Jurnal Israelian nr. 48 by adrian grauenfels

Coperta Anath Hanit

JURNAL ISRAELIAN Nr. 48 8-07-2021

Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eşanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Martha Iszak Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 46 pagini

Poezia și sultanul Mahmoud Darwish Nu era altceva decât descrierea unei rafale de ploaie și batiste de fulgere care au ars secretul copacilor ... atunci, de ce i-au rezistat? Când a spus că ceva diferit de astă apă aleargă în râu iar oamenii de pe mal sunt statui și alte lucruri, de ce au chinuit-o? Când le-a spus că pădurea era plină de secrete iar luna a fost înjunghiată cu dalta de sculptor iar sângele privighetoarei era abandonat pe piatră, de ce i-au rezistat? De ce au torturat-o?

Când a spus, țara mea este un munte de sudoare iar pe podul mic un om moare iar întunericul arde Sultanul s-a supărat Sultanul este o creatură imaginară. El a spus: „Vina este în oglindă așa că faceți cântărețul să tacă și să fie împărăția mea de la Nil până la Eufrat ”. și a strigat: „Puneți poezia în închisoare!” Camera de tortură, pentru securitatea cuiva, este de o mie de ori mai bun decât un imn sau un ziar. Du-te și spune-i sultanului că vântul nu poate fi rănit de mișcarea unei săbii că milioane de copaci pot deveni verzi în căușul unei singure litere. Dar sultanul era supărat, iar sultanul este peste tot pe timbre, în psalmi, iar pe frunte are tatuat un vânător El a strigat: „ordon"! Executați această poezie! ” Plutonul de execuție este cea mai bună antologie pentru încăpățânați. Du-te și spune-i sultanului că fulgerul nu poate fi închis într-un știulete cântecele sunt logica soarelui și istoria snopilor și natura cutremurelor. Poezii, precum trunchiurile copacilor, pot muri într-un singur pământ dar încolțesc în fiecare țară Soarele albastru a fost o idee sultanul a încercat să-l scufunde dar a devenit ziua de naștere a unui chihlimbar iar soarele roșu a devenit chihlimbarul în care sultanul i-a închis, în zadar și deodată focul deveni o revoluție! Vocile sângelui

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

au luat tonul unei furtuni iar pietricelele din piață devin niște răni deschise și am râs, îngrozit de nașterea vântului. Când sultanul m-a înfruntat Am luat cheia dimineții și mi-am căutat drumul cu lămpile rănilor. O, cât de înțelept eram când mi-am dăruit inima la chemarea furtunii! Lasă să urle furtuna, O da, să urle furtuna!

Traducere AG

Ospăț cu femei Mircea Dinescu Femeile care-au privit absente prin trupul meu ca printr-un geam de tren, fără să știe că m-au fiert al dente la focul locul lor molatec și obscen, azi cînd adolescentu-și dădu ortul și nici-o macaroană n-a rămas, toate tînjesc să reînvie mortul și din coșciug să-i facă lemn de pat. Umbre cu damf de clopot și colivă zac pofticioase lîngă pirostrei, gata să frigă carnea mea tardivă pe jarul stins al fostelor femei.

Corina Dașoveanu

dintr-o aseară îmi locuiești în caldul ochiului. poate că am împrumutat pașii balerinei... învăț să merg în vârful privirilor între mâna ta de bărbat sărutând istoria mea de femeie și teiubescul care încă îmi înfășoară în cămașă de noapte albă

genele. e un spațiu fragil măsurat în pas de deux. prin aici și astfel se întâmplă să îmi pierd mințile pantofilor de dans ca o cenușăreasă pe care o dezbraci de miezul nopții. basmul acesta este atât de tânăr, fără a fost odată, încât nu ne știm niciodățile. ne trezim pleoape sub care se îndrăgostesc lacrimile... vorbește. vorbește despre cum poți îndoi cu mâinile goale cuvântul "oțel" și despre cum îi dai forma de gând a potcoavei. despre timpul pe care îl extragi ca pe o buruiană, cu rădăcină cu tot, din întrebarea "până când?" ca să dai spațiu, să aibă loc vegetația spontană a ideilor să crească, să facă dragoste, și din dragoste să iasă fructe aproape nemuritoare. vorbește despre cum în urma lăsată în ou de inima păsării ai pus să leviteze o lacrimă, pentru că tu știi că plânsul poate să zboare până sus în poem. vorbește despre artă cât ține eclipsa pământului mâine. arta începe de acolo de unde alții care (doar) par asemenea ție nu mai știu să continue.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Mama si Puii ei

Rușinea de a exista Dan Stanca România literară nr. 21/2021 ama nu a citit niciodată ceva scris de mine. Dar nici eu nu m-am supărat pe ea că nu a citit. Am considerat, culmea, că-i normal să nu citească. Nu aveam nevoie de opiniile ei, aveam nevoie de dragostea ei, și așa e întotdeauna. Când iubești pe cineva și știi că și persoana respectivă te iubește te interesează mult prea puțin sau chiar deloc atașamentul pe care-l poate avea pentru producțiile tale. Iubirea este superioară intelectului. Dacă persoana te iubește înseamnă că te și respectă. Nu te-ar iubi dacă dincoace de iubire ar simți că ești un dobitoc. Tocmai fiindcă știe că nu poți fi așa ceva, te iubește chiar dacă habar nu are ce ai scris, presupunând că ești scriitor. Dacă ai fi medic ilustru, savant etc, atunci ar lua blazonul ca atare și de la sine înțeles s-ar mândri cu tine. Dar romanele publicate nu sunt neapărat o carte măgulitoare de vizită. Pute universul de romane, iar autorii, cu cât sunt mai valoroși, cu atât se jenează mai tare de ce au făcut. Doar nesimțiții se laudă pe ei înșiși și nu-și mai încap în piele de trufie. Scriitorii adevărați sunt lucizi și se judecă fără milă. Nu-și fac nicio concesie și se flagelează necontenit. Continuă să scrie pentru ca imediat să se biciuiască din nou. Un scriitor adevărat nu are nevoie de critici aspri deoarece el este primul care se supune ordaliului. El își spune tot timpul că munca lui e inutilă, că nimeni nu are nevoie de cărțile lui, că de fapt nici el nu are nevoie și, dacă se încăpățânează să tot scrie, nu face altceva decât să adâncească prăpastia în care coboară zilnic. Acesta este scriitorul adevărat și nu îngâmfatul de doi bani și trei surcele care defilează prin fața noastră și, culmea, scoțând din traistă o sticlă de single malt, ne tot îmbie să bem fiindcă el se simte cel mai bine printre confrați și-i iubește din adâncul sufletului. În asemenea situații e bine să te ridici de la masă și să pleci fără să saluți. Gestul tău poate fi luat drept o gravă impolitețe, dar mai bine nepoliticos decât fățarnic. De altminteri, fățărnicia, împinsă la extrem, te falsifică. Ciocnind pahar după pahar

M SOFIA

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

cu toate nulitățile și cu toți impostorii, ajungi exact ca ei. Vei descoperi într-o bună zi că focul care a alimentat războiul interior nu mai arde, că nici cenușa nu mai e fosforescentă, că ești un condeier oarecare și atât. În orice caz, ai pierdut forța dumnezeiască a negației de sine. Tot mai mulțumit cu propria persoană, te uiți tot mai des în oglindă, te admiri, dacă cineva vrea să-ți spună ceva, încuviințezi formal, dar nu-l asculți, de fapt, tot la tine te gândești și, gândindu-te, te simți tot mai confortabil. Detest o asemenea condiție, știind bine că, dacă n-am ajuns aici până acum, nu mai ajung de acum încolo. Ceva în sufletul meu se va împotrivi, fie și-n ultimul ceas, pervertirii. Am convingerea că sunt încă aluat tare în care nu vor pătrunde enzime mincinoase. Cartea de debut al lui Marin Sorescu se chema parcă Singur printre poeți, autor de altminteri care nu prea e pe gustul meu, dar prin titlul acesta m-a cucerit… În nicio altă breaslă ca a scriitorilor singurătatea nu e mai feroce. Prieteniile sincere sunt cu adevărat rare și cu atât mai neverosimile. În rest, doar prefăcătorie ambalată însă impecabil în celofanul zâmbetelor și felicitărilor, că te miri de unde până unde avem atâta energie ca să jucăm comedia… Când primesc cartea unui confrate mă uit la ea cu teamă, ca la un pachet care nu știu ce poate ascunde. Dacă va exploda tocmai în clipa în care voi începe să citesc? Gândind așa, nu fac bine, dar decât să mă protejeze nepăsarea, mai bine să mă simt în primejdie. Da, ați înțeles bine, nepăsarea protejează. Dacă romanul confratelui mă lasă rece atunci, evident, nu are cum să explodeze. Dar eu nu vreau să-l tratez cu indiferență și de aceea văd în sutele de pagini un real pericol la adresa securității mele. Mă tem că va fi o capodoperă și atunci s-a zis cu mine. Invidia este genială când vrea să ne scoată din confortul automulțumirii. Roade până la os și face din rotofeiul de mai înainte un biet împielițat. Dacă mi se fâlfâie și plec cu certitudinea că, orice ar fi, tot eu sunt cel mai valoros, nu pierd niciun gram, dar nu mai sunt scriitor. Totuși, și pentru aceștia va veni clipa când plăcile carcasei în care s-au închis se vor desface și se vor confrunta cu adevărul mizerabilei lor condiții. Nu au fost roși de invidie când trebuia, atunci să primească în

plin șocul dezastrului. Și-au minimalizat sau chiar disprețuit adversarul, atunci, la ceasul dezvăluirii, să fie arătați în pielea goală! Nu va fi deloc plăcut, dar așa se întâmplă mereu când te culci pe o ureche și crezi c-o duci așa până la moarte. Îmi dau seama că eu, în vecii vecilor, nu aș fi în stare să scriu „Tentația de-a exista“, dar rușinea, da… Mi-este rușine că exist și am impresia că toți ceilalți arată spre mine cu degetul și râd. Probabil că la mijloc e ceva cu substrat patologic fiindcă altfel nu pot să-mi explic persistența unei asemenea impresii. Și aceasta nu de ieri, de azi, ci aproape de când mă știu. Rușinea de-a exista se completează, mă gândesc, cu tentația de-a dispărea. Dacă nu mai exiști nimeni nu mai râde de tine și în felul acesta ai scăpat de o obsesie nocivă. Mama nu a citit niciodată ceva scris de mine deoarece simțea că, scriind, mă fac de râs. Pudoarea ei era proverbială și, instinctiv, considera că dacă te pui pe scris vorbești de fapt despre tine, te pui în prim plan și astfel atragi atenția asupra unor defecte personale care, nesemnalate tocmai de tine, autor, ar fi trecute cu vederea. Cu alte cuvinte, de ce să te vâri singur în gura lupului? Judecata ei era simplistă, dar adevărată. Dar nu am avut cum să țin cont de asemenea păreri întrucât am dorit dintotdeauna să mărturisesc. Indiferent cine ai fi, dacă nu spui și altuia cine ești, ființa ta piere. Când rușinea de-a exista e puternică, pentru a o învinge nu trebuie să te retragi, să te ascunzi, să dispari, ci să faci un pas în față, scoțând în evidență propria persoană ridicolă, dar profund mărturisitoare. Cred că literatura așa a venit pe lume, nu fiindcă autorul a vrut să FACĂ literatură, ci dorea, de fapt, să comunice, să dăruiască, cu riscul major de-a fi luat în râs, dar cu conștiința împăcată că nu a ținut doar pentru el tot ce-l frământă. Dorința de-a spune cine ești este garanția literaturii. Literatura este până la urmă o chestiune de identitate deoarece autorul se află mereu într-o criză determinată de o identitate precară. Dar dorința doare… Cine dorește nu-și alină suferința, ci o ațâță. Și numai regnul animal suferă. M-am întrebat mereu ce se întâmplă cu o piatră. Rubinul sau cristalul acela minunat, odată spart de ciocan, acuză vreo durere? Sau floarea pe care o smulgem brutal din pământ suferă?

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Sunt întrebări, desigur, naive, dar esențiale. Doar pe animal îl doare, iar omul e tot animal, adică e anima… Scena din opera lui Creangă care-mi place cel mai mult este aceea a probei finale căreia Harap Alb trebuie să-i facă față. Dacă o trece cu bine, o va lua în căsătorie pe fiica lui Roș Împărat. Dacă nu, unde-s picioarele îi va sta și capul. Este proba majoră a distingerii dintre adevăr și fals, dintre original și duplicat. Eroului i se înfățișează două tinere, iar misiunea lui este aceea de-a spune care-i adevărata. Până atunci fusese ajutat de Setilă, Flămânzilă, Gerilă, cine le mai știe pe toate acele creaturi fantasmagorice? De data aceasta proba e mult mai dificilă. Nu trebuie să mănânce cuptoare cu pâine sau să bea butoaie cu rachiu, dar are datoria să identifice originalul. Între adevărata fiică a împăratului și duplicat nu există nici o deosebire. Sunt absolut identice, nicio cută a feței nu le trădează. Harap Alb, însă, nu poate să meargă la întâmplare deoarece riscul e uriaș. Și atunci intră în rol albina. Înțepând-o pe fata adevărată, aceasta tresare fiindcă a durut-o. Pișcătura a fost decisivă și a făcut deosebirea între ce e autentic și o simplă copie. De aceea, cred, suntem noi, oamenii, superiori celorlalte creații. Fiindcă pe noi ne doare, fiindcă reacționăm, fiindcă suntem vii. Ana Blandiana, cu aproape patru decenii în urmă, vorbea despre „poporul vegetal“ în faimoasele versuri subversive. Zicea că poporul român a ajuns într-un asemenea hal de îndobitocire încât nu se va mai trezi vreodată. Istoria a arătat că nu a avut dreptate. Dar asta nu înseamnă că acum om fi treji. Mai degrabă turmentați… Iar unui turmentat ca mine îi e rușine că există…

Sergiu Rătescu Acuarele

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

7 rotocoale de fum Ioan-Mircea Popovici (între da și nu)

Cezar, când a trecut Rubiconul, a zis: "Zarurile au fost aruncate" De atunci zarurie au fost tot aruncate Încât au devenit rotunde Iar vorba aceasta a ajuns: "am dat drumul la bilă." 1. Pe când hoinăream între da și nu Pipa mea a scos 7 rotocoale de fum Un rotocol s-a așezat pe zâmbetul tău Altul, mai norocos, s-a cuibărit În gândul meu voiajor Cu stolul de porumbei albaștri Zburători prin Piața Ovidiu Pe la Casino, prin poduri Pe la ferestre si prin mansarde Celelalte 5 au intrat în poveste Într-un mod miraculos Au înflorit salcâmii În spatele chioșcului de ziare de la Dacia Unde stă Seara și are cuib cioara A dat peste tine primăvara Și odată cu ea au venit Zia și Poezia Plouă cu soare/ Vine un vapor mare/ În inima mea În ceșcuța Azi/Tympul adună Viața/ De la A La Z În ceața nopții/ Primăvara dă floare/ Între da și nu Am luat startul/Eu și Dorra alergăm/ Până la izvor Tu și Picasso/ Pictați de dimineață/ Câte un haiku Dorra naște pui/ Împărțim pui la lume/ Doi îi ținem noi Primii șapte i-au luat fetele-n șalvari de la Darvari Arzu, Selima, Yildiz, Su, Ateș, Melek și Inci Zburăm pe butuc/ Dorra vânează arici/ Ponna zâmbește 2. Trec, rămân, se schimbă anii a poveste și a dor

Ca o plajă din albastrul unui cer senin cu nor Dintr-un Tymp făcut să fie o pictură cu fior Cu portrete dintr-o viață la izvorul de amor Dorra, câinele de casă și motanul Picasso Remmy dintr-o colivie cu Năluca-n doi de do Iapa din copilărie pe cărarea dintre vii Nucul, mărul și caisul, prunul-deal pe care-l știi Că-l urcai cu saci-n spate făcuți traistă de trăsură Coviltir îți era cerul, marea le ținea măsură Ca o siglă de poveste răsărită-n Infinit Cu tridentul ymposibil, zbor de pescăruș rănit Și un far ajuns să fie de reper pentru pescari Casa vieții din pictura cu căței și cu hoinari Peisaj născut din vraja clipelor dintr-o iubire Mare cât o pălărie împletită-n mii de fire Toate acordate-n noduri și culori de calendar Gândul dus precum o boare azi e-n puncte dinr-un zar Transparent ca meseria unui acrobat pilit Pictând visul și figura unui zâmbet ca vrăjit Repetând o rugăciune punând zilele de mai Cu toți sfinții din icoane adunați într-un alai... 3. Ai aici un vin din via ce-a crescut pe dealul tău Din butașii de pe țărmul ce-i păzit de un dulău Și un foșnet, dintr-o taină, a luat o cană mare Și-a turnat, cât de-o ulcică, cu aroma cea mai tare De-a umplut și trup și suflet cu curajul nebunesc Ca străjerul la hotare, dintr-o lume ce-o iubesc Spune tu, “acum”, și gata, se-mplinește visul tău Dacă arde-ntr-o dorință Candela lui Dumnezeu Să mai zic? Las de-o tăcere să auzi în ea cum cântă Zbuciumul dintr-o durere-n rugăciunea cea mai sfântă Doamne, vezi tu via vieții, să rodească Infinire Din Lumina fără margini, picătură de Iubire.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

granițele permise între specia noastră și natura sălbatică? Pășim într-o nouă eră molimelor?

ION VIANU: „O teorie a complotului este modul cel mai simplu de a explica un fenomen social, fără probe“ CRISTIAN TEODORESCU - Catavencii Fragment de interviu cu Ion Vianu*

C.T.: Ce urme ne-a lăsat (ne lasă) pandemia, la cap, și nu ne dăm seama? I.V.: Odată ce se va fi terminat vom uita. Majoritatea amintirilor sînt lipsite de afect, schematice și se pierd. S-ar putea ca peste cîțiva ani să nici nu ne mai amintim de pandemie! Dar veghează scriitorii. Există sute și mii de manuscrise, fără să se fi terminat povestea, încă. O mină de inspirație! Asta în ipoteza că se va termina cu adevărat, molima. Mulți oameni de știință sînt convinși că s-a rupt pentru multă vreme ceva în echilibrul biologic… Am trecut

C.T.: În perioada asta s-au stricat multe prietenii și s-au înmulțit divorțurile. Au ieșit la iveală și mai multe boli psihice decît în vremuri normale? I.V.: Da, categoric. Cabinetele psihologilor și psihiatrilor sînt pline, pretutindeni. Dacă mă gîndesc la cauza acestei tulburări, constat că oamenii se văd între ei și prea mult, și prea puțin. Izolarea la domiciliu creează un cerc închis, crește tensiunile în interiorul familiilor. Ființa umană este făcută să trăiască, simultan, în mai multe medii: în familie, la lucru, la un club sportiv… Polarizarea vieții sociale este dăunătoare. Omul este, prin natură, și sociabil, și mizantrop. Nu e singurul paradox al ființei. Pandemia contrariază tendințele noastre cele mai firești. C.T.: Teoriile conspirațiilor au vreo legătură cu sănătatea mintală? I.V.: Teorii ale complotului au existat întotdeauna, ele fac parte din motoarele

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

istoriei. O teorie a complotului este modul cel mai simplu de a explica un fenomen social, fără probe, numai exploatînd temerile mulțimii. Așa că are priză la cei cu mai puțină cultură și este aplicată cu entuziasm asupra maselor de către manipulatorii neamului omenesc. Știința adevărată este greu de practicat, un cercetător necesită ani grei de formare, iar îndoiala, ezitarea, adoptarea unor piste asupra cărora trebuie să revenim ulterior, ipoteza, provizoratul rezultatelor sînt moneda curentă. Și totuși, prin știință se ajunge la adevăr, un adevăr incomplet, mereu de revizuit și de adîncit, în timp ce teoriile comploturilor sînt mijloace de fanatizare a celor naivi.

Note ____________________________ * Scriitorul și psihiatrul Ion Vianu, acest înțelept însingurat, e convins mai mult ca oricînd că frumusețea va salva lumea. La fel cum e convins și că zăpăcirea demografică a pus la pămînt toate codurile religioase și morale ale omenirii.

C.T.: Cît e de valabilă acum vorba „A înnebunit lumea“? I.V.: În timpul vieții mele – o generație –, numărul oamenilor trăitori pe Terra s-a înmulțit cu patru. Anterior, a fost nevoie de peste șaizeci de generații pentru ca numărul oamenilor să crească de patru ori. Progresele medicinei și agriculturii sînt principala cauză a acestei incredibile accelerări demografice. Asta în condițiile în care, pe glob, 25.000 de oameni mor de foame zilnic. O astfel de zăpăcire demografică a pus la pămînt toate codurile religioase și morale. Nu mai știm dacă trebuie să ne închinăm, și cui. Poate lui Mamona, zeului bogățiilor? Putem numi această stare unică într-o omenire unică „nebunie“ . C.T.: Ar mai zice azi prințul Mîșkin „Frumusețea va salva lumea!“, deși, după mine, există o frumusețe a vaccinurilor anti-COVID? I.V.: Mai mult decît oricînd, singură frumusețea ar putea salva lumea. Frumusețea în sensul cel mai clasic: imperativul proporțiilor, seninătatea armoniei. Poate chiar inteligența artificială ne va sugera programe de acest fel! Sensul abisal al maximei dostoievskiene abia acum ni se revelează în deplinătatea lui. Să tindem către o viață frumoasă. Dar ce înseamnă „frumos“? – toate societățile științifice și academiile morale vor trudi pentru a găsi definiția, dar eu cred că, în cele din urmă, o va găsi un profet-poet.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Luis Marquez (1899-1978) - Judas, Estado de México, 1926.

FOTO - CINEMA

Luis Marquez Romay S-a născut la 25 septembrie 1899 în Mexico City. A fost fotograf, actor și colecționar de costume și obiecte regionale din Mexic. În 1914, în timp ce se afla la Havana împreună cu familia sa, a decis să fie fotograf profesionist. În 1921 s-a întors în Mexic și a intrat în Atelierul de fotografie și cinematografie al Ministerului Educației Publice, condus de José Vasconcelos. În Cuba a participat ca actor la cinematografia cubaneză, în Mexic a participat ca actor la filme mute la: Bolșevism (1923), El cristo de oro (1926) și Conspiración (1927). În 1926 a făcut reportajul "Fiesta" în jurnalul Stadionul Național, alături de Eugenio Lezama. De

asemenea, a fotografiat documentarul "Scene de lucru într-o fabrică de ceramică" (1927). S-a aventurat în conceperea scenariul filmului Janitzio (1934), în care a participat și la fotografie. Márquez a fost, de asemenea, interesat de peisajul mexican, a promovat diverse regiuni pentru a fi filmate în cinematograf ia mexicană. A murit în Mexico City pe 10 decembrie 1978.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Ce se vorbeste pe glob? - TOP SIX 1. Limba franceză - cca 300 de milioane de vorbitori Considerată limba cea mai romantică de pe glob, franceză este vorbită oficial în 29 de țări, existând, de asemenea, comunități de limba franceză în alte 57 de țări ale lumii. Cei mai mulți vorbitori ai acestei limbi se regăsesc în Franța, restul trăind în marea lor majoritate în Canada (în special în Quebec, Ontario și New Brunswick), Belgia, Elveția precum și în numeroase țări africane. Numai în Uniunea Europeană există 129 de milioane de vorbitori de limba franceză, 65 de milioane dintre aceștia fiind nativi, în timp ce restul au ales franceza drept a doua limba, statistica situează franceză pe locul trei în topul celor mai vorbite limbi din Uniunea Europeană după engleză și germană. Chiar dacă franceza, cea mai vorbită limbă europeană începând cu secolul al XVIIlea și terminând cu începutul secolului XX, a pierdut teren în favoare limbii engleze în preferințele tinerilor, noile programe educaționale din Canada și țările în curs de dezvoltare din țările lumii a treia anunță un nou aflux de vorbitori de franceză, estimânduse că numărul francofonilor va atinge cifra de 500 de milioane în viitorul apropiat. Cea mai comună formă de salut în limba franceză este "Bonjour". 2. Limba arabă - peste 300 de milioane de vorbitori Aproximativ 300 de milioane de vorbitori nativi, dintre care majoritatea se află în Orientul Mijlociu și Africa de Nord, alături de 250 de milioane de oameni care au ales-o că limbă secundară - acestea sunt cifrele impresionante care fac din arabă una dintre fruntașe într-un clasament al celor mai vorbite limbi de pe Terra. La aceasta a contribuit și numărul mare de musulmani de pe glob, circa un miliard, știut fiind că limba arabă este limba în care a fost scrisă cartea sfânta a islamului, Coranul. Limba arabă este limba oficială în nu mai puțin de 26 de state, dintre acestea evidențiindu-se Egiptul, cu peste 80 de

milioane de vorbitori. De altfel, existând atât de mulți vorbitori de limba arabă, această a devenit, în anul 1974, cea de șasea limba oficială a Organizației Națiunilor Unite. Araba a fost limba științelor în perioada celor 700 de ani de stăpânire arabă în peninsula iberică, epoca în care majoritatea lucrărilor de matematică, filozofie, medicină și alte științe erau scrise în această limbă, cu precădere de către învățați arabi. Ca și în cazul altor limbi semitice, araba se scrie de la dreapta la stânga. Un salut în limba arabă, transcris în alfabet latin, se pronunță "Al salaam a'alaykum". 3. Limba hindi - cca 490 de milioane de vorbitori Cunoscută și sub numele de Hindi-Urdu, cele două forme ale sale, hindi este una dintre cele mai vorbite limbi de pe glob, fiind, în același timp, una dintre cele 22 de limbi oficiale ale Indiei (în varianta Hindi și Urdu) și limba oficială din Pakistan (sub varianta Urdu). Trebuie spus că Urdu este vorbită, în special, de populația de origine musulmană, în timp ce Hindi este vorbită de indienii de alte religii. Dat fiind numărul uriaș al indienilor, popor care se estimează că va depăși în curând pe cel chinez ca număr de locuitori, este evident că limba vorbită de cei mai mulți dintre aceștia (peste 250 de milioane de vorbitori nativi, în timp ce restul au învățat hindi ca limba secundară) a ajuns rapid în topul celor mai uzitate limbi de pe glob. Se pare că doar influență covârșitoare a limbii engleze în India a oprit hindi să devină cea mai vorbită limba a lumii. Pentru a saluta în hindustani, trebuie să spui "Namaste". 4. Limba spaniolă - cca 450-500 de milioane de vorbitori În anul 1999, conform unor statistici ale vremii, existau 358 de milioane de vorbitori nativi ai limbii spaniole dintr-un total de 417 milioane de vorbitori ai acestei limbi în toată lumea. Astăzi, se estimează că numărul hispanofonilor oscilează între 450 și 500 de milioane, cea mai mare comunitate înregistrându-se în Mexic, o țară cu o populație de aproximativ 112 milioane de locuitori.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Spaniola este limba oficială a 20 de țări, una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene, Organizației Națiunilor Unite și a Organizației Statelor Americane, asta ca să enumerăm doar câteva dintre organismele internaționale care au adoptat spaniolă. Este, în același timp, cea de a două limba din lume după numărul nativilor care o vorbesc, depășind la acest capitol limba engleză. În Statele Unite ale Americii există deja 36 de milioane de vorbitori de limba spaniolă, în unele state ale acestei țări procentul hispanofonilor depășindu-l considerabil pe cel al vorbitorilor de limba engleză. De asemenea, au existat propuneri ca spaniolă să devină a două limbă oficială a SUA, proiect refuzat până în prezent de autoritățile de la Washington. Spaniola, limba derivată din latină vulgară, a cunoscut numeroase influențe de-a lungul timpului, cele mai importante fiind cele de origine arabă, germanică, bașcă și celtiberica. În prezent, spaniolă castiliană este cea mai răspândită dintre graiurile hispanice, lucru influențat decisiv de expasiunea Imperiului Spaniol între secolele XV și XIX. Un salut în limba spaniolă se pronunță "Hola". 5. Limba engleză - cca 508 de milioane de vorbitori Chiar dacă numărul nativilor vorbitori de engleză (cca 350 de milioane) este depășit de cel al vorbitorilor de limba spaniolă, numărul celor care au îmbrățișat engleză că a două limba este unul covărșitor. Există chiar estimări care indică un număr de peste 1 miliard al celor care vorbesc limba engleză. Nici nu trebuie să ne mire, dacă ne gândim că engleza a fost catalogată drept prima "lingua franca", în adevăratul sens al cuvântului, din istoria omenirii. Engleza este limba oficială în nu mai puțîn de 53 de state ale lumii, record absolut în acest domeniu, cea mai vorbită limba din Uniunea Europeană, și prima limba oficială a Organizației Națiunilor Unite. De asemenea, limba lui Shakespeare este considerată cea mai amplă, din punct de vedere al numărului de cuvinte, dicționarul englez numărând peste 500.000 de cuvinte, fără a adăuga aici o

varietate de termeni tehnici sau științifici, mai mult decât orice altă limba europeană. Engleză își are originile în graiul vechilor celți, în limbajele anglilor și saxonilor, triburi germanice care au invadat Anglia în secolul al V-lea d.Hr. și în vechile limbi și dialecte vikinge, aduse de către scandinavi în secolele VIII-IX. A urmat influența franceză, adusă de normanzi odată cu ascensiunea lui Wilhelm Cuceritorul, precum și cea latină, lingua franca în biserica creștină și în rândul intelectualității europene din Evul Mediu. Un salut în limba engleză se pronunță "Hello". 6. Limba mandarină - circa 1,4 miliarde de vorbitori. Mandarina, limba oficială în China și Taiwan, este, de departe, cea mai vorbită limba de glob, depășind engleză, din punct de vedere al numărului de vorbitori, într-un raport de cel puțin 2 la 1. Nici nu este de mirare, dacă ne gândim că majoritatea populației chineze (cea mai numeroasă de pe glob) vorbește mandarina. De asemenea, mandarina mai este vorbită în Singapore, Indonezia, Macau, Filipine și în puternice comunități chineze din SUA, Australia, Peru, Canada, Mauritius sau Rusia. Și, cu toate acestea, mandarina este una dintre cele mai dificile limbaje de pe glob, un începător fiind incapabil să înțeleagă fiecare nuanță a cuvintelor rostite de un nativ. Spre exemplu, fiecare cuvânt poate fi exprimat în cel puțin 4 moduri (sau tonuri), putând însemna altceva în funcție de modul în care este pronunțat și de felul în care sunt accentuate sunetele. Chineza mandarină este una dintre cele mai vechi limbi ale lumii care, mai mult, a păstrat neschimbată aceeași scriere de acum cel puțin 3-4000 de ani. De altfel, madarina este limba în care a scris însuși Confucius, contemporanii noștri chinezi putând citi lucrările acestuia fără a avea nevoie de adaptări ale textelor antice la grafia timpurilor moderne. Ca să saluți în mandarină, trebuie să spui "Ni hao". (Cu mențiunea că "Hao" se pronunță ca o singură silabă, iar tonul trebuie

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

scăzut pe sunetul "a", pentru ca apoi să fie ridicat, din nou, la final).

FOTOGRAFI și modelele lor „Andre de Dienes (1913 - 1985) a fost un fotograf maghiar. Dienes s-a născut la Torja, Regatul Ungariei (actualul Turia, România), la 18 decembrie 1913 și a plecat de acasă la 15 ani după sinuciderea mamei sale. Dienes a călătorit prin Europa, mai ales pe jos, până la sosirea sa în Tunisia. În Tunisia a cumpărat prima sa cameră foto, o retină de 35 mm. Întorcându-se în Europa, a ajuns la Paris în 1933 pentru a studia arta și a cumpărat un Rolleiflex la scurt timp. Când nu lucra ca fotograf de modă, Dienes a călătorit în SUA fotografiind cultura americanilor nativi, inclusiv rezervările Apache, Hopi și Navajo și locuitorii lor. Nemulțumit de viața sa de fotograf de modă din New York, Dienes s-a mutat în California în 1944, unde a început să se specializeze în nuduri și peisaje. ”

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Jack Jano Artist Israelian Jack Jano s-a născut în Fez, Maroc. A imigrat în Israel la o vârstă fragedă și s-a stabilit la Shlomi. Jano este absolvent al Academiei Bezalel- Ierusalim. În lucrările sale, Jano creează modele de morminte și sinagogi din fier ruginit și deformat, cărți uzate, ceară topită și alte materiale. Toate acestea sunt fuzionate într-un montaj sculptural care reînvie diferitele elemente și le conferă atât o validitate religioasă, cât și artistică. Structurile arcuite create de Jano, o combinație care amintește de morminte evreilor și ale șeicilor arabi, subminează dihotomia dintre „arab” și „evreu” pentru a face vizibilă relația dintre etnii; o relație pe care societatea israeliană o tratează cu raceala. Opera lui Jano se bazează pe lumea tradiției evreiești, iar în obiectele sale, granița dintre un obiect estetic și unul magic este uneori estompată. „Studioul meu este ca o sinagogă. Acolo mă rog lui Dumnezeu să mă ajute să-mi găsesc adevărul, astfel încât să pot deveni una cu ceea ce fac“ mărturisește artistul. Astfel, folosirea de către Jano a artefactelor din lumea religioasă nu este un act de familiarizare, ci un act de hibridizare, indicând dificultatea plasării tradiționalismului într-un cadru sociologic definit. Această dificultate reiese din refuzul evreilor din țările arabe de a fi clasificați pe categoriile europene de „religios” și „laic”. În acest context, opera lui Jano reușește să surprindă hibridizarea complexă între religie și secularitate și nu doar să înlocuiască una dintre ele cu cealaltă. În aceasta, de fapt, stă adevărata sa putere. Este un artist plin de forță, imaginație si curaj. AG

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Precum o broască iarna.

PRIMO LEVI SCURTĂ BIOGRAFIE

Cugetați la faptul că așa a fost: Vă cer aceste cuvinte. Gravați-le în inima voastră Stând în casă, mergând pe drum, Culcându-vă sculându-vă: Repetați-le fiilor voștri. Ori vi se va risipi casa, Boala vă va împiedica, Pruncii își vor întoarce chipul de la voi * ascultă - în ebraică 10 ianuarie 1946

Primo Levi s-a născut la Torino în 1919 și tot aici a murit tragic, în anul 1987. Chimist, partizan, deportat la lagărul de concentrare de la Auschwitz. Supraviețuitor al lagărului, a rămas pentru tot restul vieții sale unul dintre cei mai mari martori ai demnității umane și un avertizor constant, spre a nu se uita groaza lagărelor de exterminare. Lucrările și lecția sa, constituie unul dintre cele mai înalte puncte ale angajamentului civil în apărarea omenirii. Opera sa autobiografică Mai este oare acesta un om? descrie experiențele din lagărul de la Auschwitz. Traducere și prezentare: EUGEN D. POPIN

[Din Primo Levi, Ad ora incerta, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, p. 525] TREZINDU-TE Visăm în nopți cumplite Vise chinuitoare și violente Visate cu sufletul și cu trupul: Ne întoarcem; mâncăm; povestim. Până ce porunca zorilor răsună curând: ”Wstawac”: Și în piept inima se oprea. Acum am regăsit casa, Burta noastră e sătulă, Am terminat de povestit. E vremea. Curând vom auzi iarăși Comanda străină: ”Wstawac”*

SHEMÀ * Voi cei care trăiți în siguranță În casele voastre calde, Voi cei care găsiți seara la întoarcere Mâncarea caldă și chipuri prietenoase:

11 ianuarie 1946 * (în poloneză) - scularea! [Din: Primo Levi, Ad ora incerta, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, p. 526]

Considerați dacă acesta este un bărbat, Care muncește în nămol Care nu cunoaște liniștea Care luptă pentru o jumătate de pâine Care moare pentru un da sau pentru un nu. Considerați dacă aceasta este o femeie, Fără păr și fără nume Fără putere de a-și aduce aminte Ochi pustii și pântecul rece

Aterizare Ferice de cel care a ajuns în port, Care lasă în urmă mări și furtuni, În care visele sunt moarte ori nenăscute; Și stă și bea în cârciuma lui Brema, Aproape de vatră și are pacea lui. Un om fericit e ca și o flacără stinsă, Un om fericit e ca și nisipurile estuarului, Care au depus apăsarea și mai apoi

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Odihnesc la marginea albiei. Nu se teme nici nu speră, nici așteaptă, Privește însă fix soarele catre apune. 10 septembrie 1964 [Din Primo Levi, Ad ora incerta, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, p. 542] PARTIZANI Unde sunteți, partizani din toate văile, Tarzan, Riccio, Sparrowhawk, Lightning, Ulisse? Mulți dorm în morminte decente, cei care rămân au păr alb și povestesc fiilor, fiilor lor cum, la momentul depărtat al certitudinilor, au spart asediul germanilor acolo unde acum urcă telescaunul. Unii cumpără și vând terenuri, alții ronțăie pensia INPS* sau îmbătrânesc în organe locale. Drepți, bâtrăni: pentru noi nu există absență. Să ne întâlnim. Să ne întoarcem în munți, greoi, gâfâind, cu genunchii legați, cu multe ierni în spinare. Urcușul traseului va fi greu, priciul va fi incomod, pâinea va fi tare. Ne vom privi fără să ne recunoaștem, precauți unul pe altul, cârtitori umbroși. Ca și atunci, vom sta de santinelă pentru ca în zori să nu ne surprindă inamicul. Care inamic? Fiecare este dușmanul fiecăruia, fiecare despărțit de propria sa graniță, mâna dreaptă dușmanul celei stângi. Drepți, bâtrăni, dușmani ai voștri: Războiul nostru nu s-a terminat niciodată. 23 iulie 1981 * Istituto Nazionale della Previdenza Sociale - Casa Natională de Pensii [Din Primo Levi, Ad ora incerta, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, p. 561]

NU EXISTĂ DEMONI Nu există demoni, asasinii a milioane de oameni nevinovați, sunt oameni ca și noi, au chipul nostru, ne asemănăm. Nu au alt sânge decât al nostru, dar au acceptat, cu bună știință sau nu, o cale riscantă, calea obedienței și a consimțământului, care este fără de întoarcere. [Din Primo Levi, La ricerca delle radici, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, p. 1519] HURBINEK Hurbinek, care avea trei ani și, probabil, s-a născut la Auschwitz, nu a văzut niciodată un copac; Hurbinek, care a luptat ca un bărbat, până la ultima suflare, pentru a cuceri intrarea în lumea bărbaților, luptă din care, o forță bestială l-a proscris; Hurbinek, cel fără nume, al cărui antebrat minuscul a fost de asemenea însemnat cu tatuajul de la Auschwitz; Hurbinek a murit în primele zile ale lunii martie 1945, liber, dar nu răscumpărat. Nimic nu a rămas de la el: depune însă mărturie prin aceste cuvinte ale mele. [Din Primo Levi, La tregua, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. I, p. 216] RUȘINEA LUMII Și există o altă rușine mai mare, rușinea lumii. A fost formulat memorabil de John Donne și citat de nenumărate ori, cu sensul că "nici un om nu este o insulă" și că fiecare clopot de înmormântare, răsună pentru fiecare. Cu toate astea, există și acei care, confruntați cu vina altora sau cu a lor, întorc spatele, astfel încât să nu vadă și să nu se simtă atinși: așa cum au făcut majoritatea germanilor în cei doisprezece ani de hitlerism, în iluzia că a nu fi văzut, ar fi a nu știi, și că a nu știi, le va atenua partea lor de complicitate ori de conivență. Dar la noi, ecranul ignoranței deliberate,"adăpostul parțial" al lui T. S. Eliot, a fost negat: nu am putut să nu vedem. Marea de durere, trecută și prezentă, ne-a înconjurat, iar nivelul ei a crescut de la an la an, aproape copleșindu-ne. Era inutil să închizi ochii, sau să întorci spatele, pentru că totul era în jur, în fiecare direcție, până pe orizont. Nu era posibil, nici nu am vrut să fim insule; cei drepți dintre noi, nu mai puțin numeroși decât în oricare alt grup uman, au

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

simțit remușcări, rușine, pe scurt durere, pentru culpa pe care o comiteau alții și nu ei, dar în care s-au simțit implicați, pentru că simțeau că se întâmplase în jurul lor, și în prezența lor, și în ei, era irevocabil. Vina nu ar putea fi spălată niciodată; faptele au arătat că omul, rasa umană, pe scurt noi, am fost potențial capabili să generăm o cantitate infinită de durere; și că durerea este singura forță care se crează din nimic, fără cheltuieli și fără efort. E suficient să nu vezi, să nu asculți, să nu faci. [Din Primo Levi, I sommersi e i salvati, ora in Idem, Opere, Einaudi, Torino 1997, vol. II, pp. 1157-1158]

ENIGMELE INFINITE VOCALIZE GHEORGHE SCHWARTZ 14. Foamea îndestulată Lui Julius Zimberlan, copil sărac, i-a fost întotdeauna foame. De când se știa. Toată viața s-a rugat să mănânce și el – măcar o dată! – pe săturate. La împlinirea vârstei de nouăzeci de ani, chiar de ziua sa, rugămințile fierbinți i-au fost, în sfârșit, ascultate. Praznicul a fost extraordinar, iar în fața sa, pe o față de masă albă ca cea mai pură zăpadă, i-au fost aduse mâncărurile la care a visat de copil. De când se știa. Erau atât de gustoase bucatele acelea, atât de fragede și exact atât de picante cum le-a dorit, încât a mâncat de nu se mai putea sătura. A mâncat fără oprire, era tot mai sătul, însă considera o jignire a întregii sale vieți amărâte să se abțină de la ceva la care a tânjit mereu. De când se știa. La nouăzeci de ani și două zile, după ce a tot mâncat fără răgaz, cu lăcomie și cu o fericire ce se opunea irezistibil bietului său corp, la nouăzeci de ani și două zile, dr. Julius Zimberlan a murit. În sfârșit mai sătul decât a

putut suporta. Bietul său corp. Pe piatra sa funerară stă scris: Oare de ce sufletul veșnic suportă atât de greu plăcerile trupului vremelnic? 15. Şapte ani Dr. Julius Zimberlan și-a ridicat o casă. Vreme de șapte ani și-a folosit cu folos tot timpul său liber și cu ajutorul banilor proveniți din modestul său salar de poștaș, precum și cu cel al unor împrumuturi, credite bancare, dar și al moștenirii cu totul neașteptate de la un unchi pe care nu l-a cunoscut niciodată personal (curată minune), casa a fost gata, mândră, așa cum o visase. Apoi a fost incendiul acela cumplit și din toate sacrificiile acelor ani nu s-a ales decât cenușa. Scrâșnind din dinți, dr. Julius Zimberlan și-a mai ridicat o casă. Din nou, Și-a folosit tot timpul său liber vreme de alți șapte ani și cu ajutorul banilor proveniți din modestul său salar de poștaș, precum și cu cel al unor împrumuturi, credite bancare, dar și a moștenirii cu totul neașteptate de la o mătușă pe care n-a cunoscut-o niciodată personal (curată minune), casa a fost gata, mândră, așa cum o visase. Apoi a fost cutremurul acela cumplit și din toate sacrificiile acelor ani nu s-a ales decât un morman de moloz. Scrâșnind din dinți, dr. Julius Zimberlan și-a mai ridicat o casă. Din nou, Acum avea mai multă experiență. Ceea ce l-a scutit de obișnuitele numeroase cheltuieli nejustificare. Și-a folosit tot timpul său liber vreme de alți șapte ani și cu ajutorul banilor proveniți din modestul său salar de poștaș, precum și cu cel al unor împrumuturi, credite bancare, dar și a câștigul cu totul neașteptat la loteria primăverii, unde a jucat cu totul întâmplător (curată minune), casa a fost gata, mândră, așa cum o visase. Au trecut alți șapte ani. Uraganul anunțat i-a ocolit construcția. Inundațiile născute în urma uraganului n-au ajuns până la ea. Pe urmă n-a mai fost nici o calamitate. Dr. Julius Zimberlan se învârtea tot timpul în jurul frumoasei sale case. A avut mai mult răgaz să cugete. Iar, după ce s-a pensionat, și mai mult

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

răgaz. Ședea pe terasă, privea copacii semănați de el, mângâia cățelul și cugeta la rostul vieții, la deșertăciunea a tot și a toate, la moarte. A devenit un adept al metempsihozei și se imagina când leu, când gândac de bucătărie. După ce s-a spânzurat, vreme de șapte ani, prin localitate au trecut mai mulți lei, încât oamenilor le era frică să mai iasă din case. Dar nici în case nu mai aveau liniște din pricina puzderiei de gândaci de bucătărie apăruți ca din senin. Din când în când, parcă se auzea ecoul vocii molcome a fostului poștaș. Scandalos! Pe urmă nu s-a mai auzit. 16. J. B. Pe J. B., inițial l-a chemat John Back. Cel puțin așa reiese din cel mai vechi catastif unde-i putem găsi strămoșii. Și dacă acolo cel dintâi moș atestat s-a scris Back, atunci și pe J.B., tot Back ar fi trebuit să-l cheme. Numai că nepotul lui John Back apare drept James Black în registrele bisericii. Iar pe una dintre cele mai vechi pietre funerare din cimitir găsim gravat numele purtat de nepotul nepotului, un anume Jasper Blank. Pe urmă, silită de împrejurări, o parte din familia Blank s-a mutat peste ocean. Unde lucrurile nu i-au priit, astfel încât în New Jersey nu vom găsi decât un cavou cu doar trei oseminte ale familiei Blain. Fiul lui Jeremy Blain, ca să scape de armată, s-a întors în Europa sub numele de Jochann Bloom (Blum). Dar pe J. B. nu-l cheamă nici Blum! El este nepotul unui fiu nelegitim al Jochannei Blum, nepotul abandonat într-un orfelinat din Hanovra, care (prin forțe proprii!) a reușit să ajungă un avocat solicitat. Acest adevărat exemplu de ambiție, inteligență - și nu în ultimul rând tenacitate - n-a putut uita modul cum a fost părăsit de mic și obligat să se lupte singur cu tot universul. Așa că n-a mai vrut să știe nimic de familia Blum și și-a schimbat numele în Blei. Însă pe nepot, pe J.B., nu-l cheamă nici Blei. Tatăl său a dispărut într-un bombardament din cel de al doilea război mondial. Există, totuși,

destule dubii dacă a pierit acolo, zvonurile spun că și-a înscenat moartea pentru a scăpa de iminentele acuzații de colaboraționism cu naziștii și pentru a putea începe o viață nouă. Așa că e de înțeles că J.B. s-a delimitat în mod hotărât de numele incriminant. Ciudat este doar interminabilul proces pentru moștenirea bunurilor – deloc de neglijat! – ale defunctului John Back: lupta se dă între numiții John Back Junior, James Black, Jasper Blank, Jeremy Blain, Jochann Blum, Joseph Blei și J. B.. Care J. B nici măcar nu poartă numele celorlalți petenți, deși avocatul său pretinde că el ar fi fiecare dintre părțile din cauză. Ultima oră: Procesul l-a câștigat un anume dr. Julius Zimberlan. De ce? Nu se știe de ce. 17. La venerabila vârstă de 107 (o sută șapte) ani, Julius Zimberlan n-are cum să moară Când Julius Zimberlan a împlinit 94 (nouăzeci și patru) ani, vârsta l-a însemnat de mult cu toate semnele cunoscute ale bătrâneții. Plus că a fost bolnăvicios de mic copil… Așa că toți cei din jurul său se întrebau nedumeriți cum de se sting, rând pe rând, atâtea vieți în preajma sa, iar străbunicul Julius continuă săși ducă, suferind, anii. Când Julius Zimberlan a împlinit 99 (nouăzeci și nouă) ani, rudele au organizat o sărbătoare mare, fiind convinse că străbunicul atât de bolnav n-are cum să ajungă să-și aniverseze centenarul. Totuși, acesta l-a prins în viață și chiar Primăria i-a oferit un tort uriaș și o diplomă gata înrămată. Când Julius Zimberlan a împlinit 104 (o sută patru) ani, rudele au chemat specialiștii să dezlege taina longevității bătrânului. Care abia mai auzea, abia mai vedea, abia mai respira. Doar de vorbit, vorbea vrute și nevrute cu cine se nimerea să-l asculte. (Rudele din generațile următoare i-au murit de mult, doar el se încăpățâna să toace nervii și timpul nepoților, strănepoților și stră-strănepoților.) - Nu-i nimic neobișnuit, a spus șeful comisiei de experți: conform curbei lui Gauss, a

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

teoremei lui … (nume necunoscut de auditori) și a scării statistice a lui Jurgen Smith, într-o colectivitate, ordinea deceselor arată că nu cel mai în vârstă este cel ce moare primul. Altfel, cum de s-ar prăpădi și oameni mult mai tineri? Sau credeți că se moare în ordinea nașterii? - Bineînțeles că nu, au admis neamurile lui Julius Zimberlan, precum și domnul referent de la Primărie. - Păi, vedeți? a concluzionat savantul. - Niciodată nu moare cel mai în vârstă? - Niciodată primul! Nu numai teorema lui… (nume necunoscut) ne-o demonstrează, dar însăși practica nu lasă nici un dubiu în privința aceasta. Așa că, la venerabila vârstă de 107 (o sută șapte) ani, Julius Zimberlan încă n-are cum să moară. 18. Telefoanele El – dr. Julius Zimberlan, pe când nu era încă doctor – știa că Ea există și, lucru mai important, știa și unde se află. Se părea că nimic nu se poate pune în calea fericirii lor. Navea decât să-i dea un telefon. Așa că formă numărul. În timpul acesta – cum se întâmplă de atâtea ori între îndrăgostiți – și Ea se gândea la El. Îi putea vorbi, lucru pe care-l dorea nespus de mult. Se instală lângă telefon pe o pernă moale, așezată direct pe parchet, și se pregăti cu nesaț pentru o convorbire pe care o voia cât mai lungă. Formă numărul. Dar, fiindcă sperau atât de mult să-și vorbească, ridicară receptoarele în același timp și de aceea, la capătul celălalt al firului, telefonul indica mereu „ocupat”. Și n-au pus nici unul receptorul la loc, fiecare dintre ei formând iar și iar numărul atât de dorit și neprimind alt răspuns decât mereu „ocupat”, în mințile fiecăruia dintre ei ciuda începu să fie înlăturată de gelozie, apoi de revoltă: când tu dorești din tot sufletul să auzi vocea celui drag, acesta de ce discută cu cine știe cine? Au încercat amândoi ore în șir să-și vorbească și, pentru că n-au reușit, pasiunea lor s-a stins în același timp și au pus amândoi

deodată receptorul în furcă. Așa că atunci ar fi putut vorbi oricât ar fi dorit unul cu celălalt… O dată, peste ani, formând greșit un număr, i-a răspuns Ea: – Cred că ați greșit numărul, i-a spus, fără să-și amintească vocea lui. – Vă rog să mă scuzați, i-a răspuns El, fără so mai recunoască.

O ŢARĂ INTERESANTĂ - UMOR DOREL SCHOR * Uneori evenimentele depășesc cuvintele care le descriu. Alteori se întâmplă invers. * A spus o glumă de o mie de euro, dar cine o să-i dea ? * Poate să fie mulți dacă sunt și proști... * Nu cred în coincidențe, mai ales când sunt întâmplătoare. * Rămâne cum am tăcut! (Zoltan Terner). * A vrut să pună punctul pe i dar nu avea nici un i. * Situația era exagerat de reală. * Lumina costă, întunericul e gratuit. * În ziua de astăzi, ignoranța este o opțiune câștigătoare. * Juristul este un ins care încalcă legile cu extremă competență (Andrei Pleșu). * Eu nu am caracter?! Eu am două! * Ce începe strâmb, va continua strâmb. * După ce jocul se termină, regele și pionii sunt închiși în aceași cutie (int.). * Ca să poți alege între două rele, trebuie să le încerci pe amândouă. * Rolul medicului este să-l țină de vorbă pe bolnav până când natura vindecă sau ucide (Scarlat Longhin). * Uneori, adevărul nu știe în ce direcție să meargă. * Trăim într-o țară interesantă. Preferam să ne plictisim un pic. * Bolnavul închipuit trăiește într-o lume de sănătoși închipuiți. * Fiecare gâscă mănâncă boabele care-i plac, nu pe cele care-i trebuie (Nae Cernăianu). * O societate în care avocații câștigă mai mult decât medicii nu poate fi sănătoasă

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Mieii lui Abel

Clelia Ifrim Febra urcă și coboară ca un munte surpat. Lucerna este verde și mîine în zori vor veni vitele la păscut Linia termometrului coboară sub pășune. Copiii nenăscuți vin și-mi povestesc despre ei. Niciunul nu știe cum mă cheamă. Nici întrei ei nu se cunosc. Au doar semnul soarelui pe frunte. Ca și mine.

DESPRE CE NU SE UITĂ- despre muzica JEAN-JACQUES ASKENASY & CLEOPATRA LORINȚIU

Oameni suntem Sofia Gelman Data de 21 iunie marchează începutul verii în mod oficial; este și cea mai lungă zi a anului, apoi începe micșorarea orelor luminii naturale și implicit întunericul dobândește câteva minute în plus, mereu, până la echinoxul de toamnă - 23 septembrie când ziua și noaptea vor fi egale. La noi, vara a debutat cu un val de căldură neobișnuit, canicula a durat mai mult de o săptămână. Desigur, temperaturile ridicate în Israel sunt la ordinea zilei, cunoaștem condițiile atmosferice ale verii noastre, totuși, ne plângem că ne este prea cald. „Totul este relativ” a formulat marele adevăr Einstein și îi vom da dreptate când vom constata că în Canada – în aceiași perioadă - temperaturile sau ridicat la 48 (!!!) de grade. Care este cauza ? Încălzirea globală în cadrul schimbărilor climaterice, încălzire care periclitează însăși existența noastră în viitor. Se iau măsuri adecvate în acest sens pe plan internațional ? Există o colaborare serioasă între marile puteri ? Cred că aceste întrebări sunt retorice…

C.L.: Este evident faptul că mulți, chiar foarte mulți, bipolari au fost artiști realizați, importanți: pictori, scriitori, muzicieni. Există o legătură între bipolaritate și artă?

J.A.: Este clasică deja convingerea că extremele se ating și geniul este vecin apropiat cu nebunia. Numărul de instabili mintal prezenți printre geniile artistice a fost stabilit ca fiind foarte numeros. Ravagiile provocate de boala depresivă a marelui compozitor Mily Balakirev a făcut ca la vârsta de 34 de ani să abandoneze compoziția, devenind funcționar de cale ferată. Gioachino Rossini, cel adulat de Ceaikovski, după ce a compus treizeci și șase de opere până la vârsta de 37 de ani, a încetat complet să compună (cum o numea Toye, în 1934, „Marea Renunțare“) din cauza depresiei. Macdonald Critchley și R.A. Hensen, în cartea lor Muzică și creier, consideră, pe baza studiului unui material biografic impresionant, că nenumărați compozitori au manifestat tulburări de personalitate și tendințe depresive: Beethoven, Berlioz, Busoni, Gluck, Liszt, Paganini, Pfitzner, Ceaikovski și Wagner. Ne întoarcem la înfricoșătoarea interrelație dintre geniu și nebunie. Inclusiv Aristotel observa la cei mai prolifici politicieni, pe atunci oamenii Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

de marcă, filosofi, poeți și artiști, prezența melancoliei. Cercetătorii au căutat, în mod special, existența tulburărilor afective la muzicieni, considerând relația dintre muzică și sentiment ca un teren de studiu interesant. Dar iată că Paul Hindemith, prolific compozitor, violonist, dar și teoretician al muzicii, insistă, afirmând că muzica nu poate exprima numai sentimentele compozitorului, ci în special rațiunea și logica gândirii sale. Muzica nu este extra-rațională, după cum poezia nu este extraafectivă. Lucrările prezentate de Singer, în 1932, Shrade, în1964, Slater, în 1958, susțin interesanta idee că prezența ciclotimiei (trecerea bruscă de la euforie la tristețe) este utilă creativității artistice, permițând existența de emoții puternice și fluctuații, absente la persoanele normative. Beethoven a scris cvartetul intitulat La Malinconia între 1798 și 1800, redând pe note șase alternanțe între ritmul încet și cel rapid. Caldwell, în 1972, și, ulterior, Kerman, în 1967, consideră La Malinconia ca o creație care a imortalizat „ciclotimia“. Robert Schumann a trăit între 1810-1856 și a fost un maniaco-depresiv (ciclotimic) indubitabil, cu substrat ereditar evident, și degradarea stării cognitive în ultima etapă a vieții sale a dovedit-o. Acest compozitor genial a lăsat cea mai incontestabilă dovadă a ciclotimiei sale. Histograma prezentată de Slater, în 1972, are o dublă valoare psihiatrică și muzicală, arătând legătura dintre perioadele productive ale geniului muzical, raportată la perioadele depresive. Vorbind despre Schumann și Schubert, este momentul să povestesc întâmplarea care m-a determinat să urmăresc mai îndeaproape muzica acestor două genii. Era anul în care tânărul pianist Radu Lupu, fiul avocatului Lupu din Brașov, își terminase studiile cu profesoara Mezincescu la Conservator și era propus să urmeze cursurile de pian în Rusia, cu celebrul pianist Sviatoslav Richter. Fiind timpul să-și facă serviciul militar, s-a prezentat la centrul de recrutare unde eram medic examinator. Se recrutau soldați pentru infanterie, am citit în repezeală datele din dosar, am reținut că e pianist și a terminat cu brio cursurile de conservator, fiind propus să plece pentru continuarea studiilor. L-

am consultat, m-a impresionat vârful degetelor bătute în clapele pianului, l-am întrebat câte ore de exerciții zilnice face. Mi-a răspuns: optnouă. Era firav și foarte reținut, între ceea ce scria în dosar și infanterie stăteau degetele turtite și suflul sistolic la inimă. La un moment dat, nu știam dacă suflul venea din urechea mea sau inima lui, dar privind acele degete bătute, după ce i-am ascultat inima de trei ori, am hotărât că nu este bun pentru recrutare. Au trecut 32 de ani, în care auzeam din când în când despre uluitoarea ascensiune a recrutului de infanterie Radu Lupu, de faptul că pare a fi unul dintre marii interpreți ai lui Beethoven. Iată-mă în anul 1994, ieșind în pauză după triumfalul concert al lui Beethoven pentru pian și orchestră, susținut la Heihal Hatarbut din Tel Aviv, nas în nas cu maestrul. Ne-am oprit, m-a privit și mi-a spus „tu ești doctorul de la recrutare“. Ne-am îmbrățișat și am stat puțin de vorbă, după care mi-a spus: „simt nevoia să-ți fiu recunoscător, deoarece fără să-ți dai seama, m-ai ajutat foarte mult. Mi-ai spus că ești directorul unui Institut de Somn, eu am probleme cu somnul, îți voi povesti, dar voi da un recital pentru Institutul tău, ține telefonul agentului meu de la Londra și telefonează-i, voi vorbi cu el“. Pe 23 octombrie 1995, a avut loc recitalul ținut de Radu Lupu în cinstea Institutului de Cercetare a Somnului Oscar Sager, de la Centrul Universitar Sheba, Tel-Hashomer. Iată comentariul celui mai ilustru critic muzical al Israelului, domnul Ron Hanoch în ziarul Yediot Ahronot, din ziua de 24 octombrie1995: „Când l-am auzit pe Radu Lupu interpretând dansul Davidsbündler al lui Robert Schumann, mi s-a oprit respirația. Lupu este arhitectul coardelor emoționale ale pianului în timbrul piano, îți dă senzația de muzică șoptită de pianul singur, fără pianist, la ureche. Clara, soția lui Schumann, pe care acesta o adora, povestește că atunci când l-a compus, în noaptea de 22 octombrie 1833, el i-a spus: „pe mine numai dragostea mă vindecă și mă face să compun“. Când Lupu cântă Schumann, aud muzica tandreței pure. Pianul său filosofează prin dezvăluirile unui poet în surdină, a unei muzici venite de la creier, trecută prin inimă, care-i dă dragostea prin

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

care intră în creierul meu. Radu Lupu, după 160 de ani de la crearea acestui cântec de dragoste, care nu a fost și nu va fi vreodată depășit, redă cu măestrie nostalgia unei iubiri pierdute. La următoarea lui interpretare, Sonata în la minor, a lui Franz Schubert, am amuțit. Sonata în la minor mi-a intrat sub piele, am înțeles că este cântată unui singuratic pierdut în lume, care-și exprimă în modul cel mai intim, fără rețineri, o emoție fără sentimentalitate. Iar la bisul cu Intermezzo-ul lui de Brahms am plâns“, spune severul critic israelian de muzică. Recitalul, în totalitatea lui, rămâne un mare moment de dragoste, un recital care se poate auzi o singură dată într-o generație. Cu fondurile realizate în urma acelui recital, s-a modernizat Institutul de Cercetare a Somnului „Oscar Sager“, de la Centrul Universitar Sheba din Israel, spital considerat astăzi ca fiind al nouălea în ierarhia mondială. Iată ce a dăruit soldatul prezentat la recrutarea în armată, Radu Lupu, muzicii și spitalului Sheba. Mulțumesc, Radule! Este bine cunoscut fenomenul de echilibrare prin activitate a stărilor de labilitate sufletească la pictori. Aceste perioade de fertilitate creatoare în pictură corespund perioadelor în care maxima labilitate sufletească sau mintală se reechilibrează. Lună plină peste Ierusalim

DOR

CĂLĂTOR Alexander Hausvater

Editura INTEGRAL ( partener SAGA )

— Voi muri, nu-i așa? — Tată, toată lumea moare. Tu ai doar 56 de ani. Te vei face bine. — Băiatul meu, trebuie să știu, dacă mor. Să-mi pun lucrurile în odine. Să mă pregătesc. Mai sunt multe episoade în viața mea pe care le-am ascuns. Nu vreau să le iau cu mine. — Tată, ce tot spui acolo. Te simți mai bine în fiecare zi! Tratamentul doctorului Meir chiar dă roade. — Dr. Frankenstein! — Vei ieși din spital pe picioarele tale și asta cât mai curând. — Ce ți-a spus Frankenstein astăzi după vizită? — Nimic, doar că tratamentul merge bine. — Să nu mă minți. Orice, dar nu tolerez minciuna de la unicul meu copil. Ți-a spus ceva care te-a cutremurat. Probabil că nenorocitul nu mai poate face mare lucru. El și medicina lui au ajuns la marginea unei prăpăstii de unde își împing pacientul într-un zbor lin și liniștit. Monstrul și-o fi zis că am trăit 56 de ani, e de ajuns. Ocup patul în spital de pomană. Următorul la rând. Dacă aș avea mai multă vlagă în brațe, l-aș cafti pănă se lasă de medicină și se apucă să vândă castraveți în piață. Asta da, ar fi de nasul lui de bețiv. Altfel, își va înmormânta pacienții unul după altul. Dacă aș putea… m-aș da jos din pat și l-aș toca mărunt mărunt. Cum poate măgarul ăsta să mă considere mort, când eu încă visez, îmi imaginez lucruri, voiajez în mintea mea prin trecutul trăit, prin experiențe netrăite și prin lumi feerice și enigmatice.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Dacă pierd orice speranță, toate astea vor dispărea și mă voi scufunda într-o agonie fără de sfârșit. Măi băiatule, zac aici ca o mumie, dar să știi că în tatăl tău ard pofte nebune. Să urc pe munte, să înot în mare, să joc la cazino, să mănânc homar, să dansez, să fac dragoste cu o femeie misterioasă, să beau Courvoisier, să-i mai aud pe Carmen și toreadorul ei, să mă iau la bătaie într-un bar în Peru fără să știu de ce, să mă îmbăt cu mirosul florilor de tei, să merg la un meci de fotbal decis de o lovitură de la 11 metri. A, da, lista continuă! Să mă fac șef de bandă, să conduc o revoltă contra unui sistem politic putred. Cum? Îmi conving prietenii și pe cei din generația mea că, dacă nu luăm hățurile puterii, nu vom ajunge vreodată să trăim în țara pe care am visat-o când eram copii. Și încă ceva, vreau să-mi văd fiul, care tocmai a absolvit în diplomație, că devine ambasadorul nostru la curtea reginei Elisabeta. Imaginează-te în frac și joben, călătorind cu majestatea sa în trăsura regală și salutând mulțimea care vă aclamă… — Tată, ia-o mai încet. — Stai, nu am terminat. Mai vreau multe altele. Numai acum, că am gustat din moarte, îmi dau seama că am pierdut timpul. Adică, sunt atâtea locuri de vizitat, oameni de întâlnit și emoții de simțit… Mă uitam la el luptându-se la fiecare respirație de parcă întreg corpul era lovit de oxigenul inhalat ca de o masă de nisip în timpul unei furtuni în deșertul Gobi. Priveam această față slăbită și palidă care se confunda cu albeața cearceafului de spital. Oare mai exista și altceva în afară de această față trasă și nebărbierită și acel păr, acum mai rar și mai cenușiu? Mă întrebam, ce a mai rămas din cei un metru nouăzeci în înălțime și din cele nouăzeci și cinci de kilograme în greutate. Doar albastrul ochilor încă mai strălucea luminând camera de spital cu amintirea bărbatului care a fost o dată. Elegant, stilat, se mișca cu o mândrie care atrăgea ochii tuturor. Era un rege care își impunea regalitatea prin felul în care se mișca, vorbea și îi făcea pe toți să se simtă dintr-odată elevați în țara lui, unde aerul era plin de umor, generozitate și încredere că toți oamenii sunt capabili să se împlinească dacă sunt încurajați și prețuiți.

Copil fiind, lipit de mâna lui și protejat de o umbră fără de sfârșit, îmi doream ca cineva de pe stradă să se ia la ceartă cu noi. Tata avea un pumn ca Excalibur, sabia regelui Arthur, care făcea dreptate cu o mare economie de efort și sânge. Când se așeza la o masă într-un restaurant cu prieteni, cunoscuți sau parteneri de construcție a noului oraș, tata era ascultat aproape cu evlavie, ca și regele Arthur când stătea cu cavalerii lui în jurul mesei rotunde. Îi sorbeau cuvintele și el se amuza copios între un vin alb și altul roșu. De va fi pace sau război el și ai lui vor ieși întotdeauna victorioși. Hai noroc! De când eram copil, tata mi se părea un gigant din biblie. Credea în destinul său, ba, mai mult, credea că viața lui are un scop anume, trăia ca să schimbe ceva în lume. Eu de mic îl tot întrebam dacă m-ar sacrifica și pe mine, așa cum a făcut Abraham cu fiul său Itzhak. El răspundea pe loc, da și încă cum. Se pare că în țara în care s-a născut, undeva în Europa de Est, a avut de furcă cu autoritățile. Domnea în acea țară un regim totalitar, care a încercat să-l domolească. Dar n-a ajutat nimic, nici închisoarea, nici naționalizarea, nici confiscarea averii, nimic. El tot voios a rămas, plin de vervă și gata să se lanseze în orice aventură, oricât de periculoasă ar fi. Pur și simplu n-avea limite. Eu, puști în pantaloni scurți, cu doi dinți lipsă în față, voiam să fiu ca el cât era ziua de lungă. În același timp, îmi era frică. Frică că facem valuri și atragem atenția în permanență și într-un mod mult prea gălăgios pentru mine și mama. Lui tata îi cam plăcea să fie în centrul atenției. Când era tânăr, în țara lui de baștină, veneau la el bărbați, femei, tineri și mai puțin tineri, membri de partid și disidenți. Toți aveau nevoie de ceva: un sfat, un împrumut, bilete la meci sau la operă, o sticlă de vin sau un kilogram de carne, un banc, o pilă la un mahăr din Comitetul Central, un medicament, țigări Kent sau o simplă încurajare. Eu m-am născut în țara în care el a emigrat, așa că știam toate aceste povești de la prietenii lui cu care vorbea într-o limbă pe care nu o înțelegeam și care era mai tot timpul vorbită în decibeli înalți, ca și cum toți se certau, se înjurau sau jubilau. Nu puteam să-mi dau seama niciodată cine era amic, cine inamic. Tata era un revoluționar. Oriunde mergeam

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

alături de el, la restaurant, la teatru, pe stradă, la școală, se lua la ceartă pentru a ameliora ori-și-ce. Un fel de Che Guevara care reacționa la acel ori-și-ce, închipuindu-și că, după intervenția lui, oamenii vor deveni mai cumpătați. Cum să uit când, în mijlocul unei plimbări într-un parc, el a oprit un grup de tineri care înjurau de zor. Dar nu pe dumneavoastră v-am înjurat! Răspunsul lui a fost clar și fără echivoc: Poate, dar eu și fiul meu v-am auzit și ne-ați stricat ziua. Așă că dispăreți din fața mea că altfel veți regreta că v-ați născut. Puștii au luat-o la fugă iar eu am auzit un șir de perle care ieșeau din gura lui, pe care nu le auzisem vreodată. Înjura și râdea până ce mi-am învățat lecția și l-am acompaniat strigând expresiile anatomice de neuitat, cu care îmi îmbogățise vocabularul. Dacă vrei să schimbi ceva, îmi tot spunea, trebuie să te pui în pericol, să riști. Să fii gata să pierzi mâine tot ce ai agonisit până astăzi. Cam așa se explică de ce pierdea într-una la ruletă. Și cum să nu piardă dacă o seară întreagă miza pe roșu și la următoarea vizită în cazino miza pe negru. Cum să definești un om ca el? Aventurier? Bon vivant? Excentric? Sau poate mai curând egoist și obsedat de propria lui imagine? Pentru mine era de-a dreptul imposibil să-mi descriu propriul tată. La început a fost ta-ta apoi ticu, tati, tăticu și în sfârșit, tată. Se schimba el mereu sau poate eu? Un lucru e clar, am crezut cu înverșunare că tatăl meu era etern. Nimeni și nimic n-ar fi putut stoarce viața din el. Acum, de fiecare dată când plec de la spital, trăiesc cu spaima în suflet. Într-o zi va suna telefonul și o voce calmă, anostă și foarte profesionistă mă va anunța oficial că am rămas orfan. De obicei tata stătea cu ochii închiși. Probabil că, în acele momente, spitalul, dr. Frankenstein și durerea dispăreau. În acea după amiază însă, tata își lipi privirea de mine și îmi urmărea fiecare mișcare. Simțeam că încerca să-mi comunice într-un cod secret un gând ascuns. Eu, nu medicina, eu îl voi salva. Cum? Două metode. Prima, voi freca lampa lui Aladin, va apărea covorul fermecat. Pe el vom zbura peste timp, peste spațiu, în acel loc în care amintirile se îmbină cu fantezia ca să calmeze zbuciumul și frica. Trăind și retrăind, îl voi salva din ghearele satanei, care își linge

degetele în așteptarea sufletului pe care îl va adăuga la colecția sa. A doua metodă e mai rece, dar și mai eficace. Așa s-ar evita un sfârșit implacabil, care se anunță deja prin dureri, febră, sufocare, pierderea cunoștinței și a memoriei. Eu nu prea știam dacă aveam forța și curajul de a o pune vreodată în practică, cu toate acestea cumpărasem deja o pastilă de cianură de la un gangster, care obișnuia să-și pedepsească clienții care nu-și plăteau datoriile, trimițându-i într-un somn profund, fără întoarcere. Ei, drăcia dracului, de ce mi-a apărut tocmai acum în fața ochilor o imagine cu mine într-o hăinuță lungă, la vreo trei-patru ani? Era o zi ploioasă de ianuarie în noul oraș Beniah. Mă jucam cu tata de-a hoții și vardiștii. Eu eram hoțul, el vardistul. Eu tocmai spărsesem o bancă și fugeam cu ghiozdănelul meu de grădiniță doldora de bani furați, luați de la jocul Monopoly. El mă urmărea cu pistolul de apă în mână. Până ce m-a prins. Bum-bum a tras el. Eu am căzut pe nisip, mort. Ploua întruna. După 10 secunde, umezeala mi-a pătruns hăinuța, așa că m-am sculat. Tata se supără. Ce faci? Curățându-mi paltonașul, i-am zis: Păi, m-ai ucis. Sunt mort. Jocul s-a terminat. Cu o mișcare violentă, tata m-a împins înapoi în nisip, care de-acum devenise un noroi scârbos. Mi-a spus. Jocul nu s-a sfârșit. – Tată, e doar un joc, am țipat eu. M-a împins cu fața în nisip. Nu, băiete. E de-adevăratelea. Orice joci, orice visezi, orice îți imaginezi e de-adevăratelea. – Atunci, eu nu mai vreau să fac pe mortul, fă-l tu. M-a forțat să stau întins în nisip pe ploaie mai mult de 20 de minute. Dârdâiam de frig, îmi doream să fac pneumonie ca să-l pedepsesc. Înapoi în casă, am încălzit termometrul la flacăra unei lumânări, până ce a atins 39 de grade. Atunci l-am chemat cu vocea unui muribund, ca să sune la doctor. Deîndată își dădu seama de cacialma, așa că nu numai că nu chemă doctorul, dar mi-a aplicat o serie de palme, pentru minciună. Avea mâna grea și dură ca metalul, dar nu mi-a curs nici o lacrimă. Cu cât mă țineam mai tare, cu atât mă lovea mai rău. Eu nu plângeam, el avea ochii inundați de lacrimi. Tată, de ce plângi?, l-am întrebat. Plâng pentru că mă doare. L-a mai durut preț

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Foto: J Solassi

de încă o serie de palme consecutive, aplicate peste obrazul meu. Apoi m-a ridicat în aer și m-a îmbrățișat. De la înălțimea curcubeului, lacrimile lui aveau gust de ploaie cu stropi de miere. Distribuție de carte: eIntegral.ro

Foto - tkanks to Sofia Gelman

Acuarele: S.R.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Sub aripa lui Leonardo Dorin Tudoran Nu-mi amintesc cum s-a răspuns întrebării lui Hölderlin: „La ce bun poeții în vreme de restriște spirituală?” Știu însă că m-am întrebat ce vor fi făcând poeții pe care-i iubesc pe vremea pandemiei. În urmă cu câteva zile am primit un răspuns. A sosit de la Madrid sub forma unei cărți. Expeditor – Clara Janés, poetă, traducătoare, editoare, una din cele zece femei membre ale Academiei Regale Spaniole, câștigătoare a mai multor premii importante printre care și Marele Premiu de Poezie “Janus Pannonius” considerat de The New York Times un ”Nobel pentru poezie”.

Cartea se intitulează Bajo el ala de Leonardo (Sub aripa lui Leonardo). Tipărită în numai 20 de exemplare numerotate, cu dedicații, pe hârtie artizanală fabricată din in și bumbac în atelierele Segundo Santos, fără utilizarea vreunui acid, cartea este o bijuterie. Iată istoria ei explicată de autoare: “Uneori facem lucruri fără să știm de ce. Tocmai am reușit să-mi procur o carte – Leonardo da Vinci. The Codex Leicester – și răsfoind-o am dat peste un desen pe care nu îl văzusem niciodată –cochilia unui gasteropod, meticulos desenată… Am scanat-o și lângă ea am pus câteva cuvinte ale lui Basarab Nicolescu – ‘Afectivitatea este legată direct de interacțiunea dintre subiect și obiect. În absența afectivității, subiectul devine obiect’. Apoi am întors frumoasa pagină. Era începutul lunii februarie. Cincisprezece zile mai târziu, Spania înregistra prima victimă a Covidului. Am continuat să citesc cartea care de fapt era un eseu al lui Domenico Laurenza despre Leonardo. Zilele au trecut și a sosit momentul în care s-a intrat în carantină, fiindcă orice mișcare

care nu s-ar fi aflat sub control ar fi putut însemna sfârșitul… Ceva mai târziu, am primit douăsprezece texte de la academicianul Pedro Garcia Barreno. Carantina l-a împins să scrie și el m-a provocat să-i urmez exemplul. Nu ne-am aflat nicicând în această situație. ‘A fi sau a nu fi’. Cu mult înainte, Parmenide spusese ‘Ființa este. Neființa nu poate fi.‘ Pentru cei care nu puteau găsi rezolvarea pe cale științifică sau nu puteau să colaboreze la căutarea unei soluții, realitatea era clară: afirmarea propriului sine. Așadar… Exista cochilia de gasteropod și cartea lui Leonardo care îmi oferea desene necunoscute, cum ar fi o pagină despre Lună, un studiu foarte detaliat despre diferitele mișcări ale apei… Fără să știu, am îneput să trăiesc în acele pagini, să le manipulez după cum doream și să scriu pe ele poeme sau simple note. Așa am procedat cu Stella di Betlemme, Teorie delle ombre, Studii sulla resistenza in fisica, Albero e scritta, Osservazioni sul volo degli ucellli, Ludo geometrico, … cu totul, treisprezece pagini. Cochilia gasteropodului, aveam să înțeleg, era un semn, un indiciu. Această carantină mi-a făcut darul de a mă simți mai vie decât oricând. În cel mai dificil moment, armonia, frumusețea și înțelepciunea m-au încurajat spre o activitate creatoare. A fost Adriana, fiica mea, cea care a înțeles sensul acestei experiențe. Mi-a spus pe neașteptate: ‘Ai făcut asemeni lui Socrate. Când i-au adus cucuta, el a învățat să cânte la flaut o melodie nouă. ‘De ce-o faci?’, l-au întrebat. ‘Ca să o pot cânta înainte de-a muri.’ ” La pagina 39 este reprodus desenul lui Leonardo Guscio di gasteropodo marino. Deasupra desenului, e reprodus gândul lui Basarab Nicolescu -“În absența afectivității, subiectul devine obiect.” Sub desen, câteva rânduri pe care Janés mi le dedică: “Unde este masca? Dacă suntem făcuți din materia visului, nu avem nevoie de ea. Invizibili, putem realiza tot felul de acțiuni și creații, până când Prospero ne spune ‘Înapoi la elemente’.“ Dacă sunteți tentați să vă întoarceți la întrebarea lui Hölderlin, un răspuns ar putea fi acesta: “Ca să își facă daruri din care să învețe să prețuiască viața și harul ce li s-au dat.” Pentru poet Ars moriendi înseamnă să învețe în fiecare zi un cântec nou, fiindcă n-are de unde să știe când și cum va veni momentul plecării, vremea cucutei.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Via Liviu Antonesei

”Ereticul” Paolo Veronese Maria Sava

n noaptea de 14 februarie 1571, mănăstirea San Zanipol, cea mai frumoasă clădire din Veneția, a ars până la temelii și, odată cu ea, a fost distrusă și ”Cina cea de taină” pictată de maestrul Titiano Vecellio, în Refectoriu. Starețul Adriano Alvano pentru care mănăstirea era ca o casă nu a stat prea mult să privească ruinele și, câteva luni mai târziu, adunase suficiente milostenii să poată porni reconstrucția clădirii arse. Lucrările erau supravegheate de monahul Andrea Buono și, la capătul a doi ani de zile de trudă, lucrările au ajuns aproape de sfârșit. Părintele Buono privea peretele din fund al Refectoriului- 30 m pe 7 m -și visa la noul tablou care să înfățișeze ”Cina Domnului”. Se gândea deja la Paolo Caliari, zis Veronese, renumitul pictor care abia terminase Cina în Refectoriul mănăstirii Monte Berico din Vicenza. În cele din urmă, îl invită pe maestru la mănăstire și-i propune lucrarea. ”Iertați-mă dacă discut fără a avea deprinderea acestor treburi. Voiam să spun că îmi păreți unicul artist din Republică în stare să facă un tablou de o asemenea însemnătate. De altminteri,

sunt sigur că nu ați uitat arta frescei. Cu zece ani în urmă, când monahii benedictini de la San Giorgio v-au comandat Nunta din Cana pentru Refectoriul lor, ați acceptat. Dacă nu primește domnia voastră să ne facă această Cină, n-o va face nimeni alt”, îi spuse monahul artistului. ”Am priceput, am priceput, glăsui Paolo trezit din meditație. ”Nunta” cerută de călugării benedictini a fost pictată în mare zor și am pus acolo toate greșelile tinereții mele, la care nu voi a mă mai gândi nici măcar în treacăt. Dați-mi răgaz câteva săptămâni. Trebuie să-mi fac și eu planurile mele...O Cină a Domnului- ei drăcie, câte figuri?...” În cele din urmă, adunarea Colegiului mănăstirii fu de acord cu propunerea părintelui Buono și s-a înțeles cu maestrul Caliari să facă lucrarea în schimbul a patru sute de ducați de aur curat. În Evanghelie sta scris: ”Et ipse demonstrabit coenaculum grande, stratum; et illie parate nobis.”(El însuși- stăpânul casei -vă va înfățișa o sală mare, așternută după cuviință. Acolo să pregătiți cina pentru noi”). Pornind de la aceste cuvinte, pictorul își făcu macheta lucrării și se apucă de lucru. De sus de pe schele îi strigă monahului: ”Este mare părinte, nu se mai sfârșește niciodată. Uneori mă gândesc că am să mă pierd pe drum. Aici, chiar că este nevoie de fantezie cum au poeții.” Printre meseni trebuia să picteze și chipul cardinalului protector al ordinului chiar în apropierea lui Isus - asta ca să le astupe gura monahilor de la San Zanipol. Însă desfrânatul personaj era vestit în Veneția și ca să-i mai treacă din furia cu care îl pictase îi puse alături pe piticul sicilian care stătea de vorbă cu un papagal. Pânza era înțesată de figuri. Gloata săracilor ațâțată de miresmele îmbietoare se înghesuia la intrarea logiei, întindea mâinile, îmbrățișa coloanele. Servitorii și slujnicele se învârtea printre meseni umplând cupele cu vin.

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Printre altele trebui să-i găsească un loc și lui mecena, starețul Alvani, cu chipul lui grosolan de țăran prostovan, cu ochi sfredelitori dintre pleoape plecate. N-a uitat să-i amintească și pe cei doi bețivani nemți care dăduseră foc Refectoriului. Printre atâtea personaje, pe fundalul marmurei logiei, se reliefa albeața feței de masă. Pe cerul amurgului, trecând de la verde aprins la roz azuriu cu sclipiri albastre și albe, se detașa turnul fantastic și palatele palladiene cu balcoanele și ferestrele din piatră de culoarea laptelui. Pictorul lucra cu înfrigurare și după fiecare pauză revenea cu imaginea gata construită în minte a chipurilor celor care participau la Cină, precum și cu armonia culorilor cu străluciri nemaivăzute. Prima vizionare a marii lucrări, ajunsă la final în 1573, a scos aplauze îndelungi atât de la Colegiul mănăstirii cât și de la publicul venit să-și dea obolul. Cine văzuse în urmă cu trei ani incendiul și privea acum Cina maestrului Veronese considera că participă la un adevărat miracol. Părintele Buono, mulțumit de ceea ce putuse să realizeze supravegind vreme de trei ani șantierul îi puse pe muncitori să strângă și să facă rănduială în ograda noului edificiu. Bucuria n-a durat prea mult. Părintele Alvani, starețul mănăstirii, fusese chemat de urgență la Veneția să dea cont amănunțit pentru cheltuielile făcute. Și nu doar atât. Judecătorul inchizitor dorea convocarea pictorului întrucât cineva îl pârâse și îl acuzase de erezie. Așadar, în capela Sfântului Toader se întrunește completul Tribunalului Inchiziției îmbrăcat în pelerine scurte cu glugă roșie pentru a-l judeca pe artistul Paolo Veronese. Privindu-l cu scârbă, grefierul îl întreabă: ”-Sunteți numitul Paolo Caliari, zis Veronese? Care vă e profesia? -Eu pictez și fac figuri, răspunde Paolo. -Știți care e pricina pentru care ați fost chemat?

-Nu, domnia voastră. - Vi-o puteți închipui?, îl întreabă inchizitorul. - De închipuit, pot - Spuneți ce vă închipuiți? - Mi s-a spus de către reverendul stareț de la San Zanipol, chemat aici, că înălțimea voastră îl însărcinase să-mi ceară să pictez în Cina mea, în locul câinelui aflat lângă masă pe Magdalena îngenunchiată. I-am spus că aș fi făcut cu dragă inimă lucrul acesta precum și atâtea altele, dar simțeam că nu era acolo locul Magdalenei și că, pentru a unge cu parfumuri picioarele Domnului nostru trebuia să-și pună capul sub fața de masă. -Dar ce înfățișează tabloul dumitale? -Ultima cină a lui Isus Cristos cu Apostolii. - În această cină, pe care ați zugrăvit-o, ce tâlc are omul căruia îi curge sânge din nas -Unei slugi, care a căpătat o palmă strașnică i s-a întâmplat acest neajuns. - Și ce anume vor să însemne cei doi nemți, înarmați cu alebardă? -Prea cuvioase Inchizitor, aici ar trebui să spun câteva cuvinte! -Spune-le! -Noi, pictorii, ne luăm singuri îngăduințe pe care și le iau poeții și smintiții. I-am făcut pe cei doi alebardieri, unul care mănâncă și celălalt care bea, în apropierea scării. Stau acolo de strajă și-mi pare drept să fie acolo, gândind că un stăpân de rang mare și avut s-ar cădea să aibă astfel de slujitori. -Iar pe cel în veșmânt de măscărici, cu papagalul în mână, de ce l-ați pictat? Ce rost are? - E pus doar pentru împodobirea scenei -Cine stă la masă? -Cei doisprezece apostoli. -Și Sfântul Petru, ce face? -Desface în ciosvârte mielul, ca să-l împartă invitaților. - Dar vecinul său?

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

-Își așteaptă partea cuvenită cu farfuria în mână. - Și ce înseamnă gestul celuilalt, de lângă Sfântul Petru? - E unul care se scobește în dinți cu furculița. -Dar cine crede domnia voastră că s-ar fi aflat la cina aceea? - Hristos și apostolii, dar odată ce în tablou rămâne spațiu de prisos, eu îmi urmez imboldul inspirației și pictez și alte figuri. - Acum, spuneți dacă cineva v-a sugerat, cu perfidie, să pictați la acestă cină nemți, măscărici și alte nesocotințe. Ochii judecătorului se plimbau când la pictor când la inchizitori... -Prea cucernice Inchizitor, i se adresează Paolo. Eu nu am nevoie de sugestiile nimănui. Tabloul era mare, mi-am luat obligația de a-l picta în întregime după voia imaginației mele, cât voi ști mai bine. - Dar când pictați aceste lucruri aveți deprinderea de a le zugrăvi pe potriva subiectului sau vă urmați fantezia fără a respecta faptele? -Eu fac picturile cu chibzuința cu care sunt înzestrați atât cât cuprinde judecata mea. -Așadar, vi s-a părut nimerit ca la Cina cea din urmă a Domnului să fi fost de față măscărici, nemți beți, câini, pitici cu papagali și alte asemenea blestemății? -Prea cucernice, nu! -Știe domnia ta că în Germania și în alte ținuturi molipsite de erezie s-a statornicit obișnuința ca, prin mijlocirea picturilor și a desenelor, să fie defăimată sfânta Biserică, pentru a li se propovădui oamenilor neajutorați la minte cele mai rele învățături? -Prea cucernice, știu asta. Dar îmi voi proclama încă o dată buna credință. De altminteri, zugrăvind Cina am urmat tradiția marilor mei înaintași. -Și ce-au făcut acești mari înaintași? - Michelangelo, la Roma, în capela

pontificală, i-a pictat goi pe Isus, Sfântul Iosif, Sfântul Petru și curtea cerească, în atitudini nu prea respectuoase. - Aha, așadar, nu știți că pictând judecata de apoi în care nu se presupune că ar fi vorba despre făpturi goale sau îmbrăcate într-adevăr nu era nevoie să fie în veșminte. Nu înțelegeți că în opera aceea totul grăiește spiritului, și acolo nu se găsesc nici măscărici, nici câini, nici arme, nici alte caraghioslâcuri asemănătoare? Și vi se pare că se poate invoca o asemenea pildă pentru a apăra Cina voastră? - Prea cucernice Inchizitor, nu voi să apăr nimic.M-am gândit să pictez cât m-a ajutat priceperea mea: Nu cred că un pitic și doi alebardieri ar fi în stare să semene atâta dezordine...” Iritat peste măsură, Judecătorul îl consideră pe artist drept un mare șiret și-l pedepsește ordonându-i ca în termen de trei luni să modifice tabloul. În caz că s-ar opune, pedeapsa următoare va fi mai drastică. După plecarea tribunalului inchizitorial, starețul mănăstirii convoacă pictorul și încă alți șapte preoți la o consfătuire, în Refectoriul mănăstirii. Trebuie să decidă ce și cum să modifice în tablou. Supărat pe ipocrizia preoților pictorul nu înțelege de ce-i supără veșmintele noi și frumoase ale participanților la Cină câtă vreme nici ei nu umblau în zdrențe. Ba unul dintre preoți îi reproșează că în tablou sunt prea multe

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

femei... Poate că mai bine ar fi fost să șteargă câinele...Sugestie care provoacă revolta pictorului: ”De ce câinele? Credeți că Domnul nostru l-ar fi alungat? Doar nu e un neguțător din templu care împrumută ducați cu camătă, ci un sărman care așteaptă să fie miluit cu un ciolan.” Amețit de discuții, starețul îl întreabă pe artist dacă după gândirea lui n-ar trebui să schimbe nimic în tablou. Plin de tristețe, Paolo a răspuns: ”-Ar trebui să fie schimbate atâtea lucruri...după atâtea săptămâni, cu mintea proaspătă și odihnită, văd că sunt culori palide, desenul este lipsit de vlagă. Lucrând cu mare sârg, fără oprire, se poate întâmpla să faci greșeli mari, să continui munca doar purtat de amăgire. Fantezia nu e aceeași în fiecare zi. Dar aceste păcate ale tabloului nu le poate pricepe nici cucernicul Inchizitor, nici- cu toată cinstirea cuvenită – voi, ceilalți preoți. Pictura este un mister al ochilor. Nu se află întunecare care să însemne o piedică pentru ea, nici vijelie sau tenebre care să îngenuncheze inima. Dar aceste mistere le înțeleg numai poeții și smintiții. Pentru ei lumina este ceva cu totul aparte, culorile au văpaia duhurilor și câteodaă chiar a diavolilor.” Și totuși...o satisfacție trebuia să fie dată Inchizitorului. Plin de înțelepciune, părintele Adriano Alvano, starețul mănăstirii începu să-i sugereze artistului, cu

blândețe: măcar acele culori palide despre care vorbea să le mai înveselească. Tunica Apostolului Ioan poate ar fi trebuit să fie roșie să arate că-i aproape de inima Domnului și apoi, sugeră starețul, în continuare, nici denumirea tabloului de ”Cina Domnului” nu-i fusese pe plac Inchizitorului. N-ar fi fost mai bine să-l numească ”Cină în casa lui Levi”? Și pentru ca să se vadă clar că nu era vorba de nicio erezie să scrie undeva într-un colț ”Benedicat vos, omnipotens Deus...” (Dumnezeu atotputernic să vă binecuvânteze pe voi.) Astfel, cu aceste modificări nici pictorul nu și-ar fi batjocorit lucrarea și nici inchizitorii n-ar mai fi avut nimic de zis. Într-o Italie sfâșiată de conflicte atât externe, dar și interne, în care legea draconică instaurată de Conciliul de la Trento veghează întreaga peninsulă, Veneția rămâne o oază care-și mai păstrează independența teritorială și spirituală. Pictura cunoaște o adevărată explozie a geniilor, raționalismul individual nu devine o anatemă și valorile umaniste nu sunt înlocuite cu brutalitate cu dogmele teologice. Chiar și în acele vremuri atât de tenebroase Veneția rămâne o adevărată citadelă pentru marii artiști care fie se retrag în atelierele lor, fie se opun cu vehemență forței care tinde să le răpească libertatea de creație. Și procesul maestrului Veronese rămâne un exemplu în acest sens. Bibliografie: Neri Pozza, Proces pentru erezie, Ed. Meridiane)

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă Ovidiu Bufnilă

nde te duci? Păi unde să mă duc? Mă duc în piață. Ai mai fost. Păi, mă mai duc. Ce cauți în piață? Caut una, alta. Eu zic să nu te duci! De ce să nu mă duc? S-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Când s-a dat? Păi s-a dat. Te întreb, când? De unde vrei să știu eu când? Păi mă duc, mă descurc eu. Păi nu te descurci dacă s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Nu te descurci. O s-o pățești. Îmi pun masca și mă duc. Îți pui masca degeaba. Când se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă, masca nu mai e de nici un folos. Au spus și la radio. Când au spus la radio? Au spus când trăgeai tu la aghioase. Chiar atunci. Aha! Și de ce nu m-ai trezit? De ce să te trezesc? Păi ca să mă gândesc. La ce să te gândești? Să mă gândesc la ce mi-a zis Bebe de la Arsenal. Dar ce ți-a zis Bebe de la Arsenal?! Mi-a zis că atunci când se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă, ăștia din parlament se iau la bătaie ca chiorii. Și ce dacă?! Păi trăgeam și eu o fugă la parlament să văd chestia asta. Și nu te mai duceai în piață? Păi nu mă mai duceam în piață, de ce să mă duc în piață? Păi trebuie să te duci să-mi cumperi pătrunjel. Păi ce, n-ai tu acolo, o tufă de pătrunjel? N-am. Adică vrei să spui că pătrunjel nu se mai găsește decât pe net. Este și pe net, este și în piață. Acela din piață e mai proaspăt. Dar dacă s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă înseamnă că ăștia se bat în parlament și că ar fi bine să mă duc să văd și eu cum se bat. Și ce-ți iese ție dacă ei se bat și tu te duci să-i vezi cum se bat. Nu-mi iese mare lucru dar îl fac praf pe Bebe de la Arsenal că eu i-am văzut pe ăia din parlament cum se bat pe viu. Și ce dacă? Păi cum așa? Bebe de la Arsenal a văzut un OZN pe Calea Victoriei. Adică tu nu lai văzut. Nu l-am văzut. Păi eram în piață după pătrunjel. Când ai fost tu după pătrunjel dacă s-

a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Păi când s-a dat? Păi pe mine mă întrebi?! Adică tu nu știi când s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Păi nu știu. Ar trebui să știi. Toată ziua stai pe stradă, ar trebui să știi. Păi pentru că stau pe stradă știu când trece primul ministru cu mașina. Unde trece primul ministru cu mașina? Păi de unde vrei să știu eu? Trece și gata. Adică tu îl vezi că trece cu mașina și nu știi unde se duce. Păi dacă s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă, trebuie să se ducă la guvern să vadă ce și cum. Adică el n-ar ști dinainte că se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Păi s-ar putea să nu știe. Dar știi tu! Adică el, primul ministru nu știe, dar tu știi. Și dacă aș ști? Păi tu nu știi dacă este pătrunjel în piață, cum să știi tu când se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Mereu râzi de mine. Nu râd de tine. Spun ce văd. Ce vezi tu, mă rog? Văd că nu știi când se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă și că vrei s-o pornești hai-hui pe străzi ca să te pui în pericol. De ce să mă pun în pericol? Păi te pui în pericol dacă se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Păi când se dă cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă, ăștia se iau la bătaie în parlament. Ei se iau la bătaie la parlament dar tu nu știi dacă nu s-a dat vreo lege nasoală acum că s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Și știi că dacă te prinde poliția pe stradă, te saltă imediat, că ce cauți tu pe stradă dacă s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Și adică tu spui să nu mă duc la parlament, să văd cu ochii mei cum se bat ăia. Păi nu te duci. Și atunci ce să fac eu acum că s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Păi tu o să stai frumușel acasă și eu nu mai fac mâncare că nam pătrunjel. Păi așa e, nu ai pătrunjel. Păi nu am și asta e, o să vedem noi ce mâncăm. Și adică ce o să facem? Păi nu face nimic de vreme ce s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Stăm cuminți acasă și gata. Adică eu nu mai ies deloc din casă. Păi nu ieși din casă. Și adică Bebe de la Arsenal o să-mi râdă-n

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

nas. Lasă-l pe Bebe de la Arsenal. O să iasă pe stradă și să vezi cum îl saltă poliția. Așa crezi tu? Păi așa cred. Atunci n-ar bine să-i dau un telefon să-l avertizez că s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă? Păi, dă-i telefon, de ce să nu-i dai telefon? Păi atunci îi dau telefon. Îi dai. Da, dar știi, n-o să creadă că s-a dat cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Știi ce? E treaba lui dacă crede sau nu crede. Tu îi dai telefon și cu asta basta. Îi dau telefon. Păi să-i dai. Și dacă îi dau telefon, tu zici că n-o să râdă de mine?! De ce să râdă de tine? Păi să râdă că m-am speriat așa că s-a dat chipurile cod portocaliu de politică fantezistă și periculoasă. Și ce vrei să faci? Păi mai bine aș trage o fugă să văd cum se bat ăia la parlament. Și după aia să-l suni pe Bebe de la Arsenal? Păi cam așa aș zice, ca să nu râdă de mine.

nostru Să-i ajute pe dușmani, crezând în minciunile lor! ucidere a evreilor de pe stradă, sinagogi arse, rachete dinspre Liban Toate orchestrate în aceeași zi, de ziua capitalei noastre, toate pregătite minuțios fără drept de apel! Vina noastră e că ne-am apărat, doar atât și nimic mai mult! Le e ciudă că nu se repetă Holocaustul, soluția finală, proiect grandios al rasei ariene, doar pentru că idișul e un fel de germană! (mama mea în Israel urmărea seriale germane pentru că tocmai știa idiș) Le pare rău că avem o țară, o tradiție de a supraviețui Celor care vor să repete istoria din Asia ! (C) BIANCA MARCOVICI

Bianca Marcovici

AMBASADOR CULTURAL , HAIFA, IAȘI

Felicitări, Europa! dezinformare?! Verii noștri v-au invadat! Le aprobați și demonstrații anti-Israel După ce Hamasul, organizație islamistă teroristă reprezentanți ai palestinienilor creștini, prin ocupație în Gaza!!! Au vrut exact de ziua Ierusalimului să distrugă Orașul Sfânt, Orașul Luminii, Zidul plângerii Noastre, de mii de ani de aur! Politicienii țin discursuri fără măcar să înțeleagă Ce noi am înțeles de mult, de prea mult timp! Mă miră că ne prezintă ca atacatori, sau provocatori, Sau ocupanți… După ce 4000 de rachete trimise de verii noștri islamici, La noi, în insula Israel, nu au fost suficient Să dovedească adevărul crud al disperării lor de a ne ucide cu orice preț! Mai mult, peste 1 milion jumătate de palestinieni, minoritate Israeliană trăiesc foarte bine în țara păcii, Șalom dar… unii au încercat de pe teritoriul Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Victor Brauner

Lilith - 1949 Demonii din Umbrelă

Raziel - 1949

Pasăre călărită de o figură surealistă

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

STRADA MINUNATELOR PRĂVĂLII. THE 3-TH ROCK BALLAD era strada mea, centrală între toate, bîntuită de aromele de coloniale, mirodenii și de benzină arsă, iar în zilele umede, în ceața sfîrșitului de octombrie, în noiembrie, sau spre sfîrșitul iernii, cînd ceața era mai deasă, mirosul cafelei prăjite în vasul de aramă, la care veghea domnul aram sau frumoasa și distinsa sa doamnă, se întindea ca un fluviu aerian de-a lungul străzii noastre, iar de-a latul pe străduțele care plecau la stînga și la dreapta, pînă la mitropolie și vizavi pînă la teatrul de vară pomul verde, după cum scrie inscripția de acum, primul teatru evreiesc din lume, și fluviul plutea și cobora departe pînă la marginea lumii, pentru că lumea este lumea mea, lumea de mine cuprinsă. nu mai erau proprietari, dar în bunăvoința sa fără margini, statul îi lăsase mai departe să vîndă cafele din peru, bolivia, columbia și brazilia, crudă și prăjită, iar la cerere rîșnită fin sau rîșnită mai mare pentru cafetierele de aluminiu, așezate pe o sită pe ochiul aragazului, care fluierau ca niște locomotive pacific în miniatură, iar aburul lichidului parfumat se răsucea în norișori albi, pufoși. de la domnul aram cumpăram cafeaua cu suta de grame, prăjită și gata rîșnită, nouă nu ne putea ieși la fel de bine, deși aveam o mică prăjitoare de alamă și o rîșniță manuală, aproape antică, moștenire din bunică în mamă – și peste vreo zece ani, vremea nechezolului, eram fericiți dacă luam de la bișnițari punga de wiener coffe, fără gust, gata prăjită și rîșnită, ascunsă în vid, dar care nu ne spunea nimic, nu amintea prin nimic gustul parfumat de altădată. și îi pomeneam pe domnul aram și pe frumoasa și distinsa sa soție, îi binecuvîntam, le uram să le fie bine oriunde ar fi fost, în oricare lume – ieșiseră din lumea mea, din lumea percepției mele și din fluviul aerian parfumat și plutitor care se întindea peste toate casele de pe strada minunatelor prăvălii, strada mea, centrală între toate, lumea mea și, de fapt, chiar miezul parfumat al lumii mele... domnul oizăr nu mai era cînd am descoperit lumea, dar toți îi spuneam prăvăliei pe numele ei, numele său, și doar cînd voiam să ne distrăm îi spuneam ali mentara, cu înnăscutul simț al calamburului care nu ierta nimic în mahalaua noastră centrală – așa cum peste ani, aveam să botezăm, să botez și universitatea, în care-am ajuns Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

trecînd prin aprige furci caudine, ali cuza... dar înapoi la oizăr, unde te întîmpinau la dreapta rafturile cu delicatese, dulciuri, mirodenii, lăzile din scînduri subțiri și albe cu portocale, lămîi, pachetele din celofan cu smochine, curmale și niciodată la rafturile din spate nu putea să lipsească mîncarea săracului – scrumbii albastre, telemea de oaie, măsline, ulei și zahăr și inubliabila marmeladă asortată, ascunsă în lăzi de lemn și învelită în hîrtie lucioasă. de patru lei, luai o franzelă și încă un sfert și în treizeci de metri pînă acasă, terminam sfertul și văduveam și franzela de amîndouă colțurile sale, iar cele un pic mai coapte, aproape arse, erau și cele mai bune și mă tocmeam pentru ele. și de la consignația de vizavi, de la domnul albert, cînd am devenit major și tata mi-a dat o mie de lei, mi-am cumpărat cu jumătate din bani ceasul atlantic, cu brățară metalică, care a mers exact, dar exact trei zile și nici un ceasornicar nu l-a mai pus în mișcare, așa că l-am schimbat pe trei volume de dostoievski cu bătrînul colecționar de antichități, domnul iancu m. iancu, care-și presăra pieptul cu decorații de 7 noiembrie, de 1 mai, iar cînd îi spărgeam geamul la fotbal de stradă, i-l puneam fără zăbavă, înainte să ne prindă curelele taților. mai erau geamgii, mai erau coșari care aduceau noroc, mai erau și cizmari, care puneau placheuri metalice să țină pantofii mai mult, sau schimbau tocurile stîlcite. și era domnul aron, tatăl lui willy, care-mi croia minunate costume din stofă englezească, pe banii cîștigați peste vară, la munte, la degajări pe plantații, la adunat și clădit fînul – o singură dată cînd am luat coasa, mi-a curs sînge din cizma de cauciuc, așa că avea să rămînă și ultima oară. și domnul aron mi-a făcut și primii pantaloni albi, evazați, din material tare, care dubla stofa sacourilor, care fluturau în vînt, așa cum, la celălalt pol al ființei, fluturau pletele... purtam părul lung... și ne tundea tanti miliția – cînd punea mîna pe noi, punea și foarfecele în plete. din iarnă ne pregăteam pentru ținuta de vară, aveam mare grijă, îl ascundeam după urechi la școală, îl prindeam cu clame furate de la surorile noastre, iar cînd ne-a trimis diriginta la tuns, prin luna mai, ne-am întors toți șase vinovații rași pe cap și cu țestele lucioase de la crema nivea cu care le spoisem. și diriginta și-a pus mîna la gură, să-și oprească

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

țipătul de surpriză, de teamă, de oroare și niciodată nu ne-a mai trimis să ne aranjăm coafurile! și cînd fluviul aromat se întindea peste stradă, peste zona aceea poreclită mai tîrziu, cînd anglofonii i-au răpus mișelește pe francofoni, down town, puteai să te rezemi lenevos de peretele de cărămidă, sau de zidul care ascundea drumul secret al sinagogii, sau de ușa cenușie și crăpată de la magazia de lemne, care, deși dispărută de la cutremur, îmi vine în minte în ziua a cincea a călătoriilor mele de aiurea, într-un fel de patriotism de maximă concretețe – dar dacă atunci, sub norul aromat de cafea care bîntuia totul, îmi aprindeam o țigară și închideam ochii, îmi imaginam că sînt la tosca sau la conti sau oriunde în altă parte, la o cafea cu coniac, marghiloman parcă, despre irish coffee am aflat mult, mult mai tîrziu, deși îmi flutura vîntul prin buzunare. dar eram liber și fluieram satisfaction și fredonam hey joe! și am vizitat azi locurile acelei copilării fabuloase și dulapurile uriașe de beton au redus dimensiunile la scara unu pe doi, și mirosul amețitor al cafelei e miros de bere trezită, de rahat de cîine și de pișatul bețivilor care rătăcesc prin catacombe – și pentru că ieri am fost la concert, mă rezem în gîndurile mele pe ușa dispărută a magaziei de lemne și fluier, fredonez canarul, da canarul! Și, poate, nebunul cu ochii lui închiși…

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

AMICI din LUMEA MARE DUMITRU ICHIM Taci, greiere-n frac halba prea plină a lunii să nu se verse *** Cocoșii cântând... De n-ar fi ruptă-n două noaptea-ar fi totul *** De trei ori mai mari... Și-a încălțat fetița pantofii mamei! Răutăcioși bocancii o râd cu limba scoasă *** Albă și goală cu numărul pe ușă ziua în spital Cu dezinfactant se șterg patul, ceasul, lumina... *** Dă-mi vin și-ascultă cum bate moartea-n ușa inimii: cu-cu! Dă-mi vin - amar ecoul... Ulcior, al cui ți-e trupul? __________________________

PORȚILE NORDULUI REVISTĂ INTERNAȚIONALĂ DE CULTURĂ ȘI CIVILIZAȚIE EDITATĂ DE ASOCIAȚIA CULTURALĂ „PORȚILE NORDULUI” Viorel Ploesteanu arsură mănâncă arsura de la pâine copile îmi zicea bunicul

ca o umbră stătea în jurul mesei rotunde bunicul atât de mare îi era spiritul încât prezența lui umplea casa, curtea toată lumea mea o umplea atât de mult îl iubeam pe bunicul și el zicea mănâncă arsura de la pâine să nu ai teamă de lupi când treci prin pădure iar eu nici nu simțeam amăreala ce-mi umplea gura mă visam un viteaz tăind pădurea-n două în timp ce lupii își dădeau coate tremurând în desiș el e voinicul care a mâncat arsura pâinii cavalerul nostru fără teamă și fără prihană pe el îl vom urma și îl vom apăra fiindcă știm că el va face lumea mai bună dar am uitat de mult masa joasă și umbra bunicului n-o mai înconjoară lumea mea o umplu alte lucruri și nu mai e vreme de visuri cu viteji și nici lupi nu mai sunt în păduri iar fricile ne fac mici ca niște pui de lupi domesticiți care cer voie să urle degeaba mai mănânc arsura de pâine pădurea și-a înfipt adânc rădăcinile-n mine vin greu De mi se va tăia capul nu mă voi plânge nici striga-voi durerea că meritată este iar de va curge sânge deși nu cred ca pe vinul greu să-l bei că mi-a cutreierat atâta amar de ani carnea asta păcătoasă ca un căutător de aur fără noroc și nicio comoară de vis n-a scos-o la lumină n-a împlinit-o există totuși în trupul meu undeva ascuns bine de nici eu nu i-am dat de urmă o sămânță

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

lui Emanuel Pope

găsește-o și îngroap-o la rădăcina unui butuc de viță nobilă poate așa făcându-se vin vreun voinic cu sufletul mare și curat o va bea cu ochii înfipți în adâncul cerului și îmi va împlini măcar un vis

PAGINI DIN JURNALUL DIN DANEMARCA, 2020 Emanuel Pope XX. Pe deasupra nopții a trecut o pasăre albă. Imensă și grea. Am auzit aerul cum trosnea la subțioara ei. Și mi-am adus aminte că ieri în timp ce munceam l-am văzut prin geam pe Knut Hamsum trecând pe stradă. Înalt, vlăjgan, îmbrăcat ca de drumeție, prin ploaie. Pe drumul ăsta unde pisicile și oamenii sunt în număr egal. Nu m-a privit deși mă știa. Doar Ostentativ a traversat chiar în dreptul ferestrei mele pe partea cealaltă. XXIX. (17 aprilie 2020) Străbatem o zonă agitată a acestor ape cu valuri ce depășesc douăsprezece metri înălțime. Pe vas suntem două familii de slujitori ai casei Stăpânului și uneori printre noi se află și El. Puterea Stăpânului nostru este așa de mare că de multe ori chiar și în timpul furtunii ne părăsește pentru a colinda tărâmurile din zare ori și mai departe. Pur și simplu călcând apa cu talpa sandalelor sale. Când se întâmplă asta niciodată nu am văzut pe vreunul din cei aflați la bord să se teamă de viața Stăpânului lor. Atât de mare, bănuiesc, le este încrederea. Însă, cu cât mai greu se putea distinge umbra acestuia la marginea apelor, cu atât mai mult le vedeam frica adumbrindu-le fața. Și sunt mulți zeloși printre ei, spre deosebire de care, eu, deși am beneficiat ca un servitor

nevolnic și ticălos de nenumărate ori de puterea și bunătatea Stăpânului meu, tot n-aș putea spune că m-aș omorî de dragul Lui. Asta pe de-o parte. Pe de altă parte însă – și asta așa, ca să vedeți ce ființă ciudată se poate ascunde în viața servitorului de lângă voi – dacă valurile m-ar smulge acum de pe vasul acesta, aruncându-mă haosului de ape de dedesubt, ori mi-ar zdrobi țeasta de stâncile ce se nasc ca lăncile uneori din mare, ei bine... nici nu mi-ar păsa sau m-ar durea la bască. Pentru că eu știu, ba chiar mai mult de atât, chiar simt, că și mort eu tot în mâna Stăpânului meu aș cade și deacolo, din nou, mai departe e tot treaba Lui. ... ei, haideți! acum vă las. Mă duc repede să alerg lișițele alea și să le dau la apă, că săracele de atâtea zile și nopți de când cu toate furtunile astea au cam prins crustă la picioare și îmi este frică să nu se îmbolnăvească și ele de lopotarniță XXXIII. (19 aprilie 20202 „unui prieten pe care l-am iubit ca pe un tată și care m-a ajutat în tinerețe să înțeleg pescuitul, motoreta și frumusețea oamenilor, neștiuți, aflați mereu în spatele lucrurilor uimitoare.” Acesta e cireșul înflorit din mijlocul grădinii. Și-n el, ca de niciunde, a poposit zburând, o turturică. Fragilă, grațioasă, cum doar un singur lucru poate să fie. Mi-am spus: “aceasta e, desigur, Poezia!” chiar ea! Simțind ce numai inima îmi știe îmi dă acum un tainic semn doar mie. ... și am zâmbit. Prin gardul putrezit, în locul unde un ochi de piatră de atâta plâns l-a umezit, ca șarpele prin cerc de iederă ivit, fără să frângă un fir de iarbă-n calea lui, tiptil își face loc, motanul cel tigrat. Cu iscusința unuia ce-și știe și trupul dar și meșteșugul înmiit,

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

privindu-i blana scânteind îmi pare, chiar versul în mișcarea lui țintind durerea... surd. Și-mi spun:” aceasta este însăși Poezia!” chiar ea! simțind în carnea mea crescând nedumerirea, mă-nvață acum din nou cărarea. ... mi-a aprind țigara. suntem doar trei. Lumea s-a scurs, din jur a dispărut și casa și vecinii și istoria, doar așteptarea a rămas și panda. Pe creangă turturica-și cântă trilul ei ca depărtarea. Mintea-mi aleargă socotind, mi-aduc aminte de atâtea lucruri într-un singur gând. Mă-nvăluie, Amețesc. Țigara stingându-se pe trupul scrumierei reci, îmi pare un crist, uitat și trist. Ca întotdeauna aș vrea și acest poem să fie tot... răspunsul meu complet. Ultimul poem, întreg, rotund, deplin fără niciun fel de rest. Un fel de semnătură ca a vameșului pe un tablou. să șteargă tot ce a fost în urma lui și viitorul. să nu mai scriu apoi, să nu mai tânjesc, să nu mă mai tângui, să nu mă mai lupt, să nu mai rănesc, să nu mai beau, să nu mai înmulțesc durerea lumii și să nu mai sufăr. Femeile și prietenii să-și vadă toți de viața lor, de jocul lor ca înflorirea, iar eu de dragul lor și al meu să nu mă mai iubesc ca până acum.

Copil să trec aici, cum m-am născut, până să văd ce știu, până la salt, până la gheara înfiptă-n trupul ei de cânt. Să nu mai învăț nimic, iarăși și iarăși ca să-mi exersez uitarea. În liniștea eternă, tămăduitore, Tăcut să trec să crape inima-mi în mine și să tac. ... ... Așa mi-am adus aminte de ea, de mușchiul ăla, de bucata ei de carne, din trupul meu, încet, încet, părând a se istovi de scârbă... și de-nțelesul pe care i l-am dat noi, oamenii... Și dacă pân’ la versul acesta de față, eram dârz, deodată mi s-a făcut o milă teribilă de ea, o milă incomensurabilă, dar numai și numai de ea, ca o tânguire-n amurg, ca un vanghelis fără clape, ca atunci când afli de moartea unui prieten la două luni după trecerea sa... Și am izbucnit în plâns. „Aceasta e Poezia! am gândit ca pentru ultima oară: locul ăsta unde toate s-au strâns, unde toate s-au simțit și nimic n-a trecut și nimic nu s-a scurs, unde durerea și frumusețea șed îngemănate, ca petalele strânse într-o singură floare, ca degetele nevinovate ale unei mâini curate, strânse prin a-nu-știu-cui-voință într-un singur pumn, care-i Viața!

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

PROMO SAGA & PARTENERI

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

Umbre și lumini în Paradis

Dante 700 Étienne Gilson AL TREILEA ținut este dincolo de pămînt, apă și aer. Este chiar, într-un fel, dincolo de zona de foc, fiindcă focul Empireului nu seamănă cîtuși de puțin cu al nostru. Umbrele ar trebui așadar să dispară de-acolo, și aproape că așa se întîmplă. Paradisul lui Dante ar trebui să fie efectiv un cer fără umbre, și aproape că așa este. Ar trebui să vedem excepțiile. Cuvîntul ombra, care apare de vreo sută de ori în Infern și Purgatoriu, nu se întîlnește decît de trei ori în Paradis. În lipsa umbrelor, trebuia ca poetul să-și închipuie o altă substanță, pentru a fabrica niște aparențe încă vizibile și care pot fi deosebite unele de altele. Toate duhurile fericite fără excepție, fiind situate în caelum beatorum, cerul păcii și al luminii, nu-i mai rămînea alt element decît lumina, pentru a le da celor aleși aparența unui trup vizibil. Asta a și făcut poetul. (…) Nu-i sigur că toți comentatorii și-au dat seama. Chiar în anumite ediții savante, Indicele de nume și lucruri, care oferă un spațiu amplu cuvîntului ombra, nu se ocupă de contrariul său, cuvîntul luce. Totuși valoarea lor este exact aceeași: la quinta luce („a cincea lumină”) sau la luce eterna di Sigieri („lumina eternă a lui Sigier”) au exact aceeași valoare ca l’ombra del primo parente („umbra primului părinte”, Inf. IV, 55), l’ombra sua („umbra lui”, a lui Virgiliu, Inf. IV, 81), și più di mille ombre mostrommi („mi-a arătat cu degetul peste o mie de umbre”, Inf. V, 67-68). Cu ajutorul termenului lume, sau luce, Dante îi poate conferi Paradisului său o structură ierarhică, bazată pe gradele de luminozitate diferită ale personajelor. Trebuie așadar să ne obișnuim să gîndim acele luci ca pe niște ființe, mai curînd decît fiind calitatea luminoasă a unora dintre ele. Duhurile fericite sînt, fiecare dintre ele, o luce, ele se învîrt liber de la un cerc la altul, în interiorul aceluiași cer al Fericiților, care le cuprinde pe toate. Ele își trăiesc acolo , chiar dacă în moduri diferite, („simțind mai mult ori mai

puțin eterna suflare”, IV, 36). Variațiile lor de bucurie se exprimă prin cele ale luminozității lor, cu cît sînt mai fericite, cu atît sclipesc mai tare, la fel cum umbrele sînt cu atît mai întunecate, cu cît sînt mai triste: Per letiziar lassù fulgor s’acquista, sì come riso qui; ma giù s’abbuia l’ombra di fuor, come la mente è trista. „De veselie acolo sus se fac mai sclipitoare, așa cum rîdem aici; iar jos se-ntunecă-n afară, cînd mintea se chinuiește” ( . IX, 70-72). În acest zîmbet ce e lumină, recunoaștem îndată celebrul zîmbet al Beatricei, care se află totdeauna în ochii ei, pentru că ea fiind o lumină, nu vedem din ea decît ceea ce are luminos trupul său, privirea. Duhurile fericite, găsindu-se într-un mediu luminos și așa-zicînd spiritual, devin dificil de deosebit. Sentimentul de stinghereală pe care-l încearcă mulți cititori, în timp ce parcurg Paradisul și care-i face, efectiv, să prefere în locul uniformității luminoase a cerului, pitorescul variat al Infernului, se explică prin însăși materia celor două cantice. Spre deosebire de umbre, luminile nu sînt ușor de deosebit. O flacără, ca atare, poate fi greu modelată. Trebuie totuși să ne obișnuim cu imaginea pe care subiectul o implică, întrucît cunoașterea pleacă de la partea sensibilă și are nevoie de imagini; filosofii, care știu asta, vorbesc așadar de duhuri care se situează în vreun cer astronomic sau le traversează. Acesta este un limbaj figurat; ca și acela folosit de Scriptură, trebuie înțeles spiritual ceva ce se exprimă material. Dificultatea nu e, totuși, să găsim un sens spiritual pentru galeria de imagini din Paradis, ci mai curînd să-i percepem sensul material. (…) Dante n-a făcut, pentru a explica formarea Luminilor paradisiace, un efort comparabil cu explicarea Umbrelor infernale sau penitente, dar și-a făcut o idee precisă despre ele. Fiecare lumină este un duh (anima) sau o viață (vita), înconjurat de un fel de halo luminos care este, pentru el, în cer, ceea ce este umbra pentru duhurile din Infern sau din Purgatoriu. Cînd le distingem după aspectul lor strălucitor, putem, la o adică, să le dăm unora dintre aceste lumini numele de umbre. Dante așa face o dată, într-

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

un vers foarte ciudat, din Pd. V, 107-108: Vedeasi l’ombra piena di letizia nel fulgor chiaro che di lei uscìa („se vedea umbra-i plină de fericire, în lumina limpede ce din ea se răsfrîngea”). Această umbră se vede în splendoarea cu care strălucește. Nu există așadar o opoziție clară între cele două cuvinte, ci cu cît mai mult ne înălțăm spre ceruri, cu atît mai mult duhurile devin lumini și, cu cît mai puțin sînt ele umbre, cu atît mai greu ne este să le discernem: Non per color, ma per lume parvente („nu prin culoare, ci prin lumina lor apărute”, Pd. X, 42). În orice caz, sufletul în cer este înconjurat pe de-a-ntregul, dar nu de aer, ci de o mantie de lumină. (selecții din studiul Umbre și lumini în „Divina Comedie”, volumul Dante et Béatrice. Études dantesques, traducere de Laszlo Alexandru) din revista AVALON

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021

ULTIMA ORĂ

a 28 iunie ora 18, în cadrul ceremoniilor dedicate comemorării a 80 de ani de la Pogromul de la Iași, a fost inaugurat Muzeul Pogromului. Muzeul aparține Consiliului Județean Iași, va fi administrat de Muzeul Literaturii Române și a fost realizat după un concept al lui Elisabeth Ungureanu de la Institutul Elie Wisel, institutul fiind partenerul CJ în acest proiect. După ceremonia de inaugurare, o parte din numerosul public prezent a vizitat muzeul. Pînă pe 29 Iulie, cînd se vor deschide și celelalte patru muzee adăpostite de Casa Muzeelor – Muzeul Literaturii Române, Muzeul Poeziei, Muzeul Teatrului Evreiesc și Muzeul Copilăriei în Comunism -, poate fi vizitat la cerere. După 29 Iulie, toate cele cinci noi muzee vor putea fi vizitate în funcție de un program anunțat. Arașez cîteva poze din muzeul deschis ieri. Întruna, realizată în timpul ceremoniei, sînt împreună cu Eminența Sa Rafael Shaffer, Rabinul Șef al României și cu vechiul și bunul pieten Michael Shafir, care ne-a făcut cunoștință. În ciuda a ce vă așteptați, subiectul nostru de discuție cel mai pasionant privea relațiile noastre cu studenții, de pe vremea cînd mai țineam cursuri! LIVIU ANTONESEI

Jurnal Israelian nr. 48 ■ 7-07- 2021