Jurnal Israelian no. 42 - arta si cultura - mai 2021 - Editura SAGA 2021

JURNAL ISRAELIAN no.42

JURNAL ISRAELIAN No.42 Săptămânal de Joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Martha Iszak Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 - Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe - Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor colaboratorilor publicate în JURNAL

Azi - 45 pagini

Coperta - Claude Verlinde și “Masa de Paște” August Friederich Albrecht Schenk - 1878

O FABULĂ SINISTRĂ DE MIRCEA DINESCU În crîșma din Obor, la coana Mița, trei polițai au atentat la pizza și-au fost săltați pe loc, fără vreo vorbă, că violaseră în grup o ciorbă.

Ieri sfînta noastră forță represivă lovită fu de pofta de colivă, de data asta la o crîșmă arsă, unde chiar dracu’ le-a jucat o farsă: ,,O vreți cu zahăr, cu fistic, cu nucă?

Bateți-l pe bătrîn să v-o aducă!“.

Morala dracului: ,,Fiind băieți de-ai mei, o să îi iert Că după ciorbă au poftit desert.

Scrisoare găsită într-un sertar vara lui 2001

Uite

azi vreau să îți scriu o pagină despre jurnalul meu. Știi ce fac acum? Stau îmbrăcată într-un "sari" (da, e un sari original cu broderii făcute de mână pe care mi l-a făcut cadou cineva) de culoarea trandafirilor arși, beau sambucca rece pentru că îmi e teribil de lene să îi dau foc așa cum se obișnuiește și zâmbesc. Mi-am făcut o lista de vreo zece pagini de autori (fără titlurile lucrărilor) pe care trebuie să îi citesc. Merg la psiholog, pentru că asta au vrut ai mei și asta a recomandat medicul de familie care a obsevat că slăbesc din cauza stressului. Nu știu ce o să fac în vacanță. Părinții mei pleacă în două zile în Grecia, iar eu trebuie să aleg unde să merg. Și habar n-am. Nu am chef să ies din țară, vreau să stau undeva, să fiu singură, să citesc. Poate nici nu o să plec din această cameră. Îmi găsesc camera nostimă de tot. E foarte mare... dar toate lucrurile din ea sunt mici. Măsuța mea de scris... e aproape lipită de podea. stau turcește și scriu.

Patul e de fapt un fel de rogojină, direct pe jos...

Singurul lucru mai mare e biblioteca, ea atinge tavanul, dar pe rafturile de sus am exilat toate cărțile care nu mi-au plăcut. De fapt biblioteca mea conține acum puține cărți pentru că nu am vrut să pun în ea decât acele cărți pe care mi leam cumpărat eu, dar ele se înmulțesc fericite aproape zilnic.

Am o statuetă a lui Buddha. Îi frec burtica în fiecare dimineață ca să îmi poarte noroc. Și candelabrul din cameră e asemănător cu cel folosit la jocurile de poker... Și stau și scriu ghemuită.

Măsuța cu calculatorul e la fel de mititică și stau cocoțată pe o pernă. De aici îți scriu. De aici le scriu și altora. Poate într-o zi o să scriu și despre iubirile mele. De fapt, eu nu cred că am iubit vreodată din inimă. Ți-am mai spus, iubesc ca la carte până și nebunia și visul îl falsific în iubire. Deci, o să-ți vorbesc despre iubirile altora asupra mea.

Dar aceasta... într-o zi când nu o să fiu atât de... nu știu. Mâine promit să revin la minunată formă a versurilor. Scuză-mă dacă te-am plictisit, dar... nu știu sa scriu scurt.

Liz.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 2

Scriitorul israelian David Grossman, laureat al Premiului Berman pentru literatură, ediția I-a.

Aflat la prima ediție, Berman Literature Prize a fost înființat în anul 2020, grație unei donații a familiei Thomas și Catharina Berman. În valoare de 750.000 de coroane suedeze, premiul va fi acordat timp de zece ani unor scriitori care, indiferent de stil sau de genul literar, au contribuit prin scrierile lor la spiritul tradiției evreiești.

Profund îndrăgostită, Vera îşi apără bărbatul şi refuză cu încăpățânare să semneze actul prin care acesta ar fi fost declarat duşman al poporului şi spion sovietic al lui Stalin. Prin urmare, va fi aruncată în lagăr şi torturată, nevoită să-şi lase fiica, micuţa Nina, în voia sorţii. O rană adâncă le va despărţi. Odată reunite, se vor putea împăca, oare, cu trecutul, sau blestemul va fi transmis din generaţie în generaţie? Zeci de ani mai tîrziu, înarmată cu o cameră video, Ghili, fiica Ninei şi nepoata Verei, reconstituie odiseea familiei. „Cu ani în urmă, am vrut să scriu o colecţie de poveşti de dragoste adevărată – şi nimeni nu avea una ca a ei. Primul ei soţ s-a sinucis pe vremea când era prizonierul serviciilor secrete ale lui Tito, în 16 octombrie 1951. An de an, în 16 octombrie, o sunam şi-i spuneam: mi-am amintit că astăzi e ziua lui Rade, soţul tău. Plângea ca şi cum el abia murise. Era bântuită de această întrebare: de ce a făcut-o, de ce n-a putut fi îndeajuns de puternic pentru a depăşi tortura, cum a fost ea? Vorbea cu atâta duioşie despre el, această femeie – atât de neclintită în privinţa ideologiilor, dar atît de tandră în iubire.” David Grossman, Elle (Italia)

Premiul Berman își propune să recompenseze un autor ale cărui scrieri sunt însăși expresia valorilor tradiției evreiești, precum și opere literare care explorează bogăția culturii evreiești și, în același timp, ignora localizarea in timp și spațiu, vorbind astfel despre umanul universal. Membrii juriului acestei ediții sunt: Daniel Pedersen, Ingrid Elam, Hanna Nordenhök, Na’ama Rokem, Thomas Steinfeld și Svante Weyler. Ceremonia de decernare a premiului va avea loc în octombrie 2021, la Stockholm. Motivația juriului: „În romanul său, De mine viața și-a tot râs, Grossman a ilustrat un caleidoscop de amintiri în care traume moștenite, trădări de familie și o dragoste mai puternică decât viața însăși sunt topite într-o descriere profund umană a vieții mai multor generații de evrei din Europa și Israel. În toamna anului 1951, Vera, evreică şi activistă în contraspionajul Armatei de Eliberare Naţională a Iugoslaviei, este arestată. Soţul ei, Miloš, ofiţer în cavaleria mareşalului Tito, tocmai se spânzurase.

„Grossman – ca şi Amos Oz – nu împarte lumea aceea în buni şi răi, nu ţine cu unii împotriva celorlalţi, nu are «soluţii», nici iluzii, nu urăşte decât războiul acela dintre două adevăruri la fel de îndreptăţite. Unul dintre acei romancieri – nu chiar foarte mulţi – pe care putem conta.” (Radu Cosaşu, Dilema veche) David Grossman (n. 1954) este unul dintre cei mai importanţi autori israelieni contemporani, cunoscut comentator al politicii Israelului faţă de Palestina şi militant pentru recunoaşterea acesteia ca stat. A studiat filosofie şi teatru la Universitatea Ebraică din Ierusalim, iar după ce şi-a încheiat stagiul militar obligatoriu, a lucrat la postul de radio Vocea Israelului. A publicat mai multe cărţi de ficţiune, dar şi câteva volume de reportaje şi interviuri. Printre romanele publicate de Grossman de-a lungul timpului se numără Copii în zigzag (1994), Cineva cu care să fugi de acasă (2000), Pînă la capătul pământului (2008), distins în 2009 cu Premiul Albatros acordat de Fundaţia Günter Grass şi în 2011 cu Premiul Médicis étranger, Căderea din timp (2011) şi Un cal intră într-un bar (2014),

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 3

pentru care a primit Man Booker International Prize (2017). Cărţile lui Grossman, premiate atât în Israel, cât şi în străinătate, au fost traduse deja în peste 30 de limbi. David Grossman este doctor honoris causa al Universităţii Catolice din Leuven, Belgia, şi cavaler al Ordinului Artelor şi Literelor, titlu acordat de Ministerul Culturii din Franţa. La Editura Polirom au apărut: Până la capătul pămîntului (2012, 2014), Căderea din timp (2013), Un cal intră într-un bar (2015, 2018), Cineva cu care să fugi de acasă (2018) şi De mine viaţa şi-a tot râs (2020). din Ziarul Metropolis

POEZII CLELIA IFRIM Caietul de Limba Română Umblă plînsul pe sub piele cu blăniță de miel pe cap.

Bună ziua, doamnă !

Bună ziua, domnule !

Dragă surioară, au luat-o teleguții la vale şi un copil vrea luna de pe cer .

O mierlă stă de vorbă cu o salcie verde, abia înflorită în primăvară aceasta, despre poezie .

Numărul casei în care m-am născut este alb ca o floare de prun .

LUCIAN MĂNĂILESCU (RIP) ÎMI IUBESC PATRIA

Îmi vine să urlu că nu pot să nu-mi iubesc patria, cu silicoanele ei amăgitoare legănându-se tandru pe buzele neantului, cu şobolanii din canalele revoluţiei trucate, cu ghişeele din spatele cărora o mână nevăzută împarte certificate de eroism şi adeverinţe lipicioase, cu oamenii ei politici deversaţi din patru în patru ani prin cartiere mărginaşe şi cătune, unde inundaţiile

vin mult mai des, cu ţăranii ei înrăiţi de mireasma pământului care le fuge de sub tălpi, cu toate astea şi cu multe altele, trăite în grabă şi cu lehamite.

Da, îmi iubesc patria!

Mă înduioşează până la lacrimi grija ei pentru câinii comunitari, stâlciţi sub lumina de stricnină a farurilor nopţii, sterilizaţi ca să nască o rasă mioritică, mult mai rezistentă la vicisitudinile libertăţii (şi noi am fost comunitari şi încă ne mai domină reflexele lui Pavlov, încă mai salivăm ascultând discursurile preşedinţilor săraci şi cinstiţi sau foşnetul de lenjerie intimă al poeziei) „Mă, câine!” îi spun celui mai bun prieten al meu şi el se gudură şi mă face să cred că fericirea există.

Dumnezeu, ca şi patria, este iubire...

Aşadar, domnilor şi doamnelor, îmi iubesc patria! aşa cum îşi iubeşte ologul piciorul lipsă, cu patima celui care refuză să plece dintre apele ei mereu revărsate şi tulburi.

O iubesc pentru că i-am trăit până la ultima fibră indiferenţa şi spaima, sărăcia şi zvonurile, pentru că în cârciumile ei am băut potire de lacrimi şi străzile ei am admirat umbra viitorului ce refuză să vină...

Pentru mine patria aceasta, de la capătul lumii, crucificată pe toate punctele cardinale, este singura americă posibilă, singura şansă, unica iubire, pe care nici speranţa nu o mai poate ucide... (din vol. „Am auzit că viaţa este frumoasă) JOC DE-A RĂZBOIUL

Soldatul necunoscut se întoarce de pe front, fără să știe de ce a luptat și pe cine-a ucis... În piept îi zornăie o inimă de tablă: „Pentru eroism!” a spus generalul; „Petru rănile tristeții!” a adăugat ministrul de război, agățându-i cu delicatețe de piept sclipitoarea medalie...

Acum războiul s-a terminat, va fi pace 1000 de ani, s-au bucurat copiii soldatului, împărțind pâinea mucegăită din rucsac și continuând să se joace în praf de-a războiul și de-a „Uite-l pe tata!”

POIANA LUI IOCAN

Am obosit să ne cărăm în spate,

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 4

să învățăm o viață pe furate, să ne prefacem că venim la masă, copii fugiți din raiul de acasă.

Din când în când, mai înjurau și ei că satul era plin de derbedei.

Dar vorbele aveau garduri înalte și casele tot cerul într-o parte.

Iar seara se adunau vecinii-n porți. tăcând o vorbă-două despre morți apoi intrau, uituci, să buchisească, dint-o gazetă, ce-au să mai trăiască.

NUNTĂ LA CANA - GALILEII

Nu pune pe seama mea, toate crimele...

Da, eu ți-am ucis zâmbetul în fiecare moarte, iar și iar, până ai rămas o păpușă cu gheare și colți. până când am îmbătrânit în adolescență călcați în picioare de hoardele scăpate din vitrine...

Dar nu mă acuza pe mine de Orient – Express-ul care trece prin gară, nu-mi pune în mână pumnalul blândeții, lasă-mă să mă adăpostesc aici, sun ghilotina ploilor repezi care înmulțesc sângele la Gala Galileii.

ciorapi de schimb să revingolez guvernul și să-l trimit la plimbare. De citit mi-au luat o antologie a poetului Felix Grande... singurătate, tu nu ești un cer fără nori și pustiu,- o spune poetul în Madrigal, chiar foarte muzical, e chiar un poet remarcabil. Dar pustiul și vânturile m-au urmărit în această vacanță după pandemie. Eilat-ul era plin de turiști. Spre surprinderea mea erau copii și tineri! La ora mesei fiecare purta mască - cel puțin atunci când se auto-serveau cu mâncarea preferată!

Luna noastră de miere a culminat tocmai cu primirea verighetei de aur pentru 50 de ani de la nuntă. Soțul meu a realizat că ne expiră pașaportul verde - înainte de data nunții noastre reale. Așa că ne-am permis să ne re-căsătorim puțin mai devreme! E bine să nu spui chiar totul în acest an în oglinda mării!

Cumpărăturile pentru cei opt nepoți ne-au cam obosit! Uitasem măsurile pentru haine, gusturile fiecăruia, visele lor! Pandemia ne-a schimbat obiceiurile și pijamalele au fost hainele de bază!

Mugurel Barbulescu – desen

BIANCA MARCOVICI La Eilat te simți în străinătate! Un fel de aventură care adună informații despre ai noștri tineri de peste 65 de ani!

Sincer, e o experiență nouă.

Excursia organizată pentru pensionari m-a făcut să mă simt tânără, cel puțin o perioadă scurtă!

Doar câteva zile de caniculă excesivă m-a băgat la apă... adică în bazin sau, de ce nu, în Marea Roșie. Pietrele din apă erau roșii chiar de pe mal. Colțurile ascuțite m-au împiedicau să intru treptat și leneș în apa mării, precum la Haifa. Până m-am dezmeticit și mi-au cumpărat papuci speciali! Nu mi-au luat Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 5

hoți, cămătari și criminali. Ați otrăvit și pârjolit ecologia prin lăcomie și războaie și dați vina pe câinele sau vita din ogradă care v-au fost prieteni loaiali de la Geneză. Vă faceți că plouă când ard și pârjolesc cu bombe prădătorii lumii. În Grădina Ghetsimani un tânăr de vreo 30 Trădători ai speciei umane în a căror strălucire și de ani se tot ruga, Iuda trăgea cu ochiul. Pe și parade e transpirația și sângele părinților străzile Wasinghtonului lumea se ruga, pe care cu greu și trudă au ostenit pe câmp, și-au străzile Bruxelului neînțeleșii se rugau, pe crescut copiii în țările pârjolite de generozitatea străzile Hong Kongului necomuniștii strigau, în păcii voastre. Cine v-a chemat? Cine v-a numit București tineretul „Rap-dansa”, întreg pămâneroi? Și cine cu onoare pe pedestal v-a pus? tul urla. V-am lăsat, v-am primit, v-am Rușinea conștiinței v-a îngropat în amorțire și adăpostit și v-am ajutat să vă simțiți ca acasă, zombism. Cum de puteți dormi? Cum de puteți să vă rezolvați problemele de familie și privi fiii și fiicele în ochi? Cum de puteți să fiți spirituale și ca răsplată îmi înfigeți pumnalul în atât de superficiali și naivi încât să credeți că spate și mă trădați? Nu mai am dreptul să-mi viață e doar aici? Vă întreb pe voi toți cei ce apăr limba și cultura, tradițiile strămoșești și sponzorizați portavioane și bombe din truda istoria? Dreptul de a sta vertical și a crede în poporului vostru pentru idealuri paranoice de adevăr. Cine vă credeți voi parveniților și vitejie și success. Voi știți ce e succesul? gunoaielor? Că asta ați ajuns din moment ce V-ați întrebat vreodată? Nu o să-l cunoașteți. vreți să-mi ștergeți memoria.

De la Sodoma și Gomora nu ați învățat nimic. În funcțiile voastre, capete mari și orgolioase cu Îi primești, îi lași în pace să se adapteze, să creier de parazit nu vi s-a dat șansa să atingeți se desfășoare, să se manifeste în cultura și înălțimea pentru care ați fost aduși aici. Și ce-i tradiția lor, însă asta nu le e de ajuns. Ți se urcă mai tragic e că îi opriți și pe alții s-o atingă. Nu în cap și te dau afară din propria casă, însă nu sunteți mai presus de imaginea dușmanului se mulțumesc doar cu asta, vor să-ți și vostru imaginar. Satana e doar în cel ce o stârpească trecutul și identitatea. Te călăresc și gândește. Ca niște handicapați vă răzbunați pe te extermină spiritual, sufletește, îți ia credința aproapele vostru, pentru șansa și dreptul lui de și Dumnezeul care te-a adus până aici, a atinge înălțimea darului vieții. Violența e Dumnezeu din tine care le-a dat adăpost și arma trădătorului vieții. milă. Să nu pui mâna pe sabie și să-i Ascunderea adevărului în 84 km de rafturi decapitezi? Nu! Desigur că nu o vei face și ei cu înțelepciune de sub Vatican e terminarea sunt conștienți de asta, pentru că ei știu că tu ai umanității. Cei care dețin adevărul au greșit un Dumnezeu care nu te-a crescut să fii așa. când nu l-au împărtășit cu semenii lor, din teamă, și ca urmare forța intunericului a intrat Să vă fie rușine trădători de țară care vă în posesia lui și l-a deghizat în înger al trădați aproapele și cinstea care v-a omenit și strălucirii, îngenunchindu-ne pe toți. Arzând în asigurat serviciu și viitor! Dar nu vă mulțumiți final vrăjiți de plăcerea somnului greu. cu o mână întinsă, o aripă de înger, voi doriți Fericirea morții. Suntem martorii exterminării întunericul, mizeria voastră adusă din locul din Misterului Divin. care veniți sau din seva ombilicală v-o trageți.

De ce nu ne vindecăm țicniții, disperații, Hiene care vă mâncați propriul viitor, zombi deznădăjduiții, sinucigașii etc.? Pentru că ne e fără suflet și conștiință, veți arde în pucioasa și frică de ei. Ne e frică de omul bolnav. Ce e de cazanele propriei voastre imaginații și instinct, făcut? Cred că ar trebui să ne oprim din Sodoma și Gomora părinților voștri. prefăcătorie. Să nu mai acceptăm să ni se spună Un scenariu pe care mereu îl trăiți! că suntem frumoși, ci că suntem adevărați.

Să votăm adevărul nu minciuna îmbălsămată!

Să vă fie rușine trădători de conștiință și Să amendăm violența și răul! Să legalizăm drept! Academici și părinți ai credinței care vviața. Să ne iubim fără rușine! ați vândut sufletul pe bani ca să-i apărați pe Pe străzile Bucureștiului se trăgea cu focuri Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 6

Ben Todică * SĂ VĂ FIE RUȘINE!

de artificii, două picături de sânge se prelingeau contopindu-se în culoarea roșie a steagului.

Marele frate trăgea cu ochiul pentru 30 de arginți pe cruce. * Artist Independent (Cineast, Producator TV, Jurnalist Broadcaster, Ing. De Sunet, Scriitor etc.) Din VictoriaAustralia

Geo Bogza Cântec de revoltă, de dragoste și moarte (IV) Adu-ţi aminte revolta, nostalgia, lumina marilor bulevarde adu-ţi aminte radiografiile, exasperarea, jocul violent de artificii, şi vorbele de piatră vânătă care îmi distrugeau buzele la douăsprezece noaptea când ştiam că eşti fecioara galbenă rudă cu toate dezastrele dragostei aşa cum valurile fierbinţi ale simunului sunt rudă cu nebunia lentă a oraşelor africane şi drapelul alb care se ridică deasupra oraşelor asediate, cu paginile pline de sânge ale istoriei.

Fecioară galbenă rudă cu nebunia, cu sinuciderea şi cu celelalte privilegii violente ale dragostei şi ale biologiei aşa cum ochii măriţi de groază ai marinarilor sunt rudă cu valul uriaş care în ultima clipă le înghite corabia. (din volumul: „Cântecul de revoltă, de dragoste și de moarte“ 1947

Orașul roboților pentru Stanislaw Lem Adrian G Doamne, iată ORAȘUL la lumina lunii chiar și copacii sunt beți de la dans Un singur papuc roz plutește pe Vistula ce fel de copaci sunt aceia?

Sunt copaci netăiați de lumina lunii Și ce mărime are papucul doamnei? dimensiunea exactă a tălpii ei de plumb Am stat în priză în micul restaurant proletar circa o oră sub pomii toamnei la lumina lunii nepăsarea noastră e nesfârșită Copacii nu-și vor găsi niciodată câinele Papucul nu va ajunge niciodată la stăpâna desculță Dimineață după dimineață mirosul de cafea ne face greață În timp ce continuăm să defilăm pe bulevarde Desculți și lăudați de radio Warsaw Capetele noastre de metal strălucesc departe Suntem ca o reclamă Pentru cei care vor veni după noi Oricine poate mânui o cheie franceză să rămână în pat Lăsăți-ne să trăim !

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 7

Radu Jude - cineastul fără odihnă Dan Romașcanu

Radu Jude pare a nu avea odihnă. Cineastul care la începutul carierei sale a fost asistentul de regie al lui Costas-Gravas (în 'Amen') și Cristi Puiu (la 'Moartea domnului Lăzărescu') a realizat cel puțin un proiect pe an în ultimul deceniu. Adept al conceptului de film de autor, Radu Jude scrie și scenariile filmelor pe care le regizează. În fapt este vorba despre mult mai mult decât scrierea unor scenarii, căci fiecare film este rezultatul unei munci de documentare susținute și a colaborării cu experți în diferite domenii și în special cu istorici. Temele filmelor oscilează intre frustrantul prezent și obsedantul trecut al României, însă pot fi detectate permanențe și idei recurente. Trecutul este mereu cercetat și interogat. Filmele sale dezgroapă evenimente și dezvăluie secrete pe care lecțiile de istorie predate în scoli le-au trecut sub tăcere sau le-au camuflat în spatele lozincilor sau ale banalităților. Derivele și pericolele prezentului își au originea în ignorarea trecutului.

cu 'Aferim!' și anul acesta premiul cel mare Ursul de Aur - pentru „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“. În România în schimb filmele sale stârnesc controverse și nu se află în fruntea clasamentelor în ceea ce privește încasările. Sunt Radu Jude și colegii sai de generație prea incomozi pentru o parte din publicul din România? Este una dintre întrebările ale căror răspunsuri le-am căutat urmărind două dintre interviurile sale. Primul este cel pe care l-a acordat în 2017 Cristinei Foarfă de la VICE, după premiera filmului sau 'Țara moartă'. Al doilea, foarte recent, a fost transmis direct pe Internet în cadrul ciclului de dialoguri 'Cercul' inițiate de CINEPUB și de Librăriile Cărturești, pregătind lansarea în luna mai pe ecranele românești a filmului premiat la Berlin. Interlocutoarea lui Radu Jude a fost pentru acest dialog Nadine Vlădescu.

Impresia pe care Radu Jude o lasă celor care urmăresc aceste interviuri poate fi surprinzătoare. Este un om deschis și simpatic, lipsit de orice fel de poză sau infatuare, căruia succesul nu pare să-i fi alterat modestia și abordarea pragmatică a profesiei și a realității.

Este evident că filmul este pentru el pasiune și mod de viață. Dorește să redea pe ecran realitatea așa cum o trăiește și trecutul așa cum l-a aflat din mărturii și documente. O face pentru că îi pasă, pentru că nu poate să nu se implice. Nu se considera ca un 'vârf' sau 'lider' al generației sale și are cuvinte de laudă pentru colegii săi și pentru filmele lor. Când este întrebat despre regizorii și filmele preferate nu alege pe vreunul dintre maeștrii apreciați ai cinematografiei mondiale ci ne recomandă un film al unui regizor aproape necunoscut din Balcanii anilor '90. Se ferește să dea sfaturi sau să sune ca și cum părerile sale ar fi exprimate de pe vreun piedestal. Daca ar fi să aleg un Se întâmplă cu Radu Jude același fenomen singur cuvânt care să-l caracterizeze pe Radu care se întâmplă cu câțiva dintre regizorii de Jude acesta ar fi sinceritatea. Despre filmele vârf ai cinematografiei românești contemporasale declară că nu caută nici senzaționalul și ne. nici contradicțiile. În ambele interviuri, în Filmele lor sunt lansate în străinătate și cuvinte diferite, este întrebat despre criticile și unele dintre ele se bucură de succese emoțiile pe care le stârnesc filmele lui. Și aici remarcabile la festivaluri de prestigiu. Radu răspunsul este dezarmant. Abordarea sa Jude este unul dintre favoriții Festivalului intenționează să fie mai degrabă emoțională Internațional de Film de la Berlin, unde în 2015 decât cerebrală. Înțelege însă că filmele sale a primit Ursul de Argint (premiul pentru regie) stârnesc emoții și recunoaște dreptul oricărui Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 8

spectator, fie că i-a plăcut filmul, fie că nu, să-și exprime opiniile, în termenii pe care dorește să-i folosească.

S-a întâmplat (şi poate nu a fost doar o coincidenţă) că am văzut “Ţara moartă” în 2017 în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Haifa chiar în ziua declarată în România că Ziua naţională a comemorării Holocaustului.

Am văzut filmul într-o sală aproape plină în care poate o jumătate dintre spectatori erau supravieţuitori ai Holocaustului sau urmaşi din prima generaţie. Știam că acest documentar deosebit creat de Radu Jude face parte dintr-o dezbatere încă deschisă care se poartă în România despre rolul şi responsabilitatea conducătorilor, a armatei şi a oamenilor de rând din România în Holocaust. A devenit și mai clar că filmul acesta nu poate fi judecat doar din perspectivă cinematografică, deoarece include atât de multă istorie, politică şi încărcătură emoţională.

Nu știam atunci și am aflat doar din interviul mai recent că “Ţara moartă” este un film care sJurnal Israelian No. 42

a născut aproape accidental, în cursul procesului de documentare pentru filmul următor care avea să devină „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra că barbari". Cu acest film Radu Jude arăta din nou că este un cineast care nu fuge de controverse şi care nu se teme să inventeze noi modalităţi de a-şi pune pe ecran ideile şi mesajele pe care le consideră importante. “Ţara moartă” se ocupă de anii 1936-1944, cea mai întunecată perioadă din istoria României şi din istoria comunităţii evreieşti din această ţară, comunitate care număra aproape un milion de oameni înainte de al doilea război mondial. În timp ce ţara a căzut sub dictaturi naţionaliste, a devenit un aliat al Germaniei naziste, a pus în aplicare legi rasiale şi a deportat o parte din populaţia să evreiască în ghetouri şi lagăre de muncă forţată în Transnistria, şi-a pierdut, de asemenea şi o parte din teritoriul naţional ‘vecinilor’ URSS, Bulgaria şi Ungaria, evreii fiind consideraţi ţapii ispăşitori. Cu toate acestea, pe ecran nu apar secvenţe explicite despre ceea ce s-a întâmplat. În schimb, regizorul a folosit o colecţie de fotografii recuperate dintr-un studio fotografic din prăfuita Slobozie a epocii. În loc de pogromuri, ghetouri şi trenuri ale morţii vedem pe ecran multe fotografii cu ţărani, soldaţi, legionari, fotografii de sărbători, de la nunţi şi înmormântări, dar şi din viaţa de zi cu zi. Şi puşti. Multe, multe puşti. Coloana sonoră este mai sofisticată, compusă dintr-o combinaţie de cântece româneşti naţionaliste, comentarii de jurnale de actualităţi, discursuri ale politicienilor de atunci alternând cu pasaje din jurnalul cotidian al unui medic evreu, unul dintre sutele de mii, un om privat de toate drepturile, supus fricii, abuzurilor, persecuţiei.

Mesajul principal este cel al “vieţilor paralele”. “Ţara moartă” îşi invită spectatorii să judece singuri, nu există nici un comentariu în afara ecranului, care să îndrume, să explice, să ghideze. Nu există imagini filmate, doar o colecţie de fotografii de epocă din colecţia studioului Acsinte din Slobozia. Este pentru prima dar nu și pentru ultima data când Radu Jude folosește pe marele ecran o tehnică pe care o definește ca pe cea a colajului, inspirată din ceea ce experimenta cu un secol în urma avangarda dadaistă, și care avea să fie perfecționată în artele plastice de Matisse și de 27-05- 2021 Pagina 9

Picasso. În 'Babardeală cu bucluc sau porno balamuc' Radu Jude reia același procedeu.

A doua parte este un dicționar ilustrat cu câteva zeci de cuvinte din vocabularul românesc curent, incluzând concepte diverse de la istorie până la pornografie, ilustrate cu imagini de arhivă, animație sau statice, în stilul pe care Jude îl folosise în 'Țara Moartă'. „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ revine din punct de vedere tematic în prezentul românesc și are și meritul de a fi unul dintre primele filme filmate în contextul și în condițiile pandemiei. Filmul pune în fața spectatorilor câteva întrebări, unele poate specifice realității românești, altele cu semnificație mult mai largă. Care sunt limitele dintre viața particulară și cea profesională și publică? În ce măsură are un educator sau orice personalitate cu o activitate publică dreptul la confidențialitate în viața sa particulară? Ce înseamnă vulgaritatea și în ce măsură sexul este asociat automat cu pornografia? Care este scopul activității educaționale? Care sunt modelele pe care le prezentăm tinerei generații? Ce înseamnă patriotism? Nu lipsesc însă nici aici referirile la discursul naționalistpatriotard, abordarea fiind în acest caz situată între satiră și sarcasm, în stilul și tradiția lui Caragiale. Ah, unde ești tu, Conu' Iancu? În filmele lui Jude putem sesiza elemente de continuitate tematică și stilistică, dar și permanentă căutare a mijloacelor de exprimare. Acestea nu reprezintă un scop în sine, ci sunt subordonate aducerii pe ecran a viziunii cineastului despre trecut și despre prezent. În ''Babardeală cu bucluc sau porno balamuc“ Radu Jude combină trei stiluri diferite, și ele se complementeaza, secțiunea din mijloc pe care am menționat-o înainte reprezentând o foarte ilustrativă punere în context, utilă și spectatorului mai puțin familiar cu cele care se întâmplă în România de astăzi.

Este foarte riscant de pariat cum va arăta următorul film al lui Radu Jude din punct de vedere al stilului cinematografic, dar întotdeauna putem paria că va fi interesant. Și poate supărător. Tocmai de aceea, merită să-l urmărim în tot ceea ce va face în viitor.

Jurnal Israelian No. 42

sursa imaginilor https://www.imdb.com/

„Tzara.Dada.Azi” la ICR Tel Aviv Actualitatea operei lui Tristan Tzara, la 125 de ani de la naștere

În contextul celebrării a 125 de ani de la nașterea lui Tristan Tzara, Institutul Cultural Român de la Tel Aviv a difuzat în premieră, în data de 22 aprilie 2021, în colaborare cu Muzeul Janco-Dada din Ein Hod, Asociația Scriitorilor Israelieni de Limbă Franceză și Revista Continuum, un eveniment online dedicat acestei importante personalități culturale românești și a influenței pe care opera acestuia și mișcarea Dada o au în secolul XXI. Intitulat „Tzara.Dada.Azi”, evenimentul multidisciplinar a inclus în introducere o intervenție susținută de Erwin Kessler, critic de artă și directorul Muzeului de Artă Recentă din București.

Caracterizând parcursul artistic al lui Tristan Tzara, Erwin Kessler l-a definit ca fiind „devenirea sa către dadaism, către maximum de zgomot din 1916, 1917 și apoi trecerea încet încet spre Franța, o oarecare clasicizare și apoi specializarea avangardistă, colaborând nestânjenit și necontenit cu marile nume ale modernității europene”.

Raya Zommer-Tal, director al Muzeului Janco-Dada din Ein Hod a oferit detalii despre reflectarea personalității lui Tristan Tzara în arta lui Marcel Iancu și rolul important jucat de acesta în fondarea și dezvoltarea mișcării Dada, prezentând și câteva exponate din muzeu, realizate de Marcel Iancu și reprezentându-l pe Tristan Tzara – lucrări în ulei, mixed media sau desen, precum „Portretul lui Tristan Tzara” (1919), „Cabaret Voltaire”, 27-05- 2021 Pagina 10

Conf. Paul Cernat, cadru didactic la Universitatea din București și istoric literar, a realizat o privire de ansamblu asupra istoriei mișcării Dada și principiilor sale fondatoare, subliniind faptul că „manifestele Dada pe care Tzara le-a lansat fac parte din identitatea profundă a mișcării, i-au dat și numele, deși aici circulă mai multe variante, chestiunea numelui mișcării este legată printre altele și de ziua de naștere a lu Tristan Tzara”. În continuarea programului, Marlenei Braester, poet și redactor-șef al Revistei Continuum, aflată în dialog cu Cleopatra Lorințiu, director adjunct al ICR Tel Aviv, a oferit detalii inedite despre influența literaturii lui Tristan Tzara asupra generației actuale de scriitori și propagarea spiritului mișcării Dada în opera literară a scriitorilor israelieni contemporani. Unul dintre acești scriitori profund influențați în creația lor literară de mișcarea Dada este poetul israelian Eran Hadas. Acesta reinventează și recreează, folosind algoritmi matematici, texte deja existente care, în urma procesului de transformare digitală, capătă o nouă dimensiune specifică mișcării Dada. „Poet digital”, așa cum se autocaracterizează, Eran Hadas a dat câteva detalii despre procesul de creație, mărturisind că „este ceva în spiritul și în principiile mișcării Dada, sau mai bine zis în lipsa de principii tradiționale, care mă inspiră și care cred că atrage o mare parte din tânăra generație de scriitori ai secolului XXI”. Programul evenimentului, difuzat pe canalele de social media ale ICR Tel Aviv, respectiv Facebook și Youtube, a inclus și lecturi de poezie semnate de Eran Hadas, precum și fragmente video inedite cu exponate din Muzeul Janco-Dada și imagini de arhivă cu Tristan Tzara.

SOFIA GELMAN OAMENI SUNTEM Recentul război ne-a demonstrat încă odată – știu că nu voi beneficia de asentimentul concetățenilor mei decât în parte, deci ne-a demonstrat că nici una din părțile beligerante nu poate ieși învingătoare în sensul absolut al cuvântului. Rachetele vecinilor noștri, întrun număr incredibil, lansate către populația civilă cu scopul de a ucide, au ținut în adăpost cetățenii țării. Miracolul „Kipat Barzel” a avut darul de a neutraliza majoritatea atacurilor deși în unele cazuri sau înregistrat și victime. Pe de altă parte, distrugerea clădirilor și a așa zisului metrou unde se adăpostiseră capii inamicului, a condus la ruinarea unei părți considerabile a fâșiei Gaza. Trebuie menționat, că, armata noastră a făcut eforturi mari spre a nu răni pe cât posibil locuitorii inocenți. Totuși, rezultatul conflictului armat este dezastruos pentru părțile beligerante, cu victime de ambele părți. Singura soluție ar fi să se treacă la niște tratative serioase sub oblăduire internațională spre a asigura eficiența convorbirilor. Sunt multe exemple pe filele cărților de istorie, în care dușmani înverșunați au reușit să se înțeleagă… Să-l ascultăm pe Martin Luther King care spune: „nu există drum către pace.

PACEA este drumul !”

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 11

CABARET VOLTAIRE: FROM DADA TO NIET-NIET (MAY 2010 - SWISSNEWS)

organizase înainte la Berlin.

Mișcarea DADA a fost cercetat și studiată profund în lung și în lat. Nu cred că au rămas multe de adăugat, dar poate că acest fragment de articol găsit într-un ziar elvețian să arunce lumină despre cum erau văzuți primii dadaiști la vremea lor.

- Cu un manifestul dada citit la primul eveniment public Dada din 14 iulie 1916, Hugo Ball a lansat una dintre cele mai influențe și importante acțiuni de anti-artă din toate timpurile, Dada.

Zurich, în 1916, a fost locul de adunare pentru refugiații din Europa devastată de război, un loc în care oamenii au venit să găsească pace și stabilitate. Era, de asemenea, un mediu relativ permisiv, care avea o tradiție de acceptare a ideilor revoluționare ale intelectualilor dezamăgiți ai Europei, inclusiv Lenin, care își pregătea propria revoluție în același 1916. Prin urmare, nu este o surpriză faptul că artiștii, activiștii politici, intelectualii și cetățenii obișnuiți obosiți de luptele și moartea din țările lor natale s-au îngrămădit spre Zurich, adunându-se la baruri și cafenele, planificând noi revoluții (politice sau culturale) și discutând în orele nopții „societatea viitoare”.

Printre acești refugiați au fost Hugo Ball, viitoarea sa soție, Emmy Hemmings, Tristan Tzara, frații Janco, (Marcel, George și Jules), Arthur Segal, Jean Arp și Richard Huelsenbeck, viitorii fondatori ai mișcării Dada în casa sa, Cabaretul Voltaire.

Mulți dintre membrii originali ai grupului erau evrei români care evadau de la tendințele ultranaționaliste și antisemite care se conturau în România, în timp ce alții erau germani care scăpau de război. Au fost uniți de convingerea lor că ororile din jurul lor, moartea și distrugerea, au rădăcini în valorile burgheze învechite care încă guvernează Europa și că ordinea socială, cu inegalitățile și brutalitatea ei, trebuie distrusă pentru o altă mai umană.

Acest prim eveniment nu a fost mult diferit de cabaretele sau serile pe care Ball le Jurnal Israelian No. 42

Majoritatea artiștilor implicați provin dintrun mediu expresionist sau futurist, în timp ce muzica era relativ blândă și obișnuită în acele cercuri de artă modernă.

Dar, cu timpul, spectacolele au devenit din ce în ce mai îndrăznețe, împingând limitele respectabilității până la punctul culminant suprem la 14 iulie 1916, când a avut loc prima serată cu adevărat Dada.

Majoritatea acestor artiști, în special Ball, Tzara, frații Janco și Huelsenbeck, erau la curent cu teoria politică și simpatizau idealurile anarhiste. Hugo Ball era un mare admirator al teoreticianului anarhiei ruse Mihail Bakunin, care trecuse și prin Zurich, cu câteva decenii mai devreme în anii 1870.

Influențați de ideile lui Bakunin, Ball și prietenii săi au început să aplice teoriile sale, pe care Ball le consideră „a fi Dada în deghizare politică” ,a noului lor mod de creație artistică, al cărui nume l-au conceput și pe el anarhic, întâmplător. Odată ce Dada a devenit un fenomen internațional, a generat adepți în toate marile orașe ale lumii iar artiștii au început să dezbată originea numelui, revendicându-l drept propria lor descoperire. În introducerea primului și singurului număr al publicației numite "Cabaret Voltaire", unde ideea Dada a 27-05- 2021 Pagina 12

apărut pentru prima dată formal la sfârșitul lunii mai 1916, Ball a scris o relatare plină de umor a procesului de lansare a cabaretului:

„Când am fondat Cabaret Voltaire, am fost de părere că ar trebui să existe câțiva tineri în Elveția care nu numai că au renunțat la stres, așa cum am făcut eu, pentru a se bucura de independența lor, dar și-au dorit să o proclame. M-am dus la domnul Ephraim, proprietarul restaurantului „Meierei” și i-am spus: "Te rog, domnule Ephraim, dă-mi sala ta. Vreau să fac un cabaret. ”Domnul Ephraim a fost de acord. Așa că m-am dus la câțiva prieteni de-ai mei și le-am cerut: „Te rog, îmi trebuie o poză, un desen, o gravură. Vreau să fac o expoziție pentru a orna cabaretul meu. ”Și m-am dus la presa din Zürich și am spus: „Scrieți câteva note. Va fi un cabaret internațional. Vrem să facem niște lucruri

frumoase. "și ei au publicat poze și m-au lăudat. …Spun asta pentru a exemplifica activitățile și interesele cabaretului, al cărui demers este îndreptat spre reamintire lumii, de-a lungul războiului și a diferitelor patrii, a acelor puține spirite independente care trăiesc pentru alte idealuri. Următorul scop al artiștilor uniți aici este publicarea unui periodic internațional. Acesta va apărea la Zürich și se va numi „DADA Dada Dada Dada Dada.’”

Din păcate, cabaretul s-a închis curând în iunie 1916, dar Dada abia începea. Dadaiștii, în ciuda conflictului intern care se desfășura între ei, au închiriat o cameră pentru o noapte la Waag Hall și acolo au ținut istoricul Dada Soirée, din 14 iulie, care a lansat oficial Dada cu prima versiune a manifestului de către Ball, Tzara citindu-și propriul manifest, Huelsenbeck citindu-și poemul fonetic, spectacole sălbatice, lecturi literare absurde, opere de artă avangardiste și haos general.

Fiecare gest și fiecare mișcare a fost calculată pentru cel mai mare impact și șoc din audiență, asigurând astfel scopul grupului de a distruge și Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 13

nega acceptarea, estetica și rațiunea. Dacă artă până atunci se bazase pe estetică, atunci Dada era anti-artă, iar aceste spectacole erau hidoase și deranjante, precum războiul din jurul lor.

finanțat de orașul Zurich și finanțatori privați, și-a deschis porțile ca instituție. Ce-ar fi gândit fanaticii dadaiști anti-instituție culturală, despre această instituție dedicată a ceea ce nu poate fi instituționalizat? Într-una din scrisorile sale către Tristan Tzara, după ce a cedat conducerea mișcării Dada lui Tzara, Hugo Ball, co-fondatorul inițial al mișcării a scris: „Am un alt sistem acum. Vreau să o fac diferit...

Declar prin prezenta că: expresionismul, dadaismul și alte „isme” sunt cel mai prost tip de burghezie. Toți sunt burghezie, toți burghezia. Rău, rău, rău ”(Ball, Agenda, 15 septembrie 1916, p 62-63).

Costum desenat de Marcel Ianco pentru elucubrațiile pe scenă ale lui Hugo Ball.

După închiderea Cabaretului Voltaire, când domnul Jan nu a mai suportat nebunia, artiștii Dada au mers mai departe, găzduind mai întâi expoziții regulate la Galeria Dada din Bahnhofstr 19, (care s-a închis la scurt timp după aceea în iunie 1917), apoi în alte orașe aducând ideile Dada și stabilind sucursale locale Dada. Cei care nu au rămas dadaiști au continuat să creeze un nou stil și alte mișcări, în special suprarealismul. Cu toate acestea, Hugo Ball, care s-a separat de Dada la începutul anului 1920, s-a orientat spre creștinism și s-a retras în Ticino până la moartea sa. Românul evreu Tzara a continuat, să înființând școala de gândire Dada și a devenit principalul său promotor și lider.

Astfel, recent în 2004, Cabaret Voltaire,

traducere AG, originalul via Olga Stefan

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 14

SUN TZU - GENERALUL CARE A DESCOPERIT ARTA RĂZBOIULUI MODERN

Pe la 512BC un general aflat în serviciul regelui HELU WU atrage atenția stăpânului său prin câteva victorii militare pe care le adună într-o vastă carte numită "Arta Războiului". O legendă spune că regele WU cere să testeze talentul generalului poruncind să transforme cele 180 de concubine în soldați pricepuți. Sun Tzu împarte femeile în două companii și numește două din favoritele regelui comandantele companiilor. Apoi Sun Tzu cere soldatelor să defileze în ordine spre dreapta.

Desigur, fetele s-au încurcat și manevra a eșuat.

Sun Tzu repetă comanda cu mare claritate, dar fetele din nou greșesc, râzând și glumind pe seama lui. Fără să ezite, Sun Tzu dă ordinul ca ambele comandante concubine să fie executate, în ciuda protestelor regelui. Sun Tzu argumentează că, dacă a două oară comanda a fost bine înțeleasă de soldați, dar ne-executată, este numai vina comandanților care nu s-au impus cu prestanță. După ce concubinele au fost executate, noi femei au fost înaintate în gradul de comandant. Drept urmare, ambele companii, conștiente de costul frivolității, au făcut ireproșabil manevrele impuse.

"Arta Războiului" este o carte monumentală care fost răspândită inițial în China sub

numele: "Regulile șefului Sun pentru soldați" .

Ea prezintă filozofia conflictelor și metodele de a câştiga o bătălie. Cartea a fost acceptată a fi o capodoperă a strategiei militare şi a fost frecvent citată de generali şi istorici, chiar imediat după prima ei publicare.

După unificarea Chinei, sub Qin Shihuang, cărţile sunt arse în secolul II BC, șase volume au supraviețuit. Mai târziu, împreună cu alte texte (Tang) scrierea devine "Arta Războiului" și stă la baza artei militare în China modernă.

Pentru a fi numit în poziții militare cheie, candidatul trebui să treacă examene bazate pe cele postulate în carte. Cu timpul, cartea familiară militarilor, devine populară în rândul politicienilor sau oamenilor de afaceri. În ciuda titlului, Arta Războiului, stabilește strategii într-un larg spectru foarte potrivit administrației publice și planificării. Textele subliniază teoria bătăliilor, dar discută și diplomația, relațiile cu alte națiuni și măsurile vitale sănătății unui stat. Am ales din zecile de postulate ale cărții un număr de percepte care sunt de mare actualitate și azi.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Iată o selecție: Comandantul conduce prin exemplu, nu prin forță.

Trebuie să ai încredere în tine, numai așa vei câștiga.

Apari slab când ești puternic, dacă ești slab, prefă-te puternic Respectă-ți inamicul. Dacă e puternic, evita-l. Dacă are temperament, irită-l.

Prefă-te slab, el va deveni arogant. Dacă nu te ia în serios, nu-l cruța. Dacă forțele lui sunt unite, separă-le. Dezbină-i aliații.

Atacă-l când este nepregătit, apari când nu ești așteptat.

Suprema artă a războiului este să spulberi rezistența adversarului fără luptă.

Dacă mintea ta este hotărâtă, trupul tău va lupta fără oprire și fără multe arme.

Cavalerii victorioși întâi câștigă lupta, apoi merg la război, cei bătuți merg întâi la război și apoi caută să-l câștige.

Ca să-ți cunoști dușmanul, devino-ți ție dușman.

Pagina 15

Ține prietenii aproape, dar inamicul și mai aproape.

Chiar cea mai splendidă sabie va rugini în apă sărată.

Ocupă mintea dușmanului cu probleme la care se așteaptă și sunt conforme cu planurile lui. Având mintea ocupată, tu așteaptă momentul special - pe care el nu-l anticipă.

Victoria cere cinci ingrediente: va învinge cel care știe când să lupte și când nu, care știe să manipuleze forțe superioare lui, dar și pe cele inferioare. Va învinge armata care este străbătută de același spirit de la mic la mare. Va câștiga cel care, preparat pentru luptă, va surprinde inamicul dezorganizat.

Va învinge acel militar capabil care nu este supus voinței suveranului său.

Strategie fără tactică este cea mai rea cale spre victorie. Din contră, tactica fără strategie este zgomotul dinaintea înfrângerii.

Fii foarte subtil, chiar de neînțeles.

Fii foarte misterios, până la a fi neauzit. În felul acesta, vei dirija soarta oponentului tău.

Dacă inamicul este relaxat, agită-l. Dacă e sătul, înfometează-l. Dacă se așează la odihnă, fă-l să se mute.

Mișcă-te că vântul, aranjat fiind ca o pădure.

Atacă precum un foc, dar fii tare ca un munte. Dacă inamicul e puternic, evită-l.

Dacă moralul lui e ridicat, deprimă-l.

Dacă se odihnește, hărțuiește-l.

Caută-i slăbiciunea. Apari prin surpriză.

Când înconjori o armată, lasă o portiță deschisă. Nu presa disperații prea tare.

Construiește oponentului un pod de aur care să-i ofere o cale de retragere comodă.

Nu există țară care să beneficieze de războaie prea lungi.

Armata nu poate fi condusă după codul manierelor elegante.

Cel care este prudent și așteaptă un inamic imprudent, va fi victorios.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

●Cel ce luptă pentru victorie numai cu sabia nu este un general bun. ●Când este pace în lume, un om de bine își ține sabia alături de el. ● Invincibilitatea noastră depinde de noi, vulnerabilitatea inamicului, de el. ● Esențială în război este, deci, victoria, nu aparițiile prelungite. Iată de ce generalul care înțelege războiul, este stăpânul destinului poporului și arbitrul destinului națiunii. ● Când o pisică stă la intrarea unei găuri de șoareci, zece mii de șoareci nu îndrăznesc să iasă; când un tigru păzește vadul, zece mii de cerbi nu pot să-l traverseze. ● Dacă un general nu este curajos, el va fi incapabil să-și învingă ezitările și să facă proiecte mari. ● În război se pot produce o sută de schimbări în cursul unei etape. Când constați că este posibil, înaintezi; când vezi că situația este grea, te retragi.

A spune că un general trebuie să aștepte ordinele unui suveran în asemenea împrejurări e ca și cum ai informa un superior că vrei să stingi un incendiu. Înainte ca ordinul să vină, cenușa va fi rece. ● În general, a comanda mulți oameni e același lucru cu a comanda câțiva.

E o problemă de organizare. ● Ordinea sau dezordinea depind de organizare, curajul sau lașitatea, de împrejurări, tăria sau slăbiciunea, de dispunere. ● Să auzi tunetul nu înseamnă că ai auzul fin.

Pagina 16

gluma, adevărul la nativi e format din broasca țestoasă, pentru că cochilia acesteia nu poate fi spartă cu ușurință.

4. ADEVĂRUL (CONTINUARE) Adevărul și-a zidit casa departe de invidie și răutate. De pe cerdacele ei, se vede cerul și oceanul. Lumea lui e susținută, nu întâmplător Adevărul este frumos ca un cireș care s-a ca simbol, pe spatele broaștei țestoase, cea care trezit înflorit pe prag de miezonoptică și trăiește sute de ani, precum adevărul care face nostalgie de rai. Dar nu ar fi atât de mistic în parte din cosmologia fără de timp, care dă sărăcia noastră de cuvinte, dacă nu ar fi timpului gust de veșnicie și dumnezeire. întrețesut de corurile de albine ale celorlalte Un om cu sufletul în murdărie nu poate sta sfinte învățături ale nativilor. Floarea atât de în adevăr pentru că fecioria sufletului este delicată, lucrată de un bijutier care știa să cânte înțelepciunea inimii curate hrănită din ce este și frumos, face parte din adevărul despre om și mai pur și sfânt. Pământul adus din rolul lui în creația Marelui Poet. Ea are străfundurile apei de bizam (ondatra caligrafia întocmită din penița cu tuș de aur și zibethicus), șobolanul moscrat este pământ al dantelării petalice, dar în același timp ea ne cărui preț este jertfirea ta pentru altul, este învață cosmicul din noi pe litera de os a pământ sfânt pentru că adevărul nu poate înveșnicirii. Europenii s-au depărtat de sălășlui în minciună, egoism și lucruri spurcate. rădăcinile spirituale ale iudeo-creștinismului Un detaliu foarte criptic, aproape neobservabil, când vorbim de adevăr-om-natură. În Geneză, este despre extensia pământului ca geografie Dumnezeu creează lumea pentru om și i-o până la crearea lui Turtle Island, adică lumea dăruiește ca să aibă grijă de ea, ca un frate mai indienilor, actualul continent America de Nord. mare, de surioara sau frățiorii mai mici.

Pământul de care aveau nevoie toți Sintagma ”să stăpânească” natura ar trebui supraviețuitorii potopului trebuia adus de la interpretată ca un act de co-creație și cotemelia lumii, din fundul oceanului, prin jertfă părtășie cu Creatorul, omului aducându-i-se și jertfire. Este pământul adevărului adus de toate animalele prin față, urmând ca el sa le ondatra, pământ sfânt adus prin jertfire. Până pună numele, iar acest nume să rămână în în ziua de astăzi, acest șobolan moscrat e veac. Punerea numelui înseamnă legătura considerat sfânt în haghiografia nativilor și esențială între adevăr și punerea temeliilor lui nimeni nu are voie să-i facă vreun rău sau să-l gnoseologice pe piatra adevărului. Deci, omul, omoare. Detaliul trecut că vederea este că noul nu e creat să fie un ”outsider” al firii, un despot pământ se naște prin ritualul rostogolirii, adică și tiran al naturii, pe care în lăcomia lui să o stăruința întru adevăr. Este un pământ al Lumii distrugă, numitorul comun fiind distrugerea lui Noi. și bruierea neroadă a simfoniei divine scrisă în Vorbeam de o memorie colectivă a omenirii cheia sol, ca solie a nostalgiei de sacru și poesis. din care, când a apărut scrisul, s-au adăpat atât Atât în Geneză, cât și în cele Șapte Sfinte Ghilgameș, cât și Moise și legendele nativilor. Învățături ale Străbunilor, găsim aceeași idee a Ceva foarte interesant este că, în ”Mitologia reciprocității dintre om și natură, ca temelie și Românească” editată de Tocilescu în 1944, expresia a adevărului. Apa, broasca țestoasă, găsim o legendă similară cu a indienilor. Se omul și toate ale firii se zidesc și se suportă spune că demult Dumnezeu nu se afla în unele pe altele întru adevăr. Opusul adevărului, vrăjmășie cu Diavolul și uneori mergeau nu este numai schilodirea acestuia prin vorbă împreună. Odată au înnoptat pe o insulă și s-au mincinoasă și vicleană, ci și schimonosirea culcat pe o insulă. Dar Diavolul, ca și adevărului prin manipularea omului, prin frică în protogeneza cosmică voia să scape prin și dictatură, de a vedea prin adevăr ”partea vicleșug de Dumnezeu. Așa că s-a gândit ca leului”. Dacă nu avem o viziune clară, așa cum noaptea să-L rostogolească în apă. Cum au nativii prin armonia cantabilă a celor șapte Dumnezeu dormea buștean, Diavolul îl tot învățături, atunci ”adevărul umblă cu capul rostogolea, dar să-L înece pământul tot creștea spart”. Poate de aceea, dacă mi se permite și astfel a ajuns până la dimensiunile de astăzi.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 17

DUMITRU

ICHIM

Ca o paranteză despre șobolanul muscrat.

Cuvântul căutat prin dicționarele mele englezești în diferite limbi, inclusiv româna, mi-a cam dat de furcă. Noroc de Wikipedia care mi-a adus lumină. Știam ce înseamnă ”mosc” și ”rat”, dar nimic despre ”moskrat”. Ondatra e un animal specific continentului America de Nord. Cu toate acestea, a ajuns în România fugind din crescătoriile din Austria. De asemenea, îl găsim prin Delta Dunării, evadând din crescătoriile din Rusia. Paranteza închisă și pornim la drum pentru încă o învățătură din cele șapte ale nativilor.

Alexandru Cristian Elie Wiesel - sau despre imposibil Eliezer Wiesel nu mai este... A murit omul pentru care lupta pentru toleranță a fost totul în această viață. Trecut la vârsta adolescenței prin cumplita tragedie a istoriei, Holocaustul, Wiesel ne-a învățat că omul poate deveni cel mai mare inamic al altor oameni.

Lev Tolstoi spunea că trebuie să învățăm din comportamentul animalelor. Oamenii pot face un rău iremediabil și cumplit semenilor săi. Hannah Arendt spunea că secolul XX a fost unul absurd. Eu zic că a fost un secol al pasiunilor care au devenit arme letale pentru națiuni și popoare. Secolul XX a fost un secol al orgoliilor politice mărunte. Numai un astfel de comportament poate produce o astfel de hecatombă, o ambiție nemăsurată și ilogică.

Elie Wiesel s-a născut în orașul Sighet în anul 1928, la data de 30 septembrie, și a plecat dintre noi în anul 2016, la data de 2 iulie. Acest om a trăit în două secole cât alții în trei. A prins toate evenimentele majore ale planetei; Marele Război, Holocaustul, Războiul Rece, ascensiunea globalizării, renașterea și ciocnirea fundamentalismelor, dar și invazia, Europei.

Când vorbesc de invazie, mă refer la imigranții care, nevoiți de situația cumplită din țara lor, au fugit spre Europa. Europa i-a primit cu brațele deschise, dar aceștia au dovedit că nu doresc o integrare deplină, o pace și o toleranță.

Elie Wiesel a luptat pentru promovarea păcii și toleranței în lume, pentru ca astfel de nenorociri istorice să nu se mai întâmple. Ura trebuie să dispară dintre popoare. Elie Wiesel spunea că noaptea nu trebuie să dormim bine Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 18

dacă alți oameni suferă. Din păcate, nedreptatea este la nivel suprem în această lume condusă de interese mărunte și meschine.

Să nu transmiți o experiență înseamnă să o trădezi, ne învață Elie Wiesel. Acesta și-a transmis experiența prin cărți, interviuri, dar și prin modelul vieții sale. Muzeul creat în amintirea Holocaustul va fi o piatră de hotar în istoria României, țara patrie a lui Elie Wiesel.

Viața lui Elie Wiesel a fost o apologie a imposibilului. O adolescență curmată violent, urmată de dureroase amintiri peste care s-a așezat indiferența celor din jur. Elie Wiesel a trăit și a povestit despre imposibil - pacea, iubirea și toleranța între oameni.

Amintirea sa să fie eternă precum tragediile istoriei!

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 19

IUDAISM

Care este semnificația celor Doisprezece Triburi ale Israelului?

Cei 12 fii ai lui Iacov au mai multă semnificație decât se știe.

Fac parte din secretele Torei.

Iacov, căruia Dumnezeu i-a dat numele Israel, a avut 12 fii.

Prezentăm aici arborele genetic al casei lui Iacov (Israel).

Semnificația celor 12 fii are o corelație cu cele 12 luni dintr-un an și, la fel ca în fiecare lună, fiecare fiu avea o energie spirituală unică.

De asemenea, există 12 ore într-o zi.

Iată o reprezentare grafică a lunilor anului și persoana semnificativă lunii calendaristice.

Anul ebraic începe cu luna Tishrei, urmată de Chesvan, Kislev etc

Harta alăturată ne arată amplasamentul geografic al celor 12 triburi în Israelul antic.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 20

Despre prelucrarea metalelor.

Se folosește mult termenul de "revoluție", pentru neolitic. Revoluția presupune schimbări profunde și rapide, în societate. Foarte rapide.

Din păcate, schimbările aduse de neolitic nu au fost foarte rapide. S-au desfășurat în mii de ani. De acord, schimbările au fost profunde, deși (pentru o lungă perioadă de timp) agricultura era mai degrabă grădinărit. Neoliticul a adus ceramica, ce a ușurat mult viața omului și a îmbunătățit prepararea bucatelor. Și a schimbat modul de viață al vinatorilor.

Impunînd și așezări stabile sau semistabile.

(Migrație la câțiva ani, în același areal. Uneori pe aceleași amplasamente.) Și animalele au fost aduse pe lîngă case, domesticite sau semidomesticite. Însă adevărata revoluție o reprezintă cucerirea tehnologiei prelucrării metalelor. Și aici e vorba de o evoluție lentă, inițial, dar după începutul lent, dezvoltarea tehnologiei omenirii va exploda. Primele obiecte de metal apar (la noi) în neoliticul superior. (Boian, Precucuteni etc.) E vorba de aur și aramă (cupru). Faza următoare de dezvoltare a societății umane, de la noi, este "epoca aramei". (Numită de unii "eneolitic" Gumelnița, Sălcuța, Petrești, Cucuteni etc-.)

O fază de trecere de la neolitic, la epoca bronzului. De ce s-au folosit aurul și arama?

Pentru că se puteau găsi pepite de mari dimensiuni, la suprafață, cu metal aproape pur.

Fiind relativ moi, metalele respective puteau fi prelucrate prin batere la rece. (Martelare, ciocănire.) Topirea și turnarea apar după ce instalațiile de foc sunt stapinite de meșteri. Este de remarcat faptul că mai toate civilizațiile timpului utilizează metalele aproape simultan.

Cronologic, nu avem discrepanțe mari. Fără îndoială, unele triburi vor rămîne în urmă. Unii nu vor părăsi epoca pietrei decât tîrziu. (Ba și azi sunt triburi în mezolitic.) Alții vor rămâne la metalurgia neferoasă pină spre Evul Mediu etc.

Dar în linii mari, se poate spune că trecerea la epoca metalelor s-a făcut aproximativ simultan în spațiul euro-asiatic.

Aur egiptean Sau cu diferență de câteva sute, pînă la 1000 de ani. Pentru un preistorician, asta e o diferență minoră. Plecând de la această constatare, partizanii civilzatiilor extraterestre ce ne-ar fi vizitat, consideră că tainele metalurgiei ne-ar fi fost date.

Discutabil.

(Africa sud sahariana trece la siderurgie abia în sec. V i.e.n.)

Ajunși în acest punct, să facem o trecere în revistă a tipurilor de instalații de foc, utilizate în epocă. În primul rînd, e vorba de gropile deschise. Utilizate mult timp, chiar și în timpuri istorice mai noi. Pînă în Evul Mediu timpuriu. Într-o groapă deschisă, temeratura medie este de 300-400 grade Celsius.

Trăsătura caracteristică este că nu e o temperatură distribuită uniform. În unele puncte e maxim (sau peste, se poate ajunge și la 1000-1200 grade), în altele 2-300 grade.

Evident, temperaturile maxime nu sunt păstrate timp îndelungat. Dar lutul are memorie și înregistrează temperaturi mari, ce pot produce chiar vitrificarea parțială. Oalele arse în gropi deschise au o culoare neuniformă, ușor de recunoscut. Cuptoarele cu o singură cameră de ardere. (Și o singură gură de alimentare/evacuare.) Sunt de două tipuri: în pămînt cruțat sau zidite din chirpici. Ultimul tip, se poate și înălța de la sol, pe suporți de piatră. (În România, a fost folosit intens la țară.

Fiecare gospodărie avea unul, pînă prin anii '60. Ultimele, văzute de mine, au fost în anii '80, pe Valea Mostistei și Dobrogea. Erau cuptoarele în care se cocea pâinea de casă, cozonacii, plăcintele și ce mai avea gospodina.) inel de aramă

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 21

Indiferent de tip și de mărime, nu pot dezvolta mai mult de 600 grade Celsius. Poate doar punctual, pentru o scurtă perioadă.

Cuptoarele cu două camere de ardere. Sunt de două tipuri. Cu picior central și fără. Sunt cuptoare elaborate, care au un focar și deasupra o cameră pentru ceramică. Separate de un grătar, prin care trece aerul cald. Au coș de evacuare, uneori foarte înalt, ceea ce i-a făcut pe unii să le compare cu furnalele. Greșit. Ating 1200 grade Celsius. Această garnitură tehnică, a fost experimentată de un cercetător britanic la începutul anilor '50. Cu măsurători exacte.

Alexandru Vulpe a introdus rezultatul cercetărilor în literatura română de specialitate, în a doua jumătate a anilor '50. Mulți tineri colegi, din anii '80-'90, vorbeau de siderurgie etc., fără să știe care era zestrea tehnică a epocii și nici nu cunoșteau procesele tehnologice.

Mde, articole "vechi", ce nu mai meritau atenție... (Nu discut de sistemele de suflare a oxigenului peste flacără. Schimbă datele problemei.) Deci omenirea, a învățat să prelucreze la rece metalele neferoase moi.

Ulterior, a început să le topească și să le toarne în tipare. (Inital monovalve.) A fost o legătură directă între punctul de topire al metalelor și instalațiile de foc deținute. Epoca aramei a durat mult timp. Saltul la bronz s-a făcut probabil accidental. E de menționat că primele bronzuri au fost aliaje naturale. Omul a deprins mai tîrziu tehnica alierii a două sau mai multe metale, pentru a obține un material nou, superior. Bronzurile -preistorice- sunt de două tipuri: cu arsenic și cu staniu. Bronzurile arsenicate sunt mai ales în Caucaz. Și de aici, prin nordul pontic, pînă la noi. Metalul strategic în epocă nu era cuprul, abundent mai în toate microzonele Mediteranei și a zonelor învecinate. Metalul rar, și foarte căutat, era staniul. Cositorul era metalul "strategic" al epocii. Următoarea etapă, pe care puțini o cunosc, a fost a bronzului martelat. (Ciocănit.)

Bronzul martelat era mai rezistent decât fierul moale. Abia acum, se prelucrează meteoriții de fier, căzuți din cer. (Bogați în nichel, nu rugineau.) Pentru că acum oamenii știu tehnologia necesară. Fierul este o noutate absolută în domeniu. Siderurgia este o ramură nouă în epocă. Începea cu colectarea minereului, prelucrarea lui și obținerea fierului

(moale). Abia apoi, barele de fier erau prelucrate și transformate în arme sau unelte.

Hitiții au dominat zona lor, pentru că stapaneau aceste meșteșuguri.

După prăbușirea lor și a Troiei, siderurgia se răspândește fulgerător în toată lumea antică. Secretul tehnologic a fost divulgat.

(Se pare că dorienii nu erau doar foarte bine organizați. O societate militaristă, pregătită și antrenată permanent pentru război.

(Spartanii.) Ci și pentru că aveau arme de fier, superioare.) Totuși, bronzul martelat era mai tare ca fierul moale. Acest lucru face ca utilizarea bronzului să fie foarte mare, în continuare. Din anul 1200 (BC) pînă în anul 800 (BC) avem de-a face cu epoca fierului "moale". În această perioadă, descoperim puține piese de fier și mari -foarte maridepozite de bronz. Putem spune că "industria metalurgică" europeană - a timpului - era cantonată în Transilvania.

(Cele mai numeroase și mai mari depozite ale timpului.)

Asta pînă prin anul 800, când meșteșugarii (în limba greacă veche "demiurgoi", "creatori") au Tun de fontă

reușit să descopere și să stăpâneasca procesul întăririi fierului. Apare oțelul. Ocazional, avem arme din oțel și înainte. Dar puțini meșteșugari stăpîneau procesul. Și nu știau să obțină în mod constant, "fier tare". Abia spre 800 (i.e.n.) se generalizează procedeul și meseriașii știu ce să facă. Fonta a fost descoperită în jurul anului 1400. (e.n.) (A.D.) Nevoia de oțel era tot mai mare. Napoleon va institui un premiu pentru cel ce descoperă o metodă facilă de a obține oțel

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 22

în masă. În cursă s-au înscris mulți industriași ai vremii. Inclusiv un german, numit Krupp. El nu avea să reușească, dar fiul lui -și copiind de la englezi - va reuși. Și ce reușită...Oțelul ieftin, industrial, avea să fie o noutate la Crystal Palace. Prima expoziție universală organizată la Londra, în 1851. Modestul stand al lui Krupp avea să aibe o mulțime de obiecte de oțel, printre care și un tun. Primul tun de oțel, admirat de tinăra regină Victoria.(În excelenta sa lucrare -"Acasă"-, Bill Bryson declară că primele tunuri de oțel au fost făcute de britanici. Eroare. Primul tun de oțel a fost făcut de Krupp, expus la Crystal Palace. (Si prima baterie tot el a produs-io si vindut-o.) Lucra la el de foarte mult timp. Se spune că l-ar fi făcut singur, piesă cu piesă. Cum pe atunci alerga prin toată Europa, să-și vinda produsele, nu cred că a avut timp. Dar așa e legenda. Vedeți la William Manchester, "Armele lui Krupp".

Greșeala lui Bryson, orbit de admirația sa față de Anglia și istoria sa - și nu-l pot condamna, și eu am unele accente anglofile (tradiționaliste, evident) -, ne arată că și în soare sunt pete...

Toți greșim, dar trebuie să mai și recunoaștem greșelile. Urmează un șir de descoperiri: convertizorul Bessemer, cuptorul SiemensMartin (proiectat pentru obținerea sticlei, de fapt) și industria se mută pe un nou sistem, mult mai ieftin și productiv: fontă, oțel.

Tehnologiile ințiale preistorice, antice și medievale... sunt uitate. Doar unii istorici le mai știu. Dar nu toți. (Mai ales la noi.)

(P.S. În anii '70-'80 ai secoului XX, americanii au organizat o echipă pluridisciplinară arheologi, siderurgiști, chimiști- și au trimis-o în Anatolia. - Finanțând, cercetările, normal.

Nu i-au trimis pe banii lor, cum au făcut românii cu mine. S-a cercetat un cuptor hittit de reducere a minereului de fier. S-a reconstituit instalația și procedeul tehnologic. A rezultat un brevet pentru fierul "moale", fără faza fontei. Utilizat în obținerea de oțeluri înalt aliate.)

Deci, și areologia poate fi utilă economiei moderne.

Oțel modern

Almanahul Poeziei de Război https://www.amazon.com/AlmanahulPoeziei-Razboi-Romanian-Grauenfels...

Pe AMAZON.com, livrare imediata

TEXT DE MIRCEA MUNTEANU ZIS "MONGOLU"

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 23

ANTIMETAFORE

ELSA DORVAL TOFAN Comunicări Cu infirmierii vorbesc limba infirmată, Cu vânzătorii, limba vândută, cu bețivii, Limba băută, după cum cu artiștii, limba Clovnească dacă-i circ sau limba poetică Dacă sunt poeți, urmând algoritmul, dacă Tractoriști, limba tractată, soldați, soldată.

Cu tine vorbesc o limbă înținată, un fonem De susținere cu care te strig repetitiv duios....

Clandestin, sabotaseși formula comunicării Realizez atonic că vorbeai o limbă moartă.

Critica criticii Poezia se scrie în diferite feluri de către oameni Pe care anecdoticul lumescului îi numește poeți Apoi se citește de către oameni care scriu și ei Sau nu, de către oameni care scrutează textul, Obsesia celorlalți, să zicem, specialiști în scris Care nu scriu diferit, scriu zdrobiri, un fel de Analiză binom, un calcul ce dă mereu la fel.

Acești zdrobitori caută printre scrieri marea Întoarcere înăuntru, enunțarea și elementul Meta mai ales denotația în roluri, doar-doar Îi vor prinde pe cei ce scriu cu ceva conotații.

Deci spuneam că poezia se scrie ca viața, pe Direct, sinucideri, mers la mare, nunți, filme Din ce în ce mai alb-negru sau se poate tricota Rigorosus, podoabă de sensuri, niciodată la fel. În realitatea magică poezia pare suprarealistă În totalitarismul realității scrisul este încercat Poezia se poate icni sau striga, se poate orice Pentru că este un chiriaș demn de-o sinecură Pe viață și moarte, se poate purta ca parfumul La modă în vara asta, se poate pune la o parte Pentru iarna grea ca lutul, poate să placă, să nu Placă, dar chiar strivită de ne-simțirea noastră Scrisul acela, textul acela pulsează în ventricule Pe cadență în doi timpi, tango nomad de cartier Sau de salon, drag poem, cine să te zdrobească?

Circulația în natură Dacă m-ar întreba pe mine ce aș vrea să fac Aș răspunde fără nicio ezitare: să împart cu Voi tot restul zilelor mele, restul poemelor,

Visele lor, cu un kir royal și un saumon fumé.

Vi le-aș da, vi le-aș lua ca să pot să suflu peste Ele toată patima benignă, să le păstrez un timp În gelatina sufletului meu topită de principiul Antiinflamator-durabil al regăsirilor trainice și Tot așa, asta aș face poemelor mele, le-aș învăța Circulația liberă în natură, fără temeri, fără teamă.

Concluzie 1 Poate ar fi fost mai bine să nu te fi auzit Clar și răspicat, între timpan și nicovală.

Poate ar fi fost mai bine.

2 Mă uit la tine, îmi semeni într-un fel static Un fel de echilibru între funambulii twist În pauza dintre trunchi și gât.

3 Tu nu cicatrizezi pe steril, nu cicatrizezi.

Rană înflorită în anelide zemoase și roz Pari mulțumit, pari bine?!

4 Un fel de je m’en fous pe trompetă și harpe Tăvăluguri de prieteni, ceva ibovnice tinere.

Poate e nevoie de un punct.

Bate la ușă!

Dalai Lama spunea că neliniștea se tratează Cu calm. Calmul nu este indiferență.

Dalai Lama spunea că ezitarea e începutul Fricii. Frica poate fi afecțiune… poate?

Prin urmare nu șovăi să circuli prin encefalul meu Fără îndurare, cu mocasini moi. Bate la ușă: Tac-Tac, Toc-Toc, Toca-Toc! Intră sau fugi…

Fugi?

Despre libertatea cuvintelor Nu. Nu mai putem lăsa cuvintele la zbenguială, Libere printre razele de soare, fără protecție, (Măcar 60), pălărie din paie, ochelari fumurii.

Pândite sunt de melanomul intenției strategice, De celulele manipulatoare care par corecte, dar Nu sunt. _____________________________

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 24

Primul mare război cunoscut Darrell Stanley Întrebare: - Când a fost primul război din istoria omenirii? Singura modalitate de a răspunde la această chestiune este căutând prima bătălie înregistrată din istoria umană. Primul război înregistrat în detaliu a fost între Lagash și Umma în anul 2450 B.C .

Există o inscripție cioplită pe o stelă numită Steaua Vulturilor. Vedem pe regele din Lagash conducând o armată sumeriană formată în principal din infanterie. Pur și simplu nu se cunosc mai multe detalii.

O bătălie mai documentată este lupta de la Megiddo (în secolul al XV-lea BC) purtată între forțele egiptene aflate sub comanda faraonului Tuthmosis al III-lea și o mare coaliție rebelă a statelor vasale canaanite conduse de regele din Kadesh. Este prima bătălie înregistrată cu detalii relativ fiabile.

Megiddo este, locul în care are loc prima utilizare a arcului cu săgeți și prima dată când se număra pierderile de vieți. Toate detaliile bătăliei provin din surse egiptene - în primul rând scrierile hieroglifice din Sala Amintirilor din Templul lui Amon-Ra de la Karnak, Teba (acum Luxor), făcute de către scribul militar Tjaneni.

Armata egipteană: 10.000–20.000 ostași / 1.000 de carete, 10.000 de infanteriști, oarecare cavalerie.

Armata canaanită: 10.000–15.000 ostași / 1.000 de carete, 10.000 de infanteriști.

Thutmose a atacat pe un traseu central pe un

teren foarte accidentat și răzbate. Canaaniții au fost prinși în flanc. Armata egipteană a avut inițiativa și a rămas, de asemenea, în formație.

Canaaniții au fost presati după o bătăie serioasa și s-au retras în Megiddo. Pierderi egiptene: 4.000 de morți, 1.000 de răniți.

Pierderi canaanite: 8.300 uciși, 3.400 capturați.

Vechea relatare egipteană indică data bătăliei ca a 21-a zi a primei luni a celui de-al treilea sezon, a anului 23 al domniei lui Thutmose III. S-a susținut că acesta a fost 16 aprilie 1457 BC, conform Cronologiei de mijloc*, deși alte publicații plasează bătălia în 1482 BC. sau 1479 BC. Egiptenii au împins forțele canaanite, care au fugit în siguranță în orașul Megiddo.

Acțiunea a dus la un lungul asediu la Megiddo.

Restabilind dominația egipteană în Levant, Tuthmosis al III-lea a început o domnie în care Imperiul egiptean a atins cea mai mare întindere.

Cu siguranță au existat războaie înainte de acesta dar Megiddo este primul război documentat. Datorită naturii civilizației noastre timpurii, este foarte puțin probabil să existe multe bătălii ca aceasta în jur de 5.000 Bc., de exemplu. Statele orașelor antice pur și simplu nu aveau resurse pentru armate la fel de mari ca acestea înainte de 3.000 BC. Pur și simplu nu știm. Chinezii și Sumerienii au avut foarte probabil bătălii la fel ca Megiddo cu o mie de ani mai devreme, dar nu au înregistrat evenimentele.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 25

Cronologia de mijloc este o cronologie a bronzului din Orientul Apropiat și a epocii timpurii a fierului, care fixează domnia lui Hammurabi în 1792–1750 BC și invazia Babilonului în 1595 î.Hr.

Harta atacului de la sud de Megiddo

DE VORBĂ CU IGITUR (LEGEA GESTULUI DE OMENIE) Ioan-Mircea Popovici

Veste bună precum ţuica de prună...

La tata-n gospodărie, purcica americana a fătat cinci purcei, în ianuarie Scrie la el în jurnal.

Nimic despre jobene, politichie, partide, ieşiri în stradă, îmbulzeală, prostie, şmecherie, afaceri murdare, arestări, ameninţări, cutremure, dezastre,… Arădeanu, ardeleanu Marian Marin Rică nu ştia să zică, râu, răţuşcă, rămurică, Mediterana, rana, pana, pălărie, jucărie, mingiuţă, păpuşică, graur,cioară, coţofană, porumbel găină, blană, Dardanele, zorzonele, Myka,Lica, Aurica, zglobia, zgârcita, frumoasa, urâta, capra, măgarul, oaia, ciobanu, pitica, bâta, ciomagul, câinele, măgarul, samsarul, paharul, vinul, secărica, pălinca, poşirca, băşica,porcul, găina, cocoşul, răţoiul, butoiul, câinele, cioara. Timişoara, dincolo detoate cele, dintr-o mie de belele, şapte, şase, cinci ori patru parcă-n barcă stau pevaluri căutând cărări, ferestre, ramuri, maluri, acolo, piaţeta Casinoului Constanţei, portul, cortul, Kilipirim, farul, faleza, protipendada, scalda, salvamarul, fotograful, fotografiile, pictorii, picturile, poeţii, domnişoarele, Miţa biciclista, Fane spoitorul, chiorul, coate, rogojina, bagă,scoate, fură, criblură, armură, plasă, fustiţe, pipiţe, bretele, izmene, chiloţi, hoţi, elastic, mingiuţe, ringhişpil, tot tacâmul, arlechin, jongler, jonglerie, galerie, păpădie, pălărie, pasarelă, umbrelă, înghesuială, pandemie, interdicţii, dicţii, actriţa, fiţoasa, Mimişor, ulcior, uşor, picior, picioruş,urcuş, suiş, Criş, pietriş, plop, stejar, salcie, alun, prin, prune, cais, caise, agrişe, lămâi, gutui, lapte, brânză, ouă, rouă, cinşpe, paişpe, nouăjnouă,c rustă, fustă, maieu, hinteu, trăsură, rezerva geometriei sentimentale/ puterea punctului fata de cerc/ ţestoasa, casa,aleasa, căpiţa, căpriţa, viţa, de aici, prin toate cele, gânduri, vise, alunele, acadele, balonaşe colorate, soldăţei, boxieri, pingele, nebunaticiicopii, cărţi postale, fotografii, scrisorele, tarabe, găluşti, caşcaval, urdădulce, pâinişoare, oi, mioare, măgăriţe, cai, crăiţe,

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 26

aluniţe, văduvele, treifetiţe, sălcii, lebede, scatii, porumbei ciori, schiori, patinatori, poliţai,argaţi, făclii, manechine, balerine, arlechine, juguri, jucării, păpuşi, pluguri,furci, torcătoare, povestitoare, caiere, nori, vânt, furtună, cer senin, noapecu lună, scene, arene, circul, teatrul, pieţarul, cine-n centru el, măgarul,pălăria, armăsarul, barmanul, capra, samsarul, panglicarii, marinarii, barbugii, trişori, dresori, chei, formule, teoreme, scheme, leme, cinci dileme, foşnet, valuri, baluri, mese, scaune, şapte mirese, trese, grade, amirali, generali, căpari, soldaţi, gradaţi, amânaţi de azi pe mâine, mincinoşi minţind de-o pâine, poimâne de-o fi să fie, îmbrăcăm de-o poezie, manechinul din lemnde gutui şi ne punem pofta-n cui, zic şi eu, nu dau cu parul Sunt ciobanul cu măgarul / Şi cu mia de mioare /Cobor de la munte la mare,... Cântecele cad din cer/Drept pe cercul cu mister/ Cel din care iau un punct/ Si-l arunc la Infinit/Rezerva geometriei sentimentale / Puterea punctului fata de cerc / Țestoasa, casa, aleasa, capiţa, capriţa, viţa, Arădeanu Ardeleanu, de aici, prin toatecele, gânduri, vise, alunele, acadele, balonaşe colorate, soldăţei, boxieri, pingele, nebunaticii copii, cărţi postale, fotografii, scrisorele, astăzi, mâine, poimâne, televizorul, vizorul, contorul, autorul, coautorul, tizul, roaba, automobilul, telefericul, plaja, vraja, porumb fiert, şezlonguri, cerceafuri colorate, albăstrele, zorele, porumbei, turturele, vrăbiuţe, măslini sălbatici, boschetari, aurari, tocilari, sacagii, măgari, pescari, barbugii, argintari, şmenari. Restul te las pe tine să zici la cules de urzici,…

Mă caut la tata-n jurnal. În focul din vatră ardeun butuc de poveste...

"Prudens futuri temporis exitum caliginosa nocte premitdeus ridetque, si mortalis ultra fas trepidat. Quod adest memento " Se-nvârt comorile în mine, cuvinte scrise din păreri Pe care clipa le atinge lăsând în ele trei plăceri Plăcerea gândului ce ţine cuvântu-n clipa de acum Când versul iese din străfunduri precum un

rotocol de fum Mă ţin de ziua-n care gândul trecea prin casa de la ţară Găsind în mine o comoară în care iar devine iară Şi-n care şi-i precum îndemnul unei conjuncţii ce şi cum Sămânţa visului albastru ce din atunci face acum Nu zic nimic de nemurire şi nici de ce-o mai fi să scriu Pun lucrurile în pictura cu moştenirea tată fiu Nu inventez o roată nouă, am roata mea de amânări Făcută dintr-un i sălbatic găsit în cele 7 zări De la litera i ni se trage povestea tridentului imposibil Cu care noi ne jucam şi ne făceam invizibili Când ne jucam de-a ascunselea Pe ici, pe colo Prin grâu, prin porumb, prin secară În pod, în mansardă , sub scară În subterana lui Dostoievski În Tunelul lui Ernesto Sabato Şi-n dialogurile lui Platon Cu care ajungem în Infernul lui Dante De la litera i şi de la cântecul cucului Care te cheamă la umbra nucului Şi nu numai acesa Mai este şi cucu dulapului cu 5 uşi Şi multe altele Toate acestea au o limită Pe care o stabileşti tu, Igitur Mai vedem noi, ai zis tu Aducându-mi aminte De vorba lui Ismat Beg din Islamabad Şi de Pompy, omul cheie-n biblioteca Institutului de matematică De sala de împrumuturi şi de lectură De toţi oamenii aceea cuminţi Chitiţi pe teoreme şi leme Lega gestului de omenie fiind lema de bază Cea care spune: Fie gestul cât de mic, tot mai mult decât nimic

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Constanţa, luni, 2021

Pagina 27

MIHAI BARBU RAMADAN - ISRAEL 13 APRILIE - 12 MAI 2021 Ierusalim, cartierul musulman, trei dimineața.

Strazile orașului vechi sunt liniștite. Ici colo o pisică care cauta in gunoi, se aude un bebelus plângand, pasii unei patrule. Iluminatul exterior incepe sa scada. Orașul vechi inca doarme. În depărtare, un sunet înăbușit de tambur, care se apropia. Și împreună cu toba, strigătele: -„O, bătrâne, unește eternul”; „O, bătrâne, spune că Allah este singurul”. Îmbrăcați în haine groase din cauza frigului, cu un sentiment de misiune în inimă, membrii grupului de trezitori, cei ce au grijă să trezească credincioșii, se plimbă pe străzile orașului vechi, ridicând credincioșii din paturi pentru rugăciune și masa de dinaintea începerii postului.

Pentru a nu începe postul pe stomacul gol. Și așa... o luna întreagă. Dar înainte, musulmanul se spală, apoi familiile se adună în jurul meselor. În unele case, doar adulții mănancă. Masa este modestă dar hrănitoare: brânză albă sau galbenă, cârnați, pite și câteva salate. Doar câțiva mănâncă orez și carne dimineața; majoritatea păstrează plăcerea pentru masade seară, masa de rupere a postului, cum se spune. “Laudă lui Dumnezeu care ne-a dat mâncarea”. Apoi familiile se grăbesc la rugăciune Mare , majoritate spre Moscheea Al-Aqsa de pe Muntele Templului. Obligația este să se facă pelerinaj la Meca dar nu anul asta. De aceea cel puțin odată în luna Ramadan, credinciosul trebuie să ajungă la Moscheea al Aqsa.Israelul permite unui număr de 20-30.000 credincioși din Gaza să ajungă la rugăciune și un număr mai mare din West Bank – autoritatea Palestiniană. Accesul pe esplanada moscheilor trebuie să fie cu permis de trecere, celor ce nu au fost angrenați în acțiuni teroriste. De regulă maturilor peste 35-40 de ani. Chiar și cei care nu se roagă - simt Ramadanul. Această este luna în care Coranul a coborât asupra credincioșilor; Această este luna în care Mahomed a condus grupul de credincioși la prima campanie de război - Bătălia de la Bader, desfășurată în anul 624. Postul durează pe tot parcursul orelor de zi. Este luna de post, dar afacerile continuă că de obicei. La șase dimineața, zeci de mii de muncitori se adună la toate punctele de trecere spre Israel, sau deschid propriile afaceri în orașele arăbești din Israel sau din

Cisiordania. Este mare dorința de a lucra în Israel căci salariul zilnic pentru un lucrător necalificat este de aproximativ 100 sekeli, iar în orașele din Cisiordania și Gaza, va primi doar aproximativ 30 sekeli. Concurența este dură.

Fiecare camionetă a unui antreprenor evreu care oprește pe piață este imediat înconjurată de zeci de muncitori. Toată lumea vrea să aducă mâncare familiei lor pentru masa de la sfârșitul postului. Între timp femeile ies la cumpărături și pregătesc masa de seară. Ca și la evrei, sărbătoarea se termină la asfințitul soarelui Restaurantele sunt pustii. Nici oamenii care fumează nargila nu sunt văzuți în public. Practic, fumatul este interzis în timpul Ramadanului, iar cei care nu respectă, o fac pe furiș. Peste 160.000 de palestinieni trăiesc în Ierusalimul de Est, aproximativ 150.000 dintre ei sunt musulmani. Mulți sunt din Hebron. Ei sau strămoșii lor au venit la Ierusalim în mai multe valuri de imigrație, de la începutul secolului până în zilele noastre. Cinci seara. Se apropie. Se așteaptă cu nerăbdare sfârșitul postului.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 28

Cu aproximativ o jumătate de oră înainte de apus, magazinele se închid după ce cam de la prânz au scăzut treptat prețurile. Precupeții cu coșurile goale urcă în taxiurile de serviciu către satele lor.

Orașul pare că se închide, iar rândurile de mașini fac blocaje lungi spre suburbiile din nordul și estul orașului. Toată lumea vrea să fie alături de familie la sfârșitul postului, să ia parte la masa festivă. Dar marea sărbătoare este la sfârșitul lunii postului de o lună, în Eid al-Fitr. În Ramadan, după obicei, fiecare bărbat merge să-și viziteze părinții, fiecare frate fratele său și, cel mai important - surorile sale căsătorite; Căci chiar dacă te-am lăsat unei familii străine, ești totuși sora noastră." Copii primesc haine noi, cartierul se împodobește cu beculețe, lampioane și semilune aurii Tunul Cimitirul musulman, cinci seara. Rajai Sanduka așteaptă, de asemenea, sfârșitul postului. Sanduka așteaptă sfârșitul postului și tot orașul îl așteaptă pe Sanduka. El este tunarul care anunță încheierea postului zilnic prin tragerea unei obuz din tunul de modă veche de pe movila din cimitirul musulman. La ora cinci, parchează mașina pe stradă Salah aDin și face pași măsurați către tunul ruginit iordanian, care se află în vârful dealului cimitirului. Bunicul său, spune el, a tras din același loc dintr-un tun otoman, care se află acum într-un muzeu de pe Muntele Templului. În vremea tatălui său, noul tun iordanian a fost plasat în locul său. De fapt, Sanduka nu mai trage cu tunul iordanian, ci aprinde un fel de grenadă. Sanduka așteaptă și se uită la ceas. În fiecare zi ora se schimbă. Trec mai puțin de zece secunde de la lovitură tunului, și în zecile de moschei din oraș se aud difuzoarele cu chemarea la rugăciune. Din Cartierul musulman și Muntele Templului până la Silwan, Abu Tor și Maras al-Amud, -"Mare este Dumnezeu. Vino la rugăciune".

Dar foamea e și mai mare…puțini ajung la rugăciune, majoritatea încep masă de familie.

Iftarul a sosit și odată cu acesta, bunăstarea.

Sanduka mănâncă o vafel în timp ce coboară din dealul tunului, aprinde o țigară și se duce acasă.

Ierusalimul, cel mai sfânt oraș din țară, este și cel mai sărac; Și orașul vechi, în special

Cartierul musulman, este cea mai săracă parte a acestuia. Aproximativ 20.000 de oameni locuiesc în cartierul musulman, în trei cartiere principale: Baba Hutta în nord-est, Saadiya lângă el și cartierul Valley, stradă Elwad și străzile care se despart de acesta. Fiecare dintre aceste cartiere are sub-cartiere. Toți sunt săraci și înghesuiți. Dar toată lumea vine la Muntele Templului. Bolnav sau sănătos, căsătorit sau singur, educat sau ignorant. Toată lumea mănâncă masa de Ramadan, țipând la femeile casei, buimacite și cerând un alt fel de mâncare.

Echipele TV din statele din Golf vin să filmeze atât masa, cât și rugăciunea de noapte.

Spectacole Teatrul Al-Hakwati, ora 21:00 - activitatea culturală din nopțile de Ramadan este deosebit de animată. În cele două teatre ale orașului, al-Hakwati care înseamnă numele povestitorului, și care astăzi se numește Teatrul Național Palestinian - și al-Qassaba, se joacă piese, se proiectează filme și se produc trupe.

Mulțimea nu este mare, atât din cauza carantinei Corona dar și filtrului autorităților israeliene. Unele dintre spectacole sunt transmise în direct la radio palestina, iar altele sunt filmate la televiziunea palestiniană.

Critica Israelului este aproape necesară în aceste piese de teatru. La fel ca restul palestinienilor, ei cred că Ierusalimul de Est ar trebui să fie capitală statului palestinian. Dar nu se grăbesc. În cea mai mare parte, o duc bine cu cartea de identitate albastră israeliană, cu Asigurările Sociale, cu serviciile municipale, cu nedreptățile israeliene, care par relativ rezonabile față de forțele de securitate din teritorii sau Gaza.

Este deja târziu, în piața de bumbac, lângă una dintre porțile din sud-vestul Muntelui Templului, un cor de șeici izbucnește cu putere.

Membrii familiei Deweich, care sunt cunoscuți pentru vocea lor cântă versuri coranice, cântece sfinte, laudă Ramadanului.

Zeci de copii s-au jucat toată ziua și au primit dulciuri și cadouri. Sunt frânți de oboseală.

Se culcă. Încet-încet îi urmează și maturii… se despart cu urarea “Venerat este Ramadanul”, la care răspunsul „Dumnezeu este cel mai venerat dintre toți”.

RAMADAN MUBARAK !

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 29

MAX BLECHER

vieții sale. I se recomandă sanatoriile din localitatea Berck-sur-Mer, pe malul oceanului DORIS MIRONESCU Atlantic, unde se internează imediat, rămânând peste trei ani acolo. Tratamentul consta în imobilizarea la orizontală, cu torsul acoperit de ghips; ocazional, i se făceau puncții pentru a Max Blecher este un scriitor a cărui goli abcesele apărute sub piele, uneori trebuind vogă mondială crește într-un ritm susținut. operat datorită complicațiilor survenite. Se Cărțile lui au apărut traduse în 13 limbi, pe trei adaugă la aceasta situația sa ca tânăr (aproape continente. Astăzi, Blecher a intrat în etapa un adolescent) care dorește să se definească pe consacrării canonice depline și a atins un statut sine însuși altfel decât prin boala care-l universal. Scriitor român de etnie evreiască, a afectează, de exemplu ca scriitor. Printre cărui operă a fost scrisă în anii 1930 și a numeroase lecturi literare și filosofice, el se cunoscut o răspândire mondială în special împrietenește acum cu Pierre Minet (1909începând cu anii 2000, Blecher este produsul 1975), suferind ca și el, poet și romancier din de lux al avangardei literare românești și un cercul suprarealist disident al revistei „Le autor care trăiește dincolo de voga trecătoare Grand Jeu”, cu care va întreține o vie a acesteia, impunându-și profilul unic în corespondență. Prin Pierre Minet va face conștiința cititorilor nocturni de astăzi. El a Blecher cunoștința epistolară a lui André făcut parte dintr-o generație strălucită, care i-a Breton (care îi va publica un poem în „Le dat pe E.M. Cioran, Eugène Ionesco, Surréalisme au service de la révolution”), a lui Mircea Eliade și Mihail Sebastian; în Léon-Pierre Quint, iar mai târziu a lui Charlesaceastă prestigioasă serie, el este romancierul Albert Cingria. Unii biografi menționează și o vizionar al unor experiențe majore, intense și corespondență a scriitorului român cu André fascinante. Și profilul său de scriitor este Gide și Martin Heidegger; deși n-am identificat particular, în această generație și în afara ei. încă aceste scrisori, cunoașterea și aprecierea Este un avangardist melancolic și un confesiv calificată a scrierilor celor doi de către Blecher minat de susceptibilități existențiale profunde. este multiplu atestată. După șederea la Berck, Un analist al bolii ca realitate crâncenă, iar nu urmează o nouă încercare de cură în stațiunea ca metaforă de gust îndoielnic a condiției elvețiană alpină Leysin, unde rămâne timp de umane, dar parcă mai mult un vizionar obsedat un an, din ianuarie 1932 până în mai 1933, cu la de coerența între ele a fantasmelor sale. fel de puțin succes. În țară va mai sta un an în Elemente de biografie sanatoriu pe malul Mării Negre, la Techirghiol, Născut la Botoșani, pe 17/30 septembrie până în mai 1934, dar neputând să se vindece 1909, el a locuit cea mai mare parte a vieții în se va hotărî să revină în casa părinților săi, la orașul de reședință al părinților săi, Roman, în Roman, și să-și scrie cărțile, oferindu-și astfel o estul României. Tatăl său era un prosper revanșă, pe care altfel nu părea s-o poată negustor de porțelanuri într-un oraș cu o mare obține, asupra bolii. comunitate evreiască, cum erau multe în Înțelegând natura literaturii pe care o Moldova de până la al Doilea Război Mondial. scria, Blecher s-a apropiat de scriitorii Era de așteptat ca, în acest mediu, Max să își avangardei din România: l-a contactat cultive pasiunea pentru literatură la adăpostul epistolar, încă de când se afla în sanatoriu, pe unei profesiuni liberale oarecare. Și întrliderul „radicalilor”, poetul Sașa Pană, iar în adevăr, el se pregătea să devină doctor, 1934 s-a împrietenit de aproape cu poetul Geo înscriindu-se la studii universitare de medicină Bogza, unul dintre cei mai spectaculoși autori în Franța imediat după bacalaureatul susținut ai deceniului, care se remarcase în ochii în 1928. Însă la puțin timp după sosire, tânărul publicului, dar și ai procuraturii extrem de de 19 ani află că este bolnav de tuberculoză pudibonde, cu volumul său protestatar intitulat osoasă, că coloana sa vertebrală este atacată și Poemul invectivă (1933). Cu ajutorul lui Geo că trebuie să caute îngrijire urgentă într-un Bogza și-a publicat Becher romanul Întâmplări sanatoriu specializat. Se va îmbarca într-o luptă în irealitatea imediată la începutul anului cu boala care va dura 10 ani, adică tot restul Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 30

1936. Este o carte a copilăriei și adolescenței, a experiențelor dramatice de cunoaștere într-o lume provincială, dar aproape magică, în care obiectele sunt mai elocvente decât oamenii, iar absurdul este un vizitator permanent.

Biograficul este în mod constant pus sub semnul întrebării, refuzat și din nou interogat, miza cărții find nici mai mult nici mai puțin decât găsirea sensului propriei vieți. Din acest motiv, Întâmplări în irealitatea imediată poate fi și chiar a fost apropiată de încercările autobiografice și romanești ale avangardiștilor francezi, Nadja a lui André Breton și de L’age d’homme a lui Michel Leiris. Reacțiile critice la apariția cărții au fost foarte favorabile în România anului 1936, cartea fiind salutată în presă de nume cunoscute, dar mai cu seamă de Eugen Ionescu, viitorul dramaturg absurdist, pe atunci un critic literar feroce, cu puține simpatii și indulgențe rare. Tot acum începe să corespondeze Blecher cu tineri artiști români, printre care Mihail Sebastian, Ilarie Voronca, Victor Brauner, Mircea Eliade. Încurajat de succesul primului său roman, Max Blecher scrie repede, în două variante, romanul Inimi cicatrizate, o carte care fructifică experiența sa de sanatoriu din Berck, apărută în 1937. Prima variantă este mai amplă și în multe privințe diferită de cea definitivă. Cartea, scrisă cu sacrificii, va fi bine primită de public, dar critica va fi împărțită. În orice caz, ea îl va consacra pe Blecher între cei mai apreciați scriitori ai generației tinere. După apariția Inimilor cicatrizate, hărțuit de probleme de sănătate tot mai grave (noi abcese la coloană, afecțiuni ortopedice și musculare, accidente casnice cu efecte grave pentru un om imobilizat la pat), Blecher a lucrat la o nouă carte, „jurnalul de sanatoriu” intitulat Vizuina luminată. Aceasta va fi încheiată cu puțin înainte de moartea sa, survenită la 30 mai 1938.

Epoca devenea tot mai nefastă pentru literatură, și cu atât mai mult pentru literatura scrisă de către un evreu român. Din cauza legislației rasiale din timpul războiului, apoi din cauza îngrădirilor dictaturii comuniste, opera lui Blecher a fost „uitată” programatic vreme de 30 de ani. Abia pe fondul liberalizării din deceniul al șaptelea se produce o recuperare a ei, iar Vizuina luminată, ultima sa carte, este

tipărită în sfârșit în 1971. Începând să fie tradusă în Franța în anii 70, iar în Germania în anii 90, opera lui Max Blecher a atins o rezonanță mondială abia începând din anii 2000, când un public tot mai larg, de pe mai multe meridiane, a ajuns să o cunoască. Istoria patetică a conservării și publicării pline de piedici a operei lui Blecher, ca și a triumfului ei târziu, este o parte importantă a biografiei lui postume. Poate nu e lipsit de interes faptul că prima traducere a unei cărți de Blecher a apărut, totuși, în timpul vieții sale. În martie 1938, la Chișinău, în estul României, apărea Inimi cicatrizate în traducere idiș. Publicația i se părea lui Mihail Sebastian, singurul ei recenzent, ca vestind un fel de „internațională” a celor prigoniți, din ghetourile lumii întregi.

O profeție de o inadecvare dureroasă, dar simbolică.

REFERINŢE CRITICE

Sunt cărţi care par a-ţi fi fost adresate. Este în ele un ton discret de scrisoare, de confesie.

Simţi că au fost scrise din necesitatea apăsătoare de a se face înţelese. Cineva care nu-şi mai putea suporta singurătatea scrie o carte, cum ar arunca un apel în necunoscut.

Sunt cărţile scrise cu orgoliul singurătăţii şi cu speranţa ascunsă de a găsi undeva o corespondenţă, un răspuns, un ecou.

O astfel de carte este Întâmplări în irealitatea imediată.

Dacă aş şti ca o asemenea operă poate fi „impusă“, v-aş ruga să o citiţi. Sunt însă convins ca destinul ei nu trebuie forţat. O astfel de carte trebuie lăsată să-şi descopere ea singură cetitorii.

Dar pentru că eu nu sunt numai un cetitor, stăpân absolut al lecturilor sale, ci şi un cronicar obligat să dea seama de eventualele lui descoperiri – şi cum, pe de altă parte, calităţile literare ale lui M. Blecher sunt excepţionale, mă voi resemna să fac un „referat“ acolo unde o tăcere emoţionată ar fi ajuns. [...]

Cred că apariţia lui M. Blecher în literatură este un fapt revelator şi un moment de care se va ţine seama. Sunt unele pagini pe care aş vrea să le transcriu în întregime şi există un fragment în care mă întreb dacă nu este o Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 31

tresărire de geniu.

Nu aş spune acest lucru despre o carte de literatură – dar Întâmplări în irealitatea imediată nu e o carte de literatură.

Mihail SEBASTIAN, „M. Blecher: Întâmplări în irealitatea imediată“, Rampa, an 19, nr.

5432 din 22 februarie 1936, reluat în Mădălina Lascu (coord.), M. Blecher, mai puţin cunoscut, Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 224-226. * Cum o indică titlul: Întâmplări în irealitatea imediată, lucrurile sunt văzute sub un al doilea aspect, mai ascuns, mai adânc. „Irealitatea imediată“ este, de fapt, realitatea fantastică a lucrurilor; această realitate, care e şi ea o aparenţă, este totuşi mai apropiată de realitatea ultimă, esenţială decât realitatea cotidiană ametafizică, banală, care îl chinuieşte pe erou.

Lumea este profund plictisitoare, inutilă, ininteresantă, inesenţială. De aceea, eroul fuge sau vrea să fugă dincolo, în adânc, în realitatea fantastică. Această realitate fantastică nu poate fi trăită decât în copilărie sau în crize de „luciditate“, în stări acute, nervoase, morbide, care izbutesc, prin acuitate, sa rupă, să destrame vălul cotidian al lucrurilor sau să-l dizolve. Aşa încât, fantasticul nu este decât punctul ultim al unei lucidităţi acide. [...]

Această carte, esenţial metafizică, a cărei temă am expus-o, de altfel, într-un mod cu totul insuficient, nu are „subiect“. Dar „subiectul“ este însuşi eroul şi viaţa sa interioară cu urcări şi căderi; de altfel, aşa este lumea, fără subiect, anostă. Totuşi, cartea domnului Blecher se citeşte cu un interes crescând. Întâmplarea a făcut ca d. Blecher să aibă nu numai aspiraţii metafizice, ci şi talent literar şi, unor expuneri de probleme, unor mărturisiri, sa urmeze „întâmplări“ de-o poezie fantastică neasemuită; atmosfere create dintr-o frază, dintr-o imagine; pagini de-o frăgezime sau de-o putere de viziune cu totul rare; o sensibilitate ascuţită, morbidă dă expresie tuturor aventurilor sale. Dar luciditatea d-lui Blecher nu se opreşte niciodată la psihologie, la efecte, la periferia sufletului, care n-are decât să rămână, şi de-acum înainte, în stăpânirea netulburată a aşa-zisei „literaturi de autoanaliză“. Max Blecher, trecând prin psihologie, prin emoţie, depăşeşte totuşi planul

psihologic, realitatea prea superficială a emoţiei. Emoţia, durerea, psihologicul sunt lucruri false, ca tot ce aparţine falsei „realităţi“, lumii drăceşti, malefice, de lavă, şi se îndoieşte de ele, le desconsideră.

Eugen IONESCU, „Cronica literară“, Facla, an XVI, nr. 1585, 13 mai 1936, reluat în Război cu toată lumea, vol. I, Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 277-279. * Inimi cicatrizate este într-adevăr o carte de singurătate. Trec prin numeroşi eroi, foarte diverse personaje, o suma de figuri pitoreşti – toate evocate precis, nervos, cu anumită vervă de povestitor, cu o veritabilă însufleţire de romancier – şi totuşi în urma lor rămâne un implacabil sentiment de singurătate. Toate aceste voci sunt insuficiente pentru a acoperi suferinţa de a fi singur, fără salvare singur, fără sfârşit singur. [...]

Puţin obosit de literatură, puţin sceptic în ce priveşte posibilităţile ei, regăsesc în Inimi cicatrizate emoţii de mult pierdute, dar nu pentru totdeauna, de vreme ce o carte este în stare să mi le redea cu această acuitate.

Mihail Sebastian, Inimi cizatrizate, „Reporter“", An V, n.3 din 17 ianuarie 1937, p.

2, reluat în Mădălina Lascu (coord.), M. Blecher, mai puţin cunoscut, Hasefer, Bucureşti, 2000, pp. 237-244. * Cu totul remarcabil a fost debutul lui M. Blecher cu dramaticul lui volum Întâmplări în irealitatea imediată (1935), în nici o legătură cu epica, dar de o ascuţime de analiză psihologică sporită de ineditul câmpului de investigaţie. Înainte de a fi închis în zalea lui de ghips, copilul e închis în izolarea lui morală şi în morbiditatea lui sufletească predestinată.

Literatură confesională, de ultimă emisiune a noii generaţii literare. Din neputinţa de a-şi trăi viaţa în acte, epic, răsare forţa de concentrare a trăirii în sine, lumea de afară nu vine decât din percepţie. Mecanismul sufletesc al scriitorului se descompune în jocul a două resorturi: o mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola în contururi precise, de a fuziona cu ea (de pildă, scena scufundării în noroi) şi, după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice şi de a o urmări în spaimele Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 32

interioare ce provoacă. Scriitorul nu e un plastic în sensul obişnuit al pitorescului; realitatea se transformă în substanţă sufletească, morbidă. Stilul e, totuşi, fără patos, ci de o mare preciziune şi luciditate; halucinaţia izbuteşte, astfel, să se exprime în geometrie stilistică...

E. LOVINESCU, Istoria literaturii române contemporane (1937), Minerva, Bucureşti, 1989, p. 249. * Citindu-l pe M. Blecher nu se poate să nu înţelegi în ce măsură pentru această fiinţă vulnerată, pentru acest Filoctet a cărui viaţă a însemnat un şir al pătimirilor, existenţa însăşi, neîncetat ameninţată, n-a avut caracterul de necesitate pe care l-a avut scrisul. Fascinaţi de oroarea unui asemenea destin, de mizeriile, de suferinţele pe care le bănuim indicibile, suntem tentaţi, în acest caz mai mult decât în altele, să judecăm opera ca pe o proiecţie a vieţii cumplite de absorbante. [...] Şi totuşi, sensurile şi valorile prozei lui Blecher nu ni se relevează, decât după ce vom fi procedat la o prealabilă disjuncţie între om şi operă, între viaţă şi creaţie. Structura acestei proze nu ni se dezvăluie cât timp o socotim generată de vreun sentiment existenţial. Ea nu poartă, infuză, o trăire. Dacă omul Max Blecher s-a născut sub semnul suferinţei, dacă a trăit suferinţa – cum s-a afirmat – încă din copilărie, ca situaţielimită, adică în mod existenţial, creaţia sa nu este o continuare sau o simplă expresie a suferinţei trăite, ea fiind posibilă în ciuda acesteia. Scriitorul Blecher s-a născut în pofida suferinţei, nu sub imperiul ei. [...]

Ca şi Kafka, alt mare bolnav al literelor din acest secol, Blecher practică doar aparent o literatură a mărturisirilor. Nici unul nici altul nu şi-au descris viaţa. Cele mai intime documente ale acestor suferinzi sunt literatură şi nimic altceva. Praghezul a spus-o şi pentru confratele său din România: „Întrucât eu nu sunt nimic altceva decât literatură şi nu pot şi nu vreau să fiu altceva...“ Ceea ce este mai intim la aceşti scriitori devine metaforă. Viaţa se preschimbă de îndată ce-a fost trăită, în parabolă. Opera poetică nu este un document, de viaţă, ci, dimpotrivă, orice document intim

devine operă. Imaginarul, ficţiunea artistică năpădeşte viaţa şi, departe de a fi subjugată de aceasta, o devorează. Aşa trebuie să înţelegem o formulă precum aceea din scrisoarea amintită către Saşa Pană: „Irealitatea şi ilogismul vieţii cotidiene nu mai sunt de mult pentru mine vagi probleme de speculaţie intelectuală: eu trăiesc această irealitate şi evenimentele ei fantastice“.

Nu suferinţa omului face artistul, ci reveria artistului preface omul.

Nicolae Balotă, De la Ion la Ioanide, București, Eminescu, 1974, p. 153-181. * Adevărata anxietate a personajului lui Blecher ni se dezvăluie abia acum: şi ea nu constă în teama de a-şi pierde identitatea, ci în neputinţa de a o face. A nu fi decât tu însuţi: iată suferinţa existenţială a eroului. N. Balotă citează pe Rimbaud, care spusese, se ştie, că „Je est un Autre“, pe Nerval, şi pe toţi cei care, de la romantici la moderni, au suferit de inconsistenţa identităţii. Se înşeală afiliindu-li-l pe M. Blecher, la care, spre deosebire de toţi, nu alteritatea e dureroasă, ci ipseitatea. Ceea ce Rimbaud execrează, Blecher doreşte cu ardoare: unul suferă că eul este altul, celălalt, din contră, că eul nu este decât eul. [...]

Fiinţele, obiectele, lumea întreagă se află închise ca într-o carapace în propria identitate, la fel ca Emanuel şi ceilalţi bolnavi de la Berck în corsetul lor de gips. Carapacea e tot o concavitate, o vizuină, un loc blestemat.

Identitatea ca loc rău: aceasta e marea temă a existenţialismului la Blecher.

Nicolae MANOLESCU, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc (1983), ediţia a III-a, 100+1 Gramar, Bucureşti, 2002, pp.

558-574.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 33

LUCIA NOGUEIRA DANTE IN HER SOUL

Prima instalație a artistei de origine braziliană Lucia Nogueira, a fost la Bienala din São Paulo- Brazilia din 2018. Opera ei era relativ necunoscută în Brazilia. Născută în 1950, Nogueira a emigrat la Londra, în 1975.

A învățat sculptură și arte monu mentale. Dar moartea sa prematură, cauzată de cancer în 1998, i-a lăsat munca ne-expusă.

Brazilia descoperă acum pe Nogueira postum, în urma mai multor expoziții personale din Europa. Recent la Galeria Luisa Strina din São Paulo, au fost expuse o serie uimitoare de 14 lucrări în acuarelă și creion, intitulată Inferno - Divine Comedy (1983), găsită în depozit de soțul Nogueira, Anthony Reynolds.

Acest corp de lucrări neexpuse anterior aruncă o nouă lumină asupra producției lui Nogueira în special darul ei pentru evocarea obsedantă a corpului feminin. Într-o redare vaporoasă, Infernul lui Nogueira este fierbinte și înfricoșător, așa cum ne-am aștepta să fie. Figurile monstruoase decapitate se deplasează în peisaje redate rapid în verdeață moartă, maro difuz și roșu, cu indicii de foc și fum. Într-o singură acuarelă, zărim un corp feminin de culoare trandafirie, decapitat. În altul, un trio de corpuri goale planează deasupra unei căzi care conține un peisaj scufundat. Și totuși, aceste scenarii blânde, lugubre, amăgesc la fel de mult pe cât ne intriga. Compusă ritmic, cruditatea strălucitoare-portocaliu-roz a cărnii expuse le conferă o senzualitate desfrânată, onirică.

Uneori, carnalitatea lor sinceră, disperată, amintește pe Egon Schiele și Francis Bacon.

Textul curatorului indică, de asemenea, referințele istorice de artă ale lui Nogueira, de la William Blake la Eugène Delacroix. Pictura romantică timpurie a acestuia din urmă, „Barca

lui Dante” (1822), de exemplu, descrie condamnații care se agață de barca lui Dante și Virgil în trecere pe râul Styx. La fel ca în compoziția lui Delacroix, reinterpretarea lui Nogueira posedă o forță gestuală, în linii energetice și pline de culori. Aici, peisaje scufundate și figuri mitice precum Fortune și Cerber - evocă chinuri existențiale, mai degrabă decât religioase. Corpurile se dizolvă aproape lichide - în materie, acuarela fiind mediul perfect pentru a produce o astfel de transparență deosebită .

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 34

GHEORGHE SCHWARTZ ENIGMELE INFINITE

7. Statuia Julius Zimberlan sculptă la comanda lordului chipul acestuia în marmură. Statuia îi reuşi foarte bine şi lumea spunea că seamănă leit cu lordul, pe care, dacă l-ai pune să stea lângă statuie, n-ai mai putea să-l deosebeşti de ea.

Apoi lordul se îmbolnăvi. Supuşii săi aveau însă o mulţime de rugăminţi, pe care numai dânsul le putea soluţiona. Unele dintre ele erau chiar urgente.

Finch, sfetnicul de încredere al lordului, hotărî să treacă la un şiretlic: aşeză statuia întro firidă şi lumea îşi spunea păsurile în faţa acestui chip cioplit. Apoi Finch începu să guverneze el în locul stăpânului. Boala lordului se prelungea şi lucrurile mergeau de minune.

Finch prospera, iar statuia de marmură îşi făcea datoria: oamenii i se adresau fără a şti că vorbesc cu o piatră.

Dar, iată că, după un timp, lordul muri.

Finch, pentru a nu-şi pierde puterea, îl înmormântă pe ascuns. Lucrurile îşi mai continuară, o vreme, cursul.

Până ce, într-o zi, cineva remarcă lipsa statuii lordului din locul unde fusese expusă iniţial. Atunci, Finch îi ceru lui Julius Zmberlan un duplicat. Dar, spre surprinderea celor iniţiaţi, odată ce statuia îşi văzu chipul cioplit, prinse glas.

Statuia lordului guvernă, vie, mai mulţi

ani. Apoi, când se îmbolnăvi, duplicatul ei îi luă locul.

Julius Zimberlan fu obligat să facă un alt duplicat.

După ce muri şi Julius Zimberlan, ultima statuie se văzu lipsită de statuia ei.

Deveni tot mai rigidă. Împietri.

O cioară îşi făcu cuib pe creştetul ei.

Discipolii lui Julius Zimberlan, ai Marelui Julius Zimberlan, făcând mulaje după capodopera maestrului, plictisindu-se într-o zi, ciopliră mici figuri reprezentând cioara de pe creştetul statuii. În clipa când cioara îşi văzu statuile ei, începu să guverneze între păsări. „Dar dacă, totuşi, în statuile ei s-a ascuns adevărata cioară?” i-au întrebat Ideologii Statuii pe cei câţiva ce se mai îndoiau. „Cine poate să nege aşa ceva cu certitudine?”

8. Confuzia Dr. Julius Zimberlan era un domn respectabil (avea şi o servietă neagră), purta ochelari fumurii şi era chel. Se afla în străinătate la un congres internaţional de medicină sportivă, unde susţinuse o apreciată comunicare. În seara aceea, pe când se întorcea la hotel, doi bărbaţi îl opriră în faţa intrării, se legitimară şi-l rugară să-i urmeze. În eleganta limuzină neagră, dr. Julius Zimberlan protestă cu vehemenţă, înecându-se mereu în tuse, protestă şi când opriră în faţa unei somptuoase vile din afara oraşului. Aici i se servi o cină copioasă, după care doi înalţi funcţionari îl dojeniră politicos că ar călători incognito în străinătate. Uimit şi îmbunat oarecum după un pahar cu vin vechi de Burgundia, dr. Julius Zimberlan le arătă paşaportul, invitaţia la congres şi celelalte acte. Susţinu încă mult timp că el e dr. Julius Zimberlan, specialist în medicină sportivă, dar zadarnic. Cei doi înalţi funcţionari au rămas la convingerea că dr.

Julius Zimberlan, de fapt, nu e dr. Julius Zimberlan, ci suveranul unei ţări orientale.

Dr. Julius Zimberlan rămase în minunata vilă care i se puse la dispoziţie şi învăţa toată ziua numele statului al cărui suveran devenise, dar nume pe care nu reuşea nicicum să-l pronunţe. (Era o vocabulă grea.) Se căsători şi avu doi copii cu păr creţ şi unghii violete.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021 Pagina 35

Într-o zi veniră la el trei indivizi care se intitulară juntă militară şi care-l omorâră.

9. Revanşa Julius Zimberlan traversă distrat strada, răsfoind ultimul număr al revistei. La o intersecţie, Finch frână, dar fu prea târziu.

Maşina trecu peste trupul lui Julius Zimberlan şi se sfărâmă de un zid.

Julius Zimberlan avusese Basedow şi ochii lui trecură în ochii şi în creierul posterior al unui bou. Finch avusese o limbă ascuţită şi un suflet rău, foarte rău. Ficatul şi bărbia lui au trecut în frunzele unei flori frumoase şi otrăvitoare. Într-o zi, boul a mâncat floarea, dar şi-a stricat stomacul şi a murit.

Totuşi, nici medicul veterinar şi nici procurorul veterinar – chemaţi la faţa locului – n-au putut rezolva până la capăt enigma acestui deces.

partener de suferință și izbândă.

POST-PANDEMICE CUPLURI ÎN PANDEMIE Luiza Cala În primăvara lui 2020 am intrat într-o nedorită buclă de timp. Nu știm cât va dura bâjbâiala noastră prin buclă, important este să ne poziționăm pe direcția câștigătoare, să ne îmbunătățim tehnicile de confruntare a necunoscutului, să ne adaptăm noilor vremuri, să fim câștigători!

Mi-am propus realizarea unui volum de interviuri legate de survolarea pandemiei, cu bune și rele. Oameni deosebiți ne vor împărtăși experiența proprie. Interviurile vor fi mai întâi publicate în reviste de cultură cunoscute.

Privind în juru-mi am constatat că cel mai ușor s-au salvat cei care au realizat importanța susținerii partenerului. Lărgesc domeniul parteneriatului cu capitole noi pentru că mulți dintre noi viețuim singuri, dar ne-am așezat comod într-un parteneriat salvator și aducător de împlinire cu profesia, arta prin care ne exprimăm, copilul, animalul de companie, prietenul cu care am împărțit un spațiu carantinat, orice ne înconjoară, orice a devenit

H. Bosch- detaliu Dificultățile acestui an au dus la destrămarea căsniciilor care erau deja de mult consumate, au apropiat parteneri care își trăiesc cu sinceritate drumul comun spre nemurire, au reamintit oamenilor că doar o pasiune te poate ferici, că doar așa poti să-ți salvezi sufletul, să te ferești de depresie, de abandon.

Creatorii s-au refugiat în artă pentru a-și salva măcar sufletul, dacă în plan material erau tot mai năpăstuiți. Acest parteneriat, cel dintre artist și arta lui, a devenit puternic, salvator.

Iată de ce mă voi adresa câtorva făuritori de frumos și nemurire, întrebându-i cum și-au petrecut această pandemie, cum percep trecerea graniței dintre lumea veche și cea nouă.

Doresc ca demersul meu să ajute pe cei care încă nu și-au găsit drumul spre salvare.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 36

Marga Grauenfels - Zeițele tămăduirii Păstrați-vă sănătoși, fiți inspirați divin în tot ceea ce faceți!

Anul 2020 începea ca oricare altul. Aveam țeluri de atins, ne planificasem anul în cheia propriilor strategii sau ne înrolasem în strategii de grup care ne-ar fi fost de folos. Am visat și plănuit până în ziua în care pandemia a șters nemiloasă toate speranțele noastre, ne-a închis în case, ne-a mutilat trăirile. Am învățat să ne adaptăm vremurilor, condițiilor, restricțiilor, am imaginat salvarea sufletelor noastre și am încercat să ne păstrăm trupurile sănătoase.

Fiecare a făcut-o potrivit științei și putinței proprii. Cei puternici s-au bucurat de faptul că sunt martorii acestor schimbări istorice la scară planetară. Sunt mulți și cei care au pierdut lupta cu neînțelesul și nemilosul virus. Tristețea și teama au acoperit planeta. Salvare a sosit din saltul tehnologic deosebit de alert care a schimbat radical lumea știută de noi.

Creatorii au reușit cel mai ușor să își păstreze echilibrul; s-au ajutat de forma lor de exprimare pentru a genera forță interioară protectoare, tămăduitoare.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 37

GEORGE EVEREST, OMUL CARE A MĂSURAT „ACOPERIȘUL LUMII” Everest – iată nume recunoscut de aproape orice om de pe Pământ. Este scurt și ușor de reținut și pare să fi fost inventat special pentru a desemna cel mai înalt vârf muntos din lume. Însă puțini știu că a existat o persoană care nu a fost de acord ca vârful din Himalaya să se numească așa. Este vorba chiar despre topograful Sir George Everest, al cărui nume a fost ales pentru „acoperișul lumii”.

Născut la 4 iulie 1790 într-o familie înstărită din Londra, George Everest a părăsit casa natală la vârsta de 16 ani, pentru a urma o carieră militară în India. Dar aplecarea sa spre științele exacte l-a făcut în scurt timp să se îndrepte spre topografie. În 1818, Everest a devenit asistentul principal al lui William Lambton, coordonatorul „Marii ridicări topografice“ din India. Lambton demarase proiectul în 1802, iar scopul său era măsurarea cu precizie științifică a întregului subcontinent indian. De-a lungul anilor, specialiștii care au lucrat la proiect au reușit demarcarea exactă a teritoriilor britanice din India și măsurarea înălțimii giganților din Himalaya: Everest, K2 și Kanchenjunga.

Lui George Everest i s-a atribuit, însă, o sarcină plictisitoare: să continue măsurarea unui arc meridian de la vârful sudic al peninsulei până în Nepal, pe distanța de aproximativ 2.400 de kilometri.

O hartă realizată de topografi în 1870. Foto: Wikimedia

George Everest. Foto: Wikimedia

Deși în trecut exploratorii obișnuiau să boteze cu propriile nume locurile pe care le descopereau, denumirea Everestului are o cu totul altă poveste. De fapt, George Everest nu a văzut niciodată cu ochii săi muntele care îi poartă astăzi numele. Chiar dacă și-a lăsat amprenta asupra istoriei geografiei, Everest nu a avut parte de aventurile unui explorator, ci de viața mai liniștită și monotonă a unui topograf, potrivit Enciclopediei Britannica.

Marea operațiune de măsurare a Indiei

Abnegația lui Everest a fost răsplătită: în 1823, când Lambton a decedat, George Everest a fost numit coordonator al proiectului, iar în 1830 a primit funcția de topograf general al Indiei, pe care a ocupat-o până la momentul pensionării, în 1843.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 38

George Everest consuma mercur în doze mari Poate că cel mai cunoscut aspect cu privire la viața lui George Everest au fost numeroasele boli de care a suferit. Pe lângă malarie, topograful s-a îmbolnăvit și de febră tifoidă, hepatită, febra pădurii (o febră hemoragică virală transmisă de căpușe). În același timp, suferea de neuropatie periferică și de tulburări de vedere, de sindromul Guillain-Barre (o tulburare autoimună a sistemului nervos) și de eretism, o boală neurologică provocată de ingestia de mercur, pe care topograful îl lua în doze mari pentru a-și trata afecțiunile.

În pofida sănătății sale șubrede, George Everest a fost un muncitor neobosit și conștiincios. În 1843, Everest s-a pensionat și s-a întors în Anglia, iar postul din India a fost ocupat de învățăcelul său, Andrew Scott Waugh. În 1841, Waugh finalizase măsurarea

meridianului în partea de nord și pusese ochii pe un vârf uriaș din Munții Himalaya, denumit până atunci Piscul B sau Piscul XV. Opoziția lui George Everest Waugh nu a reușit să măsoare muntele. A făcut-o matematicianul indian Radhanath Sikdar în 1852. Acesta l-a informat pe Waugh că așa-numitul Vârf XV este cel mai înalt din lume, cu o altitudine de exact 29.000 de picioare (8.839.2 metri). Lui Waugh i-a luat câțiva ani să confirme calculele, iar în 1856 și-a comunicat concluzia Societății Regale de Geografie, propunând ca vârful să fie botezat Everest, după predecesorul său. Atât Waugh, cât și George Everest obișnuiau să adopte denumirile locale pentru elementele geografice pe care le studiau. Dar, în acest caz, muntele se afla în afara granițelor stăpânirii britanice, iar localnicii din sud, susținea Waugh, foloseau foarte multe nume pentru respectivul vârf.

În ciuda opoziției lui George Everest, cel mai înalt vârf din lume îi poartă astăzi numele. Dar ideea a întâmpinat o opoziție neașteptată: cea a lui George Everest însuși, care susținea că numele său era imposibil de transliterat în limba hindi și că indienii nu l-ar fi putut pronunța. Cu toată reticența lui Everest, după o lungă dezbatere, numele propus de Waugh a fost adoptat în mod oficial, iar de atunci cel mai înalt vârf din lume este cunoscut în întreaga lume drept Vârful Everest.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Via Horia Stefan (Nucu) Cimpeanu Pagina 39

DOMINIC DIAMANT- PASTILE Mă hotărâsem să nu mai scriu nimic despre politică, pe care o abhor. Dar evenimentele din Mamonia nu-mi dau pace și nu pot trece pe lângă ele ignorându-le, Au avut loc alegeri parlamentare cu surprze uriașe.Partidul corupților și penalilor se menține în fruntea clasamentului în timp ce partidul de guvernământ, pe care se miza că va câștiga, se află pe locul doi, neputând conduce mai departe decât formând o coaliție cu al treilea partid din clasament.

Toată lumea este dezamăgită. Nimeni nu se aștepta la asemenea rezultate. Ba, mai mult, a apărut un nou partid care a obținut suficiente voturi pentru a intra în parlament, acesta numindu-se Alianța pentru Unirea Românilor ( AUR).

Dezamăgirea care a dus la un absenteism surprinzător, care a permis vechiului partid cu un bazin constant să se claseze pe primul loc, este îndreptățită și are varii motive să se fi produs.

Apariția unui nou partid, ca din neant, extremist, antioccidental și antiglobalist, e rezulttatul frustrării celor ce s-au simțit abandonați și care are ca piloni familia, credința, patria și libertatea. Acesta e continuatorul altui partid extremist, care nu a rezistat pe eșichierul politic datorită exagerărilor și virulenței sale.

Ceea ce nu înțelege electoratul dezamăgit de rezultate e faptul că democrația, atât de fragilă, se poate asigura prin votul electoratului conștient de pericolul ce-l paște absentând de la vot. Or, în Mamonia exact așa s-au petrecut lucrurile, lipsa educației civice și nepăsarea specific mamoniană, înlesnind această situație nedorită.

Sunt voci care acuză poporul pentru absenteism. Că ar fi ignorant și ondiferent. Îmi îngădui să afirm că, mai mult decât acestea, după o îndelungată perioadă de îndobitocire în totalitarism și crearea omului de tip nou, când toate valorile au fost eradicate și s-au impus noi valori lipsite de profesionalism și competență, când tot omul era pervertit de sloganul „Lasă, că merge și așa !” și că „ni se dă” , era de așteptat ca partidul penalilor și corupților să aibă câștig de cauză. Întrucât

furtișagul și mita au intrat și s-au sedimentat în mentalul colectiv și, deci, populației mai puțin educate, să nu spun de-a dreptul ignorante, îi covine să se perpetueze aceleași metehne care îi permit și ei să se descurce cât de cât, într-un fel sau altul...

Din păcate, în modul cum se prezintă Mamonia, atât de săracă și divizată, cu oameni care numai politică nu fac, cu instituții atât de precare și cu o societate civilă atât de fragilă, nu întrezăresc nicio lumință la capătul tunelului. *** Împresionantă confruntarea dintre bine și rău în thrillerul „Cartea lui Eli” !

Film științifo-fantastic regizat de frații Albert și Allen Hughes și lansat în Statele Unite în 2010, cu actorii Denzel Washington, Gary Ohram și Mila Kunis, prezintă avatarurile unui om dintr-o lume postapocaliptică ce deține un exemplar al Bibliei, care a avut o revelație și crede că are misiunea să o îndeplinească și primarul unui orășel, ahtiat de putere, care vrea să intre cu orice preț în posesia cărții.

După multe peripeții cu atacatori și victime Eli, însoțit de Solara, reușește să ajungă acolo unde cartea poate fi tipărită după spusele sale, cunoscând Biblia pe de rost. *** Filosoful și scriitorul Sorin Lavric, în mod cu totul surprinzător, a aderat la partidul apărut peste noapte, intitulat AUR, exprimându-și opiniile prea puțin ortodoxe referitoare la femei și la țigani.

Datorită acestora respectivul a fost imediat exclus din Uniunea Scriitorilor, acuzat fiind de misoginism și rasism. Scriitorul Radu Paraschivescu, invitat printre alții să adere la noua formație, s-a delimitat și a refuzat propunerea.

Fără a-i lua apărarea, ce vreau să spun e că, atunci când intri în conflict cu majoritatea, fie că ai sau nu ai dreptate, aceasta te exclude din rândurile ei cât ai zice pește, mergându-se uneori, cum a demonstrat în repetate rânduri istoria, până la eliminarea fizică.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 40

Eva Pavel Brenner - Picturi

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 41

CARTI EDITURA SAGA

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 42

https://eintegral.ro/

ALEXANDER HAUSVATER

DOR CALATOR Născut în Bucureşti, a părăsit de mic România, împreună cu părinţii săi, stabilinduse în Israel. A studiat literatură, teatru și științe politice la Universitatea din Tel Aviv, apoi la Dublin, unde a urmat cursuri de scriere dramatică. A debutat în 1971 ca regizor, în Dublin. În Canada și în SUA a regizat peste 150 de spectacole de teatru, operă, pantomimă și a fost distins cu numeroare premii.

A predat la universități de prestigiu din Canada, Statele Unite, Rusia și România.

A făcut teatru radiofonic şi tv, a scris cărţi, scenarii pentru film şi scenă.

După 1989 a fost invitat să monteze în România la teatrul Odeon …au pus cătuşe florilor de Fernando Arrabal (1991). De atunci a regizat nenumărate spectacole în România, în Europa și în Israel.

A fost distins cu numeroase premii, printre care Regizorul Anului în Canada, Premiul UNITER pentru întreaga activitate și, cel mai important, Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler. **

— În Africa. Am fondat un nou ziar pan-african.

Oamenii de aici au avut nevoie de o voce de-a lor, destul cu colonialiștii și cu corporațiile multinaționale care le fură bogățiile.

— În ce an se întâmplă asta?

— Am 31 de ani. Tu ești mort de 11 ani.

— Atenție, fiule, îți sună mobilul.

— Tată, tocmai am fost numit director de știri la Televiziunea națională.

— Eu putrezesc și tu avansezi. Până și de aici vedeam cum norii s-au încărcat cu premii, promoții, doctorate onorifice, diplome, tablouri și statui care au tot plouat peste tine. Ai ajuns un erou.

— Ca și tine.

— Stai, oprește-te, ce faci?

— Am 35 de ani și e noaptea nunții mele.

— În cazul ăsta acceptă un sfat de la un bărbat cu o vastă experiență în domeniu.

— Nu am nevoie de sfatul unui mort. Daniela și cu mine ne potrivim de minune. E fosta mea colegă. Îi voi fi fidel pe viață. À propos, am ajuns primarul orașului.

— Al cărui oraș?

— Beniah. Am 40 de ani. Întâi am înființat un ziar al orașului. M-am luptat cu prietenii tăi Mitralieră și Tamara. Am curățat orașul și acum sunt primar.

— Mă, băiatule, m-ai depășit! Dar mai stai o clipă. Parcă e un miros de spirt în aer. Unde ești acum?

— La spital.

— Ești bolnav? Sper că nu e nimic grav.

— Sunt la maternitate. Voi fi tată.

— Băiat sau fată?

— Băiat. Îl țin în brațe. El plânge și râde deodată. Și uită-te la el. Își încleștează pumnii ca tine, are puf pe obrăjori și s-a născut cu câteva fire de păr șaten deschis ca al tău. Tată, mă auzi? Tată? Unde ai dispărut? Iarăși m-ai păcălit. Tatăl devine fiul și fiul devine tatăl lui. Ce joc mai e și ăsta? Tată, te rog încetează. Bebelușul plânge întruna. Tată! Asistenta îmi ia pruncul din brațe și-l pune la sânul mamei lui. Nu mă miră deloc. Cum a simțit sfârcul, cum s-a calmat și s-a oprit din plâns. Râde, nenorocitul.

Tati, fii atent să nu te îneci. Tată, mai încet, vei înghiți sfârcul. Tată, potolește-te. Uite, îți fredonez un cântec de demult: Pe unda clapelor Mi-e dorul călător Mereu în calea ta…

— Fiule, unde suntem?

— Suntem în America Latină. Sunt reporter de război. Relatez despre războiul civil între republicani și cei din stânga.

— Și ce vîrstă ai?

— 26.

— Și eu?

— Ești mort de 6 ani.

— Nu prea îmi place să fiu mort. Mi-e dor de un antricot cu cartofi prăjiți. Stai un pic, acum unde suntem?

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 43

CARTI RECOMANDATE Eugen Matzota – ebook si print https://www.amazon.com/gp/product/B01N4S5 RPL/ref=dbs_a_def_rwt_bibl_vppi_i1

The topic tackled by this book may seem intimidating at a first glance, since "theosophy" sounds both mysterious and pretentious for the larger body of readers. Nevertheless, this is an illusion; nothing is what it seems to be, since Eugene’s Matzota's personal approach is both elegant, though pedantic, and entirely approachable.

Theosophy creates a bridge between the eastern and western esotericism, using occult and mystical philosophies who claim that ancient teachings could provide a path to salvation and enlightenment. Barely known in most parts of the world, it has become popular due to the involvement of members of the Theosophical Society in the West in spreading some adapted versions of Buddhist Modernism.

In addition to reviewing the three waves of Theosophy, the focus of the book is laid on a slightly different aspect of Theosophy, namely

its considerable contribution to the ascent of the New Age movement.

To make a long story short, the author endeavors to introduce us in the matter by explaining the genesis of Theosophy, similarities and differences between the previous referential teachings of Theosophy and its modern appearance, insisting on ideas related to HP Blavatsky and the Theosophical Society. The focus is on analyzing the universe, humanity and Divinity, and the mutual effects.

An interesting chapter is dedicated to the controversial issue whether Nazism was or not influenced by Theosophy: Blavatsky and Hitler.

The answer is that Hitler seemingly took over concepts from Blavatsky’s Secret Doctrine (and Theosophy in general, in spite of his hatred for it), such as evolution of races and the Aryan race, adjusting them to his own concepts, while being otherwise influenced by several philosophers, mainly Fichte and Schopenhauer, but also by racists Gobineau and Chamberlain.

Gradually, focus is directed towards the social, cultural and spiritual background of the years 1950-60, and analysis is carried out to reveal the causes and modalities of the inflowing of the Theosophical Society's concepts and manners into the new Age movement. Evidence is brought about that the Theosophical Society has been not only the main factor of dissemination of the occult literature in the Western countries throughout the 20th century, but also the engine of generating a series of deeply resented transformations at the level of he whole society.

The thrilling, which is also the focus is the impact of Theosophy on music New Age - the sides of inherent and extrinsic thereof: concerts in stadiums like huge venues for worship Universe as the new god and shape expression and content and approach "prayer" (music and lyrics). Analysis of a text belonging to a representative of the spirit of New Age music brings a compelling argument to support its contention author.

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 44

ANUNT

IMPORTANT

Jurnal Israelian No. 42 27-05- 2021

Pagina 45