Jurnal Israelian No. 43 3 Iunie 2021

JURNAL ISRAELIAN no. 43 Scriitor” – HERMAN VICTOROV

RIP

-

“O zi din Viața Unui

– Gingis Han, Bâlbâiala lui

Gherasim Luca, Maimonide, Ion Vincent Danu, Picasso, Dumitru Ichim, Caravaggio, Alexandru cel Mare, Martha Izsak, Maria Sava, Eva Pavel Brenner, Bianca Marcovici, Sofia Gelman

EDITURA SAGA 2021

lumea evoluează. Mie mi se pare că e invers...

Dar să revenim la ceea ce mi-a cerut de fapt un mare poet din Israel, un neobosit serv al Martha Izsak culturii. Înainte de COVID, aveam un program destul de încărcat. În fiecare dimineață, citeam, La liceu, apoi în studenție, îmi plăcea să scriu. studiam și scriam. Aveam în poșetă un carnețel Nu mi-au plăcut niciodată temele pentru acasă. și, când simțeam că o metaforă s-ar potrivi cu Îmi făcea impresia că cineva se amestecă în poemul scris înainte sau care n-a fost scris, mă gândurile mele, în intimitatea mea. Omul se așezam pe o bancă, într-un parc, în tren, în naște liber și nimeni nu are dreptul să-i impună autobuz sau oriunde mă apuca scrisul.. ce și cum să scrie. Inspirația este de esență Îmi plăcea să mă plimb, să fac excursii, să divină. Ce caută lecțiile pe care le dau diferiți merg cu barca pe Mureș, să fac plajă la culturnici? În anii amari ai dictaturii nudiști... La Cluj, profitam de diferite comuniste, mutilarea gândirii prin cenzură era evenimente culturale organizate de Asociația ridicată la rang de lege. Agramații aveau Scriitorilor, de Centrul Cultural Francez, de dreptul să calce în picioare valorile, să Universitatea ”Babeș-Bolyai” și multe altele... inventeze legi pe care le înțelegeau doar ei, în Mergeam la concerte, la teatru, la operă. vederea instaurării regatului lor imbecil.

La Cluj, participam la lansări de carte, Înscăunarea prostiei a durat zeci de ani, în mergeam la un șpriț cu colegii, cu Mariana paralel cu mutilarea fizică și psihică a Bojan, poetă și pictoriță, îmi plăcea să stau de cetățenilor. Lozinca fundamentală ”moarte vorbă cu distinsa doamnă Doina Cetea, sufletul intelectualilor!”, clamată nu o dată, era de fapt, Asociației Scriitorilor, pe care o consider o bună programul acestor minți obscure... Cei care au prietenă... Dincolo de metaforă, practicam și un scris cărțile de istorie, au încercat să împartă ”jurnalism neconvențional”, o meserie care se timpul în diferite epoci, ere, etc. Astfel, dorind pare că mi-a fost transmisă genetic de tatăl să cunoști câte ceva din opera unui cărturar, meu, care pentru mine a fost întotdeauna un scriitor, pictor, sculptor, înțelegeai mai bine etalon. Ca orice om, orice femeie, mai găteam trăsăturile operei respective, care, oricât de din când în când. Mărturisesc că această originală să fi fost, purta amprenta perioadei în activitate a fost pentru mine de la început un care a trăit autorul. Având în vedere faptul că fiasco... Din când în când, venea la mine o actualmente trăim într-o epocă numită COVID doamnă care făcea curățenie. Acum nu mai 19, aș împărți vremea noastră în ante și post vine din cauza pandemiei... Dar să încerc să COVID... Domnul Adrian Grauenfels ne-a descriu etapa post COVID, care pentru foarte sugerat să scriem despre o zi din viața unui mulți colegi și prieteni a adus schimbarea atât scriitor... Îmi place sau nu, înainte de Covid de dorită de imbecili punători la cale... Eu am eram scriitoare, după COVID nu știu ce am devenit o mască. Nu primesc pe nimeni în devenit... De fapt, perioada asta malefică, pare casă.. Femeia de serviciu nu este primită. să fie pusă la punct de corifeii unor legi Cardiologul s-a îmbolnăvit de COVID. drastice, mult mai dure decât cele cunoscute Cumpărăturile au devenit un supliciu. de-a lungul istoriei... Și cum nu este bine să fii singur, în fiecare zi Nu sunt adepta teoriilor conspiraționiste, dar merg la plimbare cu prietenul meu pe bulevard. dacă încerc să raționez măcar un pic, realizez că Purtăm mască. Dacă întâlnim oameni pe de fapt, individul nu mai există, că alții iau stradă, îi ocolim fiindcă unii n-au mască. decizii în locul lui, că se profită de cei vii, dar și Medicul de familie s-a ascuns, asistentul îți dă de cei morți, că dispar frontierele, națiile, rețeta printr-o fereastră care dă într-o curte. doctrinele, banii, tabla neagră și creta și peste Vorbesc uneori la telefon. Ziarele, revistele la tot tronează cu emfază Internetul. Fără să care am colaborat, au devenit în mare parte vreau, îmi vin în minte pagini din cărțile pe electronice. De fapt, cine le mai citește? Ai scrie care le-am citit cândva: crimă organizată, și n-ai de ce globalizare, pașaport electronic, mafia Totul e închis. medicamentelor și multe altele... Unii cred că Dezinfectez ambalajul meniului adus de la Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 2

O zi din viața unui scriitor

restaurant. Din când în când, primesc câte o veste de la un prieten din Franța, din Italia sau din Israel.

Doamna Irina Petraș, Președinta Asociației Scriitorilor ne mai trimite câte un email și ne mai îndeamnă să scriem câte ceva pentru că nu mai merge treaba...Ion Cristofor publică pe Facebook câte ceva și bine face...fiecare mai scriem câte ceva care se referă la trecut, nu la prezent, o copertă de carte, o recenzie, o poză din perioada în care eram încă frumoși...

Distinsul scriitor Cornel Udrea, este prezent aproape zilnic cu scrierile lui care de multe ori îmi descrețesc fruntea. Un adevărat intelectual cu un simț al umorului și un talent ieșite din comun...

E adevărat că m-am pomenit pe Facebook și cu prieteni de peste mări și țări.

Habar n-am cine sunt... ________________________________

MONSTRUL ŞI LEBĂDA de Virgil ofroneciu 3.15AM via: Liviu ANTONESEI

Sofia Gelman Oameni suntem După perioada îndelungată a „Coronei” care ne-a ținut într-o continuă tensiune, apoi cele 11 zile ale conflictului cu vecinii noștri, conflict care ne-a zăgăzuit în adăpost, a sosit binevenita libertate. Lumea călătorește, cei care locuiesc în nord fac o vizită celor din sud și invers.

Drumurile sunt împânzite cu multe, prea multe autoturisme; în cadrul țărilor OECD suntem pe primul loc în ceea ce privește relația dintre numărul locuitorilor față de cea a mașinilor.

Practic, drumurile sunt blocate, ambuteiajul care pe vremuri caracterizase numai orele serii, este prezent aproape tot timpul zilei, la cele mai diverse ore. Există un număr de telefon – prietenul șoferilor – care menționează locurile în care s-au format dopuri de circulație, cu scopul de a încerca evitarea lor. În curând însă, se va ajunge la situația în care va fi mai ușor să se recomande conducătorilor auto participanți la circulația rutieră care anume sunt porțiunile de șosele unde …nu sunt dopuri !

El – un monstru diform, cu un singur ochi, cu pielea de broască râioasă reflectând lumina slabă a becului din capătul celălalt al străzii, furişânduse pe lângă un gard, privind cu teamă şi dispreţ în jur.

Ea – o puştoaică de 17 ani, cu părul negru, lung şi drept, cu buzele roşii sub rujul violet şi ochi negri, inocenţi, întorcându-se singură pe jos de la discotecă.

Un rânjet larg se lăţea pe faţa lui şi-aşa urâtă, descoperindu-i colţii ascuţiti, lungi şi neregulaţi.

Ghiare ca de de pisică se iviră la extrmităţile degetelor.

Fata zâmbea dulce, cu creierii încă vibrând, fredonând ultima piesă a lui Scooter – marfă dă marfă dă melodie beton.

“Nu te supăra, domnişoară, nu vrei să vii cu mine până-n beci?”.

“Da’ nu-mi faceţi nimic!”.

“Absolut”.

Ea se pierdu în întuneric, la braţ cu monstrul.

El încă ţinea două degete încrucişate, la spate.

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 3

Eulogy for Herman Victorov (1931-2021)

Dragă Herman,

De fiecare dată când te întrebam „ce mai faci?”, obișnuiai să răspunzi „nu prea rău”. Deși eram conștient de dificultățile cu care te-ai confruntat uneori, așa că acest răspuns - „nu prea rău” - pe un ton încrezător și fără ezitare m-a impresionat prin reținerea mândră și încurajarea optimistă. Abia când am vorbit scurt luna trecută, pentru ultima oară, ai recunoscut că ai dureri și, din păcate, nu poți vorbi ca de obicei. Aspectul tău impresionant, vocea și vitalitatea radiantă erau înșelătoare.

Au făcut să pară, în ciuda vârstei tale - ca nimic nu te-ar putea împiedica să-ți atingi obiectivele, cum ar fi publicarea unei alte cărți - despre care sunt sigur că ar fi fost la fel de excelentă ca cele două anterioare. Viața ta a fost o aventură - ca dintr-un film sau un roman.

Ai îndrăznit întotdeauna să depășești frica și depărtarea și să căutați noi legături cu grație și cu pasiune creativă. Acum este un moment de durere profundă, în care doresc să-ți mulțumesc pentru că te-am cunoscut și avut de model. Legătura noastră a devenit mai strânsă după ce Cecilia, sora ta mai mare și Muni, soțul ei - regretatul meu unchi - s-a mutat la Haifa. De-a lungul timpului, am dezvoltat o legătură strânsă cu membrii dragi ai familiei Haimovici, inclusiv cu tine. Am vorbit, ne-am scris reciproc și ne-am vizitat când am putut.

Așa am ajuns să te cunosc pe tine și pe lumea ta interioară bogată - talentul tău excelent de a spune povești fascinante, realizările inginerești, cele de afaceri și biografia vibrantă a familiei tale.

Cartea ta, scrisă în parteneriat cu doamna Mihaela Ignat, pe care am avut privilegiul să o public în ebraică în Israel, „Sub aripile negre ale războiului”, mi-a dezvăluit povestea completă a expulzării din frumosul tău oraș natal din copilărie în timpul celui de-al doilea război mondial. Din cuibul de familie plăcut și sigur, ai fost expulzat cu comunitatea evreiască, cu cruzime, în necunoscut și ai suferit pierderi, incertitudine și suferință existențială în vremuri de ostilitate, suferință și jale.

Deportarea mamei tale Rashela, a tatălui tău Tzalik, a bunicului, Zeida (în idiș) și a fraților tăi, Cecilia, Surika, Dudu, R.I.P și Rika și Ela, care spre bucuria noastră, trăiesc astăzi alături de noi.

Citez din cartea ta - „Au trecut mai bine de șaptezeci de ani de la acea zi, dar mi se pare că simt și trăiesc durerea evreilor care s-au văzut expulzați, fără să știu de ce, din țara în care strămoșii au trăit în pace și înțelegere cu oamenii locali.

De ce suntem evacuați din Targu Ocna, un oraș atât de drag, unde am petrecut o copilărie atât de frumoasă alături de părinții mei frații și bunicii mei?. Am simțit că lumea mea se prăbușește asupra mea și de atunci începe o nouă perioadă din viața mea, crescând pentru mine "...

În loc să te ascunzi și să dispari, ai ales să te ridici și să crești cu curaj, îndrăzneală, mândrie și modestie, să realizezi valorile pe care le-ai primit în casa părinților tăi și să îți îndeplinești dorințele care te-au condus în viața ta. Ai ales să lucrezi din greu pentru a vă ajuta familia și să reușiți. Cu mare curiozitate și hotărâre, ai săpat în interiorul mașinilor și motoarelor, pe care le-ai reparat, asamblat, reînnoit și inventat. Ai acumulat un tip de încredere directă în sine, care nu necesita mediere, aprobări oficiale sau certificate de la alții. În cartea ta „Evenimentele din viața unui om obișnuit” descrii că după ce ai fost expulzat din armată pe baza identității tale evreiești, obiceiul tău de a privi circumstanțele mai puțin reușite și de a continua fără reticență: „Dar așa cum s-a întâmplat de multe ori în viața mea, nu am căzut ".

Nu te-ai lăsat înșelați de mirajele lumii un Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 4

stil care mi-a capturat inima, direct, lipsit de măguliri și ploconiri preferând să spui cu îndrăzneală adevărul, chiar și în fața unei posibile confruntări fizice și a unor costuri personale grele. Ai făcut acest lucru în folosul altora, fără să te temi de putere sau autoritate.

Ai trăit dincolo de stigme și etichete, dincolo de ipocrizie și cinism. Ai păstrat în inima ta cuvintele tatălui tău: „Fă ceea ce îți spune conștiința - nu asculta pe nimeni altcineva”. Un sfat care te-a adus de-a lungul anilor la realizări personale, tehnologice și de afaceri foarte impresionante. Ai fost un om activ dar în primul rând un om între oameni, cu o inimă sensibilă și o minte deschisă și cu discernământ. Eliberat de prejudecăți sociale și politice, ai fost capabil să te conectezi cu omul din toți cei pe care i-ai întâlnit chiar și atunci când ai observat expresii de umilință și rău.

Ai respectat întotdeauna compasiunea și generozitatea, precum și onestitatea, integritatea, responsabilitatea și loialitatea. Ai reușit să țeși o rețea de conexiuni fascinante, de-a lungul ierarhiilor sociale. Ai demonstrat noblețe și o mare responsabilitate față de toți membrii familiei și pentru cercurile de oameni din jur. Chiar dacă ai criticat pe cineva, se putea simți că totul este spus dintr-o inimă caldă, sensibilă, generoasă și grijulie. Când discuțiile noastre au atins momente de dificultate, uneori ai preferat să te delectezi cu o viziune plină de umor a situației. Glumele pe care le-am împărtășit au fost foarte distractive, cu o sclipire jucăușă în ochii tăi și în vorbirea ta cu autenticitatea accentului tău original. Ca de obicei, nu ai uitat să condimentezi conversațiile cu plăcerea băuturii și a tutunului. Pe lângă dragostea ta pentru motoare și mașini, ai apreciat mereu frumosul și esteticul, melodicul, literarul și poeticul. Am fost excesiv de impresionat de abilitatea ta, cu ajutorul unei memorii care nu a slăbit de-a lungul anilor, de a cita cu bucurie multe lucrări pe care le-ai citit în viața ta. Ai trăit o viață cu sens și scop. Nu a fost nimic banal în povestea vieții tale. Marea aventură a fost uneori dureroasă pentru tine și pentru dragii Striana și Eva, cu cotituri și întorsături deranjante în călătoriile și eforturile tale din întreaga lume. Ei te-au susținut și au fost ancora ta, împreună cu legăturile familiale de durata pe care le-ai întreținut mult și

ajutorul inexplicabil pe care l-ai primit de la draga Mihaela Ignat și apropierea familiei sale, de mulți ani. Următorul fragment din cuvintele tale scrise luminează mesajul exemplar al persoanei tale: „Renașterea trecutului mi-a amintit de evenimente și experiențe care și-au pus amprenta asupra sufletului copilului meu: ură, răutate, insulte, cuvinte dure spuse de oameni pentru a răni și, în același timp, au introdus momente frumoase, sprijinul și înțelegerea oamenilor pentru care prețuiesc recunoștința și la care mă gândesc cu respect.

Bunătatea și umanitatea lor au jucat un rol purificator. În memoria și onoarea lor, semnez un armistițiu cu un trecut încărcat de ură și nedreptate și declar cu tărie că umanitatea a existat în trecut și continuă să existe deoarece forțele binelui sunt mai puternice decât forțele răului. " Această ceremonie reunește multe dintre aspectele și identitățile care alcătuiesc lumea ta: Despre originea ta evreiască, ai scris : „Eu sunt evreu, dintr-o familie evreiască, și așa va rămâne până la sfârșit”.

Apoi, a fost prezența românilor, patria ta de neînlocuit, a poporului și culturii ei, dar și Canada, casa ta, țara care te-a îmbrățișat cu generozitate și a oferit oportunitatea prosperității și baza succesului și al contribuțiilor tale generoase. Îți mulțumesc pentru privilegiul de a te cunoaște și pentru inspirația ta de a continua, de a mă sprijini pe mine și pe toți pe care i-ai atins în timpul vieții lor.

Zvi Appel

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 5

Cât este ora? cu Eduard Almashe

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 6

Gabriel Finkelstein Mustață

,, Ai fost un prost, a răspuns,ți-aș fi dat și o mie de shekeli pe oră, dacă spuneai ! "

ÎN MEMORIAM THEA LAKNER KLANG SĂ-I ANUNȚI CÂND VOI FI DEPARTE !

I-am respectat dorința și nu mi-aș fi închipuit niciodată cât de inspirată a fost pentru că astăzi chiar și după 30 de zile (sfinți-rea pietrei) de la plecarea ei către stele, cu greu fac acest anunț!

A plecat către stele și către soțul sau adorat, arhitect Jerome Klang de care a legat-o o iubire că în filme mai bine de 50 de ani, Thea Lakner Klang, unul din puținii supraviețuitori ai holocaustului despre care nu a vrut să vorbească public niciodată, deși a avut multe ocazii și invitații. A plecat așa cum a trăit, ca un fulg, aproape în afară realității, conducându-se după motto-ul ,,Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie.

Ne-am cunoscut demult, l-am cunoscut pe splendidul ei soț, un bărbat de aproape doi metri , de o inteligență rarisimă care a idolatrizat-o! Mi-aduc aminte că solicitat fiind să stau cu ea în spital fiind între viață și moarte în urmă cu ceva ani, s-a legat între noi o prietenie fără vârstă ,fără culoare, cum spune poetul și care din punctul meu de vedere ,va dura dincolo de moarte. Când am ajuns la spital, doctorul a ieșit din salon și a spus ,,de aici, Dumnezeu! lăsând să se înțeleagă cât de gravă e situația. Dar același Dumnezeu avea să hotărască altfel. Când Thea m-a zărit trăindu-și ultima fărâmă de viață, și-a revenit că un fluture spre mirarea tuturor și în aceeași seară ne plimbam pe culoarele spitalului în stupefacția doctorilor care nu înțelegea nimic !

Aș vrea să spun și o mică glumă. În primele zile, m-a plătit cu 40 de sekeli și transport .

Când după câteva zile povestea financiară a rămas poveste între noi ,nemaigăsindu-și sensul, i-am reproșat în glumă. Ai fost cam zgârcită, i-am spus !

Ne-au legat mulți ani de prietenie, cu plimbări în toate colțurile țării, în România , unde a dorit să-și revadă țară și casa de pe bulevardul Magheru, spectacole , restaurante, vizite și am sfidat împreună așa zișii ochi răi, privirile răutăcioase , care nu aveau cum să înțeleagă prietenia noastră dincolo de cer și stele. Au rămas în urmă ei nenumărate tablouri, Thea fiind o talentată pictoriță, tablouri care astăzi îmi umplu casa și sufletul. M-am întrebat de multe ori care a fost rostul acestei prietenii, fiindcă cu toții ne punem întrebarea , ce rol avem unii în viața altora. Pentru că adolescența și copilăria Theei au fost distruse și marcate de așa numitul ,,tren al morții, când și-a pierdut tatăl fără a avea dreptul la un mormânt și drama ei , a mamei și a fratelui sau a continuat multă vreme până când s-au reunit și au reușit să găsească un nou drum și un nou început,așadar, pentru toate acestea, Thea s-a îndepărtat de Dumnezeu cu eternă întrebare a Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 7

celor care au trecut prin holocaust, unde a fost Dumnezeu în zilele acelea? Dar același Dumnezeu, avea să aștepte 90 de ani, să-i ofere prietenia mea și să o convingă că EL există și când te aștepți mai puțin, mai poate face ceva pentru sufletul tău. Dacă vreodată voi scrie o carte despre această prietenie fără vârstă, cartea se va numi FondanThea, fiindcă mulți dintre prietenii mei știu că am o porecla și anume, Fondantul !

Mă rog LUI să te ocrotească și drept mulțumire să-i pictezi cum numai tu știi, să termini tabloul dedicat mie cu copacul nostru din stradă Weissman (altă poveste adorabilă !

Aduc mulțumirile mele familiei Theei care in toți acești ani au fost alături de mine.) Cu toată convingerea, dincolo de dilemele care au umbrit uneori prietenia noastră, cu tot sufletul și inima mea, din adâncul ființei mele declar astăzi public Dragă Thea, știu că m-ai iubit enorm dar și eu te iubesc și te voi iubi tot restul vieții ! Și toate astea, fiindcă EXISTĂ DUMNEZEU !

Expoziția Spânzuratului de Monica Youn A vedea este un verb asta nu înseamnă să privești.

Este intranzitiv.

Cu toate că rădăcina latină spectare înseamnă a privi; cu toate acestea este gresit a zice ...mă priviți; dar nu e greșit a zice că mă privești. dacă ma observi devii numeros; tu ești o audiență definită de atenția ta la spectacol. Dacă sunt spectacolul, devin temporal; mărginit de timp. eu sunt un eveniment acum, un fel de spectacol. am fost deschis săptămâni întregi ca să distrez vizitatorii.

Sunt intrări noi în corpul meu, marginile lui conturate în negru și griuri și roșii ca intrările feței unei fete tinere.

Traducere AG

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 8

să cumperi aerul pneumatic pentru roțile de la mașină. Cumpărăm și gaz. Hoffman la stânga.

Apoi pe Homer Watson Blv lung cât o zi de post. Toate le cumpărăm și ce e gratuit ignorăm. Mergem la o expoziție modernă, Să nu mă întrebați în care tabără mă aflu plătești frumușel până ajungi la Toronto, sau referitor la această boleșniță. Nu vreau să apar Hamilton. Rămâi ca prostul când vezi în ca un trădător al omului inteligent care a urât mijlocul camerei, drept sculptură modernă, tot timpul extremismul de orice fel și pericolul niște roți de căruță, cu o coasă rugină de fier de a i se fura drepturile scrise în Constituție. deasupra și la bază scrie:”Infinitul rănit de Am prieteni și de o parte și de alta, iar după nostalgie” și ți-i rușine să întrebi de vreo zece zile de spitalizare cu ”healthy food” am dumerire când toți în jurul tău dau din cap și ieșit din spital foarte slăbit de a mă implica în zic meditativ ”just wonderful!”. O faci și tu pe orice polemică și manipulare. snobul făcând din ochi la duduia care e Mie îmi stă bine așa cum sunt. Normal. specialistă. Deasupra noastră e o expoziție Glumind între limitele bunului simț. Deci, vă extraordinară a unei suite de nori care își spuneam că Madison Avenue e cea mai schimbă, la fiecare câțiva zeci de km, formele și importantă stradă din Kitchener pentru că aici culorile. Și ca background e un cer tăios de locuiește cel mai mare poet român de pe albastru, care te pătrunde până la această stradă. Dumitru Ichim este singurul întrepătrunderea unei aduceri aminte de cate te român. Concluzia silogismului slavon, cum nu îndoiești că ai trăit-o cândva. E un cer albastru, există altul... Hahaha Dacă îmi arde de glume plin de puritate și hormoni, iar unii nori au înseamnă că mă simt bine. fruntea plină de coși. Ei, parcă nu am fost și noi După externare, când am ajuns în vârful nori ca ei când jucam mingea pe prundurile de dealului pe care urca strada, după un asemenea la marginea cerului? Traversăm Bleams Rd și eroism îmi venea să sărut zidurile magnificei continuăm pe Homer Watson. Casele se răresc, sinagogi. Din cărămidă roșie, dar păstrând dar drumul își drumul la vorbăraia și bârfa patina nostalgiei vremurilor bune de altădată, banală de drum, cu ”unde merg atâtea mașini good old times,sinagoga e situată pe astăzi”, sau de unde vin? Bârfă ce miroase a superlativul de pantă al străzii. Am răsuflat benzină și tinerețe arsă pe geantă de cauciuc. adânc și mi-am adus aminte prin câte încercări Toate drumurile se bălăngănesc în același de moarte am trecut. Dar Dumnezeu a fost bun limbaj de sifon nesuferit care îți suflă în pahar și a dat zile și magnoliilor cu dantelăriile lor de-ți aruncă toată bunăvoia piestriță dintr-un rozalbe, dar și la iarba rea, despre care românii, suflat idiot în pahar, stropindu-e cu amintirea când o văd cum sparge piatra în două, zic că de căruță scârțâind de viruși scăpați din iarba rea nu piere. căpăstru. Cică a fost o glumă, după ce te-a udat Azi e o zi fantastică. 19 C. Și Matei îmi dă pe pe pantalonii de bacalareat cu râsul de capră la nas: ”Ce-ar fi să mergem la...” și a zis ceva, râioasă și nebierberită sub braț. Urechea care numai cu Cambridge în coadă merita să fie strânge tot ce găsește pe autostradă și-și trecut pe agenda de excursii. Sai în mașină și lungește dimensiunea precum asinul lui hai la drum! O luăm pe Madison la vale, Buridan reacționând la cloxoane de mahala, traversăm Courtland, și prima oprire e pe murdare și obraznice, sau câte un cauciuc Highland să cumpărăm aer. Cumpărăm îndrăgostit care țipă strident într-o oprire pământ (nativii mei dragi spunându-mi că dogmatică și neconcludentă în expresia de însăși sintagma este o blasfemie), am ajuns să muiere beată mirosindu-i gura precum căciula cumpărăm apă și nu e mult, deocamdată lui Ivan Turbincă. spitalele ni-l vând destul de scump, când va Autostrada #401 Toronto East o ia la stânga veni vremea să mergem să ne umplem tubul de și când să zic Doamne-ajută că ne-ai slobozit de oxigen și să ne schimbăm masca de gaze. Dar, traficul acesta de care putreazeau arcurile destul cu gluma umorului negru, e vorba de, romantice ale viței de om mort și când eu și pentru prețul de un loonie, un dolar de metal, Matei am deschis geamurile că din spatele Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 9

Dumitru Ichim SHADE'S MILLS CONSERVATION AREA, Cambridge, Ontario

nostru, măi, dar voi nu aveți polițiști în țara asta și altfel scule de tool box de deschis conserve? , că din spatele nostru se aude un scârțâit dodecafonic al unei motociclete isterice care îți bagă vârful de șurubelniță fistichie și în călduri tocmai în fundul urechii răsucindu-o de câteva ori și apoi un nolli tangere în fața mașinii noastre, blagoslovindu-ne cu un nor de tămâie scaraoschiană de a trebuit sa închidem geamurile. Dar e un toate-un prea târziu și în toate-un prea devreme, vorba cântecului care te-a dus cu vorba și cu șpaga de ți-a scos din geantă vlaga.

Acum casele sunt și mai rare și începe natura să-și ceară drepturile. A, ăla e Grand River!

Sălciile l-au simțit și au început să se îngălbenească a Florii! Cât de multă duminică au în crenguței! Puf împărătesc crește ca iarba flautului pe alcătuirea fiecărui giuvaier de motocel, un fel de pisicuț ieșit la soare pe prispa de lemn. Dacă aș conduce eu mașina m-aș opri și cu șoapte de priceasnă i-aș mângăia.

Nu mi-ar fi jenă să ne tutuim ca între copii sau cum faci cu Dumnezeu când îți cere să doarmă în odaia de sărbătoare a mărului înflorit tocmai la ultima rană de la genunchi. Ce copii buni sunt merii, verișori primari cu îngerul care a strigat bucuria apelor când au văzut pe primul dis de dimineață! Nu pot să cobor și nici nu îndrăznesc să-i spun ce năzbâtii de căprioară pot să intre în tigva mea de bocanc bătrân. Pe un semn rutier scrie că intrăm în Township of New Dumfries. Eu și cu Mitrel, copilul de altădată, îmbrățișăm virtual fiecare copac, fiecare zvâcnire de primăvară, fiecare bucățică de orizont, fiecare sfială de floare flămândă de soare, hrănindu-se din mirosurile pământui și ale cerului reavăn de anotimp de iubire clandestină. Matei e concentrat la roata condusului.

Din spate, Mitrel se întinde peste banca din față, îmi face semn, și îmi șoptește la ureche: ”Nu-i așa că e bine să fii tânăr?” urmează …

NOTĂ despre lucrarea "Pe urmele lui Gingis Han" Mircea Munteanu "Mongolul".

Mi s-a reproșat că lucrarea este de popularizare, nu științifică, datorită lipsei aparatului critic. Deși arăt că am luat această măsură pentru protecția anti furt(intelectual).

(Când toate doctoratele din România se bazează pe plagiat și liste bibliografice furate de la alții, este firesc.) Ceea ce nu știu cei ce-mi reproșează așa ceva, este că la începutul anilor '90, la Sesiunea de comunicări științifice pe țară (arheologie), de la Iași,am prezentat situația de la șantierul Grădiștea Coslogeni, arătând erorile. Ei bine, după câteva luni am auzit că respectiva corectură a fost atribuită altui cercetător. Un individ care a bătut câmpii. Mai mult: la sesiune, m-am intalnit la o cafea (în prezența mai multor colegi) cu o distinsă "duamnă" a arheologiei românești. Care afirma că nu știe pe cine să creadă. (?!!!) Pe mine sau tabăra "cealaltă". Cred că a atins un vârf al bizantinismului de după Bizanț. (Sau trebuie trimitere și la formula asta?) Nu-mi pot închipui că neuronii ei chiar nu puteau face distincția respectivă. Am reluat tema și am publicat un articol științific în Pontica. Cu aparat critic. Am comunicat, la Congresul de tracologie de la Constanța-Mangalia, faptul că la Grădiștea Coslogeni avem o eroare de săpătură și că - în fapt - cultura începe mai devreme. Rezumatul comunicării este publicat în volumul dedicat congresului.

Dar, surpriză... în vol.I din Tratatul de istorie a României, distinsa "duamnă " cu care vorbisem (și care trebuia să știe bibliografia) atribuie ideea începutului culturii Coslogeni mai devreme, altui individ. Care mi-a pus bețe în roate tot timpul. Din varii motive. (Nu mai spun că în același volum se prezintă descoperirea paleoliticului din Bărăgan Odobescu/Bălcescu -, făcută de mine, fără a mă cita... Am publicat materialele și în SCIVA și în Pontica.) În fața atâtor dovezi de corectitudine din partea arheologilor români, trebuia să iau măsuri de protecție. Obligatoriu. Asta e partea necunoscută de critici și public. Trebuie făcută precizarea, ca să se știe de ce am făcut așa ceva.

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 10

Acum urmează inadvertența criticilor. Încercând să-mi protejez munca de paraziții intelectuali, am luat măsura elaborării cărții sub forma unui eseu, reportaj, carte de călătorie. Este una din acestea... sau toate trei.

Formele respective sunt de nivel academic prin conținut și formă, nu prin aparat critic. De altfel, nu se cere aparat critic la eseu. (Un eseu istorico-filozofic.) Criticii trebuiau să încadreze corect lucrarea. Deși este o carte la contactul mai multor forme literare și, deci, este mai greu de recunoscut ca o formă specifică. În principal, prezint situația din Mongolia. (Și unele gânduri ce pornesc de la realitățile de aici.) Eu aduc, în literatura româna, aspecte din zona respectivă.

(Atât pentru publicul larg, de unde grija pentru un limbaj accesibil, cât și pentru specialiști.)

Trimiterile mele (aparatul critic) este format din cele peste 60 foto color de la fața locului. Cartea mea trebuie citată ca sursă. Nu e nevoie să citez eu, alte surse. (De altfel, dacă îl citiți pe Iorga sau Brătianu etc, veți vedea că nu au aparat critic sau este foarte rudimentar.

Nimeni nu îndrăznește să spună că lucrările lor nu au caracter științific... sau valoare mai mică.) Dacă se vrea o ediție cu aparat critic, nam nimic împotrivă. Un contract ferm (plătit înainte) și fac lucrarea în forma dorită. Eu am făcut muzeografie (în comunism) pe banii lui tata, că salariul nu-mi ajungea. Am făcut cultură pe banii lui tata, după '00 - 5 volume publicate -. Nu pot face și istoriografie (știință) pe banii lui tata. Devine ridicol. Lichelele stau în posturi grase și mananca banii de la stat și eu public pe bani proprii. Acum am bani, nu mai sunt ca în anii '90. Dar e vorba de principiu.

Statul cheltuiește bani cu demoazele nude și tot felul de cocomârle și eu să-mi public lucrarea si în format științific, pe banii mei? Cu riscul de-a fi furat? Prea mult. Totuși, "Ars este pecunia." Și unii o duc foarte bine publicând prostii. Oare cum? (Ca o paranteză, că tot veni vorba despre bani: tracologia a luat bani - în 1992 - de la Externe, pentru deplasarea mea - cam 1200 USD -, pe care nu mi i-a dat. Am mers pe bani împrumutați de la nașu... 200 DM. Restituiți în câteva luni. Și la divorț, nașa a reclamat instanței că nașu "I-a dat lu' finu' 200 DM"... (?!!!) Filme foto nu am cumpărat din țară - mai ieftine -, pentru că am fost trimis cu trenu, nu cu avionu. Era mai ieftin. Și dacă luam avionul,

trebuia să stau câteva zile fie în Moscova, fie în Beijing. Deci, la mintea lor, mă racolau ăia ca agent. Dar trenul trecea prin Tiraspol, unde se derulau lupte dure. Nu puteam risca să fiu controlat și să fie găsite filmele foto. Acuzația de spionaj ar fi fost imediată. Aveam doar un simplu și banal aparat Smena 8 M. Filme am cumpărat în Mongolia, de la shop, mult mai scumpe. Din cei 200 DM, am păstrat bani pentru întoarcere. Căci aveam bilet dus-întors, luat de institut; dar la întoarcere nu aveam loc asigurat. La Ulan Bator au rezolvat problema mongolii, care au fost de treabă. Dar de la Moscova am venit clandestin. Am dat șpagă la șeful de vagon. (Mai vreți amănunte?) Manor s-a deșteptat. Porcii și dulăii... să se ducă pe pustii. Cu tot cu scroafe și cățele... (Pe urmă sunt întrebat de ce am plecat din arheologie...

De prea mult bine. Și astea sunt cele mai nesemnficative probleme. Cele mai mici șicane.) În ceea ce privește povestea cu excesele maghiaromane, nu e vorba de descoperirea mea. Dar cercetarea la suprafață -din Mongolia- și atitudinea maghiaromanilor din expediție, alături de textele scrise de autorii citați (am venit în contact cu ei în bibliotecile din București și Sofia... plus biblioteca personală) mi-au dovedit că suntem în fața unei manipulări. Nu e vorba că nu se cunosc lucrurile. Ce nu convine este trecut cu vederea și "uitat".

Asta e marea cacealma.

Contrazicerile sunt formale. Se contrazic pe prostioare. Și nu e greu de imaginat de ce.

(Distragerea atenției.) Deci, eu am descoperit marea măsluire a istoriei, de către maghiaromâni. Problemele de istoriografie au fost descoperite de alții, înaintea mea. Și îi citez. (Nu-mi pot insulta foștii colegi sau "nemuritorii" din Academie, dându-le mură-n gură, trimiterile la autori pe care trebuie să-i cunoască... Mă rog, cei care se ocupă de problemă.) Nu e un caz izolat. Și cu tracomanii mă port la fel: fără excese, fără greșeli, "Sine ira et studio."

P.S. Totuși, indic autorii pe care i-am citit : Tallgren, Koestler, Brătianu, Ligia Barzu, Mustafa Ali Mehmed s.a. Mai mult decât lista bibliografică, ce doriți? Puneți mîna și citiți!

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 11

Tudor Banuș

Scrisori pentru redacția JURNALULUI: Felicitări pentru noul număr: act de apărare prin cultură în fața atacurilor radicalilor palestinieni la care sunteți supuși; frumos echilibru între baroc și modern, umor și eseu filozofic, poezie și proză de calitate, totul îmbogățit de ilustrații care fac din Jurnal o una din publicațiile israeliene de limbă română remarcabile. Cu sinceră prețuire și prietenie, Iulia Deleanu **

Desen: Tudor Banuș

Mulțumesc pentru efortul imens pe care îl depuneți la întocmirea acestui jurnal care ne transporta într-o oază estetică în deşertul intelectual în care se pare că omenirea se pierde. Să fiți ocrotit de "Iron Dome". Încerc să cred, deși fără mari speranțe, că acest conflict se va rezolva curând. CelestAida ** Mulțumesc tare mult pentru jurnal. Are, ca de obicei, multe articole care merită citite (nu rareori recitite). Eugen D. P. ** FELICITARI PENTRU ÎNCĂ UN NUMĂR DE SUPERJURNAL !!! . Ben Todică ** Mulțumesc mult!... Da, e foarte de apreciat că Jurnalul apare și când (aici, la adăpost, ne permitem să eludăm, eufemistic, evenimentul)... Cu deosebită stimă, J. Caragea ** Primit Jurnalul, citit cu mare interes şi trimis tuturor prietenilor.

Mulţumesc! Cu drag M, ** Un Jurnal „de pus la rană” - o adevărată bijuterie pentru „minte, inima și literatură”! Nu am cuvinte să-mi exprim admirația! Articole „unul și unul” - care de care mai interesant și original! Și ce grafică inspirată! Repet - O BIJUTERIE! Numărul acesta (40!) va rămâne în istoria publicațiilor de prestigiu, așa simt.

Felicitări! Toată stima, Alexandru Cetățeanu

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 12

© Adrian Grauenfels Caravaggio – ultimii 4 ani În mai 1606, la vârsta de 34 de ani Caravaggio omoară la Roma pe Ranuccio Tomassoni într-o ceartă plecată de la un pariu, îl pune, îl pierde, e rănit, învinuit de crimă, pasibil de sentinţa de moarte, o întinde spre Roma să mai facă ceva pictură, nomad între Malta şi Sicilia e mereu pe fugă, nu-i plac ideile Renaşterii, caută ţărani de model, pictează sfinţi cu degete murdare, cu bătături grosolane, picioare arse de munca grea a câmpului, nişte zei păgâni în semiumbra chiaroscuro de ev mediu ce se termină fără glorie, lumina se târăşte greu prin ceaţa dimineţilor toscane…

Auzi cum bat clopotele de sâmbăta mare? aude, pictează nebun în trei zile fantastica „Cină la Emmaus”, apoi e arestat tot la o bătaie, vede gratii, pipăie fierul căutând slăbiciunea lui, reuşeşte să evadeze, schimbă paleta, se duce să dea lecţii lui Velasquez, care e dulceag, decide, prea multe femei, îl vizitează pe La Tour, se vede copiat, invidiat, nu-i pasă, are un destin, pune sânge, mult sânge, motivele pagane dispar, moartea e pretutindeni, tenebroasă, hai să fac o crucificare, zice, o face: „Crucificarea sfântului Andrei”, mort de o moarte miraculoasă pe când soldaţii încearcă să-l dea jos de pe cruce, lumina Domnului îngheaţă mişcarea, o femeie leproasă priveşte de jos în sus, sus este El, jos soldaţii în armurile epocii, ne lasă atât spaţiu cât să intrăm în tablou, în copleşirea lui din 1607, papa trimite soldaţii să-l aducă pe tavă,

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 13

el la Siracuza - Sicilia, se ascunde, la o masă afumată de lumânări şi seu de vită scrie o scrisoare în latină: Mirabilis ecco, cere iertare, pardonul papal, dar Papa ezită să răspundă, deci scapă de soldaţi deghizat în precupeaţă, găseşte un om cu barbă patriarhală, îl pictează nud, plata: 2 taleri şi un castron de supă acră, pune o robă roşie pe model, îmbrac-o, nu, mai bine una albă, murdară de noroiul golgotei, mâna dreaptă ţâşneşte într-un spaţiu care nu e al nostru, doar un apostol deschide braţele în extaz..

Doamne, zice, stau cu Hristos la masă, coş cu fructe, apa Iordanului în cana simplă de lut, i se pare vulgar, şterge totul, mereu nemulţumit, repictează în nuanţe mute de verde-maro, nu prea mai e lumină în anotimpul ăsta ceţos, ia pictura cu el la Neapole, merge pe jos prin praf, picioarele - răni deschise trece o căruță cu o femeie în negru, urcă, zice văduva, se urcă, se ascunde în casa ei, etajul doi, se iubesc un timp, deşi ar fi preferta un băiat în pat, e calm, spălat, pieptănat, mese ...două pe zi: spaghete cu ierburi şi usturoi, vin Montecatini sau ce se găseşte, lumina meridională tocmai bună, degeaba, are clipe senine prevestitoare de furtună, nu poate picta nerealist, e momentul „Flagelării”, schiţează un Crist torturat în stil clasic, nu baroc, e prea devreme pentru baroc, e doar 1608, el realism tragic face, fără să dea un nume, sintezele sunt acolo în atitudinea contorsionată a trupurilor fără ecou într-un spaţiu fără dimensiuni, doar reprezentare indusă a durerii, asta vrea, părăsește văduva, prea mult usturoi, Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 14

îi zice, se mută la un tânăr, Simone Petratto, negustor de pânzeturi, se ceartă şi cu el în timp ce are viziunea unei finale lucrări, nu poate face pace cu trecutul, e nevoie de o fabulă enormă, dar cine să pozeze „David cu capul lui Goliath”? alege pe Campacio Felipe, un fost coleg de pat... acum este la culmea creaţiei, ştie exact cum să dea expresie victorioasă pe faţa unui David slab, seminud, în mâna dreaptă sabia scurtă, în stânga capul decapitat al unui Goliath nefinisat, plin de sudoarea lupţii date, face zâmbetul lui David radiind de compasiune, nu caută triumf, e doar un martiriu aici, nici sânge nu e, poate adorarea călăului, pare determinat să termine, e insuportabil de multă violenţă în lumea asta plină de simboluri dramatice, într-o seară de noiembrie tabloul e aproape gata, Caravaggio se aşază să-l vadă prima dată, se dă 5 paşi în spate, nu e mulţumit, rupe o pensulă, nici Campacio nu mai vrea să-i pozeze fără plată, îl goneşte, are nevoie de alt model pentru capul lui Goliath învinsul, dar nu mai e vreme de schimbat feţe, ia un cuţit cu lamă veneţiană, se auto decapitează, continuă să se picteze pe el ca Goliath, cu furie în propria sa nefericire, mai are timp de o ultimă carafă rece, semnează pe spate Caravaggio AD 1610 şi se duce să moară în timp ce jos în curtea pustie mesagerul papal descăleca aducând smerit, imensa iertare...

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 15

Claudiu SOARE Fragmentarium Se spune că Diogene din Sinope, zis astăzi cinicul, s-a dus la edilii Atenei și a cerut să i se ridice statuie. Desigur, o astfel de năstrușnicie nu poate fi acceptată. Curiozitatea i-a îmboldit, totuși, pe oamenii puterii să îl întrebe ce anume l-a determinat să vrea lucrul acesta. „Plăcerea de a mă vedea refuzat”, a răspuns cinicul.

Om fără meserie (cetățeanului civilizat criteriu de căpătâi în atribuirea maturității), Diogene a rămas până astăzi un amuseur printre filozofi, un performeur de happeninguri cu tâlc, prototipul moralistului cu vorbă de duh tăioasă, fără concesii, un imatur de geniu, un amator pe lângă firoscoșii iubitori de înțelepciune.

Pentru că meseria te instalează într-un rol de care însuși mersul lumii depinde (chiar dacă împotriva voinței tale sau a lumii) și trebuie să îl joci cu seriozitate, fiindcă el te va purta în viață către modelul moral căruia toți îi suntem destinați: al individului care își evaluează eșecul cu ipocrizie la bătrânețe, cu r etorica minciunii de a fi triumfat (nimeni nu suportă să crape anonim, fără fala de a striga răspicat că nu a mers în viață după cum bate vântul).

Imaturului îndrăgostit de nimicul inspirat (de literatură, de pildă), de revelațiile zadarnice sau de plictisul pictural, îi arunci în față, cu toată ranchiuna maturității tale de mic campion care a înotat prin viață ca într- un fluviu cu ape tulburi (ecce!), reproșul condiției lui, care te deranjează, pentru că prea nonșalant ori prea suferind; prea norocos ori insuportabil de mizer se arată jalnicul, obraznicul, nereușitul ăsta de urmaș al lui Diogene, victimă a propriei imaturități, desigur, țap ispășitor al vajnicei tale maturități. „Contrariul idealistului, însă, este mult prea adesea omul lipsit de iubire”, notează Camus în Moartea Fericită. **

A te argumenta sau a-ți pretinde confirmarea prin maturitate, această convenție prin care insinuezi că prezinți garanție, te deconspiră: veleitar sau academician, premiant ambițios sau politician, maturitatea e un accesoriu de falsă competență, este masca pe care angoasa de a fi un nimeni o adoptă cu întreg evantaiul megalomaniei. Sub mantaua maturității se ascunde întotdeauna un infatuat izbutit, blagoslovit cu o oarecare măsură, adică speriat de propriul narcisism.

Indiferent că îți arăți (demonstrezi) maturitatea în dormitor sau (în focul luptei) la birou, efectul de putere te îndreptățește să te consideri (patologic) reprezentantul omului pe metrul pătrat pe care ai pus stăpânire.

Micul efort de limbaj la care ești nevoit să te înhami e secundar („Omul de bine are vorba înceată și fapta grabnică”, zice K’ung-fu-tzu), maturitatea este înțelepciunea împiedicatului la limbă, a mucalitului insolent, a mutului, în ordinea seducției prin discurs. O plajă întreagă de prejudecăți slugarnice, dar șirete, îți stă la dispoziție, și toată recuzita fariseică la care te închini și care va face din tine mântuitorul victimelor tale.

** „Pentru că bunul simț este un dar pe care puțini oameni îl au, națiile civilizate s-au pus de acord să stabilească anumite reguli de conduită, cele mai potrivite tradițiilor și felului de a gândi al poporului, ca un fel de bun simț artificial care să țină loc lipsei de rațiune”, zice Swift. Ca și credința (însă destinatarul își este sieși enoriaș credincios), maturitatea este o convingere intimă care își răspândește în jur energiile tainice, hipnoza.

Capitalul de neformulat al ființei stă astfel investit într-o atitudine de covârșitoare responsabilitate: seriozitatea confirmă fidelitatea față de ființă, parteneriatul, facem parte dintr-un club al ființei complice cu importanța pe care ne-o dăm. Sfântul de altădată a devenit individul matur de astăzi...

Martir mai elegant și mai subțire ca bărbatul de birou numai fariseul din Biblie se poate spune că era... O adevărată corvoadă morală maturitatea, cu viitor îngust, zidit în anii care îi stau înainte bărbatului matur, om împlinit, condamnat la propria-i importanță. Grație Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 16

seriozității lui, ființa s-a văzut dintr-o dată filozoafă, și astfel filozofând și-a dovedit maturitatea de a-și fi ales purtătorul de cuvânt în persoana acestui mai potrivit între toți purtătorii de ființă adecvată.

Pentru că bărbatul matur știe cum trebuie să fii om, ca să fii om. Numai că preoția de întreprindere, de familie, preoția politică sau literară etc. nu au de a face cu greutatea misterului decât dacă metafizica ține de costum și de cravată. Maturitatea este disprețul masculin față de întrebările fără răspuns, față de inocența ființei, care nu știe decât să fie.

(Ați remarcat, desigur, că bărbatul matur nu este niciodată vinovat, ca și Freud... Pentru că „sophia” maturității lui este însuși disprețul față de candoarea „sophiei”, gestul feminin al ființei care îl poartă pe el în viață.)

depinde discernământul estetic al libertății, îmblânzirea moralei de animal adult, de prădător social. Într-o ipotetică economie a maturității, maturitatea femeii joacă, paradoxal, rolul băncii, al împrumutului de capital necesar produsului uman brut, la fel de necesar și maturității masculine, rentei.

Geniul feminin al maturității nu dispune de pârghia puterii, va fi însă momentul de inspirație care va stârpi cândva acest principiu al răului. **

Toamna este mai importantă decât maturitatea, îmi zic. În toamnă, bărbatul matur este melancolic, iar femeia se îndrăgostește mai ușor, împotriva maturității...

Dar pentru că toamna e trecătoare, privilegiul ** sfârșitului, opera de încununare a capătului de Femeia nu a fost și nu este considerată un drum, îi va rămâne maturității: vom învia cu prototip al maturității. Gen secundar al speciei, toții după ce vom fi adus ființa la maturitate, femeii i se cuvine „imaturitatea” iubirii, învierea universală ne va îmbrăca pe toți în medicamentul afecțiunii, misiunea maternității haine de directori ai veșniciei, și plini de extaz, și educația copiilor, dintre care numai unii vor beatici înțelepți și filozofi curați în dansul merita diploma de maturitate, dreptul de a-l iluminator al plecăciunii, vom dăinui degeaba numi pe Dumnezeu El. Atâta doar că sub zâmbetul cu gura până la urechi al Marelui maturitatea masculină are nevoie de mamă, Imatur când își va vedea copiii ajunși. căreia, printr-o curioasă smiorcăială teoretică, Iată un gând frumos, desigur, copilăresc și îi atribuie majuscula. iresponsabil, fiindcă nu ne putem permite acest „Eternul feminin face bărbatul să semene happyend atâta vreme cât rigorile culpabilității, cu un cretin”, recunoaște Dali. Femeia este o efectele pedepsei justițiare, măsura stoică în copilărie a maturității, atâta vreme cât nu joacă aventura pasiunilor noastre, zelul de a reuși să rolul bărbatului de seamă în comunitate; mori ca un mic burghez, în confort, ambiția de prospețimea ei cheamă viața, și nu a-ți trăi libertatea confiscându-le-o celorlalți, monumentul, simbolul funebru, macabru, al ambiția de a încarna tu neambiția generoasă a maturității care cucerește veșnicia. semenilor tăi, nesimțirea de a pretinde că ești Cu femeia nu te poți măsura ca și cu (fără să știi ce) mai înalt decât vrei să fii, în masculul director, de pildă, pentru că el este fine, atâta vreme cât toate aceste simptome încarnarea istorică a principiilor morale, etice homeopatice ale maturității nu se vor însoți de și mai ales mentalitare, de aceea maturitatea (premiul cel mare) binecuvântarea de a fi cel femeii este tratată cu atâta indulgență, pentru mai deștept (sic!) dintre pământeni. „Aș fi mai că încă perturbată de onestități afective, care în autentic dacă m-aș amputa de mine însumi?”, fața autorității pretind întâietatea binelui. se întreabă Amin Maalouf.

Maturitatea femeii este o cultură a Că maturul se crede cu asupra măsură de receptacolului, pe care se întemeiază principiul inteligent, adică în posesia unui capital de „facultății de judecare” și nu „critica” facultății discernământ zdravăn și numai al lui, ba chiar de judecare. Maturitatea femeii este fotospiritual, când își îngăduie câteva prețioase sintetică (dar nicidecum vegetală), de ea clipe de relaxare, și erudit, mai cu seamă, fiindcă știe și cunoaște totul micului său Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 17

univers, este o evidență, o obligație „profesională”. În sânul speciei, toleranța, modestia retorică, dar și postura lui de statuie a demnității, ca să nu ne legăm de onoarea lui, fac oficiu de conștiință umană, socială, morală, politică etc., și nu în cele din urmă de moravuri.

Fiece membru neînsemnat al omenirii are o conștiință grație existenței individului matur, care își asumă pentru toți pericolul imaturității, amenințările sinucigașe ale libertății, catastrofa timpului pierdut, risipit, iresponsabilitatea sărăciei, gloria muncii și discursul ipocrit de la moarea fiecăruia. Fără conștiința individului matur nu ne-am fi debarasat nici măcar de Hristos... ** „Flăcările izbucnesc în culisele unui teatru.

Bufonul vine și avertizează publicul, dar publicul ia vorbele bufonului drept o glumă.

Bufonul îi mai avertizează o dată, aplauzele se întețesc. Așa mi se pare mie că va pieri lumea, în voioșia generală a celor [...] convinși că totul este o glumă”, notează cu amărăciune Kierkegaard.

Conștiința că nu vom fi veșnici până când nu vom vindeca ființa de conceptul de om al zilelor noastre va înfrânge, până la urmă, toate toamnele care vor mai fi, până la ultima. Atâta conștiință vom avea când vom dispărea cu toții, încât ne vom consola clamând în piețele publice înspăimântătoarele poeme ale lui Bacovia, sonetele lui Shakespeare și poate versetele sfâșietoare ale Cărții lui Iov.

ne apucăm și noi de sport?

-Borea, avem la parter sex-shop… și ?!

Matură la capătul acesta tragic de drum, ființa din noi va ridica din umeri, condescendentă. ________________________________

- Roză Markovna, ce-ți dorești acum?

- Rochia…

- Vrei o rochie nouă?

- Nu, doresc să mă cuprindă cea veche…

Fragment din volumul Ierarhii precare, nopți supravegheate În curs de editare la Junimea Colecția „Ananta”

-Moishe, am auzit că unchiul tău a înnebunit și ți-a făcut cadou zece mii de dolari..

-Cred că da, altfel cum să explici asta?!

-Atunci, împrumută-mi și mie o mie.

- Ai ceva cu auzul?! Unchiul a înnebunit, nu eu! Într-un tramvai în Odessa, înghesuială, bălăbăneala…; un bărbat se căznește să composteze. Femeia care stă între el și compostor zice: -Bărbat ești tu? De 5 minute stai grămadă pe mine și nu reușești să introduci!?

-Păi ce să fac, e cam mototolit…

Tramvaiul oprește în stație și toți pasagerii strigă: - Bagă acum cât «stă»!

- Sima, dacă te deportează în Siberia, eu, desigur, te voi însoți. Dar haina de blană trebuie cumpărată din timp…

- Sioma, vrei un ceai?

- Da. - Atunci scoală-te și fă-l!

- Atunci nu vreau.

- Atunci dormi și nu mai minți!

- Sonia, înapoiază-mi cheile, că doar ne-am despărțit deja. Poate intri în timp ce eu fac sex…

- Eee, un minut pot și eu aștepta…

- Fanecika, am hotărât să devin vegetarian.

- Izea, tu și înainte erai bou!

Glume din Odessa - Sofa, dacă se deschide sala de fitness în bloc Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 18

Picasso taurul: dăruia falusuri din aur iubitelor pe care le-a împins spre căderi nervoase şi sniucidere

Artistul a intrigat cu sexualitatea lui debordantă, despre care s-au publicat numeroase cărţi. Unul dintre fondatorii cubismului, dar şi unul dintre cei mai influenţi artişti ai secolului XX a avut, în spatele operelor lui de artă, o viaţă personală tumultuoasă. Căsătorit de două ori, Picasso a lăsat după moartea sa, pe 8 aprilie 1973, patru urmaşi - copii concepuţi cu trei femei. Trei dintre multele iubite, amante şi muze care s-au perindat prin viaţa lui, ele contribuind la procesul artistic al geniului - iar el lăsându-le pe multe cu traume. Chiar şi la vârsta de 70 ori 80 de ani, Picasso avea plăcerea de a le dărui falusuri din aur femeilor pe care le dorea - şi făcea asta chiar în faţa celei de-a doua soţii, Jacqueline Roque.

Pe Fernande Olivier, de pildă, tânăra cu care s-a mutat în 1905 şi cu care a avut o relaţie de şapte ani, a închis-o în casă, într-o criză de gelozie, după ce aceasta pozase şi pentru sculptorul Francois Sicard. După despărţirea de Fernande, a urmat o altă relaţie - cu Eva Gouel.

Iar în 1916, s-a îndrăgostit de Irene Lagut, cu care a discutat chiar despre căsătorie - dar tânăra rebelă s-a răzgândit. Într-o altă criză de gelozie, Picasso a răpit-o - dar Irene l-a părăsit, în cele din urmă, pentru o femeie. Doi ani mai târziu, artistul spaniol a făcut acest pas cu dansatoarea de balet din Ucraina Olga Khokhlova (foto sus), cea care i-a fost soţie

până în 1955 şi care i-a dăruit un fiu, pe Paulo, născut în 1921. În timpul acestui mariaj, viaţa lui sentimentală a continuat, însă, să fie la fel de tumultuoasă ca şi când ar fi fost un bărbat liber. Una dintre amantele sale, Marie-Therese Walter, i-a dăruit, de asemenea, un copil - pe Maya, născută în 1935. O altă amantă, Francoise Gilot, a făcut doi copii cu Picasso - pe Claude, născut în 1947, şi pe Paloma, venită pe lume în 1949. Dar aceasta a fost o perioadă în care Picasso a atins apogeul tumultului erotic pentru că în anii '30 şi '40 a mai existat şi Dora Maar în viaţa lui, având o puternică influenţă asupra lui. Dar şi Dora, ca şi Olga Khokhlova au suferit căderi nervoase - misoginul spaniol concluzionând că femeile sunt "maşini de suferinţă". În 1955, când a divorţat de Olga, deja o cunoscuse pe cea care avea să-i devină a doua soţie Jacqueline Roque. Cu ea s-a însurat în 1961, la 79 de ani, mireasa lui având doar 27 de ani. Jacqueline a fost o sursă de inspiraţie fantastică pentru artist - rămânându-i alături până la moartea lui, în 1973, dar recurgând la brutalul gest de a le interzice copiilor lui, Claude şi Paloma, prezenţa la înmormântare.

La patru ani de la moartea artistului, MarieTherese Walter, cea care îi fusese iubită şi mama fiicei lui, Maya, s-a sinucis, spânzurându-se în garaj. Marie-Therese pur şi simplu nu a putut suporta lipsa lui Picasso.

Iar ultima lui soţie, Roque, a ales acelaşi sfârşit: femeia care îşi divinizase soţul s-a împuşcat în 1986 în casa în care locuise cu el.

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 19

Tudor Banus

Tamara Lempika

Baruch Elron Picasso- Dora Maar

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 20

Maria Sava Alexandru cel Mare

Hecatompile. Un imens pustiu de nisip și grohotiș măturat de vântul rece care ridică nori de praf. Vălurile cenușii acoperă soarele și, în semiîntunericul zilei, doar semne prevestitoare de rău. Un peisaj apocaliptic la Porțile Caspiene în care Regele Regilor, Darius III și-a stabilit popasul unei armate demoralizate, cu soldați aflați la capătul puterilor, zgribuliți în jurul unor plăpânde focuri lipsite de forța și strălucirea celor care ardeau cândva pe altarele lui Zoroastru. Doar Nemuritorii, plutoanele arcașilor de elită, continuau să vegheze cortul regelui Darius III, urmaș al Ahemenizilor. Un aer rece încărcat de spaimă străbătea această armată aflată în colaps și... pe bună dreptate.

După Granicos, Issos, Arbeles, Alexandru cel Mare cucerise, rând pe rând, toate metropolele imperiului: Persepolis, Suza, Babilon, Pasargades și acum se îndrepta către Ecbatana. Darius se repliase spre răsărit și hotărâse să-l înfrunte pe Alexandru chiar acolo unde se afla. Normal ar fi fost ca într-o asemenea confruntare să nu fie singur, ci întregul continent asiatic să se fi ridicat în spatele viteazului Rege. În speranța că ar putea reaprinde flacăra curajului generalilor săi, regele Darius III a decis să nu se mai retragă și să-l înfrunte pe

Alexandru chiar acolo unde se afla. Dar cum să înfrunți o armată care deja se făcuse cunoscută în întreaga lume după Granicos, Issos și Arbeles? Victoria de la Granicos le asigurase macedonenilor dominația în Ionia și Asia Minor. Issos le-a pus Siria la picioare Fenicia și Egiptul, iar victoria de la Arbeles le-a deschis calea către Babilon și Asia Centrală. Și cu toate aceste victorii Alexandru nu și-a dovedit decât geniul de mare strateg. Acum, aici la Hecatompile va începe marea schimbare.

Dincolo, în armata Regelui Regilor, generalii nu se mai supun ordinelor acestuia conștienți de superioritatea armatei macedonenilor. Înainte de mijirea zorilor, năvălesc în cortul regal cu scopul de a-l lua prizonier și de a-l duce la Bactriana să-l predea lui Alexandru în schimbul unui tratat prin care acesta să recunoască suzeranitatea lor asupra satrapiilor orientale.

Vestea răpirii regelui s-a răspândit iute în tabără și din mândra armată persană care-i înfruntase pe toți năvălitorii în câmpiile Mesopotamiei nu mai rămâne decât un pâlc de călăreți și un car ce purta un rege în lanțuri mânat pe drumurile Asiei, într-un nor uriaș de praf. Între timp, Alexandru ajunsese la Hecatompile și își pregătea trupele pentru înfruntarea cu armata persană. Spre seară, în tabără, vin doi dezertori persani – Baghistanes și Artabelos și-i povestesc regelui că Nabarzanes și Bessus l-au detronat pe regele Darius III și se îndreaptă cu el spre Bactriana. Urmat de 500 de călăreți, Alexandru străbate stepa asiatică și-i ajunge pe răpitori din urmă. La apariția avangărzii lui Alexandru, Bessus și Barssentes îl înjunghie pe regele Darius și dispar. Așa a pierit ultimul mare suveran din dinastia Ahemenizilor!

Ajuns lângă regele mort, Alexandru rămâne pironit locului, poate, în cea mai solemnă clipă din viața lui. Își scoate mantia de purpură și o așterne peste trupul lui Darius III, drept lințoliu. Era anul 330 î.Ch..

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 21

Gestul regelui Macedoniei va rămâne în eternitate nu ca un semn că lua sub protecția lui rămășițele pământești ale altui rege, ci ca un simbol al voinței de a se identifica cu el.- De-aici încolo, Alexandru, regele Macedoniei va fi urmașul Marelui Rege, al lui Darius III. A fost un gest de onoare de la un mare suveran către un alt mare suveran.

La Suza Trecuseră 150 de ani de când perșii năvăliseră peste țara lor cucerind Tracia, Macedonia și Tesalia ocupând până și Atena. Întreaga Grecie s-a cutremurat atunci de spaimă la vestea că Erehteionul fusese ars din temelii. A urmat apoi, bătălia de la Salamina când armatele lui Darius II au fost scufundate de corăbiile aduse de Temistocle. Victoriile de la Salamina, Plateea și Micale i-au adus pe greci în culmea entuziasmului. Pentru ei omenirea se va împărți de aici încolo în două categorii: ei, grecii instruiți și educați și ceilalți, barbarii neciopliți. Apariția lui Isocrate și discursurile lui vehemente împotriva barbarilor a creat doctrina imperialismului elen. În viziunea lui, nu pacea cu perșii era soluția, ci spulberarea acestora. Ca discipol al lui Isocrate, Filip al Macedoniei îi cheamă pe toți grecii să se unească și să ia parte la expediția împotriva Asiei. Cum nici Atena și nici Teba nu s-au supus de bunăvoie, la anul 338, cavaleria

macedoneană condusă de Alexandru, care avea doar 18 ani, îi zdrobește pe rebeli la Cheroneea. Astfel s-a instituit Liga de la Corint și în fruntea elenilor, Alexandru pornește la cucerirea Asiei. În anul 330, ajung deja în fața vechii capitale Parsa (Persepolis) pe care o devastează incendiind până și minunatul palat Apadana. De ce a organizat Alexandru acest act de vandalism?

Pur și simplu pentru a pune Apadana pe celălalt talger al balanței, pe primul stând Erehteionul. Dinte pentru dinte; era răzbunarea cerută de zei pentru a pune echilibru între două lumi. Însă marea schimbare avea să se zămislească la Hecatompile în fața trupului neînsuflețit al Marelui Rege.

Ajunși la porțile Babilonului pe care îl credeau un oraș barbar, grecii rămân uimiți de civilizația peste care dau. Însuși Alexandu nu și-a crezut ochilor când a pășit pe calea sacră către templul zeiței Iștar, mărginită de ziduri acoperite cu frize de dimensiuni uriașe reprezentând lei, tauri, șerpi și alte animale fantastice. Aici, în Babilon, totul era ordonat, în funcție de ziguratul central ale cărui șapte etaje se ridicau până la 90 de metri deasupra nivelului orașului. Decorația palatului era de o splendoare nemaivăzută. Însă cel mai uimitor lucru din Capitală nu era nici poarta zeiței Iștar, nici templul lui Marduk, nici palatul regal, ci grădinile suspendate ale reginei Semiramida.

Cu cât înaintau mai adânc în Asia, cu atât creștea uimirea falangiștilor lui Alexandru: Suza, Babilonul, Persepolis aveau să fie depășite de Ecbatana, capitala Mediei. ”Orașul, spune Herodot, era alcătuit din șapte incinte concentrice, depășindu-se una pe cealalată prin înălțimea crenelurilor. Cele ale primei incinte erau de piatră albă; pietrele celei de-a doua erau negre; ale celei de-a treiade un roșu purpuriu; ale celei de-a patra – albastre; ale celei de-a cincea- de un roșu ca sardonixul. Ultimele două rânduri de

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 22

ziduri erau placate cu aur și argint. Exact în centru se afla locuința regelui.”

Cât de sărăcăcioase și de amărâte trebuie să li se fi părut grecilor bietele târguri din piatră precum Peloponesul, în comparație cu ceea ce descopereau aici! În aroganța lor, grecii se crezuseră cei mai inteligenți oameni din univers, dar iată că popoarele Orientului nu le erau cu nimic inferioare. Numai că ele nu se străduiseră să-și dezvolte nu numai inteligența, ci și alte facultăți. Orientalii puneau un mare accent pe dobândirea înțelepciunii și mai puțin pe acumularea de cunoștințe: ”Nu căuta să știi, Timpul ți-o va spune Nimic nu e mai frumos Decât să afli fără să cauți...”

Grecii făcuseră câteva descoperiri capitale pe calea raționamentelor deschizând calea științei moderne în vreme ce orientalii, având preocupări total diferite, ajunseseră la adevăruri la fel de importante pentru dezvoltarea umanității. Pentru ei singura realitate era sacrul, supranaturalul a cărui existență terestră nu era decât o reflectare.

Falangele grecești conduse de Alexandru și-au continuat înaintarea lăsând în urmă Mesopotamia, Babilonul, Paretacena și Media. Au trecut și de Porțile Caspiene pătrunzând adânc în inima Asiei. Alexandru cel Mare nu era unul dintre acei cuceritori care disprețuia locurile pe unde trecea. Era un tânăr înflăcărat care purta cu sine spiritul fraternității. Mama lui, Olimpia, îl trimisese încă de la vârsta de 13 ani să petreacă un timp în Moesia, în grota nimfelor unde fusese inițiat în misterele ezoterice înrudite cu ceremonialele orfice.

Educația lui ezoterică l-a făcut să nu-i disprețuiască pe barbari și să vădească un sentiment de vădită simpatie față de cultura și civilizația lor. De fapt, în ochii multor greci era el însuși un barbar, tatăl său fiind macedonean, iar mama, iliră. În ochii lui,

tinerii luptători persani aveau același drept la viață ca și tinerii greci și se întrista când le vedea leșurile pe câmpul de luptă. Pentru el, învățăturile lui Isocrate de-a se purta cu grecii ca un prieten, iar cu barbarii ca un stăpân, nu mai aveau nicio valoare. Dansul Eriniilor pe ruinele Persepolisului fusese de ajuns și se făcuse dreptate.

Dar toate aceste cuceriri ale lui trebuiau să fie administrate și nu avea cum să îndeplinească acest deziderat decât ori oprindu-se din incursiunile lui de cucerire, ori asociindu-și populațiile autohtone. Și cu cât îi studia mai bine pe localnici, cu atât era mai sedus de modul lor de viață, de valorile lor. ”El nu și-a pus în minte, spune Plutarh, să cotropească în grabă Asia, ca șeful unei bande de tâlhari; nici să o pustiiască și să o prade, ca și cum devastarea și prădarea iar fi putut aduce o nesperată fericire...Vrerea a fost aceea de a supune orice ținut locuit unui singur fel de a gândi și pe toți oamenii – ca cetățeni ai unui singur stat și ai unei singure guvernări.

Dacă Marele Zeu, cel care trimisese sufletul lui Alexandru aici jos, nu l-ar fi chemat pe neașteptate la el, în viitor n-ar mai fi existat decât o lege unică pentru toți oamenii, și întregul Univers ar fi fost condus sub semnul aceleiași justiții, sub semnul aceleiași lumini. Modul în care el șia gândit expediția ne dovedește că a acționat ca un adevărat filozof, nu pentru a cuceri bogății însemnate, ci pentru a face să domnească pacea universală, concordia, unirea și pentru ca toți oamenii să comunice între ei. Socotindu-se trimis din ceruri ca să fie în egală măsură reformatorul, conducătorul și împăciuitorul Universului, el i-a strâns pe toți la un loc, din toate părțile, punându-i să soarbă toți, am putea spune, din aceeași cupă a fericirii. Punând laolaltă existențele, moravurile, legăturile prin căsătorie și obiceiurile, el a impus tuturor oamenilor în viață să socotească totalitatea pământului locuit drept patria lor și i-a poftit pe toți

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 23

oamenii de bine să se simtă înrudiți – lăsându-i la o parte doar pe cei netrebnici.”

Da, doar pe netrebnici, nu pe barbari cum clamase Isocrate! Între timp, Bessus, cel care își ucisese regele s-a refugiat în Bactriana cu scopul de a se încorona. Ba se mai și lăuda că va spulbera armata grecilor. Alexandru știa cu cine are de-a face și a înțeles că trebuia să-l hărțuiască spre a nu-i da timp să se organizeze. Primul lucru pe care l-a făcut, și-a apropiat o parte din prinții asiatici spre a nu se coaliza cu Bessus. Era pentru prima dată în istorie când un cuceritor își administra ținuturile cucerite prin conducătorii locali, făgăduindu-le respectarea drepturilor și a personalității lor. Până și populațiile au înțeles caracterul liberal al noii ordini instituite de Alexandru și, după o perioadă de ostilitate, i s-au alăturat. În etape scurte, armata grecilor a ajuns până la Kabul, puțin mai sus de Kapișa Kaniș și aici Alexandru a pus temeliile unei noi așezări, Alexandria din Caucaz (Bergamul actual).

Dar scopul incursiunii era prinderea lui Bessus așa că marșul este reluat, falangiștii ajung la Nautaca. Simțind că primejdia este aproape, sogdianul Spitamenes care îl ascunsese pe Bessus decide să-l prindă și să-l predea legat lui Alexandru spre a nu-și pune țara în pericol. Iată că bumerangul i se întorcea lui Bessus. Adus în fața lui Alexandru acesta l-a întrebat de ce și-a ucis regele.

Răspunsul cinic a fost că a fost un gest pentru a câștiga bunăvoința lui, lucru care la înfuriat pe Alexandru și drept pedeapsă pentru obrăznicia lui a fost bătut cu vergile și trimis la Bactra spre a fi judecat.

Prinderea lui Bessus nu însemna și pacea în teritoriile cucerite. În teritoriile muntoase de pe valea Oxusului populațiile începuseră să se revolte. Pentru a pune capăt situației trebuia să cucerească Marakanda (Samarkandul), capitala Sogdianei. În cursul întregii operații Alexandru s-a arătat dur și neiertător cu cei care se revoltaseră -

nu mai era o campanie pentru fraternitate, ci una de forță și de supunere.

Venise timpul ca Alexandru să pună ordine în cetățile cucerite care se revoltaseră. Și prima a fost Marakanda unde deja trimisese avangarda sub conducerea lui Kleitos, iar acum era asediată. Satrapul Spitamenes spera să-i lichideze pe macedoneni înainte să vină grosul armatei mizând pe drumul plin de piedici din munți. Alexandru a cucerit Marakanda și a rămas o vreme în cetatea care la acea vreme nu avea strălucirea pe care i-o va da mai târziu Tamerlan și urmașii săi. De pe dealurile Marakandei privirea se pierdea în zare spre nord și spre est. Oare până unde se întindea acea câmpie și ce se afla dincolo de ea? Dar pentru a-și răspunde la întrebare a decis să exploreze ținuturile necunoscute și, într-o dimineață din toamna anului 329, a pornit la drum însoțit de Ptolemeu și de un grup de călăreți. Așa a ajuns în stepa kirghiză măturată de vânturile care băteau cu dușmănie ”de la țărmul Oceanului Înghețat până la zidurile Khorasanului”. Convins că ajunsese la una din marginile lumii, Alexandru caută un loc pentru înălțarea unui templu în cinstea lui Dionisos și pune să fie ridicată o piramidă din pietre. În apropiere, hotărî să ridice un oraș pe care l-a numit Alexandria Eshate (Alexandria de la capătul lumii). S-a întors, apoi, în Marakanda și-a luat armata si a plecat la Bactra, unde a stat vreme de 2 ani între 329-327 î.Ch. Se zice că acolo se născuse Zoroastru, lucru suficient spre a-i conferi prestigiu cetății. Locuitorii din Bactriana și din Paraponisada îl considerau ”Maică a cetății”, Centru al Universului. Din Bactra, Alexandru a plecat în Egipt vizitând templul lui Ammon unde marele preot i-a prezis că într-o zi va ajunge ”conducătorul și reconciliatorul Universului”. La înapoierea din acest pelerinaj, a întemeiat orașul Alexandria de pe Nil desenându-i conturul

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 24

cu o făină atât de albă și fină încât toate păsările de pe Nil au venit să se hrănească.

Era anul 332 î.Ch. și Alexandru avea doar 24 de ani. De-a lungul expedițiilor sale nu încetase să câștige experiență în cunoașterea oamenilor și a vieții. Era convins că ”putea să stabilească legături între toți oamenii, să-i facă să trăiască ocrotiți de o justiție unică, la fel cum trăiau sub o lumină unică”. Mulți dintre satrapii din ținuturile cucerite au venit să se pună sub protecția sa, iar el i-a reînscăunat în fruntea provinciilor lor dublându-i cu o administrație macedoneană.

Atât de mult s-a integrat lumii pe care o cucerise, încât în anii 329-328, când i-a primit pe ambasadorii Tebei și ai Corintului, aceștia au rămas uimiți găsindu-l așezat pe un tron de aur cu tiara pe cap și înconjurat de o gardă de tineri persani asemeni Nemuritorilor lui Darius. Ceea ce n-au înțeles grecii era gradul de înțelepciune la care ajunsese tânărul Rege. El știa că dacă voia să se facă ascultat de noii supuși trebuia să se impună și să fie respectat, că fastul de la Curte era un semn al puterii pe care orientalii îl numeau ”mantia Statului” (Libas -I - Daulet). Perșii erau obișnuiți să se încline în fața regilor lor și să-i respecte și chiar erau șocați de familiaritatea cu care macedonenii îl tratau pe Alexandru.

Dar dincolo de toate acestea, Alexandru cel Mare a dat întâietate legii elene în multe domenii: în administrarea provinciilor, în regulamentele armatei, în unificarea sistemelor fiscale și a monedei, în autoguvernarea democratică a cetăților. În schimb, în relația dintre rege și supuși a dat întâietate legilor asiatice lucru greu de înghițit de grecii cei aroganți. Niciodată, niciun grec nu se prosternase în fața altui grec, egalitarismul lor înnăscut nu le-o permitea. Chiar și zeilor le înălțau rugăciuni stând în picioare. Nu Isocrate îi batjocorise pe orientali spunând că ”salutau tăvălinduse pe jos”? Și iată că acum, regele le cerea macedonenilor lui să facă asta ceea ce i-a

determinat să se răzvrătească. Însă Alexandru a rămas inflexibil în fața generalilor săi și s-a impus cu toată autoritatea.

Bactrian ancient art Cât a stat la Bactra s-au petrecut două evenimente de mare însemnătate: a fost judecat trădătorul Bessus și Alexandru s-a căsătorit cu Roxana. Alexandru cel Mare a ținut ca ucigașul regelui Darius III să fie judecat chiar de perși alcătuind astfel un tribunal suprem, iar el s-a mărginit să rostească doar rechizitoriul. Bessus a fost declarat vinovat de crimă, răzvrătire și ” lèse-majesté” ceea ce i-ar fi atras pedeapsa cu moartea. Alexandru a poruncit să-i fie tăiate nasul și urechile și să fie dus la Ecbatana unde să fie răstignit de un copac chiar în ziua sărbătorii naționale a perșilor și mezilor.

Atunci când falangele macedonene au intrat în Maracanda, satrapul Spitamenes care se revoltase, a fugit din calea lor și s-a ascuns la una din căpeteniile scite. Pentru a-și arăta neutralitatea și pentru a evita o confruntare

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 25

cu Alexandru, sciții l-au decapitat și i-au trimis capul într-o țeapă macedonenilor.

Mai rămânea de cucerit un bastion al uneia din căpetenii, Oxyartes, care se aliase cu Spitamenes. Așa cum prezisese oracolul, grecii au cucerit fortăreața și au pus stăpânire pe o pradă uriașă pentru că nobilimea sogdiană acolo își pusese averile la adăpost. În sala cea mare a castelului l-au găsit pe Oxyartes cu familia lui plângând și așteptând să fie duși în sclavie. Printre fiicele lui era și o adolescentă de o frumusețe răpitoare de care Alexandru s-a îndrăgostit nebunește. Nu numai că nu i-a pedepsit familia lui Oxyartes, dar i-a cerut mâna Roxanei cu mare cinste și mare onoare. Prin căsătoria lui cu o prințesă asiatică mai făcea un pas către îndeplinirea operei de pacificare și reconciliere.

Nădăjduia să aibă un fiu cu dublă ascendență- macedoneană și persană care să- i ducă visul mai departe.

După nunta care a durat șapte zile, regele l-a primit în vizită la Bactra pe Farasmanes, regele horasmienilor care i-a propus să lupte împotriva sciților așezați la marginea de miazănoapte a imperiului său, dar Alexandru l-a refuzat. Intenția lui era acum să se îndrepte către India. Și de astă dată, dorința lui era să includă noi populații în oikumene-ul său, nicidecum să cucerească noi teritorii. Ce se știa despre India în Atena și Corint în secolul III î.Ch. ? Mai nimic. Și cum nu era omul care să pornească o expediție fără să fie bine organizat, în primăvara anului 327 părăsește Bactra și se mută în Alexandria din Caucaz, apoi, la Nikaia. Alexandru cel Mare dispunea acum de o armată considerabilă de aproape 120 000 de oameni din care 30 000 erau macedoneni, iar restul erau contingente orientale. În primele zile ale lui aprilie, și-a împărțit forțele în două corpuri de armată: primul sub comanda lui Perdicas și Hefestion, al doilea sub conducerea lui Alexandru și trebuiau să se întâlnească înainte de a trece Indusul. Odată ajuns la

Indus, primește un ambasador din partea regelui ținutului care-i oferă în dar Taxila, cel mai frumos oraș așezat între Indus și Acesines. La marginea orașului este întâmpinat de prințul Taxiles escortat de elefanți împodobiți cu mătăsuri și pietre prețioase. Cu prințul la dreapta, regele macedonenilor își face intrarea în Taxila.

Bunăvoința prințului nu era chiar gratuită, ci, în schimb, cerea să-l ajute în confruntarea cu Porus, regele pauravilor.

Cum regatul se afla în calea expediției sale, confruntarea dintre cele două armate a fost inevitabilă. Întâlnirea dintre regele Macedoniei și regele Porus a rămas legendară. După prezentările de rigoare Alexandru îl întrebă pe bătrânul rege cum dorea să fie tratat.

- Regește, a rostit Porus cu demnitate.

King Porus Impresionat de mândria și frumusețea bărbătească a regelui de peste 70 de ani, Alexandru s-a purtat cu el cu multă generozitate. Nici prin cap nu-i trecea Marelui Rege să anexeze așa pe nepusă masă niște popoare cu o civilizație ciudată, dar foarte dezvoltată așa cum erau popoarele Indiei. Singura lui dorință era să le vadă fuzionând. Și-a continuat marșul spre est înaintând către ținutul Cașmirului.

Clima, însă le era potrivnică și soldații încep să se revolte. În cele din urmă, cedează în

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 26

fața lor și ordonă retragerea. Înainte de-a părăsi malurile Hyfazului pune să se ridice acolo 12 altare dispuse în cerc ca 12 lăcașuri ale soarelui pentru a marca locul până unde ajunsese armata elenă. Pe soclul lor scrie: ”Alexandru, fiul lui Filip și al Olimpiei a venit până aici”. La întoarcere, nu mai merge în fruntea armatei, ci în ariergardă purtând în suflet rana unui vis neîmplinit.

Tot galopând prin Asia, adolescentul devenise bărbat și descoperise că lumea era cu mult mai mare decât se credea la Atena, că existau popoare la fel sau mult mai civilizate decât grecii și că dovada maximei înțelepciuni a unui conducător consta în însușirea valorilor spirituale ale acestor popoare, nu în oprimarea lor, că simbioza dintre Orient și Occident trebuia să se petreacă înainte de toate în adâncul ființei sale. De aceea Alexandru a fost unicul mare conducător care putea să ducă la bun sfârșit această operă fără precedent din analele umanității. Mare parte a generalilor săi nu-l înțelegeau, iar soldații, nici atât. Această retragere l-a făcut să înțeleagă că între el și oamenii lui era o imensă diferență: ei credeau că regele cedase dorinței lor de-a se întoarce acasă, însă realitatea era că Alexandru avea un vis care nu avea nimic în comun cu oamenii lui. Pe la mijlocul anului 325, expediția a ajuns la Oceanul Indian.

Peste tot pe unde a trecut, Marele Rege a tot înființat Alexandrii.

Au ajuns, în cele din urmă, în Deșertul Gedroziei care acoperea partea de miazăzi a Belucistanului, ținut arid și uitat de Dumnezeu, locuit la acea vreme de popoare primitive numite de greci ”ihtiofagi” pentru că se hrăneau doar cu pește uscat. Sleiți de putere, înfometați și însetați, după 60 de zile de marș printre dune, puțini supraviețuitori ajung la porțile cetății Pura (Bampur). De aici au pornit către Pasargades unde descoperă că mormântul lui Cirus fusese profanat și satrapii reveniseră la vechile matrapazlâcuri. Chiar și unele garnizoane grecești se răzvrătiseră.

Dacă Alexandru ar fi întârziat mai mult continuându-și expediția în India, n-ar mai fi găsit nimic din ceea ce înfăptuise. A înțeles că trebuia să ia măsuri aspre dacă nu voia ca imperiul să se destrame sub ochii lui.

Dar asprimea și neîndurarea, aplicarea continuă a pedepselor nu-i stăteau în fire, el fiind generos și convins că puterea exemplului și forța convingerii ar fi fost suficiente. Așa a înțeles că visul lui de-a uni Orientul cu Occidentul avea nevoie de câteva generații pentru a se realiza. În primăvara anului 324, părăsește Suza îmbarcându-și trupele ușoare pe corăbii și coboară pe fluviul Eulaios până la mare cu scopul de-a explora Golful Piersic. Între timp, în rândul falangiștilor macedoneni nemulțumirile sporeau. Nu participaseră la toate expedițiile și nu câștigaseră atâtea bătălii fără măcar să se întoarcă la casele lor cu prada de război, gândind numai la câte bogății văzuseră în cetățile cucerite. Nu peste mult timp, câțiva generali pun la cale un complot și se hotărăsc să-l ucidă pe rege.

Intriga este descoperită la timp și complotiștii sunt condamnați la moarte.

Situația avea să degenereze când, la distanță de aproape doi ani, prietenul său Kleitos îl ofensează pe rege și acesta, într-un acces de furie, îl ucide. Durerea regelui nu mai avea margini: crescuse împreună cu Kleitos și prietenul lui îl insultase atât de grav, iar el nu s-a putut abține. De la an la an, tot apăreau noi conjurații puse la cale de tinerii generali. Decizia lui de-a amesteca escadroanele macedonene cu perșii, parții, sogdienii, bactrienii considerați de greci barbari a umplut paharul. Prima decizie pe care o ia pentru a mai astâmpăra clocotul mâniei falangiștilor a fost de a lăsa la vatră pe mare parte dintre ei. Rezultatul a fost exact invers. Atunci, regele s-a hotărât să se retragă în palatul său unde s-a închis și n-a vrut să mai primească pe nimeni. Armata semăna acum cu o mare în plină furtună, dar nici Alexandru n-a cedat deloc. A

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 27

încercat o reconciliere cu generalii săi, dar n-a fost posibilă așa că, a decis să se sprijine doar pe trupele asiatice crezând că va produce un șoc psihologic macedonenilor.

Nici un alt conducător n-a mai îndrăznit în întreaga istorie a omenirii ceea ce a făcut Alexandru cel Mare. I-a convocat pe perși și unora le-a dat titlul onorific de ”Rudă a regelui”, apoi, le-a recunoscut, potrivit obiceiului oriental, dreptul la îmbrățișare. A pus să fie retrase santinelele macedonene, a înlocuit escorta regală de greci cu perși, iar soldaților săi le-a trimis vorbă că sunt liberi să plece unde vor. Atât de mult s-a identificat cu visul său de-a uni Orientul cu Occidentul, încât a renunțat la propria armată. Văzând că regele lor nu glumește, soldații macedoneni au cedat, au venit în fața castelului și-au aruncat armele cerându-și iertare.” Au spus că vor sta în fața castelului, până ce Alexandru se va îndura de ei”. (Plutarh) În cele din urmă, Alexandru a venit în fața veteranilor săi și într-un gest de mărinimie, le-a declarat: ”-Pe voi toți de față vă numesc ”Rudele mele” și vreau să purtați acest nume începând de azi!”

Din acel moment, a poruncit să se pregătească un mare ospăț. Câștigase cea mai mare victorie din viața lui – își supusese cu dârzenie întreaga armată.

Edificarea monarhiei universale putea să-și urmeze calea așa cum visase Marele Rege.

Cu 200 de ani înainte de-a se fi născut Alexandru, Empedocle formula următoarea reflecție: ”Nu există o faptă îngăduită unora, Și neîngăduită altora; Legea cuprinde totul și pe toți.

La fel ca aerul care domnește până-n zări, La fel ca nesfârșita lumină a cerului...”

Acesta era exact idealul care îl inspirase pe rege în toate acțiunile lui. Mai întâi, aplicată între hotarele strâmte ale Macedoniei, apoi, cuprinzând întreaga Elada și, în cele din urmă, întregul Imperiu Persan. Câteva evenimente din viața lui Alexandru l-au

marcat definitiv. Unul dintre acestea a fost vizita la templul zeului Ammon unde marele preot Psammon i-a prezis că va guverna lumea. Apoi, un alt moment important a fost atunci când a intrat în sanctuarul regelui Cirus întemeietorul dinastiei Ahemenizilor cu care Alexandru semăna în multe privințe. Acolo, în fața sarcofagului, citind următorul epitaf: ”Sunt Cirus, cel care a cucerit pentru perși acest imperiu.

Nu mă pizmui pentru singurul lucru ce-mi rămâne: doar un pumn de țărână ce-mi învelește trupul”.

Marele Rege a conștientizat că trebuia să-și asume în totalitate statutul de stăpân al lumii.

Reconstituind imperiul Ahemenizilor nu i-a schimbat cu nimic tradiția și datinile așa cum nu s-a amestecat tatăl său în guvernarea Atenei și a Tebei. Marele său proiect de a-i pune pe toți pământenii unii în legătură cu alții a început să se materializeze prin construirea unei infrastructuri trainice, prin construirea a numeroase orașe de-a lungul drumurilor și fluviilor pe unde trecuse, prin schimburile de mărfuri dintre ele pe care le-a susținut și încurajat, prin păstrarea formelor de cult ale diferitelor popoare pe care le cucerise.

Platon afirmase cândva că ”fericirea lumii nu va fi asigurată decât în ziua când puterea politică și filozofia se vor întâlni în același bărbat”. Iar Plutarh îl felicita pe Alexandru pentru faptul că ”avea atâta putere în mână și nu s-a purtat ca o căpetenie de hoți, ci ca un filozof”.

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

King Cirus

Pagina 28

A fost un strateg fără egal, fiecare acțiune de-a sa a fost ghidată de o gândire superioară în care problemele culturii și civilizației au avut un loc esențial. Elenii puneau mare preț pe cultură și Alexandru a fost mai grec decât toți grecii când a cucerit frumoasele cetăți asiatice nu pentru a-și mări averea personală, ci pentru a zămisli și a propaga valori civilizatoare. De aceea a și creat la Alexandria un Museion în care să fie adunate, studiate, comparate, toate mărturiile despre activitatea creatoare a omului. Ideea i-a fost insuflată de maestrul său Aristotel și cel mai de seamă lucru înfăptuit a fost Biblioteca din Alexandria.

Ocupând tronul Ahemenizilor, Alexandru a pus bazele unui stat omogen. Fiul Olimpiei, educat în dragostea pentru cunoaștere și prețuirea frumosului, a cunoscut toate cosmogoniile uimitoare ale perșilor și ale mezilor: întrebându-i pe magii zoroastrieni despre doctrinele lor i s-a răspuns că ”Lumina Luminii asemănătoare unei torțe închise într-un cristal” a stat la originea Creației.

Apoi, pătrunzând în pădurile indiene i-a cunoscut pe asceții care păreau rupți total de condiția umană și care i-au vorbit de Brahma, Indra și Șiva. Străbătând întreaga Asie a cunoscut fel de fel de credințe și de zei, dar de fiecare dată când îi întreba pe preoții acestora care-i misiunea supremă a omului, primea același răspuns: ”A-l mărturisi pe cel Unic”. Indiferent ce nume ar fi avut. Și aceasta era și aspirația Marelui Rege, însă visul lui de a-i uni pe toți supușii întru credința unui singur zeu universal era imposibil. ”Toți erau de acord, spune Polibiu, că geniul regelui depășea măsura umană. El cuprindea toate domeniile și strălucea ca un soare”. De aceea Alexandru a hotărât să ceară tuturor cetăților cucerite să i se recunoască ”onoruri divine”. Pentru orientali era un lucru obișnuit să-și considere suveranii divinități, dar grecii își zeificau eroii doar după moartea lor.

Niciodată până atunci nu au acordat o asemenea cinstire unui om în viață. Și totuși...la cerința lui toate cetățile grecești printre care și cele mai rebele- Atena, Sparta, Teba, Corint- au emis un decret: ”Întrucât Alexandru dorește să fie zeu, să fie”. Și au trimis amabasade la Babilon pentru a-i duce coroanele de aur dorite la începutul primăverii anului 323. În toamna anului 324, Alexandru ia drumul Ecbatanei unde se stabilește o vreme pentru a celebra serbările lui Dionisos. Bucuria i-a fost întunecată de moartea celui mai bun prieten al lui, sufletul lui pereche care-i ghicea cele mai intime gânduri, Hefestion.

S-a întors în Babilon, dar și aici îl aștepta o surpriză: câțiva magi l-au așteptat la porțile cetății și l-au implorat ”să nu intre în oraș că șederea aici nu-i va aduce noroc”. Și au avut dreptate. Câteva evenimente rău prevestitoare, dar și apariția primelor crize de paludism l-au doborât. În 7 iunie 323, regele cade la pat scuturat de friguri; puterile îl părăseau văzând cu ochii și febra creștea continuu. Vestea bolii Marelui Rege s-a răspândit în tot palatul și mii de veterani, nevrând să creadă că regele lor e bolnav, au năvălit în palat și au trecut în tăcere pe lângă patul muribundului, dându-i onorul cuvenit. Alexandru și-a săltat capul și a întins mâna dreaptă fiecăruia dintre ei, luându-și rămas bun de la veteranii lui. În noaptea de 12 spre 13 iunie anul 323, s-a stins din viață, rostinduși testamentul: ”Imperiul să rămână pe mâinile celui mai vrednic,” adică, conform vechilor tradiții macedonene, urmașul lui să fie ales în urma plebiscitului armatei.

Trupul neînsuflețit a fost îmbălsămat și generalii au început să se certe pentru locul unde va fi înmormântat știind că va deveni centrul imperiului. Ptolemeu Lagidul, bunul lui prieten, i-a luat trupul pe furiș și l-a dus în Alexandria, să se odihnească într-un sicriu de aur aflat între două torțe ale lumii antice: Farul și Museion. Cum era de așteptat, în urma lui, Imperiul a început să

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 29

se destrame.

Paradoxal, poate, Alexandru cel Mare a purtat un vis, dar nu a fost un visător.

Pentru el materializarea practică a ceea ce plănuia a avut o valoare mult mai mare decât concepțiile grandioase ale altor suverani. A fost un rege cu mult bun-simț, înțelept, generos, cultivat, echilibrat. Din nefericire, nici după moartea sa fiul lui Filip și al Olimpiei n-a avut tihnă. Ptolemeu XI, cel care a domnit între 107- 88 î. Ch. i-a furat sarcofagul din aur și l-a înlocuit cu unul de sticlă; Ptolemeu IV Filopator l-a mutat într-un alt edificiu, iar Cleopatra VII într-un moment de criză financiară și-a însușit toate bogățiile mormântului.

Asemeni unor șobolani înfometați toți au ronțăit din rămășițele marelui dispărut și nici până în ziua de astăzi nu se mai știe nimic despre ele. Doar marea citadelă, Alexandria deși a tot fost distrusă, jefuită, arsă, apoi reconstruită, i-a supraviețuit pentru că nu a fost un oraș ca oricare. Chiar dacă farul ei s-a stins, chiar dacă biblioteca i-a fost arsă, Alexandria a rămas mărturia visului unui mare strateg peste veacuri.

Lawrance Durrel o descrie astfel: ”Când se lasă noaptea și alba cetate își aprinde miile de lumini din parcuri și clădiri, în timp ce prin glasul nenumăratelor posturi de radio se revarsă ritmurile misterioase ale Marocului sau Caucazului, ea seamănă cu un uriaș pachebot de cristal ancorat în Cornul Africii, ale cărui sclipiri de diamante și opale se reflectă ca niște sfredele de metal șlefuit înfipte în apele uleioase din radă, peste formele întunecate ale crucișătoarelor de război. (...) După căderea nopții ea poate fi asemuită cu o junglă violetă, agitată, brutală, împestrițată de culori ce par a fi reflectate de fațetele unei prisme; în văzduhul palpitând de căldură, fleșele și minaretele se înalță tremurătoare în umbrele întunericului ca niște umbelifere țâșnind dintr-o mlaștină, deasupra lungilor linii palide ale coastei și deasupra cafenelelor populare, unde negrii dansează

în sunetul unor tobe micuțe din pământ ars și unde clarinetele arabe își înalță, neobosit, melopeele seducătoare, tot atâtea invitații de dragoste”.

Bibliografie: Jacques Benoist-Méchin, Alexandre le Grand: Ou le rêve dépassé, Librairie Académique Perrin, 1977 Autor: Maria Sava

Omul care a schimbat pandemia COVID 19 - James Woodward Cu mai bine de 80 de ani în urmă, în Grecia, 60 de mii de evrei trăiau pașnic în Salonic. A fost o comunitate vibrantă și valoroasă, majoritatea acestor evrei lucrând în port. Atât de stimată încât portul Salonic a fost chiar închis sâmbăta, de Șabat.

Acolo au trăit și au studiat mulți rabini emeriți. Toată lumea se cunoștea, relațiile erau plăcute. Dar, la 2 septembrie 1939, în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, în această comunitate glorioasă va izbucni brusc teroarea nazistă. La 6 aprilie 1941, Hitler a invadat Grecia pentru a-și asigura frontul sudic înainte de a lansa

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 30

faimoasa operațiune Barbarossa și marea sa ofensivă împotriva Rusiei. Dintre cei 60.000 de evrei din Salonic, aproximativ 50.000 vor fi exterminați în lagărul de concentrare Birkenau într-un timp record.

Unii au fugit și s-au ascuns în mediul rural.

Printre foarte puțini supraviețuitori a fost o familie cunoscută sub numele de Bourla.

După război, în 1961, un fiu s-a născut în această familie miraculoasă, chiar pe câmp.

Părinții lui l-au numit Israel Avraam.

A crescut și a studiat medicina veterinară în Grecia. Student strălucit, Abraham și-a obținut doctoratul în biotehnologie reproductivă la școala veterinară a Universității Aristotel din Salonic.

produce vaccinul mult așteptat. Pe tot parcursul anului, Albert decide să dirijeze toate eforturile companiei pentru a încerca să găsească un vaccin împotriva unui nou virus care tocmai a atacat lumea. Face eforturi financiare și tehnologice mari pentru a-și atinge obiectivul. Un an mai târziu, munca sa plătită de către OMS (Organizația Mondială a Sănătății) validează autorizația companiei sale de a produce vaccinul mult așteptat. Vaccinul său va fi distribuit în mai multe țări, inclusiv în Germania, care are mii de decese din cauza pandemiei. În mod ironic, proiectul acestui vaccin care a salvat viețile a milioane de oameni din întreaga lume, inclusiv mulți germani, a fost condus și promovat de un evreu din Salonic, fiul supraviețuitorilor Holocaustului, pe când majoritatea poporului său a fost exterminata de Germania nazistă. Și de aceea Israelul a devenit prima țară care a primit vaccinul. În amintirea bunicilor și a părinților săi care lau născut pe Israel-Abraham Bourla, cunoscut astăzi sub numele de Albert Bourla: CEO la firma medicală Pfizer.

Albert Bourla La 34 de ani a decis să se mute în Statele Unite. El își schimbă prenumele din Abraham în Albert și întâlnește o evreică pe nume Miriam, mai târziu soția sa. Împreună vor avea 2 copii. În Statele Unite, Albert a intrat în industria medicală. A progresat foarte repede și s-a alăturat unei companii farmaceutice unde cariera sa a înflorit.

Micul Abraham (Albert) a crescut printre rânduri și a primit numirea în funcția de CEO al acestei companii în 2019. Face eforturi financiare și tehnologice mari pentru a-și atinge obiectivul. Un an mai târziu, munca sa plătită de acesta către OMS (Organizația Mondială a Sănătății) validează autorizația companiei sale de a Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 31

Precizări despre Maimonide (1135 – 1204 En)

În anul 1148, Cordoba a fost cucerită de dinastia Almohazilor, iar creștinii, ca și evreii, au fost constrânși să se convertească la Islam. Mulţi evrei au fugit în nord, în teritoriile creştine. Alţii s-au strămutat în Africa, în căutarea unor cârmuitori musulmani mai toleranţi. Printre refugiaţi se găsea şi un tânăr şi strălucit cărturar, pe nume Moshe ben Maimon, cunoscut mai bine drept Maimonide, Rambam pentru evrei. Se născuse la Cordoba, pe 30 martie 1135, fiu al unui cărturar. Când oraşul a fost cucerit de către Almohazi, el abia împlinise treisprezece ani, dar încă de pe atunci era recunoscut pentru erudiţia sa, fiind considerat un copil-minune. Împreună cu familia, a plecat în bejenie prin Spania, ajungând probabil până în Provence, stabilindu-se în cele din urmă la Fez, în 1160. Cinci ani mai târziu, sub presiunea unui nou val de convertiri forţate, au pornito din nou la drum, întâi pe calea apelor până în Acra, de unde Maimonide a vizitat pe rând toate Locurile Sfinte, apoi în Egipt, oprindu-se în Fustat, vechiul Cairo. Este locul unde Maimonide şi-a câştigat faima

mondială atât ca doctor, cât şi ca filosof erudit. în 1177 a ajuns în fruntea comunităţii din Fustat, fiind numit doctor de Curte în 1185 şi devenind - după spusele unui cronicar musulman - „foarte mare în înţelepciune, ştiinţă de carte şi rang“.

Erudiţia sa cuprindea o imensă varietate de domenii, impresionând atât prin cantitate, cât şi prin calitate. Era sprijinit financiar de David, fratele său negustor, care făcea negoţ mai ales cu bijuterii, iar după moartea acestuia s-a apucat singur de negoţ sau trăia din onorariile pe care le primea ca medic. O discuţie despre Maimonide merită să fie făcută în detaliu nu numai pentru importanţa sa intrinsecă, ci şi pentru că nimeni altcineva nu ilustrează mai bine ponderea covârşitoare a erudiţiei în societatea evreiască medievală. El a fost arhetipul şi cel mai mare dintre erudiţi.

Guvernarea şi cunoaşterea erau intim asociate în iudaismul rabinic. Desigur că prin cunoaştere se înţelegea, în mod esenţial, cunoaşterea Torei. Tora nu era doar o carte despre Dumnezeu. Ea exista dinaintea creaţiei, asemenea lui Dumnezeu.

De fapt, constituia prototipul creaţiei. Rabi Akiva o considera drept „instrumentul creaţiei", ca şi când Dumnezeu ar fi citit din ea precum un magician care își consultă ceasloavele. Shimon ben Lachish spunea că Tora ar fi precedat lumea cam cu două mii de ani, în vreme ce, în predicile sale, Eleazar ben Iosia susţinea că zăcuse în sânul lui Dumnezeu timp de 974 de generaţii înainte de a fi fost folosită de către Dumnezeu pentru a crea universul. Unii înţelepţi sunt convinşi că ar fi fost dată simultan la şaptezeci de naţii, în şaptezeci de limbi diferite, dar toate aceste naţii ar fi refuzat-o.

Doar Israel a acceptat-o. De unde şi faptul că, într-un anume sens, nu era doar Legea şi religia, ci şi înţelepciunea lui Israel, şi cheia pentru cârmuirea evreilor. Filon o numea legea ideală a filozofilor, după cum Moise era legiuitorul ideal. Tora - scria el în cartea sa despre Moise -, era „marcată de sigiliile

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 32

naturii", fiind „imaginea perfectă a organizării cosmice". Prin urmare, cu cât cunoaşterea Torei era mai profundă, cu atât era mai mare dreptul de a cârmui, mai ales asupra evreilor. Ideal era deci ca fiecare personalitate publică şi fiecare erudit să pună umărul la conducerea societăţii.

Pentru ei, erudiţia în ceea ce privea Tora nu era câtuşi de puţin aridă, academică, îndepărtată de viaţa reală - aşa cum erau tentaţi să o privească cei din afară.

Cunoaşterea Torei oferea tocmai acea înţelepciune necesară în ştiinţa de a conduce, inducând în acelaşi timp virtuţile umilinţei şi milostiveniei, care preveneau coruperea puterii. Cităm Pildele: „Al meu este sfatul şi buna-chibzuială, eu sunt priceperea, a mea este puterea."

Problema, era cum să combine studiul cu exerciţiul guvernării. Când, în timpul persecuţiilor comise sub domnia lui Hadrian, înţelepţii din Lyda s-au întrunit pentru a dezbate cele mai presante aspecte cu care se confrunta comunitatea lor primejduită, una dintre problemele aflate în capul listei era: „Este studiul mai important decât acţiunea?"

După ce au ascultat argumentările, au votat în unanimitate punctul de vedere al lui rabi Akiva, conform căruia studiul avea întâietate, deoarece „studiul conduce la acţiune". În termeni de merit spiritual, dobândirea înțelepciunii prin intermediul studiului și folosirea ei pentru a satisface nevoile comunității erau considerate la fel de merituoase.

Dar înțelepții mai spuneau că dacă o văduvă sau un orfan vin la un înțelept pentru a-i cere sfatul, iar acesta le răspunde că e prea ocupat să-și bată capul cu așa ceva, Dumnezeu se va mânia și-i va zice: „Te fac vinovat ca și când ai fi distrus lumea." Un erudit care se îngropa cu nasul în carte era acuzat de faptul că „provoca distrugerea lumii“ - deoarece evreii considerau că lumea în care înţelepciunea nu-şi găsea aplicabilitate practică se va duce de râpă.

Un levit se putea retrage din viaţa activă la cincizeci de ani, după care nu avea decât săşi consacre tot timpul studiului, dar un erudit de frunte trebuia să rămână la dispoziţia comunităţii până la capătul zilelor. Filon* scria cu sinceritate despre obligaţiile contradictorii ale studiului şi serviciului public. Viaţa lui a fost un exemplu în acest sens, deoarece, pe lângă scrierile sale prolifice, el a îndeplinit şi rolul de lider al comunităţii, reprezentând-o cel puţin o dată ca ambasador la Roma. Un asemenea erudit de marcă, în special cineva cu larga lui reputaţie, era asaltat de un şir nesfârşit de oameni care-i cereau sfatul. Din fericire, Filon a putut să-şi împartă îndatoririle obşteşti cu fratele său, unul dintre cei mai bogaţi oameni din diaspora, pe care Iosephus îl numeşte Alabarh.

Faptul că doi fraţi puteau să se ajute reciproc pentru a rezolva obligaţiile contradictorii ale studiului şi comentariului, pe de o parte, şi ale administraţiei judiciare, pe de alta, este unul dintre motivele pentru care catedocraţia iudaică era, de obicei, o afacere de familie. Dinastiile scolastice proveneau iniţial din familii de scribi, constituind o caracteristică a vieţii iudaice încă din secolul al II-lea BC. In anumite societăţi iudaice, ele au durat până la începutul Primului Război Mondial - şi chiar şi după acesta.

Rambam stabilește "Cele 13 principii ale Credinței", care sunt și astăzi recitate de evreii credincioși în fiecare dimineață, ca o parte componentă a rugăciunii.

1. Cred că Dumnezeu este Creatorul și Conducătorul întregii lumi.

2. Cred că Dumnezeu este unic și nu există nici o altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui. 3. Cred că Dumnezeu nu are corp și nici o descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.

4. Cred că Dumnezeu este veșnic, că El

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 33

există de dinainte de a exista lumea și va continua să existe după ce aceasta se va sfârși.

5. Cred că rugăciunile și preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, și nu către oricine sau orice altceva.

6. Cred că toate cuvintele profeților sunt adevărate.

7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeți, că nivelul său de profeție nu a fost și nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.

8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelației divine la Muntele Sinai și că Tora pe care o avem astăzi este aceeași cu cea primită de la Dumnezeu atunci.

9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învățătură.

10. Cred că Dumnezeu este atotștiutor.

11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată și pedeapsă în funcție de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.

12. Cred că Mesia va veni și chiar dacă întârzie îl aștept în fiecare zi.

13. Cred că morții vor fi înviați în era Mesianică. * Filon din Alexandria - primul filosof evreu ( circa 40AD)

Un gand pentru pictorul ION VINCENT DANU (A la maniere de Stephan Roll)

Sub albul farului părăsit de migrația ultimei bărci de pescari a rămas orizontalul femeilor, scrijelit de marinari pe punte și pe vele, amintiri neastâmpărate de vânturile gălbui, prăfoase, care bat dinspre sud.

Aveau aură toate, sâni fierbinți și priviri contemplative, ce împărțeau bărbații în sfinți și netoți. Fluieram comparativul fustelor scurte, îmi plăceau genunchii, bifurcările în sens giratoriu spre coapsele bine cambrate mulate din tencuială bizantină. Țurțuri lascivi, picurau pe iarna din buze, o apă toropită ca o lacrimă târzie mânjită cu ruj, sunete ce se preling prin jgheaburi întortocheate ca la Canossa în timpul ciumei, iar ele strângeau din dinții mici, mușcând buzele de cretă, făcând loc

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 34

unor infamii imposibil de imaginat, ca un incendiu la o casă de vicii când clienții fug acoperindu-și obrazul cu parapante aurii, în declinul unor scări interminabil de afumate, cu șorici atârnați la uscat de-a valma, împreună cu sutiene și jartiere rătăcite, estompate de căderile frunzelor arămii din toamna vieții, când cadavrul lui Achile plutește firesc printre întâmplările zilei, luând cu el miresmele și jucăriile copilăriei, coada pisicilor stenografiate în lumina oarbă a cazanelor unde se petrec iubiri luate din nuvele amânate, ca un retroadio-cadrilat-ecou, când nu îți aduci aminte nici numele iubitei, nici ce portret ar dori sa aleagă ea din castelul opulent care îl desenezi cu negrul de țigară pe tricoul neșifonat a unei beții încheiată pe muchia de balcon, într-un echilibru precar, sub ținta de aer și dincolo vidul, în spate lista incompletă a eșecurilor tale, chilimbarul foetal al unei scene de teatru, ieftină, neregizabilă , e doar o simplă cădere liberă, până la țipătul gong, o tresărire la seaca izbire de trotuarul tocit pe care au mărșăluit soldați și cai, dricuri și boieri în automobile lustruite art deco, clienți ai bordelului veșnic, din care ai sărit eliberat ca o pasăre mare încurcată în aripi și gheare, sigur că sunt cu tine spui, pe când ți se acoperă ochii cu pene, cineva va avea grijă de pui, apoi pui obrazul să se strivească de caldarâmul sterp, ca un sac de nuci, zvârlit de pe puntea bărcii ce își manevrează cu greu plutirea, cu un icnet greu, paralitic.

Jean Liviu Florian Povestea unui ceas Povestea acestui ceas începe de pe vremea în care oamenii nu aveau ceasuri. Și de aceea, viața lor era atât de bogată în frunze de copaci. Și ei stăteau de vorbă cu ei, și cu umbrele lor, și cu mamamii.

Care nu le vorbeau. Pe vremea aceea.

Stăteau tolăniți liniștiți, și numai din când în când, mai ridicau capul, și te priveau, cu ochii lor blânzi, dar atenți – ca să ghicească – ce adieri ne mai bat. Și ai fi putut să stai aici, la infinit. Fără ceasuri.

Dar parcă era prea frumos, tot ce auzeai, și simțeai – și poate te așteptau, pe acasă – și alte ceasuri.

AG

Ceas Hamilton Via Veronica H.

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 35

Picturi: Eva Pavel Brenner

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 36

Medici militari evrei din Primul Război Mondial din Judeţul Arad Alexandru Cristian & Constantin Marius Arădan 1. Cuvânt înainte - o hecatombă Primul Război Mondial a fost un eveniment de neaşteptat, o dramă prin care au trecut milioane de oameni. La începutul secolului XX mulţi credea că Belle Epoque ( Epoca cea Frumoasă) a început şi nu are sfârşit. În opinia multor oameni de cultură ale acelor timpuri această epocă trebuia să dureze o veşnicie. O perioadă de pace şi linişte, o perioadă în care oamenii nu credeau că războiul va mai fi o prezenţă în viaţa lor.

De cele mai multe ori istoria ne oferă evenimente surprinzătoare, hazard sau nu istoria este plină de evenimente de neînţeles. Declanşarea Primului Război Mondial în acest moment ne este uşor explicabilă, dar în aceea epocă nimeni nu a perceput acest eveniment, pe care îl putem denumi un accident nefericit al istoriei. Războiul nu a lăsat în urma lui numai glorie, au fost şi momente pline de suferinţă şi de un tragism rar întâlnit.

Un omagiu sincer trebuie adus evreilor de pe teritoriul actualei ţări care s-au jertfit pentru ca marele ideal al românilor să se împlinească, Marea Unire. În război moartea şi boala sunt o prezenţă actuală, o realitate certă. Medicii evrei din armata română şi din armata austro-ungară, militarii evrei din ambele armate au depus un uriaş efort pentru împlinirea unui ideal dorit de secole Marea Unire. În Primul Război Mondial statisticile ne arată că ţara noastră a avut pierderi de aproape 1.000.000 de oameni, o cifră uriaşă având în vedere că populaţia ţării era de aproximativ 7.700.000 de locuitori, mai exact, ţara a avut pierderi de aproape 15% din populaţia în acel moment al ţării. Această uriaşă hecatombă a permis ca marele vis al unităţii naţionale să se împlinească.

Un gând pios trebuie adus şi militarilor şi medicilor evrei din armata austro-ungară care au luptat în Primul Război Mondial, s-au jertfit pentru patrie, glorie şi onoare. Moartea pe câmpul de luptă este glorioasă şi plină de mântuire sufletească, mai ales dacă lupţi pentru idealuri înalte.

Primul Război Mondial a schimbat fundamental istoria Europei şi implicit a lumii. În acel conflict oamenii au înţeles puterea uriaşă a armelor şi

capabilitatea uriaşă a maşinăriei de război de a distruge tot ceea ce este în jurul nostru.

Inexplicabil pentru mulţi războiul este împlinirea unor ţeluri şi idealuri care au unit popoarele şi naţiunile. Deşi aducătoare de multă suferinţă războaiele sunt puncte cardinale în istoria neamurilor dar şi a lumii.

Peste această hecatombă se înalţă glorios oamenii care au luptat pentru idealuri şi pentru împlinirea unor ţeluri înalte. În faţa războiului au fost toţi egali.

Glorie eroilor acestei ţări, glorie evreilor care au luptat pentru acest pământ, glorie celor pe care istoria nu i-a consemnat.

2. Scurt istoric al medicinei militare româneşti până la începutul Primului Război Mondial Istoria este făcută de oameni iar evenimentele se succed uneori neînţeles de către oameni. În istoria ţării noastre au avut loc câteva momente astrale. Unul dintre aceste momente astrale a fost Marea Unire din anul 1918. Unirea nu ar fi fost posibilă fără crearea unei armate puternice dar şi al unui serviciu sanitar puternic şi bine integrat al armatei.

Omul providenţial pentru serviciul sanitar militar a fost Dr. Carol Davila, un medic care a muncit pentru crearea acestui serviciu sanitar nou şi performant. Dr. Davila a fost primul inspector general al Serviciului Sanitar al Armatei Române.

După Pacea de la Adrianopole din anul 1829 s-au pus bazele primelor spitale militare din ţara noastră, Spitalul Militar din Iaşi în anul 1831, Spitalul Militar din Craiova 1831, Spitalul Militar din Bucureşti 1831 dar şi Spitalul Militar Galaţi 1832.1 În Transilvania unităţile sanitare de diagnostic şi tratament al militarilor au fost înfiinţate la finele secolului al-XVIII-lea, dotate şi încadrate. corespunzător acelor timpuri.2 Domnitorul Alexandru Ioan Cuza este fondatorul armei medicina militară, în timpul domniei sale a luat fiinţă o companie de 120 de militari care funcţiona pe lângă Şcoala de Medicină din Bucureşti.3 Ofiţerii şi subofiţerii studiau medicina împreună cu medicii civili care învăţau la facultăţile de medicină ale Universităţii din Iaşi dar şi cei ai Universităţii din Bucureşti.

1

General de brigadă medic dr. Paul Ionel Oprea, coord, File din istoria medicinei militare 1918-2018, Editura Imprimeria Ardealul 2018., p.1 2 Ibidem, p. 7 3 Ibidem

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 37

După Mica Unire din anul 1859, cele două armate ale principatelor române s-au unit sub o comandă unică, a generalului Constantin Milicescu, devenind astfel armata noilor principate unite, evenimente desfăşurate în Tabăra de la Floreşti.4 Pe lângă efectivele celor două armate au fost cantonaţi şi 84 de eveli ai Şcolii de Medicină şi Farmacie. Armata unită al Floreşti a avut în componenţa sa 11.000 de oameni. În data de 3/15 decembrie doctorul Carol Davila a fost numit inspector general peste cele două Servicii Sanitare ale oştirilor Moldovei şi Ţării Româneşti, opera doctorul Davila a fost una de unificare a celor două servicii sanitare. În anul 1860 s-a înfiinţat Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, concomitent a luat fiinţă Şcoala veterinară, unde se formau medici pentru unităţile şi subunităţile de cavalerie.5 Anul întemeierii Institutului Medico-Militar este anul 1884, acesta a fost întemeiat prin Decretul Regal nr.2824 din decembrie 1883, iar primul şef este Generalul de brigadă medic profesor doctor Zaharia Petrescu. Trebuie subliniat că modelul de funcţionare era cel după instituţiile similare prusace şi austriece.6 În timpul Primului Război Mondial un rol crucial l-a avut Misiunea Militară Franceză condusă de generalul de divizie Henri Mathias Berthelot.

Misiunea a fost compusă din 1600 de oameni, dintre care 400 de ofiţeri de stat major, specialişti în diverse arme, instructori aviatori, piloţi, mecanici de avion, mecanici de automobile, medici, infirmieri, ingineri dar şi alte categorii de personal.7 Trebuie subliniat că în anul 1916 a fost consfinţit primul medic militar roman din aviaţia militară, întemeietorul şi organizatorul aviaţiei sanitare române, doctor Victor Anastasiu, el a înfiinţat Centrul de Medicină Aeronautică.

Medicii militari români erau şi profesori sau conferenţiari la facultăţile de medicină din Bucureşti şi Iaşi, amintim aici pe generalii Ilie Antoniu, Mihail Butoianu, Constantin Iliescu, coloneii Ioan Bălănescu, Alexandru Ionescu-Matiu, un loc de cinste în istoria medicinei îl are căpitanul Dumitru Bagdasar.8 Medicina militară română are o istorie îndelungată plină de reuşite şi de performanţe pe linie ştiinţifică. Marea ei valoare a fost demonstrată în momentele de cumpănă ale istoriei naţionale.

Prima afirmare a patriotismului medicilor militari în Războiul de Independenţă 1877-1878, a doua în timpul primei conflagraţii mondiale. Alături de medicii militari români au luptat şi medici militari evrei, oameni care s-au sacrificat pentru a fi alături de fraţii lor români în lupta pentru împlinirea idealurilor naţionale.

2. Medicina militară românească în timpul Primului Război Mondial Primul Război Mondial a reprezentat un şoc pentru omenirea acelor timpuri. De la o epocă de dezvoltare şi emulaţie culturală s-a trecut la un conflict nimicitor, început de un major dezechlibru al balanţei de putere. În Primul Război Mondial statisticile oficiale spun că au murit în jur de 20.000.000 de oameni, iar în ţara noastră au murit aproximativ 600.000 de oameni. O sumbră statistică ne spune că 222.000 de români au pierit de boli infecto-contagioase, 307.260 orfani de război, 300.000 de văduve, 108.710 oameni invalizi, 13% mari amputaţi.9 Pentru cei afectaţi s-a înfiinţat Societatea Invalizilor de Război, condusă de medical ortoped Ghiulamila în perioada 1917-1935. În timpul primei conflagraţii, o statistică sumbră ne arată că au murit pe câmpul de luptă 400 de medici militari din 2800 de medici participanţi activi şi de rezervă, 2400 de sanitari din 14.000 de sanitari, 14 farmacişti, 2010 de elevi ai Institutului Sanitar Militar. În amintirile de pe front, medicii militari au povestit despre lupta lor continuă cu bolile infectocontagioase, nu vom vedea referiri despre spitalele militare de campanie sau spitale militarizate.

Medicii militari au făcut mari eforturi pentru a preveni efectul rănilor produse de proiectile sau de gazele război, rănile provocate de proiectile pot produce boli infecto-contagioase, cele mai multe dintre acestea pot produce moartea lentă și chinuitoare a combatanților, așa s-a întâmplat în timpul primei conflagrații mondiale.

Un rol extrem de important l-a avut marele doctor Ion Cantacuzino care a dus o puternică luptă cu prevenția epidemiilor și pandemiilor pe timp de război. Dr. Cantacuzino s-a remarcat în anul 1913 printr-o soluție radicală, a organizat o campanie de vaccinare în plină epidemie.11

4 5 6 7

Ibidem p. 2

Ibidem, p.5 8 Ibidem, p.6

9

Vasile Sârbu, Medicina militară- Primul Război Mondial, site

10 11

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 38

3. Medicina militară în Transilvania Istoria medicinei militare în Transilvania a fost una diferită de cea din Ţările Române. O diferenţă în evoluţia istorică o reprezintă formele de pregătire ale medicilor militari. Medicii militari din Transilvania făceau studiile universitare la facultăţile de medicină din Budapesta, Viena.

Trebuie subliniat un fapt unic în istoria medicinei româneşti, faptul că medicii transilvăneni treceau Carpaţii pentru a lucra în Ţările Române, fapt unic în istoria medicinei româneşti.

Un număr de 112 medici au emigrat în România din Austro-Ungaria amintim aici pe Victor Babeş, Ştefan Capşa Aron Enescu.12 În Transilvania au fost prezenţi şi medici evrei, amintim aici pe Sigismund Steiner, Salomon, Halfon, Morit, Wertheimer dar şi alţii.

Studenţii medicinişti români şi evrei din Austro-Ungaria învăţau o medicină de înaltă clasă demonstrând că au înclinare spre profesia de medic. Bolile grave ale epocii cum ar fi tuberculoza, pelagra, sifilisul, malaria, scarlatina, angina difterică au fost reale provocări în timp de pace şi în timp de război pentru medici.

drepturile românilor, pentru comunitatea evreiască din România şi din Statele Unite ale Americii.

Mărturie pentru aceste lucru este activitatea intensă pe care a întreprins-o împreună cu Dr. Braunstein şeful comunităţii evreilor de limbă română din Chicago pentru cunoaşterea problemei unirii celor trei ţări române. Primul ambasador român în Statele Unite ale Americii a fost un aliat al comunităţii evreieşti, împreună cu Braunstein au strâns 1500 de dolari pentru a-i ajuta pe evreii din România în mari suferinţe după încheierea Primului Război Mondial.

Omul se cunoaşte după sufletul său şi caracter, primul ambasador al României în Statele Unite ale Americii, doctorul Angelescu a luptat pentru românii şi evreii care au fost năpăstuiţi după marele război, ori omul se cunoaşte şi după faptele pe care le face pentru cei care nu îl pot ajuta.

Cuvintele sunt prea puţine şi fără importanţă în comparaţie cu activitatea acestui mare om şi diplomat.

5. Medicina evreiască în Arad

Un loc aparte îl deţine doctorul Constantin Angelescu organizatorul sistemului sanitar românesc, înainte de război, în perioada în care a fost ministru al Lucrărilor Publice ianuarie 1914decembrie 191613 Înainte de venirea sa în funcţie serviciul sanitar era inexistent, după mandatul serviciul sanitar a devenit complet şi bogat înzestrat. Doctorul Angelescu a creat un serviciu performant de distribuire şi reaprovizionare în serviciul sanitar civil care odată cu intrarea în război s-a militarizat, astfel acesta este părintele fondatorul al medicinei de război româneşti.

Doctorul Angelescu a fost un mare prieten al comunităţii evreieşti şi un mare ajutor pentru românii şi evreii din toată lumea. Prin decretul regal nr.1107 din data de 1 octombrie 1917 a fost numit ministru plenipotenţiar al României la Washington, devenind astfel primul ambasador al României în Statele Unite ale Americii. Activitatea sa a fost una bogată, intensă pentru promovarea ţării şi a culturii române. Doctorul Angelescu a fost un mare patriot, un om care a luptat pentru

Comunitatăţile evreieşti din România sunt atestate de mai mult timp. Acestea s-au statornicit aici pentru ca ai găsit un climat bun de convieţuit alături de români. Chiar şi în perioadele istorice grele românii în marea majoritate a lor au fost aproape de evrei, dezvoltând o legătură profundă şi sinceră cu poporul evreu. În judeţul Arad comunitatea evreiască este veche şi statornică, prima dată oficială este anul 1717, în acest an este atestată existenţa unei comunităţi evreieşti. Iniţial au fost două familii evreieşti, Isaac Elias şi Marcus Mayr.14 În acele timpuri evreii erau persecutaţi, ei nevând voie să fie prezenţi în oraş în timpul zilei.

Au fost primele manifestări în zonă de antisemitism. După Lexiconul evreiesc în anul 1754 erau 6 familii de evrei, iar în anul 1785 numărul lor s-a mărit la 41. În anul 1834 împăratul Francisc I a proclamat Aradul oraş liber regesc şi a emis un act imperial prin care recunoştea tuturor confesiunilor libertatea religioasă şi toleranţa, astfel şi evreii putea să facă parte din comunitate şi în anumite situaţii să ia parte la conducerea oraşului.

Medicina în oraşul Arad s-a dezvolta în interiorul comunităţii evreişti şi cu ajutorul acesteia. Prima asociaţie cu statut medical din Arad a fost Cheva Kadisha, înfiinţată în anul 1750. În anul 1729 exista în Arad o sinagogă din lemn, iar

12

14

4. Doctorul Constantin Angelescu- un erou al istoriei

13

Vasile Sârbu, Medicina militară- Primul Război Mondial, site p.36

Alexandru Dumnici, Istoria Medicinei Evreieşti în Arad, Editura Vasile Goldiș University Press, 2017, p.7

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 39

în jurul acesteia era amenajat un loc în care erau îngrijiţi bolnavi, bătrâni şi alţi oameni aflaţi în suferinţă.15 Elias Issak a fost primul conducător al comunității evreiești din Arad. În Arad populația evreiască a crescut semnificativ de-a lungul anilor. În anul 1788 erau 352 de viețuitori, iar în anul 1850 numărul acestora a crescut la 3418.16 O explicație a creșterii populației o avem prin politica de promovare a igienei și a mâncării sănătoase, Koser ( Kashrut ).

Comunitatea evreiască s-a dezvoltat în timpul marelui rabin Aron Chorin ( 1766- 1844) , în fapt el este considerat fondatorul sistemului medica arădean.17 Marele rabin a introdus reguli de igienă corporală și sexuală, alimentară și de mediu. Este aducătorul unei lumini în comunitatea evreiască fiind un om deasupra timpului său. În anul 1840 în Arad se întemeiază spitalul evreiesc, un spital complet cu personal calificat, medici, asistente și infirmiere. Spitalul avea inclusiv un ambulatoriu pentru primirea bolnavilor dar și o secție de internări.18 Spitalul evreiesc din Arad a fost un real model pentru Spitalul Municipal din Arad.

Medicii evrei au dezvoltat în Arad un sistem medical comunitar prezent în mai multe localități cum ar fi Ineu, Șiria sau Lipova., Chișinău Criș.19 Medicina arădeană a fost realizată prin contribuția comunității evreiești care alături de ceilalți locuitori a luptat pentru a realiza o operă în interesul semenilor. Medici arădeni au luptat pe două fronturi, primul a fost cel reprezentat de bătălia bolilor, al doilea de lupta pentru a dezvolta sistemul medical arădean. În anul 1860 Chevra Kadisha era o mare comunitate de 450 de membri, devenind o importantă asociație medicală în regiune. Mulți medici evrei au fost și medici militari. Prima atestare a unor medici militare din Arad este în anul 1848, când trei ofițeri medici au slujit armata în acele timpuri. Numele lor ne este consemnat de istorie Herzfeld, Morgenstern și Hirsch.20 Înainte de primul război în Arad erau 10.100 de evrei, iar 45 de medici evrei își desfășurau activitatea, în municipiul Arad sau în comitat.

15

Ibidem, p.8 Ibidem, p.7 17 Despre marele rabin Aron Chorin http://aradjc.org/wpcontent/uploads/2016/03/Chorin-Aron-articol-Puskel-Peter.pdf 18 The History of the Jewish in Arad, site online http://aradjc.org/wp-content/uploads/2016/04/The-History.pdf, sursa accesată in data de 03.04.2019.

19 Alexandru Dumnici, op.cit, p. 12 20 Ibidem, p.23 16

Dintre medicii evrei existenți în Arad au fost și medici evrei înrolați în armata austro-ungară care au luptat în Primul Război Mondial. Memoria lor trebuie cinstită pentru că au luptat pentru a preveni bolile și pentru crezul lor. Medicii militari au fost eroi adevărați ai Primului Război Mondial.

Destiny O. Birdsong este poet, eseist și scriitor de ficțiune născuta în Louisiana, care trăiește și scrie în Nashville, Tennessee.

Ppoezia ei a apărut sau este în curs de publicare în The Paris Review, Catapult, The BreakBeat Poets Presents: Black Girl Magic, etc.

Lățimea de bandă de Destiny O. Birdsong (după Wanda Coleman) Doamnă Birdsong ce frumos e trecutul Doamna Birdsong ești capul sinelui tău Doamnă Birdsong, totalul dvs. astăzi apare Doamnă Birdsong, asigurarea dvs. va acoperi numai Doamnă Birdsong, vă rog să ieșiți Doamnă Birdsong, rezultatele testelor dvs. s-au întors și

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 40

Doamnă Birdsong - am să vi le trimit Doamnă Birdsong mulțumesc pentru donația dvs. recentă, Doamnă Birdsong pentru care ați fost selectată aleatoriu, dar Doamnă Birdsong, din păcate, nu ați fost aleasă Doamnă Birdsong: Vă sun cu privire la datoria scadentă Doamnă Birdsong, chiar aveți un doctorat.

Destiny ce frumos, mai întâi Destiny ești rudă cu cineva Destiny nu-mi amintesc dacă este o perucă, dar Destiny dacă nu eșți prea ocupat, eu Destiny pentru ca nu ești niciodată punctuală Destiny, nu sunt pregătit pentru ceva serios Destiny, chiar trebuie să întreb dacă Destiny …de data asta îți promit Destiny, îmi pare rău, dacă ți-ar fi plăcut Destiny nu îți ține respirația pentru că

noi explodăm acele cutii în moduri simple, dar ingenios deliberate. ” Destiny O. Birdsong Traducere: AG

Avangarde - CERCETARI - SAGA 2021 Despre Gherasim, Luca și sublima sa bâlbâiala

În urmă cu un an, trupul poetului român Ghérasim Luca a fost pescuit din Sena. Unii, precum Gilles Deleuze, îl consideră cel mai mare poet francofon.

Carpații ne-au oferit de mult niște adevărate genii: Tristan Tzara, E. M. Cioran, Eugène Ionesco, Panait Istrati, Mircea Eliade și câțiva alții. Dar România, sora latină a exilatilor, este mai presus de toate un ținut al poeziei, [Destiny, te vor ucide și te vor dând naștere unor voci majore precum: Paul supune ...]

Celan, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Benjamin Fondane - și Ghérasim Luca, aleluia!

Destinul începe când vei ajunge la tine acasă Născut în 1913, la București, murit în 1994 la Paris, unde locuise din 1952, legat pentru o Despre poem: vreme de suprarealiști,acest poet fundamen„Lățimea de bandă“ a fost scrisă pe 13 tal a păstrat întotdeauna o distanță sănătoasă noiembrie 2019, o zi teribilă care a început cu de spiritul de grup, de orice formă de membru un examen dentar și o rețetă pentru o sticlă sau pact. A preferat să-și construiască viața ca foarte scumpă de apă de gură. În acea dupădintr-o „întâlnire a singurătăților”. Cărțile sale amiază, am stat ghemuită în pat, frunzărind pe erau rare, cerințele sale absolute, Victor Twitter pentru că eram obosită, dar mult prea Brauner, Wifredo Lam, Hérold îi ofereau copleșita ca să trag un pui de somn, și cineva ocazional din operele lor plastice. Mulți postase pe Wanda Coleman „Wanda de ce nu intelectuali contemporani, precum Gilles ești moartă ?” chiar în ziua de naștere a ceea ce Deleuze, îl consideră cel mai mare poet ar fi fost cea de-a 73-a aniversare a lui francofon al secolului al XX-lea, precum Coleman. M-a surprins modul în care poezia Reverdy, Artaud, Salmon, Bousquet sau ilustrează îndrăzneala cu care oamenii privesc Desnos. Mai presus de toate, o formidabiviața femeilor negre, dar citesc și pe acei lă incantație te reține la Ghérasim Luca. oameni care emit murdării prin repetarea Cei care au auzit măcar o dată în existența absurdităților lor. Am vrut să surprind o parte lor o lectură a lui Luca, care prindea păsările din asta în „Lățime de bandă”, care este un infinitului, portarul culmilor, în Cogolin sau în omagiu adus dnei Coleman și pentru ce face New York, își amintesc o transă calmă, o poezia lui Coleman: pune lumină asupra substanță solidă în fuziune, o forță oratorică efortului epuizant de a naviga în estimările ieșită din comun. O mare cabala fonetică în altor persoane despre valoarea femeilor negre care „totul trebuie reinventat”, în care limbajul cutiile minuscule în care ne-au pus - în timp ce este simultan deconstruit și recompus, parcă, Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 41

brusc, masca cuvintelor ar fi slăbită. În 1989, un recital de televiziune, în regia lui Raoul Sangla și difuzat pe France 3, va împărtăși această magie cu cât mai mulți oameni posibil.

Cu oase atletice, ochi albaștri intensi, îmbrăcat în negru sau alb, care îi dădeau aerul vag al unui mag, Ghérasim Luca a asaltat microfonul. O formulare intensă, o postură

„Culcat pe vid / plat peste moarte / idei încordate / moartea întinsă deasupra capului / Viața ținută cu doua mâini".

Vocea lui, într-un vuiet de munte, a emis un torent de absolut, o salivă de absint, jet de solzi, cristale de zâmbet, „scartul de petală palidă”, „șoim amplu de aer”. Cuvintele, cu febrilitatea unui seismograf, fluierau ca gloanțele dum-dum. Nivelul de atenție al publicului s-a transformat apoi într-o creație ascultătoare. Cărțile lui Ghérasim Luca, publicate anterior în Soarele Negru, sunt preluate astăzi de editorul José Corti. În Moartea Moartă, ultimul său text publicat, el rezolvă cinci încercări de sinucidere cu un umor metafizic. Al șaselea, pe malurile Senei, va fi cel potrivit. Dispărut timp de o lună, trupul poetului va fi găsit pe 10 martie 1994 pe fundul râului, care l-a înghițit odată pe prietenul și compatriotul său Paul Celan, în 1970. În afacerile sale personale, el lăsase o mică notă că a ales să părăsească „această lume în care poeții nu mai au loc”.

Patrice DELBOURG L'Inventeur de l'amour de Ghérasim Luca, éditions José Corti, 120 p. De același autor de la același editor: le Chant de la carpe, Héroslimite, Paralipomènes, Théâtre de bouche, La proie s'ombre.

Traducere AG Text XEROX din arhiva Gherti GOREA z”l

exactă, a atacat brusc corpul textului printr-o efracție. Bâlbâitul lui sublim a împărțit cuvântul, l-a făcut să explodeze într-o mie de particule sonore:

Scrisori pentru redacție

În optzeci și doi de ani de viață, nu am putut uita ororile celui de al doilea război mondial, despre care am luat cunoștința dură la vârsta de opt ani, așa că pot înțelege ce înseamnă un război. Am fost afectată cu atât mai mult cu cât am trăit în orașe mari, Arad, Prin asociații fonetice neîncetate, joc Timișoara, Deva sub rachete luminoase și contagios de chiasme, poetul, cu gâtul bombardamente de la Tito, ruși și nemți. descoperit, a redescoperit în ritul respirației Au fost și perioade, tatăl meu fiind impiegat sale legendare scandarea păsărilor. de mișcare și ulterior șef de gară, perioade în care locuiam împreună cu familia și la unele Ascultați începutul acestui "Sfert de oră de stații CFR de pe traseul Curtici București și cultură metafizică:" vedeam cu ochii convoaiele de trenuri cu Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021 Pagina 42 „Moartea, nebuna moarte,femeie moartă, morfologia meta, a metamortului, a metamorfozei în care viața, viața trăiește, viața-viciu, vivisecția vieții ... ”.

soldați înfometați, evrei deportați, trenuri cu răniți, iar în spatele casei, la GhiorocArad, lagărul de exterminare fascist cu evreii păziți de soldați și câini feroce. De ex. clasa a cincea am făcut-o la Odvoș, mergând de la gara Milova pe șoseaua plină de tancuri și armată, pe o distanță de șase Kilometri prin ploaie, zăpadă, pe orice vreme, până la școala unde exista un învățător, cel din Milova fiind luat pe front. Când auzeam că vine un convoi, mă urcam în pădurea de la marginea șoselei sau coboram pe partea cealaltă a șoselei Să ne rugăm mereu pentru pace, dar și pentru respectarea bunei înțelegeri.

Carti noi la Editura SAGA

În altă ordine de idei răspund d-lui Scriitor Doctor Lucian Zeev Herșcovici. Eminescu este răstălmăcit în toate sensurile. Din cunoștințele mele literare și din convingerile mele personale, în calitatea mea și de vechi bibliotecar documentarist, Mihai Eminescu nu a fost antisemit. El a fost un avangardist utopic în unele din afirmațiile sale, uitând faptul că situația social-economică din România nu era nici pe departe egală cu a altor state europene. România era un stat eminamente agrar, nivelul populației era cel adecvat acestei ocupații de ,,biet agricultor”, îndeobște sărac mulțumit cu ceea ce putea să ofere pătura de mici negustori evrei, împăcându-se bine cu ei și trăind în bună înțelegere. Erau foarte puțini intelectuali și aceea de obicei călătoreau și nu apelau în nici un caz la micii marchidani. Iar Eminescu, știa prea bine că ,, sângele apă nu se face”, așa că nu avea de ce să-i atace pe evrei, el care era pe jumătate evreu. Se va spune că naționalitatea se ia după mamă, dar acel concept n-a fost reiterat pe vremea aceea în Țările Române.

Cu mulțumiri pentru instructiva și mult realizata Revistă, ...Jurnal israelian” ing. Melania Rusu Caragioiu, redactor șef STARPRESS-Canada

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 43

Jurnal Israelian No. 43 03-06- 2021

Pagina 44