitor la limba noastră, Dante era încă văzut ca gloria încoronată a tradiției orașului. O situație exprimată cel mai clar în nimeni altul decât în domeniul artei, în pictura "Cei șase poeți toscani" ai lui Vasari (5) (acum în colecția Institute of Art Museum- Minneapolis), unde Dante ocupă același loc care i-ar fi fost atribuit lui Michelangelo într-un ipotetic grup de pictori. _________________________ NOTE (2) Intarsia este o formă de încrustare a lemnului cu alte esențe de lemn, scoici sau fildeș. Începutul practicii datează dinaintea secolului al VII-lea AD. (3) Cele patru camere Raphael (Stanze di Raffaello) formează o suită de camere de recepție în Palatul Apostolic, care acum face parte din Muzeele Vaticanului, Roma. Sunt renumite pentru frescele lor, pictate de Rafael și atelierul său. Împreună cu frescele din tavan ale Capelei Sixtine a lui Michelangelo, acestea sunt serile marelor fresce care marchează Înalta Renaștere din Roma. (4) Pietro Bembo (1470 - 1547) a fost un om de cultură umanist, literat și cardinal venețian. Promovând creațiile

literare ale lui Petrarca și ale lui Boccaccio, a exercitat o influență decisivă în dezvoltarea limbii și literaturii italiene, impunând dialectul toscan ca instrument în creația literară, care a devenit cu timpul limba italiană cultă de astăzi. Ideile sale au contribuit, printre altele, la formarea în secolul al XVI-lea a stilului muzical denumit „madrigal”.

Imagine: Cristofano dell Altissimo, Portretul lui Dante, Galeria Uffizi

(5) Pictura, numită Șase poeți toscani, este opera pictorului și istoricului italian Giorgio Vasari. Produs în 1544, portretizează, așa cum sugerează titlul său, șase poeți care provin cu toții din orașului Florența leagănul Renașterii. Figura centrală a picturii, așezată pe un scaun și prezentată în profilul său distinct, acvilin, este Dante Alighieri. În dreapta sa imediată se află Francesco Petrarca, (1304-1374), care este îmbrăcat în haine clericale și ține în mână o copie a 72

propriilor sale "Rime împrăștiate", identificabile de profilul Laurei pe copertă. În spatele lui Dante stă Guido Cavalcanti (1255-1300), autor al unui corp de poezii de dragoste italiene, care în imagine poate fi văzut indicând cartea din mâna lui Dante, și Giovanni Boccaccio (1313-1375), autor al Decameronului. Puțin îndepărtați de conversație, stau Cino di Pistoia (1270-1336) și Guittone d’Arezzo (1230-1294), ambii, de asemenea, poeți toscani de dolce stil novo, noua poezie populară. *** Pictura lui Vasari este în sine artă care acționa ca istorie intelectuală. Făcută în dialog cu critica din zilele sale, imaginea a fost o vinietă care ne arată istoria literaturii italiene într-o singură privire. A fost o sinteza puternică, care a avut o mare influență. Dante devine recunoscut pe scară largă ca fiind marele poet național italian. La fel, retrogradarea lui Vasari pentru Boccaccio, care stă pasiv în fundalul discuției febrile, a fost atât de durabilă încât Martin Eisner a simțit recent nevoia de a dedica o carte întreagă încercării de a-l reabilita. Pictura a furnizat astfel, un program pentru înțelegerea istoriei literaturii italiene a renașterii; un curriculum și un canon.

De fapt, tema și în termenii în care a fost impusă pe de o parte de Rafael iar pe de altă parte de Vasari, (dar Bronzino, Zuccari și Giovanni Stradano sunt de asemenea incluși în serie), a fost suspendată. Efectele suspendării sale s-au simțit pana în secolul al XVII-lea, când lucrările referitoare la Dante precum cele ale lui Filippo Napoletano, Livio Mehus sau Giovanni da San Giovanni erau relativ rare, în timp ce tema și subiectul vor deveni din nou populare în secolul următor, cu un accent diferit și mai presus de toate, într-un cadru aflat în afara Italiei. Acest lucru ar marca începutul unui marș triumfal care ar duce la apoteoza romantică, atât de mult încât, la mijlocul secolului al XIX-lea, un istoric precum Cesare Balbo a putut deschide ”Viața lui Dante Alighieri” fără teama de a fi infirmat, spunând că „Dante este o mare parte din istoria Italiei”. Atunci a devenit natural ca unii dintre cei mai reprezentativi artiști ai diferitelor culturi și tradiții să se dedice sărbătoririi lumii dantești, de la Sir Joshua Reynolds (pictor 1723-1792) la John Flaxman (1755 - 1826) sculptor si ilustrator englez, William Blake (1757 – 1827) poet, pictor, tipograf englez, la austriacul Anton Koch, Delacroix, Cornelius și nazarenii (6), Gabriel Rossetti, cu Gustave Doré care ar fi gravat Dante-ul noului stil pe fund de farfurii. Epoca romantismului marcheaza secolul care a dărâmat barierele care limitaseră cuvântul lui Dante în limitele literaturii din Italia și din restul lumii.

Patetismul politic al poetului a insuflat flacăra patriotismului și a represaliilor împotriva unei societăți și a unui cod moral percepute până atunci ca anacronice. Nu este de mirare că figuri precum Francesca, Pia sau Piccarda (7), pe care exegeza le considerase de interes minor până atunci, au devenit din ce în ce mai semnificative în structura poemului, într-o asemenea măsură încât au stat singurie și în contexte dincolo de orizontul dantesc, în artă, teatru și muzica populară. Într-un climat care se apleca spre generalizarea si recuperarea subiectelor istorice, pictorii și sculptorii au transformat personajele Divinei Comedii și episoadele bazate pe biografia poetului în emblemele atât ale noilor politici și civile, cât și ale unor noi idealuri morale. Exemple de acest gen de episod au fost "Buonconte di Montefeltro" (8) de Gabriele Smargiassi, "Barca vieții "de Domenico Morelli (9) și noi versiuni ale poveștilor eroinelor menționate mai sus: Francesca, Pia, Piccarda Donati. __________________________________ (6) Epitetul Nazarian a fost adoptat de un grup de pictori romantici germani de la începutul secolului al XIX-lea care au urmărit să reînvie spiritualitatea în artă. Numele de Nazarinean provenea dintr-un termen de derâdere folosit împotriva lor pentru afectarea unei maniere biblice de îmbrăcăminte și stil de coafura. Peter von Cornelius (1783 - 1867) pictor german; unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării nazarene.

(7) Francesca, Pia și Piccarda Donati: femei in „Divina Comedie” devenite celebrele prin portretele pe care Dante Alighieri le face acestor trei femei, în călătoria sa din Iad spre Rai. (8) Bonconte da Montefeltro (1250 - 1289) a fost un lider italian al părții ghibeline. (9) Domenico Morelli (1823 - 1901) a fost un pictor italian, care a produs în principal lucrări istorice și religioase. Morelli a avut o influență imensă în artele celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, atât în calitate de director al Accademia di Belle Arti din Napoli, dar și din pricina rebelității sale față de instituții: trăsături care au înflorit în subiecte pasionale, adesea patriotice, romantice și mai târziu simboliste în pânzele sale.

Imagine: Domenico Petarlini, Dante în exil, Galeria de Artă Modernă, Palatul Pitti 76

Chipul lui Dante

Andrea del Castagno Dante 1448-1449 c. frescă detașată. cm 247 x 153 - Galeriile Uffizi. Galeria Statuilor și Picturilor, San Pier Scheraggio Poetul nostru, atunci, avea o înălțime moderată și, după ce a ajuns la o vârstă matură, a mers oarecum aplecat, iar mersul său era grav și blând; era mereu

îmbrăcat în haine bune, într-o modă potrivită anilor săi. Fața lui era lungă, nasul acvilin, ochii mai degrabă mari decât mici, fălcile mari și buza inferioară ieșită în afară peste partea superioară. Tenul lui era întunecat, părul și barba groase, negre și ondulate, iar expresia lui era melancolică și îngândurată. (1) Boccaccio, „Viața lui Dante”, 1362 este unul dintre cele mai vechi portrete ale lui Dante Alighieri care a supraviețuit până în prezent. Acest portret prezintă multe dintre atributele care au caracterizat iconografia poetului de-a lungul secolelor. Dante poartă o îmbrăcăminte lungă, roșie, cu rochia academică care i-a distins pe erudiți și bărbații din clasa cu un înalt nivel social. Capul său este acoperit de o pălărie peste care poartă o beretă căptușită cu blană, în spate de o capă scurtă, în conformitate cu moda de la începutul secolului al XIV-lea. Fața sa matură, marcată de riduri, se caracterizează prin nasul ușor acvilin și bărbia proeminentă. Aceste trăsaturi faciale caracteristicile sunt confirmate în descrierea lui Dante oferită de Giovanni Boccaccio în Viața lui Dante, care a fost probabil sursa de inspirație pentru pictura lui Andrea del Castagno, împreună cu efigiile lui Alighieri găsite încă din anii 1300 în decorațiile de pe pereții clădirilor publice și private din Florența. __________________________ (1) citat din „Boccaccio, Life of Dante,1362”.

Identificarea poetului este confirmată de cartea pe jumătate deschisă pe care o are în mână și de inscripția de la bază, pe care scrie: DANTES DI ALEGIERIS FLORETINI. Pictu aplicată pe perete (frescă) face parte dintr-un ciclu pictorial înfățișând un grup de bărbați și femei iluștri provenind din vila Carducci-Pandolfini din suburbiile Florenței. Picturile murale, care au decorat patio-ul vilei, au fost probabil comandate de Gonfalonierul Justiției Filippo Carducci pe la 1450. Dante este descris acolo împreună cu alți doi poeți toscani, Giovanni Boccaccio și Francesco Petrarca. Portretele unor personaje celebre care adesea decorau case impunătoare serveau de obicei dualului scop de a incita la exercitarea virtuții și de a celebra gloriile naționale, Dante fiind considerat pe atunci unul dintre cei mai iluștri exponenți ai celor din Florența.

Mitului lui Dante în secolul al XVII-lea Palatul Pitti - Pictor: Giovanni da San Giovanni

Muzele cu poeții și filosofii expulzați din Parnas 1635 - frescă la Palatul Pitti, Comoara marilor duci, camera lui Giovanni da San Giovanni -M-am

dezamăgit de parcă aș fi murit; și am căzut, cum cade un cadavru. (Iadul, Canto V)

Suntem în Palazzo Pitti, în prima cameră a apartamentelor de vară pe care marele duce Ferdinando de'Medici a decis să o dedice patronajului gospodăriei sale cu un ciclu de fresce, proiectat de bibliotecarul curții Francesco Rondinelli și, comandat pictorului Giovanni Mannozzi, care numit după orașul său natal, a devenit Giovanni da San Giovanni. Începuse să picteze fresce în 1635 pe peretele sudic împărțit în trei lunete care înfățișau distrugerea civilizației clasice, expulzarea poeților și filosofilor din Parnas și exodul acestora în noua Atena, adică Florența lui Lorenzo de Medici. Scena principală cu atacul satirilor și harpiilor, este îmbibată în spiritul sardonic toscan al lui Mannozzi, fără îndoială cel mai ireverențial și anticonformist artist al timpului său. Biograful Filippo Baldinucci transmite zicalele, glumele și excentricitățile înțelepte ale unui bărbat dedicat complet picturii și desenelor, dar care s-a îmbrăcat scrupulos de parcă „hainele i-ar fi fost aruncate pe el de la fereastră”. În scenă, Dante apare în planul doi, cu spatele la spectator, redat in căderea sa fatala din Parnas. Nici ironia lui Giovanni da San Giovanni nu cruță pe celelalte personaje: Pegas este lovit și mușcat de harpii grotești și Homer, orb și uimit, își bâjbâie drumul, îndreptându-se de fapt în afara zonei pictate. Platon, Aristotel, Safo și Empedocle fug și ei din 81

Pegassus de Giovanni da San Giovanni Parnas, figuri preluate de la pictura lui Rafael "Școala Atenei" din Camerele Vaticanului. Ciclul a fost continuat, după moartea lui Giovanni, în 1636, de alți

pictori chemați să ilustreze apoteoza lui Lorenzo deMedici, patron și fondator al Academiei Platonice, înconjurat de artiști, poeți și filosofi ai Renașterii. Exemple ale ambiției Florenței de a moșteni cultura greacă și romană pot fi găsite în arta de la sfârșitul secolului al XIV-lea, când Coluccio Salutati, cancelarul Republicii, a sponsorizat un dual proiect în oraș. El a comandat o frescă pentru Palazzo della Signoria, reprezentând gloriile grecilor și romanilor, într-o antichitate inspirată din textul „De Viribus I llustribus” a lui Petrarca și o serie de iluștri florentini, inclusiv Dante și Petrarca, preluate din „Florența și începutul statelor libere ale cetățenilor famosi”; iar, în Santa Maria del Fiore a sponsorizat sărbătorirea gloriilor toscane, inclusiv Dante, Petrarca și Boccaccio, al căror scop era ca corpul lui Dante să fie repatriat. Ultimul proiect a eșuat, dar a fost preluat, din nou, la invitația lui Salutati (1), (de la Gilda judecătorilor si a notarilor), unde unul dintre cele mai vechi portrete ale lui Dante este găzduit într-o frescă de pe pereții clădirii sale. Cu toate acestea, artistul, în statutul său legitim de autor, poate că și-a găsit inspirația din numeroasele versuri din Divina Comedie în care poetul manifestă frică, nedumerire și teamă atunci când se confruntă cu diavoli și creaturi monstruoase, cum ar fi aici cu harpii (2) și satiri. Un Dante fragil care ne amintește că depășirea tuturor tipurilor de obstacole este esențială pentru a obține mântuirea.

Note (1) Coluccio Salutati ( 1331 -1406) a fost un umanist și notar italian, unul dintre cei mai importanți lideri politici și culturali ai Florenței Renașterii; în calitate de cancelar al Republicii și cea mai proeminentă voce a acesteia, el a fost secretarul de stat permanent în generația dinaintea apariției Medicilor. (2) În mitologia greacă, Harpiile sunt trei monștri feminini, care aparțin generației divine primordiale, cea de dinaintea Olimpienilor. Aveau chip de femeie bătrână și corp de pasăre, cu aripi mari și gheare ascuțite. Răpeau sufletele morților. Prin unirea cu zeul Zefir, una din ele a dat naștere celor doi cai divini ai lui Ahile.

Dante în desene

Frederici Zuccari „ Pădurea neagră” 1587 – Creion roșu și negru pe hârtie, Uffizi- Departamentul de Desene 84

Soarta Divinei Comedii din secolul al XVI-lea depindea de numeroasele publicații care, începând cu 1481 - anul publicației comentate de Cristoforo Landino și însoțite de gravurile lui Baccio Baldini au marcat istoria literaturii și tipăriturile acelei perioade. "Terțele rime" de Bembo, publicate la Veneția de Aldo Manuzio (1502), edițiile comentate de Girolamo Benivieni și de Alessandro Vellutello, respectiv publicate de Giunti la Florența (1506) și de Marcolini la Veneția (1544), iar apoi cea a lui Ludovico Dolce ( Giolito, Veneția 1555) sunt premisa celei mai importante inițiative de la sfârșitul secolului al XVI-lea din Florența. Acesta a fost momentul în care Academia Crusca (1), recunoscând necesitatea unui text „redus pentru a fi mai ușor de citit”, a publicat o nouă versiune a Divinei Comedii care a apărut în 1595 tipărită de Domenico Manzani. În paralel, accentul pe opera lui Dante a fost, de asemenea, reprodus de artiști, ducând la crearea de serii figurative, inclusiv cele ale lui Giovanni Stradano și Federico Zuccari. În timpul șederii sale în Spania, Federico Zuccari, care abordase deja descrierea Iadului în cupola Santa Maria del Fiore între 1576 și 1579, a produs o serie de 88 de panouri, colectate la începutul secolului al XVIII-lea într-un album intitulat" Dante historiato do Federico Zuccari". Foile, parțial desenate în creion roșu și negru, și parțial cu stilou și cerneală maro, ilustrează cele trei cantouri, intercalând textul dantesc - care nu este reprodus în

întregime - cu scurte note explicative adăugate de pictor însuși.

Acest desen descrie simultan principalele episoade ale primului canto al Iadului și începutul călătoriei lui Dante, când se găsește, pierdut și speriat, în pădurea întunecată. În stânga, poetul strânge de fapt pe un copac, în timp ce chiar lângă el vede dealul, luminat de razele soarelui . Făcându- și curaj, încearcă să urce pe stâncă, dar întâlnește cele trei fiare teribile care îi blochează drumul: leopardul, lupoaica și leul, respectiv simboluri ale păcatelor poftei, avariei și mândriei. Partea centrală a foii este dedicată întâlnirii decisive cu Virgil... și chiar dacă în textul poetic vine după episodul fiarelor în ordine cronologică, aici este poziționat în întregime, pentru a sublinia sensul moral al întregii epopee dantescă și rolul „Ducelui și tatălui” personificat de poetul antic latin. 86

Utilizarea celor două creioane, roșu pentru figuri și negru pentru peisaj (cu singura excepție a lupei, ale cărei trăsături întunecate servesc probabil la sublinierea naturii sale deosebit de periculoase în comparație cu celelalte două fiare), animă o ordine , o compoziție ușor de interpretat, în care pictorul își propune să transpună în imagini întreaga gamă de emoții transmise de versurile dantesc. Scena este completată de semnul mic din dreapta jos cu titlul: gioventti male incamminata. Zuccari adaugă acest lucru cu un scop educativ, referindu-se la un Dante care, spre deosebire de textul original, este reprezentat aici ca un om tânăr și astfel devine simbolul unei epoci când cineva este încă naiv și expus răutăților acelor păcate care îndepărtează-l de „calea care a dus drept”. Pictorul din regiunea Marche nu și-a creat colecția cu intenția de a o publica: în schimb, a folosit-o bine în timpul lecțiilor sale academice, pentru a-și învăța elevii despre grafica sa si adapatarea desenului la principiile moralei.

Livio Mehus & Crescenzio Onofri

(1)

Dante și Virgil în Iad - 1690, ulei pe pânză. Palatul Pitti, Galeria Palatină. Toată frica trebuie lăsată aici în urmă; toate formele de lașitate trebuie să fie aici moarte. Am ajuns la locul unde, așa cum ți-am spus, vezi oamenii triști care au pierdut Binele care este obiectul intelepciunii Apoi, după ce și-a așezat mâna în a mea cu fața veselă, de m-am simțit linistit, m-a condus printre lucrurile ascunse. Iad. Cântul III. Iată atunci, venind spre noi într-o barcă, un bărbat în vârstă, alb cu păr cărunt; care a strigat: "Vai de voi, suflete depravate! Renunțați la orice speranță de a vedea vreodată Raiul! Vin să vă duc pe celălalt țărm, în întunericul etern, căldură și frig. Iad. Cântul III. Și apoi pentru mine: „Focul etern din interior care le menține arzând, le face să pară roșii, pe măsură ce străbati acest infern subpământean Cântul VIII

Note (1) Livio Mehus (1630, 1691) a fost pictor, desenator și gravor flamand al perioadei baroce, care s-a pregătit și a lucrat în Italia. A activat în principal în Florența, unde a fost pictor de curte al prințului Mattias de 'Medici. În timpul vieții sale s-a bucurat de reputație pentru scenele sale alegorice și mitologice, peisajele, lucrările religioase și portrete. Crescenzio Onofri (1634 - 1714) a fost pictor, desenator și gravor italian peisagist care a lucrat la Roma și Florența. Un presupus elev al lui Gaspard Dughet, a colaborat cu mulți pictori specialiști în portrete din epoca sa. O groapă mare în stânca întunecată salută privitorul, ca o perdea ridicată, care îl aruncă în plina scena de teatru dramatic. În colțul din partea de jos, Virgil. și Dante se opresc în fața primei viziuni spectaculoase a Iadului, povestită în a doua parte a 89

Cântului III. Aici, roci abrupte de diferite culori, cu profiluri tulburătoare care amintesc de măștile diabolice, ascund locuințe populate de creaturi monstruoase. Pe apele fierbinți ale râului Acheron, apare Charon, un demon terifiant, cu ochii aprinși, care așteaptă lotul de suflete afurisite, pentru a-i transporta spre pedeapsa care le-a fost atribuită.

În fundal, explozia spectaculoasă de foc anticipează un alt moment în calea celor doi poeți, povestit în Canto VIII: sosirea în orașul Dis, ale cărui ziduri de fier aprinse, păzite de diavoli, găzduiesc păcătoșii vinovați de erezie. Tema călătoriei lui Dante și Virgil în Iad a fost adorată de cei care au comandat picturi la Florența în secolul al XVII-lea, deoarece textul extraordinar de izbitor a folosit să fie transformat în picturi pline de detalii imaginative și grotești, precum cele văzute în versiunile lui Filippo Napoletano, Francesco Ligozzi, Jacques Callot și alții. În această lucrare, pictorul flamand Livio Mehus și-a exprimat pe deplin calitățile stilului său de pictură rapidă și densă, animat de contraste vii de lumină și culoare, bazându-se pe colaborarea pictorului peisagist Crescenzo Onofri, care a activat și la curtea Medici spre sfârșitul secolului XVII.

Colecția Medici

- Orașul Dis

Filippo Napoletano: Dante și Virgil în Iad 1618-1620 ulei pe panou, 44 x 67 cm Galeriile Uffizi, Galeria Statuilor și Picturilor „Acum, fiule, în sfârșit orașul, al cărui nume este Dis; se apropie cu toată garda de cetățeni împovărați”. Iad, VIII, 67-69

Un cadru nocturn, sfâșiat de incendii, luminează un oraș care poate fi identificat ca Dis. În fundal, există o arhitectură distrusă. Virgil, împreună cu Dante, intră încet din stânga și îi arată mulțimea sufletelor blestemate torturate de un repertoriu variat de creaturi monstruoase care se mișcă pe sol și în aer. Deci, aceasta nu este reprezentarea unui episod individual al Divinei Comedii, ci un compendiu de episoade de condamnare care, printre altele, găzduiește principalii demoni ai Iadului lui Dante adunați pe aceeași scenă, ca într-un fel de bestiar medieval Acestea includ Caron (Iadul, III), Cerber (Iadul, VI), Centaurii (Iadul, XII), Harpii și câinii negri (Iadul, XIII), Dragonii și Șerpii (Iadul, XXIVXXV). Iconografia intră într-un repertoriu consolidat, dar Filippo Napoletano (1) nu ezită să adauge câteva 92

elemente originale. Acestea includ homarul mare, aproape luat dintr-un tablou flamand de natura moartă, sau scheletele de animale zburătoare și scheletul morții călare, un talent unic al acestui pictor, recunoscut de colegul său Giulio Mancini și sigilat de seria de schelete gravate comandate de Johanness Faber. Pictura reflectă interesele acumulate de artist în anii săi florentini (1617-1621), în contact cu gustul lui Cosimo al II-lea de Medici, care a fost deosebit de interesat de temele discutate în Divina Comedie și, în special, sectiunea Iadului, un focar de semnificații moralizante adecvate dictatelor Bisericii contrareformate. O venă „macabră” pe care Filippo Napoletano o exprimă de bunăvoie aici, atât prin adoptarea modelelor nordice adorate de Marele Duce - în special a lui Enea și a Sibilei realizate de Jan Brueghel cel tânăr - oferind o compoziție inventivă care, populată de fiarele medievale, ilustrează izbitor valoarea sa unică. (1) Filippo Napoletano, al cărui nume real a fost Filippo Teodoro di Liagno (1587 - 1629) a fost un artist italian, cu o producție variată, în principal peisaje și scene de gen și desene sau gravuri diverse , adesea deosebite, obiecte precum soldați exotici, schelete de animale sau peisaje urbane.

Pia de’ Tolomei and Nello della Pietra Sculptor: Pio Fedi

Când a vizitat studioul lui Pio Fedi în 1846, Marele Duce Leopold II a putut admira pentru prima dată modelul acestui grup. Încântat de compoziție, el l-a însărcinat pe sculptor să execute lucrarea în marmură, cerându-i să graveze pe soclul-bază cele două binecunoscute versuri ale lui Dante: „Îți aduci aminte de mine care sunt Pia” „Siena m-a făcut, Maremma (1) m-a dezbrăcat” . Alegerea citatelor lui Dante ca inspirație a fost în concordanță cu un cult reînnoit pentru figura poetului, stimulat de descoperirea, în 1839, a unui portret al lui Dante Alighieri care, potrivit lui Vasari, fusese pictat de Giotto în Podestà Capela. Dovezi ale acestei renașteri dantești în artele figurative pot fi găsite în diferite subiecte preluate din biografia poetului, sau din Divina Comedie. Povestea nefericită a lui Pia de ’Tolomei, al cărui soț Nello a suspectat-o pe nedrept de adulter și a închis-o în castelul său din Maremma, unde femeia a murit de malarie, a fost rezumată în câteva versuri din Purgatoriu. Acesta fusese larg difuzat din 1822, când poezia „Pia” a lui Bartolomeo Sestini, un poet patriot din Pistoia, a fost publicată pentru prima dată la Florența. Opera lui Sestini a fost o scurtă poezie cu trei cântece în octet rimat, care combinau inspirația dantescă cu versuri împrumuturi din Othello a lui Shakespeare. Versiunea lui Sestini se potrivește cu teoria că soțul lui Pia, Nello Pannocchieschi, era gelos din cauza pretinsei sale trădări și că Ghino, cel mai 95

bun prieten al lui Nello, a răzbunat respingerea sa de către Pia, a propriilor sale avansuri, spunându-i soțului ei despre presupusele sale întâlniri secrete cu un pretendent. Așa cum identificaseră colegii săi la acea vreme, nu versurile Divinei Comedii, ci mai degrabă această versiune romantică revizuită a episodului dantesc și, mai presus de toate, lucrarea omonimă a lui Donizetti, interpretată la Teatro della Pergola în 1842, a inspirat subiectul și setul potrivit pentru grupul statuar. De fapt, este o transpunere fidelă a textului scris de Sestini. Sculptorul pune în scenă episodul în conformitate cu stilul melodramatic favorizat atunci: soțul suspect, cuprins de gelozie, primește cu răceală manifestările de afecțiune ale soției sale, în timp ce își planifica deja răzbunarea în cap: „Apoi slujitorul a curățat masa și apoi, lăsată singură în spatele ușilor închise, ea și-a înfășurat brațele albe în jurul gâtului său, așa cum era obișnuită să facă; apoi cu o privire naivă și tandră a strâns-o și a sperat că va întoarce gestul, degeaba; i-a luat mâna în a ei căci mâna ei era cea a unui cadavru ”.

Grupul sculptat de Pio Fedi a avut un succes atât de mare încât sculptorul a realizat un număr considerabil de replici, adesea de dimensiuni mai mici. Una dintre aceste versiuni, pierdută acum, fusese plasată în grădina Vila del Poggio Imperiale, în timp ce o splendidă replică de marmură semnată și datată 1872 este păstrată în Muzeul Ashmolean din Oxford. Multe dintre aceste exemplare au fost achiziționate de turiștii englezi care au vizitat studioul artistului, întrucât el era deja cunoscut la acea vreme, atât în Europa, cât și în Statele Unite, ca autor al grupului Răpirea Polyxenei. Stilul și aspectul rafinat al hainelor și subiectul în sine erau perfect în concordanță cu gustul englezesc pentru pictura prerafaelită contemporană. Lucrarea păstrată în colecțiile Uffizi, situată în prezent în Camera Verde a apartamentelor regale din Palazzo Pitti, este una dintre cele mai vechi versiuni. Când a fost prezentat la Expoziția Universală din Florența în 1861, regele Italiei a onorat-o cumpărândo pentru propria sa galerie personală. *** Polyxena a fost cea mai mică fiică a regelui Priam din Troia și a reginei sale, Hecuba. Povestea sacrificiului Polyxenei: Războinicul grec dezbrăcat aici este Neoptolomos, fiul lui Ahile, iar fata pe care o răpește este Polyxena.

fecioară troiană care a fost sacrificată pe pirul funerar al lui Ahile mort. Era fiica regelui Priam și a reginei Hecuba și sora lui Troilus și Hector, ambii uciși de Ahile. Pio Fredi - Răpirea Polixenei

Ahile s-a îndrăgostit de ea când a zărit-o pe zidurile Troiei de unde și-a aruncat bijuteriile pentru a răscumpăra corpul lui Hector. Ea chiar s-a oferit să-i fie sclavă dacă el i-ar înapoia fratele. De asemenea, s-a oferit să se căsătorească cu el dacă el ar fi de acord să pună capăt războiului dintre greci și troieni. Când a aflat despre călcâiul vulnerabil a lui Ahile, i-a cerut să vină la templul lui Apollo pentru a-și finaliza căsătoria făcând un sacrificiu zeului. În timp ce îngenunchea la altar, au fost pândiți din tufișuri de fratele ei Paris, care a tras o săgeată otrăvită în călcâi, ucigându-l pe Ahile. În timp ce Ahile zăcea pe moarte în brațele lui Ulise și ale prietenilor săi, el le-a cerut să-și răzbune uciderea sacrificând pe Polyxena la înmormântarea sa. Și asta este pe cale să facă fiul său Neoptolomos aici, după ce l-a ucis pe fratele Polyxenei, Polites, (care zace întins la picioarele lui) și acum ignoră rugămințile mamei sale, regina Hecuba. Nota (1) Maremma: zonă formată dintr-o parte din sudul Toscanei (și parțial coincidentă cu provincia Grosseto) și o parte din nordul Latiului (o regiune limitrofă a provinciei Viterbo). Pe vremea lui Dante, era o mlaștină pustie, afectată de malarie.

Pia dei Tolomei dusă la castelul Maremmei 1860

Autor: Vincenzo Cabianca ( 1827 - 1902) Palatul Pitti - Galeria de Artă Modernă ulei pe pânză

Cabianca descrie sosirea neașteptată Pia de ’Tolomei,(1) dusă la Castel di Pietra de soțul ei gelos. Stilul de pictură folosit este cel pe care artiștii Academiei l-au rezervat schițelor în secolul al XIX-lea: o sinteză rapidă a petelor de culoare concepute să se concentreze pe volume și relații de lumină și umbră, mai degrabă decât pe precizia desenului. Acest stil pictural a devenit mediul preferat în cercul Macchiaioli (2) care a studiat pictura maeștrilor 100

din Florența, reînnoind-o cu un accent modern pe elementul natural și abandonând convențiile teatrale ale picturii academice. Pentru o lungă perioadă de timp, această pânză a fost considerată a fi schița unui tablou mult mai mare cu același subiect și decor. Cu toate acestea, recent, criticii au redat autonomia acestei schițe, care pare a fi un exercițiu de stil bazat pe o temă literară, desfășurat cu mediul modern experimentat de Cabianca, în timp ce frecventa în mod regulat discuțiile animate purtate în locul de întâlnire al artistilor Macchiaolo, Caffè Michelangelo. Și, de fapt, Adriano Cecioni, unul dintre teoreticienii grupului, el însuși artist, a afirmat că modernitatea unei opere nu constă neapărat în abandonarea temei tradiționale, ci în inovarea formei sale.

Note (1) Potrivit unei tradiții înregistrate de primii comentatori ai Divinei Comedii a lui Dante, ea poate fi identificată ca „Pia” menționată în Cântul V al Purgatoriului, unde Dante și Virgil se întâlnesc cu cei care erau penitenți în momentul morții lor bruște sau violente. Ea afirmă că a venit din Siena și ca a fost ucisă de soțul ei în Maremma:

101

Îți amintești de mine care sunt Pia; Siena m-a făcut, m-a ucis la Maremma, El o știe, care înconjurase primul, Logodind, degetul meu cu bijuteria lui

(2) Caffè Michelangiolo a fost o cafenea istorică din Florența, situată în Via Larga (redenumită acum Via Cavour). În timpul războaielor de independență italiene din secolul al XIX-lea, a devenit un loc important de întâlnire pentru scriitorii și artiștii toscani și pentru patrioți și exilați politici din alte state italiene. Femei din Divina Comedia: Piccarda Donati Bustul lui Piccarda Donati 1855- marmură Autor: Giovanni Bastianini (1830 - 1868) Palatul Pitti Galeria de Artă Modernă La 30 martie 1300, după-amiaza devreme, Dante vizitează Prima sferă a raiului, care este Luna. Ea găzduiește sufletele defecte, retrogradate într-o sferă inferioară a beatitudinii, deoarece nu au putut să-și mențină jurămintele în viață. Poetul se adresează sufletului care pare cel mai dornic să vorbească: Piccarda Donati, verișoara soției sale Gemma și sora lui Forese, prietenul său din copilărie care apare în Canto XXIV al Purgatoriului. Femeia avea o legătură personală cu Dante, care este 102

conștient de existența ei dureroasă: fusese răpită brutal din mănăstirea Santa Chiara, între 1283 și 1293, și forțată de fratele ei Corso, șeful Guelfilor Negri, să se căsătorească cu nobilul florentin Rossellino della Tosa din motive politice.

103

Legenda ne spune că Piccarda și-a păstrat virginitatea, murind de lepră înainte de nunta ei. Dante nu face uz de această versiune, ci face din Piccarda și resemnarea ei dureroasă o paradigmă a nevoii omului de a-și alinia voința cu cea a lui Dumnezeu, ca instrument pentru realizarea fericirii eterne. Sculptorul, care a murit înainte de vremea lui, la fel ca blânda Piccarda, era originar din Fiesole și a lucrat ca ucenic în atelierul lui Pio Fedi. El accesează repertoriul faimoșilor maeștri ai Renașterii, cum ar fi compatriotul său Mino, menționat explicit în acest bust foarte delicat. Un sculptor foarte talentat, precoce, a început să lucreze de la o vârstă fragedă pentru un comerciant de artă care l-a însărcinat să reproducă sculpturi antice. Prin acest exercițiu, pe care l-a efectuat cu o precizie minuțioasă, s-a familiarizat cu opera maeștrilor din secolul al XV-lea pe care a reinterpretat-o în sculpturile de acest gen, adăugând acel har explicit și interesul vechi pentru detaliile costumelor tipice modei secolului al XIX-lea, cum ar fi coafura elegantă și splendida țesătură texturată a rochiei.

104

Alte Persoanaje ale Comediei - Cine a fost Ugolino

Ugolino della Gherardesca (1220 - 1289), contele de Donoratico, a fost un nobil italian, politician și comandant de marină. El a fost frecvent acuzat de trădare și va căpăta roluri proeminente în Divina Comedie a lui Dante. Detaliile istorice ale episodului sunt încă implicate într-o oarecare obscuritate și, deși menționată de Villani și alți scriitori, își datorează faima în întregime Divinei Comedii a lui Dante. Relatarea lui Dante a fost parafrazată de Chaucer în Povestea lui Monk's of the Canterbury Tales, precum și de Shelley. Poetul irlandez Seamus Heaney povestește, și el legenda în poemul său „Ugolino”, o traducere liberă din Dante, găsită în cartea sa din 1979 “Field Work”. Giovanni Pascoli scrie despre Ugolino în „Contelr Ugolino”, stanțe din “Primele Poeme”. Ugolino în Infernul lui Dante Dante i-a plasat pe Ugolino și Ruggieri în ghețurile celui de-al doilea inel (Antenora) din cel mai jos cerc al Infernului, care este rezervat trădătorilor de rude, de țară, și binefăcătorilor acestora. Pedeapsa lui Ugolino presupune să fie prins în gheață până la gât în aceeași gaură cu trădătorul său, arhiepiscopul Ruggieri, care l-a lăsat să moară de

105

foame. Ugolino roade etern din craniul lui Ruggieri, după cum o descrie Dante: Ne luasem deja ramas bun, Am văzut două umbre înghețate într-o singură gaură astfel încât capul cuiva să servească drept palarie celuilalt; și așa cum celui care-i este foame își mestecă pâinea, un păcătos și-a săpat dinții în celălalt … (Canto XXXII, rândurile 124-29)

106

Gravurile lui Gustav Doré Paul Gustave Doré (1832, 1883,) a fost un pictor și grafician francez, renumit prin gravurile sale. Talentul de desenator al tânărului Doré a fost remarcat încă de pe băncile școlii. La vârsta de șapte ani, Gustave putea să cânte la mai multe instrumente muzicale, fiind un violonist virtuos. Când avea nouă ani, a încercat să realizeze o gravură a operei lui Dante Alighieri,Divina Comedie. În 1872 este publicată, la Londra, cartea „A Pilgrimage” care conține 180 de gravuri ale lui Doré. El lucrează în continuare, cu toate că era criticat din cauza faptului că gravurile sale prezentau frecvent scene din viața săracă a proletariatului francez. La data de 23 ianuarie 1883, Gustave Doré moare în Paris în urma unui infarct.

107

Desen pentru Primul Canto

108

Titani și giganți

Charon

109

Anteu cel care l-a învins pe Hercule

Stixul

110

Dante și Virgil în al nouălea cerc al infernului

111

112

113

114

115

116

117

CUPRINS Cuvant Înainte .............................................................. 3 Florența în secolul al XIV-lea ..................................... 11 Despre opera Dantescă ............................................. 17 Galeriile Uffizi ............................................................ 32 Dante, contemporan cu noi de Michael Glover * ..... 33 Templierii și Papii în “La Divina Comedia” ..............41 Michael Glover ........................................................... 45 Divina Comedia reflectată în arte .............................. 45 Partea a II-a ............................................................... 49 Fragmente din DIVINA COMEDIA ........................... 49 Partea a III-a .............................................................. 64 DANTE ÎN ARTE...................................................... 64 Dante la Ufizzi ............................................................ 64 Chipul lui Dante ......................................................... 77 Mitului lui Dante în secolul al XVII-lea .................... 80 Colecția Medici - Orașul Dis....................................91 Pia de’ Tolomei and Nello della Pietra ...................... 94 Alte Persoanaje ale Comediei .................................. 105 Gravurile lui Gustav Doré ........................................ 107

118