Jurnal Israelian no 31 - 11 Martie 2021

Jurnal Israelian No. 31 11 Martie 2021

JURNAL ISRAELIAN No.31 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 46 pagini

Cum

facebookul

distruge

socialul

Acum câteva zile, două sau trei persoane m-au întrebat alarmate dacă știu ceva despre o doamnă X care nu mai apare de o săptămână la "discuții". Am fost surprins, cunoaștem numele doamnei dar atât. Nu rețin și nu mi se oferă amănunte ieșite din comun pe care să le asociez cu cei numiți "prieteni". Am pe FB circa 1400 de prieteni. Nu știu dacă rețin mai mult de 20 de nume despre care știu ceva date personale, o față, o biografie. Care și ea e desigur plină de goluri. Rezoluția crește când ai întâlnit amicul în carne și oase. Am studiat puțin problema apelând la cărți de sociologie. Se pare că nu există șanse să putem manipula astfel de numere imense și informația minimală legată de persoane din cercul numit „prieteni”.

Relaţiile în grupuri mici.

Pentru a supravieţui în societate este esenţială o cantitate masivă de informații despre ceilalţi membri ai „tribului”. Putem calcula că într-un grup de 50 de persoane, există un număr de aproximativ 1,225 de relaţii posibile, deci un singur membru al tribului trebuie să memoreze istoricul a circa 1,225 de relații diferite. Dacă se ia în considerare faptul că există relații complexe între trei-patru persoane, putem aprecia cam de câte informații avem nevoie pentru o bună funcționare într-un cadru relativ mic, în societăţi de numai cincizeci-şaizeici de oameni. Studiul maimuţelor, arată că şi ele au un puternic interes social, dar capacitatea lor de a bârfi este limitată de limbaj. Informaţiile despre ceilalţi cimpanzei de exemplu, nu se pot transporta, sunt limitate la individ, pentru că ei nu pot comunica verbal.

Se estimează că neanderthalienii precum și Homo sapiens acum 100.000 ani înaintea revoluţiei cognitive erau şi ei interesaţi unul de altul dar din cauza limitărilor limbajului nu puteau transmite informaţiile mai departe, deci nu puteau bârfi. Astfel le-a fost imposibil să trăiască în grupe mari, să coopereze eficient cu un număr mare de străini. Limbajul sapiens, care a apărut în urmă cu 70.000 de ani a permis schimbul de informaţii, unul despre celălalt, ce fac alte persoane, ce gândesc etc.

Astfel puteau oamenii decide în cine pot avea încredere, şi astfel au putut începe viața în comunităţi tot mai mari şi dezvoltarea cooperării mai sofisticate cu alte persoane prin schimbul de informaţii. Memoria are un rol crucial. Cum după 70 de ani, în mod firesc, memoria ne este blocată de evenimente și date din trecut, este mai greu să memorăm informații noi care nu au valoare practică și imediată. De exemplu câți copii are cutare domn/doamnă din Brașov sau ce nume au nepoții lor. În concluzie, să nu ne mirăm că nu putem răspunde la întrebări de genul celei cu care am început această scurtă dizertație. Și să nu ne supărăm pe nimeni care a uitat să ne felicite de ziua noastră. E chiar o minune că reținem numele cuiva "cunoscut" pe ecran.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 2

Piatra de călimară

Văzută e piatra de călimară.

O mie de penițe s-au topit in ceară, pînă ce mia de nopți s-a făcut hîrtie şi aripa de înger, mîna care scrie.

Nevăzută e piatra de călimară.

O mie de păsări din iarba amară, să bată din aripi, se-trec pe rînd, să răcorească mîna , ce scrie arzînd .

Clelia Ifrim

UN OMAGIU

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 3

Ceasornicul întârziat al literaturii române Ovidiu Constantin Cornilă Timpul este prima condiție a existenței, blestem și binecuvântare, în același timp. Întrunul din momentele sale geniale, Octavian Paler afirma: Timpul e ca o fiară care are nesfârșita răbdare de a înghiți totul. Peisajul universului literar românesc, de la Iancu Văcărescu începutului de secol nouăsprezece și până spre finalul secolului al douăzecilea, când poezia lui Nichita Stănescu frapa și inspira la superlativ, are o evoluție fulminantă. Învăluiți în idealuri patriotice, consumați de propriile drame sau adoptând stiluri și mentalități creatoare din alte spații culturale ale vremii sau chiar din cultura universală, poeții și scriitorii români au inițiat și parcurs un destin prometeic par depit. Închis în condiția lui de om trăitor acerb al propriei existențe, scriitorul și-a dedicat viața acestei îndeletniciri a minții și sufletului, ignorată și minimizată de societate, de multe ori, încercând și reușind, până la urmă, în pofida acestor nenumărate vicisitudini să creeze opere care au sfidat timpul. Cu toate astea, orice are un preț. Sămănătoriști, romantici, dadaiști, clasici sau expresioniști, prozatorii și poeții au plătit cu toții același tribut: lipsa acceptării lor de către societatea care le-a pus mai mereu bețe în roate, i-a neglijat și i-a privat, în marea majoritate a cazurilor. Desigur, au fost și excepții, favoriții împrejurării și ai sorții: boierul Alecsandri, bardul care a creat nestingherit de nimeni, Sadoveanu, care s-a folosit perfect de conjunctura timpului său, îmbrăcând haina compromisului politic, Arghezi, Beniuc, Călinescu, Stănescu și încă vreo câțiva. Contrar acestor privilegiați, o bună parte din scriitorii de valoare au fost prada sistemului tocmai pentru că idealurile susținute de ei erau total opuse și contraveneau intereselor celor de sus.

Radu Gyr, Ion Caraion sau Nichifor Crainic sunt doar câteva nume dintr-o amplă listă a celor care au înfundat pușcăriile comuniste, unii supraviețuind, iar alții, din păcate, nu.

Altă formă de rupere de mediul creator natural este exilul, forțat sau benevol. Armă

perfectă a înstrăinării, exilul, această mașinărie injustă de îndepărtare a scriitorului de mediul său natural a provocat și mai multe victime: Blaga, Eliade, Cioran, Monica Lovinescu, Vintilă Horia, Tristan Tzara, Matei Călinescu și mulți alții au gândit, scris și trăit într-un permanent compromis cu țările adoptive, dar, în primul rând, cu ei înșiși. Ca un strigăt interior, ca un simbol comun pentru toți acești refugiați literari, de acolo, din depărtarea infinită și indefinită, Emil Cioran spunea: Să te gândești spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza. Și avea mare dreptate. Cronosul exilului este cel al singurătății, al dorului de origini. În cazul de față, a avea un ideal și a-i fi loial până la capăt se traduce prin intrarea într-o dimensiune a respectului față de artă care nu întotdeauna este sinonimă cu acceptarea celorlalți față de propriul ideal. Tocmai aceasta este condiția sine qua non a valorii. Iar geniul nu constă numai în a crea, ci și în a păstra conceptul valoric în starea lui neschimbată, originară, nepătată. Cu orice preț...

Timpul, tiranul absolut al vieții a prins în menghina sa oameni care cu siguranță ar fi putut oferi mult, mult mai mult. Eminescu, astrul poeziei românești, a murit otrăvit, tânăr și sărac, marginalizat de toți și de toate. S-a stins singur, iar pe patul ultimelor clipe, în compania unui amărât pahar cu lapte, a mai avut puterea de a scrie ultimele versuri.

Nu mult după el, prietenul lui de o viață, Creangă, a murit și el sărac, al nimănui. În modul lor de a fi, scriitorii, poeții, filosofii au deranjat. Prin simplul fapt că au gândit diferit, au deranjat. În consecință, au fost împușcați, cum ar fi cazul lui Ioan Petru Culianu, aruncați sub roțile tramvaiului, precum Labiș, poetul unei generații, cel care avea să-l inspire cutremurător pe Nichita. Și tragedia continuă cu cazul Veronicăi Micle, spre exemplu, care din cauza eșecului în dragoste a ales soluția sinuciderii, tot dintr-o rebelă încercare de a se emula pe nișa unei societăți necruțătoare, rigide și absurde. Toți acești oameni au fost victimele așa-numitelor idealuri de conviețuire umană, de a fi parte dintr-o comunitate. Până la urmă, s-a dovedit clar că nu au fost nimic altceva decât niște

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 4

alipiri marginalizate.

Alții, în schimb, au preferat să îmbrățișeze spectrul supraviețuirii, ca instinct al continuității. Mihai Beniuc (cel care avea să șicaneze în repetate rânduri pe Labiș, tot din ordin politic), Nichita Stănescu sau Adrian Păunescu au ales să meargă pe val, sau împreună cu el. Ca să scrie sau, pur și simplu, ca să fie lăsați în treaba lor, aceștia s-au scăldat într-o promiscuitate de tip: scriu și pentru tine, onorate stăpân, cu o condiție, să-mi fac și eu treaba. În pofida acestor aspecte, valoarea lor nu s-a perimat în niciun caz. Doar că au procedat diferit...

Orice proces cultural evolutiv normal are un efect activ benefic asupra celorlalți în momentul desfășurării lui. Aparent, are logică.

Atunci când apare cuvântul, însă, preschimbat în idee, lucrurile se schimbă. Cuvântul bun, frumos, cel care pleacă de la creativitate sublimă, gândul și interpretarea unică prin valoare și adevăr tind să nu placă. Nu numai profanilor, ci și celor care manevrează legile nescrise ale oricărei comunități. De ce? Pentru că nu se află în concordanță cu ceea ce ei gândesc, speră și așteaptă. De ce să accepți și să aplauzi ceva genial, chiar dacă este exprimat și demonstrat diferit când este mult mai ușor să respingi, să negi, să îndepărtezi, să distrugi.

Dura lex, sed lex. Desigur, critica poate fi constructivă, însă, atunci când se umilește, se îndepărtează sau se omoară, pur și simplu, ea se transformă într-un act de vandalism deliberat, echivalentul direct al ilogicii.

Un soi de Dans macabre, gen Eric Satie.

Pe de altă parte, sabotarea valorilor a reprezentat alt factor definitoriu în a marginaliza și a respinge. În schimb, cei care au reușit să se afirme au avut mentori, susținători, pile sau noroc chior. A fi sprijinit de oameni cu greutate, a fi publicat la o editură bună au fost sunt și probabil că vor fi obstacole supreme în calea celor care merită o șansă. Din păcate, acesta rămâne un ideal pentru orice trăitor valoros al literelor... Făcând o extrapolare atemporală, câte scrieri de calitate ar fi supraviețuit astăzi dacă redactorii USR de la București ar fi avut răbdarea să lectureze, măcar o singură dată, fie și printre rânduri (că doar au experiență, sic!) manuscrisele unor tineri visători, în loc să le arunce la

maculatură? În schimb, responsabilii din acea vreme (nu foarte îndepărtată) ai acestei respectabile instituții au preferat introducerea în lumea elitelor a unor pseudo-valori pe baza pașaportului omnipotent și omniprezent al unei banale damigene de pălincă... Și acesta e un simplu exemplu... În dimensiunea lui anarhică, timpul nu iartă pe nimeni, deși tot el are puterea de a vindeca, de a apropia, de a ne aduce trecut și inspirație, de a ne arăta ce și cine suntem cu adevărat. Orologiul literaturii române a funcționat întotdeauna în contratimp.

Secundarele, minutarele și orarele lui au segmentat, izolat și beneficiat (mai puțin) fără discriminare și discernământ pe oricine a intrat, cu sau fără voia lui, în acest joc de-a viața și cuvântul. To be or not to be are legile și limitele lui. Viața nu o alege nimeni, așa ne este dată. Zbaterea ei în omul creator nu s-a putut împăca niciodată cu pulsul legitim al mersului firesc. Cei care au fost excepționali, în marea lor majoritate, au suferit aruncarea în afara limitelor bunului simț de trai, etică și de concepție, fie pentru că nu au știut să se adapteze, fie că nu au fost lăsați să o facă. Mulți au devenit valori post-mortem, ca un titlu de recunoștință pentru ce au lăsat în urma lor, adică opere incomensurabile în timp (același care le-a anihilat speranțele, visurile, viețile).

Ce păcat și ce rușine ca un om de talia lui George Uscătescu, doctor, personalitate de vârf a culturii românești să fie recunoscut în calitate de membru onorific al Academiei Române cu puțin timp înainte de a trece la cele sfinte... Și nu este singurul caz.

Se pare că, în afară de timp, în România noastră nu prea există spiritul unității și nici cel al umanității. Între ceasornicul întârziat (ca să nu spun defect) al literaturii române și meritul de a fi om se stabilește o linie discontinuă, ca aceea a seismografelor în timpul unui cutremur pe o scală încă nedefinită...

Un prieten de-al meu îmi spunea cândva, la o discuție amicală: Viața este o continuă pendulare între speranță și deziluzie.

Cât adevăr!

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 5

Sofia Gelman

Oameni suntem

Ne aflăm într-o situație neplăcută – ca să mă exprim eufemistic. Ministerul Sănătății avertizează : pericolul încă nu a trecut, variantele noi ale virusului nu sunt testate suficient spre a ști dacă vaccinul protejează în cazul lor sau nu. „Corona” nu are de gând să dispară, iar problema este că lumea nu înțelege gravitatea stării lucrurilor.

Cea mai recentă mutație, denumită New York, a fost depistată în cadrul unei familii care nu părăsise Israelul, ca atare virusul a fost luat prin contactul cu un bolnav care sosise de peste hotare. Soluția ar fi să revenim la zilele în care nu ne apropiam prea mult de alte persoane și să purtăm mereu nesuferita mască. Dar, din păcate, concetățenii noștri nu vor să vadă realitatea ignorând primejdia existentă.

Astfel, de pildă de Purim s-au organizat în mod spontan, în mai multe locuri, petreceri stradale cu mulți participanți, desigur fără „distanțare socială” – termen nu demult intrat în uz. Constat cu imensă tristețe că din vocabularul nostru lipsește cu desăvârșire cuvântul DISCIPLINĂ…

Primul filosof evreu:

FILON (Philo Judaeus sau Filon din Alexandria; cca. 25 i.e.n.-50 e.n.)

Gânditor elenistic şi primul mare filozof evreu. Se ştiu foarte puţine date despre viaţa sa.

S-a născut intr-una dintre cele mai nobile şi mai bogate familii evreieşti din Alexandria, care era pe atunci cel mai mare centru evreiesc din afara Israelului. A fost crescut ca un evreu credincios, dar a primit şi o educație tipic grecească. Fratele lui, Alexandru, a ajuns un înalt funcţionar al administraţiei romane din Egipt şi un prieten al impăratului Claudiu. Unul dintre fiii lui Alexandru s-a căsătorit cu fiica lui Agrippa, nepotul lui Irod, iar celălalt fiu al său, Tiberiu Iuliu Alexandru, a abandonat iudaismul şi a devenit o figură marcantă a armatei romane, deţinând funcţiile de guvernator al Iudeii (46-48 e.n.) şi prefect al Egiptului în timpul domniei lui Nero. Alexandru a dăruit aur şi argint pentru decorarea uşilor Templului din Ierusalim. Filon, în schimb, a respins orice carieră lumească şi s-a devotat studiilor şi scrierilor sale. Singura întâmplare cunoscută din viaţa sa a avut loc în 40 e.n., când a condus o delegaţie la Roma pentru a-i cere lui Caligula să anuleze un edict care le impunea evreilor să-i ridice împăratului o statuie în Templul din Ierusalim. Cu toate că misiunea lui a eşuat, iar refuzul evreilor de a se supune ordinului

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 6

imperial a provocat revolte populare în Alexandria, problema a fost rezolvată în anul următor, odată cu asasinarea lui Caligula şi urcarea pe tron a mult mai inţelegătorului Claudiu. Filon a relatat acest episod în mod foarte sugestiv. Mai târziu s-a retras din viata publică, dedicându-şi ultimii ani de viaţă operelor sale. Filon a căutat să împace gândirea grecească cu cea iudaică, încercând să dovedească că iudaismul este compatibil cu elenismul. Scopul filosofiei sale era să combine doctrinele evreieşti bazate pe revelaţia supranaturală cu gândirea filosofică grecească.

Cel mai adesea, expozeurile sale imbracă forma unor comentarii biblice în care textul sacru este interpretat prin prisma traditiei alegorice greceşti. Biblia, susţine el conține adevărurile filozofice; de exemplu, primele versete din Geneză ar trebui interpretate ca referindu-se la materia şi ideile primordiale, în timp ce eroii biblici sunt Întruchiparea virtuţilor etice.

Filon nu neglijează sensul literal al textului, pe care numeşte "corpul" în care se întruchipează "sufletul" revelaţiei divine.

Dumnezeu este o fiinţă transcendentă care se face cunoscut oamenilor prin Logos, Cuvântul divin, care face legătura între Dumnezeu Om. Filon a scris în greacă şi s-a bazat pe traducerea grecească a Bibliei (s-ar putea să nu fi ştiut ebraică). A scris lucrări diferite în funcţie de cititorii cărora li se adresa evrei sau neevrei.

Pentru evrei încerca să armonizeze platonismul şi iudaismul, exprimându-și în acelaşi timp convingerea că iudaismul poate răspunde tuturor “întrebărilor”. În ceea ce-i privea pe neevrei, obiectivul său era să demonstreze superioritatea invăţăturii iudaice. Operele lui Filon reflectă gândirea iudaică alexandrină, neexistând nici o dovadă că ar fi fost în contact cu rabinii de la Ierusalim. Scrierile sale au fost curând date uitării de evrei, care le-au redescoperit abia în timpul Renaşterii. A avut în schimb o influenţă puternică în cercurile creştine, mai ales printre Sfinţii Părinţi, care au fost impresionaţi de teoria Logos-ului, ca şi de metodele sale alegorizante.

Foundations of Religious Philosophy in Judaism, Christianity and Islam, 1946.)

Citate din scrierile lui Filon - Dacă un om şi-a pierdut lumina ochilor, îl va ajuta oare vederea pătrunzătoare a strămoşilor săi?

- Dacă vezi pe cineva că nu mănâncă şi nu bea atunci când ar trebui, refuză băile şi uleiurile parfumate, își neglijează hainele, doarme pe jos şi îşi închipuie că in acest fel practică abstinenţa - compătimeşte-l pentru autoamăgirea sa şi trezeşte-l la realitate.

- Este culmea nebuniei să judeci omenirea după arta pe care a produs-o.

- Cerul întreg şi întreaga lume sunt o ofrandă închinată lui Dumnezeu, iar El este cel care a creat ofranda; toate sufletele iubite de Dumnezeu, cetăţeni ai lumii, se sfințesc pe ei înşişi, având grijă să nu lase nici o atracţie muritoare să-i tragă în direcţia opusă, şi nu obosesc niciodată să-şi sanctifice propria lor viaţă nepieritoare.

- Înțelepciunea este un drum drept și înalt, iar mintea noastră își atinge scopul atunci cand o apucă pe acest drum, ţinta sa constând în recunoaşterea şi cunoaşterea lui Dumnezeu. Iubitorii cărnii urăsc şi resping această cale şi încearcă să o corupă, căci nu există lucruri mai opuse ca plăcerea cărnii şi cunoaşterea.

Insula Capri - sau dorul de ducă , foto:AG Surse: (E. R. Goodenough, The Politics of Philo Judaeus, 1967. 1-1, A. Wolfson, Philo: Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 7

zonă, inclusiv 8.000 de copii, au pierit în lagărele morții. După război, în timp ce înaltul comandament nazist a ajuns la Nürnberg judecat, condamnat și spânzurat - Wächter a petrecut mai mult de trei ani ascunzându-se în Alpii austrieci înainte de a fugi la Roma. A murit acolo în 1949 în circumstanțe misterioase sub numele fals de Reinhardt, asistat de către un proeminent episcop, austriac catolic, care l-a sprijinit la Roma - deplin conștient atât de identitatea sa, cât și de cauza sa, pe care o simpatiza.

Otto Wächter și familia sa în 1948 THE RATLINE Viață și moartea misterioasă a unui Nazist evadat de Philippe Sands În cartea să profund emoționantă din anul 2016 „Strada est-vest”, Philippe Sands a legat povestea propriei sale familii evreiești din Europa de Est cu cea a doi juriști care au stabilit cadrul legal pentru procesele de la Nürnberg: Hersch Lauterpacht, care a inițiat conceptul de „Crime împotriva umanității” și Raphael Lemkin, care a inventat termenul „genocid”. Atât bărbații, cât și bunicul matern al lui Sands provin din Lemberg - acum Lvov, în Ucraina - și toți au avut rude sacrificate în Holocaust. Recenta sa carte „The Ratline”, (Cârligul ) este o continuare captivantă. De data această, Sands, avocat pentru drepturile omului, urmărește urmele unui mare criminal care nu a fost niciodată prins: Otto Wächter, un nazist de rang înalt din Polonia ocupată, care a fost acuzat de crimă în masă după război, dar a scăpat. Wächter fusese ales de Hitler însuși pentru a guverna Galiția și, sub conducerea sa, a fost construit ghetoul Cracoviei de unde peste 130.000 de oameni din

Wächter traversase pe jos Alpii și se îndrepta spre Roma, unde a locuit într-o reședință religioasă. El intenționa să fugă în America de Sud prin așa-numită „Ratline”, rețeaua clandestină care îi ajuta pe mulți naziști proeminenți să se sustragă justiției cu ajutorul oficialilor Bisericii Catolice, unii chiar din Vatican. Sands descoperă în cercetările sale, că Ratline a avut sprijinul implicit sau explicit al Statelor Unite, care valorificau informațiile acestor bărbați despre amenințarea sovietică în creștere și închideau ochii asupra trecutului lor criminal. Aceasta este lumea mlăștinoasă a Romei de după război în care Wächter a murit, obsedat că „ar fi vânat de americani, polonezi, sovietici și evrei”, după cum scrie Sands. „The

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 8

Ratline” se ocupă mai puțin despre calea de evadare decât despre viața și vremurile lui Wächter - educația sa în Austria, ascensiunea sa în rândurile partidului nazist, căsătoria cu Charlotte Bleckmann, o strălucitoare și bine educată studentă la arte. „The Ratline” este o poveste de dragoste nazistă, dar fascinantă și importantă, povestită în detalii, deoarece Sands a reușit să folosească o stivă extraordinară de documente: mii de pagini de hârtii personale, jurnale și ani de corespondență între Otto și Charlotte. În timp ce Wächter era ocupat cu supravegherea deportării evreilor din Galiția și apoi ascuns între 1945 și 1949, cei doi și-au scris reciproc folosind porecle de porumbei amorezați.

Sands a primit acces la această comoară de la unul dintre cele mai interesante personaje din „The Ratline”: Horst Wächter, al patrulea dintre cei șase copii ai lui Otto și Charlotte, care păstrase hârtiile din vila familiei aflată în ruină în Austria. Horst este un caz interesant - direct, dar și "miop". El refuză ferm să recunoască complicitatea tatălui său la Holocaust, în ciuda tuturor dovezilor contrare, inclusiv a probelor din documentele aflate în posesia sa.

Tensiunea dintre Sands și Horst, cercetătorul și cel chestionat, oferă cărții o mare parte din forța sa fascinantă.

Sands îl întâlnise pe Horst în timpul documentării pentru "Strada est-vest". Cei doi au luat ulterior parte la un documentar, „Moștenirea mea nazistă”, în care Sands i-a reunit pe Horst și Niklas Frank, fiul lui Hans Frank, guvernatorul general nazist al Polonia, care a fost judecat și spânzurat la Nürnberg. În timp ce Niklas, ca jurnalist, nu iartă și nu menajează memoria tatăl său - el poartă o fotografie a cadavrului, luată la Nürnberg după proces, „pentru a se asigura că este cu adevărat mort”, îi spune lui Sands în East-West street”.

Horst, în contrast, refuză să recunoască acțiunile tatălui și preferă să-l vadă pe tatăl său că pe un om bun prins într-un sistem rău. Era deosebit de apropiat de mama sa și crede că tatăl său a fost otrăvit - o ipoteză pe care Sands o aprofundează în „The Ratline”. Și totuși, cu

toată orbirea sa, Horst a făcut un mare serviciu istoriei. În loc să distrugă documentele aflate în posesia sa, el l-a lăsat pe Sands să le cerceteze, un gest care a generat conflicte cu membrii familiei sale, care nu doreau să atragă atenția asupra trecutului lor urât.

Getto Cracovia

Corespondența este o privire grotescă, intimă asupra angajamentului total față de nazism, un rău oribil intercalat cu banalitatea vieții clasei de mijloc. În vara anului 1942, când deportarea în masă a evreilor din Galiția, era în plină desfășurare pe teritoriul guvernat de Wächter, el și Charlotte s-au mutat într-o vilă minunată în afară Lembergului, cu piscină și un teren de tenis. El l-a găzduit pe odiosul Himmler, asistentul lui Hitler, iar acesta a lăudat devotamentul lui Wächter pentru Führer. Întorcându-se de la o vacanță de vară în 1942, Wächter i-a scris Charlottei: „Evreii sunt deportați din ce în ce mai mult. Este greu să obțin praf de cretă pentru terenurile de tenis." Charlotte, care a murit în 1985, a fost complet dedicată soțului ei și cauzei naziste.

Pe raftul vilei lui Horst, Sands a găsit o copie din „Mein Kampf”, pe care soția scrisese lui Otto: „Prin luptă și dragoste, până la capăt”. Când Otto se ascundea la Roma și avea nevoie de bani, Charlotte a vândut opere de artă pe care le prădase din colecțiile din Cracovia. Și după moartea lui Otto la Roma, Charlotte a reușit să-i transporte trupul înapoi în Austria, ilegal.

Sands - cu mintea sa cercetătoare, bogăția

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 9

documentelor și capacitatea de a le da viață – fac cartea atât de atractivă.

Există multe personaje secundare și subcapitole extraordinare. În loc să citeze lucrări istorice , el aduce personajele în vizită, de exemplu pe David I. Kertzer, a cărui excelentă carte „Papa și Mussolini” oferă o imagine vie a Vaticanului în anii 1930.

Din documente declasificate de C.I.A, Sands a aflat despre o operațiune desfășurată de Corpul de Informații al Armatei Statelor Unite sau C.I.C., care a înrolat foști naziști pentru a ajuta la obținerea arhivelor de informații. O figură cheie în operațiune a fost Karl Hass, un ofițer SS de rang înalt și unul dintre ultimii oameni pe care Wächter i-a vizitat înainte de moartea sa. Hass a trăit liniștit ani de zile după război, înainte de a deveni un nume blamat în Italia în 1996, când a fost arestat și în cele din urmă condamnat pentru acuzația de „crime împotriva umanității” pentru rolul său în uciderea a 335 de civili italieni în catacombele Ardeatine ( lângă Roma) în martie 1944 . Un alt fost ofițer SS implicat în masacru, Erich Priebke, a scăpat prin Ratline în Argentina, de unde a fost arestat, extrădat în Italia și condamnat. În cele din urmă, „The Ratline” este despre naziștii care nu au scăpat și descendenții lor, precum Horst. Reamintim că și în prezent Europa este populată de supraviețuitori celui de-al doilea război mondial - cu un munte de istorii familiale încurcate și de negare selectivă, dar și de o luciditate intermitentă. Această carte importantă arată clar că sarcina cea mai dificilă a istoriei poate să nu fie în urmărirea celor care au încercat să scape, ci în confruntarea cu cei care nu au făcut-o. _____________________________ The new york Times Rachel Donadio is a Paris-based journalist Via Adriana Ausch © Saga translation.

O ZI ARTICA

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 10

DOMINIC DIAMANT PASTILA III De parcă însuşi Iadul s-ar fi dezlănţuit pe pământ, pandemia cu covid-19, ca un uragan de maximă amplitudine răscoleşte profuziile lumii, scoate tot răul la suprafaţă şi ucide tot ce-i iese în cale, în modul cel mai discreţionar, făcând ca nimic să nu fie mai fantastic ca realitatea percepută de oameni.

Ordinea existentă e profund afectată, relaţiile şi conexiunile au luat-o razna, nimic din deprinderile şi cutumele noastre nu se mai regăseşte, toate încercările de a-i pune capăt pandemiei, cu atâtea surle şi trâmbiţe, sunt doar simple paleative cu care ne amăgim. Doar moartea este atottriumfătoare.

Te îngrozeşti numai văzând la ce grad au ajuns violenţa şi agresivitatea de toate formele, în special cea familială şi sexuală. Nu e zi de la Dumnezeu să nu aflăm noi mărturii despre aceste halucinante fenomene, nu e moment să nu iei act de o nouă atrocitate, de un nou act abominabil, toate acestea petrecându-se cu o asemenea frecvenţă şi intensitate, încât nici nu ştii când s-au insinuat în derizoriul banalităţii.

Probabil că Satana, dacă ar fi să acordăm credit misticismului religios, îşi freacă mâinile de satisfacţie şi-şi râde în barbă, încântat de magistralele sale abilităţi. Sau, poate că, cine ştie, Însuşi Creatorul Suprem s-ar manifesta în acest fel,plictisit şi dezamăgit de cei cărora le-a dat viaţă cu atâta dragoste şi generozitate.

Oricum ar fi, bine nu poate să fie, iar evoluţia spectaculoasă a tehnologiei ahtiate să cucerească spaţiul cosmic, nu ştiu ce şanse de reuşită ar putea avea. Întrucât tăvălugul Apocalipsei e mult prea puternic şi nu cunoaşte adversar pe măsură. ***

*** Primind rev. ”International Writers’ Journal” din Ohio SUA pe ultimul trimestru din anul 2020 şi negăsindu-mă printre cei onoraţi, cum, dacă-mi amintesc eu bine, mi s-a promis, am revăzut şi corectat prima parte a manuscrisului „Fără titlu-„ şi am trimis-o doamnei Ioana Petrescu, să facă ce-o şti cu ea.

Recunosc că mai toate demersurile mele sunt făcute din disperare, îngrozindu-mă faptul că nu aş mai exista în postura de creator.

Aflu de pe canalele de ştiri că fosta soţie a celui mai mare miliardar al lumii,MacKenzie Scott, a donat în scopuri caritabile suma de 4,2 miliarde de dolari. Incredibil dar adevărat ! Un asemenea gest e atât de rar încât distinsa doamnă merită o statuie în aur sau o icoană în biserică. Câţi potentaţi se pot lăuda cu astfel de gesturi, excluzându-i, desigur, pe cei ce-şi cheltuie averile pe proiecte grandioase privind viitorul omenirii.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 11

Harold Bloom , biografie si note despre Canonul Occidental - urmare din Jurnalul No. 29 -

ridicate), și ulterior a primit un B.A - licențiat în literatura clasică de la Cornell în 1951, și un doctorat la Yale în 1955. (2) Canonul occidental (4)

Harold Bloom (1930, 2019) a fost un important teoretician literar american, critic, istoric literar, profesor de umanistica la Universitatea Yale. Harold Bloom a scris 5 duzini de cărți de critică literară, câteva volume ce abordează teme religioase și un roman de ficțiune. De asemenea a editat sute de antologii literare și filosofice pentru Editura Chelsea House. Frank Kermode îl consideră pe Bloom a fi „probabil cel mai celebrat critic literar din Statele Unite". Iar criticul James Wood îl caracterizează drept „cel mai cunoscut bărbat al literelor americane”. Opera sa a fost tradusă în peste 40 de limbi. Bloom s-a născut în New York, fiul Paulei (născută Lev) și a lui William Bloom. A fost crescut ca evreu ortodox într-o gospodărie vorbitoare de idiș, a învățat ebraica literară; a învățat engleza la vârsta de șase ani. Când era adolescent, Bloom a citit "Poezii colecționate" de Hart Crane, o colecție care i-a inspirat fascinația pentru poezie pe tot parcursul vieții. Bloom a urmat Liceul de Științe din Bronx (unde notele sale erau slabe, dar rezultatele testelor standardizate erau

Publicată în 1994 și dezvoltând la proporții gigantice și strivitoare pentru scriitori slabi de înger și nu numai teoria anxietății influenței care la făcut celebru pe Bloom încă din 1973, Canonul occidental se dovedește astăzi a fi fost o profeție adevărată în contextul actualelor direcții critice și teoretice din studiile postcoloniale și de literatura globală, dar și din perspectiva programelor de literatură comparată și world literature din SUA. Faptul că timpul i-a dat dreptate nu poate decât să-l bucure pe vizionarul Bloom, care a rămas până astăzi un solitar în peisajul spațiului academic american printr-o virulentă și neobosită, chiar dacă uneori împinsă la extrem, apărare a esteticului. Fascinantă prin puterea de persuasiune și forța limbajului proprie lui Bloom, această carte stârnește reacții dintre cele mai diverse: iubită de adepții esteticului și de fanii lui Shakespeare, dar și puternic criticată de așa-numită Școală a Resentimentului care îi include pe urmașii lui Barthes, Foucault, Derrida, studiile postcoloniale și feminismul pentru respingerea radicală a oricărei forme de politică în ceea ce privește fenomenul literar, această carte nu va lasă indiferent pe nici un intelectual cu adevărat interesat de literatură. Construiți după chipul și asemănarea lui Bloom, cei câțiva aleși care apar în paginile acestei Biblii a literaturiifie că e vorba de Dante și Joyce sau de Emily Dickinson și Virginia Woolf - devin personaje de dimensiuni uriașe, fantastic de vii. Pictat de Bloom în culorile Apocalipsei, peisajul literar actual poate învață ceva de la Joyce însuși: că orice final este un început, așa cum autorul romanului Finnegans Wake pe care îl numea "my abookalypse" sfârșește istovitoarea călătorie prin 16 limbi și cel puțin tot atâtea literaturi prin începutul frazei de deschidere a cărții, al cărei început este finalul aceleiași fraze. (3)

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 12

Cartea lui Bloom realizeaza un manifest cu o concluzie elegiacă, formulată limpede și așezată în final unei cărți masive, devenită reper, autorul american are o viziune elegiacă, aproape fără nici o speranță. Întâi privește pe cei pe care-i numește resentimentari, plastic și chiar disprețuitor: profesori de hip-hop clone ale teoriilor franco-germane de orientări sexuale, de multiculturaliști; - se împotrivește și azi nostalgiei lui Eliot pentru ideologia teocratică; dar: - susține, după Johnson și Virginia Woolf că cititorul obișnuit încă mai există;

- Dacă este canonul literar doar un produs al intereselor de clasă (calul de bătaie al resentimentarilor), n-ar trebui ca aceasta să se aplice și la evaluările din muzică și arte plastice?; dar la noi s-a încercat în proletcultism și am văzut cu ce efecte. Domnul H. B. a extins totuși prea mult subiectivitatea ce ține de literaturi, iar centralismul anglo-saxon e cum a fost sovietizarea în țările răsăritene ale Europei în anii ’50.

De la noi, lumea planetară se vede puțin altfel, căci globalizarea cu efectele ei vedem ce efecte are. _____________________________

- acesta nu vrea doar să scape de vina socială, ci pentru a-și lărgi existența solitară; - testul canonicității, zice H. B., este ca aceea ce am citit eu să merite a fi recitit.

- Marxismul a fost doar un strigăt de durere și nu o știință. - Studiul literaturii nu are nici un viitor, dar critica literară nu va dispărea.

- Criticii mari, foarte mari, nu modifică și nu extind canonul.

Note: (1) Harold Bloom : Canonul Occidental Editura ART (2) din Wikipedia (3) Nota redactiei (4) Textul integral apare în revista Cadran Cultural no.17 și este semnat de George Codrescu - cu multumiri domnului Cornel Galben redactor-șef

- Studenții de la Filologie devin acum analiști politici, sociologi neinformați, antropologi incompetenți, filosofi mediocri și istorici ai culturii cu orice preț – prevede H. B. Noi credem că se referă doar la literatura americană; aici la noi se văd efectele.

- Enigma lui Shakespeare este universalitatea sa. Falstaff îl egalează pe Hamlet.

- În „era televiziunii și a cinematografiei“, întrebare importantă nu e „ce să citesc?“, ci „ce să nu citesc?“ - Din Școala Resentimentului fac parte orientările: feministă, marxistă, laconiană, neoistoristă, deconstructivistă și semiotică.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 13

În timpul celui de-al doilea război mondial, Bruno Lohse a jefuit artă de la evrei pentru naziști. Mai târziu, el a vândut lucrările furate americanilor și sa îmbogățit.

de ISABEL VINCENT

Via Stephan Benedikt

În zilele în care Hermann Goering trebuia să sosească la muzeul Jeu de Paume din Paris pentru expoziția sa privată, Bruno Lohse s-a asigurat că șampania este deja la rece la gheață. Lohse, un soldat nazist în vârstă de 28 de ani, cu o construcție atletică și un doctorat în istoria artei, a fost comerciantul de artă pentru Goering, al doilea om puternic din cel de-al treilea Reich. Ambițios, Lohse îl „uimise” pe Goering cu cunoștințele sale despre pictura olandeză din secolul al XVII-lea la prima lor întâlnire din 3 martie 1941. Pentru Goering, Lohse a fost o schimbare revigorantă față de lacheii care îl înconjurau de obicei.

Un petrecăreț si afemeiat, Lohse s-a proclamat odată „regele Parisului”. Pentru elita nazistă, el a fost mai bine cunoscut ca „câinele de rasa” al lui Goering, care a satisfăcut pofta nestavilita a șefului său pentru cele mai mari comori ale lumii, scrie Jonathan Petropoulos, autorul cărții „Omul lui Goering în Paris: povestea unui vandal nazist și lumea sa.”

Goering era un colecționar obsedat, un iubitor al vechilor maeștri și al peisajelor nordice, a cărui pofta de artă a devenit și mai frenetică după ce naziștii au invadat Franța în vara anului 1940. El a dobândit unele dintre cele mai mari comori din Olanda, Cehoslovacia și Polonia, dar Franța i-a oferit cele mai mari

tentații. În timpul războiului, Lohse a adunat cele mai valoroase picturi care fuseseră furate de colecționarii evrei și le-a prezentat ostentativ lui Goering în timpul vizitelor sale la Jeu de Paume, care era folosit ca depozit pentru arta furată. Deși Lohse a știut să rezerve cele mai importante comori pentru colecția privată a lui Adolf Hitler, Goering a obținut, de asemenea, arta de varf în cele 20 de vizite ale sale la muzeul francez.Datorită lui Lohse, Goering și-a încărcat trenul privat cu „Pont de Langlois” al lui Van Gogh în 1941 și a marcat „Băiatul cu bască roșie” al lui Rembrandt în anul următor. Ambele tablouri au fost furate de la familia Rothschild, care a fugit din Franța după ce naziștii au luat cu asalt Parisul. O unitate nazistă de elită a fost însărcinată cu devalizarea caselor evreiești, capturând arta direct de pe pereți. Dar, îngrijorat de faptul că soldații nu au apreciat arta și au deteriorat unele dintre cele mai valoroase lucrări, Lohse s-a oferit în mod voluntar pentru acele violente ieșiri nocturne. Înarmat cu o scrisoare de prezentare de la Goering care îi dădea carte albă , Lohse a ales tablourile pentru șeful său, în timp ce multe familii au fost bătute și forțate să iasă din propriile case, înainte de a fi în cele din urmă expediate la Auschwitz. Dar, potrivit lui Petropoulos, Lohse a susținut că Holocaustul nu s-a întâmplat niciodată.

Această amnezie selectivă s-a produs abia după război, când încerca să evite să intre în închisoare, scrie Petropoulos, care a vorbit de mai multe ori cu Lohse. În 1943, Lohse era „un om fără scrupule” care se lăudase odată cu un ofițer al armatei germane că participase personal la acte violente. El a spus că a ucis evrei. Cu „mâinile goale”. Bruno Lohse s-a născut în Dingdorf bei Melle, un sat cu 20 de case din nord-vestul Germaniei la 17 septembrie 1911. Familia - părinții și cei doi frați - nu au rămas acolo mult timp, mutânduse la Berlin, astfel încât tatăl său, August Lohse, un colecționar și muzician pasionat de artă, să poată ocupa un post de percuționist la filarmonica din oraș.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 14

Fiind un tip înalt, Lohse s-a calificat ca profesor de gimnastică după absolvirea liceului, urmând, de asemenea, studii în istoria artei și filozofie. El a preluat conducerea de la fratele său mai mare Siegfried, aderand la partidul nazist, în opoziție flagrantă față de tatăl lor, un antinazist fierbinte. În anul 1935, a reușit să petreacă patru luni la Paris lucrând la disertația sa despre Jacob Philipp Hackert, un pictor german din secolul al XVIII-lea cunoscut pentru peisaje.

După ce și-a terminat doctoratul în 1936, Lohse a început să vândă artă din casa familiei sale din Berlin și, deși nu se numără printre comercianții de artă proeminenți ai orașului, a reușit să-și câștige o existență decentă. Când naziștii au invadat Polonia, în septembrie 1939, Lohse a fost trimis pe front și a lucrat ca șofer de ambulanță într-o unitate medicală. A fost o campanie brutală în care germanii au suferit peste 50.000 de victime, iar Lohse era dornic să evite războiul și să-și urmeze vocația. Când o unitate nazistă de elită a lansat un apel urgent pentru experți în artă pentru o misiunea secretă de localizare și apoi de catalogare a artei pe care au jefuit-o în Franța, Lohse a sărit pe ocazie. În timp ce Goering și Lohse sorbeau șampanie și discutau despre artă, curatorul francez și membru al Rezistenței, Rose Valland, a spionat mișcările Lohse și a păstrat o listă secretă a furturilor - 30.000 de lucrări în total pe care naziștii le-au jefuit din Franța. Goering, în același timp, adunase personal 4263 de picturi și alte obiecte din Europa, inclusiv capodopere, de Botticelli, Rubens și Monet. În total, „germanii au luat o treime din arta privată din Franța”, a spus Valland anchetatorilor. La sfârșitul războiului, Lohse a fost arestat pentru legăturile sale cu partidul nazist și a petrecut câțiva ani în închisorile din

Van Gogh – Podul peste Langlois Germania și Franța. Dar nu a fost niciodată condamnat pentru rolul său în furt. La Nürnberg, aliații erau mai preocupați de naziștii de rang înalt care organizaseră și participaseră la asasinarea în masă a milioane de evrei. Goering a fost condamnat pentru crime de război, inclusiv jefuirea artei, și condamnat la spânzurătoare. S-a sinucis în 1946 înghițind o capsulă de cianură de potasiu care i-a fost introdusă în celulă. În 1950, Lohse a fost achitat pentru jaful de arta și apoi s-a stabilit la München, unde a reluta afacerile cu amatorii de artă nazistă. A continuat să cumpere și să vândă artă furată și și-a adunat propria colecție privată cu lucrări de Monet, Sisley și Renoir. Potrivit lui Petropoulos, lucrările au fost depozitate într-un seif bancar elvețian și pe pereții modestului său apartament. Nu numai că Lohse a reușit să-și reconstruiască cariera după război, dar și-a extins relațiile de afaceri în SUA. A-a adresat direct lui Theodore Rousseau, curator de artă și director adjunct la Muzeul Metropolitan de

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 15

Artă, care îl interogase pe Lohse când a fost capturat la sfârșitul războiului. Rousseau făcuse parte din Monuments Men, o unitate militară americană însărcinată cu salvarea artei europene de naziști. Conform lui Petropoulos, cei doi iubitori de artă, au devenit prieteni.

Deși Lohse a rămas pe o listă de supraveghere a crimelor de război a Națiunilor Unite pentru cea mai mare parte a vieții sale, a călătorit frecvent la New York între 1950 și 1960 și a stat la hotelul elegant St. Moritz din Central Park și a luat masa cu Rousseau la cele mai bune restaurante franceze ale orașului.

Rousseau a călătorit, de asemenea, la München pentru a-l vedea pe Lohse, sau la casa de la țara a lui Lohse, rămânând până târziu să bea vin și să discute despre artă, spune Petropoulos.

Lohse și-a transformat cariera postbelică într-o mașină de profit, vânzând artă cu proveniență suspectă printr-o serie de intermediari, precum avocatul său elvețian Frederic Schoni și galeria Wildenstein din New York. „Lohse în anii 1950 a trecut la o nouă fază”, a spus Petropoulos. „Fusese un mic negustor la Berlin înainte de război, iar acum oferea picturi de Botticelli și Cezanne. Într-o dovadă a oportunismului care a marcat lumea artei după război, Rousseau și Lohse au făcut o excursie ostentativă în jurul orașului New York într-un Bentley deținut de David David-Weill președintele băncii Lazard Freres, care a fost parte a unei familii de bancheri evrei francezi de la care Lohse furase zeci de tablouri în timp ce se afla la Paris. Între timp, zeci de picturi jefuite de Lohse s-au îndreptat spre muzeele din New York, a spus Petropoulos. Când autorul a cerut Muzeului Metropolitan de Artă să verifice registrele lor de proveniență pentru Lohse, nimic nu s-a găsit cu numele său sau cu cel al avocatului său elvețian. Multe dintre arhivele despre Rousseau sunt închise cercetătorilor și nu sunt programate să se deschidă până în 2050, a spus Petropoulos.

Lohse a murit la München în 2007, la vârsta de 96 de ani. Din cele 40 de tablouri pe care le-a lăsat în urmă după moartea sa, doar unul:

„Le Quais Malaquais, Printemps” de Camille Pissarro - a fost returnat moștenitorilor proprietarilor originali cu ajutorul lui Petropoulos. În 2009, tabloul a fost vândut la o licitație din New York pentru puțin sub 2 milioane de dolari.

Camille Pissarro

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 16

Dumitru Ichim GODERICH, ONTARIO O luăm pe lângă sărărie, salina despre care se spune că se întinde pe sub apele Lacului Huron, cam încă vreo 7-10 km, și urcăm până sus la podul, fost de cale ferată, care traversează Râul Maitland care se varsă în lac și mergem până pe partea cealaltă. Un drum, bine amenajat, pentru ”jogging” te duce, în stânga, pe sub subțioara și căpriorii înalți ai pădurii până la vreo 2 km, atâta și celălalt spre mormântul ”Tigrului” care a hălăduit întreaga lume ca doctor și ofițer în armata britanică din India și până aici unde cu John Galt a întemeiat orașul și a pregătit așezarea coloniștilor, cei doi reprezentând faimoasa firmă ”Canada Company” de împroprietărire a noilor veniți.

Ieri, citeam în ziarul local despre disputa dintre nativi și autoritățile canadiene, nativii haudenosaunees amintindu-le despre tratatele semnate și încălcate precum multe altele.

E cald, deși e încă dimineață, și știe ce știe Matei de mă scoală în fiecare zi cu noaptea-n cap. Dar nu zic nimic să nu mi-o trântească unde mă doare mai mult că la 77 de ani aș putea fi bătrân. De data asta o luăm din nou pe cărăruia care se pierde pe sub copaci și legende în începuturi de lumi și nostalgie de fluier. Prin 1845 Alexander Graham Dunlop scria: ”Am vizitat ieri mormântul unchiului fostul Căpitanul Dunlop, sărăcuțul de el! Se odihnește într-un colțișor dulce, cu copaci în aproprierea lui, o pantă împăturită pe de o parte a malului și cu multe flori în toate părțile. Mormântul este acoperit cu o lespede de granit cu un gărduleț de stejar.” Greierii cântă și miroase a iarbă pârjolită de soare. Simți o moleșeală de până la zborul înalt al lăstunilor. Americanii spun că unde sunt rândunele nu sunt radiații și poluare chimică. Aerul e curat de parcă aș fi cu tata la Sălătruc unde mergeam la fânațul de pe Valea Uzului. Când treci atât de repede de la un peisaj să zicem marin la unul silvic sau montan simți un sentiment de vinovăție și de trădare.

Ieri Matei s-a dus în oraș și am rămas singur cu

apele nesfârșite ale lacului, imens cât o mare.

Cu blagoslovenia acestei ciume psihologice care ține lumea înfricoșată în case toate locurile de agrement, gălăgia veacului aceasta, fumul de carne arsă pe grătar, plajele aglomerate, hotelurile, terasele, etc. totul e închis și pustiu și numai mie și lui Matei nu ne mai ajunge lumea. Cum el plecase în oraș eu și valurile neastâmpărate ne-am permis să stăm de vorbă pe prispa albastră a veșniciei. Așa ca între prieteni, ca în cântecul de muzică ușoară ”Prieten drag, ne cunoaștem de-o viață...” La un moment dat valurile s-au oprit și întinzându-se pe nisipul cald... Dar ce le-o fi venit să mă întrebe, așa din senin: ”Mitrel, lasă-ne și pe noi să ne uităm în adâncul inimii tale!” Dacă Matei le-ar fi auzit cum discutăm, câteodată mă mai surprinde vorbind ba cu vreun nor, ba cu vreun copac abia înflorit , ba cu vreun gândăcel, le-ar fi certat, așa cum o face cu mine ori de câte ori mă surprinde: ”Shut up, don't talk nonsense”.

Dar eu le-am răspund cu aceeași drăgălășenie în glas ca al lor: ”Ei, asta nu se poate! Noi suntem frați. iar în fântâna inimii omului numai lui Dumnezeu îi este permis și numai atunci când vine să-și vadă ce mai fac chipul și asemănarea Lui, precum un gospodar care se duce în livadă să vadă ce sărbătoare cu roșu au scris cireșele sau ionatanele domnești. ” Și nici nu am terminat, că numai ce din ritmicitatea de strună lin adormitoare se ridică din neunde un bivol de apă și sărind peste toate vălurile cu care vorbeam și când m-a izbit odată în piept am căzut drept în fund ca o rățușcă.

De la indienii, prietenii lui Iulică al meu, copilul cel mijlociu al meu, care uneori dormeau la noi am aflat multe legende și taine ale Marilor Lacuri, țara străbunicilor lor. Niciodată,9 zic ei, să nu te porți urât, să nu abuzezi sau să faci rău nici apelor, nici păsărilor și nici animalele și ele îți vor răsplăti ca unui frate mai mare, cu de toate. Cine s-ar fi așteptat ca Julian împreună cu Florica Bațu și cu nativii Ojibwe să protesteze în Canada împotriva abuzurilor ecologice de la Roșia Montana? Vedeți ce mică e lumea? Sau cine s-ar fi așteptat ca delicata

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 17

tot pentru gură sunt și alea. Cine înțelege aluzia câștigă o bere ”Budweiser”.

poetă Florica Bațu Ichim., în calitate de Maica Preoteasă să protesteze alături de indieni pentru dreptul pământului și al copiilor lor cum a fost cazul cu nefericitul incident de la Ypperwash? Data viitoare o să vă povestesc despre serviciul lui Julian la numai 200 de km de Polul Nord, de îndrumător și proiector de programe pentru tineretul innui și gwiitchen, copiii nativilor din Northwest Territories.

La ”Inuvik Youth Center” Iulian al nostru supraveghea și încuraja predarea claselor de limbă, păstrarea obiceiurilor și moștenirii culturale, cum să conducă un ”long house” (o casă mai mare care să adăpostească familia clanului), cum să învețe a vâna cu mâinile lor, în loc de a cumpăra produsele de la marile companii și cum să rezolve problemele sociale fără violență.

B.B

A venit Matei din oraș. Nu observasem că era în spatele meu, iar eu în fund vorbind cu ”valurile, valurile” de pozna ce mi-a făcut-o bivolul albastru. Am întors capul: ”Vezi ce mi-a făcut?”, ”Cine?”, mă întreabă. Când îi povestesc cum am stat de vorbă cu sărăcuțele valuri, cum s-au rugat să le las să se uite în inima mea, măcar o singură dată ca să se facă și ele asemeni lui Dumnezeu...” Matei, întâi se uită luuung la mine (la el nu merge cu poezia, că ar încurca milioanele ca economist), apoi: ” Tu chiar nu ai mâncat nimic de azi dimineață, sau poate or fi venit Pieilor Roșii cu niște ciupercuțe din alea care se vând pe la Vancouver!” Dintr-o pungă de plastic a început să scoată de ale gurii. Și apoi răcoritoarele că

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 18

PANDEMANIAC Mitchell Moreno În această serie, Moreno adresează pandemia Covid-19 si arta fotografică, ca mijloc de a ne păstra sănătatea mintală în timp de izolare.

Navigând spațiul dintre autobiografie și performanță, imaginile prezentate în seria PANDEMANIAC - sunt experiențele trăite de artist; iar persoana pe care o vedem este el; Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 19

dar imaginea este procesată și filtrată printrun obiectiv distorsionat. Acest lucru se referă la ideea lui Freud despre „jumătate de mască” purtată de sinele adevărat, ca răspuns la amenințarea actuală. Proiectul a fost alimentat de anxietate și limbajul său estetic reflectă acest lucru. Publicitatea pentru bunuri de lux care comercializează dorința și corolarul ei,

anxietatea - este o referință formală, alăturând culoare și texturi exuberante unui subiect vădit incomodat de inadecvarea absurdă a capitalismului de consum în acest moment de criză. Seria reflectă și teme mai largi ridicate de carantina: frică, dor, mâncare, superstiție, sănătate mintală și nevoia umană de a se conecta.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 20

UMOR de la Radio EREVAN - Am o imaginaţie erotică foarte bogată şi asta mă deranjează uneori la muncă. Ce pot face?

Radio Erevan răspunde: - Încetaţi să munciţi...

La Radio Erevan, un bătrânel întreabă: - Ce pot să-i dau unei fete tinere şi frumoase, ca să pot s-o îmbrăţişez?

Radio Erevan răspunde: - Cloroform.

- Prietena mea este virgină şi eu am reţineri. Ce trebuie să fac?

Radio Erevan : - Aşteptaţi un timp. Mai devreme sau mai târziu se va găsi cineva să o facă în locul dumneavoastră.

- Care este diferenţa dintre o poveste americană şi una sovietică?

Radio Erevan raspunde: - Povestea americană începe cu "A fost odată...", pe când cea sovietică începe cu "Va veni vremea când..."

- Se poate învăţa dragostea din cărţi?

Radio Erevan : - În principiu da. Dar aţi citi dumneavoastră cărţi de bucate pentru a vă sătura?

- De ce în ultima vreme emisiunile Radio Erevan se aud atît de prost?

Radio Erevan raspunde: - Fiindcă transmitem din Siberia .

- Pentru creşterea natalităţii nu ar trebui ca statul să controleze procesul de reproducere?

Radio Erevan : - În principiu da. Dar din păcate mijloacele de producţie se află încă în mâini private...

- Există punctul G şi ce este?

Radio Erevan raspunde: - Nu ştim dacă există, dar ştim că este recomandabil să-l căutaţi.

- Am cunoscut o fată care are o soră geamănă şi seamănă ca două picături de apă. Cum pot evita să mă dau la cea greşită?

Radio Erevan răspunde: - De ce doriţi să evitaţi acest lucru?

- Soţia mă înşeală de mai mult timp cu un tehnician. Ce pot face?

- Încercaţi să vă însuşiţi tehnica lui...

- În timpul unei discuţii, în biroul ei, cu noua noastră colegă, în camera de alături, mi-a fost furat portmoneul. Cum pot evita, în viitor astfel de neplăceri?

Radio Erevan răspunde: - Nu vă mai daţi jos pantalonii, când mergeţi în biroul noii dumneavoastră colege...

- Se poate folosi aspirina drept anticonceptional Radio Erevan raspunde: - Da, in cazul in care este tinuta între genunchi..

- Ce înseamnă să fii logodit?

Radio Erevan raspunde: - Este cum ai fi arestat preventiv, înainte de a fi condamnat la închisoare pe viaţă.

- O femeie din Kamceatka ne întreabă, dacă poate rămîne însărcinată, dacă bate vîntul.

Radio Erevan raspunde: - Da, dacă vîntul bate dinspre cazarmă.

- Se poate pune bază pe Putin ?

Radio Erevan raspunde: - Da, dar este de preferat să se pună acid.

- Sîntem un grup de ascultători fideli ai Radio Erevan şi am dori să aflăm, de ce a murit tov.

Andropov.

Radio Erevan raspunde: - Stimaţi ascultători, nu ştim exact de ce a murit tov. Andropov, tot ce ştim e că, la autopsie a suferit cumplit.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 21

Vincent van Gogh Maria Sava – Partea 1-a prietenului meu Van Gogh ”Este mai bine să ai un suflet plin de fervoare, chiar dacă faci, în consecință, mai multe greșeli, decât să fii îngust la minte și excesiv de precaut” (Vincent către Theo, 3 aprilie 1878)

Anul 1888. Theo van Gogh se află la Paris, mai fericit ca niciodată. La o distanță de aproape 500 de mile, în micuțul orășel Arles din sudul Franței, se află Vincent care locuiește împreună cu un prieten, pictor și el. Cu o zi înainte de Crăciun, Theo primește o telegramă din Arles prin care este anunțat că Vincent este grav rănit. Theo se urcă în trenul de noapte Paris -Arles și timp de 16 ore, cât durează călătoria, se roagă să-l găsească în viață. Așa cum îi învățase tatăl lor, pastorul protestant Theodorus van Gogh, pe vremea când erau copii și locuiau la Zundert: ”Doamne, adu-ne împreună, într-o singură inimă, și fie ca dragostea de Tine să facă legătura noastră și mai puternică.” Ajuns la Arles, îl găsește pe Vincent aproape inconștient, cu capul bandajat pentru ca sângele să nu se scurgă din urechea retezată. Zdrobit de durere, își pune capul pe pernă alături de capul

însângerat al celui pe care atât de mult îl iubea și-i șoptește la ureche rugăciunea: ”Întocmai ca la Zundert”, îi spune Theo.

La Zundert, acolo unde Anna van Gogh Carbentus adusese pe lume primul ei copil, pe 30 martie 1852. Copilul s-a născut mort.

Levenloos (fără viață). Înainte să-l îngroape l-au botezat: Vincent. Anna și soțul ei Dorus (Theodorus) locuiau în casa parohială, între biserică și cimitir, acolo unde, exact la un an distanță, pe 30 martie 1853, la ora unsprezece dimineața, a dat naștere unui băiat, de astă dată, viu și sănătos. L-au botezat Vincent după numele tatălui lui Theodorus și Willem după numele tatălui Annei. L-au înscris în registrul Stării civile și, ca un făcut, numărul de ordine a fost tot 29, același cu al fiului mort cu un an în urmă.

După Vincent, au mai apărut în casa parohială alți cinci copii: Anna (1855), Theodorus (Theo, 1857), Elisabet (Lies, 1859), Willemien (Will, 1862) și mezinul Cornelis (Cor, 1867). Reverendul Van Gogh și Anna au făcut tot posibilul să acorde copiilor lor o educație în spiritul moralității și al grijii față de celălalt, hotărâți să-i țină cât mai departe de comunitatea catolică pe care o socoteau lipsită de rânduială și sălbăticită. Puneau mare preț pe munca trudnică fiind la fel de ancorați atât în lumea profană cât și în cea sacră. Aveau convingerea că educația copiilor lor trebuia să îmbine științele cu arta, că Dumnezeu era ca un bun părinte care își îndruma copiii în așa fel încât să-și iubească semenii. Familia van Gogh era deschisă către cultura și viața întregii lumi, primea acasă reviste și ziare din cele mai diferite domenii și credea că doar educația sănătoasă și cultivarea talentelor puteau fi de folos copiilor ei.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 22

Anna van Gogh era o artistă desăvârșită, cu gusturi rafinate – se putea vedea după modul în care-și mobilase și își împodobise casa. Se pricepea să brodeze, să picteze în acuarelă și nu era zi în care să nu-și împrospăteze casa cu buchete de flori sălbatice sau culese din grădină.

La rândul lui, Dorus ocupase la parterul casei o cameră pentru îndatoririle lui de pastor unde își bea cafeaua, făcea cateheza și studia Biblia, dar și alte cărți având o bibliotecă destul de bogată.

Aflat pe patul de spital, rănit și bolnav, Vincent avea să-și rememoreze casa copilăriei cu fiecare detaliu în parte: ”Am revăzut fiecare încăpere din casa de la Zundert, fiecare potecă, fiecare tufă din grădină, toate împrejurimile, ogoarele, vecinii, cimitirul, biserica, grădina noastră de zarzavat din spatele casei- până și cuibul coțofanei din salcâmul cel mare din cimitir”, îi scria el lui Theo, mai târziu.

Casa fusese construită de Dorus van Gogh înainte să se căsătorească și după aceea, pe măsură ce apăreau copiii, a tot construit la ea. Copiii dormeau la etaj și dimineața, coborau în încăperea din spatele casei unde luau micul dejun și unde familia, de fapt, își petrecea cea mai mare parte a timpului, iarna. De cum se încălzea afară, copiii se jucau în grădină- alergau, se cățărau, se jucau în pământul nisipos și acestea aveau să rămână pentru toți clipele de maximă fericire, dovada fiind faptul că Vincent, rătăcind între viață și moarte la Arles, deseori se cuibărea cu gândul și cu sufletul în raiul de la Zundert, unde erau ”cu toții”.

Vincent și Theo s-au considerat întotdeauna niște băieți de la țară: au iubit natura în toate ritmurile și anotimpurile ei, au hălăduit pe câmpuri culegând flori

sălbatice, colecționând fel de fel de insecte, au iubit soarele, aerul și tot ceea ce le îmbogățea seva vieții din ei. Vincent cunoștea și iubea natura în toate ipostazele ei, dar participa și alături de părinții săi la întreținerea grădinii din spatele casei aflată pe strada Markt, la numărul 26. Părinții aveau valori stricte și bine stabilite și copiii n-au îndrăznit niciodată să se îndoiască de convingerile lor, deși, Vincent, în mintea lui, le găsea pe multe dintre ele, absurde.

Tatăl lui Vincent, pastorul Theodorus Van Gogh, avea treizeci și doi de ani când sa născut el. Era un bărbat suplu, frumos, cu un nas prelung și ferm, cu pomeții proeminenți și cu un maxilar pătrățos.

Localnicii îl numeau ”pastorul cel chipeș”, mai ales că, în general, oamenii bisericii nu erau prea atrăgători la chip. Era un om complex, cu o bună instrucție, ferm în convingerile lui, amabil, generos, însă era un tip temperamental, pierzându-și uneori cumpătul atât cu enoriașii cât și cu copiii.

Peste ani, primarul din Zundert și-l amintea ca pe ”un bărbat aspru”. Și avea un defect: nu era un bun orator de aceea, predicile lui erau destul de terne. Și tatăl lui fusese pastor, însă Dorus încerca să-și facă datoria nu neapărat călcându-i pe urme, ci așa cum îl ducea pe el mintea. Anna era cu câțiva ani mai în vârstă decât el, avea o fire puternică, voioasă și practică, fiindu-i o bună parteneră care l-a sprijinit tacit în tot ceea ce a făcut. Avea talent artistic, cum am mai spus, pe care îl moștenise de la tatăl ei, Willem Carbentus, un renumit legător de cărți, ”legătorul de cărți al regelui”. Anna era o bună și talentată scriitoare, remarcabilă în genul epistolar. Vincent a moștenit talentul pentru artă și scris de la mama lui și tot ei i-a semănat ca înfățișare: puternic, voinic, spontan, voluntar, dar și foarte încăpățânat. Îi plăcea să facă lungi

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 23

plimbări solitare pe câmpii, sau să stea zăvorât în casă și să citească. ”El era pomenit ca un singuratic, un băiat rău, ciudat, bun la suflet, urât (părul roșcat și pistruii nu erau considerate semne ale frumuseții pe atunci!), tăcut” (Deborah Heiligman)

A început să citească de la o vârstă fragedă: mai întâi, basmele lui Christian Andersen, apoi, a continuat cu lecturi tot mai dificile. Petrecea ore în șir la masa de scris desenând buchete de flori, păsări, animale. Familia nu credea prea mult în talentul lui de desenator, dar își făcea griji mai mult legate de temperamentul lui de rebel.

Roșcovan, pistruiat, temperamental, isteț, încăpățânat, tăcut, înflăcărat, binevoitor, solitar, înfumurat, intransigent și ciudat. Cam astea erau trăsăturile lui și nu era considerat un ”băiat bun”. ”Cel bun” se născuse înaintea lui și zăcea în cimitirul de lângă casă. Când a împlinit opt ani, Ma și Pa au decis să-l înscrie la școală. Clădirea școlii se afla chiar în fața casei lor, avea o singură clasă de cursuri cu douăzeci și una de mese și bănci lungi, insuficiente pentru 150 de copii. Podelele și pereții interiori erau acoperite cu plăci de faianță albastre.

Fiecare masă avea trei călimări și un sertar burdușit cu manuale pe care copiii nu aveau voie să le ia acasă fără permisiunea

directorului școlii. Vincent studia istoria, geografia, științele naturale, învăța să scrie, să citească, să deseneze și să cânte. Elevii scriau pe plăcuțe de ardezie și foloseau abacul pentru socoteli. Vincent mergea la școală împreună cu Theo, dar pentru că mediul n-a fost pe placul părinților le-a angajat și o guvernantă acasă.

Pe 8 februarie 1864, Vincent desenează pe o foaie albă de hârtie o fermă. Avea 11 ani și desenul era neobișnuit pentru un copil de vârsta lui, ca atare, Dorus a scris pe versus data și numele ”Vincent”. Câteva luni mai târziu, părinții au decis să-l înscrie pe Vincent la școala privată a domnului Provily. Theo era doar un băiețel de șapte ani și a rămas acasă. Era un copil liniștit, sensibil și nu avea accesele de furie ale fratelui său mai mare. Ca adolescent, va avea crize de melancolie. De la internatul școlii domnului Provily, Vincent îi scrie primele epistole fratelui său.

La vârsta de treisprezece ani, Vincent este retras de la școală și este mutat la Tilburg, orășel aflat la 50 de kilometri de Zundert, pentru a urma ”Școala gimnazială Regele Wilhelm al II- lea”. Aici, urmează cursuri de germană, neerlandeză, matematică, istorie, geografie, botanică, zoologie gimnastică și desen. Arta este considerată prioritară la această școală și profesorul de desen este unul de excepție.

Chiar înainte de a împlini cincisprezece ani, Vincent se satură de școală și renunță. E un adolescent cu toane, încăpățânat, uneori, prea sigur de sine și tatăl său îl consideră destul de ciudat pentru că e lipsit de orice calități sociale, incapabil să se integreze în lumea în care trăiau. El ar fi fost fericit să rămână la Zundert, să mai copilărească, să scrie, să citească, să umble pe toate coclaurile, departe de lumea dezlănțuită.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

-VA URMAPagina 24

Ezechiel - Întâlniri cu extratereștrii Biblia / 1: 1-28 - Carul de Foc (partea a III-a)

Mă uitam la o furtună mare venind din nord. Era un nor mare, cu vânt puternic, și din el se aprindea un foc. Lumina strălucea peste tot în jurul ei. Arăta ca o aramă fierbinte care strălucea într-un foc. În interiorul norului, existau patru ființe vii care arătau ca niște oameni. Dar fiecare dintre ele avea patru fețe și patru aripi. Picioarele lor erau drepte. Picioarele lor semănau cu picioarele vițeilor și sclipeau ca o aramă lustruită. Sub aripile lor erau brațe umane.

Erau patru ființe vii. Fiecare ființă vie avea patru fețe și patru aripi. Aripile lor s-au atins.

Ființele vii nu s-au întors când s-au mișcat.

Au mers în direcția pe care o priveau.

Fiecare ființă vie avea patru fețe. În față aveau fiecare o față de om. Pe partea dreaptă era fața unui leu și pe partea stângă o față de taur. Pe spate aveau o față de vultur. Aripile lor erau întinse in sus. Cu două dintre aripi, fiecare ființă vie a ajuns să o atingă pe cea din apropierea ei și cu celelalte două aripi și-a acoperit corpul. Fiecare ființă vie a mers în direcția pe care o privea. Au mers oriunde spiritul i-a făcut să meargă, dar nu s-au întors când se miscau. Așa arătau ființele vii.

și înapoi - la fel de repede ca fulgerele.

Mă uitam la ființele vii când am observat patru roți care atingeau pământul. Fiecare față vie avea o roată. Toate roțile arătau la fel. Roțile arătau ca și cum ar fi făcute dintr-o bijuterie galbenă și limpede. Părea că există o roată în interiorul unei roți (*). Ei se putea întoarce pentru a se deplasa în orice direcție. Dar ființele vii nu s-au întors când s-au mișcat.

Jantele roților erau înalte și înfricoșătoare.

Erau ochi peste toate jantele celor patru roți.

Roțile se mișcau întotdeauna odată cu ființele vii. Dacă ființele vii se urcau în aer, roțile mergeau cu ele. S-au dus oriunde a vrut duhul să meargă, iar roțile au mers cu ele, pentru că puterea care mișca ființa vie era în roți. Dacă ființele vii se mișcau, roțile se mișcau. Dacă ființele vii se opreau, roțile se opreau. Dacă roțile se ridicau în aer, ființele vii mergeau cu ele, pentru că spiritul era în roți.

Am văzut un lucru uimitor peste capetele ființelor vii. Era ca un cer peste cap, iar cerul era limpede ca cristalul. Sub acest cer, fiecare ființă vie avea aripi care se întindeau spre cea de lângă el.

Apoi am auzit aripile. De fiecare dată când ființele vii se mișcau, aripile lor scoteau un zgomot foarte puternic, ca o ostire care trece.

Erau puternici ca Domnul Atotputernic. Erau la fel de puternici ca o armată sau ca o mulțime de oameni.

Ființele vii s-au oprit din mișcare și și-au coborât aripile jos de partea lor. Apoi s-a auzit un alt sunet puternic care a venit de deasupra cerului întins peste capul lor.

În mijlocul dintre ființele vii, erau niște cărbuni de foc aprinși. Acest foc era ca niște făclii care se mișcau în continuu printre ființele vii. Focul strălucea puternic, iar fulgere sclipeau din el. Ființele vii au fugit înainte Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 25

Era ceva care semăna cu un tron deasupra cerului. Era albastru ca safirul. Era, de asemenea, ceva care arăta ca un om care stătea pe tron. L-am privit de la talie în sus. Arăta ca un metal fierbinte cu foc în jurul său. L-am privit din talie în jos. Arăta ca un foc cu o lumina care strălucea în jurul lui. Lumina care strălucea în jurul lui era ca un curcubeu într-un nor de ploaie. Era Slava Domnului. De îndată ce am văzut asta, am căzut la pământ. M-am închinat cu fața la pământ și apoi am auzit vocea LUI care îmi vorbea. (*) este aici o clară descriere a unui rulment, un mecanism ingenios inexistent în vremea în care a fost scrisă Biblia. NR ***

Carul zeilor lui Erich von Däniken În anii 1970, Erich von Däniken a fost invitat la o discuție secretă la NASA, unde l-a întâlnit pe Josef F. Blumrich. Cei doi au vorbit despre teoria antică a astronauților lui von Däniken din cartea sa, Caretele Zeilor. Era în focar ideea că viziunea lui Ezechiel era aceea a unei nave spațiale, mai degrabă decât a unui car divin. Această conversație l-a determinat pe Blumrich de a respinge teoria aparent absurdă a lui von Däniken, așa că a făcut unele cercetări proprii și a început să scrie o carte. Cu toate acestea, dovezile au fost copleșitoare, iar Blumrich a avut o revelatie. Ezechiel descria, fără îndoială, o navă spațială avansată.

Blumrich a folosit chiar descrierea lui Ezekiel a ambarcațiunii pentru a breveta propria versiune a unei roți omnidirecționale.

Ezechiel este o figură cheie în iudaism și este, de asemenea, proeminent în alte texte Abrahamice. Ezechiel a fost adus la Babilon în prima captivitate a lui Israel și este descris ca un profet. Una dintre caracteristicile interesante ale Cărții Ezechiel ca text biblic este aceea că este scrisă folosind pronumele,eu, în mod clar fiind scrisa chiar de Ezechiel ca relatare la persoana întâi, spre deosebire de multe texte biblice scrise la

persoana a treia. Acest lucru pare să acorde mai mult credit și personalitate poveștii, așa cum este notată la scurt timp după apariția sa.

Ezechiel descrie văzând un car cu roți coborând spre el din cer, pilotat de ființe cu „asemănarea unui om”. În timp ce multe versiuni biblice ale poveștii descriu această ființă ca pe Dumnezeu, von Däniken subliniază că versiunea ebraică originală nu îl menționează niciodată pe Dumnezeu, acest cuvânt a fost adăugat mai târziu.

Descrierea lui Ezekiel a aterizării carului cu roți seamănă cu cea a aterizării unei nave spațiale. Furtuna, fulgerul și luminile strălucitoare amintesc de o navă spațială care coboară pentru o aterizare și care aruncă flăcări într-un spectacol nemaivăzut până acum de cineva dintr-o eră primitivă. Ezechiel descrie chiar focul care alimentează carul ca fiind „din metal strălucitor”.

De-a lungul unei serii de povești biblice, Arca Legământului se prezintă ca un factor de interes pentru teoria lui von Däniken. Dar mențiunea din Kebra Nagast, ( Kebra Nagast sau Gloria Regilor este o scriere epică din sec XIV ) o relatare a creștinismului din Etiopia sub regele Solomon. În această relatare, textul spune că se știa că regele Solomon avea mașini zburătoare care nu erau menționate în Biblie, precum și posesia arcei, foarte râvnite.

Aceste texte consemnează că oamenii se temeau de Arcă, deoarece adesea îi ucidea pe cei care erau în contact strâns. Oare pentru ca Arca era radioactivă sau încărcată electric?

Poate era Arca Legământului un reactor atomic cu plutoniu?

Erich Von Däniken spune că există și alte versete biblice care se încadrează în teoria sa antică a astronauților, inclusiv unele care fac aluzie la „temple” similare sau zone de aterizare pentru nave spațiale, la fel cum relateaza Ezechiel. Un astfel de templu cunoscut sub numele de, Chavin de Huantar poate fi găsit în Peru, așezat la mii de metri înălțime pe un munte dintr-o cultură despre care se știe

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 26

extrem de puțin. Templul este decorat cu figuri înaripate și capete sculptate care par să poarte căști. Von Däniken spune că aceste figuri sunt de origine similară cu cele descrise de Ezechiel în Biblie.

Arca Legământului

Ziceri Despre Prostie Cum celui bolnav nu-i folosește un pat din aur, nici celui fără minte nu-i folosește un noroc deosebit.

-Socrate

Prostia este când ai un răspuns la toate întrebările, întelepciunea este atunci când ai o întrebare pentru orice.

-Milan Jundera Nimic nu costă mai mult în viață decât boala și prostia.

-Sigmund Freud

Cei mai mulți oameni nu se maturizează, ci numai cresc.

-Leo Rosten

Cel mai mare pericol social este prostia.

-Victor Hugo

Primul simptom al prostiei este lipsa totală de rușine.

-Sigmund Freud

Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei, prostia nu.

-Umberto Eco

Partea interesantă a oamenilor inteligenți: par nebuni în fața proștilor.

-Albert Einstein Trecându-i mereu cu vederea, faci din prost un obraznic.

-Publius Syrus

Să ai clasă înseamnă să păstrezi tăcerea în fața proștilor, chiar atunci când ai multe de spus -George Clooney Cu prostia te poți lupta, dar niciodată n-o vei învinge.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 27

Adamville

SF Ovidiu Bufnilă Într-o bună zi. Guvernul a pus monopol pe nemurire.

Dacă aveai economii, puteai să-ţi cumperi o viaţă sau două. Dacă nu, semnai un contract cu Guvernul. Lucrai pentru el în exploatările subterane vreme de zece apoi şi primeai în schimb o jumătate de secol.

O dată pe săptămână, nişte inspectori umblau din casă în casă. Aveau nişte registre.

Scriau acolo câte în lună şi-n stele.

Verificau starea de spirit a nemuritorilor.

Controlau modul în care erau respectate tehnologiile de întreţinere şi aşa mai departe.

Cetăţenii pregăteau pentru ei băuturi fine, ţigări de foi şi câte un mic dar. îi aşteptau apoi cu sufletul la gură. Inspectorii ştiau o mulţime de lucruri. Erau bine informaţi. Sigur că Guvernul era în tratative cu extratereştrii.

Din punctul ăsta de vedere eram binişor înaintea ruşilor, japonezilor şi americanilor.

Serviciile lor de spionaj se dădeau de ceasul morţii să afle ce şi cum. Reţelele lor de televiziune transmiteau' tot felul de ştiri alarmante. Că arhipelagul nostru, Adamville. o să se scufunde într-o pungă temporală. Că eram cu toţii o rasă degenerată. Că plănuiam să punem stăpânire pe întreaga planetă, că generatoarele noastre de nemurire distrug stratul de ozon. Că punem la cale un exod spre stele şi că navele noastre cosmice vor consuma la lansare tot oxigenul de pe Pământ. Că de fapt nici nu existam şi că eram doar expresia materială a unei anomalii de câmp magnetic.

Că eram cu toţii bolnavi de tuberculoză. Că ne mâneam unii pe alţii. Că am fi fost bârfitori şi furăcioşi. Că nu eram nemuritori. Şi câte şi mai câte bazaconii!

Dar nu ne păsa. Stăteam la taclale cu inspectorii. Mai aflam una, alta. Informaţii care-ţi strepezeau dinţii. Un funcţionar de la Ministerul Comunicării inventase un sistem de urmărire a cetăţenilor prin intermediul televizorului. Doi savanţi erau gata, gata să descopere trecerea într-o lume paralelă.

Lumea noastră politică era în mare pericol.

Câmpurile informaţionale ale politicienilor fuseseră virusate de serviciile secrete străine. De la o zi la alta li se putea schimba codul genetic. N-ar fi trebuit să ne mirăm dacă în sala Parlamentului ar fi apărut dintr-o dată pisici, capre sau şopârle. Ce grozăvie!

– Dar pe asta o ştiţi? întrebau inspectorii...?!

– Serviciile secrete adverse ne pot teleghida politicienii de la mare distanţă!

– Vai! ne-am speriat noi foarte tare.

– Dar nu vă faceţi probleme, situaţia e sub control. Nici americanii, nici ruşii, nici japonezii nu vor reuşi să ajungă la secretul nemuririi, ne linişteau inspectorii.

Adamville era impenetrabil.

De necucerit. Arhipelagul fericirii absolute. Să tot trăieşti. în fiecare sâmbătă aveam carnaval.

Duminica plecam la pescuit. Seara ne uitam cu toţii Ia televizor gata, gata să punem mâna pe nişte premii fabuloase. Dispăruseră medicii, groparii şi cititorii în stele. Voiai o viaţă? Îţi cumpărai o viaţă. Vânzătorul de la magazin îţi implanta un generator sub piele şi gata. Bâz, bâz, bâz. Treceau anii ca vântul. Ţin minte că inspectorii aveau şi aparate de fotografiat şi camere de luat vederi şi imortalizau cele mai frumoase momente din vieţile noastre. Oameni de treabă, inspectorii.

Când împlineai două sute de ani, trei sute de ani sau o mie de ani, îţi făceau cadou un album cu poze sau câte un filmuleţ nemaipomenit de amuzant.

Umblau din casă în casă. Ştiau pe de rost cine îşi serbează ziua de naştere. Picau ca din întâmplare. Veneau îmbrăcaţi Ia. patru ace.

Ferchezuiţi nevoie mare. Cioc, cioc, cioc.

– Cine-i?

– Deschideţi, cetăţeni! strigau inspectorii, săltând nerăbdători de pe un picior pe altul.

Zornăiau lanţurile. Pocneau încuietorile. Ţiuiau alarmele. Apăreau capete ciufulite, priviri ghiduşe de cheflii.

– La Mulţi Ani! strigau inspectorii oferind sărbătoriţilor flori, şampanie şi borcanele cu caviar, zburau artificii prin văzduh, ce ne mai veseleam, uite-așa.

Ce bucurie! Câte îmbrăţişări. Râsete.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 28

Inspectori şi cetăţeni, mână în mână, gând în gând, o singură inimă, neabătuți.

– Poftiţi, poftiţi, îi invitau cetăţenii.

– Am venit în control, se scuzau inspectorii.

– Ha. ha. ha! izbucneau cetăţenii în râs. Ştiau ei ce ştiau.

– Trebuie să fim foarte vigilenţi, ziceau inspectorii. Avem informaţii de ultimă oră. Se va înfiinţa în curând Partidul spionilor din Est! Spionii din Vest vor şi ei să înfiinţeze un partid!

– Vai! – Guvernul le-a aprobat cererea. Sunt nişte înţelegeri secrete, şopteau inspectorii.

– Aha! – Spionii vor şi ei să devină nemuritori! explicau inspectorii.

– Oameni şi ei!

– Dar noi trebuie să luptăm împotriva acestei iniţiative a Guvernului!

– Vom lupta, nemurirea n-o vom da! strigau cetăţenii plini de hotărâre.

Asta e. Inspectorii şi cetăţenii se înţelegeau de minune. Din priviri. îşi citeau gândurile unii altora. Respirau, transpir; gâfâiau la unison. Toţi ca unul, unul ca o singură fiinţă, uriaşă şi nemuritoare vecii vecilor.

– Propuneri?! întrebau inspectorii pufăind din trabucele aduse tocmai din Cuba.

– Înfiinţăm Partidul spionilor democratici.

– Înfiinţăm Partidul spionilor extratereștri.

– Înfiinţăm Partidul spionilor extremişti.

– Înfiinţăm şi Alianţa spionilor cinici..

– Civici!

– Ba, cinici! Şi dă-i ceartă. Farfurii sparte. Ochi învineţiţi. Urlete furibunde. Un moment necumpătare. De maximă tensiune. De violenţă şi de ură. Înghionteală cetăţenească aşa cum scrie la carte. Încontrare în chip democratic.

Circăreală. Capete însângerate, – Staţi cetăţeni! strigau inspectorii gâfâind. Facem de ruşine între Adamville! Aici e o mână străină! Să controlăm!

– Să analizăm! strigau cetăţenii gâfâind. Şi îşi cuplau cu toţii generatoarele scanau câmpurile informaţionale. E mână străină? E trădare din interior? Sau doar slăbiciune

omenească?!

– Alarmă falsă! ziceau inspectorii controlându-și monitoarele.

– Alarmă falsă, repetau cetăţenii răsuflând uşuraţi. Şi iar începea să cânte muzica, începeau dansul nebun, focurile de artificii, odele de la la anivesare. O sută de ani, două sute, o mie?!

Dar mai conta?!

– E nemaipomenit să fii nemuritor, zice inspectorii sughiţând şi frecându-şi nasurile înroşite.

– Ai timp pentru toate, ziceau, cetăţene, sughiţând la rândul lor şi frecându-şi nasurile înroşite, uite-așa și așa.

– Avem timp berechet pentru toate, zice inspectorii umflându-și pieptul.

– Vom cuceri spaţiul cosmic! strig cetăţenii dansând pe masă.

– Vom face benzină din apă! zăceau inspectorii punând în pericol alte planuri secrete ale Guvernului.

Câte descoperiri epocale! Adamville avea să fie într-o bună zi în fruntea naţiunile din întreaga lume. Nemuritorul, grandiosul, inegalabilul Adamville!

– Atenţie, cetăţeni! Să fim vigilenţi! strigau inspectorii.

– Am fost, suntem şi vom fi! strigau cetăţenii scoţând de la gheaţă sticlele de şampanie franţuzească.

Noroc!

Erau cu toţii oameni de nădejde. La sfârşit, drept premiu, inspectorii dădeau ceasurile generatoarelor înapoi cu o oră, două.

Dar cetăţenii ştiau însă că primul ministru urmărea fluctuaţiile din câmpuri informaţionale ale nemuritorilor, l-ar fi prins imediat pe inspectori! Dar aveau ei schemele lor, inspectorii. Inventivi, nevoie mare!

Iar la plecare, îmbrăţişări, pupături strângeri puternice de mână. Şi, în vacarmul general, eu le strigam de fiecare dată inspectorilor, grijuliu: – Să nu vă uitaţi registrele!

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 29

Dante, contemporan cu noi Michael Glover * (Anul Dante Partea a V-a)

William Blake, “Antaeus Setting Down Dante and Virgil in the Last Circle of Hell” (between 1824 and 1827), pen, ink, and watercolor,

Se pare că nu numai Editura SAGA -Israel sărbătorește pe poetul florentin medieval Dante Alighieri (1265-1321).

Datorită farmecului unui mare poem în trei părți numit Divina Comedie, pe care l-a scris în exil în ultimii ani ai săi viață, comemorăm global 700 de ani de la moartea sa. Și asta, în ciuda faptului că atât de multe lucrări despre acest text par să funcționeze împotriva lui: o cosmologie, o teologie și un sistem complicat de credințe care, la prima vedere, par la fel de îndepărtate de noi ca și limitele exterioare ale propriei noastre galaxii. Și totuși Dante florentinul este încă prezent și descoperim că acest poet a fost tradus din nou și din nou și discutat din nou. Să fim atenți la poveste.

Poezia este o călătorie prin Iad, Purgatoriu și Paradis. Fiecare dintre cele trei cărți ale sale este formată din 33 de cântece. Un canto introductiv pentru întreaga operă aduce întregul la exact 100. Poemul abundă în exemple complicate de astfel de ordine și

simetrie. Dante se află în focarul operei de la primul până la ultimul capitol. El este cel care își spune povestea; el o dramatizează și reflectă, adesea destul de obsesiv, asupra propriei situații de pelerin pierdut exact la jumătatea vieții sale, care, rătăcind într-un pădure întunecată, caută îndrumare. Perioada de timp a poeziei este de trei zile: de la Vinerea Mare până la Duminica Paștelui din anul 1300.

Din fericire, umbra („ombra” în italiană, poate fi fantomă sau suflet) unui al doilea poet îi vine în ajutor, maestrul imperiului roman Virgil.

Dante a studiat cu amănunțime Eneida și e simte înspăimântat de Virgil... Virgil îl însoțește pe Dante în călătoria sa prin cele nouă cercuri ale Iadului, unde sunt martorii suferințelor diferitelor categorii de păcătoși.

El sprijină hotărârea lui Dante, îi reproșează temerile, în schimb îi dă curaj, îndrăzneala, speranță. Cu cât cercul este mai adânc, cu atât suferința este mai mare. Cercul final, al nouălea, este domeniul îngerului rebel, Lucifer, cel mai condamnat dintre condamnați.

Dar Virgil, fiind păgân, nu poate merge atât de departe.

Sandro Botticelli, “Dante: Divina Commedia: Canto XVIII, part of the 8th circle of Hell” (1480s), Manuscript (MS. Hamilton 201), 320 x 470 mm; Staatliche Museen, Berlin

El trebuie să-l abandoneze pe Dante înainte că ei să ajungă în Paradis. El nu are voie să treacă prin acel portal sacru pentru că a murit cu 53 de ani înainte ca Hristos să răscumpere lumea sacrificându-se pe cruce. Beatrice apare

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 30

pe scenă în acel moment. Dante prezentase cititorilor pe Beatrice când era un simplu copil pe străzile Florenței într-o lucrare anterioară o cvasi autobiografie numită La Vita Nuova.

Dante și Beatrice au amândouă vârsta de nouă ani când se văd. El devine complet fascinat.

Dorințele sale sunt frustrate. Se căsătorește cu o altă persoană care moare tânără. Când o vom întâlni din nou, în Divină Comedie, ea a fost canonizata și locuiește în Paradis. Observând chinurile lui Dante pe când trece prin Iad și Purgatoriu spre ea, Beatrice îi vine în ajutor și îl îndrumă în însăși prezența lui Dumnezeu.

Recunoașterea importanței poemului a început devreme. Primul om care a scris un comentariu la Divina Comedie a fost fiul cel mare al lui Dante, Jacopo. O exegeză completă a operei a venit câteva decenii mai târziu. Se cunosc 800 de manuscrise timpurii ale poemului. În unele dintre acestea putem să vedem diferitele moduri în care artiștii au răspuns la acest text, adesea dens și dificil, cu straturi multiple de semnificație. Mai întâi, observăm mici ilustrații ale personajelor principale ale poeziei la începutul fiecărui canto scris manual. Puțin mai târziu, scene din poem încep să apară în biserici, de exemplu pe frescele lui Luca Signorelli din Catedrala Orvieto (c. 1500).

Gustave Doré, “Illustration to Dante’s Divine Comedy: Plate IX: Canto III: Arrival of Charon” (c. 1855)

Cei mai importanți interpreți vizuali ai operei au fost trei: Sandro Botticelli, care a trăit în secolul al XVI-lea, William Blake și Gustave Doré, ambii trăind în secolul al XIX-lea: un florentin (ca însuși Dante), un englez și un francez . Dintre cele trei cărți sau cântece Infernul, Purgatoriul și Paradisul- prima a fost tradusă cel mai frecvent; cel puțin o duzină de traduceri de real merit au fost produse numai în secolul al XX-lea. Infernul este cea mai abordabilă dintre cele trei părți ale poemului; este, de asemenea, cel mai ușor de citit și de înțeles. Datorită puterilor de descriere ale lui Dante, suntem capabili să vedem Infernul cel mai ușor, cu ochii minții noastre. Chiar și atunci când creaturile care se mișcă prin el sunt simboluri, ele sunt în primul rând creaturi. Pe măsură ce coborâm, cerc după cu cerc, în Iad, Dante pare să ne îndemne să simțim chinurile condamnaților, așa cum face el însuși în timp ce călătorește, tulburat inimă și minte, în compania lui Virgil. Ilustrațiile incomplete ale lui William Blake - ambiția sa fusese să abordeze Divina Comedie în întregime - a fost marea realizare din ultimii trei ani din viața sa (a murit în 1827). Acuarele sale diferențiază atmosferele celor trei tărâmuri prin utilizarea unor tratări umede strălucitoare. Blake a învățat limba italiană ca să se pregătească pentru sarcina aproape supraomenească de a descrie întreaga lucrare. De asemenea, a profitat de traducerea reverendului Henry Carey din 1814, care a fost lăudată de Keats și a devenit cea mai favorizată traducere din Dante, al secolului al XIX-lea în limba engleză.

Majoritatea desenelor lui Blake, care variază de la cele ușor schițate la cele complet realizate (a gravat doar șapte din cele 102 desene înainte de moarte), sunt imagini din Infern. Iadul este alarmant de claustrofobic. Figurile sunt luminate în mod ciudat de flăcările iadului. În interiorul Porții Iadului (Cantoul 3), vârtejuri de foc și de gheață, alternate, amenință pelerinii. Un fulger îl amenință pe Capaneus, blasfemiatorul. Purgatoriului i se dă lumină și viață de soare, lună și stele. Paradisul este un potop pur de lumina soarelui. Beatrice, strălucitoare, se adresează lui Dante dintr-o trăsură trasă de un grifon, iar roata este un inel de ochi care se învârtesc ...

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 31

maronii și a punctelor metalice, a evocat scene de mare tandrețe și intimitate fizică, care nu-s de găsit în poemul original. Și în interpretările sale mai tumultoase din Infern și Purgatoriu, el a evocat, așa cum nimeni nu a făcut niciodată cu adevărat înainte sau de atunci, aglomerația extraordinară a acelor locuri, modul în care blestemații și cei cu febrila speranță a mântuirii - la fel ca scepticii de astăzi ai distanțării sociale – stau îngrămădiți, în mari grupuri...

Traducere si adaptare: AG *Michael Glover (născut la Sheffield, Yorkshire) este un autor, poet, critic de artă, scriitor de ficțiune și editor de reviste, cu sediul în Londra.

William Blake, “The Lovers’ Whirlwind, Francesca da Rimini and Paolo Malatesta” (182427), pen and ink and watercolor

Cele 135 de plăci monocromatice ale lui Gustave Doré, solid plasate în cadrul tradiției romantice, au fost publicate în 1861 ca ilustrație a textului original italian, și pe cheltuiala sa. O mare dramă rulează în jumătatea teribilă, fără soare, a Infernului lui Doré, cu pietre și stânci nemiloase, prăpastia macabră, larg căscată și vârfurile sale ascuțite, sălbatice. Magnificul său Geryon - o piele, cu aripi de liliac, jumătate de leu, jumătate de șarpe, cu fața unui bătrân cu un ochi veninos, mustăcios, cu păr gri, se aruncă asupra sufletului păcătos cu ghearele complet extinse (Inferno XVII )… Și apoi, pe măsură ce Dante urcă prin Purgatoriu spre Paradis, poemul pare să se îndepărteze de ochiul dornic de cercetare care vrea să vadă exact ceea ce este descris. Argumentele devin mai confuze, mai teologice, mai filosofice. Și Paradisul - punctul culminant emoțional al întregii opere, deoarece aici Dante se întâlnește în cele din urmă cu femeia cu care nu și-a consumat niciodată pasiunea pământească pentru ea - este cea mai densă parte, sufocată de argumente și înnourată vizual. A fost Botticelli uimit de acest argument de neînțeles când a ales să reanimeze scene din Divina Comedie în secolul al XVI-lea? Deloc. În desenul său mult redus al întâlnirii dintre Dante și Beatrice, acest idealist suprem al femininului, prin folosirea sa abilă a cernelii

Un proiect SAGA 2021

APLAUZE Pot rezuma totul la un singur buton/ nu contează decât culoarea și unde se află expus!/ Cineva va apăsa...cu piciorul stâng sau va fi atins din greșeală/ zodia lui spune că va conduce/ va decide/ se va consemna în istorie;/ nu contează registrul aparențelor/ sau diagnosticul bolilor psihice/ ipohondria/ schizofrenia/ sau partidul din care face parte/ el are butonul roșu...el are asul/ el se știe nedorit/ /nici că-i pasă de cineva/ nici de cum de noi/ el are coroana...A primit-o la al 5000lea mort de Corona/ statistic e mereu în frunte cu tupeul credincioșilor / cu zulufi//și el promite/ promite de peste mulți ani/ că vom fi fericiți/ merge pe fondul muzical al Boleroul lui Ravel...dar totul are un final/ aplauze...

Bianca MARCOVICI

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 32

Maria Sava

Dmitri Șostakovici În 25 septembrie 1906, se naște primul copil important muzical al Revoluției, la Petersburg, Dmitri Șostakovici. La vârsta de 13 ani se înscrie la Conservator unde studiază cu Maximilian Steinberg. În 1925 compune prima sa Simfonie care are premiera anul următor.

Pentru un tânăr de 19 ani este o lucrare cu totul remarcabilă. Urmează apoi, în 1925, opera satirică ”Nasul” după povestirea lui Gogol prin care Dmitri Șostakovici demonstrează că poate fi la fel de modern ca oricare dintre muzicienii din Occident. În 1930, compune baletul ”Vârsta de aur” a cărui polka a devenit celebră. În 1932 termină opera Lady Macbeth din Mțensc (spre a nu se confunda cu Shakespeare , acesta este titlul operei!) care îi aduce mari necazuri cu cenzura și cu conducerea politică a Rusiei de la acea dată care nu aprecia nici moralitatea și nici limbajul operei. Dacă până la Revoluție arta modernistă era în Rusia în plină expansiune, cubismul și futurismul fiind în vogă, după 1917 arta se transformă într-o mișcare culturală banală și liniară. Ea a fost transformată într-un vehicul al propagandei comuniste și tot ceea ce era avangardă era declarat decadent și era interzis. Până pe la începutul anilor 30 compozitorii fuseseră lăsați în pace, dar pe măsură ce paranoia lui Stalin se accentua restricțiile ideologice sunt drastic resimțite. Șostakovici este aspru criticat în Pravda și muzica sa este dezavuată. Ajunge în pragul sinuciderii și nu vede nicio cale de-a se salva. În 1937, cu Simfonia a cincea este reabilitat. Dar răul fusese făcut, compozitorul fusese denigrat, iar la 10 februarie 1948 se ține o ședință a muzicienilor sovietici în care Andrei A. Jdanov continuă atacul asupra lui Șostakovici. După moartea lui Stalin (5 martie 1953) se produce un oarecare dezgheț în lumea artistică sovietică. Nikita Hrușciov care a venit la putere în 1958 a denunțat vechea doctrină a realismului socialist, dar și o serie de ideologi. Șostakovici este ales secretar al Uniunii Compozitorilor Sovietici încă din 1957, iar în 1966 a primit două dintre cele mai mari distincții ale URSS- titlul de Erou al muncii socialiste și Ordinul Lenin. Are o criză de inimă

și compozitorul care fuma țigară de la țigară dispare din viața publică. În 1962, termină Simfonia a treisprezecea compusă pe baza a cinci poezii ale lui Evgheni Evtușenco dintre care una era Babi Iar. Oficialitățile guvernamentale neagreând subiectul nu participă la premieră care are loc într-o atmosferă sumbră.

Compozitorul, trist, dezamăgit, se identifică cu Hamlet și cu regele Lear: ”Lucrul important este, după părerea mea, prăbușirea iluziilor lui Lear, scrie el în Memorii. Nu, nu prăbușirea. Prăbușirea se produce dintr-o dată, apoi totul se termină; asta nu ar fi o tragedie. N-ar fi interesant. Dar să vezi cum iluziile se frâng treptat, una după alta - asta e altceva. Acesta este un proces dureros, morbid. ” În 1964, după înlăturarea lui Hrușciov de către Alexei Kosîghin și Leonid Brejnev se produce o nouă relaxare în doctrina artistică a Uniunii Sovietice. Studenții și artiștii au acces la creațiile din Occident, muzica lui Stravinski, Prokofiev și Șostakovici intră în preferințele noilor generații. Dar Șostakovici nu se lasă prea impresionat de această nouă perioadă de dezgheț care nici ea nu durează prea mult.

Artistul își pierduse deja încrederea în lumea în care trăia. Ultimele două simfonii sunt triste, foarte personale cu accente simboliste cunoscute doar de el. Simfonia a paisprezecea reprezintă un colaj de 11 poezii aparținând poeților F.G. Lorca, Rilke, Apollinaire și Wilhelm Karlovich Kuchenbecker (poet rus de etnie germană) și îi este dedicată prietenului său Benjamin Britten.

Simfonia a cincisprezecea este și mai stranie prin apropierile de Walkiriile lui Wagner și de Wilhelm Tell al lui Rossini. Șostakovici moare la Moscova la 9 august 1975 ; a murit înainte de a se bucura de redescoperirea sa în Occident.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 33

Peggy Guggenheim - relația cu Constantin Brâncuși

Peggy s-a născut pe 26 august 1898 la New York, într-o familie bogată de evrei, Guggenheim, care făcuse avere din minerit. În 1912, pe când fetița avea 13 ani, îl aștepta pe tatăl ei să vină de la Paris. Benjamin Guggenheim se întorcea la New York la bordul celui mai luxos vas de croazieră al epocii, Titanic. Pe 14 aprilie, Titanicul se lovește de un aisberg si se scufunda. S-a spus că Benjamin și-ar fi cedat locul în barca de salvare pentru a salva femeile și copiii. Când împlinește 21 de ani, Peggy își primește moștenirea care, odată investită, îi asigură un venit de 22.500 de dolari pe an. Primul lucru pe care îl decide tânăra este să-și facă o rinoplastie pentru că avea un nas borcănat. S-a programat pentru operație la un medic din Cincinnati, dar intervenția s-a oprit la jumătate, pentru că nu a mai suportat durerea. La începutul anilor ’20, Peggy părăsește America pentru o viață boemă la Paris. Era o aventurieră și se aruncă într-o relație înflăcărată cu scriitorul Laurence Vail pe care îl cunoștea de la New York. Peggy i-a spus că era disperată “să scape de virginitate”. Cei doi s-au căsătorit și au avut doi copii, Sindbad

și Pegeen, dar relația lor durează până la jumătatea anilor ’30. Peggy divorțează și decide, la îndemnul unei prietene, să deschidă o galerie de artă, avându-l ca mentor pe Marcel Duchamp, artistul suprarealist francez. Îndrumată de acesta, Peggy face prima sa achiziție în 1937, o sculptură de bronz de Hans Arp, pe care o cumpără cu 300 de dolari. În același an, mama lui Peggy moare, lăsându-i moștenire încă 500.000 de dolari, echivalentul de astăzi a 8 milioane de dolari. Cu banii moșteniți, Peggy deschide o galerie de artă la Londra, în West End, pe care o numește Guggenheim Jeune. Într-o călătorie la Paris, îl cunoaște pe romancierul irlandez Samuel Beckett, care era cu cinci-șase ani mai mic decât ea și se afla în plină glorie. Peggy se mută în camera lui de hotel pentru câteva zile, dar, la finalul acestora, Beckett îi spune: “Mulțumesc.

Cât a durat a fost frumos.” Peggy era fascinată de Beckett, dar în scurt timp a avut o altă aventură, de data aceasta cu pictorul suprarealist Yves Tanguy. Când începe cel de-Al Doilea Război Mondial, Peggy revine în Franța, cumpără câte un tablou pe zi direct de la artiști, care o caută ei înșiși pe excentrica americancă știind ce s-ar întâmpla dacă operele lor ar ajunge pe mâna naziștilor. În această perioadă a achiziționat și “Pasărea în văzduh” a lui Constantin Brâncuși, o emblemă a secolului XX, una dintre cele opt versiuni ale Măiestrei.

Trei dintre ele sunt sculptate în marmură și cinci sunt din bronz. Unele dintre aceste sculpturi se află în muzee de top ale lumii. În autobiografia ei, Peggy povestește: „Brâncuși era un omuleț minunat, bărbos și cu ochi negri pătrunzători. Era pe jumătate țăran, pe jumătate zeu. Te fericea prin prezența lui. Era un adevărat privilegiu să îl cunoști. Mie îmi zicea Pegița. Mulți ani mi-am dorit să cumpăr un bronz al lui Brâncuși, dar nu mi l-am putut permite. Acum, părea că momentul marii achiziții sosise. Am petrecut luni în șir devenind din ce în ce mai apropiată de

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 34

Brâncuși, înainte ca această tranzacție să se fi definitivat.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 35

Jeni Acterian

Jurnalul unei fete greu de mulțumit - la Marea Neagră 2 iulie 1933 Am ajuns. Aici e oribil. Pur și simplu oribil.

Poate pentru că mă așteptam la altceva. Ieri, la sosire, ploua și a tot plouat până noaptea târziu.

M-a apucat un plictis incomensurabil. Pentru prima oară în viață, aveam o carte de citit și nu reușeam s-o citesc pentru că mă plictiseam. Şi era o carte bună, dar, chiar de-ar fi fost cea mai captivantă carte din lume, tot n-aș fi putut-o citi. Nu mă puteam aventura prin împrejurimi [pentru] că pantofii cu tocuri înalte, cu care venisem, îmi făceau rău. M-am așezat la gară pe o bancă și am discutat cu un magazioner amabil care mi-a oferit un ac ca să-mi pot pune flori la corsaj. În genere, țăranul român e foarte amabil. Am cules niște maci roșii de toată frumusețea. N-am putut prelungi plimbarea: mă dureau picioarele din cauza pantofilor. Începuse, de altfel, să și plouă. După-amiază am citit Mrs. Dalloway. Ieri, la Constanța.

Trenul trece la vreo 150 metri distanță de mare.

Am revăzut-o cu plăcere în culori schimbătoare, când albastră, când verde. Adia puțin vântul și valurile se zdrobeau de țărm, formând o spumă ca zăpada. Sorbeam aerul de mare cu aviditate și acest miros de ceva totodată sărat și sălbatic îmi amintea de ceva vechi, foarte vechi, ceva indefinisabil.

3 iulie 1933 De ce oi fi venit aici? Mă-ntreb. Eram singură, liniștită. Puteam să fac tot ce-mi trecea prin cap, și totuși am venit aici. Nu e stupid? E o vreme oribilă. Vânt. Un cer acoperit, sumbru.

Camera mea rece, ca o cameră de spital. Mama ținea morțiș să mă ia cu ea la plimbare. Nici un câine n-aș scoate afară pe o vreme ca asta.

4 iulie 1933 Hotărât, nu mai pot citi ca la București. Sunt

ispitită să citesc cărți mediocre și amuzante sau să nu fac nimic. Şi totuși, când nu fac nimic mă plictisesc de moarte. Deci conchid: am nevoie de distracții. Iată-mă la Constanța: după amuzament. M-am plictisit cumplit la Techirghiol și am venit aici. E o schimbare.

Câtva timp am încetat de a mă plictisi. Până m-oi obișnui și cu Constanța. Sunt atât de lucidă că mă-nspăimânt. Mi se pare cu claritate (acum, cel puțin) că viața mea va fi o lungă, lungă plictiseală, întreruptă doar din timp în timp de câte un moment, scurt moment de bucurie sau huzur. Adevărul gol-goluț, tristul adevăr. E bizar totuși că tocmai în acest moment și când am ajuns la această deprimantă concluzie izbucnesc în râs. Râd de una singură. Ca o nebună. E ceva în neregulă aici. Redevin serioasă și conchid sentențiosfilozofic: râsul meu n-a fost decât un moment neînsemnat în care am uitat de plictiseală.

Luni, 10 iulie 1933 Stau pe veranda asta de mai mult de o oră. E destul de cald ca să mă simt bine aici. Am revenit la Techirghiol după șase zile de ședere la Constanța. N-aș putea spune că m-am plictisit acolo, dar nici nu pot spune că m-am amuzat. N-am văzut și n-am făcut nimic deosebit. Am văzut marea, am citit, am luat câteva fotografii destul de reușite. Am terminat Adela de Ibrăileanu. O carte bună, dar care nare sfârșit. Ce complicată apare viața în unele cărți! E sfâșietor! Am auzit întruna vorba asta: „Ei, Doamne, dacă ar fi viața ca în romane! Dar e mult mai complicată.“ N-am susținut niciodată că viața e ușoară, dar nici n-aș putea spune că e atât de complicată. E foarte grea viața, dar e și foarte simplă, pe când romanele – îndeobște – o complică nemăsurat. E o vedere tare frumoasă de aici. La dreapta lacul albastru, mai departe, în aceeași direcție, o peluză verde, apoi case și arbori foarte mici, ca niște jucării de copii. În față e o biserică, cea mai înaltă clădire din partea locului. Apoi case, căsuțe, mai mici, mai mari, toate locuite cu tot soiul de oameni, fiecare cu drama ori cu lipsa

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 36

lui de dramă, cu griji sau bucurii care-i agită, îi frământă, îi exaltă. Ce ți-e cu lumea asta! – îmi zic eu, dându-mi aerul că mă deosebesc de acești oameni, când în realitate și eu nu sunt decât unul dintre ei. Nimic de făcut. Iar e frig.

Mă-ncăpățânez să număr și din nou să număr gâștele care exultă sub ploaie. Sunt unsprezece la număr. Se leagănă tot timpul. E un spectacol în lipsă de altul. De ce se spune: „proastă ca o gâscă“? Nu înțeleg. De vreo oră, de când le privesc, nu mi se par deloc proaste.

17 iulie 1933 Din nou în tren. De astă dată absolut singură.

Dacă aș fi puțin mai extravagantă, aș putea sămi închipui că trenul acesta îmi aparține și că circulă ca să-mi facă mie o plăcere. Gând năstrușnic. Mi-e suficient că sunt singură în compartiment. N-aș putea spune că m-am plictisit prea mult la Techirghiol. Am avut câteva momente de intensă bucurie și pentru aceste momente am suportat bucuros plictisul unor conversații inepte, care de altfel nu lipsesc nici la București. Încerc să mă revăd acolo.

Mergeam, uneori singură, la debarcaderul lacului. Aveam acolo un loc preferat.

Debarcaderul era un fel de punte care înainta aproximativ vreo 100 de metri în lac și de-o lărgime de cel mult un metru. Mergeam până la capăt, unde era mai întotdeauna vânt. Stăteam acolo ore întregi și contemplam apa, în timp ce vântul îmi răscolea părul. Mă apuca o plăcută amețeală privind valurile strălucitoare sub soare și aveam senzația precisă că alunec încetișor în sens contrar.

Uneori rătăceam pe câmpie. Flori de toate culorile – sălbatice și frumoase – mă întâmpinau. Culegeam maci roșii ca focul. Mă împodobeam, umplându-mi rochia cu maci, făcând și un buchet, îndepărtându-mă apoi cu părere de rău de această câmpie aproape înroșită. Uitasem că sunt în tren. Un tânăr își făcu apariția pe ușa compartimentului, s-a așezat exact în fața mea și – cu fața în mâini – suspina din când în când și ofta, doar, doar l-oi

întreba ceva. Mi-a fost o teamă îngrozitoare să nu izbucnesc în râs. Am reușit să mă abțin.

Tipul era ridicol.

20 iulie 1933 E ciudat! Orice ar fi, sunt încă o tânără fată.

Vreau să spun o tânără fată care se tulbură ușor când i se fac complimente. E stupid, e idiot, dacă vreți, dar asta e. Deși prima mea reacție e că mă simt tulburată, în sinea mea nu cred nici o boabă din aceste complimente. S-ar zice că am devenit mai seducătoare. S-ar zice. Eu, una, nu cred, deși mărturisesc că mi-ar plăcea să cred. Ar trebui să fiu oarbă să cred. Din fericire, luciditatea cu care sunt hărăzită îmi permite să văd clar. Am slăbit puțin. Şi probabil arăt mai bine când sunt fără corset. De când nu-mi pun corset par mai slabă. El a spus: „Ești ispititoare.“ Ei, drăcie! Îmi dau seama că acești neisprăviți de tineri debitează câteva asemenea complimente spre a seduce tinerele fete și, gata!, fetițele le-au și căzut în brațe.

Ușor și simplu. Din fericire, nu sunt chiar slabă de înger și ca atare voi „cădea“ mai greu. Cu toate astea, nu pot spune că sunt indiferentă la complimente. Cuvântul „ispititoare“ ce mi-a adresat tipul cu privirea lui pierdută și cu glas înăbușit mi-a suscitat un fel de voluptate pe care abia încep s-o gust. Reiese de aici destul de limpede că sunt o tânără fată ca oricare alta.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 37

Kobi Meidan & invitați “Something Disguised as Love” - Galia Oz: "Ceva mascat în iubire"

Săptămâna de Purim a văzut lumina tiparului noua carte a fiicei lui AMOS OZ, Galia Oz cu titlul ”Ceva mascat în iubire”. L-am citit într-o singură noapte cu respirația tăiată și m-am umplut de durerea fiicei lui Oz care descrie bătăi, dispreț și respingere din partea tatălui.

Nu numai durere dar și confuzie și nu sunt singurul care simte asta, dovadă sunt multele reacții care le primesc de la cititorii lui Amos Oz. Oricine a întâlnit fața hipnotizantă, etică, luminată a lui Amos Oz, nu poate digera dedublarea personalității unui suflet de om. Și această situație ne amenință, siguranța noastră că putem înțelege oamenii, să distingem binele de rău este zdruncinată. Era cândva un filosof care a spus că oamenii care se frământă cu idea de D-zeu, se gândesc la el, scriu despre el, sunt de fapt cei care nu reușesc să creadă în el, ca îndrăgostiții dezamăgiți, care nu renunță la subiectul iubirii lor . E și cazul fetei lui Oz care continuă să se ocupe de părintele decedat, tatăl care caută mereu comportamentul moral în lumea dinafară. După ce am terminat lectura m-am răsucit în pat, serios vorbesc, nu ca metaforă. Dimineața am deschis dulapul cu cărțile lui Amos Oz și acolo, lângă “Poveste de dragoste și întuneric” am strecurat cartea Galiei Oz. Cartea dânsei vine ca un cutremur în lumea culturală israeliană și nu numai. Trebuie să

întrebăm și pe alți cititori și critici literari care este părerea lor în zăpăceala creată în jurul unui monstru sacru cum este Amos Oz. Desigur este vorba de legătura între opera unui artist și biografia sa. Ce este ieșit din comun la Amos este că până nu de mult maltratarea copiilor nu era condamnată. Mulți scriitori povestesc cu mândrie că timpul lor era dedicat scrisului iar copii erau neglijați în mod vădit. Nu știu dacă copii erau bătuți sau nu, dar bătaia nu era privită ca un act interzis. Ne interesează ce se întâmplă azi, cum ne raportăm la violență față de copii. Legile spun că este interzis să ne maltratăm copiii. Citim în ziarele noastre întrebarea pusă de un scriitor-jurnalist in mod direct: Ne întrebăm dacă în general (fără legătură cu Amos) cultura actuală permite să fi un gunoi de părinte. Ce sancțiuni culturale sau sociale sunt aplicate unui gunoi de om, și ce fel de oameni suntem? Cine e de vină? Tatăl? consoarta lui? Se poate ca un curtezan să se poartă infect și că acestea sunt norme larg acceptate care se aplică la orice cetățean sau numai la artistul creativ? Consider că marea greșeală a lui Amos Oz este disonanța dintre ce era el de fapt și norul negru ce-l acuză azi. Nu cred că ar fi fost criticat dacă ar fi fost ceva mai puțin uman în fapte , având aura care singur șio crease de om moral , instanța supremă în Israel. Acum el plătește prețul disonanței. A coborât în sfera celor obișnuiți, de zi de zi. O altă scriitoare chestionată ne spune că nu Amos Oz e cel interesant aici, ci Galia Oz care a scris o carte excelentă, importantă, revoluționară, despre violența în familie. Acesta e subiectul din focarul discuției publice. Nu e vorba de o violență unei familii cu 4 copii din Dimona, cum am crede, ci o familie normativă, bună, intelectuali ashkenaz din kibbutz, și acolo este agresiune bine ascunsă cu grijă, maltratarea copiilor... sunt cuvinte bine alese pentru ce se întâmplă acolo. Generația trecută nu considera copiii a fi in centrul atenției familiei, nu primeau tot ce doresc și nu erau lăsați sa facă

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 38

orice vor… Dar ca să-i numești “murdărie” și să le dai brânci pe scări necesită o diferență nu de o generație două, ci este vorba de o prăpastie sufletească adâncă. Noi am învățat în ultimi 40 de ani că atunci când cineva se plânge, în primul rând îl credem...apoi vom verifica. Aici vine cartea Galiei Oz să repare istoria nouă, care ne interzice să jignim femei, să chinuim femei și copii, sau copii din burta femeii. Galia atinge problema copilului din sufletul femeii. În finalul cărții și în interviuri ulterioare ea spune: “Nu ștergeți moștenirea tatălui meu! Adăugați cartea mea la opera sa ! Să căutăm să pătrundem în această nișă. E adevărat pentru proza lui Amos? Publicistica lui, ziaristica, morala lui? Suntem de părere că e corect să adăugăm acest nou aspect la personajul de stânga, cel fără pată, astfel adăugăm și îmbogățim complexitatea lui Amos cu o fațetă care nu exista la el. Trebuie să continuăm să trăim pozitiv cu acest conflict interior al lui Amos Oz, ne va ajuta cultural, politic, dar mai ales din punct de vedere literar. Trebuiesc citite cărțile lui, învățate în școli, și separate poveștile despre omul OZ , dar dacă se va întâmpla de la sine aceasta fuziune.. se va întâmpla... Fără să fim cu Amos Oz permanent în cap, putem conclude că el nu ar fi scris despre Oz cel adevărat, cum îl descoperim acum, am căpătat o parodie: omul frumos, perfect, super moral, care spune numai adevărul, puțin rănit, puțin aici, fără o vreo parte umbrită, cum e posibil?

Acum citim cartea fetei lui și ne spunem: Dar e de la sine înțeles să aibe și o față întunecată, umană, fără aura unui sfânt, ar fi inuman să fie perfect. El a fost un oracol , și este incorect să apari în public fără vreo pată sau defect. Doar divinitatea e perfectă în toate direcțiile. Și încă ceva legat de anul acesta 2021. După părerea noastră au apărut schimbări, am învățat de la feminism, (anii ’80) că personal este de fapt politic. Avem aici exact exemplu în care vedem politizarea familiei, nu mai există nimic privat, orice facem este sub ochii cuiva și trebuie să

conștientizăm că ne este interzis să facem lucruri imorale, nici măcar în joacă. Putem cere ca Oz să fie citit fără legătură cu povestea lui de familie. Acum câțiva ani am citit că Picasso își bătea femeile la sânge, unele leșinau, și nu este rațional să intri azi într-un muzeu Picasso, mitul lui a căzut, pe de altă parte îl avem pe Caravaggio. Despre care e știut că a ucis câțiva oameni , înseamnă că nu a fost un pictor uriaș?

E din cauză că au trecut peste 400 de ani de atunci? Este ceva irațional aici. Nisan Shor (scriitor): Cred că toată povestea este un fel de scandal voit. Un haos serios construit din pete și bârfe scrise corect până la ultima virgulă.

Desigur acceptăm cartea Galiei. Și eu am primit de la bunicul meu palme, nu puține, și desigur înțeleg personajul care bate și umilește copilul său Dar nu simt nevoia să scriu o carte, am făcut pace cu ai mei. De aceea cred că Galia scrie adevărul, pentru că la ea nu există pace, nici conciliere. Kobi Meidan: Am citit cam toate opiniile legate de cartea Galiei. Sunt bine scrise cu sângele inimii și cu onoare. Am credința că timp de săptămâni și luni vom fi nevoiți să continuăm aceste discuții în dilema dintre a dezvălui sau a ascunde un secret familial care privește o cultură, o națiune, o legendă. Dar trebuie să adaug și remarcă lui Erez Driges* care a răsuflat ușurat când a izbucnit această poveste cu OZ . El și mulți ca el se ridică și strigă: Prieteni exagerați! Voi crucificați omul pentru faptele lui. Avem aici o etapă în evoluția literară și morală. Este clar că celebritățiile câștigă din gloria de a fi “cineva” în anumite împrejurări dar și pierd din viața lor privată în alte situații. Și ne interesează teribil să citim despre viața celor celebri. Depardieu nu de mult a fost condamnat pentru viol. Nu ne miră că soarele răsare! Cineva a spus că dacă anulăm scala faptelor rele, legitimăm răutatea. Cine a spus asta? Amos OZ !

Surse:

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 39

Agent Cultural – Tv.Ch.11 / traducere: Editura SAGA - 2021 * Erez Driges ( n. 1981) actor, scenarist israelian, dramaturg **mai jos: Coperta cărții – Direct în subiect, cuvântul iubire anulat cu o linie roșie ©traducere: AG

Ecouri primite la redacție - la discuția Kobi Meidan despre Amos și Galia Oz Se pare că motivele nu sunt scuzabile și nici nu putem raționaliza această tragică (maltratarea copiilor -NR) tradiție ca necesară în educația copiilor!

Vă spun din proprie experiență dar cel puțin întrun fel explicabilă pentru mine, cu o mamă... vitregă! Nu mă consider erou ci doar o supraviețuitoare de rând, deoarece din

nefericire pământul urlă de durerea copiilor maltratați și abuzați!

M. L . ( Australia) ֍ Am o singură carte a lui Amos Oz, nu am citit mai mult, dar aflasem că este excepțional.

Despre atiudinea lui față de fiica nu mă miră (dublă pesonalitate) sau pur și simplu reacție de om care nu stă bine în hainele lui de refulat, maniac depresiv și alte boli ciudate că nu degeaba s-au dezvoltat atâtea tratamente psihlogice. Aș putea scrie și eu o carte groasă despre acest subiect.

M.C ( USA) ֍ Sunt mai multe probleme în discuție. În primul rînd, e vorba despre criteriile vieții morale. Poți -sau nu - să fii declarat un model, dacă nu respecți regulile elementare? E o tema de discuție. Pentru că virtuțile unui model sunt -în primul rînd- în viața privată. Nu în imaginea creată de mass-media și critici.

Dar există o ghilotină cronologică. Ce este astăzi moral, nu era ieri. Și viceversa.

Societatea își schimbă criteriile de evaluare. Și atunci, cum să declarăm un om imoral, dacă în timpul sau, erau alte critetii de evaluare? Noi devenim imorali și chiar cretini. Nu poți judecă o faptă istorică sau o personalitate -din trecutcu criteriile actuale. Decât dacă ești incult și/sau fanatic. (Eventual demagog.) Din păcate, politrucii din toate timpurile și toate partidele, dau dovadă de fanatism și greșesc fundamental în această privința. Mai ales cei(cele) care interzic orice fel de manifestare a unei opinii diferite de a lor. (Nu contează dacă sunt de dreapta sau stanga. În privința asta sunt pe aceeași lungime de undă.) În sfârșit, depinde dacă avem de-a face cu o mentalitate și practică continuă, sau dacă personajul criticat a săvîrșit doar o abatere. Și aia sub imperiul nervilor sau a altor elemente de presiune, independente de voința lui.

Cred că toți "gardienii" moralității

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 40

contemporane trebuie să fie mult mai înțelepți și reținuți, când e vorba de fapte trecute.

Pe de altă parte, trebuie să înțelegem că un "monstru sacru", este doar un om. El este ridicat pe cote foarte înalte de mass-media, tot mai abuzivă și incorectă(din necesități proprii și egoiste). Mass-media greșește, considerând că un om este deasupra celorlalți. Când se descoperă pete în soare, încep cu acuzațiile, pentru a scăpa de orice bănuiala. Și reușesc s-o facă. Nimeni nu se mai uită cum a ajuns X model. Doar se întorc împotriva lui, că nu este "pe linie". Și ce bucurie pe populime, să-și doboare idolii pe care-i venera până mai ieri...

Nu mai vorbim de "execuțiile" postume, la ordin. Când activitatea cuiva deranjează, se găsesc "avocați" care să-l distrugă împreună cu opera lui, care stânjeneste. Nu pot săi distrugă opera? Îi distrug imaginea și astfel, infuenta operei cade în desuetudine.

Omenirea este la o răscruce foarte importantă. Puterea clasică este atacată violent- de numeroși ucenici vrăjitori, care vor să-și impună doar ideile lor. (Normal, toate mijlocele sunt permise. Din păcate.)

Vor reuși?

(De ce personalități ale vieții democrate sunt sistematic- hulite, în timp ce numeroși fasciști și comuniști (sau colaboratori ) sunt reabilitați?

Ceva pute.....)

M.M.M ( Constanța ) ֍ Foarte interesant...

Se spune așa: "nu fă ce face preotul, fă ce spune preotul", "nu fă ce face doctorul, fă ce spune doctorul". Sunt preoți care nu postesc sau beau exagerat, sunt medici care fumează etc... Iar enoriașii și pacienții sunt oameni ca toți oamenii... Cu păcate și erori...

Cu mulți ani în urmă, se vorbea în familia mea despre un caz cunoscut bine, un tată psiholog, cu multe lucrări publicate, foarte apreciate, în care el vorbea despre virtuți umane și sfătuia tinerii, părinții, dascălii, oferea

rețete de comportament, iar el, în viața particulară, era un tată foarte dur și mai mult absent, avea amante, își neglija nevasta și era băutor...

Trebuie să abordez aici subiectul compatibilității în cuplu. Câte cupluri nu sunt nepotrivite, nefericite (aspecte descoperite abia după căsătorie sau constatate târziu, când viața a lăsat amprente de neimaginat la început, asupra celor doi soți) și fiecare dintre parteneri caută "alinare" în altă parte? Suntem făcuți pentru a căuta echilibru în ghemul de hormoni ce suntem... La urma urmei, ne căutăm pe noiînșine, locul rostul nostru.

Există multe exemple de acest gen și, desigur, când e vorba despre personalități remarcabile, larg cunoscute, care și-au însemnat existența cu opere apreciate drept valoroase de către o mare parte a exegeților în materie și maselor largi de cititori, privitori, ascultători, lucrurile devin șocante, la aflarea unor realități din viața particulară a creatorilor respectivi. Dar și lumea se dă în vânt după bârfe sau dezvăluiri, trebuie să recunoaștem.

Nu există perfecțiune pe aici, nici absolut, idealul este un vis, un deziderat la care ne putem raporta sau chiar ne raportăm, unii dintre noi. Recomandările curg șuvoi, dar "omenescul" înseamnă și "greșeală".

De n-am greși, n-am evolua. N-am înțelege. Compensarea se petrece cumva, mai devreme sau mai târziu, orice gol trebuie umplut, "natura are oroare de vid". Sau proverbul popular "nu există plată fără răsplată".

Fiica lui Amos Oz are o răfuială personală, cu părintele său. Eu nu mi-aș fi denigrat tatăl, nu i-aș fi pătat memoria. Pentru cât de mare ajunge să fie un om, anumite lucruri e bine sa fie păstrate sub lespedea tăcerii. Mai ales când e vorba de fapte oarecum la ordinea zilei, în generațiile anterioare când să-ți bați copilul era ceva chiar normal. Societatea din ziua de azi cel puțin a lumii așa-zis civilizate - a lansat

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 41

principii noi de educare, iar legislație țărilor din această "lume civilizată" interzice bătaia.

Ei bine, există încă foarte multe familii în care copiii sunt bătuți, unii chiar exagerat. Eu aș pomeni despre cei pălmuiți fără violență, numai "corectați" din când în când, pentru a "ști de frică" și a nu mai repeta ceea ce părintele consideră a fi o greșeală. Și aici, câtă relativitate! Unii genitori permit copiilor să lase murdar și dezordine în camera lor, alții aplică o palmă pentru orice firimitură... Să mai vorbim despre încărcătura nervoasă cu care se întorc părinții de la muncă, despre cât de "confortabil" este cadrul social în care se deplasează un părinte, timpul petrecut înafara familiei și cât de puțin ajunge să știe despre personalitatea copilului său? Nu mai vorbim.

Un scriitor prolific e înzestrat cu talent, se zice "cu har". Își dedică timpul creației lui.

Mulți artiști și-au sacrificat familiile. Dar nu numai artiști. Oameni de afaceri, de exemplu.

Lumea de aici și de acum este făcută pentru experimente. Idealul este în Rai, despre care nu avem cum să știm, doar ne imaginăm. Avem nevoie de un reper. Unii au alte repere. Alții nu prea au și caută continuu. Dar nevoia există.

Câtă teorie a creat omul! Însă practica îl omoară.

A.A.F- Ro ֍ Excelent material! Problema este că scriitorii, creatorii, în general, nu trebuie să fie confundaţi cu opera lor. Poate că măreţia operei este doar o formă de compensare a unei vieţi mizerabile. A se vedea şi Modigliani. Cu drag, C.U -Ro ֍ Au fost încă 3 oameni în acea casă. 3 martori care spun cu totul altceva. Ai citit cartea Galiei și crezi că e literatură? E scrisă ca o simfonie compusă dintr-o singură notă, ură și răzbunare. Nu are nicio încercare de a povești

despre omul Amos Oz cu toate aspectele și cu istoria grea a vieții sale. Scrie că a vrut să o sărute și ea Galia s-a retras. Scrie că a Amoz scris o recenzie frumoasă despre cartea ei sub pseudonim. De ce a făcut-o? Nu avea ce să facă în timpul său liber? Ci a vrut să o onoreze. I-a fost importantă. Și în asta Galia vede o crimă că a scris recenzia.. De ce a păstrat numele de Oz dacă era un om cum îl descrie? Și de ce a așteptat moartea lui că să scrie actul de acuzare? Într-o casă de patru oameni 3 își amintesc altceva.

Ieri la televiziune avea fața unui om plin de ură, tremura de ură. Nu așa arată expresia feței unui om îndurerat. Durerea înnobilează câteodată căci te face să înțelegi viața cu toate aspectele ei . Și să manifeste și puțină compasiune pentru trecutul atât de greu a lui Oz până la douăzeci de ani. Și cu cât patronism a spus: Zguduiți-va! Nu, nu spun să nu îl citiți sau ceva în genul asta. Mulțumesc că ne dă voie. Nu am nicio îndoială că e plină de durere dar ce faci cu asta? Omori un om după ce a murit. Mai rău decât îl omorî –îl anulezi! Și el e mut din motive independente de dorința sa.

. ‫להרוג אבא ללא טיפת רוך וללא גוונים‬ .‫שכבר מת‬." ‫"היה או‬:‫נזכרתי באלכסנדר פן‬ ‫הפשר לא נודה לי‬,‫"לא היה‬ (Îmi amintesc acum cuvintele lui Alexandru Penn: "A fost sau nu a fost, nu știu adevărul".

Să omori un tată deja mort. Fără pic de milă sau suflet.)

Da, eu nu mă entuziasmez să arunc piatra pe care o aruncă cei perfecți. Și mi s-au întâmplat până la 19 ani lucruri și bune și mult mai grele decât ceea ce descrie Galia și nu am scris o carte cu ura ci cu dorința de a înțelege și apropia.

Te rog eu, uită-te la interviul de la ora 22 de ieri și la expresia feței.

Riri Sylvia Manor - Israel

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 42

֍ Dragă Adrian, chiar n-aș citi cartea doamnei.

Oz este unul dintre autorii mei favoriți.Și încă o vorbă : am avut o relație rea cu mama, de aceea în romanele mele nu sunt decît mame vitrege.O să-ți trimit și eu cîteva fragmente.

M.U. Ro ֍ Cartea fiicei lui Oz nu are nici o legătură cu opera tatălui. Mozart, care pentru mine reprezintă MAXIMUM în muzică, a avut multe păcate. Dar după ce a a compus cca 600 de lucrări dintre care cel puțin 50 sunt niște capodopere, nu mă mai interesează caracterul.

Nu mi-e clar de ce a făcut-o și dezaprob cartea fiicei lui care îl vorbește de rău. D. A , Bucuresti ֍ Apreciez mult comentariul din J.I., în special pentru ordinea pe care ai reușit s-o faci în multitudinea de gânduri și sentimen-te contradictorii care se confruntă în sufletul și gândirea mea! Întâmplarea face, că citesc actualmente Cartea lui Amos Oz "Poveste despre dragoste și întuneric". Citesc o traducere în limba română și nu cred că o voi citi cu mai puțin interes sau plăcere !

Aș dori să citesc și cartea Galiei Oz , am înțeles că este scrisă foarte bine ! Am urmărit emisiunea lui Kobi Meidan, care m-a impresionat în mod deosebit!

Cartea Galiei este scrisă în ebraică. Văd că ai tradus din emisiunea lui Meidan la TV !

L.E. Tel Aviv ֍ Îmi pare foarte-foarte rău de întorsătură pe care a luat-o “scandalul” cu Amos Oz. În general, de când ziaristica (fie citită, fie radio-televizată) are un asemenea impact asupra “consumatorilor” = cititori, audienți, privitori, componenții acestor redacții (oameni nu mai puțin talentați decât ceilalți artiști) se ocupă cu amănunte privind viața personală, fie prin relatări fie prin întrebări (interviewuri) directe; problema este că ziariștii sunt mult mai

versați în ceea ce trebuie scris și ce nu...la fel la Radio sau TV (ce trebuie spus și ce nu, sau eludat sau evitat sau lăsat în doi peri) ; “artiștii” cad în această cursă chiar fără să-și dea seama, și nu pot ieși “bine”, orice ar face după aceea.

Un exemplu similar îl constituie celebritățile politice. Cel puțin aceștia au învățat lecția și-și angajează purtători de cuvânt, scriitori de discursuri, specialiști în relațiile cu publicul, etc.

Așa cum scrii, scandalul este provocat de însăși fiica lui Amos Oz; eu țin cont de realitățile lumii actuale - cu-atât mai mult cu cât o fi adevărat ceea ce ea spune, dar omul e mort și bine-îngropat (OARE S-A UITAT?), ne-mai-având posibilitatea de replică, ceea ce crează o lipsă de echilibru evidentă. Părerea mea este că nu vei citi multe replici ca această a mea, căci oamenilor le plac scandalurile, mai ales când sunt cu personalități unanimrecunoscute. Ei se azvârlă citind tot ce este negativ la asemenea oameni VIP, care, pe lângă a fi talentați, mai sunt și oameni cu defecte, uneori mari (bețivi, curvari, hoți, mincinoși).

R.F - Israel ֍ Cam prin așa ceva am trecut eu cu tatăl meu.

Toți colegii la școală îmi numărau vânătăile în vestiar înainte de lecția de sport până am mai crescut și mi s-a făcut rușine și am cerut scutire la sport. Mama mea neagă și acum. Mi-a fost și milă de tata, și l-admirăm ca medic și ca om de cultură și îl iubeam în restul timpului când mergeam cu colegii mei și părinții mei în excursii pe jos prin munți, și pictam, și el ne fluiera toate concertele pe dinafară, eram mândră că e așa iubit de colegii mei și de oameni , dar când ceva i se părea ciudat , dacă îl priveam în ochi sau dacă nu, sau dacă nu primeam 10 ci doar nota 9 sau 8 , se înfuria, mă numea obraznică neascultătoare , mă înjura, mă strângea de gât, mă trăgea de codițe până în cameră, mă aruncă pe jos și dădea în mine cu picioarele, mai am semne și acum pe fluierul

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 43

piciorului. Din cauza lui nu am dormit nopțile de copil, până azi mai am coșmaruri, urlam noaptea, mi-a spus o prietenă la care am dormit la 19 ani , mă trezea că să mă calmeze, deși nu am avut fața de femeie, mă numea curvă ptr că am fost văzută cu un prieten mergând mână în mână, m-a învinovățit de la 14 ani că sunt curvă ... deși prima oară am fost logodită și aveam 19 ani. Nu am lăsat pe nimeni niciodată să se apropie de mine, nu de frică lui, ci pentru că am fost un copil matur deși copilăroasă, nu am dorit să fiu în gura lumii. Nu a avut încredere în discernământul meu și mă urmărea, mă vâna pe străzi, m-a bătut și când am împlinit 30 de ani a fost singura dată că am ripostat și l-am amenințat că dacă mai dă în min , voi da înapoi. Am ieșit din casă cu capul sângerând , m-a lovit în cap și mi-a smuls păr din cap.

Apropo, motivul de data asta fusese că nu accept un mariaj, cu un tip necunoscut care la prima și singură întâlnire a încercat să mă violeze, tata mă mințise că e un om cunoscut dar de fapt îl scosese din ziarul românesc. Viața e tristă.

O cred pe fiica lui Amos Oz, cred că dpdv istoric , totdeauna este necesar să se cunoască imaginea reală a unui om de cultură care ne influențează prin creația lor gândirea, întrebarea este dacă se poate pune o distanță între om și arta lui, părerea mea este că DA, însă aș preferă să știu tot adevărul.

Faptul că Picasso a fost un mare egoist, sadic și măgar, ca om nu, mă împiedică să-i admir alte părți ale personalității sau opera.

B.B Israel ֍ Acum, inerent avem aici o problem de modernism dar și de axă a timpului.

Cunoscând pe net multe personaje normative, simpatice, altele malefice și rău voitoare ne dăm seama de devierile firești într-o comunitate. Oamenii nu sunt făcuți la fel.

Uniformitatea și lipsa de conflicte ar duce la stagnare. Tocmai concurența, gelozia, ambiția

produc genii și diavoli. Oamenii adoră bârfele. E o hibă preluată de la strămoși care erau curioși să știe ce se întâmplă la vecini, și orice deviație de la convențiile tribale era un subiect de discuție apreciat. În epoca noastră tehnologică și comunicațională am fost învățați să consumăm bârfe, să scotocim în viața vedetelor, să vânăm (vrem nu vrem) picanterii sau denigrări. Deși stăm pe gard, privim cu atenție la pulsul vieții, alegem o poziție, un partid , o ideologie și o religie (sau dacă preferăm - o mare indiferență), după cum ne-a obișnuit cultura și morala în care trăim. Sub ochii noștri morala și normele glisează mereu , ce era tabu sau de la sine înțeles se schimbă cu geografia și vremea (De ex : sclavia a dispărut, rasismul a rămas dar e condamnat, homosexualitatea e azi larg acceptată, adulterul nu mai este pedepsit cu moartea în Europa, dar în Islam femeia este lichidată și azi etc). În cazul OZ părerile sunt împărțite. Tribul are nevoie de lideri și mentori. Nu există viață în comun fără ierarhii, dar și legi care să ordoneze relațiile interumane. Altfel haosul și entropia naturală ar distruge civilizația care ne oferă confort, securitate și revelații artistice și estetice pe care ni le putem permite.

Ne bucură faptul că trăim într-o vreme în care avem acces la cultură, la arte, la muzică și literatură, care la un loc au un uriaș rol social, educativ, istoric. Culturile antice au descoperit că nu există perfecțiune în antrepriza umană.

Nu există om perfect, numai divinitatea și-o permite. De ce ar fi Amos Oz un zeu? Din exemple învățăm că un mare artist poate fi un mare ticălos în viața lui particulară. Cezarii romani erau lichidați de copiii lor sau de soții, fără probleme de conștiință. Azi am devenit iertători. Violul, pedofilia, maltratarea copiilor se pedepsesc ușor, dacă nu ai un avocat abil care să te achite în instanță. Părerea mea este că imaginea lui OZ rămâne de scriitor de excepție, neștirbită de bârfa postumă. Ba chiar contrar, ar putea să aducă efecte benefice

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 44

operei lui. Se știe de mult că scandalul și sexul măresc ratingul cu sute de procente.

AG –Editura Saga

borgesian Clipa acesta o pun floare la pălărie să mă ţină un an Lumea văzută de pălăria mea este o lume marină Cu ploaie, cu valuri, cu soare şi-o cărare alpină Plină cu hopuri, întâlniri şi încercări,...

Ioan Mircea Popovici "Istoria adaugă că după sau înainte de moarte s-a pomenit în fața lui Dumnezeu și i-a spus - eu , care am fost atâția oameni, voiesc să fiu doar unul și eu însumi. Glasul lui Dumnezeu răspunse din mijlocul unui vârtej - Nici eu nu sunt; și eu am visat lumea așa cum ți-ai visat tu opera, iubite Shakespeare, iar între înfățișările visului meu te afli tu, care ești, ca și mine, mulți și nimeni " (Luis Borges "Everything and nothing'') Autoportret cu papagal Din Marea Întâmplare îmi iese în întâmpinare Muza Muzelor Şi-mi spune pe scurt: când vrei să pictezi ceva pentru mine Doresc de la tine un Autoportret cu papagal Evident că povestea cu papagalul apare De pe vremea cântecului şi-a lătratului de câineRupt şi abrupt, revin la momentul acesta

Alexandu Cristian Sunt pasionat de istorie și literatură. Am studiat istoria românilor și istoria universală. Am scris poezii și povestiri scurte. În prezent aprofundez studiul relațiilor româno-americane pentru a evidenția rolul acestei relații bilaterale în istoria ambelor țări, o Istorie plină și tumultoasă.

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 45

Alexandu Cristian S-au scris multe cărți despre relația Israel – Statele Unite ale Americii ce conțineau teme istorice, geopolitice și politice. S-au publicat și studii cu un caracter conspiraționist, însă puțini autori au descris bazele relației speciale între Israel și Statele Unite ale Americii, o relație comparabilă cu cea dintre Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Relația aceasta atât de specială se bazează pe trei factori. Primul factor este puternica legătură cultural-sangvinică între cele două țări, bazată pe diaspora evreiască americană care a pus la umărul la dezvoltarea și stabilitatea statului evreu. Al doilea factor este reprezentat de modelul politic abordat de ambele state și anume democrația coroborată cu drepturile fundamentale ale omului. Un al treilea factor este mirajul cultural, mirajul cultural american care atrage Israelul și mirajul cultural-istoric al Israelului care provoacă interes și atașament din partea Statelor Unite ale Americii.

Cele două state au viziuni convergente ce țin dincolo de geopolitică. De ce afirm acest lucru ?

Statele Unite sunt convinse că sprijinirea Israelului atrage multă ură și multe turbulențe în zona Orientului Mijlociu din partea dușmanilor istorici ai statului evreu, însă Statele Unite au ignorat aceste manifestări și de ani întregi au susținut Israelul chiar dacă interesul imediat al statului american era urmărirea unei geopolitice bazate pe păstrarea unui status-quo. Un alt fapt istoric demn de remarcat este relația excelentă între diverși președinți americani și premieri ai Israelului. Putem să oferim câteva exemple recente, William Jefferson Clinton și Itzhak Rabin, William Jefferson Clinton Clinton și Ehud Barak, Donald Trump și Benjamin Netanyahu.

Sprijinirea puternică a Israelului a însemnat legitimarea Americii ca un adevărat prieten și aliat, un stat care ignoră interesul imediat geopolitic pentru sprijinul unui stat aliat.

Observăm acum mutațiile geopolitice în zonă și anume repoziționarea strategică a statului evreu, situație posibilă doar cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, o situație ce a

ignorat geopolitica clasică dar a dus la întărirea păcii și a stabilității. Un alt beneficiu a fost înclinarea balanței de putere regională spre Israel și aliații săi, Iranul pierzând aliați în idealul lor de impunere a modelului politic și social teocratic.

Acordurile de pace Abraham ( Avraam) dar și alte viitoare acorduri sunt opera unor oameni care s-au bazat pe relația specială între cele două state, Israel și Statele Unite ale Americii, dar și pe dorința exportării modelului civilizațional spre lumea musulmană. Un rol special pe lângă președintele Trump și premierul Netanyahu, l-a avut consilierul special pentru Orientul Mijlociu al fostului președinte Statelor Unite ale Americii, Jared Kushner. Nu trebuie uitat nici rolul ambasadorului american la Ierusalim David Melech Friedman și al ambasadorului Emiratelor Arabe Unite în Statele Unite ale Americii Youssef al Otaiba. Oamenii politici trebuie să urmărească binele public și căi pentru a dezvolta țările lor iar diplomații trebuie să faciliteze acest drum.

O relație specială bazată pe decenii dar și pe secole de istorie care are ca final scop instaurarea păcii în Zona Extinsă a Orientului Mijlociu. Cred că în noua administrație ambele țări își vor continua relația specială ce depășește geopolitica.

Acest drum va instaura o pace solidă în Orientul Mijlociu și o înțelegere profundă între țările din zonă, culminând cu recunoașterea deplină a statului istoric și geopolitic al Israelului.

Alexandu Cristian

Jurnal Israelian No. 31 11-03- 2021

Pagina 46