Jurnal Israelian no. 33 - 25 Martie 2021

ALEGERI 2021

?

JURNAL ISRAELIAN No.33

Miriam Gamburd, Plecarea Dictatorului *

Coperta : Claude Verlinde Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Marga Grauenfels Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsor: Dumitru Ichim - Canada email: gadrian40@gmail.com

Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 44 pagini

Hagh Pessah Sameah le kol Am Israel !

* nume propus de redacție, desen din expoziția Homo Vulgaris Rezultate alegeri Israel: Israel Election Results: The Arab Israeli Leader Will Decide Netanyahu's Political Fate Israel elections 2021 ■ With nearly 90 percent of the vote counted, Mansour Abbas' UAList is slated to garner five of Knesset's 120 seats. Abbas has not yet declared support for either political bloc

Baruch Elron Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 2

Şerban Foarţă LAMENTUL OMULUI-DE-APĂ

Amarul Omului-de-Apă, de care, de când e, nu scapă, e că nu-și poate păstra forma, – aceasta este, vai, enorma tristețe-a Omului-de-Apă, de care, de când e, nu scapă, anume că nu-și poate forma păstra-o, – asta e enorma mâhnire-a Omului-de-Apă, de care, de când e, nu scapă, anume că nu-și poate forma păstra-o, – asta e enorma rușine-a Omului-de-Apă, de care, de când e, nu scapă, anume că nu-și poate forma păstra-o, – asta-i e enorma obsesie... – Bine, spun, dar zi de ce o ții într-astfel langa precum, pe pajiște, talanga, la gâtul vacii,-ntreaga zi?

– Nu eu o țin, dar cestălaltul ce, din nevoie strictă,-mi cere (nu, vasăzică, de plăcere) să-l tot trec dintr-un vas într-altul, – de unde și, mereu, enorma spaimă a lui: să nu răstorni, recipientu-n care-l torni, ’nainte de-a-i fi luat, el, forma, pe care, luînd-o, o și scapă: incongruu cu uniforma, – aceasta fi’nd, cum știm, enorma durere-a Omului-de-Apă, ce-așteaptă, deși știe prețul lor, gerul iernii și înghețul.

Sonetul Rozei Albe În gura-i ce-o încònjură pe-a mea, îi spun, ca să m-audă nu cu-auzul ci cu lăuntru-i însuşi, – când avuzul i se descetluie – ca o cişmea, iar şipotu-i cu-al meu se-ntrepătrunde, – nu la ureche, ci-n adâncul său multiplicându-mi şoapta, ca un hău al unei peşteri umede şi-afunde; sau, mai degrabă, al unei fântâni cu cumpănă, întru a cărei seară ceru-nstelat începe să răsară, – îi spun, ziceam, ceea ce săptămâni, nici luni sau ani, nici, poate, viaţa-ntreagă n-ar fi de-ajuns să-i spun cât mi-e de dragă.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 3

Silviu Ilievici Coloana...

Prin anii 90, imediat după revoluție, țara încă citea, cumva cu patima și curiozitatea apărute în comunism unde liniștea, frumosul, adevărul și iubirea puteau fi descoperite și trăite liber și fără teamă în și printre rândurile tipărite. Nu erau multe librării, în schimb, în orașele mari ale națiunii apăruseră micii întreprinzători ce vindeau la orice colț de stradă, pe asfalt sau pe măsuțe pliante, cărțile greu de găsit ori interzise în vechiul regim.

Ceaușescu, ca orice dictator respectabil, avusese grijă, prin aparatul de specialitate, să tipăreasca doar autorii ce nu întinau sau nu puneau la îndoială societatea multilateral dezvoltată a orânduirii. Cu greu se strecurau sau scăpau de ochiul cenzurii, cărțile de care toată lumea auzea și vorbea în șoaptă. În vremurile acelea gri, librăria era la fel de importantă precum magazinul alimentar de unde fiecare român flămând își lua tainul de ulei, zahăr, făina sau carne. Autorii mari erau tipăriți probabil în ediții limitate, pentru că se găseau foarte greu. În schimb, librăriile erau pline de maculatura ce rămânea pe rafturi cu anii și de care scăpau obligând cititorul să o cumpere la pachet cu cele "valoroase".

Pe Eliade l-am descoperit pe la cincisprezece ani, în biblioteca generoasă strânsă de-ai mei, în "La țigănci și alte povestiri" ce apăruse aproape accidental în 1969, prin anii de ușoară democrație a comunismului. Când l-am citit, nu știam cine e pentru România sau lumea întreaga. Mi-a plăcut însă scriitura lui fantastică și îi păstram numele în minte. Mi-aș fi dorit să vorbesc despre el cu profa de româna din liceu, dar era prea opacă și prea închistată în temele obtuze ale programei școlare. Odată dădusem greș întrebând-o despre "Urcan bătrânul " a lui Pavel Dan, cel care pentru mine, destrăma din temelie bunătatea și frumusețea țăranului român creionat în cultura proletară și nu doar.

Răspunsurile ei bâlbâite despre satul ideal și albul pur al florilor de câmp m-au lecuit definitiv de orice discuție. Într-o mică librărie de colț, aproape de casă, am descoperit accidental în 88 un mic volum de

Eliade, "Romanul adolescentului miop". Cum nu aveam niciodată suficienți bani în buzunar când mergeam la liceu, am fugit într-un suflet acasă și tot într-un suflet am zburat înapoi să prind cărțulia cu coperți verzui ce-mi părea un soi de oglindă a sufletului. L-am iubit și mai tare pe Eliade, despre care aflasem între timp câte ceva. Când i-am întins vânzătoarei banii pentru două din pachetele ce sugrumau "adolescentul", s-a uitat la mine peste ochelari și mi-a spus răstindu-se: - Sper să nu te găsesc mâine că vinzi Eliade în piață la suprapreț.

Am privit-o palid din spatele miopiei mele de adolescent și i-am spus ușor marcat de ciudata acuzație.

- Nu, al doilea pachet e pentru o prietenă.

De fapt, cartea era pentru Laura, colega mea de-o veșnicie, de care eram îndrăgostit în secret, la fel ca aproape toți băieții din Loga.

După revoluția ce a schimbat total libertatea expresiei și a tipăriturilor, Eliade a reapărut ca o surpriză, ca o ușoară aură de normalitate. Am continuat să-l citesc și să-l iubesc, până când, ca după un boom nemaivăzut, a devenit un soi de obsesie națională. Cărțile cu istoria religiilor și literatura lui fantastică se vindeau prin toate colțurile, printre ziare, casete audio ori video, flori, brichete sau chiloți chinezești. Eliade nu era vinovat pentru toată mascarada asta stranie și ieftină dar cumva adolescentul din mine a răbufnit și s-a îndepărtat de el. Națiunea îl descoperise brusc, și ne mândream până la un paroxism absurd, internațional și local, cu omul alungat și uitat de o veșnicie. A fost ultimul an în care l-am citit. Astăzi, când scriu toate astea, se împlinesc 145 de ani de la nașterea unui alt român celebru. Un țăran uneori răutacios ca Urcan, alteori blând și grijuliu. Un țăran al cărui sânge îl moștenesc întâmplător prin firele bunicii mele. Brâncuși a crescut necunoscut din pământul hobițean, a urcat pe brânci până în vârful Coloanei infinitului, s-a prăbușit odihnindu-se în umbra Porții sărutului, de unde a ajuns spre stele cu Pasărea măiastră.

Cât a trăit, românii nu l-au vrut cu adevărat, l-au împins și uitat în Paris. Francezii l-au iubit, americanii l-au ridicat și l-au făcut universal.

Noi însă nu l-am descoperit decât atunci când valoarea comercială a operei lui ne-a lucit

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 4

în ochi. Brusc, Brâncuși e al nostru, al meu, al tău, al dacilor verzi ce se ascund sub înălțimile Carpaților. Azi sunt 145 de ani de când un boț de carne a venit pe lume, înghesuit într-o demult pierdută casă de lemn. Poate de asta lemnul i-a fost prima și primordiala iubire.

A venit mai apoi, ne-a dat sărutul, ne-a întins masa și ne-a sprijinit cerul, dar noi cei rămași după, nu reușim să ne păstrăm coloana dreaptă, să recunoaștem că încă suntem măcar și spiritual, tot mai săraci și tot mai proști...

Arh. Sergiu Rătescu – Israel - Acuarele

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 5

Istoria matematicii, pomenește cu admirație despre îndrăzneala marilor minți ale Greciei antice.

umană. Studiile sale au dus la unele răspunsuri, dar, ca orice mare erudit, el s-a trezit întotdeauna cu un surplus de întrebări care i-a depășit cunoștințele abordate. O întrebare sâcâitoare la dus la un efort practic și de calcul, cu adevărat rafinat în îndrăzneala sa.

Cât de mare este Pământul?

Într-un moment înainte de invenția hârtiei de scris - și chiar înainte de invenția lui zero mulți greci vizionari au reușit să calculeze aspecte ale lumii naturale care rămân uluitoare până în prezent. Mă voi concentra pe calculul îndrăzneț al unui erudit care a trăit în secolul al III-lea BC. Născut în Cirene, pe coasta de nord a Africii, educația lui Eratostene l-a adus în cele din urmă la Atena, unde a studiat filosofia mai întâi sub Stoicul Zeno din Citium și apoi sub Stoicul / Cinic Aristo din Chios. În acest timp, a început să scrie analize matematice ale postulatelor lui Platon, ba chiar a început să scrie poezie în timpul liber. Poezia sa a fost atât de bună, încât a început să-i aducă o oarecare recunoaștere și, cu timpul, faima lui a traversat marea pentru a ajunge în sălile faraonilor din Egipt. Ptolemeu III Euergetes l-a invitat să fie bibliotecarul șef al Marii Biblioteci din Alexandria. În calitate de bibliotecar șef, a făcut multe lucruri pentru a extinde colecția deja inegalabilă a bibliotecii. De asemenea, a inventat un sistem de catalogare timpuriu, astfel încât sulurile să poată fi găsite mai ușor în arhivele bibliotecii. Este clar că, de-a lungul mandatului său de bibliotecar, a făcut mai mult decât să copieze și să eticheteze texte. Având acces la mai multe cunoștințe decât orice alt om la vremea respectivă, Eratostene pare să-și fi recunoscut privilegiul și, și-a permis curiozității sale să se dezlănțuie, în timp ce aduna cât mai multe cunoștințe care au loc într-o minte

Cum ar putea masura, calcula și dovedi asta? La un moment dat, Eratostene a citit relatarea cuiva care călătorise prin orașul Syene, în sudul Egiptului. Relatarea spunea că în Syene era o fântână adâncă în care, la prânz, la Solstițiul de vară, (momentul în care soarele este sus, perfect aliniat peste locul în care te afli) soarele strălucea până în fundul puțului, fără să arunce vreo umbră. Eratostene a recunoscut valoarea acestei informații. Asta însemna că la Solstițiul de vară, soarele stătea direct deasupra orașului Syene la prânz, ceea ce înseamnă că Syene trebuie să se întindă exact pe Tropicul Racului. De acolo, tot ce trebuia pentru a calcula circumferința Pământului erau măsurători și matematica. A comandat un stâlp lung din lemn perfect drept și cu o lungime care a fost măsurată exact. Acest stâlp a fost instalat la Alexandria perfect vertical, pe cât îi permiteau instrumentele din vremea sa. La solstițiul de vară, a fost ajutat de maeștrii măsurătorilor din țară. Exact la prânz, s-au făcut măsurători exacte ale umbrei aruncate de stâlp pe nisip. Lungimea stâlpului (pe care el o știa) și lungimea umbrei (care tocmai fusese măsurată) furnizau două laturi ale unui triunghi drept. De acolo, principiile trigonometrice stabilite de Pitagora și înfrumusețate de cei care au venit după el i-au permis lui Eratostene să calculeze unghiul la care același soare care stătea vertical deasupra lui Syene și-a aruncat razele asupra Alexandriei și, prin urmare, să determine gradele unghiului care separă cele două orașe aflate la distanță pe circumferința Pământului.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 6

α - unghiul măsurat la Alexandria Odată ce calculase distanța unghiulară

α

dintre Alexandria și Syene, din perspectiva centrului Pământului, Eratostene nu avea nevoie decât să afle distanța dintre cele două orașe pentru a extrapola circumferința totală a Pământului. În această privință, a avut norocul de partea sa. Întâmplător Nilul, pe care se aflau ambele orașe, parcurge un curs remarcabil longitudinal în tot Egiptul.

În ansamblu, acest curs perfect de la sud la nord este ciudat. Mai mult, fiind cel mai traficat râu de comerț din lume (la acea vreme), existau deja documente actualizate continuu care măsurau distanțele dintre toate porturile sale comerciale majore.

Deci având distanță precisă între puțul din Syene și stâlpul de lemn din Alexandria ai unghiul alpha obținut prin experiment, Eratostene a calculat circumferința pământului cu o precizie care diferă cu numai 41 de mile de măsurătorile exacte făcute azi din satelit.

AG

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 7

A.B. Yehoshua - Un interviu

de sfârșit de viață - Partea a 2-a

A.B cu editorul său Menachem Peri

R: Trebuie pomenită și cartea “Călătorie spre sfârșitul mileniului”. Este cartea care m-a impresionat cel mai mult. Un negustor evreu din Africa de nord își vede de afaceri în Europa. Apare o problemă acasă. Clienții nu vor să semneze contracte cu el și cu ajutorul sau ashkenaz care a divorțat și are o nouă nevastă .

AB, într-un mod foarte elegant tratat, descrie ciocnirea dintre cele două etnii ale Israelului de atunci. Să vorbim acum despre religie.

AB: Despre religie? Eu mă auto definesc a fi ateu militant, și mă văd acum, în dispută cu câteva direcții religioase, cu nostalgia religiei, dar în special cu problema (care nu o găsim la alte nații) a chestiunii de viață și moarte.

R: Am mai vorbit, dar revin la problema pandemiei Corona, în ultimul timp s-a vorbit mult despre cei în vârstă, pe bună dreptate, din cauza ratei sporite de decese în rândurile vârstnicilor. În ultima vreme mă gândesc mai mult la tineri, la generația care vine, a nepoților de pildă...

AB: Sunt mândru de Israelul care s-a luat de piept cu virusul, azi totul e clar, transparent, sunt aplicații pe telefon care îți arată câți morți, câți bolnavi, câți internați în spitale, etc. Acolo

am văzut că global suntem pe locul 52 la numărul de morți. Dar pe străzi vezi demonstranți cu placate: "Netanyahu răspunzător pentru 4500 de morți !" Un francez nu ar îndrăzni să acuze președintele Franței în acest mod. E un mod brutal de a transforma o drama într-o chestiune politică.

Ne confruntăm cu o plagă, fiecare țară acționează după cum crede și e bine pentru națiunea ei. Desigur, se fac greșeli dar sunt și succese...

R: Tu ai vorbit despre renunțare la legi când e vorba de religioși. Populația religioasă ortodoxă are o independența politică un stat în stat dacă vrei , care nu respectă Israelul pe care-l iubești.

Despre asta trebuie să vorbim și nu despre numărul de morți.

AB: Sunt țări care nu au rabini extremiști, dar și ei au mulți morți de pe urmă epidemiei.

Trebuie gândit concret, ne aflăm într-o epidemie mondială, care afectează lumea întreagă.

R: Trebuie să recunosc că sunt uimit. Am ajuns să aud că A.B Yehoshua iese în apărarea lui Bibi Netanyahu.

AB: Sunt contra poziților totalitare în care anulăm automat pe cineva. Am multe de zis contra lui Bibi, fără îndoială, de pildă că problema lui juridică este dominantă. Dar nu putem anula totul ca să luăm partea opoziției, care nici ea nu are soluții.

R: S-a întâmplat că Israelul a deviat de la stânga la dreapta, din socialism la liberalism, și în final s-a separat în două categorii: Pentru Bibi, sau contra lui Bibi. Nu ți se pare că e o catastrofă?

AB: În ochi mei este o nenorocire că această dihotomie este subiectul zilei. De parcă dacă Bibi ar demisiona totul s-ar rezolva. Problema stângii de azi, și eu sunt prin definiție de stânga, rămâne chestiunea unificării celor două națiuni, într-una. Regret... eu am crezut în două țări, din primul moment, ca Liuba Eliav, am crezut în recunoașterea

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 8

palestinienilor ca națiune, dar acest drum s-a terminat, e imposibil când avem acolo 400.000 de coloniști israelieni.Nu pomenesc de vina palestinienilor, dar nu se poate repeta la infinit mantra a două țări pentru două popoare angajate într-un proces de pace, apoi să treci mai departe și să zici doar "Nu Bibi".

R: în legătură cu perspectiva istorică, tu ai fost reprezentantul central al ideii de scriitor care stă în poartă și ridică problemele de bază care frământă națiunea. Ești cel care a pus la punct formularea exactă a relațiilor dintre popoarele de aici.

AB: Recunosc, și e meritul Israelului că ne-a ascultat, deși se împotrivea vehement.

R: Făcând bilanțul istoric, a fost un eșec.

AB: De acord, dar cumva ideea a două state a penetrat în conștiința conducătorilor. A dus la o schimbare pusă în practică de partidul muncii condus de Rabin și Shimon Peres, care discutau recunoașterea palestinienilor, influențați de activitatea noastră militantă.

R: Atenție, suntem în 2021, te uiți la mine și spui: soluția pe care eu și prietenii mei am trâmbițat-o pe câmpuri nearate, timp de ani, a murit. Marele proiect a căzut la apă.

adresată israelienilor precum că "arabii inundă urnele de vot" este legitimă?

AB: O accept, nu-mi pasă că e un truc electoral, important e să se termine cu ura, și segregarea.

Când conferențiez în străinătate pomenesc că George Karra, un judecător arab, l-a judecat și condamnat pe președintele statului Katsav, la 7 ani închisoare și nimeni nu a protestat.

R: Atunci care este greșeala?

AB: Nu am greșit, am ratat să explicăm publicului larg ideile noastre, a luat mult timp că arabii să înțeleagă ce li se oferă pe tavă, și când au fost gata să ne recunoască atunci coloniștii s-au împotrivit și au blocat tratativele. E o problema specifică evreilor, ei sunt obișnuiți să se lipească altor neamuri.

Miezul problemei este perfect explicat de piesa "Dibuk". Ne-am lipit de lituanieni, de polonezi, de iemeniți, privește globul, evrei găsim pretutindeni, cu o teribilă ușurință. Ne lipim sau nu? Hannah Arendt a spus: Evreul este pretutindeni și nicăieri.

R: în curând avem alegeri. Știi pe cine vei vota?

AB: Nu.

AB: Da. Suntem nevoiți să gândim un alt proiect. Trebuie o schimbare majoră a noțiunii de identitate. Dacă vrei este legat de povestea din nuvela "Unica Fată" . Identitatea trebuie lărgită, este obligatoriu. În cartea "Tunelul" am dezvăluit cum lucrătorii arabi care participa la săpăturile tunelului găsesc ruine istorice care dovedesc prezența evreiască în Eretz Israel.

Sunt o parte din noi acești arabi-israelieni. Azi, în spitalele noastre întâlnești la tot pasul că ei se află alături de noi. Israelul dar și arabii pot fi mândri că timp de 70 de ani au găsit o cale de coexistență și nebeligeranță. În ciuda problemele și a războaielor, a terorismul din fâșia Gaza.

AB: Problema inspirației.. acel izvor care seacă este preocuparea esențială a oricărui artist, creator, poet. Orice creație este un fel de miracol.., ne întrebăm de ce scriem? Și nu avem o explicație deterministă, finală, perfectă la întrebare. Deasemeni când începi ceva apare neliniștea dacă poți și încheia?

R:

AB: Am să răspund când pot și dacă nu, nu

În acest context, chemarea lui Bibi

Despre actul scrierii

R: Am ajuns la ultima parte a interviului. E o lista fixă de întrebări despre istorie și credoul tău. Ești gata?

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 9

răspund.

Allan Bloom R: Să începem cu amintiri. Ce îți amintești cel mai puternic, despre Amos Oz? AB: După moartea Ikei, mă duceam la el, sâmbătă la 7 dimineața. Beam cafea împreună , Nili (soția lui Amos ) încă dormea, și noi avea discuții serioase , eu nu știam că boala lui este atât de rea iar el o ascundea destul de bine, iar discuțiile erau grave, eu cu Ika mea, el cu problemele de familie, era ceva adânc după atâția ani de amiciție.. cine ar primi vizite Sâmbătă la 7 dimineața?

R: E adevărat că " Întoarcerea din India" este cea mai slabă carte a ta?

AB: Da. Iar cea mai importantă carte cred că este " Domnul Mani". Acolo am perfecționat o tehnică literară nouă: cartea conține cinci discuții din care tu auzi doar una, cititorul trebuie săghicească următoarea.

R: Mulți scriitori nu au reușit să fie în paralel și oameni de familie. Ai scris că ești avocatul căsniciilor în literatura ebraică. Scriitori pot fi și buni părinți, și parteneri. Tu ești printre aceștia. Ai o rețetă?

Saul Bellow

R: Ce ții minte despre Saul Bellow?

AB: Din Chicago, acolo am predat 2 luni la"Comitetul gândirii sociale", mă invitaseră Saul Bellow și Allen Bloom. Îmi amintesc că Saul dorea să organizeze o petrecere pentru Bloom în cinstea lansării cărții sale "Diluarea spiritului american", care de abia acum ne dezvăluie cât de corecte și adevărate erau ideeile ei. Allen Bloom îmi spune: Ascultă, era vorba că Saul invită lume la o petrecere , dar nu văd unde e petrecerea. Așa că am fost nevoit să invit și să aranjez eu o întâlnire.

AB: Vreau să fiu clar, familia înainte de toate, la noi acasă nu existau uși închise, am scris ca și Agnon în public, nu mă însinguram, nu căutăm un colț pierdut ca să scriu ...și încă ceva . Se presupunea că trăim, nu din inspirația mea literară ci din salariul pentru munca la universitate. Ierarhia era clară, scrisul nu era un privilegiu, și nu îmi acorda drepturi speciale: întâi îți faci datoria față de familie, apoi vine scrisul. Iar când am început să scriu... cine s-ar fi gândit că se pot câștigă bani din scris? Suntem o țară mică, câți cititori avem aici?

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 10

R: Ce ți se pare cel mai puțin important în viață: putere, bani, sex?

AB: Banii, nu au mare importanță în vederea mea. Putere, sex au altă valoare. Banii nu au.

Nu mi-am vândut scrisului pentru bani, adică să scriu cuiva laude sau recomandări la cerere.

Am câștigat bani din conferințe. Am conferențiat de 1000 de ori pe tema cine este evreu, ce este sionismul și ce este israelian. Mă pot repetă de 1000 de ori, și incredibil, nu mă plictisesc.

R: Pe cine preferi? Yona Wallach sau Lea Goldberg?

AB: Yona Wallach. A făcut câteva salturi, grele, importante în scrisul ei. Probabil periculoase R: Ai fost criticat uneori?

AB: Da. De exemplu romanul "Călătorie spre sfârșit de mileniu" a primit 7 critici foarte dure.

Dar nu am căzut. Am citit criticile și am mers mai departe. E un roman bun și puternic.

E vorba de bigamie acolo, mai târziu au apărut și critici foarte pozitive.

R: Ai o moștenire nepublicate?

de

lăsat ?

materiale

AB : NU. Tot ce nu merita am ars, restul am publicat. Știi, eu am probleme cu ebraica.

Scriu sau vorbesc cu greșeli. Ika spunea " tu faci greșeli, dar pentru că spui lucruri provocative oamenii nu sunt atenți la text” Rar câte un bătrân din public îmi strigă: aloo scriitor evreu cum vorbești? Recunosc limba nu este punctul meu tare. Menahem Peri, editorul meu, mă corecta și mi-a schimbat scrisul în bine.

Yeshayahu Leibovici, o frază interesantă: nu există ceva care numim moarte ci doar lipsa vieții. E frumos să spui, nu-i viață. Iar copiilor le-a zis ... scrieți ce vreți... eu sunt absolvit... ABSOLVIT !

R: Mulțumesc AB pentru discuția avută. _________________________

Note R: Reporter cultural - Coby Meidan Saul Bellow (1915 – 2005) a fost unul dintre cei mai cunoscuți prozatori evrei americani, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (în anul 1976).

Allan David Bloom (1930 - 1992) a fost filosof, clasicist și academician american.

A studiat cu David Grene, Leo Strauss, Richard McKeon și Alexandre Kojève. Ulterior a predat la Universitatea Cornell, Universitatea din Toronto, Universitatea din Tel Aviv, Universitatea Yale, École Normale Supérieure din Paris și Universitatea din Chicago. Bloom a susținut ideea educației Great Books și a devenit faimos pentru criticile sale față de învățământul superior american contemporan, opiniile sale fiind exprimate în cartea sa din 1987, The Closing of the American Mind.

Caracterizat ca un conservator în mass-media populară, Bloom a afirmat că ceea ce a încercat să apere este „viața teoretică”. Saul Bellow a scris Ravelstein, un roman bazat pe Bloom, prietenul și colegul său de la Universitatea din Chicago.

Aranjare, traducere, foto: Adrian Grauenfels, o producție SAGA - 2021

R: Ce ai vrea să scrie pe piatra ta funerară ?

AB: E problema lor, nu a mea. Cum a zis Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 11

Scene din viața lui Jorge Luis Borges

începe să se simtă, încet-încet, atras de metropolă. *

Cu ultima soție María Kodama Poet, eseist și mai ales povestitor, celebru pentru proza sa fantastică, Jorge Luis Borges este astăzi prezent în bibliotecile lumii – de la cele mai modeste la cele mai ample. „Istoria universală a infamiei”, volumul lui de debut, „Grădina potecilor ce se bifurcă”, „Moartea și busola”, „Cartea de nisip”, „Cărțile și noaptea” se numără printre titlurile care au schimbat istoria si viitorul literaturii. La 80 de ani Borges dezvăluie secrete personale si vorbește despre speciala sa relație cu cartile si cultura universală.

Copilăria „M-am născut într-o parte a orașului numită Palermo, o mahala mai degrabă, dar nu m-a interesat niciodată. M-a interesat Palermo în anul 1929 sau pe-acolo. Dar amintirile mele din copilărie sunt amintirile cărților pe care le-am citit. Sunt mult mai reale decât locul în sine”.

Verile la ADROGUE Micul argentinian crește în vila La Rosalinda din orășelul Adrogué, aproape de Buenos Aires, pe care familia lui o închiria pentru vacanță, simțind mirosul de eucalipt și căldura sufocantă. O asculta pe mama lui, Leonor Acevedo Suárez, citindu-i și istorisindu-i micului Jorge poveștile pe care le auzise și ea, la rândul ei, în copilărie. Tot datorită ei, care îi vorbește neîncetat despre Buenos Aires, copilul

Cu toată fascinația exercitată tot timpul asupra lui de capitala Argentinei, cu toată mitologia ei, Jorge Luis Borges avea să locuiască în mai multe orașe. Nu doar orașele imaginare atât de spectaculoase din povestirile lui, nu doar cetăți dispărute și misterioase spații inventate, ci și orașe reale. Iată-l pe copilul care vorbea perfect spaniola și engleza și îl citea pe Shakespeare în original ajungând la Geneva, unde s-a mutat cu familia, și mergând la Collège de France, unde învață franceza și-și ia bacalaureatul și unde se va întoarce cândva, târziu, la sfârșit. Iată-l apoi la Lugano, la Barcelona, la Sevilia sau la Madrid. Scrie poezie, proză și eseu, citește și, mai ales, recitește. Recitirea, susține el, e fundamentală și asta îi va sfătui mai târziu pe toți cei care vor dori să-l asculte, la conferințe și lecturi publice: să citească, dar mai ales să recitească.

Boala de ochi „A venit încet, ca un asfințit de vară”, așa povestea scriitorul argentinian că l-a cuprins orbirea, cumplita boală care îl lovise și pe tatăl său, infirmitatea pe care el însă avea s-o convertească în altceva. „Cum am descoperit treptat că orbesc, n-a existat un moment anume care să mă afecteze. Eram bibliotecar-șef la Biblioteca Națională și-am început să-mi dau seama ca sunt înconjurat de cărți fără litere.

Apoi prietenii mei și-au pierdut chipurile. Apoi am descoperit că nu e nimeni în oglindă”, citim în același volum „Borges la 80 de ani”. Negrul și roșul devin pe veci inaccesibile în viața reală a Borges, pentru care existența se derulează câteva decenii mai ales în alb și gri, singurele culori pe care le mai poate desluși. Asemenea străbunicului, asemenea bunicii paterne, asemenea tatălui, și Borges va muri orb. * Personalitatea tatălui este împletită în firul care îl leagă pe scriitor de Geneva, de Elveția, tărâm al rațiunii, al toleranței și al armoniei, ținut pe care îl cunoscuse în tinerețe datorită părintelui sau. La sfârșitul vieții, bolnav,

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 12

Borges se întoarce la Geneva, spre disperarea curioșilor, printre care gazetari din țara natală, care nu-i văd cu ochi bun plecarea și bănuiesc că e ceva putred la mijloc. Scriitorul adulat și aclamat, care publicase cărți admirate în toată lumea, condusese Biblioteca Națională a Argentinei, conferențiase pe mai multe continente și avea să rămână în istoria literaturii se întoarce în acest oraș al tinereții cu mai multe cărți pe masa de lucru. Moartea lui, survenită pe 4 iunie 1986, la câteva luni de la căsătoria cu asistenta sa, nu este însă un sfârșit, ci doar o scenă de viață dintr-un destin în care lucrurile nu sunt atât de simple. Iată cum explică Edwin Williamson în volumul amintit întoarcerea finală în orașul elvețian: „La momentul acela, mai mult decât oricare alt loc, Geneva era locul în care Borges își putea modela viața în forma pe care o căutase – își putea converti moartea într-un «număr de magie» care să facă o legătură între Buenos Aires, orașul lui natal, și Geneva, cea mai prețioasă dintre patriile lui virtuale. Și a sigilat acest sens simbolic țesând o ultimă idilă de fericire cu María Kodama, femeia care îi oferise iubirea mântuitoare pe care o căuta mereu și care mereu îi fusese refuzată. Borges, «țesătorul de vise», se întorsese la Geneva ca să intre iar în pântecele timpului și să le dea o nouă viață tuturor viselor, înainte de a pătrunde pe poarta morții în orice va fi fiind dincolo de ea – neantul, poate, sau Dumnezeu, sau o altă dimensiune a ființei din alcătuirea desfășurată a cosmosului”.

Sofia Gelman Oameni suntem La ora la care formulez tableta mea pentru Jurnalul Israelian - care are să apară joi, 25 martie - ne aflăm în totală incertitudine în ceea ce privește rezultatul alegerilor. Circulă diferite zvonuri, cu speranțe formulate și îndreptate către binele subiectiv al fiecăruia. Lumea consideră că este bine informată, dar, adevărul este că nu se pot prevedea câștigătorii scrutinului actual (al patrulea !!!). Eu personal, îmi doresc ca toți cei care au dreptul la vot să participe la sărbătoarea libertății și a democrației iar atunci, dacă e să dăm, crezare lui Joseph de Maistre, ne vom putea liniști cu aserțiunea potrivit căreia „orice națiune își are conducătorii pe care îi merită…”

Cu Dana Ionescu – Metropolis

Silvina Ocampo mi-a spus că un poet are nevoie să scrie și versuri proaste.

Altfel, celelalte nu pot ieși în evidență…

Numai poeții de mâna a doua scriu doar versuri bune. Măcar din politețe, trebuie să ai și versuri proaste. – Jorge Luis Borges

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 13

ヌドゥル・ジャポネス

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 14

Istoria unei meserii care dispare Primii anticari Primii anticari – numiți și “hârțogari” - au apărut pe la noi abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Cel dintâi anticar a fost Aron Zwiebel, un bătrân negustor de mobilă care a devenit “vânzător de cărți vechi” datorită unei întâmplări: “A găsit, într-o zi, vreo câteva cărți vechi, printre care și una dintre cele dintâi tipărite sub domnia lui Matei Basarab, și a cărei valoare el nici nu putea s'o bănuiască.

Peste câtva timp, un boier mare ( se crede că ar fi fost chiar bătrânul Ion Brătianu) s'a dus pe la el, și văzând cartea aceea aruncată pe-o poliță, l'a întrebat cât cere pe ea.

- Douăzeci de galbeni! - i-a răspuns Zwiebel râzând, fiind convins că “hârțoaga" aceasta nu face nici un ban de cinci.

Dar mare nu i-a fost mirarea când boierul, foarte serios, după ce s'a mai uitat odată la carte, a scos și i-a dat cei 20 de galbeni ceruți, o sumă enormă pe atunci, ba chiar și pentru timpurile de azi! Înțelegând ce folos s'ar putea trage din comerțul cu “hârțoagele", comerț pe care nu-l exploatase încă nimeni în țara noastră, Zwiebel s'a lăsat de mobile și s'a apucat de anticărie. Treburile au mers bine, foarte bine chiar, așa că a fost nevoit să-și ia ca ajutoare pe fiul său Mendel și pe nepotul său Amen.”(1) Pohl - un celebru anticar de altădată

Un alt anticar celebru a fost Leon Alcalay, cel care în anul 1864 "și-a făcut două dulapuri pe care le-a umplut cu cărți și le-a așezat în locul viran de la întretăierea Podului Mogoșoaiei cu bulevardul nou ce se deschisese de curând, numit mai târziu B-dul Elisabeta”(2).

Interesant e faptul că celebrul librar și anticar de mai târziu a învățat să scrie și să citească abia după ce s-a apucat de afacerile cu cărți. Negustoria lui cu cărți a prosperat, astfel încât prin anul 1883 Leon Alcalay avea un întreg șir de librării și de anticariate în clădirea "Hotel de Boulevard". Demn de interes este faptul că Leon Alcalay a editat și a publicat celebra serie de cărți ieftine din "Biblioteca pentru toți", cărți pe care le-a răspândit în toată țara. În timp, concurența a devenit acerbă și în acest domeniu: pe la sfârșitul secolului al XIXlea, pe bulevard, între Universitate și Calea Victoriei, se înșirau una lângă alta, nenumăratele prăvălii și tarabe de scânduri ale anticarilor. Iar în dialogul dintre anticari și cumpărătorii de cărți regula de bază era tocmeala: “- Cât vrei, Pinath, pe cărticica aceasta?

- Asta e o carte bună. Costă un franc.

- Cu cinci parale o dai?

- Scoate 20 de bani și ia-o!”

Bibliofilul cleptoman Un anticar celebru din perioada interbelică era Herman Pach. El își avea prăvălia deschisă în “Pasagiul Vilacros” la nr. 4. Despre el se știe că era – alături de fratele său Iuliu – unul dintre anticarii preferați ai lui Nicolae Iorga. „Într'o zi - îmi povestea anticarul Herman Pach - a venit pe la mine un oarecare domn, îmbrăcat cu o pelerină largă, un domn bine dealtfel, dar care, crezându-se neobservat, a “învârtit" o carte de valoare și a pus-o sub braț. Mie, drept îți spun, mi-era rușine de rușinea lui. De aceea, când el a vrut să plece (sub pretext că n'a găsit nimic interesant), ca să nu-i spun pe față că a furat, i-am spus:

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 15

Taraba unui anticar "Casa anticarilor" - pe scuarul din spatele clădirii Grand-Hotel - 1934

- Regret domnule, dar nu pot să vă dau această carte cu prețul oferit de dvs.

- Cum? Nu poți s-o dai? - mi-a răspuns el tare intrigat. Nu poți s-o dai ?!?... Atunci, atunci… nici eu nu pot să dau mai mult! - și înapoindumi-o, a dat buzna afară pe ușă, fără ca să zică măcar “bună ziua"…

George Ranetti și anticarii Anticarul Iancu Eskenasy-Cociu își avea prăvălia de cărți vechi în clădirea “PalaceHotel” din bulevardul Elisabeta. Aici își vindea cărțile George Ranetti, celebrul umorist și redactor al revistei “Furnica”, în timp ce era student la… drept: “Ranetti, de mic dădea semne că are să fie un mare umorist. Asta se putea vedea din toate vorbele și faptele lui.

Printre ciudățenille lui era și pasiunea pentru pistil (notă: pastă de fructe, uscată în formă de foaie groasă). De aceea, își vindea cărțile pentru a-și procura cu banii luați pe ele bunătatea preferată. Toată ziua mesteca la pistil, făcea versuri ce miroseau a băcănie, hoinărea cu alți ștrengari în loc să frecventeze mai asiduu facultatea de drept la care era înscris. Observațiile, și chiar păruielile părinților (ziceau gurile rele) nu ajutaseră la nimic.

- Din ce-o să trăiești, când te-i face mare? îi zicea uneori tată-său, disperat de lenevia lui Georgică.

- Din cărți! – îi răspundea acesta.

Imediat dovada: se ducea la anticarul Isac Eskenasy-Cociu și îi lăsa pentru câțiva lei toate cărțile lui de drept. Când însă îl lua tatăsău la răfuială în serios, ori când începea mamă-sa să se vaite și să plângă (îngrijorată cum era de viitorul problematic al fiului ei), Georgică Ranetti se ducea îndărăt la anticar: - Cociule -îi zicea – tătița, pentru că iar ți-am bazardat terfeloagele alea, mi-a făcut hai în cap și tobă din spate. Na-ți dar francul înapoi și fă același lucru față de mine, cu cărțile de ieri.

- Păi, le-am vândut, dragă Gică!

- Atunci… mă duc să-i spun să se scarmene iar la chimir, zgârcitul dracului!...

Peste cel mult o săptămână, prefăcea iarăși în pistil noile cărți pe care i le cumpărau părinții…”(1) Arta de a fi anticar

Tot anticarul Herman Pach îi destăinuia ziaristului “Ilustrațiunii române” câteva dintre secretele negustoriei cu cărți: “- Nu sunt anticar de ieri de-alaltăieri – îmi mai spunea același negustor; de aceea pot să cunosc imediat pe amator, ba chiar ghicesc ce'l interesează și uneori aș putea chiar spune care-i e gradul de cultură. Clientul întâmplător, ocazional, se cunoaște prin felul de prezentare; "amatorul” însă, e foarte curios. Uite d-ta de pildă: Când intri în prăvălie, nu apuci să dai bună ziua, că ți-ai și aruncat ochii pe un raft de cărți. Eu, la rândumi, nu te slăbesc din ochi: te studiez... Zău!

Ce ciudați sunteți dvs. amatorii, toți!...

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 16

Unde Suntem?

Anticariatul lui Herman Pach

Când găsiți o carte care vă interesează, fie că o căutați, fie dați peste ea din întâmplare, vă ghicesc după față, care e, în cazul acesta, o întreagă simfonie. Prin ochi vă trece un fel de fulger, gura face jocul mușcării buzelor… șiapoi stingeți focul din privire, faceți pe mortul.

Suciți cartea, o răsuciți, o frunzăriți, o puneți la loc ca și cum n-ați vrea s-o luați, pentru a nu-mi atrage atenția asupra ei… Vă duceți la altele, apoi vă-ntoarceți iar la ea, o reluați cu dispreț, cu o strâmbătură, suflați praful de pe ea… Vă face scârbă! O cercetați mult, pe toate fețele, spre a vedea dacă nu-i lipsește ceva; șiapoi, după toate ferelile acestea, vă-ntoarceți încetișor, veniți cu intre degete, cu un aer, nu știu cum să-i zic, ca și cum ați gândi: “O! Nu-i cine știe ce de capul ei! Totuși, o s-o iau ca să nu ies cu mâinile goale din prăvălia omului ăstuia, pe capul căruia am stat atâta timp!". Și-mi întindeți hârțoaga aceea, întrebându-mă (dar cu fața întoarsă spre altele și parcă cu gândul aiurea): "Cât ceri pe fleacul ăsta, domnule Pach ?". Dacă vă cer 70 de lei, oferiți 30. La 35 sau la 40 am făcut târgul. Iată, așa!

Spune și d-ta dacă n-am dreptate!

A trebuit să recunosc că avea!”(2) _______________________________ Surse: (1) articolul “Anticarii noștri” – semnat “Dt.” – publicat în revista “Ilustrațiunea Română” din 19 iulie 1933 (2) George Potra – “Din Bucureștii de altădată

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 17

Ovidiu Pecican Gânduri despre proză și prozatori EXISTĂ CEVA nou în proza românească actuală față de viguroasa moștenire dinainte?

Sunt trei decenii de când cenzura ideologică totalitară a fost abolită și de când scrisul nu mai întâmpină opreliști brutale. A adus oare această schimbare ceva nou în literatura romancierilor și a autorilor genurilor prozastice scurte?

Câteva lucruri pot fi, fără îndoială, observate.

Cel mai vizibil dintre ele este reticența cu care destule edituri mari publică autori români.

O simplă aruncătură de privire înspre rafturile și tarabele din librării sau de pe la târgurile de carte dezvăluie raportul defavorabil scrisului de acasă față cu traducerile. De decenii bune, edituri prestigioase își întemeiază câștigurile pe comercializarea unor autori și cărți notorii din literatura universală a momentului.

Dacă „traducțiile nu fac o literatură” în secolul al XIX-lea, s-ar părea că o fac, așadar, în veacul al XXI-lea. Va fi fiind acesta unul dintre rezultatele globalizării? Aceasta din urmă este un proces complex, cu componente informaționale, tehnologice, sociale, politice, economice și culturale, dar nu sunt motive de a presupune că vizează și creativitatea și asumarea propriei identități culturale și naționale. Nu este deloc rău să fim la curent cu marile nume și titluri premiate și traduse într-o sumedenie de limbi.

Dar să așezăm în penumbra lor, în permanență, cartea de proză na țională nu este, cu sigu ranță, premisa care să conducă la afirmarea vreunui scriitor al locului pe scena literară inter națională.

Această conduită tacită a unora dintre editorii noștri este atât de înrădăcinată, încât atunci când unul dintre competitorii la titlul de cea mai bună editoră națională a lansat coerent o duzină de nume noi, tinere, din noile contingente literare, în jurul anului 2000, lucrul a părut neobișnuit și a stârnit entuziasmul chiar înainte de a se ști cât de meritorii erau noile nume și romanele respective.

Romanele, așadar... Mă refer la ele fiind că preferința pentru ele este o altă trăsătură a

pieței noastre de carte. Într-o țară în care tradiția epică a însemnat, în modernitate și în contemporaneitate, mai mereu, în primul rând proză scurtă, astăzi se va găsi cu greutate un editor prezent în librării care să publice schițe, nuvele și povestiri.

Preferința pentru roman a celui care investește în producția de carte o precedă pe cea a cititorului și, oarecum, i-o precondiționează acestuia. În țara lui Slavici, Delavrancea, Caragiale, dar și în cea a lui Nicolae Velea, a lui Mircea Nedelciu și a atâtor povestitori de talent, astăzi genul comprimat întâmpină vizibile obstacole în afirmarea propriei vitalități. Autorii de schițe, nuvele și povestiri riscă să rămână doar prin paginile revistelor.

Apetența pentru bref este oarecum depreciată, când nu de-a dreptul reprimată, pentru a se face loc narațiunii ample. De unde pentru Creangă a scrie lung însemna că nu a avut vreme să scrie scurt, s-a ajuns ca astăzi virtutea prin excelență în materie de epică să în sem ne desfășurarea vastă, pe îndelete, a poveștilor.

Cu toate acestea, anii de după totalitarism au însemnat și în planul scrisului prozastic o afirmare deloc timidă de energii creatoare.

Chiar dacă lipsește deocamdată o perspectivă suficient de clară și de așezată pentru a estima sub raport valoric cât mai precis ceea ce a apărut în ultimele trei decenii, se poate spune fără teama de a greși că un număr mare de autori activi produce anual romane dintre care destule merită atenție. Ca fenomen simptomatic și de relevanță statistică este de remarcat faptul că o serie de nume feminine rețin atenția într-o înșiruire de autoare de romane românești. Gabriela Adameșteanu, Simona Antonescu, Ruxandra Cesereanu, Mariana Gorczyca, Florina Ilis, Dora Pavel, Marta Petreu se bucură de o bună receptare, dar roman demn de tot interesul au scris și alte scriitoare, precum Ana Blandiana, Mariana Codruț, Liliana Corobca.

Ca o particularitate suplimentară a acestei vârste a scrisului național se observă că apetența pentru roman o exprimă destui poeți:

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 18

Mircea Cărtărescu, Gellu Dorian, Nichita Danilov, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Pantea, Adrian Popescu, Matei Vișniec sunt doar câțiva dintre cei care ilustrează prin cărți bine primite categoria despre care vorbesc aici (alăturânduse unora dintre cei deja menționați mai sus).

Se poate găsi o corelație între surpriza adusă de poeții optzeciști germani din Banat, cu o lirică descinzând din B. Brecht și manifestând gust pentru proza cotidianului, programul Cercului Literar de la Sibiu, pentru care resurecția baladei a însemnat redescoperirea epicului (în versuri) și această inedită „migrare” înspre specia literară preferată din cadrul altui gen.

Dar tot așa de bine este posibil ca precedentele evocate aici să nu îndatoreze generația actualmente activă de literați în niciun fel, dinamica semnalată ținând mai cu seamă de contextual. În orice caz, ca o observație cu un caracter general, fie și vagă, constat că nivelul calitativ al producției de romane românești este ascendent, astăzi găsindu-se mai multe nume și titluri memorabile în proză decât în trecut.

Dintre cei mai prolifici autori în domeniu i-aș pomeni pe Gheorghe Schwartz (cu megaromanul în unsprezece volume Cei o sută), pe Nicolae Breban, pe Radu Țuculescu, pe E. Uricariu și pe Stelian Tănase, pe Dan Stanca, neuitând să atrag atenția asupra faptului că printre scriitorii cu o largă desfășurare se cuvin avuți în vedere și Teo Moldovan, cu romanele sale expandate, aluvionare, și pe Anamaria Borlan (autoarea seriei de cinci romane fantastice, Aripi albastre).

Amalia Lumei, reinterpretare fotografică a unei cărți-obiect Din revista La Mongolul no 5

Pessah Sameah! cu Editura SAGA !

Cu ocazia sărbătorii de Pessah 2021 oferim cadou cititorilor JURNALULUI ISRAELIAN cartea ebook (pdf) ilustrată aici: Solicitați pe email: gadrian40@gmail.com

Între timp, proza română vie – biologic și biografic vorbind – continuă să piardă din protagoniștii ei. Nicolae Balotă, Augustin Buzura, Alexandru Vlad sunt numai câteva nume care dau seama de valoarea și anvergura literară a celor care până mai ieri erau activi și care între timp au trecut Styxul. În acest fel, creațiile lor se istoricizează, devin pagină de istorie literară, permițând contemplarea lor din perspectiva integralității operei personale și încurajând emiterea de judecăți critice mai sigure.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 19

Amalia Lumei în dialog cu LASZLO ALEXANDRU

DESPRE DANTE – Dragă Alex, îmi povesteai odată că, fiind cu un prilej la spital, cu ani în urmă, îți recitai singur, spre a da sens clipelor de așteptare ale însănătoșirii, care venea în ritmul ei, treptat, cânturi din Divina Comedie de Dante Alighieri.

Mi s-a părut încă de pe atunci pe cât de remarcabilă, pe atât de uimitoare compania poetică pe care ți-o aleseseși. Cum s-a produs impactul capodoperei respective asupra ta?

Când?

– Dragă Amalia, sînt emoționat că evoci, în deschiderea conversației noastre, un episod al meu de cumpănă de acum 20 de ani. Întradevăr, am fost internat la spital, cu o problemă medicală foarte periculoasă, timp de vreo trei săptămîni. Medicul m-a avertizat că viața mea atîrnă de un fir (nu de păr, ci de venă) și n-am voie să mă mișc absolut deloc. Pe de o parte, mă apăsa programul din salon, unde se dădea stingerea la ora 21, eu fiind șoarece de bibliotecă, amator de ore mici, petrecute pe lumină, cu o carte-n mînă. Pe de altă parte, mă apăsa apropierea neașteptată a tărîmului de dincolo, în care n-aș fi dat buzna cu tot dinadinsul. Scormonind prin creier cu ce m-aș putea ține ocupat, pe întuneric, vreo cîteva ceasuri înainte de venirea somnului, am încercat să-mi reamintesc primele versuri pe italiană din Divina Comedie. Era poemul meu preferat, îl studiasem ca student, îl predam de vreo zece ani ca profesor, terținele de început mergeau de la sine. Însă apoi mă blocam, spre marea mea supărare. O luam de la capăt cu recitatul în sinea mea. A doua oară, a treia oară, a cincea oară, parcă se tot adăugau pasaje din memorie.

Dar cu goluri, care îmi provocau ciudă. Mi-am scos caietul din geanta cu efecte personale de sub pat și, la lumina felinarului de pe stradă, am început să notez fragmentele trunchiate. Iar ziua, cînd alții își schimbau pansamentele, eu comparam cu varianta din carte și completam cu litere mari, subliniind furios, cuvintele-lipsă din memoria mea. Am reușit, astfel, să învăț tot Cîntul I, pasaje ample din Cîntul III și Cîntul V. Pe urmă, am fost, totuși, externat și această

formă de comuniune cu Dante a luat sfîrșit.

Rezultatul imediat al experienței a fost că, de atunci, cînd le predau elevilor mei Cîntul I din Divina Comedie, la lectura-model a textului în primă abordare pornesc ținînd cartea sub priviri, dar apoi știu că oricum nu e nevoie, trec să mă uit în ochii lor, apoi las volumul deoparte, le văd uimirea cum li se întinde treptat pe fețe, la versul 100 ochii lor sînt marimari, iar cînd termin cu versul 136, cîteva secunde nu se mai aude nici musca.

– Ai publicat și în trecut eseuri și reflecții cu privire la trilogia dantescă. Mai apoi, te-ai apucat și ți-ai procurat câteva rafturi de comentarii la Dante și nu m-ar mira să aflu că astăzi ești cel mai avizat cunoscător de la noi al ilustrului maestru. Care este stadiul cunoașterii și aprofundării marelui florentin la ora actuală, în lume și la noi?

– Cunoașterea lui Dante, la nivel mondial, e multiformă și eteroclită, de la abordarea didactică, în școlile unde e studiată limba italiană, la abordarea artistică, în trupele teatrale care-l interpretează pe scenă sau în stradă, uneori în impresionante reprezentații one man show (Roberto Benigni), în romanele polițiste unde detectivul Alighieri trebuie să prindă criminalii din pivnițele medievale (Giulio Leoni), în desenele animate cu bătăi pe stilul ninja, cu pumni și picioare, printre monștrii infernali, și pînă la specialiștii serioși, care meditează asupra lui și-l comentează. În această ultimă sferă de activitate, iarăși, se disting diverse clasificări posibile. Unul este criteriul cronologic: anumite lucruri vedeau primii comentatori medievali ai lui Dante, care se străduiau să-i acrediteze excelența (Boccaccio); altceva subliniau criticii romantici din Ottocento, impresionați de momentele de pasionalitate biografică ale poetului sau ale unor personaje construite de el (De Sanctis, Foscolo); altceva scoteau în evidență analizele minuțioase, practicate de școala filologică florentină din secolul XX (structurată în jurul lui Michele Barbi). Centrele de studii dantești edificate, de-a lungul deceniilor, la marile universități italiene ar merita, de asemeni, un moment de reflecție. Pe plan geografic abordînd situația, există – firește — deosebiri între școala germană de filologie dantescă, cea

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 20

franceză sau cea americană, atît de activă în ultimii 150 de ani.

O situație specifică regăsim în dantologia românească, pornind de la ingenuitățile secolului al XIX-lea (Maria P. Chițu). Imediat mai apoi, lucrurile se coagulează miraculos în jurul lui George Coșbuc, poet de mare talent și genial traducător al Divinei Comedii. Versiunea poetică românească dată de el n-a fost de nimeni depășită. Mînat de entuziasmul efervescent, G. Coșbuc s-a năpustit însă și pe tărîmul exegezei, cu două ipoteze marginale, în edificarea cărora s-a implicat cu patimă, pe multe pagini. El a proclamat că, în istoria florentină medievală, Beatrice, femeia iubită de Dante, n-a existat în mod concret; ar fi fost doar un ideal alegoric, un simbol teologicofilosofic, plăsmuit în mintea poetului – ipoteză tributară dantologiei italiene din secolul al XIX-lea, ulterior complet căzută în desuetudine. El a militat pentru devansarea cu doi ani atît a nașterii lui Dante, cît și a călătoriei sale imaginare în lumea de apoi, pe baza unor complicate calcule calendaristice, întinse din antichitate pînă în etapa medievală – o bizarerie încăpățînată a poetului bistrițean.

Drumul lui Dante în cultura noastră a continuat, mai apoi, cu alte patru traduceri integrale din Divina Comedie și încă vreo patru șantiere incomplete, rămase în paragină. S-au adăugat la acestea un volum colectiv, de bună factură academică, la 700 de ani de la naștere (Studii despre Dante), o monografie informată, păcătuind totuși prin locvacitate (Al. Balaci), un manuscris despre estetica dantescă, din motive politice confiscat de Securitate (?!) și revelat la publicare, după decenii, ca fiind o banalitate (Edgar Papu), un eseu despre cosmologia fizică dantescă (H.-R. Patapievici), o acribioasă teză de doctorat despre Natura în „Divina Comedie” (Dragoș Cojocaru). După cum se vede, în mai toate situațiile a fost vorba de insistențe personale, duse – sau nu – la bun sfîrșit de intelectuali fascinați, în sinea lor, de gîndirea, arta și personalitatea poetului italian.

– După ce, mai mulți ani, ai trudit la tălmăcirea trilogiei Infernul, Purgatoriul și Paradisul, publicând-o pe blog, prin mijloace proprii, ți-a apărut, în fine, și editată pe hâr-

tie, la Editura Cartier din Chișinău. Prin ce diferă traducerea ta de celelalte, dinainte existente în română?

– Un sport pe cît de răspîndit, pe atît de zadarnic la noi a fost ca toată lumea să se întrebe: „care e cea mai bună traducere din Divina Comedie?”. Cîtă vreme încă nu s-a stabilit, definitiv, dacă o traducere trebuie să fie „frumoasă” sau „fidelă”, cîtă vreme mai circulă butada că traducerile sînt ca femeile: cele frumoase nu sînt fidele, iar cele fidele nu sînt frumoase, o ierarhie a versiunilor românești ale poemului dantesc e greu de realizat. Una (a lui Coșbuc) excelează în fidelitate, alta (a Etei Boeriu) păcătuiește prin liricizare, altele izbutesc uimitoare performanțe punctuale, scăzînd apoi incredibil în alte pasaje. Dar, în toate aceste situații, discuția s-a mutat de la poet spre tălmăcitorii săi – un demers inacceptabil. Traducătorul trebuie, prin definiție, să-și asume un rol subaltern, ancilar, în culisele operei originale, iar gloria întreagă i se cuvine autorului. De aceea am optat din capul locului să includ în lucrarea mea textul original, în italiană, segmentat pe terține, pe care să le pun în lumina încrucișată a trei reflectoare: a) o traducere de maximă fidelitate (fără pretenții poetice); b) o parafrază explicativă, pentru limpezirea mesajului denotativ și a eventualelor sale dubluri conotative; c) o sinteză de critică a criticii, pentru explicitarea profesionistă a virtuților literare, istorice, filosofice, teologice ale versurilor tocmai parcurse. Acesta fiind planul care a stat la temelia întregii construcții, m-aș bucura să nu se vorbească pe viitor despre „traducerea lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie”, ci, eventual, despre „ediția critică a lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie”.

Spun, cu modestie, că eu nu doar am redat cuvintele poetului; am orientat, de fapt, atenția cititorului.

– Aflat în situația de a-ți contempla retrospectiv munca la aceste volume, ce calități prioritare și ce neajunsuri i-ai putea găsi, la această oră a vieții și activității tale?

– Sper că această problemă se va afla în atenția comentatorilor lucrării mele. N-aș vrea să le stric bucuria: într-o direcție sau cealaltă.

– Consideri că, prin strădania ta, investiția personală de timp și energie în cunoașterea de

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 21

către români a lui Dante a luat sfârșit, în ce te privește, sau vrei ca și de aici înainte să mai dedici ore de meditație și de muncă subiectului? Altfel spus, ce urmează cu privire la Dante Alighieri, în viața ta?

– O scurtă privire în urmă se impune. În volumul A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, m-am mișcat în următoarele direcții: 1) am analizat traducerile românești din Divina Comedie: integrale (George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu), sau parțiale (George Buznea, Marian Papahagi, George Pruteanu, Răzvan Codrescu); 2) am reflectat la cercetările românești despre autorul italian (Edgar Papu, H.-R. Patapievici, Dragoș Cojocaru); 3) am inclus conferințele mele publice, de prezentare în ansamblu a Infernului, Purgatoriului și Paradisului; 4) am detaliat exemple de virtuozitate artistică din poemul dantesc (anafora dublată de poliptot, simetria, acrostihul compus din anafore etc.); 5) am examinat valabilitatea unor interpretări de autori străini despre Dante (Giovanni Papini, Jorge Luis Borges). De la prima ediție (2013), la a doua, „adăugită” (2018), cartea mea a mai crescut cu vreo 70 de pagini. În volumul de dialoguri cu scriitorul și istoricul Ovidiu Pecican, ambii autori am desfășurat o amplă panoramă à bâtons rompus asupra convergențelor ideatice și tematice dintre gîndirea lui Dante și cultura europeană, în general, literatura română, în special. În cele trei volume Lectura lui Dante, am luat la pas capodopera poetului, i-am tradus și i-am explicitat terținele, le-am trecut prin filtrul criticii prestigioase, într-o edificatoare sinteză a manifestării sale de-a lungul secolelor. Întrucît, după toate acestea, mai am peste 100 de pagini cu analize dantești necuprinse în volum(e), iar alte ipoteze insistă să-mi dea tîrcoale, da, estimez că aventura mea cu Marele Florentin va continua și în viitor. ________________________________ NR – Considerăm acest text o participare fortuită la ANUL DANTE 700, insuficient discutat în paginile Jurnalului Israelian, în acest remarcabil an culturii universale.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 22

Maria Sava

Vincent van Gogh

Iulie 1880 Dragul meu Theo ”Îți scriu cam fără tragere de inimă, căci nam mai scris de atâta timp și asta din mai multe pricini. Până la un anumit punct, ai devenit pentru mine un străin, tot așa cum sunt și eu un străin pentru tine, și poate mai mult decât îți închipui , poate c-ar fi mai bine să nu mai continuăm așa. Probabil nu ți-aș fi scris nici acum dacă nu m-aș fi simțit obligat, dacă n-ar fi fost necesar să-ți scriu, dacă, zic eu tu nu m-ai fi adus la necesitatea de a-ți scrie. Am înțeles la Etten că tu ai trimis cincizeci de franci pentru mine, ei bine, i-am primit. Desigur, fără tragere de inimă, desigur, cu un sentiment de melancolie, dar am ajuns la fundul sacului, cum altfel aș fi putut să procedez?

atunci insultat, nu dorea să ajungă un simplu executant de cărți de vizită. Acum, începuse să deseneze și își dăduse seama că era mai fericit ca niciodată atunci când desena. Cu pasiune și perseverență își petrecea zilele umplând pagini de desen cu schițe în grafit și peniță de trestie.

La sfârșitul lui august, îi scria din nou lui Theo: ”Află că sunt tocmai pe cale să schițez câteva desene mari după Millet...Ei bine, poate că, dacă le-ai vedea, n-ai fi prea mulțumit.” Îi cere lui Theo să-i trimită orice reproducere după lucrările artiștilor pe care îi aadmiră și Theo i le trimite alături de o scrisoare. Legătura dintre cei doi frați se refăcuse. Vincent desenează tot mai mult, stăpânește bine instrumentele de lucru și începe să vadă lumea cu ochi de artist. Speră că va începe să câștige bani din munca lui din care va trimite și familiei, dar, până atunci, încă mai era el în nevoie. Oare chiar va fi și el îngenuchiat de sărăcie și nu va fi capabil să se realizeze?

Iată deci că îți scriu ca să-ți mulțumesc.

După cum știi, m-am întors la Borinage, deși tata mi-a spus să rămân mai degrabă în apropiere de Etten, n-am zis nu, dar cred că am ales mai bine așa. Fără să vreau am devenit în familie un personaj nespus de suspect, oricum n-aș fi, unul care nu merită încredere, cum aș putea eu să mai fiu util cel care am ajuns să fiu? De aceea am ajuns să cred că e mai avantajos și e mai bine să plec și mai rezonabil să stau la distanță, fiind cel care sunt. E ca o năpârlire a păsărilor, timpul în care ele își schimbă penajul, aceasta este adversitate sau răutate, timpuri grele pentru noi toți ca să mai putem fi și umani. Putem rămâne în acest timp de năpârlire, putem de asemenea să ieșim înnoiți, dar toate acestea nu se fac în public, este mai greu să te amuzi, de aceea e mai bine să rămâi acoperit. Bine, fie”

Theo by Vincent

Așa își începea Vincent scrisoarea către fratele său, Theo, la sfârșitul lunii iunie când se întorsese la Borinage. Aparent, voia să-i mulțumească pentru banii primiți de la el, dar adevărul era că nu mai putea suporta înstrăinarea și nu-i era deloc ușor să-i recapete încrederea lui și familiei. Cu un an înainte, Theo îi sugerase să-și folosească talentul artistic și să devină litograf. Vincent se simțise Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 23

Theo este promovat și este numit director general al filialei Goupil din Paris, de pe Bulevardul Montmartre, numărul 19. Zona e înțesată de oameni bogați și eleganți și părinții sunt mândri de avansareaa fiului lor. Doar gândul la Vincent le întunecă bucuria și, pe bună dreptate, pentru că pleacă de la Borinage la Bruxelles îndreptându-se către un nou eșec.

Primăvara îl găsește pe Vincent la Bruxelles în atelierul pictorului Van Rappard. După Paști, se mută acasă, în Etten, și începe să deseneze în creion, în cărbune. Peste vară, vine în vizită la ei Kee Vos, verișoara lor, rămasă de curând văduvă și cu un copil de opt ani. Vincent se îndrăgostește de ea și-i cere s-o ia de nevastă, însă ea îl respinge. Vincent insistă, Kee pleacă de la ei și părinții încearcă să-l convingă s-o lase în pace. Se îndrăgostise atât de tare de ea și pentru nimic în lume nu voia să renunțe, însă în toată această vâlvătaie plină de dramatism Vincent continuă să lucreze și să-i trimită crochiurile lui Theo. Îi cere bani să meargă la Amsterdam s-o vadă pe Kee. Nici părinții ei nu sunt de acord cu această iubire pentru verișoara lui bună. Pleacă la Haga la pictorul Anton Mauve și-i cere să-l lase să ucenicească pe lângă el, dar nu stă mult nici pe lângă acesta. Împrumută 100 de guldeni de la el să-și închirieze o cămăruță și să cumpere câteva piese de mobilier decente. ”Cred că este foarte bine că te-ai instalat la Haga, îi scrie Theo și sper să fac cât pot de mult până vei putea să câștigi singur bani, dar ceea ce nu-mi place este felul cum ai plănuit să-i părăsești pe Ma și pe Pa. Pa nu poate trăi făcându-și sânge rău pentru tine. Este de datoria ta săpui lucrurile la punct cu orice preț.” Între cei doi are loc un schimb de scrisori în care fiecare își susține punctul de vedere, însă, până la urmă, fiecare lasă de la el- nu-și pot permite să se despartă.

Vincent e un copil mare care are încă nevoie de susținere. Theo îl iubește ca pe ochii din cap și știe că fără ajutorul lui s-ar pierde.

Vincent muncește din greu sub îndrumarea lui Mauve pe care îl divinizează. Trebuie să te perfecționezi, îi spune acesta și-l sfătuiește să renunțe a copia după alții și să-și ia modele adevărate, însă modelele trebuie să fie plătite. Și cu toate că Theo îi trimite bani nu sunt suficienți să-și plătească modele tot timpul.

În cele din urmă, găsește o femeie de treizeci de ani însărcinată și cu un copil de patru ani care trăia într-o sărăcie lucie. Are de asemenea o mamă și o soră tânără care ar fi dispuse să pozeze și ele. Pe femeie o cheamă Clasina Maria Hoornik. Vincent îi spune Christien sau Sien.

O învață să-i pozeze, dar din cauza ei se ceartă cu Mauve. În aprilie 1882, Vincent îi trimite lui Theo un desen reprezentând o femeie. Era un nud intitulat ”Suferință”, bine executat, tulburător, plin de melancolie. Femeia era redată exact așa cum o vedea el cu toată suferința vieții ei, dar și cu suferința lui că nu-i poate spune lui Theo cine-i Sien, că dacă ar afla Ma și Pa s-ar supăra cumplit, că din cauza ei Mauve nu voia să-l mai vadă intuind relația lor. Suferință, pentru că totul trebuia să fie ținut de ochii celolalți care l-ar fi judecat aspru. Tersteeg află de la Mauve despre relația lui Vincent cu Sien și-l amenință că-i va spune lui Theo să nu-l mai susțină material. Care era mărul discordiei? Vincent o întâlnise pe Sien pe străzi unde se prostitua, flămândă plină de mizerie și gravidă pe deasupra. O aduce acasă, dar mai înainte o duce la spital că era bolnavă. Când a întâlnit-o prima dată nici nu i-a trecut prin cap să-și lege viața de a ei. Până la urmă, consideră că suferința o făcuse să dobândească un suflet frumos și intenționa să se însoare cu ea. Îl imploră pe Theo să le spună părinților și să-i înțeleagă relația.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 24

Sien se reface și se străduiește să-i intre în voie lui Vincent mulțumindu-se cu pâine și cafea pentru munca ei de model. E o pereche potrivită pentru faptul că se acceptă așa cum sunt și nu-și încalcă unul altuia teritoriul. O vreme, Theo nu-i mai răspunde la scrisori, apoi îi spune că nu-l va abandona, că-l înțelege că trăiește c-o femeie cu un statut inferior față de al lui, dar îl roagă să nu se căsătorească cu ea.

Nu era ceva ieșit din comun ca un tânăr să trăiască cu o prostituată și el ca frate îl înțelegea. Între Paris și Haga circulă scrisorile până când, la un moment dat, Theo tace din nou.

VA URMA

Oferim pentru lectura - pe siteul Jurnalului: https://www.jurnal-israelian.com/

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 25

Joel Ozy Ascensiunea și Declinul Familiei Ephrussi Edmund de Waal (Profesor de ceramică la Univ.Westminster) descendent al familiei Ephrussi, descrie în cartea sa“ Iepurele cu ochi de chihlimbar “ povestea unei misterioase moșteniri de familie care a scapăt ca prin minune timpurilor. Moștenirea foarte valoroasă , cu valoare muzeistică, cuprinde 264 sculpturi miniaturale japoneze (netsuke) executate din materiale valoroase: fildeș, lemn de Buxus (subțire, foarte dens,omogen) și chihlimbar.

Povestea moștenirii ne conduce la cunoașterea istoriei familiei de evrei Ephrussi cu rădăcini în Odesa la sfârșitul sec.18.

Părintele (patriarhul) familiei: Charles Joachim(Chaim) Ephrussi (n.1793) a avut 3 fii(Leon,Ignaz,Michel) și de la ei mulți descendenți care se vor împrăștia în Paris, Londra, Tokyo, Mexic, Madrid, Viena.

Parte dintre ei vor fi parteneri de afaceri ai familiei în Viena.Familia se va îmbogăți prin comerț cu grâu speculat prin bursa (a face bani din bani),tranzacții imobiliare și comerciale și ulterior înființarea primei bănci în Odessa anului 1830 care ulterior va avea afaceri comerciale cu Viena și Paris. Încă din 1842 Joachim Ephrussi devine unul dintre cei mai bogați antreprenori din Odessa. Familia face și donații pentru cauze caritabile. Averea familiei va crește considerabil în timpul Războiului din Crimeia(1853-56) când vor emite “obligații de

război” , iar în Războiul Franco-German (187071) prin aprovizionarea cu cereale a trupelor Franceze. În anul 1855 din cauza creșterii antisemitismului rusesc și a pogromurilor (1821,1859,1871) familia și-a mutat centrul vieții de la Odessa la Viena unde construiesc banca internațională Ephrussi&comp cu sucursale la Paris și Londra. Tranzacțiile comerciale în această perioada sânt în plină ascensiune. În Viena anului 1855 erau aproape 8000 de evrei.În anul 1867 Împăratul Franz Josef acordă evreilor drepturi civile și numărul evreilor ajunge la 145000(evrei veniți după pogromurilor din Galiția). Este perioada de prosperitate a Vienei în toate domeniile și evreii se găsesc în procente mari ca medici (59%), în finanțe (71%), avocați (65%), actori, poeți,ziariști (50%). În această perioadă evreii sunt văzuți ca vampiri (mult capital este în mâinile lor), antisemitismul vienez devine agresiv(simțit pe străzi și-n universități).

Această situație are ca efect frecvente sinucideri și convertiri. Primarul Vienei Lueger acuzat de prietenii cu evreii face celebra declarație: “Eu hotărăsc cine-i evreu”. În 28.1.1914 arhiducele Franz Ferdinand (moștenitorul tronului) este asasinat la Sarajevo de un naționalist Sârb și Austria devine teatrul unor evenimente cruciale. Începe un lanț de războaie (Serbia, Rusia) și-n plus moartea Împăratului Franz Josef(21.11.1916), semnarea armistițiului cu Aliații (4.11.1918) urmat de dizolvarea Imperiului Austro-Ungar (3.11.1918). Dezmembrarea Imperiului a condus la un colaps economic,lipsă de alimente,vânzări de bănci,fabrici,moșii,opere de artă. Evreii au fost primii cumpărători.

Antisemitismul a crescut, se aude ”evreii poluează aerul”, se cere expulzarea lor. Familiei Ephrussi, parte a puterii înfrânte în război, li s-a confiscat averea din Londra și Paris.

Afacerile merg prost, dar viața familiei se desfășoară în bogăție în clădirea teatrală (Palat)construită la inițiativa lui Ignaz Ephrussi după planurile arhitectului Hansen între 186973 în centrul Vienei pe Ringstrasse ,alături de

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 26

noile clădiri publice ale orașului: tul,Universitatea, Opera.

Parlamen-

Acest palat, construit în timpul domniei Împăratului Franz Josef, arată intenția familiei de a se asimila locului. În acest palat (care a supraviețuit timpului) copiii familiei crescuți cu dădace vieneze și bone londoneze, se jucau cu sculpturile miniaturale (netsuke) scoase cu grijă dintr-o vitrină specială. În 1938 Viena devine un oraș haotic,se vorbește de un Plebiscit pentru o Austrie liberă, dar presiunea Germaniei conduce la alegerea unui ministru pro-hitlerist.

Ulterior trupele Germane trec granița,nemții intră pe străzile Vienei și-n Palatul familiei Ephrussi pe care-l jefuiesc. După următorul Plebiscit Austria se alipește Germaniei, evreii își pierd averile și mulți sunt trimiși la Dachau.

Familia Ephrussi este jefuită de averile imense acumulate (pierd băncile) și cei care apucă să iasă din țară se împrăștie prin lume.

Apusul dureros al acestei familii face parte din lanțul încercărilor de asimilare și al altor familii evreiești de a lungul timpurilor și nu numai în Austria. Palatul Vienez al familiei Ephrussi este și astăzi la fel de majestos. Viena s-a împăcat cu istoria dureroasă a trecutului său evreiesc. În 2018 Viena se pregătea pentru deschiderea unui muzeu în Palatul familiei cu

mobilierul și biblioteca încă existente. Lucrările de artă din Palat au dispărut. În cinstea evenimentului s-a editat un album omagial care conține descrierea arhitecturii Palatului și a decorațiunilor interioare(pereți, tavan). Acest muzeu va păstra amintirea familiei Ephrussi generațiilor viitoare. Din acest muzeu vor lipsi cele peste 40 de tablouri ale pictorilor: Degas, Renoir, Manet, Monet, Pissaro, colecționate de Charles Ephrussi (n.1849) mare iubitor al artei impresioniste.

Charles stabilit la Paris era un cunoscut critic de artă, istoric de artă și redactorul unei Gazete de artă. Charles este și cel care a adunat colecția de netsuke japoneze.

Paul Mircea Goreniuc Artă monumentală în USA

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 27

Marius Gîlea

Despre improvizaţie * Aşa cum în tipul de teatru, numit generic Commedia dell’Arte se improvizează după reguli precise, bine stabilite, tot la fel, atât în teatrul realist cât şi în teatrul de mască, improvizaţia comică are la bază anumite reguli universale, pe care marele filozof francez Henri Bergson le-a teoretizat şi sintetizat în celebra lucrare „Teoria râsului”1.

Aserţiunile gânditorului francez se constituie ca un punct de referinţă pentru oricine doreşte să studieze acest vast domeniu al teatrului. Tocmai de aceea nu puteam ocoli acest studiu.

Filozof idealist, Bergson considera că lumea cunoaşte o evoluţie ascendentă (denumită de el „evoluţia creatoare”), o devenire neîntreruptă, determinată de un principiu spiritual, mistic: „elanul vital”. Procesul devenirii se desfăşoară în cadrul unui timp rupt de materie şi de mişcare, denumit de Bergson „durata pură”.

Absolutizând devenirea, curgerea continuă a fenomenelor şi considerând gândirea raţională ca o abordare mecanică, convenţională a realităţii, Bergson neagă în mod relativist autenticitatea şi însăşi posibilitatea cunoaşterii ştiinţifice.

Noţiunea fundamentală a gnoseologiei bergsoniene este „intuiţia”, concepută ca o capacitate iraţională de a sesiza nemijlocit adevărul prin contopirea eu-lui cu elanul vital. Iraţionalismul lui a exercitat o mare influenţă asupra filozofiei literaturii şi artei din prima jumătate a sec. XX. Claritatea cu care sintetizează Bergson ceea ce arta folosea în mod empiric de secole, impresionează puternic iar observaţile acestuia însoţesc permanent, ca un fir roşu, creaţia artistică şi pedagogică în timpurile moderne.

Filozoful francez, în încercarea de a elabora o teorie a râsului, nu îşi propune să închidă comicul într-o definiţie, el vede în comic, înainte de toate, un „lucru viu”; de aceea tratează subiectul cu respectul datorat vieţii. El prezintă mai întâi trei observaţii pe care le

consideră fundamentale. Ele se referă mai puţin la comicul în sine, cât la locul unde acesta trebuie căutat.

Prima aserţiune ar fi că nu există comic în afara a ceea ce este cu adevărat omenesc. Mai mulţi sunt cei care au definit omul drept “un animal care ştie să râdă”. Ar fi putut, la fel de bine, să-l definească drept un animal care provoacă râsul; deoarece, dacă un alt animal sau un obiect lipsit de viaţă declanşeză o astfel de reacţie, acest fapt se datorează asemănării cu omul, prin efigia pe care omul o imprimă sau prin tipul specific de folosinţă.

Apoi ar trebui remarcată, susţine gânditorul, insensibilitatea care însoţeşte de obicei râsul.

Despre comic se poate afirma că nu-şi poate produce efectul de şoc decât cu condiţia de a se năpusti din senin asupra unei suprafeţe sufleteşti cuprinsă în mod statornic de calm, unificată. Indiferenţa este mediul său natural.

Râsul nu are un duşman mai mare decât emoţia. Putem râde de o persoană care ne inspiră milă, doar dacă, pentru câteva secunde, înăbuşim acea milă. Comicul necesită, pentru a produce întregul său efect, ceva asemănător unei anestezii de moment a inimii. El se adresează inteligenţei pure.

Această inteligenţă trebuie să rămână neîncetat în contact cu alte inteligenţe. N-am mai gusta comicul, dacă ne-am simţi izolaţi. Se pare că râsul are nevoie de un ecou. Nu este un sunet articulat, net, desăvârşit: este ceva care ar vrea să se prelungească, repercutându-se din aproape în aproape, ceva care începe cu o izbucnire puternică, pentru a se continua prin rostogoliri, asemenea tunetului în munţi. Şi totuşi această repercutare nu trebuie să se prelungească la infinit. Ea poate să-şi croiască drum în interiorul unui cerc pe atât de larg pe cât vrem; cercul nu rămâne mai puţin închis.

Râsul nostru este totdeauna râsul unui grup.

Pentru a înţelege râsul, trebuie să-l plasăm în mediul său natural, care este societatea, trebuie să-i determinăm funcţia lui utilă, care este o funcţie socială.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 28

Punctul în care converg cele trei observaţii este următorul: comicul se va naşte atunci când oameni reuniţi în grup îşi vor dirija întrega atenţie asupra unuia dintre ei, înăbuşindu-şi sensibilitatea, într-un exerciţiu solitar al inteligenţei.

Comicul formelor Bergson dă câteva exemple. Un om aleargă pe stradă, se împiedică şi cade: trecătorii râd.

Nu schimbarea sa bruscă de atitudine determină râsul, ci ceea ce este involuntar în schimbarea produsă, stângăcia sa, rigiditatea sa. Într-o farsă de atelier, o persoană îşi înmoaie pana în călimară şi o scoate plină de noroi, crede că se aşează pe un scaun solid, dar se întinde pe parchet; acţioneză anapoda sau funcţionează în gol. Ceea ce este rizibil şi întrun caz şi în celălalt este o anumită rigiditate de ordin mecanic, acolo unde am vrea să găsim supleţea atentă şi flexibilitatea vie a unei persoane. Singura deosebire între cele două cazuri este că primul se produce de la sine, în timp ce al doilea a fost obţinut în mod artificial.

Comicul este accidental, rămâne la suprafaţa persoanei. Cum va penetra el în interior? Va trebui ca rigiditatea mecanică să nu mai aibă nevoie pentru a se revela de un obstacol aşezat în faţa sa de hazardul circumstanţelor sau de răutatea omului. Va trebui să-şi extragă din propriile străfunduri, printr-o operaţie naturală, ocazia fără încetare reînnoită de a se manifesta în exterior. Să ne imaginăm o minte care s-ar concentra întotdeauna asupra a ceea ce tocmai a săvârşit şi niciodată asupra a ceea ce săvârşeşte. Să ne imaginăm o anumită neelasticitate nativă a simţurilor şi a inteligenţei, care ne face să continuăm să vedem ceea ce nu mai există, să ascultăm ceea ce nu se mai aude, să spunem ceea ce nu se mai potriveşte, în sfârşit, să ne adaptăm la o situaţie trecută şi imaginară, când s-ar cuveni să ne pliem pe realitatea prezentă. Comicul se va instala de acestă dată în însăşi persoana respectivă: persoana este cea care îi va furniza totul, materie şi formă, cauze şi ocazie. Acest personaj este distratul. Prin distracţie, poate că

nu ne aflăm chiar la sursa comicului, dar ne situăm într-un anumit curent de fapte şi idei care provin direct de la sursă. Ne afăm în acest moment pe una din marile pante naturale ale râsului. Dar efectul distracţiei poate fi la rândul său amplificat. Să presupunem că un anumit personaj a făcut din romanele de dragoste sau cavalereşti lectura sa de căpătâi. Atras, fascinat de eroii săi, îşi detaşează şi îşi fixează, puţin câte puţin, gândirea şi voinţa, în lumea lor.

Acţiunile sale sunt distrageri. Este situaţia lui Don Quijote. Aceste spirite himerice, aceşti exaltaţi, aceşti nebuni într-un mod atât de ciudat rezonabili, ne fac să râdem datorită faptului că ating în noi aceleaşi corzi şi acţionează acelaşi mecanism interior ca şi victima unei farse de atelier sau trecătorul care cade în plină stradă.

Ceea ce rigiditatea ideii fixe reprezintă pentru spirit este echivalent cu ceea ce reprezintă anumite vicii pentru caracter. Fără îndoială, există vicii în care sufletul se instalează profund, cu întreaga încărcătură de putere fecundatoare pe care o poartă în sine, vicii pe care le antrenează într-un cerc de transfigurări mişcătoare; acestea sunt viciile tragice. Dar viciul care ne va constrânge să fim comici este, dimpotrivă, cel care ne va fi adus dinafară, precum un cadru gata pregătit în care ne inserăm pe noi înşine. El ne impune rigiditatea sa în loc să împrumute ceva din supleţea noastră. Arta poetului comic constă în a ne face să cunoaştem acest viciu atât de bine, în a ne introduce, pe noi, spectatorii, adânc în intimitatea sa. Deci şi în acest caz este vorba de o specie de automatism care ne face să râdem.

Este un automatism foarte apropiat de simpla distracţie. Va fi suficient, pentru a ne convinge, să remarcăm că, în general, un personaj este comic în exact aceeaşi măsură în care se ignoră pe sine. Comicul este inconştient, se face invizibil pentru el însuşi, devenind vizibil pentru toată lumea. Un defect ridicol, din clipa în care se simte ridicol, caută să se modifice, cel puţin în exterior. Acesta este sensul în care râsul pedepseşte moravurile. Prin teama pe

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 29

care o inspiră, râsul reprimă excentricităţile, tot ce ar mai putea rămâne din rigiditatea mecanică de la suprafaţa corpului social. Râsul nu constituie deci o revelaţie a esteticului pur, pentru că el urmăreşte (inconştient şi chiar în mod imoral în multiple cazuri particulare) un scop util, de perfecţionare generală.

Bergson îşi pune întrebările “Ce este o fizionomie comică? De unde provine o expresie ridicolă a feţei? Şi ce deosebeşte, în acest punct, comicul de urât?” El propune mărirea efectului până la a face vizibilă cauza: “Să agravăm, deci urâţenia, să o împingem până la diformitate şi să vedem cum vom trece de la diform la ridicol”. Atenuând diformitatea rizibilă, va trebui să obţinem urâţenia comică. Când vorbim despre o frumuseţe sau despre o urâţenie expresivă, este vorba despre o expresie stabilă, dar pe care noi o ghicim mobilă.

Automatism, rigiditate, pliu contractat şi păstrat, iată prin ce anume o fizionomie ne face să râdem. Dar acest efect câştigă în intensitate atunci când putem să punem aceste caractere în legătură cu o cauză profundă, cu o anumită distracţie fundamentală a persoanei. *UNATC PRES

Dominic Diamant - PASTILE

Am terminat lectura celor zece scrisori din vol. „Despre destin” de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu cu satisfacţia că nu mi-am irosit timpul degeaba, că turnirul lor intelectual şi confesiv s-a încheiat într-un mod cât se poate de agreabil şi pozitiv, dar şi cu regretul că s-a sfârşit atât de repede, urmând să-mi continui Calea tot pe cont propriu, tot căutând şi negăsind, tot siderat de marele mister al vieţii şi al morţii.

Ambii participanţi la dezbatere au fost savuroşi, fiecare susţinându-şi ideile cu tot patosul şi arsenalul cognitiv din dotare şi cu dorinţa manifestă de a fi acreditaţi de către cititor.Recursul la cărţile sfinte, la marii filosofi,

părinţi ai bisericii şi teologi preocupaţi de acest subiect esenţial n-a lipsit la niciunul dintre ei, fiecare apelând la unul sau la altul, după cum sa priceput şi i-a dictat interesul de a-şi susţine cât mai elocvent şi revelator demonstraţia.

Ca să n-o lungesc inutil, consider că respectiva carte e o mare reuşită cu şanse considerabile de a stârni noi dezbateri şi controverse în rândul celor interesaţi. *** Pentru că tot ne aflăm în prag de sărbători, când ne amintim că trebuie să fim mai buni şi darnici, am văzut pe postul TVR 1 emisiunea Bine faci, bine găseşti, unde au fost prezentaţi diverşi oameni de bine, care s-au dedicat afacerilor şi antreprenoriatului pentru cauze nobile, începând cu încercări cât se poate de modeste şi ajungând să realizeze lucruri de mare valoare dedicate celor năpăstuţi şi în suferinţă.

Am reţinut ca pe un fapt meritoriu şi nobil activitatea iranianului românizat dr.

Ienayti care, ajuns milionar, îşi investeşte banii în cauze sociale.

Demnă de admiraţie este şi activitatea binomului Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu care, înfiinţând „Asociaţia Dăruieşte viaţă”, sau dedicat în întregime acesteia, construind spitale moderne utilate cu tot instrumentarul la cele mai înalte standarde.

Nu mai puţin meritorie e şi iniţiativa şi munca soţilor Scripcaru, el sculptor şi soţia critic de artă, stabiliţi în com. Piscu, nu departe de Bucureşti, unde au făcut muzeu cu produse de ceramică şi olărit în casa construită de ei şi promovează cu entuziasm şi eficienţă tradiţia.

De reţinut este şi numele lui Dan Perjovschi, un artist bărbos talentat, dedicat şi implicat, cu o mare deschidere către problematica socială şi o elocvenţă retorică demnă de invidiat.

Ar mai fi şi Larita Constantinescu şi Dan Brâncuşi, la fel de implicaţi în cauze nobile.

Am credinţa că asemenea celor citaţi mai sus mai există şi mulţi alţii care, oneşti, preferă să rămână anonimi. Cinste lor, tuturor acestor semeni ai mei care au înţeles cum să-şi gestioneze destinele !

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 30

ARTA PLASTICA Claude Verlinde (n.1927) este un pictor francez care lucrează în stilul „realismului fantastic”, numit uneori „realismul magic”, iar opera sa arată descendența artei fantastice de la Bruegel și Bosch la suprarealiști și realismul magic contemporan. Un număr de suprarealiști, și realiști magici contemporani, au fost influențați de munca sa (ca de exemplu designerii filmelor Harry Potter). Claude Verlinde și-a găsit vocația foarte devreme și a intrat la Ecole des Beaux-Arts din Paris la Academia Grande Chaumiere la vârsta de douăzeci de ani. În curând, bogăția picturii sale, sensibilitatea sa controlată de tehnică, au făcut ca Verlinde să fie maestrul incontestabil al artei imaginare din vremea noastră.

Distincții: Chevalier of Arts and Letters 1986, Medalia orașului Paris.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 31

Artă cu dr.Bruno Herscovici Ion Luca Caragiale – Ziceri * "Te-ai ridicat atât de sus, iubitul meu amic, încât de-aici de jos, te văd atât de mic!" * "Voiești a cunoaște lumea? Privește-o de aproape. Voiești să-ti placă? Privește-o de departe" * "Proștii mor, însă prostia e nemuritoare" * "În România, lingușirea și hoția sunt virtuți" * "Celebru este unul care începe să trăiască după ce a murit" * "Opiniile sunt libere, dar nu și obligatorii" * "Orice critică implică de netăgăduit o plângere" * "O mare durere e să iubești, o mare nenorocire e să scapi de această durere" * "Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci" * "O virtute împinsă peste o anumită limita începe a fi o curată meteahnă" * "Toate mulțumirile trebuiesc plătite. Înainte de a se capătă, par destul de ieftine, la urmă, prea scumpe" * "Pentru un român care știe a citi, cel mai greu lucru e să nu scrie" * "Talentul este puterea de expresivitate ce o au îndeosebi unii, pe lângă iritabilitatea pe care o au toți ce nu au talent" * "Un om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate"

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 32

Dumitru Ichim SCHNEIDER HAUS NATIONAL HISTORICAL SITE ”Handiman Proclamation” a fot un decret de împroprietărire a triburilor Haudenosaunee Six Nations în 1784. În 1812-1814 a fost Revoluția Americană și pentru că indienii, nativii, au luptat alături de trupele britanice Monarhia lea întărit drepturile de a stăpâni de o parte și de alta a lui Grand River o fîșie de 10 km de la izvorul râului și până la vărsarea acestuia în Lacul Erie.

Din cauza evenimentelor din Statele Unite un grup de emigranți Amish din statul Pennsylvania au emigrat în nord și, fiind agricultori, s-au așezat în Ontario, Canada unde sunt cunoscuți sub numele de Mennoniți.

Joseph și Barbara Schneider au cumpărat în 1816 181 de hectare și au construit actuala casă, în stil georgian stabilindu-se cu alți emigranți în aria actualului oraș Kitchener și în îmrejurimile acestuia în St.Jacobs, Elmira și Elora. În prezent, muzeul cuprinde mai multe dependințe și putea fi vizitat, înainte de pandemie. Vizitatorilor li se prezenta cam cum era viața prin 1850. Femeile ghid erau îmbrăcate ca prin 1800 și ceva, așa cum le putem vedea și astăzi, pe vânzătoarele menonite, la piața și iarmarocul din St. Jacob.

Drumul din Queen Street South care dă în dreapta la reședința primilor pionieri ai orașului Berlin, actualul Kitchener, se continuă printre pini și sălcii în frumosul parc al orașului cu lebede și mulțimi fără de număr de rațe și gâște specific canadiene.

Pacea și liniștea de la începutul secolului al XIX-lea au intrat demult în legendă cu satul lor care se formase împrejurul fermierilor familiei Schneider. Aceștia nu trebuie să fie confundați cu John Metz Schneider, care în garajul lor au inceput ceeea ce avea să devină mai târziu vestita fabrică și măcelărie ”Schneider Foods”, care e pe Courtland la distanță de aproape un km de locuința noastră.

Acum pe Queen Streen e gălăgia traficului, colorată din când în când cu sirenele

ambulanțelor ce duc la spitalul ”St. Mary's” aflat la o distanță foarte mică de muzeu.

Aici, pentru diversitatea stilului meu scormonitor după chițibușuri atractive prin curiozitatea lucrurilor mai puțin cunoscute, trebuie să fac o paranteză. Cititorul e destul de încordat și crispat de vaccin și tot felul de teorii așa că nu poți pleca din ograda scrisului lui Ichim cu traista goală, fără măcar un zâmbet sau o glumă. În Canada de vreo 50 de ani are loc la ”Câmpul Românesc” din Hamilton, în fiecare an ”Săptămâna Internațională de Cultură” de care mă ocup de vreo câteva decenii. Titlul fusese ”Săptămâna Internațională de Cultură Românească” pentru ani și ani de zile până când, acum doi ani, un profesor, doctor, etc. ma corectat în scris pe niște emailuri că din punct de vedere gramatical se zice ”român” și nu ”românesc”, că dacă se zice ”armia română” de ce nu s-ar zice și ”cultura română” și că Părintele Ichim, se trăgea concluzia, a rămas în urmă cu gramatică și că ar fi ”pășunist”. I-am răspuns că putea să fie mai directă cu acuza, să mă facă bou sau altfel de păscător de ”pășune”, că lumea nu prea știe de ”pășunism” și cu ce se mânâncă. În al doilea rând, ar trebui să schimb ștampila din ”Câmpul românesc” în ”Câmpul român”, să invit pe oaspeți la un tradițional ”borș român” și nu la un ”borș românesc”, sau moldovenesc, numai pentru a fi în pas cu ”moda română” și nu cu cea românească. Deci la aceste evenimente culturale, timp de o săptămână, participau personalități distincte ale Exilului românesc. Seara erau conferințele, programele artistice și expozițiile de pictură, sculptură și carte românească veche. Dimineața erau excursiile la Niagara, sau la comunitățile menonite și piața lor din St. Jacob, etc. Unii prieteni de ai mei din România mai rămâneau o săptămână, sau două, ca să viziteze Toronto, Hamilton sau Montreal.

Acum când am ieșit din muzeul ”Schneider Haus” și se aud sirenele ambulanțelor și clopotele pompierilor pe strada Queen St. îmi amintesc de o întâmplare cu un scriitor, redactor la o prestigioasă revistă literară din România care a insistat, în una din zile, să mergem la pescuit. Puteam să mergem pe Grand River, sau la Lacul Erie și să-mi vizitez și finii cu această ocazie, sau la Goderich despre

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 33

care am vorbit mai sus și unde am plecat de dimineață. Și abia acum începe povestea cu peripețiile la pescuit. Am închiriat cameră la hotelul din Bayfield pentru câteva zile pentru a avea timp să vizităm în voie și pentru a ne relaxa în orașele turistice de pe malul Lacului Huron.

Lea Sarel

SUPE, MOFTURI, NEUTRONI ● Sedusă în patria limbilor tale, grijindu-mi însingurările de Dalidă, mă adăpostsec în găoace, sub hlamida dialectului aparte, îmi caut cuvintele abia astâmpărate cu bunătate și miracol ● Fugim de dor între cuvinte care mai aprig ne răstoarnă printre lucruri simple, atât de simple încât creștem la umbra lor, mângâind absurduri delicioase cu delicatețea unei cenuși aromitoare. Nu poți defini chiar totul, poate acest intro desăvârșit, această melodie nenăscută ce ne aparție e compusă doar din minuscule fibule rotitoare, particule incandescente de fulgere cu care se încheie la divin sufletul atunci când este a-tras în toate părțile. Devenim lumini difuze prin care spectrele dornice își asamblează nașterile și rătăcirile-ntre lumi. Fuiorul telefonului se răsucește-n piept ca o broșă nestăpânită, irizând și-n cele mai depărtate galaxii. Dacă cineva s-ar gândi să ne scaneze șturlubaticele

secvențe ale imageriei răvășitoare ar da de un puzzle metafizic imposibil de făcut, i-ar aluneca printre degete ecourile unor Ego-uri de cristal, atât de tremurătoare încât lumea însăși ar crede că are ceva sub pleoapa de veghe. ● La opt ani, într-o după-amiază de vară, am fost luată pe sus de năvala de informații, abia am apucat să scriu, înfricoșată și abia susținându-mi starea fascinație, izvoram din ceva mult mai înalt, prea cald și strălucitor pentru intuiția mea de atunci. ● Foarte greu depășisem nivelul bastonașelor, al cârceilor, al tuturor buclelor grafice care-mi dădeau bătăi de cap, la caligrafie aveam mereu notă mică, începeam caiet după caiet, rândurile erau strâmbe, înghesuite, ideile fremătau într-o neștiută matrice și așteptau finețea degetelor care să le urmeze, învoaltă, ca spre un portal. ● Cu fiecare iubire căpătăm un limbaj nou, unic, care intră în ietacul nostru de simțuri furișându-se asemeni unei umbre rătăcitoare, drapând istoria mângâierilor de la un oftat la altul. Credem că trupul acoperă totul și că ilizibila armură își face treaba impecabil, dar nu e așa, lecția asta nu se prea învață, mereu rămânem suspendați deasupra lucrurilor nespuse, tulburați de sensuri nou-născute, făptuind curajuri miraculoase acolo unde rătăcește, asemene unei naiade, speranța.... ● Bâjbâim după un limbaj unificator, copii dornici de lapte stelar, uimiți după gratii, căutând pâlpâirea mamei în cameră, ca pe un colind arhaic, tânjim după liberarea în altul, căutând cu neputință și disperare un liman, o vindecare de sine, o lumină care se aprinde lângă și împreună cu altul care are aceeași vibrație ● Mă uimește cum trăiesc unii ca de pe-un cuvânt pe altul-și acelea răstite, prescurtate, aleatorii. Oameni care nu știu sau nu vor să se exprime, limitându-și, după mine, trăirile.

Mixurile alienante ale virtualului alienează și mai mult, intempestiv, plutirea de sensuri, e adevărat modulând, în același timp, adaptări unice pentru epoca vitezei viteze și nu neapărat vizionare. ● Există oare un limbaj pentru fiecare tandrețe, zbor, delicatețe lăuntrică? Posibil.... Sau poate percepția noastră face minuni. Pâlpâim între lumi străvezii, deseorii ne prăbușim într-un

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 34

teritoriu pulsatil al emoțiilor pe care le renegăm (pentru că unele pot fi covârșitoare, devastatoare și ne smulg din matricea noastră prestabilită) ● uneori suntem sau devenim ceea ce scriem urmându-ne fiorul cuvintelor născute între sine și sânge ca pe un fir al Ariadnei, să ne scoată din bezna trucată a conveniențelor de carton ● alteori nimic nu mai stă între noi și vorbele care ne întorc în zbucium sau liniște, ca o troiță într-o vălurire de deal, ardem și nici nu știm pe unde, alții par că ne pricep mai bine, aromesc lângă literele noastre șui-amărui, glisează arcușul lor peste portativul dorit ● Toată sfințenia și pângărirea lumii se pot aduna și balansa fără probleme pe acest arc al prieteniei pe alocuri greu de stăpânit sau de prins în cutume. Plonjăm, abia stăpâniți, între ape și văi adânci, delicați ca un alint neostoit, abia prins într-o sintagmă oarecare ● sunt mesaje subtile care trangresează și virtualul, și temerile , și orice, în acest ținut imponderabil al speranței și năzăririlor de tot felul ● mai întâi visăm cumva lăuntric, miraculos, ca în filmul Contact, explorându-ne galaxia interioară, abia apoi ne îndrăgostim și suntem atât de puternici, abia apoi începem să gângurim ales, cunoscând totul, până-n cele mai depărtate rămășaguri de univers, decojind mirările de pe frunțile zeilor-arhagheli care se îndură să ne arate calea ● Căutăm mereu, neînduplecat, cuvinte, vorbe de alint, de mângâiere, alfabete stranii ale atingerilor pe dinlăuntru ca scânteile percepției unui foetus, desfacem ambalaje de om și lumini, de neguri și travalii, încercăm să descâlcim neantul cu fragilele noastre silabe sibilinice, captăm foneme și trohei în care emoția stă la pândă a-literându-se pe ea însăsi, transformându-se în plasă pentru peștii infinitezimali de aur, pentru toate miracolele dintre celule și microființări dănțuitoare-ntre ape sau vâltori, vorbele ne obosesc dar, trufașe, ne nasc iar și iar direct în pruncul uriaș al lumii(nii) întoarse în primul rând spre noi înșine...

Arta: Claude Verlinde ------- Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 35

Ann Hag * Ce știm despre sclavia europenilor?

A existat o perioadă, nu foarte îndepărtată, în care europenii erau complici în comerțul cu sclavi. Acest lucru s-a întâmplat în Evul Mediu, în special secolele VIII-XII. Raiduri de călăreți tătari răpeau din sate izolate pe cei care erau utili din punct de vedere comercial, în special femei tinere și băieți tineri.

general îmbrăcăminte, tapițerie, tapiserii, covoare și alte țesături prețioase (Skirda,2010).

Secolul VIII Până în secolul al VIII-lea, aceste rezerve au fost aproape complet epuizate. Aurul făcuse loc argintului dar și acest mijloc de schimb era în declin. Europa de Vest a revenit în mare măsură la o economie de autarhie, orașele sale restrânse au încetat sa fie centre majore de comerț. Majoritatea oamenilor produceau tot ce aveau nevoie în satul sau conacul local. Elitele s-au obișnuit cu autarhia și au găsit mijloace de a cumpăra bunuri de lux străine aproape în același timp cu epuizarea rezervelor de aur.

Islamul se extinde în Europa

Piața de sclavi, (c. 1884) ulei de Jean-Léon Gérôme Secolul V Comerțul cu sclavi era o mana de la Dumnezeu pentru elitele Franței, Germaniei și Italiei. Odată cu prăbușirea Imperiului Roman de Vest în secolul al V-lea, au trebuit să folosească rezervele lor de aur pentru a cumpăra bunuri de lux din Orientul Mijlociu, în

Secolul al VIII-lea a adus expansiunea rapidă a unei noi civilizații, Islamul, în Orientul Mijlociu, Africa de Nord și Spania. Elita arabă avea pielea mai închisă la culoare decât elitele greco-romane sau vizigote pe care le-a înlocuit.

Erau si poligami. A apărut o nouă piață, o piață pentru soții și concubine. Femeile europene erau în special căutate, nu pentru că erau exotice, ci pentru că pielea lor netedă și trăsăturile fine ale feței corespundeau noțiunilor de frumusețe ale culturii arabe.

Inițial, comerțul cu sclavi implica prizonieri de război capturați în timpul războaielor islamice de expansiune. În curând, însă, s-a dezvoltat o relație comercială pașnică, care oficial a fost interzisă de împărații creștini și de papi, dar, în realitate, oamenii au închis ochii și au tolerat sclavia în schimbul dinarilor de aur. Principalii beneficiari erau elitele locale.

Evreii în Spania Islamică Evreii au jucat un rol extraordinar de important în dezvoltarea societății medievale europene. Pe lângă comerțul cu sclavi, progresele semnificative în tehnicile agrare și surplusul agricol rezultat au dus la creșterea orașelor și la creșterea populației urbane. La rândul său, aceasta a pregătit calea pentru deschiderea rutelor comerciale internaționale și crearea bogăției la o scară nevăzută după

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 36

perioada de glorie a Imperiului Roman.

Negustorii evrei au ocupat un segment critic al acestui comerț internațional, facilitat de rețelele îndepărtate de prieteni și legături de familie inerente distribuției geografice a evreilor din Diaspora. Cele mai vechi rute comerciale evreiești s-au extins de la țărmurile atlantice ale Franței până la țârmurile Pacificului din China. Negustorii evrei transportau în principal mărfuri care combinau cantități mici cu o cerere mare, inclusiv condimente, parfumuri, bijuterii și mătase. Sub Islam, evreilor li s-a permis să-și practice credința și să trăiască în conformitate cu legile și scripturile comunității lor. În cea mai mare parte a secolelor X și XI, o perioadă cunoscută sub numele de „Epoca de Aur”, comunitatea evreiască a înflorit în Spania islamică. Evreii au atins culmi necunoscute în domeniile filosofiei, astronomiei, matematicii și lingvisticii. Sub conducătorii musulmani, evreii au servit în poziții guvernamentale și militare proeminente. Cu toate acestea trebuie remarcat, evreii au fost o parte influentă a societății europene cu mult înainte ca musulmanii să cucerească Spania. Cu mult înainte de secolul al X-lea, evreii au condus Khazar Khaganat, care a fost ulterior anexat de Rusia în secolul al IX-lea. Khazarii erau evrei.

Toată corespondența lor cu evreii spanioli în limba ebraică este păstrată în arhive.

Vechea Biblie a fost scrisă în limba ebraică. În primul mileniu Biblia a fost tradusă din ebraică în latină și în greacă și a avut impact asupra formării și dezvoltării limbii latine și mai târziu asupra dezvoltării tuturor limbilor slave. Evreii erau singura națiune din Europa care avea o alfabetizare totală în istoria medievală, prin urmare, ei erau responsabili de cronici în toată Europa și Orientul Mijlociu. Au tradus Biblia în limbile europene și în limba greacă. Vorbitorii de ebraică dețin toate pozițiile cheie în perioada medievală. Toți călugării creștini și alți grefieri creștini au studiat ebraica în seminarii, mulți dintre ei erau evrei care s-au convertit la creștinism, dar ebraica era limba lor maternă. Succesul financiar al evreilor s-a datorat în special vrăjmășiei dintre creștinism și islam. Întrucât statele islamice din Orientul Mijlociu și regatele

creștine ale Europei au interzis adesea comercianților reciproci accesul pe teritoriile lor, comercianții evrei au funcționat ca intermediari și traducători neutri, menținând deschise liniile de comunicare și comerț dintre țările vechiului Imperiu Roman și Orientul Îndepărtat. Întrebarea este cum comunicau oamenii în timpul comerțului medieval?

Ebraica era o limbă internațională în perioada medievală. Iată două exemple lingvistice care arată impactul limbii ebraice în timpul evului mediu: rădăcina ebraică a Rusiei.

1- Cuvântul [Rus / Ros] este forma greacă a cuvântului ebraic [‫ ]ראש‬care înseamnă cap, conducător. În Rusia Kieveană se practica iudaismul înainte de a trece la creștinism. Rus, ca nume al țării, a apărut în cronici numai după ce Kievul a fost cucerit de Ruriks în secolul al IX-lea. Pe vremea când Rurikis a cucerit Kievul în secolul al IX-lea, Novgorod practica încă păgânismul.

Cu toate acestea, Kievul a fost evreiesc secole înainte ca Ruriks să-l învingă pe Khazarian Kaganat și să cucerească Kievul, orașul practica iudaismul. Kievul era un oraș evreiesc, deoarece khazarii, proprietari ai Kievului, erau evrei.

2-Etimologia cuvântului sclav. Acesta provine din cuvântul ebraic [‫ צלב‬- tzlav] care înseamnă „cruce” referitor la crucea creștină și la creștinism. În arabă crucea se pronunță [slab] asemănătoare cu ebraica. Din această rădăcină au fost eliberate două cuvinte latine: sclav și sărbătoare. Acum 1400 de ani termenii „creștinism”, „creștini” ca definiție a oamenilor care credeau în Isus nu erau răspândiți pe scară largă în Europa. Deci, atunci când pirații africani și arabi au capturat europeni din zonele de pe malul Italiei sau Spaniei, ei îi identifică în funcție de prezența crucii pe piept [tzlav sau slab]. Totuși, în același timp pentru cuvântul glorificare în engleză avem sinonim cuvânt latin celebrare care împărtășește aceeași rădăcină semitică cu sclav care înseamnă cruce, ca un simbol al creștinismului. Mai târziu, pentru toate limbile acest cuvânt "slave" a fost reflectat ca glorie = Slava - [Rus. - Slava].

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 37

Negustorii de sclavi 3 grupuri de comercianți europeni de sclavi:

au devenit și negustori, făcând comerț cu necredincioșii.

Sclavii în Europa de Est

Vikingi. Traseul nordic, prin Marea Baltică, era condus de comercianți vikingi. În timp ce vikingii sunt probabil cel mai bine cunoscuți pentru acumularea bogăției prin pradă și cucerire, au fost, de asemenea, comercianți de succes. Vikingii au dezvoltat mai multe centre comerciale atât în Scandinavia, cât și în străinătate, precum și o serie de rute comerciale pe distanțe lungi în timpul Epocii Vikingilor. De asemenea, rețeaua de economie vikingă și comerțul cu sclavi a contribuit în mod eficient la reconstruirea economiei europene după căderea Imperiului Roman.

Radaniți. Negustorii evrei medievali erau cunoscuți sub numele de „radaniți”. Radaniții au fost cei care au controlat ruta vestică către Spania musulmană prin Germania și Franța. În Europa de Vest majoritatea evreilor medievali locuiau în Spania. Termenul „radaniți” a fost derivat din numele graniței musulman-creștine de-a lungul râului Rhône (în latină Rodanus) din cauza unui intens trafic de sclavi care traversa peste el. O origine alternativă a termenului „radanit” era un cuvânt persan pentru cei care „cunoșteau calea”. Această explicație a fost legată de rolul principal al comercianților evrei în comerț după căderea Imperiului Roman.

Khazari. Diferitele rute din est, prin Nipru, Don și Volga, erau conduse fie de comercianți vikingi, fie de khazari. Khazarii erau de asemenea evrei. Capitala Khazariei, Itil, a fost un important centru comercial evreiesc.

Negustorii evrei au jucat un rol important în comerțul internațional după căderea Imperiului Roman. Timp de două secole au făcut din ebraică singura limbă a comerțului mondial.

Din secolul al VII-lea până la mijlocul secolului al X-lea, radaniții au controlat comerțul care cuprindea Europa de Vest, Africa și China. A fost o perioadă în care ebraica era singura limbă a comerțului mondial. Sclavia, care a fost fundamentul economiei romane, a fost importantă în Imperiul Arab în care evreii

Polonia. În secolul al XI-lea în Polonia, evreii în serviciul lui Boleslav cel Mare au bătut monede cu numele suveranului polonez scris cu litere ebraice. În afară de a fi oameni de afaceri foarte apreciați, evreii erau angajați în afaceri profitabile cu comerțul cu sclavi.

Biserica Catolică Biserica Catolică a luptat împotriva sclaviei și această luptă este documentată în tratatul „Infelix Aurum” de primul sfânt patron al Poloniei, (997 AD)., episcopul din Gdansk, Adalbert sau Wojciech. În lupta împotriva traficului de sclavi, familia Sf. Adalbert a pierdut tronul ceh la Praga în fața adversarilor lor, susținuți de comercianții evrei de sclavi.

Una dintre cele 18 sculpturi de pe ușa de bronz din 1170 realizată pentru catedrala din Gniezno înfățișa scena răscumpărării sclavilor creștini puși în lanțuri de către un episcop polonez in prezenta fiului regelui Boleslav cel Mare, al doilea rege încoronat formal al Poloniei, ca Mieszko al II-lea (990-1034). Așa cum este descris în cartea„ Suleyman cel Mare”, raidurile și contraatacurile constante ale tătarilor de către cazaci și magnați polonezi au fost o problemă prezentă în relațiile polono-otomane din secolul al XVI-lea. Scena se repeta: tătarii au atacat satele, cavaleria i-a lovit și a recucerit o parte din captivi; ... și așa a durat sute de ani... Raidul tătar în Polonia și Rusia a continuat până în sec.18, când Ecaterina cea Mare a anexat Crimeea și a pus capăt practicii sclavagiste. Una dintre fetele răpite era Hürrem Sultan.

Hürrem Sultan, soția lui Suleyman Magnificul, era o fată rusă, fiica unui preot ortodox, care a fost răpită de tătarii din Crimea și vândută în sclavie în Regatul Poloniei. A devenit soția împăratului otoman. Numele ei original era Alexandra Lisovska. Crescută ca ortodox creștin, a fost obligată să se

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 38

convertească la islam pentru a intra în harem, gospodăria regală în care sute de femei erau ținute în slujba sultanului. 200 de ani mai târziu a venit la putere o altă femeie remarcabilă, împărăteasa rusă Ecaterina cea Mare, ea a eliberat mii de ruși robi din jugul tătar prin anexarea peninsulei Crimeea. A sfârșit o dată pentru totdeauna acea afacere degradantă de comerț cu sclavi.

Pictura de Johann Baptist von Lampi der Ältere. Ecaterina a II-a. În ciuda faptului că sa născut luterană, după convertirea la creștinismul ortodox, a devenit cea mai ferventă luptătoare contra sclavagiei.

Sclavi în Europa de apus Franța și Italia Sclavii albi au fost castrați în Verdun, Veneția și Lyon și vânduți de comercianții de sclavi Spaniei. Aceast comerț cu sclavi a inclus, de asemenea, fete și băieți mici care au fost îndoctrinați în mod corespunzător pentru a putea fi folosiți mai târziu de stăpânii arabi ca

gărzi de harem, soldați sclavi și birocrați. Mai târziu, ei vor cruța viața mai multor captivi, selectându-i în funcție de capacitățile lor de muncă productivă și folosindu-i la limita forței lor la sarcini fizice grele (Skirda). Sclavii erau transportați pe uscat prin diferite rute: prin Germania și Franța până în Spania musulmană; prin Veneția și cu vaporul în Orientul Mijlociu; cu barci pe, Don sau Volga spre Orientul Mijlociu prin Marea Neagră sau Caspică. Câți au fost vânduți? Este dificil de spus, dar Skirda (2010, p. 6) estimează o cifră cuprinsă între câteva zeci de mii și câteva sute de mii pentru perioada cuprinsă între secolele 8 și 12. Acest comerț, a reînviat rețele comerciale nu numai între Europa și Orientul Mijlociu, ci și în Europa însăși. De asemenea, echilibrul valutar s-a schimbat în favoarea Europei, oferind astfel elitelor Franței, Germaniei și Italiei mijloacele de a cumpăra nu numai bunuri străine, ci și produse locale, stimulând astfel o lungă redresare economică care a scos Europa din epoca ei întunecată. După cum observă ironic Skirda: „Italienii care au fost„ marii inițiatori ai Europei ”au devenit promotorii companiilor comerciale, creatorii de credite, restauratorii de valută. Este mai ușor de înțeles de ce aproape toți istoricii și comentatorii au observat în tăcere acest fenomen. Le este greu să recunoască faptul că renașterea economică a Occidentului din secolele X și XI a fost realizată prin traficul de persoane! „(Skirda, 2010, p. 112). În secolul al XI-lea, Spania islamică a fost principala piață a sclavilor (eunuci, fete și băieți tineri). Sclavia care a stat la baza economiei romane a fost importantă în Imperiul Arab.

Unii sclavi au fost vânduți până în China, care a cumpărat și blănuri, piei de castor, mătase și arme. Exporturile din China către Europa au inclus scorțișoară, condimente, mosc și camfor.

Europa de Vest a exportat peste un milion de sclavi între 1530 și 1780 (Davis, 2004). Între 1500 și 1650 Europa de Est a exportat 1,5 milioane de sclavi în Africa, Orientul Mijlociu și Asia (Fisher, 1972) .

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 39

Anglia Sclavia a existat în Anglia în secolul al XI-lea - cartea Domesday consemnează câți sclavi din fiecare sat. Norvegienii și vikingii au avut „servitori”. În secolul al XI-lea, Bristolul a expediat sclavi englezi în orașul viking Dublin episcopul de atunci din Worcester, St. Wulfstan, a predicat împotriva comerțului.

Scandinavia Sclavii vikingilor erau numiți thralls (servitori) în limba norvegiană veche. Potrivit cercetătorilor norvegieni, până la 10% din populația Scandinaviei erau thralls. Majoritatea lor erau scandinavi locali. Erau răpiți sau capturați în timpul raidurilor vikingilor și forțați în sclavie. Sau erau pur și simplu datornici și să trebuiască să-și îndeplinească obligațiile intrând în sclavie pe tot parcursul vieții. Scandinavia a abolit sclavajul în secolul al XIV-lea. În raidurile vikingilor, sclavii și captivii aveau de obicei o mare importanță atât pentru valoarea lor monetară, cât și pentru munci. În plus, sclavii puteau fi utilizați și pentru a achita datorii și au fost adesea folosiți ca sacrificii umane în ceremoniile religioase.

Prețul unui sclav depindea de abilitățile, vârsta, sănătatea și aspectul lor.

Mulți sclavi păgâni și creștini au fost vânduți de către vikingi califatelor din cauza cererii mari.

Călătorul arab ibn Fadlan descrie vikingii astfel: Nu am văzut niciodată exemplare fizice mai perfecte, înalți ca palmierii de curmale, blonzi și roșcați; nu poartă nici tunici, nici caftane, dar bărbații poartă o haină care acoperă o parte a corpului și lasă mâna liberă.

Fiecare om are un topor, o sabie și un cuțit în permanență lângă el. Sabiile sunt largi și canelate, de fel francez.

Liga Hanseatică Liga hanseatică a existat în perioada medievală timp de 400 de ani și a fost controlată de orașul german Hansa. Liga hanseatică a fost un predecesor al Uniunii Europene moderne.

Ideea UE este foarte veche și întotdeauna a fost gestionată de Germania. Liga Hanseatică a fost o confederație comercială și defensivă a breslelor comercianților și a orașelor de piață din Europa de Nord. A fost o alianță economică și defensivă puternică, care a lăsat o mare moștenire culturală și arhitecturală. Orașele participante la alianță și-au ridicat propriile armate, fiecare breaslă fiind obligată să furnizeze taxe atunci când este necesar. Orașele hanseatice s-au ajutat reciproc, iar navele comerciale trebuiau adesea folosite pentru a transporta soldați și armele lor.

Pictură de Giulio Rosati, Inspecția noilor sosiți, 1858-1917, Frumusețe circasiene. Traducerea în engleză, „comerțul cu sclavi albi”, termenul este adesea folosit ca sinonim pentru prostituția internațională în prezent.

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 40

Georg Giese din Danzig, Comerciant hanseatic german de 34 de ani la Steelyard, pictat la Londra de Hans Holbein Soarta Statelor barbare și a Pirateriei Grup de sclavi albi din Germania. 1942.

Sclavia poate să nu dispară niciodată.

Germania nazistă a reinstituit sclavia albilor din Golful Biscaia până la Marea Bering în 1941 Crescând din câteva orașe nord-germane la sfârșitul anilor 1100, liga cuprindea 170 de orașe și a ajuns să domine comerțul maritim baltic timp de trei secole de-a lungul coastelor Europei de Nord, de la Londra la Moscova. În special Novgorod, a fost un partener comercial rus important al Hansei în Evul Mediu.

Aventurile comerciale, raidurile, turismul și pirateria au avut loc devreme în toată regiunea baltică; marinarii din Gotland au navigat pe râuri până la Novgorod. Lübeck a devenit o bază pentru comercianții din Saxonia și Westfalia care făceau tranzacții către est și nord. Această zonă a fost o sursă de cherestea, ceară, chihlimbar, rășini și blănuri, împreună cu secară și grâu coborât pe șlepuri din interiorul țării către piețele portuare.

State barbare, este un termen folosit pentru statele nord-africane: Tripolitania, Tunisia, Algeria și Maroc. Din secolul al XVI-lea Tripolitania, Tunisia și Algeria au fost provincii autonome ale Imperiului Otoman. Marocul și-a urmărit propria dezvoltare independentă.

Corsarul Barbarossa și frații săi au condus cucerirea turcească pentru a preveni căderea Spaniei. O ultimă încercare a Sfântului Imperiu Romano Catolic sub Carol al V-lea de a-i alunga pe turci a eșuat în 1541. Pirateria continuată ulterior de către musulmanii din Africa de Nord a început ca parte a războaielor împotriva Spaniei. În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, când custodia turcească asupra zonei a devenit mai slabă, raidurile au devenit mai puțin beligerante, cu un caracter mai comercial.

Prada, răscumpărarea și sclavii care au rezultat din atacurile asupra orașelor mediteraneene și navelor și din incursiunile ocazionale în Atlantic au devenit principala sursă de venit pentru conducătorii musulmani locali. Toate marile puteri navale europene au încercat să distrugă corsarii, și Flota franceză, a bombardat în mod repetat fortărețele piraților. Cu toate acestea, în ansamblu, țărilor care tranzacționau în Marea Mediterană li s-a părut mai convenabil să plătească tribut decât să întreprindă sarcina costisitoare de eliminare a

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 41

pirateriei. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. puterea statelor pirat s-a diminuat. Statele Unite și puterile europene au profitat de acest declin pentru a lansa mai multe atacuri.

Opoziția americană a dus la războiul tripolitan.

După războaiele napoleoniene, opinia europeană a favorizat în mod clar distrugerea piraților. În 1816, Lordul Exmouth, cu o flotilă anglo-olandeză, a pus capăt puterii navale a beyului din Alger. Un ultimatum al Congresului european de la Aix-la-Chapelle (1819) a obligat beyul din Tunis să renunțe la piraterie. Mulți sclavi s-au convertit la islam. Fetele creștine care fuseseră luate în haremul pașei „se transformau adesea în femei turce” pentru a rămâne cu copiii lor, care erau crescuți ca musulmani. Bărbații creștini, după ce s-au convertit la islam, au căutat munci mai ușoare, de obicei ca supraveghetori pentru alți sclavi, iar unii au câștigat o mai solidă putere și ocazional libertate. Între 1580 și 1680, au existat în mod obișnuit aproximativ 15.000 dintre acești „renegați” în nordul Africii, incluzând aproximativ jumătate din căpitanii corsari, raisi și chiar unele dintre pași. Cu toate acestea, cei mai mulți probabil nu fuseseră niciodată sclavi, dar veniseră în Africa în căutarea unei oportunități și își abandonaseră creștinismul împreună cu viețile lor anterioare.

același timp în Africa. Depopularea pe scară largă a zonelor de coastă de la Malaga la Veneția, sărăcirea cauzată de răpirea multor întreținători de pâine, milioanele plătite de locuitorii deja săraci din sate și orașe pentru ași recupera propriile persoane - toate acestea abia acum încep să fie înțelese de istoricii moderni. __________________ * Ann Hag - A studiat la Ryerson University Toronto- Canada /Trăiește în Helsinki / Vorbitoare de ebraică Traducere și aranjare: AG - Editura SAGA 2021 Surse: Wikipedia Barbary States | Encyclopedia.com Khazar Correspondence British Slaves on the Barbary Coast Davis, R. (2004). Christian Slaves, Muslim Masters: White Slavery in the Mediterranean, the Barbary Coast, and Italy, 1500-1800, Palgrave-Macmillan.

Skirda, A. (2010). La traite des Slaves.

L’esclavage des Blancs du VIIIe au XVIIIesiècle, Paris, Les Éditions de Paris Max Chaleil.

Istoria modernă Sclavii din statele barbare puteau fi negri, maro sau albi, catolici, protestanți, ortodocși, evrei sau musulmani. În anii 1600, originea rasială sau religia cuiva nu l-a destinat în mod automat pentru înrobire. Predicatorii din bisericile din Sicilia până în Boston au vorbit despre soarta similara ale sclavilor negri din plantațiile americane și ale sclavilor albi din galerele corsarilor; aboliționiștii timpurii au folosit sclavia din țările barbare ca o modalitate de a ataca degradarea universală a sclaviei în toate formele sale. Acest lucru poate necesita să regândim convingerea că rasa a fost fundamentală pentru ideile premoderne despre sclavie. De asemenea, necesită o nouă conștientizare a impactului atacurilor sclavilor asupra Spaniei, Italiei - și a Marii Britanii despre care știm în prezent mult mai puțin decât despre activitățile de a recruta sclavi în

„Premiera” – O nvelă polițistă semnată de Sofia Gelman. Crime în lumea operei .

Găsiți soluția! Editura Saga 2021

Lectura pe siteul nostru: https://www.jurnal-israelian.com/

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 42

Alexandru Cristian, scriitor: Vocația transatlantică Despre vocația în Istorie a unor state s-a scris și studiat mult. O vocație telurocratică sau una thalassocratică, un stat al pământului cum a fost Imperiul Roman sau un stat al mării cum a fost cetatea Cartagina. Alte imperii au avut vocații combinate și care au fost deasupra geografiei, Imperiul Britanic prin excelență thalassocratic a fost un imperiu cu o puternică propensiune telurocratică. Nu trebuie să uităm că a fost cel mai întins și puternic imperiu cunoscut de Istorie, moștenirea sa o întâlnim și astăzi.

Statele Unite ale Americii născute în plină ascensiune a ideilor iluministe și într-o epocă a inovării au devenit o mare putere prin vocația de a stăpâni pământul și masa acvatică. Expansiunea spre Vest a fost simbolizată de o goană către un tărâm nou ce poate oferi multe, de la noi resurse de sol și de subsol la o altă climă dar și la posibilitatea înființării unor noi comunități.

Expansiunea spre vest a fost reprezentată de acel Manifest Destiny care a reprezentat drumul Americii spre cucerirea pământului necunoscut și apoi spre expansiunea spre glob.

O expansiune controlată și sigură, bazată pe instincte geopolitice nemaiîntâlnite în istorie.

Trebuie să cădem de acord că vocația geopolitică și geostrategică de expansiune a Statelor Unite ale Americii poate fi comparată doar cu expansiunea romană. După anii de Pax Romana în Antichitate am trăit o pax americana în secolul XX instaurată după două conflagrații mondiale și după o încleștare gigantică între două mari superputeri.

Vocația transatlantică a Statelor Unite ale Americii este de fapt legătura sa cu trecutul, cu

istoria apariției și dezvoltării acestui stat. De ce o vocație ? Pentru că dorința de expansiune a fost stimulată de cunoștiințele despre Lumea Veche și bătăliile acesteia pentru dominația lumii. Orice putere luptă ca să supraviețuiască, Statele Unite ale Americii au luptat pentru a deveni ele însele un stat, apoi au luptat pentru a-și extinde dominația prin vocația de răspândire a elementului cultural-civilizațional format la începutul existenței lor ca stat.

Măreața Idee după care s-au ghidat Statele Unite ale Americii a fost ideea de libertate. O idee care începând cu secolul XX a devenit o pan-idee, o mare idee a unui spațiu, cunoscută de toată lumea care dorea să devină ceea ce au devenit un stat dominat de libertate. Un tărâm liber în căutarea fericirii.

Chiar Declarația de Independență ne îndeamnă la căutarea fericirii care duce la împlinirea deplină a ființei umane, Life, Liberty and the Pursuit of Happiness . O frază binecunoscută care afirmă că aceste drepturi sunt inalienabile ființei umane și general universale. Criticii acestei fraze s-au exprimat că această frază a ignorat sclavia și segregația rasială. Părinții Fondatori au fost conștienți de aceste probleme dar perioada nașterii acestui stat era dominată de astfel de comportamente care erau recunoscute ca normale pentru aceea perioadă.

De aceea fraza nu este supusă acelor vremuri ci este un îndemn profetic pentru viitorul acestui stat, care din colonie va fi un stat în care fiecare va beneficia de aceste drepturi inalienabile.

Un viitor care s-a îndeplinit și care a demonstrat caracterul profetic al acestor cuvinte dar și profunzimea filosofică și metafizică a Părinților Fondatori. De-a lungul vremii flaneurii și călătorii care au ajuns în Statele Unite au remarcat aceste caracteristici ale americanilor și credința lor că aceste

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 43

cuvinte vor deveni adevărate, mărturie ne stau jurnalele de călătorie ale scriitorilor, artiștilor, oamenilor politici, inventatorilor dar și căutătorilor de noi meleaguri și de alte orizonturi.

CĂRȚI NOI (ebook) LA EDITURA SAGA:

De ce o vocație transatlantică ? Pentru că Statele Unite s-au născut ca idee incipientă în Europa Marilor Descoperiri dar și în ideile Renașterii. Aici lumea și-a imaginat noi tărâmuri pline de bogății în care îți poți crea un biotop al tău fără urmele Istoriei. Aici au apărut primele idei despre țări cu giganți, țări cu pitici, tărâmuri pline de aur și țări în care soarele nu apune niciodată. Aceste idei fantasmagorice au fost puse în aplicare și astfel au apărut primele colonii care au dus naștere la superputerea de astăzi.

Imperiul American de astăzi, în sens geopolitic și geostrategic, nu a uitat originea sa și s-a întors pentru a-și culege seva și pentru a arunca noi semințe de libertate și fericire în Lumea Veche care își căuta un drum. Astfel Atlanticul a devenit o mare nostrum a Statelor Unite ale Americii care a revenit în Europa în momentele de cumpănă. Marea Republică, cum o denumea Churchill, a salvat Europa de două ori și este gata să o salveze oricâte de câteori este nevoie pentru că vocația nu a fos ștearsă de trecerea anilor chiar s-a accentuat.

Această vocație a făcut posibilă Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, nașterea Uniunii Europene, democratizarea vechilor state comuniste și includerea lor în spațiul euroatlantic. Țara noastră a beneficiat de această vocație când a devenit parte a celei mai puternice alianțe din istorie și dintr-o Uniune ce a ajutat la dezvoltarea sa. Parteneriatul Strategic este o împlinire concretă a vocației transatlantice.

Sursa: https://intervio.ro/

Jurnal Israelian No. 33 25-03- 2021

Pagina 44