Jurnal Israelian nr. 46 24 iunie 2021

Coperta: Georgy Kurasov

JURNAL ISRAELIAN Nr. 46 24-06-2021

Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Martha Iszak Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 43 pagini

După plecarea dictatorului ne revine sarcina să păzim democrația!

Zece factori care încurajează extremismul Adrian CIOFLÂNCĂ

1. Impunitatea. Extremismul înflorește acolo unde exprimările și acțiunile care încalcă legea nu sunt penalizate și blamate.

Extremismul este incrementalist, adică se bazează pe o radicalizare graduală, infracțiunile mari fiind precedate de altele mai mici, rămase nepedepsite.

Impunitatea încurajează. Extremismul este și viral, circulă repede, se ia, iar știrile despre impunitate circulă cel mai repede.

2. Oboseala civică. Nicăieri, extremismul nu a prins aripi fără să stârnească proteste.

Doar că în unele locuri protestul este viguros, proporțional cu situația, din ce în ce mai puternic dacă este nevoie. În alte locuri, lumea obosește mai repede; resursele civice sunt mai puține. Protestele civice de la un moment dat pot crea iluzia că societatea știe să răspundă și să reziste, dar abia o evaluare pe termen lung ne poate spune cum stăm.

3. Complicitatea instituțiilor. Dacă în rândul instituțiilor menite a aplica legea și a educa – poliția, justiția, armata, școala, biserica – poziționările extremiste atrag adepți peste o masă critică, atunci ajungem în situația în care o parte din sistem funcționează antisistem.

Fantasmele pedagogice imaginează un public educabil dincolo de instituțiile statului, dar de multe ori problema este chiar în interiorul acestora.

4. Falsa cunoaștere. Extremismul are priceperea de a oferi forme alternative de cunoaștere și comunicare – simple, eficiente, spectaculoase, profitabile, mobilizatoare.

Traduce seducător complicații. Cunoașterea extremistă promite să spună ceva ce lumea nu știe, ce i-a fost ascuns și care o va salva. E contracultură, inovație, eroism și redempțiune.

Mase mari de oameni pot crede în lucruri absurde, să nu vă îndoiți de acest lucru. Asta

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

2

dacă statul și societatea nu produc comunicatori raționali credibili care să poată face diferența.

5. Statul nedrept. Dacă statul se lasă tentat de practici autoritare și nedrepte, radicalii vor promite eliberare și dreptate. Dacă statul nu are proiecte integratoare, extremismul va minți că are unul și va ști să mobilizeze lumea în siajul acelei ficțiuni colective. Dacă statul abuzează de puterile sale în numele unei cauze bune, extremiștii se vor victimiza până la martirizare. Statul nedrept ajută extremismul să paraziteze marile cauze și să le distrugă dinăuntru. Radicalii simulează discursul justițiar, practicile democratice și revolta anti-tiranică pentru a produce, în final, o altă formă de oprimare.

6.

Necunoașterea codurilor.

Extremismul nu apare din senin. Se revendică de la o istorie, învață dintr-o tradiție sau din mai multe. Comunicatorii și publicul lor au o anumită intimitate culturală cu tradițiile și tendințele extremiste și au putut dezvolta coduri de comunicare ce nu sunt ușor de înțeles pentru externi, mai ales pentru cei care vor să interpreteze fără să pună mâna pe carte. Dacă iei literal ce spun extremiștii, riști, cum se zice în fotbal, să fugi după fentă. Extremismul este cameleonic și este cameleonic pentru a fi ucigaș.

7. Raționalizarea violenței. Extremismul este o patologie ideologică, dar asta nu înseamnă că adepții săi sunt neapărat nebuni.

Extremiștii par raționali și eficienți prin uzurparea violenței legitime a statului.

Acționează ca vigilante pentru a corecta o situație, pe care ei și mulți alții o consideră scandaloasă, cu instrumentele violenței, în condițiile în care, spun ei, statul nu poate sau nu vrea să facă ce trebuie. Violența este prezentată ca ultimă și unică soluție, după ce soluțiile intermediare, adică invectiva și amenințarea, nu au funcționat.

8. Minimalizarea. Cumpătarea are capcanele ei. În fața extremei, pare rezonabil să nu te panichezi, să reacționezi cu reținere pentru a nu intra în spirala radicalismelor.

Minimalizarea este capcana moderației, forma ei coruptă. Există o lungă tradiție în a minimaliza extremismul. Radicalii profită de natura teroristă a puterii lor: sunt puțini la

număr, nu atrag atenția, dar pot produce efecte devastatoare.

9. It’s the education, stupid. Da, trebuie invocată și vorba asta bătrânească: ignorarea sistematică a educației și cercetării ne-a adus unde suntem. A produs mase de inepți aroganți și creduli. A, și nu este vorba de „popor” prima dată, ci de „elitele” acestea care vor să ne civilizeze, să ne salveze și să ne administreze.

10. Modernismul antimodern. Se știe din literatura de specialitate, extremismul produce acest tip de modernism îndreptat împotriva propriilor valori. Radicalii simt mai bine decât ceilalți care sunt tendințele, sunt mai adaptabili, reacționează mai repede. Pentru unii, sunt de preferat monotonilor democrați.

Se pricep să extragă din subsolul societății resursele de resentiment, ură, invidie și exclusivism care se bucură de un soi de consens clandestin. Știu să găsească vinovați.

Să mobilizeze oameni buni pentru cauze rele.

Să se folosească de istorie, de tradiție, de democrație, de marile idei pentru a produce ceva nou, un mutant nemaivăzut – încă unul.

Din Realitatea Evreiască nr. 583

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

3

– Jurnal intim (1980-1984) Liviu Antonesei 14 aprilie 1980 Încep acest nou jurnal (primele mele două încercări, după cel din adolescență, fiind distruse) acum cînd știu foarte bine că nu am a răspunde, pe acest pămînt, decît exigențelor operei mele și că restul, tot restul, nu este decît opoziție la aceste exigențe și deșertăciune. Viața în cotidian este marele hoț al timpului, timpul cel prea puțin, căci, dacă există un exces de spațiu, acesta se însoțește cu o infinită lipsă de timp. Dar, dacă aș avea tot timpul meu pentru construcția operei, rămâne de văzut dacă nu este vorba de un altfel de timp. Cu ce seamănă clipa din fața foii albe de hîrtie cu orice altă clipă a existenței mele sub cerul acestei lumi?

Deosebirea este ușor de observat și numai dacă constați ce greu reintri în timpul scrierii după ce un eveniment oarecare al cotidianului (Andreea care s-a trezit acum două nopți ca să ceară apă, în timp ce eu lucram la cel de-al treilea text despre poezie) te-a smuls acestuia.

Aici este drama. Nu-ți poți poseda tot timpul

tău și, dacă Cineva ți l-ar oferi cu o dărnicie inimaginabilă, nu-l poți transforma, în întregime, în timp al scrierii, așa cum nici piatra filosofală, care să transforme totul în aur, nu s-a lăsat descoperită.

Să trăiești ca și cum ai fi în timpul scrierii?

Imposibil. Să trăiești pur și simplu, ca și cum scrisul nu ar exista? După ce ai cunoscut scrisul, tăcerea nu mai este posibilă decît ca o soluție radicală (Rimbaud aventurierul), dar nu din cauza conjuncturilor, ci dintr-o înspăimîntătoare și iluminată convingere. Și, de altfel, ce anume altceva știu eu să fac?

Ce altceva aș putea să învăț, acum cînd am cunoscut scrisul? Am terminat o carte, scriu alta și astfel pînă la sfîrșitul timpului în căutarea unei opere care poate să nu vină.

15 aprilie 1980 Vocația mea secretă: eseul, pur, discontinuu, divers, într-o ciudată pornire de a re-duplica lumea prin cioburi strălucinde.

Speranța mea secretă: poezia.

Ambiția mea secretă: un fel nou de text care să nu fie decît o poezie esențială, acoperind toate axele paginii, comentîndu-se și contestîndu-se pentru a se putea afirma în sinceritate și strălucire. (Ce poate fi mai

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

4

inconceptibil?) Ceva care să dezbine granițele ce mai separă curentele, genurile, scriiturile.

Un text total care să nu aspire însă la totalitarism și opresiune textuală. O afirmare a libertății pure, a libertății ca libertate, neconjuncturală și nefilistină. Începutul o fi în poemele finale din Căutarea căutării și, poate, în ultimele trei fragmente despre poezie. Într-un Avertisment la unul din romanele lui San Antonio, găsesc această propoziție: „Je te remercie et je tʼenvie, moi dont le drame est de nʼavoir jamais eu un seul San-Antonio à lire!“ (Îți mulțumesc și te invidiez, eu a cărui dramă a fost să nu am niciodată un San-Antonio de citit!) O idee la care țin enorm, și m-am simțit parcă deposedat, deși știam că e destul de veche: Mallarmé. O simțeam a mea (Ideea? Sau simțeam sentimentul? Iată un lucru ce-ar trebui de văzut.), atît de proprie, dureros de proprie, încît la lectură m-a fulgerat și apoi împietrit.

16 aprilie 1980 Cred că sînt într-o perioadă în care, cu bună știință, renunț la orice „instinct de apărare“. Nu știu dacă e numai din dorința de autenticitate sau este ceva mai complicat. S-ar putea să nu pot fi, cu adevărat, într-o bună formă creatoare decît atunci cînd parcurg conflicte, cînd sînt agasat, cînd mă simt victimă. Relațiile cu „crema“ conducătoare a literelor din oraș sînt tot mai proaste. Nu mă interesează deloc părerea lor și, cu atît mai puțin, probabila lor simpatie. Acum știu bine, simt, deosebirea dintre viața literară și literatură. Am optat irevocabil pentru a doua. Pe de altă parte, am renunțat și la ideea solidarității de generație, val sau cum dracuʼ s-o mai numesc. Noi scriem în singurătate și, atunci, de ce să judec o carte prin prisma vârstei sau a grupării autorului? De ce să nu fac abstracție absolută de acesta?

Lucru deloc ușor. Azi am scris despre P.R. făcând abstracție de generație, dar judecata

critică n-a putut eluda lucrurile nu tocmai frumoase ce le-am auzit despre el. Din nefericire, zvonurile mi-au fost confirmate de Mihai Ursachi și M.D.G. Recitesc ce-am scris pînă acum în jurnal și văd că mi-am respectat dorința de a nu uza, aici, de efecte de stil. Încep, în această noapte, cartea mea despre Noapte unde voi fi răzbunat pe deplin, sper, în această privință. Vreau, spre deosebire de Norii lui Petru Creția, să merg pînă la ultimele consecințe în privința scepticismului și a arderii, dincolo – de este posibil acest lucru – de limita stabilită altădată și întotdeauna de Emil Cioran (splendid este Amurgul gîndurilor), Kierkegaard sau Nietzsche. Oricum, în preajma lor.

18 aprilie 1980 Am scris pînă acum trei pagini din Cartea Nopții și mă întreb de unde puterea de a o duce la capăt. Am impresia de-a fi spus totul, tot ce știu eu și tot ce voiam să spun despre această realitate esențială. Secretul este, însă, să nu spui în cîteva fraze ceea ce trebuie să constituie o carte. Cu riscul de a deveni monotonă. Dar, oare, nu amintea Camus că monotonia este departe de a fi un viciu în literatură? Văd bine că latura – să-i spun – „poetică“ tinde să devină tiranică față de cealaltă, pe care nu știu cu ce cuvânt să o numesc, și că un regret difuz se degajă din frazele ei. Poate că actul scrierii nu e altceva decît un regret fără sursă.

Trebuie ca în munca de la revistă să evit nu numai de-a deveni un instrument pentru rezolvarea intereselor altora (și oare preabuna doamnă E.P. nu ne-a șantajat afectiv pentru ași satisface un orgoliu?), dar și ca aceasta să nu mă ucidă. De ce n-am rezistat să rămîn în afară cu totul? Mai ales că, lucid și sceptic în toate privințele, nu nutream iluzia de-a face o revistă bună. Cel puțin nu acum și aici.

Trist să constați că și cei mai buni nu acționează decît în funcție de interese mărunte,

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

5

orgolii hipertrofiate, entuziasme infantile. Doar L.P. e în afară și poate V. G. Și eu? Până cînd?

Oricum trebuie să-mi păstrez nopțile mele.

22 aprilie 1980 Mă gîndesc că scriitorul trebuie să rămînă un necunoscut pentru publicul său contemporan.

Poate ar fi bine să debuteze post-mortem cu opere complete. Presupunînd că nu aș publica nimic (vorbesc de cărți) în timpul vieții, mi-ar plăcea să rămînă în urma mea un volum de poeme (Căutarea căutării, dar îmbunătățit de-a lungul multor ani de lucru), un volum de eseuri și fragmente care începe să se contureze, povestirile și romanul Tantal (de voi reuși vreodată să-l scriu). Nu mai mult de 4-5 cărți, dar, acelea, tinzînd spre perfecțiune (de parcă am ști noi ce este ea).

Oricum, lucrul nefiind posibil, cred că legătura scriitorului cu paginile sale este mai importantă decît contactul cu publicul său.

Publicul? Între un grup de prieteni inițiați și marele succes la un public foarte numeros, voi prefera întotdeauna prima variantă. Nu este vorba de o viziune elitară (sau, mai exact, nu doar de asta), dar niciun scriitor nu poate scrie pentru toată lumea. Încercînd aceasta, este fatal să atenteze la propria sa libertate de creație. În esență, scriitorul – cel adevărat și onest – scrie pentru propria sa mîntuire (în sensul în care folosesc cuvîntul salvare în cel de-al patrulea text despre poezie).

Mihai Ursachi, poet excelent și intelectual dintre cei mai fini și autentici, nu se poate sustrage, totuși, jocului vieții (și pieței )literare.

Dintre cîți cunosc, într-un fel sau altul, doar Radu Petrescu și Petru Creția. par a reuși acest lucru. Dar Radu Petrescu, după cum îmi scrie în ultima scrisoare, pare condamnat la a nu mai putea publica nimic după Scutul lui Ahile. Dacă voi reuși să plec la începutul lui mai la București, sper să-l pot cunoaște direct, deși am o teamă anchilozantă să nu-l dezamăgesc,

vorbitor penibil cum sînt.

Ciudat cum nu am încercat niciodată să-mi perfecționez conversația. Mihai Ursachi. și Petru Creția. dovedesc suficient de bine că înălțimea scrisului nu exclude deloc posibilitatea de a fi un bun partener de discuție.

Se pare că sînt prizonierul unei prejudecăți pe care am descoperit-o singur și de care nu vreau să încerc să mă eliberez. Dincolo de structura interioară, conversația rămîne ceva care ține de voință și exercițiu.

Sofia Gelman

Oameni suntem Noul guvern alcătuit din opt partide cu vederi diferite - prin definiție - și-a prezentat „cartea de vizită” la care aderă de comun acord toți participanții: se pornește la drum cu optimism și încredere reciprocă. Presupun că membrii coaliției au în vedere ca scop suprem, reușita. Este interesul fiecăruia să evite un nou scrutin, la viitoarele alegeri potențiale nimeni nu ar avea cu certitudine garanția de a rămâne în parlament. Eu cred că singura posibilitate de a conduce țara în mozaicul atât de divers al partidelor, este compromisul. Am citit undeva că cel mai bun compromis este acela în care nici una din părțile participante nu este pe deplin mulțumită… ca atare se va fi născut acea aurea mediocritas (Horatius) care îngăduie tuturor fracțiunilor un mod viabil de autentică colaborare !

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

6

CUBISM Georgy Kurasov s-a născut în URSS, în ceea ce era atunci Leningrad. Încă trăiește și lucrează în același loc, dar acum țara este Rusia și orașul se numește St Petersburg.

Fără niciun efort din partea sa, Georgy pare să fi emigrat dintr-o țară suprarealistă în alta. Orașul său natal a fost irațional încă din momentul înființării sale. Situată pe aceeași latitudine cu țărmurile sudice ale Alaska, pe delta mlăștinoasă a râului Neva, unde nimeni nu se așezase până acum, această nouă capitală a crescut la marginea unui imperiu monstruos.

Aici, pe suprafața total plană sculptată de râuri, pâraie și canale, arhitecții europeni au așezat, ca imagini pe o pânză, bulevarde drepte, străzi și piețe, au construit porticuri grecoromane și palate baroce, au ridicat sculpturi și fântâni, în mijlocul a ceva asemănător permafrostului, unde jumătate din an este dominată de gheață și îngheț și cealaltă jumătate de umezeală și ploaie. Banii veneau de la familia țarilor Romanoff. Este greu să găsești un oraș mai artificial - mai artistic.

Georgy și-a petrecut copilăria in cartierul Petrograd, la nordul orașului, într-un mic apartament cu ferestre care dădeau spre o curte și mai mică. Din câte își amintește, a modelat lucrurile în plastelină și a desenat pe vastele pervazuri de lemn. Nu erau desene estetice, mai mult eru compensații pentru minimalismul gri al vieții de zi cu zi, absența culorilor luminoase și strălucitoare. La vârsta de treisprezece ani, mama lui l-a înscris în școala de artă de pe lângă Academia de Arte. La interviu, i s-a explicat politicos că nu era nimic pentru Georgy în departamentul de pictură, deoarece avea o lipsă totală de sentiment pentru culoare.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

7

Așa că i-au sugerat lui Georgy Kurasov să se alăture clasei de sculptură. Într-un fel, a fost mulțumit, deoarece toate imaginile pictate pe care i le arătau păreau teribil de plictisitoare, iar Georgy avea un mare interes pentru formă. Atunci a început pregătirea lui profesională. În 1977 Georgy Kurasov a intrat în departamentul de sculptură al Academiei de Arte. A petrecut șase ani în vastul atelier al unei clădiri ridicate în timpul Ecaterinei cel Mare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Acele coridoare sumbre, înguste, incredibil de înalte, studiourile vaste, reci și murdare, totul era locuit de fantomele maeștrilor morți de demult din epocile trecute, a căror influență era mult mai reală decât estetica insignifianților apologiști ai realismului socialist și ai marxist-leninistului. Academia a constituit o fuziune solidă între templu și închisoarea artelor. Cu toate acestea, acei ani în Academie au fost cei mai buni ani din viața lui.

Aproape toți prietenii și colegii lui Georgy datează din acei ani. În 1993, lucrările sale au fost expuse pentru prima dată în SUA. De atunci, Georgy Kurasov și-a expus și vândut picturile exclusiv în America de Nord. Au trecut mulți ani de când a renunțat la lumea sculpturii în Rusia și nu a făcut niciodată parte din lumea picturii de acolo. Kurasov știe că există o mulțime de oameni care, observând absența lucrărilor sale la expozițiile rusești, cred că a emigrat. Americanii îl văd pe Georgy Kurasov ca pe un artist rus, iar rușii ca pe un artist american. Pictorii cred că este sculptor.

Sculptorii sunt siguri că este pictor. Și când Georgy Kurasov se gândește la asta, îi place mai această existență ambiguă.

Așa își permite să fie el însuși, dar să fie diferit de oricine altcineva.

https://www.tuttartpitturasculturapoesiamusica.com/

AG Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

8

Solomon Marcus, cinci ani de la intrarea în posteritate IULIA DELEANU

S

olomon Marcus, de la dispariția căruia au trecut cinci ani, face parte dintre oamenii de care se vorbește la prezentul continuu. Înzestrat, deopotrivă, pentru științele exacte și cele umaniste, pe care a știut să le îmbine într-o simbioză proprie cu o operă recunoscută în plan național și internațional, savantul este, alături de Grigore Moisil, fondator al studiilor interdisciplinare la noi, utilizând matematica în lingvistică, analiză teatrală, științe naturale, sociologie.

Tot ceea ce a construit a avut ca punct de pornire încredințarea că fiecare domeniu de creație include o componentă artistică și una științifică. Oferea exemple ilustre în acest sens: de pildă, „Etica” lui Spinoza, „Scrierile” lui John Duns Scotus. Se sprijinea, de asemenea, pe ce au făcut anticii. Un argument era Pitagora punând bazele muzicii în limbaj matematic.

Semnul întrebării, baza iudaismului, funcționa în tot ce citea. „Îndoiala – obișnuia să spună – mi se pare starea de spirit cea mai productivă și n-aș renunța la ea niciodată.”

Mezin în familia „Croitorului din Back” – cum își intitula unul dintre frați, scriitorul Marius Mircu, una dintre cele mai bune cărți ale sale, Back fiind formula anglicizată pentru Bacăul lor natal –, Solomon Marcus a trăit toate dramele, euforiile, decepțiile generației sale.

Era adolescent în perioada de emergență a extremei drepte în România. A purtat steaua galbenă, a făcut muncă obligatorie, a fost dat afară din liceul de stat la scurt timp după examenul de admitere, unde intrase printre primii. A continuat să învețe la liceul evreiesc din Bacău. Nu se limita la ceea ce se preda în clasă.

Era pasionat de Eminescu, Arghezi, Bacovia, Baudelaire, Rilke. Printre dramaturgi, preferați erau Ibsen, Strindberg, Caragiale... Cât de fertilă a fost atracția, s-a văzut. În vremuri de încercare, când evreilor, scoși în afara legii, li se pregătea deportarea, tânărul se rezema pe învățătură, moștenire ancestrală de rezistență.

Pasiunea pentru matematică, însă, prima. A avut chiar de suferit din această cauză.

Discuta despre „partizanii geometriei neeuclidiene” împreună cu câțiva colegi, pe o bancă în parc. Era mai-iunie 1944. Frontul antinazist se apropia. Agenții Siguranței – la pândă. Au auzit cuvântul „partizan”. I-au dus la poliție, i-au bătut, i-au ținut în arest. Urmau să fie judecați la Curtea Marțială. Norocul lor: lipsa de probe acuzatoare. Imediat după Eliberare, în fața unei comisii profesorale din întreaga Moldovă, a fost primul pe lista absolvenților de bacalaureat.

După facultatea de matematică, terminată cu brio, discipolul lui Miron Niculescu și Grigore Moisil, devenit, treaptă cu treaptă, profesor universitar, academician, laureat a prestigioase premii, a rămas până la sfârșit apropiat de viața culturală a comunității sale.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

Din Realitatea evreiască nr. 583

9

Oare cultura de azi mai vibrează? „Vibes” ca argou, referindu-se la o aură sau la un sentiment, a apărut în anii șaizeci, în California, și a dat cuvântului o îndelungată asociație cu mișcarea hippy.

Ziarul tinerilor hipioți Berkeley Barb l-a folosit frecvent încă din 1965. În anul următor, formația Beach Boys cu textul cântecului „Vibrații bune” a expus termenul publicului mai larg. Cântecul este despre o conexiune aproape subconștientă, a unor persoane aflate pe aceeași lungime de undă: „Simt vibratii bune / Îmi dă emoții”. Într-un mod similar, tânăra scriitoare Bibi Wein a descris vibes ca „spirite care se ating” în „The Runaway Generation”, o anchetă a sa din 1970 despre tineretul rebel american.

Curând cuvântul a fost aplicat la aproape orice. În 1973, revista Cultures a observat că „o cameră plină de oameni, un oraș sau chiar o campanie politică are propriul său set de vibrații”.

La fel ca multe tendințe care încep ca o avangarda culturală, cuvântul și-a pierdut o parte din potențial pe măsură ce a fost preluat de medii. („Vibes”, cuvântul „nu are nicio semnificație pentru mine”, a spus coregrafa Trisha Brown în Performing Arts Journal în 1976). Moda cu țesături strălucitoare, păr mare și mașini de produs fum - din anii optzeci și nouăzeci nu părea în mod deosebit obsedată de vibrații.

Poate că acele decenii au fost prea rigide, prea dominate de căutarea capitalului, pentru a fi rezonante sau receptive. (Revista Vibe, fondată în 1993, a prezentat o viziune modificată asupra culturii hip-hop.) Dar în acele decenii vibrațiile au devenit un subiect de fascinație filosofică. Într-un articol pentru revista Thesis Eleven, din 1993, filosoful german Gernot Böhme a identificat „atmosfera” ca bază pentru o nouă estetică a percepției, un fel de sentiment general care are

multe în comun cu vibrația. Heidegger folosise „starea de spirit” pentru a descrie calitatea de a fi în lume, iar Walter Benjamin identificase „aura” ca sentimentul inspirat de prezența unei opere de artă unice, să zicem, o pictură. Dar Böhme a văzut lucruri mult mai banale - cosmetice, publicitate, decorații interioare - emanând propriul lor tip de atmosferă, generând o „estetică a vieții de zi cu zi”. În ultimii ani, amplificarea vieții digitale a permis o revigorare a vibrației. Online, am putea căuta vibrații culturale. Ca și în cazul urmăririi speciilor rare de păsări, identificarea unei vibrații - și înregistrarea acesteia - a devenit un scop în sine. Muzicianul Ezra Koenig a făcut acest lucru, în 2005, pe un blog pe care l-a numit Internet Vibes: „BRITISH / RAIN / GREY VIBES”, „Radiohead de la sfârșitul anilor 90: / anxietate globală / aeroporturi / viitor tehnologic sumbru” etc.

Asta a fost înainte de apariția telefoanelor cu cameră fotografică, care ne-a permis să captăm imagini din lumea reală și apoi Instagram, care a devenit o platformă imensă de socializare pentru vibrații. Acolo se poate compune o stare de spirit în imagini, comunicând astfel o personalitate aparte.

Cu timpul stilului de viață care a devenit clișeul dominant de pe Instagram a prezentat o atmosferă rece cu o lumina aridă a soarelui, mingi și cappuccino. Totuși, aceste ansambluri erau adesea folosite pentru a vinde ceva - dacă nu un produs specific, atunci „marca” persoanelor influente - care le postează. Robin James descrie acest fenomen ca „vibecapitalism”.

Dacă este strâns asociat cu un produs sau companie, o atmosferă poate deveni un fel de reclamă publicitară liberă, incluzând sau înstrăinând publicul în funcție de gusturile lui.

Gândiți-vă la asocierea boemei californiene sănătoase, dar îmbătătoare, cu tehnomasculinitatea turbo alimentată azi de mașinile Tesla. AG

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

10

Mugurel Barbulescu

Foto: Murat K

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

11

Între faustic și ”amor intellectualis” Adrian ALUI GHEORGHE Deși în ultimii ani Magda Ursache s-a manifestat în planul civismului și al atitudinii, publicînd o serie de cărți polemice, în relație cu lumea noastră care se autodistruge cu mare și vinovată voioșie, de data aceasta ne surprinde cu un roman cu totul special. Este vorba de ”Ars expectandi” (Editura ”Eikon”, 2021), care are și un subtitlu sugestiv: ”Curs practic de tehnica așteptării”. Magda Ursache are un mod cu totul special de a ieși în lume, cărțile sale, indiferent de gen sau de temă, surprind, au ceva special, au amprenta unei identități cu totul personale. ”Ars expectandi” este, în esență, un roman de dragoste. Numai că nu este un roman de dragoste obișnuit/ obișnuită, personajele sunt jumătate reale, jumătate ficțiune, fiecare încalcă fără precauții teritoriul celuilalt. Autorul este cînd păpușar, cînd personaj, propria ficțiune îl înrolează, îl manevrează, îl îndrăgostește, îl secătuiește. Personajul din acest roman este, de fapt, personajul dintr-un alt roman, apărut cu exact două decenii în urmă. Este vorba de Caterina Savu, iar romanul Magdei Ursache, apărut în anul 2001, se numește Conversație pe Titanic. Provocată de o cunoștință, care (tocmai) a recitit Conversație pe Titanic, Magda Ursache își pune o întrebare: ce s-a întîmplat cu personajul său, abandonat în carte și în poveste cu două decenii în urmă? Întrebarea nu poate căpăta un răspuns fără o investigație serioasă.

Dar cum, de la Flaubert încoace, fiecare personaj este ”o replică” a autorului, acest raport biunivoc autor – personaj abolește orice graniță reală sau ficțională. Așa că Magda Ursache trece la introspecție, își regăsește personajul și ”starea de autor-personaj” și o readuce la viață pe Caterina Savu, implicînd-o în noi aventuri mai mult sau mai puțin erotice. Dacă la Pirandello șapte personaje pornesc în căutarea autorului, la Magda Ursache autorul pleacă în căutarea personajelor, de care i se face brusc dor. Relația

cu personajele este bine conturată și motivată la nivelul formulelor epice, autoarea își precizează maniera de abordare: ”Confuzia de genuri nu strică: amestec produsele imaginarului cu produsele documentarului: literatura non-fictivă, de non-ficțiune, cu docu-romanul, cu carteadocument. Leg proza de eseu, de jurnalism.”

Relația Magdei U. cu propriul personaj este una complexă. La un moment dat personajul îl controlează pe autor: ”M-am văzut ieri cu Magda U., mai abătută ca oricând. Am întrebato cum se simte. Mi-a răspuns cu motto-ul lui Haruki Mukarami din romanul La capătul lumii și în țara aspră a minunilor: De ce mai strălucește soarele? De ce mai cântă păsărelele?

Probabil, n-au aflat că lumea s-a sfârșit deja. Pe 7 august se vor împlini 7 ani de la plecarea Bătrânului.” Personajul are compasiune pentru autor: ”Știu ce spune Magda U. Am fost și eu prăbușită, destrămată, nimicită interior după despărțirea de Silver”. În altă parte personajul își precizează relația din perspectiva sa cu autorul, ficțiunea capătă consistență, personajul mărturisește că ar fi preferat să își scrie singură povestea, nu trebuia să treacă prin filtrul unui repovestitor: ”Pe Magda U. nu poți decât s-o iubești sau s-o urăști. Grea povară dragostea mea pentru ea, după ce m-a făcut personaj în Conversație pe Titanic. N-aș spune că nu m-a zugrăvit bine acolo, dar n-a fost nevoie să dea cheia personajului: eram eu din cap în tălpi. Nu m-am mai putut vedea cu ea o vreme, nu voiam continuarea poveștii. Aș prefera s-o scriu eu, personal.”

Sunt două căile de ”decriptat” acest roman al Magdei Ursache: fie ca o formă de ”amor intellectualis”, cu toate tribulațiile sale, fie ca o stare faustică, de recuperare a imaginii iubirii, pînă la cele mai subtile manifestări ale sale. O probă de ”amor intelectuallis” este întregul parcurs al cărții, o baie de lecturi, de poezie, de idei subtile, de replici spumoase, frumoase, musai de reținut, împănează fiecare pagină. Un banchet de stări erotice decantate prin experiența intelectuală se manifestă cu nonșalanță, ideea de iubire, de la Platon citire, se verifică prin actul efectiv al iubirii.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

12

Revenită în lume după Conversația pe Titanic, de pe cînd avea 29 de ani, personajul Caterina Savu își reia viața, de data aceasta la 51 de ani, în Ars expectandi. Și nu oricum, ci cu o poveste de dragoste care trece prin filtrul experienței de viață, dar și prin filtrul experienței intelectuale, de lectură. Ca jurnalistă la un post de televiziune, acum, la revenire în lume, în perioada cruntă a pandemiei de Covid 19, Caterina Savu are un invitat în platou, un persan, Onur Arda, medic ”urgentist” și infecționist. Acesta le vorbește telespectatorilor despre riscurile infectării cu Covid 19, despre protecție împotriva molimei, despre implicații.

Recunoaște în fața jurnalistei că în România ”medicul te salvează, sistemul te omoară”.

Plecînd din studio împreună, la terminarea emisiunii, Caterina are ”o cădere de calciu” și leșină în brațele medicului, la ieșire din lift.

Acesta, ca medic de urgență, o resuscitează, o conduce cu mașina lui acasă, o ajută să își revină. De aici povestea capătă consistență erotică, personajul narator scrie apăsat: ”Poveste sau nu, știu exact ziua și ora când a început dragostea noastră. Incipit: sâmbătă, 1 august, cinci și 23 de minute. Și mai știu din Coran că femeia lui Nabi l-a scos din frica de îngerul Gibril învelindu-l cu trupul ei.”

Evoluția poveștii de dragoste are de toate: suspans, emoție, sensibilitate, gelozie, umor. Cei doi se inventează unul pe altul și se reinventează unul prin celălalt. Poveștile lor de dragoste anterioare apar și ele prin fisurile sufletului, nu ca să revină, ci ca termen de comparație. Mai mult, povestea lor este una care frizează magicul: ”Într-o zi de septembrie 1918, pe o răpăială de ploaie, Rebreanu a întâlnit pe strada Lăpușneanu o femeie cu ochi verzi, părându-i cunoscută de când lumea. Pretextul și textul: Adam și Eva. Pur și simplu cei doi, Onur și Caterina, s-au recunoscut ca-n Rebreanu. Poate că nu-i năzărire, poate că-i dragoste 100% adevărată, fără aditivi. Poate-poate.” Proba dragostei este despărțirea vremelnică, lucru verificat și în cazul celor doi. Plecat în Franța, Caterina îi scrie lui Onur cu accente care exced vârsta, aerul adolescentin este cel care bîntuie

peste cuvinte: ” Onur, mă uit în oglindă și văd ce poți tu să vezi. Am început să mă văd cu ochii tăi. Cine nu înțelege asta nu știe ce-i adevărata dragoste. Vorbesc cu tine singură prin casă, sar peste un prânz ca să te aud certându-mă. Cam asta fac de când ai plecat. Am pus ceasurile de perete să arate două ore: una a Franței, una a României. Acolo, o oră mai puțin decât la noi.”

Din cînd în cînd intervine în text și autoarea, ca să tempereze efuziunile erotice ale personajului: ”Dacă dai cu piatra în fiece câine care te latră nu mai ajungi la capătul drumului.”

Sau, în altă parte: ”Magda U. (...) crede altceva: o fi permis totul în dragoste și-n război, nu și-n literatură”. Caterina, personajul, copleșită de dragoste și de ilimitările sale este atentă la apostrofările ironice ale autoarei Magda U.: „Emoție? Nu emoție, comoție. Sehnsucht, avea să mă ironizeze Magda U. Ai fugit atâta de iubire, Cati, și acuma... Fii cu grijă. Omul ăsta are în nume un nu și un da: O-nu-r Ar-da”. Cum sfîrșește această poveste de dragoste puternic ficționalizată? Finalul este deschis oricărei interpretări, cititorul devine și el actant în poveste, imaginația este lăsată să lucreze în favoarea unei multiplicări a sensurilor. Deși dragostea are, în toate contextele, un singur sens și care reia, de fapt, un silogism al lui Mircea Eliade: „Singurul sens al existenței este de a-i găsi un sens”.

Despre dimensiunea faustică a romanului este mult de discutat, textul integral este o recuperare a dragostei risipite într-o viață de personajul multiplu care este autorul. Ca și în ”Faust”, fiecare om pornește, la un moment dat, pe propriile urme, pentru a-și recîștiga/ reconfirma începuturile. Reiau, pentru exemplificare, un fragment în traducerea lui Lucian Blaga: ”Vapropiaţi din nou, figuri şovăitoare,/ Cari ochiului de timpuriu s-au arătat./ Să-ncerc a vă reţine – acum – putea-voi oare?/ Mai este sufletul visării aplecat?/ Vă îmbulziţi. Ei bine, adăstaţi prin preajmă,/ Aşa cum răsăriţi din negură deodat'./ Adânc mişcat se simte pieptumi, tinereşte,/ De adierea vrăjii ce vă însoţeşte”. În romanul Magdei Ursache nu există, însă, niciun tîrg cu vreun spirit demonic, instrumentul

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

13

recuperator este cuvîntul, el ”face și desface”, el recreează lumea din pulberi dîndu-i strălucirea și vigoarea de altădată. Și dacă este să ne referim tot la ”Faust”, un lucru este de reținut în acest context: ”Bătrâneţea nu ne face copilăroşi, cum se spune; ci numai ne găseşte tot copii.” Starea de copil care dă măsura biblică a dragostei animă, de fapt, romanul Magdei Ursache.

Umbra lui Petru, din sintagma ”Bătrînul și Magda”, dispărut cu șapte ani mai înainte, bîntuie spațiul textului, memoria și simțurile autoarei. Spune autoarea Magda U, confesînduse personajului Caterina Savu: ”Eu m-am simțit atât de bine în cuibul albastru din ochii lui Petru, vreme de cincizeci de ani. Și n-a fost destul.

Trebuie să merg mai departe, dar unde? N-am niciun loc unde să mă duc.”

Cine este Onur, în această poveste? Este străinul de dincolo de orizontul vizibil, este surpriza care apare sau nu. Există sau nu există Onur? Acest lucru este mai puțin important în economia romanului, iubirile pe lumea asta sunt toate sume de singurătăți care se iluzionează și speră într-o platonică reunire. Caterina, ea însăși o ficțiune, are viziunea și concretețea iubirii, cînd iubitul, Onur, nu este aproape îi simte cel mai mult ”prezența absenței”, singurătatea e ritualică: ”Onur, îți aștept zâmbetul fabulos și strălucirea din ochi când intri, aștept să-ți lași buzele pe creștetul meu ca-n tabloul lui Klimt.

Când vii nu mai e aerul rece care mă otrăvește încet, e lumină, e bucurie, e cer. Încerci să zidești iubire în jurul meu. Stau ca un un pui singuratic într-un cuib, nu pot zbura, mă tot zbat inutil, fac 1000 de pași de colo-colo... Atât e de mare colivia asta a apartamentului tău, atât e de strâmtă pentru mine. Încăperile astea reci m-au des-suflețit. Trebuia să fie pe acolo, prin ele, dragoste. Nu este.” Nu lipsesc accentele de pamflet social, propriu jurnalistei Magda U, personajul Caterina Savu are reacții civice: ”Îi spun lui Onur că noua estetică stradală cere să scoatem arborii, chiar când înfloresc, de pe bulevarde. Bordurile-s importante. Trandafirul lui Gilbert Becaud nu mai e important? Nu, nu trandafirul, bordura lui Videanu primează!

Distrugem teii Iașului ca să plantăm niște cireși

japonezi sau ce-or fi, rahitici, strâmbi și chirciți.

Nu ne lăsăm până nu facem un deșert din țara asta.” În altă parte considerațiile privesc estetica liberei exprimări, ca parte a democrației și a globalizării: ”Vulgaritatea, acum, e vorbire liberă. Ca și cum libertatea asta a noastră n-are și ea limite. Am auzit la TV pledoarii pentru stand-up. Cică așa-i și-n America”. O noutate absolută pentru un roman este prezența poeziei, care marchează fiecare capitol. Magda Ursache face o mică antologie de poezie de dragoste, de la autori diferiți, din generații diferite, adevărate perle poetice care subliniază de fapt gustul electiv. Sunt poezii semnate de Lucia Negoiță, Mihai Barbu, Vlad A. Gheorghiu, Gheorghe Grigurcu, Lucian Blaga, Ion Lazu, Claudiu Komartin, Virgil Diaconu, Paul Aretzu, Radu Ulmeanu, Alexandru Ovidiu Vintilă ș.a.

Mă întreb, după o lectură care te implică emoțional și intelectual, dacă avem de a face cu un roman sau cu un romanț. După Northrop Frye, deosebirea esențială dintre roman și romanț ține de modul în care sunt concepute personajele. Autorul romanțului nu își propune să creeze personaje în carne și oase, ci mai degrabă figuri stilizate capabile să genereze arhetipuri psihologice. Romanțul emană căldura unei subiectivități accentuate, pe care nu o putem simți în cazul romanului. Romanțul este considerat, în opinia aceluiași Northrop Frye, o formă mai revoluționară decît romanul, prin faptul că tipologia caracterelor este tratată mult mai liber iar textul are multiple implicații alegorice. Asta face, de fapt, Magda Ursache în ”Ars expectandi”, se ocupă de individualitate ”ca sumă de individualități”, personajele se află într-un vacuo idealizat prin reverie. ”Povestea”, pasionalitatea textului, abordarea și rezolvarea onirică a situațiilor de moment, profilurile personajelor, gestica, replicile, numeroasele aluzii livrești nu fac altceva decît să dea un sens mitului etern al iubirii. Și acolo unde este iubire, vorba psalmistului, totul este, chiar din perspectivă ”recuperator – faustică”, posibil.

Piatra Neamț, 23 aprilie 2021

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

14

Despre Geniu şi Nebunie

Adrian Grauenfels

Rareori critica discută relaţia dintre geniu şi nebunie în artă. Există vreo legătură între producţia artistică şi bolile mentale? O amică din tinereţe, pictor, Germaine Sterian îmi povestea de intensitatea emoţională a picturilor făcute de schizofrenici. Care este relaţia geniului bolnav mental cu mediul, cu arta?

Să ne amintim că în Evul Mediu cei bolnavi mental erau trimişi cu corăbii spre Mattagonia, regatul nebuniei, o insulă distantă şi intangibilă, alţii mai puţin norocoşi, erau închişi în aziluri şi supuşi unor cazne care să alunge diavolul care îi poseda de bună seamă. Litografiile şi gravurile timpului ne arată scule de tortură, instrumente folosite în aşa zisele tratamente aplicate pacienţilor.

Există tablouri flamande de o mare acurateţe ca de exemplu " Concertul într-un ou" pictat de (Hieronymus Bosch) , care redau fidel lumea personajele bolnave.

Un german,Messerschmidt, produce în a doua jumătate a sec XVIII faimoase busturi redând grimasele nebuniei sale şi nebunia universului. Artistul avea o deosebită abilitate în a reproduce fidel trupul uman şi expresivitatea lui cu o mare precizie, graduat acest talent devine o obsesie, artistul fiind

torturat de idea dementă a unui "demon al proporţiilor" care îl urmăreşte şi îl pedepseşte.

Ca să scape de demoni Messerschmidt inventează stratageme şi soluţii bizare. De pildă titlurile cioplite la baza busturilor nu reflectau expresia facială reprodusă, în speranţa de a convinge demonii de marea sa incompetenţă în a înţelege proporţiile umane. Începând din sec XIX o mişcare numită Pozitivism a favorizat ipoteza că boala mentală are o natură biologică, şi este de multe ori ereditară.

Un Italian, Cesare Lombroso este proponentul acestui curent.

Lombroso colecţionează obiecte şi desene produse de pacienţi din spitalele psihiatrice demonstrând că nu numai sănătoşi au privilegiul creativităţii.

Colecţia Lombroso Filosofia şi psihologia europeană se dezvoltă, în timpul lui Nietzsche întâlnim 4 mari artişti atinşi de demenţă în diverse stadii: Van Gogh, Munch, Strindberg, Kirchner. Toţi patru au fost larg studiaţi de teoreticienii artei pentru relaţia geniu - nebunie şi interdependenţa stării psihice cu arta. În 1889 pictorul olandez Van Gogh se internează la ospiciul Saint Remy de Provence unde se bucura de oarecare libertate, mai ales i se permitea pictura în aer liber, astfel realizează capodopere ale locurilor şi al oamenilor întâlniţi în jur. Un alt afectat de boală este norvegianul Edward Munch. Deşi fiu de medic a avut o copilărie tragică: mama şi sora sa preferată au murit de tuberculoză iar tatăl trecut în pragul nebuniei din cauza acestor pierderi, dezvoltase o pietate maniacală. Boala, nebunia şi moartea, scrie Munch, au fost " îngerii negri care au vegheat leagănul meu".

Pictura lui arată marile nevroze care îl frământau. Temele sunt pe măsură obsesive,

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

15

frenetice: gelozie, boală, instincte sexuale, toate tratate într-o atmosferă sumbră, tragică.

O expoziţie a sa în 1892 la Berlin stârneşte un scandal de mari proporţii şi expoziţia a fost sistată. În 1893 produce "Ţipătul" opera sa cea mai celebră, o viziune a angoasei ca o icoană a lumii moderne.

În 1908 suferă o serioasă prăbuşire mentală care îl trimite pentru opt luni în sanatoriu.

Munch era convins că instabilitatea psihicului este o parte a destinului său artistic şi declară: "Nu voi înlătura cauzele bolii pentru că arta mea îi datorează atâta…".

Kirchner (1880-1938) - pictor şi sculptor german. De mic copil a făcut dovada unui caracter neliniştit, maladiv, tulburat de coşmaruri. Se simte atras de fovism, de Munch, de Gaugain şi Van Gogh. Formele sale sunt aspre de un cromatism disonant.

Personajele sunt tratate cu ironie sau în tensiunea sumbră a marilor oraşe. În 1915 pictorul este mobilizat dar curând eliberat după o gravă cădere fizică şi mentală.

După o oarecare celebritate ( se vindecase de droguri şi picta peisaje mai senine în Davos, Elveţia) se îndreaptă spre arta abstractă şi participă la câteva expoziţii în Germania.

Dar starea lui se agravează şi naziştii îl includ în expoziţia defăimătoare de "artă degenerată" ţinută la München in 1937. Van Gogh, Kirchner şi Munch sunt predecesorii incontestabili ai expresionismului modern.

Kirchner Alte aspecte ale războiului ca o nebunie colectivă, sunt examinate de o expoziţie prezentată la Siena - Italia. Expoziţia selectează orori pictoriale, limbajul vizual depăşind adesea descrierea tragediilor, ducând pictura într-o turmentare a simţurilor. Capodoperele produse de Renato Guttuso, Mario Mafai, Otto Dix tratează dramaticul şi ororile războiului.

Guttuso- autoportret Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

16

Guttuso, pictor Italian născut în 1912 în Sicilia, s-a stabilit la Roma şi a fundat mişcarea antifascistă Corrente. În 1943 devine celebru cu un ciclu de desene protestatare vizând crimele germanilor staţionaţi în Italia. În 1941 - 42 enervează Biserica Catolică cu felul în care plasa nuduri de femei în tablouri. Otto Dix (1891-1969), pictor german, a studiat arta la Dresda şi se alătură expresioniştilor, aprecia mult pe Van Gogh şi pe impresionişti.

E mobilizat în primul război mondial, iar în anii 20 împreună cu pictorul Georg Grosz pune bazele "Noii obiectivităţi" un curent care relua amintirile sumbre ale războiului învinuit de dezamăgirea produsă de mizeria socială şi spirituală care bântuiau Germania postbelică. Un tablou celebru este Vânzătorul de Chibrituri, un cerşetor orb, invalid de război, pe lângă care trec personaje sătule, mulţumite, indiferente. O serie de 50 de gravuri din ciclul Războiul (1924) au fost categorisite de istoricii de artă ca "interpretările cele mai pline de forţă şi mai înspăimântătoare declaraţii antirăzboinice din arta modernă".

Un alt cercetător celebru al nebuniei în artă este Hans Prinzhorn.

Psihiatru şi terapist la institutul de Psihiatrie al Universităţii Heidelberg el studiază istoria artelor, estetica, filosofia, muzica şi canto fiind un adevărat pionier în evaluarea psihopatologică a manifestărilor artistice.

Folosind metode noi de cercetare el a ajutat la dezvăluirea deranjamentului psihic în scopul de al trata dintr-un punct de vedere fără precedent, declarând boala ca fiind una din posibilităţile legitime de a fi uman şi în special artist. Mulţumită studiilor sale şi a achiziţionării de obiecte de la cei trataţi Prinzhorn realizează o serioasă colecţie a artei "deranjate".

ARTA BRUTĂ Arta Brută se datorează francezului Jean Dubuffet care o defineşte ca o artă pentru artiştii neconvenţionali, solitarii sau pacienţii clinicilor psihiatrice.

Dubuffet Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

17

Dubuffet denunţă constrângerea socială care refuza "această artă care izvoraşte din invenţia pură şi nu e bazată ,aşa cum face arta cultă, pe procese cameleonice sau papagaliceşti". Cu alte cuvinte Dubuffet vedea nebunia ca motorul invenţiei în artă, o valoare pozitivă care apare "când o aşteptăm cel mai puţin". Între 1945 şi 1972 colecţionează circa 5000 de obiecte non conforme normelor culturale. Deşi jumătate din obiecte erau produse de pacienţi schizofrenici sau bolnavi psihici Dubuffet nu acceptă conceptul de artă psihiatrică spunând că nu există o artă a nebunilor aşa cum nu există o artă a diabeticilor.

Ligabue Dar nebunia continuă mai departe în sec XX cu Henri Michaux (1899-1980) pictor şi poet belgian stabilit în Franţa. Michaux folosea mescalină (un halucinogen extras din cactus) ca să exploreze "peisajele minţii". Tablourile sale erau de o imaginaţie extraordinară iar poemele sale descriu universul ca "resimţit ireductibil ostil".

Carlo Zinelli În Italia găsim artişti ai Artei Brute, pe Carlo Zinelli cu o pictură primitivă, copilărească şi pe Antonio Ligabue un artist turmentat, pictând genial în stil rustic definit de critici ca fiind de stil naiv.

Un ultim pas este făcut de suprarealişti care folosesc automatismul psihic ca să producă o artă inspirată de vise, neancorată, în deplină discordanţă cu realitatea. Printre cei devotaţi automatismului găsim pe Max Ernst, Andre Masson şi romanul Victor Brauner.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

18

Masson

Henry Michaux by Dubuffet Max Ernst (1891-1976) pictor german, este un important dadaist şi suprarealist fiul unui învăţător la o şcoală de surdo-muţi. De copil avea o sensibilitate maladivă, şi o fantezie vie, la 14 ani trece printr-o fază mistică între depresie şi bucurie exaltată. Student la universitatea din Bonn e fascinat de arta pacienţilor din spitalele de boli nervoase. La Koln împreună cu Hans Arp pune bazele mişcării dadaiste din oraş. În 1920 aranjează o expoziţie dadaistă faimoasă , vizitatorii primeau satâre cu care, dacă doreau, puteau sparge lucrările expuse. La ieşire o tânără fată îmbrăcată în alb recita versuri obscene. Ernst se desparte de suprarealişti în 1938 când nu a participat la sabotarea poetului Eluard, act cerut de Andre Breton.

Andre Masson (1896-1987) - pictor şi scenograf francez. Studiază la Paris la Şcoala de arte Frumoase până la al doilea război mondial când e rănit şi suferă o criză nervoasă.

Pesimismul său era amestecat cu o curiozitate maladivă privind destinul omului, Masson se consacră acestei teme.

Aderă parţial suprarealismului amestecând automatismul cu efecte ale hazardului, folosind în pictura materiale neconvenţionale( nisip, cretă). Temele sale sunt axate pe metamorfoze, erotism, torturi psihice, violentă. După 1941 produce pânze mari în stil abstract printre care si celebra "Lumea nu moare" un spaţiu plin de monştrii care se dezintegrează sugerând soarta oricărei acţiuni umane. Să decidem că arta nu este neapărat legată de normal şi ponderat.

Vedem cum excursiile mentale şi deviaţiile produc opere remarcabile şi că suferinţa este un catalizator al simţurilor şi al nevoiei de expresie.

Aş vrea să decid că un artist bine hrănit şi împăcat cu soarta nu va produce capodopere.

Giotto, Kafka, Brâncuşi, Modigliani, Van Gogh şi mult mulţi alţii au îndurat sărăcie, oprobriu şi boli dar nimic nu i-a împiedicat de la exprimarea sublimului care le curgea în vene.

Nebunia devine starea normală şi fertilă a unor creatori dar şi a politicienilor, mă întreb dacă nu a venit timpul să redefinim convenţiile care împart lumea în două tabere distincte.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

19

O ZI DIN VIAȚA UNUI SCRIITOR (SCRIITOARE)

A

m aflat pe Facebook de propunerea lansată de Adrian Grauenfels și miam zis, hai să văd eu însămi cum este o zi din cele care trec prin vama cuvintelor fierbinți. Prin propria mea existență. Literară. În graba mare, nici nu mi-am pus prea des problema să conturez timpul din perspectiva exclusiv a scrisului. Vasăzică, deși nu cred întru-totul în dihotomia literatură feminină versus literatură scrisă de bărbați, un anume ,,ce”, specific există și chiar de la acest amănunt, important, sunt îndemnată să pornesc. Nu cu referire la inspirație sau la puterea de expresivitate artistică a celor două puncte de referință ale unei posibile dihotomii ci, cu focusare pe minutele, orele unei zile. Că doar, numai despre una aleasă anume, mi-am propus să vorbesc. Timpul nu se dezminte pentru nimeni. Este fie cal nărăvaș, scapără foc din copite și cuvintele se înfierbântă și sar ca arse de la o zi la alta, de la o persoană la alta. În mintea mea, se prefigurează ca un joc ontologic și metafizic, un joc fantast în care, ele, cuvintele sunt chiar sevă de viață și lujer din care dau mugurii altor zile. Sau stări. Să zicem că am ales ziua scriitoarei care trebuie să

împlinească o suită de lucruri, (o vreme repetabile). Apoi, înlocuite cu altele. Tot repetabile în alt timp, al altor generații. Așadar, o zi oarecare, adusă din trecut, smerită, emoționată, în fața mărturisirii. Ziua aleasă, numită, mărturisire de scriitoare. Timpul se întruchipează în sinele său, ca un personaj febril , riguros dar și plin de magie. Ea nu-i decât o femeie. Fragilă blondă, plină de candoare și neastâmpăr. Înamorată de tot ce-i aparține. Fiecare cuvânt are parte de un veșmânt izvodit cu măiestrie feminină, neapărat pentru momentul respectiv. Unii ar categorisi-o, femeie care plutește. Visează, râde, adună cuvinte în croșetări personale, imaginative.Se miră, se bucură, repetă jocul.

Mirarea în fața miracolului trecerii secundelor prin sinele ei, felul cum acestea se prefac în cuvinte și trăiri nu o plictisește. O ia mereu de la capăt și mirarea devine text. Uneori, secundele se prefac în cuvinte greoaie, abia de se mai mișcă prin vâscozitatea zilei. Atunci devine tristă, secretoasă și se aruncă în căutarea de înțelesuri care, și ele, se prefac în cuvinte scrise. Unele nu corespund rezonanței sale și, nu rezistă, se retrag. Revine la cotidian.

Rufe pentru spălat, copilul tușește, oh, care leac este mai potrivit oare, tocmai atunci se potrivește și onomastica unei persoane dragi va trebui să cumpere un cadou, va trebui să știe să împartă bucuria cu sărbătorita etc... Mereu, în

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

20

subconștient,are în vedere că, toți ai casei , soțul câinele copilul, au dreptul să fie răsfățați, pulverizați cu romanțiozitate, ca un spray revigorant. ...Iar timpul se gudură cu îngâmfare știind că femeia trage ades cu privirea spre ceas. În care stă dumnealui cuibărit vânjos și dominator, dezmierdat și repugnat adesea. Dar ea nu-și poate permite să renunțe la cochetărie. Încă nu. Are nevoie de un moment de îngăduință din partea bătrânului timp, gras, nădușit dar maiestuos. La urechi își pune cercei cu sclipiri de vise, cuvintele trimise de vreun înger care abia s-a trezit,se leagă într-un vers,pe care femeia îl memorează, îl amestecă în sine. Versul îi înfoaie părul, lasă că e bine! Îl va purta ascuns între bucle. Nu-și poate îngădui nici să întârzie la grădinița unde își duce copila. Ca urmare,chiar dacă dimineața are milioane de raze, sau stropi de ploaie, nori sau întinderi care-i aduc aminte de mare sau de Africa unde a mângâiat o cămilă, ea trebuie să fie riguroasă. În timp ce pregătește sandwichul, îi trec prin gând, aleatoriu, fragmente din alte dimineți, urâte, ursuze, ori norocoase, binecuvântate, oricum ar fi fost, obligațiile sale trebuie duse la bun sfârșit exact în ordinea în care scrie la carte.

Timpul se fragmentează fățarnic și zănatic, de parcă i-ar părea rău de ce vânzoleală mentală a fost hărăzită acestei femei! Nici ea însă, nu se lasă mai prejos. Intuitiv, face față cu brio. Se împarte la ritmul secundelor, se readună și rapid le semnează cu răsuflarea sa.

Nu poate abdica de la împlinirea normelor pe care nu ea le-a inventat dar, se impune și se cade, să le accepte. Pentru normalitate. O normalitate anacronică, sau solemnă, alcătuită din gesturi universal valabile ca și când, i-ar aparține doar ei ca și când ea însăși le-ar fi inventat. De pildă, alegerea celei mai potrivite rochie pentru fiica sa, ori gestul de-a o pieptăna cu delicatețe, și s-o admire fără preget. O pupă,

vai ce frumoasă și magică este! Clipa? Fetița?

Mama? Toate laolaltă... În vervă, ajunge la serviciu. Timpul va intra într-o altă ritmare. Ah, ce putere de-a se preface are timpul! Puțini observă că ea, scriitoarea,pare să aibă o sclipire specială în priviri. Consideră că-i doar o secvență din farmecul feminin. Habar nu au că asta se datorează acuității de percepție a nimicurilor din jur care de altfel, sunt binecuvântate sarcastic, de uitare. Verdict valabil pentru mulți semeni. Ea, femeia pe care cuvintele o iubesc, face-preface din cotidian o altă realitate.

Subțirimea, minuțiozitatea observației este un exercițiu zilnic: o privire curioasă, o mică încurcătură cu hârtiile unui răspuns oficial, furia de moment a șefului, o bârfă oarecare în trecere pe la urechile sale, o informație gravă... Într-o parte a lumii e război, sau, se produc accidente chiar în proximitatea lor, aici, la doi pași, ori imaginea blitz transmisă la tv-ul pe lângă care trece, în hol, și care imprimă în memoria sa un verde adânc, dintr-o pădure tropicală, toate se adună într-o călătorie a cuvintelor.

Prin care gândul poetic poate face o breșă inițiatică.

Toate acestea se stratifică miraculos în stări care vor ieși la iveală, pe neașteptate când se va opri la masa de scris, îngerul responsabil cu duhul cuvintelor. Aducând cu sine, pana lui fantastică. Până atunci, vor mai trece ore în care va lucra la câteva proiecte cu cifre, linii, grafice, exactități disparate. Exercită meseria de proiectant. Pentru care-i plătită. Timpul trece tiptil, lasă o șoaptă acum imperceptibilă și, se preface în zbor lin. Apoi, se reîntoarce furtunos, îi arată ceasul, o grăbește, hai, hai, să apuci să mai faci și cumpărături, mergi din nou la grădiniță, preiei minunea de copilă care îți dă sens, asculți povestea zilei trăite de ea despre cum literele au culoare și prind grai... despre

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

21

cum o linie oblică poate înclina privirea atenția, visul. Sosește ora cinei, pregătiri, spălarea vaselor, gătitul pentru a doua zi, morcovi și poezie se mixează amăgitor. Supe, castraveți sau mirodenii. Convorbiri telefonice de complezență. Programări la dentist, plata facturilor. Măcar bine că le poate face online.Câinele a venit de afară cu noroi pe labe.

Linge obrazul fetiței, strănută unul în nasul celuilalt. Musai să spele ambele ființe cu tot cu bucuria lor copilărească. În fine, a sosit ora poveștii de seară pentru vise frumoase și o noapte liniștită înmiresmând întreaga casă. Femeia scriitoare se pitulează în fotoliul așezat la masa de scris. Timpul se preface în pârâu posomorât. Pare lezat de fragmentarea nesăbuită la care a fost supus. Apoi, se arată ca un personaj slăbănog, șiret, care-i trece pe dinainte impasibil.

Femeia, cunoaște ea însă niște trucuri.

Nevinovate. Trebuie neapărat să facă un armistițiu cu timpul. Îl ademenește pe bătrânul ștrengar, ispitindu-i chiar slăbiciunea. Și-l face din șubred, dezlânat și repede topit în neant, îl preface într-un aliaj durabil, rezistent, pertinent. Doar cât îi dărui un univers imaginar, închis într-un vers, și magia s-a împlinit. Și scriitoarea, încheie ziua și miezul nopții hălăduind prin meandrele unei cunoașteri de sine într-o comunicare misterioasă. Poate chiar cu necuprinsul peste care se plimbă duhul lui Dumnezeu. Și astfel, necuprinderea lumii primi cuvintele femeii ca pe un sărut convertit în reînnoire și îmbogățire a spectrului său știut și neștiut de oameni.

spre seară, Corina Dașoveanu ziua dă-n cer cu pietre geometrice. preț de o oră pârguită, deasupra orașului cu o mie de mansarde, o liniște de metil vindecă amurgul de răni. la piciorul părtinirii și fumului, vine noaptea asta, frumoasă ca o țigancă tânără, și plimbă cerul, plină cu bujori nebuni și corbi, peste maluri sălbatice de pământ. după ea se ține un cățelandru de vânt, nehotărât dacă să-i muște fustele mirosului sau să îi fure despletirea neagră de păsări. e cer. luna ia foc în șatră de nori. două cămăși târzii se țin de mâneci pe-o sârmă.

A doua zi, și mai târziu, cuvintele sale deveniră timp. În ceea ce s-ar dori să fie și în ceea ce a fost deja.

Text de VERONICA BALAJ

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

22

GRAVURA Paul Hambleton Landacre (1893 - 1963) a fost un participant activ la înflorirea culturală a Los Angelesului interbelic, descris de Jake Zeitlin drept un „mic stil renascentist, din sudul Californiei”.

Inovațiile sale artistice și virtuozitatea sa tehnică au câștigat gravarea pe lemn ca o formă înaltă de artă în America secolului al XX-lea. Linogravurile și gravurile pe lemn ale peisajelor, naturilor moarte, nudurilor și abstracțiilor lui Landacre sunt apreciate pentru frumusețea desenelor lor și măiestria materialelor. El a folosit cele mai fine cerneluri și a importat hârtii japoneze lucrate manual și, cu câteva excepții, și-a tipărit gravurile pe lemn în studioul său din Washington - Hand Press – existent din secolul al XIX-lea.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

23

În cosmos acum 40 de ani Dr. ing. cosmonaut Dumitru – Dorin PRUNARIU

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

24

Excentricul Paul Cézanne MARIA SAVA 20 martie 1870. În fața Palatului Industriei din Champs-Élysées unde, în fiecare an, era găzduit Salonul de Pictură, se oprește un om înhămat la un cărucior în care se aflau două pânze. Era Paul Cézanne, pictorul care an de an își aducea câteva tablouri la Salon și, de fiecare dată, îi erau refuzate. Dar lui nici nu-i păsa. Acum adusese un nud și un portret în mărime naturală al prietenului său piticul Achile Emperaire, îmbrăcat cu un tricou roșu, indispensabili violet și un halat de casă bleu.

O adevărată oroare tablourile acestui excentric pentru juriul obișnuit cu anumite canoane. „-Da iubite domnule Stock, îi spune Cézanne jurnalistului care încearcă să-l ia în batjocură pentru obstinația cu care se prezenta an de an la Salon, deși era refuzat, da, domnule Stock, eu pictez așa cum văd și cum simt. Și simt foarte intens. Dumnealor, ”ăilalți”, simt la fel ca mine dar nu

îndrăznesc. Ei pictează pentru Salon. Eu îndrăznesc să am curajul opiniilor mele...„ Și toți gură-cască din piață izbucneau în râs când vedeau așa o fanfaronadă la un mâzgălitor de pânze cunoscut doar pentru bâlciul pe care-l provoca în fața Salonului.

De unde să -și imagineze ei că într-o bună zi, nu una, nici două pânze ale acestui circar, ci douăzeci și patru își vor găsi locul la Louvre și că un colecționar va oferi pentru unul din tablourile lui două sute șaizeci de milioane de franci, făcând ca Paul Cézanne să devină ”pictorul modern cel mai scump din lume”? În 1870, avea doar 31 de ani și nu-l lua nimeni în serios, dar nici el nu se omora să fie pe placul cuiva îmbrăcat ca un clown, cu părul vâlvoi și barba nerasă, cu un limbaj colorat și cu accentul său meridional pentru care simțea o adevărată plăcere să-l exagereze descumpănindu-și interlocutorul.

Bunul lui prieten Zola, deși avea aceeași vârstă cu Cézanne, era mult mai așezat și se simțea descumpănit în fața izbucnirilor lui.

El aspira la celebritate în jurnalismul

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

25

parizian și-și sfătuia prietenul să-și schimbe atitudinea. Talentul și geniul nu erau suficiente ca să fii acceptat de lumea artei și nici să-ți faci o carieră. Zola își putea permite să-și dăscălească prietenul pentru că crescuseră împreună, învățaseră la aceeași școală și erau aproape inseparabili.

Elevi excelenți, își împărțeau cu generozitate cărțuliile albastre obținute ca premiu pentru rezultatele școlare, cântau în fanfara școlii – Cézanne la trompetă și Zola la clarinet – și hălăduiau pe coastele stâncoase ale muntelui Saint Victoire ori Pilondu Roi. Zola a venit primul la Paris știind sigur că se va dedica scrisului. Paul Cézanne rămăsese în Aix-le–Provence și se înscrisese la școala de desen stând toată ziua cu nasul în planșele pe care lucra, lucru inacceptabil pentru teribilul Louis -August Cézanne, tatăl.

-Băiete, îi spunea el cu duritatea munteanului ajuns mic întreprinzător în Aix, cu geniul poți muri oricând de foame, dar dacă ai bani, altfel vor sta lucrurile. Și banii nu se puteau face din trândăveală și din mâzgăleală, gândea el, ci din muncă cinstită. Dar mai mult decât cu dojenile tatălui tânărul Cézanne avea de luptat cu propriii demoni și, nu de puține ori, dădea cu pensulele de pământ. ”Dumnezeu să mă ferească, îi scria Zola, dacă sunt cumva geniul tău cel rău. Nu-mi vine însă s-o cred: diavolul nu poate să se ascundă în prietenia noastră și să ne

împingă pe amândoi la pierzanie.

Regăsește-ți, așadar, curajul, reia-ți penelul și lasă-ți imaginația să hoinărească. Cred în tine. Și dacă te îndemn spre rău, fie ca acest rău să se prăvălească asupra mea.” În cele din urmă, Louis -Auguste a cedat și Paul a plecat la Paris. Deși era foarte bogat, i-a stabilit fiului o sumă fixă de 120 de franci lunar cu care să se descurce.

La Paris, lumea artelor era în mare fierbere. Salonul de Pictură deschis într-un imens edificiu de fier și sticlă din Palatul Industriei se deschidea în fiecare an în luna mai reunind ”crema” pictorilor parizieni.

Un juriu format din pictori academici și din persoane oficiale examina lucrările cu mare acribie și tot ce nu se încadra în canoanele propovăduite de ei era respins. În 1863, au fost respinse aproape trei mii de lucrări lucru care a stârnit mânia în atelierele unor nume deja celebre, astfel încât la inițiativa lui Napoleon al III-lea, a fost deschis ”Salonul Refuzaților”.

Unul dintre principalii expozanți era Manet care stârnise o adevărată furtună cu nudul intitulat ”Olympia”. De dimineață până seara, lumea se înghesuia în fața tabloului, iar criticii de artă spumegau la adresa vulgarității tabloului. Firește, Cézanne i-a luat partea lui Manet și anunța sus și tare că nudul lui anunța o ”Renaștere” în pictură.

De Cézanne ce să mai spunem? Alegea pentru expoziție tablourile care știa sigur că avea să înfurie juriul, tablouri lucrate cu o materie densă, în tușe groase trase cu cuțitul (e un stil de lucru pe care nu mulți pictori știu să-l abordeze), obținând un spectru coloristic surprinzător. Era ceea ce numea el ”a picta cu boașe”.

După scandalul cu ”Olympia” (ce-o fi fost la 1860, dacă și după aproape 2oo de ani scandalizează publicul?!) Manet a devenit căpetenia noii generații de pictori care nu se mai voia prinsă în canoanele academice. Cu eleganța sa de dandy, îmbrăcat ca un filfizon, politicos și excentric Manet se ține

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

26

la distanță de cei care încep să fie calificați drept ”impresioniști”- Monet, Degas, Renoir Pissaro. Era exact omul care-i displăcea cel mai mult lui Cézanne și de fiecare dată când îl întâlnea o făcea pe necioplitul cu el. Dar asta nu înseamnă că nu-și admirau talentul reciproc- doi dinozauri, deși atât de diferiți care -și miroseau geniul de la distanță. În 1874, câțiva dintre amicii lui Manet, sătui să tot fie refuzați de Salon, își organizează singuri o expoziție de grup care, spre surprinderea tuturor, are un mare succes. Alături de Cézanne erau Degas, Pissaro, Renoir, Berthe Morissot, Sisley, Monet și alții.

Publicul siderat venea puhoi să vadă expoziția și să aibă ce batjocori, dar din când în când, se mai ridica câte o voce timidă în apărarea rebelilor. În toată această nebunie, Cézanne se apropie de Pissaro care va deveni maestrul lui providențial.

A fost un act de supunere care i-a adus încredere în sine și mai târziu, gloria. ”Într-o zi îi vei ului pe mulți,” îi profețise Maestrul.

Dar iată că și în viața intimă a acestui ciufut apare o mare schimbare: femeia.

O cunoaște pe Hortensia Fiquiet, o tânără brodeză de 19 ani pe care o folosește drept model și căreia îi dăruiește un fiu, pe Paul.

Incultă, flecară, cam ușuratică, nu avusese decât un singur atu în fața nefericitului atracția cărnii. Se străduiește din răsputeri ca bătrânul Cézanne să nu-i afle secretul, încă știindu-i de frică. Și așa tatăl nu era prea încântat de mâzgălelile fiului ridiculizate de revistele pariziene. Cum să accepte holteiul milionar încă două guri de hrănit, o mamă și un copil, chiar dacă era nepotul lui?

Posibilitățile financiare ale fiului sunt cât se poate de restrânse. Prea puțini colecționari se interesau de tablourile lui, iar prețurile sunt derizorii. Copleșit de ocările tatălui, de ironiile din revistele de artă, timorat de privirea mustrătoare a prietenului său, Zola, care ajunsese deja un

nume în lumea literelor pariziene, Cézanne simte că nu mai are putere să lupte că viața.

La patruzeci și șase de ani arăta mai bătrân cu zece ani și pe deasupra era terorizat și de femeile cu care avusese câte o aventură și doreau să se mărite cu el. Se însoară subit cu Hortensia să scape de hăituiala celorlalte.

Dar lucrurile astea îl lasă indiferent. Cea mai mare suferință o simte la reîntâlnirea cu Zola, care își cumpărase o vilă uriașă în Medan, înconjurat de lux și opulență, cu o armată de servitori și cu un zâmbet sarcastic spânzurat pe chipul de parvenit. Zola, scriitorul ale cărui romane de un realism frust descriau soarta năpăstuiților vieții!

Pleacă scârbit din casa lui și se retrage în anonimat, în atelierul lui din Provence.

După nunta discretă cu Hortensia, se stabilește la Gardanne, la zece kilometri de Aix, în timp ce la Paris, Zola obține un mare succes cu romanul ”Opera” al cărui erou principal Claude Lantier, un pictor ratat, pare să-l fi avut drept model pe Cézanne.

Artistul se recunoaște în personajul romanului și treizeci de ani de prietenie se duc pe apa Sâmbetei.

Anul 1886. La Paris, pe rue Clauzel, se instalează un modest negustor de artă, bretonul Julien Tanguy care trecuse prin numeroase meserii- ipsosar, cârnățar, impiegat de gară și în cele din urmă, vânzător de vopseluri. Astfel intră în legătură cu numeroși impresioniști. E un personaj destul de bizar. Socialist înflăcărat, participă la Comuna din 1871 și numai printr-un miracol scapă de plutonul de execuție. Dar omul are o inimă de aur- se întoarce printre ”pictorii lui” și acceptă ideea că negoțul cu ei nu-l va îmbogăți, dar le va fi ca un adevărată ancoră pentru vremurile de restriște. Mulți dintre artiști își depozitează operele la el și ”papa Tanguy”, așa cum îl numeau ei, se străduiește să le vândă când apare câte un client. Pictorul lui preferat era van Gogh care, de altfel, avea o mulțime de tablouri la el, dar îl apreciază mult și pe Paul Cézanne căruia îi spune doar

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

27

”domnu Cézanne”. Pentru el tablourile au valoare în funcție de mărime- cele mari 100 de franci, cele mai mici, 40. Dar pentru pânzele lui Cézanne nu lasă la preț, cerând câteva sute de franci, de fiecare dată. În vara lui 1886, îi invită pe van Gogh și pe Cézanne la dejun. După masă, olandezul îi arată pânzele provensalului. Acesta cade pe gânduri și exclamă: ”-Asta-i pictură de om nebun!”

De aici încolo, papa Tanguy îi va admira fără reținere pe cei doi pictori. Moartea bătrânului Cézanne îl scapă de grijile zilnice și-i permite să se ocupe doar de pictură. Are puțini prieteni printre care și Claude Monet care-l invită într-o zi la proprietatea lui de la Giverny. Aici îl întâlnește pe Rodin și pentru că bătrânul sculptor îl salutase cu căldură ca pe un confrate, Cézanne, cunoscut pentru ieșirile lui, îi cade în genunchi și-i mlțumește pentru strângerea de mână, uimind toată audiența. Printre alții, erau acolo Clemenceau, Gustave Geoffroy, Octave Mirabeau, iar geniul lui era deja cunoscut de toți aceștia.

În ianuarie 1894, moare papa Tanguy, iar tablourile de la el sunt vândute de o casă de licitații. În aceeași lună se prăpădește și Gustave Caillebotte, colecționar și prieten al impresioniștilor care lasă colecția statului francez, care face o selecție și scoate la licitație restul tablourilor. Prețurile sunt mici și singurul nebun care se aventurase să dea bani pe pânzele unor ”anarhiști” e un anume Ambroise Vollard. Își deschide propria galerie și începe să colaboreze cu Cézanne care, pe zi ce trece, are tot mai mult succes. La fel de nebun ca Cézanne, Vollard e tot mai încântat de pictorul lui și între ei se naște o solidă prietenie. Îi organizează câteva expoziții în ciuda publicului refractar încă la noul stil.

1902. Paul Cézanne are șaizeci și trei de ani și picturile lui se vând cu câte cinci-șase mii de franci bucata și, cu toate astea, amărăciunea și îndoiala artistului n-au luat sfârșit. Autoritățile rămân la fel de surde la geniul lui și o propunere decernare Legiunii de Onoare iscă mari discuții. Nu i-ar fi displăcut să-i fie onorată munca de o viață. ”-Poate c-am venit prea devreme pe lume,” își murmură el uneori. În Salonul de Toamnă din 1904 îi este rezervată o sală întreagă și astfel îi sunt recunoscute, în cele din urmă, meritele de deschizător de drumuri. Pe 22 octombrie 1906, se stinge din viață singur, așa cum trăise întreaga viață.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

28

POST-PANDEMICE

Muriel AUGRY: Între patru cuvinte Perioada de izolare ne-a dat viețile peste cap: ne-a măturat certitudinile, ne-a sporit angoasele și, mai ales, ne-a așternut în față un insolit no man's land temporal. Întradevăr, timp de două sau trei luni interminabi-le, cât a durat în Europa, nu ne-am mai regăsit reperele. Luni semăna cu marți, marți era totuna cu miercuri și nimic nu deosebea zilele săptămânii de cele din weekend.

Zilele, dar mai ales ceasurile, se scurtau sau se lungeau, fără nicio noimă. Cu toate șansele ei de a fi un handicap, această confuzie purta însă în ea premisele unei bogății infinite.

Pentru cel care și-a făcut din scris o profesiune de credință, această perioadă s-a arătat a fi o nemaipomenită oportunitate.

Sunt oameni care se culcă târziu și se scoală târziu, alții se culcă devreme și se scoală devreme. Aparțin fără îndoială primei categorii.

Simt o plăcere fără nume să împing limitele nopții, să mă pomenesc singură în fața foii albe, în mijlocul unei locuințe ațipite și să degust, un moment izbăvitor, departe de tumultul diurn.

Timpul scrisului se putea impune în sfârșit în fața timpului în sine. Nu mai era nevoie să asculte de niciun ceas, era disponibil, concret, la îndemână, aproape palpabil. Devenea carne din carnea personajelor mele. Combustibil, insufla viață poemelor mele. Puteam visa cu ochii deschiși, lăsând cale liberă emoțiilor, raționamentelor, fără să-mi pese de chinga orelor. Această recluziune forțată dilua timpul și stimula creativitatea.

Având șansa de a fi trăit și de a fi lucrat în mai multe țări străine, pe ecranul imaginar al apartamentului meu parizian au defilat numeroase imagini de locuri semnificative. Într-o zi, una dintre ele s-a impus, cu violență.

Vara anului 2019 și vizitarea insulei Asinara, în Sardinia, pe care se află o închisoare pentru prizonieri din Primul Război Mondial, mai

întâi, și din Mafia italiană, mai apoi, azi dezafectata.

Frumusețea locului îți tăia respirația.

Azuriul mării se multiplica, precum un ecou, pe pereții celulelor vopsite în albastru și alb. Această insulă minusculă, situată la extremitatea nord-vestică a unei alte insule din Mediterana mi-a dat o senzație de vertij. De o frumusețe aspră, sălbatică, era desigur cadrul ideal pentru a deveni un loc de recluziune. Dar când, vizitând una dintre celule, cu decorul ei minimalist, am văzut niște foițe scrise mărunt cu cerneală, am simțit o emoție puternică. Singuri între patru pereți, cu o fantă de lumină înspre mare, niște prizonieri au scris scrisori către cei de acasă sau pur și simplu au așternut pe hârtie ce era în sufletul lor. În condițiile de acum puteam să analizez mai bine emoția puternică resimțită atunci.

Privarea de spațiu, anularea reperelor cronologice pot deveni suportabile grație scrisului, care devine, la rândul său rațiunea de a trăi și, în anumite cazuri, de a supraviețui.

Scrisul e salvator, deci. Bineînțeles că e o axiomă la care un scriitor ajunge în mod spontan, dar și alte persoane, care n-au deloc această preocupare, pot ajunge la aceeași concluzie. Dacă a scrie în recluziune, în izolare e o formă de speranță, gestul în sine presupune și seninătate? Nu există un răspuns univoc.

Sindromul paginii albe poate surveni în orice situație. În fața durerii, a iraționalului, a fricii care stă la pândă poate părea inutil sau chiar indecent să așterni pe hârtie cuvinte care nu sunt un ecou direct al realității. Și, totuși, un astfel de moment insolit e, în mod paradoxal, un formidabil catalizator de emoții care permit scrisului să germineze, care conduc către introspecție dar și spre întâlnirea cu celălalt, iar acest moment n-ar trebui pierdut, ci exploatat în toate subtilitățile sale.

Scrisul are și o misiune de „divertisment”, în sensul pe care Pascal îl dă termenului, așa încât să te lași, fără nicio culpabilizare, tentat de ficțiune cu dimensiunea ei eliberatoare e cât se poate de legitim.

Revenind la București, unde trebuia să rămân în carantină într-o garsonieră din

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

29

centru, am început să observ din balcon lenta rotire a orelor și uimitoarea ațipire a capitalei.

Fiind convinsă de efectul lenitiv al scrisului, într-o seară de mai blândă și dulce, ritmată de sirenele ambulanțelor, am scris acest poem:

Vă plac FLORILE? Arta lui Eduard Almashe

În necunoscut demnă ca un steag încearcă să prindă luna primăvara asta la două degete de cer noapte de mai, ușoară și crocantă cu învelitoare indigo insolentă în balconul hotelului Capșa aerul e pudrat de gri orașul se ridică pe tocuri în fosă orchestra rămâne fără glas plasatoarea și-a lăsat poșeta pe rândul fără spectatori cortină trasă peste o scenă bolnavă mobilă aruncată actor în doliu febra dă târcoale viețile se înfășoară în necunoscut (traducere de Cristina Hermeziu) Notă biografică Născută la Paris, Muriel AUGRY este poetă, eseistă, autoare de nuvele. În 1990, a obținut premiul Roland de Jouvenel al Academiei franceze pentru eseul Cosmopolitismul în textele scurte ale lui Stendhal și Mérimée (editura Slatkine).

Este membră a ”Société des Gens de lettres” și a Pen club francez. Din 2019 este directoarea Institutului Cultural Francez (I.C.F.) din Iași.

Din revista SCRIPTOR 5-6/2021

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

30

Doi filosofi în secolul XX, și o revoluție

V

iața modernă nu ne permite multe momente de retrospecție. De ce sunt lucrurile așa și nu altfel, ce le determina evoluția și cum pot fi explicate?

Filosofia încearcă de trei milenii să răspundă la marile întrebări ale omului. Dar, secolul XX a dat doi importanți filosofi de seamă, care răspund parțial la cum gândim și percepem spațiul, timpul, comunicarea.

Primul și cel mai important este Ludwig Wittgenstein.

Whitehead încă mai credeau că va fi posibil să reducem matematica la logică și să punem capăt lucrărilor fundamentale pe acest front. Și Wittgenstein însuși a crezut că, odată cu lucrarea sa "Tractatus Logico-Philosophicus", el a răspuns oricăror probleme filosofice la care ar trebui să se răspundă. Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a dezvoltat analiza posibilităților și a esenței limbajului și gândirii în descrierea științifică a lumii.

El înțelege lumea ca totalitatea faptelor și obiectelor prezente, în timp ce suma infinită a afirmațiilor elementare, independente logic unele de altele, nu ar fi decât copia lumii existente (Abbildtheorie), iar sentințele rezultate, sunt consecințele logice ale faptelor.

Logica ar avea un caracter pur tautologic și nu ar putea da nicio informație asupra realității, care s-ar exprimă doar prin simboluri. Teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, se îndreaptă în special împotriva absolutizării vorbirii și consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare.

Chiar și filosofii clasici care nu suportă filosofia analitică vor admite, poate cu regret, semnificația lui Wittgenstein.

Acesta, argumentează strălucit limbajului, valoarea mesajului și utilizării sensului.

Wittgenstein epoci.

teoria teoria

marchează o tranziție între

Înaintea lui, filosofia analitică era în faza sa pozitivă optimistă. Filozofii analitici credeau cu adevărat că pot găsi, de exemplu, o teorie a adevărului, fie că este vorba de corespondență sau coerență sau orice altceva. Russell și

Perioada sa ulterioară denumită „Wittgenstein târziu”, ca și când ar fi fost o altă persoană atunci - inversează toate acestea.

Dacă suntem de acord cu concluziile lui Wittgenstein, acceptăm că pur și simplu nu există probleme filosofice. Totul a fost o pierdere de timp și o confuzie de limbaj de la început.

Dar Wittgenstein marchează sfârșitul filosofiei moderne, folosind „modern” în sensul tehnic al epocii care începe cu Iluminismul.

După Wittgenstein, vedem că filozofia modernă este un proiect eșuat. Nu există o teorie obiectivistă a adevărului. Nu există nicio modalitate de a reduce matematica sau cauzalitatea la logica predicatului de ordinul întâi.

Nu am reușit niciodată să exorcizăm fantoma intenționalității mentalului, așa că nu există nici o problemă minte-corp. Este un proiect eșuat. Filosofia va continua așa cum a făcut-o

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

31

Scrierea sa folosește în mod intenționat imagini și limbaj arhaic. Scopul acestui lucru este să încercăm să recuperăm ceva din ceea ce era filosofia înainte de Iluminism și că referințele lui Heidegger la o „distrugere productivă” a istoriei filozofiei par să susțină acest lucru.

Cea mai importantă scriere publicată de Heidegger în ultimii săi ani de viață este textul conferinței ținute la Freiburg în anul 1962, intitulată ”Timp și ființă” (text publicat în volumul ”Despre miza gândirii”). în ultimii doi ani și jumătate de mii de ani, dar în prezent ne aflăm peste epava unei tradiții filozofice în curs de realizare, de patru secole.

Citat: Ceea ce poate fi gândit este și posibil.

Mulți filozofi își apără în esență aceleași poziții în întreaga lor viață sau au doar câteva opere celebre, dar atât Heidegger, cât și Wittgenstein par să devină gânditori complet diferiți mai târziu, în cariera lor.

Al doilea titan este Martin Heidegger, a cărui lucrare este în mod ciudat compatibilă cu Wittgenstein-ul târziu.

CV-ul său este similar din punct de vedere structural, cu două epoci puternic contrastante în munca sa. Lucrarea sa capitală, "Sein und Zeit" ("Ființă și timp", 1927), a contribuit la reconsiderarea fenomenologiei. Opera sa a exercitat o influență hotărâtoare asupra gândirii unei serii de filozofi ca Hans-Georg Gadamer, Maurice Merleau-Ponty, Jean-Paul Sartre, Emmanuel Levinas, Jacques Derrida și Hannah Arendt.

Titlul este identic cu cel al secțiunii a treia din Ființă și timp și vrea de fapt să semnalizeze "că gîndirea din Ființă și timp a fost continuată". În acest text își face apariția pentru prima oară termenul-cheie al filozofiei heideggeriene târzii, Ereignis.

(Acesta, ca și Dasein, este un termen intraductibil, semnificația lui ar putea fi redată prin formulă "evenimentul revelației sinelui").

Heidegger recunoaște că există un pericol grav în viitorul umanității: odată cu prăbușirea tuturor domeniilor non-tehnocratice ale activității intelectuale, suntem într-un pericol serios. Regretatul Heidegger ar spune că acest pericol este convertirea umanității într-o masă dependentă de tehnologii, care este un alt mod de a spune „distopie ciberpunk”.

Deci, puși împreună, avem o concluzie: Wittgenstein marchează, cu un fel de claritate fulgerătoare care caracterizează filosofia analitică în cel mai bun caz, sfârșitul gândirii iluministe. Între timp, Heidegger meditează asupra viitorului filozofiei (și umanității, mai general) și încearcă să expună modul de gândire care poate indică calea dincolo de epoca supunerii la conformism și tehnologie.

Heidegger de mai târziu este descris în mod obișnuit ca oracular sau mistic.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

AG-2021

32

Alexandru Dragomir şi Sarcina Gândirii Adrian Grauenfels He had a brilliant philosophical mind who refused to publish a single page in his life (Wikipedia)

Prea puţin cunoscut, filosoful român Alexandru Dragomir (1916-202) a fost elevul apreciat al marelui Martin Heidegger care îi admira gândirea strălucită. Cei doi lucrează şi discută îndelung metafizica seminarelor ţinute de Heidegger până în 1943 când Dragomir este obligat să părăsească seminarul din Freiburg pe care îl urmase după spusele profesorului sau "Cu mare sârg şi reuşite excepţionale". Provenea dintr-o familie clujeană de intelectuali şi dobândise două licenţe: Dreptul apoi Litere şi Filosofie (1939).

Era excepţional la latină, greacă, franceză, germană, istorie, chimie şi gimnastică. Din 1941 devine elevul preferat al lui Heidegger care preda de ani Filosofie la Universitatea din Freiburg. Seminarele sunt utile studentului care va scrie o teză de doctorat sub îndrumarea lui Heidegger, cu tema Spiritul la Hegel.

Un alt personaj important este braşoveanul Walter Biemel, elev la filosofie, un an mai târziu după Dragomir. Cei doi traduc cu entuziasm o conferinţă heideggeriană ţinută în 1929: "Ce este metafizica?" După război, Biemel devine comentatorul şi editorul lui Heidegger pentru faimoasele Gesamtausgabe (opere complete). În schimb, Dragomir se pune pe gândit. Are o frenezie de a înţelege totul, el

simte că temele universitare sunt prea înguste în raport cu ce este de gândit. În 1979, scria: "Seara se lasă frumos peste sufletul meu plin de bucurie că sunt atâtea probleme la care să mă gândesc şi care stau aici la îndemâna noastră, ca pomii, ca florile". Gândirea este ca un vacarm din care trebuie să îţi extragi propriile idei.

Romanii foloseau o pereche de cuvinte: Otium-Negotium, Otium este pauza, răgazul când agitaţia preocupării (Negotium) încetează.

Gândirea nu poate fi efectivă în lumea negoţului, acolo ea este absorbită de cea ce faci.

De acţiune! Gândirea în esenţă este leneşă, trândavă. În 1976, Heidegger moare, exact anul în care Dragomir iese la pensie de la firma Exportlemn. Postul de gânditor vacant i se cuvine după cum întreba în 1983: " În realitatea noastră, eseistul lansează idei, logicianul raţionează, profesorul prezintă lucrări.”

De gândit cine mai gândeşte?".

Dragomir îşi însuşise de la Heidegger "tehnica de gândire la marginea umilului".

Filozofia Lui Heidegger este bazată la început pe mirare, apoi evitând cauzele şi principiile el se concentrează pe legătura dintre fiinţă şi a fi, miezul vorbirii curente. Cu cât ceva ne este mai familiar cu atât nu-l băgăm în seama deşi este demn de a fi gândit. Dragomir observă că există mirare pentru lucrurile familiare pe care ne concentrăm atenţia. Dragomir bănuie că în acutul interpretaţiei filosofice trebuie să iasă la iveală firea lucrului cercetat şi nu ingeniozitatea interpretului. Dar scrisul îi este o povara lui Dragomir. Într-o scrisoare adresată lui Noica citim: "Am toată admiraţia pentru cei ce scriu, sunt eroi. Cum să scrii când poţi să gândeşti?

Femeile nasc, noi concepem. Eu am dificultăţi în a prinde propriul meu gând". Gabriel Liiceanu, un cercetător al lui Dragomir, sumarizează austeritatea filosofului în scris " a fi un act de cultură".

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

33

Dacă ar fi putut să ţină minte tot ce gândea omul asta nu ar fi scris nimic. El visa la o gândire paradisiacă, precedentă căderii în scris în care ai nevoie de cârja literelor. Tot Liiceanu ne clarifică starea lucrurilor după despărţirea de Heidegger: "În 1945, în existenţa lui Dragomir, ca a mai tuturor intelectualilor români rămaşi în ţară, începe o perioada stranie, în care cu toţii, distribuiţi într-o nouă piesă a istoriei, încearcă să îşi păstreze reflexele de viaţă dobândite pînă atunci, fără să ştie prea bine către ce fel de lume se îndreaptă. Evident, nu mai exista nici un drum de întoarcere către Freiburg. O scrisoare a lui Walter Biemel adresată lui Dragomir la 26 august 1946 de la Louvain, din Belgia, dă o imagine cît se poate de clară a felului în care, la un an după plecarea lui Dragomir din Freiburg, universul mirific din jurul lui Heidegger şi al studenţilor săi se destramă pentru totdeauna. În noaptea de 27 noiembrie 1944, Freiburgul este bombardat de englezi şi distrus în proporţie de 80%. Catedrala, veche de opt secole, scapă printr-un fericit concurs de împrejurări.

Ultimul seminar, pe care Heidegger îl începe în toamna lui 1944, dedicat lui Leibniz, este întrerupt prin înrolarea profesorului în Volkssturm, „armata poporului“. Stranie este şi scrisoarea trimisă lui Heidegger la începutul lui 1947 (s-a păstrat ciorna ei), pesemne în urma imboldului pe care il dă Biemel în scrisoarea amintită şi a asigurărilor că Heidegger îşi aminteşte perfect de el, interesându-se când şi când de soarta lui. Stranie, pentru că Dragomir îi spune aici lui Heidegger că lucrează (şi îi dă detalii), la o teză de doctorat despre Platon şi care poartă titlul „Despre relaţia dintre privirea intuitivă şi dialectică la Platon“.

Ce poate face intelectualul aflat sub comunişti? În România comunistă, Dragomir se consacră preocupărilor filozofice pe care contextul autohton i le poate prilejui.

Constantin Noica tocmai îşi deschisese în

1946 o "şcoală de înţelepciune" la Andronache şi îl invită să facă acolo câteva expuneri despre Hegel.

După 1948, din pricina conjuncturii istorice, devine un "filozof clandestin": este cunoscut într-un cerc foarte restrâns şi nici prietenii nu ştiu dacă preocupările sale filozofice se concretizează sau nu într-o operă. Dragomir va fi rând pe rând funcţionar la serviciul vânzări, corector, merceolog, achizitor la hidrocentrala de la Bicaz.

El ştia că România devenise o zonă a filozofiei interzise. În ceea ce îl priveşte, purtând pecetea studiilor făcute în Germania, a anilor petrecuţi la Freiburg în preajma lui Heidegger, care într-o lume normală l-ar fi propulsat într-o strălucită carieră universitară, era etern "suspect,” făcând parte din categoria spiritelor libere care ar trebui mai degrabă suprimate. Începând din anul 1984, în locuinţa lui Liiceanu din "Intrarea Lucaci", având un auditoriu restrâns (Gabriel Liiceanu, Sorin Vieru, Andrei Pleşu şi, începând din 1995, Horia-Roman Patapievici), ţine o serie de prelegeri pe teme diverse: "O interpretare platoniciană la O scrisoare pierdută", "Întrebare şi răspuns", "Modalităţi de auto-înșelare", "Socrate - Înfruntarea filozofiei cu cetatea", "Despre lumea în care trăim".

Auditorii au notat cu grijă cele ascultate, astfel încât conţinutul acestor prelegeri s-a păstrat şi a putut fi coroborat cu mulţimea de caiete de însemnări lăsate în urmă de filosof, pentru încercarea unei reconstituiri a operei sale. A murit la Bucureşti în anul 2002.

Editura Humanitas a reuşit să publice postum trei volume bazate pe note şi caiete scrise în Germania. Este vorba de "Crase banalităţi metafizice, Cinci plecări din prezent & Exerciţii fenomenologice şi Caietele timpului".

Autor : Adrian Grauenfels Israel surse: Noica, Liiceanu, Wikipedia, Dinu Manoil

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

34

Adăpost Erau multe, prea multe poeme adunate la un loc, păstrate la răcoare, ca medicamentele în cutia cu capac ermetic închis, chiar și așa, stăteau să dea pe afară, bubuiau articulat, aruncau cu vocale și semivocale unele în celelalte, eliberând vers cu vers, le-am ambalat în foițe de staniol, globuri argintii, le-am aruncat printre trecători, puțini câți erau, pe care aparițiile rotunde i-au distrat, unii le-au aruncat în aer, alții le-au rotit ca pe un titirez, unii le-au lovit ca pe o minge, nimeni nu a încercat să ajungă la miez, eliberatele poeme, orfane particule într-o hidraulică precară, nu se mai puteau întoarce, devenind autonome au învățat să circule printre oameni, discret. un bipăit imitând zumzăitul de albină iese din telefonul mobil, un prieten îți trimite un link, în fapt, prietenii se exprimă acum prin trimiteri, (e mai direct, e mai rapid), nu e timp pentru scris, oamenii serioși nu au timp de poezii. semenii aleargă între circulare, se epuizează cumpărând, nu e simplu să fii client, nu e simplu să alegi, nu e simplu să produci, poeziile, insecte suspendate în aer, sunt date la o parte cu mâna unele sunt strivite. altele scapă salvate formal în cărți pe care oamenii pretind că le citesc, (un neadevăr acceptat universal), ce rost ar avea să le eliberezi, în loc răcoros, într-o cutie cu capac ermetic închis poemele îsi găsesc adăpost.

Vortex de ceață Tocmai te-ai ivit din vortexul de ceață, protagonistul aparițiilor Și al disparițiilor. Team zărit, numai eu, singura în stare să înțeleagă Numărul tău, de abil vrăjitor capabil în a face să dispară muzica Recuperând-i sufletul și ritmul. Mi-ai spus că succesul sugrumă creația Că orgoliul umflat ca spuma laptelui ascunde adevărurile Ale tale aparente, ale mele divergente, că până la urmă, indecențele vieții

Nu sunt importante, doar spectacolul (bazat întotdeauna pe o poveste). Ca un foc electronic, aprins acum, mâine programat să devină fântâna Tuturor Muzelor. Este în bagheta magică, electronică și ea, puterea de Schimbare, dar cine o să vrea să caute din ce în ce mai adânc sensurile.

Fără lumină, fără artificii, să caute cu mâinile goale printre atâtea toxine… Trăirile nu mai aprind în noi focuri, viața a devenit întrerupătorul, în poziția spectacol.

Sursa de inspirație Zilele treceau pe străzi, una pe lângă alta, succesiuni de negru și gri Platitudinea coloidală nu permitea aerului să circlule, era o agonie Funcțională în care fiecare materie se confrunta cu specificități, de Pildă, lăzile pentru deșeuri menajere erau debordate de trompete Trotuarele pline cu șiruri de oameni prea bătrâni pentru vremurile Din urmă așteptând cu gurile deschise ca ceilalți să arunce când și Când bulgări din miez de pâine. În fața centrului comercial, femei și Bărbați ordonați pe rânduri fiecare cu sexul lui așteptând camionul Cu apă potabila îmbuteliată în recipiente mici denumite sticluțe cu Parfum de apă, mormane de cărți voluntar depuse de către cititori Sursă de inspirație, o stație în care schimbul dintre oxigen și dioxidul De carbon era, se pare, posibil. O zi obișnuită, cu parametri circuitului Vital agățați între autostrăzile sparte, încă accesibile, celulare aberate (aberație în sistem), ziua în care presimțeam ciocnirea cu unda de șoc.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

35

Reconstituiri SAGA din Revistele ALGE1930

şi umblă cu turmele calmi calzi cu pletele...

Ritul clădirilor de ebonită Cu coronițe, în ceasornicele balurilor interne inima își desface cadranele în patru numere, iubirea, voal punctat cu sclipiri găsite prin stele, aerul cloroform taie canalele minţii, chitarele pe note de coaste, ferăstrău de mătase pe curelele violoncelelor, decor liniştit în gura lunii şi-a munților.

Gherasim LUCA Ăia din Noapte prietenului Mayer Alge no, 6 Tăcere oameni buni! azi noapte este noaptea nopţilor, hoţii şi vagabonzii sunt atârnaţi de grinda caselor şi sinucigaşii din mine sunt sus pe stâlpi, sus.

Ssst, tăcere! azi e noaptea nopţilor, ssst tăcere!

Lăieţii cu turmele lor trec calmi şi calzi pe alee sunt brazi şi lumea-i ascunsă în cripte ssst, tăcere! În balonul oraşului mârâie vântul Închis şi tăcut balonul se sparge, toţi hoţii se aruncă şi fură cu toţii toți vagabonzii îşi smulg ochii şi-şi întorc şepcile, sinucigaşii, otrăvurile, stâlpii, etajele, sforile şi săpunurile, cuţitele, apele, farmaciile sunt sparte, lumea umblă nebună se zbat şi se bat se muşcă şi mârâie Numai lăieţii sunt domnii pământului

Fântâna din ascunzişuri bate tictacul faptelor cu degetele vătuite pe o masă de marmoră.

Frământarea a tras cărări de ebonită prin păr, oglinzile ochilor au cuprins în pupile un punct, faţa cu foaia turnată-n melodii a ațipit şi gândul e răsturnat pe zbârciturile vremii.

Ferestrele şi-au acordat saxofoanele tăcerii, perdelele au încremenit cu valurile-n roşu, jargonul muştelor vorbeşte la urechea plafonului; iată acest început de frământare.

Mi-am îngropat glasul în pulpa pământului, râuri, mâinile s'au scurs pe delaturi şi înăbuşită e Niagara sughiţului pe muşchii fulgilor şi de răsunetul pereților ţesuţi cu vată.

Raielele poverilor au parcurs ce-au putut să parcurgă, azi e sfârșitul unui început, răsunetul inimii a intrat prin gura heraldului din turnuri, şi numele editurii s-a cusut pe ultima cămașă a sufletului.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

36

PROHOD Sesto Pals – Alge no 6 – iulie 1931

Când îmi vor cânta lopeţile rugăciuni, zalele sărutându-mi-le, Eu voi privi nemernic pe nemernici şi pe tăbliţa mea va muri o fiară, un ucigaş.

Laconic va cânta vântul cu mâinile în buzunare şi vor fâşăi rochiile cerului răcit, lacrimile toate vor atârna în pod, de sfori.

Suflecând mânecile, cărarea se va întinde alene prin codri. Codrii care susură rugăciuni ziua şi noaptea. Câinii toţi vor fi docili în ogrăzi.

Lupii toţi vor uita de pradă.

Zăpada va fura piciorul trecătorului pe străzi…

Când mă voi înfăşura cu toga pământului, după ce voi pune zale puternice în juru-mi, vor veni toţi viermii în audienţă la mine; vor veni toţi viermii la regele pământului; voi asculta plângerea fiecăruia; apoi mă voi crăpa în diferite puncte. Şi viermii se vor culca în crăpăturile cărnii şi se vor tăvăli ca în sânul lui Avram, în mine. Şi dacă va veni cineva îl rog să-mi spuie fiară, să scuipe în mormântul meu, ca într-o scuipătoare de spital, ca nu cumva să se molipsească alţii din scuipatul lui risipit pe humă.

Un amvon va cerşi un preot şi nu va fi…

Se va forma o băltoacă în gura mea, o băltoacă cu acid sulfhidric, ca în laboratorul celui mai puturos chimist. Şi vor trece lupii şi vor râde ca oamenii, iar porcii toţi îşi vor astupa nasul cu bucăţi de cârpe şi eu voi fi un râs galben ca un os cariat şi voi pute a carie seculară, o carie care a ucis un dinte puturos de-l ocolesc ciorile şi cucuvaiele… Şi lupii vor râde prin păduri smulgând frunze copacilor, lasând copacii să îngheţe de frig. Şi numai

pentru a-şi alcătui orchestre simfonice şi jazzuri… Vă rog, nu spuneţi că a murit o fiară şi ştergeţi cuvântul de fiară din tăbliţă.

Mai bine spuneţi adevărul, că a murit un porc.

Fiindcă prea era cârpă ca să fie fiară.

1001 de nopţi Paul Păun Sifonul nu juca bile cu inima lui, stă în antreul turcului cu brâul de gât cum se legase de grinda cât uliţa turcească era cu papucii în cui.

Cântecul de noapte se grămadise în buzunarul cel mare, am luat cântecul şi l-am întins la geam nimeni n'a vrut sa mă întrebe ce uscam dar cântecul era pentru sifon, nu pentru soare.

Fesul avea ochii albi şi îi stătuse ceasul când sifonul şi-a suflat sufletul pe gât Eu lărgeam de toarte cântecul cel mai urât. Şi brâul turcului avea o coadă care-i turtea nasul.

Femur sintetic Aurel Baranga Ce oranjadă pe cadranele veline Când orhidee, meridianele firave Deschid induxului de aniine Hangarele Printesei Scandinave.

Dar pendularea submarinului de tuș Pe-aleile sculptate-n esofag Și ce cocteil amprentele de pluș Pe toga ultimului mag Femur sintetic, cicatrice în auz Cu cerul distilat în eprubeta-navă Cu hidrargirul din havuz Strigă târziu Prințesa Scandinavă.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

37

Fernando Pessoa – Irezistibila pasiune pentru alcool MARIA SAVA

Lisabona, albe- Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. ”Cu mâna muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului, de care nu mă lipsesc, numele de aliment sau de necesitate vitală”. Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place ”bagaceira”, echivalentul ”grappei” italiene, al ”eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. ”Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.”

Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. ”Bețivul cădea de beat ce era/Și eu care treceam,/Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/În mijlocul străzii./Iar eu nu m-am întors, dar am auzit. Eu beat/Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa) Într-o scrisoare către Ofelia, îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofelia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind Casa Abel Pereira da Fonseca, cunoscută și drept Crama Val do Rio. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață de boem din categoria celor care lasă viața să le treacă printre degete. Așa cum sugerează și Jose Blanco nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. ”Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun:

”Beția duce uneori la o luciditate înspăimântătoare” (Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa) ao Gaspar Simoes, unul dintre biografii lui Pessoa adoptă versiunea căreia poetul era un alcoolic inveterat pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil.

Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: ”Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur...Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simoes), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,..Dumnezeule, ce diferență!” Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: ”Fiecare are alcoolul său. Găsesc suficient alcool în faptul că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.” Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră șil aștepta să vină la masă: ”De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun.” În ”Îmbătați-vă” (din ”Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: ”E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat.

Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

J

38

îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.” Și ca unuia care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat recunoștința prin versuri.

Prietenul său, Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa- să i se lase mesaje la Abel Pereira da Fonseca, acolo unde mergea în mod regulat. În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care nau probleme psihice) băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări.

Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O Neill, Henry Thoreu, Liliam Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc.

Totuși, președintele Mario Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți a fost că în locul formolului folosit în

procesele de mumificare alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul conservându-l.

Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: ”Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.”

Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi, Abilio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. ”Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” ” Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consens între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistuit, îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în ”Cartea neliniștirii” spune că ”sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. ”Astfel mi-am trăit viața, astfel mi-am murit viața, calme sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” ”Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună- eliberează-mă de bucurie și de fericire” ”Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/și când bea nici nu-și amintește/Că a mai băut în viața lui,/Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.”

(Ode, 19.06.1914, Ricardo Reis) Și-a luat rămas bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă: ”Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort.

Farewell, farewell forever. Rămas bun pentru

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

39

totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte.

Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori, pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică. ”Unii mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și i-au iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia iau aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta!

Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat!

Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață.

Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine.

What is fame after death? A life that` s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat.

Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde brusc-secretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică!

Am isprăvit. L`heure est a Nous!

Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a

încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul...Da, viitorul... Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoaare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!” (Mică antologie de texte, Fernando Pessoa) Bibliografie: Jose Paulo Cavalcanti Filho, Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie), Editura Eikon, 2015, trad. Dinu Flămând) Fernando Pessoa with Mário de Sá-Carneiro

RESPECTUL ( continuare ) DUMITRU ICHIM

Repetăm, în gândirea cosmică a nativilor nu există o evoluție a ”respectului”, ci totul este DĂRUIRE totală și numai în cadrul interferențelor celor 7 învățături. Sacrul este o trăire în totalitatea lui cosmică și trandescentală. El nu este o diviziune analitică. În triada lui, el poate fi asemănat cu îmbrățișarea care este trăirea totală a tuturor celor 7 - iubire, adevăr, onestitate, umilință, curaj, înțelepciune și respect, păstrându-și identitatea zimbrului ca simbol fără a o pierde, ci dimpotrivă cu fiecare virtute adâncindu-se pe ea însăși. Fiind un corp viu, cele 7 învățături trebuie înțelese după cum funcționează principiile biologicului fiecare parte a corpului căpătând sens și identitate prin celelalte părți, iar nu analitic pe rafturi separate între ele.

Să luăm un exemplu. Relația dintre învățătura sfântă a înțelepciunii și cea a respectului. În gândirea mediteraneană, putem accepta o dihotomie între oamenii înțelepți și

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

40

oamenii respectați după anumite categorii și norme sociale. În gândirea cosmică a nativului, nu este acceptabil să selectezi anumite virtuți din cele șapte și să nu respecți pe celelalte, nu e normal, pentru că una depinde de cealaltă, fără uniformizare, sau evoluție. La european, înțeleptul, de obicei, este cel considerat că a acumulat o sumedenie de cunoștințe enciclopedice care îi fac precaut, chibzuit, prevăzător. Înțelepciunea o gândim ca pe o acțiune mintală de a conecta sensurile și rosturile lucrurilor împreună. E o acțiune pur intelectuală (intelligo, ere - inter+legere=a lega lucrurile între ele) fără a implica direct vreun sens moral. Înțelepți îi numim pe filosofii antichității, filosofia (philo+sophia) însemna iubirea Sofiei, dar adevăratul înțelept era cel care își putea justifica punerea în practică a iubirii legându-o cu celelalte virtuți ale omului moral, ale sfântului.

Altfel stă situația de înțelegere a lumii în sens cosmic. Simbolul înțelepciunii la el era dăruirea lui în întregime familiei și societății în cadrul armonios cu natura înconjurătoare. Castorul este simbolul înțelepciunii pentru că se încadrează în cadrul naturii în mod creativ. El construiește casă pentru el, familie și societate fără a distruge din natură nimic care ar părea în plus. El poartă sigiliul biologic al înțelepciunii din naștere. Înțelepciunea lui este de a se dărui, fără ea el ar muri. Muncind pentru alții, el folosește dinții care, fără de muncă, ar crește până acolo că nu ar mai putea închide gura, dar el e înțelept și știe și aceasta.

Am putea merge cu exemplele la toate celelalte învățături sacre. Pentru istoria lor nescrisă, vom vorbi astăzi despre relația lui cu cea a omului alb. Respectul pentru nativ fiind legat de celelalte învățături sfinte, să facem legătura acestuia cu cea a cinstei, adevăr sacru despre care am vorbit mai sus.

Ne aflăm prin 1613. Pe Turtle Island (continentul Americii de Nord cum îl numeau ei) au apărut niște oameni curioși și deosebiți de Mohaks Haudenosaunee, ”și la vorbă și la port”, cum ar spune Eminescu. Mi-a plăcut cum este descrisă această întâlnire pe blogul ”Onondoga Nation - People of the Hills”. La un moment dat, nativii văd o mulțime de lume străină care au apărut peste noapte cu nevastă, cu cățel și cu purcel, și au început să se

stabilească pe pământul lor. Aceștia trimit o solie să afle despre ce e vorba. Prima dificultate a fost cea de a comunica. Și la propriu și la figurat. Deci, vorbind de respect, s-a căutat prin cuvinte sensul adecvat al adresării. Noii veniți sugerează o pașnică întâlnire, cum ar fi cea dintre tată și copil, sugestie corectată de nativii primitori și respectuoși, ca o întâlnire dintre un frate și celălalt frate, sub semnul egalității dintre oameni. Și, astfel, apar primele tratate cu care se începe istoria relațiilor dintre albi și nativi. Pentru nativi tratatul se numește ”The Two Row Wampum”. Pornisem la începutul capitolului de la artizanatul ”indienilor” din gările de tren, autobuze și aeroporturi, care ne atrage atenția ca fiind ceva frumos, nice, atractiv, plin de culori și semne necunoscute.

Așa vedem și curele/brâie numite ”two row wampum,” reprezentând pe un fond de mărgeluțe albe două ambarcațiuni fluviale, din mărgeluțe purpurii, mergând paralel. În blogul mentionat mai sus, găsim în ghilimele, textul original: ”Primul vas de navigat este o corabie cu drumurile Omului Alb; în cealaltă canoe suntem noi cu drumurile noastre. Fiecare va călători în josul râului unul lângă altul. Niciun din noi nu va încerca să schimbe cârma celuilalt vas.”

Documentul albilor era scris pe pergament și legat cu trei lănțișoare de argint ca să rămână în veci, pentru că acelea de fier ar putea să ruginească.

Tratatul dintre Mohaks Haudenosaunee și noii veniți prevedea prietenia și pacea între cele două populații ”forever”, pentru totdeauna. Cităm din blogul menționat, cu ghilimelele de rigoare: ”Împreună vom călători pentru totdeauna în pace și prietenie; cât timp iarba va fi verde, cât timp apa va curge la vale, cât timp soarele va răsări din est și va apune în apus, cât timp va dura Mama Pământ.”

Tratatul nativilor a fost atât de simplu și cuprinzător: pe un brâu/ colan pe fondul alb două bărcuțe mergând paralel. Pentru native, nici nu trebuia mai mult pentru că respectul la ei era ceva sfânt. ”The two way wamptum” , sau Gaswenta, a fost considerat un tratat viu de nativi și amintit albilor din nou și din nou la redactarea fiecărui nou tratat redactat ca o cursă mai subtilă a imperialistul britanic de a le fura pământurile, religia, cultura și libertatea.

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

41

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

42

CARTI NOI la Editura SAGA

Jurnal Israelian nr. 46 ■ 24-06- 2021

43