Jurnal Israelian no 39. - 6 Mai 2021

Jurnal Israelian no. 39 6 mai 2021

ART FANATIC Desenul Clasic Centenar STANISLAW LEM Ciuma Dansatoare BREGOVIC Liviu Antonesei prin CRACOVIA Bucureștiul dispărut

JURNAL ISRAELIAN No.39 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Silviu Ilievici Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsori: Dumitru Ichim – Canada Edaurd Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 44 pagini CENTENAR STANISLAW LEM Editura SAGA va comemora amintirea marelui scriitor polonez Stanislaw Lem de la a cărui naștere se împlinesc 100 de ani , cu o serie de articole despre artă lui LEM și o carte ebook cu traduceri a două texte descoperite postum. Vizionar, cu un puternic spirit satiric și mult umor, Lem scrie o literatură SF despre o lume utopică, populată de roboți inteligenți, quasi umani care populează planete, circulă în spațiu, fac pozne și se miră de decăderea umană pe care Lem o sugerează cu finețe printre rânduri. Ciberiada este cartea sa considerată capodopera genului SF. Ciberiada conține este o serie de povestiri scrise de Stanisław Lem, versiunea poloneză apărând prima oară în 1965. Protagoniștii seriei

sunt Trurl și Clapauțius , doi savanți, roboți, constructori și inventatori. Marea majoritate a personajelor sunt fie roboți, fie mașini inteligente. Povestirile se concentrează pe problemele individuale și sociale, precum și pe căutarea zadarnică a fericirii omului prin mijloace tehnologice. Dar și Holocaustul îl preocupă pe Lem. Citiți în povestirea "The Hunt" despre panica unui robot vânat de câini și roboți ucigași (o analogie cu SS-ul) ca un ecou al tragediei evreiești în Europa anilor de razboi 40-45. NR ________________________________

Sofia Gelman Oameni suntem

Ne aflăm într-o situație incertă care aduce după sine noi și noi complicații și neînțelegeri între membrii guvernului de tranzit. Încă nu se știe când vom avea un nou guvern și cine-i va sta în frunte.

Departe

de

a

fi

înțelepți,

membrii

acreditați la ora actuală nu se prea străduiesc să se ocupe și să rezolve multitudinea diversificată a problemelor cu care nu înfruntăm… Nu știm câte șanse avem

să

devină

realitate

părerea

chibzuită a lui Winston Churchill, dar eu aș vrea ca ea să se realizeze în Israelul zilelor noastre :„Un om politic devine om de

stat

atunci

când

începe

să

se

gândească la generațiile viitoare nu la noile alegeri !”

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 2

Adrian Grauenfels

Bucureștiul dispărut

Cărţile de istorie susţin că în urma pogromurilor din Ucraina din secolul al 16-lea s-a aşezat în România un val de evrei așkenazi, vorbitori de idiș. Deşi în număr redus, în Bucureşti se cunosc evreii de timpuriu (în sec 16 erau medici la curtea domnească), iar în jurul anilor 1550, este pomenită existenţa unui grup de evrei sefarzi (de origine spaniolă) condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității; mai sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în Bucureşti.

Provenienţa lor este de la sud de Dunăre, mai ales din Istanbul, se numeau Sefarzi deoarece erau de origine din Spania, fugiţi datorită persecuţiilor religioase de acolo. Ei sau aşezat în mahalaua Jigniţei, la sud de Sf. Gheorghe Vechi, nu departe de Curtea Domnească, în jurul străzilor Sf. Ioan-Nou şi Negru Vodă , erau mai ales zarafi şi creditori pe lângă Domnie sau marii boieri. Alţii evrei veneau din Thessaloniki (Grecia).

În anul 1694, la București, sub Brâncoveanu, evreii au plătit impozite ca breaslă . Pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat l-a numit pe „Marco al lui Lazăr” să fie «staroste de evrei» la Bârlad. În anul 1740 existau comunități evreiești în orașele Roman, Bacău și Galați. Din a doua jumătate a sec. 18 și mai ales în prima parte a sec. 19, datorită înăspririi situației evreilor din Galiția, un nou val de evrei aşkenazi se refugiază în Moldova și Transilvania, unde autoritățile erau mai tolerante. Imigraţia masivă către Bucureşti s-a produs mai cu seamă după Unirea Principatelor. Noii veniţi s-au aşezat în majoritate în jurul zonei locuite de conaţionalii de rit spaniol pe străzile Sf. Vineri, Văcăreşti, Mircea Vodă, Anton Pann, începutul Căii Dudeşti. Aceştia vorbeau limba germană şi idiş. Apar cimitire şi case de rugăciune separate. În Ardeal se construiesc sinagogi mici, numite shil, care serveau ca şcoli pentru evrei. Evreii polonezi apar masiv în Bucureşti în sec 19, ei construiesc prima sinagogă ortodoxă în 1846 şi mai târziu Templul Coral de la Sfânta Vineri. În stradă Mămulari (numele vine din limba turcă însemnând comercianţi de mărunţişuri) se ridică Templul Unirea Sfântă, Sinagoga Croitorilor şi o baie tradiţională (mikve).

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 3

O sinagogă mare se afla în stradă Adamache. Între străzile Moşilor şi Taica Lazăr ( un evreu negustor de haine vechi) se aflau cele mai multe afaceri evreieşti. Se găseau acolo cafenele, magazine, case de rugăciuni, prăvălii diverse care serveau o populaţie foarte densă de oameni săraci, proletari, mici meseriaşi. Evreii mai săraci aveau ca ocupaţie cu preponderenţă croitoria, tinichigeria, vopsitoria. Alţii erau cizmari, curelari, tapiţeri, geamgii, frizeri. Cartierul Văcăreşti era (în afară zonelor locuite de evreii sefarzi) unul din cele mai sărace, cunoscut mai ales prin negustorii de haine vechi şi Târgul de vechituri, de o celebritate dubioasă în epocă. Celebra Hală de Vechituri a fost demolată în 1930.

Scriitorul Isac Peltz publică în 1933 romanul sau "Calea Văcăreşti" care descrie cu amănunte această comunitate colorată. În Sec 19 apar meseriaşi ceva mai înstăriţi care posedau case cu prăvălii la parter şi locuinţe plasate peste ele.

Erau de predilecţie blănari, pantofari, fierari, tinichigii de acoperişuri, dulgheri, câţiva erau negustori de instrumente muzicale.

Cu pricepere, stăruinţa şi spiritul întreprinzător specifice, făcând orice fel de comerţ, evreii au pătruns treptat pe Gabroveni şi Lipscani, apoi şi pe alte străzi din centrul comercial: Carol, Şelari, Smârdan, luând locul negustorilor bulgari, greci sau români, la început închiriind şi apoi reuşind să devină proprietari pe multe din spaţiile comerciale.

Dar cartierul nu era un ghetou şi limitele lui sunt greu de definit. Bucureştii devin un oraş cosmopolit semănând cu un covor format din petice, diversele sale comunităţi convieţuiau armonios împreună.

La intersecţia străzilor Călăraşi cu Văcăreşti exista un han evreiesc care a funcţionat între secolul 18 şi 19. Purimul, cea mai veselă sărbătoare evreiască, este sărbătorit primăvara. Scriitorul Brunea - Fox a scris despre Purim şi împreună cu fotograful Isac Berman au luat la Hala Traian imagini remarcabile cu cei ce purtau măşti tradiţionale.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 4

Străzile locuite de evreii săraci aveau case lipite unele de altele, cu o populaţie numeroasă înghesuită în apartamente ieftine. Seara, o viaţă intensă domnea pe aceste străzi astfel pomenite:

În secolul 19 Calea Văcăreşti devine inima cartierul evreiesc. Evreii formau cea mai numeroasă comunitate minoritară din Bucureşti - aproape 11% din populaţia oraşului în perioada interbelică. Cartierul evreiesc alcătuia o zonă de locuire compactă pe malul stâng al Dâmboviţei, având ca axă centrală Calea Văcăreşti şi începutul Caii Dudeşti. În anii 30 funcţionau în capitală cam 130 de sinagogi şi shiluri. Caracteristice erau ceainăriile care după ora şase seara, indiferent de vremea de afară erau pline, se asculta la gramofon cântece religioase evreieşti. Existau şi multe lăptarii şi măcelarii tradiţionale (unde se vindea carne coşer).

“Înghesuiţi în case strâmte, trăiesc fără spaţiu şi fără aer, lucrând în jurul unei lămpi afumate, muncind cu stăruinţă şi avizi de a-şi câştiga puţină bunăstare. Seara, după închiderea birourilor şi magazinelor unde marea lor majoritate sunt ocupaţi, cartierul lor devine foarte însufleţit, toată această populaţie se răspândeşte pe străzi, femei, copii şi bătrâni(…) trăind unii cu alţii, împărţind aceeaşi soartă, se cunosc între ei ceea ce dă caracterul special de intimitate (…). Cel al cărui drum se întâmplă să treacă seara mai târziu prin aceste cartiere este foarte surprins să vadă, la ora la care restul oraşului este aproape aţipit, viaţa încă intensă din acest colţ de oraş.” Începutul secolului 20 este marcat de dezvoltarea literaturii şi a artelor. O serie de evrei bucureşteni devin celebri pentru aportul lor la cultură şi avangardele care zdruncină clasicismul.

Trebuie pomenite câteva personaje devenite faimoase, provenite din cartierele evreieşti.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 5

Personaje celebre: Moise Cilibi Schwartz (1812-1970) Negustor ambulant, primul scriitor evreu de limba română.Originar din Focşani, scrie pilde şi 14 broşuri de sfaturi practice care se vindeau în tiraje neobişnuit de mari. I. L. Caragiale l-a cunoscut şi apreciat. În „Epoca literară” din 1896 îşi amintea de „pildele şi apropourile” lui Cilibi ca de nişte „buni prieteni” ai copilăriei sale: „Cărticelele acelea au făcut multă plăcere copilăriei mele; cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încântătoare, pe atunci când începusem să ştiu a citi şi poate nu puţină influenţă a avut acea citire asupra spiritului meu”. G. Călinescu îl consideră printre primii umorişti şi îl vede ca pe un fel de Anton Pann evreu: „Geniu oral, fără ştiinţă de carte [...]. Maximele lui sunt pline de un sănătos umor bătrânesc”, criticul reţinând, între alte cugetări, și pe aceasta: „Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare ruşine: l-au călcat hoţii noaptea şi n-au găsit nimic.”

Maria Ventura (1886-1954 ) Actriţă, debutează la Paris sub patronajul marei Sarah Bernhardt. Debutează în România la Teatrul Naţional în Bucureşti în 1910. Apare la Paris, Monte Carlo, iar în război devine infirmieră şi ajuta bolnavii de tifos. Se alătura rezistenţei franceze în timpul celui de-al II-lea război mondial.

Marcel Ianco (1895-1984) Pictor avangardist, fondator al dadaismului alături de evreul Tristan Tzara. Arhitect, grafician şi gravor. A construit în Bucuresti clădiri după noi idei arhitecturale, cubiste.

Scrie la revista Contimporanul alături de Voronca şi Arghezi. A emigrat în Israel unde

înfiinţează o colonie a artiştilor la Ein Hod la sud de Haifa. Un muzeu permanent prezintă vasta operă a lui Ianco.

Isac Peltz (1899-1980) Scriitor al "Căii Văcăreşti". Cartea sa transformă o dramă personală într-un roman puternic plasat în mahalaua evreiască, carte la care a lucrat timp de 10 ani. Este o preţioasă mărturie al atmosferei şi moravurilor cartierului în anii 20. Mai scrie şi " Foc în Hanul cu Tei ". Publicist şi jurnalist apreciat.

Nicolae Stroe (1905-1990) Actor de revistă şi regizor la teatrele Majestic, Compania Cărăbuş, Teatrul Atlantic. A jucat în celebra companie Stroe şi Vasilache prezentând şlagăre optimiste, pline de umor. La radio avea un program umoristic săptămânal: "Aloo Aici e Stroe.."

Mihai Sebastian (Iosif Hecter 1907- 1945) Jurnalist, dramaturg, romancier cu studii de drept şi filosofie la Bucureşti. Scrie piese de teatru şi un jurnal reeditat în 1995 în care face ample referinţe la suferinţele scriitorului incurabil bolnav, Max Blecher .

Jules Perahim (1914-2008) Scenograf, pictor, grafician. Activ de la 18 ani în grupul de avangardă. Prieten cu Gherasim Luca, Aurel Baranga, Victor Brauner, Saşa Pană. Antifascist, Perahim s-a refugiat în Uniunea Sovietică, apoi revine în România după război.

Iosif Berman (1890-1941) Fotoreporter, corespondent şi portretist pentru casa regală. A lucrat pentru NY Times, AP, National Geographic. Ziarist la Adevărul şi

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 6

Dimineaţa. Amic cu Brunea - Fox, realizează poze memorabile ale oraşului. Fox scrie despre Berman: "... În mâna lui Berman, ca la alţii vioara, aparatul cu lentilă se umanizează".

Iosif Iser (1881-1958) Pictor expresionist, folosea la început linii groase şi un colorit închis, pământiu. A lucrat pentru presa socialistă la ziarele Facla şi Adevărul unde publică multe caricaturi. Desenele sale satirice abordau problemele societății românești, prin prisma conflictului dintre clase, și erau adresate în special monarhiei și burgheziei, subliniind, totodată, rolul mișcării muncitorești. După al Doilea Război Mondial, a pictat din nou teme socialiste, în special portrete de muncitori. În 1955 a fost ales membru al Academiei Române.

A decedat în 1958, la București.

Alte străzi ale cartierului erau străzile Israelită şi Spaniolă chiar pe locul unde este azi magazinul Unirea, cele locuite de evreii sefarzi, formau un cartier diferit; casele cu grădină şi curte, fără magazine, formau “cartierul aristocraţiei israelite şi spaniole, îmbogăţita prin mici afaceri cinstite de bancă…şi bursa”(H. Stahl) iar “câteva din zidirile lor sunt vestite prin stilul lor măreţ” (I. Barasch). Prin bogăţia şi cultura superioară, evreii spanioli “au reprezentat întotdeauna elemente de cultură şi rafinament în mijlocul conaţionalilor lor” (C. Giurescu).

Aspecte social – culturale O populaţie numeroasă avea nevoie de instituţii sociale şi culturale. In 1893 este fondată societatea Voinţa care stimula mersul la şcoală a copiilor nevoiaşi. Din 1897 datează "Amiciţia" şi în anul următor "Ştiinţa "societăţi care îşi propuneau acţiuni culturale şi de ajutor pentru elevii săraci. Un comerciant Bernard Cohen şi un cafegiu Focsaner donează terenuri vaste aflate pe lângă şoseaua Giurgiului pentru a se înfiinţa un cimitir evreiesc, cel de la Filantropia fiind supra solicitat. O familie numită Eckstein clădeşte o baie comunală şi o cantină pentru copii. 200 de copii frecventau regulat aceste stabilimente. În Calea Moşilor se deschid hanuri, un cinematograf, drogherii, berării şi patiserii. Să nu uităm de spitalul Caritas al comunităţii evreieşti din Bucureşti.

Din anul 1940 politica antisemită a guvernului Goga - Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politica de la Nurenberg şi se interzic căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei. Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre.

Apar rebeliuni legionare care au dus la incendierea Templului Spaniol din strada Negru Vodă, distrus apoi complet. Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză) a fost devastat în 1941. O revoltă contra generalului Antonescu se transforma în pogrom, calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor. După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei plecă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc circa 4000.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 7

Locurile sunt de nerecunoscut, străzi întregi au dispărut iar altele sunt rămăşiţe cu nume schimbate. (Străzile Sf. Ioan Nou, Banu Mărăcine, Sf. Nicolae Jitniţa, Adam Goldfaden nu mai există; fosta Stradă Macin se cheamă acum Negru Voda - iar fosta Stradă Negru Vodă, care era mai la sud nu mai există; actuala stradă Macin este o porţiune din fosta Labirint, iar vechea Cauzaşi nu mai există). În anul 1987 Sinagoga Sefardă este dărâmată ca şi o parte din cartier. Au rămas în funcţiune doar două sinagogi în tot oraşul. Templul Coral şi el vandalizat se afla azi în renovare.

O altă perioadă de declin este cauzată de vederile urbanistice grandomane ale lui Ceauşescu, care decide să demoleze cartierul dar şi alte zone ale oraşului vizând proiecte megalomane de stil Stalinist. O parte din evrei sunt deportaţi în Transnistria. Ceauşescu a demolat după 1980 multe sinagogi şi biserici. Sinagoga Malbim (construită în 1864), un adevărat centru spiritual al evreilor din România (cea mai mare sinagogă ortodoxă) se afla pe Strada Bravilor nr.4 lângă fosta Piaţa Cauzaşi. A fost demolată odată cu restul cartierului în anii ’80.

Cartierul evreiesc este azi o umbră, farmecul oraşului, diversitatea lui, ţesătura urbană delicată şi autentică au dispărut ireversibil. _____________________________

Fotografii: Nina Selaru Bucureştiul evreiesc - dr. Felicia Waldman , dr Anca Ciuciu , Internet Gheorghe Leahu - Bucureşti în acuarelă Bucureştiul în 1906 , Frederic Damé

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 8

Ciuma dansatoare Vitmor Gomes În iulie 1518, în orașul Strasbourg, Alsacia (acum aflat in Franța), s-a întâmplat ceva neașteptat. O gospodină, numită Frau Troffea, a ieșit din casă pe stradă și a început să danseze. Oamenilor li s-a părut ciudat, inclusiv soțul ei, dar nimeni nu i-a acordat prea multă atenție. A dansat literalmente toată ziua oprindu-se doar când a adormit din cauza epuizării. A doua zi dimineață, imediat ce s-a trezit, a început să danseze din nou. De data aceasta oamenii au acordat atenție, deoarece acest lucru era extrem de neobișnuit și au format o mulțime în jurul ei pentru a o vedea

dansând fără muzică. În acest moment, picioarele ei erau deja învinețite și însângerate, dar nu părea să fie dispusă să se oprească.

Dar, în următoarele 4 zile, a început să se întâmple ceva și mai ciudat.

La fel, alte 34 de persoane au început să danseze non-stop. În termen de 4 săptămâni, se presupune că până la 400 de persoane dansau necontrolat.

Cei care nu au fost afectați habar n-aveau ce să facă, văzându-și vecinii dansând țipând de durere și cerând ajutor, aparent nefiind în stare să oprească mișcările lor sinucigașe. Deoarece era vară la acea vreme, până la 15 persoane pe zi mureau din cauza căldurii, deshidratării și epuizării. Consiliul municipal a cerut ajutorul medicilor locali pentru a încerca să oprească această nebunie și în cele din urmă au diagnosticat bieții dansatori cu „sânge fierbinte”. „Sânge fierbinte” însemna că creierul a fost supraîncălzit, ceea ce a provocat nebunie.

Dar nu au putut folosi remediul, luarea de

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 9

sânge, deoarece oamenii nu s-au putut opri din mișcare suficient de mult timp pentru a sangera o cantitate semnificativă. Deci, consiliul orașului a decis să încerce altceva. Au angajat muzicieni și au adus mai mulți oameni în oraș pentru a avea o petrecere și a încerca să-i obosească pe dansatori. Părea să funcționeze pe măsură ce mișcările dansatorului încetineau, dar muzicienii angajați au decis să schimbe ritmul și să cânte un cântec mai optimist, determinând sătenii să revină la ritmul anterior. Văzând că nici acest lucru nu funcționează, au decis că acesta nu este un caz de „sânge fierbinte”, ci a fost ceva mult mai rău …un blestem asupra orașului. Un blestem trimis din cauza tuturor păcătoșilor din el.

Deci, consiliul a decis să ia măsuri. Au închis toate casele de jocuri de noroc și bordelurile și i-au alungat din oraș pe toți cei pe care îi considerau păcătoși.

se știe ce a cauzat acest lucru, chiar dacă există unele teorii, cum ar fi isteria în masă provocată de sărăcia extremă și superstițiile din jurul Sfântului Vitus, despre care credeau că le-a blestemat orașul. Și, în mod surprinzător, acest lucru s-a repetat de câteva ori, în toată Europa. Au existat focare similare de dans în 1247, 1278, 1375, 1381, 1428 și probabil alte multe care nu au fost documentate. Au existat cazuri în care oamenii nu doar au dansat, dar au avut iluzia dansului și cazuri în care cei afectați erau numai copii. Au trecut secole de la ultimul caz raportat de ciumă dansatoare, dar este încă înfricoșător să ne gândim, deoarece nu avem nicio explicație de ce s-a întâmplat până în prezent. Desenele vremii stau mărturie la epidemia de dans!

Au fost atât de disperați încât au făcut chiar muzica și dansul ilegal. Dar, după cum probabil vă așteptați, acest lucru nu a făcut nimic pentru a împiedica dansul care producea picioare însângerate și vânătăi. Acest lucru ciudat a durat până în septembrie. Până în prezent nu Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 10

Un articol de Bianca Spaggiari pentru MutualArt

Gertrude Stein, sau pasiunea copleșitoare pentru artă În perioada în care a locuit la Paris, scriitoarea americană s-a împrietenit cu mulți dintre cei mai importanți pictori și autori ai epocii sale. Ea a adunat o colecție impresionantă de opere de artă și a devenit un personaj central în dezvoltarea carierei artiștilor.

G.S de Picasso

prima dată în Europa atunci când era copil, deoarece părinții ei au vrut să ofere copiilor o educație europeană. Mulți ani mai târziu, ea și fratele său, Leo , s-au întors în Europa, hotărâți să se stabilească aici. În 1902, frații au petrecut un an la Londra, fiindcă Leo era hotărât să își însușească niște cunoștințe foarte solide de istoria artei, dezvoltându-și totodată și competențele artistice. În 1903, grație legăturilor pe care le stabilise Leo, frații Stein sau aventurat la Paris, unde au hotărât să rămână definitiv. Datorită lucrării sale inovatoare, Autobiografia lui Alice B. Toklas, Gertrude a fost recunoscută la rândul său ca un om de geniu. În anul 1906, frații Stein s-au stabilit în 27 Rue de Fleurs, o zonă pitorească, într-o casă cu vedere spre somptuoasele Grădini Luxembourg și malul stâng al Senei. Casa a devenit foarte curând un loc de întrunire pentru cercurile literare și artistice, frecventate de pictori precum Pablo Picasso, Henri Matisse, Paul Cézanne, Paul Gauguin, Georges Braque, Henri de Toulouse Lautrec, Pierre Bonnard și PierreAugust Renoir, dar și scriitorii Ezra Pound, Ernest Hemingway, F. Scott Fitzgerald, Sherwood Anderson, Edith Sitwell și Harold Acton, pe care Gertrude îi va numi „generația pierdută”. Reședința Stein avea încăperi modeste, însă pereții erau acoperiți de sus până jos cu picturi ale prietenilor artiști, casa devenind o galerie vie, pe care New York Times a numit-o prima expoziție de artă modernă. La un moment dat, Leo și Gertrude au deschis Salonul de Duminică, în speranța că vor mai tempera aglomerația din casă. La Salon, vizitele se făceau o singură dată pe săptămână, iar atunci se organizau expoziții și discuții literare.

De-a lungul timpului, puțini colecționari au avut un efect atât de pregnant în lumea artei precum a avut Gertrude Stein asupra artei moderne. Mulți dintre artiștii pe care i-a finanțat și promovat în Parisul anilor ’20 au fost recunoscuți de posteritate drept genii, maeștrii ai post-Impresionismului și piloni ai avangardei. Ea a influențat radical cariera acestora, iar meritele sale nu pot fi supraestimate. Născută în 1874 în Pittsburgh, Pennsylvania, Gertrude a călătorit pentru

Moștenirea artistică a familiei Stein a fost transmisă prin susținerea pe care aceștia au acordat-o artiștilor care le-au căutat sprijinul.

Cel mai faimos exemplu este Picasso, care i-a făcut Gertrudei și un portret în semn de mulțumire. Atunci când lucrarea a fost terminată, după ce Gertrude pozase de nouăzeci de ori pentru ea, se zvonește că Picasso a șters chipul și l-a refăcut din memorie. Lucrarea este extrem de dinamică, emanând o puternică senzație a prezenței

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 11

femeii. Gertrude a spus că portretul nu seamănă deloc cu ea, însă sora ei nu a fost de acord, susținând că Picasso a surprins-o foarte bine, fiindcă lucrarea vorbește mai mult despre personalitatea Gertrudei decât despre trăsăturile ei fizice. În mod fascinant, același este și cazul unui alt portret realizat de Francis Picabia la mulți ani distanță, care dă privitorului aceeași senzație. În acesta, Gertrude este prezentată aproape ca o statuie, o figură sculpturală din alte vremuri, lucru care îi surprinde foarte plastic personalitatea extrem de puternică. Picasso a fost inspirat de alte lucrări care se găseau deja în colecția scriitoarei, anume Femeie cu pălărie de Henri Matisse și Portretul doamnei de Paul Cézanne.

judecate, chiar și de fratele Gertrudei, care a spus despre o lucrare că este „compusă din niște pete oribile de vopsea”. Cu toate acestea, Gertrude l-a apreciat pe Matisse și a cumpărat tablouri care astăzi probabil că ar fi fost pierdute definitiv.Uitându-ne la felul neconvențional în care și-a alcătuit doamna Stein colecția, putem să intuim narațiunile din aceste lucrări și personalitatea artiștilor din spatele șevaletului. Capacitatea ei de a dicta trendurile artistice a transformat-o într-un personaj-cheie al artei moderne. Firește, averea sa era potențată și de aprecierea crescândă față de artiștii post-impresioniști, însă cel mai importat rol l-au jucat viziunea ei și altruismul cu care îi ajuta pe artiștii care îi călcau pragul. În acest fel, ea a stabilit relații foarte strânse de prietenie, formându-și, în același timp, și o colecție absolut impresionantă. Astfel, Gertrude Stein este un reper foarte important în istoria artei, fiind și prima femeie americană căreia i-a fost ridicată o statuie în New York.

G.S de Felix Valloton

G.S de Matisse Atunci când Matisse și-a prezentat lucrarea la „Salonul de Toamnă”, comitetul i-a sugerat să nu o afișeze public dacă voia să își păstreze reputația de artist. Fuseseră dezamăgiți de graba cu care el părea să fi dus la bun sfârșit portretul. Și alte lucrări au fost la fel de aspru Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 12

Indro Montanelli – Istoria Greciei

Prima civilizație - MINOS Acum vreo şaptezeci de ani, un arheolog englez pe nume Evans*, cotrobăind prin câteva prăvălioare cu antichităţi din Atena, a dat peste nişte amulete de damă, pline cu hieroglife pe care nimeni nu reuşea să le descifreze. Tot făcând presupuneri, a stabilit că acestea proveneau din Creta; a plecat acolo, a achiziţionat un teren pe locul unde presupunea el că se află îngropat oraşul Cnossos, a angajat o echipă de muncitori şi, la capătul a două luni de săpături, s-a trezit în faţa rămăşiţelor palatului lui Minos, faimosul Labirint. Poeţi şi istorici ai Antichităţii, de la Homer Încoace, au afirmat întotdeauna că cea dintâi civilizaţie greacă a luat naştere nu la Micene, adică pe continent, ci în insula Creta, şi că ea a ajuns la deplina sa înflorire în vremea regelui Minos, cu douăsprezece sau treisprezece secole înainte de Christos. Se povesteşte că acest Minos a avut numeroase neveste care au încercat zadamic săi dea un moştenitor, dar din pântecul lor nu se năşteau decât şerpi şi scorpioni. Singură Pasifae a reuşit, până la urmă, să-i dea copii normali, printre care pe Fedra şi pe blonda Ariadna. Din păcate, Minos îl ofensase pe zeul Poseidon. care s-a răzbunat, făcând-o pe Pasifae să se îndrăgostească de un taur, chiar dacă o fi fost el un taur sacru. Ca să-şi satisfacă această pasiune a ajutat-o un inginer pe nume Dedal, venit pe insulă tocmai de la Atena, de unde trebuie să fugă pentru că, orbit de gelozie, își ucisese nepotul. ______________________ • Sir Arthur John Evans (1851-1941), arheolog britanic. A întreprins cercetări arheologice în nordul Europei la Knossos in Creta; a descoperit scrierea pre-feniciană (1893).

Din această unire s-a născut Minotaurul, un animal straniu, pe jumătate om, pe jumătate taur. Iar lui Minos i-a fost destul numai să se uite la el, ca să înțeleagă cu cine îl înșelase nevasta. El i-a poruncit lui Dedal să construiască Labirintul, pentru a-l ascunde acolo pe monstru; dar, totodată, i-a închis înăuntru şi pe constructor şi pe fiul său, Icar.

Era imposibil să găseşti drumul spre ieşire prin încurcătura aceea de coridoare şi de galerii. Însă Dedal, un bărbat cu infinite resurse, a fabricat pentru el şi pentru băiat nişte aripi de ceară; şi astfel au putut să fugă amândoi, înălțându-se în aer. Icar, îmbătat de zbor, n-a mai ţinut seamă de sfatul tatălui său, şi anume să nu se apropie prea mult de soare; ceara s-a topit, iar el s-a prăvălit în valuri. Deşi distrus de durere, Dedal a aterizat totuşi in Sicilia, unde a dus cu el primele elemente de Tehnică. In acest timp, Minotaurul continua să se învârtă prin Labirint, pretinzând să i se aducă în fiecare an şapte fete şi şapte băieţi pe care să-i mănânce.

Minos îi obţinea de la popoarele învinse în

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 13

războaie. I-a pretins aşa ceva chiar şi lui Egeu, regele Atenei. Fiul acestuia, Tezeu, deşi era prinţ moştenitor, a cerut să facă şi el parte din grup, cu intenţia de a ucide pe monstru; a debarcat, împreună cu celelalte victime, în Creta şi, mai înainte de a pătrunde în Labirint, a sedus-o pe Ariadna, care i-a dat un ghem de sfoară pe care să-l depene, pentru a găsi drumul la întoarcere spre ieşire. Îndrăznețul flăcău a reuşit să-şi realizeze intenţiile, a ajuns afară, unde îl aştepta prinţesa şi, credincios cuvântului dat, a luat-o de nevastă şi a dus-o cu el. Numai că, la Naxos.a lăsat-o dormind pe plajă şi şi-a continuat drumul singur, doar cu însoțitorii săi. Istoricii moderni au respins această poveste ca fiind în întregime inventată; şi poate că, până la un punct, aveau dreptate.

Dar ei ajunseseră chiar să şi nege că la Creta, cu două mii de ani înainte de Christos, sau cu o mie înainte de Atena, înflorise marea civilizatie pe care i-o atribuia Homer. Şi aici, de bună seamă, greşeau. Descoperirile lui Evans au atras atenţia arheologilor din toată lumea — printre care şi a italienilor Paribeni şi Savignoni care au dat fuga la faţa locului, au început să sape şi, în scurt timp, din măruntaiele pământului au început să apară monumente şi documente ale acestei civilizaţii cretane, care a fost botezată după numele regelui, minoică.

Chiar şi în ziua de azi oamenii de ştiinţă se mai ciorovăiesc între ei, vrând să-i stabilească originile; pentru că unii spun că ea ar fi provenit din Asia, alții că din Egipt. Dar oricum, ea a fost cea dintâi civilizaţie care s-a dezvoltat pe pământ european, a atins înalte culmi, şi a influenţat-o şi pe aceea care avea să ia curând naştere în Grecia şi în Italia. Aici, la Creta, au venit să ia model pentru constituţiile lor Licurg şi Solon, cei mai mari legiuitori ai Antichității; aici a luat naştere muzica de cor, pe care a adoptat-o şi Sparta; aici au trăit şi au lucrat primii şefi de şcoală ai sculpturii, Dipenos şi Scyllis. Studiind săpăturile, specialiştii au sub împărțit civilizaţia minoică in

trei epoci şi în trei perioade. Să-i lăsăm cu împărțeala Ior, prea subtilă şi să fim mulţumiţi dacă o să înţelegem, in mare, care a fost viaţa cretanilor de acum patru mii de ani. După felul cum ni-i reprezintă picturile şi basoreliefurile, ei erau oameni de talie relativ mică şi subţirei; femeile, cu o piele palidă la culoare, iar bărbaţii, bronzaţi; chiar li se şi spunea Foinikes, adică „piei roșii". Ei poartă pe cap turbane; ele, pălăriuţe care ar putea fi prezentate foarte bine la orice paradă a modei din Paris sau Veneţia. Şi ei şi ele aveau un ideal al lor de frumuseţe fizică, deoarece bărbaţii purtau tunici strânse pe corp, iar femeile umblau cu sânul descoperit, ceea ce ne face să credem că îl şi aveau înfloritor. Una dintre ele, aşa cum ne apare într-o pictură, este atât de cochetă şi de provocatoare, că arheologii, în ciuda austerităţii lor proverbiale, i-au dat numele de Pariziană.

Creta, la început, trebuie să fi fost împărțită în diverse state sau regate, care adesea se războiau între ele. Dar, la un anumit moment, Minos, mai capabil şi mai puternic decât ceilalţi regi, şi-a supus rivalii şi a unificat insula, dându-i drept capitală propriul său oraş, Knossos. Să fi fost Minos numele său adevărat, sau poate doar denumirea pe care o lua conducătorul, aşa cum la Roma i se spunea Caesar şi în Egipt Faraon?

Nu se ştie. Se ştie doar că cel care a realizat această operă de unificare şi căruia legenda i-a atribuit o nevastă ca Pasifae, cu toate necazurile pe care i le-a provocat ea, a trăit şi a domnit cu peste treisprezece veacuri înainte de Christos, pe când în Europa nu licărea nici cea mai mică scânteie de civilizație.

După spusele lui Homer, Creta avea cel puţin nouăzeci de oraşe, dintre care unele se luau chiar la întrecere cu capitala în ceea ce privea populaţia, progresul şi bogăţia. Faistos era portul cel mare, în care se concentra comerțul maritim cu Egiptul; Palaikastro era cartierul rezidenţial; Gurnia, centrul industrial şi capitala spirituală, cum e azi în Italia Milano; Hagia Triada, reşedinţa de vară a regelui şi a

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 14

guvernului, aşa cum o demonstrează vila regală descoperită aici. Casele au două, trei, până la cinci etaje, cu scări interioare bine lucrate. lar în picturile şi basoreliefurile care le împodobesc pereţii pot fi văzuţi bărbații cum joacă şah, sub privirea plictisită a stăpânei casei, care toarce Iână. Bărbaţii, în general, tocmai se înapoiaseră de la o partidă de vânătoare, iar la picioarele lor stăteau culcate, ostenite, animalele care-i ajutaseră să dibuie ursul sau mistrețul: câini ageri şi zvelți, semănând a ogari, şi pisici sălbatice care trebuie că erau special dresate pentru astfel de treabă. Un alt soi de întrecere sportivă în care excelau cretanii era boxul.

Campionii de categorie uşoară se băteau cu pumnii goi, folosindu-se chiar şi de picioare, aşa cum fac siamezii azi; cei de categorie mijlocie purtau cască, iar cei de categorie grea foloseau mănuşi. Zeul acestui popor se numea Velcanos şi corespundea cu cel care se chema la greci Zeus, iar la romani, Jupiter. El era un personaj atotputernic şi violent; iar atunci când îl apucau furiile, credincioşii săi se rugau de Zeiţa-Mamă, ca să-l potolească. Marea putere a lui Minos, ca rege, consta in faptul că se trăgea din acest zeu, sau cel puţin că reuşise să-i facă pe supuşii săi s-o creadă. Când emitea vreo lege, zicea că i-a sugerat-o cu o zi mai înainte Velcanos; şi când rechiziţiona un chintal de grâu sau o turmă de oi, zicea că trebuia să-l cadorisească pe zeu. Toate aceste cadouri sigur că zeul le dădea in primire lui Minos, care îi pusese deja pe inginerii săi să construiască, pentru păstrarea lor, nişte beciuri uriaşe sub palatul regal; ele țineau locul, rezervat azi la noi, păstrării impozitelor, deoarece la Creta, unde banul era încă necunoscut, impozitele se plăteau în natură; şi zeului, nu guvernului.

Cretanii erau un popor de luptători, de navigatori şi de pictori. Iar acestora din urmă le datorăm noi faptul că am putut reconstitui, în parte, civilizaţia care sub Minos s-a ridicat pe cele mai înalte culmi. Nu reuşim azi să

înțelegem ce a putut provoca decăderea ei, care, judecând după ruinele existente, trebuie să fi avut loc foarte rapid. A fost oare un cutremur, urmat de incendiu, care a distrus Knossosul, cu palatele şi cu teatrele sale? După săpături, s-ar zice că locuinţele şi prăvăliile au fost surprinse pe neaşteptate de dezastru, în timp ce locuitorii se aflau in plină activitate obişnuită. E probabil însă ca această decădere să fi început mai demult, şi că o catastrofă oarecare i-a grăbit sfârșitul. Multe urme ne arată că civilizaţia Cretei, născută desigur cu şapte-opt sute de ani mai înainte, sub semnul stoicismului, devenise sub Minos o civilizaţie epicuriană, adică una de trai bun,şi coaptă ca un furuncul ajuns la maturitate. Pădurile de chiparoşi dispăruseră, malthusianismul lăsase goluri în populaţie, colapsul Egiptului înăspresc legăturile pe mare.

Poate că a mai avut loc şi un cutremur, ca o încoronare a tuturor necazurilor. Dar este probabil ca dezastrul definitiv să fi fost provocat de o invazie: aceea a aheilor, care tocmai pe atunci coborâseră în Peloponez din Tesalia şi-şi făcuseră la Micene propria lor capitală. Ei au distrus în Creta totul: chiar şi limba, care pe vremea lui Minos sigur că nu era greacă, aşa cum ne-o dovedesc inscripțiile care ne-au mai rămas. După ele, deşi nimeni nu a reuşit să le descifreze, s-ar crede că originea Cretei ar fi fost egipteană, sau, oricum, orientală. Noi nu suntem în măsură nici s-o confirmăm, nici s-o dezminţim. Suntem în măsură să repetăm doar că civilizaţia cretană a fost cea dintâi civilizaţie din Europa; iar Minos, primul „ilustru concetăţean".

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 15

Kumkum Bhadouriya INDIA Cele mai intrigante adevăruri despre Univers - Conceptul de timp se află în Univers. Timpul nu există, ceasul există. Timpul este doar o iluzie. Dacă credeți că timpul este constant în Univers, atunci probabil că vă înșelați. Acesta variază în funcție de gravitație și viteză.

Universul nu a fost pentru totdeauna.

-A provenit dintr-o singularitate.

- Potrivit celor știute azi, nimeni nu a creat universul și nimeni nu direcționează soarta lui.

De ce? De vreme ce totul are nevoie de timp pentru a ieși, dar timpul se află în Univers.

Unde și când ar locui creatorul?

- Găurile negre nu sunt găuri, sunt stele prăbușite și moarte a căror gravitație și masă sunt mult mai mari decât avea steaua în sine și au o densitate aproape infinită.

- Spațiul-timp obliga materia cum să se miște, materia obliga masa-spațiul să se curbeze.

- Există mai multe stele într-o galaxie decât firele de nisip de pe pământ, dar există mai mulți atomi într-un bob de nisip decât numărul de stele dintr-o galaxie.

- Soarele are suficientă energie/căldură pentru a lumina planeta noastra timp de aproximativ 4 miliarde de ani de astăzi.

- Dacă părăsiți pământul la vârsta de 15 ani cu viteza luminii și reveniți după 5 ani, veți descoperi că toți prietenii dvs. au 65 de ani acum. Acest lucru se datorează dilatării timpului.

- Într-un fel, reprezentăm energia. Și, de asemenea, energia nu poate fi nici creată, nici distrusă. Energia pe care o avem în noi este la fel de veche ca universul, adică 13,4 miliarde de ani.

într-un mod codificat.

- Pe măsură ce universul continuă să se extindă, la începutul universului, se presupune că avea o dimensiune mai mică decât un atom. Chestia asta e greu de digerat. Cu alte cuvinte cosmosul de azi este extrem de diluat, ca un puff de țigară într-un spațiu enorm de mare.

- Dacă universul ar fi existat pentru totdeauna, nu ar fi existat viață. Pentru că toate stelele din univers încălzesc continuu universul. În acest fel, planetele ca pământul nu ar avea viață din cauza căldurii extreme acumulate.

- Lumina soarelui pe care o observăm este lumina soarelui radiată în urmă cu 8,20 minute. Fotonii nu au masă dar au energie.

- Dacă există o viață inteligentă, alta decât noi, atunci trebuie să fie foarte foarte departe de noi, altfel ne-ar fi vizitat până acum.

- Cel mai periculos lucru pe care îl putem găsi pe orice altă planetă ar fi oamenii.

- Nu există sunet în spațiu. Spațiul este incredibil de tăcut. Sunetul nu are suport pentru a călători în spațiu. Călătorii spațiali folosesc undele radio pentru a comunica în spațiu.

O gaură neagră care absoarbe masa unui corp vecin. Simulație NASA

- Ori de câte ori privim cerul, vedem trecutul Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 16

CENTENAR STANISLAW LEM

Stanisław Herman Lem (1921 - 2006) a fost un scriitor polonez (evreu) de science fiction și eseuri pe diferite subiecte, inclusiv filosofie, futurologie și critică literară. Multe dintre poveștile sale de ficțiune științifică au un caracter satiric și plin de umor. Cărțile lui Lem au fost traduse în peste 40 de limbi și s-au vândut peste 45 de milioane de exemplare. La nivel mondial, este cel mai bine cunoscut pentru romanului Solaris din 1961, care a fost ecranizat în lungmetraje de trei ori. În 1976 criticul Theodore Sturgeon a scris că Lem este cel mai citit scriitor de science fiction din lume. Lucrările științifico-fantastice ale lui Lem explorează teme filozofice prin speculații cu privire la tehnologie, natura inteligenței, imposibilitatea comunicării și înțelegerii inteligenței extraterestre, disperarea cu privire la limitările umane și locul umanității în Univers. Eseurile și cărțile sale filosofice acoperă aceste și multe alte subiecte.

Traducerea operelor sale este dificilă datorită neologismelor elaborate ale lui Lem și a jocurilor de cuvinte. Parlamentul polonez a declarat anul 2021 - Centenarul Stanisław Lem. Despre Jurnalele Stelare Am scris "Jurnalele Stelare", carte care conține povești, în decursul a 48 de ani. La început au fost destul de improbabile datorită caracterului lor pur grotesc și plin de umor. Cu timpul, acest grotesc a început să fie însoțit de concepte cognitive legate de teologie și răspunsuri la întrebarea: ce ar face ființele umane dacă nu ar exista limite ale compoziției genetice? Această idee a fost asistată de o serie de scheme din cele mai bizare. După cum au

subliniat criticii literari, am trecut de la „invențiile pure ale lui Münchausen” la concepte mai serioase legate de Gulliverul lui Swift și Voltaire deși încă într-o formă grotescă. Acest volum discută, de asemenea, multe alte subiecte, deoarece am avut întotdeauna tendința de a scrie ficțiune care a fost o„teorie generală a totului”.

Asemănarea lui Ijon Tichy, eroul Jurnalelor Stelare, cu baronul Münchausen sau cu Gulliver nu este un act conștient al autorului - nu existau premise teoretice sau presupuneri. Nu căutam nicio formă de prototip, model sau paradigmă - la fel cum râul nu anticipează albia sa. Lucrările mele s-au „scris singure” - m-am transformat într-o formă de „mediu de lucru rațional” și nu am anticipat niciodată planuri legate de poveștile mele.

S. LEM

Cu toate acestea, scrierea sa a depășit cu mult granițele genului. În plus, față de multe romane și povești, a compus un imens tratat filosofic despre relația ființelor umane și a mașinilor, o mulțime de critici literare argumentate, un volum de recenzii ale cărților inexistente, o teorie stohastică a ficțiunii narative, un roman detectiv experimental, eseuri speculative care se ocupă de inteligența artificială, cibernetică, cosmologie, inginerie genetică, teoria jocurilor, sociologie și evoluție, piese radio și scenarii. O astfel de uimitoare curiozitate plurală pentru o gamă atât de vastă de materiale, toate explorate cu luciditate și farmec, oferă scrierii sale un loc unic pe o diagramă Venn în care științele naturale, filosofia și literatura se contopesc una în alta, cu intensitate reciprocă, șarm și farmec.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

(The New Yorker) Pagina 17

Al 7-lea voiaj (partea aII-a) urmare din numărul trecut

„Am vrut să mă spăl pe mâini ...” am spus mecanic, gândindu-mă între timp cu cea mai mare intensitate: era miercuri seară și el a venit de vineri, prin urmare, vortexul gravitațional în care urma să cadă nava ar curba timpul de vineri până miercuri, dar în ceea ce privește ce va avea loc atunci în vortex, nu aș putea în niciun caz să-mi imaginez. Deosebit de interesantă era întrebarea unde ar putea fi joi. Între timp, vinerea, încă nu mă lăsa să intru în baie, folosind un dulce timp, deși am lovit insistent în ușă.

- Oprește gargara! Am urlat, pierzându-mi răbdare. "Fiecare secundă este prețioasă - ieși afara imediat, trebuie să reparăm cârma!"

- Pentru asta nu ai nevoie de mine, spuse el flegmatic din spatele ușii. "Eu de Joi, trebuie să fiu pe aici undeva, mergi cu el ..."

"Ce joi bre? Nu este posibil ..."

"Ar trebui să știu dacă este posibil sau nu, având în vedere că sunt deja vineri și, prin urmare, am trăit miercurea ta, precum și joia ..."

Amețit, am sărit înapoi de la ușă, pentru că am auzit o oarecare agitație în cabină: un bărbat stătea acolo, trăgând geanta de scule de sub pat.

"Tu ești eu joi ?!" Am țipat, alergând în cameră.

- Bine, spuse el.

"Iată, dă-mi o mână de ajutor ..."

"Vom putea repara cârma de data aceasta?" l-am întrebat pe când am tras împreună un sac greu. „Nu știu, nu a fost fixat joi, întreabă-mă vineri ...” Asta nu-mi trecuse prin minte! Am fugit repede la ușa băii.

"Hei acolo, eu Vineri! Cârma a fost reparată?"

- Nu vineri, răspunse el.

"De ce nu?"

- De aia nu, spuse el, deschizând ușa. Capul lui era înfășurat într-un prosop și și-a apăsat platul cuțitului rece pe frunte, încercând în acest fel să reducă umflătura unui cucui de mărimea unui ou. Între timp, eu Joi, m-am apropiat cu sculele și am stat lângă mine, scrutând calm pe mine cel cu cucuiul, care cu mâna liberă punea înapoi

pe raft o apă de gură. Deci, gargara lui o luasem pentru gargara lui.

- Cine ți-a dat asta? Am întrebat cu blândețe. „Nu ce, cine”, a răspuns el. " Am fost eu, Duminică.

"Eu Duminică ? Dar de ce ... nu se poate!" m-am plâns.

"Ei bine, este o poveste lungă ..."

"Nu are nicio importantă! Repede, să ieșim afară, s-ar putea să reușim!" mi-a spus joi, întorcându-mă spre cel care eram eu. „Dar racheta va cădea în vârtej în orice moment acum”, i-am răspuns. "Șocul ne-ar putea aruncă în spațiu, iar acesta ar fi sfârșitul nostru ..." „Folosește-ți capul, prostule”, a izbucnit joi.

"Dacă vinerea ești în viață, nu ni se poate întâmpla nimic. Astăzi este doar joi." „Este miercuri”, am obiectat.

"Nu contează, în ambele cazuri voi fi în viață vineri, la fel și tu." „Da, dar într-adevăr nu suntem doi, pare doar așa”, am observat, „de fapt, sunt unul singur, doar din diferite zile ale săptămânii ...”

"Bine, bine, acum deschide trapa ..."

Dar s-a dovedit că aveam un singur costum spațial pentru noi doi. Prin urmare, nu am putea părăsi amândoi racheta în același timp și, prin urmare, planul nostru de a repara cârma a fost complet distrus. BOOOM....

- Am strigat, aruncând supărat sacul de scule.

"Ceea ce ar fi trebuit să fac este să îmbrac costumul spațial pentru început și să-l păstrez.

Pur și simplu nu m-am gândit la asta - dar tu, ca eu Joi , ar fi trebuit să-ți aduci aminte!" „Am avut costumul spațial, dar ăla de vineri l-a luat”, a spus el.

"Când? De ce?"

- Eh, nu merită să discutăm, ridică el din umeri întorcându-se în cabină. Eu Vineri nu eram acolo; M-am uitat în baie, dar și ea era goală.

- Unde sunt eu-Vineri?

Am întrebat, întorcându-mă. Joi, eu am spart meticulos un ou cu un cuțit și i-am turnat conținutul pe untul topit care sfârâia. „Undeva în jurul zilei de sâmbătă, fără îndoială”, a răspuns el, indiferent, amestecând rapid oul.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 18

„Scuzați-mă”, am protestat, „dar ați luat deja mesele de miercuri - ce vă face să credeți că să mâncați o a doua cină de miercuri?” „Aceste rații sunt ale mele la fel de mult ca și ale tale”, a spus el, ridicând calm marginea rumenită a oului cu cuțitul. „Eu sunt tu, tu ești eu, așa că nu facem nicio diferență ...”

"Ce sofisticație! Stai, că e prea mult unt! Ești nebun? Nu am suficientă mâncare pentru atât de mulți oameni!"

Tigaia i-a zburat din mână, iar eu am zburat într-un perete: căzusem într-un nou vârtej. Încă o dată nava a tremurat ca și când ar fi avut febră, dar singurul meu gând a fost să ajung la coridorul în care atârna costumul spațial și să-l îmbrac. Căci în acest fel (am raționat) când miercuri a devenit joi, eu, ca eu joi, aș purta acel costum spațial și dacă nu l-aș scoate niciun minut (și aș fi hotărât să nu-l scot), atunci l-as purta în mod evident și vineri. Și, prin urmare, eu de joi și eu de vineri, amândoi am fi în costumele noastre spațiale, astfel încât atunci când ne vom întâlni în același moment prezent, ar fi în cele din urmă posibil să remediem cârma aia mizerabilă.

Forța gravitațională crescândă mi-a făcut capul să înoate și, când am deschis ochii, am observat că stăteam culcat în dreapta ăluia de joi și nu în stânga lui, așa cum am fost cu câteva clipe înainte. Acum, deși mi-a fost destul de ușor să fac planul despre costumul spațial, părea considerabil mai dificil să-l pun în acțiune, deoarece cu gravitația în creștere cu greu mă puteam mișca. Când a slăbit puțin, am început să mă târăsc peste podea - în direcția ușii care ducea spre coridor. Între timp, am observat că joi, de asemenea, se îndrepta spre

ușă, târându-se pe burtă spre coridor. În cele din urmă, după aproximativ o oră, când vârtejul ajunsese la punctul de vârf, ne-am întâlnit în prag, amândoi aplatizați pe podea.

Apoi m-am gândit, de ce ar trebui să mă străduiesc să ajung la manetă? Lasă-l pe joi s-o facă. Totuși, în același timp, am început să-mi amintesc anumite lucruri care indicau în mod clar că acum eu devenisem Joi și nu el.

- Ce zi din săptămână eșți? Am întrebat, că să mă asigur. Cu bărbia lipită de podea, l-am privit în ochi. Luptându-se, deschise gura.

- Joi - eu, gemu el. Devenea ciudat. S-ar putea că, în ciuda tuturor, să fiu încă eu Miercuri?

Amintindu-mi toate amintirile mele despre trecutul recent, a trebuit să concluzionez că acest lucru nu a putut fi pus în discuție. Așa că trebuie să fi fost eu Vinerea. Căci, dacă mă precedase cu o zi înainte, atunci era cu siguranță cu o zi înainte. Am așteptat să deschidă ușa, dar se pare că el se aștepta la același lucru de la mine. Gravitația se calmase acum, așa că m-am ridicat și am fugit pe coridor. Tocmai când am apucat costumul spațial, el m-a împiedicat, smulgându-l din mâinile mele și am căzut pe față. "Câine!" am strigat. „Să-ți păcălești sinele - este foarte urat!”

M-a ignorat, pășind calm în costumul spațial.

Nerușinarea lui era îngrozitoare. Deodată, o forță ciudată l-a aruncat afară din costum după cum s-a dovedit, cineva era deja înăuntru.

Pentru o clipă am scos un vaier, nemaiștiind cine era cine.

- Tu, miercuri! a strigat cel din costumul spațial.

- ține-l pe joi, ajută-mă!

Eu-Joi încerca într-adevăr să-i smulgă costumul spațial.

- Dă-mi costumul spațial! a urlat joi în timp ce se lupta cu celălalt.

"Pleacă! Ce încerci să faci? Nu-ți dai seama că eu sunt cel care ar trebui să-l aibă și nu tu ?!" a urlat celălalt.

- Și de ce asta, rogu-te?

"Din motivul, prostule, că sunt mai aproape de sâmbătă decât tine și până sâmbătă vom fi doi în costume!" „Dar asta e ridicol”, am spus, intrând în argumentarea lor, „cel mult vei fi singur în costum sâmbătă, ca un idiot perfect și nu vei

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 19

putea face nimic. Lasă-mă să am costumul: dacă îl îmbrac acum, atunci îl vei purta vineri ca eu Vineri, și eu o voi face și sâmbătă ca sâmbătă-eu, așa că vezi că vom fi doi dintre noi, cu două costume... Hai, Joi, dă-mi o mână de ajutor !! " „Așteaptă”, am protestat eu vinerea, când îi smulgeam cu forța costumul spațial de pe spate. „În primul rând, nu este nimeni aici numit„ joi ”, deoarece a trecut miezul nopții și tu eșți acum eu Joi, iar în al doilea rând, va fi mai bine dacă rămân eu în costumul spațial.

Costumul spațial nu-ți va face pic de bine. " "De ce nu? Dacă îl pun azi, îl voi avea și mâine."

"Vei vedea singur ... până la urmă, eram deja tu- joi,iar joia mea trecuse, așa că ar trebui să știu..."

"Destulă vorbărie. Lasă-l în clipă asta!" am mârâit. Dar el l-a luat de la mine și eu l-am urmărit, mai întâi prin sala mașinilor și apoi în cabină. S-a dovedit cumva că suntem doar doi acum. Brusc am înțeles de ce joi, când stăteam la trapă cu sculele, îmi spusese că eu vineri am luat costumul spațial de la el: căci între timp eu însumi devenisem eu Joi, iar aici vinerea eram, de fapt luându-l. Dar nu aveam intenția să cedez atât de ușor. Doar așteaptă, m-am gândit, voi avea grijă de tine și am fugit pe coridor și de acolo în sala de mașini, unde înainte - în timpul urmăririi - observasem o țeavă grea care zăcea pe podea, care servea pentru a alimenta pila atomică și am ridicat-o și - astfel înarmat - mam repezit în cabină. Celălalt eu, era deja în costumul spațial, el instalase toate, în afară de cască.

- Ieși din costum! m-am răstit, manipulând țeava într-o manieră amenințătoare.

"Nicio șansă."

"Afară, zic !!"

Apoi m-am întrebat dacă ar trebui sau nu să-l lovesc. A fost puțin derutant faptul că nu avea nici un ochi negru, nicio umflătură pe cap, ca și eu celălalt vineri, cel pe care îl găsisem în baie, dar dintr-o dată mi-am dat seama că așa a trebuit să fie. Vinerea-eu de acum eram eusâmbăta, da, și poate chiar undeva bătea clopotul zilei de duminică, în timp ce vinerea aceast eu în costumul spațial fusesem abia de curând eu-joi, în aceeași joi eu însumi fusesem transformat la miezul nopții. Astfel mă

deplasam de-a lungul curbei înclinate a buclei de timp către acel loc în care vinerea, înainte de bătaie, se va schimba în bătaia de vineri. Totuși, el a spus atunci, că eu am făcut-o duminică și că nu avea nici o urmă, deocamdată, pe fața lui.

Am rămas singuri în cabină, el și eu. Apoi am avut brusc o iluminare.

- Ieși afară din costumul spațial! Am mârâit.

- Stai deoparte, joi! A țipat el.

"Nu sunt joi, sunt EU DUMINICĂ!".. am țipat, încolțindu-l pentru a-l lichida. A încercat să mă lovească cu piciorul, dar cizmele de costume spațiale sunt foarte grele și, înainte de a putea ridica piciorul, l-am pocnit în cap. Nu prea greu, desigur, din moment ce mă familiarizasem suficient cu toată afacerea pentru a ști că eu, la rândul meu, când, în cele din urmă, traversam de joi până vineri, aș fi la sfârșit cel bătut și nu eram prea fericit la fracturarea propriului meu craniu. Eu-Vineri, a căzut cu un geamăt, ținându-de de cap, așa că i-am smuls brutal costumul spațial de pe el. În timp ce el se îndrepta spre baie clătinându-se, și murmurând: „Unde este prosopul ... unde e gargara?”, am început repede să-mi îmbrac costumul pe care ne luptasem până ce am observat - ieșind de sub pat - un picior uman.

Am aruncat o privire mai atentă, îngenunchind.

Sub pat zăcea un bărbat; încercând să-și înăbușe zgomotul de mestecat, molfaia grăbit ultimul pachet de ciocolată cu lapte pe care o păstrasem în valiză pentru o zi siderală ploioasă. Ticălosul era atât de grăbit încât a mâncat ciocolata împreună cu bucăți din foaia de aluminiu, care îi sclipea pe buze. - Lasă ciocolata aia în pace! am urlat, trăgându-l de picior. "Cine ești de fapt? eu-Joi ? ..." Am adăugat cu o voce mai joasă, cuprinsă de o îndoială bruscă, pentru că m-am gândit că poate eu sunt eu de vineri și că, în curând, va trebui să adun ce am mâncat tot eu mai devreme. „Eu-Duminică”, mormăi el, cu gura plină. Mam simțit slab. Acum fie că mințea, caz în care nu mă îngrijorăm, fie spunea adevărul, iar dacă era așa, mă confruntam cu o capcană sigură, pentru că eu duminică - la urma urmei - era cel care lovise pe eu de vineri , eu Vineri mi-a spus exact așa, înainte de a se întâmpla, iar mai târziu eu, imitându-l pe eu Duminică, l-am

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 20

lăsat să fie pocnit cu țeava.

Dar, pe de altă parte, mi-am spus, chiar dacă minte și nu este euduminică, este totuși foarte posibil să fie un eu mai târziu decât mine și, dacă el este un eu mai târziu, își amintește tot ceea ce fac, deci deja știe că l-am mințit pe eu-vineri și așa m-ar putea înșela într-o manieră similară, din moment ce ceea ce fusese un stimulent al momentului din partea mea era pentru el - până acum - pur și simplu o amintire, o amintire de care se putea ușor folosi. Între timp, cu mine rămas în incertitudine, el mâncase restul de ciocolată și se târâse afară de sub pat.

"Dacă ești Duminica-eu, unde ți-e costumul spațial ?!" Am strigat, lovit de un gând nou. „Îl voi avea într-un minut”, a spus el calm, apoi am observat țeava din mâna lui ... Următorul lucru pe care l-am văzut a fost un fulger strălucitor, ca câteva zeci de supernove care dispar simultan, după care mi-am pierdut cunoștiința.

Mi-am revenit, așezat pe podeaua băii; cineva bătea la ușă. Am început să mă ocup de vânătăile și umflăturile mele, dar el a continuat să bată; s-a dovedit a fi eu cel de miercuri.

După o vreme i-am arătat capul meu bătut, el a mers cu mine cel de joi după unelte, apoi au fost o mulțime de alergături și smucituri de costume spațiale, și asa într-un fel sau altul am reușit să trăiesc, iar sâmbătă dimineața s-a târât sub pat pentru a vedea dacă nu mai rămânea ciocolată în valiză. Cineva a început să mă tragă de picior în timp ce mâncam ultima bucată, pe care o găsisem sub cămăși; nu mai știam cine o fi ăsta, dar l-am lovit peste cap, am tras costumul spațial de pe el și urma să-l îmbrac – Când racheta căzut în următorul vortex.

Când mi-am revenit, cabina era plină de oameni. Abia mai era loc. După cum s-a dovedit, toți eram eu, din diferite zile, săptămâni, luni iar unul - așa a spus el - am fost chiar eu din anul următor. Erau destui cu vânătăi și ochi negri, iar cinci dintre cei prezenți aveau costume spațiale. Dar, în loc să iasă imediat prin trapă și să repare daunele, au început să se certe, să argumenteze și să dezbată. Problema a fost cine a lovit pe cine și

când. Situația a fost complicată de faptul că acum au apărut eu dimineața și eu cel de după-amiază mă temeam că dacă lucrurile ar continua așa, voi fi în curând împărțit în minute și secunde - și atunci, majoritatea prezentului meu mințeam ca un nebun, astfel încât până în ziua de azi nu sunt deloc sigur pe cine am lovit și cine m-a lovit când a avut loc acea afacere, în mod triunghiular, între joi, vineri și miercurieu, eu toți la rând. Impresia mea este că, pentru că m-am mințit vinerea, pretinzându-mă că sunt duminică, am primit o lovitură mai mult decât ar fi trebuit, vorbind calendaristic. Dar aș prefera să nu mă mai opresc asupra acestor amintiri neplăcute; un om care, timp de o săptămână întreagă, nu face altceva decât să se lovească în cap - nu are motive să fie mândru. Între timp, argumentele au continuat. Vederea unei asemenea inacțiuni, a unei astfel de pierderi de timp prețios, m-a dus la disperare, în timp ce racheta se repedea orbește, drept înainte, plonjând din când în când într-un alt vârtej gravitațional. În cele din urmă, cei care purtau costume spațiale au început să-i preseze pe cei care nu aveau. Am încercat să introduc un fel de ordine în acel haos absolut și, în cele din urmă, după eforturi supraomenești, am reușit să organizez ceva care să semene cu o întâlnire, în care, cel de anul viitor - având vechime - a fost ales președinte cu aclamații.

Am numit apoi un comitet electiv, un comitet de nominalizare și un comitet pentru afaceri noi, iar patru dintre noi din luna viitoare am fost numiți sergenți înrolați. Între timp, trecusem printr-un vortex negativ, care ne-a redus numărul la jumătate, astfel încât chiar la primul vot ne lipsea majoritatea și trebuia să schimbăm regulamentul înainte de a proceda la votul candidaților la reparația cârmei. Harta a indicat apropierea altor vârtejuri, iar acestea au anulat tot ceea ce am realizat până acum: mai întâi candidații deja aleși au dispărut, iar apoi marți am apărut împreună cu Vineri eu, care avea capul înfășurat într-un prosop și s-a creat o scenă rușinoasă. La trecerea printr-un vârtej pozitiv deosebit de puternic, eram țintuiți în cabină și coridor, iar deschiderea trapei era exclusă - pur

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 21

și simplu numai era loc. Dar cel mai rău lucru a fost că aceste deplasări de timp creșteau în amplitudine, câteva ale mele, cu părul cărunt, apăruseră deja și, ici și colo, am văzut chiar și capetele copiilor tăiate, adică a le mele desigur sau mai bine zis - eu însumi celdin zilele fericite ale copilăriei. Chiar nu-mi amintesc dacă eram încă Duminică, sau mă transformasem deja în Luni. Nu că ar fi făcut vreo diferență. Copiii au plâns că au fost strânși de mulțime și au chemat-o pe mama lor; președintele - Tichy de anul viitor - a scos un șir de înjurături, pentru că eu, Miercuri, care mă târâsem sub pat într-o căutare inutilă de ciocolată, l-am mușcat în picior când a călcat din greșeală pe degetul acestuia din urmă. Am văzut că toate se vor termina prost, mai ales acum, pe măsură ce icicolo se întorceau tipi cu bărbi cenușii. Între 142 și 143 de vârtejuri am circulat o foaie de prezență, dar după aceea a ieșit la iveală că un număr mare dintre cei prezenți înșelau.

Furnizau statistici vitale false, Dumnezeu știe de ce. Poate că atmosfera încărcată le-a zăpacit inteligența.

Zgomotul și confuzia au fost de așa natură încât te-ai putut face înțeles doar urlând din partea de sus a bojocilor.

Dar apoi, unul dintre Ijonii de anul trecut a propus ce părea a fi o idee excelentă și anume că cel mai în vârstă dintre noi să spună povestea vieții sale; în felul acesta am afla cine ar fi trebuit să fixeze cârma. Căci, evident, cel mai vechi eu conținea în experiența sa trecută viețile tuturor celorlalți de acolo, din diferitele luni, zile și ani. Așa că ne-am îndreptat, în această chestiune, către un bătrân domn ramolit, care ușor paralizat, stătea cu brațul îndoit. Când a fost întrebat, a început să vorbească foarte mult despre copiii și nepoții săi, apoi a trecut la călătoriile sale cosmice și nu s-a angajat în niciun sfârșit în cursul celor nouăzeci și câțiva ani. Din cea care se desfășura acum - singura care ne interesează - bătrânul nu-și mai amintea, datorită stării sale sclerotice și supraexcitate, totuși era mult prea mândru pentru a admite acest lucru și a continuat evaziv, obstinat, un timp și întorcându-ne din nou la legăturile sale înalte, decorațiile și nepoții, până când în cele din urmă l-am trântit pe jos și i-am poruncit să-și țină pliscul.

Următoarele două vârtejuri ne-au subțiat

crunt rândurile. După al treilea, nu numai că mai era loc, dar și toți cei în costume spațiale dispăruseră. A rămas un costum gol; am votat să-l închidem pe coridor, apoi ne-am întors la deliberări. Apoi, după o altă luptă pentru posesia acelei haine prețioase, a apărut un nou vârtej și brusc locul a devenit pustiu. Stăteam pe podea, cu ochii tulburi, în cabina mea ciudat de spațioasă, înconjurat de mobilier spart, îmbrăcăminte ferfeniță, cărți rupte. Podeaua era presărată cu buletine de vot. Potrivit hărții, trecusem acum prin întreaga zonă de vortexuri gravitaționale. Nu mai pot conta pe duplicare și, prin urmare, nu mai pot corectă daunele, deci am căzut într-o disperare amorțită.

Aproximativ o oră mai târziu m-am uitat pe coridor și am descoperit, spre marea mea surpriză, că costumul spațial lipsea. Dar apoi mi-am amintit vag - da - chiar înainte de ultimul vârtej, doi băieți s-au strecurat pe coridor. Ar fi putut, amândoi, să îmbrace singurul costumul spațial?! Lovit de un gând brusc, am fugit la comenzi. Cârma funcționa!

Așadar, acei mici derbedei rezolvaseră până la urmă, în timp ce noi, adulții, eram blocați în nesfârșite neînțelegeri. Îmi imaginez că unul dintre ei și-a așezat brațele în mânecile costumului, iar celălalt - în pantaloni; în acest fel, ar fi putut strânge piulița și șurubul cu chei în același timp, lucrând de ambele părți ale cârmei. Costumul spațial gol l-am găsit în trapa de aer, în spatele ei. L-am purtat în rachetă ca pe o relicvă sacră, cu inima plină de recunoștință nemărginită pentru acei flăcăi curajoși care fusesem eu cu atât de mult timp în urmă! Și astfel am tras concluzia că a fost cu siguranță una dintre cele mai neobișnuite aventuri ale mele. Am ajuns la destinație în siguranță, datorită curajului și ingeniozității pe care le afișasem când aveam doar doi copii.

După aceea s-a spus că am inventat totul, iar cei mai rău intenționați au ajuns chiar să insinueze că aveam o slăbiciune pentru alcool, ascunsă cu grijă pe Pământ, dar răsfățată liber în timpul acelor zboruri cosmice lungi și solitare. Doar Domnul știe ce alte bârfe au circulat pe această temă. Dar așa sunt oamenii; vor da de bună voie credință celor mai grosolane bârfe, dar nu și adevărului pur si simplu, exact cel povestit aici.

FINAL Traducere: Adrian Grauenfels 2021

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 22

HUMOR *Legea lui Slous : Dacă îndeplineşti o sarcină prea bine, vei rămâne cu ea pe cap *Legea lui Franko (privind locul de muncă) : Dacă-ţi place ceea ce faci, probabil că faci ceea ce nu trebuie.. * Prima capcană a geniului : Nici un şef nu va păstra un subaltern care are dreptate tot timpul.. *Legea lui Raphel (referitoare la afaceri ) : Cu cât angajaţii au mai puţin de lucru, cu atât vor lucra mai încet. *Maxima biroului: Telefonul nu sună niciodată când nu ai nimic de făcut. *Legea lui Otto : Întotdeauna faci ceva lipsit de importanţă când şeful trece pe la biroul tău. *Legea lui Chapman : Dacă nu poţi să-ţi termini treaba în primele 24 de ore, atunci ... lucrează noaptea ! *Regula lui Harry : Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată ! *Concluzia coridorului: Poţi să te duci oriunde, dacă ai o mină serioasă şi duci cu tine un dosar. *Violul femeii de servici pe coridor: Anchetatorul: - Cum s-a petrecut ? de ce nu ai fugit?

-În stânga perete maică, în drepta perete, din față venea EL, în spate tocmai spălasem…..

7 miracole la bărbaţi: 1. Toţi bărbaţii sunt al dracului de ocupaţi.

2. Deşi suntem ocupaţi, avem vreme de femei.

3. Deşi avem vreme de femei, nu prea ne interesează de ele.

4. Deşi nu prea ne interesează femeile, tot timpul avem una lângă noi.

5. Deşi tot timpul avem una lângă noi, ne mai "dăm" şi la alta sau altele.

6. Deşi ne mai dăm la alta sau altele, ne enervăm dacă femeia cu care suntem ne părăseşte.

7. Deşi femeia cu care suntem ne părăseşte, tot nu învăţam din greşelile pe care le facem (şi tot ne mai dăm la altele).

Istoria filosofiei pe scurt: 1. A fost o dată un evreu înţelept… Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în cap. Îl chema "Solomon".

2. După el, a venit un alt evreu înţelept. Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în inimă. Îl chema "Isus".

3. După el a venit un al treilea evreu înţelept. Şi zicea el că totul se poate reduce la ce ai în stomac. Îl chema Marx.

4.. După el, a venit un al patrulea evreu înţelept şi a zis că totul se reduce la ce ai între picioare. Îl chema " Freud."

5. La sfârşit a venit un alt evreu, mai înţelept decât toţi (pe nume "Einstein") şi a zis: "Totul e relativ"!

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 23

Replică de la un cititor Comentariu publicat de Alexandru Boris Cosciug Tema bio-roboților este interesantă şi pentru mine, chiar şi acum la bătrâneţe, deoarece am absolvit facultatea de electronică, secţia comunicaţii spaţiale, şi la CNE Cernavodă am lucrat la punerea în funcţiune a primului reactor, inclusiv la sistemul de comunicaţie prin satelit. Aduc aici doar câteva citate din diverse cărţi, articole şi din Biblie: Motto: "Lumina este viață. Fără lumină, viața de pe planeta noastră nu ar exista. În studierea luminii prin astrofizică, ne adâncim în unele dintre cele mai profunde mistere ale universului. În explorarea opticii și opticii cuantice, ne cufundăm în inima materiei însăși. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că, între culturi, lumina este un simbol universal al vieții, incluziunii și reînnoirii.

Lumina este asociată cu iluminarea sau trezirea spirituală. Lumina este văzută în opoziție cu întunericul, care reprezintă ignoranța și intoleranța. Deși lumina simbolizează cunoașterea, suntem încă orbi în multe dintre aplicațiile sale cotidiene. Viteza mare în bandă largă pe care o folosim astăzi nu s-ar fi putut realiza fără fibra optică. DVDurile și discurile Blu-Ray nu ar putea fi citite fără lumină. Energia solară este o sursă de încălzire. Tehnologiile bazate pe lumină sunt esențiale în asistența medicală, unde instrumentele optice sunt utilizate pentru analiză și imagistică, iar pentru sterilizare sunt utilizate surse de lumină ultraviolete.

Aceste tehnologii sunt, de asemenea, esențiale pentru secvențializarea genoamelor - precum cea a virusului SARS-CoV-2, care în prezent produce ravagii în întreaga lume. Aceste proprietăți excepționale le sărbătorim anual în fiecare 16 mai, de Ziua Internațională a Luminii. În acest an, pe măsură ce lumea este cuprinsă de pandemia COVID-19, sperăm că acest eveniment va fi și o oportunitate de a da lumină provocărilor globale fără precedent" (Shamila Nair-Bedouelle - Assistant DirectorGeneral for Natural Sciences, on the occasion of the 60’s International Day of Light

2020 https://en.unesco.org/commemor ations/dayoflight) "Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urâ ştiinţa?" (Pildele lui Solomon 1.22) “Pe toate le-a făcut Domnul fiecare cu ţelul său, la fel şi pe nelegiuit pentru ziua nenorocirii.” (Pildele lui Solomon 16.4) "iar tu, Daniele, ţine ascunse cuvintele şi pecetluieşte cartea până la sfârşitul vremii.

Mulţi vor cerceta-o cu de-amănuntul şi va creşte ştiinţa" (Daniel 12.4).

Teoria Evoluţiei:"În februarie 1837, chiar înainte de a naviga pe Beagle – Charles Darwin a scris surorii sale Caroline, discutând ideea lingvistului Sir John Herschel că limbile moderne ar descinde dintr-un strămoş comun. Dacă într-adevăr era cazul, se punea sub semnul întrebării întreaga cronologie biblică a lumii şi a rasei umane…

Formarea de limbi diferite şi de specii distincte, şi dovada că ambele au fost dezvoltate printr-un proces treptat, sunt paralele într-un mod foarte curios.”

(Charles Darwin - The Descent of Man).

Teoria Biblică a Evoluţiei: "Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce sau apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă, ‘Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul’. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul.” (Geneză 11.6-8).

"Problema crucială a speciei umane este dacă dezvoltarea sa culturală va reuşi să stăpânească instinctul de agresivitate şi auto-distrugere, care poate duce specia umană la dispariţie din proprie iniţiativă, la o moarte filogenetică." (Sigmund Freud) "Există lucruri care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează."... "Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina şi să călătorim prin

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 24

intermediul acesteia?"

(Albert Einstein – Cum văd eu lumea) "Ceea ce ştim acum este că mitocondriile emit lumină şi că fiziologia lor este influenţată de lumină, iar studiul nostru prezent arată că lumina poate fi ghidată de-a lungul reţelei mitocondriale."

(Propagation of electromagnetic radiation in mitochondria – Roland Thar)

"Mi-am dat seama că pot fi multe aplicaţii ale laserului, dar niciodată nu mi-am imaginat această putere a lui. Laserul a deschis calea către alte descoperiri științifice care revoluționează totul, de la medicină până la producție, dar are astăzi și o gamă largă de aplicații: playere DVD, vizor de arme, imprimante, rețele de calculatoare, tăieri de metale, îndepărtarea tatuajelor și corectarea vederii sunt doar câteva dintre instrumentele și tehnologiile care se bazează pe lasere. Fiind un membru devotat al Bisericii, Townes a fost privit cu scepticism în carieră datorită seriei de discursuri şi încercări de a prezenta asemănările dintre ştiinţă şi religie. Opinia mea este că, deși știința și religia pot părea diferite, ele au multe asemănări și ar trebui să interacționeze și să se lumineze reciproc.”

(Charles Townes – inventatorul laserului în 1960 "Tot ce vine din religie şi mistică e copleşitor de profund" (Emil Cioran, Cahiers, 1957-1972)

BIOSINTEZA ( fragmente alese )

Primul model al unui embrion uman a fost produs in laborator de Nicoletta Lanesse. „Primul grup de cercetători au pornit cu celulele din piele, pe care ei le-au reprogramat pentru a le reasambla în celule embrionice. Al doilea grup a pornit cu celule stem umane.

Amândouă grupurile au demonstrat că aceste blastociste umane au devenit similare cu cele reale, în care ei au format un fel de depresiuni sferice ce conţin trei tipuri de celule distincte care eventual pot fi puse în folii de plastic şi implantate în peretele uterin. În ciuda acestor asemănări niciun model nu a recreat perfect embrionul uman, şi bazat pe evidenta asemănare cu modelul şoarecilor, sfera asemănătoare nu poate dezvolta starea blastocitului. Acesta este întradevăr primul model complet al embrionului uman. Oricum acest experiment generează anumite întrebări etice serioase. Sunt sigur că orice om care este cu seriozitate moral devine nervos atunci când omul a pornit crearea structurii care se va încheia în curând ca fiinţă umană.” (https://www.livescience.com/model-embryosblastoids-lab-experiments...)

“Ca oameni de ştiinţă, rolul nostru în societate este de a acţiona ca gardieni ai adevărului. Misiunea noastră este să descoperim lucruri care sunt adevărate, pentru a împărtăşi adevărul cu societatea, pentru a-l proteja de corupţie şi a-l păstra pentru generaţiile viitoare. Este o vorbă: noi nu suntem singuri aici. Descoperirea şi apărarea adevărului este deasemeni o misiune pentru artă, ştiinţele sociale şi umaniste, asemeni şi jurnaliştilor. Dacă vrem să apărăm ştiinţa, trebuie să acceptăm şi alte opinii despre adevăr, inclusiv pe cele ale nespecialiştilor.” (Jon Wilkins, 23.03.2017, )

"Disfuncţia mitocondrială poate cauza handicapuri în metabolismul energiei celulare care pot, potenţial, afecta mai multe organe şi sisteme cum ar fi creierul, inima şi muşchii.

Actualmente, nu există tratament pentru bolile mitocondriale.”

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 25

Un scriitor tunisian pe urmele lui Mihail Sebastian

Născut în 1949 în Tunisia, de unde familia sa avea să fie expulzată în 1955, Lionel Duroy scrie despre traumele vieții sale în romane cu un pronunțat caracter autobiografic, precum Priez pour nous sau Le Chagrin.

Pentru Eugenia, roman în centrul căruia se află antisemitismul românesc și destinul scriitorului Mihail Sebastian, Lionel Duroy a ajuns în România, la București și la Iași. În rândurile care urmează, aflăm cum a început fascinația scriitorului francez pentru Jurnalul lui Sebastian și cum s-a construit această carte minuțios documentată, care se deschide astfel: „Mihail a murit ieri, 29 mai 1945, strivit de un camion”.

Iată mărturia lui Duroy: Am dat din pură întâmplare peste Jurnalul lui Mihail Sebastian într-o librărie pariziană pe care o frecventez când ajung în capitala Franței, pentru că eu nu locuiesc la Paris, librăria Joseph Gibert, cu cărți pe cinci-șase etaje… Pentru mine fiecare carte de acolo e una puțin dispărută. De multe ori în viață m-am oprit din întâmplare asupra unei cărți necunoscute, despre care nimeni nu vorbește. În plus, am fost mereu interesat de țările estice, de țările de dincolo de Zid și adesea m-am oprit la raionul dedicat literaturii române în această librărie.

Astfel am descoperit și Jurnalul lui Sebastian, l-am deschis, am început să-l citesc și acela a fost un moment foarte important pentru mine, o revelație. Este un jurnal de o mare forță, a cărui particularitate cred că este aceea că nu a fost scris cu gândul de a fi publicat – așadar

este de o sinceritate absolută, de o forță incredibilă. Și pentru prima dată am putut vedea România prin ochii unui scriitor evreu.

Descoperirea acestui jurnal a fost, așadar, o întâmplare. Când aveam 26 de ani, după ce am citit pentru prima dată “Kaputt” de Curzio Malaparte, aveam în minte să vin la Iași.

Capitolul pe care Malaparte îl consacră Iașului este foarte impresionant, țin minte reacția pe care am avut-o la acea vârstă citind despre pogromul de la Iași, despre acțiunile unei părți a populației civile împotriva propriilor vecini, fără prezența armatei sau a poliției, numai în urma unei foarte violente campanii de intoxicare.

M-a impresionat profund cum oamenii puteau deveni de pe o zi pe alta criminali. Și astfel, când am descoperit Jurnalul lui Sebastian am devenit din nou interesat de subiect, de ceea ce s-a întâmplat atunci în Europa . Eu sunt cât se poate de european; nu mă simt francez, ci european. Iubesc Franța, dar mă simt la fel de bine la Berlin, la București sau la Belgrad, unde am și locuit o perioadă. În tinerețea mea, în anii ’80 de exemplu, era foarte dificil să călătorești liber în anumite spații, cum era Berlinul de Est, iar căderea Zidului Berlinului în 1989 a fost un eveniment major în viețile noastre, ale celor care voiam o Europă fără frontiere, de care eu am profitat ca să ajung în țările estice. Din păcate, prin 20042005, am început să vedem state care își închideau frontierele, uitând solidaritatea europeană, radicalizându-se, cum s-a întâmplat în Polonia, în Ungaria sau în Croația. Gestul care reflectă toate acestea este cel al jurnalistei maghiare care a lovit migranții sirieni în 2015, gest care mi-a readus din nou în minte cum, în timpul pogromului de la Iași, negustorii evrei erau loviți de vecinii lor.

Așadar, în urma interacțiunii cu Jurnalul lui Sebastian și pe fondul lecturilor mele anterioare din Malaparte, de gestul jurnaliste din Ungaria, i-am spus editorului meu: „ Merg să mă instalez la Iași, acum e momentul să mă opresc asupra pogromului și a ceea ce s-a întâmplat atunci”.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 26

La Iași și la București Documentarea am făcut-o și cu ajutorul mai multor români pe care îi știam. Când am venit la Iași nu cunoșteam multă lume, apoi am început să-mi creez contacte aici și să le dezvolt. Am lucrat în biblioteci, am recuperat fotografii cu ajutorul unei fundații, am citit enorm despre pogrom, am citit toate mărturiile supraviețuitorilor pogromului obținute în 1945, am avut sprijinul unui profesor român, de origine evreiască, de la Universitatea din Montpellier, profesorul Iancu, care mi-a oferit tot ceea ce el publicase. Apoi am lucrat foarte mult la București cu un prieten care m-a ajutat și ca interpret, Petruș Costea, de altfel un apropiat al familiei Sebastian. Așa se face că am întâlnit-o la Paris pe Micky Sébastian (n.r. – actriță franceză născută la București în 1958), fiica fratelui mai mic al scriitorului, și ea mi-a prezentat-o pe mama ei, ceea ce mi-a dat acces la originalul jurnalului, aflat în posesia lor, dar și a altor documente. Cartea mea a fost bine întâmpinat de critică, însă ceea ce m-a uimit a fost reacția publicului. Reacția publicului francez a fost: Mulțumim pentru această carte, nu știam nimic despre ce s-a întâmplat în România în timpului celui de-al II-lea Război Mondial.

Istoria românilor nu prea este cunoscută astăzi în Franța.

Eugenia, personajul care dă titlul romanului, adresează problema principală a vieții în general – aceea a conștientizării perioadei pe care o traversează. În general, această conștientizare vine mai târziu, odată cu viziunea istorică. Ceea ce m-a interesat la Eugenia este această viziune clară a perioadei pe care o trăiește. Ea nu e ca Mircea Eliade. Căci am văzut că Mircea Eliade s-a putut înșela în privința acelei perioade. În momentul în care antisemitismul era de-a dreptul înspăimântător, în anii 1938-1939, nici măcar cineva ca Eliade nu a putut fi conștient de ceea ce se întâmpla. Mihail Sebastian era însă extrem de conștient, spre deosebire de Eliade. Iar acest lucru a putut fi văzut limpede abia mai târziu. Așadar, pentru mine această conștiință este foarte importantă. Am scris

Eugenia și pentru a spune: Fiți atenți, toate acestea pot reîncepe! Poate mă înșel, dar încerc să am o perspectivă limpede asupra epocii actuale. Și, din nou, văd că Europa nu e bine, că așa cum oameni ca Eliade puteau avea atunci opinii îngrozitoare despre evrei, la fel unii oameni au astăzi păreri teribile despre musulmani și alții îi ascultă. Asemenea lui Eliade, în Franța l-am avut pe Pierre Drieu La Rochelle, scriitor pro-nazist, care în 1945 s-a sinucis. Infernul conștiinței e foarte interesant aici. Poate că și cei care astăzi emit opinii radicale vor regreta peste zece ani.

Voi mai veni in România. Sunt oarecum îndrăgostit de România. Cred că atunci când lucrezi mult într-o țară devine inevitabil. Este ca atunci când un bărbat care frecventează timp îndelungat o femeie sfârșește prin a se îndrăgosti. La fel este și când vizitezi adesea o țară, când ești întâmpinat de oameni pe care iai întâlnit anterior, ceva se întâmplă. Este adevărat că îmi place România și pentru că are un anumit mister pentru mine, e cumva inaccesibilă. Îmi amintesc cum am traversat țara în 1971, cu fratele meu, era ceva foarte ciudat pentru mine, mă întrebam cum trăiesc oamenii aici, vedeam pe stradă femei cu basmale pe cap, totul era ciudat. Apoi am citit cărțile scriitorilor români, am citit mult despre comunism, poate că mi-am creat o imagine oarecum mitologizată. Mai târziu, când am revenit pentru a lucra la Eugenia, eram absorbit de subiectul cărții, mă simțeam ca în 1941, trăiam în trecut. Totul este subiectiv atunci când scrii. https://www.ziarulmetropolis.ro/

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 27

Bianca Marcovici

Liviu Antonesei Socrate

Nu pot să mint pe mobil Nepoții sunt la mine cei mici Unul e la Eilat cu pregătire militară Cealaltă pregătire tot militară pe Kfar Saba...

Poezia s-a ascuns pe undeva că lipsită de sens Mă întreb dacă-s eu Sau e o ființă străină Care a locuit în mine...

Te-aș păcăli spunandu-ți că trăim Din unica pensie a mea Asigurările ne asigură doar achitarea taxelor la stat și strictul necesar Dar nepoții vecinii prietenii ne cred foarte bogați, Chiar dacă am început să muncim foarte târziu după 43 de ani!

Ei poate au acumulat experienta deșertului Și supraviețuirea în singurătatea deșertului Sau au acceptat clima umedă de la mare...

Noi nu!

Oasele ne dor Analizele ies proaste Prietenii s-au împuținat Vorbesc cu mine...

Fără oglindă Să nu mă sperie buhairea vârstei Gheboșenia Burta Mușchii detașați Și lipsa comunicării Vocea mi s-a stins Citesc cu întreruperi Mimând din gură cuvine Visez în limba română...

Dar tu?

Ar trebui să întineresc E timpul regăsirii

Este numit pe bună dreptate marele sofist –

Te-aș păcăli

a smuls pe cont propriu gîndirea din văzduhul nevăzut și a reașezat-o cu grijă în piețe, în palatele și colibele oamenilor, a reușit să invadeze și un celebru butoi locuit vreme de mii de ani, legiuni de sofiști mititei au aruncat-o în ungherele cele mai ascunse, fiecare după nebunia sa, au îngropat-o sub maldăre de cuvinte goale și fără rod… doar păsări singuratece, așezate pe crengi de carpen, iar alteori de arțar, încercau s-o țină vie prin respirație aerrificială. de undeva de sus, satyrul privește zîmbind și se întreabă dacă nu e vremea reîntoarcerii.

Sau poate de data aceasta va bea paharul de cucută de la bun început!

Culese din FB Mihai Barbu Crima de onoare în societatea Israeliană Se știe că structura sociețatii orientale este bazată pe familii, pe triburi, pe grupări etnice unde singura moneda general valabilă este “onoarea”.

Prejudiciu moral adus acestor familii și grupări se pedepsește irevocabil cu moartea. Și, cum standardul comportării corecte și a onoarei familiei este femeia, ea este cea care plătește. Plătește pentru că a prejudiciat

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 28

demnitatea familiei. De aceea majoritatea victimelor crimei pe fondul profanării familiei sunt femei și majoritatea autorilor sunt bărbați Mai mult și copiii născuți din dezonoare sunt uciși . În multe cazuri, femeile ucise din "motiv de onoare" sunt acuzate de familia lor că întrețin relații sexuale ilicite, cum ar fi adulterul unei femei căsătorite, sexul extraconjugal și căsătoria cu un membru de altă religie sau relație bărbat-femeie fără consimțământul familiei și este trist că femeile sunt ucise doar din suspiciune, din motive de ținută vestimentară sau pur și simplu neascultare. Societățile culturale din Orientul antic au acordat o mare valoare virginității și moralității femeilor, atât în ceea ce privește modestia, cât și moralitatea lor. Atât în scrierile ebraice cât și creștine, pedeapsa pentru adulter – de exemplu – este aspră.

Coranul pedepsește cu mare violență: moartea dacă femeia este căsătorită și o sută de bice dacă ambii nu sunt căsătoriți. Sunt solicitați patru martori, deși un soț poate depune mărturie singur.

Potrivit Națiunilor Unite, până la 8-10.000 de femei sunt ucise în fiecare an în întreaga lume pentru profanarea onoarei familiei. Fenomenul apare în principal în țările musulmane, tările care au raportat Organizației Națiunilor Unite ucideri de onoare includ Bangladesh , Brazilia , Ecuador , Egipt , India , Israel , Italia , Iordania , Maroc , Pakistan, Suedia ,Turcia , Uganda și Regatul Unit.

Demnitatea și onoarea - demnitatea personală a persoanei, crescând și coborând în funcție de comportamentul sau.

- respect care depinde de comportamentul sexual al fetelor din familie.

Abaterea sau suspiciunea de abatere de la codul de conduită sexual acceptat, implică o vătămare a demnitățîi rudelor sale din partea tatălui, deoarece această este familia de origine în care femeia a învățat normele modestiei.

Pentru a restabili „onoarea familiei”, femeia trebuie să-și „corecteze” comportamentul sexual prin căsătorie și, iar în cazul în care acest lucru nu este posibil, femeia ar trebui pedepsită. Pedeapsa femeii depinde de cât de mult este afectată onoarea familiei. Doar atunci când există o acuzare publică din partea persoanei a cărei onoare a fost încălcată se ajunge la crimă. Executorii” sunt de regulă frații, tatăl sau câteodată și rude apropiate.

Deseori în livezi, ascunse în curți, sunt găsite corpurile unor tinere disparute . Prin uciderea “păcătoasei” familia tatălui își arată controlul și răspunderea asupra comportamentului fiicei și îi redă demnitatea pierdută. La fel în cazul adulterului. În Israel În primele zile ale mandatului britanic, crimele pe fondul profanării familiei erau răspândite – aproape două în fiecare săptămână. Crima de ucidere de onoare a Israelului are loc în principal la populația arabă musulmană. Cu toate acestea, au existat un număr de de crime în societatea evreiască imediat după înființarea statului când erau mulți noi veniți din țările arabe. Numărul femeilor ucise în legătură cu profanarea onoarei familiei în Israel este cam de 40 în fiecare an.

Legea israeliană nu recunoaște „protejarea demnității familiei” ca o justificare adecvată pentru crimă. Cu toate acestea, există afirmații în interiorul și în afară mediului academic care sustine ca în practică, autoritățile de aplicare a legii arată o înțelegere față de fenomen. Potrivit lui Manar Hassan, în loc să asigure siguranța femeilor și să aplice legea, poliția a folosit adesea „demnitari” pentru a media între femeie și familia ei. În unele cazuri, poliția a trimis fete să se adăpostească la șeici sau le-a întors la casele lor. În alte cazuri, fetele au fost ucise după ce au apelat la poliție și s-au plâns că sunt în pericol de moarte. Pedepsele date de instanțe

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 29

sunt ușoare și simbolice.

Tăcerea în comunitate în jurul cazurilor este deplină. Nicio colaborare cu poliția, nicio informatie, dreptatea se face în interiorul familiei. „... Este de neconceput că în sistemul juridic israelian să recunoaștem problema menținerii demnității familiei ca un factor atenuat” a spus președintele Curții Înalte de Justiție….

O practică culturală care încalcă aceste valori de bază nu este acceptabilă într-o societate liberală multiculturală ... și trebuie să fie tratate cu zero toleranță .... Abordarea multiculturală nu trebuie lăsată să prevaleze asupra valorilor liberale de bază și nu există loc pentru păstrarea valorilor care nu sunt conforme cu drepturile fundamentale ale omului, în special sfințenia vieții și integritatea corpului .

“Sistemul de justiție trebuie să transmită un mesaj clar și descurajant, condamnând astfel de acte nefericite care cauzează moartea victimelor, în special a femeilor, nevinovate de orice infracțiune"..

Din nou ... antisemitismul

Institutul National pentru Studierea Holocaustului din Romania - Elie Wiesel Apologia criminalilor de război trebuie oprită!

În ultimele săptămâni, de la microfonul Parlamentului, omagierea criminalilor de război şi a figurilor care aparţin trecutului fascist al României a devenit o practică care intră în rutina declaraţiilor politice.

Constatăm cu mirare că nici unul dintre membrii Senatului României nu a considerat necesar să ia atitudine faţă de declaraţiile colegului senator care şi-a făcut un program din elogierea celor care au susţinut sau au contribuit la consolidarea politicii de exterminare practicată de statul român împotriva proprilor cetăţeni în timpul Holocaustului. În 8 martie 2021 deputatul Silviu Vexler, reprezentantul FCER în Parlament, a lansat chiar în plenul Senatului un apel la responsabilitate pentru protejarea memoriei victimelor Holocaustului. Declaraţia a fost urmată de o singură intervenţie. Senatorul S. Lavric, printre altele, a replicat cu tentă antisemită: „Aici e România, aici nu-i Fâşia Gaza ” https://bit.ly/3qxp15Q

În 3 martie 2021, deputatul Daniel Gheorghe a considerat potrivit să-l elogieze şi dumnealui pe Mircea Vulcănescu, criminal de război. Nici în această situaţie nu a existat o luare de poziţie care să semnaleze neadecvarea mesajului.

Considerăm că la 80 de ani de la cele mai sângeroase episode ale Holocaustului din România este important ca membrii Parlamentului României să ia atitudine ori de câte ori memoria victimelor este insultată.

Astăzi, mai mult ca oricând, cuvintele lui Elie Wiesel sunt actuale: „Trebuie să ne asumăm o atitudine. Neutralitatea ajută opresorul, niciodată victima”. *** Deputatul Silviu Vexler a declarat luni, în plenul Senatului, că este o „umilinţă îngrozitoare la adresa victimelor Holocaustului” existenţa a două proiecte de lege prin care se doreşte reintroducerea indemnizaţiilor oferite de statul român „pentru foştii legionari, urmaşii lor şi urmaşii criminalilor de război sau ai celor care au făcut parte din organizaţiile naziste”.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 30

„Nu aş fi intervenit dacă nu ar exista şi două

proiecte de lege, în prezent aflate la Senat, care să dorească să reintroducă indemnizaţiile oferite de statul român pentru foştii legionari, urmaşii lor şi urmaşii criminalilor de război sau ai celor care au făcut parte din organizaţiile naziste.

Este o umilinţă îngrozitoare la adresa victimelor Holocaustului, la adresa puţinilor supravieţuitori ai Holocaustului, care mai trăiesc în ziua de astăzi să vadă toate aceste lucruri”, a afirmat Vexler. În opinia sa, „faptul că în plenul Senatului României se încearcă rescrierea istoriei, faptul că un senator al Parlamentului României îl invocă cu patos pe un om care este criminal de război, condamnat de două ori pentru tot ceea ce a făcut, este o ruşine nu numai la adresa Parlamentului României, ci şi o ruşine la adresa României în sine”. „Este pentru prima dată când vorbesc de la acest microfon, deşi de-a lungul anilor am venit de foarte multe ori în Senat. Am apreciat întotdeauna colaborarea impecabilă avută cu toate grupurile parlamentare pentru toate iniţiativele pe care le-am introdus în Parlament, indiferent dacă a fost vorba de sprijinirea supravieţuitorilor Holocaustului, indiferent dacă a fost vorba despre instituirea Muzeului Evreilor şi al Holocaustului din România. Le mulţumesc din nou acelor colegi, şi celor care sunt membri, şi celor care nu, dar vreau să vă reamintesc că răspunderea faţă de istorie şi faţă de aceşti oameni nu aparţine doar comunităţilor evreieşti, nu aparţine doar Guvernului. Parlamentul este reprezentantul poporului român şi fiecare dintre dumneavoastră este responsabil de protejarea memoriei acestor oameni, de protejarea lecţiilor care trebuie învăţate din ceea ce s-a întâmplat atunci. Nu lăsaţi astfel de derapaje să devină reprezentante pentru Parlamentul României”, a spus deputatul.

El a prezentat câteva din stenogramele şedinţelor consiliului de miniştri şi consiliului de cabinet din perioada guvernării Ion Antonescu, „care se suprapune peste perioada Holocaustului din România”.

„Sunt stenograme din documente publice ale statului român, pe care le poate consulta oricine la Arhivele Statului sau la Arhivele Naţionale Militare, după caz. Rezultatul acestor şedinţe, rezultatul acestor discuţii s-au materializat în peste 300.000 de evrei, din România şi nu numai, care au fost executaţi la ordinul lui Ion Antonescu şi al celor din jurul său. Sunt doar câteva exemple din actele

inimaginabile de violenţă inumană şi inutilă pe care le-au stârnit atât guvernul Antonescu, cât şi mişcarea legionară. Nu aş fi vrut să menţionez aceste lucruri astăzi, dacă nu aş fi văzut că aceste tentative de reabilitare a mişcării legionare, de reabilitare a lui Ion Antonescu şi a celor care i-au permis tot ce a făcut, Mircea Vulcănescu fiind unul dintre ei, Valeriu Gafencu fiind altul şi lista continuă, nu ar fi devenit din ce în ce mai publice”, a precizat Vexler. În replică, senatorul AUR Sorin Lavric a declarat că nu va înceta să vorbească cu „veneraţie” despre „martiri, despre eroi şi despre acei deţinuţi politici a căror singură vină este că s-au opus comunismului”. „Îmi vine să-l întreb pe domnul Vexler (…). Nu mă dezic o iotă de cuvintele pe care leam spus despre Vulcănescu sau despre Gafencu şi voi continua să-i omagiez mai departe. Nu uitaţi că elogiul meu l-am făcut în cursul unei declaraţii politice, iar dumneavoastră, în calitate de deputat, ştiţi că senatorul nu trebuie să dea socoteală pentru declaraţiile lui politice. Nimeni nu-l poate trage la răspundere şi atunci de ce dumneavoastră, deputat, veniţi în Senatul României şi mă trageţi pe mine de urechi?

Trebuie să modificaţi Constituţia, dacă vreţi ca senatorul să fie tras la răspundere pentru declaraţiile lui politice. Altminteri, vă încredinţez că admonestarea dumneavoastră nu doar că nu are darul de a mă intimida, dimpotrivă, îmi dovedeşte că sunt pe drumul cel bun”, a afirmat senatorul AUR.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 31

Arta Desenului clasic De la anatomie la redarea trupului uman

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 32

LIVIU ANTONESEI - O poveste cracoviană fragment De data aceasta, la cea mai veche librărie din lume, parcă fondată la 1682, dar memoria mea nu are acoperire în aur, n-am găsit nimic interesant. Surpriza avea să apară la altă librărie din Rynek, Piața Mare, o librărie combinată cu un magazin de suveniruri cracoviene, unde am găsit primul roman publicat de Kosinsky după stabilirea în America, un roman scris într-o engleză atît de sumară, minimalistă aș spune, că l-am putut citi fără dicționar. Dar un roman superb trecînd peste asta, cu imaginația scriitorului debordînd în toate direcțiile. Se apropia ora patru, cînd aveam stabilită întîlnirea pe o terasă din apropiere și m-am mutat acolo. Marele farmec al Cracoviei stă și în faptul că terasele sînt deschise în toate anotimpurile, mesele sînt acoperite cu umbrele uriașe, iar în partea rece a anului, au încălzitoare electrice sau cu gaz și pături roșii de lînă. Da, Cracovia e raiul fumătorilor! Puțin înainte de patru, au apărut – profesoara de română de la Jagiellonă și un student român care făcea o specializare acolo, poate studii aprofundate, masterele urmau să vină mai tîrziu, o dată cu bolognizarea universităților. Nu s-au așezat, m-am ridicat eu, plătisem la venirea vodcii, da, cea cu pai, Žubrówka, preferata mea dintre vodcile poloneze. Planul nostru nu era complicat, o plimbarea de cîțiva kilometri pînă în Każimierz și o cină kosher acolo. Obiceiul meu în călătorii este să mă adaptez la bucătăria locului, e și acesta un mod de a-l cunoaște. Pe deasupra, asta îmi permite să mai luxez dieta pe care o țin cu sfințenie în țară. Iar despre produsele kosher mai aveam o teorie de uz personal, că sînt sănătoase! Nu le aplic desigur o definiție religioasă, ci una de-a dreptul medicală! Iar în Orașul Liber, ca prin minune, puteai găsi produse kosher mai mult decît oriunde în lume, vodcă kosher, pirogi, bere neagră porter și orice ți-ar putea trece prin cap. Mie îmi era dor de celebrul żurek, borșul cu de toate, inclusiv ouă fierte și cîrnați, care face singur o masă, dacă nu vrei desert, de cîțiva pirogi cu carne, cei mai buni colțunași mîncați vreodată, și o porter, pe vremea aceea de vodcă încă îmi era dor foarte des! Era deja întuneric binișor, în anotimpul

rece noaptea se grăbește la Cracovia, sigur că e în sudul Poloniei, dar e totuși la nord. Cobora și o ceață ușoară. Am luat-o pe Grodzka și am început să coborîm spre ținta noastră. Cînd am ajuns la monumentul pentru Katyn, bună ideea cu acea cruce înaltă din lemn, ceața se îndesise deja. Abia vedeam silueta monumentului, iar Wawelul era prins complet în ceață. Mergeam pe trotuarul stîng, ca să nu facem ocoluri și traversări inutile. Înainte de a traversa linia de tramvai care limita imensa arie pietonală a centrului vechi al Cracoviei, deja nu mai mai vedeam nici la doi pași, nici unul pe altul nu ne vedeam bine. Cînd am încheiat lunga traversare, două benzi pietonale despărțite de liniile de tramvai, pe malul celălalt, ceața era deja compactă. Cu un loc comun, aș putea spune că era o ceață londoneză, doar că eu am fost de mai multe ori la Londra, în toate anotimpurile, și n-am văzut vreodată ceață, iar ploi am prins vreo două scurte în primăvară. Într-un decembrie, mi-am scris articolul pentru ziarul la care colaboram atunci la o măsuță din parcul privat din Manchester Square, erau vreo douăzeci de grade, de-ale noastre, adică Celsius. Dar să lăsăm Londra în Brexitul ei și să revenim la Cracovia noastră de acum vreo douăzeci și ceva de ani. Stăteam pe trotuar și nu ne venea să credem, ca să ne putem vedea între noi trebuia să ne privim de foarte aproape, ceea ce acum, la vreme de pandemie, ar fi imposibil. Pe stîlpi, becurile aruncau un fel de lumină gălbuie care nu răzbătea nici douăzeci de centimetri. Eram ca într-o mare de lapte, doar că puteam respira. Nu văzusem pînă atunci așa ceva și, din ce-mi aduc aminte, nici după aceea nu am mai văzut. Nu doar la Cracovia, ci oriunde în lume. Imensitatea albă și densă avea ceva copleșitor, mie îmi trezea o neliniște vagă, dar tot neliniște era. Ne-am sfătuit să ne ținem cît mai aproape unul de altul și am plecat mai departe. În principiu, după niște sute de metri dădeam de prima străduță spre Orașul Liber. Nu-i mai scriu numele complet, e destul de anevoios să tot caut z-ul cu punct deasupra, care îl transformă în j. E ciudat cum sună numele acesta în polonă, un fel de Kajimierj, par să aibă o obsesie pentru juri. Nebunia e că au j, doar că acesta se pronunță i… Numai că au fost oleacă sadici cei care le-au inventat alfabetul. Și nu mai vorbesc

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 33

despre gramatică, care pare mai dificilă decît cea germană, da, un fel de limbă slavă cu gramatică nemțească! Dar cum spuneam, treaba lor… După vreo zece minute de înotat prin ceața lăptoasă, ne-am dat seama că am ratat prima străduță spre Orașul Liber K. Nu-i nimic, ne-am spus, sîntem mai atenți și intrăm pe următoarea. Nu se vedea nimic, așa că am ratat-o și pe aceea. Încă nu era ireparabil, vom intra prin Rynek Wolna, Piața Libertății, pe lîngă muzeul de etnografie și folclor. Ne-am dat seama că am pierdut-o și pe aceea cînd am ajuns la podul metalic pentru tramvaiele care leagă cartierul de oraș. Pe care, de altfel, l-am văzut, mai degrabă bănuit, după ce m-am împiedicat eu de un parapet. Pe deasupra, parcă eram noi trei într-un oraș pustiu, nu circula nimic, farurile, fie ele și din cele pentru ceață, n-ar fi putut ilumina nici un metru în față. Nici trecători nu erau, iar dacă vor fi fost, oricum nu i-am fi putut vedea, cred că nici auzi.

Eram nervoși, dar cumva și amuzați. Cracovia cea magică, cu Każimierżul ei magic la pătrat, de fapt supramagic, ne juca o frumoasă farsă.

Nu eram prima oară la Cracovia, iar în Orașul Liber mai fusesem de cîteva ori, altfel cum aș fi știut de infinitele varietăți de produse kosher?

Iar tovarășii mei puteau fi socotiți deja cracovieni, așa că ne-am decis să ne continuăm explorarea. Ne-am reîntors, mergînd încet, încercînd să zărim vreuna din intrările în cartier. Cum aveam să ne dăm seama după vreo jumătate de oră, ratasem din nou toate posibilitățile. Am luat-o iar la drum, cu gîndul că dacă reperăm Wolna, ne va fi mai ușor să intrăm pe acolo. Fără succes. Cum o luasem pe o stradă probabil paralelă cu Piața, dar mai apropiată de podul metalic decît de cartier, am zărit deodată, ceea ce părea să fie o vitrină de restaurant luminată. Cu bricheta, am luminat ceasul și am constatat că trecuse de șase, mergeam prin ceață de mai bine de două ore, mă simțeam umed și înfrigurat. Le-am făcut semn că pentru mine e gata, nu mai rezist la hălăduiala aceea fără sens. Aș spune că au aprobat cu entuziasm, chiar dacă deloc zgomotos. Ne-am apropiat de vitrina aceea palid luminată. Nu vedeam firma de sus, doar că era din lemn, ceea ce deja îmi suna cunoscut și am simțit că mă răzbește și foamea pe lîngă frig. Da, era un restaurant cu mîncare

tradițională, kuchnja tradicionalna, mi-am spus un slavă Cerului energic, am deschis ușa și leam făcut semn să intre. Au intrat, am intrat și eu, cuprins de o lumină ce mi se părea orbitoare și de o căldură binecuvîntată.

Instantaneu am reperat o masă liberă, de altfel erau puțini clienți, în salonul pentru fumători, în apropierea căminului în care flăcările se zbenguiau vesele. Ne-am scos hainele groase pe loc, era cald, poate prea cald și ne-am așezat la o masă mare din lemn abia geluit, pe niște scaune, eu pe o banchetă la perete în același stil. A venit o chelneriță tînără și drăguț îmbrăcată în costum popular din Malopolska.

Cu o față veselă și roză ca un trandafir. După aventura noastră bezmetică, în toate sensurile cuvîntului, mie totul mi se părea frumos. Înainte de a apuca să ne dea meniurile, i-am și spus cu voce gîtuită vodcă, Žubrówka. Cînd a revenit cu băuturile, mi-am dat seama că am făcut rău că nu i-am spus și cantitatea! Pentru mine, avea un păhărel cu vreo 40 de cl de votcă!

L-am luat totuși și i-am spus să mai aducă unul cu o cantitate cam de patru ori mai mare. A înțeles imediat, nici nu terminasem păhărelul și a apărut cu un pahar ca lumea, umplut cum se cuvine. În afară de papanașii de la desert, nu mai știu ce au luat companionii mei, de altfel, țin minte papanașii pentru că eu nu am luat desert. Eu am luat un żurek adăpostit într-un castron generos și deși eram sătul, am comandat și o mică porție de cinci pirogi. Mai mîncam, mai sorbeam o gură de vodcă. Mă simțeam atît de bine că n-aș mai fi plecat vreodată de acolo, cu atît mai puțin în coșmarul alb și umed de afară. Deja în vreme ce mă luptam cu pirogi, am isprăvit vodca. După o scurtă deliberare cu mine însumi, m-am decis pentru porter. Cît am mai stat acolo, am sporăvit despre întîmplarea noastră, ajungînd la concluzia comună că draga de Cracovia ne-a supus unui număr de magie. Asta a fost, fără îndoială. Trecuse de opt cînd am plecat. Ca să nu ne mai rătăcim, am hotărît să trecem podul metalic pe celălalt mal al Vistulei și să ținem firul apei spre centru. Direcția bună măcar o știam. Așa am făcut, dar nu pe trotuarul de pe malul fluviului, riscai să mai cazi în apă și asta mai lipsea după ce ne uscasem și încălzisem, ci pe cel de sus. Așa am și făcut și am reușit să ajungem pe la casele noastre. A doua zi, m-am

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 34

trezit aproape de prînz, aș spune că m-a cam stors de puteri aventura din seara precedentă.

Nu era ceață, era chiar și un fel de soare printre norii zdrențuiți. Soarele întreg la Cracovia e o marfă rară, chiar și vara, nu degeaba au o vorbă care spune că anul trecut vara a căzut într-o joi! Și totuși, în ciuda meteorologiei umede, a întunericului ce domnește o mare parte din an aproape toată ziua, există un farmec al Cracoviei care nici nu știu exact de ce ține. Te farmecă pur și simplu, cel puțin așa am pățit eu și, din auzite, mulți alții. M-am trezit mai bine cu un snop de cafele, m-am îmbrăcat de stradă și m-am decis să revin la locul crimei, ca să înțeleg ce s-a întîmplat de n-am reușit să găsim un loc pe care îl știam toți, în care fusesem de multe ori, chiar și eu. Am luat-o pe același drum, să nu perturb experimentul, după ce am refăcut lunga traversare, m-am oprit, mi-am aprins o țigară și am luat-o cu pași lenți înainte.

Am observat prima intrare în Orașul Liber fără dificultăți, ar fi trebuit să o vedem și pe ceață, măcar pentru faptul că un chioșc destul de mare era aproape jumătate de metru pe trotuar, în parcul după care începea străduța, unde la vreo douăzeci de metri pe stînga era hotelul ce purta numele cartierului, deși nu era chiar în cartier, ci în marginea acestuia. A doua intrare era imposibil de ratat, de asemenea, iar cea de la Wolna, mai mult decît imposibil. Și clădirea muzeului etnografic era ieșită în afară. Pe deasupra, de la restaurantul tradițional, era destul să traversăm strada, să mergem cîțiva metri ca să dăm în piața agro-alimentară a cartierului, deci în cartier! Absolut nimic nu poate explica neputința noastră de a găsi Orașul Liber în afara dispariției lui magice și temporare. Acum era la locul lui, mă plimbam pe străduțele și prin piețele sale, tocmai mă pregăteam să intru la Pod Krokodily, să-mi iau o vodcă, sau mai degrabă un absint, dacă tot am trecut printr-o magie… Și celălalt K mă întrebați, KJ, vechiul meu prieten? O să vă spun, deși evocarea sa a fost o întîmplare, pe care am lăsat-o în semn de prietenesc omagiu.

E bine, după aproape douăzeci de ani de carieră diplomatică, s-a întors la catedră. Dar folosirea singularului în ce-l privește pe Każ e riscantă.

Pe lîngă orele de la Cracovia, face două zile naveta la Varșovia pentru ore la facultatea de studii europene. În timpul liber, se ocupă de

comunitățile poloneze din lume, din Siberia și Caucaz pînă la Suceava sau mai știu eu unde.

Iar în restul timpului, traduce literatură de-a noastră în limba polonă…

Aprecieri Dragă domnule Grauenfels,

Felicitări pentru noul număr, în care regăsesc perfecționismul, iubirea de Cultură, virtuțile literare, reunite cu puterea de muncă intelectuală care vă caracterizează O revistă care se citește pe nerăsuflate, fiindcă oferiți cititorului, mereu, domenii inedite de explorare, dar și posibilitatea de a aprofunda zone culturale care vă sunt aproape de suflet, repere - cheie pentru tot ce înseamnă artă, literatură modernă. Totodată, promovați valori contemporane: scrieri ale israelienilor originari din România și ale literaților români.

Remarcabile - reproducerile de bun gust.

Felicitări pentru antologia înscriindu-se pe aceeași orbită a efervescenței literare de expresie română în Israel.

Cu sinceră prețuire și prietenie, Iulia Deleanu

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 35

Israel - puțină natură

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 36

Despre Alexandru Andy și amintiri din istoria scenei românești la „Portret de autor” - ICR Tel Aviv

„Avea un umor nemaipomenit și ceea ce i-a propulsat celebritatea și faima la care a ajuns a fost și felul lui naiv, inocent cu care lansa poantele. De multe ori nu știai dacă glumește sau dacă vorbește serios”, l-a caracterizat scriitorul și umoristul israelian de origine română Alexandru Andy pe colegul său de scenă și de teatru, regretatul Mircea Crișan, în cadrul celui mai recent eveniment din seria „Portret de autor” a ICR Tel Aviv, difuzat în data de 1 aprilie pe pagina de Facebook și pe canalul de Youtube ale instituției. Unul dintre cei mai prolifici autori de schițe umoristice pentru teatru și televiziune, împreună cu celebrul Mircea Crișan, și reputat scriitor și personalitate culturală atât în România cât și în Israel, Alexandru Andy a purtat spectatorii printr-o călătorie biografică, pe firul rădăcinilor sale românești, precum și într-un periplu artistic prin activitatea sa în teatrul românesc și televiziunea israeliană pentru copii, care s-a materializat în numeroase emisiuni de divertisment realizate de Televiziunea pentru Copii – Canalul Educativ pe care le-a realizat de-a lungul timpului.

Legătura de prietenie pe care a avut-o cu Mircea Crișan a facilitat procesul de creație și

colaborarea artistică între cei doi, Alexandru Andy mărturisind că lucrau „exact ca Ilf și Petrov. Eu o virgulă, el un punct, eu un cuvânt, el o frază. Și așa ieșeau sketch-urile pe care le lucram împreună”. Cariera sa prolifică în domeniul teatrului și filmului a început de la vârsta de 16 ani, iar la 17 ani a avut ocazia să-l intervieveze pe maestrul Radu Beligan, „pe care l-am cunoscut când eram foarte tineri, eu aveam 17 ani când i-am luat primul interviu, nici el nu era mai bătrân, avea 29 țin minte la spectacolul “Vis de secătură” de Mircea Ștefănescu, care a fost un succes extraordinar”. Întrebat cum a reușit să publice anumite materiale umoristice în perioada comunistă, fără să fie afectate masiv de cenzură, Alexandru Andy a explicat că „am reușit să facem să treacă la cenzură așa zise șopârle materiale care erau adresate spectatorilor care înțelegeau despre ce este vorba fără să deranjeze forurile superioare”. În același timp, Alexandru Andy este și un scriitor de succes, atât de literatură umoristică, memorialistică și cărți pentru copii, succesul reputat în acest domeniu îl explică scriitorul, mărturisind că „în orice caz mi-a venit la îndemână să mă plasez la nivelul copiilor. Am scris pentru copii și cărți, și emisiuni.”

Materialul video a inclus și o lectură de proză din volumul „Best of Alexandru Andy” în interpretarea autorului, precum și intervenții din partea jurnalistei israeliene Dana Kessler și a actorilor români Horațiu Mălăele și Florin Piersic, acesta din urmă primind recent o diplomă de apreciere din partea Președintelui Israelului, Reuven Rivlin, pentru contribuția sa la dezvoltarea relațiilor bilaterale culturale între România și Israel.

Materialul video, în limbile română și ebraică și cu subtitrare în limba ebraică, poate fi vizionat pe pagina oficială de Facebook a ICR Tel Aviv: https://www.facebook.com/icr.telaviv/videos/ 481913402921943 și pe canalul de Youtube:

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 37

https://www.youtube.com/watch?v=H1vUXpK B5WM Reputat autor de teatru, de cuplete şi scheciuri dramatice şi de televiziune, Alexandru Andy a străbătut toată istoria scenei româneşti postbelice, de la ucenicia desfăşurată în Baraşeum-ul lui Otto Marcovici şi până la afirmarea plenară din anii ’60-’70, când devenise unul dintre cei mai importanţi autori de texte de revistă, atât pentru teatrele bucureştene, cât şi pentru radio şi televiziune.

Colaborator al unor mari actori, ca Mircea Crişan, Radu Beligan, Grigore Vasiliu-Birlic, Toma Caragiu, Florin Piersic, Horaţiu Mălăele, Maia Morgenstern, al unor reputaţi regizori şi oameni de cinema şi televiziune, ca Octavian Sava, Sică Alexandrescu sau Ion Popescu-Gopo, al unor muzicieni ca Harry Reininger, Alexandru Andy a reuşit performanţa de a-şi continua activitatea la un nivel la fel de înalt şi după ce a făcut Alia. În Israel, a lucrat atât pe scenele în limba ebraică, unde a cunoscut un succes notabil, cât şi pe cele româneşti, pe care s-a străduit să le „alimenteze” mereu cu spectacole şi actori de calibru, veniţi din ţară (chiar şi în anii dificili, de dinainte de căderea comunismului). A ajuns, de altfel, purtat de talentul său, şi la Hollywood, unde i-a cunoscut pe Burt Lancaster şi pe Woody Allen.

Dominic Diamant La emisiunea Tv “Garantat 100%” moderatorul Cătălin Ştefănescu i-a avut ca invitaţi pe scriitorii şi filosofii Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu, autorii cărţii “Despre destin”, care şi-au prezentat opiniile despre acest subiect într-o încrucişare de florete de tot interesul. Întrebaţi de moderator ce cred despre Dumnezeu şi în ce relaţii se află cu acesta,ambii participanţi s-au întrecut în a-şi prezenta opiniile cât mai pe larg şi inteligibil. După peroraţiile lor am rămas cu impresia că Andrei Pleşu a fost mai fluent, cu mai mult umor şi mai convingător, discursul lui Liiceanu părându-mi-se mai căznit, mai sofisticat şi mai rigid decât al primului partener de dialog.

Una peste alta, emisiunea şi-a îndeplinit scopul, fiind suficient de antrenantă şi, pe alocuri, chiar captivantă.

Prea puţini dintre noi îşi mai amintesc despre seceta şi foametea din 1946, când părinţii noştri, ajunşi la disperare, îşi luau lumea în cap cu te miri ce boarfe pe care să le schimbe cu produse agricole.

Aveam 11 ani când mama a plecat cu vreo două plăpumioare şi nu mai ştiu ce nimicuri tocmai în Banat şi ce bucurie a fost pe noi la întoarcerea ei cu câteva duble de grău. O vecină făcuse pâine din ovăz şi umpluse cartierul cu mireasma pâinii calde din care ne-a oferit şi nouă.

Dar şi mai puţini sunt cei ce mai ştiu ceva despre genocidul lui Stalin prin foametea programată şi organizată din Moldova capturată de ruşi. Lumea basarabeană decimată sistematic ajunsese la canibalism, cauzat de foametea cruntă care umplea cimitirele şi gropile cu morţi.

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 38

Politica sovietică exterminatoare care voia să demonstreze lumii superioritatea şi prosperitatea sistemului socialist,confisca toată producţia de cereale a Basarabiei, din care şi exporta, în timp ce lângă depozitele burduşite populaţia murea pe capete.

Am văzut un documentar despre toate aceste crime în care puţinii supravieţuitori au rupt tăcerea şi nu se puteau abţine din plâns, amintindu-şi grozăviile îndurate. Majoritatea populaţiei supravieţuitoare a rămas atât de traumatizată şi obedientă încât preferă să tacă, să nu-şi mai amintească nimic despre trecutul ei sinistru.

Am reţinut câteva din numele personajelor care s-au exprimat în documentar, printre care Mariana Ţăranu, Andrei Strâmbeanu, Marin Petru Bulai, Elena Bulai şi Vera Stratulat,toţi fiind profund afectaţi de cruntele realităţi trăite.

Comunismul, sub toate aspectele lui, ca sistem totalitar e responsabil de crimele produse împotriva umanităţii iar urmaşii sunt datori să ţină minte şi să facă tot ce se poate pentru ca urgia să nu se mai repete.

Tot auzind de Mirela Retegan şi „Gaşca Zurli”, mi se părea că se face prea multă paradă în jurul acestei persoane.

Ca, la emisiunea TV „Nu Există Nu Se Poate !”, moderată de „zâna” Andreea Marin, să am prilejul de a cunoaşte această figură cu F, care m-a impresionat în mod deosebit şi m-a cucerit.

Mirela Retegan, de origine maramureşeană, este femeia fenomenală care, prin vocaţie şi o determinare ieşită din comun, exclusiv prin forţe proprii, a reuşit să devină o forţă antreprenoare. adunând în jurul găştii de copii o numeroasă mulţime şi făcând furori cu spectacolele ei prin mai multe ţări europene şi nu numai.

Această personalitate exemplară şi cuceritoare a înţeles că joaca(jocul) este cea mai indicată cale pentru a te apropia de sufletele copiilor şi a-i călăuzi în mod firesc şi astfel a creat „Gaşca Zurli”, renumită pe tot mapamondul. Trebuie spus că a şi scris câteva cărţi în care-şi prezintă opiniile şi activitatea.

SILVIU ILIEVICI

Pianul din camera mea Ai mei au fost oameni cu școală, dar nu și cu un simț artistic foarte dezvoltat. Mama a crescut la țară, intr-un sat pierdut printre dealuri și unica parte artistică a vieții, probabil, o întâlnea în mijlocul livezii inflorite sau printre frunzele îngălbenite ale pădurii, toamna. În copilaria ei, în vremea razboiului și, imediat după, lupta pentru fiecare îmbucătură estompa orice intenție cu iz artistic.

Tata, în schimb, era băiat de oraș, crescut printre muzee și orchestrele ce cântau în foișorul din parc. Când îi ceream, însa, să ascultăm câte un disc cu Beethoven ori Bach, îmi spunea că le-a ascultat toate operele în copilărie, la difuzorul care funcționa făra întrerupere.

- Avea doar un potențiometru de volum, nu și buton de oprit, așa că dormeam fantastic de bine, ascultându-l pe bietulvânăt, îmi răspundea, râzând. Invariabil, mă retrăgeam bosumflat în camera mea și ascultam, în liniște, la un vechi picap rusesc, orchestrele celebre ale lumii. În fața ferestrei mele era curtea școlii de muzică și arta populară, un loc în care pășeam deseori rușinat, să-mi recuperez încălțările, care, lăsate neglijent la intrarea în casă, își luau zborul de fiecare dată când mama se impiedica de ele. Dar școala asta avea și ceva cu totul special. In zilele de vară, prin ferestrele ei deschise ieșeau și sunetele unui batrân pian.

Era așezat la etaj, într-o sală lipită de clădirea noastră.

Când ajungea pe mâna profesorului, o lume întreagă de sunete și vibrații înflorea prin ferestrele larg deschise, se rostogolea în pâlnia dintre cele două clădiri și apoi se scurgeau în

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 39

mica mea cameră. Îmi închipuiam cum clapele acelea erau apăsate magic doar pentru mine și-l visam pe pianist. Cu siguranță, un domn înalt și slab, ușor aplecat de umerii peste care se răsfrângeau plete ușor albite de vreme. Uneori, sunetele pianului se pierdeau prin vocea vreunui student la canto, pe care, gelos, îl puneam pe mut, închinzându-i în nas fereastra. Și poate toată visarea asta a mea ar fi continuat mult timp, dacă nu s-ar fi nimerit ca, într-o zi, mama să se fi împiedicat din nou de pantofii mei. Și, iarăși, sărmanii și-au luat zborul boltit spre curtea școlii. In fața porții, îi explicam, rușinat, portarului ușor nedumerit, că am venit să-mi recuperez încălțările zburătoare, când aud o voce spunând în umbră: -Domnule profesor de pian...

Mi-am întors privirea, căutând în bolta intrării omul care-mi aducea, în toate visele mele, pianul în cameră.Dar, brusc, toată aura din închipuirea mea de copil s-a prăbușit, când, din umbra porții, a ieșit în lumină un domn scund și grăsuț, cu urechi clăpăuge și cu o chelie largă, ascunsă, în stradă, de o șapcă.

Portarul m-a privit și mi-a făcut semn, cu mâna, să intru în curte. Stingheri, pantofii mei, scofâlciți de la miuțele din parc, mă așteptau în tăcere pe dalele de piatră. I-am adunat de pe jos, am privit apoi, trist și lung, fereastra deschisă a camerei mele .

-Ți-ai găsit ciubotele, înecatule, hai, fugi acasă, mi-a strigat portarul, trezindu-mă din amorțeală.

Atunci a fost ultima oară când pantofii mei au mai ajuns în școala de muzică și ultima oară când pianul mi-a intrat în cameră, prin fereastra deschisă. _______________

CARTI SAGA si Ebooks

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 40

Goran Bregović COSTIN TUCHILĂ Dacă s-ar scrie o istorie a muzicii balcanice sau, de ce nu?, a balcanismului în muzică, indiferent de gen, Goran Bregović ar trebui să ocupe un loc aparte. Artistul iugoslav, cum îi place să se declare (n. 22 martie 1950 la Sarajevo), și-a construit în timp un stil componistic și, împreună cu muzicienii cu care colaborează, un stil interpretativ inconfundabil.

Sursele creației sale sunt muzica populară din Balcani, înțelegând prin aceasta un spațiu întins, din țările fostei Iugoslavii, din Banat, sudul României, Bulgaria, Turcia, Albania. Se recunosc aici, transfigurate în formule moderne, de la armonie la componentele timbrale, vechi rădăcini bizantine, unele ajunse cu multă vreme în urmă în folclorul zonelor respective, influențele turcești foarte puternice, mai ales la nivel ritmic, folclorul lăutăresc urban și inflexiuni, nu greu de remarcat, ale muzicii țigănești. Practic, o suită de stiluri care ar putea fi identificate cu instrumentele analitice ale muzicologiei, dar care se combină într-o manieră originală.

A rezultat, iată, o muzică modernă care recapitulează și readuce la nivelul percepției ascultătorului contemporan timpuri și spații de altădată, făcându-le vii, actuale. Semn că tradiția muzicală, paginile devenite istorie sunt uneori mai pline de surprize, într-un fel chiar de noutate, decât cele ale pretinșilor inovatori, care neagă tot ce e înaintea lor, mulți dintre aceștia fiind „cunoscători” a două-trei note, și acelea cântate fals și repetate la infinit cu pretenție de stil... Bregović a început ca muzician rock. Chitarist, la 16 ani înființa formația Bijelo Dugme, în scurtă vreme foarte populară în Iugoslavia, dar orientată mai mult spre o muzică de factură comercială, în gustul epocii. După despărțirea de această formație, începe să compună muzică de film, creând coloana sonoră, printre altele, pentru trei filme remarcabile semnate de Emir Kusturica: Timpul țiganilor (1988, distins cu multe premii), Arizona Dream (1993), Underground (1995). Este și autorul muzicii filmelor La Reine Margot (1994), regizat de Patrice Chéreau și Sărutul șarpelui (1997), regizat de Philippe Rousselot. A scris de-a lungul carierei

sale cântece pentru Sezen Aksu, Kayah, Iggy Pop, Šaban Bajramović, George Dalaras, Cesária Évora ș.a. Cu cântăreața pop din Turcia Sezen Aksu, a realizat albumul Nuntă și înmormântare (1997), ilustrativ și el pentru felul în care Bregović valorifică în spirit modern tradiții balcanice-orientale; cu George Dalaras, Thessaloniki – Yannena With Two Canvas Shoe (Salonic – Yannena cu doi pantofi de pânză, 1999). În același an, albumul Kayah și Bregović intră pe lista recordurilor „discurilor de platină”, vânzându-se în Polonia în 700 000 de exemplare.

Multe compoziții ale muzicianului iugoslav pot fi ascultate în coloana sonoră a filmului Borat: învățăturile culturale ale Americii pentru glorioasa națiune din Kazakhstan (2006), amestec de documentar și comedie, producție britanicoamericană. Între ele, Đurđevdan. Începând din 1998, Goran Bregović a susținut concerte în întreaga lume în compania orchestrei sale, căreia i-a dat un nume de altfel foarte semnificativ, deloc straniu, dar, să recunoaștem, neașteptat: “Orchestra de Nuntă și Înmormântare”.

Surprinzătoare este componența acestui ansamblu, care cuprinde, în funcție de repertoriul interpretat și de sala de concert, între 9-10 și 37 de membri: grup de suflători de alamă (fligornuri sopran, alto, tenor, bas sau contrabas; saxofon), corzi (2 viori, violă, violoncel, uneori și contrabas), cimpoi, fluier, chitară electrică (la care cântă Bregović, deopotrivă solist vocal), percuție, un sextet vocal bărbătesc, cântăreții (tenori, bariton, bași) fiind îmbrăcați în smoching (se pare cu specific belgrădean), două cântărețe în costume tradiționale bulgărești. E suficientă această enumerare pentru a ne face, de la bun început, o idee despre intențiile armonice, timbrale și ritmice ale muzicianului Bregović, explorator cu mijloace moderne al tradițiilor balcanice.

Această combinație timbrală originală (voci, corzi, alămuri de fanfară, cu sunetele lor aspre, stridente, mai ales fligornurile sopran, asemănătoare cu trompetele, dar cu expresie mai puțin rafinată decât a acestora) ar echivala cu un taraf de nuntă, dar și cu fanfara care cântă la înmormântări. Este așadar orchestra care poate reuni în timbrurile ei cele două momente cruciale: nunta și înmormântarea. Iar

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 41

spectacolul sonor creat de această combinație, mereu găsind armonii distincte și astfel individualizându-se, are un echivalent vizual pe scenă.

Goran Bregović apare îmbrăcat mereu în alb, suflătorii, în cămăși albe, cu veste și brâuri cu model popular, percuționistul (care folosește cel mai des toba mare și un cinel, ca la fanfară) e îmbrăcat în negru ș.a.m.d. Atmosfera devine de multe ori incendiară, antrenând sala, ca în celebrul Kalașnikov, compoziția lui Bregović, alteori pare o meditație pe ritmuri orientale, lente, cu elemente improvizatorice specifice jazzului, apelând la rafinamentul instrumentelor cu coarde (Buricul lumii).

O interpretare aparte, în stil propriu, păstrându-i însă semnificația originară, i-a conferit orchestra lui Bregović cântecului popular italian Bella ciao, din regiunea EmiliaRomagna, inițial cântec de protest al lucrătoarelor din orezării, datând din a doua parte a secolului al XIX-lea, devenit cântec al mișcării de rezistență antifascistă din Italia.

(O versiune excepțională a melodiei originare este cea semnată de Milva, cu vocea ei inconfundabilă, dramatică și mimică teatrală pentru a sugera suferința muncitoarelor din orezării, cu acompaniament de orchestră mare, semi-simfonică, în stilul italian al anilor ’60– ’70, exploatând din plin sonorităţile chitarelor și registrul acut al corzilor). În maniera sa, Bregović folosește ruperi de ritm, accelerări explozive de tempo, sprijinit de intervențiile, ca niște torțe, ale fligornurilor, transformând Bella ciao într-un cântec de luptă. Asociați-l cu Kalașnikov, urmat de Buricul lumii, cum a făcut, de exemplu, artistul în cadrul unui concert de la Viena în 2013 și, cu siguranță, și în alte părți. În toate e o revărsare de culori și nuanțe cum rareori găsim în muzica de azi.

Din Luceafărul de dimineață no. 3 UMOR În a șaptea zi de izolare la domiciliu, papagalul mi-a zis: – Amu, vezi, mă, cum e în colivie? *** Izolarea asta mi-a schimbat radical viața. Acum abia aștept să duc gunoiul.

*** Ați numărat toate boabele de orez? Bine, vorbim peste două săptămâni, când le puneți și nume. *** Rămîn în mașină. Io 14 zile în casă cu soacrămea nu stau! *** N-am crezut în viața mea că mâinile mele vor consuma mai mult alcool decât gura. *** În izolarea asta, am nevoie de afecțiunea unui milion de euro. *** Cum îi spui iubitei că s-a îngrășat?

– Ești mai mult decât mi-am dorit. *** Poa’ să fie și ceva mai rău decât carantina, spre exemplu, să ne taie internetu’. *** De Paște nu se mai laudă nimeni că i-au venit neamurile din Italia. *** Eu vreau să fiu izolat, undeva prin iulie, la un hotel de 4 stele, cu vedere la mare și all-inclusiv. Garantez că stau acolo cuminte 14 zile! *** În anii ’80 se zvonea că în 2020 vom călători pe alte planete.

Pe naiba! Abia acum învățăm să ne spălăm pe mâini! *** Degeaba v-ați mărit buzele, anu’ ăsta se poartă masca… *** Caut persoană drăguță să intrăm în carantină. *** – Eu am plecat de la muncă ca să-mi îndeplinesc visul.

– Și care era visul tău?

– Să plec de la muncă. *** Via NUCU

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 42

Paşi prin Israel Alexandru Cristian Am fost invitat în Ţara Sfântă la Festivalul Internaţional al Limbii Române, care a avut loc în data de 31 august la Tel Aviv, la sediul Institutul Cultural Român. Experienţa a fost una extrem de interesantă, frumoasă şi de revelatoare.

Israelul este în zilele noastre un stat paşnic, dezvoltat, un loc în care toţi evreii din lume se regăsesc. Comunitatea românească este una strânsă, caracterizată de dorinţa de a păstra moştenirea culturală comună. Puntea dintre România şi Israel se realizează prin cuvânt.

Am cunoscut oameni deosebiţi care mi-au împărtăşit ideile şi speranţele lor. M-am unit prin cuvânt şi idei cu scriitori israelieni de limbă română de valoare, îi amintesc aici pe Etgard Bittel, Magdalena Brătescu, Maria Gaetan Mozes, Bianca Marcovici, Ada Shaulovici şi pe Dragoş Nelersa care a debutat cu o carte despre problemele actuale ale Israelului.

Tel Aviv-ul este un oraş foarte frumos care îţi rămâne în minte. Cu bulevarde mari şi aerisite, Allenby, Rotschild, oraşul îţi oferă o viziune ecletică despre arhitectură. Pe lângă clădirile de sticlă observi case care sunt adevărate capodopere ale arhitecturii orientale.

Oamenii sunt veseli, relaxaţi şi zâmbitori.

Promenada din Tel Aviv este una dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, o compar aici cu celebra Promenade de la Croisette din oraşul Cannes. O plajă largă, fină cu o apă limpede care se îngemânează cu hotelurile mari şi de bun gust situate de-a lungul acestei promenade, Sheraton, Orchid Tel Aviv, Dan International.

Tel Aviv-ul îşi merită pe deplin numele de Colina Primăverii. Un oraş romantic, ecletic care te duce cu gândul la marile capitale ale lumii dar şi la oraşele din poveştile orientale. Am vizitat o serie de muzee care prezintă dureroasa şi greaua istorie a poporului evreu, căutarea sa şi reuşirea stabilirii unei patrii, muzuel Ha’Hagana, sala Independenţei.

Ierusalim un oraş care fascinează toate culturile lumii. Întâlnirea cu Ierusalim-ul mi-a produs o mare emoţie, una mistică. Istoria respiră în fiecare colţ al acestui oraş unic de pe acest pământ. Ierusalimul poate exista fără Israel dar fără Ierusalim nu poate exista Israelul. Acestea sunt cuvintele care îmi vin în minte despre acest oraş. Un oraş cu o istorie milenară, un oraş în care însuşi Fiul Domnului a locuit.

Minunile se întâmplă şi la Ierusalim, cred cu tărie că semnele trimise de Dumnezeu în scurta vizită îmi vor fi de folos pentru anii ce vor urma. Prin puterea lui Dumnezeu toată lumea poate veni şi se ruga în linişte la Ierusalim.

Conflictul care macină Israelul este ura nesfârşită a musulmanilor împotriva evreilor, o ură pe care o observi pas la pas, prin gesturi, mimică şi reacţie. Cine nu vine în Israel, nu trăieşte în acest loc şi nu vorbeşte cu oamenii nu poate înţelege dimensiunea culturală a conflictului. A comenta fără sa ai vreo idee este o caracteristică într-o lume aşa zis modernă.

Paşii pe care i-am făcut în Israel au fost pentru mine o lecţie de istorie, la care cu siguranţă voi mai participa.

Shalom Eretz Israel!

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 43

Carti noi la Editura SAGA – Aprilie Mai - 2021

Jurnal Israelian No. 39 06-05- 2021

Pagina 44