Jurnal Israelian No. 24 - 21 Ianuarie 2021

No. 24 21-01-2021

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 1

Istoria ne învață că oamenii nu învață nimic de la istorie…

Recentul atac asupra Capitoliului SUA de către o gloată care îl susține pe președintele Trump este fără precedent. Dar sediul guvernului american a suportat bombardamente, o tentativă de asasinat prezidențial și chiar distrugerea sa de către forțe străine. Prezentăm aici o serie de evenimente petrecute de-a lungul timpului.

Editura SAGA AZI 44 Pagini

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 2

1814: Forțele britanice ard Capitoliul SUA Capitolul SUA era în construcție când a fost incendiat de trupele britanice care invadaseră Washington, DC într-una dintre cele mai faimoase bătălii din războiul din 1812.

Trupele „au dat foc la mobilier” în Casei Reprezentanților. Focul a fost atât de intens încât a distrus statuia Libertății din marmură a lui Giuseppe Franzoni. Un alt foc a fost pus în Camera Curții Supreme, care la acea vreme era adăpostită în clădirea Capitoliului.

1835: Încercare de asasinare a președintelui Andrew Jackson La 30 ianuarie 1835, un imigrant britanic de treizeci de ani, Richard Lawrence a încercat să-l asasineze pe președintele Andrew Jackson în timp ce părăsea o slujba la o înmormântare ținută la Capitoliu. Din fericire, încercarea lui Lawrence a eșuat - de două ori. Când pulberea din primul său pistol nu a reușit să se aprindă, Lawrence a ridicat un al doilea pistol, dar a ratat ținta și a fost reținut de către spectatori.

A fost prima încercare cunoscută de asasinare a unui președinte american.

1856: Bătaia sălbatică a senatorului Charles Sumner Unul dintre cele mai violente incidente la Capitolul Americii a fost inițiat de unul dintre legiuitorii săi. În 1856, pe măsură ce creștea tensiunea referitoare la soarta sclaviei din SUA, înaintea războiului civil, reprezentantul Carolinei de Sud, Preston Brooks, l-a bătut cu violență pe senatorul din Massachusetts Charles Sumner cu un baston, în camera Senatului pentru că a ținut un discurs împotriva sclaviei.

1915: bombardamentul din 4 iulie a camerei de recepție a Senatului În timp ce națiunea sarbatorea weekendul din 4 iulie 1915, un fost profesor al Universității Harvard pe nume Erich Muenter a explodat trei batoane de dinamită în sala de recepție a Senatului. Muenter a explicat mai târziu că era supărat că americanii ajutau Marea Britanie în primul război mondial, în ciuda neutralității Jurnal Israelian No. 24

oficiale a Americii la acea vreme. Nu au fost răniți - doar mici pagube.

1954: atac naționalist pentru Puerto Rico În 1954, cu mult înainte ca Capitolul să aibă o securitate solidă, inclusiv detectoare de metale, patru naționaliști din Puerto Rico au pătruns în galeria de la intrare, au scos arme și au început să tragă fără discriminare. Cinci membri ai Camerei au fost răniți în protestul care viza independența comunității portoricane, insula pe care Statele Unite au confiscat-o Spaniei în 1898 în timpul războiului hispano-american.

1971: Bombardament terorist Violenta mișcare antirăzboinica Weather Underground a plantat o bombă într-o toaletă din aripa Senatului din Capitoliu. Explozia (1 martie 1971) a provocat daune de sute de mii de dolari, dar nu s-au numărat victime.

1983: Bombardament în aripa Senatului Nu au fost victime când a explodat o bombă ascunsă sub o banchetă în afara camerei Senatului. Explozia a avariat balamalele de la ușa biroului senatorului Robert Byrd din Virginia de Vest. Un grup "Unitatea de Rezistență Armată" a efectuat atacul pentru a protesta împotriva acțiunilor militare din Granada și Liban. Șapte persoane au fost acuzate pentru atac.

1998: Un om înarmat a împușcat doi ofițeri de poliție din Capitoliu.

Un terorist a trecut peste un punct de control de securitate al Capitoliului, ucigându-l pe ofițerul de poliție al Capitolului Jacob J. Chestnut, Jr. și pe detectivul John M. Gibson .

2001: O altă țintă din 11 septembrie După ce World Trade Center s-a prăbușit și Pentagonul a fost incendiat în urma deturnării avioanelor de către sinucigașii El Qaida , un al patrulea avion deturnat s-a îndreptat spre Capitoliul SUA, în dimineața atacurilor teroriste inițiate la 11 septembrie asupra Americii. Cu toate acestea, zborul 93 nu și-a atins ținta; pasagerii săi au împedicat eroic 21-01- 2021

Pagina 3

acțiunea teroriștilor și avionul s-a prăbușit în mediul rural din Pennsylvania.

2013: O Femeie trece punctul de control, este împușcată și ucisă. În octombrie 2013, o femeie a fost împușcată mortal de forțele de ordine de la Capitoliu după ce a încercat să spargă un punct de control de la Casa Albă și a forțat poliția într-o urmărire de 12 blocuri prin oraș. Miriam Carey, o igienistă dentară în vârstă de 34 de ani, din Connecticut, avea un copil de un an pe bancheta din spate.

2016: Ucis la Centrul de vizitatori al Capitoliului SUA În martie 2016, un bărbat a îndreptat o armă de foc către ofițerii de poliție în timp ce încerca să între în Centrul de vizitatori al Capitoliului. Poliția a împușcat bărbatul în vârstă de 66 de ani, Larry Dawson din Tennessee, în piept și coapsă și l-a acuzat de agresiune. Nimeni altcineva nu a fost rănit în atac. Dawson a fost ulterior condamnat la 14 luni de închisoare.

Dorin Tudoran – Certocrația: Sfîrșitul lumii - Via Liviu Antonesei Folclorul legat de Păltiniș include și o istorioară a cărei autenticitate nu am reușit încă

să o verific, dar, vorba cumetrilor noștri italieni, “Se non è vero è ben trovato”. Într-unul din dialogurile atât de neconvenționale între C. Noica și ucenicii săi, unul dintre cei din urmă ar fi adus vorba despre ”subiectul zile” – iminentul sfârșit al lumii.

Noica ar fi ascultat ce aveau de spus tinerii săi prieteni, după care i-ar fi liniștit cam așa: “Chiar dacă asta ne așteaptă, e un motiv de glorie – vom fi generația care a prins sfârșitul lumii.”

Cred că trimestrial-anunțatul sfârșit al lumii nu se va produce din simplul motiv că s-a produs deja. Și nu o singură dată, căci nu există un singur sfârșit al lumii și unele schimbări de paradigmă par unora un asemenea sfârșit.

Jurnal Israelian No. 24

Fiecare epocă, ba chiar fiecare generație a avut parte de un sfârșit al lumii. După un genocid, după un război, după un crash financiar precum cel din 1929, după o pandemie globală, lumea de după ele nu a mai fost aceeași.

Dacă unele lucruri au fost luate de la capăt, altele nu au mai putut fi reluate. Oamenii au trăit, măcar pentru o vreme, altfel decât până atunci. Apoi a venit un alt sfârșit al lumii pe care l-a așteptat alt sfârșit al lumii.

După COVID19, multe lucruri nu vor mai fi ca înainte. Apoi lumea va intra într-o nouă paradigmă de normalitate. Când se va simți cât de cât la adăpost, va fi lovită de alt sfârșit al lumii, pândit și el de alt sfârșit al lumii.

Până în 2009, un Premiu Nobel ți se acorda pentru ce ai realizat, nu pentru ce visa un juriu ușor alcoolizat că vei realiza. Cu Nobelul pentru Pace al lui Barack Obama regula se schimba.

Un sfârșit de lume? Nu știu. Oricum, ne procopseam cu marea păcăleală “No-drama Obama”.

După „incidentul Winston Churchill” (1953), Nobelul pentru literatură a mers din nou „doar la scriitori”. Cu Nobelul lui Bob Dylan a sfârșit o lume – cantautorii nu vor mai fi ocoliți. Aș zice – un drept sfârșit de lume. Opțiunea mea ar fi fost un asemenea sfârșit cu Leonard Cohen.

Până în 2016, America modernă nu a avut un președinte cu totul din afara politicii. Cu Donald Trump sfârșea lumea modelului de până atunci, numai că „mlaștina” amenințată de Trump cu asanarea a supraviețuit și l-a „secat”. Mlaștina va continua să se lățească și să se adâncească.

Până în 2020, membrii familiei regale britanice nu s-au înghesuit să critice public istoria Commonwealth-ului. Anul trecut, prințul Harry, rapid integrat de soția sa în liberalismul-socialist californian, a făcut-o.

Continuă însă să primească „subvenție de familie” din perfidul Albion. Despre sfârșitul cărei lumi e vorba aici? În 1958, unsprezecele de bază al echipei naționale de fotbal a Franței nu includea niciun jucător de culoare. În 2018, unsprezecele de bază număra șapte jucători de culoare. Sfârșitul lumii? N-aș zice.

21-01- 2021

Pagina 4

Până în 1990, nici echipele de fotbal românești nu includeau în loturile lor jucători de culoare veniți de unde nici cu gândul nu gândești. Nu e sigur însă că un asemenea sfârșit al lumii a dus la prăbușirea grăbită a „sportului rege” în România.

Să încheiem acest text așa cum l-am început – cu o istorioară. De data aceasta una aparținînd folclorului-umoristic legat de politică, fiindcă ne ajută, iar politica a ajuns un artifact umoristic. Istorioara ține de un Congres al C.C. al P.C.R. Oh, de neuitatele congrese!

După cele trei ore ale discursului lui Ceaușescu, un bătrânel din primele rânduri tot încearcă să se ridice de pe scaun și să spună ceva. „Șefii de rând” îl împing, nu tocmai discret, înapoi pe scaun.

Ceaușescu vede ce se întâmplă și după o vreme cere ca omul să fie lăsat să spună ce are de spus. Și omul spune: „Tovarășe Ceaușescu, mă cunoașteți. V-am adus în partid. V-am deschis calea.” „Așa este.” „Știți că de la mine ați auzit prima oară că astăzi ne este mai greu, ca să ne fie mai bine în viitor. Tocmai am împlinit 100 ani, nu știu cât voi mai trăi, așa că vreau să vă întreb: totuși, când o să fie mai bine?” „A și fost.”

Ca și sfârșitul lumii.

La numai 6 ani Erik Satie îşi pierde mama şi este trimis de la Paris la bunici, la Honfleur, să înveţe muzică la un organist local. La 12 ani, când bunica sa moare (în 1878) Erik revine la Paris sub tutela tatălui său care se căsătorise cu o profesoară de pian. În 1879 urmează cursurile Conservatorului Parizian, va căpăta repede eticheta de “netalentat”. Profesorul de pian Mathias descrie tehnicile elevului ca fiind neînsemnate, laborioase, fără valoare. Alţii îl catalogau “cel mai leneş elev al Conservatorului”. Dar tot Mathias va insista că lui Satie i se potriveşte compoziţia.

E trimis acasă, apoi reprimit la Conservator, la vârsta de 19 ani. Impresie nu face nici de această dată aşa că tânărul se înrolează în armată. Nici aici nu face purici, câteva bronşite suspectate a fi autoinduse determină eliberarea sa din serviciul militar.

Satie se mută cu chirie în Montmartre, era anul 1887. Pe atunci artiştii frecventau celebrul local din cartier, Chat Noir, unde îşi publică şi prezintă Gymnnopediile. Vor urma celebrele compoziţii “Ogive, Gnossienne”, tot acolo devine amic cu Claude Debussy. Compune câteva piese pentru Crucea Roşie Catolică , unele fiind cântate în salonul instituţiei Rose +Croix .

Eric Satie (1866-1925) dadaistul muzicii excentrice Bustul lui Satie, desenat de Satie, 1913

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 5

Minimalismul muzical De la mijlocul anului 1982 Satie scrie piese într-un sistem inventat de el din care cea mai cunoscută este piesa “ Două preludii Nazareene” şi anunţă munca la o operă antiWagneriană numită “Ticălosul de Tristan” care de fapt nu a fost compusă niciodată. Cu amici de la Chat Noir şi pictorul Utrillo scoate o broşură promoţională pe care o descrie a fiind “un pamflet pentru o sectă esoterică nouă”. Pe tânărul Maurice Ravel îl va întâlni în 1893.

Ravel va îmbraţişa stilul lui Satie care apare puternic simţit în compoziţiile sale timpurii.

Satie cunoaşte pe artista Suzanne Valadon în 1893 şi imediat o cere în căsătorie. Vladon nu se va mărita cu Satie dar se mută într-un apartament vecin, chiar în casa în care locuia Satie. Acesta devine obsedat de femeie scriindu-i note pasionante despre “Biqui, fiinţa sa cu ochii frumoşi, mâinile delicate şi picioarele micuţe”. Satie compune “Dansuri Groteşti”, un fel de rugăciune care să-i calmeze mintea iar Valadon face în ulei un portret al lui Satie, pe care il dă cadou. După 6 luni pictoriţa se va muta, lăsându-l pe Satie cu inima frântă.

Despre această perioada Satie scrie: “am fost părăsit într-o singurătate glacială care îmi umple capul şi inima cu tristeţe “.

Zile grele Academa Franceză, prezidată de Camille Saint-Sans îl refuză de două ori, fundaţia culturală îl respinge pe Satie şi îi distruge reputaţia. Motivul? Era sărac şi prost îmbrăcat.

Situaţia se înrăutăţeşte aşa că prin 1897 Satie se mută la Arcueil, o suburbie a Parisului cu locuinţe mai ieftine. Acolo scrie “Pieces Froides “ şi corespondează intens cu fratele sau Conrad în subiecte financiare practice. Tot atunci se sting şi sentimentele sale pentru religie. Din scrisori reiese că Erik Satie abandonase total credinţa, religia.

Prin 1899, anul naşterii lui Picasso, Satie îşi caştiga existenţa cântând la pian prin baruri, adaptând circa 100 de cântece populare la o muzică cultă, rafinată pentru pian şi voce, la care adaugă şi piese proprii. Unele devin Jurnal Israelian No. 24

celebre şi au fost mult interpretate, altele s-au pierdut definitiv.

O piesă deosebită s-a păstrat. Este vorba de “Jack in the Box”, muzică pentru o Pantomimă de Jules Depaquit, botezată de Satie “Clovnerie”. Se mai ştie de o operă comică scurtă “Genevieve de Brabant” pe libretul lui Lord Cheminot. Cele două piese au elemente comparative cu muzica lui Claude Debussy (dar cert este că Debussy nu cunoştea ce scrie în secret Satie). În 1902 Debussy realizează un mare succes cu opera sa “Pelleas şi Melisande”, dar problema rămâne neelucidată, câţiva ani mai târziu se va dezbate cui aparţine întâietatea ideilor muzicale reformatoare, Maurice Ravel fiind şi el implicat în polemică.

Din 1905 Satie urmează Şcoala de Canto a Parisului, acolo se ocupă de contrapunct deşi continua munca sa la cabaret. După cinci ani la Schola Cantorum, Satie apare ca un student respectat şi capătă o diplomă de merit în 1908.

Un sumar- compilaţie a muncii sale la Schola este publicat în anul 1911 cu numele: “Trei piese în formă de pară” .

El respinge forma Wagneriană romantică, idea de dezvoltarea muzicală care împletea temele într-o formă de sonată. Ca un rezultat piesele sale contrapunctate apar a fi scurte, fiind de fapt Fugi care expun o singură temă fără să o extindă. El practica acel credo prin care se interzice compozitorului să risipească timpul publicului mai mult decât este strict necesar. Detesta şi genul melodramei în care cineva vorbeşte pe un fond muzical. Crează o muzică distinct absurdă “Capcana Meduzei “ (1913) în care demonstreză atributele genului.

După 1912 numeroase miniaturi pentru pian (unele comice) îi aduc succes şi multe sunt publicate apoi reluate de diverşi pianişti. Dar aceştia îşi fac un rău obicei, să citească în public instrucţiunile şi observaţiile scrise de Satie pe marginae notelor. Câţiva ani mai târziu, iritat de aceste proceduri, Satie interzice cu vehemenţă citirea lor în public. Dar succesul acestori ani nu vine de la piesele noi produse, ci de Ravel, care fără voie promovează stilul muzicii lui Satie.

21-01- 2021

Pagina 6

Propulsat de mişcăriile culturale ale vremii, de efervescenţa intelectuală, Parisul este declarat capitală culturală a lumii. Prin 1910 o mişcare numită “Tinerii Raveliţi” grupaţi în jurul lui Ravel, proclamă că Satie ar fi precedat pe impresionistului Debussy, datorită muncii lui Satie la Schola. Dacă la început Satie este plăcut surprins de atenţia publică, curând el va realiza că operele sale recent lansate sunt ignorate sau refuzate. Nu şi de dramaturgul Jean Cocteau sau Roland-Manuel care descoperă calităţile teatrale, meditative ale muzicii lui Satie, potrivite cu teatrul absurd, experimental pe atunci.

Din contactul cu Roland-Manuel vor rezulta noi publicaţii ale ideilor lui Satie, unele ironice sau cinice: Memoires d’un Amnesique, Cahiers d’un Mammifere. Împreună cu Cocteau va scrie muzică pentru un balet în coregrafia lui Daghilev “Parade” cu decoruri şi costume desenate de Pablo Picasso. Prin intermediul lui Picasso Satie va cunoaşte şi pe alţi cubişti ca de exemplu Georges Braque, cu care va încerca finisarea unor proiecte cubiste, iniţial abandonate.

Satie, împreună cu Auric, Honegger, Louis Durey fondează grupul ” Noii Tineri” la care se alătură ulterior Francis Poulenc, Darius Milhaud. Va participa la grup până în septembrie 1918, apoi se retrage. Cocteau preia conducerea şi formează cu cei rămaşi “Grupul celor 6”.

la prima întâlnire cu Man Ray, cei doi produc primul lor “ready-made”: piesa The Gift.

Satie va continua cu articole pentru publicaţia Dadaistă" 391". În primăvara lui 1922 este prins în mijlocul unei fierbinţi dispute care avea loc între Tzara şi Andre Breton despre adevărata natură a artei de avangardă, cearta fiind alimentată de recentul eşec la “ Congresul Parizian”. Satie trece de partea lui Tzara, fără să se dezică de Breton sau de alţi participanţi la mişcare. Cu Picabia compune un balet improvizat cu numele “ Relache” . Pentru filmul lui Rene Clair “Entr’acte”, Satie scrie o muzică suparealistă în concordanţă cu spiritul filmului.

De ani Satie era băutor de absint, care îi va ataca ficatul fară milă. Satie a murit la 1 Iulie 1925 de ciroză. A fost înmormântat în cimitirul din Arcueil. Locuinţa sa nu fusese vizitată de nimeni în timpul vieţii. După decesul compozitorului prietenii săi au descoperit un apartament plin de boarfe şi de haos. Erau acolo multe umbrele cât şi 2 pianuri unul peste altul, cel de sus folosind ca sertar pentru scrisori şi pachete. Diverse partituri zăceau aruncate pe podea sau în buzunarele pardesiurilor sale. Prin grija amicilor multe piese (Gnossiennes, Pièces froides, Enfantines, etc) au fost postum publicate.

Adrian Grauenfels

Dada Erik Satie desenat de Santiago Rusiñol, 1891

În schimb, în 1919, Satie intră în legătură cu fondatorul DADAismului, românul Tristan Tzara. Prin intermediul acestuia va cunoaşte pe Francis Picabia, Andre Derain, Marcel Duchamp, Jean Hugo şi Man Ray. Chiar Jurnal Israelian No. 24

Niciodată nu am să fiu violonistă Nici măcar cuvânt Poate un fir de nisip Cel pe care l-am atins cu talpa acum La malul mării… dar și ea plânge din lipsă de oamenii care o priveau Până la pierderea vederii Obsesiv Dincolo de zare Unde corona nu ajunge...

Acolo unde cerul sărută marea Fără să vrea!

Bianca Marcovici 21-01- 2021

Pagina 7

Chauvet - Peştera Artelor

Celebra peşteră Lascaux descoperită în 1940 (cu desene de circa 17.000 ani vechime) a fost închisă pentru vizitatori încă din 1963.

Respiraţia vizitatorilor, aerul contaminat cu micro-ciuperci şi microbi a atacat frescele faimoase executate pe pereţii cavei. Dar să nu fim dezamăgiţi, norocul face ca altă peşteră, Chauvet-Pont d'Arc din regiunea Ardèche Franţa să fie înscrisă, din anul 2014, în patrimoniul mondial UNESCO. Descoperită în 1994 de speologii Deschamps, Hillaire şi Jean Chauvet este considerată a fi cel mai semnificativ monument de artă preistorică cunoscut azi. Peştera se află la 23 de metri sub pământ şi a fost descrisă în detaliu de Jean şi Marie Chauvet.

Rămasă închisă timp de 23.000 de ani în urma prăbuşiri unor roci, peştera expune mai mult de 1.000 de desene remarcabile, executate acum 31-32.000 de ani în paleolitic, perioada Aurignacian. Repertoriul este bogat: 435 de desene reprezintă animale, majoritatea de pradă: urşi, rinoceri, lei, pantere, bizoni, hiene..

Pe ziduri găsim zeci de desene cu urme de palme umane în negru-alb, desene ale sexului feminin, iar în fundul grotei un desen excepţional conservat al unei femei (numit

Jurnal Israelian No. 24

Venus) alături de un bizon. UNESCO a subliniat asupra calităţilor artistice ale desenelor: "Controlul culorilor, mixul picturii cu gravura, precizia redării anatomice şi capacitatea de a da impresia de volum şi mişcare". Multe desene sunt unice, nu au fost găsite în nici o altă cavă. Vom găsi panele de culoare ocru cu amprente de mâini realizate prin suflarea culorii peste mâinile lipite de suprafaţa cavei. Alte desene sunt abstracte linii şi puncte, uneori încercând să sugereze fluturi sau păsări. Combinarea subiectelor a condus oamenii de ştiinţă la concluzia că este vorba de picturi cu scop şamanic sau de ritual magic. Artiştii care au produs aceste picturi unice foloseau o tehnică rară în cave: peretele era îndreptat, lustruit şi polizat ca să lase o suprfata netedă, propice picturii. Pentru redări tri-dimensionale artistul făcea incizii în jurul figurii vizate. Este o tehnică excepţională pentru acea perioadă.

21-01- 2021

Pagina 8

Pe sol s-au găsit urmele ghearelor de urs cât şi osemintele animalelor (în special urşi) care vieţuiau în grotă. În perioada 27.00025.000 BC grota a fost ocupată de cultura Gravettian care a lăsat puţine urme: paşi de copii, un cămin de foc, pereţi pătaţi de fum produs de torţele care luminau cava.

Dimensiunile sunt impresionante: cava are 800 metri lungime şi înălţimi de 18 metri.

Restricţii de acces au permis păstrarea unei atmosfere identice aceleia din timpul descoperirii sale. Grota nu a fost deschisă publicului larg dar o copie creată în regiune (Caverna Pont-d'Arc) va permite vizitatorilor să admire reproduceri ale desenelor originale. Au lucrat la proiect pictori, scenografi, sculptori, arhitecţi şi constructori care au refăcut la scara 1:1 peştera originală. Ea se ve deschide în anul 2015.

Adrian Grauenfels

Glume? DA! Bunicu avea o vorbă: Femeia e ca fasolea, dacă nu are arac solid, se întinde și la vecini…

Machiajul excesiv ar trebui introdus în Codul penal ca „infracțiune de înșelăciune pe față” Dacă mergi la bancă și faci un împrumut de 1.000.000 de euro, plătești 25-30 de ani… Dacă mergi la bancă și furi 1.000.000 de euro, după 4 ani ești liber…

Ați observat că de când au ieșit din pușcării, mințile luminate ale României nu au mai scris nici o carte? Se duce dracu cultura în țara noastră!

Mai pomenim şi alte regiuni celebre înregistrate de UNESCO în Patrimoniul Mondial: Delta Okavango din Botswana, Peşterile Maresha şi Beit Guvrin din Israel, Podgoriile din Piemont şi Monferrato - Italia, Bursa şi oraşul Pergam (Turcia) cât şi aşezarea preistorică Poverty Point din SUA.

Jurnal Israelian No. 24

La o nuntă, bărbații căsătoriți au fost îndemnați să stea lângă persoana care le face viața frumoasă. Barmanul era cât pe-aci să moară sufocat.

21-01- 2021

Pagina 9

sau momentele care m-au format ca personalitate, comentarea unor gesturi sau situaţii cu rezonanţă etică din viaţa cotidiană, dialogul cu alte reflecţii despre lume (prin redarea unor citate percutante), analiza unor opere artistice, traducerea unor mici fragmente eseistice etc. Nu sînt condiţionat de dorinţa unui cîştig financiar sau de imagine, iar asta îmi dezleagă mîinile, îmi conferă o mare libertate interioară în găsirea şi tratarea subiectelor. Faptul că sînt profesor la catedră mi-a inculcat probabil reflexul de-a explicita, de-a pune în lumină aspecte mai puţin cunoscute publicului larg, de a-i instrui pe alţii.

Nu mă sfiesc să mă scufund în detalii privind lirica italiană medievală, creaţia şi receptarea lui Dante Alighieri. A fi scriitor echivalează, pentru mine, cu o lungă plimbare prin tunel.

Vorbesc de unul singur şi nu ştiu dacă mi seaude glasul. Cîteodată îmi răspunde ecoul, mai ascuţit ori mai atenuat, şi-atunci “ben puoi sapere ormai che il suo dir suona” (poţi şti bine deja că vocea lui răsună).”

Alte glume

Nevasta dovedește cu adevărat că te iubește, atunci când te vede că ești obosit și îți spune: lasă vasele iubi, că te trezești mâine devreme și le speli!

"Uriase lucruri mici", Herg Benet Publishers, Bucuresti, 2014 Laszlo Alexandru “Există o imensă varietate de bloguri, în funcţie de persoanele sau grupările care le redactează şi de finalităţile pe care le urmăresc. În ce mă priveşte împletesc însemnările autobiografice, amintirile despre anii de şcoală Jurnal Israelian No. 24

Dacă vreți să aflați diferența între bărbat și femeie, gândiți-va la șah…Regele se mută doar un pătrățel, dar regina face ce vrea ea!

Femeile sunt în avantaj pe plaja nudiștilor, pentru că pot vedea ce părere au bărbații despre ele.

21-01- 2021

Pagina 10

CUI ÎI ESTE FRICĂ DE SEBASTIAN? IOAN LASCU

În 1926, la nici 20 de ani, se lansa în presa românească un june necunoscut, care semna cu pseudonimul Mihail Sebastian.

Dacă opera beletristică și autoreferențială va veni, firește, puțin mai târziu, cea jurnalistică va continua, cu unele sincope, până la sfârșitul vieții. O viață agitată, însemnată de destule contorsiuni, terminată prematur în chip tragic, la nici 38 de ani, în urma unui accident dubios survenit în împrejurări și din cauze insuficient elucidate până azi. Pe scurt, acesta a fost Mihail Sebastian, de etnie evreu originar din Brăila, pe numele adevărat Iosif Mendel Hechter. Cum este îndeobște cunoscut, volumul de proză Orașul cu salcâmi este inspirat din anii trăiți în urbea natală, iar romanul Accidentul ar fi, au pretins anumiți cunoscători și studioși ai destinului său, o premoniție a propriei morți.

Că jurnalistica a fost preocuparea de căpetenie a lui Mihail Sebastian o dovedește și seria de Opere coordonată de Mihaela Constantinescu-Podocea: astfel de la volumul III până la volumul VIII inclusiv ea include publicistica. Coordonatoarea nu a lucrat singură ci în echipă cu Oana Safta și Petruș Costea pentru alegerea și stabilirea textelor și inserarea notelor, a comentariilor și variantelor. Laborioasa și exigenta Mihaela Constantinescu-Podocea a coordonat și îngrijit, ajutată de colaboratori, inclusiv Opere, I, Proza și Opere, II, Teatru. Corespondență, toate publicate la Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, din 2011 până în 2015. Cele șase tomuri de publicistică includ materiale scrise și apărute din 1926 până în 1945. Sincopele din activitatea gazetărească au survenit mai cu seamă după anul 1934, când Cuvântul, ziar influențat de Nae Ionescu aflat deja în detenție, a fost suspendat.

Personalitatea contradictorie, proteică și fecundă a lui Mihail Sebastian a atras atenția contemporanilor, dar mai cu seamă atenția mai multor cercetători, istorici și critici literari, în postumitate. În afară de seria de Opere, vol. IJurnal Israelian No. 24

VIII, bibliografia lui Sebastian cuprinde eseuri, monografii și studii ample pe care s-au încumetat să le publice o duzină autori, înainte și după 1989. Cornelia Ștefănescu a fost, cred, prima cu monografia Mihail Sebastian, 1968.

Până atunci e sigur că scriitorul brăilean a fost trecut la index, neuitând că regimul comunist din prima perioadă, ca și mai mulți publiciști, scriitori și politicieni din interbelic, l-au acuzat de extremism de dreapta și de legionarism. În 1986, la Editura „Minerva”, Dorina Grăsoiu a publicat Mihail Sebastian sau ironia unui destin. În „tânăra noastră democrație”, pentru că subiectul era ispititor și substanțial, ca aproape orice autor ținut sub obroc de comuniști, cărțile scrise la temă s-au înmulțit. În ordine cronologică Maria Dinescu (Mihail Sebastian publicist și romancier, 1998), Iordan Chimet (Dosar Mihail Sebastian, 2001), Iulian Băicuș (Mihail Sebastian, proiecții pe ecranul culturii europene, 2007), Marta Petreu (Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian, 2009, ed. a II-a, 2010, ed. a III-a, revăzută și adăugită, 2016), Mihai Iovănel (Evreul improbabil. Mihail Sebastian: o monografie ideologică, 2012), Dana PârvanJenaru (Sebastian și lumea lui, 2013), Liliana Burlacu, Doru George Burlacu (Mihail Sebastian. Remember 1945, 2015). Se adaugă la acestea trei ediții cu paternitate plurală, dintre care se desprinde Mihail Sebastian.

Dilemele identității, ediție îngrijită de Leon Volovici, 2009. Au atras atenția îndeosebi cărțile publicate de Marta Petreu, Mihai Iovănel și Iulian Băicuș. Aparte trebuie menționat volumul M. et M., publicat în anul 2000 de Michelle Hechter, nepoata lui Sebastian, scriitoare și traducătoare care trăiește în Franța. Cartea conține ample referințe despre unchiul autoarei.

Cartea cea mai recentă este însă Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la „Cuvântul”, scrisă de Laszlo Alexandru și publicată la Editura „Cartier”, 2019, sub auspiciile Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel”. Este o carte polemică, scrisă „în oglindă”, cum s-a spus, sau în contrapartidă. Cu cine polemizează Laszlo Alexandru? În 2009 la 21-01- 2021

Pagina 11

Editura „Polirom” Marta Petreu a publicat Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu și Mihail Sebastian. Cartea s-a bucurat de audiență, a fost premiată și reeditată în 2010 și 2016. Însă miza cărții este una mai mult decât discutabilă: demonizarea lui Mihail Sebastian, discipol al lui Nae Ionescu, filosof trăirist, profesor și extremist de dreapta notoriu în epocă.

Sebastian, tânăr ziarist pe atunci, este acuzat fără menajamente de adeziune fățișă la extremismul de dreapta și la ideile de sorginte legionară îmbrățișate de Maestru. Marta Petreu își extrage în principal argumentele din articolele din Cuvântul publicate de Sebastian până în 1934, când, în ianuarie, gazeta a fost oprită de Carol al II-lea. Laszlo Alexandru a scris Cum se inventează un huligan? pentru a demonstra contrariul, bazat pe cercetarea exhaustivă și pe interpretarea corectă a jurnalisticii lui Mihail Sebastian. Titlul este evident indus de volumul Cum am devenit huligan (1935). În treacăt fie spus că în 1935 a apărut și Huliganii lui Mircea Eliade, cunoscut și lui Sebastian, care se apropiase de grupul de la Criterion, unde Eliade era unul din lideri.

Considerat ca un „portret” al „tinerei generații” din deceniul 4 al secolului XX, volumul a fost nonconformist și provocator. Iată ce credea, printre altele, Mircea Eliade: „Există un singur debut fertil în viață: experiența huliganică. Să nu respecți nimic, să nu crezi decât în tine, în tinerețea ta, în biologia ta […]. Să poți uita adevărurile, să ai atâta viață în tine încât adevărurile să nu te poată pătrunde, nici intimida – iată vocația de huligan...” (s. m., I. L.).

Independență în gândire și încredere în sine, în puterile lui juvenile, a dovedit și Mihail Sebastian prin întreaga experiență de ziarist la Cuvântul. În ianuarie 1934, când apariția publicației fost sistată, Sebastian avea 26 de ani. Cu persevență, pas cu pas, Laszlo Alexandru demonstrează independența în atitudine și gândire, încrederea și consecvența lui Mihail Sebastian în afirmarea numeroaselor idei benefice într-o vreme tulburată de pătrunderea în forță a extemismului de dreapta și de stânga pe scena politică europeană.

Scriitorul clujean și-a structurat judicios lucrarea în scurte secțiuni, să le numesc Jurnal Israelian No. 24

monografice, despre principalele aspecte ce incumbă prestației ziaristice a lui Mihail Sebastian. Rând pe rând sunt trecute prin filtrul analitic relațiile de gândire ale jurnalistului cu nazismul, comunismul, fascismul, cu evenimentele și politica regimurilor din Franța, Spania și Austria.

Evident, articolele lui Sebastian se încadrează în jurnalismul politic – politica internă a guvernelor române din acel timp și în particular, situația din învățământ sunt teme ale capitolelor următoare. Doar capitolul 9 se ocupă de aspectul etnic al evreității, inclusiv cea a autorului, pentru ca în secțiunea 11 Laszlo Alexandru să se preocupe amănunțit de Mecanisme ale distorsiunii, imputate Martei Petreu pentru defăimarea tânărului Sebastian.

Precizarea autorului din deschiderea secțiunii 2 (M. Sebastian și nazismul) este lămuritoare: „O soluție pentru clarificarea dezbaterii este să refacem drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvântul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta Petreu ne povestea că Mihail Sebastian a avut o accentuată predispoziție totalitară și s-a mlădiat pe manevrele oculte ale șefului său, Nae Ionescu. Tânărul scriitor s-a disociat doar în mod formal de hitlerism, [pe deasupra] mai fiind și antisemit.” (Cum se inventează un huligan?, p. 32).

Adevărul ce se desprinde, după ce examinăm atent toate fragmentele de ziar inserate, ilustrativ și argumentativ, în carte de Laszlo Alexandru, este că tânărul de la Cuvântul scria coerent, argumentat, matur și obiectiv pentru vârsta și experiența sa.

Sebastian s-a dovedit un jurnalist perspicace, „perfect conectat la evenimentele vremurilor sale și le percepea cu mare acuitate gravitatea.” Încă din 1932 el a simțit pericolul hitlerist ce se insinua în Germania chiar înainte de acapararea puterii. Venirea lui Hitler la putere, în ianuarie 1933, „se datorează unui dezastru nu numai în planul politic, ci și în cel socialeconomic”, ceea ce a dus la o retractilitate și la o decădere socială fără precedent. Încă de la mijlocul anului 1933, jurnalistul lucid realizează că „Hitlerismul este prin structură 21-01- 2021

Pagina 12

adversarul civilizației. Nu din obscurantism (ceea ce ar fi o obiecție democrată) și nici din cruzime (ceea ce ar fi o copilărie), ci din necesitate. Din necesitate revoluționară. Orice revoluție este anti-culturală și nu e greu de înțeles pentru ce. O cultură însemnează o serie de valori, o ierarhie de valori, un sistem și un spirit. O revoluție nu poate porni decât de la răsturnarea acestora.” (Dușmanii civilizației, articol apărut în Cuvântul la 5 august 1933.)

Laszlo Alexandru a găsit și „Alte articole (încă vreo 10, n. m., I. L.), în aceeași direcție, care combat cu arme dintre cele mai diversificate aberația nazistă.” (p. 40). El este întru totul îndreptățit să conchidă că: „Surpriza apare doar odată cu monografia Martei Petreu care, bazându-se pe faptul că cititorii secolului XXI n-au frecventat, cu mic, cu mare, presa română interbelică, ne-a repovestit că opțiunile politice ale lui Nae Ionescu și ale lui Mihail Sebastian ar fi fost «trase la indigo»” (p. 41).

Ziaristul de la Cuvântul s-a situat pe poziții cvasi-identice și când a scris despre totalitarismul fascist sau despre cel comunist.

Față de fascismul lui Mussolini el are o atitudine mai nuanțată, recunoscându-i unele merite în domeniul culturii italiene, printre care Enciclopedia italiană în 36 de volume, dar critică dur regimul pentru cruciada împotriva neologismelor și acreditarea fanteziilor ridicole ale lui F.T. Marinetti. Critică de asemenea direcțiile politice ale regimului mussolinian: agresivitatea în politica externă, revizionismul și revanșismul fascist. Cât despre comunism, Sebastian dă de gol „propaganda proletară”, sforăitoare și lipsită de conținut, care a devenit „un șubred paravan” al sistemului. Avertizează și asupra trecerii în ilegalitate a comuniștilor din România, statut ce îi victimizează și îi legitimează implicit în loc „să li se dea cuvântul, în mod liber – s-ar fi văzut că ei se deligitimează singuri, prin neghiobia fără leac”. (p. 45). Analizând articolele jurnalistului evreu, Laszlo Alexandru demonstrează contrariul a ceea ce vrea să acrediteze Marta Petreu „în cartea sa științifico-fantastică” unde susține că M. Sebastian „se entuziasmează” de isprăvile artistice ale sovieticilor, ba chiar comentează cu naivitate, inventat, sistemul sovietelor. În schimb, Mihail Sebastian a apreciat sistemul Jurnal Israelian No. 24

democratic francez, cunoscut nemijlocit în timpul stagiului parizian de doi ani.

Exercițiul jurnalistic al lui M. Sebastian s-a îndreptat în repetate rânduri către politica internă a statutului român și, de asemenea, către situația evreilor în partea a doua a epocii interbelice, când orizontul se întuneca treptat din cauza politicilor belicoase ale nazismului, fascismului și comunismului. Sunt secțiunile cele mai substanțiale, întinzându-se pe mai mult de o treime din carte. Cuvântul nu era o gazetă arondată vreunui partid politic, ceea ce i-a conferit prestigiul de publicație independentă. Excepție fac ultimele apariții, când, prin orientarea de ultimă oră a lui Nae Ionescu, aceasta se apropie de mișcarea legionară. Contrar poncifelor acreditate în postcomunism prin presă și învățământ, regimul democratic românesc era lovit de precaritate, deoarece partidele erau lipsite de doctrine ideologice clare și se închegau în jurul unor venale interese de grup. Migrația politică, o practică derizorie, era la modă ca și astăzi.

Mai mult, partidele sufereau de politicianism și dădeau curs unor meschine interese clientelare, având în vedere că în funcțiile administrative și de conducere, de sus până jos, erau puși indivizi incompetenți și cu o moralitate dubioasă. Sistemul statal păcătuia prin inconsecvență și prin bâlbâieli administrative, nefiind în stare să elaboreze și să aplice nicio reformă coerentă și constructivă. Inflația de programe este o eternă gogoriță de forme fără fond. Vai, nicio o diferență față de politica internă de astăzi! Când citim jurnalistica lui Mihai Eminescu de la 1880, constatăm cu stupoare aceleași carențe majore! Gena politicienilor români nu se schimbă, face parte din zestrea ereditară multiseculară! Criza mult lăudatei democrații interbelice are, printre consecințe, descurajarea masivă a alegătorilor care refuză să mai meargă la vot. Doar presa aservită mai cântă pe strunele partidelor, indiferent de culoare politică. Ce constată ziaristul de la Cuvântul? Tocmai această stare de lucruri: „Am întreprins o mică anchetă publică în jurul meu, în lumea prietenilor și tovarășilor mei de lucru, scriitori, profesori, medici, oameni de carte, toți din acea mult pătimită 21-01- 2021

Pagina 13

«generație tânără», în numele căreia atâția șefi de plutoane ideologice își permit să enunțe adevăruri absolute. Și am făcut o constatare, care prea este generală, ca să nu aibă un sens precis. Nici unul dintre ei, nici unul, vă spun, nu este înscris în listele electorale. Nici unul nu votează.” (Cei care nu votează!, articol publicat în Cuvântul, 21 decembrie 1933). În ce privește evreitatea sa, Sebastian nu lasă loc nici unui echivoc: „Nu voi înceta niciodată să fiu evreu.

Asta nu e funcție din care să poți demisiona.

Ești sau nu ești. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. E un fapt. […] Dar nu voi înceta niciodată să fiu un om de la Dunăre. Și ăsta tot un fapt e. […] eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român și dunărean.” Sunt aserțiuni din controversatul lui roman (în epocă) De două mii de ani... (1934).

Laszlo Alexandru și-a propus să demistifice considerațiile formulate de Marta Petreu în Diavolul și ucenicul său – Nae Ionescu și Mihail Sebastian, o carte voluminoasă de circa 450 de pagini. O face pas cu pas în fiecare din secțiunile cărții, cu argumente probe sprijinindu-se pe studierea amănunțită și exactă a publicisticii lui M. Sebastian. O sinteză a constatărilor și argumentelor lui se găsește în Mecanisme ale distorsiunii. Scriitoarei clujene i se impută, între altele, „reluarea obsedantă a falsei ipoteze de ansamblu” (evoluția „extremistă” a lui M.S.), „înverșunare inchizitorială”, „construcțiile oximoronice frizând absurditatea”, „infamarea gazetarului democrat”, „ambiguitate logică”, „răstălmăcirea citatelor”, „falsuri patente”, „teze preconcepute”, „o autentică teorie a conspirației”, „automăgulire a propriei vanități”, „o miză prea meschină”, „discreditarea depoziției răscolitoare a martorului Mihail Sebastian” și, în fine, „un gest descalificant profesional și incalificabil moral”. O carte dură, dar onestă (Laszlo Alexandru) contrapusă altei cărți dure dar defăimătoare (Marta Petreu).

Jurnal Israelian No. 24

Sofia Gelman

Oameni suntem În perspectiva alegerilor care vor avea loc în data de 23 martie a.c., aproape zilnic, precum ciupercile după ploaie, apar noi și noi partide doritoare de locuri în parlamentul israelian. Unii susțin că numai ei vor restabili catastrofa economică în care ne aflăm, alții vor să fie reprezentanții tuturor și probabil, lista încă nu s-a încheiat. În calitatea mea de amatoare în materie, cred că fărâmițarea nu va duce la victorie pentru nici o fracțiune care face apel probabil, la aceiași cetățeni. În intervalul de timp între redactarea acestor rânduri și publicarea lor în Jurnalul Israelian, mai pot apărea nu puțini pretendenți cu scopul de a câștiga… Permiteți-mi să fiu subiectivă și să întreb de ce vedem doar bărbați în rândul noilor politicieni ? Eu personal, sunt de acord cu Margaret Thatcher când spune: „Dacă aveți ceva de spus în politică, adresați-vă unui bărbat. Dacă aveți ceva de realizat, adresați-vă unei femei !”

În Knesset Israel de azi (no.23) din 120 membri ai parlamentului numărăm numai 28 femei. În Knesset 7 (1970-1974) cu Golda Meir prim ministru aveam doar 7 femei în parlament !

NR

21-01- 2021

Pagina 14

Mihai Barbu - Israel Iudaica: TEFILLIN Cred că ați văzut chiar în vizită în Israel fiind, la intersecții sau locuri aglomerate 2-3 religiosi la o mică masă pliantă îndeamnă trecătorii să pună tefillin. Adică o cutiuță în formă de cub, prinsă de frunte cu barete de piele și una pe braț prinsă de asemeni cu barete de piele. Pe brațul care este în partea inimii … Ce este în cub, de ce se poartă chiar și câteva minute cât se spune binecuvântarea și care este importan-ța lui în iudaism? Este o amuletă ? ne gândim că originea poate fi t’fila-adică rugăciune ? Este o amuleta evreiască, care să contracareze amuletele grecești ale timpului, cum spun unii savanți neortodocși ? Care este scopul purtării sau numai punerii lor temporar ?

Este amintirea intervenției divine în timpul exodului și supunerea în fața puterii creatorului.

De ce toate elementele lui sunt făcute din cea mai fină piele, lustruite, asamblate cu grijă, iar sulul rugăciunilor dinăuntru lui scris numai de mâna ?

-Este respect și glorificarea puterii divine.

Pentru că în iudaism, nimic nu este făcut de mântuială, nimic nu este fără explicație ci cu respectarea întocmai a celor scrise. Ritual este neschimbat de sute și sute de ani... Căci, iată ce spune Exodul 13-9: "Să-ți fie că un semn pe mână și că un semn de aducere-aminte pe frunte, între ochii tăi".

Tefillinul are deci partea cubică așezată pe o bază puțin mai lată, de această bază printr-o fantă se trec curelele. Cel pentru cap se pune pe frunte, imediat sub par, cel pentru braț se așează in așa fel că dacă cotul este îndoit, să se îndrepte spre inimă iar sfârșitul baretelor să ajungă la degete unde se trec într-un anume mod. În interiorul cubului de piele sunt scrise pe pergament cele patru pasaje biblice care se referă la tefillin. Ca atare interiorul tefilimului de cap este împărțit în 4 spații iar această împărțire a generat dispute serioase între învățați dacă să fie unite sau Jurnal Israelian No. 24

despărțite... Și care să fie ordinea de introducere.Pe părțile laterale ale cubului sunt două semne.Unul cu 3 brațe, altul cu 4 brațe. Curele sunt din piele, cu partea exterioară neagră. Cureaua pentru cel ce se pune pe mâna trebuie să ajungă până la degetul mijlociu. Cu cat pielea folosită este mai groasă, el este mai scump. Tefillin-ul se purta permanent în antichitate. Astăzi se pune în timpul zilei, la rugăciunea de dimineață, dar nu de shabat sau sărbători. Atunci? Ce vedem pe stradă când trecătorii sunt invitați să pună tefillin, să spună o rugăciune și apoi să meargă la treburile lor ? Este în special acțiunea ramurii sefarade Habad, care este omniprezentă în viață socială căutând noi adepți. În mod normal, femeile nu poartă și nu pun tefillin. Totuși sunt referiri la soții sau fiice de mari rabini care au făcut-o. În Israel, primele femei au fost femeile de la Zidul Plângerii stârnind consternarea și revolta bărbaților. Chemată poliția, aceasta a constatat că nu a fost încălcată bună ordine a rugăciunii la zid…

21-01- 2021

Pagina 15

Harta Piri Reis, un mister nerezolvat În 1929, un grup de istorici a făcut ceea ce poate fi descris doar ca o descoperire uimitoare, o hartă desenată pe pielea unei gazele. După studii și cercetări, au descoperit că este o hartă autentică desenată în anul 1513 de Piri Reis, un bine documentat amiral al marinei turcești. El înfățișează Europa și Africa de Nord, coasta Braziliei, câteva insule (Azore, Insulele Canare și insula mitică Antilia) și chiar Antarctica, despre care se credea că a fost descoperită 300 de ani mai târziu. Cel mai neclar nu este faptul că in cazul acestei hărți trebuie să regândim cronologia pentru o serie de descoperiri făcute de exploratori, dar mai ales cum de Reis descrie topografia Antarcticii nefiind mascată de gheață și în mare detaliu. Ultima epocă în care lipsea gheața de peste calota polară de sud a avut loc acum mai bine de 6000 de ani. Ne întrebăm (și nu avem răspunsul) cum a realizat un amiral turc de acum o jumătate de mileniu harta unui enorm continent acoperit de gheață în ultimii 6000 de ani?

Quora

Jurnal Israelian No. 24

Cel mai vechi obiect din lume În iunie 1936, Max Hahn și soția sa Emma erau la o plimbare când au observat o stâncă cu un lemn care ieșea din miezul ei. Au decis să ia ciudățenia acasă și ulterior au deschis-o cu un ciocan și o dalta. În mod ironic, ceea ce au găsit înăuntru părea să fie un fel de ciocan arhaic.

L-au trimis către o echipă de arheologi englezi care l-au verificat și, după cum s-a dovedit, stânca care învelea ciocanul a fost datată în perioada Ordovician - acum mai bine de 400 de milioane de ani!

21-01- 2021

Pagina 16

Strângeţi piatra lucitoare, Ce din soare se aprinde, Şi-ţi avea in revărsare Un potop nou de cuvinte.

Limba noastră AL. MATEEVICI Limba noastră-i o comoară În adâncuri cufundată Un șirag de piatră rară Pe moșie revărsată

Nu ve-ţi plânge-atunci amarnic Că vi-i limba prea săracă, Și-ți vedea cat e de darnic Graiul ţării noastre, dragă.

Limba noastră-i foc ce arde Într-un neant, ce fără veste S-a trezit din somn de moarte, Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec, Doina dorurilor noastre, Roiu de fulgere ce spintec nouri negri, zări albastre Limba noastră-i graiul pâinii, Când de vânt se mişcă vara; În rostirea ei, bătrânii Cu sudori sfinţit au ţara.

Limba noastră-i vechi izvoade Povestiri din alte vremur şi citindu-le 'nşirate Te 'nfiori şi te cutremuri.

Limba noastră îi aleasă Să ridice slavă 'n ceruri, Să ne spuie 'n hram ş'acasă Veşnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfântă, Limba vechilor cazanii, Care-o plâng şi care-o cântă Pe la vatra lor ţăranii Înviaţi-vă dar graiul, Ruginit de multă vreme Ştergeţi slinul, mucegaiul Al uitării 'n care geme.

Jurnal Israelian No. 24

Gaby Schuster Iubito am inventat iubirea

(din volumul "Mierla bolnavă de friguri", editura Vinea) Am vrut să fiu în trupul tău să văd cum ţi se poticneşte inima cum se încheagă sufletul cum scorpionul muşcă sfârcul vieţii tale moartea stăpâneşte lumea, nu iubirea încetul cu încetul imperiul ei se-aşterne peste pământ şi în adâncuri oasele se-aud te-am strâns în braţe şi-am inventat iubirea în casa căreia ţi-am ridicat altar majestate inima mea s-a predat ca bobul primăverii iubito am inventat iubirea cu gustul ei rafinat scurs din pomul vieţii o punte arunc până dincolo de moarte în lumea scărilor de gheaţă unde gândurile se citesc unde minciună nu există şi unde timpul se poate da înapoi şi înainte 21-01- 2021

Pagina 17

Max Tzinman Romania... Israel... Canada... New York City... cannibalizing the world!

Ne atrage atenția acesta lozinca - manifest a artistului.

Max Tzinman s-a născut în România și a trăit în Israel și Canada, scufundându-se într-o multitudine de culturi care i-au influențat filosofia artistică. Fost arhitect, de la mutarea sa în New York, a revenit la prima sa iubire, arta. Recent a participat la spectacole de artă și fotografie la LACDA (Los Angeles Center for Digital Art), The Center for Fine Art Photography (Ft. Collins, CO), BAG (Brooklyn Art Gallery), Bryn Mawr Rehab Hospital Art Gallery, Moss Rehab / Einstein, Atlantic Gallery (Chelsea), MOCA (Museum of Computer Art) și Fundația William Penn.

Imaginile lui Max Tzinman explorează mentalitatea urbana. Este fascinat și deranjat totodată de atracția hipnotizantă a gloatei și de dorința acesteia de a scăpa de complexitățile vieții și de responsabilitatea individuală. Este conștiința gloatei rezultatul inevitabil, ireversibil al civilizației? Ne putem ține de umanitatea noastră individuală în fața acestei derive către confortul seducător al contopirii cu gloata? ** Jurnal Israelian No. 24

Un artist profund, de o complexitate rar întâlnită este Max Tzinman. Max trăiește în New York City unde a expus lucrări de-a lungul a trei decenii la cele mai importante galerii de artă ale Manhattanului. Dacă urmărim

interviul recent, din noiembrie 2020 pentru ACCESS STUDIO luat de Nancy Gesimondo https://www.youtube.com/watch? v=XAgNLMrEzIc&t=8s vom înțelege, percepe cum Max pictorul, sculptorul, expertul în manipularea digitală făcând apel și la limbajul liric împinge granițele artei vizuale și nu numai spre noi orizonturi. El mixează, îngemănează formele vizuale și lirismul poetic într-un produs estetic nou. În The Flying cannibal http://www.theflyingcannibal.com/ artistul este fascinat de mentalitatea turmei sau gloatei umane agresive, ‘mob’ cum îi spune el în engleză. Este fascinat și deranjat de atracția hipnotizantă a gloatei și de legătura acesteia cu dorința de a scăpa de complexitățile vieții și de responsabilitatea individuală. Este grupul de gândire rezultatul inevitabil, ireversibil? Ne putem ține de umanitatea noastră individuală în fața acestei derive către confortul seducător al contopirii cu gloata? se întreabă artistul. Lucrările lui Tzinman încep digital, în două sau trei dimensiuni, adăugând straturi de tehnică mixtă (acrilic, ulei, colaj, metal) pentru 21-01- 2021

Pagina 18

a crea structuri statice și imagini în mișcare, lumină și sunet. Fiecare proiect se bazează pe o viziune specifică care poate fi realizată, schimbată, extinsă în timpul procesului creativ.

După cum artistul mărturisește aici https://www.anthropofagus.net / „Imaginile mele nu sunt nici reconfortante, nici convenționale. Lucrarea mea este adesea descrisă ca fiind deranjantă, explorând drama dualității din noi toți și legătura ei cu evadarea din gloată. Dorința de a scapă din complexitatea dualității (viață / moarte, instincte conflictuale) poate duce la lipsa conștiinței de sine și a conștiinței individuale ... omenirea merge la un mod somnambul prin viață și în acest proces alunecă spre gândirea de grup. În călătoria mea spre artă încerc să luminez această realitate.”

Mirela Roznoveanu

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 19

Galerie de portrete Dr. Alexandru Cristian 

Prin Decretul Regal numărul 1027 din data de 24 septembrie 1917 se înființa în Statele Unite ale Americii la Washington D.C. prima reprezentanță permanentă română în Statele Unite ale Americii având ca șef al legației cu rang de ministru plenipotențiar pe Dr. Constantin Angelescu (1869-1948). Jocul istoriei a făcut ca acesta să-și ia în primire postul chiar în data de 15 ianuarie 1918, luna și ziua marelui poet român Mihai Eminescu.

Secretarul legației a fost Prințul Anton (Antoine) Bibescu (1878-1951) viitor ambasador al României în Statele Unite ale Americii între anii 1921-1926.

Trebuie să subliniem că reprezentanții diplomatici români au fost miniștri plenipotențiari, trimiși extraordinari, însărcinați cu afaceri sau ambasadori extraordinari și plenipotențiari în funcție de nivelul relațiilor bilaterale româno-americane în decursul istoriei. Legația sau ambasada română a avut sediul permanent în capitala Statelor Unite ale Americii – Washington D.C.



 

Primul reprezentant român în Statele Unite ale Americii cu reședința la Washington D.C. a fost medicul și politicianul român Constantin Angelescu, în perioada 1 octombrie 1917- 15 martie 1918. De numele său se leagă organizarea sistemului medical sanitar în Primul Război Mondial. A fost și Președintele Ateneului Român între anii 1923-1937, o scurtă perioadă a fost prim-ministru al României după asasinarea lui Ion Gheorghe Duca, între 29 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934. De asemenea doctorul Constantin Angelescu a organizat la nivel național examenele de bacalaureat fiind un mare reformator al învățământului românesc. După Jurnal Israelian No. 24



rechemarea sa legația a fost condusă de Nicolae Lahovari care nu a fost numit trimis extraordinar și plenipotenția. A rămas însărcinat cu afaceri în perioada 16 martie 1918 și 25 februarie 1921.

Al doilea reprezentant român a fost Prințul Anton (Antoine) Bibescu un intelectual rafinat, prieten cu Marcel Proust și cu Martha Bibescu.

Trimis extraordinar și plenipotențiar între 25 februarie 1921-24 februarie 1926. De numele său se leagă achiziționarea actualei clădiri a ambasadei României în Statele Unite ale Americii la intersecția Sheridan Circle cu strada 23 din Washington D.C. , sediul a fost cumpărat în anul 1921. După rechemarea sa Frederic Nanu a fost însărcinat cu afaceri interimar între 24 februarie- 9 aprilie 1926. După Frederic Nanu diplomatul Gheorghe Trandafir Djuvara a fost însărcinat cu afaceri interimar între 9 aprilie 1926 și 15 noiembrie 1926. Trandafir Djuvara a fost bunicul marelui istoric Neagu Djuvara.

Al treilea reprezentant român a fost Gheorghe Cretzianu, trimis extraordinar și plenipotențiar între 15 noiembrie 1926- 15 octombrie 1929.

Al patrulea reprezentant a fost al doilea cel mai longeviv reprezentant diplomatic din istoria relațiilor românoamericane, Carol A. Davila, trimis extraordinar și plenipotențiar între 15 octombrie 1929- 1 februarie 1938. Un ambasador cu un destin neferict despre care am scris. Pe site veți găsi un articol despre Citta Davila așa cum l-a reținut istoria.

Al cincilea reprezentant a fost generalul comandor de aviație Radu Irimescu. A fost ministru al apărării naționale între 28 august 1937 – 4 septembrie 1937. A fost numit ministru plenipotențiar și trimis extraordinar în Statele Unite ale Americii, mandat avut între 11 aprilie 1938 - 15 octombrie 1940. După rechemarea sa legația română a fost condusă de către Brutus Coste ( 1910-

21-01- 2021

Pagina 20

1984 ) între 15 octombrie 1940 – 27 mai 1941, apoi Vasile Stoica ( 1889 – 1959 ) care a condus legația între 27 mai 194112 decembrie 1941 până la ruperea relațiilor diplomatice. Între 12 decembrie 1941 – 20 septembrie 1946 relațiile diplomatice au fost întrerupte datorită stării de beligeranță existente între cele două state. În fapt relațiile diplomatice au fost reluate pe data de 7 februarie 1946, abia în septembrie fiind numit primul reprezentant român. Relațiile au fost reluate la nivel de legație.

Al șaselea reprezentant a fost istoricul și filosoful Mihail Ralea, ministru plenipotențiar și trimis extraordinar între 20 septembrie 1946- 21 septembrie 1949. Despre misiunea sa a scris o carte în care descrie realitatea americană din perspectiva sovietizării din acele vremuri, În Extremul Occident- o carte scrisă în stilul mistificării istoriei, plină de neadevăruri, în stilul lui Mihai Roller. Ralea a căzut în capcana istoriei cum afirmă istoricul Alexandru Popescu alături de Lucian Boia.

Despre cartea sa Dorian Branea, directorul Institutul Cultural Român din New York și autor al cărții „ Statele Unite ale Românilor ”, a scris că este cea mai penibilă carte despre America scrisă de un intelectual care a trăit câțiva ani în Statele Unite ale Americii. După rechemarea sa legația a fost condusă de Mihai Magheru între 21 septembrie 1949- 15 aprilie 1953 fără să fie numit ministru plenipotențiar.

Jurnal Israelian No. 24

Emanuel Pope 1939 - anul unor ''fructe'' ciudate omului necesar Vladimir Tismăneanu 1939 a fost un an mort înainte de-a se naște atât pentru mine dar mai ales pentru familia mea de maimuțe și asta a fost prima mea experiență de viață de care-mi aduc aminte eram viu- sau cel puțin așa credeamiar el sta și mă privea cu minutele sale imobile drept în ochi ca un ceas de gheață și nu-nțelegeam defel cum cineva se poate bucura și juca cu-n asemenea monstru în schimb toți ai mei păreau fericiți căzuse prima zăpadă și odată cu ea din copaci cobora în șuvoi în ''rod'' neîntrerupt: ''fructele mâniei'' (le numiseră așa după opera de inspirație a nu știu cărui american hidalgo) -un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struțunchii și verii mei alergau după ele hămesiți până și laptele din țâta mamei avea de-acum ceva din gustul acelor fructe infecte eu vomitam nonstop și din timp în timp îl auzeam pe tata spunând: '' țâncul se va obișnui și el în curând '' iar tot atunci am văzut-o pe Ea șezând, într-o margine a junglei ținându-se-n brațe zăpada și noile fructe nu îndrăzneau să vină până-n apropierea ei se mângâia și se alina singură, sărmana ca și cum ar fi alintat sau mângâiat un copil sau cum stă Maica Domnului-n icoane și-l plânge pe Isus Trupul îî era învelit de o pelerină roșie cum probabil în povești rănit poartă orice împarat roșu ca să nu fie confundat de cititorii grăbiți cu împăratul cel rău...verde. eu o priveam temător printre ferigi 21-01- 2021

Pagina 21

ca o maimuțică uimită (ce poate să fie în mintea unui copil dar în inima lui?!) și nu scoteam un cuvânt în jurul meu încet-încet zăpadă se topea și fructele alea jegoase întârziau cumva în spatele meu ca-ntr-o vamă. . mai târziu am aflat că nu am fost singurul care a privit-o atunci și încă o dată i-am dat dreptate bunicii: '' niciodată nu știi ce ochi ascunde o junglă!'' și un timp m-am bucurat de mărturia celuilalt privitor peste ani apreciat ca un artist profund dar numai până azi... când lucrarea i-a fost achiziționată de un necunoscut prin telefon la o licitație, pentru suma de 8.005.000 $. ........ Însă eu știu cine e misteriosul ei cumpărător: desigur ''împăratul verde'' și mă uit pe cer să văd dacă nu va ninge din nou dacă nu va coborâ în șuvoi rod neîntrerupt peste jungla mea.

-un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struțcum s-a mai întâmplat și nu doar o dată.

* Cunoașteți lumea, lumea e frumoasă (reclamă turism). Lumea e rea, lacomă, egoistă (Stan pățitul). * Apa stătută nu curge... * Preferați un magazin aproape de locuință și locuința aproape de magazin. * Cel mai bun e drumul de mijloc, cu condiția să fie asfaltat. * Știința e singura bogăție care sporește atunci când o împarți cu alții (Vania Atudorei). * Pe cine invidiază un cerșetor? Pe alt cerșetor. * Ideile ne asaltează, dar nici noi nu ne lăsăm. * Cel bun, cel rău și cel urât (analiza pentru colesterol). * Orășeanului îi pute grajdul, dar îi place brânza. * Cum reușesc unii ca încercând să scape de dracu, să dea de tatăl lui (Vlad Nicolau). * Nu știm nimic, dar avem certitudinea (citat). * Dacă bănuim cu siguranță, înseamnă că știm? * Ideile împrumutate ar trebui înapoiate cu dobândă. * Cine crede în sfinți crede și în draci.

UMOR - Dorel Schor ASALTAT DE IDEI

* Stimate domn, noi vă simțim lipsa și când sunteți prezent... * Pentru aceleași fapte poți fi lăudat sau condamnat. * Nu-l contrazice, riști să intri într-o competiția a absurdului. * Alternativă la nimic. * Nu-mi place să fiu certat cu mine (Liviu Antonesei).

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 22

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 23

Eduard Mattes - Ziua culturii Românești – Caricaturi

Hotelul Ovidiu Bufnilă Prin '57, când am fost făcut general, toată lumea îşi dădea ifose atunci când vorbea despre Internet. S-au grăbit cu toţii să-şi cumpere un maldăr de scule. S-au branşat la reţea. Şi-au făcut de cap. Îmi aduc aminte bine. Se lăudau cu toţii că iau parte la cel mai teribil război din toată istoria omenirii. La fiecare colţ de stradă dădeai peste câte un spărgător de coduri cărându-şi în spate unitatea informaţională conectată la sateliţi. Era o brambureală de nedescris. Americanii îi spionau pe chinezi.

Vietnamezii îi spionau pe ruşi. Francezii scotoceau prin ungherele germanilor iar bulgarii ne purtau sâmbetele, spărgeau câte un site de la parlament sau de la guvern. Erau cu toţii experţi în războiul informaţional. Toată lumea era bine informată. Prindeau din zbor de la radio sau de la televizor câte o ştire bubuitoare. Să-i fi văzut cum îşi dădeau ochii peste cap. Bineînţeles că le ştiau pe toate. Era o ruşine să nu ştii cumva cine cu cine, cine pe cine, cine cui, cine la cine, cine după cine, cine împotriva cui. Merita să-i vezi pe toţi cum îşi dădeau aere. Cum le ştiau pe toate. Peste tot găseai câte un vânător de spioni, câte un custode al unei matrice informaţionale.

Jurnalele erau pline de simboluri aruncate marelui public spre interpretare. Tarabele gemeau de cărţi despre manipularea informaţională. Întreaga republică aştepta cu sufletul la gură ziua în care aveau să fie publicate dosarele. Era Marele Război Informaţional! Toţi luptau împotriva tuturor!

Aveai un pont de vânzare, erai cineva. Nici nu se punea problema să primeşti ceva la a doua mână. Te-ar fi luat în râs. Totul era codificat.

Comportamentul, limbajul, marile afaceri, marile ticăloşii. Doar aparent totul se petrecea la vedere. La vedere era bunul gust, surâsul curtenitor, marea frăţie universală. În străfunduri colcăiau sperjurul, sodomia, nimicnicia. Asta era cumplitul adevăr. Se vorbea că până la urmă o să ne frângem gâtul.

Că o s-o pornim pe urmele dinozaurilor. Că o cometă ne va face una cu pământul. Ticăloşii Jurnal Israelian No. 24

nici nu se sinchiseau, stocau tone de informaţii şi şantajau cu sârg o mulţime de politicieni, feţe bisericeşti, oameni de afaceri şi tot felul de VIPuri. Într-un fel mie nici nu-mi păsa. Tocmai mă chemaseră în acel aiuritor '57 să mă promoveze, chipurile. Lucram ca bucătar la RITZ, pe bulevard, lângă teatrul dramatic. În zilele caniculare ieşeam la fereastră şi fluieram după puştoaicele de la pension. Neruşinatele, înfulecau bastoane de ciocolată şi-mi făceau semne obscene. Într-o bună zi m-a chemat patronul şi mi-a zis, cu oarecare morgă, o să te facem general. M-au postat la intrarea hotelului în doi timpi şi trei mişcări. Sigur că mi-a făcut o plăcere nebună toată chestia asta. I-am văzut trecând pe bulevard pe prinţesa Danemarcei, pe ambasadorul americanilor, pe Dalai Lama şi pe Gagarin, pe Fidel Castro şi pe Gorbaciov, pe Havel şi pe prinţesa Margareta. O grămadă de lume. Somităţi şi somităţi. Gărzile lor de corp îmi aruncau priviri trufaşe. Dar nici nu-mi păsa. Eu eram general. Culmea e că lucram sub acoperire. General acoperit cu general.

La poarta hotelului RITZ. În plin război informaţional. Cine să bănuiască teribilul adevăr? Aveam o mie de unităţi informaţionale sub fireturile galoanelor mele şi comunicam cu toţi generalii serviciilor secrete din lume. Sigur că făceam pe nebunii. Iar lumea flecărea şi se distra nebăgând de seamă că eram pe cale să-i facem pe toţi harcea-parcea.

21-01- 2021

Pagina 24

Tristan Tzara si poeziile sale pre DADAISTE * Tzara a părăsit devreme orăşelul natal, a fost elev la liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi, din chiar această perioadă, datează primele sale versuri care sunt de inspiraţie minulesciană. La vârsta de 16 ani, el scoate împreună cu prietenii săi Marcel Iancu şi Ion Vinera o revistă efemeră intitulată Simbolul (1912). Semnează versuri cu pseudonimele S. Samyro şi Tristan Ruia, alegând definitiv numele de Tristan Tzara care, după mărturia lui Colomba Voronca (1904-1994), (soţia poetului Ilarie Voronca), într-una din multiplele convorbiri pe care le-am avut cu ea, ar proveni de la expresia „Trist în ţară”. La vârsta de 19 ani ajunge la Zürich pentru a studia literele şi filosofia, dar unde, în scurt timp, în anul 1916, lansează revista Dada la care au colaborat cei mai importanţi avangardişti europeni şi care „a zgâlțâit din temelii literatura şi arta occidentală între 1916 şi 1922”, aşa cum a scris cu justeţe Ovid Crohmălniceanu. Întradevăr ansamblul scrierilor dadaiste au avut ca punct de plecare şi primă sursă scrierile lui Tristan Tzara care s-a stabilit la Paris în 1919: La première aventure céleste de M. Antipyrine (Zürich, 1916, Prima aventură cerească a domnului Antipyrine), Vingt-cinq poèmes (1918, Douăzeci şi cinci de poeme), Le coeur à gaz (1922). El este autorul celor Şapte manifeste Dada (Sept manifestes dada, 1924) şi a unuia din eseurile esenţiale ale avangardei intitulat “Essai sur la situation de la poésie” (1931). În acelaşi an a publicat L’Homme approximatif (1931, Omul aproximativ), operă reprezentativă pentru angajamentul său în mişcarea suprarealistă. În anii treizeci, el ia atitudine faţă de mişcările rasiste şi xenofobe de extrema dreaptă, devenind simpatizant al comunismului. În acelaşi timp lirica sa ia o orientare umanitaristă care va continua şi după cel de-al Doilea Război mondial (perioada în care a intrat în Rezistenţa Franceză): Midi gagnés (1939), Le Signe de la vie (1946), Terre sur Terre (1946), De mémoire d’Homme (1950), Parler seul (1950; Vorbind Jurnal Israelian No. 24

singur) La Face intérieure (1953, Faţa interioară). Spre sfârşitul vieţii revine la experienţele dadaiste: La Rose et le chien (1958) şi Quarante chansons et déchansons. În afară de poezie şi eseuri teoretice, Tzara a marcat şi evoluţia spectacolului teatral scandalos cu tragedia în 15 acte, Mouchoir des nuages (1924), şi a definit visul experimental în eseurile care alcătuiesc volumul Grains et issues (1935).

Originalitatea versurilor înainte de a părăsi România Înainte de a fi plecat în Elveţia, el a militat pentru o artă modernă şi a colaborat la diferite reviste cum ar fi: Chemarea, Noua Revistă Română, Contimporanul, Integral, sau Unu. Deşi o parte din poeziile sale din anii adolescenţei semnate cu pseudonimul S. Samyro sunt influenţate de simbolism (el a şi scos împreună cu Ion Vinea revista ”Simbolul”, la care mai colaborau A. Maniu, Emil Isac, A. Solacolu), Tristan Tzara scrie deja versuri pre dadaiste, care conţin declaraţii destinate a şoca morala burgheză: „Ne-om dezbrăca pe deal în pielea goală Să se scandalizeze preotul, să se bucure fetele Vom umbla ca agricultorii cu pălării mari de paie Să ne întindem fără sfială Şi o sa ne fure hainele şi să ne le latre câinele” [Vino cu mine la ţară, Gîrceni, 1915 ] Iată o altă poezie de mare muzicalitate intitulată Glas, scrisă în 1914, în care utilizând versul de factură populară, autorul îşi propunea să scandalizeze şi să provoace anxietate şi stupoare, printr-un umor specific: „Zid dărăpănat / Eu m-am întrebat / Astăzi că de ce / Nu s-a spânzurat / Lia, blonda Lie / Noaptea de-o frânghie… /S-ar fi legănat ca o pară coaptă / Şi ar fi lătrat / Câinii de pe stradă / S-ar fi adunat / Lumea să o vadă / Şi ar fi strigat / „Vezi ca să nu cadă”. / Aş fi încuiat / Lacătul la poartă / Aş fi pus o scară / Şi aş fi luat-o jos / Ca o pară coaptă / Ca o fată moartă / Şi aş fi culcat-o într-un pat frumos” .

21-01- 2021

Pagina 25

În aceste poeme, sensibilitatea sa de adolescent este marcată de atmosfera orăşelului său natal prin prisma cimitirului evreiesc: „Între doi castani împovăraţi ca oamenii ce ies din spital Crescu cimitirul ovreiesc – din bolovani; La marginea oraşului, pe deal Mormintele ca viermii se târăsc.”

(Vino cu mine la deal)

* CONTRIBUŢIA ARTIŞTILOR ŞI SCRIITORILOR EVREI DIN ROMÂNIA LA MIŞCAREA DE AVANGARDĂ: CAZUL LUI TRISTAN TZARA ŞI B. FUNDOIANU / BENJAMIN FONDANE de Carol IANCU – Academia.edu

Poze din Colecţii

Aceeaşi imagine va apărea mai târziu în La première aventure céleste de M. Antipyrine: „Dans le cimetière isrélite les tombeaux montent comme des serpents”.

O atmosferă de spaimă este prezentă într-un alt poem La marginea oraşului, scris tot în 1913 : „Prietene, vântul îţi fluieră în oase / Melodii curioase, zbârnâie frânghia / În inimă în umbra plângătoare / Noaptea fug lupii de tine, se adună fluturii / Şi intră în cutia ochilor ca într-o floare, / Noaptea se rupe în jurul tău ca fluturii” .

Aceleaşi imagini de spaimă se regăsesc în Furtuna şi cîntecul dezertorului (1914) : „A plesnit lumina din obuze / Şi a crăpat fulger în mâna noastră / Ca mâna Dumnezeului în cinci degete s-a despicat/…/ Pe dealuri leproase în văgăună / E ca ochiul craniului /../ Şi pornise unul să vorbească fără şir / Acolo. /../ Am cules vorbele lui – câte / Îmi pătrund ca vârcolaci seninătăţile lunare / Să-ţi fac mărgele cu dinţi de rechini / Ce joacă vârtejuri de vise urâte. / Ochiul de rugină mâncat, foc îndreaptă / Noi intrăm în gura depărtării / Şi sub şirul dinţilor de fort, ceilalţi / Aşteaptă. /../ E atât de întuneric, că numai vorbele-s lumină”.

Aceste Prime poeme, care vor apare în volum în 1934, sub îngrijirea lui Saşa Pană , şi care au fost publicate ulterior în limba franceză datorită traducerii lui Claude Sernet (fratele lui Colomba Voronca, cunoscut mai întâi ca scriitor român sub pseudonimul Mihail Cosma, înainte de a deveni scriitor francez, după stabilirea sa în Franţa) exprimă deja revolta poetului contra războiului şi căutarea unei noi spiritualităţi .

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 26

Amos Oz în conversație cu Shira Hadad (https://granta.com/a-room-of-onesown/) Translated from the Hebrew

by Sondra Silverston Text tradus din cartea “Din ce e făcut mărul” Editura Keter 2018 Shira Hadad: Vreau să te întreb despre numele de familie, pe care l-ai schimbat de la Klausner la Oz când ai plecat de acasă pentru a merge la un kibuț la vârsta de paisprezece ani și jumătate. Scrii despre asta doar foarte scurt în "Poveste de dragostei și întuneric". Cum ai ales Oz, un nume care înseamnă curaj sau putere?

Amos Oz: Nu îmi amintesc exact, dar poate că atunci când am simțit că voi pleca de acasă pentru a merge la un kibuț, curajul și puterea au fost ceea ce mi-a lipsit cel mai mult. A fost ca și cum ai sări de pe o trambulină noaptea, fără să știi dacă există apă în piscină. Deci, acel nume, Oz, a fost un fel de dorință ascunsă. În afară de asta, poate - și nu sunt sigur de ceea ce îți voi spune, căci de fapt au trecut peste șaizeci de ani - poate pentru că a existat o ușoară asemănare între literele mijlocii ale lui Klausner și cuvântul oz. Poate, dar nu sunt sigur. Este numele pe care un băiat de paisprezece ani îl alege, ca și cum ar fi fluierat în întuneric.

Astăzi, nu aș alege niciodată un nume atât de răsunător pentru mine.

Hadad: Ce nume ai alege astăzi?

Oz: Ceva mai liniștit, mai puțin obișnuit : Oren, Gal, Evin.

Hadad: Amos Oren. Amos Gal. Poate că ai fi un om diferit și un scriitor diferit, dacă acesta ar fi fost numele tău. Ți-a fost clar că vrei să-ți schimbi numele?

Oz: Da, absolut. Când m-am hotărât să tai toate legăturile și să plec acasă, nu am vrut să aparțin cuiva. Nu celebrului profesor și nu la cel care a dorit să fie profesor. Nu am vrut să le aparțin. Singura persoană despre care am regretat a fost bunicul meu Alexandru: nu am vrut să-i provoc durere.

Jurnal Israelian No. 24

Hadad: În 1970 ai scris: "Am renunțat la numele Klausner numai pentru că am crezut că un tânăr care începe să scrie bine, ca să meargă pe propriile sale picioare, nu trebuie să fie asociat în literatură unui nume celebru".

Deci ai legat schimbarea numelui de autor, de nevoia de a câștigă un loc pentru tine, în calitate de tânăr scriitor. Astăzi explicația ta este puțin diferită, poate mai profundă. Îți aduci aminte cum a reacționat tatăl tău și unchiul tău cel celebru?

Oz: Tatăl meu a primit-o foarte rău. A suferit foarte mult. El mi-a spus: "Amos Klausner, nu este un nume de aruncat. Ești un unic fiu. "În acel moment, eram singurul fiu. Vărul meu Daniel a fost ucis de naziști, unchiul meu Josef nu avea copii și unchiul Bezalel își schimbase deja numele în Elițedek, deci cine a mai rămas? - Numai tu, mi-a spus el. Nu i-a fost ușor. Nici pentru mine. M-a rănit ceea ce a spus: că nimeni nu a rămas să continue numele Klausner. Mai târziu, tatăl meu s-a recăsătorit, sora mea Marganita și fratele meu David sau născut, dar eu mi-am schimbat numele înainte de ei au apărut.

Hadad: Îți pare rău pentru asta?

Oz: Nu. Dar cred că în timp ce scriam “Poveste de dragoste și întuneric”, am aranjat ca oricine sa poata afla ce nume aveam înainte de Oz. Dar nu, nu am regretat niciodată. Când m-am dus la kibut, am spus că este numele meu și la două zile după ce am implinit șaisprezece ani, m-am dus la biroul Ministerului de Interne din Ramla și l-am schimbat pe buletinul de identitate, deoarece, potrivit legii, nu poți schimba numele până la șaisprezece ani.

Hadad: Dar la kibuț, te-au numit Oz chiar înainte să faci schimbarea asta.

Oz: Da. Cred că nici kibuțul nu știa. Cu excepția directorului școlii, Ozer Huldai, care avea documentele. L-am rugat să nu spună celorlalți băieți, care nu știau adevăratul meu nume. Dar, cumva, nu am nici o idee cum, au aflat că am fost dintr-o familie revizionistă de dreapta, iar revizionismul a fost dușmanul ideologic al sioniștilor care au fondat mișcarea kibuțurilor. Așa că unii dintre ei bănuiau că sunt un tip plantat, poate că am venit să spionez. Nu era corect, pentru că eram cel mai 21-01- 2021

Pagina 27

de stânga din Kibuțul Hulda. Vă mai spun un secret: în Hulda, la alegeri, întregul kibuț a votat întotdeauna Partidul Mapai centralstânga și au fost foarte mândri că Mapaiul a primit sută la sută din voturi. Seara, imediat după numărarea voturilor, ei au postat o notă la gazeta de perete: "Și de data aceasta, Mapai a primit sută la sută din voturile noastre." Așa a fost până la alegerile din 1960, când a izbucnit un scandal imens în Hulda. Deoarece voturile au fost numărate, au găsit un vot pentru partidul de stânga, Mapam. Întregul kibuț a intors pe dos cerul și pământul pentru a afla cine a fost trădătorul. Dar nu au reusit-o niciodată. Au suspectat-o pe Elyosha, pe Honzo, dar eu eram. Aceasta a fost prima dată când am avut dreptul de vot, i-am trădat pur și simplu și am votat pentru Mapam fara sa spun nimănui. Eram un fel de a cincea coloană.

Nota: Coloana a cincea este denumirea dată agenturii generalului Franco și care activa în Republica Spaniolă în perioada războiului civil dintre 1936-1939. În prezent, sub acest termen se subînțelege în sens general orice agenți secreți ai dușmanului (spioni, teroriști, diversioniști, provocatori, agenți de influență) - Wikipedia- NT Astăzi au dispărut, generația mai în vârstă din Hulda. Dacă ar fi știut despre asta, m-ar fi ucis. Nu am votat pentru Mapai, toată viața mea. Shimon Peres și cu mine am fost prieteni de aproape patruzeci de ani, dar nu am votat niciodată pentru el sau pentru partidul său. Și el știa.

Hadad: Când te-ai mutat la kibbuț ca adolescent, ai decis, de asemenea, să nu mai scrii povești.

Oz: Am început să scriu când eram copil. Chiar înainte de a fi învățat cum se scrie, scriam povesti și le spuneam, pentru că era singurul lucru pe care puteam să-l ofer: nu eram înalt, nici atletic, nici un student bun și nu știam cum să dansez sau să fac oamenii să râdă. Singura modalitate prin care am putut impresiona fetele era să le povestesc povești. Obișnuiam să fac povestiri și să le spun în rate. Copiii - chiar și fetele – se adunau pentru a-mi auzi poveștile, pentru că am pus multă emoție, acțiune și Jurnal Israelian No. 24

violență în ele. Și uneori, un pic de romantism.

Deci, copil fiind în Ierusalim, aș fi stat în grădinița lui Pnina în timpul nopții și aș fi povestit povești în rate pentru ceilalți copii, băieți și fete. Mai târziu, în școala elementară religioasă Tachkemoni, în fiecare vacanță se făcea în jurul meu un cerc de băieți, chiar și cei care, înainte sau după povestiri, mă băteau.

Poate pentru că mă exprimat bine și ii enervam.

Mai târziu, în Kibuț Hulda, am început să scriu în spatele camerei de cultură a kibuțului.

Asta m-a deranjat foarte mult pentru că, la urma urmei, mi-am părăsit casa din Ierusalim pentru a tăia toate legăturile cu lumea cărților și a scrisului. Când am părăsit casa tatălui meu, am terminat cu scrisul. Nu am vrut să fiu scriitor, nu vroiam să scriu povești, vroiam să fiu un șofer de tractor. Ceea ce mi-am dorit cel mai mult era să fiu foarte bronzat și foarte, foarte înalt. Astfel, fetele îmi vor acorda atenția în final.

Hadad: Ai eșuat deci. Nu mă refer la bronzat sau înălțime , ci la a nu scrie povești.

Oz: În cele din urmă, am reușit să mă bronzez un pic, dar m-am simțit mizerabil rămânând scund. Și scriind povestiri - acest îndemn este mai puternic decât mine. Mai puternic decât rușinea. M-aș fi dus noapte de noaptea, în sala de lectură din casa de cultură de la capătul celălalt al kibuțului. Băieții ieșiseră să joace baschet sau la urmărit fete și, din moment ce nu aveam nici o șansă, am stat acolo singur în acea sală de cultură și am scris poezii. Aveam cincisprezece sau șaisprezece ani, și eram atât de rușinat. Cum mi-era rușine ca atunci când m-am masturbat. Ce faci? Ce faci pe Pământ?

Ce naiba faci? Eșți nebun? Cu doar un minut în urmă ți-ai promis că ai terminat cu asta, că nu o vei mai face niciodată, de ce acum? Din nou?

Când o să te oprești vreodată? Dar nu mă puteam opri. De fapt, în acea cameră din spate am încetat să scriu poezii și am început să fac încercari de proză. Sherwood Anderson mi-a eliberat mâna, dar cred că deja am scris despre asta în Povestea dragostei și a întunericului. Când eram în armată, am început să public povestiri în prestigioasa revistă literară Keshet, editată de Aharon Amir. Cred că i-am trimis o poveste, pe care a respins-o.

Apoi am trimis alta și mi-a răspuns cu o 21-01- 2021

Pagina 28

felicitare cu cinci cuvinte: "Bine scris! Bun de tipar".

Una dintre primele mele povestiri publicate în Keshet a fost "The Way the Wind Blows", o poveste despre un parașutist care aterizează pe firele electrice sub tensiune. Parțial s-a bazat pe un dezastru care s-a petrecut în câmpurile kibuțului Hulda în timpul unui spectacol de parașutism din Ziua Independenței. Poate trei sau patru ani după publicarea acestei povești, a fost brusc adăugată la lista de lectură a Ministerului Educației pentru examenul de înmatriculare la literatură. Mi-am luat examenele de înscriere în timp ce făceam serviciul meu obligatoriu de armată. Dacă aș fi făcut-o câțiva ani mai târziu, cel mai probabil aș fi fost examinat pe acea poveste. Și probabil că aș fi eșuat.

Am mai scris o poveste, apoi o altă poveste, apoi o alta. Și am primit două sau trei scrisori care m-au ajutat puțin să-mi depășesc teama că poate nu eram deloc bun. Deși nu o cunoșteam, poeta Dalia Ravikovitch a scris una din scrisorile de inimă care începea cu cuvintele "Am auzit că ești o persoană extraordinar de tânără." M-am îndrăgostit puțin de ea din cauza poemelor și a scrisorii ei, și asta chiar înainte de a o întâlni. Îmi amintesc că am tăiat fotografia dânsei din suplimentul literar al ziarului și l-am pus între paginile cărții sale “Dragostea unei Portocale”. (În mintea mea, am numit mereu "mărul de aur" al Daliei Ravikovitch, termenul original în ebraică pentru portocală.) Dar nu i-am spus niciodată că am fost îndrăgostit de ea și nu i-am spus niciodată că ea este un măr de aur.

Cu mai bine de cincizeci de ani în urmă, când a ieșit la lumină prima mea carte, " Acolo unde urlă șacalii", m-am dus la secretariatul kibuțului și am cerut o zi pe săptămână să scriu. A izbucnit o ceartă aprinsă, dar nu între oamenii buni și cei răi, nici oameni ignoranți și ne-ignoranți. Cei care au fost împotriva cererii mele au avut două motive: în primul rând, oricine poate spune că este un artist. Și atuncicine va mulge vacile? Unul va dori să fie un fotograf, unul dansator, unul sculptor și unul cineast. Deci, cine va mulge vacile? În afară de asta, comisia kibuțului a spus, în mod justificat, că ei nu erau calificați să decidă Jurnal Israelian No. 24

cine este artist și cine nu este. “Dacă dăm lui Amos timp să scrie, va trebui să dăm la fel, timp tuturor celor care o cer. La urma urmei, nu avem nici o modalitate de a clasifica pe cei care se declară artiști. "Acesta a fost un argument solid. N-am avut nici un răspuns. Nu puteam să stau acolo ca o gorilă care se bate în piept și spune: "Nu, dar eu sunt special. Eu nu sunt ca oricine altcineva. "A fost un bătrân care stătea acolo - când zic bătrân, vreau să spun patruzeci sau patruzeci și cinci, pentru că membri fondatori erau numiți bătrâni , deci și el era numit bătrân. Numele lui era David Ofer și el a spus - (nu o voi uită niciodată ) "Tânărul Amos ar putea fi un nou Tolstoi. Dar la vârsta de douăzeci și doi de ani, ce știe despre viață? Nimic. Nu știe nimic. Lăsați-l să lucreze în câmp, cu noi, încă douăzeci sau douăzeci și cinci de ani și apoi să scrie Război și Pace pentru noi. "A fost un motiv serios. Până în ziua de azi nu sunt complet convins că nu avea dreptate în ceea ce a spus.

Au fost discuții, au existat argumente, voturi și recursuri și, în cele din urmă, am ajuns la adunarea generală a kibuțului, unde mi-a fost acordată o zi pe săptămână, cu condiția că în celelalte zile să lucrez de două ori mai mult. Așa mi-a fost dată o zi pe săptămână să scriu, iar în celelalte zile, am lucrat pe câmpuri. Mai târziu, am învățat la liceul local, cunoscut în kibuț ca "educație avansată".

Obișnuiam să întru în baie să-mi scriu "Michael al meu" . În acel moment, am trăit într-un apartament mic cu o cameră și jumătate, iar baia avea dimensiunea unei toalete de avion. Nu dormeam decât jumătate din noapte. Am scris în baie și am fumat până la miezul nopții sau ora unu, atâta timp cât am putut să rezist. Stam așezat pe capacul scaunului de toaletă, cu un album Van Gogh pe care l-am primit cadou de nuntă, în poalamea, un vraf de hârtii peste album, un pix în mână, o țigară aprinsă în cealaltă. Așa am scris pe Michael al meu. Cel puțin marea parte a cărții.

Adesea, atunci când oamenii îmi spun că ei călătoresc undeva pentru a găsi inspirație pentru o carte, un loc în munți sau lacuri sau păduri sau la țărmul oceanului, îmi amintesc de acea baie mică din Hulda.

21-01- 2021

Pagina 29

Când Mihael a fost publicat, am căpătat curaj, m-am dus din nou la secretariat și am spus: "Aș vrea încă o zi pe săptămână să scriu."

Din nou, o dezbatere lungă, din nou un argument. Oamenii au spus: "Este un precedent periculos." Unii au spus: "Și alții vor dori același lucru". Dar, deoarece primeau deja niște bani, membrii secretariatului au fost de acord.

"Să admitem că adăugăm o altă ramură mică economiei noastre." Și acum am avut două zile pe săptămână să scriu. Apoi am publicat o altă carte și încă carte, mărind veniturile kibbuțului și, în cele din urmă, mi sau dat trei zile pentru a scrie, care era maximul.

A fost o partajare epuizantă, nu a teritoriului, ci a timpului: trei zile de scris și trei zile de învățământ liceal, plus gărzile regulate pe care toți membrii din kibuț trebuiau să le facă, paza de noapte, ajutorul la recoltarea fructelor și însămânțarea câmpurilor de bumbac și, în vacanțe, am condus tractorul pe câmp sau am lucrat în livezi.

Hadad: Și ai mai scris așezat pe toaletă?

Nu. Câteva săptămâni mai devreme, unul dintre fondatori, o membră a kibbuțului numită Giza care a trăit singură, a decedat. A venit din Polonia, de fapt din Galicia, nu să căsătorit niciodată și nu avea copii. Giza era o femeie elegantă, autoritară, cu părul cenușiu, bine îngrijit și ochi ascuțiți, curioși în spatele ochelarilor. Comitetul de locuințe mi-a dat mobilierul spartan al Gizei pentru noul meu local. Giza m-a iubit foarte mult. Era nelipsită la sesiunile mele literare miercuri seara. Mi-a tricotat chiar și un pulover și mi-a dat o pictură mică, originală ca dar, o acuarelă melancolică făcută de un pictor romantic polonez. Mi-a povestit, de asemenea, unele dintre secretele ei, cu condiția să jur că nu le-aș spune nimănui sau să nu scriu despre ele și dacă aș decide în cele din urmă să scriu despre ele, atunci a trebuit să jur că aș schimba toate numele și detaliile astfel încât nimeni să nu știe că povestea era despre ea. Adevărul este că întradevăr spera să-i scriu povestea într-o zi. Dar camuflată. Pentru că, pe de o parte, ar fi atât de rușinată dacă ar afla cineva că de două ori a avut "afaceri" cu un bărbat căsătorit, iar pe de altă parte, era înspăimântată că, în cei câțiva ani de viața rămasă, nimeni în lume nu va știi Jurnal Israelian No. 24

că a trăit o dată, a suferit și a iubit și a avut chiar și vise. Era totalmente singură, iar eu, de fapt, am fost moștenitorul ei, chiar dacă kibuțul a interzis membrilor să lase ceva moștenitorilor lor.

Toată viața mea, doamnele singure, vârstnice mi-au plăcut foarte mult. Obișnuiam să fac o lectură într-o seară pe săptămână în Hulda, de exemplu. Am citit “ Only Yesterday” de Agnon și l-am discutat, am citit și am explicat, iar vechile doamne urmau să vină.

Giza a fost cea mai entuziastă dintre ei, deoarece cartea a fost despre Galicia, casă ei, și i-a adus amintiri și emoții. Giza mi-a spus odată: "Aș fi de acord să fiu mama ta și poate aș fi de acord să fiu prietena ta. Vreau să spun... în sensul frumos al cuvântului, nu în sens rău, știți ce vreau să spun. Am înțeles, dar nu am crezut complet ultima parte.

Când a murit Giza, ea nu a lăsat un testament, dar era clar că aș putea să-i folosesc mobila. Apropo, mobila a venit cu mine la Arad și a fost în studioul meu de mai bine de treizeci de ani, până când am plecat de la Arad.

Mobilierul Gizei: canapeaua și cele două fotolii.

Mobilier din zilele de austeritate. Din anii cincizeci.

Cu ștampila ministerul de raționalizare și de aprovizionare aplicată pe fundul fiecărei piese. Așa s-a făcut că am avut o cameră unde să pot scrie.

Hadad: Și cu timpul, cărțile tale au început să aducă bani în trezoreria kibuțului.

Oz: Directorul financiar al kibuțului, Oded Ofer, a venit odată să mă vadă (el era fiul lui David Ofer, cel care a spus în ședința secretariatu-lui că aș putea fi noul Tolstoi când aveam 40 de ani, dar că sunt încă prea tânăr pentru a fi scriitor). Oded Ofer a spus că a văzut conturile, iar cărțile mele au adus un venit foarte consistent. El a întrebat cu tact dacă productivitatea mea ar crește dacă mi-ar da doi pensionari, prea bătrâni pentru munca fizică, să mă ajute - nu știa exact cum ar funcționa această producție. I-am spus: "Uite, Oded, sunt încă tânăr și sănătos, poate că ar trebui să pui trei pensionari care să scrie și pe mine să mă trimiți la câmp?"

Când am plecat de la Hulda, kibbuțul a spus: "Amos și Nily nu vor primi banii de despăgubire pe care îi dăm, de obicei, 21-01- 2021

Pagina 30

oamenilor care pleacă, pentru că Amos ia o întreagă ramură a economiei noastre cu el."

Am mers la arbitraj, iar secretariatul Kibuțului Hulda a susținut: "L-am hrănit, i-am dat timp să scrie, l-am trimis la universitate, am investit în el și acum pleacă - bine, bine, nu avem plângeri, dar trebuie să renunțe la banii compensației. "După treizeci de ani de apartenență la kibuț, am fi primit o sumă substanțială, de care aveam cu adevărat nevoie pentru că nu aveam nici un ban. Nimic.

Amândoi am fost aproape de cincizeci. Am spus nu. Deoarece, deși am primit multe lucruri de la Hulda, inclusiv ore pentru scris și o cameră în care să o fac, și am fost recunoscător pentru tot, nu primisem talent la scris de la kibbuț. În plus, acea ramură a economiei nu seamănă în nici un fel cu alte ramuri din kibuț, pentru că în timpul perioadelor de recoltă, oamenii erau mobilizați, membri se angajau voluntar să lucreze ore suplimentare la cules fructe sau la culesul bumbacului, dar nimeni nu a fost vreodată mobilizat să mă ajute la scris. Când mam îmbolnăvit, nimeni nu m-a înlocuit și când am lucrat ore suplimentare, nimeni nu a înregistrat orele suplimentare. Mai mult, dacă scrierea de cărți este o ramură a economiei kibbuțului, atunci sunt cu siguranță pregătit să petrec două luni, arătând secretele meseriei mele persoanei pe care kibuțul o numește pentru a-mi lua locul. În cele din urmă, arbitrul a propus un compromis: Nily va primi banii, pentru că ea nu are vreo vină. Dar eu a trebuit să renunț la partea mea. Am părăsit kibbuțul Hulda fără a ne facem sânge rău. Nu exista nici un argument, nici o discordie și nici o procedură juridică. Am plecat cu un compromis. Dar pentru kibuț, s-a produs o întreaga problemă a artiștilor - știu că au existat probleme similare cu sculptorii și pictorii care și-au practicat arta în kibuț. A fost o problema concretă a proprietății intelectuale. Nu sunt sigur că au rezolvat această problemă până în prezent. Cine deține proprietatea intelectuală atunci când artistul este un membru al unui kibuț?

Hadad: Drepturile pentru cărțile pe care le-ai scris acolo sunt ale tale?

Oz: Sunt ale mele, da. Bineînțeles, aș fi putut spune că dau toate redevențele Kibuțului Jurnal Israelian No. 24

Hulda, dar asta nu mi se părea corect pentru mine.

Hadad: De ce ai plecat de fapt?

Oz: Pentru că fiul nostru Daniel se sufoca, literalmente la kibuț. A trebuit să ieșim de acolo din cauza măslinelor și a îngrășămintelor care i-au declanșat astma. Mai târziu, în Arad, unde ne-am mutat pentru aerul de deșert montan, de care avea nevoie la recuperare, Daniel a adoptat o pisică. Când am vizitat alergologul, a fost îngrozit când a auzit că avem o pisică în casă, care doarme în pat cu Daniel. Daniel avea șapte ani și doctorul a crezut că nu înțelege engleză, așa că a spus: "Trebuie să alegi, să păstrezi pisica sau băiețelul." A fost tăcere în cameră, până când Daniel a spus: păstrez pisica.

Hadad: Asta trebuie să fi fost înfricoșător, să plecați aproape fără nimic.

Oz: Așa a fost, Shira, am sărit într-o piscină pe timp de noapte, fără să știu dacă există apă în ea.

Hadad: Interesant, este aceeași imagine pe care ai folosit-o pentru a descrie părăsirea casei tatălui tău la vârsta de paisprezece ani.

Oz: Shira, dacă ar fi trebuit să oferim o subtitrare la această piesă, am putea să-i spunem "Povestea unui săritor profesionist în piscine goale” Am luat o ipotecă și împrumuturi și ne-am mutat în acea casă în Arad, care nu era un oraș costisitor în care să trăiesc, iar în primii câțiva ani am avut patru locuri de muncă pentru a face bani. Am început la patruzeci și șapte de ani ceea ce tinerii încep de obicei în anii '20. Am fost ca niște refugiați din Coreea de Nord: la vârsta de patruzeci și șapte, am scris un cec pentru prima dată și am fost uimit când am putut lua bani reali dintr-un perete cu ajutorul unei cartele de credit.

Hadad: Care erau aceste patru locuri de muncă?

Oz: A fost astfel: am fost profesor suplinitor la Universitatea Ben-Gurion din Beersheva și la Colegiul Sapir și am scris o coloană săptămânală, uneori două, pentru ziarul Davar și, în plus, am călătorit în diverse locuri în țară de trei ori pe săptămână pentru a ține lecturi. O lună pe an, am călătorit în America pentru a preda cursuri, care erau bine plătite. Am avut câțiva ani dificili și înfricoșători, trăind la 21-01- 2021

Pagina 31

marginea sărăciei. Dar aveam doar patruzeci și șapte, am fost puternic și, treptat, am plătit ipotecă din casa noastră din Arad. Mai târziu, fără să fiu întrebat, Universitatea Ben-Gurion mi-a trimis o scrisoare, așa din senin, spunând că devin profesor plin.

Hadad: Spui că ai plecat, ați fugit de fapt, pentru că a trebuit. Dar totuși, ați fost bucuroși să plecați?

Oz: Nily era bucuroasă, eu mai puțin. Ea și copiii nu erau mulțumiți de kibbuț. Eu eram bine, aveam câțiva prieteni acolo și mi s-a părut interesant. De asemenea, am crezut în ideologia kibbuțului. Astăzi știu că casele de copii au fost teribile, iar adevărul este că și eu simțeam asta, dar am suprimat gândul. Dacă aș reuși să o fac din nou, aș fi lăsat kibuțul mult mai devreme, chiar înainte de astma lui Daniel. Aș fi plecat, pentru că fiicele mele erau nefericite în casa copiilor. Și, de asemenea, pentru că Nily nu era fericită.

Hadad: Fără să intri în viața privată a copiilor tăi, poți să spui altceva despre asta?

Oz: Există o poveste în cartea mea “Între prieteni” care o descrie mai bine decât orice țiaș putea spune. Povestea se numește "Little Boy". Casa de copii comunală era un loc darwinist. Întemeietorii kibuțului, atât bărbați, cât și femei, au crezut, ca și Rousseau, că o persoană se naște bine și doar circumstanțele îl corup. Ei credeau, la fel ca și Biserica creștină, că acei copii nevinovați sunt de fapt îngeri mici care nu au gustat păcatul iar casa copiilor era o grădină a Edenului plină de afecțiune, prietenie și bunătate. Ce știau ei, acei fondatori ai kibbuțului? Nu au văzut niciodată copii în viața lor. Ei înșiși erau copii. Ce știu despre ce se întâmplă atunci când părăsiți copiii nesupravegheați? Este suficient să stați la gardul grădiniței pentru a ști o dată pentru totdeauna că nu ar trebui făcut. Ei au dezvoltat teorii întregi: că, dacă copiii s-ar fi văzut unul pe celălalt, le-ar împiedica să imite aspectele negative ale comportamentului părinților lor.

Dar noaptea, după ce adulții au spus noapte bună și au plecat, casa copiilor s-a transformat uneori în insula deșertului din povestea” Lordul muștelor”. Raiul ajută pe cei slabi. Raiul ajută pe cei sensibili. Cerul ajută pe cei rătăciți. A fost un loc crud.

Jurnal Israelian No. 24

Mi-e rușine că i-am lăsat pe copiii mei, Fania și Galia, să crească în casele copiilor de la kibuț.

Daniel a fost de șase ani când am părăsit kibuțul și de fapt, când avea doi ani, sistemul a fost reformat și toți copiii din Hulda s-au mutat împreună cu părinții lor. Și mai mult, regret și mi-e rușine că atunci când fiicele mele erau agresate, nu aveam curajul de a interveni și de a porni un război pentru a le proteja. Am crezut că astfel de lucruri nu s-au făcut în kibuț. În plus, eram extrem de nesigur, de faptul că eram un "tolerat", o persoană care nu s-a născut și a crescut acolo. Întotdeauna am avut tendința de a mă comporta mai bine decât oricine.

Hadad: Chiar și atunci.

Oz: Da, știam foarte bine ce s-a întâmplat în casele de copii, copiilor care erau puțin mai slabi sau neobișnuiți. Știam din experiența mea. Nu mă pot ascunde în spatele scuzei că nu știam ce se întâmplă pentru că am trecut prin toate acestea. Poate pentru mine a fost chiar mai rău decât pentru fiicele mele. Ca un "copil de emigrant", am fost bătut în fiecare zi. Mi-au bătut că sunt alb când ei erau bronzați, că nu am jucat baschet, că am scris poezii, că vorbesc bine, că nu știu să dansez, și că am fost victima a ceea ce ei numesc în armata Israelului un "contra-atac ", pentru că știau că voi părăsi kibbuț-ul într-o zi.

Hadad: Asta e teribil.

Oz: Nu pot să mă uit în ochii fiilor mei și să spun că nu știam cât de oribil a fost pentru ei.

Pentru că știam. Dacă aș putea întoarce ceasul, aș fi lăsat kibuț-ul cu mulți ani mai devreme.

Chiar dacă am fost atras de ideologia kibuțului și poporul său, și - deja am vorbit despre asta kibuțul pentru un scriitor este poate cea mai bună universitate în care să studieze natura umană. Dar aș fi fost un egoist să rămân acolo.

Adevărat, de asemenea, am fost foarte înspăimântat să plec pentru că nu aveam nimic, nici un ban. Nu de la părinții mei, nu de la părinții lui Nily și, de fapt, nu aveam nicio profesie: eram profesor de liceu fără permis de predare, pentru că nu am studiat niciodată educația. Ce aș fi putut face? Poate că Nily ar fi putut găsi un loc de muncă ca bibliotecar și eu aș fi putut fi profesor de școală într-un loc îndepărtat unde să mă angajeze chiar și fără un 21-01- 2021

Pagina 32

certificat de predare. Am fost îngroziți. Ce aș putea face? Nu știam atunci că va veni ziua când voi câștiga bani de la scrierea cărților. Nici măcar n-am visat. Mi-era teamă că n-aș putea niciodată să suport o familie. Astăzi cred că ar fi trebuit să îndrăznesc să părăsesc kibuțul mult mai devreme.

Hadad: Totuși, trebuie să fi existat un teren intermediar, un anumit curs de acțiune pe care l-ați fi putut întreprinde între extremele părăsirii și al lipsei de acțiune?

Oz: Am intervenit uneori, dar nu a ajutat prea mult. Și nu am fost destul de curajos. Mi-era frică de argumentare și de altercații cu ceilalți părinți.

Hadad: Și asta nu s-a întâmplat atunci.

Părinții nu au intervenit.

Oz: Părinții nu au intervenit. Uite, unii au făcut-o. Au existat oameni mai hotărâți decât Nily și eu, care au intervenit și și-au exprimat protestul cu voce tare femeilor care lucrau în casele copiilor și în comitetul educațional: "Ce se întâmplă aici? au făcut asta și asta copiilor mei". Nu se poate continua așa. N-am făcut asta. Ar fi trebuit, dar nu am făcut-o.

Hadad: Din conversația noastră, obțin o imagine destul de sumbră a ideologiei de kibuț, mai ales modul în care a fost aplicată.

Oz: Multe obiceiuri din kibuț au rămas în ADN-ul Israelienilor, gene pe care eu le consider bune. Vă amintiți pe Stanley Fischer, care a fost guvernatorul Băncii Israel? Cu o ocazie, el a povestit despre zborul spre Cipru cu soția sa Rhoda. La două și treizeci minute dimineața, Stanley și Rhoda Fischer foarte obosiți se aflau la banda transportoare din Limassol, așteptând bagajele lor. Un pasager israelian a venit la ei și a întrebat politicos: "Scuzați-mă, domnule, sunteți guvernatorul Băncii Israel?", Da a spus el. Unde e cel mai bun loc pentru a schimba banii? Aici, în aeroport sau la o bancă mâine? "Shira, asta îmi place …atât de mult. Ei mă întreabă ce-mi place despre Israel. Această atitudine. Nu l-a insultat pe Stanley Fischer, nu era nepoliticos, dar omul știa că Stanley Fischer lucrează pentru el. Nu s-ar fi întâmplat niciodată, să spunem, în Franța, sau președintelui băncii germane. Această este gena pe care kibuțul a înseminat-o pentru societatea Jurnal Israelian No. 24

israeliană.

Anarhismul, directivitatea, obrăznicia, polemica, absența ierarhiei. "Nimeni nu îmi va spune ce să fac". Acesta este darul de la kibuțul acelei perioade, din timpul primelor valuri de imigrație în Israel. Știu, bineînțeles, că vine un timp pentru sacrificarea vacilor sacre. Când am scris în cazul în care Șacalul Howl a ieșit împotriva lui Ben-Gurion în afacerea Lavon, am fost plin de bucuria care o ai la sacrificarea vacii sacre: etosul kibuțului, mitul "Tatăl națiunii" și toate acestea.

Astăzi, când văd un șir de măcelari care atacă cu nerăbdare o vacă bătrână și sacră, precum kibuțul, brusc simt că m-am mutat ușor de partea vacii. Nu pentru că eu mă închin la ea; îmi amintesc foarte bine cum m-a lovit și cum a fost lovită. Dar cel puțin a dat lapte, care nu a fost deloc rău.

Hadad: În ultimii ani, kibuțurile s-au despărțit sau au fost privatizate. Crezi că kibuțul e pe cale să dispară?

Oz: Nu. Astăzi, există cel puțin o sută de kibuțuricooperative care nu au fost privatizate. Majoritatea continuă să mențină proprietatea comună asupra mijloacelor de producție și aceasta a fost întotdeauna nucleul viziunii social-democratice.

Am putea sper la faptul că kibuțul va avea un fel de revenire cândva. Nu vor dansa hora în sala de mese și nu vor face dragoste pe podea noaptea. S-a terminat. Dar ar putea exista o versiune mai matură a ceea ce acești oameni au încercat să facă într-un mod copilăresc. Nu în peisajul rural, poate nici măcar în Israel. Poate că în viitor vor există mai multe comunități urbane care vor încerca să înființeze ceva similar cu familia extinsă, cu protejarea celor în vârstă, cu o mai mare responsabilitate reciprocă în creșterea copiilor. De fapt, ele există deja astăzi: câțiva dintre nepoții mei sunt membri ai unor comune urbane fascinante.

Ce văd azi aici și am văzut și în Arad este un număr imens de oameni care lucrează dincolo de capacitatea lor pentru a face mai mulți bani decât au de fapt nevoie pentru a cumpără lucruri de care nu au nevoie, pentru a impresiona oameni pe care nici nu-i plac. Unii sunt harnici. Nu majoritatea. Majoritatea va rămâne competitivă, adică asta e natură 21-01- 2021

Pagina 33

umană. Dar vor fi unii care caută o alternativă.

Iar acei oameni ar putea extrage din ideile originale ale kibuțului conceptul bun al unei familii extinse, fără a schimba natura umană, fără o egalitate perfectă, fără a privi în camerele altor oameni pentru a vedea cine are un ceainic electric și cine nu. În orice caz, această a fost societatea care a reușit să cucerească culmi de nedreptate socială doar pentru a descoperi că de cealaltă parte a dealurilor acelea se găsesc scări abrupte ale nedreptății existențialiste.

Ce vreau să spun? Într-o societate care elimină diferențele dintre o femeie bogată și o femeie săracă, diferența dintre o persoană atractivă și una neatrăgătoare devine mai proeminentă. Ce va face tânăra neatrăgătoare?

Du-te la comitetul pentru echitate și cere: "Nu o merit și eu"? Am spus o femeie tânără, dar am putut spune la fel de ușor tineri bărbați.

Nu există nicio modalitate de a rezolva astfel de lucruri. Și sper că într-o bună zi, în următoarea noastră încarnare, se va întoarce ideea de kibuț, pusă în aplicare de adulți și nu de băieți și fete adolescente care nu au nici o idee.

Oameni care înțeleg că, dacă încearcă să schimbe elementele de bază ale naturii umane, nu se va termina bine. Majoritatea oamenilor nu o vor dori, dar ar fi posibil să se ofere unor minorități o regulă ușor diferită.

Hadad: În afară de a părăsi kibuțul, ce altceva ai face altfel, dacă ai putea trăi a doua oară?

Oz: Poate că aș investi mai mult în activitatea politică. În nici un caz n-aș fi candidat vreodată pentru Knesset, deși partidele de stânga Moked, Sheli, Mereț - mi-au cerut de două sau de trei ori să fiu candidat. Dar n-aș fi mers la Knesset. Poate că m-aș fi angajat în mai multă activitate politică în vremurile în care încă credeam că balanțele ar putea fi înclinate, poate dacă aș ști tot ce știu azi. Nu sunt sigur că ar fi schimbat ceva, probabil nu. Aici și acolo sunt lucruri pe care îmi pare rău că le-am spus în mod public. Nu le-aș spune astăzi sau le-aș putea spune într-un mod complet diferit. Nu-ți voi spune de alte lucruri de care îmi pare rău.

Hadad: Ești pregătit să vorbești despre acele lucruri pe care le-ai spus public?

Oz: Da. Vă pot da un exemplu. De mai multe ori am scris și am spus că atunci când vine Jurnal Israelian No. 24

vorba de ocupație, sau pacea și viitorul teritoriilor ocupate, aripa dreaptă israeliană gândește cu intestinele iar stânga gândește cu capul. Regret această afirmație. Este un gând simplist și este greșit.

Acum mi se pare că atât stânga, cât și cea dreaptă gândesc cu capul și cu burta, și uneori se gândesc la teritorii și la pace cu capul și din burtă, în același timp.

Hadad: Curios, de la povestea amuzantă despre camera ta de scris, unde am ajuns.

Oz: Da, în ziua în care mi-au dat o cameră proprie și am fost înconjurat de mobilier pe care l-am moștenit de la Giza, lumea s-a schimbat pentru mine. Pentru că până atunci am fost nevoit să mă ascund în tot felul de locuri pentru a scrie ceea ce am scris. În sala de lectură din spatele sălii de cultură, noaptea când nimeni nu se afla acolo, sau în baia apartamentului nostru de unu și jumătate camere. Acum, dintr-o dată am avut un loc unde știam că pot închide ușa și am câteva ore de lucru. Lumea s-a schimbat. Totul era diferit.

M-am simțit ca și cum aș fi câștigat un milion de dolari în loterie. Niciodată nu am crezut în muze, în inspirație sau în așa ceva, dar în clipa în care aveam o masă, un scaun și o ușă pe care aș putea să o închid, totul era diferit. De exemplu, de îndată ce aș putea să iau o pauză pentru a scrie câteva ore, lăsam hârtiile pe masă să mă aștepte și nu eram nevoit să le împing rapid îndoite într-un fișier de carton, astfel încât nimeni să nu le vadă, viața mea sa schimbat. Complet. Probabil poeții pot scrie în cafenele !

Hadad: Te simți vinovat în zile de genul ăsta?

Oz: Astăzi știu că face parte din joc, dar m-am simțit vinovat timp de mulți ani. Când kibuțul mi-a dat două zile și apoi trei zile să scriu, mă trezeam la cinci, mergeam în camera pe care mi-au dat-o, stăteam acolo până la prânz, scriind patru sau cinci propoziții, ștergeam două. Au fost zile când am scris patru propoziții și am șters șase, două din ziua precedentă.

Apoi, la prânz, dus în sala de mese să mănânc prânzul m-am umplut de rușine, pentru că așezat la stânga mea era cineva în haine de lucru care în acea dimineață ar fi arat deja cinci acri pe tractor și în dreapta mea un altul care deja mulsese treizeci de vaci și eu aș sta acolo 21-01- 2021

Pagina 34

între ei mulțumindu-i lui Dumnezeu că nimeni nu știa că am petrecut întreaga dimineață scriind șase linii și ștergând trei dintre ele. Ce drept aveam să mănânc prânzul aici? M-am simțit foarte vinovat. Apoi, treptat, am dezvoltat o mantra pentru mine. - Amos, mi-am spus, ceea ce faci este similar cu ceea ce face un slujbaș. Merg la lucru în fiecare dimineață, deschid magazinul alimentar, apoi stau și aștept clienții. Dacă vin, este o zi bună. Dacă nu, tot ți-ai făcut slujba ai fost prezent și ai așteptat: "N-ai nici o idee cât de mult mantra asta mă liniștea.

Hadad: Cu permisiunea dumneavoastră, voi adopta mantra asta pentru mine.

Oz: Nu citesc ziarele când trebuie să scriu, nu joc solitaire și nu fac altceva. Nici chat, nici un tweet, nici un e-mail, nici un film porno - doar stau acolo și aștept. Uneori ascult muzică.

Mantra m-a făcut să mă calmez. Nu trebuie să vă spun că vinovăția este o invenție evreiască.

Părinții noștri au inventat-o aici în Israel. Apoi, creștinii au venit și au comercializat-o cu succes colosal în întreaga lume. Dar brevetul este al nostru. Ca evreu, am sentimente groaznice de vinovăție cu privire la faptul că am inventat sentimente de vinovăție. Dar, în același timp, dacă trece o zi și nu am sentimente de vinovăție, mă simt vinovat noaptea pentru că a trecut o zi întreagă și nu am avut sentimente de vinovăție. Suntem diferiți de creștinii care și ei comit o abundență de vinovății, pentru că evreii sunt campioni mondiali care suferă fiind de vină, fără să se bucure mai întâi de plăcerile păcatului. Știu că această zicere ar trebui să aparțină lui Woody Allen, dar am fost eu cel care a spus-o.

Câteodată vinovăția poate fi o forță motrice. O persoană care are sentimente de vinovăție suferă, dar cineva care nu le are este un monstru.

Hadad: Poate că budiștii au reușit să se scape de vinovăție. Nu știu.

Oz: Dacă au făcut-o, sunt teribil de gelos, dar numai pentru moment. Un minut mai târziu, nu mai sunt gelos, aproape că resimt milă.

Sentimentele de vinovăție sunt ca un condiment bun pentru aproape totul: creativitate, sex, părinți, relații. Un pic de Jurnal Israelian No. 24

condiment. Dar dacă suntem serviți cu un platou plin – atunci...ajutor!

Traducere: Adrian Grauenfels 2019 Note: Shira Hadad este editor și scriitor Doctor Ph.D. absolventă a secției de literatură la Universitatea Columbia. Teza sa de doctorat se referea la lucrările lui Shai Agnon. Timp de opt ani, doamna Hadad a fost editorul de literatură ebraică pentru firma Ketter, iar astăzi este editor independent de carte și scenarist. Ea a editat romane de Amos Oz, Zruia Shalev, Dror Mishani, Yaron London etc

APĂ VIE Melania Rusu Caragioiu Cântă luna în izvoare Şerpuinde printre stânci, Cântece de jale mare Din durerile adânci...

Stă pe gânduri câteodată Ascultând ecoul stins Şi aleargă sbuciumată Când zăreşte-un suflet plâns.

Lună bună, simţi, te doare Să vezi firu-n cremeni srâns, Să nu simţi a lui rumoare Când se-ascunde-n umbra lată; Tremuri şi te temi că moare Viaţa-n cimbru-nmiresmată...

21-01- 2021

Pagina 35

UMOR CU MAHAI

Mircea Paul Goreniuc - sculptor

DE CE MERG PROST LUCRURILE ÎN ROMÂNIA

Treaba de femeie de serviciu nu-i uşoară, într-o crescătorie de tarantule. Aşa gândea Bethula, şi aşa gândesc şi eu, autorul, din care cauză nici n-am pus ghilimele. Căci, întradevăr, cum poate fi viaţa când eşti înconjurată de animale păroase şi pline de venin ucigaş, gata oricând de atac?

Dar Bethula, sau Bethuly, cum o alintau colegele, era o femeie aprigă, curajoasă şi cu o mare afecţiune pentru orice fiinţă vie.

Câteodată îşi învingea acea teamă ancestrală atât de răspândită (mai ales printre femei) şi, într-un acces de duioşie, apuca o muscă de aripioare, momea cu ea câte-un păianjen mai mic, pe care îl prindea, îl mângâia, îl spăla şi-i punea o fundiţă roşie din hârtie creponată.

Poate părea oarecum bizar, dar sensibilele animale nu agreau întrutotul purtarea Bethulei, mai ales partea cu baia în fosfat, şi că săracele protestau cât puteau ele de vehement, se prindeau de mânuşa de cauciuc cu cele şase picioare păroase, încercau s-o muşte, apoi se zbăteau disperate. Dar, în asemenea momente de înaltă simţire, femeia vedea în îmbrăţişările şi sărutările tarantulei dovezi ale recunoştinţei şi afecţiunii.

Este şi motivul pentru care duioşia şi dragostea ei creşteu pe zi ce trece. Mai ales când vreun păianjen îi părea mai abătut, Bethula îl cocoloşea mai abitir, fapt ce în scurt timp duse la înjumătăţirea şeptelului.

Directorul fermei, însă, nu avea înţelegere pentru un asemenea comportament.

Adesea o certa pe Bethula, îi tăia din salariu, ba chiar merse atât de depare încât o ameninţase cu concedierea. Femeia nu şovăi în a alege între dragele ei arahnide şi nesuferitul de diector.

Astfel, păianjenii, având majoritate de voturi, ajunseră în vârf. „De aia merge prost lucrurile în România, fincă nu-i coordonare“, spuse la un moment dat Bethuly unei colege. Să-i dăm crezare, mai ales că are ceva experienţă cu chestii de-ăştia.

Jurnal Israelian No. 24

Goreniuc împreuna cu Majestatea Sa Mihai 1, Regele Romanilor si Majestatea Sa Regin Ana la predarea portretului, la Palatul Elisabeta, București 1997

Majestatea Sa Regina Ana la predarea portretului

21-01- 2021

Pagina 36

Arta Fotografiei

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 37

Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad va Shem - Jerusalem - World Holocaust Center - Remembering Holocaust , fighting Antisemitism Ne amintim Holocaustul - Combatem antisemitismul.

Dragi conducători ai lumii, V-am întâlnit ieri, va văd azi aici, va mulțumesc pentru amabilul vostru gest, atât pentru alocuțiunile care ne-au atins, cât și pentru dragostea, prietenia, frăția pe care ne-o arătați, pentru promisiunile de speranțe și de viitor, nu vom uita niciodată, apreciem prezența dvs. adânc, noi supraviețuitorii, frați și surori, cetățeni ai Israelului.

Lideri ai lumii, doamnelor și domnilor, cu 25 de ani în urmă, cu ocazia pomenirii a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Buchenwald de către armata americană, în 18 aprilie 1945, am fost invitat să țin un discurs pentru supraviețuitorii eliberați din lagăr și care au supraviețuit în plus, 50 de ani în libertate. Am venit împreună cu fratele meu mai mare Naftali, eroul care mi-a salvat viața, am venit din Ierusalim la Weimar Buchenwald se află la periferia orașului Weimar- și am început discursul mea cu aceste vorbe: "Aceasta este a doua mea vizită la Buchenwald, prima a fost cu 51,5 ani mai devreme. Care este diferența? Când am fost adus prima oară aici, eram un copil de 7,5 ani.

Nu mai aveam tată, nu mamă, doar un frate.

Am sosit aici fără un nume, eram doar un număr - prizonierul 117030. Prizonier... un copil de 7,5 ani. Ce crime făcusem până atunci ca să fiu luat prizonier? Fără un nume. Fără identitate. 50 de ani mai târziu am venit din vechea mea nouă țară - statul Israel. Acum am un nume, el este Israel Meir Lau. Nu mai sunt un prizonier, sunt șef rabinul Israelului. Ce schimbare!". Pentru o astfel de schimbare între prima și a două vizită aici, cineva ar spune: OK, Jurnal Israelian No. 24

hai să uităm toate astea, să deschidem o pagină nouă, un capitol nou, hai să iertăm, hai să uităm, de aceia am venit să vă spun direct - nu pot să iert, pentru că nu am fost autorizat să iert, părinții mei înainte de ce au fost luați de lângă mine, nu m-au rugat să iert, ei mi-au cerut să continui lanțul evreiesc, care nu va fi distrus, care nu poate dispare, întru eternitate.

Mi-o aduc aminte pe mama, aveam deja 7,5 ani, ea îmi spunea: oriunde vei fi adu-ți aminte că ești evreu, ești partea unui lanț rabinic care continuă, tatăl tău a dispărut în urmă cu 2 ani, și nu știu unde se află, era al 37 la număr într-o dinastie rabinică, tu ești al 38-lea, continuă dinastia, du-te acasă, cu ajutorul lui D-zeu... ea nu a vorbit despre iertare, nici despre uitare.

Uitare? Cum pot uita, cum să uit bătăile, gerul, foametea? Dar îmi aduc bine aminte stelele într-un tunel întunecos pe când aveam 5,5 ani.

Aceștia erau "drepții între popoare" , unora dintre ei, eu le datorez viața...Pe aceștia îi țin minte. La fel îmi amintesc suferința, torturile, victimele..pe ei nu îi pot uita și de aceia am venit aici. Acum vreau să va spun aici, dragi prieteni, în Yad va Shem apreciem enorm efortul de a veni aici, apreciem mult promisiunea de a combate antisemitismul și rasismul, este o promisiune și o obligație, o datorie a umanității întregi, și nu vom uita nici măcar un cuvânt din ce s-a spus azi aici, pentru că a-ți spus-o din inimă, și noi vă credem, și mai credem că această seară, aici în Yad va Sherm în Ierusalim, poate fi o punte între întreaga omenire, nu numai legată de holocaust ci vizând supraviețuitorii conflictelor globale.

Explic la ce mă refer... dacă deschidem primul capitol al bibliei, Geneza, să citim povestea arcei lui Noe. Începe un potop și D-zeu ii spune lui Noe: "să construiască o arcă și să ia cu el toate animalele, cât și familia lui, acolo veți fi în siguranță, veți supraviețuii potopului".150 de zile au stat grămadă în arcă, și ce era acolo? șerpi, leoparzi, tigrii, lei, păsări, animale 21-01- 2021

Pagina 38

domestice, vaci,măgari, găini, rațe...cum au rezistat toți la un loc sub același acoperiș? 150 de zile...nimeni nu a fost bătut, nimeni lovit, omorât sau măcelărit, nu s-au mâncat între ei, 150 de zile lungi, șerpi și copii la un loc, nepoții lui Noe, și nimeni nu s-a rănit? De ce? Pentru că s-au purtat bine, erau obligați să se comporte civilizat, pentru că exista un inamic comun în jurul lor: potopul!

Puteau pieri în potop, lichidați de ape.

Trebuie să trăim în prietenie, avem un dușman afară! Oameni, cetățeni ai lumii, dragi oaspeți și conducători, noi nu avem azi un inamic comun? Nu putem înțelege ce șerpii au înțeles pe arca lui Noe, nu simțim și noi amenințarea inamicilor comuni?

Bolile, cancerul, alzheimerul, foametea, ignoranța, crimele, armele nucleare, cât de mulți inamici... Să ne comportăm prietenește, să înțelegem ce animalele au înțeles, timp de 150 de zile, .. să înțelegem că și nouă ni se poate întâmpla la fel, aici în aceste timpuri. Chemarea poate veni de la Yad va Shem, poate veni din Ierusalim, așa cum profetul Isaia și profetul Micah, au zis cu aceleași cuvinte: "Din Sion va ieși Cartea Sfânta (Torah) și cuvântul D-lui din Ierusalim".

Vocea D-zeului a tot puternic răspândită în toată lumea, a plecat din Ierusalim, un oraș cu o istorie de 4000 de ani. Nu putem uita, dar trebuie să iertăm, trebuie să ne comportăm ca prieteni și frați, e datoria noastră și este concluzia acestei întâlniri ... Voi liderii lumii aveți puterea în mâini, în brațe, cu o singură frază, cu o semnătură... puteți decide pentru milioane de suflete, deci alegeți iubire, prietenie și pace eternă. Va mulțumesc.

Traducere: Adrian G

CĂRȚI NOI EDITURA SAGA

Mesaj de la autor:

Doamneeeeeee, ce frumusețe de carte! Mă uit ca la un balon de săpun și mi-e frică să nu se spargă! Ce bijuterie! În rest, ca editor ești un artist și un magician de prestigiu. Nu râde de mine că mă împiedic de cuvinte. Sincer, sunt emoționat de această revelație de a te descoperi.

Mă rog lui Dumnezeu să-ți dea multă sănătate, ție și celor dragi ai tăi, și să înfrumusețezi plaiul culturii cu cîntecul de flaut al spiritului sacru.

Te îmbrățișez în cea mai pură rugăciune, Dumitru Ichim

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 39

Nota editorului

Sechelele celui de-al II-lea război mondial grefează destinul Alejandrei Pizarnik, o evreică sosită la Paris că să trăiască boem, ca artist multilateral. Se împrietenește cu doi autori de limba spaniolă: Julio Cortázar și Octavio Paz. În timpul scurtei sale vieți, petrecut mai ales între Buenos Aires și Paris, Pizarnik a produs o operă uimitor de puternică, care include poezie, nuvele, tablouri, desene, traduceri, eseuri și dramă. Încă de la o vârstă fragedă, a descoperit o profundă afinitate cu poeții care, așa cum avea să scrie mai târziu, au exemplificat afirmația lui Hölderlin conform căreia „poezia este un joc periculos”, sacrificând totul pentru a „anula distanța dintre poezie și viață”. A fost atrasă în special de „suferința lui Baudelaire, de sinuciderea lui Nerval, tăcerea prematură a lui Rimbaud, prezența misterioasă și trecătoare a lui Lautréamont” și, poate cel mai important, de „intensitatea inegalabilă” a „suferinței fizice și morale” a lui Antonin Artaud.În plus, activitatea sa de traducător a fost un timp relativ neglijată, în ciuda faptului că traducerea este un aspect proeminent al practicii sale de lucru. Ea realizează câteva proiecte majore de traducere care sunt publicate: La inmaculada concepție (1972), o traducere a operei suprarealiste cheie: "The Immaculate Conception, 1930", co-autori: André Breton și Paul Éluard, și La vida tranquila (1972), versiunea ei la al doilea roman al Marguerite Duras La vie tranquille (Viața liniștită, 1944). Traducerile lui Pizarnik sunt influențate în mod sistematic de propriile sale obsesii tematice și convingeri estetice și sunt modelate de contextul socio-literar radical schimbat în momentului traducerii. Versiunea ei despre Breton și Éluard se dezvoltă din relația ei critică asupra femeilor din suprarealism, iar interpretarea stilului idiosincrasic al lui Duras răspunde căutării ei pentru un discurs în proză mai centrat pe femeie și mai poetic decât in original. Prin Duras, Pizarnik este capabilă să-și îndeplinească dorința îndelungată de a scrie un roman.

Jurnal Israelian No. 24

Și dacă actul traducerii este o sarcină nobilă și benefică trebuie să ne îndreptăm privirea spre Leo Butnaru, acest poet, traducător de geniu, născut în 5 ianuarie 1949 în comuna Negureni, din Republica Moldova. Este licențiat în jurnalism și filologie al Universității din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-șef: „Tinerimea Moldovei”, „Literatură și artă”, „Moldova”. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS; în septembrie același an, este eliberat din redacția ziarului "Tinerimea Moldovei" pentru promovarea spre publicare a unui eseu despre M. Kogălniceanu și Gr. Alexandrescu care contravenea liniei ideologice oficiale. În perioada 1990-1993 a fost vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din 2005 – membru în Consiliul, iar din 2009 – și în Comitetul Director al USR. Din anul 2013 este președinte al Filialei Chișinău a USR, membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat nenumărate traduceri din creația avangardiștilor ruși, poezii proprii și onorează Editura Saga – Israel cu această interesantă (a patra carte de traduceri) semnată de domnia sa.

AG 2021

21-01- 2021

Pagina 40

E, Eminescu! Versuri Alexandrina Sanda Tulics Album: Pâine Din Țăst ...și se ridică iarăși din zăpezi Miracolul ce-n versuri ne vorbește, Mihaiul cel frumos cu părul negru, Același Eminescu, Ca Făt Frumosul din poveste.

Este trezit de cei ce îl iubesc, Îi cântă din cuvintele-i lăsate, 'L dezmiardă dulce pe poet Ducându-ne la codrii deși și plopii fără soț, Cât și la lettrele de-amor, neterminate.

A ars ca un Luceafăr pe pământ, Dând versului lumină, Îndrăgostit de tot ce e frumos și sfânt Dar omorât fără de vină. În Sara lui pe deal se vaită buciumul a jale, Stelele-l urc', iubirea îl așteaptă să îi iasă-n cale, Dar e plecat ''Pe lângă plopii fără soț'' În același cânt de bucium, jale.

-E, Eminescu!

Miracolul ce-n versuri ne vorbește, Mihaiul cel frumos cu păr-nnegrit, Luceafărul ce ne-a lăsat lumină și iubire, În scrisul scribului pe-acest drumeag pornit.

Scrisori la redacție Vă scriu exact ce gândesc!

Că nu avem habar de fapt de efectul real al vaccinelor și în fiecare zi se anunță un nou efect secundar care apoi se dezminte, o nouă mutație.

Mutațiile pot fi sau nu pot fi reactive la vaccin, deci teoretic dacă o mutație nouă nu răspunde la vaccin și marea ei calitate este de a molipsi cu mult mai ușor populația, cei vaccinati siguri pe ei cu vârcolaci în fund Jurnal Israelian No. 24

călătorind imediat cu prima ocazie în locuri exotice, vor răspândi boli noi, rapid și nu vom scăpa niciodata de pandemie. Unele mutații atacă în mod special oamenii tineri și copiii. Și tot așa nu se știe de efectele vaccinelor pe timp îndelungat , nu a fost nicio ocazie de a controla, noi suntem primii șoareci de laborator ai lumii. Țara asta oricum nu mai este condusă de nimeni, ăsta e virusul nostru: cetățenii israelieni ne educați, neascultători obraznici și plini de ura fraților de sânge. Se bat între ei pentru idioți de conducători și pentru grupările politice care se înmulțesc ca ciupercile, sunt împărțiți pe stânga și dreapta de parcă este o virtute să iubești și să fi de partea dușmanilor țării- arabii... și de parcă ar fi patriotism să fi de partea religioșilor extremiști care trăiesc pe spinarea noastră nerecunoscând Israelul ca țară sau ca lege de conducere mai rău ca arabii, părinți aruncă proprii copii din familie dacă ei îndrăznesc să se înroleze în armată să-și servească patria după lege, însă se îmbolnăvesc din neascultare și ne împînzesc spitalele.

Tineretul, boema, artiștii tineri îmbogățiți peste noapte din muzică de doi bani ce cucerește masele lipsite de un minim de cultură sau bun simț cu grupurile lor de "chachchahim"- Dudu Topaz a știut ce spune cândva, nu a greșit, nouvo richii, fac excursii de petreceri pe insule grecești sau Dubai transmițând virusul și acolo, petreceri nunți în vile sau pe acoperișuri cu artiști și cântăreți renumiți închiriați pe o noapte. Zvonurile continuă să funcționeze, nici acum nu s-au pus în funcțiune centrele de control în aeroport, perechile tinere cu copii cred că nu se molipsesc și se adună zilnic în grădini și pe acoperișuri la distracții familiare de 30-50 de părinți cu copii, rușii bătrâni umbla la mare ca și cum nimic nu ar fi fără mască împînzesc plăjile, rușii tineri sunt obraznici și umple 21-01- 2021

Pagina 41

superurile cu masca pe barbie și-ți respiră violenți direct în față, dacă îi rogi să pună mască pe față refuză chiar te atacă și ți-o smulg ție.

După ce am trecut de toate aceste grupuri ce ne rămâne? O mână de oameni care respectă legea și suferă de izolare înebunind de frică că o să moară și nu vor putea să aibă grijă de părinții bătrâni de copiii încă nematurizați sau cu probleme, oamenii mai în vârstă cu unele boli cronice care nu pot primi vaccin. Și revin la ideea că Vaccinul încă nu este o siguranță știută doar sperată. Țara noastră nu mai e compusă de oameni cu un vis în suflet, ci de mercantili obraznici inculți și neascultatori, parcă trăim printre benzi de bandiți de stradă și grupuri de hoți cu guler alb pe lângă o groaza de paraziți ruși care au venit în țară doar pentru pensie, marocani și arabi care folosesc religia și spălarea de creier cu ignoranță obsesivă ca să pună mâna pe orice, tineret a doua și a treia generație care părăsesc țara sau luptă împotriva ei de partea BDS-ului.

Nu mai avem țară, doar un teritoriu plin de oameni zăpăciți, rătăciți, asta e părerea mea modestă. @BeatriceBernath

Baruch Elron

Jurnal Israelian No. 24

Fragment din vol. Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Păltiniş, Humanitas, Bucureşti, 1991 „vineri, 25 ianuarie 1980 Astă seară, când am ajuns la Noica, nu l-am găsit în cameră. A sosit curând. Întârziase pentru că şeful cantinei, aflând de la radio că Noica luase premiul de onoare al Uniunii (am auzit că sunteţi scriitor mare”), îl oprise să mănânce şuncă şi gem. Am întârziat, dragii mei, din pricina „efemerindelor”, vorba lui Frunzetti. Nu ştiţi ce sunt „efemerindele”? Prin `50 şi ceva am fugit o zi la Bucureşti. La Câmpulung, unde aveam domiciliul obligatoriu, nu o duceam prea grozav. De vreo două ori pe săptămână venea Lulu Lambrino în poartă, pe la 5 dimineaţa, şi striga: „Băieţi, se dă gaz la Vişoi!” Luam repede bidonul şi plecam după gaz. Trăiam din meditaţii cu 5 lei ora. Am predat de toate, până şi săritura în lungime.

Era o fată care voia să dea la ICF. Nu-i ieşea bătaia când sărea. Am mers pe malul apei şi i-am explicat, descompusă, săritura în lungime. Am primit 2 kg de lapte. Deci mă întâlnesc cu Frunzetti, în tramvai, în Bucureşti.

Dobândise de curând o poziţie bună. „Ce mai faci?”, îl întreb. „Ce să fac? Efemerinde.” Aşa şi eu. Cum am ajuns o celebritate a Păltinişului, văd că am început cu „efemerindele”. V-am povestit de Câmpulung şi mi-am adus aminte de Alecu Paleologu. Am trăit atunci, cu el şi cu Mihai Rădulescu, cinci ani de delir cultural.

Mă gândeam astăzi să vă spun că omul e ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează. Ei bine, noi eram atunci în situaţia asta. Iar ceea ce rămăsese atunci din mine era despre Goethe. Am să-i scriu lui Paleologu şiam să-l întreb cum poate vorbi din afară despre cartea aceasta, de vreme ce Goethe era ce rămăsese din mine când totul mă desfiinţa?

Scriind astăzi despre Goethe, se cuvenea să fie 21-01- 2021

Pagina 42

un mărturisitor. Şi îmi pare rău pentru el să spun că nu este unul. Însă astăzi îmi propusesem să vă vorbesc despre altceva, despre faptul că orice filozofie mare sfârşeşte într-o platitudine. Platon, de pildă, sfârşeşte în platitudinea „adevăr-binefrumos”. Kant sfârşeşte cu platitudinea facultăţilor vieţii sufleteşti: „inteligenţă-voinţăsentiment”. Pe fiecare dintre acestea se centrează câte una din Critici: pe inteligenţă, Critica raţiunii pure; pe voinţă, Critica raţiunii practice; pe sentiment, Critica facultăţii de judecare. Hegel sfârşeşte cu platitudinea:” Dumnezeu-natură-om” M-am întrebat cu ce platitudine sfârşesc eu. Şi sfârşesc cu o platuitudine teribilă. La capătul Ontologiei vorbesc despre „trup-suflet-spirit”. Trupul este fiinţa în versiunea reală; sufletul este fiinţa în versiunea „dihăniilor”, a elementelor; spiritul este versiunea fiinţei ca fiinţă. Mi s-a făcut ruşine de platitudinea mea şi am încercat să o justific. Am făcut-o cu vorba, interpretată speculativ, „omul este după chipul si asemănarea Domnului”, lucru care, pe plan speculativ, înseamnă că fiinţa are trei angajări: întrupare a realului, animare a realului, transcendere a realului” Via MARIA SAVA

Subit - Nichita Stănescu

,, Se izbucnise piatra în praf şi pulberi

fine iar cerul se tăiase în două înspre jos şi soarele din infinit spre infinime răgea - umbros Salut, murim! În timpul ăsta scurt cât eu te strig, cât tu mă strigi şi încă ne mai răsucim, atâta-ţi spun, atâta-mi zici: Salut, murim!,,

ULTIMILE ŞTIRI Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 43

WHAT NEXT, AMERICA ?

Mazel Tov !

One Out

Bye Bye !

Saga & All “Am” ISRAEL

One In

AMERICA

Jurnal Israelian No. 24

21-01- 2021

Pagina 44