JURNAL ISRAELIAN 44 - Iunie 10-2021

Jurnal Israelian No. 44

1

A treia reclamă era pentru mine, un flacon cu pastilele căutate acum șase luni. Am renunțat la concert, furios că nu am cui să mă adresez.

Domnilor și doamnelor, "Fratele cel Mare" știe totul despre noi. Nu este un fapt nou. Mai nociv este trocul de informații personale, circulă prin eter, fără vreo obligație morală sau control. Chiar după ce am cumpărat medicamentul, reclamele nu au dispărut, ba chiar s-au diversificat. Capăt conferințe video de la "doctori" care propun marea și sarea pt 19.99 dolari.

Soluția e simplă. Deconectarea fizică de la canalele amintite. Schimbarea frecventă a numelui (username). Blocarea imediată a anunțurilor care ne sâcâie. Google are acest mecanism de blocare, care te chestionează: De ce doriți să blocăm acest anunț? Eu refuz să răspund. Orice răspuns, va fi folosit împotriva clientului care va fi redirijat spre alt gen de reclame.

That's life. Our life. AG

JURNAL ISRAELIAN No.44 Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Martha Iszak Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 44 pagini

Totala pierdere a libertății și a discreției

A

m căutat pe net informații despre efectele secundare ale unui medicament indicat de un amic doctor. Era o căutare discretă între mine (client) și o firmă farmaceutică din USA. Am găsit explicația și am părăsit site-ul american. Limba folosită era, desigur, engleza. La numai 5-6 minute, am început să fiu inundat de reclame în engleză, română și ebraică (limbi pe care le folosesc), care soseau rafale pe Facebook, la mail, ca să mi se ofere un produs similar. Desigur, i-am ignorat pe toți, în speranța că mă vor lăsa în pace.

Asta a fost acum șase luni. Recent, intrând pe Youtube, am audiat un concert clasic, întrerupt în mod enervant de reclame comerciale.

2

Jurnal Israelian No. 44

5000 de ani de cultură Obiectele necesare unui faraon

Medain Salih – preislamic UNESCO site –

Medina – Saudi Arabia

Gherasim Luca pentru Andre Breton

Floare de O’ Keeffe

Jurnal Israelian No. 44

3

Dispariția unei doamne a scrisului GINA ALCALAY z“l

Despre nombrilism (eseu Gina Sebastian Alcalay în România literară)

P

entru cine nu cunoaște limba franceză, o să menționez că termenul din titlu vine de la cuvîntul franțuzesc „nombril” care desemnează găurica din mijlocul abdomenului: buricul.

Deci, prin nombrilism se înțelege acea pornire carei face pe unii semeni, denumiți și narcisiști să practice aproape în exclusivitate – dincolo de discuțiile despre unele teme la zi, precum cele din actualitatea politică în cazul unora, inedite sau recente colportări în cazul altora – un nesfârșit monolog raportat la propria persoană, propriul buric, cum s-ar zice.

Monologul la care mă refer se poate desfășura telefonic (de către cei cărora nu le pasă de timpul irosit și de costul conversației) sau prin viu grai; el poate privi evenimente autobiografice din trecutul mai mult sau mai puțin îndepărtat (uneori distorsionate de trecerea anilor), nu numai avuabile, ci și de natură să dezvăluie sau să arunce un puternic fascicol de lumină asupra unor însușiri personale ieșite din comun – sensibilitate, înțelepciune, bunătate, generozitate, curaj, capacitate de sacrificiu și uitare de sine în folosul altora etc., etc.; în aceeași măsură el poate fi concentrat asupra unor convingeri și păreri inebranlabile, unor concepții de viață și sentimente înduioșătoare față de rude și prieteni, ca să nu mai vorbim despre efluviile de aduceri aminte consacrate onorurilor, distincțiilor, relațiilor cu prieteni suspuși și elogiilor de tot felul cu care i-a fost binecuvîntată celui în cauză activitatea de o viață.

Veți spune, poate, că aceasta miroase a egolatrie, ceea ce nu este inexact, știut fiind că cele două trăsături sunt complementare,

4

adesea chiar de-a dreptul confundabile. Ceea ce nu înseamnă că tipul acesta de monolog nu poate fi într-o sumedenie de cazuri destul de interesant și instructiv, mai ales pentru observatorul sufletelor omenești, fie el psiholog, sociolog sau scriitor. Numai că repetitivitatea, caracteristică mai ales persoanelor în vârstă, anihilează adesea curiozitatea ascultătorului, făcând, totodată, practic imposibilă comunicarea, adică dialogul prietenesc.

Te apuci să-i relatezi cuiva: am căzut în baie și cred că mi-am fracturat o… Dar nu ajungi să termini fraza, să precizezi, de pildă, că era vorba de o coastă sau o vertebră, pentru că interlocutorul tău, care a prins totuși ceva din zbor din acest început lăsat la mijloc, se pornește într-o lungă mărturisire despre întâmplările și suferințele pe care le-a îndurat el în acest domeniu și în multe altele, încă din tinerețea sa aventuroasă (sau cuminte, studioasă, inocentă etc., etc.) și până în anii vârstei a treia – mărturisire terminată (de fapt, numai părelnic!) printr-o acerbă diatribă împotriva indivizilor cărora li s-au datorat, direct sau indirect, aceste suferințe și încercări, pe care nu-i urăște, Doamne ferește, doar că… Atunci când ai dori să te descătușezi de niște obsesii care nu-ți dau pace, să comentezi un articol de revistă, o emisiune televizată sau perspectivele situației politice, subiecte, deci, mai mult sau mai puțin impersonale și de ordin general, nu ai mai multe șanse să obții un răspuns: interlocutorul din fața ta sau de la capătul celălalt al firului preferă să-și amintească de războaiele în care a făcut nenumărate acte de bravură, ba chiar de eroism, la fel, de altfel ca și fiii și nepoții săi – rezerviști maturi alături de copilandri cărora abia le-au mijit tuleiele slavă D-lui că au scăpat cu toții cu bine, căci dacă li s-ar fi întâmplat vreunuia ceva, el, interlocutorul meu, s-ar fi sinucis, de altfel nar fi fost prima lui tentativă de acest gen, de vreme ce, asemenea marelui pianist Arthur Rubinstein, a încercat să se spânzure pe la 20 de ani, când suferise o condamnare în România pentru o vină imaginară, la fel ca și alți deținuți aruncați în închisori și de regimul antonescian și de cel comunist,

Jurnal Israelian No. 44

închisori care s-au transformat pentru mulți într-o adevărată școală – vezi cartea lui… și a lui… cum naiba-i spune, de altfel el însuși, servitorul D-tale, a început deja să-și publice memoriile. Oricum, dacă n-ar fi fost soția care era profesoară de franceză la un liceu din București și dădea și lecții particulare în casele mărimilor zilei, îndeosebi ale șefilor x de partid care țineau să-și învețe odraslele limba lui Montaigne, trecând peste faptul că aceasta era și aceea a ticăloșilor de capitaliști, dacă nar fi fost ea, cu contactele ei suspuse, iubită și răsfățată cum era de toți părinții elevilor, indiferent de poziția lor socială, el, soțul, ar mai fi zăcut ani buni după gratii și n-ar fi ajuns să fie grațiat, repus în drepturi etc., etc.

Ai și tu, biată naivă, amintiri, tristeți, amărăciuni, bucurii ocazionale, pe care îți făceai iluzia că le-ai putea împărtăși, dar în cortina de cuvinte densă, impermeabilă, de beton armat a celuilalt nu apare nici un gol, nici o breșă prin care s-ar putea strecura ceva…

Singurul confesional posibil: verticalitatea foii de hârtie. Numai că și ea, imaculata, primitoarea foaie albă e un frecvent vector al narcisismului, sub forma sa cea mai răspândită, aceea din lumea literar-artistică.

Prin ce mijloace reușesc unii autori contemporani, tineri sau mai puțin tineri, dar care cu greu ar putea fi asimilați sferei meritocrației talentuoase sau unei îndelung statornicite celebrități câștigate pe drept, săși vadă numele adulat la cub și la pătrat nu numai prin aducerile proprii din condei, primite repetitiv cu brațele deschise de diferite publicații onorabile, dar și prin reverențele, ditirambii și genoflexiunile unor terți? Comuniunea simțămintelor patriotice în slujba unor nobile idealuri? Donații generoase pentru cauze individuale și colective? Presiuni, insistențe, interferențe?

Poate că însăși obrăznicia rentează (obraznicul mănîncă praznicul), fiind, din păcate, și contagioasă. Dacă nu cumva avea dreptate Octavian Paler cînd spunea că modestia este apanajul celor cu virtuți modeste. sursa: România Literară - via BM

GINA SEBASTIAN ALCALAY

Ion Cristofor

N

ăscută la Bacău, Gina Sebastian Alcalay va urma cursurile Facultății de Litere și Filosofie din București. După absolvirea facultății, devine profesoară de engleză, impunându-se totodată ca excelent traducător din literatura anglo-saxonă. În 1983, va emigra în Israel, colaborând la presa de limbă română de acolo cu proză și cu un gen foarte personal de eseuri. În ciuda unei înzestrări literare puțin obișnuite, circumstanțe dramatice ale biografiei o fac să debuteze târziu, abia în 1994, cu volumul de proză "Poate mâine". În Țara Sfântă cartea va fi încununată cu mai multe premii: Premiul „Brickman”, acordat de HOR Ierusalim, Premiul Fundației Haim și Sara Ianculovici, Premiul Fondului de creație „N. Palty”, toate acestea confirmând o strălucită vocație scriitoricească.

La apariția cărții, reputata Elena-Esther Tacciu remarca virtuțile artistice ale acestui moralist modern, dublat de o fină, profundă memorialistă. Iar Felicia Antip atrăgea atenția, într o cronică din "Adevărul literar și artistic", asupra acestei „cărți răscolitoare, o carte inteligentă și bravă, mărturie foarte originală a unei scriitoare care, în două epoci și în două țări, într-o multitudine de ipostaze existențiale, și a trăit lucid, cu intensitate, clipa, năzuind întruna spre mai sus, spre mai bine, spre o desăvârșire imposibil de atins”.

Volumul acesta de proză, remarcabil prin scriitura elegantă, prin spiritul de observație ieșit din comun, va fi urmat de alte două cărți, ambele cu o structură compozită.

Volumul intitulat "Peregrinări", apărut la Editura Izvoare (Tel Aviv, 1997), conține povestiri și eseuri. "Pe urmele altora", apărut în același an la Editura Cartea Românească din București, e de o factură asemănătoare, scriitoarea pendulând și aici între „viață și literatură” (după cum sună titlul primului capitol al cărții), între spiritualitatea israeliană și cea românească, pe care

Jurnal Israelian No. 44

5

autoarea le reprezintă cu egală pasiune și competență.

Două povestiri ce deschid volumul "Peregrinări", "Carmit" și "Cei de dincolo", reactualizează în acest sfârșit de veac, dominat de opiul televiziunii, fascinația pentru genul epistolar. Scriitoarea se dovedește și aici o excelentă cunoscătoare a psihologiei umane, a celei feminine în special, fiind capabilă să dezvăluie „cu ajutorul celor mai insesizabile nuanțe adevărurile contradictorii ale lumii, să foreze în adâncimi, în cutele cele mai ascunse ale sufletului omenesc”. Am citat aici din finalul celui de-al treilea text al cărții, un pasionant dialog între două personaje feminine, ambele scriitoare, încheiat cu un „recitativ al corului” în care descoperim o veritabilă profesiune de credință a autoarei.

Cea de-a doua parte a cărții, "Oh! iluziile", se deschide cu un elogiu adus cuvintelor, Gina Sebastian Alcalay fiind ea însăși o pasionată devoratoare de cărți, o abilă mânuitoare a cuvintelor. Scrisul ei este elegant, în general simplu, fără prea multe podoabe retorice, sobru și reținut, cu unele inflexiuni de limbaj familiar, dând impresia unui stenic echilibru. Sub unghi intelectual, scrisul Ginei Sebastian Alcalay e plăcut și stimulator. Calmul aparent al scrisului ei, senzația tonică pe care o răspândesc frazele sale, luminate de un surâs binevoitor, urcă din adâncul unei conștiințe neliniștite, obișnuite să întoarcă lucrurile pe toate fețele.

Convinsă că misiunea de căpetenie a scriitorului „este aceea de a clarifica”, de a „ilumina și potența valorile fundamentale ale omului și societății”, Gina Sebastian Alcalay pune în toate paginile ei o fervoare camilpetresciană a adevărului, caută mereu să se exprime cu maximă justețe, atentă la nuanțe, ca și când ar fi posedată de teama de a nu lăsa într-un con de umbră accentul necesar pentru impunerea adevărului.

Indiferent că scrie despre un șofer (ca în povestirea "Șoferul și îngerul"), despre „niște femei”, despre categoria estetică a frumosului văzut ca terapeutică sau despre cărți și bolile ideologice ale veacului, scriitoarea pune în toate o imensă pasiune de a înțelege și de a

6

lămuri o problematică vastă, adeseori cu reverberații dureroase în memoria umanității.

Autoarea "Peregrinărilor" este, indiscutabil, un spirit rafinat, mișcându-se firesc prin panteonul culturii, fără a arbora atitudinea erudiției scorțoase, ce-și blindează pagina cu numeroase citate, ci lasă spațiu manifestării personale, elementului afectiv. În ciuda sferei vaste a lecturilor sale, Gina Sebastian Alcalay preferă să se lase în voia tonului fluent, liber, de agreabilă conversație academică. Prin ținută, prin calitatea informației pe care o conțin, "Peregrinări" și "Pe urmele altora" ne descoperă un eseist strălucitor, cu un orizont spiritual și uman de excepție.

Cu o pasiune devoratoare pentru cărți și idei, autoarea se dovedește o ființă care trăiește cu mare intensitate, pasionată de miracolul vieții, dar și de fenomenul artistic, pe care-l caută în cele mai neașteptate locuri.

O călătorie la Marea Moartă, de pildă, îi procură bogate reflecții asupra virtuților estetice ale peisajului israelian. „Viața imită arta – reflecția aceasta îmi revenea obsesiv în minte, pe măsură ce autobuzul în care mă aflam cu un grup de excursioniste se apropia de țărmurile Mării Moarte”. Ochiul ei surprinde în geometria colinelor Iordaniei desene „în stil cubist, scăldate într-o lumină palidă, aproape imaterială, ca într-un tablou de Monet”. Ea privește natura din jur cu ochii unui estet rafinat, fascinat de culorile, formele și lumina revărsată din abundență, descriindu-le cu competența unui versat critic de artă plastică. Un prieten al autoarei, „om serios și cumpătat, de prin părțile Iașilor, cu atenții de boier israelit de modă veche”, îi pare desprins din romanele lui Albert Cohen. Pentru Gina Sebastian Alcalay viața și arta sunt ca două vase comunicante, ca două realități ce se întrepătrund uneori până la confuzie.

Dominate de un spirit sintetic, capabile să unească într-o paranteză o idee proprie cu varii referințe livrești, paginile Ginei Sebastian Alcalay împletesc observațiile unui critic cu reflecțiile unui moralist ce -i întemeiază scrisul nu numai pe scrutarea

Jurnal Israelian No. 44

atentă a cărților, ci și pe cea a oamenilor, a societății.

Modestă, autoarea își denegă virtuțile de critic literar („Nu mă pricep să fac critică literară”), dar observațiile sale pe marginea cărților citite denotă, dimpotrivă, un spirit critic matur, ale cărui observații „impresioniste” dovedesc un gust sigur, îndelung exersat.

Cu o aderență spontană la clasici, Gina Sebastian Alcalay știe să găsească mereu un unghi de lectură privilegiat, ce relevă modernitatea acestora. Traducerea lui Otto Stark, eruditul orientalist din Petah Tikva, care a alcătuit o ediție bilingvă, în persană și română, din opera lui Omar Khayyam, este apreciată ca o reușită deplină. Catrenele poetului persan sunt citite dintr-un unghi modern, comentatoarea deslușind „accente faustiene” sau regăsind în bogăția de idei și imagini ale persanului premoniții surprinzătoare. Freud, Eminescu, Don Quijote, Camus, Gulagul și Marin Preda sunt readuși în memorie grație tălmăcirii impecabile a catrenelor poetului persan.

Altădată, un poem al lui Solo Har, din care citează câteva versuri de o „detașată melancolie”, îi declanșează eseistei profunde meditații asupra timpului, cu argumente culese din cele mai variate domenii ale culturii. În alte eseuri, Gina Sebastian Alcalay meditează asupra unor teme cum ar fi: spaima, moda, kitschul, minciuna, nevoia de idoli, responsabilitatea și iresponsabilitatea, persecuția, fanatismul etc.

Vastul orizont de preocupări al autoarei se întemeiază pe o sensibilitate profundă și nuanțată, pusă în slujba unui ideal căutat cu pasiune în viață, în politică sau în cărți. De fiecare dată când autoarea comentează o carte, simțim că interesul ei depășește paginile acesteia, încercând să descopere omul care se exprimă în paginile parcurse, mesajul uman pe care-l transmit aceste texte.

Altădată, viața extrem de agitată a epocii îi îndreaptă privirea spre raftul bibliotecii. O afacere politică în care un ministru israelian de interne, Arieh Deri, e bănuit de deturnare de fonduri – se întâmplă, constatăm, și pe la

alții – o duce cu gândul la cartea lui Amos Oz, "Cutia neagră". Cartea o fascinează prin luciditate, prin spiritul de observație al autorului, prin capacitatea acestuia de a „crea tipuri și caractere și situații definitorii pentru o anume societate”. Deși nu a trăit sub regim comunist sau fascist, observațiile lui Amos Oz, „pot fi la fel de bine aplicabile tipologiilor fanatismului comunist și extrem-naționalist ca și fundamentalismului religios de toate nuanțele”. Observațiile autorului israelian se întâlnesc, constată autoarea, cu cele ale lui Octavian Paler, referitoare la gregara mentalitate colectivistă, de tip asiatic, ce a dominat România în perioada dictaturii comuniste. Ea observă, cu satisfacție, că „marile spirite se întâlnesc”.

O bună parte din articolele sale sunt dedicate bolilor acestui secol, între care „nevoia de idoli”, ceea ce face ca oamenii să accepte o orbire voluntară sau involuntară.

Așa își explică reacția unor prieteni israelieni la dispariția lui Robert Maxwel, admirat, în ciuda revelațiilor teribile ce au urmat sinuciderii acestuia, sau idolatria oarbă față de Ceaușescu, Stalin sau omologii lor din alte părți.

Lipsită de prejudecata specializării, prozatoarea scrie cu dezinvoltură eseuri, cronici literare, articole polemice. Cărțile sale impun imaginea unui spirit lucid, profund atașat de destinul literaturii și culturii noastre, dar și de spiritualitatea patriei în care dorm de veacuri strămoșii săi mitici, evocați în paginile Bibliei. Bogatele și nuanțatele sale reflecții ne prilejuiesc întâlnirea cu o personalitate fascinantă, care oferă prin scrisul său o panoramă vie a peisajului intelectual israelian, dar și a celui românesc, de care se apropie cu deplină obiectivitate, cu o nobilă afecțiune. Gina Sebastian Alcalay se înscrie cu cinste în rândul acelor scriitori care și- au dedicat talentul nu numai pentru a da „un sens mai pur cuvintelor tribului”, cum spunea Mallarmé, ci și acelei „triade necesare” pe care o invocă într-unul din eseurile volumului "Peregrinări": „rațiune, demnitate, omenie”.

Jurnal Israelian No. 44

7

pe Solaris și mi-am dat seama că mintea mea

Liviu Antonesei

E

ram adolescent cînd am citit prima carte a lui Lem, Solaris, într-o ediție în cinci sau șase fascicule apărute în Colecția povestirilor științifico-fantastice scoasă pentru tineri de revista Știință și Tehnică. Am citit apoi tot ce s-a tradus din Lem, dar favorita mea a rămas mereu Solaris, poate pentru că a avut un efect asupra minții mele, poate pentru că este una din cele mai bune cărți nu doar din cele ale genului, ci ale literaturii în general.

Apoi, Lem a intrat în uitare, pînă prin 1997 – 98 cînd ne-am intersectat pașii prin centrul Cracoviei, ba chiar am ajuns să ne salutăm scurt, fără a intra vreodată în vorbă. Nu știam atunci asta, dar el părăsise de niște ani sf-ul și trecuse la teme filosofice. Nu de mult, poetul Adrian Grauenfels mi l-a reamintit iarăși, anunțîndu-mă că e anul centenarului.

Cum de fapt mi-a provocat rememorarea și pînă la urmă și poemul, m-am gîndit că se cuvine să i-l dedic…

funcționează după legile acelei minți planetare chiar dinainte de a afla despre ea, produce realitatea, îi impune acesteia artefacte, că marginile lumii mele sînt marginile fantasmelor mele, că mintea mea, biata mea minte are o clară vocație imperială…

Cînd te-am creat, nu știam riscul ce-l asumasem, nici că repetatele mele hașuri și ajustări vor pierde în cele din urmă modelul și că te voi pierde, prin repetare artefactele devin biete simulacre, așa stau lucrurile de cînd mintea mea nu încetează să producă, să inventeze lumea.

Lumea mea.

Arh. Sergiu Ratescu Acuarele

Lem. Stanisław Lem Lui Adrian, care provoacă memoria A trecut o viață… în plimbările mele prin Rynek. pe străduțele radiante și mai ales prin marele Platy, întîlneam un bătrîn cu ochii vioi și mișcări aidoma, al cărui chip îmi era cunoscut, vedeam în el, cumva spectral, în filigran, un chip din vechi fotografii, îl priveam pe ascuns, dar odată mi s-a părut că se uită țintă la mine și am înclinat ușor capul, ceea ce avea să se repete la fiecare nouă intersectare a pașilor noștri, el flutura ușor mîna dreaptă…

Pînă la urmă, am aflat cine era și brusc am ajuns Jurnal Israelian No. 44

8

Cineva mă caută sau poate mi s-a părut!

Ieri am greșit blocul (la fel ca-ntr-un film rusesc) Totul seamănă ca două picături de apă, la fel și oglinda din lift...

Doar butoanele erau invers!

Eu stau la 63 iar blocul geamăn e la 65 N-am bătut la ușă.

Mâna mi-a rămas în aer...

Julien Caragea DOUBLE VISION (poema sf)

BIANCA MARCOVICI Ar trebui să nu mă uit în urmă Știu, dragostea a trecut, totu-i chimie E vis e absurd e scleroză e o vorbă gândită dar nespusă E somnul prelung.

E poate remușcarea, corul de voci care te inundă sistematic noaptea Te desfac în fibre de sticlă te scufund în zâmbetul ei malefic Care te-a cucerit virtual, compui diplome îi tai unghiile ei crescute Și nici nu asculți Rapsody de Rachmaninov Undeva... Cândva... Existam. * Privind filmele americane unde există editori, compromisuri Bastarzi și exprimări pestrițe Nu-mi mai plac decât filmele muzicale, spectacole cu binoclu Costumele bastoanele papioane și rochiile pe talie tafta, părul cârlionțat și buclele africane, sânii sulițe și decolteul adâncit ca un arcE simplu să vrei să semeni cu cineva altcineva Bate la ușă o persoană oarecare

În jurul sârmelor albastre Stă delicata jilava coloare angelicata ce s-a dus la piață Și goală după ploaie-n coridoare de licee străluciul în oglinde își învață Scânteie ca otrava curcubeie Cablaje-ntind lumina lor suava un rai complect în spectru hai Melodioase sub electru câmp primăvăratic da mai stai Abia le ciupă vânt cu plectru Un arboret luat în clupă Cum în ferestre d-ale noastre mărunți coloni de mucigai în o carnație de drupă călări pe nărăvașii cai iuțiți cu chiot de nogai au fapt imperii de micelii Spre uzufructu Damicelii ce-au întronat-o în serai Apropitara unui rapt În Skeptron ca în nou Olimp voiesc azi triștea să îmi schimb Că iată timpul s-a curbat

Jurnal Israelian No. 44

9

Aștept semnalul nebruiat Finic ițit din ars cocon mărinimii de cation Și în rumori de hulubarii Să văd făptura dulcii Mary Împielițata cum se-ntrupă Precum era cu minijupă Pe când avea mai fragezi anii și îi eram copil de trupă Destupă rarele șampanii Și să danțăm cotilion Cât ne va ține osatura Și viață nu îmi treb’e după Ura lăsând grijile varii Ne fie geamandura Mary Poate acuma o seduc își lasă doaga fandoselii Și vechile osmii s-aduc Ca-ntr-un canal pituitar Dentru prelucile portal Pre luncile din epitelii Sub dulcii meri când cavalerii abia-nfioară dulcimerii Într-al amoarei epicentru Ne-om regăsi în omocentru Îți spun de-a dreptu Cum agrăiește analectu Când apa se preface-n vin azi bine să ne-mbucărim Că mâine stăm în țintirim Asta e

10

Foarță Șerban À: CARAGEA IULIAN Stimate domn J. K. (fără Huysmans), sunteți un om întreg și un poet autonom, această autonomie împiedicându-vă să-mi fiți discipol mie, și cam niciunui altu', din Londra la Cracovia cu, eventual, excepția lui Bacovia (sporadică, la urma urmei). Turma, ce paște pe imaș, vă indispune, pentru că, nefi'nd la extreme, nu sunteți nici de centru, gregar și devălmaș.

Sper să nu vă fac niciun deranj, spunându-vă că sunteți bard de rang (străin de Sturm und... Zdrang, ne'nscris în sindicat): un rar melanj de simplu și sofisticat, de ingenuitate și ingeniozitate, de savanterie și bun-simț, un timbru cu un singur zimț (sau spin?), (ce vreau să spun cu asta, - nu prea știu !); dar simt că face-se pustiu, în jur, și,-n loc de un suspin, înjur, din mai tot largul gurii, Curtea cu Juri și alte simandicoase jurii, care nu simt, n-aud, nu văd nimic din ce ar trebui să vadă, de-aceea e prăpăd și busculadă în literara breaslă, în care Dvs sunteți o rara avis...

Jurnal Israelian No. 44

BALADA FEMEILOR DIN PARIS

Sofia Gelman Oameni suntem

de François Villon Chiar dacă sunt cu gura mare Florentine, venețiene, Și nu puțin clevetitoare Le știm că sunt de multă vreme, Chiar de-s lombarde sau râmlene, Ori genevoze mai precis Piemonteze, savoaiene Nu dau din clonț ca la Paris.

Se știu de bune vorbitoare Napolitanele mondene Și încă mult bombănitoare Nemțoaice cât și prusiene; Dar chiar grecoaice, egiptene Sau unguroaice fie zis Cataloneze, castiliene Nu dau din clonț ca la Paris.

Bretone, nici nu mai știu care Gascone ori touluziene: Din pariziene, orișicare Le dovedește la blesteme; Engleze, din Calais, lorene (Pe toate oare le-am cuprins?)

Picarde sau valenciene Nu dau din clonț ca la Paris.

Prințe, femeii pariziene Dă-i premiul vorbei, că e scris: Orice s-a spus de italiene Nu dau din clonț ca la Paris.

D

upă al patrulea (!!!) scrutin, după perioada în care eram înainte sau în alegeri, în sfârșit, se pare că se conturează un nou guvern de coaliție, cu participarea a șapte partide cu vederi diferite. Departe de a fi omogen, guvernul preconizat propune o varietate diversificată de idei, proprii fiecărei formațiuni politice, cu scopul unificator de a reveni la rutină – în sensul bun al cuvântului. În acest răstimp, țara se confruntă cu demonstrațiile grupurilor care sunt pro sau contra alcătuirii noului guvern. Nu lipsesc nici argumentele celor două părți antagoniste, uneori chiar fără vreo bază autentică, veridică; raționamentele de cele mai multe ori sunt subiective și exprimă aversiunea față de partea cealaltă, de obicei fără temei.

Aș vrea să vă atrag atenția asupra opiniei lui Rick Warren, opinie care se potrivește cu situația în care ne aflăm: „Minciunile nu devin adevăruri, faptele negative nu devin pozitive și răul nu devine bun numai fiindcă este acceptat de majoritate…”

Traducere: Adrian Vasiliu Via: Liviu Antonesei

Jurnal Israelian No. 44

11

Adrian Grauenfels

Guercino, umbrele Barocului

Guercino produce două pânze de mari dimensiuni: "Elijah hrănit de corbi" și "Samson prizonier la Filistini" ambele pentru cardinalul Serra, trimisul papal la Ferrara. Aceste pânze se aseamănă mult cu lucrările naturaliste ale lui Caravaggio deși este cert că cei doi nu se cunoșteau. Pictată în 1620 în stil prebaroc pânza " Elijah hrănit de corbi" este plină de mișcare și excitație.

Profetul așezat, este învelit în draperii voluminoase, răsucit parcă de niște linii de forță invizibile. Totul este instabil, fluid.

Lumina tremură reducând claritatea. Umbre adânci înghit detalii, în schimb părțile luminate strălucesc puternic.

G

iovanni Francesco Barbieri (1591 – 1666), cunoscut sub numele de Guercino (sașiul) s-a născut în Italia la Cento, un orășel aflat între Bolonia și Ferrara. Autodidact, este primit în ucenicie de pictorul Benedetto Gennari, aparținând școlii Bolognese. Pe la 1615, este pomenit și lăudat de marele Ludovico Carracci. De la acesta, pictorul învață tehnica folosirii culorilor stridente aplicate în stil Venețian , în plus aprofundează maniera de expunere a temelor religioase.

12

O altă pânză dramatică este "Păstorii Arcadiei (1618). De o compoziție tumultoasă, plină de energie care stă în contrast cu pânzele ulterioare , inspirate de Guido Reni, care sunt mai optimist tratate , cu calm și claritate.

Guercino este recomandat papei Gregorius XV instalat la Bolonia. Trimis la Roma (16211623) artistul devine extrem de productiv , se cunosc frescele "Aurora" la vila Ludovisi, plafonul din San Crisogno (1622), un portret al papei Grigorius și "Altarul sfântului Petronilla" executat pentru Vatican, considerat a fi capodopera sa.

După moartea lui Gregorius XV, Guercino se întoarce acasă la Cento. În 1926 începe câteva fresce în Domul Piacenza. Cariera sa

Jurnal Israelian No. 44

de după 1629 este bine documentată de cartea Libro dei Conti di Casa Barbieri, o agendă la zi ținută de Guercino și fratele său Paolo Antonio Barbieri. Între anii 1618-1631 un tipograf Giovanni Battista, produce 67 de gravuri după lucrările din tinerețe ale lui Guercino, nepomenite în Libro dei Conti. În 1642, ca urmare a decesului lui Guido Reni, Guercino își mută atelierul la Bolognia unde devine pictorul principal al orașului.

Va produce (în 1655) altarul Sfântul Luca cu Madona și copilul Isus. Familia Corsini comanda pentru 300 ducați "Flagelarea lui Crist" tablou finisat în 1657.

Tabloul "Purificarea Virginei" (1654) demonstrează o distanțare substanțială de operele din tinerețe. Tabloul radiază calm și renunțare. Figurile stau ca niște blocuri paralele cu planul picturii. O lumină delicată umple spațiul interior, umbrele sunt transparente și nu interferează cu obiectele peste care cad. Accentul este pus pe demnitate și claritate.

Schimbarea de stil în paleta pictorului se petrece la Roma pe la 1620, critică și clienții îl presau spre o orientare clasică. Francesco Scannelli scrie în 1657: "Adesea Guercino a fost criticat de cei care vedeau personajele sale înecate într-o umbră densă.

Unii considerau că pânza este neterminată sau că artistul nu a fost capabil să redea o fată sau o acțiune mai dificilă. Astfel, pictorul s-a văzut nevoit să-și satisfacă clienții și pretențiile criticii, trecând la o tratare clasică, mai ușoară, mai puțin barocă decât ar fi vrut. Rapid la mână, Guercino realizează 106

altare în biserici, și 144 de picturi majore. Mai face multe desene în cerneală, sau cu cretă roșie. În plus, desena peisaje, caricaturi, și făcea schițe pentru plăcerea sa personală. Desenele lui Guercino sunt celebre pentru stilul lor curgător, rapid și caligrafic combinat cu linii, puncte, striuri paralele care dau umbre sau produc forme curioase. Guercino a continuat să picteze și să predea arta picturii până la moartea sa în 1666.

Jurnal Israelian No. 44

13

O zi prin HAIFA – Israel

14

Jurnal Israelian No. 44

Eugene Gidali

NAPOLEON BONAPARTE

L

a 5 mai 1821 s-a stins, într-un capăt de lume, pe insula Sfânta Elena din Atlanticul de Sud, Napoleon Bonaparte. În preajma unei aniversări – două secole!- se obișnuiește să se descrie omul și faptele lui. Numai că această uriașă personalitate, nu încape în nici un articol de presă și nici măcar într-un volum.

S-au scris despre el sute de mii de cărți, care tronează pe rafturile bibliotecilor din întreaga lume.

Francezii vorbesc despre Bonaparte, genera-lul victorios al Directoratului , comandantul de la Arcole, omul care a trecut Alpii cu o armată și i-a învins pe austrieci în Italia, care a luptat sub piramidele Egiptului.

Apoi urmează Napoleon. Consul și apoi împărat, în război cu mai toate puterile Europei, trecând din victorie în victorie.

Un militar, care devine însă, „în civil” un mare om de stat, organizator fără pereche, legislator, întemeietor de ministere, școli, spitale și muzee. Parisul poartă amprenta lui la fiecare pas. Colecțiile de la Louvre, coloana Vendome, cele două Arcuri de Triumf, au fost create din voința lui. Ținuturile Franței sunt legate de canale construite sub ordinul lui. Codul civil, în vigoare și astăzi, vine tot de la Napoleon. Un mare om, dar totuși, un om obișnuit. Un

paradox. Pentru că splendida medalie are și o altă față. Cu timpul, eroul devenit dintr-un mic ofițer – împărat -, devine un autocrat și un tiran, care decide fără consilieri și nu întârzie să acumuleze și eșecuri. În cele aproape 60 de bătălii mari și mici, mai multe decât Hannibal , Cezar și Alexandru cel Mare la un loc, nu se prea sinchisește de viața oamenilor și-și conduce armata și țara spre dezastru.

Europa întreagă vedea, în Napoleon, în primul rând, străinul cuceritor. Nesfârșitele războaie au reprezentat sute de mii de morți, sărăcire și umilință în toate colțurile continentului.

Curios lucru, cu toate acestea, imaginea personajului devine din ce în ce mai apropiată oamenilor, le apare ca o legendă vie, apoi o figură de poveste. Căci oare ce este mai uman, mai atrăgător, sau cum se zice, mai carismatic, decât omul de rând, care reușește lucruri mari prin luptă? Ce este mai dramatic decât urcușul vertiginos urmat de prăbușire , înfrângerea care succede victoriei, micul pas care desparte sublimul de ridicol? În omul acesta înzestrat, inteligent și ambițios, care zboară de la decizie la faptă fără preget și care nu se oprește, contemplativ, niciodată, ci trece, fără ezitare, de la o faptă la alta, generațiile succesive ale celor două secole scurse din ziua de 5 mai 1821 , au admirat pe tot continentul un erou romantic. De la Beethoven până la Ceaikovski compozitorii secolului al XIX-lea au fost inspirați de el, pictorii, sculptorii, l-au reprezentat de nenumărate ori. În opera scriitorilor ca Stendhal-fost ofițer napoleonian la Moscova - Victor Hugo, și Alexandre Dumas, Goethe, Schiller și Heine, și mai târziu Tolstoi, autor al celui mai important roman care a fost scris vreodată: „Război și Pace”, este prezentă umbra lui Napoleon. Academiile militare îi studiază bătăliile, turiștii din toată lumea admiră Avenue des Champs – Elisees, imaginat de corsican.

Cu timpul, și mai ales în secolul trecut, tradiția republicană a Franței l-a reconsiderat. Dar el a rămas imperturbabil.

Jurnal Israelian No. 44

15

Nu numai vremea lui i-a purtat puternica amprentă , ci și epocile următoare. În mod curios, în Europa Centrală și de răsărit, amintirea lui Napoleon se perpetuează prin spectacole – reconstituiri parțiale cu figuranți costumați- ai bătăliilor de la Austerlitz și Borodino, prin colecții, expoziții și conferințe. Se pare că într-o lume unde oamenii au devenit numeroși, dar genii nu se prea nasc, nostalgia marilor figuri din trecut revine totuși, uneori.

Oficialitățile Franței de azi nu l-au sărbătorit la 15 august 2019, la a 250-a aniversare a nașterii. În spatele acestui "noneveniment" se află , poate, un mic calcul politic, căci omul care conduce astăzi destinele națiunii, are puncte comune cu eroul legendar: este singurul șef de stat francez care ajunge și el la putere, la mai puțin de 40 de ani; după ce este aproape necunoscut în politică, se ridică neașteptat de repede.

Pentru a risipi orice urmă de dubii, de a nu fi acuzat de comparații politic incorecte, dumnealui a prefera, se pare, să lase neobservată această aniversare. La urma urmei, noțiunea de Imperiu cu cea de Republică sunt ireconciliabile. Și ce-ar fi spus anumitele „veste galbene”, care, pătrunzând în inima marelui Arc de Triumf au degradat nu de mult monumentul dedicat împăratului? În mentalitățile Franței contemporane , Napoleon nu-și mai regăsește locul de odinioară.

Egalitarismul dominant predică o nivelare morală a unei societăți, în care statuile sunt coborâte de pe piedestaluri, personalitățile eminente sunt repede controversate.

Cuvintele "erou", "geniu” nu-și mai au, în vocabular, locul pe care-l aveau, iar gravurile care-l reprezentau pe corsican, cu bicornul, și cu mantaua de la Marengo, care cu două generații în urmă mai decorau casele francezilor, sunt puse acum în vânzare la târgurile de antichități.

Pe de altă parte însă, dovada ipocriziei ambiante o găsim în palatele republicii, unde deciziile se iau sub lambriuri aurite, iar mobilierul de stil Empire – stilul lui

16

Napoleon, sunt în continuare prezente. Și nici Ordinul Național al Legiunii de Onoare – cea mai importantă decorație franceză, întemeiată tot de Napoleon în 1802 - nu este disprețuit, ci este acordat celor mai distinși fii ai patriei ca Mbappe și Griezman, campioni mondiali de fotbal...

Oricum ar fi, istoria Franței și a lumii nu sar concepe fără Napoleon Bonaparte.

La 5 mai 2021, patria lui Napoleon n-ar avea dreptul de a pierde ocazia săși cinstească eroul, de a-i îndemna pe oamenii de astăzi să-l înțeleagă, așa cum ar trebui să se străduiască să studieze și istoria.

De învățat, avem de unde, și ne rămâne, întotdeauna despre ce.

Menaj in trei? Foto: Tibor Kercz

Jurnal Israelian No. 44

Foto: Oliver Colle

Eva Pavel Brener – Pictor în Israel

Jurnal Israelian No. 44

17

Lea Sarel Grădinile Semiramidei

N

ici măcar o tristețe ca lumea, șoptește creierul meu blazat scurgându-se-n rigole, vrând să atingă desăvârșirea momentului aneantizat, savoare de amintiri încețoșate, lipse- lipseelipse-eclipse, și tu? Odată ai făcut ceva cu trupul ca un chibrit supurând printre întunecimi, ai chemat-o pe maică-ta între 22.30 si 22.35-fix diferența dinte cele două ceasuri din casă-unul cu limbile atârnând ca-n viziunea lui Dali, altul regulamentar alb-negru, cravată sau papion, un mecanism pur care dă deșteptarea doar pentru orele s(acre) de la job. Și ea a venit, te-ai gudurat între nenumăratele ei poale suprapuse ca-n grădinile Semiramidei, ai găsit făina aurie din ietacul timpuriu și pânzele corăbiei desăvârșite, cu care pluteai, ai încercat să te mai coci pe la geamuri, te-ai cernut în buncăre de unică folosință, acolo sa stai, în candoarea lumilor interpuse, rânjind, desfăcând pe pereți luminile străzii, deznodând mințile trădătoare, acolo să-ngenunchezi fricoasă și fecundă, o fetiță sfrijită mijindu-și gândurile bătrâne pe gaura cheii. Și nici macăr o liniștire ca lumea, cuvintele zgârcite, gâtuite, zdrelite, gândurile de mucava împreunate într-o gură pe care limbile varsă povești false, buzele sunt din alt film, arcuite, pline, vibrând inutil, urechile aud altceva, de obicei sunete netunate ale invizibilului. Ea apare ca un arcuș flămând, se rotește, taie aerul dens, tu ești minereu, zăcământ zidit într-un zăduf închipuit, mentalul face gargara matinală, e poate târziul din timpuriul lucrurilor, măruntaiele ți se cos în cruciulițe ca pe etamină și reveria devine ora de lucru manual când priveai pe fereastră furând merele din copacul de-alături, fugind pe cărări întortocheate, ,, faceți tivul ca lumea, fetelor, se auzea din fundal, tu, absentă, îți coseai viitorul și-apoi te azvârleai în tăceri străvezii care tocmai făceau saltul evolutiv pe uscat, zvâcnind.

18

Fulguind vine mama din urmă, așază limbile ceasului abandonat, uită anotimpurile, îți șoptește: iată-ți semizeii luminând printre coaste, varsă-i, adună-i, sunt lampioane rătăcite pe-un râu învolburat, iartă-i cu amănuntul-dacă ți-au asprit, sigur n-au avut de ales, haide să ne plimbăm în holul atâtor ambiții retezate de scâncetul ușii, de sângele diafan șiroind în colțuri de taină, iartă-ți creierul și trupul, uită-le undeva în siguranță până când o să ne întâlnim de-a binelea, atunci vom ieși ca doi bulbi într-un pământ reavăn și cineva, zdrobindu-ne, va lua totul de la capăt...

CIUPERCI John Cage, compozitorul de avangardă, a fost și un pasionat de ciuperci. În eseul său din 1954 „Music Lovers' Field Companion”, el a scris despre obiceiul său de a intra în pădure „dirijând spectacolul piesei mele tăcute” - cea mai faimoasă lucrare a sa, „4'33”, în care sunetele ambientale sunt doar melodice - în timp ce el încerca să identifice ciupercile din apropiere. „Cu cât le cunoști mai mult, cu atât te simțiți mai puțin siguri că le identifici”, a spus Cage, aproape trei decenii mai târziu, într-o conversație cu muzicianul francez Daniel Charles. „Fiecare ciupercă este unică. Fiecare ciupercă este ceea ce este - propriul sau centru. Este inutil să ne prefacem că știm ceva despre ciuperci. Ele scapă erudiției”. M-am gândit la comentariile lui Cage în timp ce cercetam cel deal treilea și recent volum din „Ciuperci și prieteni”, un magazin de fotografii al artistului Phyllis Ma. Este o publicație în mare parte fără cuvinte, plină cu imaginile saturate ale lui Ma, ale ciupercilor, multe dintre ele adunându-le în expediții de cules prin aceeași pădure din statul New York care l-a vrăjit pe Cage cu mai bine de o jumătate de secol în urmă.

Jurnal Israelian No. 44

Jurnal Israelian No. 44

19

Petre Raileanu – Permanenţa poeziei Tzara-Dada

C

ând spui „Dada”, îți vine imediat în minte Tzara. Istoria mișcărilor artistice din secolul al XX-lea a înregistrat definitiv această paternitate, construind chiar dimensiunea mitică a unei identificări spontane, de felul identificării ulterioare Breton-suprarealism. Și-a atribuit vreodată Tristan Tzara (16 aprilie 1896 – 24 decembrie 1963) crearea mișcării Dada? Henri Béhar, riguros exeget al avangardelor, editor al operelor complete (6 volume) ale poetului născut la Moinești susține că nu, furnizând o explicație „neștiințifică”, dar validată de bunul-simț: „Tzara nu avea nevoie să inventeze cuvântul, pentru simplul motiv că această afirmație repetată, da, da, a intrat în vocabularul său încă de la primul gângurit al copilăriei, ca pentru toți românii”. Să-i dăm totuși cuvântul lui Tzara: „Nimic anormal că am ales DADA ca nume al revistei mele. În Elveția mă aflam în compania unor prieteni și răsfoiam dicționarul în căutarea unui cuvânt adaptat la sonoritățile tuturor limbilor. Noaptea ne învăluia când o mână verde își depuse sluțenia pe pagina din Larousse – desemnând cât se poate de precis cuvântul Dada –, în aceeași clipă alegerea mea era făcută. Mi-am aprins o țigară și miam băut cafeaua. Căci DADA nu trebuia să exprime nimic și nu aducea nici o explicație acestui puseu de relativism care nu e o dogmă, nicio școală, ci o constelație de fațete și de indivizi liberi”. Urmează un „portret” al noului agregat Dada ca produs al unei improbabile sinteze cu mijloacele absurdului burlesc amintind de Alfred Jarry și de

20

portretele mecanomorfe ale lui Urmuz: „Dada este o specie nouă: un amestec de om, de naftalină, de burete, de animal compus din ebonită și beefsteak, asezonat cu săpun de spălat creierul. Dinții buni fac stomacul bun și dinții frumoși fac surâsul fermecător.

Aleluia de ulei rânced și de injecție cu cauciuc”.

Important de subliniat că această relatare face parte din scrisoarea adresată de Tzara în ianuarie 1921 unui grup de artiști (Marcel Duchamp, Man Ray, Gabrielle Buffet, soția pictorului Francis Picabia) care-i cereau „autorizația” de a publica revista New York Dada. Solicitarea venită de peste ocean echivalează cu o recunoaștere a ascendentului moral al lui Tzara asupra mișcării care făcuse un principiu din acordarea calității de președinte fiecărui membru. Dar în această recunoaștere era disimulată și capcana unei contradicții: Tzara era plasat în postură instituțională, un fel de patron abilitat să elibereze licențe de funcționare, în timp ce atitudinea dada constă tocmai în respingerea și ridiculizarea oricărei forme de autoritate. Maestru neîntrecut al formulărilor percutante (Dada în general, Tzara în special sunt precursorii stilului publicitar ce se va dezvolta ulterior prin cultivarea sloganului asociat cu imaginea, un câmp de cercetare care ar merita mai atente investigări), Tzara evită provocarea, abilitate, dar și consecvență, lansând încă una dintre propozițiile care vor face școală: „Dada aparține tuturor. Ca ideea de Dumnezeu Din LUCEAFĂRUL DE DIMINEAȚĂ no. 4 sau aceea de periuță

Jurnal Israelian No. 44

de dinți”. În aprilie 1923, într-un interviu acordat lui Roger Vitrac, Tzara constată, proclamându-l, de fapt, sfârșitul aventurii Dada, declarând cu dezinvoltură că urmează să se consacre viciilor sale: l’amour, l’argent, la poésie. Precizând imediat că are puțini bani și multe suferințe în iubire. Rămâne poezia.

Poezie concretă poezie simultană cântece şi des-cântece ristan Tzara subordonează totul poeziei și din această perspectivă trebuie considerat nu doar ceea ce este desemnat ca poezie în mod uzual, ci și Manifestele Dada sau operele concepute pentru a fi reprezentate: La Première Aventure céleste de Monsieur Antipyrine, La Deuxième Aventure céleste de Monsieur Antipyrine, Le Coeur à gaz, Mouchoir de nuages, La Fuite. Piesele lui Tzara sunt în mod esențial experimentale și poetice.

Ele pun în scenă cuvintele și noua lor libertate de a ignora ordinea, logica, sintaxa. Poetică rămâne și proza din Grains et Issues în care Tzara dă curs liber a ceea ce el numește, pe urmele lui Jung, gândirea nedirijată, căreia i sa mai spus onirică sau „magică”, și care se exprimă prin imagini. Această scriere din 1935, redactată la timpul viitor, este proiecția utopică a unei societăți din care a dispărut orice formă de constrângere; fără timp, fără cuvinte și fără alfabet, comunicarea este instantanee și totală, căci ea se află în stăpânirea visului care a căpătat existență obiectivă diurnă. Utopie socială, ca expresie a unui „socialism romantic”, cum a denumit Sarane Alexandrian opțiunea ideologică a suprarealiștilor, dar, în același timp, și, mai ales, transpunere într-o improbabilă societate viitoare a poezieicunoaștere, ultimul stadiu și cel mai înalt din triada care mai conține, în concepția lui Tzara, poezia-mod de expresie și poezia-activitate a spiritului. În anii aventurii Dada, revistele italiene care-i publicau textele îl calificau pe

T

Tzara drept poet „abstracționist român”. O etichetă nu complet lipsită de un fundament real, dacă, așa cum sugerează Henri Béhar, termenul abstract este luat cu sensul din pictură, opus figurativului. Poezia lui Tzara, contrar a ceea ce ne-am putea aștepta, se situează „cu o extremă detașare față de contextul global sau individual. Nicio confesiune intimă sau sentimentală, niciun ecou al conflictului mondial, de exemplu. Și totuși, nimic mai actual sau circumstanțial decât această poezie născută dintr-o revoltă fundamentală, din refuzul absolut de a intra în jocul universal” (Henri Béhar). Dar și aserțiunea contrarie este valabilă Tzara scrie, cel puțin în perioada Dada, poezie concretă.

Așa cum Hans Arp spunea despre pictura lui că e concretă, ca referință la materialele folosite.

Poezia simultană experimentată de Tzara la Cabaret Voltaire era concepută pentru a fi spusă de mai mulți recitatori în mai multe limbi, totul într-un vacarm imposibil, în care vocile recitatorilor se amestecau cu bătăile unei tobe și cu tot felul de alte zgomote provocate voluntar.

Tot atunci, Tzara pune bazele așa-numitei „Societăți anonime pentru exploatarea vocabularului”, împreună cu Hans Arp și Walter Serner, indicând axul principal al căutărilor sale: spontaneitatea (la pensée se fait dans la bouche), amalgamarea materialului lingvistic cu sonoritatea pură a unor vocabule inventate sau împrumutate din alte culturi.

Textele din perioada Dada, poezii, manifeste, piese de teatru sunt focuri de artificii de imagini, armonii și dizarmonii sonore căutate sau rezultate din liberul joc al asociațiilor sonore sau ideilor. Odată cu volumele Indicateur des chemins de coeur (1928), L’Arbre des voyageurs (1930), L’Homme approximatif (1931), poezia lui Tzara capătă amplitudine, caracterul sacadat, nervos, îi face loc unei muzicalități pline. Construcțiile sintactice sunt mai riguroase și mai elaborate,

Jurnal Israelian No. 44

21

chiar dacă în mod constant subminate de incoerența semantică. Deconstrucția dadaistă este abandonată în favoarea liberei inspirații suprarealiste, dicteu automat sau dicteu automat „aranjat”, comparația este abolită în favoarea imaginii compuse din elemente „luate din sfere diferite și îndepărtate” ale realității.

Imaginea, acest „viciu nou” (André Breton), are ca punct de plecare analogia, emoția poetică este direct proporțională cu justețea și noutatea universului poetic astfel constituit. Imaginea, servită de o mobilitate lexicală ieșită din comun, caracterul incantator-enigmatic al textelor constituie forța poeziei lui Tzara. Textele scrise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, colportate în unele din revistele Rezistenței, păstrează aceleași caracteristici. Tzara s-a pronunțat, în dezbaterea despre literatura angajată lansată de Sartre după război, împotriva poeziei angajate, dar pentru angajamentul poetic și politic al creatorului.

Către sfârșitul vieții, Tzara a consacrat mai mulți ani unei ocupații surprinzătoare: cercetarea presupuselor anagrame din textele lui Villon. S-a axat pe marile texte Le Testament și Le Lais, în care a putut „reconstitui” o mie șase sute de anagrame reprezentând ceea ce el a numit le roman de Villon, viața secretă a poetului medieval disimulată în subteranele operei sale poetice. Ca și cum orice operă ar conține un cod ascuns, capabil să arunce o nouă lumină asupra lumii, asupra istoriei. Tristan Tzara, omul aflat la originea celei mai mari dezordini din istoria literelor și a artelor, se dedică asemenea unui ascet erudit unei întreprinderi hazardate: găsirea unui discurs latent, a unui mesaj secret în corpul și articulațiile unei opere cunoscute. Iluzionare voluntară? Persistență în utopie? Oricât de enigmatic și contradictoriu, gestul arată perseverența unui visător, încrederea nelimitată în poezie.

22

UMOR rusesc via Liana Herman Un lucrător de la serviciul "emigrări" încearcă să determine un savant evreu să renunţe la a emigra in Israel.

- Aveţi un servici interesant, un apartament frumos, ce vă mai trebuie?

- Soţia insistă...

- Şi, ca bărbat n-o puteţi influenţa?

- Păi părinţii ei doresc...

- Lăsaţi-i să plece, iar dvs. rămâneţi!

- Din păcate, sunt singurul evreu în familie... *** Putin îl întreabă pe Lavrov: - Cam câţi evrei avem noi?

- Vreo 3-4 milioane.

- Si dacă hotărâm să-i lăsăm să plece, cam câţi vor pleca?

- Cred ca 10-15 milioane... *** Un rus este chemat la KGB: - Explicați-ne de ce primești regulat pachete din Israel?

- În timpul războiului, am ascuns un evreu.

-Și, ca om sovietic, nu vă e jenă să primiți pachete de acolo ? Te-ai gândit la viitorul tău?

- Da! În casă acum ascund un chinez! *** Un evreu rus depune actele de emigrare.

Este chemat la KGB: - Ești inginer șef la o mare întreprindere, ai un apartament în centru, casă de odihnă la mare... Care e motivul plecării?

- Sunt două cauze. Prima este că vecinul meu de sus care, când se îmbată, îmi bate în ușă și-mi strigă: "când se va termină puterea sovietică, vă vom omorî pe toți "!

- Păi, sunteți un intelectual, știti că puterea sovietică nu se va sfârși niciodată ?!

-Asta este a doua cauză.

Jurnal Israelian No. 44

Dan Ionescu

Cântăreaţa cheală de Eugen Ionescu Prima reprezentație a piesei Cântăreața cheală de Eugen Ionescu a avut loc la Théâtre des Noctambules din Paris, în ziua de 11 mai 1950, regizor fiind Nicolas Bataille. După un număr mare de interpretări, se știe, a devenit una dintre cele mai jucate piese din Franța, primind premiul Molière d’honneur. În debutul piesei, doamna Smith bate câmpii cu sens, în primul rând, pentru a verifica interesul pentru discuție al bărbatului ei, apoi nivelul de cultură al acestuia, rostind vocabula „apoteoza” într-un dialog care abordează cu totul altceva decât semnificația plenară, definitivă a acestui substantiv cu formă superlativă. În spatele oricărei forme de absurd, există un indiciu realist al situațiilor. De exemplu, doctorul Mackenzie-King probează pe sine operația de ficat la care îl va supune, mai târziu, pe domnul Parker. Doctorul scapă cu viață, datorită medicamentelor luate în prealabil, pe când pacientul Parker moare: „Doamna Smith: (...) doctorul MackenzieKing, care îi îngrijește pe copiii vecinilor noștri, familia Johns. E un medic bun. Poți să ai încredere în el. Nu recomandă decât medicamentele pe care le-a încercat pe pielea lui. Înainte să-l opereze pe Parker, s-a operat el însuși de ficat, cu toate că nu era deloc bolnav”.

Dar faptului plauzibil (tratamentul medicamentos) i se suprapune altul, de natură absurdă, clamat de femeie drept cauză a morții pacientului: „Pentru că operația a reușit la doctor și n-a reușit la Parker”.

Această explicație minimală îl deconcertează pe domnul Smith care ajunge

să formuleze paralogisme precum: „Un doctor conștiincios trebuie să moară odată cu bolnavul, dacă nu se pot vindeca împreună.

Un comandant de navă piere odată cu vaporul, înghițit de valuri.

Nu-i supraviețuiește”. Mai mult decât atât, el se lasă pradă unor viziuni aproape eroice, pentru că se închipuie pe sine între acei onorabili căpitani de vas.

Femeia redimensionează dialogul la realitatea curentă prin observații precum: „Nu poți să compari un bolnav cu un vapor”. Dar soțul ei își duce mai departe viziunea prin comparații regresive, de nivel celular, ajungând la atom, corpuscul indivizibil, infinit de mic, considerat „a fi ultimul element constitutiv al corpurilor”, ceea ce înseamnă, din perspectiva lui, că a găsit cu abilitate componenta comună a vapoarelor și ființelor: „De ce nu? Vaporul are și el bolile lui; oricum, doctorul tău e sănătos ca un vapor; un motiv în plus pentru care trebuia să piară în același timp cu bolnavul, la fel ca doctorul și vaporul lui”.

Nonsensul comic este cheia în care trebuie citită antipiesa Cântăreața cheală. Soții Martin, aflați în vizită la familia Smith, au nevoie de miracol în viața lor (coincidența e o formă a miracolului și ar fi în stare s-o mimeze nonstop). În fiecare zi, ei descoperă că sunt căsătoriți, interpretează acest rol (tema a fost preluată de cinematografia americană și dezvoltată în filmul În fiecare zi, mă îndrăgostesc de tine). Inițial, se tatonează ca doi necunoscuți, pe care micile coincidențe îi intimizează, totul finalizându-se printr-un semnal de identificare, de dragoste, conferit, de regulă, de domnul Martin, în calitate aproximativă de pețitor. Bătăile inimii, puternice în astfel de momente de recunoaștere, sunt imitate mecanic, pentru public, prin sunetele pendulei, tocmai pentru a se ilustra dimensiunea enormă la care

Jurnal Israelian No. 44

23

ambii își trăiesc simularea. Reproducerea pulsului ridicat, a sunetului ritmului cardiac printr-un mecanism semnifică înstrăinarea omului de sine, împachetarea umanității în duduitul societății industriale din acei ani postbelici. Acest soi de vizionarism, că omul va depinde tot mai mult de sectorul mecanic, multe dintre activități și plăceri fiindu-i îndeplinite cu ajutorul aparatelor, a contribuit la succesul dramaturgiei lui Eugen Ionescu. Alt motiv al succesului internațional a fost maniera de a alterna planul general (cu tot ce implică, de la modul casnic de existență până la numirea în conversație a unor produse achiziționate din comerțul stradal) cu acela intim, ca în situația soților Martin care văd dragostea altfel, mereu prin ocolire, prin reluarea diurnă a regăsirii.

Intriga propriu-zisă a piesei este de factură erotică. Domnul Smith deturnează discuția de la esență (de ce la o oră inadecvată îi sună cineva la ușă, iar, după ce i se răspunde, cel care acționează soneria dispare) la silogism, prin abordarea, în context, a unei probleme false, dar care, pentru cei de față, devine un subiect capital: dacă sunetul soneriei anunță sau nu prezența unei persoane. Suspansul se rezolvă printr-o răsturnare de situație: pompierul, cel care a sunat la ușă, totuși căuta pe cineva acolo, la familia Smith, pe Mary, pe iubita lui, un fel de fată în casă, precum Safta din Conu Leonida față cu reacțiunea. Extazul aproape istericos al celorlalți în fața demonstrațiilor de iubire dintre Mary și pompier (care se îmbrățișează) se reflectă în solicitările care i se vor aduce acestuia din urmă de a nara diverse întâmplări din sfera lui de activitate.

Calambururile atestă existența unui concurs al reacțiilor – care dintre ei imită verosimil cântecul păsărilor, un vorbit care dă în ciripit și despre care nu se mai crede că poate să înceteze:

24

„Domnul Martin: Bizar, bazon, bizon!

Domnul Smith: A, e, i, o, u, a, e, i, o, u, a, e, i, o, u, i!

Domnul Martin: B, c, d, f, g, l, m, n, p, r, s, t, v, w, x, z!”

Finalul reactivează contextul inițial, dar cu soții Martin în prim-plan, semn al asemănării culturale dintre cele două cupluri: „Cuvintele încetează brusc. Din nou lumină. Domnul și Doamna Martin stau așezați la fel ca soții Smith la începutul piesei.

Piesa reîncepe cu soții Martin, care rostesc exact replicile soților Smith din prima scenă, în vreme ce cortina coboară încet.”

Jurnal Israelian No. 44

Arh. Sergiu Ratescu – Acuarele

Adrian Grauenfels

Cercetări

U

na din problemele dureroase ale cărților rare este că sunt în cele din urmă uitate, prăfuite de timp, pierdute în rafturile cărților pe care nimeni nu le mai atinge.

Așa este cazul piesei lui Eugen Ionesco CÂNTĂREAȚA CHEALĂ (editura Gallimard) într-o versiune tipografică datorată lui Massin * și fotografului Henry Cohen, după punerea în scenă semnată de Nicolas Bataille. Produsă în alb - negru cu text caligrafic mereu în schimbare și bogat ilustrată de cei doi coautori cartea stârnește un val de aprecieri entuziaste. Cităm din presa vremii:

și tăcerile- realizate printr-o strălucită și curajoasă folosire a tiparului și a fotografiilor La un loc este un triumf literar și o extraordinară carte de artă. În ceea ce privește paginarea, cartea nu are egal .

New York Times * Robert Massin, născut la 13 octombrie 1925 în La Bourdinière-Saint-Loup și decedat la 8 februarie 2020 la Paris, este grafician, tipograf, ilustrator, director artistic, fotograf și scriitor francez .

O figură importantă în designul grafic și tipografia în Franța alături de Pierre Faucheux, Jacques Daniel și Jacques Darche, a activat în special în domeniul publicării, și al tiparului.

Cea mai importantă realizare grafică franceză a anului 1954 (reluată în 1964) este un tur de forță literar și intelectual: Massin tipograful asistat de fotograful Henry Cohen, își afirmă măiestria într-o perfectă redactare a piesei geniale "Cântăreața cheală" de Ionesco.

(Maximilien Vox - Caractere- 1964).

Acest album revoluționar crează un gen modern prin vehemența și absurditatea textului - atmosfera, jocul de scenă, dialogul

Jurnal Israelian No. 44

25

26

Jurnal Israelian No. 44

Taylor Johnson Stările declinului Camera moare cu miere și coajă de lămâie.

Lumina e acră. Bunica mea stă pe scaunul ei îndulcit în catifea albastră. Casnicul declin începe de la fereastra care nu se deschide niciodată— vopseaua se cojește, pudrează pragul și se inhalează.

Este iubirea americană în care trăiește, bunica mea, îndrăgită de televangheliști și de reclamele publicitare. Pierzându-și folosirea picioarelor.

Trebuie să fie întoarsă ca o saltea.

Nimeni nu vine la ea. Câinele este adormit în curte, soțul ei, amator de grăsimi și usturoi prăjește în oala de fontă, sărând-o moartea așteaptă clătinată de vânt.

Traducere AG - Taylor Johnson este din Washington, DC.

Jurnal Israelian No. 44

27

Jurnalista cu telefon celular Yael Malka – NY City

28

Jurnal Israelian No. 44

Maria SAVA Paracelsus ”Omul este un organ în corpul Universului” aceasta este concepția care stă la baza credințelor magice din ”secolul ermetic” (1501-1600). Cei trei mari ocultiști ai scolului al XVI-lea au fost Cornelius Agrippa, Paracelsus și Nostradamus. Se spune că singurul care avea puteri oculte a fost Nostradamus.

Agrippa și Paracelsus erau mai degrabă căutători ai marilor adevăruri, aveau ”puteri paranormale”, dar n-au reușit să atingă limita de sus a spectrului și să se elibereze de propria personalitate. Spre sfârșitul vieții, Agrippa a început să aibă preocupări sporite pentru misticism.

Philippus Aureolus Paracelsus, pe numele lui adevărat Teophrast Bombastus von Hohenheim, s-a născut în satul Einsedeln, lângă Zurich (Elveția) în 1493. Fiul medicului William Bombastus von Hohenheim, Mare Maestru al Ordinului Teutonic, a fost atât de bolnăvicios încât nu i s-a dat nicio șansă să ajungă la maturitate. Primele instrucțiuni le-a primit de la tatăl său.

La vârsta de 16 ani, a intrat la Universitatea din Basel unde s-a înscris și la cursurile de alchimie, chirurgie și medicină. Cu alchimia era deja familiarizat pentru că studiase mai înainte operele lui Isaac Hollandus. Avea cunoștințe avansate de magnetism și lui i se datorează folosirea mercurului și a opiumului în medicină.

La Wurtburg a studiat ocultismul cu abatele Trithemius care l-a inițiat în științele magiei, astrologiei și alchimiei. El fusese și instructorul ilustrului Henry Cornelius Agrippa. De-o inteligență ieșită

din comun, romantic incurabil, puternic atras de ideea de-a descoperi piatra filosofală, elixirul vieții sau Marele Catholicon, Paracelsus a fost fascinat de cărțile de ocultism ale abatelui. În 1516, Paracelsus continuă să facă cercetări în mineralogie, în medicină, chirurgie și chimie sub îndrumarea lui Sigismund Fugger, un medic foarte bogat din Basel. La vârsta de 20 de ani se angajează vreme de un an la minele de argint din Tirol.

Deși credea în astrologie și în alchimie, Paracelsus nu s-a considerat niciodată ocultist. Era tenace în cercetările lui și credea, mai degrabă, în remediile care aveau o bază științifică. În 1524, se stabilește pentru o perioadă la Basel unde a fost numit profesor la Facultatea de Medicină. Primul lucru pe care l-a făcut când și-a inaugurat postul a fost să solicite studenților să facă un foc mare și să arunce în el cărțile lui Galenus, Avicenna și Rhazes, afirmând că niciunul nu valora nici cât un fir de păr din barba

Jurnal Israelian No. 44

29

sa. Ceilalți profesori l-au reclamat ca fiind șarlatan și exhibiționist, dar conducerea școlii l-a susținut. În tinerețe, fusese un mare bătăuș, căuta gâlceava ca un turbat și rămăsese în continuare gălăgios excentric, dogmatic ”mereu beat și, totuși, mereu lucid” așa cum îl caracteriza unul dintre colegii lui.

Avea un adevărat dar de-a înjura folosind un limbaj colorat fără niciun fel de jenă la adresa celorlalți colegi.

Cu toate acestea era un vindecător înnăscut. Așa îl vindecase pe Frobenius de septicemie din cauza unei răni la un picior pe care ceilalți medici avuseseră intenția să i-l amputeze. Pe Erasmus l-a vindecat de gută și de insuficiență renală lucru care l-a făcut să scrie: ”Nu pot să-ți dau un onorariu care să fie pe măsura talentului cunoștințelor tale”. Dar iată că ghinionul se ține de capul lui. Îl vindecă pe preotul Lichtenfels de o boală gravă și pentru că refuză să-i plătească onorariul promis (100 de guldeni) îl dă în judecată.

Deși dreptatea era de partea lui, susținătorii preotului influențează verdictul și Paracelsus pierde procesul.

Ce-a fost la gura lui nu se putea reproduce, printre altele i-a făcut ”sofiști viermănoși și păduchioși” pe membrii completului de judecată. Insulta era foarte gravă și risca închisoarea așa că și-a luat tălpășița din Basel lăsându-și dușmanii în extaz. În peregrinările lui ajunge în Germania, Franța, Ungaria, Olanda, Danemarca, Suedia și Rusia. Se spune că în Rusia a fost luat prizonier de tătari și dus în fața Marelui Han. A devenit favoritul acestuia la Curte și l-a urmat pe fiul Hanului într-o misiune din China până la Constantinopol.

Aici, un adept arab i-a împărtășit secretul suprem- dizolvantul universal Alkahestul. Paracelsus și-a dobândit cunoștințele de la vrăjitori și vraci, de la dervișii din Constantinopol, de la

30

vrăjitorii țigani care invocau spiritele și captau în rouă razelecorpurilor celeste și mai puțin de la pedagogii cei mai cotați ai timpului. În cele din urmă, revine în Europa, merge de-a lungul Dunării și ajunge în Italia unde a participat la un război în calitate de chirurg militar și l-a cunoscut pe Pare. Era un vindecător înnăscut.

Există un instinct al vindecării spunea el, care se bazează pe faptul că omul este un microcosmos al naturii.

Sănătatea se bazează pe armonia dintre om și natură. Există un principiu fundamental al vieții pe care alchimiștii îl numesc azoth și al cărui simbol este un leu roșu. Cuvântul mai înseamnă și ”esență”.

Azothul poate transforma metalele în aur.

Paracelsus folosea această substanță și avea deplină încredere în ea încât și sabia și-a botezat-o azoth. Se spune că era foarte atașat de sabia lui și dormea cu ea sub cap. În 1526, la vârsta de 32 de ani, revine în Germania obținând catedra de fizică medicină și chirugie, poziție care i s-a oferit la insistențele lui Erasmus Ecolampidus. Ca și Agrippa, Paracelsus suferea de tulburări de personalitate ceea ce nu-i micșora câtuși de puțin geniul medical și științific, de aceea i s-a acordat titlul de ”Luther al medicilor”. Era fanfaron, vulgar, umbla cu haine zdrențăroase și deseori se purta ca un măscărici.

După un nou conflict cu marcgraful de Baden, Paracelsus părăsește orașul Basel își petrece restul vieții peregrinând. Era când melancolic și amețit de băutură, când agresiv și certăreț. În 1530 îl găsim la Nuremberg unde intră, și de astă dată, în conflict cu medicii care l-au denunțat ca impostor cu toate că reușise să trateze cu succes multe cazuri grave de elefantiazis. În 1541, ajunge la Salzburg la invitația Principelui palatin, arhiepiscopul duce

Jurnal Israelian No. 44

Ernst de Bavaria pasionat de ocultism.

Paradoxal, liniștea și traiul bun oferit după atâția ani de peregrinări îi fac rău și în 24 septembrie moare la vârsta de patruzeci și opt de ani într-o cămăruță de la Hanul Calului Alb în apropierea cheiului. A fost îngropat în cimitirul Sfântul Sebastian.

Incontestabil, a fost un vizionar care a înțeles foarte bine legătura minte-corp. ”Nu corpul îl face pe om, spunea el.

Inima, spiritul îl fac. Iar acest spirit este o întreagă stea, din care este alcătuit. Iar dacă omul este perfect în adâncul său, nimic din ce se află în lumina naturii nui este ascuns...Primul pas în lucrarea acestor științe este acesta: crearea prin imaginație a spiritului din firmamentul interior”.” Insistă foarte mult asupra puterii de imaginație pe care o deosebește de ”fantezie” și de ”visul cu ochii deschiși”.

Omul este o mică machetă a universului, dar văzut ca o imagine reflectată în oglindă. În interiorul său se întinde pe spații vaste- ”firmamentul interior”- iar Paracelsus identifică imaginația cu acest firmament. Într-o stare de inspirație, spațiile interioare se deschid făcând loc unui sentiment de libertate în care nu mai încap alte realități. Puțini dintre contemporanii lui i-au înțeles învățăturile. Deși a avut foarte mulți dușmani, a avut și discipoli. Era venerat de aceștia ca Monarhul lor nobil și drag, Hermesul german, Filosoful Trismesgistus, Dragul profesor și rege, Theophrastus de binecuvântată amintire, Flacăra nemuritoare.

A lăsat o operă vastă - 106 tratate au fost inventariate - ce acoperă domenii precum medicina, alchimia, filozofia, magia, științele naturii, fiind considerat ”mintea cea mai cuprinzătoare a epocii sale”. F. Hartmann spune că Paracelsus considera alchimia ca o artă în care Vulcan (focul

Naturii- lumina astrală) este artistul activ.

Prin această artă, purul este separat de impur și astfel se ajunge la materia primordială. Alchimia era considerată drept știința care trebuia să perfecționeze ceea ce Natura lăsase neperfecționat.

Mai târziu, Aldous Huxley avea să recomande folosirea drogurilor psihedelice pentru explorarea acestor spații interioare. Paracelsus nu știa nimic despre aceste droguri, dar bănuia că firmamentul interior la fel cu firmamentul cerului aveau propriile legi. Problema esențială a omului rămâne să deslușească înțelesul acestor legi cu ajutorul intelectului, călăuzit fiind de imaginație.

Ce este imaginația? Acea izbucnirea explozivă care luminează spațiile interioare, dezvăluind semnificația.

Autor: Maria Sava

Tudor Banuș Febra primăverii

Jurnal Israelian No. 44

31

Dr. Alexandru Cristian

Homo compassionis-reflecții despre Shoah

S

uferința lasă urme adânci, pe care cu greu le ascunzi. Stingerea speranței este un lucru abisal în viața unui om.

Dar ce se întâmplă când zilnic speranța este aruncată și îngropată, când speranța este strivită de o mașinărie infernală.

Am citit tomuri despre Shoah, despre acel rug pe care oamenii au fost arși doar pentru că s-au născut. Tragediile grecești nu au avut în ele forța descrierii dramei în comparație cu memoriile supraviețuitorilor Shoah-ului.

Frică, spaimă, imposibilitate de a te salva, tortură psihică și fizică sunt ceea ce simțeau zilnic evreii în lagăr, condamnați pentru dreptul lor la existență. În istoria lumii, niciodată nu s-a mai întâlnit un astfel de eveniment. Milioane de oameni uciși doar pentru că există și pentru că speră.

Torționarii nu au egal în istoria omenirii, administratorii lagărelor naziști sunt torționarii supremi ai omenirii. Și cei din gulag-uri, cei din închisorile comuniste au fost feroci dar cei din lagărele naziste nu au fost oameni, nici măcar monștri au fost o rasă nemaiîntâlnită până atunci în istorie.

Compassionis se poate traduce ca o suferință în comunitate. Omul unei comunități de suferință, acesta este omul Holocaustului sau homo compassionis.

Un om pentru care normalitatea este suferința și durerea, un om pentru care gerul, foamea, lipsurile sunt un mod de viață. Și totuși acest om a supraviețuit și a învins istoria, a devenit o istorie vie și trăită pentru ceilalți.

Yad Vashem este un muzeu al suferinței și durerii, poate cea mai apăsătoare clădire din lume, situată în inegalabilul Ierusalim.

32

Pereții sunt pline de povești despre viață și moarte, despre noapte și zi, despre oameni și torționari.

Am citit, văzut, auzit povești despre Shoah însă adevărata istorie este viața acelui om al comunității de suferință. A trăit și a suferint împreună cu ceilalți lucruri greu de imaginat chiar și oameni cu mari creativitate. În Shoah răul a devenit banal, cum spunea Arendt, răul a devenit normal și chiar frecventabil. Înțelepții durerii așa i-a denumit Primo Levi pe supraviețuitorii Holocaustului.

Acești oameni care indiferent de vârstă s-au înțelepțit prin durere și un tragism despre care marii dramaturgi antici ar fi dorit să-l exprime, dar nu se poate exprima în cuvinte...

Răul este o normalitate și devine o banalitate când este perpetuat. În cazul Shoah-ului răul a devenit o obișnuință, o acceptare a vieții de zi cu zi, iar binele a devenit de neconceput. O răsturnare a lucrurilor unică în istoria omenirii. Oliver Lustig spunea în celebrul său, Ce rost are să vorbim de Holocaust? Lustig are dreptate ce rost are să studiem răul în forma sa pură și de neatins, răul ca esență a vieții.

Trebuie să trăim cu realitatea că Shoah-ul a născut noi oameni, trebuie să învățăm de la aceștia ce înseamnă răul și să nu-l repetăm.

Este un deziderat ca toți oamenii să audă și să înțeleagă ce a reprezentat această tragedie fără margini.

Traumele acelor oameni nu pot fi uitate ca o pagină oarecare a istoriei lumii, ele trebuie reamintite frecvent pentru a nu se mai repeta.

Personal, cred că ignorarea unor astfel de evenimente ne poate produce mai mult rău decât toată întâmplarea în sine, există riscul ca acesta să se repete sub alte forme. De aceea, răul nu trebuie banalizat sau normalizat el trebuie prezentat așa cum este, Rău. De aceea, trebuie luate măsuri pentru ca

Jurnal Israelian No. 44

astfel de derapaje absurde ale istoriei să nu se mai repete.

Memoriale, cărți, filme, broșuri, povestiri audio, poeme și multe altele toate sunt necesare ca lumea să înțeleagă ce a fost Shoah-ul. Homo compassionis nu mai trebuie să apară pe acest Pământ, el trebuie privit ca ceea ce istoria a produs și ce trebuie evitat. Orice holocaust, genocid, etnocid produce suferință iar homo compassionis reapare în istoria lumii. Un dicton ne învață că trebuie să învățăm din trecut, eu spun că trebuie să trăim trecutul pentru a ne feri de un posibil viitor periculos.

Shoah-ul este un trecut ce nu mai trebuie repetat, cine are imprudența să amintească de acest trecut îl invit să vadă Yad Vashem-ul și să înțeleagă că familia sa sau poate chiar el ar fi putut trece printr-un astfel de infern.

Dominic Diamant- Pastile n timp ce pandemia face ravagii, infectările și decesele ajungând la cifre uriașe, partidele din Mamonia se contrează și luptă pe baricade pentru a obține mai multă putere și a-și asigura un ciolan cât mai bun.

Iar unele restaurante și malluri, în pofida pandemiei și încălcând toate regulile, organizează distracții, plătind amenzi usturătoare.

AUR, noua formație politică, militează pentru deziderate ale poporului, cu care se identifică, și cere insistent suspendarea președintelui în funcțiune, Klaus Johannis, care nu ar mai corespunde cerințelor.

La acest partid a aderat un alt intelectual, Claudiu Târziu care-l susține pe prigonitul Sorin Lavric afirmând că acesta nu e misogin, cum i se reproșează, că iubește femeile și le respectă și că prestația sa îi conferă o aură aparte care impune respect și admirație.

Partidul Social Democrat care avea majoritate parlamentară și a pierdut-o după

Î

alegeri, se zbate să-și instaleze propriul premier, pe medicul Alexandru Rafila, având în vedere că la alegeri au obținut cele mai multe voturi. Președintele acestuia, Marcel Ciolacu, se proțăpește și e foarte vocal în această privință și nu numai. Șeful Partidului Liberal și premierul României, Ludovic Orban și-a dat demisia pretinzând că face acest gest doar să înțeleagă electoratul că nu se cramponează de scaun, dar totodată își revendică postul de șef al Camerei Deputaților, ceea ce, cum bine zice gazetarul Cristian Tudor Popescu, e doar o mișcare deșteaptă pentru imagine și menținerea ciolanului.

E o foșgăială vocală de te doare capul.

Scena politică se prezintă ca o corabie aflată în plină furtună, în orice moment fiind în pericol să se scufunde. În acest timp de iarnă populația capitalei e nevoită să trăiască în frig, nemaiputându-se asigura căldura din cauza rețelei de canalizare vechi de patruzeci de ani, cu o uzură extrem de avansată. Noul primar ales, Nicușor Dan, e nevoit să apară la televizor, să dea explicații și să să-i asigure pe cetățeni că se fac eforturi serioase pentru remedierile și schimbările necesare care se derulează pe o perioadă mai lungă.

Sunt dezamăgit cum nu se poate spune de tot ce se petrece în această țărișoară, unde toate relele sunt posibile și mult prea puțin cele bune. La circăraie și exhibiționism nu ne întrece nimeni. Noi suntem cei ce facem și dregem, noi promitem și iar promitem noi baloane de săpun ce se sparg la cea mai mică adiere, nimeni nu e ca noi, vai de măiculița noastră ! *** Noi ne tot zbatem și ne perpelim în micul nostru univers mamonian, nu atât pentru progres și prosperitate cât pentru supraviețuire, în timp ce pe planetă se petrec atâtea lucruri de-a dreptul uimitoare.

China a realizat deja un soare artificial, prin fuziunea atomilor, care dezvoltă temperaturi uriașe, de zece ori mai mari decât ale soarelui astronomic, și care poate influența mersul întregii umanități.

Dar și mai puțin credibil este anunțul

Jurnal Israelian No. 44

33

șocant al marelui profesor și general israelian Haim Eshed care afirmă că s-a stabilit deja contactul cu extratereștrii dintr-o galaxie, existând deja o locație în adâncurile planetei Marte unde aceștia conlucrează în folosul civilizației. Guvernul SUA cunoaște problema, dar nu o fac publică pentru a nu stârni panică și isterie în rândul populației care nu e suficient pregătită pentru asemenea chestiuni.

Un alt israelian, profilat pe aceste probleme, Hagar Yanai a scris o carte în care dezbate pe larg subiectul, intitulată „Universul de dincolo de orizont-conversații cu profesorul Haim Eshed”. Recomand !

O zi din viața unui scriitor Mă gândesc adesea la colegii mei autorii care sunt mai mulți decât firele albe din capul meu.

Oare cum trece ziua lor? ce îi inspiră? ce nu, de unde mai au resurse și vlagă pentru a se așeza la ecran și la tastatură ca să imagineze mereu o lume făcută din cuvinte.

Care nu are nimic de-a face cu orașul, țara, aerul respirat ... este doar un contract dintre noi și semne, care dau viață sau o iau.

Care mângâie sau biciuiesc. Zic: ce tare viață au scriitorii! Sunt Dumnezeii unei imateriale lumi în care existăm noi, cititorii. Uneori etern și chiar și după...

NR-AG

HANNA BOTA O noapte ca o zi

Z

ilele mele încep de cu seară. Întotdeauna sunt mai activă seara, scriu și citesc până târziu, nu-mi vine să mă culc, am senzația că somnul mă ia de la joacă – și-n copilărie sufeream când tata ne striga din curte curmându-ne mijocta (joaca dea v-ați ascunselea) tocmai când era mai palpitant. Dar ziua începe dintotdeauna cu seara, nu așa spune și Geneza: a fost o seară și o dimineață...? Eu, astfel, intru în ordinea creației, spun celor care îmi amintesc cât de

34

nesănătos este să te culci târziu. Dar acum zilele mele încep de cu seară din alt motiv: de o lună și jumătate dormim, cu schimbul, o noapte eu, o noapte Lina, sora mea, cu mama în pat. Mama moare. Îi supraveghem respirațiile, bătăile inimii, fiecare mișcare, gândindu-ne că, poate, e ultima noapte, e ultima zi, sunt ultimele ore. Îi pândim trecerea. Și nu că ne temem de moarte, mama e împăcată, își dorește plecarea, e pregătită de Marele Drum, între timp ne-am împăcat și noi cu ea. Poate fi cineva pregătit pentru așa ceva? Nu știu, dar mama este.

Așa că sunt o scriitoare care n-a scris mai nimic de peste două luni, oricum, e o perioadă atipică pentru fiecare acum. Dar de când a intrat mama în ocluzia asta nenorocită, de când i s-a extins cancerul și a cuprins intestinul subțire, lucrurile s-au schimbat pentru mine.

Fiind pandemie, după ce-am internat-o de urgență, era să-i pierdem urma, că nu poți intra în spital să vezi de cei dragi, ei rămân singuri cu norocul de a fi prins personal sufletist care să aibă grijă și de altele în afară de tratamentul strict medical. Așa că, dacă nu s-a mai putut face nimic, am luat-o acasă, să nu moară singură pe acolo, cum se întâmplă cu sute de bolnavi. Doar că eu n-am mai putut face literatură. Deși în lunile de dinainte, în toată perioada pandemiei, am fost într-o formă bună: am scris două cărți. Pe una, de poezie („33+3. poemele copilăriei” – îmi place titlul foarte mult, grafia celor 3 de 3 mă încântă), am publicat-o și am lansat-o anul trecut, în septembrie, cu public, încă se putea; iar la cartea de proză, care e în lucru, deși am trecut de 400 de pagini, mai am de terminat partea a treia – și ultima: „Trei femei, cu mine, patru”, roman de familie. Acum nu mai pot scrie nici un rând, doar mici corecturi, retușuri. Deschid uneori fișierul și recitesc pagini, completez, mai mult schițez ce urmează să adaug, completări pe care le voi face nu-știu-când, probabil după ce va muri mama, după înmormântare, după ce toate vor fi trecut sau chiar mai încolo. Oare când? Intuiam, de cum am început romanul, că nu-l voi putea finaliza și publica înainte de moartea ei, deși îl scriu de doi ani deja, după schițe care au durat alți ani. E romanul vieții ei: orfană de mică, perioada războiului, perioada deportărilor, confiscările, comunismul, moarte

Jurnal Israelian No. 44

și boală, 7 copii, plecările fraților din țară, evadări, mă rog: roman de familie cu de toate.

Acum, când abia mai respiră, când uită care dintre noi i-a adus buchetul de flori de dimineață, când uită că fratele meu (singurul ei fiu) i-a spus că nu se întoarce în Germania, ci stă cu ea până la capăt, ea totuși întreabă zilnic: a plecat Timotei, mai vine pe la mine? E bine că uită trebușoare recente, trec orele mai ușor. Ține minte doar că e capătul. În astfel de condiții, ea își amintește niște amănunte atât de inedite privind trecutul, încât imaginea personajului din cartea mea se îmbogățește zi de zi.

Ziua îmi începe de cu seara, cum spuneam: e ora 8, fiind luna mai, soarele e încă pe cer și bate printre frunzele abia ițite ale salciei din capătul grădinii, printre florile de aronia, umbrele lor se mișcă pe pereții camerei. Îi fac mamei doza de morfină, o așez într-o poziție cât mai confortabilă, pe multe perne, să-i reducă senzația de sufocare și stările de rău: n-ai dormit în viața ta pe 8 perne, îi spun, ea râde alintată și adaugă: da, dar uneori n-ajung, trebuie să mă mai iei și tu în brațe. Așa e, când îi e rău, o țin în brațe, sprijinindu-se de mine, ținându-i capul, poate respira mai ușor. Azi e a 40-a zi fără mâncare, uite, a reușit ceva ce doar sfinții pământului au dus la capăt. Și e încă în viață, senină, purificată; deși total lipsită de energie, nu mai are putere să-și miște corpul cu nici 5 centimetri mai încolo. Așa că, după ce o aranjez pentru noapte, mă întind lângă ea, îi sărut mâinile, îi mângâi obrajii. Dă-mi o bucată de gheață, îmi șoptește, mi-e gura amară ca pelinul și uscată. Mă întorc cu gheața, o sparg între dinții mei și îi bag în gură ca unui copil, să nu se înece, o bucată cât un bănuț: îi văd satisfacția pe chip, simte răcoare, apă nu mai poate bea. O sărut pe frunte, îi mângâi părul, miroase a bebe, poate de la șampon, de la creme. S-a făcut mică, e numai oase și tendoane sub piele. E trist, dar nu mai plâng, îmi dădeau lacrimile în primele zile și trebuia să m-ascund, acum simt doar o mare bucurie că o pot ține în brațe, că-i aud respirația, că-i țin mâinile deshidratate ca foaia de pergament, cu hărți ale unor tărâmuri necunoscute desenate pe piele.

Ea îmi ia degetele și mi le duce la gură, le sărută: mulțumesc pentru tot ce faci, draga mamii. Nu-

i spun nimic, de ce să-mi simtă emoția în gât?, o privesc lung în ochii albaștri ca florile de cicoare – pe care nu i-am moștenit: hai, odihnește-te, trecem și peste noaptea asta.

Adoarme zâmbind misterios unui gând sau unei arătări interioare: calea, se deschide calea, poate voi pleca la noapte, îmi șoptește. Poate.

Acum, cât mai bate soarele de apus în cameră, voi citi; dacă se va întuneca, nu voi aprinde lumina ca să n-o deranjez. Când nu mai văd literele nici luminând pagina cu telefonul, continui să-mi verific corespondența, să-mi scriu mesajele de e-mail pe I-phon. Niște reviste îmi cer texte de proză pentru publicare, am rămas în urmă cu răspunsul; bine că am apucat să trimit și a apărut un fragment din roman în „România literară”. Întotdeauna am emoții ți mă bucur când îmi apar texte acolo, e o revistă prestigioasă. Acum nu mă pot concentra să aleg, să ajustez fragmente care, chiar scoase din context, să aibă înțeles, să fie potrivite după numărul de semne conform rubricilor revistelor. Mai bine lucrez la arhivarea unor recenzii care au apărut la volumul de poezie. E important să-mi adun textele criticilor, de obicei sunt ordonată, măcar linkurile să le arhivez, dar am tot amânat, nu acum, îmi spun, acum nu contează decât mama. În notesul telefonului îmi scriu ordinea și data aparițiilor în revistele: „Luceafărul de dimineață”, „România literară”, în „Orizont, în „Libris” și altele. Mă ajută faptul că am încărcat linkurile pe Facebook când au apărut recenziile, mi-e ușor să le scot de acolo: cât să nu uit de ele, să nu se piardă cele importante măcar, că am pierdut texte destule când apăreau doar în format tipărit. Nu prea-mi place munca asta de secretară, dar nu ajunge să scriu o carte, s-o concep și s-o scot între cititori ca pe-un nou născut, trebuie să mă ocup și de creșterea ei, e dreptul ei. De aceea nu editez (deși au fost excepții) mai multe cărți într-un an, nu le înghesui, le dau voie să crească, să nu-mi sufoc propria carte cu apariția următoare. În timp ce arhivez, îmi intră un mesaj pe messenger, cineva din Anglia îmi cere cartea „Când în fiecare zi e joi”, că nu se mai găsește nici în librării, nici pe net; îi răspund că nu mai am nici eu, așteptăm un nou tiraj, care e promis de doi ani. De fapt, va fi o nouă ediție, nu doar

Jurnal Israelian No. 44

35

un nou tiraj; ca urmare, ar trebui revizuită cartea, ar trebui făcute completările ce s-ar cere după patru ani, dar și pentru asta e nevoie să mă concentrez, să mă ocup. Foarte rar sunt în stare să mă ocup de două cărți deodată, numai când sunt pe val, dar acum sunt sub el, obosită de atâta nedormit: hei, lume, îmi veghez mama, va muri mama mea în câteva zile, poate chiar în noaptea asta, cum să mă ocup de cărți? Când îmi amintesc că poate sunt ultimele ei ore, mi se strânge stomacul, oricum, sunt deja în gastrită de stres de câteva săptămâni, nici nu m-am tratat consecvent că uit de mine. Cum e să veghezi moartea mamei? sunt întrebată. Cum să fie? Plecând, ea ți se rupe din suflet, parcă se desprinde din trupul tău, mai bine zis, invers: simți că tu te rupi de trupul din care ai ieșit la naștere. Cum să fie? Abia adorm și mă trezesc să-i ascult respirația, uneori respiră atât de încet, încât îi pun mâna pe piept să-i simt mișcarea sau îmi apropii urechea de față. „Mai suflu”, mi-a spus într-o noapte când m-am lipit de ea, era trează. Ah, mama, sigur că mai respiri, voiam să văd dacă ești trează; dar avea dreptate, eu chiar îi verificam viața. Trează fiind, îmi povesti despre Lina, cum la naștere, pentru câteva zile, a alăptat-o o țigancă, până ia venit ei laptele: s-a oferit singură, avea atâta lapte încât își umplea așternutul în dispensarul din Vaida-Cămăraș, unde născuseră amândouă. Știi, îmi spune ea cu luciditate, se întâmpla în anul în care au intrat comuniștii cu colectivizarea și la noi în sat: ne-au luat toate pământurile, am pierdut hectarele primite de la tata, ne-au luat uneltele, turma de oi, vacile din grajd, am rămas fără nimic. Bine că vi le-au luat, i-am zis, măcar v-ați mutat la Cluj, altfel mă nășteam și eu țărancă în Palatca. Nici n-a apucat să termine de povestit, a adormit la jumătatea propoziției, i se taie firul când te aștepți mai puțin. Am notat iute în arhiva telefonului toată povestea, știu exact în ce capitol voi completa. Cu telefonul în mână, numai ce mă apuc să mă uit la pozele ei, de la externare până azi: de la o zi la alta se vede schimbarea pe chip, acum are fața total suptă, ochii i s-au făcut mari, mirați, sprâncenele au coborât la capete, par niște semne de întrebare.

Parcă i s-au adăugat zece ani în două săptămâni, deshidratarea i-a adunat riduri grămadă, cum

36

nu avusese înainte. Doar seninătatea nu i-a putut-o lua, candoarea și așteptarea ca de copil, parcă urmează să-și primească darul.

Așa trece noaptea, cu scris-nescris, cu somnnesomn, pândind viața-moartea. De n-ar fi vorba de mama! Acum patru ani a plecat tata, tot la mine în brațe. Iar eu scriu despre tot ce trăiesc, așa scriu eu, musai să trăiesc, cel mai important pentru mine e să fiu autentică în ce scriu, să nu păcălesc, să nu fiu falsă. Nu contează cum este judecat ce scriu cât timp simt că n-am păcălit. De aceea am călătorit și am locuit printre băștinașii din Arhipelagul Vanuatu din Pacificul de Sud, ca să scriu cartea „Ultimul canibal”; de aceea am fost în India ca să scriu „Dansând pe Gange”; am trăit ani buni printre cei cu dializă cronică și am scris „Când în fiecare zi e joi”, la fel „Maria din Magdala”. Cu fiecare carte scrisă: că-i poezie, că-i proză, chiar dacă literaturizate, trebuie să fie cuvinte trăite; nu pot vorbi altora despre ce-mi închipui, mi se pare prea puțin, oricum trăim într-o lume de surogate, măști, farduri, ciori vopsite.

Acum trăiesc moartea mamei. Mă rupe. Dar mă distanțez de propria-mi durere ca să pot s-o disec, o întorc pe toate fețele, o pun sub lupă.

Astfel, scriind, mă vindec și eu. Astfel mi se nasc cărțile. foto: Yael Malka

Jurnal Israelian No. 44

Stefan Ungurean

Despre autoritate, autoritarism, subom și rasism text preluat din România Socială

E

xistă o strânsă legătură între anxietate și „autoritarismul dogmatic”, o expresie ce aparține lui Giddens. O persoană caracterizată prin autoritarism dogmatic „renunță la judecata critică în favoarea convingerilor furnizate de o autoritate ale cărei reguli și prevederi acoperă majoritatea aspectelor vieții” iar „căutarea refugiului într-o autoritate dominantă este esențialmente un act de supunere”, „ o adeziune de sclav prin raportare la figura autorității, luată drept atot-cunoscător”.Nu ne-a avertizat Tocqueville cu o sută de ani înainte de apariția nazismului că ,,.. nimic nu este mai înrădăcinat în om decît faptul de a-i recunoaște celui care îl oprimă o înțelepciune superioară.” ?

Putem întrezări în aceste cercetări explicații ale unor fenomene sociale definite prin lipsa de empatie față de o persoană sau față de o comunitate și totodată o subordonare necritică în raport cu autoritatea politică, am în vedere aici fenomenul nazist.

Cu cât o comunitate este expusă pericolului legat de supraviețuire, cu atât ponderea persoanelor anxioase și retrase crește în raport cu persoanele definite printrun sentiment de siguranță, cu atât lipsa de empatie și de compasiune față de aproapele tău crește și cu atât cresc așteptările legate de apariția unui lider „salvator”. Iar dacă definiția care se dă situației este legată de susținerea unei amenințări interne și externe, atunci transformarea „diferitului” în „dușman” și de-aici în „subom” ajunge să fie inevitabilă.

„,,Subomul este victima perfectă a arbitrariului celor care, per negationem, se instituie ei înşişi ca supraoameni. Este vorba, aşadar despre o formulă golită de conţinut şi aplicabilă ideologic în situaţii diverse, definirea în interiorul ei răpind Celuilalt şi ultima şansă de a rămâne doar duşman. El este redus prin eludarea atributelor umane, dezumanizat la propriu, până la potenţiala nonexistenţă, considerat nedemn să trăiască şi astfel exterminat” spune Koselleck. Locul „omului” definit prin autonomie, libertate subiectivă, rațiune și milă este luat de „supraom”, care acceptă de bună voie să fie o rotiță într-o mașinărie a uciderii organizate.

Nazismul preia vechea temă medievală a războiului pe care cuplează bio-politica. În cuvintele lui Foucault acest lucru înseamnă: „ Moartea celuilalt nu este doar viaţa mea, în măsura în care ar echivala cu securitatea mea personală; moartea celuilalt, moartea rasei rele, a rasei inferioare ( sau a degeneratului, a anormalului) e ceea ce va face ca viaţa, în general, să fie mai sănătoasă; mai sănătoasă şi mai pură”.

Ca atare, rasa şi rasismul ar reprezinta ,, condiţia de acceptabilitate a uciderii într-o societate de normalizare. Acolo unde avem o societate de normalizare, acolo unde avem o putere care este, măcar pe întreaga sa suprafaţă şi în primă instanţă, în prima linie, o bio-putere, ei bine, acolo rasismul este indispensabil ca şi condiţie pentru a putea ucide pe cineva, pentru a-i putea ucide pe ceilalţi . Rostul politicii este războiul, iar„ războiul trebuie să fie faza finală şi decisivă care urmează să încununeze totul.

Prin urmare, nu doar distrugerea celorlalte rase constituie obiectivul regimului nazist.

Distrugerea celorlalte rase nu este decât una din feţele proiectului, cealaltă faţă fiind expunerea propriei rase la pericolul absolut şi universal al morţii” .

Odată cu pătrunderea aliaților pe teritoriul Germaniei naziste asistăm la sinucideri în masă (în asedierea Berlinului, pe durata a două săptămâni, 7000 de civili s-au sinucis), fapt care este interpretat de Foucault drept o dovadă a menținerii legământului față de

Jurnal Israelian No. 44

37

putere, față de Führer în lumea de dincolo, dovadă a perenității ideii naziste.

Poate că în nici într-un alt moment al istoriei nu s-a putut observa cu atâta claritate de ce mila trebuie văzută drept expresie a victoriei vieții asupra morții și de ce nazismul a reprezentat asocierea dintre rasism, ca mentalitate culturală și spirit public cu un stat „ care este absolut rasist, absolut criminal şi absolut sinucigaş”, loc în care nu i s-a mai permis milei să existe.

Uluitoarea poezie a lui Paul Celan „Todesfuge” („Tangoul morții”) conține un vers care surprinde în totalitate această dureroasă istorie: „Der Tod ist ein Meister aus Deutschland” („Moartea-i un maistru din ţara germană”).

Realitatea postbelică va ajunge, prin grozăviile pe care le-a produs, săl contrazică pe Celan: moartea nu este numai un meşter german.

Aşa se face că ajungem să repudiem o abordare substanțialistă a lucrurilor, o perspectivă pe care ne-o însuşim din Bourdieu: „Modul de gândire substanțialist, propriu bunului simț – și rasismului -, și constând în a considera activitățile sau preferințele proprii anumitor indivizi sau anumitor grupuri dintr-o anumită societate, la un moment dat drept proprietăți substanțiale, înscrise o dată pentru totdeauna într-un fel de esență biologică sau – ceea ce nu are mai multă valoare -, culturală, conduce la aceleași erori în comparația nu între societăți diferite, ci între perioade succesive ale aceleiași societăți.” .

Nazismul și tot ce a produs el a fost precedat de instituționalizarea compasiunii, fenomen început în secolul al XVIII-lea.

Acest proces de instituţionalizare a fost unul de natură politică, legat de menţinerea ordinii sociale, de raportarea la etica muncii şi de definire a stării de anormalitate (tema excluderii şi a purificării). Din această perspectivă, ,,lumea este pe cale de a evolua spre un model spitalicesc, iar guvernarea capătă o funcţie terapeutică” susţine Foucault.

38

În consecinţă, asistenţa socială, spitalul, închisoarea aparţin mai puţin grijii faţă de om, cât acestui mecanism pe care Foucault îl denumeşte de ,,ortopedie socială”, adică de ,, terapie” şi de ,,integrare”, căci ,,începând cu secolul al XVII-lea, ceea ce numim umanism a fost de fiecare dată obligat să se sprijine pe diferite concepţii despre om împrumutate fie din religie, fie din ştiinţă, fie din politică” .

A rezultat astfel ceea ce Agamben numește „un fel de animalizare a omului, realizată prin intermediul celor mai sofisticate tehnici politice” .

Astfel se va ajunge ca omul să fie definit de politică. Iar dacă Revoluția franceză vorbește de „drepturile omului”, cu timpul acest concept ajungând să fie înglobat în cel de „drepturi ale cetățeanului”, adică depinzând de stat și de guvernare. Astfel „drepturile omului” se vor dovedi, așa cum susține Hannah Arendt „lipsite de orice putere și de orice realitateîn chiar momentul în care nu e posibilă configurarea lor ca drepturi ale cetăţenilor unui stat”.

Acest fapt se produce în împrejurarea intrării vieții nude a omului, după cum susține Agamben, „în prim-planul structurii statului şi devine chiar fundamentul terestru al legitimităţii şi suveranităţii sale”. Numai pentru că „viaţa biologică, cu nevoile sale, a devenit pretutindeni faptul decisiv din punct de vedere politic este posibilă înţelegerea rapidităţii, altfel de neînţeles, cu care, în secolul nostru ( e vorba de secolul XX, n.n.), democraţiile parlamentare au putut să se preschimbe în state totalitare”.

Jurnal Israelian No. 44

DUMITRU ICHIM (Cele șapte învățături sacre ale celor șapte străbuni) ÎNȚELEPCIUNEA Nu putem trece mai departe fără a sublinia cu încă o linie importanța învățăturii sacre expusă mai sus. mai ales că aceste învățături nu sunt niște tomuri legate în piele și așezate în living room pe rafturi pentru ”frumusețea” pedantă a gazdei. Ele sunt modele vii de urmat un fel de covor în care toate firele conlucrează în formarea unui model, o hartă în care firele nu sunt de ață, ci au numele lor ascunse de desăvârșire a ființei.

Discutam cu o cunoscătoare în psihologie și ginecologie din București despre familie și virtutea umilinței la nativii din Nord America. Lupul era ales ca simbol al familiei prin faptul că pe el îl interesează, în primul rând, binele membrilor familiei. El are grijă de hrană, în vreme ce lupoaica, împreună cu el, se jertfesc pentru binele și prosperitatea familiei. Evreii, în folclorul lor, au ca paradigmă supremă de apărare, dragoste, curaj și sacrificiu pentru nucleul familiei pe cloșcă, evident și alte mame pasăre, care își pune viața pentru puișorii ei, neprecupețind nici un efort pentru a înfrunta și alunga dușmanul. Similar ca la evrei, lupul nu este un egoist, a vânat și apoi se ascunde și-și răsfață plăcere, ci în învățătura sacră a nativilor el este ultimul pe această scară a umilinței/smereniei în care cel care contează în familie este celălalt.

Să ne gândim la lupul de pe piatra prețioasa de pe hoshen pe care îl găsim pe veșmântul Marelui Preot Aaron, lucruri pline de taine la poporul începuturilor de vremi.

A doua învățătură sacră la nativi este înțelepciunea. Omul alb are o noțiune livrescă despre ce înseamnă înțelepciunea în sine. Pentru a înțelege esența, miezul de noimă al înțelepciunii, modul cum nativii o înțeleg, trebuie să punem în această ecuație necunoscuta Regelui Solomon. Era tânăr și

ales rege era vulnerabil unde nici un împărat al lumii nu și-ar fi dat seama de acest zid spart. Și s-a rugat lui Dumnezeu: Doamne, nu-mi trebuie aur, herghelii de cămile, bogății și mulțumi de armate, ci dă-mi înțelepciune să-mi pot conduce poporul în demnitate, să rămână pururea liber și să rămână binecuvântatul popor al lui Avraaam, Isaac, Iacob și al părinților noștri din veac!

Ce ne închipuim noi că ar înțelepciune ar fi un tanc plin de o cantitate fluidă de cunoștințe științifice și filosofice, cu un orificiu prin care să poți oferi celor ce vin la tine cu cănița, sau gamele. Ori înțelepciunea, după modelul lui Solomon, este cel mai dumnezeiesc dar, când omenescul tău, în umilință/smerenie îl oferi Creatorului. Nu bibliotecile formează înțelepciunea, ci inima.

Omul înțelept este numai acela care devine tronul divinității, pentru ca, în sine, abisurile înțelepciunii constau în iubire. Numai dragostea poate purifica pe om spre a căpăta strălucirile de rouă. Înțelepciunea nu se învață în școli și academii. Devii înțelept îmbrățișând. Înțelepciune este dragoste.

Omul fără de dragoste este un capitol deplorabil al zoologiei, dar omul cu dragoste este singura creatură a lui Dumnezeu care posedă arhitectura cosmică a libertății. Cu cât iubești mai mult cu atât devii mai înțelept pentru că devii liber spre altul, iar ca să poți ajunge la această libertate trebuie sa fii înțelept, cel care știe unde se află centrul cercului - chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Tot cel mai înțelept om al lumii vorbea de: ”Frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii!” Acum când toată lumea a uitat că omul are inimă și dragostea ăl poate face Templu al Spiritului, când Despotul Creierului ne-a prins în penitenciarul fricii, cum adică am putea vorbi de frică, în sensul, de început al înțelepciunii? Cărțile Sfinte ale strămoșilor noștri sunt greu de înțeles și anevoie de urmat de cugetul terestru. Marele Rege nu vorbește de un Dumnezeu ca satrap, ci de un Dumnezeu înțelept. Mi-e frică nu de copită, sau de corn, ci mi-e frică pentru că te iubesc. Iubirea este începutul înțelepciunii.

Cei mai înțelepți oameni sunt copii și

Jurnal Israelian No. 44

39

îndrăgostiții. Copilul fuge în brațele mamei pentru că acolo este raiul iubirii, iar nu gnosa clasificată ca înțelepciune. Una este frica animalică și cu totul, cu totul altceva este începutul înțelepciunii ca frică, fior profund al dragostei de a iubi atât de mult că tot timpul ți-i frică să nu pierzi ceea ce dragostea poate face a fi ceva mult mai de preț decât întreaga viață a ta. În acest context putem înțelege acest colier de nestemate spirituale al învățăturilor sacre la nativi. Un colier, poetic vorbind ca exemplificare, nu este un număr de pietre scumpe, ci o unitate ale tuturor. Mintea numără, dar înțelepciunea inimii îmbrățișează.

Ca simbol al înțelepciunii nativii folosesc icoana castorul. Suntem, la prima vedere uimiți, de ce castorul și nu al alt animal e folosit. Bunăoară șarpele, sau dragonul din diferite mitologii ale lumii. În Geneză aflăm că era cel mai înțelept dintre animale, dar una este înțelepciunea genuină și alta este viclenia de a domina pe cei din jur, a-i răni și ai face prizonieri ai fricii, despuiați de libertate și adevăr, Șarpele, purtând și numele de ”tată al minciunii”.

Castorul e văzut de nativi ca fiind cel mai înțelept prin modul de a se dărui familiei și celorlalți. El construiește, are o înțelepciune ziditoare pe care o folosește în folosul societății și coloniei în care trăiește. Ecologic, am putea vorbi în zilele noastre, el este cheia de boltă a naturii în care trăiește. El nu distruge în neștire rostul creativ al lumii, ci se încadrează și îl susține. Ca simbol el este cel mai înțelept animal pentru că e conștient ca daca darurile lui nu le-ar pune la îndemâna societății el ar muri. Dinții lui, dacă nu ar fi folosiți, construind pentru alții ar crește în asemenea măsură încât nu ar mai putea deschide gura și să se hrănească. În literatura veche a Europei aflăm despre înțelepciune castorului în cartea ”Esopia”. În una din pildele lui Esop acest animal ni se dă ca exemplu de înțelepciune. Pentru ați păstra viața trebuie să știi să renunți chiar la ceea ce poate fi mai de preț. Castorul are și dușmani care vor să-l omoare pentru a intra în posesia testiculelor lui. Când își dă seama că nu mai

40

are nicio scăpare pentru a se salva, se ”operează” singur și mușcându-și testiculele le lasă pe cărarea celui care-l urmărește să-l omoare, scăpând în felul acesta cu viață.

Toate cele șapte învățături sacre ale nativilor, repet, sunt ca un covor din care dacă ai scoate un fir, una din învățături, ai distruge întregul design, fiecare dintre ele aruncând lumină asupra celeilalte. Deci, înțelepciunea este de a renunța la egoismul tău, a te dărui altuia și numai prin dăruire darul tău devine izvor de viață și de libertate.

Jurnal Israelian No. 44

Sf. Francis și păsările

Cărţi SAGA – „Obiect Transparent”

Dan Ungureanu Poîm.

Sînt mînz tîmp, mîncînd pîrg în crîng, în cîrd îngîn rîzînd.

...și v-am acoperit cu pătura de cal și-am plâns de mila melcilor din deal ciudat rosteai, cu vocea-ți clară: "Câtă tristețe mov într-un pahar cu apă chioară" ..

(AG - două stanțe dadaiste)

Sînt frînc, strîng sîn blînd, cînt, încînt, bînd, vînînd vînt !

Jorge Luis Borges SPINOZA

Sînt rîs dîrz, vînînd pîrş, cînd mînînc stîrv plîng.

Mâini străvezii ebreul are,-n seri Când prisme, în penumbră, taie. – Trece, Cu temeri vagi, o seară tot mai rece.

(Seara de azi e-aceeaşi cu-a de ieri).

Ci mâinile-i şi-acest pal hiacint Al spaţiului ghetoului n-au nume, Nici preţ, pentru un ins a cărui lume, Urzită calm de el, e-un labirint.

Nu-l mişcă faima, vis ce se răsfrânge În visul unei alte-oglinzi; nu-i frânge, Sfios iubindu-l, inima vreo fată.

Mitul e sterp, metafora-i deşartă Când tai cristalul: infinită hartă A Celui ce sclipeşte-n stele, – iată!

Sînt mîţ blînd, hîrţ mînînc, vînînd tîrîş.

Sînt cîrn ţînc, strîng cîrd în crîng, mîn mînz cîntînd !

Sînt sîrb dîrz, mînc ţîr, vînd mînz cînd sînt în tîrg.

Sînt ţînc, sînt cîrn, îngîn, încînt bînd sîn !

Sînt stîrv, plîng strîmb în vînt. Şerban Foarţă PEREC E PEREC [Replică pangramatică la un roman lipogramatic, în speţă defectiv de "e", – tradus de mine:] Peretele de semne este dens: lespede de semne grele, ferme, negre. Peretele de semne e lejer: eter celest – peretele de semne. Peretele de semne este dens: dens & sever – peretele de semne.

Ce lest celest – peretele de semne: ex-rest de cer etern seren, pesemne! Ce dens de sens – peretele de semne: seve de sens trec, lente,-n peretele de semne. Sevele trec, secrete,-n peretele de semne, – leneşe,-n cete-ncete, trec sevele perene.

Trec nerepede; nerepede se trec. Venele, sevele,-n peretele peren, vede-le cel ce le-nţelege; le-nţelege lesne & le crede. Secret & nevedere-s ele,-n rest; secret & neferestre, ferestre-nspre tenebre...

Sevele-s perene-n peretele de semne,-n verdele ghem de vene & reţele... Veşted & neveşted, peretele de semne: veche lespede; lespede verde!

Zebrele de pe peretele de semne,-s ex-semnele de pe peretele cel rece, de pe peretele (neneted) peşteresc. Ce nepereche e peretele de semne! Cel ce-l meştereşte, drept de pecete cere. – M. Perec te vede, peste ere, de pe peretele peren & nepereche.

Te vede, te revede, te repède: Teme-te de neperechele perete, – lespede de neted "e",-n exces!

[Traducere: Şerban Foarta.] ** LAS TRASLÚCIDAS MANOS (Rime şi asonanţe) Sunt mâinile-i mâini translucide, albe,-n crepusculul ce nu-i ucide, galben, toţi lumenii, făcându-i doar aliene culori ca Rouge et Noir, stendhaliene, ce n-au, întru penumbră, încotro şi fac o pată sumbră de maro, – în rest, fosfenele amorfe nu i-s inaccesibile lui Jorge Luis, care cu mâini bibliofile, albe, mângâie cărţile cu file oarbe; cu mâinile se caută pe sine-n oglinzile în care nu e nimeni; cu ele pipăie,-n perind, pereţii inexpiabilului labirint al ceţii; cu ele şterge-şi, rar şi fără pathos, sus dulces ojos, de mirar casados...

(Ultimele volume de vanzare: gadrian40@gmail.com)

[traducere Ş. F.] Jurnal Israelian No. 44

41

*** La Radio Erevan, cineva întreabă: – Ce poate face o femeie cu soțul ei care se uită tot timpul după fuste?

Radio Erevan răspunde: – Va sugerăm să-l trimiteți într-o vacanță in… Scoția.

Dan Ungureanu 𝐴𝑙𝑡 𝑝𝑜î𝑚. Î𝑙 𝑝î𝑟î-𝑛 𝑡î𝑟𝑔, Î𝑙 𝑝î𝑟î 𝑠𝑡𝑟î𝑚𝑏. Î𝑛 𝑐𝑟î𝑛𝑔 î𝑙 𝑣î𝑛𝑑. 𝑉î𝑛î𝑛𝑑 𝑡î𝑟îş, Î𝑛 𝑑î𝑚𝑏 î𝑙 𝑠𝑡𝑟î𝑛𝑔. 𝑆î𝑟𝑏 𝑡î𝑚𝑝, 𝑑î𝑟𝑧 𝑓𝑟î𝑛𝑐 î𝑛 𝑠𝑡î𝑙𝑝 î𝑙 𝑓𝑟î𝑛𝑔. „𝑅î𝑧î𝑛𝑑, 𝑑î𝑟𝑧 𝑠î𝑛𝑡 !” Î𝑛 𝑣î𝑟𝑓 𝑡î𝑟î, 𝑇î𝑟î 𝑠𝑡î𝑟𝑣 𝑓𝑟î𝑛𝑡. Î𝑙 𝑣î𝑟î-𝑛 𝑑î𝑚𝑏, 𝑉î𝑟î 𝑝𝑙î𝑛𝑔î𝑛𝑑. 𝐶î𝑟𝑑, 𝑝î𝑙𝑐 î𝑙 𝑝𝑙î𝑛𝑔, Î𝑙 𝑝𝑙î𝑛𝑔 𝑚î𝑛𝑐î𝑛𝑑.

*** La ora de desen, un copil desena un îngeraș. Profesorul: – Ce desenezi acolo?

– Un îngeraș!

– Cu trei aripi? Unde ai mai văzut îngeraș cu trei aripi?

– Dar dv. cu două aripi unde ați văzut?

Gherasim Luca - Autodeterminare - traducere Adrian Grauenfels (fragment) Maniera mea Maniera de mamă Maniera mamei de a se așeza mania ei de a se așeza mania ei de a se așeza fără mine mania ei de sine mania de oa oa, oa, oa… seara se așează seara fără mine mania manierei mamei mele mania de sine însăși seara aceasta se așează aici se așează da se așează nu seara asta aici aici sau în maniera de a se așeza la ea fără mine da ...

*** Ce fac bărbații după o partidă de sex?

– 5% se întorc pe partea cealaltă și adorm buștean; – 10% își aprind o țigară; – 85% se îmbracă și pleacă acasă… *** – Vai, dragă, ce a slăbit soțul tău!

– De la pescuit i se trage.

– Nu știam, pescuitul slăbește?

– Păi mănîncă ce prinde…

UMOR – Ce-ai pățit, Bulă, de mergi în cârje?

– Am avut un accident de mașină.

– Și nu poți să mergi fără cârje?

– Ba da. Doctorul zice că pot sa merg, dar avocatul meu că nu.

42

*** Soția cu amantul în pat. La un moment dat, se aude ușa de la intrare: – Ascunde-te. A venit soțul. Dacă te vede, te omoară.

– Să mă omoare? Pe mine? Niciodată. Îi datorez o mie de euro!

*** – Salut, Costele, văd că te-ai împăcat cu nevastă-ta, mă bucur…

– M-am îm păcat pe dracu’!

– Cum, dar v-am văzut ieri, în curte, spărgeați lemne și sporovăiați.

– Spărgeam lemne pe dracu’, împărțeam mobila!

Jurnal Israelian No. 44

Jurnal Israelian No. 44

43

Cărți Editura SAGA

44

Jurnal Israelian No. 44