Jurnal Israelian No 32 - 18 Martie 2021

Jurnal Israelian – No. 32 – Anul DANTE

fumez ca s-o pot ierta pe Mama

Coperta: William Blake, “Anteus depune pe Dante și Virgil în ultimul cerc al iadului” (1824 - 1827) acuarela

Ștefan-Tudor Baciu

JURNAL ISRAELIAN No.32

18-03-2021 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/

Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com Redactia nu raspunde de continutul materialelor oferite de colaboratori pentru publicare.

Azi - 46

pagini

30 & ceva de femei una brunetă & italiancă mă făceau copil arogant una Maria. hrănea câinii costelivi din tot districtul nu am mai văzut-o demult.

Maria de la parter… arcul de ultraviolete ce străpungea asfaltul rece de dimineață. în curu’ gol pe verandă privesc acum nostalgic porumbeii cum zboară speriați de pe cupolă. am aflat mai târziu că Maria a născut un fiu & s-a mutat în Detroit… orașul încă miroase a câine ud a pleoapă. nu o văzusem vreodată să umble cu vreun bărbat. cine știe? de atunci a trecut multă vreme. m-am căsătorit cu italianca. nu am reușit niciodată să am un copil iar francesca a murit de alzheimer. acum locuiesc singur undeva în Toscana Oh, când mă gândesc la Maria viile miros a pleoapă, a nou – născut.

Invitat Special: Ruth Corman, Silviu Ilievici, Todd Darling, Dolfi Trost

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 2

APROPOS ALEGERI,

5 zile până la ALEGERI , a 4-a

Ani de zile Cinemateca din Ierusalim în colaborare cu Institutul Cultural Român a organizat un Cerc Cultural în cadrul căruia au avut loc întâlniri cu schimburi de păreri între oameni de cultură de origine Română din Israel, România și Diaspora. Aceste întâlniri, cu o audiență respectabilă, au fost înregistrate și prelucrate de organizatorii întâlnirilor: Costel Safirman și Dr.Leon Volovici (ZL). Rezultatul acestor eforturi sunt 3 volume de carte, apărute sub titlul “Întâlniri la Ierusalim”.

Una din întâlnirile anului 1997 a fost consacrată omagierii marelui regizor și scriitor român-evreu Mircea Săucan (la 10 ani după emigrare) care s-a remarcat prin filme care au prins cu multă finețe și sensibilitate realitățile sociale, filmele lui reprezentând un strigăt de libertate, fără legături doctrinare. În ultimii ani trăiți în România a fost marginalizat, supus presiunilor regimului comunist. În întâlnirea de la Cinemateca din Ierusalim mulți dintre noi i-au adus cuvinte de apreciere și mulțumiri pentru activitatea lui artistică în timp ce artistul era dornic să ne audă părerile.

La sfârșitul întâlnirii ne-a fost dat să-i auzim cuvintele lui profetice pe care le găsesc potrivite alegerilor care ne așteaptă în luna Martie:

“Acum începe era Golemului pe care de multe ori îl alegem cu vot liber. Asta, atenție, pentru orice țară, Israel, România, Statele Unite. Golemul ți-l alegi, faci un Golem și pe urmă o ia razna și nu mai ști ce se întâmplă cu tine și cu el. Nu-l mai poți opri. Există o tendință, nu conștientă, nu organizată, de a extrage spiritul din oameni, de a extrage intimitatea persoanei, intimitatea sufletului, intimitatea adevărului intern, cântăm prea mult în cor cu toții, trebuie să mai cântăm și solo.

oară în 2 ani circ electoral, intrigi și mărgele pentru babuni

To be or not to Bibi...

Dacă citim în acest număr interviul cu scriitorul nostru A.B Yehoshua vom rămâne consternați de răspunsul pe care îl dă lui Kobi Meydan.

Omul de stânga, santinela democrației, la întrebarea ce crede despre rezultatul alegerilor din 23 Martie răspunde cu un sincer: Nu-mi pasă. Această apatie este universală unui public larg, mai ales celor tineri, care și-au pierdut încrederea în guvernul de dreapta, în combinațiile manipulative ale lui Netanyahu care minte la fiecare pas, aplaudat de o clică de likudnici cumpărați cu joburi de lux. Caragiale s-ar fi delectat cu ditirambele lui Miri Regev, cu fasonul de parlamentar ale unui ignorant fanatic pe nume Amsalem (ministrul Cyberului). Cu 6000 de morți (Covid 19), un faliment total al sistemului de învățământ, haos economic, jumătate de milion de șomeri, zeci de mii de afaceri distruse definitiv, rămân uluit de măsluirea adevărului pentru un public uzat de pandemie, și altul fanatic carenu acceptă schimbare. Păi avem un rai acum, al corupției, al nepotismului, al escrocheriei nepedepsite, de ce să-l schimbăm?

Iar Bibi face vizite la minoritățile pe care nu le poate suferi, bea cafea cu ei căciulindu-se pentru 2-3 voturi care îl vor salva de la înec. Și nu el e de vină ci noi, cei care am votat legi care permit unui dictator să devină rege pe viață și să ne rânjească de pe ecranul TV insinuând: Băi babunilor dacă voi nu mă vreți eu vă vreau.

VIA Joel Ozy Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 3

Templierii și Papii în Dante La Divina Comedia Pilar Bertuzzi Rivett (partea a-VII) Dante la zidurile Ierusalimului

Este imposibil să citim Divina Commedia a lui Dante fără a intalni diferite niveluri de semnificație. Dante însuși avertizează cititorul despre caracterul exegetic al operei sale: „Sensul acestei opere nu este unic”. In acest eseu căutăm conotații la cavalerii templieri, în lucrarea lui Dante. Templierii apar pentru prima dată în Infern, Canto XIX, când Dante și Virgil coboară în al treilea buzunar al Cercului Opt, care pedepsește una dintre crimele cheie ale secolului al XIII-lea: Simonia*. Un simoniac a vândut grațieri sau sfinte slujbe pentru a se îmbogăți. În acest Canto, Dante critică nepotismul Romei și corupția Bisericii. Papii sunt pedepsiți în acest cerc pentru simonie. Cu unul dintre Papi se întâlnește si Dante, Nicolae al III-lea, acesta anunță că așteaptă sosirea altor doi papi: Bonifaciu VIII (care a murit în 1303, la trei ani după călătoria fictivă a lui Dante în Iad) și Clement V (care a murit în 1314, la o lună după ce ultimul Maestru al Templului, Jacques de Molay, a fost executat).

Papa Clement al V-lea, anterior arhiepiscop de Bordeaux, a fost ales papa în 1305, susținut de regele Filip al IV-lea al Franței și de cardinalii francezi din conclav. Dante îl numește „pastor nelegiuit”, datorită legăturii sale cu regele Franței (în linia 108, Dante se referă la Papi ca Jurnal Israelian No. 32

fiind „prostituatele” împăratului). Iată aici cheia acestui canto: „Prostituție” către Imperiu, pentru bani și putere. Separarea puterii administrative și spirituale a fost un aspect cheie al societății medievale încă din vremea carolingiană. Cele două roluri urmau să coexiste în echilibru. Filip al IV-lea și Clement al V-lea au răsturnat acest echilibru. Problema devine fundalul politic al dispariției templierilor. Ca ordine militară „hibridă”, ei nu s-au raportat regelui. De fapt, în 1139 Papa Inocențiu al III-lea a declarat că acești cavaleri erau independenți de orice autoritate laică și bisericească: ei vor raporta direct papei. Cu toate acestea, Filip al IV-lea s-a văzut în afara autorității Papale. Predecesorul său, Carol de Anjou, complotase chiar să-l răpească pe Papa (pe atunci Bonifaciu VIII, pe care Dante îl plasează în același cerc cu Clement al V-lea) și să transfere papalitatea în Franța. În 1307, Ierusalimul a fost cucerit de Saladin. Între timp, în Europa, Templierii devenisera o organizație puternică, iar în Franța cavalerii deveniseră practic bancherii regatului. Două evenimente politice cheie au dus la 1307. În primul rând, Clement al V-lea a încercat să reînvie planul lui Nicolae al IV-lea de a fuziona ospitalierii și templierii într-un singur ordin, raportând unui rege european și nu Papei. Jacques de Molay s-a opus acestui plan, crezând că un rege va folosi noua ordine în scopuri politice și cauza Țării Sfinte se va pierde. În al doilea rând, castelele templierilor din Armenia au raportat că armata franceză ar putea avea un interes să intre-n acea țară, pentru a o cuceri. Când Filip al IV-lea a cerut permisiunea trupelor sale să intre in Armenia, templierii au refuzat să le acorde ospitalitate.

De asemenea, regele ajunsese aproape de faliment, după ce finanțase ultima cruciadă.

Vineri, 13 octombrie 1307 (care este originea tradiției de vineri 13), armata franceză a arestat toți templierii din Franța fiind banuiti de erezie, iar regele a lansat o anchetă asupra ordinului, care ar provoca în cele din urmă dispariția acestuia, dupa moartea lui Jacques de Molay în 1314.

18-03- 2021

Pagina 4

De ce Filip IV a pus capăt templierilor?

Oricare ar fi motivul, invectiva lui Dante împotriva lui Clement al V-lea și a regelui Franței amintește cititorului că acțiunile Papilor au fost criticate chiar și în vremea lor. ________________________________ * Simonia este actul de a vinde slujbe și titluri bisericești sau lucruri sacre. Numele vine de la Simon Magus, care este pomenit în Faptele Apostolilor ca oferind celor doi ucenici ai lui Isus plata în schimbul magiei de a împărtăși puterea Duhului Sfânt pe oricine și-ar pune Simon mâinile. Trafic pentru bani în „chestiuni spirituale”.

Gustav Dore- dante si simoniacii

traducere si note: AG - editura SAGA 2021

Jurnal Israelian No. 32

Sofia Gelman

Oameni suntem

Se pare că situația noastră este pe cale de ameliorare în ceea ce privește numărul noilor bolnavi și a coeficientului transmiterii virusului ! Seara de Pesach – probabil - se va sărbători în condițiile asemănătoare anilor trecuți, precum se păstraseră doar în amintirea noastră.

Vaccinul își face efectul deși mulți i se împotrivesc fiindcă ascultă teoriile de conspirație care circulă peste tot în rețelele sociale. Totuși, sper că rațiunea va învinge și vom ajunge la stadiul în care majoritatea populației va beneficia de acțiunea protectoare a vaccinului. După îndelungata perioadă de carantină, „distanțare socială” și suspiciunile cu care ne obișnuisem în acest răstimp oare nu ne vor bloca atitudinea față de semenii noștri ? Există indicații care denotă manifestarea neîncrederii unora față de alții, drept rezultat al restricțiilor cu care am trăit (prea) mult timp. Vom reveni oare la viața de dinainte, atât de râvnită de toată lumea ?

18-03- 2021

Pagina 5

A look to America from American Idyll, © Todd R. Darling.

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 6

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 7

Amos - Primul profet care scrie !

În Biblia ebraică și în Vechiul Testament creștin, Amos a fost unul dintre cei doisprezece profeți minori. Amos a fost activ între 760755 BC, în timpul domniei regilor Ieroboam al II-lea și Ozia. Înainte de a deveni profet, Amos a fost păstor de oi și plantator de smochine.

Profesiile sale anterioare și afirmația sa „Eu nu sunt profet și nici fiu de profet” (7:14) indică faptul că Amos nu era din școala profeților.

Declarația lui Amos marchează un punct de cotitură în mitul profeției din Vechiului Testament. Nu este o simplă ipoteză ca Osea, Isaia, Ieremia, Ezechiel și aproape toți profeții cărora li se oferă un spatiu semnificativ în Biblia ebraică să expună în primul rând povestea chemării lor speciale. Toți încearcă să protesteze împotriva suspiciunii că sunt profeți profesioniști, deoarece aceștia din urmă s-au discreditat prin măgulirea vanităților naționale și ignorarea faptelor rele ale unor oameni proeminenți.Biblia vorbește despre profețiile lui Amos care se încheie în jurul anului 762, cu doi ani înainte de cutremurul despre care se vorbește în capitolul Amos 1: 1, „... cu doi ani înainte de cutremur”. Profetul Zaharia probabil făcea aluzie la același lucru cutremur câteva secole mai târziu: Zaharia 14: 5, „Și vei fugi precum ai fugit de cutremur în zilele lui Ozia, regele lui Iuda". Deși provenea din regatul Jurnal Israelian No. 32

sudic al Iudeii, Amos și-a îndreptat mesajul profetic către regatul nordic al Israelului, în special orașele Samaria și Betel. Ieroboam al II-lea (c. 781–741 B.C), conducător al regatului nordic, cucerise Siria, Moabul și Ammonul și, prin urmare, și-a extins stăpânirile de la izvorul Orontelui ( afluent în Siria) din nord până la Marea Moartă în sud. Întregul imperiu nordic se bucurase de o lungă perioadă de pace și securitate marcată de o revigorare a dezvoltării artistice și comerciale. Corupția socială și opresiunea celor săraci și neajutorați erau predominante. Amos este primul dintre profeți care a scris mesajele pe care le-a primit. El a fost mereu admirat pentru puritatea limbajului său, frumusețea dicției și arta sa poetică. În toate aceste aspecte, el este progenitorul spiritual al lui Isaia. Ceea ce știm despre Amos derivă exclusiv din cartea pe care a scris-o el însuși. Amos s-a simțit chemat să predice în Betel, unde era un sanctuar regal, și acolo să anunțe căderea dinastiei domnitoare și a regatului nordic. Dar este denunțat de preotul principal Amazia regelui Ieroboam al II-lea și este sfătuit să părăsească regatul. Nu există niciun motiv să ne îndoim că el a fost forțat să părăsească regatul nordic și să se întoarcă în țara sa natală. Fiind astfel împiedicat să-și pună capăt mesajului, el a scris în schimb. Dacă nu i-ar putea auzi mesajele, le-ar putea citi și, dacă contemporanii săi refuză să facă acest lucru, generațiile următoare ar putea totuși să profite de ele. Nu se cunoaște nicio instanță anterioară a unui profet literar; dar exemplul dat de el a fost urmat de alții într-o succesiune aproape neîntreruptă. Este sigur că Isaia i-a cunoscut cartea, pentru că îl urmează și chiar îl imită în discursurile sale timpurii.

Cheyne (The Cheyne-Black Encyclopædia Biblica, Vol. I) concluzionează că Amos a scris lucrările sale profetice la Ierusalim, după expulzarea sa din regatul de nord și că le-a încredințat unui cerc de adepți fideli care locuiau acolo. Lucrarea apocrifă "Viețile profeților" consemnează că Amos a fost ucis de fiul lui Amazia, preotul Betelului.

18-03- 2021

Pagina 8

Gustave Caillebotte (1848 -1894)

Ochiul pictorului.

În Istoria artelor se cunosc câțiva mari artiști plastici uitați, redescoperiți ani mai târziu: Pontormo, Vermeer, Caillebotte. Acesta din urmă a murit la numai 45 de ani, arta lui fiind complet ignorată de contemporani. În 1875 el submite tabloul "Rașchetarii de parchet" Academiei de Arte Pariziene care îl respinge categoric. La al doilea salon al impresioniștilor (1976) acest tablou devine senzația salonului.

Admiratorii apreciază "adevărul și franca intimitate degajată" critica îl denunță a fi "crud, anti-artistic". Caillebot moare în anul1894 și repede este dat uitării.

Revine în plină forță în anii 60 când perspectivele sale dezorientate, care par pictate din vârful copacilor atrag atenția largă.

Caillebotte prevestește și anticipă gustul secolului 20, impulsul de a se detașa de regulile clasicismului. Mai mult decât perspectivele sale ne-academice fascinează privirea sa enigmatică și lipsită de sentimentalism asupra lumii din jur. Caillebotte captează în pânzele sale rapida schimbare a Parisului, liderul primenirii Europei în secolul 19. Caillebotte este atras de viziunea proaspătă a impresionismului. Timp de 6 ani se dedică perspectivelor și personajelor întâlnite în Paris și în jurul orașului său care parcurge drama transformării într-o metropolă modernă. Colecționează (circa 70 de picturi) și sprijină artiștii care îi plăceau: Degas, Cezanne, Pissaro, Monet, Sisley.

Modernismul, noua arhitectură, avangarda și artele care țâșneau eliberate din lanțurile preciziei realismului, își fac loc în stilul pictorului care vorbește nouă mai mult decât epocii sale. Caillebotte din întâmplare era un om bogat, dar neinteresat să finanțeze expozițiile impresioniștilor refuzați să participe la Saloanele Oficiale organizate de Academia Franceză. Se baza pe talentul său și nu pe portofelul bine căptușit. În câteva apariții alături de impresioniști el nu va adopta paleta ori stilul lui Monet, Pissarro sau Renoir.

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 9

marilor pictori suprarealiști ca Dali sau Magritte. O altă pictură fascinantă este "Pe Podul Europei", finisată în 1877 dar neexpusă.

Probail Caillebotte a socotit că este mai mult decât publicul capabil să suporte.

Făcuse o școală academică, dar cu ușurință putea decora pânzele sale cu un iluzionism neconvențional. Este exact ce face în capodopera sa "O zi ploioasă în Paris", o pânză terminată în 1877. Avem aici epica unei zile obișnuite, o imagine a unor trecători prin ploaia umedă. Tabloul este punctuat de o umbrelă de stil englezesc după moda timpului, similar cu trecătorii de azi scufundați în ecranul telefonului celular. În scena urban-industrială, lumea materială este și ea un actor. Un felinar de metal domină și traversează întreaga pictură împărțind-o în teritorii clare. Pietrele caldarâmului se aseamănă unui cor de persoane anonime asemenea celor care pășesc peste calupurile ude. În primul plan în drepta zărim un om tăiat în două de muchia tabloului.

Ca și Degas, Caillebotte realizează că fotografia are ceva de zis picturii. Absolutul randomal al fotografiei, felul în care imaginea taie subiectele producând combinații ciudate, sau plasează un stâlp banal în centrul atenției noastre, fac fotografia să devină limbajul artei moderne.

Pictura lui Caillebotte mimează fotografia, el ingeață mișcarea, amestecă și reformează ierarhia trecătorilor din câmpul vizual. Apar în pânzele sale diagonale nefirești, străzi sau apartamente retrase cu bruschețe în depărtare sau deformate de vederea printr-o lentilă largă. Aceste tehnici inovatoare vremii fac tablourile sale intrigante, deși tratate cu o pedantă exactitate sunt pline de ireal, prevestind cu zeci de ani înainte incoerența Jurnal Israelian No. 32

Pictura conține trei bărbați aflați pe un pod de oțel, din nou un personaj este secționat. Podul este atât de aproape de suprafața picturii că ai impresia că nu se poate respira în spațiul rămas. Bărbații sunt cu spatele la spectator, deși apropiați, par singuri, cu adevărat locuitorii anonimi ai unui mare oraș. Din nou înțelegem că pictorul detașat de existențialismul cotidian își pemite să picteze exclusiv pentru plăcerea sa, vizând viitorul, ignorând gustul imediat al contemporanilor săi. Text: AG

Niciodată nu stiu cui să-i scriu despre lecția de iubire, Persist: în a mă înșela singură că Cineva ține la mine Tocmai pentru că am investit Un fel de iubire ciudată platonică neforțată neobișnuită.

An de an....până la ruperea legăturii scrise.

Pentru că îndepartandu-te Tocmai te-am ales!

18-03- 2021

BIANCA Levana

Pagina 10

URMUZ - DUPĂ FURTUNĂ Ploaia încetase și ultimele rămășițe de nouri se împrăștiaseră cu totul... Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții , căutând un locaș de adăpost...

Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mănăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 5-6 ori în șir , fără să obțină niciun rezultat.

Contrariat, își scoase atunci spada și năvăli în curtea mănăstirii ... Fu însă repede înduioșat de privirea blândă a unei găini ce îi ieșise întru întâmpinare și care, cu un gest timid, dar plin de caritate creștină , îl pofti să aștepte câteva momente în cancelarie...

Calmat puțin câte puțin, apoi emoționat până la lacrimi și cuprins de fiorii pocăinței, renunță el pentru totdauna la orice planuri de răzbunare și, după ce sărută găina pe frunte și o puse la păstrare la loc sigur , se apucă de mătură toate chiliile și frecă scândurile cu moloz.

După aceea își numără gologanii și se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. „Ce splendoare! Ce măreție!” exclamă el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină...

Fericirea nu îi fu însă de lungă durată10... Trei drumeți, care la început i se dădură11 drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimeși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac...

Pentru a se arăta însă binecrescuți și a nu uza direct de rigorile ce legea le punea lor la îndemână, încercară atunci prin tot felul de mijloace piezișe să îl silească să părăsească copacul... mai întâi prin promisiunea de a-i face regulat spălături stomacale, oferindu-i în cele din urmă saci cu chirie, aforisme și rumegătură de lemn.

El rămase însă indiferent și rece la toate aceste ademeniri, mulțumindu-se să scoată pur și Jurnal Israelian No. 32

simplu actul său de paupertate, pe care întâmplarea îl făcuse să îl aibă în acea zi la sine și care, printre alte scutiri și avantagii, îi conferea și dreptul de a sta pe vine deasupra crengii unui copac, în mod absolut gratuit și oricât timp ar fi voit...

Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiun și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate , se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care Comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și prin orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal .

El însuși, îndurerat și decepționat de pe urma atâtor încercări rele prin cari trecuse, își numără gologanii și se sui din nou în copac, de unde de astă dată se găinăță asupra întregului teren, zâmbind cu perversitate ...

18-03- 2021

Desen : Turor Banus

Pagina 11

Dominic Diamant PASTILE IV Dacă un jurnal nu mai ţin de o bună vreme, nu ştiu ce mă opreşte să fac adnotări ori de câte ori mi se pare că merită. În acest mod multe din ideile mele nu mai apucă să se etaleze şi e păcat, pentru că eu cred că nu duc lipsă de acestea.

Dacă ne referim numai la scriitori români, nu puţini sunt cei ce au recurs la acest mod de exprimare şi nu văd de ce şi cu ce au greşit. Aş putea enumera uşor cel puţin câte degete am la ambele mâini dar n-aş fi corect cu cei omişi, aşa că renunţ din capul locului. Cei interesaţi se pot descurca fără precizările mele.

Dacă tot am pornit să adnotez, mă voi referi la „citatomanie”.

Există în cultură vechiul obicei al recurgerii la citate, ori de câte ori se dezbate o problematică şi se doreşte ca demonstraţia să fie cât mai convingătoare.Marile spirite sunt chemate la rampă să se pronunţe şi sunt aclamate cu entuziasm pentru retorica şi elocvenţa lor.

Unii o fac cu măsură , strict la obiect, conferind textului prezentat aura de care avea nevoie. Alţii, mai puţin inspiraţi, exagerează, burduşindu-şi textele cu asemenea citate şi devenind astfel pretenţioşi şi mai puţin convingători.

*** În timp ce eu mă perpelesc în suc propriu în bârlog din cauza blestematei de pandemii şi mai citesc câte-o scrisoare din vol. „Despre destin” al celor doi prieteni nicasieni, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, lumea evoluează cu o rapiditate inimaginabilă care mă siderează efectiv. Tehnologia, despre care eu susţin că o să ne omoare, face ca o nouă rachetă să fie trimisă de americani în cosmos cu destinaţie şi scop secret, câini roboţi să apere armata americană, un individ să-şi ia de soţie o păpuşă gonflabilă şi să-şi dorească a face copii cu ea, şi multe alte descoperiri care acum îmi scapă şi schimbă considerabil imaginea lumii. Un american, Joe Donor, în vârstă de 49 de ani se consideră tatăl a peste 150 de copii,fiind donatorul de spermă pentru mămicile ce vor să nască in vitro. După ce pandemia l-a prins în Argentina, unde a trebuit să stea în carantină, a ajuns în Marea Britanie, unde a asigurat naşterea a încă şase copii,dorind să ajungă tăticul a 160 de copii. Planeta noastră, datorită acţiunilor umane, a ajuns într-o stare deja alarmantă, când proporţia dintre starea ei naturală şi cea artificială o defavorizează, făcându-i pe cercetători şi savanţi să tragă un serios semnal de alarmă, afirmând că, dacă se continuă în ritmul acesta, peste doar două decenii întreaga planetă va deveni artificială şi nelocuibilă.

Uneori, la lectura unor astfel de lucrări, am impresia că şi eu aş putea enunţa fraze memorabile şi mă apucă regretul că nu-mi notez tot ce-mi trece prin minte. Tot ce-ar mai trebui e ca să recurg la acestea în momentele potrivite.Rareori o fac şi e păcat, pentru că acestea se pierd înainte de a exista cu adevărat.

Tot de citatomanie ţine şi plagiatul, care, în formele sale exagerate, ajunge la dimensiuni surprinzătoare, prin omiterea, cu sau fără bună ştiinţă, a sursei acestuia. E de notorietate faptul că plagiatul în ţara noastră, după comunism, a devenit un adevărat fenomen, la a cărui stârpire se fac încă serioase eforturi.

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 12

Rape of Dina " by Giuliano Bugiardini

Iudaice - Povestea Dinei Povestea Dinei (în Parashat Vayishlah) se referă la încercarea israeliților de a stabili granițe sociale pentru căsătorie. Se pare că pledează pentru o perspectivă mai largă (reprezentată de Dina și Iacob) în care, atunci când respectul și onoarea reciprocă caracterizează relația, cooperarea și legătura („dăruiește și ia”) cu cei din afară (reprezentați de cei din Șchem, Amoriți) pot avea loc.

Povestea este localizată în perioada ancestrală a orașului Șhem, centrul geografic al unei mișcări în care oamenii de diferite medii, obiceiuri și credințe religioase s-au contopit pentru a deveni o parte Israelului. Dina iese „să viziteze femeile din regiune”.

Fraza implică deschiderea și acceptarea celor din afară. Întâlnirea sexuală ulterioară a Dinei cu Șechem, prințul hivit* al regiunii, este simbolul suprem al acceptării. Iar Hamor** îi vorbește lui Iacov despre „dăruirea” fiicei sale în căsătorie cu Șechem , în același mod în care iacobiții și șehemiții vor „da și lua” soții, vor trăi și vor face comerț în aceeași regiune și vor Jurnal Israelian No. 32

deține proprietăți împreună în mod pașnic.

Dar tendințele separatiste din cadrul comunității lui Iacob (reprezentate de Simeon, Levi și ceilalți fii ai lui Iacob) sunt amenințate de această posibilitate și de relația lui Șechem cu Dina . Vor să se opuna căsătoriei. Ideea lor de „a da și a lua” este „a lua” sabia, a ucide toți bărbații șehemiți, a jefui orașul și a-și lua soțiile și copiii. Povestea pleda „judecata” (semnificația numelui Din) asupra atitudinii lor prietenoase ale hiviților. În ceea ce privește întrebarea dacă Dina a fost violată, indiciul vine în ultima frază a poveștii. Simeon și Levi spun: „Sora noastră ar trebui tratată ca o curvă?” (34:31). Prostituatele se angajează în relații sexuale pentru câștig financiar, iar acțiunile lor sexuale implică consimțământul reciproc. Prin urmare, violul nu caracterizează nici prostituția, nici ceea ce s-a întâmplat cu Dina. Mai mult, unul dintre scopurile actului sexual în lumea antică a fost acela de a crea legături permanente și obligații; iar în prostituție, nu există nicio legătură sau obligație.

Spunând că Dina a devenit prostituată, Simeon și Levi ar putea sugera că, din

18-03- 2021

Pagina 13

perspectiva lor, relația sexuală dintre Dina și Șechem nu ar putea duce niciodată la legături și obligații. Nu se sugerează că a fost violată.

În sfârşit o veste bună pentru nostalgicii comunismului:A apărut primul magazin online în care nu se găseşte nimic!

Note

Să vedeţi voi când ăia mici se vor prinde că după tuşit urmează 14 zile de vacanţă…

* Heviții (ebraică: Hivim, ‫ )חוים‬erau un grup de descendenți ai Canaanului, fii lui Ham, conform listei națiilor din Geneză (1017). Dincolo de referințele din Biblie la heviții din țara Canaanului, nu s-a ajuns la un consens cu privire la identitatea lor istorică precisă.

I-am spus mamei că profesorul de matematică mă persecută… M-a pus să fac o piramidă. Da ce, eu sunt faraon?

O mamă se adresează învăţătoarei: – Cum puteţi să-i daţi copilului o asemenea temă: dacă o bere costă 50 de bani …?”

Soţul meu nu a închis ochii toată noaptea…

** Hamor a fost tatăl lui Șechem, de la care Iacov a cumpărat o bucată de pământ.

Machiajul excesiv ar trebui introdus în Codul penal ca „infracţiune de înşelăciune pe faţă” Femeile ating frumuseţea maximă pe la 35 de ani, iar bărbaţii după ce împlinesc 500.000 de euro…

UMOR Aţi observat că de când au ieşit din puşcării, minţile luminate ale României nu s-a mai scris nici o carte? Se duce dracu cultura în ţara noastră!

Un sfat pentru tinerii noştri: E periculos să bagi degetul în priză, în maşina de tocat carne şi într-o verighetă!

Din cauza închiderii saloanelor de înfrumuseţare, vom rămâne în curând fără blonde…

Am citit în horoscop că soacră-mea e Fecioară! Ştiaţi că în Insulele Canare nu există canari?Tot aşa e şi cu Insulele Virgine. Nici acolo nu sunt canari…

La o nuntă, bărbaţii căsătoriţi au fost îndemnaţi să stea lângă persoana care le face viaţa frumoasă. Barmanul era cât pe-aci să moară sufocat.

Dacă vreţi să aflaţi diferenţa între bărbat şi femeie, gândiţi-va la şah…Regele se mută doar un pătrăţel, dar regina face ce vrea ea!

Femeile trăiesc mai mult pentru că nu au neveste!

Dacă vreţi să vă simţiţi în siguranţă, izolaţi-vă cu o asistentă medicală.

GPS-ul nu trebuie niciodată folosit când mergi la cimitir. E oribil să auzi cum îţi spune: „Aţi ajuns la destinaţie”…

Pentru că au scăzut veniturile din camătă, purtătorul de cuvânt al Clanului Duduienilor a anunţat că vor fi disponibilizaţi 30% din poliţişti.

Test de iubire.Închide soţia şi căţelul într-o debara şi când deschizi debaraua, fii atent să vezi cine se bucură mai mult că te vede.

Nu înţeleg de ce toată lumea visează la o iubire ca în filme. Un film ţine 2 ore…

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 14

Modelul frumuseții antice In Grecia antică, până la mijlocul anului 300 BC., trăia o curtezană pe nume Phryne.

Această pictură a ei, a fost realizată mult după moartea ei, atestand faima frumuseții femeii. Numele ei nu era de Phryne, era Mnesarete (pentru a comemora virtutea). Phryne era folosit datorită tenului ei gălbui. Se știa că este incredibil de frumoasă.

Există mulți oameni care au scris despre cât de uimitoare a fost. Se presupune că a inspirat mai multe picturi și statui ale Afroditei, inclusiv aceasta:

Pentru care se pare că a modelat.

De asemenea, bănuim ca era incredibil de bogată, ceea ce, nu pare prea exagerat având în vedere profesia ei.

Dar povestea Phyrnei este cunoscută mai ales pentru procesul ei.

Probabil fost acuzată, se presupune că a fost ceva legat de blasfemii sau impietății. Faptul important este că, dacă ar fi găsită vinovată, Phryne ar fi fost executată.

A fost apărată de unul dintre iubiții ei, un orator pe nume Hypereides, care a venit cu o apărare care poate fi descrisă de geniu.

Procuratura a ținut discursul ei, aparent unul foarte bun, și a devenit clar că lucrurile nu stăteau bine pentru Phryne. Hypereides a decis că de fapt va avea nevoie să folosească un act extrem.

El a chemat-o pe Phryne, a pus-o în fața judecătorilor, și dezvelindu-i trupul a spus ceva în sensul: „Ei bine, sper că nu sunteți dispuși să ucideți această operă de artă !”

Pe vremea aceea, oamenii care erau incredibil de frumoși ar fi trebuit să fie binecuvântați de zei. Așadar, Hypereides întreba în esență un grup de bărbați foarte religioși dacă doreau să omoare pe cineva pentru blasfemie, care fusese în mod clar atât de binecuvântat de zei. Și a funcționat! Phryne a fost achitată și a inspirat artiștii timp de încă 1500 de ani.

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 15

Mircea Munteanu, "Mongolul", 2021 Despre amazoane și alte bazne.

Citind poemele homerice, aflăm că Troia a fost ajutată, în lungul asediu(10 ani) ținut de ahei, de traci și amazoane (printre alții).

Troia a căzut în jurul lui 1190 BC. Existau traci atunci? Nu. Cu certitudine. Cei care vorbesc de traci în neolitic/eneolitic (în spațiul țării noastre), nu știu originea populației respective. Venind din Anatolia, sunt urmași ai locuitorilor de la Catal Huyuk, mai degrabă, nu traci. Au devenit autohtoni, dar originile lor, limba, obiceiurile, credințele sunt anatoliene. După cum am mai spus, populația eneolitică ce supraviețuiește în teritoriile estcentral - europene și nord balcanice, sunt indoeuropenizate (după câteva mii de ani de la sosirea pe aceste meleaguri) de migratorii siberieni ce se scurg aproape 2000 de ani (și chiar peste; depinde de analizele radiocarbon făcute) dinspre Asia Centrală spre Europa.

După o altă mie de ani, la finele Bronzului din spațiile noastre, aveam o situație foarte clară. Estul Transilvaniei, Moldova, Bărăganul, Dobrogea și nord-estul Bulgariei, împreună cu tot nordul pontic și pînă departe în Siberia, era ocupat de complexul cultural Sabatinovka. Cu aspectele locale Coslogeni (Bărăgan, Dobrogea, nord-estul Bulgariei) și Noua (Transilvania de est și Moldova). Este o problemă cronologică.

Când vin acești purtători, dacă au timp să apară Jurnal Israelian No. 32

culturi cu aspecte locale? (Noua, Coslogeni).

Nu cred că fenomenul apare brusc, în sec.

XIV (început) i.e.n., așa cum s-a opinat.

Trebuiau să apară mai devreme. Cel puțin cu 2 generații (60 de ani) dacă nu mai mult. Am comunicat această ipoteză la Congresul de tracologie din 1996, de la Constanța/Mangalia.

Există și o probă materială, descoperită la Grădiștea Coslogeni. Nu insist (mai ales că din sec. 16-15 BC. există multe tezaure îngropate, în spațiul balcano-carpatic. Și, de obicei, tezaurele îngropate indică intruziuni violente; nu numai, dar când sunt mai multe și relativ contemporane... Să nu mai vorbim că spațiul egeean este tulburat în sec. 16-15 BC. De cine, dacă în Balcani și la Dunăre ar fi fost liniște?).

Dar această cultură (Sabatinovka) nu vine pe un fond străin. Zona era ocupată de cultura Katakombnaia (aprox. sec. XVIII-XVI i.e.n.).

Tot de origine stepică. Ce traci erau ăștia, cu originea în Siberia? (Și legături curente cu zona de pornire.) În restul țării, avem culturi materiale legate de sudul dunărean (Muntenia și Oltenia) și de zona panoniană (Transilvania). Singura cultură "independentă ", fară legături cu spațiile exterioare, era cultura Monteoru. Teritoriul nostru actual, era împărțit în zone total diferite, cultural. Abia după ce grupul din Centrul Europei se va răspândi în

18-03- 2021

Pagina 16

toată Europa (complexul culturii câmpurilor cu urne funerare), până în cele mai îndepărtate unghere și vor hallstattiza tot spațiul, se vor forma tracii.

Tocmai prin sec. 8 BC. (Această mișcare masivă a populației central europene, va forma civilizațiile etruscă, vikinga, germană, tracă, celtă.

Va uniformiza toată societatea europeană. Va ajunge și în Grecia -dorienii-.

Ce nu se știe, este dacă "popoarele mării", ajunse în nordul Egiptului și Palestina, sunt formate tot din acești europeni războinici sau din populația grecească sau cretană împinsă de valul de migratori. Probabil se va lămuri problema, pe măsură ce analizele ADN vor fi tot mai exacte și numeroase.)

Mișcarea asta este marcată de căderea Troiei. După ce Troia se prăbușește, puhoaiele umane pornesc în toate părțile. (Troia va continua să existe, dar la dimensiuni mult reduse. Mai degrabă un sat. Va cunoaște un reviriment în timpul dinastiei Iulia-Claudia.

Considerându-se urmași direcți ai troianului Enea, primi împărați romani vor ridica sătucul.

-Primul "Scornicești" din istorie. Nimic nu-i nou sub soare.- Dar orașul nefiind susținut de economie proprie, va decădea pînă la dispariție, odată ce piere interesul ideologic pentru el.)

Atunci de se ce folosește expresia "traci"?

Pentru că poemele homerice se fixează în scris prin sec. VIII BC. Într-un moment în care grecii erau conștienți că vecinii lor, la nord, erau tracii. Și regiunile respective au ajutat pe troieni, cu sute de ani în urmă. Este un vechi reflex. A denumi o populației după numele regiunii. Și invers, a denumi regiunea după numele localnicilor sau a liderilor zonei. Antici sau moderni. (Vezi numeroșii "sciți" sau "daci" din cronicile medievale. Sau "rușii" de azi, pentru fenomene ce nu au nici o legătură cu slavii: indo-europenii vin dintr-o Siberie fără picior de slav. Nordul pontic nu are nici un slav, pînă în sec. VI e.n. -și încă în ultima decadăetc. - De asta consider absurdă intruziunea naționaliștilor în preistorie -și chiar antichitate.

Sunt total depășiți de realitate. Nu înțeleg nimic din fenomenul istoric. Doar tulbură apele Jurnal Israelian No. 32

Penthesileia inutil și își arogă drepturi de cenzori "naționali" pentru fenomene absolut independente de spiritul național. Pe lîngă faptul că "națiunea" este o idee cristalizată tîrziu, prin sec.

XVIII-XIX -e.n.-.) Deci, una din "informațiile" lui Homer trebuie sever cenzurată. (Cei care se bazează pe el, pentru a face analize, sunt deja în greșeală -vezi Densușianu și urmașii lui; dacă Densușianu are scuza că atunci când a scris, nu se cunoștea arheologia zonei, urmașii lui nu mai au scuza asta-. Fie nu știu arheologie, sunt afoni, fie știu, dar măsluiesc informația.)

Ce este cu a doua informație?

Ce este cu amazoanele, a căror regină (Penthesileia) a fost ucisă, în duel, de Ahile? E mai greu de explicat. Homer redă o legendă.

Destul de larg răspândită în antichitate. (Pe lîngă Grecia, mai exista și în China, Africa.)

-Tot o legendă este și cea referitoare la muncile lui Heracles. Una dintre munci prevedea furtul brâului reginei amazoanelor (Hippolyte).-

18-03- 2021

Pagina 17

Legenda este reluată de Herodot. (Numit și "părintele istoriei". Greșit. Herodot a preluat numeroase legende și istorisiri ale negustorilor, marinarilor, călătorilor.

Nu a verificat nici o informație. El este mai degrabă un folclorist, ce consemnează tradiția orală e epocii. Primul istoric a fost Tucidide, care a încercat să analizeze toate informațiile primite. Doar facând analiza critică a surselor, ești istoric. Când înșiri basme auzite, citite... ești orice, numai istoric nu.) Herodot ne vorbește de un trib de femei războinice, care își tăiau sanul drept, pentru a trage mai bine cu arcul. Trăiau separat de bărbați. Bărbații erau ținuți numai pentru munci, în interiorul ținutului. O dată pe an, erau folosiți pentru sex.

Armata era exclusiv feminină. Localizarea este vagă, pe undeva prin nordul Pontului Euxin (Marea Neagră).

Existența unei astfel de societăți nu este dovedită arheologic, până acum. Poate va fi. Nu știm. Știm că indo-europenii patriarhali, războinici, călări, nomazi, împing în calea lor eneoliticienii locali. În special Gumelnița și Sălcuța. Și coabitează cu cucutenienii.

Civilizațiile eneolitice, pașnice, erau matriliniare. Fiind vorba de fenomene derulate în mii de ani, este posibil ca grecii (și alții) să suprapună imaginea societăților matriliniare din nord, ce vin peste ei -pașnic-, cu societățile războinice din nord, ce-i presau. Cred că este o suprapunere de teme. Din eneolitic pînă la finalul primei epoci a fierului (Hallstatt), e timp îndelungat. Legendele se puteau topi și fuziona. Și probabilul război troian (Troia VII -b2 a sfârșit într-un incendiu general) a adunat toate temele legendare. Nu am decât un singur argument. Și azi, în Moldova, veți găsi numeroase nume de familie după o strămoașă comună: "Aioanei", "Afloarei", "Amăriei", "Ailenei" etc.

Poate că descoperirile viitoare, ne vor permite să spunem mai multe. Dacă este așa ... sau nu. Pentru moment, opinia mea este că avem fenomene diferite de conștiință colectivă, suprapuse. Poate chiar au fost femei războinice.

Nu e de mirare și nici o noutate. Punctual, au Jurnal Israelian No. 32

existat astfel de femei. Mai ales la nordici, dar nu numai. Dar nu cred că un trib întreg a reușit să supraviețuiască doar cu armata de femei. (Într-o perioadă când forța brută domina câmpurile de luptă și triburile porneau anual în expediții de jaf. Mai ales în zona stepelor.)

Oricum, să lăsăm viitorimii plăcerea de a descoperi, ce se poate descoperi. Terra ascunde -încă- multe taine. O opinie bazată pe lipsa de descoperiri, poate fi răsturnată, într-o clipă, de o lovitură norocoasă de cazma.

Miriam Gamburd – Amazoană -bronz Colecția Marga Grauenfels

18-03- 2021

Pagina 18

Cărți Recomandate Radu Țuculescu

Femeia de Marțipan Să-mi calc umbra !

M- am hotărît să devin detectiv !

E o meserie dată naibii, părerea mea. Dacă vrei să o faci la nivel înalt, profesionist, trebuie să trăieşti cu ochii larg deschişi, în mijlocul oamenilor din toate afurisitele de medii, să pătrunzi în vîrtejurile vieţii, să iscodeşti, să-ţi ascuţi simţurile şi mintea pentru a trage concluzii surprinzătoare din cele mai banale, anoste evenimente. Să cunoşti cît mai multe mutre de oameni, toate rahaturile din biografiile lor, să te vîri în suflete ca un psiholog versat. Încă ceva ! Un detectiv adevărat are în sînge şi-o sămînţă de actor. Se mulează pe situaţii, intră în diverse roluri, spre deruta suspecţilor, pentru a le provoca mărturisiri. O viaţă nebună, fir-aş, asta-i viaţa de detectiv, activă, tensionată, fără strop de plictiseală. Adrenalină ! Iar dacă îl dibuie pe nenorocitul de criminal, indiferent de sex, satisfacţia e maximă, mai ceva decît o erecţie prelungită dătătoare de orgasme fabuloase.

Ce comparaţie mi-a trecut prin minte, tare de tot, bună de scris pe o pancartă!

Cînd i-am vorbit prima oară mamei despre intenţiile mele, mi-a zîmbit şi a dat, aprobator, din cap. Asta e mama, un munte de înţelegere cînd e vorba despre Marti, unicul ei copil şi singurul bărbat din casă.

E capabilă să-mi citească gîndurile. Îmi convine, nu trebuie să mă lansez în tirade, în vorbărie multă, într-o logoree ca o diaree. Ia te uită, am făcut o rimă, poate bîntuie prin mine şi o adiere de poet. Au fost cazuri de criminali care le trimiteau victimelor poezioare cu tîlc, înainte de a le ucide.

— Dragă mami, am absolvit cu brio liceul şi încă pe cel în limba germană. Genială idee ai avut că m-ai înscris acolo, îţi mulţumesc încă o dată ! Te-am făcut de rîs doar de cîteva ori, asta Jurnal Israelian No. 32

şi din cauza unor profesori mai imbecili, să-mi calc umbra ! Acum am o ţintă clară, fixă, în viaţă...

— Bine, Marti.

— Un an, poate chiar doi, înainte de facultate, am hotărît să lucrez în diverse locuri. Munci necalificate. Trei luni ici, trei luni colo.

— Bine, Marti, zicea mami, iar chipul îi era scăldat într-o lumină intimidant de blîndă.

— De exemplu, spălător de maşini, ajutor de chelner, vînzător... Locuri unde ai contact cu o mulţime de persoane din toate straturile sociale.

— Bine, Marti, cum crezi tu...

Nu mă contrazice niciodată. Asta te poate scoate din sărite, te poate enerva afurisit de tare, îţi vine să o scuturi zdravăn, căci din contraziceri se pot naşte scîntei geniale. Dar mami mă lasă să vîslesc în ce direcţii doresc.

Nu-mi dă nici un azimut, e încrezătoare în steluţa mea. Şi de aceea o iubesc, am crescut sub cupola zîmbetului ei. Un detectiv este, totodată, şi un justiţiar care face singur dreptate, fără interminabilele procese. Pur şi simplu îi vîră un glonţ în scăfîrlie ori în inimă criminalului. Aşa le trebuie nenorociţilor ălora, fir-ar ! Mă rog, asta se întîmplă mai mult prin filme, dar un detectiv e un justiţiar care îşi îndreaptă arătătorul, precum ţeava unui pistol, spre făptaş. Poc ! Plus un dosar beton, cu dovezi lipsite de echivoc. Cuvintele sînt precum gloanţele, zicea profa de literatură şi gramatică germană, nimeresc inima şi capul. Aiurea, am replicat eu din prima bancă, e o mică mare diferenţă. Ei, nu spune, se burzului profa, o femeie atrăgătoare pentru vîrsta ei, şi care ar fi chestia aia... mică mare ? Cînd rosti ultimele două cuvinte, gura i se rotunji, împînzită de striaţii fine, obrajii i se umflară precum două bucuţe de prunc, iar ochii i se umplură de-o năucă, perplexă uimire.

Nu m-am putut abţine şi am izbucnit în rîs, hohotele mele molipsindu-i pe toţi colegii.

Apoi am ridicat mîna dreaptă într-un gest ferm, gata cu hăhăiala, vă rog să mă scuzaţi, doamna profesoară, am avut o ieşire necontrolată, dar iată ce doream să zic,

18-03- 2021

Pagina 19

fără ironii. Gloanţele bine ţintite aduc moartea, nimic altceva, pe cînd cuvintele aduc viaţa, da, viaţa cu toate rahatu-rile ei, dar viaţă, de aia se zice, după cîte ştiu, că la început a fost cuvîntul, nu ? Profa înţepeni-se ca pironită de un fulger, dar reuşi să-şi mişte, în cele din urmă, căpşorul într-un gest de aprobare.

Nu mă crezuse capabil de-o cugetare.

Dolfi Trost, Redescoperit

O enciclopedie despre literatura Română scrisă de Nicolae Manolescu îl plasează pe Dolfi Trost la categoria poeţilor minori.

Chiar şi în vremurile de după anii 89 când avangarda română a fost scoasă la lumină si reevaluată, puţini s-au ocupat de acest interesant personaj despre care Dan Grigorescu, în Dicţionarul Avangardelor, scria că şi-a repudiat opera, atât de uitat şi abandonat de lume s-a simţit spre sfârşitul vieţii. Încă elev de liceu la Brăila, traducea pe Eminescu în franceză, ca mai târziu să suţină aventura suprarelistă atât cât să trezească până şi entuziasmul lui André Breton. Învaţă la Liceul Lazăr, apoi se înscrie ca student la Filosofie şi la Drept. Dar adevărata vocaţie o simte pentru comentariul literar pe care il exersează în anii 34 la revista Facla.

Acolo era redactor Ion Vinea care conducea şi Contimporanul, ziarul frondei artistice. Îl precedau la scris Paul Păun şi Gherasim Luca deveniţi notorii prin scandalurile provocate la revista Alge şi în altă publicaţie al cărui nume desemna organul sexual masculin. Îl atrage spiritul contestatar promovat de Alge şi aprecia neconformismul revistei "Unu" unde Geo Bogza răsturna ordinea şi chema la revolta scrisului românesc.

Jurnal Israelian No. 32

Trost probează suprarealismul dar (evreu fiind) este uitat în timpul regimului Antonescian, ca să revină în 1945 cu un mesaj adresat mişcării: "Dialectica Dialecticii".

Puţine se cunosc despre interacţiile dintre Trost şi mişcarea avangardistă, dar din fericire un nou studiu exhaustiv datorat exegetului Geo Şerban aruncă lumină în acest domeniu. În Rampa (aprilie 1945) Trost denunţă opacitatea vremii la ideile lui André Breton. Articolul cu pricina îl dezvălui ca fiind un adept al mişcării suprarealiste, despre care argumentează că nu este absurdă nici negativă, ci o tranziţie spre arta care vine.

Geo Şerban continuă să aprofundeze "Noțiunea visului" care îi preocupa pe suprarealişti. Trost refuză metodologia de duzină, îi repugnă arta care recurge la absurd înainte de a avea " însuşirile artistice necesare". El respinge categoric folosirea ocultului: chiromanţia, astrologia, ca forme de expresie ale suprarealismului. Este reluctant la unele practici ale cubismului, dar după cum sublinează Geo Şerban este de acord cu „evadarea din legile stricte ale cotidianului, din raporturile inexorabile ale cauzelor şi efectelor, din legăturile logice prea rigide. Este aici o dorinţa de a ieşi din cadrul geometric, epuizat de existența obişnuită – pentru o libertate ce pare unora nonartistică, fără legătură cu adevărata artă“ .

Dar ce-l frământa de fapt pe Trost?

"Indiferent de rezervele lui terminologice, hotărât să imprime expertizei analitice o bătaie cât mai lungă, el introduce în ecuaţia teoretică noţiunea visului: „Este aici o pornire vie, care cere sensuri noi vieţii şi artei, care cere alte aspecte cotidianului, dar care se sprijină mai ales pe realitatea visului.

Suprarealismul nu caută să introducă visul în realitate, ci transpune realitatea înconjurătoare în vis. Aşa încît, de multe ori, frazele sau tablourile date nu sunt decât concretizarea cât mai precisă a visului, indiferent de angrenajul sau în realitatea sensibilă şi perceptibilă“. Ia parte la experienţe împreună cu Paul Păun şi

18-03- 2021

Pagina 20

Virgil Teodorescu prin care cercetează stările amorfe, gregare: „N-aş fi spus aceste lucruri privitoare la «modernismul» acesta, dacă n-aş fi văzut că mişcarea este departe de a fi situată la noi (de altfel şi aiurea) în cadru.

De asemeni, aş fi insistat mult mai mult asupra absurdităţilor cuprinse – dar ele sunt singurele părţi cunoscute.

La noi, suprarealismul este confundat cu «modernismul» ale cărui acţiuni au scăzut în ultimul timp, – iar majoritatea «suprarealiştilor» noştri nu sunt decât nişte dadaişti mai mult sau mai puţin aprinşi. Ar fi păcat ca o mişcare deosebită fundamental de dadaism ca şi de cubism, să cadă concomitent cu aceste mişcări, nu din cauza unor vicii imaginare, cât din cauza unei confuzii“. Rolul de precursor al lui Dolfi Trost capătă contur distinct, până a se cristaliza „cadrul“ (cum îi plăcea să spună) specific „exploziei“ suprarealismului la Bucureşti în anii imediat postbelici. De la revista Unu preiau avangarda tinerii Paul Păun, Gherasim Luca, Sesto Pals şi pictorul Jules Perahim. Geo Şerban îi descrie astfel: "Asociaţi în 1930 la efemera publicaţie Alge şi cu o serie la fel de vehementă în 1933, au reuşit să scoată din ţâţâni lumea şi să cunoască avataruri insolite.

Din urmă îi ajungea, mai ponderat, mai puţin frenetic, Dolfi Trost, descins din Brăila lui Nicu Carandino, protector, cu multiple relaţii în presa vremii, unde l-a putut recomanda.

Ulterior li s-au alăturat constănţenii Virgil Teodorescu şi Gellu Naum, ca împreună să alcătuiască nucleul acelei ambiţioase tentative de radicalizare artistică. Gruparea lor avea să fie sudată pe fondul ambianţei tensionate de disputele pentru acapararea hegemoniei politice. Solidaritatea lor s-a închegat pe baricadele stângii îmbibate de sloganuri mobilizatoare. Alternativ, independent de scurtul popas la Facla, Paul Păun, Gherasim Luca şi Dolfi Trost vor combate la Cuvântul Liber, săptămînal de nuanţă comunistă.

Lui Dolfi îi revenea să informeze asupra actualităţilor literare cu tentă umanistă, iar din când în când să ia atitudine, după caz („Scepticismul în faţă revoluţiei“, august 1935).

Revine fiecăruia să-si maturizeze competenţele Jurnal Israelian No. 32

la Reporter, la Azi, la Lumea Românească, unde Paul Păun stârneşte furiile cerberului Zaharia Stancu. Mai norocos, Trost găseşte o audienţă generoasă la Adevărul literar şi artistic, ca şi la Viaţa Românească, disponibilă să insereze eseuri ceva mai ample ".

Geo Şerban adresează în continuare ciocnirile ideatice pe care le găsim în "Cuvîntul liber, în numărul 2 (noiembrie 1933): un membru al echipei de la Unu, dezmembrată recent, îşi lua răspunderea să arunce pe piaţă sămânţa dubiului- „Suprarealism sau falsă avangardă?“ Chiar Marcel Ianco este atacat de campanii care aveau ca scop instalarea hegemoniei proletariatului. Ideologia interferând cu arta, pare un act insuportabil iar Trost va riposta în Lumea românească, sept. 1937. Îngrijorat, va îndemna la divulgarea tentativei de a prescrie artei „un cadru condiţionat strict politic". Nu i se părea de prisos insistenţa preventivă: „Aceste lucruri trebuie spuse şi repetate de astăzi, pentru a evita dureroase experienţe.

Trebuie spuse, fiindcă izvoarele artei secătuiesc scurt timp după constrângerea artistului.

Pentru a nu ucide elanul creator, criteriile noastre trebuie să fie largi,încăpătoare“.

Exigenţele unui climat robust, prielnic culturii apte să scoată din letargie mentalitatea publicului, postulează deplina libertate de acţiune pentru artist: „să fie permeabil altor curente, mereu noi; să încerce formulă după formulă – până întâlneşte aceea care îi convine.

Să o confrunte apoi cu altele. Să accepte sau să refuze, să întârzie sau să anticipeze“. *** Anii care vor urma, instalarea comunismului, devin sumbrii şi instinctul îi cere acţiune. Împreună cu Gherasim Luca incearcă o evadare în occident. Trost este prins şi arestat. Va părăsi România în care revine o singură dată pentru o întâlnire cu amici printre care Paul Celan, Nina Cassian, Vladimir Colin, Petre Solomon, Moni Crohmălniceanu, actriţa Corina Marcovici, poeta Margareta Dorian şi alţii.

A murit la Chicago în 1966. A lăsat în urmă 7 cărţi scrise în franceză şi circa 8 articole – manifest scrise împreună cu alţi autori:

18-03- 2021

Pagina 21

Colecţia suprarealistă, 1940 (manuscris, în colaborare cu Virgil Teodorescu şi Paul Păun) Dialectique de la Dialectique scris împreună cu Gherasim Luca, (Prezentare de grafii colorate, de cubomanii şi de obiecte), scris împreună cu Gherasim Luca, (Orgiile cuantelor.

Treizeci şi trei de cubomanii nonoedipiene), scris împreună cu Gherasim Luca, L'Infra- Noir (Infra-negrul), manifest scris împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca şi Paul Păun, (Elogiul Malombrei), manifest scris împreună cu Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Gherasim Luca şi Paul Păun.

lungul anilor. De asemenea, te poate ajuta să înțelegi cum se produc monedele în ziua de azi.

Totuși, personalul de la monetărie nu îți va arăta întocmai procedura prin care fabrică bani. Este una dintre cele mai vechi corporații controlate de guvern din istoria omenirii; A funcționat în diferite sedii de-a lungul istoriei sale de peste 1.000 de ani; În momentul de față, produce în jur de 5 miliarde de monede pe an; Produce, de asemenea, medalii care sunt oferite la diferite evenimente.

2 Tanaka Iga

AG - Surse: Geo Şerban - Ascensiunea lui Dolfi

Afaceri milenare: 6 dintre cele mai vechi companii din lume Faptul că majoritatea dintre cele mai vechi companii din lume se află în Japonia este interesant. Însă companii care funcționează de peste 1.000 de ani există și în alte țări ale lumii.

Dacă stai să te gândești, „un mileniu” este o vechime impresionantă. Asta înseamnă că până și cea mai nouă companie de pe această listă avea activitate înainte de prima cruciadă. Toate companiile prezentate în acest articol au înfruntat dezastre naturale, războaie și tot felul de perioade distructive. Amintindu-ne cum apar și dispar statele și imperiile, durata de viață a acestor firme este cu atât mai impresionantă.

1 Monetăria regală

Vârsta: 1.136 de ani. Anul fondării: 885. Țara: Japonia. Domeniul: Produse de cult.

Tanaka Iga este o afacere foarte veche care vinde bunuri pentru adepții budismului. Și mai interesant este faptul că multe dintre aceste bunuri sunt fabricate în cadrul afacerii. Cel mai vechi punct de vânzare documentat care comercializează produse legate de budism; Probabil cel mai vechi magazin din lume care nu vinde mâncare sau băuturi; Produce majoritatea bunurilor pe care le comercializează. A fost fondat într-un moment aproape la fel de apropiat de vremea lui Siddhartha Gautama (Buddha) ca de ziua de azi.

Vârsta: 1.135 de ani. Anul fondării: 886. Țara: Anglia. Domeniul de activitate: Monetărie. Iată prima dintre cele mai vechi companii din lume.

Aceasta este o corporație controlată de guvern și produce bani de mai bine de un mileniu.

Principala funcție a unei monetării este să producă bani care pot fi folosiți drept monedă de schimb. Astăzi, acest loc este și muzeu; îl poți vizita pentru a vedea o istorie succintă a felului în care a evoluat lira britanică de-a Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 22

3 - Printre cele mai vechi companii din lume se numără și Monetăria din Paris.

Vârsta: 1.157 de ani. Anul fondării: 864.

Cu mult timp înainte ca Uniunea Europeană să producă euro, Monnaie de Paris crea monede care s-au răspândit în întreaga Franță.

Asta înseamnă că această monetărie a produs bani pentru mai multe entități politice, inclusiv pentru naziști, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Interesant este faptul că această monetărie a început să producă euro de îndată ce Franța s-a alăturat Uniunii Europene. Monetăria a bătut diferite feluri de monedă angajând cetățeni locali și este cea mai veche monetărie încă funcțională din istorie.

Este cea mai veche monetărie încă funcțională din lume; A produs franci și euro;

cândva un loc în care soldații veneau să cumpere vin. Pe lângă faptul că a supraviețuit prăbușirii Sfântului Imperiu Roman, vinăria a rămas în picioare și după distrugerile cauzate de Primul și Al Doilea Război Mondial, conflagrații în care peste 10 milioane de germani și-au pierdut viața și în urma cărora multe locuri au rămas în paragină. Astăzi, funcționează ca vinărie și hotel; Cultivă peste șapte hectare de vie; Făcea cândva parte din Sfântul Imperiu Roman. Vinăria Staffelter Hof a supraviețuit ascensiunii și prăbușirii celui deal Treilea Reich, a rămas în picioare în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în timpul invaziei aliate din Germania.

5 Genda Shigyo

Cea mai veche corporație guvernamentală din istoria documentată a omenirii; A început să producă euro în 1998; A produs monedă germană în timpul ocupației naziste.

Vârsta: 1.250 de ani. Anul fondării: 771. Țara: Japonia. Domeniul: Industria hârtiei.

Hârtia nu a fost inventată în Japonia, ci în China, însă aceasta este cea mai veche afacere din lume care se ocupă cu producerea și comercializarea hârtiei. Având o vechime de 1.250 de ani, este impresionant că o companie precum aceasta a supraviețuit atâta timp fără să fie răpusă de cel mai incomod factor economic: concurența. Tipărește produse ceremoniale din hârtie, cum ar fi felicitările pentru nunți; Fabrică ambalaje pentru cadouri, folosind design-uri de hârtie sofisticate.

4 Vinăria Staffelter Hof

6 Kongo Gumi

Vârsta: 1.159 de ani. Anul fondării: 862.

Viticultură, industria hotelieră. Dacă vrei să vezi cea mai veche vinărie din lume, care este și hotel, trebuie să vizitezi cramele Staffelter Hof, din Germania. Fondată în 862, vinăria a fost

Folosește tehnici de tâmplărie care au fost transmise din generație în generație, de la fondarea companiei. Motto-ul firmei este: „Tehnici de acum 1.400 de ani moștenite pentru viitor”. Vârsta: 1.428 de ani. Anul fondării: 578. Ţara: Japonia. Domeniul:

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 23

Construcţii. Iată și ultima dintre cele mai vechi companii din lume. Această firmă a trecut prin transformări majore în 2006, când a fost cumpărată, însă merită menţionată. După ce au fost achiziționate, bunurile companiei sunt încă pe piață – cel puțin până când, odată cu trecerea timpului, vor ieși din uz.

Este dificil să ne imaginăm motivul pentru care cei care conduceau cea mai veche companie din lume au permis ca aceasta să dispară, însă tocmai asta s-a întâmplat cu firma Kongo Gumi.

Firma a fost vândută din cauza datoriilor foarte mari. Fondată la puțin peste 100 de ani după prăbușirea Imperiului Roman; A devenit o filială a companiei Takamatsu în 2006; A construit Castelul Osaka, un loc cu semnificație istorică.

La moartea Maestrului Sergiu Natra Ne luăm rămas bun de la unul din compozitorii muzicii contemporane care a reușit se cucerească un public larg !

Lucrările semnate de Maestrul Sergiu Natra se adresează în egală măsură melomanilor precum și specialiștilor : iubitorii configurației sonore vor savura intensitatea emoțional afectivă a celor auzite iar muzicienii profesioniști vor desluși o parte din tainele tehnicii scriiturii. Sergiu Natra sa născut la București în anul 1924 unde și-a Jurnal Israelian No. 32

dobândit educația muzicală. În anul 1961, împreună cu soția sa Sonia – artist plastic – se stabilește în Israel. Între anii 1975-1985 a predat la Academia Rubin din Tel Aviv compoziție, teorie și analiză muzicală. Sergiu Natra a avut multe distincții naționale și internaționale, în 1945 a primit premiul pentru cea mai bună compoziție de la George Enescu personal. În contextul în care termenul de maximă laudă care se face auzit când e vorba de muzica zilelor noastre este „da, pare a fi o lucrare interesantă,” compozițiile Maestrului Sergiu Natra au fermecat publicul cu un rar succes. Arta sa rezidă în îmbinarea sonorității orchestrale tradiționale cu un limbaj prin excelență contemporan.

Opusurile compozitorului Sergiu Natra se caracterizează printr-o orchestrație scăpărătoare, prin dinamismul părților ce compun impresionanta arhitectură, împreună cu o convingătoare melodicitate, toate acestea supuse unui travaliu minuțios, care conturează un rezultat sonor solemn ridicat la cel mai înalt nivel al creației muzicale universale. Fie-i Amintirea Binecuvântată!

Sofia Gelman

18-03- 2021

Pagina 24

Maria Sava Vincent van Gogh – Partea a 2-a prietenului meu Van Gogh La patru luni după ce împlinește șaisprezece ani, Vincent își începe ucenicia la Goupil, firma unchiului Cent, de la Haga.

Dorus și Anna îl instalează în gazdă la familia lui Willem Marinus Roos, oameni cumsecade care se ocupă cu vânzarea obiectelor de artă, având galerii de artă chiar la Paris, Bruxelles, Londra și New York. Casa familiei Willem Marinus Roos este un mediu în care arta este la ea acasă, unde Vincent trebuie să învețe o mulțime de lucruri despre artă. De astă dată, nu mai este vorba despre flori sălbatice, gândăcei, despre razele blânde ale soarelui și despre boabele de rouă spânzurate pe firele de iarbă. De astă dată, este vorba despre pictură adevărată, despre obiecte de artă, despre valoare, despre multele cunoștințe necesare să te poți mișca cu delicatețe și cu rigoare, totodată, în această lume. Însă casa familiei Roos nu poate să-i ostoiască lui Vincent dorul de casă, chiar dacă printre tinerii de acolo o întâlnește pe Caroline, una dintre domnișoarele familiei care-i atrage atenția. Vincent are deja 19 ani. Este un tânăr la început de drum, îndrăgostit de Caroline și legat printr-un nevăzut fir roșu de fratele său, Theo, care abia împlinise cincisprezece ani. În acest moment începe corespondența lor care va dura o viață. ”Între douăzeci și treizeci de ani, viața este marcată de tot felul de pericole, de o mare primejdie, da, primejdia păcatului și a morții.”

Vincent către fratele său Theo, începutul lui septembrie 1876: ”Tocmai pentru că dragostea este atât de puternică, nici noi nu suntem în stare, de Jurnal Israelian No. 32

cele mai multe ori, mai ales în tinerețe (adică la vârsta de șaptesprezece, optsprezece, sau douăzeci de ani) să ne conducem cum trebuie barca .” (Vincent către Theo 12 noiembrie 1881)

În ianuarie 1873, Dorus îl retrage și pe Theo de la liceu și-l trimite să lucreze împreună cu Vincent pentru Galeria Goupil, dar nu la Haga, ci la o filială a galeriei de la Bruxelles. Era cel mai tânăr vânzător, nu împlinise încă șaisprezece ani și, cu toate că în față avea o bună perspectivă de realizare în domeniul comerțului cu obiecte de artă, Theo era copleșit de viața agitată a orașului.

Vincent, care are aproape douăzeci de ani, își strânge fratele la piept cu un braț protector și-i propune să-i ghideze pașii cu dragoste și cu duioșie de frate mai mare.

Alături de cei doi tineri stau părinții și le dă sfaturi de câte ori au nevoie. Deși la slujbă se descurcă foarte bine, în viața sentimentală, Vincent are necazuri: este îndrăgostit de Caroline Haanebeek care se mărită. Este retras, abătuit, suferă în tăcere și, în marea lui disperare, se declară ateu. În această perioadă are loc prima ruptură din viața lui. Însingurat și retras lipsit de înțelegerea celor din jur, se pare că ar fi frecventat cartierul cu bordeluri din Haga și

18-03- 2021

Pagina 25

ar fi contractat și o boală venerică. E, pur și simplu, terifiat la gândul de -a afla părinții. În loc să fie înțeles, este judecat și condamnat de familie, dar și de unchiul Cent și ceilalți directori ai galeriei care-l transferă la Londra. În drumul său către Londra, Vincent se oprește la Paris pentru a vizita Luvrul, Muzeul Luxemburg și Salonul anual de artă organizat de Academia Franceză. Ajuns în Anglia se stabilește, inițial, la periferia Londrei, apoi, se mută mai aproape de locul de muncă, în cartierul Brixton, la o pensiune de pe Hackford Road, unde locuiește alături de o femeie și fiica acesteia. Deși, la început, n-a fost prea încântat de oraș, cu timpul se îndrăgostește de Londra și începe să intre în normalitate dând speranțe părinților că va lua viața de la capăt. Theo se acomodase, la rândul lui, la filiala din Bruxelles lăsând șefilor o impresie foarte bună. La fel ca Vincent își petrece și el timpul liber în lungi plimbări în afara orașului așa cum făceau acasă, la Zundert.

După câteva luni este adus la Haga în locul lui Vincent și se instalează la aceeași familie la care locuise acesta. Dar viața e plină de surprize și când nici nu împlinise șaptesprezece ani se îndrăgostește de Annet, sora mai mică a Carolinei. Vincent îl susține și-i recomandă să citească ”L` amour” de Jean Michelet, o carte despre iubire și femei.

Departe de țară și de cei dragi nici lui nu-i trecuse focul iubirii pentru Caroline, încă se simțea trist și neajutorat, distanța nu-l ajutase decât să idealizeze figura femeii iubite. Continuă să-i trimită scrisori și fotografii cu opere de artă pentru albumul ei personal. Părinții observă stările de melancolie și chinurile prin care trecea fiul lor și cred în mod eronat că s-a îndrăgostit de Eugenie, fiica gazdei cu un an mai mică decât el. Fusese întotdeauna diferit, cumva ciudat, față de ceilalți membri ai familiei și începe singur să-și pună întrebări dacă nu cumva suferă de o boală psihică. Trecerile Jurnal Israelian No. 32

lui de la o stare la alta atât de rapid semnifică începutul unei tulburări bipolare.

Fumează mult, mănâncă puțin, stă retras, nu are o iubită, nu are prieteni ceea ce îi agravează boala. În vara lui 1874, face o vizită acasă și se întoarce la Londra însoțit de Anna, sora lui mai mică. Prezența Annei îi face bine, fata găsindu-și un post de profesoară se mută la cincizeci de kilometri de Londra. Și, deși continuau să se vadă, Vincent revine la viața dezordonată de dinainte, e haotic, nu-și mai face nici la galerie treaba cum se cuvine. Pe 30 martie 1875, împlinește 22 de ani și este trimis la Paris să lucreze la sediul central al Galeriei Goupil. Nu era o avansare, ci mai degrabă o încercare a unchiului Cent de a-i salva cariera de negustor de artă.

Vincent și Theo: doi frați îndrăgostiți de două surori care nu le împărtășeau sentimentele. Annet suferea de o boală fatală și se stinge din viață pe 14 iunie 1875.

Theo este distrus. Vincent îi scrie cu duioșie și îi sugerează să părăsească Haga, orașul nefericirii amândorora. Erau prea multe amintiri acolo. Moartea unui alt chiriaș

18-03- 2021

Pagina 26

tânăr din casa în care locuia Theo îl zdruncină cu totul și cade într-o depresie profundă. ”Ai grijă, bătrâne”, îi scria Vincent fratelui său. ”Nu-ți pierde curajul în fața sorții.” Îl roagă să mănânce și să renunțe la o parte din cărți. ”Mi-ai urmat sfatul, te-ai desprins de cărțile lui Michelet, Renan etc.? Lucrul ăsta îți va reda liniștea sufletească.

Paginile lui Michelet referitoare la ”Portretul de femeie” de Ph. De Champaigne, nu trebuie totuși uitate, și nu uita nici de Renan. Dar cu toate acestea, distanțează-te de ei. Citește-l pe Erckmann – Chatrian: ”Recrutul, Waterloo” (Istoria unui recrut din 1813. Waterloo), ”Prietenul Fritz” și de asemenea ”Doamna Tereza”.

Citește-le dacă poți. Când schimbi hrana, revine apetitul.”

Deși nici el nu strălucea în relația cu viața Vincent îi scrie aproape zilnic lui Theo, dar mesajele lui îl lasă rece. Ghinionul face că se împiedică pe o stradă înghețată din Haga și Jurnal Israelian No. 32

se rănește grav la un picior. Până la urmă, Crăciunul îi adună pe toți laolaltă. Fericirea lui Vincent este de scurtă durată. Întors la Paris intră în conflict cu șeful care îl concediază pentru că-și permisese să plece acasă de sărbători când vânzările erau în toi. În primăvară, activitatea de la Goupil se încheie și Vincent se întoarce acasă la părinți unde nu stă prea mult pentru că-și găsește un post de profesor pe coasta de est a Angliei. Are 23 de ani și se simte bine în Ramsgate, oraș aflat la Marea Nordului. ”Marea era de un galben ocru, mai cu seamă de-a lungul țărmului, îi scrie el lui Theo zugrăvindu-i marea la vreme de furtună, iar orizontul era străbătut de o dungă de lumină. Iar deasupra, norii se rostogoleau enormi, înfricoșători, de-un cenușiu întunecat; ploaia cădea în lungi șuvițe oblice.”

Alături de copiii cărora le era profesor, Vincent începe să se refacă, dar să trăiască și cu nostalgia propriei copilării. Continuă să deseneze, să picteze și să-i scrie lui Theo, care îi calcă pe urme trecând prin cartierul prostituatelor unde se îmbolnăvește grav.

Părinții îl iau acasă la Etten – unde se mutaseră, iar Vincent se întoarce și el în Olanda și se angajează la un magazin care comercializează papetărie, ziare, reviste, reproduceri după tablouri. Are 24 de ani și vrea să se dedice exclusiv lui Dumnezeu așa că decide să urmeze seminarul teologic din Amsterdam. Dar nici visul cu religia nu ține mult. În 1878, abandonează școala și pleacă la Paris, la Theo, să vadă Expoziția Universală. Familia este foarte îngrijorată: nimeni nu știe ce se va alege de el. Nu stă nici acolo prea mult, pleacă la Bruxelles și decide să predice Biblia săracilor, însă ceea ce-l atrăgea era arta. Primește o învestire din partea Comitetului de Misiune al Bisericilor Asociate din Belgia și, în februarie 1879, pleacă la Borinage o micuță localitate minieră. Sătenii îl privesc ca pe un ciudat: se mută într-o colibă goală, renunță

18-03- 2021

Pagina 27

la haine, la mâncare, la igienă deși nimeni nu-i ceruse să depună jurământ de sărăcie.

Alarmați, părinții decid să-l ia acasă, dar Vincent nu cedează. Nu fervoarea religioasă îl adusese în această stare, ci boala psihică care îl copleșea de la an la an. Și, în vreme ce Vincent se complace în sărăcie, Theo devine tot mai ambițios și începe să se perfecționeze în negoțul cu artă. Viața lui dezordonată – mai degrabă îi speria pe săteni decât să-i atragă către credință, îi determină pe cei de la Asociație să se lipsească de misionariatul lui. Auzind atâtea vești proaste despr el, Theo decide să-l viziteze la Borinage. Relația lor se strică în momentul în care Theo îi solicită să nu mai lenevească, să nu-și mai risipească viața. Se simte neînțeles, abandonat, lipsit de dorința de-a mai trăi și cu ultimele puteri pleacă acasă la părinți. Dorus și Anna rămân șocați cân își văd fiul în zdrențe, slab, nespălat precum un cerșetotr. Nu le stătea în fire să-l dădăcească, dar îl primesc cu multă generozitate și-l pun pe picioare. La 26 de ani, Vincent era singur, susținut de părinți, certat cu Theo și îndepărtat de Dumnezeu.

Pleacă din nou în nordul Franței, de astă dată la Courriere, oraș minier aflat la 80 de km de Borinage. Aici caută atelierul pictorului Jules Breton, însă, dezamăgit de atelierul acestuia pe care-l vede prea măreț pentru un pictor, renunță să intre la el.

Trăiește o vreme din vânzarea desenelor pe care le adusese cu el și astfel începe cariera lui artistică.

VA URMA !

Conferința despre „Viitorul științei nucleare” la Princeton’s Graduate College Septembrie 1946 Paul Dirac

La ora 9.30, la începutul celei de-a doua zi a conferinței, Dirac a fost prezentat de unul ale Americii, Richard Feynman. Crescut în suburbia New Yorkului, Far Rockaway, era un tânăr în vârstă de douăzeci și opt de ani, plin de idei și umor studențesc, dar încă îndurerat de moartea primei sale soții cu paisprezece luni înainte, din cauza tuberculozei. El s-a temut că e nepotrivit studiilor, a recunoscut ulterior.

Când l-a prezentat pe Dirac, Feynman nu părea lipsit de siguranță de sine, dar s-a simțit „ca un politician de rând care îl prezintă pe președintele Statelor Unite”. Feynman fusese dezamăgit de scenariul scris de mână al mentorului său, despre care Feynman credea că este învechit și „lipsit de importanță”.

Dirac a discutat despre modul în care particulele elementare ar putea fi descrise folosind dispozitivul său matematic preferat, hamiltonian: pentru Dirac, acesta era singurul mod de a proceda și nu și-a cruțat publicul mulți dintre ei nespecialiști - cu detaliile tehnice. Așa cum se temea Feynman, discuția a lâncezit. Mai rău, Dirac a fost lipsit de idei

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 28

noi. După aplauze, Feynman a încercat să ofere membrilor buimăciți din audiență un concis al spuselor lui Dirac, fără să-și ascundă dezamăgirea și remarcând că Dirac este „pe un drum greșit”. El a depășit cu mult decât era normal gama sa de glume, determinându-l pe Niels Bohr să se ridice și să-i ceară lui Feynman să ia discuțiile mai în serios.

diferită de cea a lui Heisenberg și Schrödinger, dar dând aceleași rezultate. În lucrarea sa, Dirac remarcase criptic că o mărime cuantică critică este „analogă” cu omologul său clasic, dar Feynman credea că sintagma corectă era „proporțională cu” (adică, dacă mărimea cuantică se schimbă, și mărimea clasică se schimbă, întotdeauna proporțional). Iată, în cele din urmă, Feynman a avut șansa de a înțelege ce a vrut să spună Dirac. Feynman i-a descris problema lui lui Dirac și s-a ajuns la o criză: Feynman: Știați că sunt proporționale?

Dirac: Sunt?

Feynman: Da sunt.

Dirac: Este interesant...

Richard Feynman Câteva ore mai târziu, Feynman s-a uitat pe fereastra sălii de curs și a văzut că Dirac se separase de programul conferinței și „nu acordă nicio atenție nimănui”, întins pe un petic de iarbă, sprijinit pe un cot, privind cu interes la cerul devreme de toamnă. Iată ocazia lui Feynman de a vorbi neoficial cu Dirac despre o chestiune care îl intrigase în ultimii patru ani. Când Feynman era absolvent, studiase „lucrarea mică” a lui Dirac despre modul în care principiul clasic al ultimei acțiuni poate fi aplicat în mecanica cuantică, demonstrând că ar putea fi folosit pentru a construi o altă versiune a mecanicii cuantice, Jurnal Israelian No. 32

Dirac s-a ridicat și s-a îndepărtat. Feynman a devenit ulterior celebru pentru noua sa versiune a mecanicii cuantice, dar știa că meritul nu era al lui. Cu cât privea mai atent „hârtia”, cu atât mai mult își dădea seama că nu adusese nimic nou. Mai târziu, el a spus, în repetate rânduri: „Nu știu despre ce e vorba Dirac a făcut totul înaintea mea.” Feynman știa că are multe de demonstrat dacă se dovedea a fi un mare fizician. Când s-au făcut fotografii la conferință el a părut să sugereze amploarea ambiției sale stând în spatele lui Dirac, la fel cum făcuse Dirac în fotografia Conferinței Solvay din 1927, când a stat direct în spatele lui Einstein. În câțiva ani, abilitatea lui Feynman ca analist și intuist l-a făcut, în ochii multora, a fi cel mai bun teoretician din America. Wigner a fost de acord cu această judecată: „Feynman este un al doilea Dirac, doar că de dată aceasta este uman”. Pentru teoria lui Dirac , Feynman a primit premiul Nobel !

18-03- 2021

Pagina 29

Un pedagog valah Gabriel Liiceanu

După ce Mircea Dinescu a lansat un atac la adresa poetei și scriitoarei Ana Blandiana, iritat de câteva pasaje dintr-o carte publicată recent de aceasta, filosoful, dar și patronul editurii la care a apărut volumul, Gabriel Liiceanu, îl pune la zid pe Dinescu. „Scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un claun isteric locuit de patima căpătuielii” – sunt câteva din cuvintele în care îl descrie Gabriel Liiceanu pe Mircea Dinescu, întrun text publicat joi pe platforma de opinii Contributors.ro.

Judecând după nivelul nostru de civilizație la capătul celor treizeci de ani istorici de „tranziție” pe care i-am împlinit, înclin să cred că cel mai mare pedagog valah al României a fost un poet care în tinerețe scria versuri involte. Când spun „pedagog valah”, am în minte un ins care, în ultimele decenii, a marcat populația românească din Câmpia Dunării (ceea ce ardelenii numesc generic „Sudul”) printr-un model de comportament iradiant, caracterizat prin cultivarea vulgarității, a țopeniei obraznice și infatuate, a cabotinismului lucrativ, a închinării vieții profitului făcut cu prețul unei nerușinări fără margini. Faptul că un asemenea individ a aspirat la rangul de „simbol al revoluției” dă măsura felului în care ceea ce a început în iarna lui ʼ89 ca act de demnitate și sacrificiu a sfârșit, prin contribuția lui, ca prostituare a istoriei.

Rar îți e dat să vezi categoriile vieții mai crunt caricaturizate de un singur ins, rar se întâmplă ca „jumătatea funestă” a lumii să scape mai Jurnal Israelian No. 32

voioasă de sub control. Puțini oameni, în deceniile din urmă, au debilitat atât de mult, prin isprăvile lor, ființa morală a românilor, sădind în ei credința că sunt condamnați să trăiască într-un univers pocit și populat cu oameni scălâmbi. În preajma lui ʼ90, poetul intră în rolul de disident oficial, dar tot ce face (și mai ales cum face) în zilele revoluției din decembrie și în continuare ne obligă să recurgem la scenarii de culise nedescâlcite nici până în ziua de azi.

Cândva se va afla poate că a făcut parte din casting-ul unei cacialmale istorice, că a fost agentul transformării unui moment sublim într-o farsă. Căci a văzut vreodată cineva un disident care, după ce se presupune că, mânat de virtuți nobile, s-a aruncat în lupta cu Răul, să se lăfăiască apoi într-un comportament de pușlama ordinară?

Odată ajuns „simbol”, surpă tot ce putea deveni reper în noua societate, tot ce se contura public ca valoare, caracter și ținută umană. E drept, disidentul de dinainte nu studiase Calvarul și Golgota, pregătirea obligatorie de care vorbește N. Steinhard pentru cei care vor să învețe „meseria de om în lume”, ci doar Academia de Studii Politice „Ștefan Gheorghiu” de pe lângă Comitetul Central, ai cărei absolvenți, sub Ceaușescu, au umplut rândurile DIE, iar după ʼ90, au dat miniștrii, primminiștrii și afaceriștii de top ai României. Cert e că, în locul personajului nimbat de aura disidentului, la rampă a apărut scandalagiul, vedeta, mitocanul, poftangiul, un clovn isteric locuit de patima căpătuielii. Debutează în noul timp al istoriei imaginându-și că totul îi e permis. Prima lui grijă este să schimbe un apartament din Piața Dorobanți pe o ditamai vila de pe Bulevardul Aviatorilor, atribuită cu ani în urmă unei nomenclaturiste din stirpea protejatelor Elenei Ceaușescu. S-a mutat într-o villa damnata, fără să-i pese de „ce va zice lumea” și fără să-i fie silă de aerul pe care urma să-l respire acolo. Apoi, ca proaspăt șef al

18-03- 2021

Pagina 30

Uniunii Scriitorilor, a încercat deturnarea în beneficiu propriu a unei tipografii donate după revoluție de statul german cărturarilor români.

Scandalul izbucnit l-a măturat din fruntea Uniunii.

Intrat cu panaș pe scena lumii prin poarta revoluției, a început să împroaște continuu și tenace – găsindu-și discipoli în rândul inteligenților ușor de prostit – figurile celor două doamne (Doina Cornea și Ana Blandiana) care, în februarie 1990, au părăsit Consiliul FSN când a devenit limpede încotro voia acesta să împingă carul istoriei. Ni s-a fixat apoi definitiv în memorie prin felul în care s-a detașat de manifestanții din Piața Universității, sfătuindu-l pe Iliescu să pună tunurile cu apă pe ei și să-i lase „să fiarbă în suc propriu”. Nu avea pudori. La lansările de carte apărea golănește în compania tarafului de lăutari pe disonanțele căruia chefuise până-n zori. Cu aceeași dezinvoltură, la Cotroceni, îi cerea președintelui să intervină „unde trebuie” pentru ca, pe harta turismului autohton, să figureze și un popas al grupurilor de vizitatori străini la moșia lui de pe malul Dunării.

Senzația pe care ți-o lasă această „silabă imprimată pe dos” din cartea umanității e că sa născut ca să demonstreze cât de calpă și răstălmăcitoare poate fi gesticulația unui individ pe scena publică. În timp ce o colegă de breaslă făcea „Memorialul Sighet”, el reinventa bucătăria românească, propunându-le oamenilor la televizor să pună suc de portocale în tocănițe și sfeclă în cârnați țărănești.

Pentru că nu știe de existența argumentului rațional, te tabără cu gura, cu datul amplu din mâini, cu ochii pe care ți-i holbează în față de la câțiva centimetri și cu acel stropit aferent pe obraji care însoțește patosul isteric al vorbirii.

Rar mi-a fost dat să cunosc o alcătuire cu chip de om care să facă harcea-parcea centrul de greutate al umanului printr-un comportament bezmetic și cupid de o asemenea anvergură.

Jurnal Israelian No. 32

Are un singur merit: după ʼ90, nu s-a dat niciodată mai mult decât era. Nu a fost „un impostor în strai virtuos”. Și-a asumat pe față postura de derbedeu haios, s-a îmbrăcat ca atare, a vorbit ca atare, s-a purtat ca atare, învârtindu-și brelocul cheii de la mașină pe policar, împroșcând calomnii și sărind cu gura la oricine, disprețuind pe față reguli și legi, conducând mașina cu mâna dreaptă pe sticla de palincă și așternând un covor de semințe scuipate din mers între ambreiaj și accelerator. În istoria ponosită a acestor ani va rămâne omul care a predat poporului român, cu har și vervă, bădărănia, transformând estetica și morala mahalalei în stil de viață comunitar.

18-03- 2021

Baruch Elron – Omul interior

Pagina 31

Ruth Corman În viață totul este posibil

Amnon și Jill Damti sunt două personalități unice pe care sunt foarte bucuroasă să le numesc dragii mei prieteni. În ciuda greutatilor din primii ani ai lui Amnon, el a fost hotărât să-și urmeze visul, să danseze - în cele din urmă câștigând un premiu de la Universitatea Gallaudet din Washington D.C., fiind considerat cel mai bun dansator surd din lume. Dar mai întâi, ceva despre trecutul său.

Mama sa, Shulamit, născută la mijlocul anilor 1920 în Yemen, a fost dată în căsătorie unui barbat divorțat „la vârsta de 10 ani. Noul ei soț, a răbdat, așteptând până când va fi „ matură (la 12 ani) ” si căsătoria a fost desăvârșită. Primul lor fiu s-a născut când mama avea 14 sau 15 ani - nu și-a cunoscut niciodată vârsta reală și mai târziu a mai avut încă trei băieți. În 1947, familia a emigrat în Israel cu cei patru fii ai lor, dintre care trei, inclusiv Amnon, cel mai mic – erau surzi.

Când Amnon avea 5 ani, mama lui l-a dus într-o călătorie lungă de la casa lor din nordul Israelului până la Ierusalim, unde era o clădire plină de copii. La venire, i-a plăcut să se joace Jurnal Israelian No. 32

cu ei, dar mai târziu în acea seară și-a dat seama că mama sa plecase, fără nicio explicație.

Consilierul care l-a băgat în pat i-a spus că acesta va fi casa lui în următorii 13 ani. Au trecut opt luni înainte ca ea să-l viziteze. Zeci de ani mai târziu, această poveste a fost inspirația pentru un dans numit „Omul în umbra păsării”, pe care Damti, acum cel mai faimos dansator (născut surd) al Israelului, l-a interpretat la Casa Albă în fața președintelui George H.W. Bush.

Inspirația sa de a deveni dansator a început când, la vârsta de 10 ani, a văzut Baletul Bolshoi dansând ‘Spartacus’ la TV. A fost copleșit de fizicitatea și forța masculină a dansatorilor și a hotărât imediat că acesta este calea pe care vrea să o urmeze. Cinci ani mai târziu, coreograful Moshe Efrati, l-a văzut pe Amnon dansând într-un grup folcloric, i-a recunoscut talentul brut și l-a invitat să se alăture companiei sale „DMAMA” (tăcere).

Efrati a promis „Voi face din tine un dansator”.

S-a ținut de cuvânt. Amnon a început lecții de balet clasic și în șase luni a apărut ca dansator profesionist.

El a fost binecuvântat cu abilități naturale și un mare simț al ritmului care, combinat cu un fizic puternic, i-au permis să exceleze la salturile înalte și piruetele care făceau parte din coregrafie.

Amnon explică modul în care, deși este profund surd, „aude” muzică. Tonurile de „bas” rezonează prin podeaua scenei de dans, din lemn, și el simte bătăile ca o vibrație de la glezna până la genunchi. Semnalele tactile și vizuale sunt alte mijloace de comunicare între dansatori.

Efrati a combinat apoi dansatori care aud de la Batsheva Ballet Company cu dansatorii săi surzi și a format grupul Kol U Dmama - ‘Sunet și tăcere’. Acesta, prim grup de dans profesionist din lume care include dansatori surzi, a câștigat o reputație internațională pentru meritul său artistic și contribuția la

18-03- 2021

Pagina 32

reabilitarea persoanelor cu deficiențe de auz.

Aceasta a fost si meritul lor, publicul nu a putut identifica cine era surd și cine nu. Amnon a devenit dansatorul lor principal timp de șaisprezece ani. În 1983, norocul l-a binecuvântat cu adevărat când o cunoscut-o pe Jill, născută în America, a cărei familie s-a mutat în Israel când era fată. Ea a servit ca ofițer în armata Israelului, comandând o unitate specială care integra tinerii handicapați și după serviciul militar, a continuat să lucreze consilier pentru tineret. A studiat gimnastică și balet acvatic și, de asemenea, s-a antrenat la inot cu delfini și balene. Această experiență a fost esențială pentru a o ajuta să-și dezvolte darul natural pentru comunicarea non-verbală.

Jill cu delfini la Eilat De asemenea, a absolvit studii academice la Universitatea din Tel Aviv în cinematografie, televiziune și psihologie. Amnon și Jill s-au împrietenit. Au învățat limbajul semnelor, s-au îndrăgostit, s-au căsătorit și au stabilit împreună „Two Worlds” - un spectacol care prezintă mediul lor de dans. A devenit cel mai longeviv spectacol de dans din istoria Israelului, combinând dansul, pantomimă și participarea publicului. I-am cunoscut pentru Jurnal Israelian No. 32

prima oară acum 30 de ani, când, în calitate de director al British Israel Arts Foundation, i-am invitat în Marea Britanie pentru un turneu în mai multe orașe și un spectacol BBC TV la Londra. Pretutindeni, reacția publicului a fost de neuitat. Un băiețel, legat de scaunul cu rotile și cu probleme mentale, a sărit din scaun și s-a deplasat spre scena în timp ce îi privea.

Profesorii săi erau în lacrimi, era prima dată când vedeau la copil un asemenea răspuns. De la început, cei doi, au călătorit în întreaga lume cu spectacole în tot felul de instituții - închisori, adăposturi pentru solicitanți de azil, ambasade și orfelinate și au văzut de nenumărate ori efectul muncii lor terapeutice creative asupra celor în nevoie.

Odată, au fost invitați să lucreze într-o locație secretă din California pentru tinerii salvați din traficul sexual. Ținerea de mână face parte, de obicei, din terapia de dans a cuplurilor, totuși, din cauza traumei pe care au suferit-o acești copii, dansatorilor li s-au dat instrucțiuni stricte de a nu recurge la atingere.

Cu toate acestea, unul câte unul, copiii au început încet să se deschidă - demonstrând începuturile abilității lor de a comunica cu încredere, fără teamă și având încredere în viitorul lor. Au publicat recent „Metoda Damti” - un ghid complet al tehnicii lor plus câteva comentarii puternic emoționante despre mulți dintre cei pe care i-au ajutat. O astfel de poveste este despre un băiat de treisprezece ani, născut total surd cu dizabilități extreme de vorbire, precum și cu o problemă de echilibru.

I s-a spus că trebuie să vină la cursul lor, dar era îngrijorat și rareori zâmbea. Jill scrie „În timpul unei pauze, stătea singur în cafenea.

Ne-am apropiat de el și l-am întrebat: „La ce te pricepi?” A ridicat din umeri și a răspuns „la nimic”. "Ce îți place să faci?" am întrebat: „Sigur esti bun la ceva?” A scos din rucsac mai multe poze cu roboți pe care îi desenase.

Amnon a spus „Ce zici să te învăț să dansezi ca un robot?” Fața băiatului s-a luminat și din acel moment s-a alăturat restului grupului, mișcându-se și dansând, cu un zâmbet imens pe față pentru tot restul programului. Piesa lui de prezentare era un dans al robotului, cu desenele sale proiectate pe peretele din spate.

Amnon și Jill și-au răspândit magia în

18-03- 2021

Pagina 33

comunitatea mai largă. Odată, într-o închisoare de înaltă securitate, au fost întrebați de un deținut „Ați dansat în fața președintelui Statelor Unite la Casa Albă - ce am făcut pentru a veni să dansezi pentru noi?” la care Amnon a răspuns „Toată lumea merită o șansă în viață”.

Toți prizonierii s-au înveselit. De-a lungul carierei sale profesionale de dans, a fi surd nu a fost niciodată un obstacol pentru Amnon, ci mai degrabă este ceea ce l-a făcut excepțional.

Ei spun: Am folosit puterea dansului pentru a transforma viețile și Amnon este un exemplu viu al modului în care, cu perseverență, curaj și talent, se pot tinti stelele și realiza imposibilul.

De-a lungul carierei lor, au primit numeroase premii în Israel - prestigiosul premiu cultural „Harfa lui David”, „Cilindrul de aur "și premiul„ Persoana anului”. În plus, după ce au concertat în Rusia, Africa, India și multe altele, au fost numiți de Ministerul de Externe al Israelului ca „ambasadori ai culturii israeliene”. Nu numai că demonstrează un aspect important al culturii israeliene, dar cartea lor, „Metoda Damti”, va fi, după cum spune Jill, moștenirea lor. Acest sistem poate fi folosit acum de profesorii de dans și de alții din întreaga lume pentru a aduce bucurie, încredere în sine și o perspectivă pozitivă celor care au nevoie, așa cum au dovedit Jill și Amnon de-a lungul anilor.

Jurnal Israelian No. 32

varză, brânză, viezure...

Silviu Ilievici Probabil câțiva dintre cunoscuții mei reali sau virtuali se vor ataca, dar nu am ce face, în final, supărările mari sau mici fac parte din viață. Zilele trecute am ascultat, prin intermediul unei foarte faine pariziene , în zona virtuală, o piesă excepțională de jazz.

Inflexiunile transilvănene au inspirat autorii albumului ce s-a dovedit a fi extraordinar de bine cotat în lumea largă. Presa din țară a început să scrie despre acest neașteptat succes cu un soi de mândrie patriotică, ușor exacerbată. Dar să nu fiu înțeles greșit, nu spun asta în derâdere. Totuși, într-un fel curios, ideea m-a pus pe gânduri. Eu mai simt sau am simțit vreodată vibrația asta patriotică?

Americanii au gestul ăsta aproape teatral de mândrie. Francezii mai mult decât mândri, țin cu dinții de cultura și limba lor . Britanicii și nemții, la fel. De sârbi nu mai vorbesc.

Dar eu? Eu simt oare?

M-am născut în anii 70, în plină glorie comunistă, sub aura luminoasă a hotărârilor de partid. Lumea ne-a numit generic decreței, pentru că eram parte din programul și viziunea întâiului conducător, care, în paranteză spus, privea femeia ca pe o uzină ce trebuia doar sa producă. Că am fost sau nu accidente pe câmpia iubirii, patria ne-a vrut. Dorința personală era aplatizată după cum voia țara, nu după cum visa fiecare individ în parte. În plină eră comunistă, lucrurile trebuiau aranjate întrun fel creativ, potrivit suflului și zbaterii proletare. Așa încât, până și tradițiile ancestrale sau nu, trebuiau adaptate omului nou, făuritor. Și uite așa a început filtrarea. Până și Moș Crăciun s-a transformat brusc în cutezătorul Moș Gerilă, ușor sovietizat și mai aspru față de îmbujoratul bătrânel ce părea prea jovial și prea plin de sclipiri imperiale. Paștele cu ouăle

18-03- 2021

Pagina 34

vopsite și Iisus sculat din morți din slujbele bisericești, a căzut și el în umbra noilor guvernanți și s-a pierdut în activități patriotice.

De Înviere, toate sălile de cinema rămâneau deschise până spre miezul nopții, ascunzând tinerilor uteciști, zgomotul clopotelor ce anunțau rușinate Înălțarea.

Cu toții își scoteau pârleala de muncitorescul 1 mai, când, dupa defilarea cu steaguri și pancarte, tovarășii se pierdeau la marginea orașelor sau pe lângă stadioane, la nelipsitul carton cu mic înecat în muștarul subțiat, alături de un colț întărit de pâine, mâncat în picioare, în acordurile populare ce curgeau duios prin megafoane. În norii de fum ai grătarelor așezate în iarba udă ce se transforma rapid în noroi, proletariatul ștergea cu mâneca suflecată, spuma de la gura sticlei cu bere rece și urina apoi cu satisfacția lucrului împlinit, prin tufișuri ori spre sau în spatele celebrelor panouri cu "trăiască". Serbările însă se terminau iar omul nou, tovarășul și tovarășa, se întorceau în uzine sau pe șantiere iar mai apoi, dupa cele opt sau zece ore de trudă zilnică, în drumul spre casă, obosiți și abătuți, se așezau cuminți la deja tradiționala coadă. Șirurile lungi de oameni înghesuiți pentru o îmbucătură sau un sul gri murdar de hârtie igienică, umpleau inimile tuturor de iubire și mândrie patriotică. Pentru că doar în fața greutăților și a lipsurilor se pot cizela spiritele înalte, precum fierul topit în cuptoarele socialiste, prezentat cu cântec înălțător, în albnegru, la știrile de seară.

Patriotismul ne înconjura și ne apăra cu tărie și forță de influențele lumii capitaliste. Ne apăra atât de tare, încat orice contact cu un străin trebuia anunțat și aprobat. Tata asculta pe ascuns Europa Liberă, la fel probabil ca cel puțin jumătate din populația țării. Partidul era însa pretutindeni și nimeni nu scăpa de vigilența celor responsabili cu paza orânduirii socialiste. Unii mai dispareau în pușcăriile reabilitării, altii sfârșeau înecați în Dunărea Jurnal Israelian No. 32

libertății supreme sau împușcați și neștiuți pe vreo graniță a sfârșitului. Patriotismul ne rămânea însă de neclintit. La școală învățam despre glia strămoșească, despre Ștefan, Vlad sau Mihai. Oameni mari și puternici, cu idealuri, ce au luptat neclintit ori s-au jertfit pentru neam și întregire lui. " Că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri, şi a urmaşilor urmaşilor voştri, în veacul vecilor... ” Patriotismul și exemplul înaintașilor ne-au urmărit ritmic, în fiecare etapă de viață. Din perioada grădiniței, când impregnat de cultul întâiului tovarăș am strigat cu toată convingerea: "Ceaușescu PCRescu" , la trecerea alaiului ce-l însoțea într-o vizită prin oraș.

Rușinat de ieșirea mea neașteptată, un văr deal mamei ce mă scosese la o înghețată, m-a tras din marginea șoselei unde fluturam cu multă convingere un steag de hârtie.

- M-a făcut de râs, i-a spus mamei În timp lucrurile s-au schimbat, pentru că efortul parinților de a păstra o atmosferă cât de cât stabilă și fără lipsuri majore în casă, nu reușea să ascundă apriga realitate. Patriotismul nu rezistă în lipsuri sau în mizerie ori în constrângeri. Din strigătele cu "trăiască", am ajuns în perioada adolescenței la "azi utc-iști, mâine RFG-iști". Revoluția din 1989 a pornit ca o necesitate, ca o nevoie de redescoperire.

Patriotismul a răsărit în noi în forma lui cea mai pură, precum ghiocelul ce sparge crusta rece a zăpezii și își ridică apoi cu teamă la început, tulpina verde. Dar bucuria începutului, ne-a fost călcată rapid în picioare de bocancii plini de cărbune ai ordinii impuse cu târnăcopul. Și din nou patriotismul ne-a fost diluat când băieții deștepți ai vechii orânduiri au acaparat țara și economia și idealurile. Doar forma și discursul au fost ușor cizelate. Cu toate acestea, revoluția ne-a lăsat o portiță deschisă. Granița nu mai era impusă și nici împunsă de baionete. Au urmat ani în care patriotismul părinților era măsurat în bănuții

18-03- 2021

Pagina 35

câștigați cu greu, trimiși apoi acasă pentru cei mici lăsați în grija bătrânilor. Micii patrioți au platit prețul îmbrațișărilor și mângâierilor ce au lipsit în fiecare zi. Strânsoarea celor patru pereți cumpărați cu sudoare nu puteau compensa căldura și sărutul părintesc. În timp, cu toții au înțeles importanța atingerii, a privirii, a zâmbetului. Mulți au ales bejenia dar au reușit cumva să-și întregească acolo familia.

Cei rămași aclamă cu mandrie patriotismul filonului dacic, național si unic, varză, brânză, viezure. Sunetul Transilvaniei îl percep cu toată ființa în piesa asta de jazz. Închid ochii și o văd pe mama muncind în Aradul tinereții ei, de la 15 ani, pe tata student jucând teatru pe mica scenă în care aveau mai apoi să se întâlnească. Îi văd zâmbind și muncind cu speranța pentru viață, pentru un copil, pentru viitorul lui.

Sunetul îmi pătrunde în pori și realizez înfiorat că patriotismul nu ține de Loc . Patriotismul stă în cultură, în muzică, în stiință, în Brâncuși care îmi curge în vene, în Blaga, în Enescu, în eternul Nichita, în Coandă și Vuia. Patriotismul în esența lui, stă în vorba românească stâlcită de copilul meu născut peste mări și țări, care nu va uita să spună peste ani copiilor ei că sunt români...

Ceramica : Marga Grauenfels

Jurnal Israelian No. 32

James Joyce

Cândva, pe vremuri – dar ce mai vremuri erau şi acelea – o vacă mugitoare venea pe drum la vale, şi vaca asta mugitoare, care venea pe drum la vale, a ieşit în calea unui băieţaş drăguţ pe carel chema micul hăpăilă… Tatăl lui îi istorisea povestea asta: taică-su se uita la el printr-o bucată de sticlă şi avea o faţă acoperită toată de păr. El era micul hăpăilă. Vaca mugitoare venea pe drumul unde locuia Bety Byrne: cea care vindea bomboane de lămâie.

Ah, măceşul înfloreşte Pe pajiştea ce înverzeşte.

Aşa suna cântecul. Dar aşa îl cânta băieţaşul.

Ah, ialba pe pazistea ce învelzeşte.

Când faci pipi în pat, mai întâi e cald şi bine, pe urmă se face rece. Mama îi pusese o muşama.

Muşamaua avea un miros ciudat. Mama mirosea mai frumos decât tata. Mama îi cânta la pian un cântec marinăresc ca să danseze. Şi el dansa: Tralala lala Tralala, tralaladi, Tralala lala Tralala lala.

18-03- 2021

Pagina 36

Unchiul Charles şi Dante îl aplaudau. Ei erau mai în vârstă decât mama şi decât tata, iar Charles era mai bătrân decât Dante.

Dante avea în dulăpaşul ei două perii. Peria căptuşită pe spate cu catifea maronie era pentru Michael Davitt1 şi peria căp tuşită cu catifea verde era pentru Parnell2 . Dante îi dădea câte o acadea de câte ori îi aducea un şerveţel de hârtie. Copiii Vance locuiau la numărul şapte. Ei aveau alt tată şi altă mamă.

Aceştia erau tatăl şi mama lui Eileen. Când o să crească mare, o să se însoare cu Eileen. Se ascundea sub masă şi mama zicea: — Vai, acum Stephen o să-şi ceară iertare.

Iar Dante adăuga: — Vai, şi dacă nu-şi cere iertare, vin vulturii şi-i scot ochii.

O să-ţi scoată ochii vulturi şi fiare, De nu-ţi ceri iertare, De nu-ţi ceri iertare.

O să-ţi scoată ochii vulturi şi fiare.

Adrian Grauenfels

Nicolo Machiavelli - Il Principe sau arta de a atinge scopul prin orice mijloace Machiavelli a fost omul potrivit la timpul potrivit. Când Florenţa a fost declarată republică, în 1498, Niccolo Machiavelli este numit funcţionar şi curând înaintat la titlul de şef al cancelariei care era un birou public însărcinat cu problemele politice ale noului stat - cetate. Ulterior este numit secretar al magistraturii, corpul responsabil cu afacerile externe şi apărarea. Aşa se face că în 1500 Machiavelli pleacă spre curtea Franţei să aranjeze chestiuni politice. În Franţa Machiavelli descoperă avantajele unei conduceri centralizate aflată la cârma unui regat unit. Întors la Florenţa, Machiavelli găseşte republica în pericol, Cesare Borgia încercând să stabilească un principat rival la sudul Florenţei.

Vitellozzo Vitelli

Cere-ţi imediat iertare, Să nu-ţi scoată ochii vulturi şi fiare.

Dacă vrei să nu-ţi scoată ochii vulturi şi fiare, Cere-ţi imediat iertare. ***

NOTA redactiei: Dacă doriți lectura cărții ( în întregime ) o găsiți pe siteul nostru : https://www.jurnal-israelian.com/

Jurnal Israelian No. 32

În două rânduri Machiavelli se întâlneşte cu Borgia, acesta din urmă îşi omoară ofiţerii, prilej pentru Machiavelli să scrie textul "Despre metoda adoptată de ducele Valentino care ucide pe Vitelozzo". Această acţiune este admirată de Machiavelli care vede în Borgia modelul prinţului perfect care va reunifica statele-oraşe ale Italiei. Sub şefia magistraturii lui Piero Soderini, Machiavelli realizează

18-03- 2021

Pagina 37

înfiinţarea unei miliţii statale din convingerea că trupele native vor apăra mai bine ţara decât mercenarii. În 1508 Machiavelli are ocazia să verifice noua sa miliţie. Florenţa decide să cucerească Pisa. În fruntea trupelor sale, Machiavelli înfrânge oraşul Pisa. Ca pedeapsă, papa Julius II atacă Florenţa, Solderini este demis din funcţie iar familia Medici preia cârmele oraşului.

Lorenzo Magnificul

Piero Solderini

Prinţul – Il Principe

Dar în 1513 este descoperită o conspiraţie contra Medicilor, iar Machiavelli este acuzat de complicitate. Jignit, Machiavelli părăseşte Florenţa ca să se mute într-o casă moştenită de la tatăl său. În acest timp scrie faimoasa sa carte "Principele" şi "Discursuri despre Titus Liviu". În Principele, Machiavelli trasează metodele de a înfiinţa şi stăpâni un principat spre beneficiul poporului. Machiavelli care dorea o împăcare cu familia Medici, oferă cartea cu dedicaţie lui Lorenzo de Medici zis şi Magnificul. Dar ducele nu-l simpatiza pe Machiavelli, aşa că jobul nu îi este restituit.

După moartea magnificului Lorenzo cardinalul Giulio Medici îl numeşte istoric oficial al oraşului. Machiavelli produce în numai 5 ani 8 volume de "Istorie Fiorentina". Mai participă la războiul dus de papalitate contra Sfântului Imperiu Roman ca să moară în 1527.

Jurnal Israelian No. 32

Prinţul este o operă unică, ea pune bazele ştiinţei şi filosofiei politice. Renaşterea a fost şocată de conceptul propus de autor: de a cuceri şi stăpâni ignorând morala şi etica.

Machiavelli formulează acest deziderat în fraza: "Deoarece un bărbat doreşte să se arate bun în toate, este necesar să distrugă pe mulţi alţii care nu sunt buni. Datoria unui prinţ, care doreşte să se menţină, este de a fi capabil să fie neiertător şi să folosească sau nu acesta capabilitate, în funcţie de necesităţi.

Machiavelli subliniază drumul prin care Prinţul trebuie să obţină puterea. El se foloseşte de exemple, de observaţii şi studii ale istoriei.

Scrierea sa a marcat puternic Renaşterea prin frazele în limba Latină şi citatele abundente luate din surse clasice. Machiavelli enumeră tipurile de state: republici, vechi sau de tip nou.

Apoi el trasează reguli de conducere şi problematica legată de sistemele descrise, în parte. Autorul cheamă la acumulare de teritorii din intuiţia că un stat puternic are nevoie de un anume spaţiu vital: "Dorinţa de a poseda, este ceva natural şi comun, când omul o realizează va fi lăudat, sau nu va fi blamat, dar dacă nu este capabil deşi încearcă, aceasta este o eroare

18-03- 2021

Pagina 38

şi o blamare. " Machiavelli descrie 4 forme de cucerire: prin arme şi virtute, bogăţie, armele altora, nedreptate, preferând prima variantă în care omul virtuos este de o mare bărbăţie şi putere fizică. Despre achiziţia financiară Machiavelli este mai circumspect: "Prinţul care foloseşte moştenirea şi banii în a procura o ţară să ştie că sunt două forţe instabile şi îi va fi greu să conducă şi să se menţină. Machiavelli se ridică ferm contra mercenariatului practicat în acel timp: "Dacă cineva îşi bazează controlul statului său pe mercenari, nu va fi niciodată sigur: ei sunt ambiţioşi, nedisciplinaţi, necredincioşi, galanţi cu prietenii, ei amână să te apere aşa cum amână atacul, în timp de pace eşti ruinat de ei, în război de duşmani."

Cesare Borgia

Machiavelli discută calităţile prinţului, necesare menţinerii puterii, trecând în revistă artele militare, reputaţia, curajul, spiritul Jurnal Israelian No. 32

liberal, duritatea conducătorului: "Un Prinţ să nu aibe alte obiective, nici gânduri, nici activităţi artistice altele decât arta militară, ordinea şi disciplină, ele sunt singurele care îi vor permite să conducă. Se ştie de unii care au îmbrăţişat arte mai delicate decât a războiului, aceştia şi-au pierdut regatul." Despre cheltuiala banilor Machiavelli prescrie economie şi cumpătare... "trebuie să-ţi foloseşti banii la apărarea ţării, dar în final vei rămâne fără bani. Ca să rămâi generos aceasta cere impunere de taxe grele lucru care se opune generozităţii". Dar prinţul trebuie să fie iubit şi de aici nevoia de balans între dragoste şi frica de prinţ. Explică Machiavelli: "Prinţul să nu aibe milă de cineva, dacă scopul este să aibe supuşi uniţi şi de încredere, prea multă libertate va duce la haos şi dezordine care vor împrăştia ucideri şi jafuri, care vor afecta întreaga populaţie, pe când execuţia unui infam priveşte o persoană singulară." În legătură cu clasele republicii Machiavelli le împarte în 3 categorii: ţărani, aristocraţi, soldaţi. El decide că e preferabil să asculţi poporul care îţi va oferi protecţie în timp de război iar ei te vor ţine la putere dacă faci ce doresc şi vor.

Mai departe continuă să analizeze nevoia de fortificaţii: "Fortificarea cetăţii nu e salutară, dacă eşti urât de popor, el va fraterniza cu duşmanul şi te va pierde.." Reputaţia prinţului ocupă un capitol întreg în carte. "Mai presus de toate prinţul trebuie să acţioneze în aşa fel încât să capete faima unui mare om, raţional în fiecare acţiune. Mai ales să fie un adevărat prieten unui prieten şi un reputat duşman pentru duşmani." În final autorul recomandă Prinţului să stea departe de flecăreli şi intrigi, "nu vei ştii cine spune adevărul şi cine nu...

E bine să asculţi de puţini, de cei de încredere".

Cartea se închide cu o chemare la unificarea Italiei sub familia Medici, lucru care nu s-a materializat decât după 354 de ani, atunci când Garibaldi a unificat Italia. Deşi scrisă acum peste 500 de ani cartea Principele rămâne actuală şi relevantă culturii europene.

Oamenii nu s-au schimbat cu mult, şi nici guvernele.

18-03- 2021

Pagina 39

A.B. Yehoshua - Un interviu Despre noua sa carte ”Unica Fată“, bola sa, alegeri și starea Israelului, viața și moartea prin prisma unui mare scriitor israelian. Partea 1-a

clară, pe când la un roman curgerea intrigii îți permite să faci simplificări în proza textului.

R: …este posibil că romanul se conectează la firea ta... ție îți place să vorbești…

AB: Romanul nu se naște din vorbe ci din imaginație pe care o modelez, nu mă interesează biografia, când sunt întrebat “unde e biografia ta?” unde este “Dragostea ta și întunericul”? răspund nu am și nu va fi.

R: Ce păcat.. aș fi vrut să te aud povestind despre copilărie…

AB: copilăria mea nu e interesantă …

R: Copilăria nu , dar cel care o relatează este interesant…

AB: Posibil.. dar consider că la mine copilăria nu are vreo importanță, cum Amos Oz o numea “rană” eu nu am răni.

R: Ai avut un an greu, Corona plus…

AB: Da, cancerul meu a revenit, acum mă lupt cu el, am 84 de ani, prietenii m-au părăsit ca pe un ultim paznic și eu îmi spun că au murit , că și-au terminat garda, au depus în cort armele, acum ei dorm... Iar eu sunt gelos pe ei, sunt gelos pe Ika (soția decedată) care a scăpat de Trump, de Corona, etc. Și după 2 luni de boală a dispărut elegant, la fel ca Amos Oz, ca Yehoshua Cnaan, care în demența lui s-a despărțit treptat de noi (cartea mea Tunelul este inspirată de persoana lui).

R: Trebuie să dezvăluim că nuvela se petrece în Italia, în jurul Veneției.

R: Hai totuși să vorbim despre carte… “Unica Fată” , o carte excelentă, scrisă într-un mod voit de nuvelă personală, eu zic că faci în carte un nou cadou publicului… ai început cu povestiri scurte, apoi romane, ai văzut că ai succes… și acum te reîntorci la nuvelistică.

AB: Primul meu roman “Amantul” l-am scris la vârsta de 40. Pană atunci scriam o povestire pe an. Poate cu totul 12 povești până la acest roman. Când sunt întrebat de tineri, le răspund: nu va grăbiți cu romanul, când scrii o poveste gândești fiecare cuvânt, frază, trecerile…te obligi la o proză serioasă. Uneori abandonez o poveste o lună, o lună și jumătate fără să mă gândesc la ea… Cred că cerem de la o nuvelă concizie, precizie, o limbă Jurnal Israelian No. 32

AB: Orice poveste despre evrei este complicată.

Hai să ne gândim împreună. De ce noi admonestăm Polonia, de ce biciuim Ungaria, Slovacia, Lituania, și chiar și Olanda…În schimb Italia care era aliată lui Hitler, mulți ani condusă de Mussolini , cum de a ieșit fără pată? Și ei au denunțat evrei, aveau cu germanii o

18-03- 2021

Pagina 40

alianță solidă, cum de s-au eschivat? Există diverse explicații, de exemplu: au fost cuceriți de naziști în mijlocul războiului.

R: nu putem ignora poporul care a inventat pasta… Există câteva fragmente în carte, de pildă "Rugăciune" care îl vom discuta, dar în centru cărții găsim “Inima” (Cuore) a lui De Amicis, desigur legată de naționalism, dar care este legatura ta cu “Inima”?

de alte neamuri cu ușurință. Este demolarea totală a conceptului de răspândire! Acest concept e construit de noi, nimeni nu ne-a obligat să stăm în răspândire. Ea a început în Babilon, si acolo după 40 de ani, Chores ? spune evreilor: Întoarceți-vă! dar o mare parte nu se întoarce pentru încă 2500 de ani.

R: Tocmai de aceea la un congres în străinătate tu spuneai evreilor de acolo: “voi sunteți parțial evrei” AB: Exact! și ei se enervează, În total, a fi evreu nu este Biblia, nu ziua de Sabat, nu discursul rabinului… identitatea este cum ne împarte Asigurarea Națională în timp de Corona, problema este dacă desființăm coloniile din teritoriul ocupat sau dacă plantăm coloniști acolo, identitatea apare în toate, și cel care a sesizat primul miezul lucrurilor, a fost Bialik- legendarul om religios, el vine la NY și le spune: Tel Avivul (din anii 30) valorează la fel de mult ca Talmudul !

R: Dar, când evreii se reîntorc valuri, în Israel, se produce aici o identitate religioasă nouă, în paralel cu identitatea națională, tu accepți aspectul național religios al israelului de azi?

AB: Cheia nuvelei este Cuore. Tatăl meu, când aveam 5-6 ani, îmi citea povești din Cuore , și eu plângeam iar sora mea striga: el plânge, iar tata: el plânge din cauza poveștii, iar eu inventam: plâng pentru că mi-am amintit că ieri m-ai bătut… Important este că forța poveștii te face să plângi, și îmi zic că dacă reușesc așa ceva, e minunat.

R: În nuvela există o tânără care dintr-o parte are bunici creștini dar ceilalți sunt evrei , și ea se străduie să-și construiască o identitate, ea cercetează traumele religioase și nu prin prisma naționalității…AB: Da, aceste traume sunt periculoase, noi suntem obligați să ne acceptăm identitatea, am pierdut atât de mulți evrei în secolul trecut... 6 milioane, o cifra incredibilă, oamenii nu realizează acest număr imens, ei nu înțeleg ce s-a întâmplat la Holocaust. Holocaustul a realizat prăbușirea totală a conceptului evreiesc că evreul poate fi în orice loc și nicăieri. Că evreul se poate “lipi” Jurnal Israelian No. 32

AB: asta e problema noastră, avem instrumente să ne luptăm cu ea. Se puteau de exemplu, evita cu ușurință nunțile cu miile de participanți care răspândeau Corona, prin sistarea bugetelor oferite curților religioase, de guvern. Noi suntem răspunzători de ce se întâmplă în cartierele religioase, în Bnei Brak de pildă... e nebunie dar ei amenință sănătatea mea și a ta, iar eu trebuie să ameninț fanatismul lor religios, pentru că trebuie să ne înțelegem, să conviețuim. Ei se află la 3 km de mine, e obligatoriu să găsim un modus vivendi ca să trăim împreună! Eu nu mă pot descotorosi de ei și ei nu pot de noi. Mă simt răspunzător de tot ce se întâmplă în jur. La bine și la rău. Evreii au fugit de răspundere. Erau liberi în răspândire. Liberi de influența altor evrei. Atât.

R: Dar cartea nu este un material documentar.

Este o aventură, poate un roman picaresc.

18-03- 2021

Pagina 41

AB: Da, fata trece dintr-un loc în altul, participă la aventuri... adoarme sub o pictură a lui Isus, se pregătește pentru Bat – mitzvah, învață textul rugăciunii ”Să slăvim Domnul întru toate”. Am lucrat mult la fata asta, e prima oară când eroina e de vârstă nepoților mei, am mers cu ea, am mizat pe viața ei întortocheată, în căutarea identității , iar la urmă ea vine la tatăl său , bolnav , pe patul de moarte și zice: Eu nu vreau un D-zeu nou, vreau un frate, dar frate ea va primi doar aici, aici sunt frații ei.

Biografie A.B. Yehoshua sau după numele său la naștere, Abraham Gavriel Yehoshua, s-a născut și a crescut la Ierusalim, în zona Keren Avraham. Familia tatălui său, Yaakov Yehoshua, istoric specializat în istoria Ierusalimului, este o familie sefardă care locuia în acest oraș de cinci generații. Străbunii au venit în Palestina otomană din Salonic și Praga.

Familia mamei, Malka născută Rozilio, era de asemenea sefardă, cu rădăcini în Maroc. În anul 1932 ea a părăsit orașul Mogador din inițiativa tatălui ei, Avraham Rozilio, care voia ca înainte de a muri, să se stabilească la Ierusalim. Mai târziu, scriitorul a descris disputele din familie în legătură cu educația sa.

Obștea din care făcea parte tatăl, sefarzi vorbitori de limba ladino, îi părea mamei la fel de străină ca și comunitatea așkenază sionistă, majoritară în rândurile evreilor din Palestina din vremea aceea. Ea vorbea franceza și nu știa ladino, nu simțea față de comunitatea sefardă a soțului și a orașului, nici un fel atracție emoțională. Ambiția ei era de a se apropia de main stream-ul populației sioniste așkenaze și nu de ceea ce i se părea o obște marginală ca aceea a sefarzilor foarte tradiționaliști din Ierusalim. Tatăl scriitorului, în schimb, se vedea legat trup și suflet, de patrimoniul cultural al acestora din urmă. Cu timpul, a devenit mai puțin religios, frecventa sinagoga numai sâmbetele și de sărbători și și-a înscris fiul la școli laice. A.B.Yehoshua a primit, în cele din urmă, o educație laică sionistă cu o orientare socialistă. El a învățat la Gimnaziul ebraic din cartierul elitei intelectuale a Ierusalimului - Rehavia. Ulterior el s-a înrolat Jurnal Israelian No. 32

în armata israeliană. În cadrul unității de parașutiști Nahal (Tineretul agricol combatant) a luat parte la operații de represalii din anii 1950 contra fedainilor palestinieni și la Campania din Sinai din 1956. După eliberarea din armată, A.B.Yehoshua a locuit o scurtă vreme în kibuțul Hatzerim, apoi a studiat literatura și filozofia la Universitatea Ebraică din Ierusalim. După absolvire a predat literatura ebraică în licee și ulterior, începând din anii 1972 a fost conferențiar, și apoi profesor de literatură ebraică și comparată la Universitatea din Haifa. În prezent este profesor emerit al acestei universități. În anul 1963 Yehoshua a plecat la Paris pentru studii la Sorbona și a rămas în capitala Franței până în 1967. Paralel cu îndatoririle academice, a fost activ în acea perioadă ca secretar general Uniunii Mondiale a Studenților Evrei. În anul 1974 a fost scriitor rezident la Colegiul Saint Cross de la Universitatea Oxford, apoi, în mai multe rânduri a predat ca profesor oaspete la Universitățile Harvard (1977), Universitatea Chicago (1988, 1997, 2000) și Princeton (1982). Haifa, oraș în care a locuit o perioadă îndelungată, ca și Universitatea din Haifa, sunt reflectate în cărțile sale sub diferitele lor aspecte. În prezent, scriitorul locuiește în orașul Givatayim. El a fost căsătorit cu Rivka, (Yka) psihanalistă (decedată în septembrie 2016), și are trei copii.

R: Acum aș vrea să trecem în revizie cariera ta, impresionantă, bogată, plină de cititori, aprecieri și premii așa cum o va povesti imediat Zohar Brant.

ZB: S-a însurat cu Yka în 1959. A călătorit cu ea la Paris , acolo ea și-a finalizat doctoratul, iar șederea la Paris l-a influențat pe scriitor , iar Yka a devenit prima lui cititoare, pedantă și critică.

Ayelet Shamir (scriitoare): La Yehoshua viața și scrisul se împletesc , sunt la fel de importante. Că sa poți descrie situații extreme, violente, dramatice , trebuie să ai o viață normală. În 1963 publică prima ediție a cărții ”Moartea bătrânului” , carte scrisă în turnul de apă a kibutzului Hatzerim. Acolo terminase armata, era în vacanța de după instrucția finală care i-a

18-03- 2021

Pagina 42

servit în Acțiunea Sinai. În vârful turnului era o cameră goală și acolo a scris “Moartea bătrânului”. O colecție de povești scrise sub puternica influență a lui Agnon, Kafka.

Igal Swartz: În toate poveștile lui de debut apare același sindrom: o grupă de oameni, noi de fapt, și în trecutul nostru există un eveniment mega-religios, cum este căpătarea Torei de către Moshe, iar apoi tăcere. "Drum spre Iatyr". O poveste despre oamenii de la sat, un loc neprecizat, și zilnic pe lângă sat trece un tren elegant, și ei asteaptă să fie luați de tren. E povestea noastră, un popor care nu are liniște în țara lui și nu poate trăi o viață banală. Tot timpul așteptăm ceva.. un eveniment major.

Iranienii să ne bombardeze nuclear, să izbucnească un război, și dacă lucrul acesta nu se întâmplă noi îl generăm într-un fel sau altul.

Mândru de scrierile lui AB, tatăl său îl duce la Shay Agnon care după citire spune: Propun ca băiatul tău să scrie mai mult despre istoria voastră. Agnon îl trimite înapoi în trecut: “ scrie despre sefarzi , despre est, scrie ca tatăl tău, îi spune, dar tânărul nu vrea, el știe că dacă va scrie că Agnon sau Kafka el va deveni un scriitor adevărat. Pe la mijlocul anilor ’70 publică primul sau roman major: "Amantul" o poveste adânc plasată în etosul israelian, imediat după războiul Yom Kipur. Autorul excelează în revelația situațiilor neurotice și psihotice care bântuie poporul din Zion.

ZB: Prin anii ’80 publică “ Divorț târziu”, Domnul Mani”, dar mai ales cartea de Jurnal Israelian No. 32

suflet”Molho”. În Molho găsim o privire retro, spre casă, sefarzi și Ierusalim. Această întoarcere la trecut este foarte ambivalentă, complicată, de fapt o imposibilă revenire.

Biografia lui AB este de fapt lipsa ei sau aspecte bine ascunse, sugerate doar. Molho este un roman scris după moartea tatălui ,fără să fie un doliu pentru părintele sefard care și-a pierdut soția ashkenaz și nu știe ce să facă după moartea acesteia. De fapt este un doliu pentru femeia dispărută . Există un capitol în care Molho trece pe lângă cimitirul unde este mormântul tatălui sau, și brusc își amintește că și tatăl sau e mort, dar nu asta îl preocupă.

Avem aici o discuție a relaționării noastre cu trecutul: cât din noi vine de la răsărit și cât de mult vrem să fim apuseni și invers. AB găsește aici inima problemei israeliene, inima identității noastre. Privirea lui AB asupra societății israeliene este conflictuală și legată de conflictul dintre etnii. Diferit de alți scriitori, mai ales cei ashkenaz, AB este plin de umor în ciuda faptului că atinge subiecte grave, cardinale, o face cu zâmbet cu un libido sau sex care nu există la alți “puritani”. Sionismul se oprește în pragul ușii sale.

IS: La începutul secolului XXI cei mai mulți scriitori s-au dedat la scrieri autobiografice. Oz, Aharon Appelfeld, Haim Bar… mai toți scriu biografii. În schimb AB lansează cartea sa “Sarcina șefului de personal”. Eroul nu are nume, nu are trecut, nici casă, există doar o poruncă Abrahamică: Pleacă din țara ta, din patria ta, din casa părintelui tău. În acest fel se îndepărtează de biografie , chiar atunci când scrie în romanul” Tunelul” despre un erou care discuta cu alteregoul său , cam de aceeași vârstă, care treptat își pierde memoria și identitatea. Mulți scriitori se maturizează în paralel cu eroii lor.

Nu este cazul lui AB. El poate scrie despre India, Spania, despre un inginer de lifturi, orice subiect exterior care nu este el. În discuția frontală cu el intri într-o carte. Îți oferă cafea apoi pune întrebări: Ai fost căsătorit? De ce nu? Și curiozitatea aceasta de fapt este o modestie inerentă personajului care este interesat numai de lumea de dinafară. În afară de acesta eschivare este plin de viață, interesat de femei, de arta culinară , nu-l deranjează bârfele

18-03- 2021

Pagina 43

și dacă ar fi să aleg pe cineva pentru o discuție într-o cafenea pe el l-aș alege (Igal Schwartz).

Despre moartea soției: AB: A fost o lovitură cumplită. Atât de mulți au disparut din jurul meu. Moartea Ykei a fost cea mai mare lovitură, o durere adâncă mai ales că pentru mine nimic nu era mai prețios decât căsnicia noastră. 56 de ani am fost împreună.

Eu, ca scriitor caut să repar ravagile făcute de alți autori instituției numită mariaj. Mulți scriitori au făcut bani buni din căsătorii eșuate.

Din adultere, etc iar eu consider că 50% din căsătorii sunt durabile și stabile. Mulți prieteni au fost în acest lot: Amos Oz, Noam Sharif, Brinker, Yirmiyahu Yovel, etc. O parte din ei au dispărut în jur de 80. Și eu am rămas să primesc pe Trump, Corona , Netanyahu cu al 5-lea guvern, al 6-lea cine mai știe? Eu zic OK, destul! de ce trebuie să rămân aici?

R: Mi-ai spus cândva că nu ți-e teamă de moarte. Nu puțini mi-au spus-o la fel, dar eu nu-i cred... pe tine te cred.

moarte, cu oarecare plăcere… Era un fel de armă, ne zicea... voi mă enervați, OK , în curând nu voi mai fi aici, și se delecta cu descrierea morții sale. Moartea devenea legitimă și morală și așa este omul trebuie să știe că are un sfârșit.

El trebuie să traisca cu înțelegerea morții firești. Am amețeli când aud despre prelungirea vieții . Cine promova asta ? Yuval Harari? Da el, și medicină care promite longevitate , e oribil..

Vor trăi oamenii cât? Etern? Trebuie făcut loc celor tineri.

R: Tu vorbești despre o atitudine mentală, filosofică și ecologică: inima ta nu mai vrea să trăiască, să îți vezi nepoții? Să mai scrii?

AB: Nu, ai trăit, ai făcut ce ai făcut, nu mai cauți distracții noi. Oamenilor le e frică de chinuri, de comă, dar să îți fie frică de moarte?

E ceva natural, firesc. Pe mine mă sperie incertitudinea , mutațiile Coronei... îmi zic de ce trebuie să fiu prezent la tot haosul acesta?

Mi-am făcut viața, destul !

Predau arma și plec. ____________________________ Note: R: Koby Meidan- Reporter cultural IS: Igal Schwartz (1954) este directorul fondator al „Conexiuni”: Institutul de cercetare pentru literatura și cultura evreiască și israeliană de la Universitatea Ben-Gurion din Negev.

ZB: Zohar Brant , jurnalist, producător TV Ayelet Samir: este scriitoare, predă în Departamentul de literatură al Colegiului Academic Oranim ca profesor asociat.

AB: Da, pe mine mă crezi pentru că prima mea poveste se numește “Moartea Bătrânului”.

Bătrânul din poveste nu vrea să moară și familia îl bagă de viu în mormânt. În critica scrisă de Ghershon Saked el scrie: "moartea este la ferestrele sale", și într-un sens ea chiar era la noi acasă, tată vorbea adesea despre Jurnal Israelian No. 32

Traduceri, adaptare și biografie: Adrian Grauenfels - O producție a Editurii SAGA 2021

18-03- 2021

VA URMA!

Pagina 44

INUKSHUK

Dumitru Ichim

Ca să poți deschide porțile forjate de întuneric și groază spre Împărăția Ghețurilor Veșnice, înaltele, neprimitoarele ale puțin cunoscutului nord al nativilor din Canada ai nevoie de o cheie. Se numește ”Inukshut”. Nu e nici din fier, nu e nici din aur. E din piatră! De atâtea ori am pierdut-o și câte lacrimi a trebuit să presar întunericului născător de întuneric și deznădejdii stearpă de speranță. O țineam în mână și când mi-am deschis palmele să le încălzesc ”inukshut” nu mai era acolo. I-am făcut casetă din ivoriul osului de morsă din două vocale, din ”u”-ul suflat de vânt și cu ”i” din rubinul sângelui de focă înjunghiată de harponul lustruit de flaut târziu, dar când am ridicat capacul sculptat cu vârful briceagului de os în loc de misterioasa cheie ”inukshut” am găsit numai rumegușul de tabac al consoanelor ”nkshk”, fără de împerechere și cu mireasma pierdută. Am legat cheia de gât, dar vulturul sa năpustit, pe sub apusul de soare, și mi-a răpit-o: ”Muritorule, pe aici nu se trece!”

Aseară Julian, copilul meu, la fel de năzdrăvan ca și mine, care nu s-a lăsat până nu a ajuns la Polul Nord, să-l descojească de taine și legende, l-a invitat pe Donald Lacasse, un sculptor nativ, din tribul Ojibwe. Printre alte piese sculptate în os, sau piatră verzuie, cu tainele încă neuscate, pe unde a trecut spiritul lăsând în urmă cântec, speranță și lumină. ”Statuieta aceasta, îmi spune Dan, cu evlavie, desfășurând un prosop alb cu care era învelită, se numește Inukshuk!” S-a oprit ca un preot deschizând procovețele de la proscomidie și ochii au început să-i strălucească precum cei ai dirijorului care și-a dus publicul până acolo sus, pe vârful de munte al simfoniei, de unde se poate vedea în toată splendoarea lui dumnezeiască - negrăitul!

Cu Dan, pe care-l știu de ani de zile, îl cunosc de la glume și bancuri insipide, banale, dar și de la urcușul pe treptele de brad, pe care te urcă un artist prin spatele scenei.

Jurnal Israelian No. 32

Inukshuk este în primul rând un lucru de orientare și la propriu și la figurat. La propriu, este mai mult decât o statuie, deși ne-am obișnuit cu această definiție. Construcția ei este un meșteșug păstrat de sute și sute de ani.

Pietrele, sau lespezile, care întocmesc această zidire trebuie să fie organizate astfel ca să se realizeze un echilibru desăvârșit, astfel ca lespezile de la mijloc să susțină și pe cele de jos și pe cele de sus rezistând vânturilor celor mai puternice. După cum se vede în fotografie, lespezile acestea care de la depărtare apar ca o închipuire de om cu amândouă brațele deschise, sunt prevăzute cu niște ”ferestre”, găuri, care practic reduc presiunea eoliană de a nu le răsturna și sunt folosite ca punct de observație și orientare. În limba innuit ele se numesc și ”Innunguat, innunguaq = imagine de om, imitare de persoană”, nu numai ca formă statuară, ci sunt ”ajutători” ai omului. În nordul Canadei, aproape de Polul Nord, precipitațiile sunt foarte puține, cu toate aceste câmpiile fără de sfârșit sunt albe și înghețate. De aceea, în spiritualitatea lor este un mare păcat să distrugi, prin vandalizare, aceste inunkshut. Pe lângă partea practică de orientare, regăsire în pustietatea albă ca punct de reper ele sunt încărcate de simbolismul sacrului. Privind prin ferăstruica dintre lespezile acestei zidiri poți afla unde se află proviziile de mâncare, așezările omenești, ”ajutătoare” pentru vânat. În 2010, la Vancouver, a avut loc Olimpiada, iar în locul cercurilor cu care suntem obișnuiți s-a folosit un inukshuk ca simbol olimpic.

Puțini am mers la profunzimea de simbol ca inimă a Canadei. Inukshuk stă pentru prietenie, deschidere, spirit, dragoste de om și de natură, artă și sacralitate. El este un hotar de istorie la margine de legendă și mit. Discutam cu Julian, băiatul meu, care a lucrat ca îndrumător și instructor social cu tineretul innui la un centru educativ de 200 km depărtare de Polul Nord. Îmi povestea de aceste zidiri, care pentru sacralitatea lor, trebuie să folosească numai piatra și nu ciment, fier, sau alte elemente, așa cum au fost ridicate și folosite din vremuri

18-03- 2021

Pagina 45

imemoriale. Una din legendele nordului este cea a monstrului Windigo, care spre deosebire de inukshut, încearcă să înșele oamenii din teepee și sub forma de voci ale celor plecați îi duce la moarte făcându-i să se rătăcească. În alte legende de la alte triburi, în loc de canibal, apare ca un duh rău, demonic care poate poseda pe om pierzîndu-i mințile insuflându-i posesiunea demonică spre canibalism, sau acțiuni criminale. În acest context, îmi povestea de rolul acestor inukshuk nu numai de orientare a omului, ci și ferirea lui de drumurile urșilor albi, care preferă carnea dulce a omului.

CE SĂ CITIM? - Cărți SAGA !

În felul acesta un inukshuk este simbol al orientării, siguranței și al regăsirii, o busolă de piatră care în nord devine o scriptură scrisă pe lespede că regăsirea omului în sâmburul lui de veșnicie constă în brațele deschise ale omului spre om așa cum simbolic e conceput un inukshuk.

Jurnal Israelian No. 32

18-03- 2021

Pagina 46