JURNAL ISRAELIAN no. 41 / 20 mai 2021

Jurnalum Israeliensis numerus XLI

JURNAL ISRAELIAN No. 41 Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Emanuel Pope (G.B) Dan Romascanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021-Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 45 de pagini O ZI DIN VIAȚA SCRIITORULUI

Uneori mă gândesc la colegii mei autorii care sunt mai mulți decât firele albe din capul meu.

Oare cum trece ziua lor? ce îi inspiră? ce nu, de unde mai au resurse și vlagă pentru a se așeza la ecran și la tastatură că să imagineze alte lumi făcute din cuvinte. Care nu au nimic de-a face cu orașul, țara, aerul respirat... este doar un contract dintre noi și semne care dau viață sau o iau. Care mângâie sau biciuiește.

Zic: ce tare viață au scriitorii! Sunt Dumnezeii unei lumi imateriale în care să existăm noi, cititorii. Uneori etern și chiar și după...

AG

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

NU MAI SUNT DEMULT AL ACESTEI LUMI: SUNT DEPARTE DE MINE ÎNSUMI, DESPRINS DE PROPRIUL MEU TRUP – MĂ AFLU PRINTRE LUCRURILE ESENŢIALE. Constantin Brâncuși

Robert Flavian Pentru JURNAL Și pe Soare și-n război Jurnalul apare joi Vrei, nu vrei-n mai multe foi Decât varză și-un trifoi, Fără zgomot, doar la noi, Când ai treabă, și ești în toi Cu-alte treburi – vechi și noi, Să-l citești și să-l îndoi, Să nu-l rupi, ci să-l păstrezi Și ce scrie să nu crezi FOAIE VERDE de tulpină Tot ce-am scris mai sus, la cină Când citi-voi, strădui-m-aș Să găsesc și-o altă rimă Căci acum, să știi, fârtate, M-am golit de toți și toate, Așeza-m-aș cu “Jurnalul” Și aștept să’nceapă balul Ce-l am seara, ceas de ceas Cu Hamas-ul de pripas Grijă are, să nu dorm, Treaz fiind (cu-“Alarma”’n spate) Să citesc de toți, de toate, În “Jurnalul” cu pricina Care-apare sigur joi Și la noi, și la voi, Sănătate tuturor !

...Și-acum : roiul !!!

Pagina 2

Dumitru Ichim 3 . IUBIREA Simbolul iubirii la nativii din Nord America este considerat vulturul, pasărea sfântă, pentru că el, dintre toate păsările, se înalță până la Creator și, în felul acesta, este considerat mesagerul lui Dumnezeu către oameni. Din Nordul Canadei până în America de Sud există o sumedenie de legende despre vultur. Învățătura sacră, transmisă la nativi, prin viu grai, despre iubire este cea care aruncă lumină asupra tuturor celor șapte dându-le și sporindu-le înțelesul. Toate învățăturile sfinte ale lor au ca temelie iubirea. Metaforic, după cum vulturul are cea mai formidabilă privire, care poate străpunge toate îndepărtările, la fel iubirea este ochiul lui Dumnezeu care ”vede” adâncurile spirituale ale omului. Vitejii nativilor se împodobeau cu coroane din pene de vultur. La fiecare victorie câștiga o pană.

Tinerii, înainte de căsătorie, își dăruiau unul altuia o pană, așa cum noi ne dăruim unul altuia inelul de căsătorie.

Pe de o parte, putem vorbi de potențialitatea metafizică a iubirii, relația imanentului cu transcendentul, pe de altă parte putem vorbi de iubire ca fiind cea mai de preț virtute care leagă pe toți oamenii împreună în zborul înalt spre divinitate.

Iubirea este zborul iar zborul este visul pe care se zidește libertatea. Vulturul reprezintă iubirea, pentru că el este cea mai reușită metaforă a libertății. În acest context, vă puteți imagina cu câtă reverență este privit vulturul de nativii care erau stăpânii acestui continent până la venirea albilor în 1492. Apoi au fost jefuiți de libertatea lor, furându-li-se pământurile prin tot felul de tratate care nu erau respectate și prin înșelătorie măsluindu-le.

Nativul care era sincer și pentru care, unul din cele șapte adevăruri sfinte fiind adevărul, nu s-ar fi putut aștepta la tâlhării cu scrisul și cu Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

armele de foc, până când, la ora actuală, îi găsim în rezervații special desemnate lor.

Albul le-a adus bolile venerice, ”apa de foc” și alte răutăți distrugătoare, pe care în puritatea lor nu le-au cunoscut. Și s-au furat copiii și puși în ”Școli Rezidențiale”, în care într-un mod forțat, iezuiții și protestanții îi forțau cu pedepse până la moarte sa nu mai folosească religia lor, sa nu îndrăznească măcar să folosească limba și obiceiurile lor strămoșești, chinuindu-i cu pedepse draconice și rupându-i de familia și clanul din care au făcut parte.

Europenizarea forțată a fost una din marile tragedii care s-a abătut ca o stihie cu distrugerea lor, în primul rând, pierderea identității. Vulturul a rămas singurul lor mesager cu divinitatea și sprijin moral al zborului și al libertății.

Noi nu știm să prețuim îndeajuns libertatea.

Fără libertate, nu poți să iubești, iar fără iubire toate virtuțile își pierd miezul ca niște fructe fulgerate care niciodată nu vor fi magazii de lumină și mireasmă.

Vulturul a fost ales ca iubire și prin exemplul lui dat familiei în devenire. Vulturița își acceptă soțul după un întreg ceremonial de curtoazie în care cel ales își arată stăruința în iubire printr-un cavalerism demn de romanele de dragoste. Abia apoi încep împreună sa-și zidească viitorul cuib în locule cele mai Pagina 3

inaccesibile răpitorilor în care puii sa crească în siguranță. Exemplul vulturului ca familie e plin de tandrețe, dar și de adevăr. Vulturița are grijă de pui iar vulturul tată are grijă ca familia sa nu ducă lipsă de nimic. Când vine vremea, amândoi își educă și ajută puii să poată sta ”pe aripile lor”. În felul acesta, simbolul vulturului ca iubire este lărgit ca un catehism al familiei în care prioritățile iubirii să fie cerul, zborul, libertatea și relația omului cu Spiritul Suprem.

Un Mini-Pompeii din Israel surprinde momentul când civilizația s-a prăbușit în urmă cu 3.000 de ani

O tânără femeie s-a ghemuit într-un colț pentru a scăpa de foc și de fum, dar, evident, s-a înăbușit în timp ce își strângea la piept moștenirile familiei. O altă victimă a fost găsită cu brațele întinse, încercând să se protejeze în timp ce acoperișul clădirii s-a prăbușit și a zdrobit-o. Acestea sunt câteva dintre scenele dramatice pe care arheologii leau descoperit în vechea așezare canaanită Azekah, în sudul Israelului de astăzi, care a fost distrusă într-o conflagrație furioasă cu mai bine de 3.100 de ani în urmă. Cercetătorii care au excavat site-ul în ultimul deceniu anunță descoperirile de acolo ca un „mic Pompei”. La fel ca orașul roman care a fost îngropat în cenușă și sigilat pt secole în timp de erupția Muntelui Vezuviu în 79 e.n., Azekah oferă descoperiri bogate și bine conservate care ne Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

spun multe despre viața de zi cu zi a oamenilor antici, precum și despre rămășițele groaznice a locuitorilor uciși în ceea ce pare a fi fost un dezastru ivit brusc.

Dar, spre deosebire de Pompei, acest oraș canaanit odinioară prosper, nu a fost distrus de un vulcan sau de o altă catastrofă naturală, ci de mâinile oamenilor, spun experții.

Distrugerea orașului în jurul anului 1130 î.e.n. a fost atât de complet încât situl a rămas pustiu timp de aproximativ 300 de ani.

Distrugerea sa este văzută ca o parte a unui fenomen mult mai amplu care a însoțit așa-numita prăbușire a epocii bronzului în secolul al XII-lea BC. Acesta a fost un moment de instabilitate, posibil declanșat de schimbările climatice, care a dus la prăbușirea aproximativ simultană a civilizațiilor majore din Mediterana și Orientul Apropiat, inclusiv micenienii din Grecia, imperiul hitit cu sediul în Anatolia, imperiul egiptean și multe așezări din Canaan. Până în prezent, cercetătorii au excavat doar secțiuni mici din Azekah din epoca bronzului târziu. Dar oriunde fac acest lucru, găsesc semne ale distrugerii la nivelul întregului oraș, spune Sabine Kleiman, arheolog la Universitatea Tel Aviv și cercetător în teologie la Universitatea Tubingen din Germania.

Azekah Pagina 4

În ultimul deceniu, arheologii au depus eforturi mari pentru a săpa o anumită clădire, un atelier mare în care au fost recuperate patru victime, împreună cu sute de artefacte antice, inclusiv vase mari de depozitare, o varietate de instrumente și obiecte cultice. Luna trecută, Jurnalul Internațional de Osteoarheologie a publicat un studiu al celor patru corpuri care au aplicat tehnici medico-legale utilizate în incendiile moderne pentru a determina modul în care au murit victimele și care a fost forța și cauza focului. „La fel ca la Pompei sau alte locuri de distrugere din Marea Mediterană, acești oameni par a fi înghețați în ceea ce făceau în ultimele lor momente”, spune Karl Berendt, un antropolog de la Universitatea din Alberta din Canada, care este autorul principal al studiului.

Mai fierbinte decât focul Trei dintre morți - un bărbat în vârstă de 20 de ani, o femeie cu vârsta cuprinsă între 35 și 45 de ani și un adolescent - au fost găsiți lângă ieșirea din clădire. Oasele lor prezintă arsuri și semne de traume severe cu forță contondentă.

Aceste fracturi au fost cauzate probabil când plafonul s-a prăbușit, ucigând victimele, ceea ce explică și posturile defensive în care au fost găsite, explică Berendt și colegii săi. Aceste trei corpuri erau, de asemenea, acoperite cu cioburi de la amfore mari care, evident, fuseseră depozitate pe acoperiș, o practică obișnuită la vremea respectivă, care probabil a contribuit la mortalitatea celor de sub acoperiș.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Albastru egiptean și o fabrică de parfumuri Arheologii s-au străduit să descifreze funcția acestui complex de 160 de metri pătrați, care ar fi putut servi ca atelier multifuncțional. În plus, față de borcanele masive de depozitare, excavatoarele au descoperit, de asemenea, zeci de mortare și pietre de măcinat, precum și vase mici, care se găsesc de obicei în contexte funerare. Aceste vase conțineau adesea balsam parfumat care era folosit în procesul de îmbălsămare sau ca ofrandă pentru morți, spune Kleiman. Acest lucru ne determină să sugereze că clădirea a fost în principal o fabrică de parfumuri, cu borcanele mari folosite pentru a stoca uleiurile utilizate la producerea balsamurilor și pietrele de măcinat folosite pentru a zdrobi aromele sau plantele producătoare de ulei.

Pagina 5

Adrian Grauenfels

Pontormo - Agenda unui pictor

Jacopo Carucci (1494-1557) s-a născut la Pontormo, lângă Empoli. Vasari povesteşte despre Jacopo Pontormo: un tânăr orfan, melancolic şi singuratic care se învârtea prin toată Florenţa căutând un mentor. Cineva îl trimite la Leonardo da Vinci trece pe la Piero di Cosimo, apoi în 1512 face ucenicia la Andrea Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

del Sarto care nu-i aduce noroc, pleacă la Roma ca să vadă operele lui Michelangelo, în final Carucci se întoarce cu numele de Pontormo înapoi la Florenţa, unde va reuşi să capete diverse comenzi de la casa Medici. O frescă specială (Vertumnus şi Pomona) se află la vila Poggio a familiei Medici, lucrare executată de Pontormo în 1520, în stil pastoral, un gen total necunoscut florentinilor. Ulterior, capătă o comandă pentru scena Vizitării, executată pentru mănăstirea din Carmignano, o face întrun stil aparte, figurile sunt alungite şi contorsionate. Ca la Andrea del Sarto personajele sunt aşezate la jumătatea înălţimii tabloului, înghesuite la grămadă, cu mai mult decât admitea clasicismul vremii.

O altă pânză celebra este "Iosif în Egipt", care ne arată stilul evolutiv, acum manierist al pictorului. În tablou apare chipul lui Bronzino, tânărul său ucenic în ale picturii. În anul 1522 ciuma izbucneşte cu violenţă în Florenţa.

Pictorul se refugiază la o mănăstire Carthusiană, Certosa di Galuzzo, unde călugării nu-şi vorbeau. Pictează acolo fresce despre calvarul lui Iisus, din păcate lucrare serios deteriorată de vreme.

După molimă, întors la Florenţa, execută o mare pânză instalată în Santa Felicita, în capela Pagina 6

Capponi (desenată de Brunelleschi) având subiectul Coborârea de pe Cruce (1528).

Personajele sunt pictate în culori strălucitoare, formele bine conturate unite într-un complex enorm, compoziţia fiind găzduită de un spaţiu care apare gol şi plan Un personaj cu barbă este bănuit a fi autoportretul pictorului.

După mulţi specialişti, acesta este capodopera de seamă a lui Pontormo. Alte lucrări manieriste sunt expuse azi la Galeria Uffizi, Galeria Naţională din Londra, Luvru, la muzee de artă din New York, San Francisco, Palatul Pitti, Chicago, Ermitage, etc

Un pictor deosebit.

se răsuceşte sinuos ca şi cum s-ar ondula spre cer într-un dans final. Îngerii îl înconjoară întro scenă parcă lipsită de gravitaţie. Pictorul realizează un efect de eliberare, personajele sunt purtate de spiritualitate printr-un aer rarefiat cu atât avânt încât Dumnezeu rămâne jos la picioarele crucificatului, în totală disonanţă cu dogmele teologice la modă.

Vasari critică scena, o erezie în ochii lui: "Nu înţeleg această pictură, Jacopo este destul de deştept, a citit şi văzut multe, cum de îl pune pe Crist mai înalt, sub picioarele lui Dumnezeu Tatăl, cel care a creat pe Adam şi Eva. Iar în colţ cei 4 Evanghelişti, goi, cu cărţile în mână de parcă nu s-a gândit la compoziţie, ordine, măsurători, timp şi nici diversitate în culoarea pielii. Într-un cuvânt, nu respectă regulile, proporţia şi perspectiva, coloristica.

Pictura lui e o grămadă de nuduri făcute după gustul lui, pictate cu melancolie şi atât de puţină satisfacţie pentru el care e stăpânul picturii dar şi pentru mine care deşi sunt pictor, nu o înţeleg". Vasari este atât de decepţionat încât declară că s-ar îngropa de viu dacă ar fi irosit 11 ani în a produce o astfel de pictură fără valoare. Ce nu a înţeles Vasari este că avea în faţa prima pictura modernistă, Pontormo îndrăznise să rupă normele clasicismului, cu mult timp înaintea altora. Azi se ştie că la vremea sa Vasari era într-o strânsă competiţie cu atelierul Pontormo-Bronzino. Pontormo, obsesiv şi paranoic ascundea de curioşi Ultima Judecată , ambii pictori râvnind la sprijinul pecuniar al casei Medici. Ni se pare explicabilă critica neloială aplicată de Vasari rivalului sau, de fapt, tot ce dorea Vasari era să capete favorurile Medicilor, distrugând voit imaginea oponentului său.

Mai puţin cunoscut, Pontormo oferă o viziune specială scenelor biblice cu care împodobea capelele şi bisericile Florenţei. Desenator genial, schiţa mult concentrându-se pe trupul uman şi relaţionarea sa cu mediul plastic.

Multe lucrări s-au pierdut sau au fost grav deteriorate, dar în cele rămase descoperim tensiune şi halucinaţie. Un bun exemplu este "Ultima Judecată" în care personaje confuze sunt înlănţuite într-o atitudine turmentată şi complicată. Coaste şi membre dislocate produc nelinişte privitorului. Isus, în această pictură, Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 7

Agenda a supravieţuit timp de 500 de ani ca să fie descoperită la Bibliotecaa Naţională a oraşului Florenţa. După ce povestea cu amănunţime ce a mâncat, pictorul descrie ce personaj a început să picteze, adăugând schiţe despre poziţia acestuia în ansamblul frescei.

Frescele sale, provocative, pline de viziuni şi frământări au fost distruse în secolul 18 cu ocazia reconstrucţiei bisericii. Agenda cu pricina este o colecţie neobişnuită de scurte remarci asupra hranei avute, simptome de boală, starea vremii, starea ieşirilor sale, în contrast cu orice agendă trivială. De asemenea, pictorul pomenea cum se ascundea de amicii veniţi la atelier, curioşi şi atraşi de flecăreli. Şi mai remarcabile sunt comentariile legate de starea sa psihică: menţiona că este deprimat, fără speranţă, iritat şi într-o ocazie în care asistentul său Naldini lipseşte o noapte întreagă, se declară disperat de singurătate.

Agenda sa descrie un om obsedat de dietă, trup, emoţii, un melancolic care preferă singurătatea, evitând interacţiunile sociale. Ciudăţeniile sale psihice se reflectă în ultimele sale picturi.

Textul notat de Pontormo în agenda sa confirma ipotezele lansate la începutul secolului 20 care afirmau că dezechilibrul psihic al individului este o garanţie a creativităţii şi a geniului.

Defăimarea lansată de Vasari în cartea sa "Vieţile Pictorilor", dar şi capriciile gustului estetic general, l-au plasat pe Pontormo la marginea artei, timp de secole. Neglijată total a fost şi opera lui care s-a pierdut sau a fost grav deteriorată din lipsa de atenţie a contemporanilor. În secolul XX Pontormo este redescoperit şi reevaluat. Azi înţelegem cât de originală şi puternică este munca sa.

Excentricitatea lui duce la rezultate spectaculoase, frizând expresionismul la care nimeni nu visa în secolul XV. Agenda unui pictor Între Ianuarie 1554 şi Octombrie 1556 Pontormo reuşeşte să umple 23 de pagini de desene, schiţe şi notiţe legate de execuţia frescelor în biserica San Lorenzo din Florenţa, ultima sa comandă de mari proporţii.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 8

În acest spirit, Pontormo a fost clasificat ca fiind un dereglat, dar totodată un artist talentat. O diferită citire a agendei sale este necesară în lumina altor scrieri legate de evenimentele din Florenţa timpului, ca de exemplu: cărţile de bucate, sfaturi şi diete medicale, prognozele vremii, evenimente religioase sau laice la care pictorul era expus. Se pare că nu o extravaganţă personală radiază Agenda cu pricina, ci avem demonstraţia că Pontormo era profund amestecat în cultura populară a vremii sale. O întărire a acestei ipoteze o găsim în scrierile filosofului renascentist Marsilio Ficino, care pledează pentru controlul melancoliei în scopul optimizării inspiraţiei. Pontormo a folosit stările sale sufleteşti adresând pictura ca fiind o sarcină nobilă, în care trupul trebuie să se afle în cea mai sensibilă stare a interacţiei cu divinitatea. Astfel citită agenda lui Pontormo devine o încercare vie şi dureroasă de a imortaliza prozaicul zilelor unui meşteşugar simplu dar inovator, plin de har artistic.

(*) Agnolo Bronzino (1503–1572) este primul elev al lui Pontormo, mai târziu artist de curte la casa Medici.

11 Martie. Duminică dimineaţă am mâncat cu Bronzino, găină şi viţel şi m-am simţit mai bine. Recunosc că zăceam în pat când a venit la mine acasă. Era deja târziu, când am coborât după masă, m-am simţit balonat şi plin . Afară este o zi foarte frumoasă . Seara am mâncat puţină carne friptă care mi-a făcut sete.

A doua zi seara am mâncat varză şi o omletă. Marţi seara am mâncat jumătate cap de oaie şi o supă. Miercuri seara cealaltă jumătate friptă, struguri şi 5 felii de pâine cu salată de capere.

Joi dimineaţa m-a prin o ameţeală teribilă care a durat toată ziua, chiar şi după ce a trecut m-am simţit rău, capul meu slăbit.

Vineri seara: salată cu oaie şi două ouă făcute omletă.

Sâmbătă, desfrâu. Era în seara dinainte de Paşte, toţi se grăbeau la slujbă, eu cu oaie fiartă, salată, pâine şi vin.

Luni, după masa de seară m-am simţit minunat, viu , a fost plăcut.

Marţi: Salată , supă de oaie şi o omletă Miercurea Sfântă: 2 pumni de migdale, şi nuci. Am desenat mult capul şi altă figură ( o schiţă miniatură apare jos în foaie).

Ducesa vine la San Lorenzo, şi Ducele şi el vine de asemenea.

Agenda lui Pontormo - (fragmente) 7 Ianuarie, duminică seara, am căzut de pe schele şi mi-am lovit braţul şi umărul... ce dureri... Am stat în casa lui Bronzino (*) şase zile, apoi m-am întors acasă şi m-am simţit rău până de Mardi Gras 6 Februarie. _______________________________

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Duminică, dimineaţa de Paşte şi Duminica Anunţării, am mâncat la Bronzino dimineaţa dar şi cina de seară. Miercuri am postit.

1 Aprilie, duminică : prânz cu Bronzino. Seara nimic.

Sâmbătă am intrat într-o tavernă: salată şi omletă, brânză, m-am simţit bine.

Joi 24 Mai – Sărbătoarea Trupul Domnului: iau prânzul cu Bronzino. Vin grecesc, carne şi peşte. Seara o bucată de tort, nu carne, nu am poftă de mâncare..

Pagina 9

2 Iunie, am cumpărat un scaun, l-am primit, m-a costat 16 lire.

9 iunie : Marco Moro prepară pereţii şi umple crăpăturile în San Lorenzo după cum i-am spus. 18 iunie, de Sfântul Luca: am început să dorm pe jos pe o pătură nouă.

19 Octombrie. Am simţit boală, asta e, era frig şi mi-a fost greu să-mi clătesc gâtul. Mă doare şi scuip cu greu, ca şi altă dată. Cred că vremea este de vină , deşi a fost frumos şi am mâncat bine. Acum consum 300 de grame de pâine la o masă, mă va ţine trei zile, beau puţin. Am 6 sticle de vin Radda.

Sofia Gelman

Oameni suntem

În răstimpul redactării acestor rânduri țara se confruntă cu ostilitățile organizațiilor teroriste din Gaza, rachete împânzesc cerul și Kipat Barzel – acest sistem miraculos – neutralizează în mare măsură atacurile. Forțe obscure încearcă să pună stăpânire pe viața noastră cotidiană, să schimbe ordinea zilei, imixtiunea în mersul firesc al lucrurilor frizează absurdul.

Violența este prezentă peste tot, dincolo de daunele cauzate de rachetele ale căror explozie lasă urme grave, numărăm răniții și uneori morții noștri. Altminteri, victimele acestor războaie sunt numeroase și în partea opusă a graniței cu Gaza. Conflictul – unul din cele multe în ultimii ani – se va termina (probabil se va fi terminat până la apariția acestei tablete) cu un armistițiu destinat ab ovo eșecului, în sensul în care părțile beligerante știu că liniștea – dacă se va instala – este vremelnică… Sunt conștientă că este o naivitate, totuși îngăduiți-mi să întreb : nu ar fi mai înțelept să încercăm conturarea unui contract de pace care să rezolve

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

problemele multiple ale vecinilor noștri spre binele nostru al tuturor ?

Clelia Ifrim De ce se temea poeta Shushiki?

Oaki sau Ogawa Shushiki a fost o poetă japoneză, care a trăit în vremea lui Basho.

La treisprezece ani, a scris acest haiku care i-a adus celebritatea: idobata no/sakura abunashi/sake no yoi Cireş înflorind lângă apa fântânii.

Vai, vin beţivii!

Cred că nu a scris acest haiku dintr-o contemplare a florilor de cireş. La vederea beţivilor apropiindu-se de fântână să bea apă, s-a speriat. Emoţia ei s-a transformat într-un haiku, pe care l-a scris imediat şi pe care l-a atârnat în cireşul înflorit.

Obiceiul de a atârna poeme scrise într-un copac era, şi este încă, obişnuit.

Dar ce căutau acei băutori de sake în atmosferă florilor de cireş? Oaki Shushiki a scris haiku-ul cu dorinţa de a preveni cireşul şi de a-l proteja? Poezia are acest dar divin şi uman de a proteja.

Sau poate s-a temut că acei băutori de sake, cu gălăgia lor ar fi tulburat atât de mult florile de cireş, încât acestea ar fi căzut, s-ar fi desprinde de pe ram. Zgomotul este o otravă sonoră şi în atmosferă liniştită a înfloririi, hărmălaia beţivilor ar fi „rupt” florile.

Dar cred că înţelesul cel mai adânc, cel mai intim, este altul. S-a temut că acei beţivi însetaţi, bând apă, ar fi băut totodată şi umbra cireşului înflorit care se oglindea în apa fântânii. Şi fără umbra lui, cireşul înflorit nu ar fi existat.

Pagina 10

Yehuda Amichai Traducere în română Lidia Popa, România Nu eram unul dintre cei șase milioane: Și care este viața mea, Durata de viață?

Deschis Închis Deschis 1

Viața mea este grădinarul corpului meu. Creierul - o seră închisă strâns cu florile și plantele sale, străine și ciudate în sensibilitatea lor, teroarea lor de a dispărea.

Fața - o grădină franceză formală cu contururi simetrice și cărări circulare de marmură cu statui și locuri de odihnă, locuri pentru atingere și miros, pentru a privi, pentru a te pierde într-un labirint verde și stați departe și nu rupeți florile. Corpul superior deasupra buricului - un parc englezesc prefăcându-se liber, fără unghiuri, fără pietre, natural, asemănător omului, după imaginea noastră, după asemănarea noastră, brațele sale legânduse de noaptea mare din jur. Și corpul meu inferior, sub ombilic - uneori o natură, sălbatic, înspăimântător, uimitor, se conservă neconservată, și uneori o grădină japoneză, concentrată, plină de chibzuire. Iar penisul și testiculele sunt netede pietre lustruite cu vegetație întunecată între ele, căi precise pline de sens și reflecție calmă. Și învățăturile tatălui meu și poruncile mamei mele sunt păsări de ciripit și cântec. Iar femeia pe care o iubesc este ca anotimpurile și vremea schimbătoare, iar copiii care se joacă sunt copiii mei. Și viața viața mea.

2 Nu am fost niciodată în acele locuri în care nu am fost niciodată și nu voi fi niciodată, nu am parte la infinitul de ani lumină și ani întunecați, dar întunericul este al meu, și lumina și timpul meu sunt ale mele. Nisipul de pe malul mării - acele boabe infinite sunt același nisip în care am făcut dragoste în Achziv și Cezareea. Anii vieții mele i-am împărțit în ore, iar orele în minute și secunde și fracțiuni de secunde. Acestea, numai acestea, sunt stelele de deasupra mea care nu pot fi numerotate.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

3 Și care este durata mea de viață? Sunt ca un om plecat din Egipt: părțile Mării Roșii, le traversez pe uscat, doi pereți de apă, la dreapta și la stânga mea. Armata faraonului și călăreții lui în spatele meu. În fața mea, deșertul, poate și Țara Promisă. Aceasta este durata mea de viață.

4 Deschis închis deschis. Înainte de a ne naște, totul este deschis în univers fără noi. Atâta timp cât trăim, totul este închis în noi. Și când murim, totul este din nou deschis. Deschis închis deschis. Atât suntem.

5 Care este atunci durata mea de viață? Ca și cum ai face un autoportret. Am pus camera la câțiva metri distanță pe ceva stabil (singurul lucru care este stabil în această lume), Eu decid un loc bun pentru a sta, lângă un copac, alerg înapoi la cameră, apăs cronometrul, fug din nou la locul acela de lângă copac, și aud zgomotul timpului, zgomotul ca o rugăciune îndepărtată, clicul obturatorului ca o execuție.

Aceasta este durata mea de viață. Dumnezeu dezvoltă tabloul în camera Sa întunecată mare. Și iată imaginea: părul alb pe cap, ochii obosiți și grei, sprâncenele negre, ca buiandrii carbonizate deasupra ferestrelor dintr-o casă care a ars. Durata mea de viață s-a încheiat.

6 Nu am fost unul dintre cei șase milioane care au murit în Shoah, Nici măcar nu am fost printre supraviețuitori. Și nu am fost unul dintre cele șase sute de mii care au ieșit din Egipt. Am venit pe Țara Promisă pe mare. Nu, nu eram în acest număr, deși am încă focul și fumul în mine, stâlpi de foc și stâlpi de fum care mă ghidează noaptea și ziua. Încă am înăuntrul meu căutarea nebună pentru ieșiri de urgență, pentru locuri moi, pentru goliciunea țării, pentru evadarea în slăbiciune și speranță, Încă am în mine pofta de a căuta apă vie cu vorbă liniștită cu stânca sau cu lovituri frenetice.

După aceea, liniște: fără întrebări, fără răspunsuri. Istoria evreiască și istoria lumii mă Pagina 11

macin între ei ca două pietre macinate, uneori într-o pulbere. Și anul solar și anul lunar avansează unul de celălalt sau rămân în urmă, sărind, mi-au pus viața în mișcare perpetuă.

Uneori cad în decalajul dintre ei ca să mă ascund, sau să mă scufund până la capăt.

7 Cred cu o credință perfectă că în acest moment milioane de ființe umane stau la răscruce și intersecții, în jungle și deșerturi, arătându-și reciproc unde să se întoarcă, care este calea cea bună, în care direcție. Ei explică exact unde să merg, care este cel mai rapid mod de a ajunge acolo, când să te oprești și întreabă din nou. Acolo, acolo. A doua oprire, nu prima, și de acolo stânga sau dreapta, lângă casa albă, lângă stejar. Ei explică cu voci emoționate, cu o mișcare a mâinii și o încuviințare din cap: Acolo, acolo, nu acolo, cealaltă acolo, ca în vreun rit antic. Și aceasta este o nouă religie.

Cred cu o credință perfectă în acest moment.

AGENT CULTURAL : O discuție cu poetul Yehuda Atlas Yehuda Atlas (născut 12 februarie 1937) este un scriitor, traducător și jurnalist israelian, câștigător al premiului Lifetime Achievement Award pentru literatură pentru copii de la Centrul israelian pentru inovație în educație.

Desen: Tudor Banus

6 ani a gândit Yehuda Atlas, a vorbit cu oameni, bărbați și femei care au fost cândva copii în pericol. Timp de ani a auzit și notat povești despre bătaie, ignorare, distanțare, torturi ba chiar adulter, droguri, și crime.

Rezultatul cercetărilor lui Atlas este o carte nouă cu 170 de poezii numită "Copiii nimănui", scrise după rețeta lui Atlas: poezii foarte sensibile, accesibile, precum în cartea sa celebră "Copilul acesta sunt eu, și cele care au urmat pe aceeași tema. Amestecul de poezie scrisă în acest stil ne impresionează și asta fără să pomenim poemul inspirat de relația dintre Galia Oz și tatăl ei, scritorul Amos Oz. Coby Meidan: Voi citi patru rânduri ca să clarificăm tema discuției.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 12

Când tata o bate pe mama și casa se umple de plâns și țipete mă bag între ei ca să capăt eu bătaia, în locul ei.

Iată o lume emoțională descrisă în patru rânduri, așa cum tu știi să țeși. Poezia asta este rezultatul unei discuții cu cineva?

Atlas: Da, dar nu-mi amintesc cu cine, este o problema comună la mulți copii care se simt obligați să-și apere mama de furia tatălui.

Toate poeziile din carte, sunt legate de povești reale pe care le-am auzit direct sau repovestite de o rudă sau prieten apropiat de cei cu pricina.

C. M: O parte din ele sunt chiar povești.

Transcrii adevărul, altele sunt extrapolări ale unor situații , exact ca-n poezia citită mai înainte. un fel de rețetă. În alte poezii este vorba de situații de viață mai lungi. Unele se nasc în urmă unor întâlniri cu cititorii tăi, corect?

Atlas: S-a întâmplat acum șase ani când am lecturat pentru lucrători sociali despre "Copilul acesta sunt eu" , fapte de după culisele cărții . În final am întrebat dacă cineva are întrebări de pus. O femeie s-a ridicat și a zis: Ascultă, toți cei prezenți aici (circa 200 ) sunt persoane care lucrează cu copii handicapați, din cel mai înalt grad și să știi că nu avem la îndemână nici măcar un text, un catren , ceva... care să ne folosească când îngrijim acești copii nefericiți.

Sau să îi distreze cât de cât. Tot ce scrieți voi poeții este așa: tata , mama și doi copii din nordul Tel Avivului. Era clar că avea dreptate.

Majoritatea poveștilor pentru copii sunt scrise de autori din elită Tel Avivului care scriu despre viața trivială a unui copil sănătos , și fac din asta "big deal". De exemplu o mutare dintr-un apartament în altul. Există vreo familie care nu s-a mutat măcar odată? Hai să scriem zece cărți pentru copii care povestesc trauma mutării...

C.M: Dar există foarte multe cărți care îndeamnă și conving copii să se accepte așa cum sunt, încep cu o problema socială între Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

prieteni, dar rezolvarea vine prea ușor ...

Atlas: Da, e superficial, copilul vede sau aude ceva, capătă un sfat etc și a doua zi își schimbă comportamentul și rezolvă problema. Nu există așa ceva în real. Deci, doamna aceea m-a pus într-o lumină nouă, mi-a propus o cale de a aborda un teren ne-desțelenit. Dar ea gândea invers de ce am făcut eu, adică să scriu poezii pentru handicapați. Cu detalii relevante din viața lor. Copii aceștia nu cunosc mâna unei mame iubitoare, așa zicea. Am dus problema la extrem. Am luat microfonul și am spus: "Mă oblig să încerc". Apoi mi-am zis : ce m-a apucat? Niciodată nu m-am gândit în direcția asta, dar simțeam că sunt pus în fața unei situații importante, mai ales că știam că în Israel există zeci de mii de copii handicapați.

La vârsta mea ce a mai rămas de făcut pentru copii? Romane nu mai scriu, asta e clar...

C.M: Ai scos o enciclopedie a scriitorilor de seamă care au scris pentru copii, acolo tu susții că toți acești autori poartă în suflet o traumă din copilăria lor. Deci și tu , după discuția cu asistenta socială ai intrat într-un vârtej de șase ani pe tema dată. Ai o motivație personală, ceva din copilăria ta?

Atlas: Eu cred că în spatele oricărei cărți pt copii avem o traumă, un accident sau o întâmplare fericită , în cazul meu nu găsesc nici una nici alta.

C.M: Dar ai scris undeva că primeai bătaie...

Atlas: Desigur, toți primeam bătaie la fund. Nu erau bătăi cine știe ce dureroase. Mai toate reclamațiile lor erau legate de cereri și speranțe neîndeplinite. Reproșuri. Așa era la toți. Ei lucrau din greu și nu citeau cărți de educație.

Sau psihologia copilului. Habar nu aveau despre psihologie, aduceau cu ei învățătura europeană, bate copilul până pricepe. Și nu numai palme ci și cuvinte grele. Îmi amintesc că ni se zicea : "Ești un copil rău"...Azi nu mai există așa ceva. Cred și sper.

C.M: De aceea Yehuda poeziile tale au un scop Pagina 13

foarte important, educativ și moral.

Atlas : La mine e un fel de revoltă contra educației europene, cu care părinții mei au sosit aici.

C.M: Alt citat din poveștile scurte unde ești cel mai bun.....

Atlas: Nu spune "cel mai bun în poeziile scurte" ..de parcă cele mai lungi ar fi rele. Era un editor care a vrut să scoată o broșură numită "Cele mai bune poezii de Yehuda Atlas". Pe loc am dispărut. Toate sunt bune !

C.M. Iată poezia "Nu sunt nebună" : mama mea, sunt sigur / nu e nebună, doar spiritul ei... este bolnav Atlas: ...e frumos că pui o pauză înaintea ultimului rând. Așa trebuie citite toate poeziile mele. Este acolo un punch-line obligatoriu.

C.M: Nu putem să nu pomenim că această ultima carte iese la lumina în paralel cu cartea Galiei Oz. Bănuiesc că nu ați plănuit fapta împreună... Este în carte o poezie pe care ai scris-o legată de povestea ei, și chiar și numele ei apare alături de al altor adulți.

"Tatăl meu e un om faimos, admirat, onorat chiar și peste mări , într-o zi el zicea că va aprinde făclia de ziua Independenței , dar acasă de loc nu era un porumbel cu ramură de măslin în cioc.. el lovește, jignește, bate, e răzbunător".

C.M: Știu că sunteți prieteni de mulți ani, și că aici ești de partea ei și decizi: "te cred". Poezia asta e scrisă acum trei ani, corect?

Atlas: Da, cam trei ani, înainte de ce Galia a scris cartea despre relația ei cu Amos Oz. Auzeam poveștile de la dânsa, mi-a fost greu, așa cum ne e greu azi la toți cei care țin la Amos. Știm azi că mulți oameni au o "față dublă", sau o dublă personalitate. Și William Saroyan dacă ții minte, a scris "Numele meu este Aram" și "Comedia umană" pe care am tradus-o în ebraică... nu există scris mai omenos, peste Saroyan, dar el era, scuză-mă, Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

un fiu de cățea. Un om rău, ranchiunos, când a murit nu a lăsat copiilor lui, sau nepoților, nici un ban, etc C.M: Despre familia OZ, apropo și eu sunt șocat de ei și de reacția familiei. Despre tine Yehuda, ea zice că ai făcut o faptă urâtă.

Atlas: Cine spune asta, Fania?

C.M: Da, cred că Fania.

Atlas: Prostii, eu am zis că o cunosc pe Galia. Ei pledează că ea minte?

C.M: Despre poezia ta este vorba.

Atlas: Poezia e scrisă din naivitate, adică în ochii mei și Galia a fost un copil în pericol. Dar nu am știu că poezia mea se va conecta la povestea actuală, atât de bine sincronizată.

C.M: Din acest text reiese că cel care se ridică și denunță, cel care dezvăluie, asupra lui se îndreaptă focul. Cunoști zicala.. " Nimeni nu va crede că tatăl meu este așa ..." credința că cel care da în vileag povestea lui distruge familia, există frici la copii ... dacă voi povești ce mi-a făcut tata, va intra la pușcărie, pe conștiința mea, mama va fi distrusă, mai bine să tac...

Care e concluzia ta Atlas?

Atlas: Nu știu ce să răspund... Dacă ție nu ți s-a întâmplat, nu poți ști, sau imagina culoarea lucrurilor... Când vorbesc cu un inculpat sau o victimă eu îl anchetez ... devin un detectiv care cere detalii. Trebuie să știu exact, nu e suficient să spună ... m-a distrus, sunt trist... e nevoie să știu cum, în ce fel, culori, mirosuri, locuri și context, că să pot construi povestea adevărată.

C.M: Ai auzit povești pe care nu le crezi?

Atlas: NU CM: Mulțumesc pentru discuție !

Traducere si note: AG

Pagina 14

Matematica în America post-Trump Îmi trimite un amic plecat de mulţi ani în SUA scrisoarea-strigăt a profesorului de matematică la Universitatea Princeston, Sergiu Klainerman, născut şi crescut în România, deci cunoscător al comunismului “de modă veche” pe care îl consideră mai puţin toxic decât cel nou, zis “soft”.

“Când vine vorba însă de educație, cred că ideologia woke este mai periculoasă decât comunismul de modă veche”.

"Din poziția de profesor de matematică la Princeton, am fost martor la declinul universităților și al instituțiilor de cultură odată ce acestea au îmbrățișat ideologia politică în detrimentul performanței academice. Până de curând – mai precis, până vara trecută – am crezut, în mod naiv, că disciplinele STEM (știință, tehnologie, inginerie și matematică) vor fi la adăpost în fața acestui tăvălug ideologic.

M-am înșelat. Încercările de a „deconstrui” matematica, de a-i nega obiectivitatea, de a o acuza de prejudecăți rasiale și, în același timp, de a o infuza cu ideologie politică au devenit tot mai comune – probabil sunt prezente chiar și la școala primară a copiilor dumneavoastră.

Acest fenomen face parte din ceea a fost numit “The Great Awokening” („Marea deșteptare”). Așa cum alții au explicat deja cu foarte mare claritate, ideologia a fost incubată în universitate și a îndoctrinat o mulțime de minți briliante. Apoi s-a răspândit, prin intermediul adepților ei fanatici, în instituțiile noastre culturale, religioase și politice. Acum afectează și o parte din cele mai importante centre de afaceri și corporații din Statele Unite.

Spre deosebire de totalitarismul tradițional practicat în fostele state comuniste – de pildă, cel din România, țara în care am crescut – această variantă de totalitarism este soft. Nu își impune ideologia prin arestarea disidenților sau prin eliminarea lor fizică, ci prin practici precum ostracizarea și umilirea socială, violența de gloată, culpa prin asociere sau cenzurarea opiniilor.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Când vine vorba însă de educație, cred că ideologia woke este mai periculoasă decât comunismul de modă veche.

Comunismul avea un puternic simț al realității obiective, ancorat în credința că oamenii sunt capabili să descopere adevărurile universale. Comunismul postula, fără nicio șovăire, adevărul absolut al materialismului dialectic, așa cum fusese el revelat de fondatorii săi, Marx, Engels și Lenin. Ideologia comunistă așeza știința și matematica într-o poziție privilegiată, cu toate că uneori distorsiona știința din rațiuni doctrinare.

Matematica era, în mare măsură, imună la presiunea ideologică și, din acest motiv, a prosperat în majoritatea țărilor comuniste. Să fi fost talentat la matematică era o sursă de mare prestigiu social pentru elevi. Și, în același timp, un mare egalizator: aceia care proveneau din familii dezavantajate din punct de vedere socioeconomic aveau șansa de a concura, de pe picior de egalitate, cu aceia care proveneau din familii privilegiate.

Ca toți copiii din lume, am fost atras de matematică datorită frumuseții sale formale, a eleganței și preciziei argumentelor ei și de sentimentul unic pe care îl încercam de fiecare dată când găseam răspunsul corect la o problemă dificilă. Matematica mi-a oferit, de asemenea, un refugiu din calea propagandei toxice la care partidul ne expunea în fiecare zi – o evadare din atmosfera plumburie a conformismului politic și ideologic.

Ideologia woke, pe de altă parte, consideră că atât știința, cât și matematica, sunt niște constructe sociale și condamnă modul în care sunt practicate – atât în cercetare, cât și în predare – susținând că acesta este o manifestare a supremației albe, a eurocentrismului și post-colonialismului.

Să luăm, de exemplu, programul educațional recent numit „o cale către instruirea matematică echitabilă”. Programul este susținut financiar de Fundația Bill and Melinda Gates; printre partenerii săi se numără Lawrence Hall of Science at UC Berkeley, The California Math Project, The Association of California School Administrators și The Los Angeles County Office of Education; programul a fost trimis recent, de către Departamentul de Stat pentru Educație, profesorilor din Oregon.

Pagina 15

Conform programului, „cultura supremației albe este afișată în sala de clasă atunci când atenția se focalizează pe găsirea răspunsului corect” sau atunci când elevilor li se cere să-și prezinte temele, fără să li se spună că însuși „conceptul potrivit căruia matematica este pur obiectivă este fals”. Țelul principal al programului este să „demanteleze rasismul prezent în instruirea matematică”, în timp ce scopul său politic este acela de a angaja „perspectiva socio-politică în toate aspectele educației, inclusiv în matematică”. În trecut aș fi spus că asemenea afirmații ar trebui ignorate, fiind prea radicale și absurde pentru a merita să fie respinse prin argumente. Însă trendurile recente din Statele Unite sugerează că nu mai avem acest lux.

Să o spunem de la început: nimic din istoria sau din practica actuală a matematicii nu justifică ideea că aceasta ar fi în vreun fel diferită sau depenendetă de rasa sau etnia celor care se angajează în practica ei.

Din motive istorice, discutăm adeseori despre contribuțiile egiptenilor, babilonienilor, grecilor, chinezilor, indienilor și arabilor la domeniul matematicii și ne referim la ei ca la niște entități distincte. Cu toții au contribuit, printr-un dialog cultural unic, la creația acestui edificiu magnific, accesibil astăzi fiecărui bărbat și fiecărei femei de pe planetă. Cu toate că omagiem acele mari figuri istorice care au contribuit la dezvoltarea ei, matematica poate fi predată – și, de cele mai multe ori, chiar este – fără nicio referire la persoanele care au contribuit la progresul ei. În acest sens, matematica este cu adevărat universală.

Pretutindeni în lume, școlile predau același trunchi de bază al matematicii. Ele diferă numai în ceea ce provește metodologia și exigența cu care își instruiesc elevii.

Tocmai această universalitate a matematicii – împreună cu acea trăsătură extraordinară a universităților americane de a recompensa munca susținută și talentul – este cea care mi-a permis, la fel ca și altor tineri cercetători și matematicieni, să ajung în această țară și să dobândesc succesul pe care nu mi l-aș fi imaginat vreodată.

Ideea că a ne concentra atenția pe găsirea „răspunsului corect” este considerată mai nou, de către anumiți auto-proclamați progresiști, o Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

prejudecată sau o formă de rasism, este ofensiv și extraordinar de periculos. Întreaga disciplină a matematicii se bazează pe definiții clar formulate și pe propoziții care se referă la fapte.

Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci podurile s-ar prăbuși, avioanele ar cădea din cer, iar tranzacțiile bancare ar fi imposibile.

Capacitatea matematicii de a oferi răspunsuri corecte la probleme bine formulate nu este ceva specific unei culturi sau alteia; este pur și simplu esența matematicii. Să pretinzi altceva înseamnă să susții că matematica predată în țări precum Iran, China, India sau Nigeria nu este în mod natural a lor, ci este cumva împrumutată sau contrafăcută de la „cultura supremației albe”. Cu greu ne putem imagina un raționament mai ignorant sau mai ofensiv decât acesta. În final – și probabil cel mai important – abordarea woke a matematicii este dăunătoare în primul rând acelora pe care pretinde că îi ajută. Să pornim de la presupoziția rezonabilă că talentul matematic este distribuit la naștere în mod egal copiilor din toate mediile socioeconomice, independent de etnia, rasa sau sexul lor. Aceia născuți în familii sărace și needucate au, în mod clar, dezavantaje în educație față de ceilalți copii. Dar matematica poate acționa ca un puternic egalizator. Prin intermediul mulțimii sale de reguli bine definite și lipsite de ambiguități sau prejudecăți culturale, matematica le oferă copiilor inteligenți posibilitatea de a fi, cel puțin în această privință, la egalitate cu ceilalți. Copiii se pot remarca pur și simplu prin găsirea răspunsurilor corecte la întrebări care au rezultate obiective.

Nu există ceva numit matematică „albă”.

Nu există niciun motiv pentru a presupune, așa cum activiștii o fac, că acei copii care aparțin minorităților etnice sau rasiale nu sunt capabili să învețe matematică sau să găsească „răspunsurile corecte”. Și nu poate exista nicio justificare – în numele „egalității” sau a orice altceva – pentru privarea elevilor și studenților de acea educație riguroasă de care au nevoie pentru a reuși. Adevărații anti-rasiști se vor ridica și vor lua poziție împotriva acestei absurdități".

Pagina 16

Via Vladimir Weintraub

UMOR * Aseară mi-am comandat niște aripioare de pui și m-am așezat la masă. La știrile ProTv arăta un reportaj despre o familie de țigani săraci care locuiau într-o baracă, umblau desculți prin zăpadă, erau subnutriți…Atunci, un nod mi s-a pus în gât, lacrimile au început să-mi curgă pe obraji și mi-am zis: ”Morții mă-sii, ce picante sunt aripioarele astea!” * Soțul meu m-a enervat foarte tare astăzi, așa că am turnat niște apă pe jos, în fața mașinii de spălat… De 2 ore încearcă să-și dea seama care e problema! * Se spune că minciuna are picioare scurte. Deci toate astea care aveți sub 1,60 sunteți niște mincinoase. Nu avem ce discuta! * Cercetătorii canadieni au descoperit cercetătorii americani i-au descoperit cercetătorii britanici.

că pe

* Îmi amintesc, copil fiind, cât așteptam să cresc mare, să am un servici, responsabilități…

Acum mi-e clar…, de mic am fost tâmpit. *

– Mamă soacră, ce faci la fereastră?

– Mă gândesc dacă să sar sau s-o închid.

– Sari, c-o închid eu!

* Fosta mea iubită îmi zice să scriem pe o foaie 4 persoane cu care ne-am culca dacă am avea ocazia.

Ea a scris: – Brad Pitt – George Clooney – Cristiano Ronaldo – Gerard Butler Eu am scris: – vecina de la 3 – educatoarea copilului – vara ei de la Galați – Veta, prietena ei cea mai bună Noi bărbații suntem așa, mai simpli, nu căutăm lux. * Pe vremuri, moții din Apuseni au primit niște ajutoare din Germania. Printre pachete era și o cutie plină cu lingurițe mici. Ion, mirat, întreabă: – Mă, Gheo, ce-s aistea, mă?

Gheo se uită atent, cugetă îndelung și zice: – Mă, Ioane, aruncă-le dracului, că alea sigur îs sămânță dă lopată! * – Mamă, m-am îndrăgostit.

– Cum o cheamă? Gătește bine? Dar cine-i sunt părinții? Ce studii are? Măcar e frumoasă? V-ați pupat? De ce nu mi-ai spus mai devreme?

– Tată, m-am îndrăgostit.

– Femeie?

– Femeie.

– Bine.

Baruch Elron

* – Iubitule, te rog, spune-mi ceva electrizant!

– Trăsni-te-ar Dumnezău! * La intrarea în ascensor: Bărbatul: – Mergeți la 4?

Tipa: – Doamne ferește!, eu merg doar la Costică! * La petrecere, Rozi toarnă în ea cel de-al cincilea pahar de țuică, când Gheorghe îi spune încet: – Măcar strâmbă-te și scutură-te un pic, femeie! * Polițistul: – Doamnă, aveți idee de ce v-am oprit?

– Sunt la fel de confuză ca și dumneavoastră! * Bulă: – Nu zic că ești mic de înălțime, însă, când plouă, tu ești ultimul care află!

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 17

„Viaţa trece ca un glonţ”, De la Constanța în Israel, în timpul războiului, și din Israel la Londra.

Memoriile unui reporter BBC Abia după ce am citit din scoarţă în scoarţă elegantul volum publicat în acest an (2021) la Editura Humanitas, am înţeles pe de-a-ntregul (sper) titlul pe care l-a dat Dorian Galbinski cărţii sale de memorii.

Viaţa trece ca un glonţ. Memoriile unui reporter BBC pare a fi o aluzie la faptul că la scrierea acestui volum, reporterul sobru, echidistant şi elegant – din emblematica redacţie a radioului public britanic – face tandem cu un povestitor talentat, cu har de umorist. Prin credibilitatea sa de necontestat, cel dintâi girează autenticitatea şi veridicitatea conţinutului, pe care cel de al doilea îl condimentează cu savoarea întâmplărilor ieşite din comun.

Cartea captivează şi în acelaşi timp te ţine la o distanţă decentă de intimitatea celui care o scrie.

Citind memoriile lui Dorian Galbinski, am întreprins o călătorie fascinantă prin Europa şi Israelul ultimei jumătăţi de veac, călăuzită de un ghid competent şi discret, care m-a ajutat să observ detaliile şi să nu pierd din vedere ansamblul, mi-a sugerat, uneori, ce aş putea întrevedea dincolo de rânduri, dar m-a lăsat să desluşesc singură ceea ce era (sau cred că era) de descoperit…

Am descoperit că autorul acestor memorii este un om norocos (chiar dacă a fost supus şi unor încercări dramatice). A participat sau a fost martor la evenimente politice esenţiale ale ultimilor 60 de ani şi a cunoscut personal personalităţi de prim rang care au făurit istoria acestor timpuri. A avut şansa de a deveni jurnalist de radio la Redacţia Română a BBC World Service, apărând pe post cu numele Dorian Galor. Vocea sa binecunoscută era aşteptată cu nerăbdare şi încredere de nenumăraţi oameni din România comunistă, cu urechile ciulite la aparatele de radio. A avut parte de iubire, a fost binecuvântat cu copii – Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

atât în primăvara, cât şi în toamna vieţii – , a călătorit prin lume şi s-a bucurat de prietenii trainice şi îndelungate.

Am descoperit, în acelaşi timp, că deşi a fost favorizat de soartă, norocul şi l-a făcut singur prin muncă asiduă şi perfecţionare permanentă, prin respect şi devotament faţă de profesiunea de jurnalist, pe care a practicat-o fără întrerupere aproape patru decenii. Şi-a păstrat autenticitatea, firescul şi credibilitatea, rămânând, de fapt, neschimbat: adolescentul din Constanţa, tânărul din Israel (care-şi făcea stagiul militar tocmai în timpul Războiului de Şase Zile) respectiv jurnalistul experimentat şi translatorul apreciat de elita politică din Londra.

Dincolo de povestea de viaţă care se suprapune peste câteva decenii de istorie recentă – cuprinzând întâmplări şi poveşti pe care cititorul le va descoperi cu uimire şi încântare – memoriile lui Dorian Galbinski prezintă un om de radio adevărat, smerit în faţa microfonului, instrumentul pe care mulţi alţii lau încălecat ca pe un vehicul rapid de propulsare în sfera politică.

Citite cu luare aminte, Memoriile unui reporter BBC, pot constitui un manual de comportament pentru tinerii jurnaliştii români ai vremurilor noastre. Le-am citit cu interes şi cu plăcere, atât ca jurnalistă, cât şi ca o iubitoare de cărţi bune.

Pentru a vă îmbia la această lectură, vă invit săl ascultaţi pe autor, vorbind despre cartea sa de memorii într-un interviu acordat postului de Radio România

Cultural.

https://www.radioromaniacultural.ro/doriangalbinski-piticul-meu-din-creier-alter-ego-ul-meumi-a-dictat-ce-sa-scriu/

Pagina 18

GHEORGHE SCHWARTZ

ENIGMELE INFINITE VOCALIZE (1-6) 1. O enigmă pentru eternitate Julius Zimberlan privi ţintă spre un anumit punct al bibliotecii: de pe fotoliul în care şedea, nu putea distinge ce anume se afla acolo, printre cărţi. Un bibelou pus de nevastă-sa? Un volum cu cotorul rupt? Micul sfeşnic de argint?

Julius Zimberlan îşi miji tot mai tare ochii, însă tot nu reuşi să identifice intrusul. Hotărî să se scoale în picioare şi să se apropie de raft, dar tocmai atunci suferi infarctul acela fatal şi nu mai apucă să facă paşii necesari. Doar vreo patru-cinci paşi… Acolo, în sferele infinite şi nelimitate de timp, Julius Zimberlan n-a mai avut decât o singură problemă – pe care ştia că n-o va putea rezolva nicicând: ce s-a aflat pe raftul al treilea al bibliotecii sale, obiectul acela pe care nu l-a putut identifica. În sferele infinite şi nelimitate de timp, totul este veşnic.

Ca şi enigma nicicând rezolvată a lui Julius Zimberlan.

2. Încă o enigmă S-a constatat că Julius Zimberlan a început, într-o seară anterioară, să manipuleze poporul. Lumea a fost foarte indignată, astfel încât despre lucrul acesta s-a scris şi în ziare. Într-o altă frumoasă dimineaţă de toamnă, s-a aflat că Gough este manipulat de către Finch.

Dar că Finch, la rîndul său, este manipulat de către Ragnar. Acesta era manipulat de către Poolo, Poolo de către Silar, Silar de către Ahbar, Ahbar de către Matouschek şi Julius Zimberlan, Matouschek de către Smith. (Smith, de fapt, se numeşte Greenwald, deşi unii Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Enigmele nu sunt niciodată cuprinse în acţiune, ci doar în explicarea acţiunii. ________________________________ specialişti pretind că în America ar fi fost cunoscut drept Raul Pablo Jimenez, putând fi întâlnit zilnic în Parcul Central). Acest individ, să-i zicem Smith, a fost manipulat de către Mîrşin, iar Mîrşin, se pare, de către o femeie, o anume Lidia Bach. (Însă acest lucru nu s-a putut dovedi niciodată). Lidia Bach a fost manipulată de către un pitic, unu’ Roby, iar Roby de către o mătuşă a sa, o paralitică pe numele ei de fată Ford Taunus. (Numele acesta i-a adus mari neplăceri şi o mare concurenţă în manipularea lui Roby). Ford Taunus a fost manipulată de către V. U. De ce? De ce se întâmplă toate acestea, s-a întrebat lumea, mai pe şoptite, mai cu voce tare. De ce? Întrucât nu s-a putut da până astăzi un răspuns mulţumitor, ziarele au început să se ocupe mai rar de numiţii mai sus. Azi se ştie doar că Lidia Bach s-ar mai fi potolit, ocupându-se acum, pe ascuns, cu negoţul de bune intenţii. Dar, în mod sigur, V. U. o manipulează şi pe mai departe pe Ford Taunus, aceasta pe nepotul ei, Roby, Roby se pare că nu mai manipulează pe nimeni: de când Lidia Bach s-ar fi apucat de comerţul ilicit, plânge toată ziua şi dezleagă cuvinte încrucişate. Deşi firul s-a rupt, Mîrşin nu conteneşte în a-l manipula pe Smith, alias Jimenez, alias Greenwald; acesta îi manipulează în continuare pe Matouschek şi pe Julius Zimberlan; Matouschek pe Ahbar, Ahbar pe Finch, iar Finch pe Gough. Lucrurile au devenit atât de evidente, încât ziarele nici nu mai au de ce să scrie despre toate astea. Dar Roby de ce nu mai manipulează pe nimeni, iar Mîrşin de ce nu mai este manipulat? Asta în vreme ce toţi ceilalţi… Nici asta nu este frumos, mai ales că nu întotdeauna originalitatea – după cum spune un vechi proverb lugojean – este şi înţelepciune. De ce nu se mai lasă unii manipulaţi? Ottomar Klapp a puse întrebarea Pagina 19

mai pertinent într-un celebru curs exhaustiv: “De ce sunt unii care nu-şi găsesc manipulanţii?” Ori de câte ori s-a dat un răspuns ce părea mulţumitor, au început să apară nenumăratele excepţii. Iată încă o mare enigmă a omenirii. Iar faptul că Lidia Bach se ocupă acum de altceva, n-are în nici un caz darul de a uşura descifrarea tainei.

3. Vis, realitate, vis Julius Zimberlan nu este decât prizonierul vechii enigme postulate încă în secolul al VI-lea î. Ch. de către efesianul Micos. Ca şi acela, şi Julius Zimberlan a visat (visează?) că este un tigru. Are o înfăţişare de tigru, apucături de tigru, suflet de tigru. Ca şi filosoful, aşa şi Julius Zimberlan (are impresia că se) trezeşte şi devine Julius Zimberlan, aşa cum şi filosoful Micos a avut impresia că se trezeşte şi redevine filosoful Micos. Julius Zimberlan se scoală din patul său, se duce la cafetiera sa, îşi toarnă lichidul negru în ceaşca sa. Problema lui este identică problemei lui Micos: s-a trezit el, Julius Zimberlan şi nu mai este tigru ori tigrul tocmai visează că este Julius Zomberlan? De douăzeci şi şapte de veacuri, enigma nu a putut fi elucidată. Nici după ce, în atât amar de vreme, atât filosoful Micos, cât şi Julius Zimberlan, cât şi tigrul ar fi trebuit cu toţii să fi murit de mult.

4. Problema câinilor Un câine a văzut un câine. Care a văzut un câine. Care a văzut un câine. Câinele s-a întrebat câţi câini au fost de faţă. Doi, fiindcă un câine a văzut un câine, care câine l-a văzut pe el, care l-a văzut pe cel ce l-a văzut pe el? Sau mai mulţi câini, fiindcă fiecare a stat cu capul în altă parte, văzând alţi câini? Câţi? Ori poate că n-a fost decât el singur şi imaginea sa i s-a oglindit în balta din caldarâmul spart? Un câine a văzut un câine. Care a văzut un câine. Care a văzut un câine. Câinele s-a întrebat câţi câini au fost de faţă, dar n-a reuşit să rezolve problema Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

pe loc. Iar după aceea n-a mai reuşit să reconstituie situaţia iniţială. De atunci, când vedeţi câini rămaşi profund pe gânduri, să ştiţi că la această problemă cugetă. Uneori, faptul că nu-i dau de capăt îi face să-şi iasă din fire şi să muşte.

5. Sinucigaşul Poyy l-a înşelat pe Julius cu Finch. De tristeţe, Julius se aruncă în ocean. Muri şi se transformă într-un peşte mare. Cuprins de remuşcări, Finch publică în milioane de exemplare următorul anunţ: – Copii, dacă-l prindeţi vreodată pe Julius în undiţa voastră, aruncaţi-l înapoi în apă! A fost ultima lui dorinţă.Ori de câte ori prinde un peşte, Finch se întreabă dacă nu s-a agăţat în undiţa sa tocmai Julius, iar Poyy se reculege în fiecare săptămână la groapa lui Julius, cu care ocazie îi pune pe mormânt trei râme grase.

6. O moarte ratată După ce-şi dădu duhul, Julius Zimberlan porni pe marea veşnică spre rai. Pe drum, însă, fu atacat de piraţii lui Finch. Superiori numericeşte şi dispunând de o tehnică de luptă mult mai modernă, piraţii lui Finch câştigară şi această luptă nedreaptă. Dar Finch constată că nu are ce face cu Julius: nu-l putea nici omorî, întrucât Julius nu mai era viu, şi nici nu-l putea folosi în vreun scop anume, pentru acelaşi motiv. Însă nici mort nu era Julius, fiindcă nu ajunsese încă nici în rai şi nici în iad. Neavând ce face cu el, Finch îl aruncă înapoi în mare. – Cititorule, îl poţi întâlni pe Julius Zimberlan în fiecare zi de 29 aprilie, îl vei vedea hoinărind prin străzile pustii ale marilor porturi sau şezând la o masă retrasă a vreunei taverne.

Trage-ţi un scaun lângă el şi oferă-i ceva de băut! Dar nu-i vorbi! În felul acesta îl ajuţi să moară. Poate va reuşi. Poate…

VA URMA!

Pagina 20

Fostul director de la Europa Liberă, mărturisiri despre ”Botoșanii copilăriei mele” ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine!” Sunt cuvintele pe care părinții și bunicii noștri le-au ascultat ani la rând, cu urechea lipită de aparatul de radio, prin vocea celebră de la Vocea Americii sau Europa Liberă. Într-o vreme în care acest gest - ascultarea celor două posturi de radio - te putea duce în pușcăria comunistă...

Este cetățean român și american, iar viața și-a consumat-o fără limite. Astăzi trăiește în Germania, la Munchen, și – la cei 98 de ani împliniți la sfârșit de ianuarie - rămâne conectat la viață, la frumusețile ei, la fiecare colțișor de lume din care păstrează amintiri. Un spirit viu, într-o minte de aristocrat, Mircea Carp dovedește și astăzi o rigurozitate mentală, o disciplină a profesiei greu de atins și, mai ales, greu de înțeles în zilele noastre. I se spune, de altfel, decanul de vârstă al jurnalismului românesc de calitate.

Fiul ofițerului de cavalerie Constantin Carp și al Ecaterinei, descendentă din familia lui Lascăr Catargi (prim-ministru al României în patru rânduri), nepot al lui Garabet Ibrăileanu, a cărui bibliotecă a epuizat-o în vremea liceului, Mircea Carp s-a născut la Gherla și a copilărit la Botoșani, apoi a urmat Liceul Militar la Iași și la Mănăstirea Dealu din Târgoviște, mai târziu devenind ofițer. A luptat în Al Doilea Război Mondial, însă în 1946, din motive politice, este exclus din Armata Română, iar în 1947 ajunge în închisoare. În ianuarie 1948, deși în domiciliu forțat, reușește să fugă din țară. Ajunge în Austria, apoi, în 1951, în Statele Unite ale Americii. Aici va activa la postul de radio Vocea Americii. Este mai întâi crainic, apoi redactor și șef al secției române. Revine în Europa 22 de ani mai târziu, iar până în anul 1995 activează la Europa Liberă, ca director-asistent.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Amintiri stârnite de un interviu Interviul pe care Botoșaneanul l-a publicat în luna martie, dedicat doamnelor din familia Pillat, a ajuns și sub privirile fostului director de la Europa Liberă, la Munchen, acolo unde locuiește astăzi Mircea Carp. Imaginile despre Miorcanii de demult, emoționantele povești de viață ale eroinelor familiei Pillat au stârnit amintiri dragi, din Botoșaniul interbelic, atunci când Mircea Carp locuia în vechiul, dar efervescentul târg moldav.

Doar COVID-ul – care l-a ”vizitat” în săptămânile din urmă – i-a mai temperat nerăbdarea de a ne povesti despre orașul copilăriei, despre oameni și locuri care astăzi sunt, pentru noi, istorie. O istorie la care ne întoarcem din ce în ce mai des, pentru a ne mai hrăni din parfumul vechilor grădini, din atmosfera de mare oraș european, așa cum erau Botoșanii în acele vremuri dintre cele două conflagrații mondiale. ”O deosebită plăcere și emoție mi-au făcut rândurile din interviul cu Monica Pillat, care mi-au readus în memorie Botoșanii copilăriei mele”, ne mărturisește autorul

cărții ”Aici Mircea Carp, să auzim numai de bine”, o carte la care ne vom întoarce, mai ales că ea cuprinde și un capitol dedicat Botoșaniului.

Născut în anul 1923, Mircea Carp avea trei ani atunci când familia a ajuns la Botoșani. Va rămâne aici vreme de cinci ani, dar se întoarce anual… ”în anii tinereții de mai târziu, spre a petrece vacanțe de vară de neuitat, cu prietenii copilăriei mele. Astfel am cunoscut, trăit și Pagina 21

copilărit cu mulți dintre băștinașii orașului Botoșani, personaje-personalități, rămase celebre în istoria orașului moldav”, Mircea Carp

”Botoșaniul elegant și boieresc” și un avocat care intră în pana lui Păstorel Cu o memorie de invidiat, dar și cu o vioiciune a spiritului cu adevărat molipsitoare, Mircea Carp ne mai predă o lecție de istorie a orașului. Una pe care nu o vom regăsi în manuale, tocmai pentru că ea este înmagazinată, într-un misterios cifru al memoriei, în chiar destinul de excepție al unui om care a marcat generații și generații de români din toată lumea. De aceea vocea de la radio devine astăzi, pentru botoșăneni, un tezaur cu prețioase amintiri.

scris: "Pilit era Pilat din Pont,/ Ce îl aveau romanii,/ Dar mai pilit este Pilat,/ Ce-l are Botoșanii".

De altfel, foarte interesant și demn de consemnat este și faptul că scriitorul Adrian Marino era rudă cu avocatul Vasile Pilat (soția lui Vasile Pilat, Elena, fiind sora mamei lui Adrian Marino). Însuși Adrian Marino petrecea multe vacanțe la Botoșani, consemnând chiar mai târziu: „Mătuşa mea era o persoană fină şi superioară. Iar soţul său, Vasile Pilat, un boem chefliu incorigibil, cu viaţă dublă, foarte simpatic şi plin de umor. La Botoşani am trăit singurele momente plăcute ale copilăriei mele”.

O aleasă prietenie, în acea vreme, îl va lega pe Mircea Carp și de Adrian Marino, alături de care a petrecut la Botoșani multe momente din copilăria fantastică. ”Prietenii copilăriei mele din orașul drag și arhaic” După 80-90 de ani, Mircea Carp ne oferă astăzi un dar de preț: imaginea unui Botoșani interbelic, locuit de oameni ”cari au fost”, vorba nu mai puțin celebrului Nicolae Iorga.

”Printre aceste familii ale Botoșaniului elegant și boieresc, se numără familia avocatului Vasile Pilat, vecini cu familia mea, cu a cărui fiică, Liuca, am fost prieteni foarte apropiați în toți anii petrecuți la Botoșani”,

Mircea Carp

În ciuda aproximativei apropieri de nume, Vasile Pilat nu era rudă cu familia lui Ion Pillat, din Miorcani. Însă, într-un Botoșani monden și cu o viață animată, numele avocatului apare consemnat în numeroase cronici de târg. A rămas de pomină, legat de numele său, întâlnirea, la restaurantul Ciocârlia (lângă Hotelul Rareș) din Botoșani, dintre marele epigramist Păstorel Teodoreanu și avocatul Vasile Pilat. În una din zile, Vasile Pilat îl roagă pe epigramist să îi dedice un catren. În urma orgolioaselor insistențe, ilustrul Păstorel a Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

”Am cunoscut prin prietenii copilăriei mele din orașul drag și arhaic, familiile cu copii care mai mult sau mai puțin erau nume ilustre ale vremii și locurilor: familia lui Tiberiu Crudu, comandant de străjeri, pedagog, unul dintre cei mai buni pedagogi ai învățământului secundar interbelic, ziarist, scriitor, folclorist, creator de școală (Școala Normală ”Mihai Eminescu” din Botoșani), denumit chiar al doilea Pestalozzi, susținător al Marii Uniri, model de moralitate și cultură; Familia profesorului Nicolae Blebea, vărul doamnei Pilat, cadru didactic renumit la Liceul Laurian, om harnic, corect, priceput, cu multă inițiativă în dezvoltarea școlilor, bibliotecilor, sălilor de sport, de muzică, renumit profesor de pian și de suflet al celui care va deveni celebrul pianist Corneliu Gheorghiu - pianist care peste aproape un Pagina 22

veac a încercat la rândul său să descopere la Bruxelles talentul pentru pian al nepotului meu Thomas Petre Carp; Familia lui Constantin Abeles, renumitul pilot personal al unchiului meu, Paul Teodorescu, ministrul Aerului și Marinei.

Abeles a instruit și educat sute de elevi piloți, mulți dintre aceștia devenind eroi ai aviației noastre, fiind fără încetare sufletul aviației civile și militare române. După război, el a emigrat în America, acolo a fost și membru al consiliului bisericesc al românilor din New York. A participat în rang de comandant și pilot în război. Numele lui Constantin Abeles este gravat alături de ceilalți eroi aviatori și marinari, dragi generalului Paul Teodorescu, pe una dintre plăcile de marmură de la Mănăstirea dintr-un lemn de la Frâncești, județul Vâlcea”, Mircea Carp

Botosani 1934 O lume aproape de neînchipuit astăzi.

Privind prin ochii copilului de acum aproape un secol, Botoșanii capătă aura de poveste. O poveste în care, totuși, oamenii trăiau cu adevărat, chiar ”sfințiți de poezia lui Eminescu”, iubeau uneori cu patimă, alteori adolescentin sau mânați de orgoliul duelurilor cavalerești. ”Totul se petrecea astfel în acel colț de lume minunat, în liniștea și atmosfera patriarhală a Botoșanilor mei, în care atunci se auzeau glasurile noastre pline de veselia copilăriei, iar pe deasupra noastră ne lumina și ne sfințea doar poezia lui Eminescu.

Eram, fără excepție, răsfățații bunicilor, care ne opreau des la masa de prânz, ai părinților care ne cunoșteau de mici și ai căror copii miJurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

au devenit tovarășii de joacă sau prietenii

tinereții de mai târziu”.

Liuca, Marioara, Trotki, Tucu, Nicușor, Ghighi… Colegi de care îl leagă și astăzi amintiri. Unii dintre ei au încremenit în propriile nume, alții au scris istorie pentru orașul și țara lor, urcând în carieră cu studii la Sorbona. ”Așa i-am cunoscut eu pe unii mai mici, pe alții mai mari, pe neuitata Liuca Pilat, de aceeași vârstă cu mine, dar și pe Marioara, fiica colonelului Ranet (flirtul meu de mai târziu). Colonelul Ranet avea o soție care trecea drept una dintre cele mai frumoase doamne ale Botoșaniului. Ea avea doi copii, pe Trotki, cu care am fost mai târziu coleg la Liceul Militar din Iași, și o fiică, pe Marioara, cu care am rămas în relații de prietenie multă vreme. Așa l-am cunoscut pe Tucu Irimescu, de asemenea coleg de Liceul Militar la Iași, pe Nicușor Vrancea, băiatul cunoscutului boier Vrancea, pe Ghighi Pilat, premiant în toți anii liceului (Laurian), mai târziu student notoriu la Sorbona, pe B. Dombrowski, nepotul amfitrioanei târgului Botoșanilor - Tante Etelka-Ghika, iar cu ”B.” am fost o vreme coleg de liceu și la arma cavaleriei”.

Mircea Carp

Copil de militar, al cărui tată era chiar comandantul Regimentului 8 Roșiori, Mircea Carp nu putea lipsi din viața soldaților. La fel cum nu rata niciun eveniment monden din târg, bineînțeles alături de tatăl său, colonelul Constantin Carp, și frumoasa Ecaterina, născută Catargi: ”În afara nenumăratelor ore și zile de joacă sau plimbări din adolescență, participam și alături de părinții mei la activitățile culturale ale orașului. Nu pot să uit cum, deseori, tatăl meu, colonelul Constantin Carp, comandant la Regimentul 8 Roșiori, și cu mama mea, Ecaterina, născută Catargi, mergeam cu mare entuziasm în manejul regimentului, ca să vedem ofițerii de cavalerie exercitând în vederea concursurilor hipice la care aveau să participe cu succes atât în țară, cât și în străinătate.

Pagina 23

Printre aceștia se locotenent Climescu”.

numără

tânărul

Privind prin ochii unui copil năstrușnic, ai unui adolescent romantic, poate și ai unui tânăr cu aspirații înalte, care visa la o carieră de militar cel puțin la fel de strălucitoare și eroică precum a părintelui său, Botoșanii ne par astăzi un adevărat colț de rai. După cum știm, însă, totul avea să se năruiască spre anii 50. Mircea Carp însuși ajunge în închisoare, apoi emigrează în îndepărtate Americi. Întâmplări asupra cărora vom reveni. ”Deși anii copilăriei mele au fost puțini, miau umplut sufletul și traista amintirilor numai cu momente de neuitat din copilăria frumoasă, lipsită de griji sau din tinerețea aceea romantică”, MC Din https://www.botosaneanul.ro/

Arzânde suliți înmuiate-n fiere Zece călăi să-i bată la picere Sau în oloi să-i fiarbă la amiază Să fie rupți de patru iepe rele Crâșmarii care vinul ni-l botează.

De tun le fie moaca sfărâmată De tunete ființa copleșită Și-ntregul corp, iar carnea sfâșiată De câini mastifi, de fulgere lovită Vedere să și-o piardă-ntr-o clipită Și bântuiți de ploi și de ninsoare Furtunile într-una să-i doboare Goi, tremurânzi, lipsiți de toate cele Urlând sub lovituri și de durere În Rin zvârliți, apoi cuprinși de groază Tocați să fie sub baroase grele Crâșmarii care vinul ni-l botează.

Francois Villon - Balada Crâșmarilor Baladă veselă despre crâșmari De arc țintit, de lance înfierată De șpangă, de măciucă ghintuită De o ghisarmă, de-aprigă săgeată De șiș, de toporișcă ascuțită De cuțitoi, de lamă oțelită De spadă, de cârlig de vânătoare De asasini pândind la drumul mare Le fie corpul jupuit de piele Iar inima făcută bucățele Tăiați la gât , încremeniți de groază Haliți de-ar fi de scroafe și purcele

Prințe, le deie Domnul doar belele Venin în mațe, scurgeri la găoază Acestor hoți, acestor mari lichele Crâșmarii care vinul ni-l botează.

Traducere: Adrian Vasiliu Desen Tudor Banus

Crâșmarii care vinul ni-l botează.

De arc turcesc, de spată spintecată Le fie burta și în jar prăjită De foc grecesc peruca arsă toată În patru vânturi țeasta răspândită Să moară-n ștreang de moarte chinuită De gută vreau să moară fiecare Mă rog să-i sfredelească-n mădulare Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 24

„M-am distrat de-a lungul vieții mele, construindu-mi propriul mic teatru.”

Robert Doisneau Regretatul fotograf francez Robert Doisneau (1912-1994) este pomenit ca omul care surprinde. Imaginile sale alb-negru captează spiritul uman în detalii vii. Zeci de ani de muncă pot fi găsite într-un muzeu online fondat de fiicele sale. Dar nicăieri nu este munca lui Doisneau mai profundă decât in fotografiile sale din Paris și societatea care o găsea in cafenele din Orașul luminii.

Robert Doisneau s-a născut în 1922 în Gentilly, o suburbie a Parisului. După o tinerețe obișnuită din spatele perdelelor de macrame ale unei familii de clasa mijlocie, Robert la 15

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

ani învață gravura și litografie la Școala Estienne din Paris și începe să proiecteze etichete pentru ambalajele de medicamente.

Devine asistent de studio foto la atelierul lui André Vigneau în 1931, unde descoperă puncte artistice care îl vor stimula. Apoi patru ani petrece lucrând pentru departamentul de publicitate al firmei de automobile Renault, de unde a fost concediat pentru întârzieri repetate, si astfel a fost nevot sa devina fotograf independent. Al doilea război mondial izbucnește punând capăt proiectelor sale. Mai târziu, în euforia pariziană de după război, în ciuda faptului că se ocupă zilnic de comenzi banale pentru a-și câștiga existența, el acumulează fotografii care vor avea un mare succes, navigând cu obstinație printr-un stil în care „nu este nimic de văzut”, favorizând clipe furate, plăceri minuscule luminate de „reflecțiile razelor de soare pe asfaltul orașelor”.

Pagina 25

Când a murit în aprilie 1994, a lăsat în urmă 450.000 de negative care spun o poveste descriptivă a timpului său văzut cu un ochi tandru și atent, care nu trebuie să ascundă profunzimea gândului său, atitudinea sa ireverențioasă față de putere și autoritate, având gândirea liberă, neîngrădită.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 26

Bernard Hénri-Levy: Virusul care ne-a înnebunit. Un an mai târziu.

Bernard-Henri Lévy (1948, Algeria) este un filozof, scriitor și intelectual francez (evreu) angajat în dezbaterea de idei contemporană. A studiat la École Normale Supérieure, unde i-a avut ca profesori pe Jacques Derrida și Louis Althusser. Face parte din pleiada “noilor filozofi”, care s-a afirmat la mijlocul anilor ’70, ale căror opere le-a publicat la Editura Grasset, unde activează ca editor și îngrijitor de colecții.

Intervențiile sale au de fiecare dată un ecou important, Bernard-Henri Lévy fiind considerat una dintre vocile de prim rang în dezbaterea publică franceză. Intervențiile sale în problematica drepturilor omului și a situației internaționale au o influență notabilă. Deține, de asemenea, o rubrică permanentă în săptămânalul ” Le Point” Prezentăm aici conferința sa despre COVID19. Și eu am fost uluit la început, dar ceea ce m-a uimit cel mai tare nu a fost pandemia fiindcă dezastre de felul acesta au existat întotdeauna. În urmă cu un secol gripa spaniolă cu cei 50 de milioane de morți ai ei a făcut mai multe victime decât va face COVID19. Ca să rămân la epoca noastră, cea pe care am trăit-o și eu, omenirea a cunoscut începând cu mai 1968, celebra gripă din Hong Kong din cauza căreia un milion de oameni au murit cu buze cianotice din cauza hemoragiei pulmonare sau sufocandu-se . În realitate, această gripă nu este chiar așa de celebră fiindcă la începutul Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

crizei când i-am dedicat una dintre notițele mele pe blog, am constatat că a fost aproape cu totul dată uitării. Cu zece ani înainte de gripa din Hong Kong la fel de ștearsă din memoria colectivă fusese gripa asiatică pornită tot din China care s-a răspândit în Iran, Italia, estul Franței si America și care a făcut două milioane de morți dintre care 100.000 de morți în USA, la fel de mulți in Franța - în spitale insuficient dotate în care cadavrele după cum povestesc ultimii martori erau îngrămădite în sălile de reanimare fără să poată fi scoase. Nu, cel mai uluitor a fost modul foarte ciudat în care s-a acționat de data aceasta și nu doar epidemia de COVID-19 s-a abătut asupra lumii ci și epidemia de frică. Am văzut oameni curajoși din fire care acum au fost paralizați, am auzit intelectuali care au fost martori și la alte războaie, reluând retorica inamicului invizibil al luptătorilor din prima și a doua linie a războiului medical total.

Am văzut Parisul golindu-se ca în jurnalul despre ocupație a lui Ernst Jünger (1), am văzut metropolele lumii transformându-se in orașe fantomă cu bulevardele tăcute ca niște drumuri de țară în care zilele cum spunea Hugo "Zilele erau la fel ca nopțile" am văzut în înregistrări video pe care le-am primit din Kiev, Milano, New York, Madrid dar și din Lagos, Erbil (Iraq) etc... cu trecători rari, grăbiți are păreau să fie acolo numai ca sa amintească de existența unei specii umane dar care treceau pe celălalt trotuar cu ochii în pământ atunci când apărea o altă ființă umană. Am văzut cu toții de la un capăt la altul al planetei în țările cele mai sărace ca și in marile metropole populații întregi care tremurau și se lăsau mânate spre casele lor uneori cu loviturile de bâtă așa cum sunt alungate sălbăticiunile în vizuinile lor.

Manifestanții din Hong Kong au dispărut ca prin minune. Militanții Pesh Merga, războinici al căror nume spune că știu să înfrunte moartea s-au baricadat în tranșee. În Yemen, saudiții și rebelii Houthi, care se aflau într-un război interminabil, au încheiat un armistițiu încă de la anunțarea primelor cazuri. Gruparea Hezbollah s-a retras în izolare. Gruparea Hamas, care înregistra pe atunci opt cazuri printre membrii ei, a declarat că nu mai are decât un scop de război, acela de a obține măști de la Israel.

Pagina 27

"Măști, măști... regatul nostru pentru măști.

Dacă e cazul vom lua viața a 6 milioane de israelieni". ISIS (Da”esh) a declarat Europa zonă de risc pentru combatanții săi care au șters-o ca să își sufle nasul în batiste kleenex cu eucalipt, în fundul unei peșteri siriene sau irakiene. Panama, fiindcă a depistat un caz suspect, a izolat în junglă 1700 de indivizi disperați aflați în drum spre granița cu USA. Nigeria, unde cu câteva săptămâni înainte, făcusem un reportaj despre masacrarea de către jihadiști a satelor cu populație creștină număra la jumătatea lunii aprilie 2020 conform agenției de presă IFP 12 oameni omorâți de Coronavirus, dar 18 omorâți de forțele de securitate din cauza nerespectării măsurilor de izolare. În Bangladesh, unde mă găseam cu câteva ore înainte ca Franța să-și închidă granițele, (tot pentru a face un reportaj) erau adunate toate calamitățile la un loc. Aci se murea de febra denga (Febra denga este o infecție cauzată de un virus care este transmis de țânțari), de holeră, de ciumă , de rabie etc.

Dar iată că apar câteva cazuri de COVID-19 și se închide și Bangladesh-ul ca un singur om în izolare. Toată planeta, țările bogate laolaltă cu cele sărace, cele care își permit și cele care clachează îmbrățișează ideea unei pandemii fără precedent pe cale de a extermina rasa umană. Deci oare ce sa întâmplat ?

O răspândire virulentă nu doar a virusului ci si a discursului despre virus? O orbire colectivă ca în romanul lui Jose Saramago în care o epidemie misterioasă face ca un întreg oraș să își piardă vederea?

O victorie a “colapsologilor” care tot prezicându-ne sfârșitul lumii fiindcă simt ca se apropie și ne dau o ultimă șansă ca să postim și să ne resetam? O victorie a stăpânilor lumii care văd aceasta mare izolare echivalentă cu marea închidere teoretizată de Michel Foucault în textele În care a descris sistemele de putere ale viitorului ca pe o repetiție generală la un nou tip de control si de urmărire a oamenilor... O mare frică, așa ca aceea din 1789 cu toată partea de informații false, de comploturi pe fugă disperate și, într-o buna zi, de revolte lipsite de speranță, sau poate dimpotrivă un semn încurajator că lumea s-a schimbat, că acum conștientizat în sfârșit caracterul sacru al vieții și că între economie și Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

viață a ales să fie de partea vieții, sau poate iarăși dimpotrivă o emoție colectivă agravată de canalele de informație și de rețelele sociale care bombardându-ne în fiecare zi cu numărul celor aflați la reanimare, al muribunzilor și al morților ne plasează între un univers paralel în care nu mai există nicio informație și ne înnebunește literalmente... la urma urmei, nu așa funcționează picătura chinezească?

Nu s-a demonstrat că sunetul picăturii de apă repetat la nesfârșit devine amenințător ca un dragon? Și cum am reacționa dacă cei responsabili cu securitatea rutieră ar hotărî să plaseze la fiecare km. difuzoare gigantice care ar vorbi non-stop despre accidentele mortale din ziua respectivă? Purtam mereu cu mine un volum prețios, discurs asupra servituții voluntare de Étienne de La Boétie (2) ca să mă ajute să-mi explic această incredibilă supunere la nivel mondial față de un eveniment despre care repet ca e tragic, dar în niciun caz fără precedent, aveam amintirile despre Rene Girard și dorința mimetică teoretizată de el mimetismul care e și el e un virus și ca orice virus declanșează pandemii.

Mai era și Jacques Lacan (3) care a spus că în fața apariției unui moment al realului unul adevărat - cel care ne rănește și de care ne lovim, care provoacă un gol în ceea ce este cunoscut și despre care nu avem o imagine și de fapt nu așa se întâmplă cu orice virus nou? Omenire are de ales între negare și delir, intre nevroză si psihoză. Trump care bătea din picior că trebuie eliberat Michiganul sau conducătorii îngrijorați de amenințarea proliferată de un colectiv de avocați cu un proces Nurnberg al CORONAVIRUS- ului care consideră că e mai prudent să pună frână lumii întregi. Era prea devreme sa mă hotărăsc pentru o explicație sau alta și astăzi, în momentul în care scriu aceste rânduri, când încep să se ridice restricțiile, e prea devreme pentru a sparge nu numai codul virusului ci și codul fricii pe care a provocat-o. Și, pentru că și eu am morții mei pe care nu i-am terminat de plâns nu prea îmi vine să râd cu râsul acela brechtian? pe care poate ni-l va provoca într-o zi enorma punere în scenă distanțată pe care apelul la distanțare socială a produs-o în fața ochilor noștri uluiți.

Pagina 28

În schimb, e timpul să spunem care sunt efectele pe care toate acestea le au asupra societății și asupra spiritului nostru. E timpul să vorbim despre transformările care au început să se petreacă în ceea ce ne unește și, în același timp, în locurile cele mai obscure și profunde din noi înșine. Și, dacă e adevărat că așa cum îi plăcea să spună nu fără ironie marelui medic german de la sfârșitul secolului al 19-lea, părintele anatomiei patologice, Rudolf Virchow (4): "O epidemie este un fenomen social care presupune și câteva aspecte medicale". Acum ori niciodată, este momentul să ne recăpătăm prezența de spirit și să încercăm să descriem unele dintre aspectele ne medicale ale acestei povești. Unele dintre ele sunt pozitive, am trăit veritabile momente de civism si de întrajutorare și niciodată nu ne vom putea bucura de ajuns pentru că am luat act în sfârșit nu doar de existența ci și de extraordinara demnitate a unei întregi categorii de oameni umiliți: personal de îngrijire, agricultori casieri și casierițe, hamali, gunoieri, curieri... care acum au fost puși în lumină. Însă alte lucruri sunt supărătoare. S-au spus cuvinte s-au luat atitudini au revenit reflexe care m-au înspăimântat principiile la care țineam și care constituie ceea ce au mai bun societățile occidentale, au fost atacate de virus și de virusul virusului, în timp ce oamenii mureau, cum si ideile mor, fiindcă ele se hrănesc din aceeași materie ca oamenii, și s-ar putea ca, după ce epidemia se va fi sfârșit, să rămână și ele pe mal, ca niște meduze moarte dispărute fără să lase urme, fiindcă și ele sunt făcute la fel ca noi aproape în întregime din apă. Despre ele am vrut să vorbesc aici luându-le apărarea.

Prima frică mondială, în sensul în care spunem despre un război că este mondial, bilanț de etapă și, pentru că este momentul socotelilor, iată și pe aceea care nu este statistică și e ceva mai dificil de făcut a loviturilor pe care le-a primit în timpul acestei crize ciudate metafizica noastră intimă. Oare nu spune legea uluirii... cu cât șocul este mai dur, cu atât mai mult se alterează capacitatea de a medita asupra lui. Nu este prea devreme să purtăm bătălia aceasta, însă de data asta, responsabilitatea și riscul nu le mai revine nici politicienilor și nici medicilor.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Note 1- Ernst Jünger (1895 - 1998) a fost un scriitor, eseist și gânditor politic german.

Inițial, în scrierile sale idealizează războiul ca experiență determinantă în viața individului, ca apoi să devină adversar al nazismului și să denunțe dictatura.

2- Étienne de La Boétie (1530- 1563 ) a fost un scriitor umanist și poet francez . La Boétie este renumit pentru Discursul său despre slujirea voluntară.

3- Jacques-Marie-Émile Lacan, (1901-1981) a fost un proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teoria literară.

4- Rudolf Ludwig Karl Virchow ( 1821 -1902 ) a fost un medic și renumit patolog german, fondator al patologiei celulare. Virchow s-a străduit să reunească medicina clinică cu fiziologia și cu anatomia patologică, fiind considerat unul din cei mai importanți creatori ai medicinii moderne Adrian Grauenfels - Traducere si note - Editura SAGA 2021

Baruch Elron - instalatie

Pagina 29

EMINESCU PUBLICIST ȘI POET: EVREII ÎN OPERA LUI PUBLICISTICĂ ȘI LITERARĂ - partea a II-a Lucian-Zeev Herșcovici Fără a polemiza împotriva Americii, acceptând faptul că acest stat se bazează și se conduce după ideea liberală, Eminescu respinge această idee pentru România, afirmând că ea este un stat național natural, al unui singur popor. Totuși, în articolele sale, în repetate rânduri Eminescu vorbește despre toleranța religioasă a poporului român și a domnitorilor Moldovei și Țării Românești în Evul Mediu și ulterior. Această toleranță s-a manifestat în privința tuturor religiilor, inclusiv în privința evreilor. Mai mult, ea a fost mai mare față de evrei decât față de musulmani, deși ultimii erau cuceritorii Principatelor.

Eminescu citează aspecte de toleranță față de evrei în timpul domnitorului Ștefan cel Mare, adăugând că singurul caz de expulzare a unor evrei a avut loc în timpul domnitorului Petru Șchiopul, iar acesta nu se baza pe un element religios, ci pe problema concurenței între negustori de vite. Eminescu subliniază însă alt aspect. Evreii reprezintă o nație separată, complet diferită de cea română. Ei nu se pot asimila în cadrul acesteia, datorită religiei lor diferite, comportării lor diferite, ocupațiilor lor diferite. În privința religiei evreilor, ”mozaismul”, Eminescu nu cere convertirea evreilor la creștinismul ortodox, religia țării: din acest punct de vedere, el nu se opune diferenței religioase. El le cere evreilor schimbarea aspectului exterior și a portului, ceea ce avea loc deja în București, ca și adoptarea limbii române în familie, în viața de zi cu zi, în ținerea registrelor contabile. Cu alte cuvinte, românizarea lingvistică era o condiție ”sine qua non” pentru acceptarea evreilor în societatea românească și pentru naturalizarea individuală a fiecărui evreu. El nu uită să adauge că, din cei circa 600.000 evrei aflați în România, (din nou cifra exagerată, dar care, apropo, circula în mod neoficial atât în România, cât și în afara ei, în asemenea măsură încât influențase și pe scriitorul ebraic Hillel Kahane în cartea sa ”Geliloth Haaretz”) sunt totuși câteva mii care au adoptat limba română Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

și profesiuni utile, iar aceștia merită să fie încetățeniți.

Din acest punct de vedere, Eminescu respinge articolul 7 al Constituției din 1866. El afirmă că apartenența religioasă a unui străin nu trebuie să fie o piedică în calea încetățenirii lui și recunoașterii lui ca român: religia este un element în care omul s-a născut și o păstrează toată viața, iar ideea de convertire formală interesată este respinsă de Eminescu. Articolul 7 din vechea Constituție trebuia modificat oricum, ca fiind nedrept, afirmă el. Dar modificarea trebuia să aibă loc în alte condiții, din interior, prin înțelegere, nu printr-o decizie luată din străinătate și afirmată prin articolul 44 al Tratatului de la Berlin. Eminescu vedea acest articol ca pe un act de nerespectare a suveranității României. Mai mult decât atât: el vedea intervențiile organizației ”Alliance Israelite Universelle” (Alianța Israelită Universală) în favoarea evreilor din România ca fiind făcute de un guvern evreiesc mondial, guvern străin, trecând peste suveranitatea statului român, deci ca pe un amestec în problemele interne ale României. Polemica împotriva acestei organizații este de asemenea un leitmotiv în prezentarea problemei evreiești din România. Din acest punct de vedere, Eminescu, adeptul naturalizărilor individuale și oponentul emancipării generale a evreilor, este pătimaș, putem spune chiar furios. În mod special, el pornește la atac polemic împotriva Alianței Israelite Universale atunci când liderii ei cer guvernelor Puterilor Europene să nu recunoască independența României și transformarea ei din ”provincie privilegiată a Imperiului Otoman” și principat lipsit de independență în regat independent. El se referă la atitudinea lui ”Alliance Israelite Universelle” și a altor organizații pe care le vede ca fiind variante ale acesteia (dovadă că Eminescu nu cunoștea suficient organizarea instituțională evreiască din țările europene) ”Anglo-Jewish Association” și ”Israelitische Allianz” din Viena, precum și la liderii organizațiilor locale ale lui ”Alliance Israelite Universelle” din România. El merge și mai departe: din punctul lui de vedere, acești lideri ai organizației locale din România a lui ”Alliance Israelite Universelle”, care căpătaseră Pagina 30

cetățenia română în anul 1879 ca urmare a modificării Constituției și începutului naturalizărilor individuale, sunt trădători și ipocriți. Motivul? Ei primiseră cetățenia română, declaraseră că se identifică cu această țară, afirmaseră patriotismul românesc, dar continuau să activeze într-o organizație străină dușmană României, care cerea liderilor politici străini nerecunoașterea ei. Nu era nici primul, nici ultimul caz în care Eminescu avea o asemenea atitudine naționalistă. Anterior el protestase prin câteva articole împotriva faptului că lideri evrei din România se adresaseră ”Alianței Israelite Universale” pentru a interveni pentru a se acorda emancipare, deci încetățenire cu drepturi depline, tuturor ”israeliților români”. Reacția lui Eminescu fusese: dacă afirmă că sunt patrioți români, că se identifică cu România, că ea este țara lor natală, vor ca ea să le acorde cetățenia, din ce cauză se adresează în acest scop unei puteri străine și nu guvernului României? Eminescu adăuga că, în acest caz, să fie puterea străină cea care să le acorde cetățenia și era extrem de critic față de ei, considerând că acesta ar fi un act antinațional, iar respectivii nu merită să primească cetățenia română. A urmat opoziția puternică a lui Eminescu față de propaganda ”Alianței Israelite Universale”, față de activitatea ei în România și față de Adolphe Cremieux, președintele acestei organizații.

Eminescu a mers și mai departe, făcând referiri critice la încetățenirea franceză a evreilor din Algeria, susținând că aceștia nu cunosc limba franceză în chip suficient și nu o vorbesc în familie, iar încetățenirea lor ar fi un act de nedreptate față de populația arabă a Algeriei, care a protestat, sperând în același regim. De aici se vede și neînțelegerea de către Eminescu a unor probleme legate de dubla identificare evreiască, față de comunitatea etno-religioasă pe de o parte și față de țara natală pe de altă parte, raportul între religia și etnia iudaică – și țara, administrația ei și patriotismul față de ea. Din punctul său de vedere, ”rasa evreiască” reprezintă o colectivitate care nu poate fi integrată în România și asimilată cu poporul român sau ”rasa românească” prin căsătorie, datorită Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

religiei lor, limbii lor diferite, unității și solidarității dintre ei. De aceea, ei nu pot fi încetățeniți ”en bloc”, emancipați, ci doar naturalizați în mod individual, de la caz la caz.

Putem adăuga încă un caz, pe baza unui articol publicistic al său. Eminescu aproba și chiar lăuda încetățenirea en-bloc a foștilor combatanți evrei din armata română, luptători în războiul pentru independență, 888 militari.

Interesant este că aceeași atitudine o avusese și filosoful Vasile Conta, cunoscut ca anti-evreu, iar Eminescu laudă atitudinea lui favorabilă față de această încetățenire, criticând însă abuzurile în alte cazuri. Atitudinea lui Eminescu în privința naturalizărilor trebuie pusă în legătură cu teza lui, după care sunt și ”evrei patrioți români”, intelectuali românizați, meseriași utili. Eminescu a încercat și să facă deosebirea între evreii modernizați, integrați, asimilați cultural (se referă la unii lideri evrei din Italia) și așa-numiții ”jidani”, masele de evrei imigrați din Rusia. După părerea lui, ultimii erau inutili economic, parazitari, care trăiau din speculă, concurență neloială, uzură, determinând sărăcirea românilor și care, dacă ar fi primit cetățenia română și implicit dreptul de a cumpăra proprietăți la sate, ar fi provocat ruinarea țăranilor (în acest sens, el compară situația din România cu cea din Galiția). Dar și mai mult: el întreabă ce pot avea în comun israeliții spanioli din București și israeliții ”de rit occidental” din același oraș cu imigranții ”jidani” din Moldova și chiar cu același fel de imigranți emigrați din Rusia și stabiliți la București după ce și-au ras barba și și-au tăiat perciunii, siliți să facă acest lucru pentru a se putea integra economic pe calea comerțului neloial. Eminescu cere ”israeliților” spanioli și celor de rit occidental încetățeniți să se desolidarizeze de acești ”jidani” imigranți.

Alt aspect afirmat de Eminescu se referă la emigrarea evreiască din Rusia, Austria și Turcia în România. În Austria (inclusiv în Galiția și Bucovina) evreii au primit emanciparea, drepturi egale cu toți ceilalți locuitori. În Rusia, evreii sunt egali cu rușii. În Turcia, situația evreilor s-a îmbunătățit. Eminescu își pune următoarele întrebări: Atunci, din ce cauză vor să emigreze în România și fac acest lucru chiar Pagina 31

în mod ilegal, într-o țară în care consideră că nu au drepturi și protestează în acest sens? De ce nu rămân în țările lor natale? Tot el își dă răspunsul. După afirmația lui Eminescu, este vorba de poziția evreilor în economie și în societate. Evreii ar fi necesari în economia țărilor insuficient dezvoltate, în cadrul cărora este loc pentru intermediari, precupeți, cămătari, speculanți, comercianți dispuși să înceapă săraci, cu vânzare de produse proaste concurând negustorii creștini corecți, meseriași care fabrică produse de slabă calitate, dar ieftine, concurând astfel meseriașii creștini buni, care devin ruinați. Eminescu adaugă că numărul unor asemenea oameni este în creștere, ceea ce produce o problemă economică gravă, urmată de o problemă socială. Eminescu acuză evreii că nu vor să se îndrepte spre o profesiune utilă, dar în paralel acuză guvernul că nu ia măsuri în acest sens, pentru a împiedica specula, camăta, concurența neloială.

Totuși, observăm că Eminescu regretă vechiul sistem economic al breslelor, al corporațiilor meșteșugărești în care evrei nu erau primiți. Din aceste observații înțelegem că Eminescu se opunea economiei de piață, liberală, pentru a promova economia națională. În privința concurențialității și umanitarismului, el afirma că refuză să le accepte, dacă ele contravin supraviețuirii poporului român sau ”rasei românești”, aflată în pericol din cauza ”rasei israelite”. Totuși, Eminescu menționează într-un caz faptul că înțelege că evreii au fost siliți de politicieni din generațiile trecute din țări vestice să se îndrepte spre asemenea ”profesiuni”, iar ulterior s-au obișnuit cu ele. El înțelege, își exprimă compasiunea pentru ei, dar nu acceptă faptul în sine. Părerea lui este că evreii ar putea deveni utili economiei și țării dacă vor fi educați, îndreptați spre profesiuni utile, practice. Faptul ar fi posibil dacă guvernul ar face demersurile necesare în acest scop, iar evreii înșiși vor accepta. El adaugă chiar, că lucrul este necesar, iar țara ar putea profita de pe urma lor: evreii ar putea fi mai utili economic decât grecii (ocazie pentru el de a critica unii oameni de afaceri de origine greacă, unii politicieni liberali de origine greacă, precum și situația Principatelor în perioada domnitorilor fanarioți, pe care el era departe de Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

a-i iubi). Evreii nu mai sunt necesari în Austria din motive economice; ca urmare a schimbărilor în acest sens ei sunt excluși, devin muritori de foame neadaptându-se unor profesiuni industriale și părăsesc țara, îndreptându-se spre România, în care speră săși găsească un rost în vechile lor activități economice. La aceasta se adaugă faptul că Rusia caută să-i înlăture, să-i alunge din țară, fapt care a avut loc și în timpul generației precedente (probabil că Eminescu se referă la perioada țarului Nicolae I, deși nu menționează acest lucru). Alt aspect pentru care evreii părăsesc țările vecine și se îndreaptă spre România este dorința de a se sustrage serviciului militar. Dar tot Eminescu adaugă că România nu este și nu poate fi o Americă dunăreană; după afirmația lui, ei dețin toate drepturile în România, cu excepția celui de a cumpăra proprietăți la sate și a celui de a vota pentru parlament și le cere evreilor să înceteze protestele în acest sens, cu atât mai mult prin intermediul Alianței Israelite Universale.

Observăm însă și alte aspecte în domeniul publicisticii lui Eminescu față de evrei. De exemplu, el descrie într-o formă critică severă conflictul între anticarii și librarii din familia Șragher (ulterior Șaraga) din Iași și istoricul Teodor Codrescu. Acesta își permisese o bastonadă împotriva librarilor, care se plângeau că nu pot vinde cărțile lui cu un câștig minimal. Eminescu protestează într-un articol, publicat în ”Curierul de Iași”, luând partea librarilor: el consideră violența ca interzisă într-un stat democratic. Într-un alt articol, Eminescu povestește despre decesul lui Fany de Neuschotz, văduva baronului Neuschotz, lăudând activitatea ei obștească, printre care întemeierea unui orfelinat. În alte articole este descrisă favorabil școala evreiască modernă din Vaslui; Eminescu, revizor școlar, cu tendință asimilistă față de ”israeliții utili” și care învățau și adoptau limba română, era mulțumit de asemenea școală, care funcționa bine și o dădea ca exemplu. Un articol semnificativ, publicat tot în ”Curierul de Iași”, prezenta teatrul idiș, proaspăt întemeiat la Iași, în mod laudativ.

Este prima cronică asupra teatrului idiș întemeiat de Avrum Goldfaden, în 1876.

Eminescu, bun vorbitor al limbii germane, înțelegea și limba idiș (pe care o considera tot Pagina 32

un fel de germană); limba idiș el o cunoscuse încă din copilărie, de la partenerii de afaceri și prieteni ai tatălui său, căminarul Gheorghe Eminovici, care se ocupa cu comerțul. În piesa de teatru ”Gogu tatii”, rămasă în maniscris, apare un personaj evreu în genul celor din piesele lui Goldfaden, Leizer Zolzanghezind.

Adăugăm că la Iași junimistul Eminescu era în legătură și cu o parte a lumii evreiești. Printre prietenii lui din Iași se numărau avocatul H. Brociner și Hayman Tiktin, devenit un lingvist cunoscut, important, sub influența prietenului său Eminescu, cel care îi fusese și profesor de limba română. La București, Eminescu a fost prieten și cu folcloristul Moses Gaster. Desigur, polemiștii contemporani ar putea răspunde că fiecare antisemit are ”evreul lui” cu care este ”prieten”. Dar în acest caz este vorba de prietenii intelectuale. Adăugăm că în poemul ”Memento mori”, în care Eminescu laudă antichitatea, el laudă și antichitatea iudaică.

Nu putem răspund pozitiv la întrebarea dacă Eminescu a fost antisemit cu adevărat. Putem afirma că a fost un naționalist român conservator, un ideolog conservator care și-a manifestat gândire prin intermediul publicisticii și poeziei. Naționalismul lui include și elemente antievreiești, dar nu numai: ele reprezintă o parte a gândirii sale naționaliste și conservatoare. Faptul că acest om a apreciat cultura evreiască, pe care însă o cunoștea relativ puțin, pledează în acest sens.

Aspectele antievreiești, uneori dure, din opera sa publicistică, însoțite însă de aspecte favorabile evreilor, ne arată o gândire ambivalentă. Publicistica sa în chestiunea evreiască ne arată că autorul ei era aferat politic și polemiza cu partidul advers în jurul chestiunii israelite. Respingerea poziției evreilor în economia românească arată influența ideologiilor și teoriilor economice și politice conservatoare europene asupra gândirii sale. Problema care a urmat a fost influența operei poetice și a celei publicistice a lui Eminescu asupra generațiilor următoare. În acest sens putem menționa că un volum de ”Opere complete” de Eminescu a apărut la Iași în anul 1914 cu o prefață de Alexandru Constantin Cuza, iar acest volum include și studiul-articol ”Chestiunea israelită”. Oare a Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

fost influențat ”patriarhul antisemitismului românesc”, A. C. Cuza, de acest studiu-articol al lui Eminescu în privința tezelor asupra alcoolismului? Rămâne o întrebare; problema este însă influența ulterioară a acestei teze, extinsă în ideologia antisemită. În perioada interbelică nu mai exista problema emancipării, cel puțin în forma în care existase anterior anului 1919 și a Constituției liberale din 1923: antisemitismul adevărat, postemancipare, căpătase alte forme, iar Eminescu, naționalistul care se opusese emancipării și susținuse ideea naturalizărilor individuale, decedat din anul 1889, a fost prezentat ca antisemit de ambele părți. Era o folosire a unei părți a operei sale, scoasă din contextul ei real. În anii 1980, republicarea unor articole publicistice referitoare la evrei și la ”chestiunea israelită” ale lui Eminescu într-un volum de ”Opere” ale sale a provocat un adevărat scandal, fiind considerată un act antisemit. Era oare justificat acest lucru? Oare exista o asemenea conotație în noile condiții, la circa 100 de ani de la scrierea lor? Și oare putea fi acuzat autorul de republicarea operei sale de alții, la circa 90 de ani după moartea lui?

Preferăm să încheiem prezentarea cu întrebarea la care nu putem da un răspuns clar: a fost Eminescu antisemit, filosemit, realsemit, sau un om al timpului său, care nu poate fi încadrat în niciunul dintre aceste epitete? Sau poate există diferențe în gândirea lui în funcție de perioadele vieții sale, iar faptul a fost folosit ulterior de către antisemiți cuziști și legionari pentru prezentarea propriei lor ideologii? Întrebare pe care și-a pus-o și istoricul literar doamna Marta Petreu într-un studiu special?

Credem că există și întrebări problematice, la care este greu de răspuns.

Pagina 33

Kunstwerk

-

Lucrarea

de

Artă

Un serial SAGA despre vederile lui Walter Benjamin asupra artelor și a valorii artei. Traduceri din germană: Daniel Clinci, note și comentarii: AG, Internet, Wikipedia, Muzeul de artă Tel Aviv -

Partea II-a

Unicitatea lucrării de artă se identifică cu integrarea ei în ţesătura tradiţiei. Desigur, această tradiţie este în întregime vie şi extrem de mobilă. O statuie antică a lui Venus, de exemplu, a existat într-un context tradiţional pentru greci (care au făcut-o obiect de cult), diferit de contextul în care a existat pentru clericii medievali (care au privit-o ca pe un idol sinistru). Dar ceea ce era evident în ambele situaţii era unicitatea sa – adică, aura sa. La origine, integrarea operei de artă în ţesătura tradiţiei şi-a găsit expresia în cult. După cum ştim, primele opere de artă s-au născut pentru a sluji ritualul – la început magic, apoi religios. Şi este deosebit de important că existenţa lucrării de artă ca aură nu este niciodată separată în întregime de funcţia sa ritualică. Cu alte cuvinte: valoarea unică a operei de artă „autentice” se află întotdeauna în ritual. Acest fundament ritualic, oricât de mediat ar fi, este recognoscibil ca ritual secular chiar şi în cele mai profane forme ale cultului frumuseţii.

Venerarea seculară a frumuseţii, care a fost dezvoltată în Renaştere şi a durat trei secole, a arătat clar acest fundament ritualic şi declinul său ulterior, precum şi prima sa criză severă.

Odată cu ascensiunea primului mod de producţie cu adevărat revoluţionar (adică fotografia, care a apărut în acelaşi timp cu socialismul), arta a resimţit aproprierea acelei crize care, un secol mai târziu, a devenit ineluctabilă şi a reacţionat prin doctrina l`art pour l`art – adică, o teologie a artei. Aceasta a declanşat o teologie negativă, în forma ideii de artă „pură”, care respinge nu numai orice funcţie socială, ci şi orice fel de definiţie care face trimitere la un conţinut reprezentaţional (în poezie, Mallarmé a fost primul care a adoptat acest punct de vedere).

Nicio investigare a lucrării de artă în epoca reproductibilităţii sale tehnice nu poate pierde din vedere aceste conexiuni. Ele duc spre o viziune crucială: pentru prima dată în istoria lumii, reproductibilitatea tehnică eliberează Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

lucrarea de artă de supunerea parazitică faţă de ritual. Într-un grad din ce în ce mai mare, opera reprodusă devine reproducerea unei opere făcute pentru a fi reproductibilă.1 Spre exemplu, dintr-o placă fotografică se pot face oricâte copii; nu are niciun sens să ceri varianta „autentică”. Dar, odată ce criteriul autenticităţii încetează să mai fie aplicat producţiei artistice, întreaga funcţie socială a artei este revoluţionată. În loc să fie fondată pe ritual, ea se bazează pe altă practică: politica. VI Istoria artei poate fi înţeleasă ca tensiune între doi poli din interiorul ei, cursul său fiind determinat de modificări ale echilibrului dintre aceşti poli: valoarea de cult a lucrării şi valoarea sa de expunere .

Producţia artistică începe cu imagini puse în serviciul magiei. Se poate spune că este mai important ca aceste imagini să fie existe decât să fie văzute. Elanul desenat de omul Epocii de Piatră pe pereţii peşterii sale este un instrument magic, fiind expus celorlalţi numai din coincidenţă; ceea ce contează este ca spiritele să îl vadă. Valoarea de cult ca atare tinde chiar să ţină opera de artă departe de privitor: unele statui ale zeilor sunt accesibile numai preoţilor din temple; anumite imagini ale Madonei sunt acoperite aproape tot anul; anumite sculpturi din catedralele medievale nu sunt vizibile privitorului de la nivelul solului.

Odată cu eliberarea practicilor artistice de ritual, oportunităţile de a expune produsele lor cresc. Expunerea unui portret care poate fi trimis oriunde este mai simplă decât expunerea statuii unei divinităţi care are un loc fix în interiorul unui templu. O pictură poate fi expusă mai uşor decât fresca sau mozaicul care o precede. Şi, chiar dacă o mesă ar putea fi la fel de potrivită ca o simfonie pentru prezentarea publică, aceasta din urmă a apărut într-o perioadă în care posibilitatea prezentării ei o depăşea pe cea a mesei. Nivelul de expunere a lucrării de artă a crescut enorm odată cu diferitele metode de reproducere tehnică în aşa fel încât, aşa cum s-a întâmplat în perioada preistorică, o modificare cantitativă a celor doi poli ai operei a dus la o transformare calitativă a naturii sale. Aşa cum lucrarea de artă, în epoca preistorică, prin accentul pus pe valoarea de cult, a devenit în primul rând un instrument al magiei care abia mai târziu a fost recunoscut Pagina 34

ca operă de artă, la fel astăzi, prin accentul pus exclusiv pe valoarea de expunere, opera de artă devine un construct [Gebilde] cu funcţii noi.

Printre acestea, cea de care suntem conştienţi – funcţia artistică – poate fi caracterizată ca accidentală. Atât e sigur: astăzi, filmul este cel mai potrivit vehicul al acestei noi înţelegeri. De asemenea, este sigur că momentul istoric al acestei schimbări a funcţiei artei – o modificare evidentă în cazul filmului – permite realizarea unei comparaţii directe cu epoca primă a artei, nu numai dintr-un punct de vedere metodologic, ci şi dintr-unul material. Arta preistorică a utilizat anumite notaţii fixe în serviciul practicii magice. În unele cazuri, aceste notaţii probabil că includeau performarea efectivă a actelor magice (sculptura unei figuri ancestrale este un astfel de act); în alte cazuri, ele ofereau instrucţiuni pentru asemenea proceduri (figura ancestrală asumă o postură ritualică); iar în alte cazuri ele ofereau obiecte ale contemplaţiei magice (contemplarea unei figuri magice întăreşte puterile oculte ale privitorului). Subiecţii acestor notaţii erau oamenii şi mediul lor, ilustraţi în acord cu cerinţele unei societăţi pentru care tehnologia exista numai în conexiune cu ritualul. Prin contrast cu epoca maşinilor, această tehnologie era, desigur, subdezvoltată. Însă, din punct de vedere dialectic, această diferenţă nu este relevantă.

Ceea ce contează este modul în care orientarea şi scopul tehnologiei diferă de ale noastre. Pe când primele tehnologii utilizau la maxim fiinţa umană, cele din urmă reduc utilizarea ei la minim. Realizările primei tehnologii au culminat cu sacrificiul uman; realizările celei de-a doua, cu aeronava telecomandată care nu are nevoie de echipaj uman. Rezultatele primei tehnologii sunt valabile odată pentru totdeauna (se ocupă cu revenirea ireparabilă sau moartea sacrificială, care menţine binele pentru totdeauna). Rezultatele celei de-a doua sunt în întregime provizorii (lucrează prin experimente şi proceduri de testare nesfârşite). Originea celei de-a doua tehnologii se află în punctul în care, printr-un subterfugiu inconştient, fiinţa umană a început să se distanţeze de natură. Cu alte cuvinte, se află în joc. Seriozitatea şi jocul, rigoarea şi licenţa poetică sunt amestecate în fiecare lucrare de artă în proporţii foarte Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

diferite. Aceasta implică faptul că arta este legată atât de prima, cât şi de cea de-a doua tehnologie. Trebuie remarcat, totuşi, că a spune că scopul celei de-a doua tehnologii este „stăpânirea naturii” este problematic, pentru că implică înţelegerea acesteia din punctul de vedere al celei dintâi. Prima tehnologie a încercat, cu adevărat, să stăpânească natura, Lucrarea de artă în ep pe când cea de-a doua încearcă un joc între natură şi umanitate.

Funcţia socială primară a artei de azi este de a repeta acest joc. Iar asta se aplică în special în cazul filmului. Funcţia filmului este aceea de a antrena fiinţa umană pentru percepţiile şi reacţiile necesare în relaţia cu un vast mecanism al cărui rol în vieţile lor se amplifică în fiecare zi. Relaţia cu acest mecanism învaţă fiinţele umane că tehnologia le va elibera din sclavia la care sunt supuse de puterea tehnologiei numai atunci când întreaga umanitate se va adapta la noile forţe productive pe care cea de-a doua tehnologie le-a eliberat.

Pagina 35

Actorul imigrat Cerasela Tofan Când am plecat de acasă (trebuia făcut ceva), am plecat ca să mă pierd și poate să mă amestec cu alte strigăte, printre alți răniți, trebuie să faci și tu ceva, îmi spunea mama, supărată, că din Franța nu mi-am adus televizor în culori, convinsă în seara când mi-am luat rămas bun, că e un joc de teatru (actriță aș fi vrut să fiu). A doua zi m-a sunat, la fel de convinsă că o să răspund, avea să-mi dea o listă de corvezi, să-i fac cumpărături, să trec pe la ea, să-i țin de urât la o cafea, ea să fumeze (eu mă lasasem de un timp), dar telefonul meu se decupla automat, prea multe încercări fără răspuns, în fine, mama a înțeles într-un târziu că relația noastră hărțuită în proximitate pur și simplu nu mai era, deodată totul devenise calm, ne cunoșteam, ea își făcuse datoria, eu, oricât de departe, urma să mă achit de obligații, să fim chit. Am ajuns la destinție pe un plafon de nori la fel de gri ca și noul pământ în așteptarea verdelui. Apartamentul trei și jumătate (o camera se închidea cu ușa) l-am iubit imediat, aveam nevoie de un reper, ce împlinire să dai o viață pe un penthouse, la etajul șapte, un loc de gătit, o baie și o terasă din lemn, loc tainic de întâlniri pe seară ale pisicilor din vecini (nu e un mit, se plimbă pe acoperișuri, se cred gâște), contemplând un soare vișiniu. Timpul a trecut între noutate și frică, acceptare și fugă, între cea care fusesem și cea care deveneam, doliu discret, brățară neagră după cea nebăgată în seamă de nimeni.

Plecarea nu fusese pentru bani, ideea era un nou început capabil să întârzie stingerea (e vorba strict de o imagine poetică suprapusă pe idee) și nu știu ce să spun, degeaba a fost, bine a fost, dar știu că am putut să urc pe scenă, să joc rolul de supraviețuitor, să fiu oricine, să nu-mi fie greu sau rușine să port un tricou rupt în centrul orașului. Aș fi vrut să spun, uite, mamă, sunt un actor împlinit. o spun doar Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

pentru mine, deasupra nimic nu mai este, nici dedesubt.

Experiențele, aventuri ofilite devreme, păstrează-n rădăcină vlaga, să rămâi, să te întorci, să pui notă retrăgând silențios o parte dintre pași sau aștepți unda acustică să se producă... iei urma ecoului. Ar fi timpul să tragi cortina dezbrăcat de costum, eupneic, dai ultima replică, actorule, (schimbare de rol) ai devenit spectator.

Ceramică: Marga Grauenfels

Pagina 36

Eugen Matzota NEW AGE (fragment) Contextul După cel de-al Doilea Război Mondial, noile generații vor ALTCEVA, nicidecum ceea ce părinții lor au îndurat cu stoicism. Copiii nu mai vor valorile părinților, nici același Sistem care impunea un anumit fel de viață.

Tinerii anilor 1950 nu mai sunt satisfăcuți de ceea ce Biserica închistată în dogme încearcă să le ofere, fără a le da nimic, de fapt. Noi concepte spirituale vin dinspre Orient și Teosofia este acum pe val, cum se spune. Astfel, acolo unde bisericile au dat greș în anii 1950-1970, devenind niște spații goale, a reușit muzica Rock & Roll, ca stare de spirit New Age, Noua Eră, Noua Ordine?

Greșeala, în orice formă posibilă, încercuiește omenirea, încercând să înăbușe în spiralele sale aducătoare de moarte orice aspirație către adevăr și lumină.

Dar Greșeala este puternică doar la suprafață, fiind împiedicată în mersul ei de către Natura Ocultă să avanseze mai departe; căci aceeași Forță Ocultă încercuiește întregul glob pământesc, în toate direcțiile, nelăsând nevizitat nici cel mai întunecat colț al acestuia. Și, fie ca fenomen, fie ca miracol, prin puterea spirituală sau prin lucrare bisericească, Ocultismul va avea câștig de cauză, înainte ca era actuală să atingă triplul septenar (sistem de notație bază 7) a lui Saturn al Cercului Occidental din Europa, cu alte cuvinte – înainte de sfârșitul secolului XXI, A.D.” Contextul în care se manifestau învățăturile de tip New Age a devenit cunoscut în anii 1970, dar rădăcinile sale sunt mai profunde, modelându-se în timp ca o reacție împotriva Sistemului.

Pe lângă influența exercitată de învățăturile Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

teosofice, trebuie să mai luăm în considerație și faptul că nici creștinismul, nici umanismul secular nu mai reușeau să țină pasul cu timpurile. În consecință, oamenii, și în mod special noile generații, se vedeau nevoiți să caute în altă parte îndrumare spirituală și morală. Fenomenul New Age este unul complex, dar în mod clar legat de pierderea încrederii marelui public în promisiunile pentru o viață mai bună și prosperitate, ale Sistemului de după război. Mișcarea New Age este ceva unic, diferit de orice formă de religie de tip oficial. Nu există o Carte Sfântă, nici dogmă, nici crez. Organizația, daca există cumva așa ceva, este diferită de orice formă de ierarhie a Bisericii, lipsită de cler hirotonisit sau de calitate oficială de membru. Pentru câțiva dintre termenii utilizați în acel cerc, se folosesc definiții care se exclud reciproc.

Mișcarea New Age, lipsită de vreun Centru, este un fel de mișcare spirituală izvorâtă din entuziasm. Așa cum s-a întâmplat până la urmă cu Internetul, New Age a devenit o Rețea unde oamenii credincioși sau practicanți împărtășesc aceleași idei sau idei similare. Modelul de organizare nu este același ca al societății Teosofice. Nu este același, din punct de vedere organizațional, dar modul de acțiune este în mod cert același. Oricine ar putea să urmeze regulile formei de religie în care crede și nu există restricție în acest sens. Dacă nu sunt biserici, nu există nici predici, iar, în locul Sfintelor Scripturi, există cărți, grupuri informale, seminarii sau convenții. Mulți dintre erudiți utilizează ideea de spiritualitate postcreștină, ceea ce ar însemna spiritualitate individualistă, mai degrabă. […] Spiritualitatea este construită pe dimensiuni sociale deoarece oamenii sunt socializați printr-un discurs social despre sine (ex. Hammer; Heelas 2006). Considerăm acest fapt un alt element-cheie pentru viitoarea noastră cercetare, în special pentru că pretențiile globale pline de încredere cu privire Pagina 37

la spiritualitatea post-creștină privită ca fiind ”pe deplin privatizată” și ”pur individualistă” contrastează în mod frapant cu absența virtuală a studiilor empirice asupra construcției sociale a spiritualității-de-sine.

Desen si interior New Age

DOMINIC DIAMANT- PASTILE Nimeni să nu mai treacă prin ce a trecut biata Gabi!

Internată la spitalul Malaxa pentru COVID, pe lângă faptul că a trebuit să suporte agitaţia unei apucate bulimice şi noaptea, când nu putea să doarmă, nimeni nu s-a mai interesat s-o monitorizeze, pur şi simplu a stat în spital vreo trei săptămâni, ca pe o insulă pustie.

Când le solicita medicilor să-i spună care e situaţia ei, dădeau din colţ în colţ, fie din incompetenţă, fie dintr-o înţelegere tacită pentru a ţine cât mai mult în spital o pacientă sănătoasă, ca să răsufle ei în acest timp cu patru zile oficiale libere.

Pe lângă ea, şi Cătălin a avut de îndurat tot acest timp, fiind nevoit să dea telefoane şi SMS-uri, să-i cumpere de-ale gurii din magazine şi să i le ducă la spital.

Abia după două săptămâni un doctor şi-a cerut scuze pentru suferinţa provocată şi a anunţat ziua liberării, peste încă o săptămână.

Timp în care s-ar putea petrece orice.

De Sf. Andrei ne-am pricopsit cu iarnă şi din văzduh a început să cearnă, urmând ca tot pământul să-l îmbrace în albul pur al unei noi cojoace.

Citind „Jurnalul israelian” pe care mi-l trimite săptămânal prietenul meu Adrian Grauenfels, rămân siderat de noutăţile aflate despre creatorii de toate genurile. Nu m-am putut abţine şi i-am trimis o poezie intitulată „O simplă adnotare” în care mă refer la câteva nume care mi-au reţinut atenţia în mod special, cum ar fi poetul Paul Celan, Aura Christi, Magda Ursache, Munteanu şi, de ce nu, prietenul meu AG, vinovat de toată această tărăşenie.

Ca reprobabil făcător de rime / ce, pân-la urmă, o să mă suprime / mi-am spus conciliant că nu-i o crimă / dacă mai scriu ceva cu monorimă. Şi, neştiind în sufletu-mi ce zace, / mă socoteam atât de perspicace / cu aeru-mi subtil de vino-ncoace / încât, când m-am trezit, miam zis „Piei, drace ! / atâta aroganţă nu se face / Piei, diavole, şi lasă-mă în pace,/ ca să-mi tihnească ciorba cu potroace / şi să mă simt

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 38

O.K. la patru ace!” Că toată lumea ştie-a se preface. *** Doamne, ce surpriză siderantă!

La emisiunea „Destine ca-n filme,” moderată de Iuliana Marciuc, l-am revăzut ca invitat pe marele actor Constantin Codrescu, pe care-l cunosc ca artist din primii ani ai liceului la Colegiul Naţional Sf.Sava, când Teatrul Naţional îşi găsise sediu în liceu, unde se dădeau spectacole.

Fenomenală figură acest om, care, la anii senectuţii, arăta ca un patriarh înconjurat de o familie, pe care şi-a creat-o şi şi-a păstorit-o ca nimeni altul de-a lungul anilor.

Am înţeles că un alt om de teatru, Silviu Radu, i-a dedicat un film atât de bine făcut, încât după vizionarea lui de două ore, a fost surprins plângând de atâtea emoţii.

Codrescu a fost un actor,de teatru şi film, regizor, profesor, ctitor de aşezăminte şi un om extraordinar, cum rar mai există în lumea românească. A ţinut trei soţii, a avut trei copii adoptaţi şi câţiva nepoţi cu care formează o mare şi frumoasă familie. În martie 2013, la a şaptea Gală a Premiilor Gopo, la vârsta de 85 de ani, lui Codrescu i s-a acordat Premiul pentru întreaga sa activitate.

Pe 2 octombrie 2020, tot ca o încoronare şi recunoaştere a întregii sale activităţi, i s-a conferit un fel de Oscar românesc, pe care l-a primit ca să i-l înmâneze chiar Silviu Radu.

A avut de suferit de pe urma regimului comunist care, pentru a-l discredita şi a-l distruge, a recurs în mod infam şi la arestarea soţiei sale în vârstă de doar 26 de ani care a fost torturată bestial pentru a i se smulge unele informaţii pe care ea, în mod demn, a refuzat să le dea, neavând nicio noimă.

O prezentare detaliată a vieţii şi activităţii marelui actor a fost făcută de Iolanda Berzuc în eseul „Portretul unui artist”.

Puterea de a trece prin atâtea dureroase încercări ale vieţii i-a dat-o credinţa nestrămutată în Dumnezeu, acesta purtând şi o cruciuliţă talisman la gât şi declarând cu toată convingerea că „Nihil Sine Deo” A făcut parte din Generaţia de aur a teatrului românesc.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

George Vigdor - Poezii

Superba caligrafie a clipei Ce tremur extatic să fii mereu pe lista neagră a destinelor posibile, de dincolo de orizonturi incerte.

Să fii întotdeauna o notă de subsol insignifiantă și necitită de nimeni.

Să fii permanent o linie de fracție aproape invizibilă, ce separă viața de moarte ori un mic punct pe harta zădărniciei, o piatră de hotar neînsemnată la granița dintre materie și spirit.

Să fii necontenit o umilă adnotare pe ciorna tratatului de pace cu absolutul.

Un semn heraldic indescifrabil pe palimpsestul tainelor ultime.

Eventual, o eterică semnatură apocrifă în caietul dictando al divinității.

Superbă caligrafia clipei surprinse în nuditatea ei primordială.

Pagina 39

Dictatura digitală de grad zero Fulgurările orizontului se preling eteric prin norii uitării.

Ciudatele culori ale incertitudinii se reflectă pe fețele încremenite de spaimă.

Măștile camuflează hidoșenia angoasei și taie în carnea vie a comunicării.

Decapitarea în fașă a dialogului, teroarea tăcerii strivitoare căzute surd, precum un tunet din sferele oculte ale puterii.

Constrânși la purgatoriul izolării ne căutăm înfrigurați semenii prin rețea și amintirea iubirilor fierbinți prin protocoale artificiale de biți.

Ne amăgim cu fericirea virtuală a regăsirii semenilor prin skype sau zoom.

Iluzia rației de fericire a comunicării, voluptatea și siguranța intermedierii digitale.

Pasiunile codificate în algoritmi cod mașină alimentează softul actualizat al sufletelor noastre.

Interacțiunea umană directă se arhivează în fișierele comprimate ale memoriei colective dezactivate.

Involuntar facem elogiul golului imaterial și clădim cu fiecare mesaj dintre noi edificiul fictiv, intangibil umplut cu norii electronici ai dictaturii digitale de grad zero.

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Bianca Marcovici masca tinereții alb-albastru sfârșit de pandemie uneori clipele le numeri, orele, zilele, parcă se mișcă prea încet minutarul de pe peretele rozalteori mă uit în oglinda care mărește ridurile, porii, cică ar trebui să mă machiez cu culori tinerești? degeaba, nimic nu șterge muzica distonantă pe care o aud precum pendulul sau metronomul pus pe Andante. oscilez între Elfriede Jelinek cu- Exclușii- de pe Muntele Carmel și Franz Kafka - scrisori- opere alese dar optimismul rămâne citind cărți bune, reviste de pe netul dirijat de un dirijor nevăzut, un trișor al măștilor suprapusecaut echilibru, sunetul relaxant, picat din cerul nepictat cu stele (Asia nu are stele) nepoții nu au observat schimbarea fizică, ...PUNCTELE NEGRE DIN OCHIUL STÂNGmă recunosc cu tot cu mască DAR OCHELARII SUNT STRÂMBI. *** Tudor Banuș trofee de Vânătoare

Pagina 40

O ZI DIN VIAȚA SCRIITORULUI HANNA BOTA:

O noapte ca o zi

Zilele mele încep de cu seară. Întotdeauna sunt mai activă seara, scriu și citesc până târziu, nu-mi vine să mă culc, am senzația că somnul mă ia de la joacă – și-n copilărie sufeream când tata ne striga din curte curmându-ne mijocta (joaca de-a v-ați ascunselea) tocmai când era mai palpitant. Dar ziua începe dintotdeauna cu seara, nu așa spune și Geneza: a fost o seară și o dimineață...? Eu, astfel, intru în ordinea creației, spun celor care îmi amintesc cât de nesănătos este să te culci târziu. Dar acum zilele mele încep de cu seară din alt motiv: de o lună și jumătate dormim, cu schimbul, o noapte eu, o noapte Lina, sora mea, cu mama în pat.

Mama moare. Îi supraveghem respirațiile, bătăile inimii, fiecare mișcare, gândindu-ne că, poate, e ultima noapte, e ultima zi, sunt ultimele ore. Îi pândim trecerea. Și nu că ne temem de moarte, mama e împăcată, își dorește plecarea, e pregătită de Marele Drum, între timp ne-am împăcat și noi cu ea. Poate fi cineva pregătit pentru așa ceva? Nu știu, dar mama este.

Așa că sunt o scriitoare care n-a scris mai nimic de peste două luni, oricum, e o perioadă atipică pentru fiecare acum. Dar de când a intrat mama în ocluzia asta nenorocită, de când i s-a extins cancerul și a cuprins intestinul subțire, lucrurile s-au schimbat pentru mine. Fiind pandemie, după ce-am internat-o de urgență, era să-i pierdem urma, că nu poți intra în spital să vezi de cei dragi, ei rămân singuri cu norocul de a fi prins personal sufletist care să aibă grijă și de altele în afară de tratamentul strict medical. Așa că, dacă nu s-a mai putut face nimic, am luat-o acasă, să nu moară singură pe acolo, cum se întâmplă cu sute de bolnavi. Doar că eu n-am mai putut face literatură. Deși în lunile de dinainte, în toată perioada pandemiei, am fost într-o formă bună: am scris două cărți. Pe una, de poezie („33+3. poemele copilăriei” – îmi place titlul foarte mult, grafia celor 3 de 3 mă încântă), am publicat-o și am lansat-o anul trecut, în septembrie, cu public, încă se putea; iar la cartea de proză, care e în lucru, deși am trecut Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

de 400 de pagini, mai am de terminat partea a treia – și ultima: „Trei femei, cu mine, patru”, roman de familie. Acum nu mai pot scrie nici un rând, doar mici corecturi, retușuri. Deschid uneori fișierul și recitesc pagini, completez, mai mult schițez ce urmează să adaug, completări pe care le voi face nu-știu-când, probabil după ce va muri mama, după înmormântare, după ce toate vor fi trecut sau chiar mai încolo. Oare când? Intuiam, de cum am început romanul, că nu-l voi putea finaliza și publica înainte de moartea ei, deși îl scriu de doi ani deja, după schițe care au durat alți ani. E romanul vieții ei: orfană de mică, perioada războiului, perioada deportărilor, confiscările, comunismul, moarte și boală, 7 copii, plecările fraților din țară, evadări, mă rog: roman de familie cu de toate.

Acum, când abia mai respiră, când uită care dintre noi i-a adus buchetul de flori de dimineață, când uită că fratele meu (singurul ei fiu) i-a spus că nu se întoarce în Germania, ci stă cu ea până la capăt, ea totuși întreabă zilnic: a plecat Timotei, mai vine pe la mine? E bine că uită trebușoare recente, trec orele mai ușor. Ține minte doar că e capătul. În astfel de condiții, ea își amintește niște amănunte atât de inedite privind trecutul, încât imaginea personajului din cartea mea se îmbogățește zi de zi.

Ziua îmi începe de cu seara, cum spuneam: e ora 8, fiind luna mai, soarele e încă pe cer și bate printre frunzele abia ițite ale salciei din capătul grădinii, printre florile de aronia, umbrele lor se mișcă pe pereții camerei. Îi fac mamei doza de morfină, o așez într-o poziție cât mai confortabilă, pe multe perne, săi reducă senzația de sufocare și stările de rău: n-ai dormit în viața ta pe 8 perne, îi spun, ea râde alintată și adaugă: da, dar uneori n-ajung, trebuie să mă mai iei și tu în brațe. Așa e, când îi e rău, o țin în brațe, sprijinindu-se de mine, ținându-i capul, poate respira mai ușor. Azi e a 40-a zi fără mâncare, uite, a reușit ceva ce doar sfinții pământului au dus la capăt. Și e încă în viață, senină, purificată; deși total lipsită de energie, nu mai are putere să-și miște corpul cu nici 5 centimetri mai încolo. Așa că, după ce o aranjez pentru noapte, mă întind lângă ea, îi sărut mâinile, îi mângâi obrajii. Dă-mi o bucată de gheață, îmi șoptește, mi-e gura amară ca pelinul și uscată. Mă întorc cu gheața, o sparg Pagina 41

între dinții mei și îi bag în gură ca unui copil, să nu se înece, o bucată cât un bănuț: îi văd satisfacția pe chip, simte răcoare, apă nu mai poate bea. O sărut pe frunte, îi mângâi părul, miroase a bebe, poate de la șampon, de la creme. S-a făcut mică, e numai oase și tendoane sub piele. E trist, dar nu mai plâng, îmi dădeau lacrimile în primele zile și trebuia să m-ascund, acum simt doar o mare bucurie că o pot ține în brațe, că-i aud respirația, că-i țin mâinile deshidratate ca foaia de pergament, cu hărți ale unor tărâmuri necunoscute desenate pe piele.

Ea îmi ia degetele și mi le duce la gură, le sărută: mulțumesc pentru tot ce faci, draga mamii. Nu-i spun nimic, de ce să-mi simtă emoția în gât?, o privesc lung în ochii albaștri ca florile de cicoare – pe care nu i-am moștenit: hai, odihnește-te, trecem și peste noaptea asta.

Adoarme zâmbind misterios unui gând sau unei arătări interioare: calea, se deschide calea, poate voi pleca la noapte, îmi șoptește. Poate.

Acum, cât mai bate soarele de apus în cameră, voi citi; dacă se va întuneca, nu voi aprinde lumina ca să n-o deranjez. Când nu mai văd literele nici luminând pagina cu telefonul, continui să-mi verific corespondența, să-mi scriu mesajele de e-mail pe I-phon. Niște reviste îmi cer texte de proză pentru publicare, am rămas în urmă cu răspunsul; bine că am apucat să trimit și a apărut un fragment din roman în „România literară”. Întotdeauna am emoții ți mă bucur când îmi apar texte acolo, e o revistă prestigioasă. Acum nu mă pot concentra să aleg, să ajustez fragmente care, chiar scoase din context, să aibă înțeles, să fie potrivite după numărul de semne conform rubricilor revistelor. Mai bine lucrez la arhivarea unor recenzii care au apărut la volumul de poezie. E important să-mi adun textele criticilor, de obicei sunt ordonată, măcar linkurile să le arhivez, dar am tot amânat, nu acum, îmi spun, acum nu contează decât mama. În notesul telefonului îmi scriu ordinea și data aparițiilor în revistele: „Luceafărul de dimineață”, „România literară”, în „Orizont, în „Libris” și altele. Mă ajută faptul că am încărcat linkurile pe Facebook când au apărut recenziile, mi-e ușor să le scot de acolo: cât să nu uit de ele, să nu se piardă cele importante măcar, că am pierdut texte destule când apăreau doar în format tipărit. Nu prea-mi place munca asta de Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

secretară, dar nu ajunge să scriu o carte, s-o concep și s-o scot între cititori ca pe-un nou născut, trebuie să mă ocup și de creșterea ei, e dreptul ei. De aceea nu editez (deși au fost excepții) mai multe cărți într-un an, nu le înghesui, le dau voie să crească, să nu-mi sufoc propria carte cu apariția următoare. În timp ce arhivez, îmi intră un mesaj pe messenger, cineva din Anglia îmi cere cartea „Când în fiecare zi e joi”, că nu se mai găsește nici în librării, nici pe net; îi răspund că nu mai am nici eu, așteptăm un nou tiraj, care e promis de doi ani. De fapt, va fi o nouă ediție, nu doar un nou tiraj; ca urmare, ar trebui revizuită cartea, ar trebui făcute completările ce s-ar cere după patru ani, dar și pentru asta e nevoie să mă concentrez, să mă ocup. Foarte rar sunt în stare să mă ocup de două cărți deodată, numai când sunt pe val, dar acum sunt sub el, obosită de atâta nedormit: hei, lume, îmi veghez mama, va muri mama mea în câteva zile, poate chiar în noaptea asta, cum să mă ocup de cărți? Când îmi amintesc că poate sunt ultimele ei ore, mi se strânge stomacul, oricum, sunt deja în gastrită de stres de câteva săptămâni, nici nu m-am tratat consecvent că uit de mine. Cum e să veghezi moartea mamei? sunt întrebată.

Cum să fie? Plecând, ea ți se rupe din suflet, parcă se desprinde din trupul tău, mai bine zis, invers: simți că tu te rupi de trupul din care ai ieșit la naștere. Cum să fie? Abia adorm și mă trezesc să-i ascult respirația, uneori respiră atât de încet, încât îi pun mâna pe piept să-i simt mișcarea sau îmi apropii urechea de față. „Mai suflu”, mi-a spus într-o noapte când m-am lipit de ea, era trează. Ah, mama, sigur că mai respiri, voiam să văd dacă ești trează; dar avea dreptate, eu chiar îi verificam viața. Trează fiind, îmi povesti despre Lina, cum la naștere, pentru câteva zile, a alăptat-o o țigancă, până ia venit ei laptele: s-a oferit singură, avea atâta lapte încât își umplea așternutul în dispensarul din Vaida-Cămăraș, unde născuseră amândouă. Știi, îmi spune ea cu luciditate, se întâmpla în anul în care au intrat comuniștii cu colectivizarea și la noi în sat: ne-au luat toate pământurile, am pierdut hectarele primite de la tata, ne-au luat uneltele, turma de oi, vacile din grajd, am rămas fără nimic. Bine că vi le-au luat, i-am zis, măcar v-ați mutat la Cluj, altfel mă nășteam și eu țărancă în Palatca. Nici n-a Pagina 42

apucat să termine de povestit, a adormit la jumătatea propoziției, i se taie firul când te aștepți mai puțin. Am notat iute în arhiva telefonului toată povestea, știu exact în ce capitol voi completa. Cu telefonul în mână, numai ce mă apuc să mă uit la pozele ei, de la externare până azi: de la o zi la alta se vede schimbarea pe chip, acum are fața total suptă, ochii i s-au făcut mari, mirați, sprâncenele au coborât la capete, par niște semne de întrebare.

Parcă i s-au adăugat zece ani în două săptămâni, deshidratarea i-a adunat riduri grămadă, cum nu avusese înainte. Doar seninătatea nu i-a putut-o lua, candoarea și așteptarea ca de copil, parcă urmează să-și primească darul.

Așa trece noaptea, cu scris-nescris, cu somn-nesomn, pândind viața-moartea. De n-ar fi vorba de mama! Acum patru ani a plecat tata, tot la mine în brațe. Iar eu scriu despre tot ce trăiesc, așa scriu eu, musai să trăiesc, cel mai important pentru mine e să fiu autentică în ce scriu, să nu păcălesc, să nu fiu falsă. Nu contează cum este judecat ce scriu cât timp simt că n-am păcălit. De aceea am călătorit și am locuit printre băștinașii din Arhipelagul Vanuatu din Pacificul de Sud, ca să scriu cartea „Ultimul canibal”; de aceea am fost în India ca să scriu „Dansând pe Gange”; am trăit ani buni printre cei cu dializă cronică și am scris „Când în fiecare zi e joi”, la fel „Maria din Magdala”.

Cu fiecare carte scrisă: că-i poezie, că-i proză, chiar dacă literaturizate, trebuie să fie cuvinte trăite; nu pot vorbi altora despre ce-mi închipui, mi se pare prea puțin, oricum trăim într-o lume de surogate, măști, farduri, ciori vopsite.

Acum trăiesc moartea mamei. Mă rupe.

Dar mă distanțez de propria-mi durere ca să pot s-o disec, o întorc pe toate fețele, o pun sub lupă. Astfel, scriind, mă vindec și eu. Astfel mi se nasc cărțile.

Mihaela Claudia Condrat

S-a născut în satul transilvan Bilbor și locuiește din 2010 în Tübingen, Germania.

Studii de Teologie, Filologie, Andragogie în Sibiu, Erlangen și Tübingen. Cercetări în domeniul Imaginarului religios și poetic culminând cu o teză de doctorat cu tema: Imaginar religios și structuri theopoetice, Prof.

Dr. Mircea Braga, Alba-Iulia 2011. Publică poezii în revistele de specialitate în limbile română și germană, traduce din literatura germană autori precum Ingeborg Bachmann, Paul Celan, Erich Fried, Hilde Domin, Rose Ausländer. Volume de poezie în română: distopia (câteva exerciții de înnebunit frumos), editura Limes, Cluj 2014.

Cu proiectul poesie. farbe. musik susține recitaluri în diferite saloane și teatre literare în care combină poezia cu muzica experimentală și propriile desene. poezii din volumul distopia (câteva exerciții de înnebunit frumos) refluxuri celaniene în satul de munte bunica frământă pâinea-n amurg și cântă cu zorile laolaltă pe prispă cântă în așteptarea mâncării și seara și dimineața mănâncă ce rămâne din gurile animalelor frământă în picioare iarba ce dospește ca un aluat moale în culoarea macului stors

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 43

rotunjește pâinea care să potolească și seara și dimineața foamea ei a bunicilor bunicilor ei coaja arsă mirosul închis în neculoare o trezesc din aiurare se face seară e copil devenit mare ce-și caută mâinile picioarele diminețile serile foamea amurgul aruncate-n căldare

roșul luptă cu sângele vândut scurs pe zidurile cetății sfinte unii au rezistat până la capăt la fel cum rezistă privirile aruncate indiferent de culoare de mâini iudei creștini musulmani ihr alte Spuren

Jim Waren

am găsit pe unul care a spus nu am găsit pe unul care a spus nu nu vreau să fiu singur nu lăsați să mă înghită muntele două câte două lucrurile se limpezesc pe înălțimi doi câte doi vom străbate versantul cu poticniri cu întârzieri cu abisuri flămânde să spunem nu împreună și de pe piscul cel mai înalt să facem semn cu mâna mamelor îndurerate durerii ce va veni trei picturi chagaliene (Muzeul de artă, Basel) roșu verde alb fețele mâinilor poporului iudeu mâna dreaptă răscolind între carne și sânge s-a oprit la sfârșit de da și nu de alb și negru cu legea pe frunte și la mâna stângă verdele stă obosit și cocoșat răpus de bătrânețe degradat doar mâna albă exagerat ca salvarea de pe muntele Sinai se-agață de corpu-ncovăiat

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 44

Eva Pavel Brenner – Pictor Israelian

Jurnal Israelian No. 41 20-05- 2021

Pagina 45