Jurnal Israelian 25 - 28 Ianuarie 2021

No - 25 Ianuarie

28

JURNAL ISRAELIAN

Anul Dante Aligheri 700 de ani de la moarte

Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romaşcanu Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com

Coperta: Miho Kajioka

Azi 42 pagini

În secolul XIV, în Italia, un poet florentin, soldat și apoi moralist, filosof, om politic, magistrat dar mai ales un gânditor profund cizelează societatea prin acțiuni și vorbe scrise. Primele capodopere care vor inspira arta și renașterea culturală a Italiei sunt cărțile lui Dante Alighieri despre Iubire, Infern, Purgatoriu și Paradis, bine cunoscute sub numele „La Divina Comedia”. Ca om politic, Dante denunță lașitatea și tarele papilor, condamnă sistemele administrative corupte ale Seniorei din Florența și nu ezită să părăsească orașul sau natal atunci când demersurile sale sunt refuzate. Va colinda Italia, Parisul, ca să se așeze în final la Ravenna la invitația lui Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Este numit ambasador la Republica Veneția, dar bolnav de malarie moare după 3 ani, în toamna lui 1321. Este înmormântat la Ravenna. Editura SAGA va marca cei 700 de ani trecuți de la dispariția acestui mare erudit și om politic printr-o serie de articole și traduceri din opera sa începând chiar din acest număr.

Lectură plăcută !

Stiri: A nins in SAHARA

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 2

Michael Nicholas Blaga REVISTA HISTORIA, DEC. 2020

„MOSSAD” sunt iniţialele din ebraică ale instituţiei de stat israeliene pentru spionaj

Istoria secretă a Mossad-ului: Crime cu acoperire legală „Mossad-ul este ca gâdele oficial sau ca medicul din Camera Morţii care administrează injecţia letală. Acţiunile voastre sunt toate aprobate de Statul Israel. Când ucideţi, voi nu violaţi legea.

Voi executaţi o sentinţă aprobată de primul ministru în exerciţiu.”

Meir Amit (Director General Mossad 1963-1968).

Cartea care face obiectul acestei recenzii poartă titlul „GIDEON’S SPIES-The Secret History of the Mossad” şi a fost publicată de Editura St. Martin’s Griffin din New York.

Tradusă în 16 limbi şi prezentată sub forma unui serial la Canalul 4 al televiziunii britanice, cartea este rezultatul unor cercetări minuţioase pe o durată de 3 ani, în care autorului i s-a permis un acces fără precedent la persoane cheie din structurile Mossad. Gordon Thomas este un scriitor britanic cu 53 de cărţi publicate până acum şi vândute în 45 de milioane de exemplare pe tot globul, iar două au fost ecranizate. Într-un interviu, autorul a mărturisit că nu ar mai scrie o asemenea carte despre spionajul israelian, din cauza ameninţărilor de tot felul primite de la diferite grupuri de interese. Autorul a fost sigur că va fi arestat pe aeroportul din Tel Aviv la plecarea sa din Israel, motiv pentru care a încredinţat manuscrisul unor prieteni pentru scoaterea lui din ţară. Asta explică, poate, de ce despre Mossad nu au fost publicate până acum cărţi de referinţă cum există despre alte servicii de spionaj ale lumii. Despre spionajul american, CIA, sunt publicate peste 200 de cărţi, iar despre cel britanic, MI5, sunt 51 de cărţi în vânzare. Pe coperta cărţii este tipărită următoarea concluzie:„Aceasta este una dintre puţinele cărţi care a captat adevărata natură a guvernului Israelului şi procesul de gândire al elitei politice israeliene” (Ari Ben-Menashe, consilier al primului ministru Yitzhak Shamir).

Jurnal Israelian No. 25

etern, instituţie care în traducere se cheamă Institutul pentru Coordonare. Acesta este pus sub jurisdicţia Ministerului de Externe al Israelului şi include în structura personalului său ofiţeri superiori reprezentând celelalte organizaţii ale comunităţii de informaţii ale Israelului: Shin Bet (siguranţa internă), Aman (spionajul militar al aviaţiei şi marinei militare). Funcţiile acestor ofiţeri superiori sunt de informare a Mossad-ului asupra nevoilor specifice ale clientelei sale. În caz de dezacorduri asupra oricărei cereri formulate Mossad-ului de către clienţii săi, obiectul dezacordului este supus examinării primului ministru. Pentru exemplificare, Ben Gurion, primul ministru la naşterea organizaţiei a dat următoarea clarificare:„Voi veţi da Mossad-ului lista de cumpărături a instituţiei pe care o reprezentaţi, Shin Bet sau Aman. Mossad va merge să obţină marfa cerută de voi. Nu este treaba voastră să ştiţi de unde s-a cumpărat sau ce preţ a plătit Mossad pentru informaţiile cerute de voi” (pag. 39). Tot Ben Gurion a definit în scris ordinul de funcţionare a Mossad-ului: „Mossad va acţiona sub conducerea mea, va lucra conform instrucţiunilor mele şi va raporta direct mie”.În concluzie, în orice acţiune a Mossad-ului trebuie văzută mâna invizibilă a primului ministru în exerciţiu la acea oră. În acest context autorul aduce detalii inedite despre Benyamin Netanyahu, cel mai tânăr primministru din istoria Israelului. Fiind un om cu experienţă în domeniul spionajului, se aştepta din partea lui să ştie cum funcţiona din interior Mossad-ul, când să asculte, cât de departe se poate merge în acţiuni externe etc.

28-01- 2021

Pagina 3

De la început însă, Benyamin Netanyahu şi-a uimit ofiţerii cu lungă experienţă în spionajul extern, prin amestecul lui în detaliile operaţionale. La început a fost interpretat acest amestec ca fiind un zel exagerat, dar lucrurile au devenit alarmante când nu doar primul ministru Netanyahu, dar şi soţia sa, Sara, dorea să privească în spatele paravanului de protecţie al Mossad-ului. Sara invita în locuinţa ei privată, ofiţeri superiori ai Mossad-ului pentru a răspunde întrebărilor ei, argumentând că ea urmează exemplul lui Hillary Clinton, când era Prima Doamnă şi se interesa despre acţiunile CIA. Sara Netanyahu a cerut să vadă profilul psihologic al conducătorilor lumii pe care ea şi soţul ei urmau să îi viziteze sau să îi primească în vizite de stat. „A cerut în mod special detalii despre activităţile sexuale ale lui Bill Clinton” (pag. 3). A mai cerut, de asemenea, să vadă dosarele ambasadorilor Israelului ale căror ambasade urmau să le fie gazde în călătoriile lor externe. Amuzaţi de cererile ei, ofiţerii Mossad-ului au replicat soţiei primului ministru că obţinerea unor asemenea informaţii nu intra în atribuţiile lor de serviciu.

Mossad-ul face SUA părtaşă la Holocaust Detalii şi mai neaşteptate sunt aduse de această carte în privinţa primului ministru Yitzhak Shamir, sub a cărui conducere a explodat scandalul Jonathan Pollard, ofiţer al marinei militare americane, prins spionând pentru Israel. Acest prim-ministru avea o teorie, potrivit căreia SUA erau în parte responsabile pentru Holocaustul evreilor din timpul războiului. El era convins că preşedintele Franklin Roosevelt ar fi trebuit să cadă la învoială cu Hitler pentru înlocuirea Angliei cu Germania în Orientul Apropiat. Ca răsplată, Hitler ar fi permis evreilor germani să emigreze în Palestina şi Holocaustul nu ar mai fi avut loc vreodată. Oricât de neverosimilă este această teorie, ea a înveninat vederile lui Shamir privind America până aproape de ură.

El a ordonat Mossad-ului „ca gest de bunăvoinţă”, să trimită în URSS o parte din cele 500.000 de pagini secrete furate de Jonathan Pollard din SUA. Shamir spera că acest gest va ameliora relaţiile Israelului cu URSS. Documentele furate cuprindeau Jurnal Israelian No. 25

informaţiile la zi ale americanilor privind apărarea spaţiului aerian sovietic precum şi evaluările anuale ale CIA ale întregii capabilităţi de război a URSS, fotografii din satelit, interceptări de comunicaţii şi rapoarte ale agenţilor CIA din interiorul URSS. Când Nahum Admoni, directorul general al Mossadului, a avertizat pe Shamir că transmiterea acelor rapoarte va permite în mod sigur sovieticilor să captureze pe spionii americani din URSS, primul ministru Shamir a ridicat cu indiferenţă din umeri (pag. 193). Acelaşi primministru apare în carte implicat în asasinarea lui Robert Maxwell, proprietarul ziarelor „Daily Mirror“ din Londra şi „Maariv“ din Tel Aviv. În decursul anilor, Maxwell devenise un agent de influenţă major al Israelului în Occident. Pe yahtul său, şeful Mossad-ului, Nahum Admoni l-a întâlnit în secret pe Vladimir Kriucikov, şeful KGB, în anul 1990, înaintea loviturii de stat contra lui Gorbaciov. Kriucikov venise în numele conspiratorilor de la Moscova să propună Israelului următoarele:Mossad va uza de influenţa sa în SUA şi Europa pentru recunoaşterea noului guvern ce se va instala după debarcarea lui Gorbaciov. La schimb, Kriucikov promitea Israelului libera emigrare a evreilor sovietici. Un an mai târziu, la 30 septembrie 1991, când Kriucikov se afla în închisoare pentru eşecul complotului, Robert Maxwell ameninţa Mossad-ul că va dezvălui lumii secretul întrevederii lui Kriucikov cu Admoni de pe yahtul său, dacă nu i se returnează milioanele de dolari furate împreună din fondul de pensii al jurnaliştilor de la ziarul „Maariv“ din Tel Aviv. Urmare acestui şantaj, Robert Maxwell este ucis. Cartea explică succesul constant al Mossad-ului în culegerea de informaţii la scară mondială prin inventarea SAYANIM-ului de către Meir Amit, directorul Mossadului între 1963 şi 1968. În traducere din ebraică, Sayamin înseamnă „ajutor voluntar de la evrei”. Fiecare SAYAN a fost şi este un exemplu al coeziunii istorice a comunităţii evreilor din lume. Indiferent de jurământul de credinţă al evreului faţă de ţara în care se află, „ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ UN EVREU VA ADMITE EXISTENŢA UNEI LOIALITĂŢI MAI MARI:CEA MISTICĂ FAŢĂ DE ISRAEL ŞI A NEVOII DE A AJUTA ISRAELUL CONTRA DUŞMANILOR SĂI”.

28-01- 2021

Pagina 4

Sayanim a îndeplinit multe funcţii:un sayan care lucrează la o firmă de închiriat automobile, va furniza unui ofiţer Mossad un vehicul fără actele legale necesare închirierii (actul de identitate, permisul de conducere, cartea de credit etc.).

Un sayan de la un hotel va oferi cazare fără actele de rigoare. Un bancher sayan va descuia uşa băncii în afara orelor de program şi va furniza banii necesari. Un medic sayan va acorda ajutor medical, tratând o rană de glonţ, fără informarea poliţiei. Sayanii nu primesc bani, decât pentru acoperirea cheltuielilor generate de serviciile lor, restul efortului lor este strict voluntar şi gratuit. Ei colectează date tehnice şi tot felul de informaţii „la vedere”: un zvon aflat la o petrecere selectă, o ştire de la radioul local, un paragraf dintr-un ziar, o poveste cu tâlc la o cină din „lumea bună”.

Sayanii oferă gratuit şi voluntar piste noi de investigaţie pentru Mossad. În anul 1998 erau 4.000 de persoane sayan în Anglia şi aproape 16.000 în SUA. Vaticanul, cel mai mare adversar al Mossad-ului Un sayan care lucra ca mic funcţionar la un bogătaş creştin din Roma, face o copie în anul 1979 de pe un document primit de la Vatican de stăpânul lui. Era o propunere a Papei Ioan Paul al II-lea către O.N.U. de transformare a Ierusalimului în oraş internaţional, patrolat de căştile albastre ale trupelor O.N.U. şi în care Vaticanul urma să aibă răspunderea tuturor lăcaşelor de cult creştin. În câteva ore, acest document ajunge pe biroul lui Menachem Begin, primul ministru al Israelului, unde provoacă consternare. Conducătorii Israelului se temeau cel mai mult de acţiunile Vaticanului, după cum declara primul ministru Golda Meir: „Sunt fascinată de structura marxistă a papalităţii. În primul rând este puterea ei financiară care e aproape fără precedent. Apoi, papalitatea acţionează fără partide politice sau sindicate. Întregul aparat este organizat pentru control. Curia Romană controlează episcopii, episcopii controlează clerul, clerul controlează pe laici. Cu multitudinea lor de secretariate, comisii şi structuri, papalitatea este un sistem croit Jurnal Israelian No. 25

special pentru spionaj şi informare” (pag. 213).

Israelienii sunt permanent cu ochii pe Vatican pentru că ştiu că au un adversar de temut, cu peste 500 de ani de experienţă informativă. În plus, Vaticanul este ostil Israelului şi un prieten declarat al palestinienilor. De aici, eforturile constante din partea Israelului de a găsi cu Vaticanul un modus vivendi.

Preşedintele Ronald Reagan a stabilit cu Papa Ioan Paul al II-lea un acord fără precedent în istoria SUA, în baza căruia Papei va fi complet informat în toate aspectele politicii americane pe plan militar, politic şi economic.

Concret, în fiecare vineri la orele 20, şeful rezidenţei CIA din Italia aducea Papei ultimele secrete obţinute de SUA de la reţeaua de sateliţi şi de la alte dispozitive de ascultare electronică sau de la agenţii CIA din lume. Niciodată în cei 500 de ani de istorie diplomatică, nu a fost mai implicat Vaticanul în acţiuni internaţionale ca în timpul Papei Ioan Paul al II-lea.

La 13 mai 1981, Papa era să fie ucis pentru activismul său, prin atentatul comis de turcul Mehmet Ali Agca. Mossad-ul a aflat din acţiuni proprii cine a ordonat turcului Agca să comită atentatul la viaţa Papei şi a comunicat Vaticanului rezultatul investigaţiei sale.

Atentatul a fost pregătit în detaliu la Teheran, cu aprobarea şi sprijinul ayatolahului Ruhollah Khomeini, care vedea în asasinarea papei prima salvă în războiul contra Occidentului şi a valorilor sale, pe care Khomeini le considera aprobate de cea mai mare biserică creştină a lumii. Drept justificare erau citate la Teheran cuvintele Papei la o întrevedere de la Roma:„Ceea ce învaţă pe oameni Coranul este agresiune. Ceea ce învăţăm noi pe oameni este pacea. Desigur, natura umană distorsionează orice mesaj trimis de religie. Dar în pofida faptului că oamenii pot apuca pe căi greşite din cauza viciilor şi a obiceiurilor rele, creştinătatea aspiră la pace şi iubire. Islamul este o religie care atacă. Dacă se începe prin propovăduirea agresiunii la întreaga comunitate, se va sfârşi prin cultivarea elementelor negative în fiecare om. Se ştie unde duce asta:asemenea oameni ne vor asalta violent” (pag. 238). Papa a reacţionat prompt la aflarea veştii şi a surprins întreaga lume prin vizita sa inopinată la închisoarea din Roma, unde era încarcerat Agca.

28-01- 2021

Pagina 5

Turcul a confirmat că totul a pornit de la Teheran. Asta a influenţat atitudinea Papei faţă de Islam şi faţă de Israel. În mod frecvent, Papa va prezice în cercul lui intim de la Vatican că noul conflict al lumii nu va fi dintre Est şi Vest, adică dintre SUA şi Rusia, ci între Islamul fundamentalist şi creştinătate (pag. 242). În decembrie 1993 Papa Ioan Paul al II-lea a recunoscut statul Israel şi a stabilit relaţii diplomatice cu acesta.

Asasinarea lui Yizhak Rabin, un mister Un capitol surprinzător al acestei cărţi este cel privind asasinarea în Israel a primului ministru Yizhak Rabin de către Ygal Amir. Un renumit jurnalist, Barry Chamish, a strâns şi a publicat pe Internet toate rapoartele medicale şi balistice, precum şi depoziţiile făcute la tribunal de cei care îl păzeau pe Rabin, de medicii, care au încercat să îi salveze viaţa şi interviurile luate israelienilor din comunitatea de informaţii.

Concluziile sunt şocante:„Teoria unui asasin, ac ceptată de Comisia de Anchetă a guvernului este falsă şi are scopul acoperirii unui atentat regizat, cu acordul primului ministru, atentat proiectat să eşueze, dar să refacă popularitatea în scădere a lui Rabin cu electoratul Israelului.

Ygal Amir a acceptat faţă de stăpânii săi din comunitatea de informaţii să joace rolul de puşcaş unic. Amir a fost echipat cu gloanţe oarbe şi a tras un singur foc, nu trei cum se credea. Yizhak Rabin nu avea sânge pe el, a mers fără sprijin pe picioarele lui la automobilul care îl aştepta. În timpul cursei stranii spre spital, Rabin a fost împuşcat de două ori cu gloanţe adevărate, care au fost trase din pistolul propriului său bodyguard, Yoram Rubin. Arma sa a dispărut la spital şi nu a mai fost găsită vreodată. Rubin se va sinucide ulterior” (pag. 133). Independent de ancheta lui Barry Chamish, există depoziţii sub stare de jurământ care susţin acuzaţia lui Chamish că „ce s-a întâmplat acolo este profund ascuns şi conspiratorial”. La proces, Ygal Amir a declarat: „Dacă vă spun adevărul, întregul sistem se va prăbuşi. Cunosc destul pentru a distruge această ţară” (pag. 134).

Jurnal Israelian No. 25

Mossad-ul ştia prinţesa Diana

cine

a

omorât-o

pe

Cele mai fascinante pagini ale cărţii de faţă rămân totuşi cele privind moartea prinţesei Diana. Mossad-ul recrutase în serviciul Israelului, cu câteva zile înaintea decesului Dianei, pe Henri Paul, şeful agenţilor de pază şi supraveghere informativă de la Hotelul Ritz din Paris, care va duce cu el în mormânt atât pe Diana, cât şi pe fiul proprietarului hotelului Ritz. Este o lungă listă a indiciilor unei conspiraţii contra Dianei şi autorul le înşiră pe toate în mod metodic şi fără menajamente.

Menţionez un singur indiciu edificator. Un fost ofiţer britanic din spionajului extern, MI6, pe nume Tomlinson, refugiat în Elveţia, a pus pe Internet numele reale a 12 colegi de la MI6 a căror misiune era uciderea Dianei, fapt care a provocat un imens scandal în Anglia. Guvernul britanic a emis un mandat de arestare pe numele lui Tomlinson şi a retras în Anglia pe cei 12 ofiţeri din misiunile lor externe. În încheiere, amintesc şi alte subiecte incendiare abordate de autor în această carte:precum faptul că Vaticanul şi Mafia italiană au strâns 200 de milioane de dolari pentru sindicatul polonez SOLIDARNOST, bani furaţi de Mossad pentru finanţarea operaţiunilor lor „negre”; Mossad-ul avea în anul 1998 o echipă de ofiţeri asasini de 48 de persoane dintre care şase erau femei-media lor de vârstă avea 25 de ani şi erau în perfectă condiţie fizică (pag. 123); Israelul este a patra putere nucleară a lumii, cu un arsenal de 200 de bombe atomice.

Foto: Internet

28-01- 2021

Pagina 6

In memoriam: GHEORGHE URSU

roman.... Insemnarile mai contin si grave manifestari de calomniere si defaimare a conducerii de partid si de stat...

Avind in vedere ca URSU GHEORGHE EMIL a desfasurat o intensa activitate de propaganda dusmanoasa prin actiuni directe sau prin intermediul unor oficine de propaganda reactionara din strainatate…, impotriva acestuia urmeaza a se incepe urmarirea penala, continuarea cercetarilor sub stare de arest si trimiterea in judecata pentru savirsirea infractiunilor prevazute de art. 166 al. 2 Cod penal… [propaganda impotriva orinduirii socialiste, nn]. Intrucit cel in cauza intretine legaturi apropiate cu unii scriitori care se afla in atentia organelor de securitate pentru conceptiile lor dusmanoase, urmeaza ca in cercetari sa se clarifice si natura relatiilor cu acestia."

Poeții sînt în general triști Ei nu înțeleg lumea Și lumea nu-i înțelege Ei iubesc lumea dar nu o înțeleg Lumea îi iubește dar nu-i înțelege Uneori când ajung să înțeleagă lumea ei o detestă Alteori când lumea ajunge să-i înțeleagă e prea târziu Și uite așa, poeții mor în general triști" "

Gheorghe Ursu

"...A furnizat postului de radio autointitulat “Europa libera” 2 materiale in care a comentat de pe pozitii dusmanoase masurile luate de partid in domeniul constructiilor din Romania, care au facut obiectul mai multor emisiuni... A copiat citate din diferite lucrari ale unor autori straini, ce contin referiri la necesitatea luptei impotriva statului si le-a afisat la locul sau de munca, cu scopul de a atrage atentia ca situatia critica din vremurile respective (... in timpul regimurilor fasciste) s-ar potrivi in prezent realitatilor din Romania... Tine in vederea publicarii un jurnal in care, pe parcursul timpului, a facut numeroase consemnari ce denigreaza realitatile din tara noastra, politica interna si externa a statului Jurnal Israelian No. 25

Dosarul de Urmarire Informativa a lui Gheorghe Ursu 1985

Tu BiShvat (Anul Nou pentru Arbori) pentru anul ebraic 5781 începe la apusul soarelui miercuri, 27 ianuarie 2021 și se termină la căderea nopții joi, 28

ianuarie 2021.

Tu BiShvat sau sau Tu B'Shvat (ebraică: ‫ )ט״ו בשבט‬este o sărbătoare minoră evreiască, care are loc în a 15-a zi a lunii ebraice Shvat. Se mai numește „Anul nou al copacilor” sau (ebraică: ‫ראש השנה לאילנות‬, Rosh HaShanah La'Ilanot). Tu BiShvat este unul dintre cei patru „Ani Noi” menționați în Mishnah.

28-01- 2021

Pagina 7

Mircea Munteanu zis "Mongolul"

Câte ceva despre cultura Cucuteni Lumea virtuală este plină de materiale despre cultura Cucuteni.

Din păcate, materialele sunt -în mare parte- greșite. Cei care sunt mai români decât românii, vor să creeze o istorie triumfalistă încă de la Adam și Eva. Pe cale de consecință, ridică în slăvi cultura Cucuteni. Pe care o definesc "prima" și "singura" cultură "neolitică" din România. În felul acesta, doresc să evidențieze prioritățile "românilor" pe plan istoric. "Evident", purtătorii culturii erau fie "români", fie "traci".

Românii fiind ei înșiși (în viziunea lor) doar traci puri, care vorbeau latina dinainte de latini.Din păcate, lucrurile nu stau așa. Cei care au scris așa ceva, au comis o grămadă de erori.

Fie nu știu preistorie, fie știu... dar manipulează informațiile, jucându-se cu mintea cititorilor.

Este firesc să apară lacune de informație la nivelul maselor. Arheologia este o ramură specializată a istoriei (o știință auxiliară, în fapt). Faptul că istoria nu se mai predă -sau nu se vrea să se mai - accentueze această carență, lăsând loc oportuniștilor care manipulează informația istorică. În măsura în care arheologii sunt prea prinși cu activitatea științifică și nu se implică în mass-media ("jurnalism", spun ei, cu evidente accente peiorative), cine face educația publicului, în domeniu? Este o mare carență. Și cei interesați exploatează -întotdeauna- locul liber. Să revenim la "oile noastre", și să vedem cum stăm, de fapt. Cultura Cucuteni este o cultură eneolitica, ce se dezvoltă în Moldova și Ucraina.

Jurnal Israelian No. 25

Având o bază pe Carpații(Orientali), se avântă -sub forma unui arc de cerc- spre nordul pontic. În zona intracarpatică, are doar o mică enclavă (Ariușd) în zona de sud-est a Transilvaniei (sud-vestul culturii în discuție).

De aici și denumirea "Cucuteni-Ariușd", care apare la unii cercetători. Cultura rezultă în urma influențelor Gumelnița și Petrești, asupra fondului local -denumit "cultura Precucuteni"-.

Prin urmare, cultura Cucuteni nu este prima, ci ultima(cronologic). Și nici nu este singura.

Alături de Cucuteni, stau -la fel de impunătoare (ba și mai mult, zic unii, printre care și subsemnatul) - culturile Gumelnița (Muntenia, Dobrogea și fațada estică a Balcanilor, până la Marmara), Sălcuța (Oltenia și sud de Dunăre, până aproape de Egeea), Petrești (Transilvania), Tiszapolgar (Transilvania, Ungaria) etc. Cucuteni nu este un caz izolat.

Pentru că avem o fragmentare ridicolă a cercetării arheologice în funcție de granițele actuale, specialiștii încep să denumească aceste mari complexe eneolitice "eneoliticul estcentral european". Dacă în neolitic avem culturi mai reduse teritorial, în eneolitic arealul culturilor devine uriaș. (Este bine de știut că neoliticul est-central european nu este autohton. Până acum, cel puțin, nu s-a descoperit nici o legătură între primul neolitic dunărean autohton - Lepenschi Vir-Schela Cladovei- și culturile neolitice clasice ce demarează cu Starcevo-Criș. Neoliticul din Valea Dunării este creat prin venirea agricultorilor din Anatolia, pe căi diferite și în momente diferite, pe o mare distantă de timp.

Există un hiatus între cele două fenomene.

Poate se va descoperi legătura, nu putem ști.

Deocamdată, datele arheologice lipsesc. Practic, neolitizarea s-a refăcut prin coloniști, în valuri: Starcevo-Criș, Vinca, Hamangia. A fost o discuție în legătură cu cultura Petrești. Ea a fost influențată de Dimini - cultură neolitică din Grecia- sau invers? Sau s-a dezvoltat doar pe baza fondului local? Disputele continuă... Deși se limitează doar la problema originii locale sau a unui grup ce a adus noile tehnologii ceramice, din sud. A dispărut teza influenței Petrești în Grecia. Grupurile nou venite se ocupă cu agricultura și sunt sedentare. Se pare că ei au adus oaia în zonă, din maquisul mediteranean. Și găina din Orient, via Anatolia. Ei au ocupat 28-01- 2021

Pagina 8

teritoriile de la aborigenii mezolitici, vânători și culegători. Nu știm dacă pe cale pașnică sau nu.

Oricum, "aborigenii" mezolitici (primii Homo sapiens sapiens de la noi) erau veniți -și ei-, cândva, spre 40.000 BC. și au deslocuit mai vechii hominizi din zonă. - Se duc discuții despre neanderthalieni: când și pe unde au venit în Europa... Omul nu își are originea în Europa, totuși. Bun, și atunci de ce greșeli așa mari, în legătură cu numita "Cucuteni"? Pentru că șansa a fost de partea ei. Cucuteni a fost descoperită prima. Și publicată. Încă de la finele secolului XIX, Teodor Burada, Grigore Butureanu, N. Beldiman, Dimitrie C.Butculescu, George Diamandi s-au ocupat de fenomen.

S-au întreprins săpături (1885) de mică amploare și s-au comunicat artefactele ceramice descoperite. (Pe baza materialelor cunoscute în zonă, din 1884). Descoperirile au fost comunicate și la Paris, în 1889. (Și către arheologi -Butureanu- și către antropologi Diamandi-.) În 1893, 1896, 1897 au fost executate săpături în Ucraina. Prin urmare, la Congresul al XI-lea de Arheologie (1897), s-a comunicat existența urmelor materiale de la Trypillie (Tripolie). Cultura se numește "Cucuteni" în România și "Trypillie/Tripolie" în Ucraina și Rusia. Englezii folosesc termenul "Cucuteni-Tripolie". Lucrurile erau -totușineclare. Nu se știa mai nimic despre această cultură. În aceste condiții, Hubert Schmidt este trimis în România în 1909. El sapă mai multe puncte, mai multe campanii. Va publica în 1932 monografia "Cucuteni" -în Germania-. Și așa, cultura intră în conștiința specialiștilor și a mass-mediei. Ba și a politrucilor și sfertodocților. La vremea respectivă, era singura cultură "neolitică" din România.(Cunoscută.)

Unii au rămas la acel nivel.(Sau manualele lor, de pe care învață -și azi- agenții lor.) Hubert Schmidt (moare în 1933) a făcut o treabă excelentă . "Nemțească". A definit fazele culturii, originile ei. A încadrat cronologic și tipologic superba ceramică colorată etc.

Aproape toate concluziile lui au fost păstrate de urmași. Mai mult. După al doilea război mondial, Vladimir Dumitrescu a avut ceva necazuri. (Fusese simpatizant legionar.)

Păcatele și le-a spălat publicând așezarea cucuteniană de la Hăbășești. Prima așezare

Jurnal Israelian No. 25

preistorică săpată integral și publicată.

Zeita cucuteni

Iar câțiva ani mai tîrziu, asistenta lui Silvia Marinescu-Bîlcu - a publicat monografia "Cultura Precucuteni". Din păcate, cultura Gumelnița nu are o monografie. Descoperită de Vladimir Dumitrescu în perioada interbelică.)

Bulgarii au publicat ceva despre ea, sub denumirea lor. Karanovo (VI). Monografia culturii Petrești a fost publicată după '90. Deci, străinii care se ocupă de preistorie nu prea au(aveau) de unde să știe ce s-a descoperit la noi. Pe lângă faptul că monografiile în limba română sunt greu accesibile străinilor, pe lîngă faptul că -azi- doar specialiștii citesc așa ceva și pe lîngă faptul că am fost după "cortina de fier" jumătate de secol. Deci, nu prea eram citiți. De nimeni din Occident. Iar în est... în afară de Marea Neagră, ce prieteni aveam? Cultura Cucuteni este cunoscută pentru superba ei ceramică colorată. La fel ca Gumelnița, Petrești, Sălcuța etc. În fapt, avem un singur orizont cultural în toată zona est central-europeană.

Diferența o face doar colorarea ceramicii. În rest, aceeași populație anatoliana venită în valuri. Posibil să fi asimilat mezoliticienii locali, dar nu e sigur. Aceeași agricultură rudimentară, aceleași cuptoare, aceleași unelte.

Locuiau pe același loc timp îndelungat. Datorită depunerilor, așezările se înălțau, capatand înfățișarea de "tel". Utilizau intensiv lutul pentru ceramică și pentru locuințe etc. Nu prea aveau arme... Dar asta e altă poveste. Creșteau animale pe lîngă casă, cunoșteau roata (carul cu 4 roți; deși, se pare că cea mai timpurie jucărie de lut sub formă de car cu 4 roți s-a descoperit în neoliticul sud-polonez), utilizau boii la 28-01- 2021

Pagina 9

tracțiune. Spre final, în zona Cucuteni apare și calul domestic. (Normal, erau cei mai la est, primii în contact cu păstorii indo-europeni.)

Utilizau cuprul și aurul pentru podoabe și diferite unelte. (De asta perioada respectivă s-a numit "eneolitic" sau "a aramei". Perioada de tranziție între neolitic și epoca bronzului. Asta nu înseamnă că epoca bronzului începe imediat după culturile eneolitice...) Era o societate matriliniară, pașnică. (Pe asta mă bazez când afirm că este posibil să fi asimilat mezoliticienii locali. Descoperiri nu prea sunt, în sensul ăsta.

Putem doar să opinam.) Spre deosebire de celelalte culturi eneolitice din zona, cucutenienii au stabilit legături pașnice cu indo-europenii și au evoluat treptat, pașnic, spre alte forme de organizare. Totuși, cultura materială s-a "barbarizat" și degradat vizibil.

Celelalte culturi eneolitice vor migra masiv în sud (Grecia, Anatolia), la venirea indoeuropenilor păstori (turme mari, conduse călare; de obicei vite mari). Întâmplător sau nu, toate așezările eneolitice se sfarsesc prin incendieri. În concluzie, trebuie să înțelegem că neoliticul și e-neoliticul est-central-european este creat de purtători anatolieni. Abia după indoeuropenizare, va apare epoca bronzului.

Tracii (ca strămoși ai românilor) vor apare după valul de migratori din Centrul Europei spre periferii -ca răspuns la migrațiile indoeuropene, dinspre Asia spre Europa-. În epoca fierului. (A doua epocă a fierului.) Deci, la o distanță de câteva milenii de cucutenieni.De acord, au fost numeroși oameni care au rezistat prin păduri, mlaștini. Zona nu s-a depopulat total. Nu se putea. Dar culturile s-au făcut praf.

Există o continuitate genetică, evidențiată de analizele ADN, dar formand noi culturi materiale, în noi condiții. Ceea ce e de subliniat în istoria sud-estului european, se referă la continua venire a unor noi populații. Din Anatolia, din Siberia, din India, Iran, Caucaz, din Centrul și Nordul Europei. Toți au distrus vechile culturi materiale, toți au fost asimilați. Întotdeauna s-au creat noi societăți. Aceste mișcări au fost la mii de ani distanță. Și definesc nu doar istoria locală, ci și istoria Europeană. A fost la fel cam în toată Europa, de altfel. Tracomanii care vor să evidențieze vechimea "românilor" fac mai mult rău decât bine. Pentru că distrug istoria reală, pentru Jurnal Israelian No. 25

niște basme naționaliste jalnice. Ei distrug efortul cercetătorilor din domeniu și păcălesc neavizații. Istoriografia română s-a remarcat prin spiritul critic și corectitudine. Așa am putut stopa excesele naționaliste ale altora, asupra noastră. Nu putem să cădem în greșeala lor și să anulăm atâtea eforturi, depuse în câteva generații. (În același timp, orice cercetător care încearcă să studieze istoria tracilor -aia adevărată, nu prostiile lor- este izolat și boicotat, pentru că ar fi extremist, blablabla. Practic, greșelile lor blochează studiul științific autentic.) Pentru istoricii români, singura cale viabilă este să spună mereu- "Adevărul, tot adevărul și numai adevărul". Indiferent de presiunile exercitate asupra lor.

28-01- 2021

Pagina 10

Prima bătălie în Europa Valea Tollensee – Epoca de bronz

Acum circa 3000 de ani în valea Tollensee din nordul Germaniei de azi s-a dat prima bătălie între triburile epocii de bronz.

Săpăturile executate de echipa arheologului Terberger a dezvăluit pentru prima dată rezultatele muncii lor pe siteul Tollense în 2011.

De atunci, au publicat mai multe lucrări despre site, inclusiv una care i-a confirmat statutul de câmp de luptă prin analiza leziunilor de pe oasele victimelor și alta care a arătat că lupta a început pe drum. Specialiștii au devenit din ce în ce mai convinși că bătălia a avut loc între două grupuri de războinici. Un grup de „localnici” provenea din zonă, în timp ce un al doilea era alcătuit dintr-un grup heterogen de luptători care s-ar fi putut aduna de la sute de kilometri distanță pentru o înfruntare în stilul războiului troian pe malurile râului.

Jurnal Israelian No. 25

foto: NG V. Minkus (sus) S. Sauer (jos)

28-01- 2021

Pagina 11

Remember ! ION VINCENT DANU

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 12

Aveți o Reclamație? Iată cum protestul venețienilor a consolidat Republica

Să ne imaginăm o societate în care cetățenii își pot exprima preocupările în mod anonim, plasând note scrise de mână în căsuțe desemnate. La rândul său, guvernul va aborda fiecare plângere în mod individual. Nu este nevoie de proteste sau demonstrații în masă.

Bine ați venit în Veneția din epoca Renașterii.Aceste cutii, sau bocche di leone (Gurile leilor), au fost împrăștiate în tot orașul, de la Palatul Dogilor până la cartierul Dorsoduro. Fiecare recipient de piatră semăna cu o față sculptată, de multe ori cu cea a leului înaripat al St. Marco care este simbolul Veneției - cu o fantă la gură în care puteau fi inserate scrisori. Cea mai veche gură de leu, care împodobea Palatul Dogilor, datează din 1618 și este încă intactă.

Cu atâtea birouri juridice în jurul palatului, fiecare departament de stat avea propria sa cutie. Și în tot orașul, diferite cutii au abordat diferite probleme - cum ar fi impozitele, frauda din piață sau disputele comerciale - în funcție de locația lor. Acest sistem descrie sistemul de guvernare existent la acea vreme: o republică oligarhică condusă de doge și numită La Serenissima (Cea mai senină Republică a Veneției). Cutia încorporată în peretele bisericii Santa Maria della Visitazione din Dorsoduro, de exemplu, a fost folosită pentru plângeri legate de gunoiul din canale. Se citea Jurnal Israelian No. 25

pe cutie: „denunțări legate de sănătatea publică pentru Sestiere din Dorsoduro”. Secole mai târziu, această cutie rămâne, la fel și problema poluării.

Gurile adevărului Veneția nu a fost singurul loc care a urmat acest tip de protocol. În perioada medievală și renascentistă, „multe orașe și țări aveau sisteme de denunțare anonimă de un fel sau altul - care făceau parte din modul în care sistemul juridic funcționa în toată Europa”, scrie Filippo de Vivo, istoric și autor al informației și comunicării din Veneția: "Regândirea politicii moderne timpurii". „A fost un sistem juridic cunoscut sub numele de inchizitoriu”, spune el. „Anchetele porneau de la o acuzație publică care implica adesea martori sau un denunț secret.”

Ceea ce a făcut eficiente cutiile de reclamații de la Veneția a fost că, prin lege, denunțurile anonime erau acceptate numai împotriva oficialilor publici, nu a persoanelor private.

Cetățenii au fost obișnuiți să „ scrie denunțuri împotriva ofițerilor guvernamentali care își foloseau greșit puterea, cel puțin teoretic”, spune de Vivo. Acest lucru a contribuit, de asemenea, la crearea unei republici puternice, deoarece „opiniile venețienilor obișnuiți au fost luate în serios”.

28-01- 2021

Pagina 13

În timp ce, oricine ar putea arunca o notă în cutii în orice moment al zilei sau al nopții, notele semnate au avut prioritate. Fiecare a fost citită și adresată către departamentul de stat relevant. Plângerile semnate și susținute de martori au fost adesea examinate de unul dintre principalele organe de conducere de la Veneția, Consiliul celor Zece.

Au urmat adunări și investigații sprijinite de probe, iar consecințele puteau fi grave, atât pentru acuzat, cât și pentru acuzator, dacă acesta din urmă ar fi mințit. Cele mai grave infracțiuni au fost pedepsite prin încarcerare în închisorile notorii ale orașului, exilul sau chiar moartea. Sistemul avea defectele sale și uneori oamenii nevinovați erau condamnați.

Dar pe tot parcursul secolului al XVII-lea, Veneția era cunoscută pentru că avea un sistem juridic eficient, deși strict, în parte datorită cutiilor, numite și bocche che parlano (gurile care vorbesc). Caterina Vianello, lectoră de teatru și operă la universitățile din Veneția și Paris, consideră că „excepționalitatea Veneției s-a datorat faptului că nu există un rege, un prinț, dictator ... nicio concentrare a puterii”.

Metoda cutiilor de reclamații a permis tuturor să aibă o voce. Și împărtășind puterea, oamenii și-au împărtășit responsabilitatea. „Toți cetățenii au fost angajați pentru o cauză comună, nu ca acum, unde accentul este pus pe individ”, spune Vianello.

Zeci de ani mai târziu, scriitorul american Mark Twain a dat o altă lovitură în aceste cutii, subliniind reputația lor uneori înspăimântătoare. În cartea de călătorie din 1869, The Innocents Abroad, el scria: „La capul scării uriașe, unde Marino Faliero a fost decapitat și unde Dogii au fost încoronați în cele mai vechi timpuri, ne-au fost arătate două mici fante în peretele de piatră - două orificii inofensive, nesemnificative, care nu ar atrage niciodată atenția unui străin - totuși acestea erau teribilele Guri ale leilor! Capetele au dispărut (sparte de francezi în timpul ocupației lor la Veneția), dar acestea au fost gurile, care au dus acuzația anonimă, împinsă în secret în timpul nopții de către un inamic, la condamnarea multor oameni nevinovați să treacă pe Podul Suspinelor și coboară în temnița în care vor spera să revadă soarele. ” În ciuda opoziției sale asupra "bocche di leone", Twain a ajuns să aprecieze vestigiile trecutului Veneției ca oraș-stat de semnificație globală. Un moment anume pare să-i fi trimis călătoria în timp, așa cum a scris „în lumina lunii, cele paisprezece secole de măreție, orașul acesta își bine merită gloria și este încă o dată cea mai mare dintre națiunile pământului”.

AG, NG, Internet

Tăcerea leilor Căderea republicii a urmat unei serii de evenimente politice, alimentate de războaiele revoluționare franceze. În cele din urmă, în 1797, Napoleon Bonaparte a amenințat că va declara război Veneției, cu excepția cazului în care va fi de acord să se democratizeze. Senatul venețian nu a avut de ales decât să abdice, încheind astfel 1.100 de ani de republică calmă și ordonată.

Sub conducerea lui Napoleon, francezii au ocupat Veneția și au procedat la jefuirea acesteia, deteriorând părți ale orașului, inclusiv Arsenalul Venețian - și distrugând multe dintre "Gurile de leu".

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 14

Cel mai diabolic material produs de omenire Corium a fost o invenție accidentală datorată omului. Atunci când o centrală nucleară se topește, barele de combustibil transformă mediul înconjurător într-o lavă nucleară. Această lavă extrem de radioactivă se topește trecând prin aproape orice material până se diluează cu suficient material străin ca în final sa găsească un loc unde să se așeze.

La 26 aprilie 1986, centrala electrică sovietică Chernobyl, la nord de Pripiat, Ucraina, a depășit limitele unui test de siguranță, care a dus la topirea unui reactor atomic de tip RBMK. Se credea anterior că un astfel de accident este imposibil la acel tip de reactor.

Expunerea barelor de combustibil fără un agent de răcire le-a permis să se încălzească.

Expunerea excesivă le-a făcut să se fractureze și să se blocheze. Au fost atât de supra-fierbinți, atunci cand au fost reintroduse în apa de racire, au fiert apa în aburi, dizlocand acoperișul clădirii reactorului. Acum, barele se puteau încălzi la nesfârșit fără a fi răcite. Acest lucru a făcut ca barele și mediul înconjurător să se topească trecând chiar până podele. O mare parte din lavă s-a răcit si a fost blocată în podele ... în timp ce, cel mai fierbinte și mai periculos material a continuat să penetreze etajele până la fundul centralei. Această lavă se numește Corium. Când s-a format inițial, provoca boli datorate radioactivității sale enorme, doar două minute în apropierea lui ar fi fost fatale. Acum, după mulți ani, expunerea e mai puțin fatală. Doza mortală este acumulată în trei ore !

Vor trece încă foarte mulți ani până ce acest infernal material se va potoli.

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 15

Umor Negru

Referitor la COVID19, vă spun ca electrician, mai bună este o izolare decât o împământare.

Bună seara, aici e clubul nostalgicilor?

– Da, dar nu mai e ce-a fost...

Doi medici psihiatri coboară scările.

Unul se împiedică, cade şi îşi rupe piciorul.

Celălalt se repede la el şi îl întrebă: ‒ Vrei să discutăm despre asta?

Atunci când o uşă ţi se închide, o alta ţi se deschide. Ştiu... că am avut şi eu Dacie.

– Salut vecine! Nu am mai văzut-o de mult pe soţia ta, v-aţi despărţit?

– NU... parchează maşina.

Scarlett O'Hara: “After all, tomorrow is another day”. Translate into romanian: “Nu e dracul chiar aşa de negru”

La Bancă: – O să mori în mizerie sărac şi prost!...

– Nu am înţeles... ce aţi spus?

– Am spus: Creditul d-vstră a fost aprobat!

Mulţumesc din suflet celui care a inventat maşina de spălat rufe, vase şi uscătoorul. Ăsta cu fierul de călcat şi-a bătut joc...

– Eu nu mă căsătoresc cu un zgârcit ca tine! Poftim inelul!

– Unde e cutiuţa?

“Ce faceţi dacă vedeţi un omuleţ verde?”

60% au răspuns “mă las de băut“, 30% „mă apuc de băut“, 9,9% „merg la psihiatru“, doar o fetiţă a răspuns: „traversez”.

Puteţi să vă păstraţi relaţia vie dacă vă lăsaţi dimineaţa reciproc bileţele de dragoste. De exemplu: „Puteam să te sufoc azi-noapte în somn, dar n-am făcut-o!”

De aproape 20 de ani, o duc pe nevastă-mea în concediu la mare şi ea tot nemulţumită...

O fi de vină faptul că stăm în Constanţa?

Cum explicăm noi unui străin că, la noi, „să mori tu?” înseamnă „ce veste bună mi-ai dat!”

Clientul: Ce fel de restaurant e ăsta? Ciorbă nu mai este, desert nu mai este... aduceţi-mi haina, vă rog!

Chelnerul: este un restaurant cu specific românesc... nici haina nu mai este.

Pentru poetul Ovidiu, vechii romani n-au găsit pedeapsă mai aspră decât exilul pe litoralul românesc!

România Pandemie 2020: La 30 de cazuri pe zi ne băteam pe drojdie şi hârtie igienică, acum, la 1.100 de cazuri pe zi, ne batem pe cazări la munte şi la mare.

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 16

PSALMUL 136 (al lui David) [O parafrază a lui Şerban Foarţă] La râurile care curg prin Vavilon, acolo stam jelindu-ne întru amurg, Sionul când ni-l aduceam aminte, – după ce în ram de salcie spânzurasem harfa, pentru că-n stare nu eram cântări să vindem, precum marfa.

Ziceau: „Cântaţi-ne cântări de prin Sion!”, – dar cum să-l bucuri pre cel ce robul altei ţări te-a fost făcut, şi-atunci când muguri amari dădeau din pomii care, cerniţi aidoma eşarfei de doliu, numai viţe-amare întreţeseau cu struna harfei, – pe care n-ai decât s-o spânzuri de ramurile unei sălci, după ce lacrima, drept prânzuri, o mesteci zilnic între fălci şi limba nelipită încă de cerul gurii tale,-acum când ţi-aminteşti că,-n jale-adâncă, acolo plânsem cât şezum.

Vavilon

Jurnal Israelian No. 25

Sofia Gelman

- Oameni suntem

Este greu să facem abstracție de felul - uneori agresiv - în care ni se prezintă „binefacerile” preconizate de partidele care concurează pentru votul nostru. Este foarte trist să realizezi că în decursul celor doi ani de la data primelor alegeri, mergem a patra oară la urne ! Va fi interesant de urmărit, cu ce anume ne ademenesc formațiunile politice noi dar și partidele tradiționale. Problemele nu lipsesc, de pildă catastrofa economică sau prezența diferitelor variante ale virusului Covid 19 care persistă încă, deși par a fi atenuate grație vaccinărilor în ritm fără precedent; promisiunea rezolvării diverselor dificultăți, prezintă tot atâtea posibilități de a atrage potențialii votanți.

Tentațiile sunt mari, în ipoteza în care soluționările se vor fi adeverit, cu toții vom avea numai de câștigat. Totuși, aș vrea să vă atrag atenția asupra unor specificități inerente acestei perioade, prin cuvintele lui Otto von Bismarck : „Niciodată nu se spun mai multe minciuni decât după vânătoare și înainte de alegeri…”

28-01- 2021

Pagina 17

Pastile cu DOMINIC DIAMANT Citind „Jurnalul israelian” pe care mi-l trimite săptămânal prietenul meu Adrian Grauenfels, rămân siderat de noutăţile aflate despre creatorii de toate genurile. Nu m-am putut abţine şi i-am trimis o poezie intitulată „O simplă adnotare” în care mă refer la câteva nume care mi-au reţinut atenţia în mod special, cum ar fi poetul Paul Celan, Aura Christi, Magda Ursache, Munteanu şi, de ce nu, prietenul meu AG, vinovat de toată această tărăşenie. *** Ca reprobabil făcător de rime / ce, pân-la urmă, o să mă suprime / mi-am spus conciliant că nu-i o crimă / dacă mai scriu ceva cu monorimă. Şi, neştiind în sufletu-mi ce zace, / mă socoteam atât de perspicace / cu aeru-mi subtil de vino-ncoace / încât, când m-am trezit, miam zis „Piei, drace ! / atâta aroganţă nu se face / Piei, diavole, şi lasă-mă în pace,/ ca să-mi tihnească ciorba cu potroace / şi să mă simt O.K. la patru ace !” Că toată lumea ştie-a se preface. ***

copii adoptaţi şi câţiva nepoţi cu care formează o mare şi frumoasă familie. În martie 2013, la a şaptea Gală a Premiilor Gopo, la vârsta de 85 de ani, lui Codrescu i s-a acordat Premiul pentru întreaga sa activitate.

Pe 2 octombrie 2020, tot ca o încoronare şi recunoaştere a întregii sale activităţi, i s-a conferit un fel de Oscar românesc, pe care l-a primit ca să i-l înmâneze chiar Silviu Radu.

A avut de suferit de pe urma regimului comunist care, pentru a-l discredita şi a-l distruge, a recurs în mod infam şi la arestarea soţiei sale în vârstă de doar 26 de ani care a fost torturată bestial pentru a i se smulge unele informaţii pe care ea, în mod demn, a refuzat să le dea, neavând nicio noimă.

Doamne, ce surpriză siderantă !

La emisiunea „Destine ca-n filme” moderată de Iuliana Marciuc l-am revăzut ca invitat pe marele actor Constantin Codrescu, pe care-l cunosc ca artist din primii ani ai liceului la Colegiul Naţional Sf.Sava, când Teatrul Naţional îşi găsise sediu în liceu, unde se dădeau spectacole.

Fenomenală figură acest om, care, la anii senectuţii, arăta ca un patriarh înconjurat de o familie, pe care şi-a creat-o şi şi-a păstorit-o ca nimeni altul de-a lungul anilor.

Am înţeles că un alt om de teatru, Silviu Radu, i-a dedicat un film atât de bine făcut, încât după vizionarea lui de două ore, a fost surprins plângând de atâtea emoţii.

Codrescu a fost un actor, de teatru şi film, regizor, profesor, ctitor de aşezăminte şi un om extraordinar, cum rar mai există în lumea românească. A ţinut trei soţii, a avut trei

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 18

Liviu Antonesei

Lecturi pandemice – Un roman fermecător Inițial, am intitulat articolul „un roman splendid”, dar mi-a sunat cunoscut. Și pe bună dreptate, îl folosisem deja cînd am prezentat splendiul roman al lui Peter Demeny înainte de anul nou. M-am gîndit apoi la „un roman minunat”, dar nu mergea. Sigur că romanul e și splendid și minunat, problema era că, pentru mine cel puțin, minunile te cam blochează, te lasă fără reacție, pe cînd farmecul te atrage, te ia cumva prizonier, ceea ce mi s-a și întîmplat în vreme ce citeam cel mai recent roman al lui

Radu Țuculescu – Femeia de marțipan (Editura Polirom, Iași, 2020). Farmecul lecturii a fost atît de puternic, cartea mă atrăgea pagină după pagină atît de tare, încît am făcut ce fac de obicei în astfel de situații, am citit cît mai încet posibil, am întins cît am putut lectura, dar nu la nesfîrșit. I-am spus asta autorului și mi-a dat o veste bună, pe 1 ianaurie, chiar de ziua lui, a început să scrie la un al doilea volum! Radu Țuculescu este probabil cel mai activ prozator din generația mea, o generație ieșită la lumină în jurul anului 1980, de asta am și fost porecliți optzeciști. Sigur, unii dintre colegii noștri nu mai pot fi activi pentru că au părăsit această lume – Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Alexandru Vlad, dar și alții–, dar mulți sînt aici și, dacă mai scriu, publică foarte rar proză sau deloc. Radu însă scrie și publică într-un ritm admirabil de constant, un roman cam la doitrei ani, iar între ele, cărți de povestiri sau volume de teatru. Romanele le-am citit toate, pe cele mai multe le-am și comentat în cronici, recenzii, semnale, cred că am scris și un articol mai amplu la o rubrică pe care o țineam pe vremuri ba în Timpul, ba în Observator cultural, sub titlul Poeții mei/ Scriitorii mei, după caz. Dacă nu am citit toate cărțile de teatru și de povestiri, nu e doar vina mea, ultimele două volume de proză scurtă s-au întors la expeditor prin grija poștei române! Asta e!

Se înțelege deja că Radu Țuculescu este unul dintre prozatorii mei preferați. Și nu doar români, și nu doar de azi. Intră în cercul Jurnal Israelian No. 25

restrîns al prozatorilor preferați de oriunde și dintotdeauna. Toate romanele sale sînd scrise excepțional, au povestea mare și poveștile coleterale foarte interesante, beneficiază de o artă a compoziției fără fisură. Ce-mi aduce în plus mie, cititorul, cel mai recent roman? Voi spune, după ce voi preciza că este un roman de dragoste și un roman de inițiere. Dacă nu cumva este un roman de inițiere care mizează pe dragoste și pe călătorie, cea din urmă, în spațiu și în timp. În fond, ultimele două părți ale romanului, se petrec la șapte ani distanță de la evenimnetele din prima parte. Atunci, pare să se ivească dragostea dintre Marti și Maraia.

La finalul acelei prime părți, se petrece un fel de promisiune, acel tip de promisiune care rămîne îndeobște fără consecințe. Nu și în acest caz. Povestea se reia după șapte ani, dragostea crește pe măsură ce se desfășoară călătoria.

Care e noutatea întrebam? Noutatea este că, pentru prima oară în romanele sale, în Femeia de marțipan, apare o dimensiune magică, miraculoasă, fantastică, care nu îți sare în ochi, care se insinuează prin mici evenimente inexplicabile la modul realist. Maraiei îi ies uneori fuioare de ceață din umeri, ochii săi capătă o culoare definită după primul act de iubire trupească. În timpul sejurului la Viena, protagoniștii au parte de o întîlnire plină de farmec cu cei doi Johann, Tatăl și Fiul. La Praga, prin negură se văd soldați și tancuri din alte vremi etc, etc. Apar multe astfel de semne ale irealului, însă mereu aproape pe neobservate, cu un aer firesc. Aici este un semn de mare artă a compoziției, care și conferă farmecul aproape de neexplicat al romanului.

Adaug că ultima parte cuprinde o crudă și amuzantă poveste polițistă, Marti este detectiv criminalist, din care un scriitor mai zgîrcit ar fi scos o altă carte! În rest, nu intru în detalii, fiecare cititor are dreptul la lectura sa, la surprizele sale, adaug numai că personajele, principale secundare și episodice, sînt perfect construite, iar ochiul, urechea și celelalte simțuri ale autorului surprind lumile evocate cu un talent rar. La Viena, Amsterdam și alte cîteva locuri s-a întîmplat să fi călătorit și eu. Citind romanul lui Radu, am avut seazația că sînt iarăși acolo…

28-01- 2021

Pagina 19

niciodată imediat. Așa că surprind imaginea din fața mea cu camera foto, apoi îmi ia timp

Arta lui Miho Kajioka Născută în Okayama, Japonia, Miho Kajioka a început cariera de pictor înainte de a trece la jurnalism. Apreciind artele, în anul 2011 a apelat la metodele tradiționale de realizare a imaginilor și la „desenele” fotografice pentru care este cunoscută astăzi. Kajioka expune la evenimente internaționale, cel mai recent la The Photographers ’Gallery din Londra și Polka Galerie din Paris, unde a lansat recent cărți în ediție limitată: "So it goes, so it goes" și "Tanzaku". Iată ce declară artista despre dânsa: Am început să studiez arte când aveam 19 ani. Cred că experiența de a lucra pentru știri și documentare TV m-a ajutat să construiesc povești și să-mi dezvolt proiectele. Am învățat cum să fiu clară despre ceea ce vreau să arăt, dar și despre modul în care publicul m-ar primi. Nu este vorba de a planifica, ci mai mult de imaginat. Nu ma simt bine să fiu numita fotograf. Încă nu știu cum să folosesc corect camerele pentru a face fotografii. Multe dintre imaginile mele bune s-au născut din întâmplare și îmi place faptul că nu am control deplin asupra lucrărilor mele. Folosesc tehnici fotografice pentru a face "desene" cu accidente.

Sunt cea mai fericită persoană din lume când creez lucrări noi sau testez idei noi. De asemenea, când sunt prezentată la o galerie și când primesc oameni la deschidere, simt că aș putea muri fericită ! Viteza lumii este prea rapidă pentru mine și nu pot reacționa Jurnal Israelian No. 25

pentru a înțelege ceea ce văd și simt. Abia după ce am început să fac fotografii am putut să mă înțeleg în sfârșit pe mine și ce voiam să spun.

Am predat un curs-atelier pentru prima dată în vara trecută. Nu mi-am imaginat niciodată că îmi place să învăț atât de mult. A fost o plăcere să privesc ideile și proiectele oamenilor, să încerc să intuiesc ceea ce doresc cu adevărat să arate și să le dau sfaturi potrivite. Este ce vreau să fac în continuare. Kurt Vonnegut Jr. este unul dintre scriitorii care m-au inspirat foarte mult. Sunt sigur că odată a fost răpit de extratereștri și a călătorit în timp. Haiku-ul și poezia japoneză mă inspiră, de asemenea, să văd cât de multe pot spune părțile nescrise.

Paharul meu este pe jumătate gol și pe jumătate plin. Nu cred că trebuie să alegem una. Amestecul de diferite elemente face viața mai bogată și mai frumoasă.

28-01- 2021

Pagina 20

Când întâlnim ceva frumos sau amuzant, inimile noastre se deschid și devin vulnerabile să se bucure de el. Cred că frumusețea și umorul sunt cheile pentru a ne opri creierul și a ne lăsa simțurile să ne comande. Pentru mine, frumusețea este semnul dreptății. Și a nu te lua prea în serios pe tine și lucrările tale - simplu este un alt punct esențial. Vreau să am dreptate și sa fiu simpla, cu frumusețe și umor.

Cred că există o diferență de sensibilitate estetică și intelectuală între Japonia și vest. În Japonia, multe lucruri trăiesc împreună armonios și nu alegem, ci lăsăm lucrurile să plutească între ele. Simțurile noastre devin foarte clare atunci când suntem într-o situație dificilă.

Cu acest tip de stare de spirit, percepem ceea ce în mod normal nu putem vedea în jurul nostru. Din cauza situației Covid-19, mi-a plăcut să fiu din nou singura, să găsesc frumusețe în viața mea de zi cu zi. Să mă confrunt cu mine este uneori greu, dar este ceea ce trebuie să fac și asta mă duce acolo unde mă simt mulțumită.

Jurnal Israelian No. 25

Mă inspir mai mult din muzică decât din fotografie. Prima dată când am auzit "Deve Ser Amor" de Baden Powell, mi-am imaginat o pictură a lui Joan Miró. Câțiva ani mai târziu, am întâlnit pe cineva care a spus exact același lucru. Cred că vreau să fac ceva mai aproape de muzică decât de artele vizuale. În martie, voi avea o expoziție de ceremonie a ceaiului folosind lucrările mele cu maeștrii ceaiului din Kyoto. Încerc să îmi combin lucrările cu alte medii, testând cum vor arăta lucrurile.

28-01- 2021

Pagina 21

- DANTE ALIGHIERI 700 de ani de la moarte

Anul acesta 2021, se împlinesc 700 de ani de la decesul marelui poet DANTE ALIGHIERI. Dante deschide cu brio literatura profană, prin lucrarea Vita Nova în 1294. Este o expresie a genului medieval al iubirii curtenești scrisă în stil prosimetric, o combinație atât de proză, cât și de versuri. Au urmat 7 secole de rafinare a artelor culminate de Renașterea Italiană începută în secolul 15 și apoi amplificare și ramificare după revoluția culturală și industrială din secolul 19 și 20. Câteva limbi majore: latina, engleza, franceza, germana și italiana s-au răspândit în Europa și în fiecare grai autori, prozatori, istorici, filosofi și poeți au gândit și scris într-o permanentă evoluție a stilurilor și genurilor. Boccaccio, Petrarca, Rabelais, Shakespeare, Goethe, Baudelaire, Zola, Hugo... bătătoresc drumul spre modernism, poezia avangardistă, teatru, comedie sau eseu literar. Efervescența științelor, a astronomiei și a fizicii, problemele sociale, războaiele, religiile care se despart și modelează diferit popoarele, toate afectează viața materială și spirituală, condiția umană...

Rezultatul este o moștenire cultă care nu va stagna ci va cuprinde și incita milioane de cititori la lectură, reverie și atitudine.

Primul bestseller laic cunoscut în Europa "Roman de la Rose" este un poem medieval francez care expune o alegorie romantică scrisă în stilul unui viziuni avute în vis. Îndrăzneaţă pentru vremea ei, lucrare avea ca scop să înveţe şi să discute Arta dragostei, a flirtului şi a curtoaziei. Poemul a fost scris în două etape. Primele 4600 de versuri aparţin unui tânăr poet, Guillome de Lorris, care le Jurnal Israelian No. 25

scrie în anul 1230, pe când trăia în Cartierul Latin al Parisului. Povestea este situată într-o superbă grădină în care cavalerii obişnuiau să se plimbe şi să întâlnească tinere domniţe. Întâlnirile devin amoroase şi în esenţă cartea era privită ca un manual de dragoste curteană.

După moartea prematură a lui Lorris, 45 de ani mai târziu (anul 1275) Jean de Meung poreclit Şchiopul, un tip instruit şi curajos, adaugă 18.000 de rânduri noi. Cartea devine un cod etic enorm, iubirea este gonită ca să facă loc unor personaje moraliste că de ex: Raţiunea, Geniul, Orgoliul. Avem un caz unic în istoria literaturii. Cei doi autori au temperamente total opuse, Lorris este plin de o graţie dulceagă şi afectată, Meung aduce forţă şi cruzime. Lorris priveşte dragostea prin prisma viziunii cavalereşti, eroice, Meung anticipându-l pe Rabelais este cinic, chiar în pasajele erotice.

Prin scrisul său Jean de Meung deschide o cale care va fi urmată de Diderot: romanul este plin de subînţelesuri, monologuri în care autorul reface textul rafinat al lui Lorris într-un cocteil de închipuiri filozofice, expresie a dușmăniei sale pentru aristocraţie, plasând în spatele aventurilor amoroase cunoștințele sale metafizice, astronomice şi medicale. A fost copiat manual în circa 100 exemplare. Mai târziu apar școli, academii și o mai largă alfabetizare necesară comerțului și administrației. Dar războaiele fie ele religioase sau nu, molimele sau inchiziția frânează avântul spiritual al evului mediu. Fiecare epocă, ba chiar fiecare generație a avut parte de un sfârșit al lumii. După un genocid, după un război, după un crah financiar precum cel din 1929, după o pandemie, lumea de după ele nu a mai fost aceeași. Câțiva autori, erudiți și filosofi: Galileo, Newton, Kant, Descartes, Hegel (Realul este rațional; raționalul este real.”), Drawin, Nietzsche etc demonstrează determinismul naturii și al fenomenelor în care existăm. Clasicismul înflorește și se răspândește copios. Dar, o polemică veche între religie, divinitate și științele concrete, palpabile, ale naturii este definitiv zdruncinată de "Teoria relativității" propusă de Albert Einstein și demonstrată cu ocazia eclipsei totale de soare din 29 mai 1919 ( numită Eclipsa Relativității Generale). Spațiul și timpul sunt un continuu curbat de masă, gravitația este universală și 28-01- 2021

Pagina 22

fenomenele sunt relative la un anume sistem de referință, fix. Dar nimic în univers nu este fix.

Iată începutul postmodernismului. În numai câțiva zeci de ani, Einstein, Freud, Proust, Kafka modifică total viziunea ordonată, carteziană, a lucrurilor. Formula cauză efect devine perimată. Autorii pot călători prin timp, folosi legitim absurdul, somnul, visele, halucinația, mișcarea ... ele sunt forme de viață și de expresie care pot fi folosite în scopuri estetice - spirituale. Devine imperios necesară cunoașterea, răspândirea culturii, dialogul între arte și etnii. Sarcina este preluată de traducători care permit traducerea și difuzarea scrierilor importante dintr-o limbă în alta. Foarte repede, futurismul, dadaismul și suprarealismul sunt îmbrățișate de artiști și dezvoltate de-a lungul secolului XX . Pictura, arta fotografică, cinematografia, muzica, poezia și teatrul beneficiază de o libertate și de o creativitate fără precedent. Sa revenim la marele Dante. Istoria modernă îl marchează ca poet și filosof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu.

Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este primul mare poet de limbă italiană. „Dante era de statură mijlocie, cu un umblet grav și liniștit. Avea o față lungă, nasul acvilin, ochii mari, pielea brună, părul negru și des, totdeauna cu o căutătură melancolică și gânditoare” .

(Giovanni Boccaccio, Trattatello in laude di Dante). În acea perioadă, Italia era faramitata @in orase-state. Florența era pe cale să devină statul cel mai important și puternic din Italia centrală. La nașterea lui Dante, Florența se afla în puterea Ghibelinilor. În 1266, familia Guelfii revin la putere și Ghibelinii sunt expulzați din oraș.

Dante Alighieri s-a născut la Florența, în luna mai 1265, într-o familie din mica nobilime.

Tatăl - Alighiero di Bellincione - era negustor și a murit când Dante avea 17 ani, iar mama Gabriella degli Abati - a murit în copilărie. Cel mai semnificativ eveniment al tinereții, după cum singur spune în opera sa „La Vita Nuova”, este întâlnirea în 1274 cu Beatrice (nobila florentină Bice di Folco Portinari), pe care o vede în numai trei ocazii, fără să fi avut oportunitatea de a-i vorbi vreodată. Îndrăgostit Jurnal Israelian No. 25

de ea până la adorație, Beatrice devine simbolul angelic al grației divine, pe care o va cânta exaltat în „La Vita Nuova” și mai târziu în „Divina Commedia”. Creațiile sale scot în evidență o erudiție deosebită pentru timpurile sale. A fost profund impresionat de filozofia și retorica lui Brunetto Latini, care apare ca figură importantă în „Divina Comedie”. În Florența, audiază prelegerile de filosofie și teologie la școlile franciscane (pe lîngă biserica Santa Croce) și dominicane (la biserica Santa Maria Novella), studiindu-i mai ales pe Aristotel și pe Toma d'Aquino. Se știe că în 1285 Dante se afla în Bologna și este foarte probabil să fi studiat la renumita Universitate din acest oraș. În 1292, doi ani după moartea Beatricei în urma unei boli, Dante începe să scrie „La Vita Nuova”. În același timp, se angajează în viața politică turbulentă din acel timp, imaginând în persoana împăratului „Sfântului Imperiu Roman” mitul unei posibile unități politice.

Totuși, în 1293, în urma unui decret prin care nobilii erau excluși de la orice activitate politică, Dante este constrâns să se dedice numai creației literare. Doi ani mai târziu, acest decret este abolit, cu condiția ca persoana interesată să facă parte dintr-o corporație artizanală. Dante se înscrie în corporația medicilor și farmaciștilor, și în cea a bibliotecarilor, cu mențiunea de „poet”.

Se afiliază fracțiunii „Guelfilor albi”, care se opuneau influenței papei Bonifaciu al VIII-lea Caetani. În 1295, este trimis în San Gimignano cu o misiune diplomatică iar în 1300 este ales ca magistrat, unul din cei șase "Priori" supraveghetori ai puterii executive care alcătuia „Signoria”. La îndemnul lui Dante, liderii grupurilor antagoniste - „albii” și „negrii” - din rândul Guelfilor, au fost exilați pentru a se menține liniștea în oraș. În timp ce Dante se găsea la Roma, chemat de papa Bonifaciu VIII, fracțiunea „negrilor” preia puterea politică în Florența, iar lui Dante i se interzice prezența în oraș și este condamnat la o amendă. Neavând suma necesară, este condamnat la moarte dacă se va întoarce vreodată în Florența. Convins că a fost înșelat, Dante va rezerva un loc special papei Bonifaciu VIII într-unul din cercurile „Infernului” din „Divina Comedie”. La vârsta de 20 de ani se căsătorește cu Gemma Di Manetto Donati, femeie aparținând unei ramuri 28-01- 2021

Pagina 23

secundare a unei mari familii nobiliare, de la care va avea patru copii.

Din anul 1304 Dante începe un lung exil, el nu se va mai întoarce niciodată la Florența.

Petrece cea mai mare parte a exilului la Verona, la Paris, iar mai târziu la Ravenna. În 1310, speranțele politice ale lui Dante au fost trezite de sosirea în Italia a împăratului Henric al VIIlea de Luxemburg, în care vedea rezolvarea rivalităților dintre orașele italiene. Dar moartea bruscă a lui Henric în 1313 la Siena întrerupe restaurarea puterii imperiale. În 1316, conducerea orașului Florența îl invită să se întoarcă din exil, dar condițiile erau umilitoare ca pentru un infractor iertat. Dante respinge cu demnitate invitația, spunând că nu se va întoarce decât dacă i se va restabili onoarea („senza onore e dignità di Dante....a Firenze non entrerò mai”). În 1319, Dante este invitat la Ravenna de către Guido Novello da Polenta, conducătorul orașului. Doi ani mai târziu, este trimis ca ambasador la Veneția. În timpul călătoriei de întoarcere, suferă un atac de malarie și moare în septembrie 1321 la Ravenna, unde se găsește și astăzi mormântul său, deși florentinii i-au păstrat un loc special în biserica Santa Croce.

Max Tzinman - Art

End of Part I

VA URMA !

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 24

Plajele de la Marea Neagră acum 119 de ani Claudiu Petrișor

Litoralul Mării Negre a fost multă vreme unul dintre cele mai apreciate din Europa. Înainte de venirea la putere a comuniștilor, mii de turiști de pe întregul continent veneau în România la mare. Totuși, cum arăta o plajă amenajată la 1900?

Prima plajă amenajată de la noi în țară a luat naștere în anul 1882 în dreptul Hotelului Carol (construit în 1882) din Constanța. La acea vreme au fost construite două barăci din scânduri la 1,2 metri deasupra apei, fixate cu șine de fier pe fundul mării. Existau 21 de cabine pentru bărbați și 10 pentru femei. Costumul de baie acoperea la acea vreme mare parte din trupul femeilor.

22 de ani mai târziu, în 1904, inginerul Anghel Saligny a construit un dig care să oprească migrarea nisipului și să permită amenajarea de alte plaje pe o întindere mai mare în jurul orașului Constanța. Astfel, în 1906 se deschid primele băi moderne.

Prima plajă din Mamaia, acolo unde nisipul este extrem de fin, a fost amenajată în 1905.

Mamaia avea, pe lângă două pavilioane cu câte 56 de cabine și un foișor, și 45 de gherete pe roți pentru bărbați și 35 pentru femei. Văzând potențialul zonei, peste 130 de personalități ale Jurnal Israelian No. 25

țării au achiziționat loturi de pământ în noua stațiune la prețul de 30 de bani metrul pătrat.Nu toată lumea își permitea să meargă la mare. La plaja din Mamaia-Sat se ajungea, în acea perioadă, atât cu trenul, cât și cu trăsura.

De altfel, cei mai bogați luau trăsura și la fiecare sfârșit de săptămână, pe plaja din Mamaia, în plin sezon, se adunau mii de oameni.

Conform statisticilor, în vara lui 1906, 45.000 de persoane au ajuns la Mamaia, iar 34.000 au făcut și baie. Pentru a facilita accesul turiștilor către Mamaia, între gara Constanța și stațiune exista o cale ferată pe traseul ocupat astăzi de Bulevardul Mamaia. Aceasta cale ferată a dispărut la începutul anilor 1960.

De unde vine denumirea de Marea Neagră?

Marea Neagră și-a primit denumirea finală de la turci, odată cu extinderea acestora în zonele de jur-împrejurul ei. Turcii au asociat multă vreme nordul cu întunericul și de aceea au numit marea situată la nordul imperiului lor drept Kara Deniz = Marea Neagră, iar Marea Mediterană, care se află la sud de centrul imperiului o numesc și azi Ak Deniz = Marea Albă.

Imagine din Mamaia din anul 1920

28-01- 2021

Pagina 25

Michael Davison * Istorie Întrebare: Deși 850.000 de evrei au fugit din țările arabe, este adevărat că nu toți au fost persecutați și mulți au fugit doar din cauza sionismului?

Ce țări i-au determinat pe evrei să fugă în afară de Irak, Egipt și Libia?

Răspuns: Linia expusă de partidele arabe este că TOȚI evreii au părăsit țările musulmane din motive ideologice, lăsând în urmă între 4 și 8 miliarde de dolari (1949) în averi colective și personale .

Dacă nu au fost expulzați forțat, au fost adoptate legi care au făcut imposibilă rămânerea evreilor - prin comparatie legile rasiale de la Nürnberg din Germania nazistă erau ușoare!

Ideea conform căreia 200.000 dintre cei expulzați au emigrat în vestul Europei, America de Nord, America de Sud și Oceania (în principal Australia și Noua Zeelandă) din „motive ideologice” legate de sionism este hilară.

Aproximativ 650.000 de refugiați evrei din țările arabe / musulmane au fost absorbiți de Israel, echivalentul întregii sale populații din 1948. Alți 600.000 de refugiați europeni au fost absorbiți în același timp, cu mari dificultăți și fără asistență ONU sau internațională în afară de cea oferită de organizațiile evreiești.

Minciuna națiunilor arabe că „evreii au trăit în pace și prosperitate sub islam” este simplu: o minciună. Garantat, nu a existat nici o crimă „cu ridicata” a evreilor, doar pogromuri „cu amănuntul” ... Iată o lista cronologică a persecuțiilor si a pogromurilor in Orientul apropiat si Africa" În anii 800, comunitatea evreiască marocană a fost curățată etnic de Idris-I în numele Islamului.

- 854, sinagogile evreilor au fost distruse în Irak În 1014, sinagogile evreilor au fost distruse în Egipt și Siria - 1066, în orașul musulman Grenada, revolte Jurnal Israelian No. 25

împotriva evreilor au ucis 5.000 de civili nevinovați.

- 1165, evreii au fost obligați să se convertească sau să moară în Yemen În anii 1200, diverse mici comunități de evrei nord-africani au fost convertiți cu forța.

-1275, evreii au fost obligați să se convertească sau să moară în Maroc - 1293, sinagogile evreilor au fost distruse în Egipt și Siria - 1301, sinagogile evreilor au fost distruse în Egipt și Siria - 1333, evreii au fost obligați să se convertească sau să moară în Irak În 1344, sinagogile evreilor au fost distruse în Irak, iar evreii au fost nevoiți să se convertească sau să moară -1465, evreii marocani au fost obligați să se convertească sau să moară. Sute de oameni mor în Marrakech și mii în Fez, rămânând doar 11 în viață.

- 1676, sinagogile evreilor au fost distruse în Irak - 1678, evreii au fost obligați să se convertească sau să moară în Yemen - 1785, sute de evrei libieni au fost masacrați.

- 1790, evreii au fost obligați să se convertească sau să moară în Maroc - 1805, evreii au fost masacrați la Alger.

- 1815, evreii au fost masacrați la Alger.

- 1830, evreii au fost masacrați la Alger.

- 1840, evreii din Damasc sunt acuzați de calomnie.

- 1864 și până la 1880, revoltele din Marrakech, Maroc, provoacă moartea a peste 300 de evrei.

Masacrul evreilor a continuat cel puțin până la "Farhud" (lichidarea comunității evreiești din Irak, în 1941). _____________________________ * Autorul este traducator bilingv din 2000 - prezent A studiat la ICS Scranton, USA,Trăiește în Ra'anana - Israel

28-01- 2021

Pagina 26

Ați făcut baie anul acesta?

Baie rituală în Cefalu- (Spania ) – mikweh

Unele obiceiuri de igienă personală in evul mediu par ar fi dezgustătoare astăzi. Se știe că Regina Isabela, Regina Castiliei, cea care a finanțat expediția lui Cristofor Columb, avea obiceiuri de igienă discutabile. Dar problema nu s-a limitat la ea, ci la un concept general de igienă personală, legat de baie. Spălarea corpului a fost considerată o activitate murdară care a avea ca rezultat imediat dezvăluirea goliciunii. Era o practică obraznică și hedonistă care ar fi ucis spiritul cuiva prin dezvaluirea corpului. Din această credință, Isabella a fost scandalizată când Columb, întors în Spania, i-a spus despre obiceiurile băștinașilor de a se spăla în fiecare zi. În același stil de gândire, după recucerirea Grenadei, regina a distrus toate băile construite de mauri. Isabella se lăuda că nu făcuse decât două băi în toată viața ei. Un record de neinvidiat, care își avea rădăcinile într-un mediu religios puternic impregnat de convingeri morale precum cele legate de igiena personală neglijată înca multe secole.

Jurnal Israelian No. 25

Hammam maur în Andalusia - Spania Săpunul Cele mai vechi dovezi înregistrate ale producției de săpun datează din jurul anului 2800 B.C. în Babilonul antic. O formulă pentru săpun constând din apă, alcali și ulei de cassia a fost scrisă pe o tabletă de lut babilonian în jurul anului 2200 B.C). Papirusul Ebers (Egipt, 1550 B.C) indică faptul că vechii egipteni s-au scăldat regulat și au combinat uleiuri animale și vegetale cu săruri alcaline, pentru a crea o substanță asemănătoare săpunului.

28-01- 2021

Pagina 27

Italo Calvino - Arta ficțiunii

Știți unde s-a născut scriitorul Italo Calvino? La 15 oct 1923, la Santiago de Las Vegas, o suburbie a Havanei - Cuba. Tatăl, Mario, era agronom în America de Sud iar mama Eva, o botanistă născută în Sardinia Italia. Părinții se întorc cu nou lor născutul în Liguria. Micul Calvino crește între San Remo, la mare (tatăl conducea o seră cu flori) și casa lor de la țară aflată între dealuri, unde tatăl său experimenta creșterea de grapefruit și avocado.

Tânărul Calvino a studiat la San Remo și apoi se înscrie la secția de agricultură a Universității din Torino unde rezistă până la primul examen.

Când Germania ocupă Liguria și tot nordul Italiei ( războiul al II-lea mondial ) - Calvino și un frate mai tânăr, de 16 ani, evadează din fața fasciștilor și se alătură partizanilor. Aici Calvino începe să scrie, mai ales despre experiențele sale în timp de război. Publică povești ici și colo, în timp ce își termină studiile universitare pe care le transferase la literatură. În acest an scrie prima sa nuvela "Poteca cuiburilor de păianjen" pe care o oferă la concurs Editurii Mondadori, care o respinge. În schimb, Cesare Pavese remarcă pe Calvino și îl recomand la Torino editorului Giulio Einaudi care îl acceptă pentru o relație amicală, care va dura toată viață. Nuvela "Poteca cuiburilor de păianjen" apare în 1947, anul în care Calvino își completează studiile universitare. În anul 1949 romanul "Ultimul vine corbul", îi aduce Jurnal Israelian No. 25

recunoaştere şi un deosebit succes.

După război, literatura italiană se ocupa intens cu politica și implicit Torino, un oraș puternic industrializat, devine și un focar intelectual. Calvino se înscrie în Partidul Italian Comunist și este numit reporter la firma de automobile FIAT. Următoarea nuvelă semnată de Calvino (Vicontele înjumătățit) apare în 1952. Nuvela scrisă în 1951, în numai 30 de zile (Îl Visconte dimezzato) îi decernă lui Calvino descoperirea genului de fabulă alegorică modernă. El împleteşte cu talent elementele fabulei clasice cu fantezie imaginată. Ca un frate Grimm modern, Calvino colindă Italia şi culege 200 din cele mai frumoase poveşti populare ale limbii italiene.

Mai târziu scoate o serie e cărticele pentru noi autori, numite " Fise". Imediat aceste scrieri minore sunt lăudate de critica locală care aplaudă demisia sa din partidul comunist în 1956, ca un protest la invazia Uniunii Sovietice în Ungaria. Tot în anul 1956 Calvino publică o importantă colecție de folclor italian. Anul următor ne va aduce "Baronul din copaci" iar în 1959 "Cavalerul inexistent". În 1964 vizitează ţara sa natală Cuba şi întâlneşte pe Che Guevara. Realizează un interviu cu idolul său literar: Ernest Hemingway. În 1967 se mută cu familia la Paris, iar în 1968 invitat de Raymond Queneau aderă la grupul Oulipo, grup experimental la care participau şi Georges Perec, Claude Levi-Strauss şi Barthes. Cei trei au influenţat puternic operele sale ulterioare.

Vor urma "Cosmicomics" și în 1979 antinuvela "Dacă într-o noapte de iarnă un călător".

Ultimele sale lucrări publicate sunt Mr. Palomar (1983) și o colecție de povestiri: Iubiri dificile în 1984. Moare în 1985 la Sienna după un accident vascular.

După ce a auzit despre moartea lui Italo Calvino, în septembrie 1985, John Updike a comentat: „Calvino a fost un geniu, precum și un scriitor de geniu. El a dus ficțiunea în locuri noi în care nu a fost niciodată înainte și a revenit la izvoarele fabuloase și antice ale narațiunii". La acea vreme Calvino era un scriitor italian eminent, influența romanelor și 28-01- 2021

Pagina 28

poveștilor sale fantastice trecând mult dincolo de Mediterană. Cu ani înainte, "The Paris Review" comandase un interviu cu Calvino, realizat de William Weaver, traducătorul său în engleză, pentru multă vreme. Nu a fost niciodată completat, deși Weaver l-a rescris mai târziu, ca o amintire postumă. Mai există un interviu înregistrat cu Calvino (produs și regizat de Damien Pettigrew și Gaspard Di Caro) și o memorie a lui Pietro Citati, criticul italian. ** Ceea ce urmează - este un portret relizat prin prisma celor care l-au cunoscut de aproape.

William Weaver: L-am cunoscut pentru prima dată pe Italo Calvino într-o librărie din Roma, cândva în primăvara anului 1965 - îmi amintesc, purtam amândoi niște costume ușoare. Locuiam la Roma de mai bine de un deceniu. Calvino se întorsese în oraș doar cu puțin timp înainte, după o lungă perioadă la Paris. El m-a întrebat brusc - (nu a fost niciodată un bărbat care să piardă timpil pe introduceri sterile) - dacă aș dori să traduc ultima sa carte, Cosmicomics.

Deși nu l-am citit, am spus imediat că da. Am luat o copie înainte de a părăsi magazinul și neam înțeles să ne vedem câteva zile mai târziu.

Locuia cu familia într-un apartament mic, recent modernizat, în cartierul medieval al orașului, lângă Tibru. La fel ca alte locuințe ale lui Calvino pe care aveam să le cunosc mai târziu, apartamentul acela a dat impresia că este mobilat destul de puțin; îmi amintesc de zidurile albe severe, de lumina soarelui care te inunda. Am vorbit despre cartea pe care o citisem între timp. Am aflat că el a încercat deja - și a concediat- un traducător în engleză și am vrut să aflu motivul demiterii colegului meu.

Indiscret, Calvino mi-a arătat corespondența.

Una dintre poveștile din volum a fost numită „Fără culori”. Cu un exces de originalitate greșită, traducătorul a intitulat piesa „În alb și negru”. Scrisoarea de demitere a lui Calvino Jurnal Israelian No. 25

arăta că alb-negru sunt și ele culori. Am acceptat să iau lucrarea. Prima mea traducere din Calvino a avut o istorie dificilă. Redactorul american care a comandat-o și-a schimbat locul de muncă imediat ce am terminat traducere și, la sfatul meu nefericit, Calvino l-a urmat la noua sa firmă. Dar chiar atunci redactorul s-a sinucis, noua editura a refuzat Cosmicomics, vechea casă nu ne primea înapoi, iar cartea a fost abandonată. A fost respinsă și de alți editori, până când Helen Wolff de la Harcourt Brace Jovanovich a acceptat-o, începând asocierea îndelungată a lui Calvino cu acea editură. Cartea a primit recenzii strălucitoare și a câștigat Premiul Național de Carte pentru traduceri. Din 1966 până la moartea lui, nu a fost aproape un moment în care nu am tradus (sau ar fi trebuit să traduc) ceva de la el.

Uneori, el mă suna și cerea să traduc câteva pagini de text cu o maximă viteză - o declarație pe care trebuia să o facă pentru un program de televiziune canadian, sau pentru o mică introducere la o carte despre conducte. Îi plăceau comenzile ciudate: "Castelul destinelor încrucișate (1969) s-a născut ca un comentariu la un pachet de cărți tarot renascentiste. Cu Calvino trebuia cântărit fiecare cuvânt. Ezitam minute întregi despre cel mai simplu cuvânt - bello (frumos) sau cattivo (rău). Fiecare cuvânt trebuia verificat. Când traduceam "Orașele Imaginare", obligam oaspeții mei din weekend să asculte povestea un oraș sau două, citită cu voce tare.

Scriitorii nu-i prețuiesc neapărat pe traducătorii lor și am avut ocazional senzația că Italo Calvino ar fi preferat să își traducă singur cărțile. În anii de mai târziu, îi plăcea să vadă șpalturile traducerii; dorind să facă schimbări în engleza lui. Modificările nu au fost neapărat corectări ale traducerii; mai curând erau revizii, modificări ale propriului său text. Engleză lui Calvino era mai teoretică decât idiomatică.

Avea și un mod de a se îndrăgosti de cuvintele străine. Cu traducerea "Domnului Palomar", el a dezvoltat o idee asupra cuvântului feedback.

El a continuat să insereze cuvinte în text iar eu am continuat să le îndepărtez cu tact.

28-01- 2021

Pagina 29

Nu puteam să-i explic clar că, expresiile "charisma, input, bottom line, sau feedback”, oricât de frumoase păreau pentru urechea italiană, nu era potrivite într-o lucrare literară în limba engleză. Într-o după-amiază de august, în 1982, am șofat spre casa de vară a lui Calvino - o vilă modernă, încăpătoare, într-un complex rezidențial din Roccamare, pe coasta mării toscane, la nord de Grosseto. După ce am făcut un schimb de saluturi, ne-am așezat în scaune mari și confortabile, pe terasa umbrită. Marea nu era vizibilă, dar o poți simți prin aerul înțepător, cu parfum de pin. Calvino, de cele mai multe ori nu era vorbăreț, și nici deosebit de sociabil.

Prefera să se vadă cu aceiași prieteni vechi, unii dintre ei colegi de la Einaudi. Deși ne cunoaștem de douăzeci de ani, ne vizitam reciproc și lucram împreună, nu ne făceam niciodată confidențe. Într-adevăr, până la începutul anilor ’80 ne-am adresam reciproc cu nume formale; l-am numit Signor Calvino și el mă numea Weaver, fără să știe că urăsc să fiu apelat cu prenumele meu.

Chiar și după ce am trecut pe termeni de prenume, când îmi telefona, puteam simți o pauză înainte de „Bill?”, El murea să mă cheme Weaver ca în trecut. Nu vreau să dau impresia că nu putea fi prietenos. Alături de tăcerile sale, îmi amintesc de râsul lui, adesea stârnit de vreun eveniment din munca noastră comună. Și îmi amintesc de un cadou pe care mi l-a oferit, o mică publicație elegantă despre un tablou restaurat recent de Lorenzo Lotto din biserica Sfântul Ieronim. În interior, Calvino scrisese: „Pentru Bill, traducătorul în chip de sfânt.”

Totuși, gândindu-mă la fraza asta, m-am simțit oarecum un intrus.

Jurnal Israelian No. 25

Jenny spune:

Dragi cititori ajutați JURNAL ISRAELIAN cu abonamente sau donații. Vorbesc serios!

Cărți Noi la Editura SAGA

28-01- 2021

Pagina 30

Ce vom face cu INTELIGHENȚIA artificială? Ce va Urma?

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 31

Tururi online pe urmele comunităților evreieşti în regiunea Banat

despre rolul însemnat al evreilor în viața economică şi culturală.

Într-un an de carantine şi restricții de circulație, dorința noastră de a ne reuni şi de a călători nu a făcut decât să crească. Din fericire, tehnologia ne-a oferit alternative, reuniuni pe Zoom şi tururi online dovedindu-se substitute acceptabile, ba chiar cu valențe deosebite. Aşa s-a născut inițiativa noastra de a lansa plimbări online. Au răspuns la apel sute de persoane, din România, Israel, Germania, Franța, Statele Unite, Canada, Brazilia, Australia, care au urmărit vizitele ghidate, transmise online live, cu scopul de a păşi pe urmele comunităților evreieşti din Timişoara şi Arad. Experiențe memorabile am avut în iulie si în decembrie în Timişoara evreiască, în Centrul istoric, respectiv, în Fabric, iar în octombrie, în Aradul evreiesc. Vizitele au fost pregătite de o echipă: ghizii noştri profesionişti, competenți şi entuziaşti, vorbitori de englezăm Ludovic în Timişoara şi Dan în Arad, însoțiți de o echipă de filmare, toți susținuți de Roni, directorul agenției de turism Travel2live, cu mine pe post de consultant pentru turism evreiesc în Timişoara.

Reacțiile publicului au reflectat întocmai sentimentele noastre şi ne-au copleşit.

de Getta Neumann

Am parcurs trasee de-a lungul cărora am văzut si am aflat multe despre trecutul şi prezentul evreilor, despre sinagogi şi viața evreiască, despre clădiri splendide şi case dărăpănate, despre oameni celebri şi de rând şi Jurnal Israelian No. 25

Săptămâni de reuniuni, pregătiri şi repetiții au precedat prestația noastră. Am fost însuflețiți de ideea de a transmite un bun prețios – memoria trecutului care a devenit o parte integrantă a prezentului. Imaginile din oraş şi ilustratele de epocă inserate în timpul parcursului au trezit amintiri personale, poveştile despre destine individuale au evocat paralele cu trăiri asemănătoare, vocea cantorului şi rugăciunea rabinului ne-au înfiorat, iar sinagoga abandonată şi în curs de degradare ne-a cutremurat. Acestea au găsit un ecou nu numai în foşti timişoreni dar şi în cei care nu vizitaseră oraşul niciodată. Cei din urmă au fost fascinați de obiectivele arhitecturale, dar, mai presus de toate, de istoria specială a evreilor din Timişoara, presărată cu povestiri de viață.

Citez din comentarii: O mare plăcere pentru suflet, ochi şi memorie... am avut lacrimi în ochi... am aflat multe noutăți... acolo a pulsat viața unei comunități mari... a fost o încântare să vizionăm tour-ul de azi... foarte, foarte emoționant... am avut parte de un incredibil omagiu adus Timişoarei evreiești... am avut un nod în gât...

I enjoyed it so much. It was so moving and interesting. I felt so close to my heritage... astfel, va ramâne ceva din noi...

Cum se explică acest val de emoție? S-ar putea datora acestor vremuri speciale, în care tot globul este în încleştarea virusului care are un efect nivelator: toți suntem în aceeaşi barcă, într-o atmosferă dominată de teamă şi dorul de a fi împreună. Cu toate că fiecare dintre noi a fost în fața ecranului, am avut privirea îndreptată spre acelaşi eveniment. Ne-am regăsit într-o comunitate nouă, virtuală, ceea ce deja a fost ca o mângâiere.

28-01- 2021

Pagina 32

Dincolo de această binefacere conjuncturală, am fost cuprinşi de nostalgie. Am căutat etimologia cuvântului: în greacă, nostos înseamnă „întoarcerea acasă‟, şi algos „durere‟.

Am avut plăcerea să ne întoarcem „acasă‟ în trecut – o experiență dulce-amăruie, identificând rădăcini care ne dau putere pentru a înfrunta prezentul şi a construi viitorul.

Există studii care demonstrează că nostalgia poate fi un element pozitiv, un antidot împotriva singurătății şi anxietății. Când simțim un vid, ne ține cald să îl umplem cu amintiri despre vremuri trecute, despre oameni iubiți şi care te-au iubit. Primim astfel o bază şi un conținut care ne dau un sens în plus în viață şi sentimentul că suntem o parte dintr-un tot.

Parafrazându-l pe Humphey Bogart în Casablanca, We'll always have Timişoara.

https://www.facebook.com/TVRTimisoara/vid eos/417561622750209 Getta Neumann, Pe urmele Timişoarei evreieşti. Mai mult decât un ghid. Editura Brumar 2019 https://carturesti.ro/carte/pe-urmeletimisoarei-evreiesti-433661318

Ne dorim să avem parte de cât mai multe asemenea ocazii memorabile, online şi, sperăm, în realitate. Plimbările ne oferă o platformă pe care ne putem întâlni, indiferent de distanțe şi restricții. În cazul nostru, vom vedea locuri ştiute şi neştiute, pe care evreii Timişoarei sau ai Banatului şi-au pus amprenta.

Dacă aveți planuri de călătorie, la modul fizic sau online, contactați pe Roni, Ludovic sau Dan la: Travel2live , pe Facebook: fb.com/travel2live.co.il şi prin e-mail: office@travel2live.ro Fabric Synagogue, Timisoara https://www.youtube.com/watch?v=qX9mzni GdwA TVR Timişoara. Jewish Timişoara - tur online în cartierul Fabric este pretextul de a detalia în legătură cu patrimoniul evreiesc.

Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 33

Cornel GALBEN

Centenar Alexandru Sever

(Silberman, Solomon), n. 21 ianuarie 1921, în Moineşti, judeţul Bacău - m. 13 mai 2010, la Beer Sheva (Israel). Scriitor, redactor. Fiul negustorului Nathan Silberman şi al Mariei (n. Leibu), casnică, sa ivit într-o casă-monument, cu faţadă de cărămidă aparentă şi piatră, cu fronton lateral şi acoperiş în două ape, cu odăi mari, încălzite de sobe de teracotă, adevărate opere de artă, cu o grădină imensă, în care alerga în voie şi admira mulţimea de flori semănate de mamă încă din primele zile ale primăverii. Alergat de raţele din curte, se refugia în braţele bunicului matern, căruia îi peria mustaţa cu periuţă căptuşită cu aramă, pe care i-o scotea din buzunarul de la vestă. A descoperit de timpuriu cartea, mama sa fiind o cititoare împătimită, cunoscătoare la perfecţie a limbilor franceză şi germană, posesoare a unei bogate biblioteci încastrată în pereţii salonului vienez, din care nu lipseau ediţiile originale din clasicii francezi şi germani, în frunte cu Goethe şi Heine. Ea i-a insuflat dragostea pentru lectură şi tot ea l-a încurajat în privinţa scrisului, fiind singura din familie care credea în viitorul său ca scriitor. Sub candelabrul cu ţurţuri de cristal unde părinţii îşi primeau musafirii, „ghemuit pe marea sofa cu capete de lei îmbielciugaţi, între două etajere şi pianina mamei cu aplice aurii, a(m) citit mai toate cărţile provenite din agoniseli anterioare: poveştile cu Păcală şi snoavele lui Anton Pann, Micul Lord, şi o reducţie pentru copii din Don Quijote, parte din romanele lui Jules Verne şi câte altele...“ Ajuns în internatul Liceului „Ferdinand I“ din Bacău, unde fusese înscris după absolvirea cursurilor Şcolii Primare din localitatea de baştină, a scris, la rându-i, pe la 11 ani, întâia povestire. A urmat, firesc, alte şi alte lecturi, de-a valma, la cărţile descoperite în casă Jurnal Israelian No. 25

(„Moartea lui Wallenstein“, un „Macbeth“, Shakespeare, în traducerea lui Adolphe Stern, o prima ediţie din „Manasse“, „o urmare“ a lui Manasse, scrisă de un emul al lui Ronetti-Roman, Platon etc.) adăugându-se cele din biblioteca evreiască a târgului, înfiinţată de fraţii săi, dar şi altele, cumpărate din propriile economii. A descoperit, pe această cale, clasicii literaturii române şi universale, în absenţa unui ghid fiind ispitit de toate direcţiile, un scriitor trimiţându-l la altul, o carte la alte cărţi, aşa încât şi-a trăit „adolescenţa şi prima tinereţe, oarecum în afara şcolii, într-un fel de fericită ameţeală, legănat parcă de tot geniul lumii.“ Adept al principiului „Oricât de fragil ne e condeiul, trebuie, musai, să credem că litera dintru început, abia smângălită, îşi va afla mereu răgazul să se întregească în cuvânt“, a preferat să stea la masa de scris, decât să bată mingea sau să joace cărţi, cum făceau cei din preajmă. Între 17 şi 20 de ani trecuse deja prin toate genurile, de la poezie şi proză scurtă, la romane poliţiste şi sentimentale, la nuvele şi piese de teatru (Didona, aruncată în sobă), dar marea majoritate a manuscriselor lua calea focului după două-trei luni, semn că şi conştiinţa critică îşi făcuse simţită prezenţa încă de timpuriu. Deşi, cu excepţia mamei, nimeni nu avea încredere în ce făcea, membrii familiei îi respectau îndeletnicirea, care în cele din urmă avea să-l ducă spre ţinta visată. Învăţa bine, plăcându-i îndeosebi ştiinţele naturale şi literatura, în timp ce de matematică se temea, chiar dacă în geometrie vedea o anumită fantezie, insuficientă însă pentru a rezolva şi problemele. Cu formulele nu se descurca nici la chimie, dar îi plăcea ideea combinaţiilor chimice, poate şi pentru că, aşa cum mărturisea într-un interviu, în „definitiv, a face literatură pre-supune un cap combinatoriu“.

Bulversantele evenimente legate de cea de a doua mare conflagraţie mondială aveau să-l scoată pentru un timp din această stare febrilă de lecturi şi creaţie, alături de familie şi de membrii comunităţii fiind evacuat în Bacău (1941-1945), transformat peste noapte într-un ghetou de muncă forţată. A muncit la dublarea liniei ferate Adjud-Bacău ca „apagiu“, cărând apă la săpători şi trecând printr-o aventură care era să-l coste viaţa. Odată cu încetarea surghiunului şi-a putut continua studiile, luându-şi bacalaureatul la Liceul israelit din Capitală (1945) şi urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie a Universităţii bucureştene. Îşi ia licenţa în 1948, an 28-01- 2021

Pagina 34

în care debutează, cu pseudonimul St. Leonte, în revista Studentul român, care-i publică un articol despre Maxim Gorki. Cu „şcoala literaturii“ asimilată, scrie în continuare proză şi teatru, traduce şi colaborează la revistele Gazeta literară, Iaşul literar, Luceafărul, Revue roumaine, Teatrul, Secolul XX, Veac nou, Viaţa românească ş.a. Din 1949 devine redactor al Editurii P.R.M, iar din 1950, al Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, unde va debuta şi editorial, în 1955, cu „povestirea dramatică“ Boieri şi ţărani, montată în acelaşi an pe scena Teatrului „Alexandru Davilla“ din Piteşti, care o prezintă, în premieră, pe 24 noiembrie. Deşi editura îi publică, în 1957, romanul Cezar Dragoman (două volume) şi nuvela Regele, spionul şi actorul, peste numai un an îl concediază, obligându-l astfel să se izoleze şi să se dedice doar scrisului. Abordează cu precădere genul dramatic, dar spiritul dramei nu lipseşte nici din romanele pe care le scrie, formula uzitată fiind cea a romanului teatral, pe care a şi teoretizat-o. În revista Teatrul îi apar, rând pe rând, piesele în trei acte Divorţul (septembrie 1966), Întoarcerea (iulie 1969), Comedia nebunilor sau Îngerul bătrân (iulie 1976), piesa în patru acte Jertfa (aprilie 1989), piesele în cinci acte Pragul de taină (mai 1977), Logodnica (februarie 1979), Frica (iunie 1987) şi trilogia Leordenii (iunie-iulie 1981), iar în pagini de carte, Noaptea speranţelor (Editura Eminescu, Bucureşti, 1973), Descăpăţânarea sau Pragul de taină. Menajera (idem, 1979), Îngerul bătrân (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982) şi Don Juan Apocalipticul (Editura Eminescu, 1984).

Tot în prestigioasa publicaţie ar fi trebuit să vadă lumina tiparului dipticul istoric Noaptea e parohia mea (cu părţile, Urletul şi Beciul), dar cu toate stăruinţele lui Radu Popescu, care ţinea să o publice, cenzura i-a refuzat parafa. Cu abilitatea-i caracteristică, autorul a inclus-o în sumarul volumului Îngerul bătrân, alături de piesa omonimă şi de drama Un os pentru un câine mort, care i-a adus Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983).

La acestea se adaugă montările cu piesele Rosmershon (Teatrul de Stat Constanţa - 1968, Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ Iaşi - 1978, Teatrul Dramatic „Maria Filotti“ Brăila - 1978), Menajera (Teatrul „I. D. Sârbu“ Petroşani - 1974, Teatrul „Radu Stanca“ Sibiu - 1975), Divorţul (Teatrul de Stat Constanţa - 1974), Der Ghet Jurnal Israelian No. 25

(Teatrul Evreiesc de Stat Bucureşti - 1975), Logodnica (Teatrul „I. D. Sârbu“ Petroşani - 1979, Teatrul Dramatic „G. A. Petculescu“ Reşiţa - 1982), Îngerul bătrân (Comedia nebunilor) - Teatrul de Nord Satu Mare - 1980, Un os pentru un câine mort (Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ ClujNapoca - 1981), Anunţ la Mica publicitate (Teatrul Odeon Bucureşti - 1981, Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ Cluj-Napoca - 1986, Teatrul de Stat Constanţa - 1986) și Don Juan Apocalipticul (Teatrul Naţional Radiofonic, Bucureşti, 1993). Ca prozator a mai oferit cititorilor romanele Uciderea pruncilor (Editura pentru Literatură, 1966), Cercul (idem, 1968), Impostorul (Editura Cartea Românească, 1977) şi volumul de nuvele Memoria durerii (idem, 1985), iar ca teoretician al artei teatrale, Iraclide. Eseuri despre teatru şi dramaturgie (Editura Eminescu, 1988). Din această largă paletă editorială nu puteau lipsi traducerile, prolificul autor transpunând în limba română volumele Nuvele de Lidia Leifullina (Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966), Teatru de H. Ibsen, vol. III (idem, 1967, în colaborare cu Florin Murgescu), Fascinaţia minciunii. Foamea cea mare (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969, în colaborare cu Maria Alice-Botez) şi Manuscrisul de la Saragoza de Jan Potocki (Editura Universul, Bucureşti, 1971). A scris şi publicat, totodată, mai multe studii introductive şi prefeţe la antologii şi volume semnate de Babitt, Moberg, Lillanpää, Korolenko, Multatuli, Munthe, Lagerkvist, Pilniak, Leskov, Logerlöf, Strindberg ş.a. Tradus la rândul său, numele îi apare la începutul anului 1989 în revista pentru străinătate Romanian Review, piesa Descăpăţânarea, ce pune în scenă tragedia lui Miron Costin, cunoscând atât versiuni în franceză, germană şi rusă, cît şi în limba engleză, cu titlul The fallen oak gree. Deşi se apropia de 70 de ani şi în ţară se bucurase de aprecierea unanimă a cititorilor, spectatorilor şi criticilor de specialitate, în 1990 se decide să facă Alia, stabilindu-se la Beer Sheva, unde se va şi stinge peste un deceniu. A continuat să scrie şi să publice, a primit o rubrică permanentă în revista lui Al. Mirodan, Minimum, dar n-a simţit nicio clipă că este adoptat de noua cultură. Şi dacă în România s-a ferit constant de „bisericuţe“, nefrecventând niciun cerc şi neaparţinând niciunei confrerii literare, decizie din pricina căreia a fost perceput de unii drept un „strein“, un individ vag „exotic“, un 28-01- 2021

Pagina 35

„soi de eretic sfios, niţel cam surd la chemarea gloriosului realism socialist“, în Israel l-a măcinat singurătatea, care nu i-a mai fost „priincioasă“, ci a devenit un „sfetnic rău“, mai ales după ce morţii din jurul său au început să se adune. Purtând nostalgia locurilor natale în suflet, şi-a întregit totuşi opera, elaborând şi publicând nu doar un Inventar al obsesiilor circulare, mai întâi în Lettre Internationale (1998), apoi la Editura Apostrof (Cluj-Napoca, 1999), ci şi romanele Cartea Morţilor (Editura Papyrus, Tel Aviv, 1995, vol. I; ediţia integrală, Editura Albatros, Bucureşti, 1997) şi Insomniacii, vol. I-II (Editura Hasefer, Bucureşti, 2000) ori volumele de eseuri Ordine şi dezordine (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2002) Umbre la zidul plângerilor mele (Editura Hasefer, 2004) şi Cronica unui sfârşit amânat (idem, 2006). După ecoul deosebit pe care l-a avut reintrarea sa în arena publicisticii din România, în 1997, cu Epistolă despre convertire, un comentariu la cărţile lui N. Steinhardt publicat în revista Apostrof, unde, conform obiceiului său, autorul a inclus şi un eseu datând din 1944, în acelaşi an a revenit în ţară, ca invitat al Uniunii Scriitorilor participând la a doua ediţie a întâlnirilor scriitorilor români de pretutindeni de la Neptun. Un ultim popas în spaţiul românesc l-a făcut în martie 2004, cu prilejul montării piesei Il Principe Maledetto sau Îngerul slut pe scena Teatrul Naţional „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca. În acest scurt periplu nu a ocolit nici Bacăul şi Moineştiul (unde îşi are înmormântată mama), pe care le-a imortalizat în Cartea morţilor şi Insomniacii, moineştenii omagiindu-l în acelaşi an în cadrul simpozionului organizat de Societatea CulturalLiterară „Tristan Tzara“ şi, apoi, în 2011, la împlinirea celor nouă decenii de la naştere. Inclus în antologiile Rădăcini şi furtună (Tel Aviv, 1972) şi O antologie a dramei istorice româneşti în perioada contemporană (Editura Eminescu, 1986), precum şi în principalele dicţionare româneşti şi israeliene consacrate literaturii române, distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977), Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Agenţiei Evreieşti (1991), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Fundaţiei „Sara şi Haim Janculovici“ (1995), Premiul „N. Palty“ (1996), Premiul Jurnal Israelian No. 25

„Sebastian Costin“ (1999), Premiul Sion pentru întreaga operă (2002) şi Premiul Internaţional „Felix Aderca“, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003), scriitorul cu două identităţi, comparat cu celebrul Amos Oz, membru deopotrivă al Uniunii Scriitorilor din România (1955) şi al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1990), rămâne, din păcate, în mică măsură pus în valoare, deşi opera şi identitatea sa europeană l-ar îndreptăţi la o receptare pe măsură. A lăsat în manuscris piesa Minunile lui Frochi Hirsch, fragmente din romanul Tânărul Leoveanu şi piesa Golem, alte pagini inedite ce, alături de textele risipite prin revista Izvoare şi prin publicaţiile româneşti ar trebui scoase la lumină, concomitent cu reeditarea întregii sale valoroase opere.

Heteronimii lui Fernando Pessoa MARIA SAVA ”Nu-i destul să deschizi fereastra Ca să vezi câmpurile și râul.

Nu-i destul numai să nu fii orb Ca să vezi arborii și florile.

E necesar de asemenea să nu ai nicio filozofie.

Căci dinspre filozofie nici nu ar exista copaci: ar exista numai idei.

De existat, existăm fiecare doar câte unul, ca o peșteră.

Există o singură fereastră închisă, iar restul lumii larg în afara ei; Și există un vis despre ce s-ar putea vedea dacă ea s-ar deschide, Iar el nu este niciodată ceea ce se vede când se deschide fereastra.”

(Poeme desperecheate, trad. Dinu Flămând) Pe 13 ianuarie 1935, Fernando Pessoa îi scria prietenului său Adolfo Casais Monteiro, exilat în Sao Paolo, cum i-a venit ideea să folosească heteronimii. Practica de a scrie folosind nume false ca și cum ar fi altă persoană îi este atribuită lui Soren Kirkegaard, părintele existențialismului și reprezentat 28-01- 2021

Pagina 36

principal al epocii de aur daneze din prima jumătate a secolului al nousprezecelea.

Kirkegaard a folosit șapte heteronimi, însă unicul căruia i-a atribuit o biografie viabilă a semnat Victor Eremita. Așadar, pentru a fi pe înțelesul cititorului, heteronimii nu sunt simple pseudonime cum obișnuiesc majoritatea autorilor să publice sub alte nume. Sunt, pur și simplu, autori inventați carora li se inventează și o biografie și operă ca și cum ar fi personaje distincte. Autorul scrie ca și cum ar fi altul.

Lista scriitorilor care au scris prin intermediul heteronimilor este lungă: Keats, Poe, Walt Whitman, Hugo, Rimbaud, Flaubert, baudelaire, Voltaire, Moliere, Rabelais, Novalis, Stendhal Antonio Machado, J.L.Borges și mulți alții. ”Ziua Triumfală a vieții mele”, cum numește Pessoa ziua în care inventează primul heteronim, este 13 martie 1914, dar pentru că în 8 martie fusese o aliniere a planetelor el marchează drept zi a începutului data de 8 martie. Totul a pornit de la o glumă: vrând să-i joace o festă lui Sa - Carneiro a scris vreo treizeci de poeme la rând ca și când ar fi fost create de un autor diferit pe care l-a numit Alberto Caeiro. ”A fost ziua triumfală a vieții mele, și nu voi mai cunoaște niciodată una asemănătoare. Am început cu titlul ”Paznicul turmelor”...După ce scrisesem cele treizeci și ceva de poeme, am luat hârtie de scris și am compus, de asemenea, cele șase poeme care alcătuiesc ”Ploaie oblică” de Fernando Pessoa, doar de el. Așa s-a creat atunci o gașcă inexistentă. Și se pare că totul s-a petrecut independent de voința mea.”

Ideea de a crea o zi mai importantă probabil că i-a venit de la poemul lui Coleridge, ”Kubla Khan”, inspirat de ”Cartea minunilor” a lui Marco Polo și considerat de Pessoa unul dintre cele mai bune poeme scrise în limba engleză. În 1934, Pessoa scrie povestirea ”Omul din Porlock” în care spune despre cum a început Coleridge să povestească un vis până când i s-a anunțat prezența unui locuitor din Porlock, sat din apropierea locuinței lui. După plecarea acestuia care stătuse o oră, a uitat tot ce visase și nu și-a mai amintit decât ultimele 24 de versuri ale poemului. Această idee că versurile se nășteau în subconștient și erau așezate pe hârtie mecanic, a adoptat-o și Pessoa:

Jurnal Israelian No. 25

”M-am pierdut în mine însumi/ pentru că eram un labirint.” (Rătăcire) Întreaga operă a lui Pessoa este o căutare a unei identități pierdute, iar a scrie ca și cum ai fi fost altul era frecvent în literatura portugheză din acea vreme. Dar nici un autor din nici o altă literatură nu ajunge la anvergura la care a ajuns Pessoa: 127 de heteronimi, fiecare cu propria lui biografie, cu opera sa, cu palmaresul său. Însă din tot acest clan de autori inventați de Fernando Pessoa, 72 (exact numărul discipolilor lui Isus) au avut o frecvență de publicare mai mare, iar 3 au fost mai importanți: Alberto Caeiro, Ricardo Reis și Alvaro de Campos. Un al patrulea, Bernardo Soares a fost un ”semi-heteronim” care apărea, de fiecare dată, când Pessoa era ”mai obosit sau somnolent”.

Așadar, fiecare heteronim în parte este un autor diferit, născut la o anumită dată, într-o anumită localitate, căruia îi atribuie o operă literară autonomă, din punct de vedere stilistic, față de autor și căruia i se delegă o sarcină precisă. ”Nu trebuie căutat în vreunul dintre ei (heteronimi) idei sau sentimente ce-mi aparțin, căci mulți exprimă idei pe care eu nu le accept, sentimente pe care nu le-am avut niciodată”, îi scria Pessoa lui Casais Monteiro. Și cum Pessoa era și un bun astrolog va folosi cunoștințe din acest domeniu atât în crearea personalității, cât și în realizarea aspectului fizic al fiecărui heteronim. Și toți acești heteronimi au fost creați pentru că ”mi-am făcut, am multiplicat diverși prieteni care nu au existat niciodată, dar pe care și astăzi, după aproape treizeci de ani, îi aud, îi simt, îi văd”, scrie Pessoa.

Sigur că fiecare dintre ei avea un semn cât de mic prin care se înrudea cu poetul. Spre exemplu, Alvaro de Campos se născuse în localitatea din care era bunicul lui Pessoa.

Urmează să-i cunoaștem pe cei mai importanți heteronimi și operele lor.

28-01- 2021

Pagina 37

Medalion Clelia Ifrim Camera rândunelelor albastre

Porumbeii care nu au mâncat zboară spre ferestrele închise.

Dincolo de ele, oamenii învaţă, unul de la altul, cântece de leagăn pentru păsări. **

Copilul şi salcia

Ataşament O lumină albastră, ca un copil nobil, o lumină albastră, ca un copil sărac, s-au întâlnit la porţile oraşului. Şi-au dat bineţe, una alteia, şi au intrat în oraş.

Unii oameni şi-au ales copilul nobil, alţii, copilul sărac.

Aşa au trăit o vreme, despărţiţi, printre oameni.

Când copilul sărac s-a urcat la cer, ca o lumină albastră, copilul nobil s-a dus după el.

La porţile cerului s-au întâlnit din nou, şi-au dat bineţe, una alteia, şi au intrat împreună, ca o singură lumină albastră.

** Adunarea păsărilor Porumbeii care au mâncat zboară spre partea de est a luminii.

Acolo este o grădină de primăvară din care izvorăsc trei râuri albastre.

Jurnal Israelian No. 25

Ascunzătorile şobolanilor de sub oraş s-au rărit.

Au dispărut cu totul.

O salcie verde, abia înflorită în primăvara aceasta, a coborât sub oraş şi a măturat toată otrava şi grămezile de şobolani.

Avea o mie de mâini şi o mie de crenguţe verzi o ajutau.

La ieşirea de sub oraş a aşteptat-o un copil.

A spălat-o din cap până-n picioare, apoi a luat-o în braţe şi a dus-o pe malul apei.

Aşa, cu salcia verde în braţe, abia înflorită în primăvara aceasta, s-a sădit el însuşi pe malul celor trei izvoare. ** Clelia Ifrim s-a născut la Bucureşti, unde trăieşte şi în prezent. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, a Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Artiştilor – IWA – din S.U.A., a Asociaţiei Universale a Poeţilor Japonezi – JUNPA – din Japonia, a Fundaţiei pentru Cultură „Naji Naaman” din Liban.

A publicat mai mult de 25 de cărţi: poezie, teatru, roman, proză scurtă, eseuri despre haiku şi tanka, traduceri.

Despre cea mai recentă apariţie editorială – „Împărăteasa Boabelor de Orez / The Empress of the Rice Grains”, 2020, poeta Mayo Nishiike spune: „O carte fascinantă”.

Marele Premiu pentru haiku în limba engleză, Festivalul Internaţional „Matsuo Basho”, 2011, Japonia.

28-01- 2021

Pagina 38

ELLY BERKOVITS GROSS Elly – adevărata poveste a Holocaustului Iată o nouă carte cu amitiri despre Holocaust.

Scrisă de fetița Elly Bercovits , care la 15 ani a fost eliberată de la Auschwitz-Birkenau. Avem o emoționantă mărturie a condițiilor cumplite de viață, loteria zilnică: cine trăiește și cine moare, întâlnirea cu Menghele, cu diavoli și îngeri … Editura SAGA 2021.

FRAGMENTE: După preluarea maghiară din septembrie 1940, noi evreii am fost privați de drepturile cetățenesti. În 1944, guvernul maghiar a emis un decret prin care noi evreii trebuie să purtăm o stea galbenă, a lui David. Populația locală ar putea acum să recunoască un evreu înfricoșat de departe, pe stradă. Localnicii ne-au strigat: „Evreu murdar - a căzut o stea peste tine?”

Au scuipat pe evrei, iar unii evrei au fost bătuți.

Faptul că m-am născut evreu a fost o rușine zilnică.

Foștii prieteni au întrebat: „Domnișoară, a căzut o stea peste voi?” chiar dacă eram același copil evreu cu care crescuseră și se jucaseră mulți ani pe strada noastră. * Apoi, într-o zi însorită, 27 mai 1944, am fost căutați la piele într-un cort. Am ascuns un cuțit mic strângându-l în mână. Am fost forțați să intrăm întrun vagon de transportat vite fără hrană sau apă aproximativ nouăzeci și cinci de evrei speriați, bătrâni și femei, mame tinere cu copii înfometați, înfricoșați. Nu aveam aproape aer de respirat. Întrun colț, mama, fratele meu și eu stăteam între picioarele celuilalt. Apoi am început să fac o gaură pentru aer cu cuțitul meu secret în peretele vagonului. * La sosirea în Birkenau, evreii din toate țările au auzit o muzică plăcută. O orchestră a cântat o simfonie. Muzicienii purtau cârpe cu dungi. Erau palizi, dar cântau frumos la instrumentele lor. Cei din orchestră erau renumiți în țările lor respective.

Când muzicienii au ajuns la Auschwitz- Birkenau, au fost selectați pentru o sarcină specială. Muzica lor trebuia să-i inducă în eroare și să-i calmeze pe noii veniți. Pe măsură ce șirul lung de vagoane se rostogolea zi și noapte cu noi deportați, muzicienii Jurnal Israelian No. 25

cântau muzică clasică. Soldații SS și Kapos urlau, câinii lătrau, familiile s-au despărțit, copiii au plâns și bărbații vorbeau șoptit. Era ciudat să auzi muzică. Acei muzicieni au întâmpinat victimele pentru care muzica simfonică a fost ultima lor amintire liniștitoare. Le ofereau o ușurare înainte de a fi uciși. * Descopăr un adevăr sfâșietor În cele din urmă, am ajuns în orașul meu natal cu mari speranțe, gândindu-mă cât de bine era să ajung în orașul meu, să-mi văd părinții și fratele în casă noastră. De la gară, am fugit pe străzi. Cu toate acestea, spre surprinderea mea, niște străini locuiau în casă. Nimeni nu părea să știe unde se află părinții mei. Mai târziu, un bărbat a spus: „Mama ta a fost ucisă la sosirea în Auschwitz-II / Birkenau”.

Un alt bărbat care fusese recrutat cu tati într-un lagăr de muncă forțată a spus: „Tatăl tău a fost ars de viu în primăvara anului 1943.” Oh, nu, nu! Viața nu poate fi atât de crudă. Ambii bărbați nu îmi spun adevărul. Pământul se mișca sub picioarele mele.

Mi-am pierdut vocea, zâmbetul, speranța.

28-01- 2021

Pagina 39

Kaveh Afrasiabi, autorul a peste o duzină de articole de opinie in New York Times, a fost arestat și acuzat că a acționat ca agent al guvernului iranian.

De Ira Stoll, The Algemeiner

New York Times a publicat mai mult de o duzină de articole de opinie și scrisori semnate de Kaveh Afrasiabi. In 2018, Times , l-a identificat drept „un fost consilier al echipei de negociere nucleară a Iranului”. O opinie publicată înanul 2012 de Times l-a identificat ca „fost profesor de științe politice la Universitatea din Teheran și fost consilier al echipei iraniene de negocieri nucleare”. În această săptămână, Afrasiabi a fost arestat și acuzat că a acționat ca agent străin in favoarea guvernului iranian. Un comunicat de presă al Departamentului Justiției care anunța redeschiderea unei plângeri penale spune: „Din cel puțin 2007 până în prezent, Afrasiabi a fost angajat în secret de guvernul iranian și plătit de diplomații iranieni repartizați la Misiunea Permanentă a Republica Islamică Iran la Națiunile Unite din New York City (IMUN).

Afrasiabi a fost plătit cu aproximativ 265.000 de dolari în cecuri emise pe conturile bancare oficiale ale IMUN din 2007 și a primit asigurări de sănătate prin intermediul planurilor de sănătate ale angajaților IMUN dupa 2011. " O plângere penală și o declarație depusă în fața instanței federale în acest caz, afirmă că Jurnal Israelian No. 25

Afrasiabi s-a născut în Iran în 1957 și a intrat în SUA în 1973. Plângerea spune că articolele de opinie au fost scrise „la direcția și sub controlul” guvernului Iranului. Plângerea raportează că Afrasiabi a trimis prin e-mail personalului din congres linkuri la articolele sale de opinie din New York Times. Potrivit plângerii, „În acest articol, AFRASIABI a susținut că sancțiunile SUA asupra Iranului au acționat ca un obstacol major în negocierile nucleare, deoarece negociatorii iranieni au nevoie de a realiza un compromis tangibil între orice concesii și o recunoaștere a dreptul la îmbogățirea [uraniumului] legitimă. " Plângerea raportează că, la 14 noiembrie 2012, Afrasiabi a trimis un e-mail consilierului de la misiunea iraniană la ONU, plângându-se că „guvernul american se află în palmele sioniștilor, așa că mă concentrez asupra modului în care putem lupta cel mai bine”. Plângerea mai spune că Afrasiabi l-a ajutat pe ministrul iranian de externe cu fabricare unei opinii care a fost publicată în cele din urmă în aprilie 2015 în The New York Times. Într-un e-mail adresat ministrului de externe din iulie 2020, Afrasiabi a citat „sutele sale de articole în ziare internaționale și reviste academice”, explicând că „fără sprijin, nimic din toate acestea nu ar fi fost posibil”. Poate că dacă Afrasiabi ar fi fost mai transparent cu privire la legăturile sale cu guvernul iranian, ar fi putut avea și mai mult succes în publicarea lui de către New York Times. Ministrul iranian de externe, Javad Zarif, a avut scrisori de referință despre cel puțin șapte materiale scrise între 2003 și 2017, patru dintre ele între 2015 și 2017, ceea ce a determinat cel puțin unele speculații ironice că editorii din Times vor da promova diplomatul iranian la statutul de „scriitor de opinie care contribuie la ziar”. Afrasiabi nu a înaintat o apărare într-o scurtă înfățișare judecătorească de marți, potrivit rapoartelor de presă. ________________ Ira Stoll este editor director la Forward și editorul nord-american la Jerusalem Post.

28-01- 2021

Pagina 40

Dumitru Ichim GRAND BEND, AUSABLE RIVER, ONTARIO Adevărata cădere a lui Satan a fost superficialitatea, un păcat care calcă în picioare toate celelalte porunci ale decalugurilor știute și neștiute. Superficialitatea este lovitura prin spate dată libertății. Dumnezeu este libertate pentru că este iubire și numai iubind poți să fii liber. Numai folosind libertatea poți să ajungi la profunzimea iubirii, un om încătușat nu are șansa de a câștiga un maraton mai lung decât lungimea lanțurilor lui. La un moment dat Satanael a luat-o pe scurtătură, short cut, și în sufletul lui s-a strecurat superficialitatea, arama spoită cu aurul fals, dar strălucitor a ceea ce numim gândire logică: ”De ce adică să port în spatele meu ceva care nu îmi aparține?

De ce să nu fiu eu însumi și trebuie să port ceeace nu sunt și nu-mi aparține?” Și astfel a apărut căderea din libertate prin superficialitate.

Dacă aș fi avut iahturile, sau bărcile cu motor ”supersonic” care fac vrrrrrrr, vrrrrrrrrrr... Dincolo de glumă, revin la barca mea pneumatică în liniștea și frumusețea acestor locuri care au aparținut unor oameni care acum trăiesc în rezervații, precum s-a încercat cu un popor la fel de vechi precum cel al indienilor de aici.

Locurile acestea de la Bruce Peninsula și din jurul Lacului Huron au fost cândva teritoriile tradiționale ale nativilor First Nations, ale triburilor attawandaron și ojibwa/chippewa.

Prin 1830 englezii și scoțienii au cumpărat pământ la Grand Bend. Au făcut un baraj pe râul pe care navigăm și, prin 1832, era o fabrică de cherestea. Revenim la ceea ce spuneam de gravitatea acestui păcat capital pe care nu-l spovedim și anume superficialitatea. Aceasta poate fi în industrie, de exemplu fac superficial o piesă de avion, controlul de calitate o face superficial și moral sunt vinovat de prăbușirea avionului. Sau mult mai adânc, superficialitatea poate fi un atac la libertatea umană când nu se merge la profunzimile ființei umane, la esența Jurnal Israelian No. 25

și scopul creației care este iubirea. A devenit arhicunoscut cazul ”Noble v. Ally” în Grand Bend, ca să vedeți până unde poate duce răutatea omului exprimată prin superficialitatea cu care este gândită o lege.

Familia Wolf este chemată la judecătorie pentru că a cumpărat pământ în Beach O' Pines de la Coroană ignorând o lege obtuză și care prevedea că nu au voie să cumpere în acest district ”cei care sunt la origine iudei, evrei, semiți, negri sau rase colorate”. Procesul a mers pînă la Curtea Supremă a Canadei unde familiei respective i s-a făcut dreptate. Cum vedem, nu numai Hitler știa să facă antisemitism, ci și Lumea Nouă a lui Columb era infectată de vechiul cancer al superficialității de a considera pe fratele tău om că este om ca și tine și că la Dumnezeu nu se poate ajunge prin ”short cut”ul lui Satan.

Despre gravitatea acestui oribil păcat care desfigurează și distruge țesătura divină a ființei umane vorbește extraordinar de profund o legendă a nativilor algonquin pe care Dan, din tribul Ojibwe mi-a povestit-o într-o seară întrun dialog despre originile și rădăcinile neamului nostru și al lor. Adevărată istorie nu trebuie scrisă superficial ascultând numai pe învingători, ci trebuie făcută ascultând și pe cel învins.

Superba CANADA si oamenii ei SUPERBI! -NR-

28-01- 2021

Pagina 41

Editura SAGA PREZINTA: Trumplandia !!!

Cartea conţine o colecție de eseuri despre transformarea Americii, care, dintr-o naţiune unită, a devenit una mai divizată ca niciodată.

Unii experți prezic faptul că, dacă lucrurile nu se schimbă, ar putea avea loc un alt război civil.

Am ajuns oare la un punct terminus? Este de sperat că America va fi suficient de matură pentru a învăța din propriile greșeli şi pentru a evita alte răni care i-au marcat evoluţia de-a lungul istoriei. „Trumplandia este o completare binevenită pentru înțelegerea evenimentelor curente, a politicii internaţionale a Washingtonului și a actualei societăţi americane, o societate polarizată și divizată cum nu a mai fost de la Războiul Civil”. Prof. Dr. NICHOLAS DIMA, Profesor şi Cercetător Asociat la Institutul Nelson al Universităţii James Madison din Virginia, SUA

„Într-adevăr, Trumplandia este o carte binevenită în biblioteca oricărui profesor, student sau nespecialist, mai ales în ediția sa internațională. Dacă îi piere cuiva somnul din cauza afirmațiilor provocatoare ale cărţii, atunci efortul a fost pe deplin meritat”.

Drd. ERNESTO MORALES HIZON, Universitatea Claremont din California, Facultatea de Politică şi Ştiinţe Sociale; Membru în Baroul de avocaţi din Filipine TIBERIU DIANU a practicat dreptul în România (în calitate de consilier juridic, judecător, consilier juridic principal la Ministerul Justiției, profesor universitar și cercetător juridic principal), precum și în Statele Unite (ca expert judiciar). A publicat mai multe cărți și articole de drept, politică și ştiinţe sociale. În prezent, Tiberiu locuiește și lucrează la Washington, DC.

„Cartea este fascinantă. Oferă informații generale şi specifice despre istoria politică din trecut şi prezent a României, precum și o viziune personală, nu numai a autorului, ci și a personalităţilor intervievate de acesta, asupra țării și a societății... Prezentate tematic în capitole și secțiuni, perspectivele autorului conturează o radiografie sugestivă a ancorei pe care România o reprezintă în arhitectura politicii SUA din Europa Centrală şi de Est.” Dr. DENNIS DELETANT, Membru al Ordinului Imperiului Britanic (OBE), Profesor la Universitatea Georgetown, Facultatea de Relaţii Externe, Washington DC „Românii au șansa de a fi într-adevăr un exemplu de urmat în ceea ce priveşte statul de drept funcțional, cu o separare adecvată a puterilor şi la care, dacă nu continuă să lucreze pentru el, vor avea derapaje. Și problema asta, a derapajelor, mă îngrijorează chiar în momentul de faţă şi aici, în Statele Unite.” OBIE MOORE, Avocat la Firma OLM Advisors LLC, Washington DC Jurnal Israelian No. 25

28-01- 2021

Pagina 42