Jurnal Israelian no.27 (11 feb 2021)

Jurnal Israelian No. 27 - 11 Februarie 2021

NATIONAL ISRAELIAN

JURNAL ISRAELIAN no. 27 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss, Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA- 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim – Canada Design copertă cu chenar galben NG: AG email: gadrian40@gmail.com Azi 44 pagini Redacția nu răspunde de conținutul materialelor.

sub numele de „medici ai ciumei comunale”, în timp ce „medicii generaliști” erau medici separați și ambii puteau profesa în același oraș, în același timp. În Franța și Țările de Jos, medicii care se ocupau de ciumă nu aveau adesea pregătire medicală și erau denumiți „empirici”. Într-un caz, un medic al ciumei fusese vânzător de fructe înainte de a fi angajat ca medic. În secolele al XVII-lea, al XVIII-lea și al XIXlea, unii medici purtau o mască asemănătoare unui cioc care era umplută cu ierburi aromate.

Măștile au fost concepute pentru a proteja de mirosul putrid, care (conform teoriei miasmatice a bolii, acum învechită) a fost văzut ca fiind cauza infecției. Proiectarea măștii și a îmbrăcămintei a fost atribuită lui Charles de Lorme, medicul șef al lui Ludovic al XIII-lea.

O litografie (în acest costum) al unui anume Doctor Schnabel von Rom, a fost produsă la Roma, în anul 1656. Trebuie pomenită si epidemia de ciumă care a lovit Veneția în secolul XIV. Orașul a impus regula ca toți marinarii veniți cu vasele pe mare să aștepte pe navă 40 de zile înainte de a coborî în port pentru a se asigura că nu sunt bolnavi de ciumă. De aici se trage si numele de carantină de la numarul 40, în italiană Quarantino. AG

Ciumă, epidemii și doctori În evul mediu un medic al ciumei era un medic care trata victimele ciumei bubonice. În perioade de epidemie, acești medici erau angajați în mod special de orașele bântuite de ciumă. Întrucât orașul le plătea un salariu, doctorii tratau pe toți, bogați sau săraci.

Cu toate acestea, se știe că unii medici ai epidemiei cereau pacienților și familiilor taxe suplimentare pentru tratamente speciale sau cure false. De obicei, nu erau medici cu experiență sau chirurgi; mai degrabă, aceștia erau fie medici de duzină, incapabili să conducă o practică medicală de succes, fie medici tineri care doreau să se stabilească în branșă. Rareori își vindecau pacienții; mai degrabă, au servit la înregistrarea numărului de persoane infectate în scopuri demografice.

Medicii ciumei, prin legământul lor, tratau pacienții atinși de molimă și erau cunoscuți

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 2

Din nou alegeri în Israel Pentru a patra oară în ultimii doi ani, israelienii sunt chemați la urne, la 23 martie, pentru a alege un nou parlament. Decizia a fost luată după ce Knessetul nu a votat proiectele de buget pe 2020 și 2021, necesare în primul rând pentru a suporta finanțarea luptei împotriva pandemiei de coronavirus. Principala cauză a acestui eșec a fost conflictul în cadrul Guvernului de coaliție dintre Likud, respectiv premierul Benjamin Netanyahu, și partenerii săi, alb-albaștrii lui Benny Ganz, ministrul Apărării, care peste 11 luni urma să preia de la Netanyahu funcția de premier. Aceasta a fost înțelegerea la care au ajuns cele două formațiuni în vara lui 2020, după trei runde electorale, pentru a o evita pe cea de-a patra.

Dar, așa cum se vede, înțelegerea nu a durat decât câteva luni. Un motiv de conflict a fost faptul că Ganz nu a fost de acord să-l înlocuiască pe procurorul general al Israelului și să reducă prerogativele organelor judiciare. În condițiile în care premierul Netanyahu este implicat într-un proces de corupție, el ar fi avut nevoie de aceste schimbări. Momentul pentru cea de a patra rundă electorală este prost ales, ținând cont de situația economică și de cea din domeniul sanitar din Israel. Este adevărat că țara se situează pe primul loc în lume în campania de vaccinare anti-Covid, dar pandemia nu a încetat, sunt necesare măsuri drastice care afectează economia, intensifică șomajul, iar în lipsa bugetelor, paralizează activitatea ministerelor. În plus, afirmă economiștii, din cauza pandemiei, alegerile vor costa mult mai mult, deoarece va fi nevoie de măsuri speciale pentru protecția alegătorilor.

Există o mare incertitudine în ceea ce privește rezultatul scrutinului. Toate sondajele indică un viitor eșec al formațiunii lui Ganz care, pentru a forma un guvern de uniune națională, a părăsit coaliția de centru-stânga. Azi, sondajele creditează partidul lui Ganz cu doar

Jurnal Israelian No. 27

patru locuri în viitorul Knesset, existând și perspectiva pesimistă de a nu intra în parlament. În ceea ce-l privește pe Benny Ganz, cariera lui politică s-a sfârșit, apreciază analiștii. Dar nici Netanyahu nu stă prea bine.

O competiție serioasă s-a lansat pe partea de centru-dreapta a eșichierului politic prin formarea unui nou partid, „Noua Speranță” (Tikva Hadașa), al fostului deputat Likud Gideon Sa’ar. Împreună cu formațiunea Yamina, a lui Naftali Bennet, noul partid se situează la dreapta dreptei, cu o poziție mult mai dură decât Likud în problema unor concesii făcute de Netanyahu cu privire la anexarea unor teritorii palestiniene din Cisiordania. Conform ultimelor sondaje, Likud ar fi creditat cu 25 de mandate, „Noua Speranță” cu 22 și Yamina cu 15, iar partidele religioase cu aproximativ 10. În plus, Bennet a declarat că va candida la funcția de premier.

Paradoxal, nu este imposibil ca Netanyahu să fie dat jos din funcție nu de opoziția de centrustânga, ci de foștii lui aliați. Netanyahu pierde în plus și sprijinul aliatului său american Donald Trump, învins în alegerile prezidențiale din noiembrie de anul trecut. Dar până la alegerile din Israel mai sunt trei luni și pe scena politică israeliană și internațională se mai pot întâmpla multe.

EVA GALAMBOS Din Realitatea Evreiasca no. 557

11-02- 2021

Pagina 3

27 ianuarie

În octombrie 2005, Rezoluția 60/7 a Adunării Generale a ONU a decis ca 27 ianuarie, ziua în care în 1945 Armata Roșie a eliberat lagărul de exterminare de la Auschwitz, să devină Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Când militarii sovietici au ajuns la Auschwitz, nu au mai întâmpinat nici un fel de rezistență, paznicii naziști fugind din calea inamicului. Au găsit însă grămezi de morți și câteva mii de muribunzi, lăsați în urmă, după ce deținuții considerați cât de cât valizi au fost duși pe jos, într-un marș al morții spre Germania, în speranța cinică a naziștilor că majoritatea va muri pe drum. Rezoluția ONU subliniază că „Holocaustul, care a dus la uciderea unei treimi din populația evreiască a lumii, alături de nenumărați membri ai altor minorități, trebuie să devină un avertisment dat tuturor în fața urii, bigotismului, rasismului și prejudecăților”.

Se cere statelor membre să dezvolte programe educaționale „care să transmită generațiilor viitoare lecții despre Holocaust pentru a împiedica viitoare acte de genocid”. Rezoluția condamnă „fără rezerve, orice manifestare de intoleranță religioasă, incitare la ură, hărțuire sau violență împotriva persoanelor sau comunităților, bazate pe origine etnică sau credință religioasă”. La două decenii după adoptarea Rezoluției, cerințele cuprinse în document sunt mai actuale ca oricând. Cu toate că în numeroase țări există programe educative legate de Holocaust, iar IHRA, a cărei creare a fost prevăzută de Rezoluție, împreună cu numeroase alte organizații naționale și internaționale, caută să intensifice combaterea urii, antisemitismul a căpătat o nouă dimensiune, amenințând spiritul democrației, al egalității. Manifestările de ură, de incitare împotriva minorităților, nu numai împotriva evreilor, s-au multiplicat, mai ales în actualele condiții ale pandemiei de coronavirus. Această situație obligă statele semnatare ale Rezoluției ONU să găsească noi mijloace pentru a stăvili astfel de manifestări. De aceMemorialul Annei Frank din Idaho, care reprezintă o statuie în mărime naturală a adolescentei, a fost acoperit de însemne naziste. Este singurul memorial din Jurnal Israelian No. 27

SUA dedicat Annei Frank, victimă a Holocaustului. Poliția a descoperit la începutul lunii decembrie, la Boise, Idaho, că Memorialul Drepturilor Omului Anne Frank a fost vandalizat și etichetat cu nouă autocolante reprezentând zvastici și care includeau cuvintele „suntem peste tot”. Autoritățile consideră că fapta a avut loc noaptea, suspecții rămânând deocamdată necunoscuți. Centrul Wassmuth pentru Drepturile Omului a inaugurat acest memorial în anul 2002, ca un parc educațional în centrul orașului Boise.

Ansamblul prezintă o statuie de bronz a Annei Frank, în mărime naturală, ținând jurnalul ei și uitându-se în anexa secretă în care ea și familia ei au petrecut 761 de zile ascunzându-se de prigoana trupelor naziste. Memorialul este unicul din SUA dedicat memoriei Annei Frank, au declarat reprezentanți ai Centrului. De asemenea, ei au arătat că unele autocolante au fost găsite lipite pe Jurnalul Annei Frank, în timp ce altele au fost lăsate în tot parcul.

Autocolantele au fost îndepărtate imediat, potrivit autorităților, iar anchetatorii încearcă să-i identifice pe vandalizatori cu ajutorul imaginilor surprinse de camerele de supraveghere. „Ceea ce face acest eveniment atât de trist este modul flagrant în care au fost plasate autocolantele, precum și mesajul extremist pe care îl promovea-ză”, a declarat pentru Associated Press Dan Prinzing, directorul executiv al Centrului Wassmuth pentru Drepturile Omului. Anne Frank a fost cea de-a doua fiică a familiei Frank, originară din Frankfurt, care și-a găsit sfârșitul în lagărul de exterminare de la Bergen-Belsen, în februarie 1945, la vârsta de doar 16 ani. Grație Jurnalului ținut de-a lungul perioadei petrecute în lagăr și publicat de tatăl ei, care a supraviețuit războiului, ea a devenit una dintre figurile-simbol ale Holocaustului, scrierile sale devenind cunoscute în întreaga lume. DAN DRUȚĂ ea, dacă în alți ani, 27 ianuarie evoca suferințele evreilor în perioada Holocaustului, astăzi aceasta trebuie să capete valențe în plus care să atragă atenția oamenilor că obligația fiecărui stat este ca împreună să ia măsuri coordonate și decisive pentru ca ceea ce s-a 11-02- 2021

Pagina 4

întâmplat în urmă cu peste 80 de ani să nu se mai repete. De aceea expresia „Never again” trebuie să fie profund întipărită în memoriaumanității.

EVA GALAMBOS Din Realitatea Evreiasca no. 557

Stephan Benedict MARCEL IANCU – unul din fondatorii avangardei artistice românești (Urmare din numărul trecut)

Sofia Gelman Oameni suntem Săptămâna

trecută

s-a

caracterizat

printr-o deosebită efervescență înainte de finalizarea listelor partidelor care vor cere votul nostru spre a intra în Parlamentul Israelului. Zilnic apăreau nume noi în timp ce alții, nu puțini, părăseau viața politică. Printro bizară, chiar stranie asociație de idei miam amintit de Simfonia „Despărțirea” (nr. 45 în fa diez minor) de Joseph Haydn unde, în ultima parte, rând pe rând, unul după altul, instrumentiștii își sting lumânările și ies de pe

scenă.

aproape Haydn

La

sfârșit,

perfect, prin

acest

într-un

rămâne gest

doar de

întuneric dirijorul.

indubitabilă

creativitate a ținut să amintească prințului Esterhazy că uitase să confere ansamblului concediul promis… La data de 23 martie, vom beneficia cu siguranță de o orchestră mare care va număra 120 de membri. Întrebarea este: cine o va conduce ?

Mi-e teamă că rămânem și noi în întunericul partidelor care nu au nici o obligație pentru alegători și nici o platformă coerentă sau măcar o decență de a termina corupția și birocrația care macină tot ce s-a realizat în 70 de ani.

Un exemplu? Cultura este închisă de un an.

Dar avem ministru, director al ministerului funcționari și secretare, consilieri, șoferi și oameni la curățenie, paznici...etc. Toți primesc salariu pentru ZERO muncă. Vor ei o altă conducere și schimbări? Ma PITOM! NR Jurnal Israelian No. 27

Întors la București în 1922, Marcel Iancu a funcționat simultan drept pictor, grafician, ilustrator de texte, realizator de decoruri de teatru, architect, urbanist, conferențiar și comentator pe teme de actualitate în perimetrul artelor frumoase. El a fost posesorul acestor multiple înzestrări și ceva mai mult: o prezență influentă, animator extrem de dinamic în domeniile competențelor sale, promotorul unei optici moderne, suple, orientate spre emanciparea energiilor creatoare de riscul limitărilor și marginalizării (provincialism, apatie, comoditate conjuncturală, oportunism gregar), preocupat să înlăture orice ar diminua șansele Operei sale de a răspunde exigențelor valorice autentice și comunicării cu un public cuprinzător. Între exponatele Muzeului Janco Dada din Ein Hod, există un autoportret în ulei și câteva desene fixează faza debutului lui din anii adolescenței. Precocitatea lui s-a manifestat într-o atmosfera intelectuală îmbibată de impulsuri contestatare premergătoare primului război mondial.

A existat întâi impactul futurismului, audiența promptă în România a asaltului furiosului Marinetti, urmată de lansarea simultană în Franța și România, în 1909, a primului Manifest Futurist, marcând începutul unei susținute campanii. Erau urmărite 11-02- 2021

Pagina 5

producțiile literare corespunzătoare: romanul lui Marinetti, “Mafarka futuristul”, și plachetele demonstrative ale poeților Cavacchioli, Lucini, Buzzi. Principalii pictori ai mișcării: Boccioni, Carra, Russolo, Severini ajung repede reproduși în revistele de largă audiență (în Universul Literar din 30 martie , 1914). Marcel Iancu a precizat clar: citez: “Futurismul a fost școala noastră, el ne-a animat cu putere de simbol, la izvorul ideilor sale am crescut, am oțelit elanul nostru”. Paralel, răzbat ecouri multiple din direcția cubismului, fiind lansat la București în 1909 pictorul Andre Derain și poetul Apollinaire, din Alcohols, apărut în 1914. În felul acesta, în drumul lui spre Zurich, Iancu programează escale la Munchen și Koln, pentru a se pune la curent în muzee și expoziții, cu ultimele performanțe ale modernității, după inițierea făcută la maestrul Iser.

M.I. este atras la început, după cum menționăm, de spargerea tiparelor, pe baza spiritului sau insurecțional de frondă, pe de altă parte, îi repugnă nihilismul rudimentar și extravaganța dizolvantă. Ludicul, inventivitatea fantezistă îi stau la îndemână ca o replică stenică la rutină, cu grija de a nu aluneca în cinism arogant, în zona periferică a excentricităților scandaloase. El se va încadra perfect în ambianța carnavalescă a “Cabaretului Voltaire”, atras de sensul dinamitard al jocului grotesc cu măști, pe care și le confecționa. Dar treptat se depărtează de Tristan Tzara, fostul lui companion de la revista “Simbolul” din 1912, imediat ce spiritul Dadaist dă semne de a se complace într-un exces devastator, nefast oricărei cristalizari creatoare, fiind interesat mai curând la raportarea la constructivism.

Preferă să se numească artist radical, dar chiar dacă deplângea sărăcirea artei până la punctul de a i se anula impactul public, în același timp detesta sofisticatele mistificări, înstrăinarea creației, sub efectul cantonării abuzive în zonele hazardului.Apariția lui Marcel Iancu în peisajul autohton tulbură tocmai apele statute ale autohtonismului legat strict de exaltarea tiparelor imobile de viață rurală, arhaică.

Dinamismul este calitatea Jurnal Israelian No. 27

prin care se impune felul sau de a se exprima, în vârtejul de linii și culori, în severa compoziție de planuri întretăiate, îmbinate, suprapuse.

Ritmul, tensiunea elementelor intrate în compunerea imaginilor proliferate de pictor vin să interzică pasivitatea privirii. Nu atât noutatea procedeelor primează la el, cât pulsul actual, tradus la un nivel de sinteză superioară.

M.I. își caută parteneri pretutindeni, punând la cale o expoziție fără precedent la București, cu participarea celor mai apropiați coechipieri din timpul campaniei zuricheze: Hans Arp, Paul Klee, Hans Richter, Kurt Schwiters, Wiking Eggeling, Kassak Lajos, Karl Tiege. Vernisajul expoziției a avut loc în noiembrie 1924, iar printre pictorii autohtoni s-au aflat Arthur Segal, Mattis Teutsch, Victor Brauner, M.H. Maxy, Milița Petrașcu, sub patronajul unor sculpturi ale lui Brâncuși, așezate demostrativ la loc dominant, spre a atrage atenția că spiritul nou, modernitatea, departe de a fi trebuit importate, au primit, din România, viguroase aferențe, deplin omologate la nivel mondial.

Dacă M.I. manifestă vreun orgoliu, acela este de a se plasa necontenit în conjuncția circuitelor de idei europene. Prin revista “Contimporanul”, stabilește o rețea activă de vase comunicante cu reviste similare ca orientare din mai toate capitatele europene, de 11-02- 2021

Pagina 6

la Varșovia și Belgrad, la Paris și Berlin.

Practica schimburilor de colaboratori este frecventă cu organele avangardei poloneze, cehe, maghiare, sârbești, ca să culmineze întrun număr integral dedicate de prestigioasă “Der Sturn” confraților de baricada din România. Din paginile “Contimporanului”, desenele lui M.I., primite încă mai dinainte, cu fast, în coloanele publicațiilor italiene, evadează până-n Argentina. El izbutește să alcătuiască un fel de cerc al prietenilor “Contimporanului” în străinătate, exponenți ai mișcării modern literare și artistice; pe cei din Franța reușea să-i contacteze cu ocazia călătoriei lui din 1925, reușind să publice scurte convorbiri cu notabilități precum: Delaunay, Braque, Cocteau, Delteil, Arp, Peret, Breton, Brâncuși, fiecăruia făcându-i un portret în peniță. M.I. se pricepea să capteze interesul celor din preajma, desigur într-un farmec personal în formula căreia trebuie să fi contat forța enormă de iradiere a multiplelor sale aptitudini. Găsea fără efort argumentele necesare pentru a face să pivoteze în jurul sau o întregă adunare de minți alese. După mărturia actriței Dida Solomon, citez: “Prin 1925-26, în fiecare marți, în casa mea din București, se adunau aceia care încercau o evadare de formele îmbâcsite ale trecutului. În reuniunile acestea de spirit și artă, predomina personalitatea lui M.I., căruia cred că i se datorește Bucureștiul modern (interviu apărut în revista “Clopotul” la 1 ianuarie, 1934). Perioada respectivă se distinge printr-o remarcabilă efervescență și inițiativa, având punctul de plecare ambianța instaurată la “Contimporanul”. Se produce treptat, fortificarea grupului cu aderenți de marcă: celor trei inițiatori (Ion Vinea, Marcel Iancu și Jacques Costin), li se adaugă, mai întâi Benjamin Fundoianu, Sandu Eliad, Filip Corsa, Marius Lotar și Henri Gad, apoi Milița Petrașcu, M.H. Maxi, Victor Brauner și, mai de la distanță, însuși Brâncuși. Publicații de tip similar proliferează. În 1924, unicul număr din “75HP” făcea un fel de frondă pe cont propriu, dar puțin mai târziu, revista “Punct”, săptămânal de propagandă activistă, merge în Jurnal Israelian No. 27

același spirit până la identificare și contopire efectivă. Un satelit avea să fie pentru cel puțin un an, în 1926 revista “Integral”, devenind repede dizident, din cauza unor polemici de ordin personal. Stindardul prozelitismului va fi preluat entuziast la revista “Unu” între 1928 și 1932, de echipa celor mai tineri nonconformiști: Geo Bogza, Ștefan Roll, Sașa Pană, Moldav, Zaremba, Miron Radu Paraschivescu și alții. Cu ocazia numărului 100 în oct-nov. 1931, cei de la “Contimporanul” schițau un succinct bilanț, într-un context cu aspect de manifest, marcat de orgoliul independenței și al lucidității, citez: “Nu am imitat, nu am silabisit și repetat nimic”. Își revendicau o experiență originală, aptă să-i așeze sincronic, printre întemeietori.

Citez: ”Nu am răspuns nici unui apel; am fost, în Europa, dintre cei ce au ridicat steagul”.

Firește cel îndreptățit să revendice postura avangardistului era M.I. În revista “Punct” de pildă, făcea să apară unele desene din anii perioadei de la Zurich. Celebra sa pânză, “Balul”, inspirate din serile animate ale “Cabaretului Voltaire”, expusă de cum revenise din Elveția, a avut un impact mai larg când era din nou arătată amatorilor de artă la inaugurarea galeriei permanente sub auspicile librăriei “Hasefer”. Despre această lucrare de excepție, marele și exigentul critic de artă Petru Comarnescu scria, citez: “L-am apreciat nu de mult pentru excepționala sa lucrare “Balul”, joc dinamic de forme expresive, furnicare congestionate de plăcere și sugestie muzicală.

Apreciem actualmente ritmul culorilor, redate doar în puritatea lor proprie. Admirăm unele lucrări fragede în ipsos, mult mai potrivit pentru jocurile de culoare decât uleiul. Nu-i cereți subiect d-lui M.I., precum nu puteți cere subiect niciunei scoarțe basarabene – joc de formă și culori. Din acest punct de vedere M.I. este un mare artist, care a izbutit să dea niște tonuri de albastru și cafeniu, unice aproape în pictura noastră românescă. (citat din revista “Rampa” 21 feb. 1927).

Prind să abunde tentativele criticii de a-i fixa nota personală de diferențiere prin sintagmele, 11-02- 2021

Pagina 7

citez:” Un Dionysos al culorilor”, “Un descoperitor al algebrei picturale”, “Poet care se răfuiește cu natura în culori și linii”. Ziarele încep să-i dedice pagini întregi omagiale (“Facla” din 8 feb. 1932), la care se își dau concursul spirite dintre cele mai autorizate pentru a exprima prețuirea dobândită în ochii opiniei publice de prestațiile și personalitatea

lui Marcel Iancu. Poetul și matematicianul Ion Barbu caută să concentreze esența caracterizatoare în formulă lapidară “geometrie incendiată”. Citez: “furtuni de echere, crize de conuri și multe, mai ales, dreptunghiuri – lame cenușii pentru înalte opere justițiare”.

Scriitorul Mihail Sebastian relevă rafinata știință a creatorului de a pătrunde în intimitatea inconfundabilă a structurilor suprapuse unghiului său de observație. Citez: “Marcel Iancu are o intuiție solidă a formelor.

Construcțiile lui, aparent fanteziste, sunt de o rară vigoare fizică, de o varietate plastic evidentă, imediată. Nu zadarnic pictorul acesta este intovărășit de un architect. Am impresia că Marcel Iancu pictează arhitectura obiectelor ce-l preocupă”. Pe vremea când încă trăia în România, dramaturgul Eugen Ionescu avea, când și când, obiceiul să reflecteze asupra expozițiilor curente. Despre Marcel Iancu scria impresionat, cu deosebire, de “funcția spirituală” a culorii altfel decât la impresioniști, bunăoară, unde funcționa la nivelul senzației optice. La Marcel Iancu, culoarea este cauterizatoare. Dezagreghează tonurile impure sau neesențiale. Corozivă, dinamică, dar

Jurnal Israelian No. 27

disciplinată, cu o expresivitate simbolică, ea construiește atmosfera proiectată din interior”.

Chiar în ziua apariției comentariului lui Eugen Ionescu, Marcel Iancu ținea o conferință pe tema “Plastica Modernă”. Într-o sală arhiplină, pictorul revenea la preocuparea de legitimare a propriilor opțiuni de la orizontul revoluției operate de cubism prin restabilirea firului “cu marile tradiții”primitive, citez: “Începând de la Cezanne și mai ales de la Picasso, se poate asista la o reînviere a strictei trăiri plastice”. De fapt era semnalul angajării într-o acțiune mai vastă de edificări și dialoguri publice. Se numără, acum, printre inițiatorii asociației de artă, filosofie și litere “Criterion”, ia parte la simpozioane cu profil urbanistic, și chiar intră în componența unei comisii abilitate să se implice în planuri de dezvoltare orășenească.

Continuă să participle la expoziții și să culeagă aprobările criticii. Un accent mai vehement satiric marchează parte din lucrările expuse în 1937, sub impresia unor negre presimțiri, pe măsură ce se agitau forțele extremiste. Este momentul prezenței consistente în grafica de ziar, pe marginea acutelor chestiuni sociale (șomaj, incertitudinea păcii, mizerii camuflate de politicieni demagogi, în publicații net antidictatoriale și antifasciste (de ex: Facla, Cuvântul Liber, Timpul). O notă de luminozitate aduc, în expoziția din 1939, lucrările inspirate de o recentă călătorie în Orientul Apropiat. Va urma perioada neagră a fascizării României și a forțării lui, menționată mai sus de a părăsi pentru restul vieții, țara lui de origine.

11-02- 2021

Pagina 8

Nichita Stănescu - Cântec Fără Răspuns

Nichita Stănescu Cântec de dor Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat nopţile.

Sau poate copilăria ta care a murit undeva, sub cuvinte.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare, care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o viță-de-vie în jurul pieptului, în jurul tâmplelor, mereu fragedă, mereu unduitoare?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingașă ca firul de iarba ce taie în două luna văratecă, azvârlind-o în ape, despărțită de ea însăși ca doi îndragostiți după îmbrațisare?…

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic, soare căprui rasărindu-mi peste umăr, tragând după el un cer de miresme cu nouri subțiri, fără umbră?

De ce te-oi fi iubind, oră de neuitat, care-n loc de sunete gonește-n jurul inimii mele o herghelie de mânji cu coame rebele?

De ce te-oi fi iubind, iubire, vârtej de-anotimpuri colorând un cer (totdeauna altul, totdeauna aproape) ca o frunză cazând.

Ca o răsuflare-aburită de ger.

Jurnal Israelian No. 27

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.

Ori poate de drag şi de blândeţe.

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Clelia Ifrim Pastorală Fiecare zi - altă lebădă de consum , foarte vie şi apetisantă .

Problema de lux nu se pune oricine ar cheltui pentru ea o mică avere.

Muzeele şi particularii se dau în vînt după rarități.

Doamne, creşte un fir de iarbă şi toate lebedele plîng .

11-02- 2021

Pagina 9

KYRE – UMOR SAGA UNUI DEŢINUT POLITIC “ Cel mai de seamă ornament al patului meu – sunt eu!”. Aşa a scrijelit Alecu pe peretele rece de deasupra patului său. Când a terminat, şi-a privit mândru opera şi a început să dârdâie. Era destul de frig.

Dante Alighieri - 700 de ani de la moarte Partea a III-a Despre opera Dantescă

„Cel mai de seamă ornament al patului meu – sunt eu!” Aşa a citit temnicerul-şef de pe foaia pe care i-a adus-o unul din temnicerii mai mici în rang. S-a încruntat, a mai citit o dată, apoi a dat ordin: – Să i se ia pătura!

Alecu a început să plângă atunci când temnicerii i-au luat pătura. Aceştia s-au întors şi i-au luat şi perina. „Al patului meu – sunt eu!” Aşa a citit temnicerul-şef de pe foaia pe care i-o adusese unul din temnicerii mai mici în rang.

La şedinţa temnicerilor, temnicerul-şef a vorbit concis şi calm, deşi îngrijorat: – „Cel mai de seamă ornament al patului meu – sunt eu!”, cu varianta „Cel mai de seamă component al patului meu – sunt eu!”, sau cu variantele „stimulent”, „stabiliment”, „argument”, „arondisment”, „postament”, sau, în altă ordine de idei, „colocatar”, „locuitor”, „băştinaş„, „nativ”, sau „susţinător”, sau „denunţător”, sau, de ce nu, „precursor”.

Cu varianta finală: „Al patului meu – sunt eu!”

Temnicerii au votat următoarea moţiune: „Interzicerea cu desăvârşire a paturilor de pe tot cuprinsul închisorii”.

Evadarea lui Alecu a fost semnalată la scurtă vreme după ce temnicerii au scos paturile din închisoare şi le-au aruncat la gunoi. „Patul meu – sunt eu!”

Aşa a spus, cu o lucire dementă în ochi, temnicerul-şef, după care a ajuns la ospiciu, unde şi în ziua de azi doarme pe jos.

Jurnal Israelian No. 27

Dante este un mare exponent al culturii medievale, care - în generația următoare cu Petrarca și Boccaccio - va face trecerea spre umanismul renașterii. Împreună cu Guido Cavalcanti, Cino da Pistoia și Brunetto Latini, Dante devine principalul animator al noului stil literar, „Dolce Stil Novo”. Spiritualitatea lui Dante este impregnată de misticismul caracteristic epocii istorice, după care providența este determinantă pentru evenimentele din viața oamenilor, pe calea ce duce la mântuire. Prima operă importantă a lui Dante, „Vită Nuova” („Viața nouă”), a fost scrisă între 1292 și 1293, la scurt timp după moartea Beatricei. Sensul titlului trebuie căutat în reînnoirea vitală a poetului după întâlnirea cu ființa iubită. Volumul conține 31 sonete și „canzoni” reunite prin intermediul a 42 de comentarii în proză. În această operă este ilustrată marea iubire ideală a lui Dante pentru Beatrice, amintirea primei întâlniri, previziunea morții sale și elevația sa susținută de intensitatea sentimentelor.

Având o funcție simbolică de cunoaștere, în afară celei alegorice. „Vita Nuova” este una din cele mai valoroase realizări literare europene din punct de vedere al versificației.

Divina Comedia Am pomenit că Dante are un "coup de foudre" pentru o tânăra vecină

11-02- 2021

Pagina 10

cu care nici nu a intrat în vorbă. Dante povestește cum a întâlnit-o prima dată pe Beatrice, copil fiind. Sufletul lui a fost confiscat de Beatrice. A scris mai tîrziu „Din acea zi înainte iubirea pentru ea mi-a robit sufletul .”

S-au mai văzut singură dată, 9 ani mai târziu, pe stradă. De emoție Dante nu reușeste să-i întâlnească privirea. Salutul este ratat. Beatrice Portinari s-a măritat cu bancherul Simone dei Bardi în 1287. Dante îi rămîne devotat în forma asta care azi pare mai curînd o obsesie, o manie. De altfel și el era deja căsătorit din 1285 cu Gemma Donati. Capodopera lui Dante, „Divina Commedia”, este o alegorie în versuri de o precizie și forță dramatică deosebită, începută probabil în 1306 și terminată cu puțin timp înainte de a muri. Titlul inițial dat de autor a fost „Comedia”, adjectivul „divină”, folosit de Boccaccio în lucrarea Trattatello in laude di Dante, apare pentru prima dată într-o ediție din 1555. Împărțită în trei secțiuni , în operă este descrisă o călătorie imaginară în lumea de după moarte, în care poetul se întâlnește cu personaje mitologice, istorice sau contemporane lui. Fiecare personaj este reprezentantul unei virtuți sau al unui viciu, situarea lui în una din cele trei lumi (infern, purgatoriu, paradis) fiind simbolică, ca răsplată sau pedeapsă, adesea și după criterii subiective (poetul întâlnește în Infern pe adversarii lui).

Dante este călăuzit prin Infern și Purgatoriu de către poetul Virgiliu, simbol al înțelepciunii.

Beatrice - ființa pe care a adorat-o - fiind instrumentul voinței divine, îl ajută să găsească drumul spre Paradis - acolo unde înțelege că iubirea mișcă sori și stele. Fiecare secțiune cuprinde 33 de cântece, cu excepția primei, care are un cântec în plus servind ca introducere. Poemul este scris în „terțete”.

Opera oferă o sinteză a opiniilor filozofice, științifice și politice ale artistului, interpretate literar, alegoric, moral și mistic. Dincolo de sensurile sale profunde, este dramatizarea teologiei creștine medievale. „Divina Commedia” este alegoria purificării sufletului și dobândirii liniștei interioare prin Jurnal Israelian No. 27

înțelepciune și dragoste.

Pentru istoria literaturii a fost mai bine.

Dante a inventat o Beatrice pentru uzul lui personal, pentru poetul care a fost. Dacă ar fi rămas împreună ar fi rezultat un banal mariaj.

Din ruptura aceasta a apărut personajul Beatrice, diferit de cel din închipuirea lui Dante. Despre Beatrice destui s-au întrebat dacă a existat în realitate sau e doar invenția poetului care avea nevoie de o muză, de e o ființă perfectă la care să se raporteze, un înger de fapt, imaterial, perfecțiunea întruchipată.

Este probabil cea mai puternică poveste de iubire pe care ne-a lăsat-o Evul Mediu.

Cunoscătorul poeziei medievale poate cu uşurinta evoca exemple paralele. Îl dolce stil nuovo al lui Dante şi al altora a fost obţinut, prin introspecţie şi copierea atentă a contururilor şi a procesului gîndirii pasionate. În cântul al XXIV-lea din Purgatoriu, Dante scrie : „...Sunt unul care când mă-nspiră amorul, îmi notez, şi-n urma lui, ce-mi cântă el, eu cânt apoi pe liră" La care prietenul lui, Forese, răspunde" „Acum văd, frate, ce departe fui, şi eu, şi Iacob şi Ghiton, ca mine, de noul stil frumos, de care-mi spui.

Eu văd cum panavoastră strâns se ţine pe urma celui ce dictează-n voi, cum pananoastră n-a făcut, vezi-bine !" (traducere de G. Coşbuc) Fidelitatea artistică şi literară faţă de formele experienţei constituie secretul dulcelui stil nou.

Această străduinţă de a urma mai curînd procesul de gândire propriu-zis, în loc de a ajunge la un punct de vedere personal, este ceea ce a dat unei mari părţi a meditaţiei scolastice aparenţa de universalitate. Aceeaşi grijă, faţă de modalităţile proprii ale gîndirii şi ale ființei ne permite să simţim că „Dante este multiplu şi suferă cât mulţi oameni" (1). Paolo Milano (2), dorind să-l prezinte pe Dante publicului englez, scrie: „Esenţialul la Dante

11-02- 2021

Pagina 11

este acesta: ceea ce spune nu este niciodată mai mult şi niciodată mai puţin decît reacţia sa primară şi totală la obiectul din faţa sa. (Arta, pentru el, este forma pe care o ia adevărul cînd este perceput în totalitatea lui)... Dante nu se complace niciodată în fantezie, el nu înfrumuseţează şi nu exagerează niciodată.

El scrie ce gândeşte şi ce vede (cu ochiul său exterior sau cu cel interior). Perceperea sa senzorială este atât de sigură, capacitatea sa de înțelegere intelectuală atât de directă, încât el nu se îndoieşte niciodată că stă chiar în centrul percepţiei.

diferite" sau „sculptura rimei". James Joyce se întreabă: consumatorii mei nu sunt producătorii mei? În Cazul Dante, inițial, acesta nu are consumatori. (Galaxia Gutenberg- M. McLuhan). El intuiește nevoia poeziei scrise după o lungă tradiție orală. Scrisul folosea la consemnarea Bibliei sau la mesaje oficiale. Temele caracteristice acelor vremuri erau, în cazul operelor religioase, iubirea pentru Dumnezeu, gloria acestuia, martiriul, virtutea în fața tentației și a supliciului și în cazul operelor nereligioase, vitejia, iubirea, onoarea și războiul (de exemplu în Franța "Cântecul lui Roland", circa 1115). ________________________ 1) Ezra Pound. The Spirit of Romance (2) Paolo Milano ( 1904 – 1988) critic literar si jurnalist italian.

(3) The Portable Dante

Din Versurile lui Dante Josnică moarte, milei cât dușmană

Acesta este, probabil, secretul celebrei concizii expresive a lui Dante" (3).

La Dante, ca şi la Toma d'Aquino, literalul constituie suprafaţa unei unităţi profunde, şi Milano adaugă: „Trăim într-o epocă în care sciziunea dintre minte, materie şi suflet a devenit atât de absolută, încît presimţim răsturnarea lor... Disocierea lentă a acestor trei calități s-a făcut în decurs de secole, şi noi suntem puşi în situaţia de a admira, ca şi cum s-ar află în săli diferite ale unui muzeu, carnaţia conform lui Matisse, spiritul conform lui Picasso şi inima conform lui Rouault".

O universalitate a experienţei atît de sculptural configurate ca a cea a lui Dante este total incompatibilă cu spaţiul pictural unitar ce anunţă, viitoarea configuraţie Gutenberg a cărții. Pentru că modalităţile scrierii mecanice şi tehnologia literelor mobile nu erau favorabile " asociație spontane între senzații de naturi Jurnal Israelian No. 27

Josnică moarte, milei cât dușmană, durerii, antică mamă, judecată a toate peste seamă, inimii dând amărăciunea hrană, din care plec numai și numai rană, să te proscrie, limba țipă-n vamă. Și dacă azi vreau să-mi cerșești iertare s-ar cădea să spun, greșeala ta nedreaptă e, oricare, nu pentru că ascunsă e oricum, ci pentru că mânia să-nfioare pe cel hrănind iubirea de acum.

Ai izgonit curtoazia din lume și ce era prin doamna mea onoare în tinerețe râzătoare ai nimicit amoroasa minune.

Doar ceea ce e dar de preț în ea, descoperit să vi se dea.

Cine nu-i vrednic pentru mântuire să nu spere nicicând să-i fie însoțire.

11-02- 2021

Pagina 12

Oricărui suflet nobil Oricărui nobil suflet iubitor căruia-i vin cu spusa-mi înainte, să-mi zică de aceasta, ce-are-n minte, salut întru stăpânul său, Amor.

Deja trecuse ceasul trei din taină vremii ce-i dată stelei lucitoare, când fără veste Zeul îmi apare, de el de-mi amintesc m-apucă spaima.

Voios părea Amor ținând în mână inima-mi, iar în brațe purta-n pânză de-altar, dormind, doamna-mi înfășurată. Și o trezi, din inima-mi ce-ngână văpăi, cu frică o hrăni, ascunsă; văzui că pleacă-n lacrimi deodată. ** Cu celelalte doamne tu glumind Cu celelalte doamne tu glumind, cum de se-ntâmplă nu gândești, stăpână, că fața mea o altă-n ea îngână când frumusețea ta o văd venind.

Dacă ai ști, n-ar putea Pietate să țină împotrivă-mi încercare, Amor când lângă tine îmi apare, mai îndrăzneț, mai sigur e în toate, și îmi rănește gândurile-n frică, acela-i mort, acela-i dat afară, doar el spre ține ochii își ridică; de-aceea un alt chip fac să-mi apară, dar nu fără să-aud atunci preabine vaietul izgonirilor din mine. ** Surse : Cărți despre Dante - Laszlo Alexandru – Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante Stelian Tanase, Wikipedia

Jurnal Israelian No. 27

Dragostea, o rană mortală .. poem pentru Dante Alighieri Dragostea, cea care deschide răni mortale În agonia mea, ascut lama să fie mai adâncă, să vină mai repede moartea Sălbatec, bolnav, neliniștit număr, adun și scad toate iubirile care m-au rănit și metodele lor, oricare ar fi, mă dor O viață cu o mie de morți ! toate ale mele, le-am numărat duel după duel inima cu greu mai bate Nu știu să explic rezistența mea, încăpățânarea prin care mă răfuiesc cu simțurile de ce sufăr? va întreb femei nicio iubită nu mi-a oferit atât de multă finală plăcere...

AG

GLUME SERIOASE * Moscova. Carantină. Interdicție de ieșire între 22 și 6. Doi milițieni îl văd pe unul care se furișează. Unul dintre ei scoate mitraliera și îl împușcă.

– Volodia, de ce l-ai împușcat? E abia 21:15!

– Îl cunosc, stă departe, nu ajungea la timp… * – Fiica ta s-a întors de la Paris?

– Da. – Și a adus vreun suvenir?

– Sigur că da, îl botezăm duminică. *

11-02- 2021

Pagina 13

Un arbitru de fotbal și-a eliminat soția din pat pentru simulare! * Anul 2019: Când naiba o să ne fie și nouă bine?

Anul 2020: … Și când te gândești ce bine ne era!… * Eu nu zic că sunt proști, dar când am zis ”uite o pasăre moartă”, se uitau pe cer! * Cred că în curând va trebui să vorbim cu greșeli gramaticale că, altfel, va crede lumea că suntem aroganți.

* – I-am spus lui fiu-miu să nu se căsătorească cu o orășeancă, pentru că sunt slabe și leneșe.

– Și el ce-a făcut?

– S-a căsătorit cu o țărancă sănătoasă… și acum aia ne bate pe amândoi… * Putem ieși pentru activități agricole. O veste bună pentru cei ce bat câmpii! * O blondă cade în Nil. Când se vede înconjurată de crocodili, zice: – Uau, bărci de salvare Lacoste!

* Soția îl întreabă pe soț: – L-ai văzut pe tipul care m-a salvat când eu era să mă înec?

– Nu, dar pun eu mâna pe el! * Dacă nu exista presă și televiziune, habar nu aveam de Covid-19.

Am fi stat sănătoși ca proștii! * Ea: – Plângeai după mine, dar te-ai dus cu alta.

El: – E adevărat, dar m-am dus trist! * Judecătorul: – Doamnă Rozi! Dumneavoastră l-ați bătut pe Gheorghe cu bâta de baseball!

– Numa’ ne-am jucat sportu’ aista, domn jude!

– Dar, bine! Are 29 de urme de lovituri…

– Încă nu cunosc regulamentul!

Ianco Marcel

* – Ioane, tu mă mai iubești?

– Tu, Mărie, ție și azi, că-i duminică, îți arde de sfadă? * Azi la piață: – Cât costă ardeii roșii?

– 21 de lei kilogramul.

– Da-s cumva umpluți cu carne?! * Nu prea am somn noaptea, stau și mă uit în tavan și mă gândesc: oare pe mine barza m-a adus sau bufnița?

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 14

Stella Pierides S-a născut la Atena, în Grecia. Acum îşi împarte timpul între Neusaess, Germania şi Londra, Anglia, dar în inima ei, ea trăieşte încă pe coasta Mării Egee. A lucrat mulți ani ca pshihoterapeut într-o clinică particulară din Anglia. A publicat în diverse reviste şi antologii literare. Este membră a Fundației Americane de Haiku, a Societății de Haiku din Anglia, a PEN clubului englez, membră a Amnesty International.

Fratele meu Plănuisem să traversăm înotând râul Evros, râul care separă Grecia de Turcia, în zori.

Ahmet, conducătorul nostru, ne-a spus că patrulele ar putea să apară în curând, aşa că neam ghemuit jos, pe malul opus al râului, aşteptând ca ele să treacă, şi să ne tragem sufletul înainte de cea mai mare încercare a noastră. Era şansa noastră. Mai bine spus, nu aveam nicio şansă.

Turcia rămăsese în urma noastră, ca şi Afganistanul, cu munții deşertului şi câmpurile nesfârșite ale războiului şi ale morții.

Grecia era în fața noastră, țara strămoșilor noştri, păstrați la loc de cinste, poarta spre Uniunea Europeană şi pace.

Noi am înotat cât am putut de bine, dar în dimineața aceea, curenții erau puternici şi mulți dintre noi nu au putut traversa râul.

Numai Ahmet şi eu, două suflete dintr-un grup de douăsprezece persoane, am supraviețuit Eu îi datorez viața unui om dintre cei care au murit, un om care nu a vorbit deloc în timpul călătoriei noastre. Noi am împărțit cojile de pâine, peştele sărat, tutunul...

El a traversat râul înaintea mea, dar când m-a văzut că-mi pierd puterea în apă, a sărit înapoi. ,,Frate”, m-a strigat, ,,Frate !”

Eu respiram foarte greu şi băteam apa cu mâinile, ca şi cum corpul meu era împins în jos, ca şi cum m-aş fi aflat în adâncul mării, şi nu într-un râu curgător.

Jurnal Israelian No. 27

Ahmet m-a prins strâns de braț şi m-a împins spre țărm, luptându-se să se agațe de o creangă. El şi-a pierdut curajul, şi ca şi cum acesta ar fi fost singurul lucru care l-ar fi ținut în viață, a fost dus de ape, departe. În acel moment am simțit o lovitură în piept, o tortură, dar de asemenea, ceva s-a schimbat în interiorul meu. În țara mea se spune ,,este o nouă şa”. Aveam o nouă şa.

Nu mi-am continuat drumul cu Ahmet. Mam ascuns în mlaştina din apropiere, şi de la distanță, am urmărit patrulele cărând corpul salvatorului meu. Ei au ajuns în partea deluroasă şi au început să sape cu o maşină mare.

Puneau în groapă corpurile oamenilor care traversaseră mii de mile ca să ajungă aici.

Apoi aruncau pământ peste ei. Când au terminat, şi-au aprins țigările şi au scos pâine şi măsline. Au mâncat în tăcere, înghițind din belşug, ca şi cum ar fi înțeles, ca şi cum ei ar fi simțit această tragedie.

Eu am putut să citesc marcajul acelui loc, pentru că învățasem singur să citesc greceşte ,,Cimitirul imigranților ilegali”. Niciunul dintre noi nu era imigrant ilegal.

Noi toți eram refugiați.

Din cartea ,,Feeding the Doves” de Stella Pierides. Editura Fruit Dove Press, 2013 Traducere din limba engleză, Clelia Ifrim Ceramica : MG

11-02- 2021

Pagina 15

Mircea Paul Goreniuc – Bronz

UMOR

cu

de mîine o să mă scoateți afară din cîrciumă mai greu ca pe Shakespeare din Enciclopedia Britanică“.

Mircea Dinescu

În biserică, hoțul rușinat își ascunde mîinile în buzunarul episcopului să nu i le vadă bunul Dumnezeu. Țăranul îi strigă fiului cu tălpoaiele mari să-și ascundă bocancii uitați lîngă șură, că vin musafirii și, vorba aia, avem și noi mîndria noastră națională, că vin turiștii japonezi cu piciorușele lor de vrăbiuță, țup-țup, țup-țup, să ciugulească grîul, floarea-soarelui, ochii lui Van Gogh. Și dintr-o dată se lasă ora tandreții deasupra spitalului municipal și alcoolicul internat pentru dezalcoolizare alintă spirtul medicinal uitat de felceriță pe noptieră numindu-l ,,lichior de viorele“, ,,adio, mamă“, ,,te-am zărit printre morminte“, apoi deschide fereastra și strigă: ,,Bine-ai venit, societate de consum, fă-ne și tu felul, ia-ne de proaspeți, strunjește-ne din pietricelele de la rinichi zaruri norocoase.

De astăzi, curului n-o să-i mai spunem tovarășe, ci dumneavoastră, Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 16

Bianca Marcovici Poți să nu dormi Metaforele sunt pe cer Ele decid.

E bine să nu spui ce ai de zis...

Fiecare restanță te-a pus pe gânduri.

Așa zișii prieteni nu există decât virtual.

Impactul virtualului o plachetă de-a mea S-a îndeplinit, totu-i fals să nu avem intimitate!

Semnal condica drogului Inoculat: Mai trăiesc.

Doar pe F.b. prietenii morți îmi cer prietenia...inerția calculatorului, să ne bifam, să votăm Să Zoom să ghicim! N u suport filmele povestite...sau cărțile...

Prefer să le descopăr.

Unii trăiesc din asta...

Alții copii/paste zilele săptămânii ca niste roboți puși să bifeze pe pereți în inchisoare trecerea timpului scurs...în van!

Cuplu a dat examen și nu a reușit...

Nepotrivire caracter poetic, de tabieturi și somn...

Netflix-ul e malefic la fel și meciurile de seară...gool, gambitul reginei...ce ochi superbi și ce tavan poți citi!

Jurnal Israelian No. 27

Odată Sfântul, serialul Era gustat săptămânal...

Dacă primeam la școală Note peste 7.00 Altfel eram pedepsită Să nu-l văd!

Acum pedeapsa este să trăiești în cuplu privind orizontul curcubeu, macarale chinezești, vapoare umplute cu antidotul , vaccinarea - promisiune-de sănătate ratată de vârstă ! Fac parte dintr-o categorie anume: poeta surghiunită pe muntele Carmel care scrie pe mobil!

Sportul e pe bicicleta ergonomică ceva obligatoriu precum sucul de fructe!

Să nu uit să merg...să nu uit medicamentele la ora potrivită ...

Ieri am crezut ca e azi iar azi poate e mâine... Încă nu a ruginit în balcon bicicleta. dar frunzele au fost smulse și florile ...

Vânturile clasice smulg Trecutul!

Dar fiecare la altă oră se trezește buimac, precum porumbeii ce-și păzesc cuibul.

Eu una de 50 de ani de la nuntă beau cafea fără cofeină.

11-02- 2021

Pagina 17

Pastile cu DOMINIC DIAMANT De parcă însuşi Iadul s-ar fi dezlănţuit pe pământ, pandemia cu covid-19, ca un uragan de maximă amplitudine răscoleşte profuziile lumii, scoate tot răul la suprafaţă şi ucide tot ce-i iese în cale, în modul cel mai discreţionar, făcând ca nimic să nu fie mai fantastic ca realitatea percepută de oameni.

Ordinea existentă e profund afectată, relaţiile şi conexiunile au luat-o razna, nimic din deprinderile şi cutumele noastre nu se mai regăseşte, toate încercările de a-i pune capăt pandemiei, cu atâtea surle şi trâmbiţe, sunt doar simple paleative cu care ne amăgim. Doar moartea este atottriumfătoare.

Te îngrozeşti numai văzând la ce grad au ajuns violenţa şi agresivitatea de toate formele, în special cea familială şi sexuală. Nu e zi de la Dumnezeu să nu aflăm noi mărturii despre aceste halucinante fenomene, nu e moment să nu iei act de o nouă atrocitate, de un nou act abominabil, toate acestea petrecându-se cu o asemenea frecvenţă şi intensitate, încât nici nu ştii când s-au insinuat în derizoriul banalităţii.

Probabil că Satana, dacă ar fi să acordăm credit misticismului religios, îşi freacă mâinile de satisfacţie şi-şi râde în barbă, încântat de magistralele sale abilităţi. Sau, poate că, cine ştie, Însuşi Creatorul Suprem s-ar manifesta în acest fel,plictisit şi dezamăgit de cei cărora le-a dat viaţă cu atâta dragoste şi generozitate.

Oricum ar fi, bine nu poate să fie, iar evoluţia spectaculoasă a tehnologiei ahtiate să cucerească spaţiul cosmic, nu ştiu ce şanse de reuşită ar putea avea. Întrucât tăvălugul Apocalipsei e mult prea puternic şi nu cunoaşte adversar pe măsură. *** Aflu de pe canalele de ştiri că fosta soţie a celui mai mare miliardar al lumii,MacKenzie Scott, a donat în scopuri caritabile suma de 4,2 miliarde de dolari. Incredibil dar adevărat ! Un asemenea gest e atât de rar încât distinsa doamnă merită o statuie în aur sau o icoană în biserică. Câţi potentaţi se pot lăuda cu astfel de gesturi, excluzându-i, desigur, pe cei ce-şi cheltuie averile pe proiecte grandioase privind viitorul omenirii.

Jurnal Israelian No. 27

*** Primind rev. ”International Writers’ Journal” din Ohio SUA pe ultimul trimestru din anul 2020 şi negăsindu-mă printre cei onoraţi, cum, dacă-mi amintesc eu bine, mi s-a promis, am revăzut şi corectat prima parte a manuscrisului „Fără titlu-„ şi am trimis-o doamnei Ioana Petrescu, să facă ce-o şti cu ea.

Recunosc că mai toate demersurile mele sunt făcute din disperare, îngrozindu-mă faptul că nu aş mai exista în postura de creator. *** În timp ce eu mă perpelesc în sos propriu în bârlog din cauza blestematei de pandemii şi mai citesc câte-o scrisoare din vol. „Despre destin” al celor doi prieteni nicasieni, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, lumea evoluează cu o rapiditate inimaginabilă care mă siderează efectiv. Tehnologia, despre care eu susţin că o să ne omoare,face ca o nouă rachetă să fie trimisă de americani în cosmos cu destinaţie şi scop secret, câini roboţi să apere armata americană, un individ să-şi ia de soţie o păpuşă gonflabilă şi să-şi dorească a face copii cu ea, şi multe alte descoperiri care acum îmi scapă şi schimbă considerabil imaginea lumii.

Un american, Joe Donor, în vârstă de 49 de ani se consideră tatăl a peste 150 de copii, fiind donatorul de spermă pentru mămicile ce vor să nască in vitro. După ce pandemia l-a prins în Argentina, unde a trebuit să stea în carantină, a ajuns în Marea Britanie, unde a asigurat naşterea a încă şase copii,dorind să ajungă tăticul a 160 de copii.

Planeta noastră, datorită acţiunilor umane, a ajuns într-o stare deja alarmantă, când proporţia dintre starea ei naturală şi cea artificială o defavorizează, făcându-i pe cercetători şi savanţi să tragă un serios semnal de alarmă, afirmând că, dacă se continuă în ritmul acesta, peste doar două decenii întreaga planetă va deveni artificială şi nelocuibilă.

11-02- 2021

Pagina 18

Maria Sava: Hector Berlioz

Casa în care s-a născut Berlioz. Acuarelă - Colecția AG

Hector Berlioz s-a născut pe 11 decembrie 1803, la Saint-Andre, și a fost primul compozitor din istoria muzicii care nu sa afirmat ca un copil–minune. Tatăl său, medic cu înclinații liberale, s-a îngrijit ca fiul să primească o educație aleasă, dar în ceea ce privește muzica, mare lucru n-a făcut. Pentru că spera ca și fiul să îmbrățișeze cariera de medic i-a cumpărat un flaut și i-a plătit câteva ore, dar nu i-a încurajat absolut deloc micile lui experimente legate de compozițiile pe care le făcea la acea vreme. Așa se face că Berlioz n-a dispus niciodată de ușurință în manevrarea materialului muzical așa cum se întâmplă cu copii care au fost deprinși de mici cu el. Însă chiar dacă i-a lipsit ABC-ul meseriei, imaginația lui debordantă a reușit să transforme această lipsă într-un avantaj, lucru care l-a făcut diferit de ceilalți compozitori.

Primul mare compozitor romantic francez recunoștea utilitatea pianului pentru un compozitor, dar în Jurnal Israelian No. 27

același timp considera că e era și un dezavantaj. ”Dar când mă gândesc la numărul înspăimântător de mare de platitudini cărora le-a dat naștere pianul și care n-ar fi văzut niciodată lumina zilei dacă autorii lor ar fi avut la dispoziție numai pana și hârtia, binecuvântez soarta fericită care mă silește să compun liber și în tăcere, ceea ce mă eliberează de tirania degetelor, atât de periculoasă pentru gândire, și de fascinația pe care sonoritățile obișnuite o exercită asupra întotdeauna asupra unui compozitor, într-o măsură mai mică sau mai mare. Mulți amatori m-au compătimit pentru acest neajuns , dar pe mine nu mă deranjează așa de mult.”

Creând o orchestrație modernă, Berlioz a demonstrat existența unui nou gen de forță tonală, de resurse și de nuanțe. El a fost primul care s-a exprimat autobiografic prin muzică, adăugând o nouă dimensiune psihologiei artei. În lucrarea sa autobigrafică, ”Simfonia fantastică”, Berlioz rupe legăturile cu regulile clasice ale armoniei pentru a explora noi acorduri interzise până atunci și creează un gen nou de melodie. Nu a avut urmași direcți pentru că ideile lui erau neortodoxe, dar compozitorii de mai târziu i-au receptat ideile și le-au asimilat. Liszt, Wagner, Mahler, Richard Strauss, dar și noii ruși îi vor fi tributari. Când îi trimite un exemplar din ”Tannhauser” de Wagner, Liszt îi scrie pe el: ”Te vei redescoperi pe dumneata”. Și Gounod, noul lider al școlii muzicale franceze a recunoscut în ”Romeo și Julieta” a lui Berlioz o muzică ”stranie, pasionată, spasmodică ce mi-a deschis noi orizonturi atât de noi și de pline de culoare”. Neinhibat, emoțional, spiritual, pitoresc, perfect conștient de romantismul său, Berlioz a făcut ravagii cu lucrarea sa autobiografică. A dărâmat, aproape de unul singur, întreaga instituție muzicală europeană, dând la o parte convenția așa cum numai un geniu ar fi putut s-o facă lipsindu-i cunoștințele fundamentale. Tatăl său îl trimisese la Paris să învețe medicina, însă muzica l-a acaparat cu totul, tânărul Berlioz își petrecea mai mult timp la Operă și la biblioteca Conservatorului decât la Facultatea de 11-02- 2021

Pagina 19

Medicină și la spital. Nu i-a fost deloc ușor să înfrângă rezistența tatălui și mai ales a mamei care, fiind o femeie pioasă, considera că drumul muzicii duce direct în iad. Și ca student, Berlioz a fost o figură memorabilă, conștient sau nu atrăgea toate privirile asupra lui atât prin aspectul fizic cât și prin comportament. Unii dintre colegii lui îl agreau și-l admirau, alții precum Mendelssohn, un om rezervat de felul lui, a fost neplăcut impresionat de prezența lui Berlioz la prima lor întâlnire. ”Acest entuziasm pur exterior, această disperare în prezența femeilor, faptul că se consideră geniu cu litere mari este de-a dreptul insuportabil”. Însă Berlioz era departe de a fi un fanfaron sau un lăudăros; avea cu adevărat viziuni mărețe așa cum, spre exemplu, a alcătuit o orchestră din 150 de intrumentiști într-o vreme în care, rareori, orchestra avea 60 de instrumentiști. Deși prietenii îl considerau lipsit de simț practic, iar dușmanii, nebun, Berlioz avea un auz extrem de fin care-i permitea să conceapă combinații muzicale de neimaginat până la el. ”Simfonia fantastică” a fost prima lui lucrare majoră pe care a terminat-o în 1830, înainte de-a absolvi Conservatorul. Este o muzică a tinereții ce și-a tras seva din ”Confesiunile unui opioman” a lui De Quincey ceea ce demonstrează că imaginația lui muzicală era alimentată din filoane literare.

Sfidându-i pe toți el și-a propus să se exprime pe sine însuși în muzica sa: atitudinea lui față de lume, iubirile lui, experiențele lui de viață.

Totodată, Fantastica e prima mare lucrare de muzică programată, adică, o operă care relatează o poveste. Impulsul inițial în crearea simfoniei i-a fost dat de obsesia pe care o făcuse pentru actrița irlandeză Harriet Smithson. Ceea ce simțea el era mai mult decât dragoste, avea senzația că asupra lui acționa o forță a naturii care-l scotea din minți. Plângea pe umărul prietenilor, avea crize de furie, dispărea în afara Parisului până când, o dată Liszt, Mendelssohn și Chopin au plecat să-l caute crezând că vrea să se sinucidă. Dar el scria despre neliniștea lui, despre pasiunea lui interminabilă și inepuizabilă, despre durerea din suflet, despre infinitul unei iubiri neîmpărtășite. Domnișoara Smithson nu-l cunoștea, nu-l văzuse niciodată, tot ceea ce aflase despre el era din scrisorile lui Jurnal Israelian No. 27

violente pe care i le trimisese și care o înspăimântaseră de moarte. Se zvonise că ar fi avut o aventură cu un bărbat și el, cuprins de gelozie, a imortalizat-o într-o ultimă mișcare a simfoniei ca pe o prostituată. Mai târziu, când zvonurile s-au dovedit a fi false, a înlăturat acel pasaj.

Audiată pentru prima dată în 1830, ”Simfonia fantastică” prezintă în cinci mișcări de muzică tumultuoasă evoluția poveștii de dragoste dintre Hector și Harriet. Eroul simfoniei, un tânăr muzician îndrăgostit de Ea se gândește tot timpul la iubita lui și această temă străbate toată simfonia ca o idee fixă care, mai târziu, avea să ducă la laitmotivul wagnerian. Momente de genială inspirație sunt amestecate cu banalități, care, se estompează în fața originalității lucrării, a orchestrației briliante, a romantismului arzător.

După șase ani de asediu, dar și cu alte episoade intermediare, Berlioz se căsătorește cu Harriet, dar până să se căsătorească, pleacă la Roma încercând s-o uite și aici o cunoaște pe talentata pianistă Maria Moke. Între timp, aceasta se căsătorește cu fabricantul de piane Pleyel și romanticul nostru e pornit pe fapte mari. Iată ce povestește în autobiografia sa, cu foarte mult umor, despre episodul respectiv: ”Eram zdrobit de patimă și am vărsat lacrimi de furie; dar n-am ezitat nicio clipă. Datoria mea era clară. Trebuia să mă duc imediat la Paris și să ucid două femei vinovate- mama lui Marie era cealaltă- și un bărbat nevinovat.

După aceea, evident, nu-mi rămânea decât să mă sinucid.” Comandă o trăsură- după ce termină de orchestrat o lucrare- mai întâi munca și, apoi, plăcerea. Își cumpără o rochie și accesorii să se travestească în servitoarea unei doamne, ia o pereche de pistoale, o sticlă de laudanum și alta cu stricnină. Și, scoțând flăcări pe nări, cu tot bagajul acesta după el, ajunge la Nisa unde, subit, descoperă că s-a vindecat și aici petrece cele mai frumoase trei săptămâni din viața sa. În 1832 se întoarce la Paris și anul următor se căsătorește cu Harriet care se dovedește a fi o mare scorpie. Se certau ca disperații. În intervalele dintre certuri, Berlioz se implică în viața muzicală a Europei și devine lider al avangardei. Ca mulți alți

11-02- 2021

Pagina 20

romantici Berlioz nu agrea muzica clasică și mărturisea deschis că nu-i place Bach sau Haydn. Marea inspirație a vieții lui a fost tumultuosul Beethoven- pentru el nu existase muzică înainte de Beethoven cu excepția câtorva opere ale lui Gluck și Spontini.

Paradoxal, în literatură era pasionat de clasici – Homer, Virgiliu, Dante și, în mod special, de Shakespeare: ”După Dumnezeu, cel care a creat cel mai mult este Shakespeare”, spunea el. La petreceri, declama din Hamlet spre disperarea prietenilor cărora le spunea: ”Să ajungi la 40-45 de ani și să nu cunoști Hamlet este ca și cum ai fi trăit toată viața într-o mină de cărbuni!”

Dar omul se mai schimbă și Berlioz, cu vârsta, ajunge să fie pasionat de clasicism, păstrând același revoluționarism în tot ceea ce compunea. ”Caută imposibilul și-l obține indiferent de preț”, spunea Theophille Gautier despre el, în lucrarea ”Istoria romantismului”(1854). Comparându-l cu Hugo sublinia că ”primul lor gând a fost să se elibereze de vechiul ritm clasic, cu tărăgăneala lui interminabilă, cu cadențele obligatorii și pauzele prestabilite”. Berlioz a fost prin excelență un romantic, cu puternice trăsături aristocratice și cu o uriașă capacitate de creație. După Simfonia fantastică au urmat una după alta Harold în Italia (1834), Recviemul (1837) Romeo și Julieta (1839), Damnațiunea lui Faust (1846), Te Deum (1849), Copilăria lui Hristos (1854), Benvenuto Cellini (1838), Troienii (1859), Beatrice și Benedict (1862). Muzica lui are o esență aparte, construcții neconvenționale, un limbaj armonic foarte personal, asimetrii și după cum spune Gerald Abraham în ”O sută de ani de muzică” Berlioz a fost un adevărat fenomen în istoria muzicii clasice: ”Istoria muzicii cunoaște puține alte paradoxuri mai izbitoare decât aceasta: atunci când mișcarea romantică a cucerit întreaga lume amuzicii secolului al XIX-lea, singurul compozitor important care a continuat să compună senin muzică frumoasă, plină de spirit clasic, în conformitate cu un ideal clasic, a fost cel care cu un sfert de secol în urmă fusese cel mai extravagant dintre romantici.”

Jurnal Israelian No. 27

De remarcat faptul că în toți anii în care a compus a avut nenumărate necazuri- acasă, cu Harriet care era rea și certăreață, apoi, cu colegii, cu publicul francez care era siderat de muzica lui. A luptat de unul singur pentru fiecare centimetru din drumul pe care l-a parcurs înfruntând dificultăți materiale, străduindu-se să-și facă limbajul accesibil, să-și mențină poziția printre colegii de breaslă care se opuneau inovațiilor lui sau chiar îl ignorau.

Avea și prieteni, desigur, și printre ei era Paganini care-l considera unic urmaș al lui Beethoven și care i-a plătit odată o cauțiune de 20000 de franci. Pentru a-și asigura o sursă constantă de venit, în 1853 (pentru o perioadă de 10 ani), a devenit critic muzical la ”Journal de debats”, colaborând și cu alte publicații. A fost, incontestabil, cel mai mare critic muzical al timpului său. În 1839, Wagner îl aude pentru prima dată cum dirijează și-l admiră foarte mult deși ”magicianul de la Bayreuth” era foarte zgârcit cu laudele și suferea de aceeași boală de care sufereau toți muzicienii germani- îi considerau superficiali pe francezi.

Berlioz și Wagner au fost și rămân doi dintre cei mai mari muzicieni ai avangardei. Sau cunoscut la Londra în 1855, amândoi fiind angajați ca dirijori și, se pare că, Wagner s-a făcut remarcat prin stilul lui bombastic de-a se exprima, în vreme ce, Berlioz a stat deoparte privindu-l cu condescendența aristocratului care era. Cu siguranță, n-ar fi putut sta vreodată laolaltă – Berlioz era prea civilizat și prea inteligent, iar Wagner era egocentric și încâlcit în gândire. Singurul care a rezolvat problema a fost Liszt devenind adeptul amândorora și punându-i sub același stindard al Muzicii Viitorului.

Ultimii șase ani din viața lui Berlioz au fost cei mai triști- bolnav și repudiat de ceilalți, își așteaptă moartea, singur, într-un mic apartament pe care-l numea Peștera lui Caliban. Vechii lui tovarăși de drum muriseră și altă generație îi luase locul. Noii eroi ai muzicii erau acum Liszt, Meyerbeer, Gounod. Moare la 8 martie 1869 și are parte de o înmormântare uriașă. Sicriul este purtat pe umeri de Thomas și Gounod, drumul spre Montmartre e înțesat de lume, o orchestră a Gărzii Naționale

11-02- 2021

Pagina 21

intonează marșuri funebre și toate jurnalele muzicale din Europa relatează despre eveniment. Impresionant rămâne necrologul scris de Oscar Comettant și publicat în Le Menestrel: ”Cu mulți ani în urmă, când am auzit pentru prima dată, ”Romeo și Julieta”, cu o orchestrație impunătoare și un cor numeros, sub bagheta compozitorului însuși, mi-a produs una din acele senzații profunde și nedefinite care nu trezesc entuziasm, dar impun respect. Am văzut în fața mea un mare artist; am simțit că așa este; rațiunea îmi spunea că ascult o muzică grandioasă, plină de poezie; dar numai cu mare greutate urecheaa mea, pe atunci lipsită de experiență putea să urmărească evoluția ei ingenioasă și energică. Pe de altă parte, accentele melodiei , care este rând pe rând, castă, voluptuoasă, fantastică, strălucitoare, arzătoare, pătimașă, purtând însă în permanență pecetea geniului, adică, a originalității, a trecut blând pe lângă inimaa mea, fără a pătrunde în ea. În prezența acestei lucrări originale am rămas rece, dar uluit, așa cum ar fi un locuitor din câmpiile Texasului sau din munții vulcanici din Peru dacă ar fi transportat pe neașteptate din acele ținuturi îndepărtate și solitare în mijlocul unui oraș ca Parisul, într-o zi de mare sărbătoare.”

Berlioz a fost vulturul care s-a menținut în tării până în ultima clipă a vieții sale indiferent dacă timpul i-a fost sau nu prielnic.

MURPY- isme -Orice este posibil, dacă habar nu ai despre ce vorbești. (Legea argumentului logic) -Orice ordin care poate fi înțeles greșit, va fi înțeles greșit. (Axioma armatei) -Primul mit despre management este că există.

(Legea lui Heeler) - Expert – este orice om venit din alt oraș.

(Legea lui Mars)

Jurnal Israelian No. 27

-Experiența crește direct proporțional cu defectarea echipamentelor. (Postulatul lui Horner) -Probabilitatea ca cineva să te privească este proporțională cu stupiditatea acțiunii tale.

(Prima lege a lui Hartley) -Cel mai interesant exponat nu are plăcuță cu denumire. (Legea grădinilor zoologice și a muzeelor a lui Johns) -Nici un talent nu poate depăși pasiunea pentru detalii. (Legea a opta a lui Levi) -Ceea ce păstrezi de mult timp, poate fi aruncat. Îndată ce ai aruncat ceva, o să îți trebuiască neapărat. (Regula interdependenței lui Richard) -Ceea ce ai pierdut se găsește întotdeauna în ultimul buzunar. (Legea pierderilor) -Nu poți ști dinainte care parte a tartinei să o ungi cu unt. (Legea stângăciei) - Despre corupție și conducere se anunță întotdeauna la timpul trecut. (Principiul lui Watergate) -Pentru fiecare acțiune există o critică opusă acesteia. (Postulatul lui Harrisson) -Cel care plătește cel mai puțin, se plânge cel mai mult. (Legea practicii profesionale a lui Drew) -Toate descoperirile mari se fac din greșeală.

(Legea lui Young) -Orice ți s-ar întâmpla, totul s-a întâmplat deja cu unul din cunoscuții tăi, doar că a fost și mai grav. (Legea lui Midder) -Nu poți să cazi de pe podea. (Legea beției) -Nu te lua niciodată la bătaie cu oamenii urâți, nu au nimic de pierdut. (Legea realității)

11-02- 2021

Pagina 22

SĂ

CUNOAȘTEM

INDIA

Există șase anotimpuri.

Potrivit calendarului hindus, în India există șase anotimpuri: vara, toamna, iarna, primăvara, sezonul musonilor și ajunul iernii.

Cea mai mare țară vegetariană.

Tradiția de a fi vegetarian este adânc înrădăcinată în hinduism și aproape 60% din populație o împărtășește. Tot în India este cel mai mic consum de carne per om din lume.

Cea mai mare națiune vorbitoare de engleză. În India există două limbi oficiale: hindi și engleza, dar guvernul mai acceptă alte 17 limbi, ceea ce face ca în această țară să fie 1.650 dialecte. (DE FAPT EXISTĂ 360 DE LIMBI IN INDIA - DUPĂ CELE... 360 DE ETNII CE TRĂIESC ACOLO !)...Dialectele nu-s limbi...

Aerul este poluat.

Există o problemă cu poluarea aerului în toate orașele mari și gazele de eșapament cauzeză smog și dificultăți de respirație atât printre locuitori cât și printre turiști, dar o zi în Delhi sau Mumbai echivalează cu fumatul a 100 de țigări.

Aici găsești toate religiile mari ale lumii.

Chiar dacă 80% dintre indieni sunt hinduși, țara include majoritatea religiilor din lume. Aici poți întâlni creștini, evrei, jainiști, sikhiști și multe alte religii.

Cea mai mare familie din lume.

Cea mai mare familie din lume locuiește în India și este formată dintr-un bărbat care are 39 de soții și 94 de copii.

Ziua copiilor. În India, ziua copilului este sărbătorită pe data de 14 noiembrie, adică la fix 9 luni după... Ziua Îndrăgostiților.

Jurnal Israelian No. 27

Polițiștii sunt plătiți pentru mustață.

Polițiștilor indieni li se oferă bonusuri în concordanță cu mustața lor. Acest sistem pornește de la ideea conform căreia mustața îi face pe bărbați să arate mai impunător și este parte din tradiție.

Buletin pentru vite. În Bengalul de Vest, un stat indian, fiecare vită trebuie să aibă un buletin cu poză. Țara mirodeniilor.

70% dintre mirodeniile lumii sunt produse în India.

Populația. În prezent, țara a ajuns la 1,5 miliarde de locuitori, mai mult decât întreaga emisferă de vest și potrivit Națiunilor Unite, India va depăși în curând China.

Divorțuri.

Doar 1 din 100 de căsnicii se termină prin divorț oficial, ceea ce face din India, țara cu cea mai mică rată de divorț.

Poliția dragostei.

Există un grup special, care se chemă Poliția Dragostei și susține cuplurile formate din membrii unor caste diferite.

Cum se folosesc băuturile acidulate.

Fermierii indieni folosesc băuturile acidulate în locul pesticidelor mult mai scumpe.

Femei foarte bogate.

Femeile indiene dețin 11% din aurul de pe glob, adică mai mult decât rezervele adunate ale Americii, Elveției, Germaniei și Fondului Monetar Internațional.

Patria șahului.

Din India a pornit șahul, doar că locuitorii numeau acest joc Chaturanga, care înseamnă „cele 4 divizii ale unei armate” (elefanți, cavalerie, infanterie și calești).

11-02- 2021

Pagina 23

Adrian Grauenfels

Ion Pop: critica ochiului, critica unei ere

a punctelor de fugă și a evadării din sfera livrescului și a rigidității universitare. Polifoniile poeziei sale au un miez autoreferențial, de metadiscurs cu lumea facerii reacțiilor culturale asupra cuvântului, textului, simbolurilor, “fără o putere prea mare” de a mai semnifica, ci doar de a fi supuse fin, ironiei lucide, cât și în sens opus, asupra realităților fie ele trăite sau fabricate. Volumul supus discuției este "Descoperirea ochiului" în care suntem puși în fața unor exerciții de clipire meditativă pe terenul observației aparent banale, dar aproape întotdeauna clară, fără prea multe cosmetizări și abateri de la metodă. De exemplu poemul „Floarea de soc”: Floarea de soc

L-am întâlnit pe profesorul Ion Pop la ICR Tel Aviv în urmă cu câțiva ani, mai precis în primăvara anului 2012. Conferinţa renumitului profesor se ocupa pe larg de istoria mişcării avangardiste române şi evoluţia ei postbelică așa cum era prezentată în cartea sa "De la Avangardă spre Ariergardă", volum lansat de Editura Vinea - Bucureşti. Dar, Ion Pop, critic de renume internaţional al istoriei literaturii de avangardă, este și un poet interesant care merită cunoscut și analizat. În același an 2012, o tânără doctorand (Simona Cucuian din Brașov) se dedică cercetării presei studențești în comunism ca să descopere activitatea lui Pop în cadrul unui grup istoric și cenaclier numit Echinox, care funcționa la Cluj. Criticul a condus cenaclul timp de 17 ani (1969-1986).

Ion Pop a debutat cu versuri în revista Steaua, (1959). A tipărit Propunere pentru o fântâ-nă, (1966), volum urmat de Biata mea cumințenie (1969), Gramatică târzie (1977), Soarele și uitarea (1985), Amânarea generală (1990), „Echinox”- Vocile poeziei, (2008). Rezultatul studiului justifică o lucrare recentă, mai amplă, cu referiri critice și citate care se pot sumariza cu următoarea concluzie: Criticul Ion Pop este și poetul rafinamentelor percepției hiperlucide, Jurnal Israelian No. 27

„Tot vorbim despre lucruri fundamentale, asurzit de vacarmul esențelor, era sa uit tocmai floarea de soc ce-mi trimite-n fereastra deschisă generoasă, umilu-i parfum. Și totuși, pe ea mă bizui.

Când ilizibile pe piatra lor vor deveni aceste pale scrisuri, vreun harnic de-pe atunci, paleograf le va putea citi ușor, doar respirând.

Le va data ușor, după mireasmă.”

Volumul "Descoperirea ochiului" este în mod neconvențional prefațat de Gheorghe Grigurcu care se adresează autorului în versuri: "Nu e momentul ca să te sperii/ de lunga frază în care dispari,-/ ți-or aminti de verba volant, de scripta,/ de apa trece, de pietrele mari. N-o să spui nici More light!, nici Întunericul vine, când va fi spre Nămoluri să pleci. Buldozere dragi, cu umede boturi reci,/ te vor împinge în Viitorime". Un alt critic, Petru Poantă, scrie în Echinox, nr. 1-2-3, 1974: "Ion Pop este un scriitor modern, în sensul în care această noțiune se referă la scriitorul total: spirit format prin cultură, creația propriu-zisă prezidată de simțul critic. "Inspiratul" face loc intelectualului. Creația implică ideea de 11-02- 2021

Pagina 24

"fabricație". Dar asta nu înseamnă, fără îndoială, contrafacere. Am spune chiar că e un orgoliu al creatorului altfel înțeles: ar vrea ca opera sa să devină obiect, să aibă o valoare de întrebuințare reală. Nostalgia nu mai este capodoperă, ci fabricatul; nu descrierea pasiunilor, și blânda lor ionizare, de unde și titlul volumului său "Biata mea cumințenie".

Poezia lui Ion Pop este făcută, mai mult decât inspirată. Regimul preferat al poetului rămâne luciditatea. Stările sale sunt provocate, însă nu mimate." Ani mai târziu, într-un context lipsit de exprimarea liberă a anilor comunismului târziu, secătuit de mijloacele de exteriorizare și concretizare a unei libertăți interioare, publică poemul antologic “În locul oricărei metafore”, sarcastic comentat de poet în Prefața volumului editat de Cartea Românească (1986).

că nu l-am văzut.

Cluj, decembrie 1989 ** Necunoscută nouă și de o mare respirație este relația lui Ion Pop cu poeta Ana Blandiana.

Iată, un prim poem de iubire declarativă (înveșmântat doar în suflet, iubita mea,), dedicat Anei Blandiana, Ca odinioară, într-un poem, datat septembrie 1986. Este un text pictural creionat în culorile alb: (zăpadă/ vierme/ basmaua albă/ mănuși precum neaua/ trupul tău, ca niciodată mai alb/ Stare de urgență a albului), \n roșu (flacăra roșie/ fiară înjunghiată/ arterele și plămânii/ trei picături de sânge) și cenușiu (Moartea petelor/ Să nu fie-n pericol cenușiul?/ turnuri/ brave armate/ gloanțe oarbe).

În locul oricărei metafore Poetul s-a prostit, și-a ieșit din minți,/ nu mai vede/ decât/ ce vede./ În locul oricărei metafore/ preferă/ pâine și apă./ Ce-i de făcut?/ Așteptând răspunsul,/ l-am internat aici,/ în poem.

Revoluția din 89 produce o poezie instantanee, ocazională, care va fi astfel calificată de criticul Nicolae Manolescu: "surprindem eul „cazuistic”, hiperlucid al poetului Ion Pop care marchează întâlnirea cu trupul unui împușcat al Revoluției din Decembrie 1989. Se încheie sec, precum o spovedanie morală în fața lumiireceptor": Acum și aici Un creier de om rămas întreg, pe marginea trotuarului, într-o piață a Libertății.

Doar cu sângele lui și cu o pâine. Între câteva lumânări.

Ca un altar în descompunere. Îl scriu acum și aici, ca să nu pot spune cândva

Jurnal Israelian No. 27

Este probabil unul dintre cele mai puternice poeme de iubire voalată, camuflată prin textualitate lirică într-un context totalitar când Anei Blandiana i s-a luat în trei rânduri dreptul de a publica (1959-1964, 1985, 1988-1989), iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci. Înainte de a deveni poetă a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost persecutată de regimul comunist, tatăl ei fiind declarat chiabur. Cenzura nu a admis faptul că ea a publicat o carte de poezii despre motanul Arpagic, interpretat de cititori drept o aluzie la 11-02- 2021

Pagina 25

Ceaușescu. Poeziile ei interzise au fost difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori și au fost traduse în numeroase limbi, o dovadă a cenzurii din România. Poemul transmite, în subliminal, lupta freudiană a celor doi zei: zeul iubirii, Eros, și zeul morții, Thanatos. Sunt simbolurile celor două instincte primare, libido-ul, exprimat prin căutarea plăcerii, și angoasa, evitarea durerii și frica de moarte sau, în cazul de față: regimul totalitar.

Miliarde de fulgi în asalt, Stare de urgență a albului, brave armate Ale marelui †ipăt mut!

Să nu fiți voi, toate, ah, toate, Decât niște gloanțe oarbe?

Să nu fie, vai, niciodată, Să nu fie-n pericol cenușiul?

3 decembrie 1989 **

** Ca odinioară, într-un poem Anei Blandiana Zăpadă, zăpadă, zăpadă,Dar nu mai cade din cer Ca odinioară, într-un poem, Moartea petelor.

Să nu fie, vai, niciodată, Să nu fie-n pericol cenușiul?

Din avioane Cad amețite manifestele inocenței, Din turnuri Explodează Manifestele inocenței, Din arterele și plămânii tăi Flutură o flacără roșie Ca o fiară înjunghiată Pe altarele inocenței, Viermele alb a ieșit el însuși din măr Ca un exemplu viu al inocenței, Actorii toți recită până ce răgușesc "zăpezile de altădată", Mama-și ascunde cu teamă, de pe basmaua albă, Cele trei picături de sânge, Și nu vom ști, vai, care din purtătorii De mănuși precum neaua E gâdele, gâdele, Și trupul tău, ca niciodată mai alb înveșmântat doar în suflet, iubita mea, Și zăpada care-a venit, va veni, Va veni...

Să nu fie-n pericol cenușiul?

Zăpadă, zăpadă, zăpadă,

Jurnal Israelian No. 27

Să încheiem această insuficientă prezentare a poeziei lui Ion Pop aderând total la cele afirmate de profesorul târgumureșean Iulian Boldea, în Echinox numărul 7- 8 din 1988: "Ion Pop scrie o poezie ce își asumă cu fervoare propria condiție, alimentată deopotrivă de trăire și ficțiune, de real și de convenție, poezia lui Ion Pop este una de vădită intelectualizare a expresiei, în deficitul fuziunii afective inflaționiste, o poezie a interiorizării a cărei luciditate redimensionează coordonatele realității conform unei etici poetice proprii, distincte, de mare originalitate." ** După După 50 de ani nu poți fi Decât poet postmodern. E-un gând Care mă consolează cumva Și-mi explic și de ce îmi revin în minte, cu o mare îngăduință, Florile albe ale salcâmilor, banca înnegrită, Fânul cândva de curând cosit. (...) Știu acum că Poeții trădează mai multe patrii deodată, știu acum că se vor întoarce într-o singură patrie. foto: Internet

11-02- 2021

Pagina 26

Michael Davison: O pace imposibilă Întrebare: Câte propuneri de pace palestiniene a refuzat Israelul până acum din 1948?

Răspuns: Nu știu că palestinienii au făcut vreodată o singură propunere de pace cu Israelul. Până în anii 1970, atitudinea palestiniană era că numai distrugerea Israelului este o soluție satisfăcătoare a conflictului.

- Ce înseamnă de fapt sloganul liderului Arafat „De la râul Iordan la Marea Mediterană, că Palestina va fi liberă”?

- Acest citat, de la șeful PLO înainte de războiul de 6 zile, arată exact care este obiectivul palestinian: "Aceasta este o luptă pentru patrie; fie noi, fie israelienii. Nu există un drum de mijloc. Evreii din Palestina vor trebui să plece. Le vom facilita plecarea către fostele lor case. Oricare din vechea populație evreiască din Palestina care supraviețuiește, poate rămâne, dar am impresia mea că niciunul dintre ei nu va supraviețui ". „Vom distruge Israelul și locuitorii săi și în ceea ce privește supraviețuitorii - dacă există bărcile sunt gata să-i deporteze." - Ahmed Shukairy, președinte PLO, 1 iunie 1967, vorbind la o predică de vineri la Ierusalim. În cazul în care cineva vrea să susțină că aceste amenințări sunt „istorie antică”, iată câteva amenințări și declarații ale palestinienilor actuali: „Omorâți un colonist în fiecare zi ... Trageți asupra coloniștilor peste tot ... Vai de voi dacă îi lăsați să ajungă în siguranță la casele lor sau să călătorească în siguranță pe drumuri ... Vreau să ucideți cât mai mulți coloniști ... să nu fii atent la ceea ce spun mass-media, televiziunea sau apariții publice. Acordați atenție numai instrucțiunilor scrise pe care le primiți de la mine. (" Președintele Autorității Palestiniene, Yasser Arafat, adresându-se poporului său la un eveniment public, iulie 2001).

Un alt oficial de rang înalt al PLO, Abdul Aziz Shaheen, ministrul aprovizionărilor pentru Jurnal Israelian No. 27

Autoritatea Palestiniană a lui Arafat, a declarat, de asemenea, că Oslo este doar o parte a strategiei Planului pentru distrugerea Israelului. El a declarat ziarului oficial al Autorității Palestiniene Al-Hayat Al-Jadida (4 ianuarie 1998): „Acordul de la Oslo a fost un promo pentru Autoritatea Palestiniană și Autoritatea Palestiniană va fi un promo pentru statul palestinian care, la rândul său, va fi avangarda pentru eliberarea întregului pământ palestinian ". Și în cazul în care este nevoie de mai multe dovezi, iată mai multe citate din surse palestiniene, chiar și după Oslo, dezvăluind adevăratele lor intenții: „Lupta împotriva inamicului sionist nu este o chestiune de granițe, ci se referă la simpla existență a entității sioniste”.

(Purtătorul de cuvânt al PLO Bassam-abuSharif, Kuwait News Agency, 31 mai 1996). „După înființarea unui stat palestinian în toată Cisiordania și Gaza, lupta împotriva Israelului va continua” (Membru Knesset Azmi Bishara, supliment săptămânal Ha'aretz, 22 mai 1998). „S-ar putea să pierdem sau să câștigăm, dar ochii noștri vor continua să aspire la obiectivul strategic; și anume Palestina de la Iordan la mare. " (Șeful Fatah din Cisiordania, Marwan Barghouti, New Yorker, 2 iulie 2001).

Sună PLO a fi un grup interesat să facă pace?

11-02- 2021

Pagina 27

Inima Ovidiu Bufnilă Nu știu exact. Oare cum s-a întâmplat?

Poate că trebuia să se întâmple. Întâi a fost așa, o mișcare. Când m-am întâlnit la metrou cu mai mulți oameni, am aflat că a fost la fel.

Mișcarea aceea ne-a adus acolo. Da, dimineața a fost o mișcare stranie în corpul meu. S-a mișcat acolo, ceva. Nu m-am gândit ce anume.

A fost o dimineață însorită. Asta îmi aduc aminte. Se anunța o zi obișnuită. În întreaga lume erau tot felul de evenimente. Nimic neobișnuit. Știrile curgeau ca niște valuri. De pretutindeni. Rețelele de socializare trepidau.

Oamenii își exprimau temerile, bucuriile, victoriile, supărările. Mișcarea s-a produs la ora 10. Am verificat. S-a întâmplat peste tot în lume la aceeași oră. Asta a fost de neînțeles pentru mine. M-am dus la supermarket să-mi cumpăr țigări. Acolo toată lumea vorbea despre mișcarea aceea ciudată. Toți de acolo o simțiseră. Foarte puternic. Așa am înțeles că eram cu toții la fel. M-am așezat pe bordură la trotuar. Am fumat o țigară. M-am gândit. Se întâmpla ceva în lume și eu nu puteam să-mi explic. M-am uitat la un televizor de dincolo de stradă. Televizorul era pe terasa restaurantului de acolo. Lumea râdea, vorbea tare, se simțeau bine. M-am gândit să mă duc să-i întreb și pe ei. Am traversat strada. M-am bucurat că pot fi sprinten. Bună ziua. Bună ziua și ție, au spus ei.

Ați simțit mișcarea? Oho! Sigur că da. A fost ceva frumos. A fost o mișcare frumoasă. Eu nu m-am gândit la fel ca ei. Dar ei aveau dreptate.

A fost o mișcare frumoasă. Ceva s-a mișcat frumos în trupul meu. Și în trupul lor a fost aceeași mișcare frumoasă. Acum eram la fel deși nu ne cunoșteam. Ei mi-au spus același lucru. Ceva se mișcase în trupul nostru și asta ne făcea să fim la fel. A doua zi a plouat. A plouat ușor, fără fulgere și tunete. Am văzut multe umbrele pe stradă. Atunci am simțit alte mișcări în trupul meu. Foarte ciudat. Am stat de vorbă cu vecinii mei. Și ei au constatat Jurnal Israelian No. 27

același lucru ca și mine. M-am uitat la televizor dar nimeni nu vorbea despre acel fenomen.

Poate că nu era încă timpul să se vorbească despre el. Pe rețelele de socializare erau doar două, trei mărturii. Mi-ar fi plăcut să găsesc mai multe mărturii. Le-am căutat. Nu am găsit. În a treia zi am avut o impresie ciudată. Am început să am niște gânduri care nu erau ale mele. Precis nu erau. Sunt sigur de asta. Am început să inventariez gândurile mele.

Am încercat să le deosebesc de gândurile noi.

Gândurile acelea erau fie vesele, fie triste.

Semănau cu gândurile mele. Am înțeles acest lucru. Putea fi gândurile oricui. Era ca și cum cineva îmi dăruia gândurile lui. În a patra zi, a fost o avalanșă de gânduri noi. Erau foarte multe. Chiar foarte multe gânduri. A fost un moment impresionant. Dar am început să am și alte senzații decât cele obișnuite. Am ieșit pe stradă. Am stat de vorbă cu mulți trecători.

Fiecare avea propria lui poveste. Fiecare începu să simtă în mai multe feluri. Aveau gânduri care nu erau ale lor. Eu i-am întrebat dacă se simt bine. Ei au spus că e o experiență nouă și foarte interesantă. Le plăcea această nouă experiență. Unii dintre ei începuseră să vorbească despre această experiență pe rețelele de socializare. Era un subiect din ce în ce mai căutat de oameni din întreaga lume. Așa am aflat că și jurnaliștii au început să scrie despre acest fenomen. Am stat de vorbă cu câteva femei. Am stat de vorbă cu un polițist. Am stat de vorbă cu o vânzătoare. Toți au spus același lucru pe care îl știam. M-am gândit să mă plimb cu mașina. Dar trebuie să umplu rezervorul cu benzină. M-am dus la benzinărie. Acolo era multă lume. Toți vorbeau despre fenomen.

Spuneau că își citesc gândurile unii altora.

Era un lucru nou. Eu nu m-am gândit. Dar era real. Oamenii își citeau gândurile și râdeau. Nu se supărau. Râdeau. Am citit și eu gândurile unui domn care era profesor universitar. Apoi cineva a citit gândurile mele. A fost un moment foarte interesant. Am mers cu mașina mai mulți kilometri. Am ieșit din oraș. De acolo se întindea deșertul. În depărtare erau niște munți. Munții erau plini de zăpadă. Ceva m-a 11-02- 2021

Pagina 28

atras către acei munți. Am ajuns repede. Erau munți înalți. Și atunci am simțit gândurile cuiva. Era un om care avea nevoie de ajutor.

Am coborât din mașină. L-am găsit repede.

Omul căzuse într-o groapă. Nu putea să iasă. Se lovise la mână. L-am strigat. El mi-a spus că șia dat seama că voi veni să-l ajut. O parte dintre gândurile mele erau deja în mintea lui. L-am ajutat să iasă din groapă. Mi-a cerut o țigară. Se plimba pe acolo și a alunecat în groapă. Mi-a mulțumit. Am fumat apoi amândoi, în tăcere.

Gândurile mele erau acum ale lui. Gândurile lui erau acum ale mele. L-am întrebat ce crede despre fenomen. E un fenomen frumos.

E straniu și frumos. Va fi în întreaga lume? Cred că va fi peste tot în lume. E un fenomen frumos. Toți oamenii simt aceeași inimă. Asta era explicația. Într-un fel anume, dintr-odată, în întreaga lume se năștea o singură inimă. E un adevăr frumos. Indiferent de ideile fiecărui om, toți oamenii aveau acum aceeași inimă. Când am ajuns acasă, m-am întâlnit cu o femeie care lucra la primărie.

Ea era speriată. Mi-a spus că nu poate citi gândurile nimănui. Era foarte supărată. Eu am încercat să o liniștesc. Hăi să vorbim despre asta. Cum este? Nu simt nimic. Atunci tu trebuie să-ți deschizi inima. Poate că ai fost prea supărată. Poate că ți-e frică. Ea a surâs.

Am fost prea supărată. Am avut câteva probleme. Dar acum pot privi lucrurile altfel.

Dă-mi mâna ta, i-am zis. Acum simți? Ea a început să râdă fericită. Acum simțea că este ca noi toți, că este cu noi toți într-o singură inimă. În zilele următoare am întâlnit și alți oameni care nu simțeau inima. Am stat de vorbă cu ei și ei au înțeles. Nu mai ploua. Era soare. Era foarte mult soare. Acum nu mai știu dacă era primăvară sau toamnă. Știu că era foarte mult soare.

Astronomii au spus publicului, le televiziune, că sunt niște fenomene cosmice.

Dar eu știam că inima era cea care modificase gândurile oamenilor. Inima avea ea o mișcare a ei. Doctorii au încercat să clarifice fenomenul în întreaga lume. Mulți oficiali au încercat să adopte măsuri de siguranță. Dar oamenii de pretutindeni le-au spus că nu e necesar. Noi toți Jurnal Israelian No. 27

simțeam acum cu o singură inimă. Era un fenomen unic în istoria lumii. Nici nu ne-a mai interesat dacă era legat de fenomenele cosmice.

Poate că nu era legat de asta. Inima avea o evoluție a ei. Inima evolua în univers independentă de mișcările soarelui sau de exploziile stelare din alte galaxii. Eu m-am dus la cafenea să mă întâlnesc cu alți oameni. Era ca și cum am fi fost un singur om. Ne cunoșteam acum grijile, dorințele, bucuriile.

Eram cu toții convinși că va urma ceva extraordinar. Probabil că avea să vină un nou fenomen. Am stat de vorbă despre asta. Am băut cafea. Am râs, am glumit. Dincolo de râu, erau alți oameni ca și noi. Pe râu treceau vapoare. Pe puntea lor erau oameni ca și noi. Și noi toți eram o singură inimă. Dar, într-o dimineață, s-a întâmplat ceva neobișnuit. M-a oprit un vecin și mi-a spus că nu mai știe care este numele lui. Era foarte îngrijorat. Eu am încercat să-l liniștesc. I-am adus aminte care e numele lui. El mi-a mulțumit vreme de zece minute. Apoi a plecat fericit. Eu am crezut că e o întâmplare singulară dar nu a fost așa. Au fost tot mai mulți oameni care aveau probleme.

Erau tot felul de probleme. Doctorii au pregătit un tratament adecvat pierderii de memorie.

Dar nu era asta. Nu putea fi asta. Nu era o pierdere de memorie obișnuită. Evenimentele s-au precipitat. Oamenii au început să se teamă. Eu am vorbit la cafenea cu câțiva oameni și le-am spus părerea mea. Am scris și pe rețelele de socializare. Peste câteva zile, fenomenul s-a oprit așa cum a apărut. Eu nu am mai primit alte gânduri în mintea mea. Și nu am mai avut decât senzațiile mele. Nu știu să spun ce s-a întâmplat. Fenomenul a fost repede uitat în întreaga lume. Oamenii și-au continuat să-și trăiască viețile lor. Eu m-am dus la cafenea. Am încercat să vorbesc cu cei de acolo. Dar nimeni nu a vrut să mă asculte. E trist. E de neînțeles. Trebuie să fie o încurcătură. Poate că nu înțeleg eu ce se întâmplă. Întreaga omenire a avut aceeași inimă și aceleași gânduri. Am trăit asta. E adevărat. Dar nimeni nu-și amintea. S-au uitat la mine amuzați. Eu am renunțat să mai 11-02- 2021

Pagina 29

vorbesc despre asta. Mă plimb cu mașina deseori de atunci. Călătoresc prin multe locuri.

Cunosc oameni noi. Încerc să le citesc gândurile dar nu reușesc. Încerc să le simt inima dar nu reușesc. Cred că a fost un fenomen foarte ciudat. Într-adevăr, foarte ciudat. Poate că noi, oamenii din întreaga lume, am primit un semn. Poate că noi trebuia să învățăm ceva din acel fenomen. Aseară m-am plimbat prin parcul care nu e departe de casa mea. E un parc frumos, luminos, plin de flori frumos colorate. Are alei largi și bănci foarte comode. Eu mă așez pe o bancă și mă uit la bărcile care plutesc pe lac. Parcul are un lac foarte frumos, limpede, sclipitor. Adeseori pe acest lac vin lebede. El bat cu putere din aripi, elegant, și se așează pe apă stârnind valuri.

Lebedele mă impresionează. Mă uit la el și încerc să înțeleg ce e în mintea lor. Probabil că lebedele au o minte elegantă. Ele au mișcări suple. Și zboară atât de frumos și de puternic. În parc sunt și veverițe. Veverițele sunt simpatice. Țopăie peste tot. Sar din creangă în creangă. Vin la tine dacă le chemi să le dai nuci și alune. Veverițele sunt foarte sprintene. Așa trebuie să fie și mintea lor. Mă gândesc la gândurile pe care le au veverițele. Cred uneori că veverițele se gândesc în mintea lor numai la nuci și la alune. Dar sigur nu este așa. Cred că ceea ce gândesc eu despre mintea veverițelor este greșit. Și neadevărat. Ieri mi s-a întâmplat ceva extraordinar. M-am așezat pe o bancă în parc. Pe o alee a trecut un prieten de-al meu din copilărie. L-am invitat să stea cu mine pe bancă. Ne-am amintit tot felul de întâmplări frumoase din copilărie. Ne-am jucat de multe ori împreună. Am văzut multe filme. Am mâncat vată de zahăr. Toți copii din lume vor să mănânce vată de zahăr. Ce poate fi mai bun decât vata de zahăr? Dar și ciocolata e nemaipomenită. Desfăceam ciocolata cu emoție. Ne umpleam gura cu ciocolată. Ne murdăream de ciocolată până la urechi.

Mâncam și înghețată. Ce amintiri frumoase.

Prietenul meu lucru acum la gara centrală.

Dirija trenurile. Trenurile veneau și intrau în gară și oamenii alergau fie să se urce, fie să le Jurnal Israelian No. 27

întâmpine. Cred că este o meserie frumoasă. Și foarte importantă. După ce am rămas singur, am simțit ceva ciudat. Nu știu să explic cum trebuie. A fost ceva uluitor. Eu nu m-am așteptat la asta. Nici nu m-am gândit vreodată că mi s-ar putea întâmpla. În studenție am avut câteva premoniții dar eu nu le-am dat atenție.

Acum însă înțeleg importanța lor. Poate că trebuia să le iau în seamă. Poate că trebuia să fiu mai atent. Adevărul este că sunt cam distrat.

Sau poate neatent. Îmi pare rău pentru asta.

Sper ca într-o bună zi să nu mai fiu așa. Aș putea să spun și eu glume sau aș putea și eu să mă angajez la gara centrală să dirijez trenurile.

Aș putea să fac și alte lucruri importante. De ce nu? Mulți oameni fac lucruri importante. Mulți oameni gândesc lucruri importante. Și eu ar trebui să fac asta. Aș putea să mă gândesc serios la aceste lucruri. Stăteam pe bancă și mă gândeam la asta. Oamenii se plimbau pe aleile parcului. Râdeau, se țineau de mână, își spuneau tot felul de povești. Mă uitam la ei cu bucurie. Se plimbau pe alei și râdeau. Ce frumos. Lebedele coborau pe lac. Veverițele țopăiau printre tufe. Un cățel fugea după ele.

Un copil mergea cu bicicleta. Cineva lansase un balon colorat care zbura repede pe deasupra parcului. M-am uitat după balon. În copilărie lansam și eu baloane pe strada mea. Baloanele urcau repede după curenții de aer cald. Era frumos colorate. Mi-am adus aminte de ele. Ma bucurat să-mi aduc aminte de ele. Adevărul e că, acolo, pe bancă, mă simțeam bine. Cândva, mi-am adus aminte, am avut o bicicletă. Mi-a plăcut mult să mă plimb cu bicicleta. Era o bicicletă portocalie cu mai multe viteze. Au fost momente frumoase. Treceam printre oameni în mare viteză. Unii se dădeau la o parte amuzați.

Nu se supăra nimeni. Eu treceam cu bicicleta și nimeni nu striga la mine. Adevărul e că mi-ar plăcea să mă plimb cu bicicleta. De ce nu? Aș putea să mă duc la magazinul din apropiere sămi cumpăr o bicicletă. Desigur, dacă-mi cumpăr o bicicletă și vin să mă plimb pe aleile parcului, trebuie să fiu atent să nu lovesc veverițele. O să fiu grijuliu cu veverițele. Ele sunt atât de simpatice! Și sigur au tot felul de 11-02- 2021

Pagina 30

gânduri frumoase! Mi-a plăcut să mă gândesc că-mi voi cumpăra o bicicletă. M-am ridicat de pe bancă pentru că amorțisem. Am pornit la drum. Aleile era însorite. Flori parfumate inundau aleile cu parfumul lor. M-am îndreptat spre ieșirea din parc. Acolo sunt tufe de liliac.

Ele au un parfum puternic. Am văzut tot felul de fluturi frumos colorați. Erau fluturi galbeni.

Erau fluturi roșii, Erau fluturi albaștri. Și atunci s-a întâmplat ceva extraordinar. N-am crezut că se va întâmpla. Am simțit ceva ciudat în mintea mea. Era ceva foarte ciudat. Parcă era o melodie.

Da, sigur, era o melodie foarte frumoasă. Sunt convins că nu am mai auzit acea melodie vreodată. De unde venea ea? Ce era acea melodie? M-am uitat în jurul meu. Nu era nimeni. Aleea era pustie. Dar cineva cânta o melodie pe care eu o auzeam acum în mintea mea. Ce frumos! A trebuit să mă uit în jur. Mam uitat în jur foarte atent. Melodia venea parcă din toate direcțiile. Așa era. Venea din toate direcțiile. Nu m-am speriat. Eram contrariat. Poate că cineva făcea o glumă. dar nu era nimeni în jur. Soarele se pregătea de asfințit. Poate că era ceva legat de asta. Eu am văzut de multe ori câte un apus de soare care era ca o melodie. Am fost în munți și am văzut asta. Am auzit melodia soarelui. Dar nu era ca melodia pe care o auzeam acum.

Mă simțeam bine. Îmi era bine. Nu era un miraj. Era o melodie frumoasă pe care o auzeam în mintea mea. Am respirat adânc.

Melodia nu venea dinspre oamenii de pe trotuarul din fața parcului. Melodia nu venea dintr-un radio. Melodia avea ceva straniu. Nu avea ceva omenesc. Nu era cântată de un instrument sau de o voce umană. Am vrut să mă întorc la banca pe care am stat. Poate că era ceva acolo. Trebuia să caut acolo. M-am decis.

M-am întors. Lebedele zburau peste lac.

Veverițele mă priveau curioase. Nu, nu era melodia lor. Acum, mă întreb, lebedele cânt?

Acum, mă întreb, veverițele cântă? Nu pot să știu. Dar am simțit că nu era melodia lor.

Apoi, dintr-odată, am simțit un gând care nu era gândul meu. Trebuia să fie un răspuns. Eu

Jurnal Israelian No. 27

căutam răspunsul. Trebuie să fie un răspuns imediat. Nu mai aveam răbdare. Nu vroiam să aștept răspunsul.

Eu vroiam un răspuns atunci, acolo. Eu aveam nevoie de acel răspuns, oricare ar fi fost.

Am considerat că sunt pregătit să primesc răspunsul. Și atunci am auzit inima fluturelui bătând în inima mea. Și fluturele a venit din văzduh și s-a așezat pe mâna mea.

SCRISORI În ordinea cea mai importantă de idei este Comemorarea Victimelor Holocaustului.

Este un moment care amintește ceva mai crud decât războiul. Îți imaginezi că eram elevă în cursul inferior de liceu, în acele crude vremuri.

Am scris în franceză într-o revistă din Montreal despre lagărul nazist de la Ghioroc Arad. Cred, odată, să mai completez și cu alte evenimente, când tatăl meu a salvat un deținut din acel lagăr și apoi amintind despre colegele mele de bancă din liceu, colege mununate , cu care m-am înțeles întotdeauna bine.

Am rămas marcată pentru toată viața de acel pogrom din teritoriile cotropite de naziști, de o atât de mare amploare.. Mai târziu am mai citit și unele informații care erau ascunse, cartea ,,Exodul”. Am aflat și mai multe din filmul ,,The dead în the clouds”, film american turnat cu secvențe și în Canada, film în care am interpretat rolul STATUIA conspiratoare pozitivă și rolul MENAJERA a protagonistei principale, actrița Charlise Theron.

Cred că nu există o mai mare rătăcire și cruzime decât nazismul. În Canada nu există nici măcar xenofobie, ci este o armonie totală. Nu am auzit în 20 de ani, nici un caz măcar de jignire a cuiva pe teme de naționalitate. Aici se știe, orice abatere de la statutul corect al imigrantului, atrage după 11-02- 2021

Pagina 31

sine expulzarea lui spre țara de unde a venit.

Dar pe lângă aceasta există un proces continuu de instruire și culturalizare.

Să ne rugăm bunului Dumnezeu pentru Pace și bună înțelegere și sănătate în lume, Cu stimă, Melania Rusu Caragioiu

Jeni Acterian Jurnalul unei fete greu de mulțumit 1932–1947 Text ales și note biografice de ARŞAVIR ACTERIAN Ediție îngrijită, traduceri din franceză, note bibliografice și prefață de DOINA URICARIU Ediția a doua, revăzută Humanitas JENI (sau JENNY) ACTERIAN (1916, Constanța–1958, București), de fapt Eugenia Maria Acterian, sora lui Haig și a lui Arșavir Acterian.

A făcut primii 10 ani de școală la Notre Dame de Sion în București. A dat apoi examenele, inclusiv pe cel de bacalaureat, în particular și s-a înscris la Facultatea de Litere și Filozofie, pe care o va încheia în 1940 cu o teză de licență pe o temă de logică matematică: Raționamentul prin recurență. Autoarea tezei este remarcată de profesorul Alphonse Dupront, directorul Institutului Francez, care îi promite o bursă în vederea unui doctorat la Sorbona (nu-și va putea îndeplini promisiunea din cauza declanșării războiului) și îi oferă un scurt voiaj la Paris, în compania colegilor de facultate Ion Frunzetti, Ştefan Popescu, Eleonora Costescu, Simion Stolnicu ș.a. Nevoită să-și câștige existența, este ajutată de Mircea Vulcănescu, în calitatea sa de subsecretar de stat la Finanțe, să se angajeze pe un post de referent la C.A.F.A. (Casa Autonomă de Finanțare și Amortizare). Se înscrie după o vreme la Conservatorul de Artă Dramatică (1947), secția Regie. Totodată, face asistență de regie pe lângă Marieta (sau Marietta) Sadova, Jurnal Israelian No. 27

soția lui Haig Acterian, și Liviu Ciulei la Teatrele Odeon, Municipal și Tineretului, sub numele de scenă Jeny Arnotă. Traduce piese din franceză și engleză. După ce își ia diploma de regizor, părăsește postul de la C.A.F.A. și se angajează la Teatrul Municipal, iar ulterior la Teatrul Tineretului; regizează unele piese și în teatre de provincie. Se căsătorește cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgește în asemenea măsură încât se cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă și, rămânând într-o muțenie absolută, nu mănâncă și nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu.

Revine apoi la o viață normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de teatru.

Se îmbolnăvește de maladia Hodgkin, pe atunci practic incurabilă, și moare în vârstă de numai 42 de ani.

Deși opera ei cuprinde doar acest excepțional jurnal și un volum de corespondență, ambele apărute postum, Jeni Acterian face parte cu siguranță din familia marilor intelectuali interbelici. I-a cunoscut personal, de altfel, pe cei mai mulți: Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuțea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian etc. Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și alți profesori celebri în epocă au fost audiați de ea la facultate. A fost bună prietenă cu Marieta Rareș, Clody Bertola, Lucia Vasiliu, Nuni Dona, Rori Nasta și, mai ales, cu Alice Botez.

- Fragmente2 noiembrie 1946 De când am început să lucrez, cu toate că lucrez foarte puțin, m-am potolit simțitor. Nu știu cât mă va ține, dar e foarte bine fără obsesia Sănduc Dragomir. Am vorbit ieri la telefon cu el. Trebuia să ne ducem seara la „Frenezie“ dar se suspendase spectacolul. Aș fi putut să-i propun să vedem altceva, 11-02- 2021

Pagina 32

dar adevărul este că nu aveam deloc dispoziție să-l întâlnesc. I-am vorbit simplu, scurt și amical. De la o vreme îi dau telefoane numai de felul ăsta și am impresia că nu prea îi convine, îi spun scurt ce am de spus și termin repede fără să manifest nici o dorință de a-i vedea mutra de pisoi îndărătnic. E drăguț și rău, și știu perfect de bine că nu voi avea niciodată nici o mulțumire din viața cu el, dar dacă rup cu el sufăr deocamdată. Sunt încântată de faptul că am reușit să mă detașez relativ în felul acesta. Măcar atât. Nu vreau să mă mai gândesc la nimic. E inutil să mă agit, nu rezolv nimic și e stupid. Îmi văd de treabă, nu mă mai ocup de el și îl văd când am chef să-l văd. De altfel, ar fi timpul să-mi dau seama că, dacă mă încăpățânez să fac din această legătură un lucru mare, n-am să reușesc să fac niciun lucru. În fond puținul pe care-l pretind eu de la un bărbat în dragoste, adică relații civilizate, umane și puțină eleganță, este probabil imens și inaccesibil în acest climat. Nu poți „pretinde“ de la oameni nimic. Dacă te încăpățânezi s-o faci, suferi tu. Pot în schimb pretinde de la mine tot. Înțeleg deci să fiu eu civilizată, umană și elegantă, indiferent de el, indiferent de orice om cu care am de-a face. Şi principalul e să-mi văd de lucru. Asta-i principalul în veac. The rest…370 De rest acum să nu mai vorbim. Miam coborât obsesia în munca mea cea de toate zilele. Iar mă gândesc la moarte cu alt interes și e un zâmbet în mine pentru asta. Îmi fac mie însămi figură, îmi joc mie însămi o festă și ironia mea are de lucru. Am sentimentul că fac exerciții cu dinamită. Învăț să mă joc cu dinamita. Stabilesc relații, studiez mișcări, analizez gesturi, cu toate că știu perfect că, în clipa în care izbucnește explozia, relațiile, mișcările, gesturile, ca și analizele și orice fel de studii devin superflue. Absurdități inutile, dar prin însuși faptul că devin absurdități înseamnă că sunt dinainte, că sunt din capul locului. Asta nu mă împiedică să continui să joc acest joc pasionant, inevitabil prin structura mea și fără rezolvare prin structura umană. E gratuit și generos și-mi place asta. Munca oamenilor lucizi în domeniul în care nu duce la rezolvări e răzbunarea noastră împotriva zeilor.

Răzbunarea noastră împotriva zeilor… De câte ori vorbesc de zei, zbârnâie în mine două semne de întrebare, dar continui să vorbesc de ei Jurnal Israelian No. 27

pentru că dacă nu există sau faptul că nu știu dacă există, sau faptul că asta poate însemna „destin“, „hazard“ etc.… creează o altă gratuitate care iar îmi place.

7 noiembrie 1946 Am fost ieri iarăși la Radu Sighireanu.

Trebuia să intre în sanatoriu mâine, dar a amânat ca să poată veni sâmbătă la mine. Toată povestea asta e de-o tristețe crâncenă. Se pare că operația e atât de gravă încât trebuie făcută în două rânduri. Îi taie 7 coaste. Asta-mi trebuie mie acum. Viața mea, de la o vreme, a început să devină din ce în ce mai scenariu de film de mâna a doua. Numai că atunci când e viață nu mai e de mâna a doua. Pe de altă parte, Sănduc e mai monstruos ca întotdeauna. Se întrece pe sine însuși. Aștept aici în culise pe Clody Bertola și m-am apucat să mâzgălesc ca să copleșesc marasmul. Am fost la generala „Visului unei nopți de vară“. O traducere de-o vulgaritate indicibilă, o direcție de scenă inexistentă, o interpretare submediocră.

Miercuri, 13 noiembrie 1946 Aseară a fost „marea dramă“ cu Sănduc Dragomir. Definitiv stupidă toată povestea asta a mea, dar „este“. Este și continuă să fie. Se va termina probabil tot atât de ciudat și de idiot și de neprevăzut cum a început: acum am certitudinea. Credeam că dacă am să știu sigur dacă mă iubește se rezolvă totul. Nu se rezolvă cine știe ce. Ştiu sigur acum că mă iubește, dar asta nu schimbă mare lucru. Omul respectiv tot neisprăvit rămâne, tot plin de complexe de inferioritate, înțesat de false orgolii, încăpățânări, meschinării sufletești și calcule. E foarte greu și întristător să stai să dezghioci omul de sub toate aceste maldăre de gunoaie. E obositor pentru mine să stau să dau veșnic lecții de umanitate și să fiu veșnic atentă să nam aerul că le dau, să fiu veșnic atentă să nu-mi însemn victoriile, să n-am aerul că ceva ce iese, puținul care se construiește în el, îl clădesc eu cu eforturi disproporționat de mari. Ajung după victoria de aseară să fiu mai tristă decât dacă aș fi fost învinsă, sau poate tot atât. Ajung să mă întreb dacă merită să lupt atât de mult pentru a obține lucrurile pentru care n-ar trebui să dau 11-02- 2021

Pagina 33

nici o luptă, care ar trebui să fie simple și naturale. Ajung să mă întreb dacă toate aceste maldăre de gunoaie nu sunt prea adânci în el și, în consecință, lupta mea va fi cu victorii mici și parțiale, cu rezultate relative, dar „om“ nu voi putea scoate din el. E înrăit până-n măduvă. A fost probabil lovit crâncen. Asta e cert. Dar mă întreb: oricât de crâncen aș fi lovită eu, m-aș înrăi vreodată până-n măduvă???! Nu este asta o dovadă că nu e nimic de făcut?! Omul care se înrăiește în felul acesta înseamnă că n-are cine știe ce substanță, că n-are cine știe ce personalitate. Când ești uman pe linie mare nimic nu schimbă nimic dincolo de suprafață. Întrebarea este: e el înrăit chiar până-n măduvă sau sunt numai suprafețe de curățat? Mai mult ca sigur că până la urmă mă lămuresc și cu asta. E inevitabil să te lămurești cu toate lucrurile de felul acesta.

Soarta unei comori medievale dobândite de naziști - HotNews.ro FacebookTwitterEmailMai multe...

reparații pentru o vânzare forțată cu mari implicații financiare, dar este în primul rând o chestiune de justiție", a declarat Jed Leiber, un muzician californian care dă în judecată Germania în memoria bunicului său.

Bunicul, Saemy Rosenberg, era comerciant de artă la Frankfurt în anii 1920. Alături de alți colegi evrei, cumpărase, cu puțin înainte de prăbușirea bursieră din 1929, toată comoara sa de la ducele de Brunswick, un descendent al casei Guelfilor.

Pe o piață prăbușită, au reușit să revândă jumătate din monede colecționarilor americani în 1932 și au păstrat restul în siguranță în seifuri în Olanda. În 1935, la doi ani după ce Adolf Hitler a venit la putere, a cedat ieftin statului prusac, condus atunci de Hermann Goering, fondatorul Gestapo.

Pentru Leiber, „a fost pur și simplu imposibil în 1935 pentru un comerciant evreu, cu atât mai puțin pentru cei care dețineau o comoară națională germană, să obțină o înțelegere cinstită cu cel care a fost probabil cel mai mare hoț de artă al istoriei".

200 de milioane de euro

Amy Coney Barrett Curtea Supremă a Statelor Unite părea să fie reticentă luni să permită justiției americane să decidă soarta tezaurului Guelf („Welfenschatz” în limba germană), o colecție de lucrări medievale dobândite de regimul nazist de la comercianții de artă evrei.

Crucile de aur cizelate fin, piese din lucrări de aur, lucrări somptuoase ... Obiectul conflictului se referă la lucrări religioase create între secolele XI și XIV, expuse astăzi într-un muzeu din Berlin.

"Acest caz este un caz de restituire, de Jurnal Israelian No. 27

Dar Germania nu vede tranzacția așa. „Nu a fost o vânzare forțată”, a declarat Fundația pentru Patrimoniul Cultural Prusian, o instituție publică care administrează numeroase muzee, inclusiv cel în care este expusă comoara.

Berlinul se bazează pe avizul unei comisii consultative după ce a primit o cerere de restituire în 2014. Acest organism a considerat că prețul de vânzare reflectă situația pieței de artă și că nu există nicio dovadă de „presiune” din partea naziștilor. În urma acestei notificări, mai mulți descendenți ai negustorilor evrei s-au adresat justiției americane pentru a recupera comoara, pe care o estimează la cel puțin 250 de milioane de dolari (mai mult de 200 de milioane de euro).

11-02- 2021

Pagina 34

Ei s-au bazat pe o lege americană din 1976 care interzicea acțiunile civile împotriva unui guvern străin, cu excepția „încălcărilor drepturilor de proprietate definite de dreptul internațional”.

Germania a făcut imediat apel la oprirea procedurii, argumentând că această lege nu se aplică acestui caz, deoarece a fost o vânzare între germani pe pământ german.

După eșecuri în primă instanță și în apel, ea a apelat la Curtea Supremă a Statelor Unite. „Represalii” Cei nouă judecători au examinat această dezbatere juridică prin telefon, luni, pentru o decizie până în iunie 2021, care va decide doar dacă instanțele americane sunt competente. În timpul ședinței, avocatul guvernului german, Jonathan Freiman, a amintit că legea din 1976 a fost adoptată pentru a permite americanilor deposedati prin campanii de expropriere în țările comuniste, precum Cuba, să solicite despăgubiri.

El a spus că utilizarea „acestei modeste excepții pentru urmărirea penală a statelor suverane pentru încălcări ale drepturilor omului pe propriul lor teren” riscă să creeze „fricțiuni în relațiile internaționale și represalii”.

Acest argument părea să fie valabil pentru mai mulți judecători, inclusiv pentru progresistul Stephen Breyer. „Sclavia, discriminarea sistematică, tratamentul crud” încalcă, de asemenea, dreptul internațional, a spus el, avertizând împotriva posibilului „haos” dacă astfel de plângeri proliferează.

"Această interpretare amplă a legii este problematică, deoarece aproximativ 700 de judecători federali ar trebui să decidă soarta a tot felul de plângeri", a adăugat colega sa conservatoare Amy Coney Barrett. „Naziștii nu considerau evreii germani ca fiind germani”, a replicat avocatul reclamanților Michael O'Donnell, pentru ei „Holocaustul nu era o politică internă”. „Bunicul meu era mândru că este german”, Jurnal Israelian No. 27

fusese decorat pentru faptele sale de arme în timpul Primului Război Mondial, a reamintit Leiber într-un interviu acordat presei înainte de audiere. „Și totuși și-a pierdut naționalitatea când Hitler a venit la putere”.

Dumitru Ichim GODERICH, ONTARIO O luăm pe lângă sărărie, salina despre care se spune că se întinde pe sub apele Lacului Huron, cam încă vreo 7-10 km, și urcăm până sus la podul, fost de cale ferată, care traversează Râul Maitland care se varsă în lac și mergem până pe partea cealaltă. Un drum, bine amenajat, pentru ”jogging” te duce, în stânga, pe sub subțioara și căpriorii înalți ai pădurii până la vreo 2 km, atâta și celălalt spre mormântul ”Tigrului” care a hălăduit întreaga lume ca doctor și ofițer în armata britanică din India și până aici unde cu John Galt a întemeiat orașul și a pregătit așezarea coloniștilor, cei doi reprezentând faimoasa firmă ”Canada Company” de împroprietărire a noilor veniți.

Ieri, citeam în ziarul local despre disputa dintre nativi și autoritățile canadiene, nativii haudenosaunees amintindu-le despre tratatele semnate și încălcate precum multe altele.

E cald, deși e încă dimineață, și știe ce știe Matei de mă scoală în fiecare zi cu noaptea-n cap. Dar nu zic nimic să nu mi-o trântească unde mă doare mai mult că la 77 de ani aș putea fi bătrân. De data asta o luăm din nou pe cărăruia care se pierde pe sub copaci și legende în începuturi de lumi și nostalgie de fluier. Prin 1845 Alexander Graham Dunlop scria: ”Am vizitat ieri mormântul unchiului fostul Căpitanul Dunlop, sărăcuțul de el! Se odihnește într-un colțișor dulce, cu copaci în aproprierea lui, o pantă împăturită pe de o parte a malului și cu multe flori în toate părțile. Mormântul este acoperit cu o lespede de granit cu un gărduleț de stejar.” Greierii cântă și miroase a iarbă pârjolită de soare. Simți o moleșeală de 11-02- 2021

Pagina 35

până la zborul înalt al lăstunilor. Americanii spun că unde sunt rândunele nu sunt radiații și poluare chimică. Aerul e curat de parcă aș fi cu tata la Sălătruc unde mergeam la fânațul de pe Valea Uzului. Când treci atât de repede de la un peisaj să zicem marin la unul silvic sau montan simți un sentiment de vinovăție și de trădare.

Ieri Matei s-a dus în oraș și am rămas singur cu apele nesfârșite ale lacului, imens cât o mare.

Cu blagoslovenia acestei ciume psihologice care ține lumea înfricoșată în case toate locurile de agrement, gălăgia veacului aceasta, fumul de carne arsă pe grătar, plajele aglomerate, hotelurile, terasele, etc. totul e închis și pustiu și numai mie și lui Matei nu ne mai ajunge lumea. Cum el plecase în oraș eu și valurile neastâmpărate ne-am permis să stăm de vorbă pe prispa albastră a veșniciei. Așa ca între prieteni, ca în cântecul de muzică ușoară ”Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață...” La un moment dat valurile s-au oprit și întinzându-se pe nisipul cald... Dar ce le-o fi venit să mă întrebe, așa din senin: ”Mitrel, lasă-ne și pe noi să ne uităm în adâncul inimii tale!” Dacă Matei le-ar fi auzit cum discutăm, câteodată mă mai surprinde vorbind ba cu vreun nor, ba cu vreun copac abia înflorit , ba cu vreun gândăcel, le-ar fi certat, așa cum o face cu mine ori de câte ori mă surprinde: ”Shut up, don't talk nonsense”.

Dar eu le-am răspund cu aceeași drăgălășenie în glas ca al lor: ”Ei, asta nu se poate! Noi suntem frați. iar în fântâna inimii omului numai lui Dumnezeu îi este permis și numai atunci când vine să-și vadă ce mai fac chipul și asemănarea Lui, precum un gospodar care se duce în livadă să vadă ce sărbătoare cu roșu au scris cireșele sau ionatanele domnești. ” Și nici nu am terminat, că numai ce din ritmicitatea de strună lin adormitoare se ridică din neunde un bivol de apă și sărind peste toate vălurile cu care vorbeam și când m-a izbit odată în piept am căzut drept în fund ca o rățușcă.

De la indienii, prietenii lui Iulică al meu, copilul cel mijlociu al meu, care uneori dormeau la noi am aflat multe legende și taine ale Marilor Lacuri, țara străbunicilor lor.

Jurnal Israelian No. 27

Niciodată, 9 zic ei, să nu te porți urât, să nu abuzezi sau să faci rău nici apelor, nici păsărilor și nici animalele și ele îți vor răsplăti ca unui frate mai mare, cu de toate. Cine s-ar fi așteptat ca Julian împreună cu Florica Bațu și cu nativii Ojibwe să protesteze în Canada împotriva abuzurilor ecologice de la Roșia Montana?

Vedeți ce mică e lumea? Sau cine s-ar fi așteptat ca delicata poetă Florica Bațu Ichim., în calitate de Maica Preoteasă să protesteze alături de indieni pentru dreptul pământului și al copiilor lor cum a fost cazul cu nefericitul incident de la Ypperwash? Data viitoare o să vă povestesc despre serviciul lui Julian la numai 200 de km de Polul Nord, de îndrumător și proiector de programe pentru tineretul innui și gwiitchen, copiii nativilor din Northwest Territories. La ”Inuvik Youth Center” Iulian al nostru supraveghea și încuraja predarea claselor de limbă, păstrarea obiceiurilor și moștenirii culturale, cum să conducă un ”long house” ( o casă mai mare care să adăpostească familia clanului), cum să învețe a vâna cu mâinile lor, în loc de a cumpăra produsele de la marile companii și cum să rezolve problemele sociale fără violență.

A venit Matei din oraș. Nu observasem că era în spatele meu, iar eu în fund vorbind cu ”valurile, valurile” de pozna ce mi-a făcut-o bivolul albastru. Am întors capul: ”Vezi ce mi-a făcut?”, ”Cine?”, mă întreabă. Când îi povestesc cum am stat de vorbă cu sărăcuțele valuri, cum s-au rugat să le las să se uite în inima mea, măcar o singură dată ca să se facă și ele asemeni lui Dumnezeu...” Matei, întâi se uită luuung la mine (la el nu merge cu poezia, că ar încurca milioanele ca economist), apoi: ” Tu chiar nu ai mâncat nimic de azi dimineață, sau poate or fi venit Pieilor Roșii cu niște ciupercuțe din alea care se vând pe la Vancouver!” Dintr-o pungă de plastic a început să scoată de ale gurii. Și apoi răcoritoarele că tot pentru gură sunt și alea. Cine înțelege aluzia câștigă o bere ”Budweiser”.

11-02- 2021

Pagina 36

Prin anul 388 Bc., Platon avea aproape patruzeci de ani. Trecuse printr-o lovitură de stat oligarhică, o restaurare democratică și execuția iubitului său profesor Socrate de către un juriu al colegilor săi atenieni. În tinerețe, Platon s-a gândit serios la o intrare în politica turbulentă a Atenei, dar a stabilit că reformele sale prevăzute în constituția orașului și practicile educaționale pe care le visa erau puțin probabil să se realizeze. S-a dedicat în schimb gândirii filosofice, dar și-a păstrat o preocupare fundamentală, dezvoltând în cele din urmă poate cea mai faimoasă dintre toate formulările sale: justiția politică în care fericirea umană impun regilor să devină filozofi iar filozofii să devină regi. Pe măsură ce Platon se apropia de vârsta de patruzeci de ani, a vizitat Megara, Egiptul, Cirena, sudul Italiei și, cel mai important dintre toate, orașul-stat vorbitor de limba greacă Siracuza, aflat in insula Sicilia. În Siracuza, Platon a întâlnit un tânăr puternic și cu o gândire filosofică, numit Dion, cumna-tul tiranului decadent și paranoic al Siracuzei, Dionisie I. Dion avea să-i devină prieten și corespondent de-o viață.

Această legătură l-a adus pe Platon la curtea interioară a politicii din Siracuza și tocmai aici a decis să-și testeze teoria că, dacă regii ar

Jurnal Israelian No. 27

putea fi transformați în filosofi - sau filosofii în regi - atunci dreptatea și fericirea ar putea înflori în cele din urmă.

Siracuza avea o reputație de venalitate și desfrânare, iar convingerea lui Platon s-a ciocnit curând cu realitățile vieții politice din Sicilia. Curtea din Siracuza era plină de suspiciuni, violență și hedonism. Obsedat de ideea propriului său asasinat, Dionisie I a refuzat să-i permită tăierea părului cu un cuțit, cerea să-i fie pârlit cu jar de cărbune . El i-a obligat pe vizitatori - chiar și fiul său Dionisie al II-lea și fratele său Leptine - să demonstreze că erau dezarmați obligandu-i sa fie dezbrăcați, inspectați și obligați să-și schimbe hainele. A omorât un căpitan pe care îl visase că-l omoara și a omorât un soldat care i-a înmânat lui Leptine o suliță pentru a schița o hartă în praf.

Clar, acesta a fost un candidat total nepotrivit la titlul de filosof - rege.

Eforturile lui Platon au fost zadarnice. El la înfuriat pe Dionisie I cu critica sa filosofică a hedonismului generos al vieții curții siracusane, argumentând că, în loc de orgii și vin, era nevoie de dreptate și cumpătare pentru a produce adevărata fericire. Oricât de somptuoasă ar fi viața unui tiran, dacă ar fi dominată de căutarea nesățioasă a plăcerilor senzuale, el va rămâne sclavul pasiunilor sale.

11-02- 2021

Pagina 37

Platon l-a învățat în plus pe tiran atitudinea inversa: un om aservit altuia și-ar putea păstra fericirea dacă ar poseda un suflet drept și bine ordonat. Prima vizită a lui Platon în Sicilia s-a încheiat cu o ironie amară: Dionisie I l-a vândut pe filosof în sclavie. El și-a dat seama că, dacă credința lui Platon ar fi adevărată, atunci înrobirea sa ar fi o chestiune fara de importanță, deoarece, după cuvintele biografului grec Plutarh, „el nu ar fi suferit desigur, nici un rău, fiind același om drept ca înainte; s-ar bucura de fericire, deși și-a pierdut libertatea.”

Din fericire, Platon a fost în scurt timp răscumpărat de prieteni. S-a întors la Atena pentru a fonda Academia, unde probabil a produs multe dintre cele mai mari lucrări ale sale, inclusiv Republica și Simpozionul. Dar implicarea sa în politica siciliană a continuat. Sa întors de două ori la Siracuza, încercând în ambele călătorii ulterioare să influențeze mintea și caracterul lui Dionisie II la îndemnul lui Dion.

Aceste trei episoade sunt, în general, omise din înțelegerea noastră a filosofiei lui Platon sau respinse ca invenții picante ale biografilor târzii. Cu toate acestea, este o greșeală care trece cu vederea importanța filosofică a călătoriilor italiene ale lui Platon. De fapt, cele trei călătorii ale sale în Sicilia dezvăluie că adevărata cunoaștere filosofică presupune acțiune; ei arată imensa putere a prieteniei în viața și filosofia lui Platon; și sugerează că teza filozof-rege a lui Platon nu este falsă, ci doar incompletă. Aceste evenimente cheie sunt exprimate în mod convingător în a șaptea scrisoare a lui Platon, adesea ignorată.

Scrisoarea a șaptea s-a dovedit o enigmă pentru savanți cel puțin de la marii filologi germani ai secolului al XIX-lea. În timp ce majoritatea cărturarilor i-au acceptat autenticitatea, puțini au acordat teoriei acțiunii politice un loc proeminent în exegeza lui Platon. În ultimele trei decenii, unii savanți s-au straduit chiar să elimine teoria sa din canonul platonic, cel mai recent comentariu Oxford denumindu-l "A șaptea scrisoare pseudo Platonică" (2015).

Jurnal Israelian No. 27

Fiecare epocă are propriul său Platon și, probabil, având în vedere tăcerea apolitică a multor academicieni, este logic că universitarii contemporani neglijează adesea discuțiile lui Platon despre acțiunea politică. Cu toate acestea, majoritatea savanților - chiar și cei care au dorit să fie vorba de o falsificare - au găsit scrisoarea autentică, pe baza dovezilor istorice și stilistice. Dacă ne întoarcem la povestea călătoriilor italiene ale lui Platon, pe care Platon le descrie în Scrisoarea a șaptea, vom reuși să evaluăm pe originalul Platon, un istoric care și-a riscat viața pentru a uni filosofia și puterea.

Ulei-Mircea Paul Goreniuc

11-02- 2021

Pagina 38

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 39

Liviu Antonesei Viața lui Trofim Trofimovici Trofimov

Într-o frumoasă dimineață de mai, dar asta demult, pe cînd la Kremlin domneau țarii nu surtucarii și cioflingarii, Trofim Trofimovici s-a trezit cu sufletul tulburat și mintea bîntuită de neliniști. A ridicat perna, s-a așezat în capul oaselor și a început să-și lămurească originea neliniștilor și spaimelor sale. Fără îndoială, totul începuse de la un vis, iar ecourile acestuia se prelugiseră pînă cînd se hotărîse să deschidă ochii. Se făcea că era la poalele unui munte, care putea fi Caucazul, și de undeva, de nicăieri, o voce puternică îi spunea că se va pierde, că își va risipi identitatea, că în fiecare dimineață este deja altcineva decît cel care fusese cu o zi înainte. Și că asta i se întîmplă de la naștere… Își aminti că pe cînd urma vagi studii de medicină la Sankt Petersburg, auzise un profesor, sau citise într-o carte, că la anumite intervale de timp, toate celulele dintr-un organism se schimbă, sînt înlocuite de altele.

Atunci nu dăduse însemnătate informației, dar acum își dădea seama cum se schimbă omul de la o zi la alta, cum își modifică și prin urmare își pierde identitatea. Și dacă asta se petrece în trup, fără îndoială că nu altfel stau lucrurile în ce privește sufletul și mintea, doar se știe de pe vremea vechilor greci că tustrele sînt în legătură, se întrepătrund una cu cealaltă, cu celelalte. Or, el n-avea nici o poftă să-și piardă identitatea, să devină o ființă purtată de vîntul schimbării.

Iată, chestiunea e foarte serioasă, trebuie găsite grabnic soluțiile, trebuie făcut un plan care să oprească degradarea ființei sale. S-a mai gîndit, s-a ridicat și a luat de pe rafturile bibliotecii cîteva cărți rămase de pe vremea studiilor, s-a întors în pat și a început să le răsfoiască. Își adusese și caietul de notații, citea, se uita la ilustrații, nota ceva, făcea mici desene, gîndurile păreau să i se limpezească. Își dădu seama că își pierde din ființă prin ceea ce risipea zilnic din organism, dar și că trebuia să elimine pentru a face loc la ceea ce intră ca să

Jurnal Israelian No. 27

hrănească celulele acelea care apoi mureau, erau eliminate, se nășteau altele într-un proces continuu care îi săpa pe dinăuntru unitatea ființei, identitatea. Și-a mai dat seama de un lucru important, tot ceea ce elimina din corp era otravă, iar cum trupul său nu era făcut din otravă, că Domnul nu este otravă, rămîne că tot ceea ce introduce în el, alimente, băuturi, poate că și experiențele noi, sînt niște otrăvuri. Soluția era simplă, trebuia oprită alimentarea, astfel va fi stopată și producerea și eliminarea toxinelor. Descoperise și sursa bolilor, a vieții scurte, departe de cea a oamenilor din vremea Patriarhilor, pînă la urmă a morții. Da, soluția părea simplă, dar nu era chiar atît de simplă. Răsucind lucrurile pe toate fețele își dădu seama că trupul chiar nemișcat deloc are nevoie de o sursă de energie, că este nevoie de un consum, cît mai mic posibil, dar în mod inevitabil.

A adormit devreme, la lăsarea întunericului, cu gîndul că somnul este bun, pentru că încetinește toate funcțiile organismului. Nu găsi deocamdată un răspuns în ce privește rolul viselor în toată această poveste. În vis, omul face tot felul de mișcări, spațiul și timpul sînt străbătute în toate direcțiile și cu viteze de neimaginat. Se consumă sau nu materie și energie în timpul lor? Nu putea să-și răspundă negreșit nu de vreme ce ținea de vechea școală grecească, or aceea stabilise că trupul, sufletul și mintea sînt laolaltă, nu pot fi despărțite. Era încă de gîndit. La trezire, reluă problema, dar nu avu mai mult succes, așa că trecu la lucruri mai ușoare, mai la îndemînă. Începu să calculeze minimul optim de substanțe de care este nevoie pentru a obține un curs aproape imperceptibil al propriei sale schimbări în condițiile unei activități reduse și aceasta la minimul posibil, mai puțină mișcare fizică și mai multă contemplație, ba chiar și vagabondaj al gîndurilor și, desigur, o emoționalitate absentă, măcar aproape absentă la început…

Vreme de cîteva zile a tot socotit, a introdus și scos de pe lista cu minimul necesar pînă cînd s-a oprit la minimul optim, care nu cuprindea decît patru produse, trei în stare lichidă, unu în 11-02- 2021

Pagina 40

stare solidă. Dimineața, la trezire, înaintea primei ședințe de meditație, o ceașcă de ceai neîndulcit, care mărește vioiciunea minții.

După prima ședință de meditație, o cinzeacă de vodcă pură, din cereale. Se prea poate ca aceste prime două produse să fi rămas pe listă pentru că era rus, dar nu e motivul esențial, ceaiul neîndulcit nu are nici o putere calorică, iar vodca pură era și ea un fel de energie pură. A mai adăugat două cincizeci de apă de-a lungul zilei și o felie de pîine uscată, nu mai mare de 200 de grame, la prînz. Cum nu era un spirit revoluționar, ci doar unul meliorist, a mai înțeles că trecerea la doza optimă trebuie să se facă treptat, eliminînd puțin cîte puțin excesul.

La o lună de la trezirea aceea din frumoasa zi de mai, de pe vremea cînd la Kremlin domneau țarii, nu surtucarii, a ajuns la minimul propus. În calendarul său personal, ziua aceea a primit numele de Ziua Gîndului, iar cestălaltă, a echilibrului, ziua Faptei. A avut o discuție cu vrednica și cinstita sa soție Elisaveta Petrovna, care l-a înțeles pe deplin, poate și pentru că avea un ofițer care îi ținea calea, și s-a mutat într-o izbă din pădurea de pe una din moșiile sale. Îl însoțea numai Ivan, care avea grijă ca lucrurile să meargă conform planului. Ivan îi aducea cele trebuincioase, cumpăra pungile de ceai și vodca pură din oraș și pîinea uscată de la un țăran de încredere. Viața curgea, iar el rămînea neschimbat, ca și modul său de viață.

Dacă nu i-ar fi spus Ivan cîte o vorbă, că era greu de strunit la vorbit, nici n-ar fi aflat de Marele Război, de Rivaluție și de Războiul Civil.

Așa afla, dar nu-l interesa nici cît negru sub unghie. În timpul Ejovcăi, s-a trezit luat pe sus și dus într-un lagăr din Siberia. Nu i-a fost niciodată clar dacă motivul era legat de originea sa socială, de modul de viață adoptat în urmă cu aproape douăzeci de ani sau de împrejurarea că sătenii din jur îl socoteau un sfînt. Ivan a fost ridicat odată cu el și au ajuns în același lagăr. A stat acolo pînă la moartea lui Stalin, închis în infirmerie. La început, l-au bătut, au vrut să-l pună la muncă, dar el nu spunea un cuvînt și nu mișca. Ivan le-a spus gardienilor povestea și l-au lăsat în pace. Nu neapărat din vreo formă de umanism sau Jurnal Israelian No. 27

pentru că l-ar fi socotit sfînt, ci pur și simplu pentru că ofițerul care conducea lagărul se gîndise că poate fi un experiment interesant și pentru construirea Măreței Uniuni. A primit ceaiul dimineața, pîine la prînz, carafa cu apă, iar cum vodca pură era lucru rar, i se dădea o cinzeacă de alcool îndoit cu apă. Nu era chiar același lucru, dar mergea, nu era o încălcare gravă a rețetei sale. De toate se ocupa Ivan, de parcă ar fi avut o ordonanță personală! De altfel, în afară de el, de un medic deținut și niște infirmieri, nu mai vedea decît pe cei bolnavi și internați la infirmerie, pînă se vindecau sau plecau în cutii lungi de scîndură de acolo. Uneori, primea vizita comandantului, care punea să fie măsurat și cîntărit, își nota că deținutul e neschimbat, schimba cîteva vorbe cu Ivan și pleca în egală măsură nedumerit și satisfăcut. Experimentul, de fapt autoexperimentul lui Trofim Trofimovici părea să meargă și se gîndea la efectul raportului pe care avea să-l facă superiorilor, la laude, decorații, poate o avansare înspre partea mai blîndă a Rusiei.

Diminețile medita la cele înalte, nu neapărat sfinte dar oricum de deasupra pămîntului, în schimb, după-amiezile cobora mai aproape de suprafața planetei. Înțelesese o mulțime de lucruri și despre lumea aceasta neînsemnată.

De pildă că numărul deținuților și tratamentul aplicat acestora se modificau în funcție de schimbările ce interveneau în raporturile de putere de la Kremlin, locul acela în care pe vremuri domneau țării, iar de aproape treizeci de ani surtucarii. A stabilit pînă și legea chelios – păros, odată cu venirea lui Hrușciov la putere – Lenin chelios, Stalin păros, Hrușciov chelios.

Nu avea decît trei cazuri cînd a stabilit legea, dar aceasta avea să se verifice negreșit – Brejnev păros, Andropov chelios, Cernenko păros, Gorbaciov chelios, Elțîn păros. Cu Putin e mai complicat, a ajuns prea de tînăr la putere, dar se îndreaptă decis spre destinul chelios, cum se și cuvine, dacă ești respectuos cu legile!

Cu umorul care îi rămăsese intact, chiar dacă nu exprimat, se gîndi că pe vremea țarilor exista un fel de continuitate dinastică, pe cînd în vremurile noi nu mai exista nici măcar una capilară.

11-02- 2021

Pagina 41

După raportul secret, dar repede ajuns în ziare, al lui Hrușciov, Trofim Trofimovici și Ivan au fost printre primii eliberați, dar cu interdicția de a se stabili dincolo de Urali. Așa că s-au oprit într-un sat din partea sudică a poalelor lanțului muntos. El arăta ca în urmă cu patruzeci și cinci de ani, cînd era un bărbat de aproape treizeci și cinci. În schimb, Ivan își arăta anii și a mai trăit puțin după eliberare. Noroc că spusese povestea stăpânului său în sat și, după săvîrșirea lui, mai multe femei cu frică de Dumnezeu l-au luat în grijă, asigurîndu-i cele patru feluri de alimente necesare. Femeile acestea, celelalte femei, ba chiar puzderie de femei și bărbați din împrejurimi voiau să propună Patriarhiei ridicarea sa la rangul de sfînt, dar îi împiedica un singur lucru, Trofim Trofimovici nu mai știa să îmbătrînească și nici să moară… În sat, îl vizitase fostul zek Alexandr Soljenițîn, care i-a ascultat povestea spusă de Ivan, își făcuse cîteva notițe și îl pomenise întrun roman, poate și în marea enciclopedie a Gulagului. Nu avea de unde să știe, nu-l mai interesau cărțile din Ziua Faptei. Tot fără să vrea, auzise și de celebritatea literară a fostului său vizitator, despre izgonirea acestuia din Rusia și apoi despre reîntoarcere, dar lui îi erau lucruri străine, precum toate ale acestei lumi.

A trecut Crăciunul din anul 2020 de la Nașterea Domnului și ne îndreptăm spre un nou an. Trofim Trofimovici are 145 de ani după calendarul lumii și numai 108 de la Ziua Faptei.

Mă gîndesc să las sfîrșitul poveștii sale deschis, în fapt doar să sugerez cele două ieșiri, ambele cît se poate de rusești. Într-o versiune, TTT moare martirizat, poate prin crucificare, de sătenii nerăbdători să aibă un sfînt, sfîntul lor. În cealaltă, Trofim își continuă netulburat viața și obiceiurile, ca un fel de încarnare a spiritului rusesc, de la începuturi și pînă la capătul timpului…

Revoluția culturală. Compania Disney + blochează filmele Dumbo, Pisicile aristocrate și Peter Pan sub acuzația de „rasism” Așa-zisa luptă împotriva stereotipurilor „rasiste” continuă și sunt vești proaste pentru deținătorii de conturi Disney+ din Marea Britanie.

Platforma vrea să împiedice copiii sub șapte ani să urmărească provești din desene animate celebre precum Peter Pan, Dumbo și Pisicile aristocrate. Motivul: sunt discriminatorii, potrivit Daily Mail.

Platforma de streaming Disney+ a interzis oricărui copil mai mic de șapte ani să urmărească „Peter Pan”, clasicul desen animat din 1953, deoarece ar descrie „stereotipurile rasiale”. La fel de celebrele „Pisicile aristocrate” și „Dumbo” au căzut sub ghilotina corectitudinii politice a celor de la Disney, fiind eliminate din conturile copiilor din cauza aceluiași conținut.

Unul dintre părinți a povestit pentru Daily Mail: „Am vrut să-l văd pe Peter Pan cu fiica mea, dar nu l-am putut găsi nicăieri. Apoi miam dat seama că nu mai era nimic. Pur și simplu au fost eliminate din conturile copiilor.

A fost șocant”. Principalul motiv pentru care Peter Pan este acum interzis ar fi acela că prezintă un trib de nativi americani ai cărui membri sunt denumiți „pieile roșii”.

"Libertatea este dreptul de a le spune, oamenilor, ceea ce nu vor să audă !" – George Orwell

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 42

Între timp, desenul animat „Pisicile aristrocrate”, din 1970, se face vinovat pentru că are ca personaj o felină siameză pe nume Shun Gon, ai cărei ochi înclinați și dinți proeminenți sunt considerați o caricatură a oamenilor de origine asiatică. De un film realizat în 1941, care a încântat generații de copii, precum clasicul „Dumbo”, cu micuțul elefant zburător, este acuzat acum de „discriminare”? Pentru că ar fi ridiculizat sclavii afro-americani de pe plantațiile din statele sudice ale Americii.

Decizia de a interzice filmele din conturile copiilor de pe Disney+ a fost luată de un grup de experți externi, care au evaluat dacă conținutul „reprezintă un public global”. Deși filmele rămân disponibile pe conturile pentru adulți, ele vin cu un mesaj de avertizare care spune: „Acest program include interpretări negative și / sau de maltratare a oamenilor sau a altor culturi. Aceste stereotipuri erau greșite atunci și sunt și acum”.

Carți Editura SAGA - pe Amazon.com

CITIȚI săptămânal JURNALUL ISRAELIAN pe adresa : https://www.jurnal-israelian.com/

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 43

Aprecieri Jurnalului Faci

niște numere absolut excepționale, după gustul meu, foarte mulțumesc!

Acest număr al Jurnalului 26 m-a atras și făcut fericită pentru conținut; pot spune cu mâna pe inimă că este cea mai bună publicație "de cultură" din câte știu eu în afară țării. Bravo și iar bravo, am trimis la câțiva oameni pe care îi știam amatori de literatură bună, cei de limba română vor muri cu năduful că materialele vin din Israel (așa cred). Ce păcat că nu știm să iubim și respectăm ce are valoare, sau..... sunt puțini cei care l-au citit pe Dante, sau care au văzut picturi și sculpturi ale unor artiști crescuți și formați în România. În izolarea în care trăiesc în "țara tuturor posibilităților" și cu virusul sub nas, tresar când primesc lucruri neobișnuite și nu pot să nu-ți spun cât de mult prețuiesc munca și priceperea cu care faci această revistă.

Ebook pe Amazon .com O carte de artă și poezii Recent lansată de Editura SAGA

Monica Coleanca USA

EDITURA SAGA Edităm cărți, ebooks, artă, albume de famile, traduceri, eseuri, poezie și proză.

Construim siteuri până la 10 obiecte fără cost de găzduire.

Mail: gadrian40@gmail.com

Jurnal Israelian No. 27

11-02- 2021

Pagina 44