Jurnal Israelian nr. 49 - Iulie 2021

JURNAL ISRAELIAN nr. 49

Coperta: Roland Topor

JURNAL ISRAELIAN Nr. 49 15-07-2021

Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Silviu Ilievici Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 44 pagini

2

ICR Tel Aviv a inaugurat seria „Voci feminine în literatura israeliană de limbă română” nstitutul Cultural Român de la Tel Aviv a continuat organizarea de evenimente cu public, la sediu, cu o nouă manifestare culturală, în data de 17 iunie, dedicată literaturii israeliene de limbă română, intitulată „Voci feminine în literatura israeliană de limbă română”, ce a inclus prezentări de carte publicată în România și Israel și discuții culturale.

Evenimentul, moderat de Cleopatra Lorințiu, director adjunct ICR Tel Aviv, a inclus prezentarea volumelor „Eppur si muove... și totuși continuă” de Veronica Rozenberg, „Dragoste cu trandafiri albi” și „Poemele iubirii/Poemes d’amour” (volum bilingv, română-franceză) de Rely Schwartzberg, ,„Las inima să spună”, „Zâmbind...sub poverile vieții” și „Israel. Sub cupola cerului/Under the dome of heaven” de Maria Găitan Mozes, și “Flirting with the bald Singer” * de Beatrice Bernath – volum de poezii inspirat de mișcarea Dada. * (Singurul volum publicat în Israel, la Editura SAGA).

I

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

"Lumea-i ca o pirogă, care, rotindu-se și rotindu-se, a uitat dacă vântul voia să râdă sau să plângă..." (Saint-John Perse - Spre a serba o copilărie, 1907)

CRONICA (fragment)

mare al cerului, ca un opal, se îmbracă în roșii coșenile, în Apus. Şi-n vâlvătaia unei seri cu gust de algă uscată, noi creștem, spre mai înalte transhumanțe, mari insule la mijlocul cerului hrănite cu ienupăr și cu struguriiursului.

Friguri pe sus și pat de jar. Legi de soții pentru noapte pe toate culmile scăldate în aur!

SAINT JOHN PERSE (1887-1975) I Vârstă mare, iată-ne. Răcoare a serii pe înălțimi, vânt dinspre larg pe toate pragurile, și frunțile noastre dezgolite pentru arene mai vaste... Într-o seară de roșii și lungi friguri când lăncile se apleacă, noi am văzut în Apus un cer mai roșu și trandafiriu, de un trandafiriu de insecte ale ghiolurilor: seară de mare și de înaltă orbită, când primele eliziuni ale zilei neau fost ca sfârșeli ale vorbirii. Şi e o sfâșiere de măruntaie, de viscere, pe toată aria luminată a Veacului: albituri spălate în apele mume și degetul omenesc preumblat, pe mai violetul și verdele cerului, în rupturile însângerate ale visului – răni vii!

Un singur și leneș nor limpede, cu o bruscă răsucire de-a latul cerului austral, își îndoaie pântecul alb de rechin cu aripioare de tul. Şi armăsarul roșu al serii nechează prin calcaruri. Şi visul ne este prin loc înalt. Urcare potrivită după urcarea astrelor, născute din mare ... Şi nu despre-aceeași mare visăm în această seară.

Oricât de înaltă ar fi priveliștea, o altă mare departe se ridică, ce ne urmează, în dreptul frunții omului: foarte înalt morman și strânsură de vârstă la zarea pământurilor, ca un zid de piatră la fruntea Asiei, și foarte înalt prag în flăcări la zarea oamenilor de totdeauna, vii și morți laolaltă.

II Vârstă mare, tu mințeai: drum de jar, nu de scrumuri... Cu fața arzând și cu sufletul sus, spre care nechibzuință mai fugim? Timpul ce anul îl măsoară nu-i măsura zilelor noastre.

Noi n-avem de-a face cu mai măruntul și cu mai răul. Pentru noi, neastâmpărul ceresc, la vârtejul ultim...

Vârstă mare, iată-ne pe drumurile noastre fără margini. Plesnet de bici pe toate văile! Şi foarte lung țipăt pe înălțimi! Şi acest mare vânt de aiurea în contra noastră, ce-l îndoaie pe om deasupra pietrei ca plugul peste ogor. Te vom urma, aripă a serii... Dilatare a ochiului în bazalturi și marmori! Glasul omului e pe pământ, mâna omului e în piatră și trage un vultur din noaptea lui. Dar Dumnezeu tace în zi; și patul nu ne-a fost tras în întindere și durată.

O, Moarte gătită cu mănușă de fildeș, în van ne-ații potecile gheboșate de oase, căci drumul nostru tinde mai departe. Armașul cu oase înzorzonat, ce-l găzduim și ne slujește pe simbrie, va dezerta în această seară la cotul drumului. Şi rămâne încă de spus: trăim din dincolo de moarte și chiar din moarte vom trăi. Caii au trecut, ce fugeau spre osuar, cu botul încă umed de salviile pământului. Şi rodia Cibelei cu sângele-i mai vopsește gura femeilor noastre.

Capul sus, om al serii. Trandafirul mare al anilor se întoarce la fruntea-ți senină. Copacul Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

3

Regatul nostru-i de-alaltăseară, această mare strălucire a unui veac spre culmea lui; și n-avem scaun de judecată, nici câmp de onoare, ci o întreagă desfășurare de stofe pe povârnișuri, revărsând în lungi falduri aceste maldăre mari de lumină galbenă pe care Cerșetorii serii le adună de atât de departe ca mătăsuri de Imperiu și mătase crudă de tribut.

Ne-am săturat de deget de cretă sub ecuația fără dascăl... Şi voi, marii noștri Străbuni, în robele țepene, ce coborâți nemuritoarele trepte cu marile cărți de piatră, noi am văzut cum buzele vi se mișcau în seninul serii: și n-ați rostit cuvântul ce înalță sau ne urmează.

Lucină rătăcitoare pe țărmuri pentru plinirea odrăslirilor femeii, sunt altfel de nașteri unde să-ți duci lămpile!... Şi Dumnezeu orbul lucește în sare și-n piatra neagră, în granit și-n obsidian. Şi roata se întoarce în mâinile noastre, ca în tamburul de piatră al aztecului.

Saint John Perse, Presqu'île de Giens, Septembrie, 1959

4

Traducerea de Aurel Rău Via Dorina Brândusa Landén

Catrenul ce-l făcu Villon când fu condamnat la moarte Sunt chiar Franҫoys, cam derbedeu De prin Paris- Pontoise sunt eu Și-n ștreang afla-va gâtul meu Cât curul poate fi de greu.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

CRITICA LITERARĂ AZI Ovidiu PECICAN

C

ea mai incisivă critică de până astăzi la adresa maiorescianismului a formulat-o, probabil, Cioran în Schimbarea la față a României. „Junimea, cu teoria ei reacționară a culturii românești, reprezintă o viziune profesorală a României” zicea autorul, evocând apoi „luciditatea rece, distantă și paralizantă a lui Titu Maiorescu”, „un profesor mare și onorabil, pe care memoria națională îl va înregistra, cu timpul, tot mai înspre periferie”.

Critica maiorescianismului se îndrepta mai cu seamă în direcția teoriei futilității, ba chiar as răului produs de formele fără fond.

După Cioran, favorabil pașoptiștilor și, de fapt, modernizării, „Fără forme adică fără Europa (minus substanța ei), toată România n-ar fi decât o sumă de presimțiri de cultură”.

El spunea clar că „Formele occidentale, și nu fondul oriental, au fost salvarea noastră”.

Occidento-centrismul cioranian înseamnă crez modernist, dar și regăsire a originilor latine cu distanțare de bizantinism și balcanism. Cum se vede însă, autorul acestei critici nu vizează pariul maiorescian pe estetic.

Din acest punct de vedere, Maiorescu rămâne, probabil, incontestabil, chiar dacă înțelesul noțiunii de estetic cu care el opera, clasic și academist, deși nu fără o sensibilitate la romantism (dovada: prețuirea atât pentru Alecsandri, cât și pentru Eminescu) a cunoscut metamorfoze spectaculoase încă din timpul vieții lui (încă G. Panu paria pe Jules Verne, dar Macedonski i-a oferit exemplul viu al parnasianismului, simbolismului și al altor modernisme cu care nu a găsit de cuviință să fuzioneze).

Model în privința coerenței sale în materie, el rămâne totuși vulnerabil în fața a ceea ce avea să urmeze: Urmuz, avangardismul, apoi efervescenta și

controversabila generație 27. La fel, stilistic, Maiorescu întruchipează în eseistica noastră literară opțiunea attică. Pentru toți iubitorii de baroc, manierism, de... asianism în materie de stil, criticul en titre de la Junimea rămâne un personaj important, dar oarecum scorțos și străin.

Nu prea aș crede. Critica de întâmpinare are mai curând un rol de cartografiere, de stabilirea unei tendințe, a liniilor mai generale ale unui profil care s-ar putea să nu fie deloc cel definitiv. Nici vorbă să mai poți spune cuiva: „– Știți, semnând aceste poeme admirabile cu numele de Eliodor Porcovan riscați să se râdă de dvs. și să vă compromiteți creația prin inducerea în cititor a unei stări persiflante, ludice.

Mai bine ați semna Aleodor Porceanu, sună mai robust...” etc. În vremea democratizării și masificării creației, după toate Cântările României și în continuarea lor, nici cel mai timorat autor nu va accepta lecții de la critică, suspectată prin tradiție de lipsă de echilibru, fumuri, aroganță, superficialitate și chiar stupiditate. În aceste condiții, criticul trebuie să-și repete până la sațietate că el scrie nu pentru autori – nici spre a-i umili, nici spre a-i lăuda –ci de dragul iluziei că vorbele lui pot însemna ceva pentru cineva și, mai ales, pentru puținii cititori care s-ar putea să îi stimeze efortul de înțelegere justă.

A diminuat spiritul critic după 1989? Adică a fost critica mai inspirată, mai impetuoasă, mai

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

5

performantă în toate pe vremea cenzurii ideologice?

N-aș crede... S-a schimbat contextul și s-au schimbat generațiile. Unii critici au murit, alții au intrat în politică, unii s-au apucat de afaceri, alții au continuat să citească scriind într-un peisaj publicistic în care vocile lor se pierdeau, aparent, cu mai multă ușurință. Când de la câteva zeci de reviste și cotidiene de partid unic se trece într-o singură lună la peste o mie de periodice și când multe dintre ele rezistă puțină vreme, fiind curând înlocuite cu altele și tot așa, cum să se vadă la fel critica? Nu cred, totuși, că am avea o critică mai slabă, mai apătoasă, mai precară, mai anemică, mai tuberculoasă decât înainte.

Sunt destui critici care se aplică autorilor trecuți în istoria literară, reevaluând sau propunând diagnostice pentru întâia oară pe seama lor. Alții și-au găsit o vocație universitară și teoretică, elaborează studii sofisticate. (Îi poți condamna? De la Universitate se pensionează, măcar...) În fine, alții sunt critici de casă, scriu la infinit numai despre cărțile unei anume edituri, ale unor anume patroni, sau ale grupului literar din care fac parte, nu neapărat pentru că împărtășesc idei, ci beneficii simbolice.

Descoperirea vocației la tinerii candidați, încurajarea continuării consecvente a exersării acestei; resuscitarea talentului în domeniu al „timizilor” și recâștigarea – prin cele mai diverse mijloace de „seducție” – a acestora; stimularea „veteranilor” în a reveni la aparent modesta critică, inclusiv la forma ei socotită (pe nedrept) elementară: recenzia. Toate acestea se pot face printr-o participare persuasivă a revistelor, așadar prin politici redacționale convergente și conștiente, printr-o retribuire mai generoasă – ce revistă este cea care nu își întemeiază prestigiul pe capacitatea disociativă și expresivitatea textuală a unui critic inteligent și înzestrat?! –, prin instituirea sau continuarea acordării de premii și de distincții criticilor activi sau/ și „retrași” din actualitatea literară. Orice formă de recunoaștere este binevenită.

6

Viitorul criticii literare este mai sigur ca oricând. Într-o epocă în care operele literare proliferează din cele mai diverse motive – de la înlesnirile tehnologice (programe de scris și de editare computerizată la prețuri accesibile) la altele (mărirea duratei vieții autorilor, îmbunătățirea statistică a condițiilor de trai, existența unui spațiu-timp al loisir-ului) – opera de ordonare și de înțelegere, de discriminare valorică pe care o efectuează critica literară este mai indispensabilă ca oricând.

Din Convorbiri Literare No. 305

Sofia Gelman

Oameni suntem

Forma de guvernământ în Israel este cel parlamentar. Knessetul numără 120 de membri împărțiți în multiple partide. Ca peste tot și la noi există coaliție și opoziție, la ora actuală opt partide formează forumul la putere iar cei care încă nu demult fuseseră la cârma țării, se află în opoziție. Rezultatul se vede (aude) mereu, conflictele sunt la ordinea zilei, din păcate strigăte neplăcute și cuvinte nelalocul lor caracterizează limbajul aleșilor poporului. Până și la prezentarea noului guvern în fața Knessetului, moment care ar fi trebuit să poarte însemnele solemnității, membri opoziției și-au exprimat nemulțumirea prin întreruperea alocuțiunii vorbitorilor, aproape non-stop. A fost foarte trist să privești spectacolul coborât la cel mai nedemn nivel – ca să mă exprim eufemistic! În schimb, la ceremonialul de investire al noului președinte, dată la care Reuven Rivlin i-a predat lui Itzhak Hertzog ștafeta simbolică a țării spre a continua rolul unificator al tuturor cetățenilor Israelului, Knessetul a devenit de nerecunoscut într-o perfectă armonie, toți cei prezenți au aplaudat protagoniștii. Oare acest frumos consens se va repeta numai peste șapte ani când din nou vom asista la investirea noului președinte sau, printr-o minune înțelegerea se va manifesta și cu alte ocazii chiar mai curând ?

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Jurnal intim (1980 – 1984) – episodul 3 Liviu Antonesei (Trei zile in mai 1980) 11 mai 1980, o duminică

scrisul meu. Independența artistului poate fi obținută și la un nivel foarte scăzut al vieții sale materiale, dacă nu-și fixează aspirații prea ridicate în legătură cu această viață. Cu mici excepții, pot spune că mă simt bine în sărăcie.

Unele mici necazuri legate de cărți neprocurate etc. nu contează, acum.

19 mai 1980, o luni

Avantaj al jurnalului și caietelor de notații – ajutîndu-te să acoperi timpul de singurătate care nu poate fi, prin firea lucrurilor, în întregime al scrisului, te protejează împotriva alcoolismului și a ruinătoarelor divertismente.

Nu condamn, în absolut, alcoolismul, dar doresc să-l evit încă măcar zece ani (dacă îi voi trăi) pentru a-mi continua opera.

Baudelaire: „Dacă e vreo glorie în a nu fi înțeles sau în a fi numai foarte puțin înțeles, pot spune, fără să mă laud, că prin această cărticică, am cîștigat și meritat dintr-odată această glorie.“ Eseul despre Baudelaire: artistul ca singurătate întruchipată, ca un perpetuu nu spus zvonului cotidian. Poetul, Poezia, Moartea.

Eseul despre Mallarmé: ca o rotire nesfîrșită în jurul și în miezul Neantului.

Poe, teoreticianul. Povestirile. Îmi place cum se conturează volumul de eseuri. Trei secțiuni: I. Jocul ideilor, II. Cărți și autori, III. Fragmente despre poezie. Ca încheiere, eseul Stil și diferență, separat de celelalte – o postfață. În secțiunea a doua să separ pe „marii dispăruți“ de „cîțiva dintre contemporanii mei“.

A fi alături de cei care, oriunde și oricînd, alcătuiesc ceea ce Baudelaire numea o aristocrație a spiritului. Chiar dacă ea n-ar exista, a te comporta la înălțimea uneia iluzorii și extrase din tiparele culturii. Acum, puțin numeroasă și deloc influentă, retrasă în subterane, ieșind rareori la lumină numai pentru a se observa existența ei, influențînd totuși insidios, dacă nu hotărîtor, există totuși una. Îmi place mie, cel puțin, să o cred.

Faptul că m-am obișnuit să trăiesc în marginea sărăciei este îmbucurător, căci mă poate ajuta să nu fac vreodată compromisuri cu

Sînt două luni de cînd – cu excepția cîtorva recenzii – nu pot scrie nimic. Nici în Cartea Nopții. Chiar și la acest Jurnal apelez foarte rar. Cu excepția celor cinci texte finale care mi se par a semnala un drum (dar, din păcate, și o închidere), sînt nevoit să judec volumul foarte sever. Deja nu mă mai mulțumește. Mă întreb dacă eventuala tipărire ar schimba cu ceva opinia mea despre el.

Se pare că s-au prins roșiile răsădite alaltăieri dimineață. Misiunea agricolă este singura care mă mai mobilizează acum. Nu reușesc nici să citesc prea mult fără pauze.

Timpul cred că este de vină. Se pare că mulți sînt afectați de această vreme deloc firească acestei luni. Foarte mulți cardiaci sînt afectați.

A murit Marin Preda. Oficialităților le-au trebuit trei zile ca să anunțe decesul. Nu este vorba numai de dispariția unui scriitor important, în linie tradițională cel mai bun dintre prozatorii postbelici, dar de pierderea unui centru de coeziune pentru scriitorii ceva mai onești decît restul. Cezar Ivănescu spunea la telefon unui amic că Preda a fost „ajutat“ de confrați să iasă din scenă. Tot el zicea că tabăra barbistă nu dă semne excesive de tristețe. O să fie și mai greu de acum pentru cei care cred într-o anume rectitudine morală a scriitorului.

TVR a dat azi un film cu Marin Preda, în vizită la Siliștea. Un film foarte firesc și netrucat (cel puțin netrucat evident). Nu știu cînd a fost realizat, dar prozatorul arăta foarte bine, părea foarte tînăr, deloc obez, cu o anume liniște interioară întipărită pe chip. Nu se vedeau deloc expansivitatea și logoreea tipic muntene.

M.D.G a dat examen astăzi la noi la C.S.S. și de la 1 septembrie vom fi iar colegi. De opt ani nu reușim să scăpăm unul de celălalt. Mi-a vorbit de unele posibile proiecte comune (un fel

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

7

de panorame ale gîndirii psihologice și sociologice autohtone, după modelul celor franțuzești), dar sînt și prea orgolios și prea leneș pentru a lucra împreună cu altcineva.

M.D.G. este un amestec de oportunism și candoare, de prietenie și mică șicană, de o anume pătrundere și un fel de opacitate, pe care îmi vine foarte greu să îl explic. Îl pot simți și chiar înțelege, dar nu pot raționaliza fenomenul. Parcă ar fi o poezie!

Revista, în partea ei culturală va fi bună.

Acest număr, ce cuprinde poezii de L.V., N.D., L.I.S. și L.C. (pe care îl debutez), eseuri de L.P., V.G., patru texte de Petru Creția despre Eminescu (cine-ar putea fi mai potrivit decît editorul poetului?); eu public eseul despre Miller însoțit de un fragment tradus foarte potrivit. O pagină despre Preda (V.S. și D.S.), cîteva articole despre artele plastice, muzică etc. Partea de „viață studențească“ nu mă interesează… Important este să nu fie scoasă agramat!

Cartea lui Daniel Dimitriu despre care aș vrea să scriu, e cam,,. Doar articolul despre Macedonski îmi place; pînă acum. E un om de bine…

21 mai 1980, o miercuri În cîteva dintre articolele despre Marin Preda, apărute acum, la cîteva zile după moartea sa, apar lucruri îngrozitor de grave.

Cezar Ivănescu, în Luceafărul: „Cei care cu metodă l-au purtat către moarte pe Marin Preda, cum l-au purtat și pe Nicolae Labiș, vor plînge și vor striga tare, o știu… vor scrie…“ Adrian Păunescu, pe care nu-l iubesc deloc, dar care probabil știe el ceva, scrie tot acolo: „Aș putea întreba, acum, ca membru al Uniunii Scriitorilor ce sînt și ca om care a citit cărțile lui Marin Preda, aș întreba ca om care a lucrat cu Marin Preda, noapte de noapte, într-o anumită perioadă, în care Marin Preda vorbea și eu notam gîndurile sale, care au devenit mai tîrziu cartea Imposibila întoarcere, aș putea întreba ca om care cu puterile sale se străduie să nu-l lase pe Marin Preda nici unui viciu devastator, nici unei plăceri primejdioase, ca om care îl ruga să nu bea whisky și să ia tranchilizante în același timp, și prin încăpățînarea rugăminții

8

mele, el nu mai făcea asta, aș putea întreba pe cei care au fost în jurul lui joi, 15 mai 1980, și joi noaptea, dacă nu au nici o remușcare, dacă nu simt că țineau în mînă un vas fragil și cu un preț infinit pe care l-au scăpat jos.

Dar nenorocirea începe cu mult înainte de 15 mai. Săptămîni și luni Marin Preda a fost hăituit de un demon al falselor prietenii și genialul nostru clasic în viață a devenit unul din geniile noastre clasice în moarte.“ Foarte frumos este omagiul lui Ion Caraion din România liberă: „Trebuie să înțeleg tîrziu, acum, că – în ciuda îndoielilor mele – de fapt ultimii vreo șase-șapte ani, de care am și pomenit, n-au însemnat pentru el, zilnic, decît o pre-repetiție a «dulcelui», decît un exercițiu al hotărîrii de a se hotărî să nu mai fie?

Aproape așa, sau poate, se pare: dacă de naturalețe e vorba. Dacă… și cînd cuget la risipa de neodihnă și totală nemenajare pe care și-a administrat-o, la excesele cu care s-a bombardat iar și iar, sigur, spre a-și reliefa un excedent de forță, din pricina altuia de suferință.

Nimeni nu ne poate face mai mult rău decît sîntem în stare să ne facem noi înșine. Dar nimeni nu începe să-și facă lui însuși rău, decît după ce i-au pricinuit alții niște răuri profunde.

Trăia deci cum trăia, în vremea din urmă, cheltuindu-se la hazard fiindcă poate nu mai dorea să trăiască. Nu-i adevărat, el vroia să trăiască, dar nu oricum. Nu oricum. Nu ticălos.

Nici josnic și fără luciditate. Se zice că în tîrziurile zilei de 15 mai, ar fi telefonat unui tînăr scriitor către care a rostit următoarele cuvinte: «Sînt distrus, copile. Cu viața mea s-a sfîrșit.» Ce știa? Și de cînd?“ Aici este problema: ce s-a întîmplat cu șapte ani în urmă? Ce s-a întîmplat în noaptea de 15 mai? Nu s-a dat nici măcar un singur amănunt, pînă acum, despre cauza imediată a morții. Toți spun că se ascunde ceva. Dar ce, oare? Mulți au fost împotriva lui Preda, mulți l-au urît sau invidiat. Mi-amintesc că, acum două-trei luni, și eu l-am bîrfit puțin. De-abia de acum, însă, se va vedea ce înseamnă lipsa lui din cuprinsul unei literaturi (și vieți literare, mai ales) atît de paradoxale ca ale noastre. Am încercat să-mi clarific aceste gînduri într-un scurt text anonim pentru Opinia. Am trimis lui Radu Petrecu

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

manuscrisul volumului meu de poezii, căci mi la cerut printr-o telegramă. Acum sînt, însă, tentat să-l prețuiesc (volumul, desigur) tot mai puțin. Cu excepția textelor experimentale finale, și a cîtorva poezii împrăștiate în restul volumului, cred că este un eșec. Să vedem ce spun și ceilalți. Poate este numai o reacție trecătoare de respingere, poate mă înșel.În ultimele două luni, cu excepția unei povestiri scurte (mai mult un fel de parabolă) și a unei recenzii, nu am putut scrie nimic.

Au apărut Convorbiri Literare și se pare că reacțiile la scrisorile noastre se fac simțite. Mie mi-au scos recenzia, lui N.D. una din poeziile din grupaj și, desigur, cea mai bună. Sper că sîntem, totuși, scriitori rezistenți, de cursă lungă.

Nu-mi dau seama de ce V.G. îmi adresează periodic mici înțepături. Sper că sînt numai dușuri pentru a-mi tempera orgoliul și nu, pur și simplu, semne ale unei anume răutăți funciare.

Simt că se apropie, totuși, o nouă perioadă de scris. Și chiar de scris poezii. Aproape știu și ce va fi. Dar va veni vreodată acest timp așteptat? Apoi, alt eșec, și altul. Mă consolez cu gîndul că nu poți rata decît avînd ce să ratezi, de nu cumva mă mint și cu formula aceasta. Ne lăsăm ușor furați de formule cuceritoare și uităm de noi, și de drumul nostru cel mai adînc.

Am cumpărat cartea lui Russell (De ce nu sînt creștin) în ciuda titlului, dar mă întreb dacă o voi citi vreodată. Acest autor mă atrăgea în vremea cînd nu cunoșteam existența acestei cărți. Poate doar dezbaterea cu părintele Chesterton să fie un text lizibil căci, acolo, măcar vorbesc ambele părți. Nici eu nu știu cît de creștin sînt, dar sînt, totuși, credincios.

Toate moralele laice sfîrșesc în perversiune. Nu pot accepta nici o lume fără mister. Probabil sînt, mai degrabă, un mistic. Va trebui să regîndesc, cîndva, în modul cel mai serios aceste lucruri. Nu suport nici dogma și nici pe ateii fanatici. Mistica mi se pare a fi una dintre cele mai mari manifestări ale libertății, alături de poezie. Poetul este, pînă la urmă, un mistic al cuvîntului și cuvîntul, la origini, este Dumnezeu. Îmi vine greu să simpatizez gnoza de la Princeton pentru că știința mi-a fost

întotdeauna îndepărtată. Mă paralizează pentru că nu a făcut niciodată ceva semnificativ pentru om. Privesc omul ca interioritate. De aceea iubesc singurătatea nopților în care sînt întradevăr cu mine, în mine însumi. Nu poți afla nimic cert despre om decît în tine însuți.

Sîntem niște monade triste și solitare, comunicînd doar prin poezie, extaz erotic și prin spaima din fața unui pericol iminent.

Nu poți avea prieteni adevărați în afara ta și a marilor nevrozați. M-aș fi înțeles probabil cu Kierkegaard, Dostoievski și chiar Nietzsche și laș fi urît pe Kant fără satisfacția de a-mi fi văzut întors sentimentul. Oameni ca el nu sînt în stare nici de ură și nici de iubire. Iar dacă „iubirea nu este, nimic nu este“. Are dreptate Preda atunci cînd reia cuvintele Scripturii.

Această vreme nefirească pe care unii o pun în legătură cu felurite fenomene ce s-ar produce în soare mă deprimă foarte tare. În același timp, mă simt împăcat și liniștit de parcă nu aș mai avea nimic de făcut în această lume. Aș putea muri oricînd. Vorbesc din perspectiva prezentului imediat. Trebuie să mă inițiez în redescoperita disciplină a bioritmurilor sau cum s-o mai fi numind ea.

Vorbe de duh , via Mihaela Condrat „Cine a găsit nu a căutat bine.

Chiar și imaginația este autobiografică.

Când te întâlnești cu arta adevărată, inevitabil te întrebi: de unde știa omul ăsta de mine.

Bunul Dumnezeu le-a dat oamenilor rațiunea.

Asta le mai lipsea.” în ochii pianistului locuiesc oameni fără mâini

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

9

BALADA ADEVĂRURILOR FALSE Nu-i ca flămândul om voios, Nici ajutor ca dușmănitul, Nu-i prânz ca fânul de gustos, Nici paznic bun ca adormitul, Nu-i om milos ca necinstitul, Nici sprijin ca de la-ngrozit, Nu-i mai smerit ca afurisitul, Nici minte ca la-ndrăgostit.

Nu-s nașteri multe ca în baie, Nu-i mai fălos ca surghiunitul, Nu-s râsete ca la bătaie, Nici laudă ca neplătitul, Nu-i dragoste ca lingușitul, Noroc cât la nenorocit, Nu-i adevăr cum e scornitul, Nici minte ca la-ndrăgostit.

Nu-i mai tihnit ca sărăcitul, Nici cinste ca-n obrazul gros, Nu-i laudă ca măsluitul, Nici ca puhavul sănătos, Nu-i cutezanță ca-n fricos, Nici sfat bun ca de la țicnit, Nu-i ca năuca om duios, Nici minte ca la-ndrăgostit.

Vreți să zic adevărul? Fie: În boală joaca te îmbie, Litera-i viața cea mai vie, Laș e doar cine a-ndrăznit, Oroare nu-i ca-n melodie, Nici minte ca la-ndrăgostit.

Fenomenul calului Brândușa Palade

François Villon

EUGEN D. POPIN însingurare (un alt septembrie)

de-acum în somn și-n trup n-a mai auzit glăsuirea lemnului vechi și scorojit al porții care vestea în graiul său venirea-mi ca mai apoi într-un târziu să iasă pe poarta casei vecina de alături cu ochii lăcrimând și triști spunând abia șoptit că biată mama e din zori pe drumul ei cel de pe urmă…

Cu ajutorul alizeului a scăzut iarba și mai e zăpadă pe stânci bujori în stepă îmi vântură părul pe coama roșie aș galopa oricând spre seara albă cu o povară de fructe dar n-am chef să merg la trap spre o legendă urbană era odată-o iapă frumoasă visa un imaș la oraș o potecă spre grajd în munți mă adap din căușul pietrelor și mă confund cu o umbră ce înaintează spre seară din când în când trece elicopterul alizeul prin coamă cresc ramuri de unde recită chestii zilnice niște făpturi imponderabile.

era o după amiază la fel ca în fiece toamnă când am bătut la poarta mamei atâta doar că ea cufundată

10

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

APARIȚII Bucovina literară, serie nouă, nr. 1-2-3/2021 Numărul triplu al revistei Bucovina literară de la începutul acestui an ne oferă, ca întotdeauna, articole interesante.

Am remarcat chiar din deschidere atenția acordată unui avangardist important: Geo Bogza. Adrian Ovidiu Vintilă, într-o analiză consistentă, are în vedere antologia de versuri întocmită de Teodor Dună din opera maestrului, volum apărut de curând la Tracus Arte, Cântecul omului de vânzare, precum și o carte mai veche de interviuri, Eu sunt ținta, realizată de Diana Turconi chiar cu Geo Bogza.

sa și-a păstrat capacitatea de-a crede neabătut în cuvântul scris. Nu putem să trecem cu vederea nici articolul incendiar al lui Liviu Ioan Stoiciu, Scriitori fără cititori, în care neîmblânzitul vrâncean pune degetul pe rană, constatând un fenomen de neînțeles pe alte meridiane: acela că avem mai mulți autori decât cititori iar aceia care mai există sunt tot mai puțin atrași de literatura română contemporană. În acest număr triplu găsim și versuri ale unor autori consacrați, precum Adrian Alui Gheorghe și Matei Vișniec. Revista, prin semnătura lui Ioan Holban, nu l-a uitat nici pe prozatorul George Cușnarencu, care a împlinit în ianuarie, acest an, șapte decenii de viață.

De la Tratat pentru apărare permanentă, cartea lui de debut, și până acum a trecut ceva vreme, dar valoarea e mai importantă decât curgerea timpului.

Constantin Cubleșan scrie despre Ioana Diaconescu, realizând un portret expresiv și obiectiv al acesteia, iar Daniel Mariș recenzează antologia de versuri a lui Horia Gârbea – Ceasornicarul. Leo Butnaru publică o proză solidă intitulată Golemul.

Neobositul Gheorghe Grigurcu semnează o serie de cugetări sub titlul Uitarea, cea mai blândă metodă. Sunt lucruri de mult bun simț și de finețe intelectuală. La 85 de ani, domnia

De asemenea, salutăm inițiativa revistei de-a atrage atenția asupra unei cărți despre satul românesc, tradiții și datini, apărute la Editura Trinitas a Patriarhiei Române, Chipuri din satul românesc, carte semnată de publicista și poeta Daniela Şontică, o buzoiancă tenace, care nu se dezminte. Revista nu uită nici disciplina istoriei literare, evocându-l pe George Drumur, cărturarul care cu 90 de ani în urmă a întemeiat gruparea Iconar pentru a menține astfel în viață duhul autentic al Bucovinei.

Nu avea cum să știe că, peste mai puțin de un deceniu, provincia urma să fie despărțită samavolnic de țară.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

11

Victor Brauner – În vizită la Paracelsus

Mihaela PETROV n 1949, Victor Brauner petrece câteva luni la Ronco, în Elveția, însoțit de câțiva prieteni și găzduit de Sylvie și Hans Rudy Stauffacher. Interesul comun pentru literatura romantică, limbaj și terapia medicală se află în centrul discuțiilor amicale. Brauner pictează seria de 37 de tablouri intitulată Onomatomanie, inspirată de lectura manualului de terapie al psihanalistei Marguerite Sèchehaye, lectură recomandată de soții Stauffacher.

La inițiativa pictorului, grupul pleacă într-o mică escapadă pentru a vizita casa natală a lui Paracelsus. O furtună îi împiedică pe călători săși atingă țelul și grupul face cale întoarsă.

Brauner pictează în același an Marea călătorie (Le grand voyage), o pânză de mari dimensiuni în care grupul de prieteni ocupă un vehicul care amintește atât de autobuzele pariziene, cât și de elicopter. Victor, în chip de conducător, Jacqueline, Claude Tarnaud, Ondine, Sylvie Stauffacher, Michel Herz și Hans Rudy Stauffacher sunt călători în vehiculul a cărui denumire este „Mamă propulsatoare“. Pe acoperiș, în chip de porte-bagage, sunt schițate un turn medieval și casa lui Paracelsus, scopul călătoriei întreprinse de grupul „elicoptanților“.

Alături de sceptrul lunar-solar, simbol al „uniunii contrariilor“, un mare pește este „proviantul“, iar gazele de eșapament răspândesc „lumină pentru toți“.

Umorul domină și în reprezentarea călătorilor ale căror „portrete“ caricaturizate sînt însoțite de inițialele numelor lor. Într-un desen acuarelat, Port trait maggiore de ronco et les „hélicoptants“, pictorul le adaugă diferite atribute, ochelari de automobilist (Victor), șarpe încolăcit (Sylvie), ciocănitoare (Jacqueline), turnul (Hans Rudy), luna și focul (Claude), luna și apa (Ondine). Înșiruirea „portretelor“ amintește de alfabetele scrierilor criptate în care literele sînt înlocuite prin simboluri și de teoria „semnăturilor“, cunoscută încă din Antichitate, care apoi a primit denumirea de fiziognomonie. Titlul tabloului, Marea călătorie, trimite la legenda care povestește peregrinările lui Paracelsus prin

Î

12

Europa (1517-1524), un Grand Tour practicat adesea de tinerii nobilimii germane care doreau să fie instruiți la școlile renumite în acea vreme.

Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von Hohenheim, cunoscut sub numele de Paracelsus, medic și filozof, este unul dintre pasionații alchimiei. În Cele nouă cărți ale Arhidoxei (15251526), Solve et coagula („desparte și îmbină“) este formula prin care el desemnează procesul alchimic, iar în Opus paramirum introduce termenul de „artă spagirică“ (scientia separationis). Paracelsus dezvoltă o teorie prin care virtuțile curative din minerale, cristale și geme, din metale și plante fac parte din remediile împotriva maladiilor. Legăturile dintre planete și principalele organe ale corpului omenesc sînt puse pe seama corespondențelor dintre macrocosmos și microcosmos. Prin elementele primordiale, pămînt, apă, aer și foc, este explicată compoziția proprietăților corpului uman, care rezultă din amalgamul lor. Paracelsus împarte cele patru elemente în două cupluri, focul și aerul pe de o parte, apa și pămîntul, pe de alta. Omul este „oglindirea“ întregului univers.

Sistemul său explicativ pleacă de la ideea neoplatoniciană a unității „simpatetice“ a tot ceea ce există, a corespondențelor dintre microcosmos și macrocosmos și de la teoria „semnăturilor“ prin care fiecare lucru existent în univers poartă o marcă specială (signaculum). „Semnăturile“ fac vizibile calitățile proprii plantelor, pietrelor, metalelor și fiecărui om.

Paracelsus nu caută în alchimie transmutarea metalelor în aur, ci transformările, prin separare

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

și distilare, ale fenomenelor naturale.

Compoziției tripartite a corpului omenesc, fizic, sideral și glorios, îi corespunde triada elementelor indispensabile în procesul alchimic, sulf, sare și mercur (Tria principia).

Alchimia devine calea principală a cunoașterii substanțelor naturii, iar rolul alchimistului este acela de a facilita și de a duce la bun sfîrșit procesele de metamorfozare existente în Natură. „Omul este acea mică lume care cuprinde toate însușirile marii lumi“, scrie Paracelsus în Marea Astronomie (La Grande Astronomie).

Scrierile lui Paracelsus se numără printre sursele de inspirație pe care Victor Brauner le folosește în perioada exilului la Celliers-deRousset (1942-1945). În urma lecturii lor, artistul declară că arta sa este o „artă spagirică“. Alături de alchimie, el descoperă în scrierile paracelsiene texte tratând despre magie și astrologie. Pentru Brauner, opera plastică devine „trăsătura“, „liantul“ sau „nodul“ prin care două lumi se întâlnesc reflectându-se, una invizibilă, misterioasă, necunoscută, cealaltă a aparenței.

Figura umană, „centrul“ în jurul căruia opera brauneriană e construită, este expresia coabitării sau a întâlnirii posibile dintre lumea „în mare“ și cea „în mic“. Din oglindire, microcosmul devine o prelungire a universului înțeles ca infinit. În operă, „lumile“ se întâlnesc pentru a se întrepătrunde; umanul, vegetalul, animalul sau mineralul trec prin metamorfoze care se multiplică în variații fără de sfârșit. Alăturate într-o formulă plastică, apa și focul, pământul și aerul reprezintă unitatea cvaternă, înțeleasă ca principiu de bază al unei multiplicări la scară mai mare, sau „nucleu central“ al unei lumi multidimensionale. În Progresie pantaculară (Progression pantaculaire, 1948), suprafața tabloului este împărțită pe orizontală printr-o linie care separă fundalul colorat în roșu și albastru pentru a desemna principiile contrare și două dintre elementele fundamentale. Incizate în ceară, figurile hibride sugerează progresia numerelor pare și impare.

Un tablou realizat în tehnica picturii în ceară, Peștele de onoare (Poisson d’honneur, 1948), pare să fie dedicat ilustrului ermetist, reprezentat cu diferite atribute, boneta magicianului,

sceptrul „cunoașterii universale“ și „peștele de onoare“. În fabricarea talismanelor cu virtuți „medicale“, Paracelsus se folosește de legea corespondențelor universale care leagă microcosmosul de macrocosmos. Medicina spagirică aplică „legea similitudinilor“ (similia similibus) pornind de la corespondențele între planete și materiile vegetale, animale și minerale asociate părților care alcătuiesc corpul omenesc (Jean Marquez-Rivière, Amulettes, talismans et pantacles dans les traditions orientales et occidentales, Payot, Paris, p. 238).

Urmînd principiul analogiilor, Victor Brauner realizează în 1943 Omul ideal (L’homme idéal), în care construcția corpului omenesc este împărțită în cinci segmente, cap, inimă, plămîni, stomac și falus, inscripționate fiecare, de la „simțul previziunii“ (cap) pînă la „geometru“ (falus). Anagogie animală (Anagogie animale, 1946) este prefigurarea relaționării corpului uman cu diferite animale, corespondențe simbolizate prin asocierea dintre ele și culorile primare: tigru/inimă (roșu), cămilă/brațe (negru) și cerb (violet), câine/stomac (albastru), cal/pulpă (galben) și vițel (verde), și două pisici pentru picioare (alb). Tabloul dedicat lui Jacqueline în 1945 înfățișează alcătuirea „tripartită“ a unui cap văzut din profil (Oh! Saisons, Oh! Châteaux). Desfășurarea în trei segmente a tabloului intitulat Aceasta a fost povestea unui poet din Sargimegetusa (Ceci fut l’histoire d’un poète de Sargimegetusa, 1946) este „povestea“ poetului care traversează trei etape pentru a deveni un sacerdot al poeziei.

Chintesență a cercetărilor întreprinse de artist în perioada exilului, tabloul intitulat Cele patru elemente (Les Quatre Éléments, 1946) înfățișează un personaj feminin alcătuit printr-o alăturare de semne simbolizând luna și soarele, apa și focul, imaginea răsturnată „în oglindă“ a unei luminări (ceea ce este sus și ceea ce este jos) și cele „șapte orificii vivificatoare“, care sînt alăturate cifrei 4 pentru a reprezenta cele patru elemente.

Brauner adaugă dedicația: „Foarte dragului prieten André Breton, cu toată admirația – acest tablou făcut special pentru el“.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

13

Mihaela Petrov este istoric de artă.

A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965. Din https://dilemaveche.ro/

FĂNUȘ NEAGU despre MIRCEA PAUL GORENIUC Prin 1968 lucram în redacția unei reviste literare cu sediul într-o clădire copleșită de castani uriași. Orașul București, mai cu seama părțile sale vechi, trăiește-n umbra castanilor.

Coroanele lor uriașe, frunza lata, floarea lor alb rozalie, umbra lor ca o ploaie binefăcătoare ocrotesc străzi si palate aparținând istoriei. În părțile cele mai frumoase, de altfel, România aparține civilizației lemnului...

Dar să revin. În vara lui '68 apărea în biroul meu, un tânăr înalt, brunet, frumos, parcă născut sub Poarta Sărutului lui Brâncuși, purtând două ranițe cu sculpturi din rădăcini de lemn. Mi-a umplut masa și scaunul cu creațiile lui gândite de rădăcinile pădurilor, cu scene din basmele neamului românesc, cu fragmente din boieria nestrăpunsă de moarte a poveștilor și basmelor cu zmei și balauri.

Scriam pe atunci la romanul "Frumoșii nebuni ai marilor orașe" iar tânărul ce dădea buzna în viața mea și se numea Mircea Goreniuc sosea la o întâlnire de taină cu închipuirile mele despre lume și oameni. Venea din tăcere de biserici voievodale, încărcat cu mărturisiri ale misterelor de sub coajă pământului, spunânduși legenda cu glasul lemnului, cu miresmele adâncului, cu chinurile care fierb în brazda visului, pandite de frumusețe și nemurire.

Fugea de realitățile epocii realismului socialist pe sub pleoapele tinereții, hotărât să nu plătească tribut dogmelor. Toate râurile gândurilor sale se vărsau numai în estuarul copilăriei.

Era limpede că aparține bucuriei de a lupta și învinge.

A dispărut în relieful vânat al epocii.

Câteodată, foarte rar, mi-l aminteam: umbră risipită. Îl pierdusem, păstrându-l doar ca pe un crâmpei de frază dintr-un scriitor de demult: "ce monotonă ar fi zăpadă dacă

14

Dumnezeu n-ar fi creat corbii".

După evenimentele din 1989 a reapărut în România.

Sosise prompt la întâlnirea cu castanii Bucureștilor, ca să se sprijine de Coloana Infinită, care-i Coloana Libertății a marelui Constantin Brâncuși.

Trăise departe de țară, într-o altă dimensiune a timpului, unde muncise până la istovire, dar nu îngenunchease, îndurase lovituri, studiase și realizase saltul quantum de la visul în lemn la visul scris în bronz și oțel, de la cioplituri în rădăcini, măști de capre și draci, la sculpturi moderne, monumentale, împodobind municipalități din California până în Beijing. Încărunțit, maturizat și închipuind într-un fel știut numai de cei aleși, ideea de a învinge prin suferință.

Mircea Paul Goreniuc e un castan din București, plecat din țara lui ca să cunoască lumea și să-i dăruiască tot ce are mai frumos în inimă. Și e în același timp o ramură din fluviul tutelar al României, Dunărea- acea lungă eternă și maiestoasă curgere albastră printre maluri neîmpăcate cu declinul: Artistul.

Visătorul.

Lumea.

Deasupra, norii.

Iar norii: tăceri albe, grav traversate, de păsări singure.

Fănuș Neagu București, mai 2006

"DANS ÎN SPAȚIU PENTRU PACE 1 " c1983 Mircea Paul Goreniuc, 3m x 3m x 3m. instalat pe granit negru.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

și era interesat în primul rând de știință; mai târziu, s-a specializat în biologie.

La începutul anilor 1930, despre W.H. Auden s-a spus de către unii dintre cei mai importanți poeți ai vremii, că este cel mai avangardist poet care scrie în limba engleză, motivul fiind că poezia sa era mai relevantă pentru realitățile sociale și politice contemporane decât cea a lui T.S. Eliot și William Butler Yeats. Auden era, ca poet, mult mai imaginativ și mai variat decât Eliot, spun criticii vremii, dar și mult mai unitar.

A încercat să înțeleagă vremurile, să diagnosticheze neajunsurile societății și să facă față problemelor intelectuale și morale de interes public.

MEDALION W. H. AUDEN Wystan Hugh Auden

(n. 21 februarie 1907 - d. 29 septembrie 1973) a fost un poet anglo-american. S-a născut în York (UK) și s-a mutat în Harborne, Birmingham în 1908, apoi în New York City (U.S.A) în 1939. Poet de origine engleză și om de litere, a obținut faima timpuriu, în anii 1930, ca erou al stângii în timpul Marii Crize Economice. Majoritatea versurilor sale din această perioadă au fost scrise în colaborare cu Christopher Isherwood. În 1939, Auden s-a stabilit în Statele Unite, devenind cetățean american. Educația sa a urmat modelul standard pentru copiii din clasa mijlocie a acelor vremuri. La 8 ani a fost trimis la școala pregătitoare St. Edmund, în Surrey, iar la 13 ani, la o școală publică, în Gresham, Norfolk. Auden și-a dorit să fie inginer minier

Dar nevoia de a exprima lumea interioară a fanteziei și a visului a fost la fel de evidentă, și prin urmare, poezia sa este uneori confuză.

Dacă poeziile, luate individual, sunt adesea obscure - în special cele anterioare - când sunt luate împreună dezvăluie un cosmos poetic semnificativ, cu peisaje simbolice, personaje și situații mitice. Mai târziu, Auden a ordonat lumea poeziei sale, facilitând astfel accesul cititorilor; și-a adunat poeziile, le-a revizuit și le-a prezentat cronologic în două volume: Collected Shorter Poems 1927–57 (1967) și Collected Longer Poems (1969).

W. H. AUDEN (traducere Marian Mihai) Opriți toate ceasurile, închideți telefoanele (Blues Funerar) opriți toate ceasurile, închideți telefoanele, dați-i câinelui un os suculent să n-apuce să latre, faceți să tacă pianele și-n sunet înăbușit de tobe, aduceți afară sicriul, lăsați jelitorii să vină.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

15

lăsați avioanele în cerc să scâncească pe deasupra pe cer să scrie mesajul El Este Mort, puneți fundițe îndoliate în jurul gâturilor albe ale porumbeilor publici polițiștii din trafic să poarte mănuși negre de bumbac a fost Nordul meu, Sudul meu, Estul și Vestul meu, săptămâna mea de lucru, și odihna mea de Duminica, amiaza, miezul nopții mele, vorba mea, cântecul meu; am crezut că dragostea durează veșnic: m-am înșelat. stelele nu sunt de folos acum: stingeți-le pe toate; împachetați luna și dezamorsați soarele; vărsați undeva departe oceanul și măturați bine pădurea; pentru că de-acum nimic bun nu se mai poate întâmpla.

Cântec de toamnă acum frunzele cad cu repeziciune, florile primite de infirmiere nu vor rezista infirmierele către morminte sunt duse și cărucioarele cu copilași la vale o iau. vecini șoptitori, în stânga și-n dreapta ne smulg adevăratului deliciu și mâinile neastâmpărate vor trebui să înghețe singuratice pe genunchi diferiți. morți cu sutele în spate urmează îndemnul de pe calea noastră cu rigide brațe ridicate să dojenească într-o falsă atitudine ce-ar vrea să pară că e dragoste. murind de foame prin pădurea fără de frunze, troli aleargă încăierându-se pentru mâncare, și privighetoarea-i toantă, și îngerul nu va veni. rece, imposibil, înainte ridică al muntelui frumos cap

16

a cărui albă cascadă ar putea binecuvânta călătorii în ultima lor istovire.

Capitala cartier al plăcerilor unde cei avuți așteaptă mereu cu cheltuiala mare așteptând să se întâmple minuni, restaurantele slab luminate unde amanții se dușmănesc între ei, cafenele unde exilații și-au stabilit un cartier malițios; cu farmecele și instrumentarul tău suprimaseși strictețea iernii și constrângerea primăverii; departe de luminile tale părintele jignit și pus pe răzbunare, aici se ivește limpede prostia de-a fi cuminte. astfel, cu orchestre și priviri, ne faci curând să credem în nemărginitele noastre puteri; și inocentul nebăgând de seamă cade la un moment dat victimă nevăzutelor furii ale inimii sale. departe, în străzi neluminate tăinuiești tot ce-nfricoșează fabrici în care viețile sunt făcute pentru uz temporar asemenea scaunelor sau gulerelor, camere în care singuraticii sunt ciopliți migălos, ca pietrele de râu în forme întâmplătoare. dar tu luminezi cerul - strălucirea ți se vede departe pe ogoarele întunecate, necuprinse, înghețate unde făcând aluzii la ceea ce-i interzis, asemenea unui unchi răutăcios noapte de noapte cu degetul chemi copiii fermierului.

Bio: AG

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Nostalgii din anii ‘50

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

17

LAUDATIO Stimate Domnule Adrian Grauenfels, Prin bunăvoința unei prietene am avut bucuria de a răsfoi cartea „Un deceniu de scris românesc în Israel”, editată de Dvs. Mărturisesc, m-a impresionat bogăția volumului, felul în care arată – mă gândesc la hârtia de calitate, alături de ilustrațiile superbe care colorează paginile sale. Nu mă voi opri asupra unui autor anume spre a nu-i supăra pe ceilalți, vreau numai să menționez faptul că temele multiple oglindesc un splendid mozaic al deceniului căreia ați dedicat posibilitatea rememorării „timpului pierdut…” Vă felicit pentru inițiativă și pentru realizare, vă felicit pentru neobosita muncă cu care vă dedicați cuvântului rostit prin diverse ipostaze ! Fie că este vorba despre poemele pe care le scrieți, fie despre editarea Jurnalului Israelian în fiecare săptămână sau redactarea multor titluri care îmbogățesc Editura SAGA care vă aparține, rezultatul este totdeauna admirabil ! Retrospectiva acestui răstimp cuprinde proză, eseuri, recenzii și istorie - ca să amintesc pars pro toto – câteva capitole dar și artă vizuală reprezentată într-o formă de înaltă calitate. Mi-a făcut mare plăcere să întâlnesc și momente de relaxare binevenită în tumultul problemelor cotidiene, precum și surpriza unei nuvele polițiste…

Vă doresc mult succes în continuare, considerați-vă, remediu, leac spiritual pentru toți cei care vă citesc și apreciază nivelul la care gândiți și vă exprimați!

Cu aleasă considerație, Sonia Kleinberger

18

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Priviri spre literatura evreiască modernă

U

neori, natura mamă ne cheamă la ordine și prin căile ei invizibile, ne silește să ne închidem în case.

Binecuvântată izolare , liniște și chef de muncă, liberi de la obligațiile civilizației de consum. Așa se face că în acest aprilie 2020, am pus la cale cu scriitorul Leo Butnaru, un zelos traducător, și expert în avangarda rusă, două volume complementare. Leo a tradus în limba română avangardiști ruși, evrei de etnie, într-o carte de excepție numită "INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR - Antologia autorilor evrei în poezia avangardei ruse." (Editura SAGA 2020).

Cu 43 de autori traduși și o serioasă addendă care analizează bogată și ramificata avangardă rusă a secolul XX, Butnaru este realizatorul unei importante culegeri antologice. Aflăm din introducerea sa la volumul de față: În lungul timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut.

Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedickt Livșiț („O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Duceți-vă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”, 1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”, 1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 1922-1923, „Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik

(„Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor” 1923), Dziga Vertov („Noi”, 1923)...

Butnaru trece în vedere cei 100 de ani trecuți de la avangarda rusă, pornind de la momentele formatoare care bântuiau estul Europei, România și condițiile speciale care au catalizat mișcările de avangardă.

Citez: ...”dacă scriitorii de până la avangardiști, în speță simboliștii, căutau să se unească prin declarațiile lor, să se consolideze, manifestele avangardei par a avea un caracter centrifug, ducând la singularizare, la răzlețire, inclusiv în mediul uneia și aceleiași asociații sau grupări scriitoricești. De obicei, manifestele avangardiștilor erau concepute în spirit combativ, ca armă, de unde, nu de puține ori, terminologia militară, tonalitatea ofensivă, de genul: „crezul nostru artistic de luptă”, „îi provocăm pe adversarii noștri”, „noi anunțăm lupta cu”. Fondatorii Asociației Artei Reale declarau: „Nu există o altă școală mai dușmănoasă nouă decât trans-raționalismul.

Fiind oameni realiști până în măduva oaselor, noi suntem primii inamici ai celor care golesc cuvântul, transformându-l într-o corcitură neputincioasă, fără sens”.

Semnatarii considerau manifestele importante pentru auto-prezentarea unui grup unitar, întemeietor sau re-fondator paradigmatic, contrapus mediului literar, artistic, în general.

Lansatorii de manifeste se percepeau pe ei înșiși ca pe niște conchistadori ai spiritului, deschizători de drumuri. Într-o antologie a manifestelor avangardei din toată lumea, „Palma dată gustului public,” din 1912, a futuriștilor ruși, ar trebui să aibă undeva prin vecinătate îndemnul din 1924 al lui Ilarie Voronca: „Cetitor, deparazitează-ți creierul!”. Actualitatea ideilor din cele două manifeste (de parcă ar fi fost scrise… mâine!) face să nu ne gândim la decalajul literaturii române în raport cu fenomenul avangardist european, care îl „delegase” în lumea mare, ca novator revoluționar al discursului literar-artistic, pe Tristan Tzara."

Cele 400 pagini ale cărții leagă la un loc o splendidă colecție de poeme ale unor mari reprezentanți ai școlii ruse.. Pasternak, soții Mandelstam etc, dar și surprize cum ar fi pictorul Marc Chagall, care ne surprinde prin această puțin cunoscută fațetă poetică, sau poeta evreică

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

19

de limbă gruzină Klara Arseneva. O parte din poeți scriu in idiș, ca de pildă Elizaveta Polonskaia (1890 – 1969) care a crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la St. Petersburg. Iată scurta sa stanță "Testament", cu nuanțe biografice.

TESTAMENT Bunicul meu nu fusese decât geambaș.

Sagace învățat fu bunul-haham, tatăl mamei.

Astfel și mie mi-a fost dat a-ndrăgi o haimana... Fiul meu! Îți las drept testament un ilustru herb: Lira, scutul lui David, un frâuleț din piele.

Internaționalismul pomenit în titlul volumului este construit pe două observații: prima, că scriitorului rus este categorisit în funcție de multipla descendență etnică a unui considerabil număr de autori ce scriu în rusește care duce și la o diversificare estetică, ideatică a poeziei, la un fascinant caleidoscop al esențelor sale asociative, metaforice. Pentru că poeți ruși sunt considerați unii tătari, armeni, ciuvași, evrei, ucraineni, români, kazahi, estonieni, coreeni, carelo-

20

finlandezi, bașkiri, etc. În al doilea rând diversificarea a fost stimulată și de „migrația” mai multor autori din Rusia în SUA, Israel, Germania, Franța, Anglia, spații culturale, literare, industriale, care nu au putut să rămână nevalorificate de sensibilitatea și inventivitatea prozodică a colecționarilor ce cultivă și recoltează poezie. Iar toate astea se întâmplă în albia și spiritul globalizării, prevăzut încă de poeții avangardei, care se racordau și făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneității transfrontaliere din primele decenii ale secolului trecut, creând în conformitate cu paradigma acelor vremuri, fapt remarcat de următoarele versuri ale lui Mihail Semenko: „S-a dizolvat ecuatorul artificial, / La pragul meu deja crește bambus. /...Orice îngrădituri doborâți-le sonor – / Internaționalizați stepele!

Traducerile lui Butnaru sunt virtuoase, elegante, el depășește cu ușurință constrângerile lingvistice și eufonice producând un vast material interesant și vibrant pentru amatorul de poezie elevată.

Aprecieri despre autor: Leo Butnaru este nu doar poet excepțional, ci și cel mai bun expert român în avangarda rusă. Liviu Antonesei Antologiile tematice ale lui Leo Butnaru din avangarda rusă reprezintă un pas important pentru o reală istorie a Poeziei, dar și pentru o mai aplicată înțelegere a modernității!

Toma George Maiorescu Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculți și agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noștri de cultură, de la care am avea de învățat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist și traducător de elită. Studiile sale despre avangarda rusă și ucraineană, traducerile din mari poeți ruși ca Velimir Hlebnikov, Marina Țvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca și din mulți alții din spațiul slav, propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Alex Ștefănescu La această fenomenală realizare, am răspuns (desigur mult mai modest) cu volumul meu “Incursiuni” - Poezia evreiască nord americană, Editura SAGA 2020- traduceri din engleză în limba română, a unor poeți evrei imigranți sau nativi din Statele Unite ale Americii. În prefața la

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

carte menționam câteva chestiuni: -Am fost provocat de poetul și amicul Leo Butnaru pentru a traduce și a realiza o antologie a poeziei americano-evreiești contemporane.

Are lumea nevoie de o asemenea antologie de poezie? Cercetând starea lucrurilor, am găsit câteva antologii legate de literatura evreiască, dar cărțile pe care le-am găsit nu publică scriitori născuți după 1945, se concentrează exclusiv pe poezie și includ un amalgam de scriitori americani, din toate colțurile Statelor Unite. În aceste pagini, vă invit să luați în considerare, să explorați și să reflectați ce formează inima poeziilor evreiești americane care celebrează tradițiile evreiești și onorează spiritul uman. În această carte, am ales să împărtășim voci distincte ale evreilor americani, din a doua generație, convertiți, cei care sunt pe calea convertirii, evrei seculari, un rabin, cei care au făcut Aliyah în Israel, etc. Am inclus și poezii care nu se concentrează pe teme evreiești, pentru a transmite profunzimea și largul spectru al condeiului evreiesc.

Cu această colecție, nu încerc să răspund la ce înseamnă să fii evreu într-o perioadă în care atât de mulți urmează o viață laică. Putem percepe cum istoria lungă a iudaismului se exprimă în viața de zi cu zi a artiștilor și a poeziilor alese în aceste pagini. Charles Bernstein, în „The Klupzy Girl”, a scris: „Poezia este ca o hipnoză, cu această diferență: -"Te readuce la simțurile tale”.

Sperăm să inducem suficient simț poetic pentru a vedea dincolo de categorii și etichete frumusețea fiecărui cuvânt, a fiecărei imagini și a ideilor din aceste poezii. Sperăm să urmați invitația noastră pentru a citi fiecare poezie, pentru a vă conecta la acești poeți americani „evrei, poeți contemporani cu identități multiple, în speranța că veți obține o mai bună înțelegere a vocii evreiești contemporane, în toate diversitățile și complexitățile sale vaste, ceea ce face ca fiecare poezie să fie în parte americană, parte evreiască, parte distinctă de stilul personal, dar întotdeauna umană.

Poemele, original scrise in idiș, au fost traduse din varianta lor engleză. Textul operei Kadish de Leonard Bernstein se bazează pe traducerea variantei ebraice datorate lui Dori Parnas.

Am ales pentru exemplificare câteva traduceri din poeți americani reprezentativi:

Omul care hrănește un urs Lisa Olstein

Un om hrănește un urs cu un știulete de porumb Ce avem nevoie este o alegorie.

Ceea ce ne dorim este o parabolă.

Ceea ce ne amintim este o față, o mișcare a mâinilor ca niște aripi.

Dacă zeul este absent, ceea ce lipsește este albastru.

Dacă zeul este o carte, paginile sale sunt albastre.

Ușile apar verzi.

Noaptea este un mic petic aflat la distanță, în care totul se învârtește, care te invită un loc distant, în care s-ar putea să-ți placă să stai un timp.

Un braț întinde un știulete de porumb unui urs.

Dacă aveți o mână, așezați-o peste inima voastră.

Acest colier nu va fi confundat cu un lanț.

David Edelstadt Această melodie despre femei a fost una dintre cele mai populare printre cele cântate la Minsk în 1896 -1897 și a fost din nou cântată în New York între 1982-1987: Femeile muncitoare, femeile care suferă Femeile care lenevesc în casă și la fabrică, de ce susțineți astfel de ocupații, De ce nu ne ajutați să construim un templu al libertății, al fericirii umane?

Ajutați-ne să scoatem lumea din sărăcia ei și să realizăm tot ceea ce ne dorim.

Să luptăm împreună ca niște lei puternici, Pentru libertate, pentru libertate, pentru idealul nostru.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

21

Amanta olandeză Joseph Brodsky - Premiul Nobel 1987 Un hotel din care plecările sunt mai vizibile decât sosirile.

Ca niște diamante umede, ploaia de octombrie lovește ce-a mai rămas din creierul meu golit. În această țară s-a așternut peste șarpele râurilor, mirosul de bere Germană și pescărușii se rotesc în aer ca niște colțuri murdare ale unei pagini albe.

Dimineața intră în incintă un cioclu punctual, își pune urechea la elementele unui calorifer rece, reglat la sub zero, căci viața de apoi trebuie să înceapă undeva.

Corespunzător, buclele îngerești cresc mai blonde, pielea își câștigă importanța de stăpână palid, în timp ce lenjeria ei deja se învârte disperată în mașina de spălat de la subsol.

Cărțile pot fi procurate on-line pe www.LULU.com

Gabriel García Márquez - apusul unui erou Dr. Alexandru Cristian

O

istorie plină de agitație, un drum care a fost marcat de acte de eroism, de revolte, de pasiuni, de iubiri, de blesteme, de exilări, de asasinate, de curaj, de pasiune, de devotament, de abnegație, de credință, de necredință, de jurăminte trădate, de unitate și de destrămare, de înrobire și libertate, într-u n cuvânt America Latină.

Ultima călătorie a lui Simón Bolívar este descrisă ca un drum fără întoarcere, un labirint pe care marele general și l-a construit conștient. Este labirintul trecutului, prezentului și viitorului. Generalul în labirintul său (El general en su laberinto) este romanul amurgului generalului Americilor.

22

Romanul începe cu retragerea sa din funcția de președinte, cedând această funcție generalului de Santander. Retragerea sa din această funcție va provoca și prima destrămare a unității Americii Latine, deoarece succesorul său nu era pentru unitate. Zilele de călătorie de-a lungul unui râu(putem spune Styx-ul generalului) sunt grele, este bolnav, slăbit, accesele de tuse severe îi fac viața un chin.

De-a lungul carierei sale, Bolívar a fost ținta unor atentate, a scăpat din toate cu viață, ultimul atentat a fost orchestrat chiar de generalul Santander. În drumul său către nicăieri, generalul se va întâlni cu Agustín Iturbide fiul fostului împărat al Mexicului, dorința marelui general a fost să-l încoroneze pe Iturbide fiul împărat al Mexicului, pentru a mai păstra ceva din unitatea Americii Latine.

Urmărit de sumbre profeții, Liberatorul (El Libertador) realizează că moartea sa înseamnă sfârșitul unității dar și liniștii în subcontinent, America Latină este creația sa nu poate să o lase de izbeliște.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Dar timpul trece, călătoria se prelungește și el tot mai obosit se afundă într-un labirint din care nu mai are scăpare, moartea îl va întâlni în data de 17 decembrie ora 1 și 7 minute, cutremurătoare coincidență.

Titlul este expresiv dar și dureros, un loc întunecos, obscur unde moartea te poate întâlni. Labirintul său este și misterul tumultului Americii Latine, de la moartea sa subcontinentul a intrat într-un labirint plin cu monștrii, minotauri, care îi devorează pe oameni.

Lipsește un erou pentru a găsi ieșirea din labirint și a omorâ toți monștrii un nou Tezeu sau mai mulți.Atmosfera este una de conștiință a pierderii unui erou dar și de revoltă, orbi la suferința generalului ceilalți se vor mulțumi cu lupte și pasiuni mărunte pentru propriul lor interes, nimeni cu adevărat nu va lupta pentru ideile celui pe care îl respectă mult, Liberatorul.

Fascinant este procesul psihologic de blazare pe care autorul îl descrie, un mare erou este scârbit de lumea pe care el a făurit-o, care orice creator lumea construită se revoltă împotriva sa, o revoltă pe care nici el nu o înțelege.

Această revoltă este de fapt continua revoltă a celui căzut din Paradis, toți care vor să creeze ceva cu bună credință au parte de această revoltă.

Roman istoric cu împletirea unor interesante date istorice, un roman care ne poate învăța o mică parte din eșecul Americii Latine și din refuzul de a forma o democrație adevărată.În America Latină toată lumea vrea totul iar într-o democrație trebuie să știi să cedezi.

Este romanul apusului unui erou de proporții homerice, un fondator al unei noi lumi, prins în plasa ei, trădat și răpus de ignoranța celor care nu au avut curajul să ducă la îndeplinire o menire.

Un roman cu iz profetic pentru toți cei care vor să creeze lumi, indiferent de scările acestora, revolta împotriva creatorilor este de la începutul acestei lumi și va continua până la revolta finală și revelația adevărului absolut.

UMOR Nu cunosc secretul succesului în viață, dar cunosc rețeta eșecului: Să încerci să mulțumești pe toată lumea !

Azi mi-am făcut CV-ul. L-am scris, l-am redactat, apoi m-a busit plânsul. De ce….?

E păcat să trimiți un asemenea om la muncă….

Fericiți cei ce nu fumează și nu beau alcool, că aceia vor muri sănătoși!

Am citit că statul mult pe scaun scurtează viața, așa că stau întins.

Cât ar fi de perfecte, computerele nu vor putea niciodată înlocui prostia umană.

Am un corp de zeu. Ca al lui Buddha.

Bursa forței de muncă: Studio de filme porno angajează impotent pentru rolul eroului negativ.

Un șofer ardelean a fost prins de radar cu 224 km/h pe autostrada Transilvania. S-a mai dus un mit. Urmează știrea că în Moldova nu se mai bea alcool.

Românii de la sate cer noi alegeri, pentru că li s-au terminat uleiul și făina.

Din propria experiență: dacă vreodată, vedeți cum de pe pervaz cade un cactus, lăsăți-l să cadă.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

23

Dacă știi meserie, oricând poți deveni amantul ideal. Cele mai căutate sunt de instalator, poștaș, electrician, zugrav, instructor auto.

Putin a declarat că de fapt trupele rusești n-au vrut să invadeze Ucraina, dar foloseau Google Maps.

Un scafandru aflat la mare adâncime primește un mesaj de pe vapor: - Vino urgent sus!

- De ce? întreabă scafandrul.

- Ne scufundăm!

- Căsătorește-te cu mine. Vei trăi că în Rai! - Goală și desculță?

- Chelner, vreau să comand un mușchi de vițel în sânge. Să fie foarte proaspăt în partea de la mijloc și să nu aibă nici un fel de grăsime.

- N-ați precizat ce grupă sanguină preferați.

A arunca mucurile de țigară pe geam este o dovadă de proastă educație.

Acestea pot nimeri în oamenii nevinovați care urinează sub fereastră.

- Cu ce se ocupă bărbată-tu, Leano?

- E sticlar!

- Aha...Dar încă se mai practică meseria asta în zilele noastre?

- Cum să nu?! La noi în sat, cel puțin, e cea mai la modă. Oriunde mergi, dai mereu peste unu' cu sticla'n mână! În autocar un pasager își scoate piciorul din pantof, spunând: - Mi-a amorțit piciorul...

Alt pasager: - După cum miroase, e mort demult...

Un reporter, pe stradă: - Bună ziua! Cred că știați deja, astăzi este ziua domnului președinte. Vreți să îi urâți ceva?

- Păi... da: La mulți ani! Cu executare!

24

Când m-am trezit eram la spital, medicii mi-au spus că am fost agresat de o femeie.

Atunci mi-am adus aminte: eram în lift și mă uitam cu coada ochiului la sânii unei doamne când deodată mi-a zis: - Apasă pe unu, te rog!

Iubito! La prima noastră întâlnire când mi-ai spus că ai propriul tău mijloc de transport, nici prin gând nu mi-a trecut că, te referi la mătură!

Când mă întâlnesc în parc și vorbesc cu bărbați căsătoriți, am impresia că toți trăim cu aceeași femeie!

Mama către fiică: - Draga mea, adu-mi cinci farfurii.

- Pentru?

- Trebuie să vorbesc cu tatăl tău.

Am înțeles că s-a ars neonul în baie, nu înțeleg însă de ce îmi amintește nevastă-mea de treaba asta în fiecare săptămână.

Antrenorul îl liniștește pe boxerul care tocmai pierduse un meci: - Cel puțin în rundă a treia l-ai speriat de moarte.

- Cum l-am speriat?

- El a crezut că te-a omorât.

Violonista Veronica Rozenberg

A

nii de când obișnuiesc să particip la concertele de la Haifa ale Orchestrei Filarmonice Israeliene, se pierd printre ultimele două decenii. An de an îmi înnoiesc abonamentul, după ce verific cu curiozitate și cu o ușoară emoție programul pe care îl primesc pe la sfârșitul primăverii de la birourile orchestrei din Tel Aviv. Înaintea anului pierdut, anul 2020, în care omenirea a trăit o traumă de tip nou, diferită de

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

toate cele pe care le-a încercat în trecut, am trecut la un program redus, deoarece orchestra a hotărât să-și schimbe ofertele pentru publicul din Haifa. Astfel am trecut la un program care include doar șapte concerte anuale. În realitate, dată fiind neputința de a mai susține spectacole, în anul 2020 concertele au fost în parte pierdute. Abia de câtva timp încoace se încearcă o formă redusă de a oferi concerte, după ce țara în care locuim pare să-și fi câștigat niște drepturi în lupta cu virusul inuman.

Locul meu de totdeauna este foarte aproape de scenă și fiind chiar în fața orchestrei, am de fiecare dată un timp destul de lung, mai bine de două ceasuri, pentru a-i privi de aproape pe cei care stau în fața mea, partida violoniștilor. Cu ei m-am “împrietenit”, pe ei îi observ de aproape, îi ascult și trăiesc vizual, prin imaginea fiecăruia, experiența lor de a fi pe scenă, perechi-perechi, fiecare având o anumită sarcină. Desigur că în decursul timpului instrumentiștii s-au mai schimbat, unii au mai întinerit, sau din contră, au devenit mai bătrâni. Am privit timp de mulți ani acele tinere grațioase, care apăreau la fiecare parte concertantă, îmbrăcate de obicei în negru, afișând o eleganță aproximativă, purtându-și vioara și câteodată o mică gentuță, pe care o așezau alături, pe podea.

Spre sfârșitul anilor ’90, sau la începutul anilor 2000, mi-e greu să fixez în timp această legătură realizată doar printr-un contact vizual, am băgat de seamă că la majoritatea concertelor de la Haifa, printre violoniști se afla o tânără înaltă și slăbuță, cu un păr lung și blond care îi cădea pe umeri și pe spate, cu fața albă și pomeții de culoarea laptelui. Înfățișarea aceasta îi dădea în ochii mei alura unei zâne coborâte printre cântăreți, ca să-și aducă contribuția ușor feerică ansamblului de altfel atât de unitar al orchestrei. Această tânără, al cărui nume multă vreme nici nu l-am cunoscut, era prezentă aproape la fiecare concert de la Haifa. Până într-o bună zi, în care a încetat să mai apară. Şi astfel luni de zile, luni pe care astăzi nu le pot număra, încet, încet, am început s-o uit, astfel încât imaginea grupului de violoniști îmi era țesută de prezența altor oameni, a altor fete în general, pentru că ele îmi

atrăgeau mai curând ochiul. Bărbații violoniști pe care îi vedeam la Haifa aparțineau în majoritatea lor vârstei a treia.

După această perioadă, într-o bună zi, violonista cea blondă a reapărut pe scenă. Doar că ceva era schimbat în alura ei, o schimbare capilară semnificativă, și văzând-o, am avut senzația unui obiect ascuțit care-mi trece prin suflet. Avea un fel de coafură cu părul scurt, aranjat ușor artificial, care m-a dus de-ndată cu gândul la o perucă. M-a trecut un fior, violonista mea cea blondă, mi-am spus, a fost cu siguranță bolnavă. De ce m-am gândit în acest fel trist și pesimist? Din nefericire am o experiență prea apropiată, care mă face să bănuiesc ce s-a întâmplat. Am fost tristă și am continuat să privesc, dar mai ales să ascult. În seara aceea m-am străduit ca glasul orchestrei, al instrumentiștilor, al dirijorului să mă absoarbă mai mult decât orice altă imagine pe care încercam s-o înțeleg în fața ochilor; ochii erau închiși, iar urechile, ca niște receptacule, primeau sunetele muzicii atât de acordate și de impecabile.

Timpul a trecut cu sau fără violonista cea blondă, în fond formația orchestrei care sosește la Haifa nu este întotdeauna aceeași. Dar între timp, datorită unei spectatoare pe care o cunoșteam de multă vreme, am aflat cine era violonista cea blondă. Doamna, originară din România, fusese prietenă cu mama ei, și ea din România. Iar fratele, ce întâmplare, era și el violoncelist al orchestrei. Şi s-a nimerit odată să fiu eu la Tel Aviv, la un spectacol pe care orchestra îl dădea în amintirea lui Yossi Banai, șansonetistul israelian, cel care îmi amintește de cântăreții francezi, interpreți ai melodiilor tinereții mele.

La acest spectacol, la marele auditoriu din Tel Aviv, deasupra scenei erau montate două ecrane mari. Deodată, pe unul dintre ele o văd pe violonista cea blondă cu părul pufuleț și simt cum mi se umple inima de bucurie. Nu era prima oară când aveam acest sentiment de bucurie, l-am mai avut și când o mare prietenă de-a mea și-a dat jos peruca și pufulețul mijea pe capul cel drag. Era cu mulți ani în urmă.

Am avut senzația că mi se învârte pământul sub picioare și am simțit dorința de a-i oferi

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

25

ceva, o floare, orice, desigur o floare. Dar unde să găsesc o floare în plin concert? A venit pauza. Am fugit către magazinul de discuri, aflând de acolo că în spatele clădirii auditoriului există un magazin unde aș putea găsi ceea ce doream. Am fugit, am cumpărat ce am găsit, era un ghiveci cu flori, după care mam repezit la intrarea actorilor, am scris câteva cuvinte pe o bucată ruptă din programul serii și l-am predat paznicului, cerându-i să-l predea lui D. Lăsasem ca indiciu adresa mea de email.

După acea dată ne-am întâlnit de câteva ori la Haifa. D. mi-a povestit despre ea, despre familia și despre copiii ei. Apoi lucrurile au mers spre bine, și aparent s-au liniștit. Din când în când o vedeam cântând la Haifa, împodobită din nou cu pletele blonde ca altă dată, în anii de demult; erau chiar pletele blonde ale violonistei mele.

Am schimbat câteva scrisori și iată că în anul acesta, anul cel greu, cel nedorit, cel care a făcut atâtea victime printre cetățenii lumii, printre israelieni, oamenii cu speranțele îndoite au încercat să facă față condițiilor cu care ne-a confruntat virusul Coronei.

Aici în Israel, situația a permis o ușoară relaxare. Şi concertele care au lipsit atâta amar de vreme și-au reluat timid cursul, orchestra a revenit la Haifa. În 9 martie, am fost la primul concert, o versiune scurtată, adaptată noilor condiții. Primele opt rânduri ale sălii rămân goale, un scaun se păstrează liber între doi ascultători. Cu toții am venit bucurându-ne să avem parte de un nou început, chiar dacă de unul mascat. M-am așezat în locul ales, de data acesta în mijlocul sălii și mi-am îndreptat privirile către orchestră. Şi deodată, ce bucurie, o văd pe violonista mea cea blondă. Mă ridic și încep să fug către ea, iar ea coboară de pe scenă către mine, ne întâlnim undeva printre rândurile goale și ne îmbrățișăm cu mâinile încolăcite. Ne-am bucurat să ne revedem. Să sperăm că totul va fi altfel și că în curând normalizarea va fi din nou parte a vieții noastre în anul 2021.

https://www.youtube.com/watch?v=kGhYUzyiEyM&list =PLeoouY2vkq4MVFQhSjrYQ6jxtl7FQMZhw&index=4

Clay Rodery

Oskar Schlemmer(1922,Bauhaus) via Mugurel B.

Preluat din Rev. BAABEL Pentru a avea despre Yossi Banay, aș adăuga două cântece de pe Youtube: https://www.youtube.com/watch?v=vPR2XF4ogFI

26

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Prânz bavarez...

Silviu Ilievici

E

sâmbătă la prânz și tocmai m-am așezat la masa unei terase tipic bavareze întinsă pe trotuarul din capătul unui pod suspendat peste Dunăre. Și cum este deja mijloc de iunie, soarele răzbește călduț printre norii pufoși și albi de prea multă cumințenie.

Aerul ăsta de vară ciufută alunecă odată cu vântul prin valea deschisă de apele întunecate ale fluviului. Copiii râd și aleargă nepăsători printre mese, împiedicându-se de picioarele chelnerilor îmbrăcați în pantalonii scurți de piele bavareza. Culoarea le este greu de definit, dar modelele tradiționale încă se văd imprimate pe pielea deja lucioasă, poate de la unsoare sau de la patina anilor de folosință. În jurul meselor înghesuite ciorchine sub umbrelele mari, însemnate cu numele producătorilor locali de bere, răzbat zâmbete și clinchete de halbe. Bavarezul se bucură de vremea schimbătoare la fel cum se bucură de berea ce curge statornică și bună în atâtea veacuri. Dintr-un turn al primăriei aflată în apropiere se aude începutul suav al unui cântec, probabil local, ce anunță ora exactă. Însă clopotul din turla catedralei baroce intră brusc peste el și-i înăbușe acordurile, apoi întreaga vale, ca la un semnal de luptă, se umple de vibrațiile bisericilor ce se alătură alandala să anunțe, care mai de care mai important și impozant, ora amiezii.

Pantaloni unsuroși se apropie și-mi spune servus, după tipicul locului, apoi mă întreabă cu accent, ce aș vrea să mănânc. Îl privesc crispat pentru o clipă apoi îmi stâlcesc limba într-o încercare disperată de a părea civilizat.

-Bitte entschuldigung aber ich spreche kein Deutsch, îi spun cu rușinea celor unsprezece

ani de germană din școală, trecuți mai mult de milă de doamna Albotă.

Până la urmă ne-am înțeles în engleza noastră cea de toate zilele și am ales supa locală de cartofi și un fel doi tradițional, cam greu de definit dincolo de carnea grasă de porc.

Dar mâncarea nu mi-e așa importantă acum, atmosfera însă îmi înfioară simțurile și mă simt cumva învârtit în ceasul mult prea grăbit al anilor ce s-au dus în clipe. În copilăria burgului de pe Bega, viața era la fel de calmă și caldă precum berea nebăută din față și scurgerea neștiută a Dunării din spatele meu. Niște rațe rătăcite zboară gălăgioase peste piațetă spre locul în care-și cresc bobocii.

Le urmăresc cu privirea până le pierd în spatele clădirilor vopsite în culori calde. Nimic nu e țipător în orașele vechi germane. Patina timpului le face chiar mai așezate, mai demne sau poate că odată cu vârsta le găsesc mai potrivite ritmului meu.

Timpul trece prin noi așa cum trece și prin străzile înguste și mă trezesc cu un gând avut odinioară când puștan, alergam prin Unirii și mă întrebam: - oare dacă aș merge întotdeauna drept și doar în față, unde aș ajunge?

Dunărea din spatele meu parcă-mi aude amintirea și-mi trimite ca un suflu de vânt răspunsul pe care-l simt prin picăturile de ploaie rebelă ce acoperă brusc piața însorită. În viață nu există drept așa cum nu există capăt. Viața îți dă doar bucuria călătoriei și a celor ce te însoțesc în ea.

Jumătate din prânz a rămas pe masă în timp ce ploaia m-a urmărit răbdătoare până la hotel, amintindu-mi cu fiecare strop că Dunărea atinge marea doar pentru că e însoțită în drumul ei de alte ape ce-i cresc puterea și frumusețea...

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

27

percepția vizionară în ceea ce privește viitorul artei: „Toată lumea îmi spunea că arta modernă e un fleac. Și mereu m-au interesat lucrurile despre care oamenii cred că sunt fleacuri așa că am decis că trebuie să existe frumusețe și în arta modernă. Am început să simt lucrările atât de profund încât mi le-am dorit să trăiască alături de mine.”

Ulterior, au deschis „Muzeul Picturii NonFigurative” care a inclus în colecția permanentă cele mai importante lucrări de artă abstractă existente: Kandinsy, Leger și Robert Delaunay.

Colecția devenise prea mare și avea nevoie de propriul muzeu. Astfel, Guggenheim și

Colecționarii de artă din familia Guggenheim

D

upă studii efectuate la Institutul Concordia din Zurich, afaceristul Solomon R. Guggenheim s-a întors în SUA, a fondat Compania de Aur Yukon din Alaska și s-a căsătorit cu Irene Rotschild, fiica lui Victor Henry Rotschild.

A început să colecționeze lucrările Vechilor Maeștri prin 1890 iar în 1919 s-a retras din afacerile familiei pentru a-și dedica timpul colecției de artă. Spre finalul anilor ’20, a cunoscut-o pe Baroana Hilla von Rebay care a devenit consultantă în ceea ce privește achizițiile sale artistice și l-a dus în atelierele artiștilor Rudolph Bauer și Wassily Kandinsky. În 1929, Solomon a deschis prima colecție de artă a familiei, când a început să cumpere tablouri abstracte prin intermediul fundației care îi poartă numele.

Kandinsky a devenit preferatul lui Guggenheim după o vizită pe care a făcut-o în atelierul din Dessau, Germania din 1930. I-a cumpărat 150 de lucrări și a devenit un factor uriaș în ascensiunea lui Kandinsky în SUA după anii ’40.

Alături de Rebay, a început să colecționeze artă modernă și a organizat primele expoziții în apartamentul pe care îl deținea la Plaza Hotel din New York. Unul dintre citatele lui Guggenheim a rămas celebru pentru că îi arată

28

Rebay l-au angajat pe arhitectul Frank Lloyd Wright să construiască o clădire care să găzduiască una dintre cele mai spectaculoase opere de artă modernă din lume.

Colecția a fost extinsă în 1948 prin achiziția a 730 de lucrări ale celor mai importanți artiști germani expresioniști. Au urmat o serie de tablouri suprarealiste aparținând lui Juan Miro și Paul Klee. Guggenheim a murit în 1949 înainte ca muzeul să fie finalizat.

Textul/foto preluat din: https://www.urban.ro/povestea-familieiguggenheim/

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Jackson Pollock – Mural Muzeul Solomon R. Guggenheim din New York a devenit încă de la deschidere unul dintre cele mai importante muzee și opere arhitecturale din lume. Pe de o parte, viziunea lui Wright l-a transformat într-unul dintre cele mai reprezentative edificii pentru arhitectură secolului trecut. În același timp, construcția găzduiește un important centru cultural și educațional și o colecție de artă modernă timpurie cu peste 7000 de opere.

Are cea mai mare colecție de artă a lucrărilor lui Kandinsky, alături de picturi semnate de lui Picasso, Chagall, Degas, Klee, Miró, ToulouseLautrec, Gauguin, alături de o colecție impresionantă de sculpturi moderne și lucrări realizate de artiștii americani după 1950.În spațiile dedicate colecției permanente din Guggenheim se regăsesc și o parte din sculpturile lui Constantin Brâncuși, care au intrat în colecția muzeului încă de la mijlocul anilor ’50. Este vorba despre sculpturi care au

devenit sinonime cu stilul lui Brâncuși precum „Pasărea Măiastră”, „Muza”, „Vrăjitoarea” sau „Regele Regilor”.

Cariera lui Brâncuși dar și a unora dintre cei mai marcanți artiști ai secolului trecut a fost puternic influențată de fervoarea lui Peggy Guggenheim. Pe lângă faptul că i-a susținut financiar și i-a ajutat să creeze, le-a deschis un muzeu dedicat în casa ei din Veneția și le-a oferit expoziții spectaculoase în muzeul unchiului ei din New York.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

29

Colecția familiei a fost continuată de nepoata lui Solomon, Peggy Guggenheim, născută în 1898 când tatăl ei devenise deja un colecționar de artă prolific. Avea numai 14 ani când tatăl ei a murit pe Titanic, în anul 1912. La împlinirea vârstei de 21 de ani a moștenit 2,5 milioane de dolari (37 milioane de dolari actualizat la inflație). Un an mai târziu s-a mutat la Paris unde a întâlnit și a petrecut timpul alături de artiștii avantgardei care au definit artă modernă așa cum este cunoscută astăzi.

A deschis și operat trei galerii în SUA și Europa, prima fiind în Londra – „Guggenheim Jeune” în 1938. În același an, a început să-și construiască propria colecție de artă, investind în opere suprarealiste, abstracte și moderniste.

Una dintre cele mai faimoase fraze pe care le-a rotit a fost: „Sunt la un regim în care trebuie să cumpăr un tablou în fiecare zi.” Până în 1939 achiziționase 10 Picasso-uri, 40 lucrări de Ernst, care i-a devenit soț doi ani mai târziu, 8 tablouri de Miro, 4 de Magritte, 3 de Man Ray, 3 Dali-uri, un Klee și un Chagall.

Art of this century”, galeria ei din New York, a fost prima din lume care a expus lucrările lui Rothko, Dali, Moore, Constantin Brâncuși sau Breton în SUA, fiind considerată un pionier american în arta europeană.

30

I-a finanțat activitatea lui Jackson Pollock încă de la început, i-a oferit prima expoziție și i-a comisionat cel mai mare tablou al sau, „Mural” pe care l-a donat ulterior Universității din Iowa.

Lucrarea a lansat cariera de succes a lui Pollock și l-a propulsat în revista Time din 1951 care l-a numit „cel mai talentat artist în viață”. După Al Doilea Război Mondial, colecția ei a fost expusă pentru prima dată la Bienala de la Veneția din 1948. În același timp, era prima dată când Pollock și Rothko erau expuși în Europa. Un an mai târziu, a cumpărat Palazzo Venier Dei Leoni (Palatul Neterminat al Leilor) din Veneția, l-a transformat în reședința ei privată și, din 1951, l-a deschis publicului drept spațiu de expoziție gratuit. În cei 30 de ani petrecuți în Veneția, a continuat să sprijine artiștii și să colecționeze lucrări de artă.

Când și-a deschis galeria londoneză, Peggy și-a dorit să dedice prima expoziție lui Constantin Brâncuși, unul dintre artiștii ei preferați și singurul modernist pe care îl cunoștea de 16 ani. Nu a reușit să îl contacteze pentru a-i propune expoziția așa că l-a invitat pe Jean Cocteau îl locul lui.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

După câteva luni, Peggy a revenit la Paris. Brâncuși a acceptat să-i vândă o lucrare cu o condiție: să îl lase să termine de lustruit sculptura. În cartea ei, Peggy descrie cum artistul plângea în timp ce o finisa ca un rămas bun de la pasărea lui preferată.

Ulterior, a cumpărat și „Pasărea Măiastră” de la sora lui Paul Poiret pentru 100.000 de dolari.

Colecția Peggy Guggenheim din Veneția este găzduită de un palat creat în secolul al XVIIIlea după planurile arhitectului Lorenzo Boschetti care nu a reușit să finalizeze clădirea din cauza lipsei de fonduri.

Nucleul muzeului este format din opere de artă diversificate că stil ce pendulează de la cubism și suprarealism, pictură metafizică la futurism expresionism abstract. Include cele mai cunoscute opere ale celor mai importanți artiști ale avangardei: Pablo Picasso, Paul Klee, Vasily Kandinsky, Piet Mondrian, Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși, Rene Magritte, Jackson Pollock, alături de mulți alții.

Unul dintre cele mai importante și impunătoare muzee ale Spaniei, Muzeul Guggenheim din Bilbao a fost deschis în 1997 și deține o colecție impresionantă de lucrări de artă modernă și contemporană.

Printre numele mari expuse aici, se află, printre mulți alții și Jean-Michel Basquiat, Andy Warhol, Anselm Kiefer, Joseph Beuys, Yves Klein, Jeff Koons și Yoko Ono. În exteriorul muzeului s-a aflat pentru o perioada lungă de timp și celebra sculptură a artistei Louise Bourgeois, Maman.

Clădirea impresionantă în care se află muzeul a fost ridicată după planurile arhitectului nord american Frank Gehry. În stil deconstructivist, designul complex creat de Gehry a fost văzut că unul dintre cele mai importante lucrări de arhitectură din ultimele decenii.

Datorită structurii învelite în titanium și a formelor arcuite, fiecare moment al zilei este o experiență vizuală diferită.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

31

Baia

Umbria

Adrian Popescu

Adrian Popescu

Franz I., Franz K., Franz H. fac baie.

Primul, Împăratul, într-o cadă de marmoră la reședința lui de la Schönbrunn apa e potrivită regulamentar la 28 °C șase slujnice îi pregătesc prosoapele moi.

Al doilea într-o încăpere de ciment cu ferestruici zăbrelite și geamuri mate, dușul e foarte rece, tavanul foarte jos, F. privește neliniștit spre ușa etanșă.

Al treilea Franz stă într-o garsonieră primită în chirie, altfel confortabilă, răsturnat într-o scoică emailată își cercetează venele albăstrii de la mână. Împăratul se gândește în apa călduță la veștile primite de la grănicerii năsăudeni, „să adauge ori nu un pavilion Gloriettei care se zărește, prin arcadele ferestrei, pe deal?”

Franz K. împinge cu piciorul desculț un gândac negru spre sita canalului de scurgere, bate cu pumnii în ușa ferecată și ăia întârzie să deschidă.

Ultimul Franz renunță brusc, își urnește trupul voinic de împărat roman din epoca decadenței, se freacă pe spate cu un prosop aspru, lamei de oțel îi dă o întrebuințare decentă. Își ascunde încheieturile stângii cu discreta curelușă a ceasului cu pilă electrică. Își aranjează barba de faun, iese în oraș, face corecturi la Imprimerie, se ceartă, bea bere.

Dar gândul rău rătăcește la vana de acasă, ca la un pat înmiresmat cu busuioc, ca la o barcă egipteană plutind pe Nil, ca la o femeie, ca la un mormânt primitor. (din vol. Suburbiile cerului, 1982)

Umbria provincie a imperiului unde n-am fost niciodată depărtarea mea.

Umbelifere la marginea drumurilor tale dâre de spumă în urma roților te fac mai ușoară printre lucruri aeriene: această prezență a naramzelor mai îmbietoare ochiului decât femeia însorită pe care o mai zărești la ultimul val de șosea fierbințeala dulce a miezului și dintr-o dată acel gust de cenușă penet de lebădă simun peste grădinile după-amiezii licărul preferat licorii.

Provincie a Umbrei, Umbria îți presimt străzile și terasele seninul și stelele ce stau deasupră-ți o ploaie strălucitoare te limpezește o mireasmă lânceadă te acoperă purpuriu norul picură peste tine Umbră și Ambră, Umbria, de care buzele mele nu sunt străine. (din vol. Umbria, 1971)

32

V-o prezentăm pe Elsa Dorval Tofan

C

onferențiară în cadrul catedrei de geografie culturală a Universității din Québec (Montréal), infirmieră de spital în Montréal, specialistă în naturoterapie.

A emigrat în Canada în 2003 pentru că în România i se părea că lucrurile nu merg în direcția bună, că toate speranțele din anii 1990 s-au năruit. Şi-a resetat, cum spune, toată viața, a luat-o în jos, ca să poată urca. S-a stabilit la

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Montréal, a început prin a lucra într-un mic magazin unde se vindeau plante medicinale.

Apoi studii, muncă multă, dar a reușit.

Căsuța lui Dimitri

Elsa Dorval Tofan a absolvit în Québec, Montréal Colegiul de Medicină Ușoară, specialitatea naturoterapie și igiena globală pe care a practicat-o în farmacie; este absolventă a Universității din Québec, Montréal, facultatea de științe sociale, conferențiar și corector la catedra de geografie culturală a aceleiași universități. A urmat cursurile Şcolii de Infirmieri, iar în prezent este infirmieră de spital. Se numără printre membrii fondatori ai Asociației Scriitorilor Români din America de Nord, scrie poezie și reportaj.

Pleoapa inferioară (așa era de fiecare dată) convulsiona întâmpinând singurătatea, un semn că neliniștea gelatinoasă a conviețuirilor devenea o paranteză pătrată, decupată echitabil. în armonia silențioasă realizată prin vacuum, în căsuța din tabloul lui Mendeleev, îți simți masa atomică proiectând valențele, în sfârșit, te vezi. în gând, îi mulțumești lui Dimitri că ți-a dat o șansă să crești în perioadă. în oglindă, mișcarea haotică încetinește, periuța de dinți electrică elimină tartrul pe fiecare cadran (sus, jos, la dreapta și la stânga) periajul tridimensional are rostul lui, măcar pentru o clipă totul este curat, trecând limba peste dinți confirmi rezultatul tehnologic. îți spui pentru tine că omul este extraordinar, nimeni în afara lui nu s-a gândit, nu se gândește la atâtea invenții, nu se ia în piept cu formule complicate, cu mecanisme inedite lângă chiuvetă stă formularul zilei, autotest de fiabilitate, chestionar aranjat pe trei coloane prima cu zece, a doua cu douăzeci și a treia cu treizeci de întrebări, suficient să nu răspunzi bine o singură dată, vei rata ocazia să dovedești sistemului că poți funcționa fără defecțiuni și nu se știe cum (nici când) vei putea să armonizezi ce ești cu ceea ce se așteaptă de la tine este suficient ca să înțelegi că făcând parte dintr-o serie ideal ar fi să-i distrugi raționamentul.

Multe preocupări, cum avea și în România, unde o vreme a predat în județul Brașov, a făcut marketing după 1990, management și vânzări, Școala de jurnalism BBC în 1996, secretar de redacție la Transilvania Expres Brașov și multe altele. În 2018, a publicat primul volum de poezie, “Lansare de promisiuni”, iar în 2020 i-au apărut la editura Creator din Brașov cartea de poeme “Antimetafore” și și cea de proză, “Pozitiv la pătrat”.

Era Complexității Eseu vălurit de Ovidiu Bufnilă

M

eduzele? Viteză de reacție. Timp de expunere.

Coduri secrete.

Curaj. Antropologiile imaginarelor.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

33

Gramaticile abisale.

Psihologie nonconvențională. Artă Militară. Obiecte Ficționale. Filozofice de toate felurile. Metodă și NonMetodă.

MetaComunicare.

Arta Discursului. Deprecierea textuală a ființelor.

Război și NonRăzboi. Era Complexității. Magia Imagologică. Profesioniștii. Ce e Meduza?

Oooooo, Academiile Auguste vor sări de poponeață-n sus pentru că e depreciată disciplina. A murit Canonul. Dar e numai al lor? Așa cum politica tradițională își dă duhul, Meduza este eliberată de sub tirania prăfuită și augustă a Academiilor. Augusta Oficială de pretutindeni încearcă disperată să conserve Instituțiile Secolului XX dar ele sunt moarte.

Sunt niște caricaturi idioate care se chinuie să mai palpite când de fapt ele sunt în deplină moarte clinică. Meduza răstoarnă Înțelesul Lumii. Primul este doar o Ipostază și nu Unicul.

Cel Mai Înalt e o Ipostază și nu Singurul. Cel mai deștept, e și asta doar o Ipostază. Cel mai îndreptățit, aidoma. Da, Academiile, închise în ele, trufașe, prăfuite și insipide se prăbușesc.

Instituțiile Secolului XX sunt duse la gunoi dar potentații, școliți în ieslea colectivismului idiot nu vor să se lase bătuți măr de Valul Schimbării, udați până la piele, meduzați, văluriți. Slugoii și slugile, copii de casă, măsluitorii Istoriei de toate felurile tot încearcă, hilar, grotesc, funambulesc să mai salveze câte ceva, furând pe ruptelea, stropind cu florile moarte ale secolului XX cu un soi de evlavie cernită și leșinată. Burlesc. Bombastic.

Carnavalesc. Secolul XX moare în sfârșit iar copii lui netrebnici încă își tocesc degetele pergamentoase prin dosare puturoase neînțelegând ce li s-a întâmplat, cum de au viețuit în mocirla plină de sudoarea ființei muncite de ideologii fantomatice, vampiroidale fiind de fapt niște Cadavre De Lux. Vampirismul Ideologic al secolului XX se preschimbă încercând să-și găsească un trup nou. Dar nu poate. Chițăie. Suduie. Urlă.

Răcnește. Plânge. Se bocește. Glugile secolului XX se furișează în catacombe dar lumina, lumina, care are de fapt mai multe viteze, le arde. Profesioniștii construiesc Meduza pe potriva provocărilor, pericolelor, nebuniilor și zăpăcelilor dintr-o epocă pe care nimeni n-a gândit-o vreodată și care s-a dat pe sine la

34

iveală când ne așteptam mai puțin. Noua Gnoză. Era Complexității. Socialismul? Vai, e în putrefacție. Liberalismul, vai e în putrefacție.

Conservatorismul e ridicol. Capitalismul? A existat vreodată? Revoluția? A existat vreodată?

Ridicola idee de Evoluție? A existat vreodată?

Aninarea în Darwinism? Oooo, colectivismul speciilor în toată splendoarea! Şi totuși Istoria nu s-a sfârșit. De ce? Iată o întrebare stranie, nebună, zăpăcită! De ce nu se sfârșește istoria odată cu secolul XX?! Panoramând, scrutând orizontul, privirea observatorului întâlnește textul devenind propoziție a lui. Problema e dacă observatorul se va gândi pe el însuși ca aparținând textului, ca fiind al Politicii prin observare și mărturie. Căci aici descoperim caracterul discontinuu al acestei raportări la Politica ca autoritate. Şi totuși rămân corpuri ale frazei de nedeslușit ca și cum ar mai fi un observator în spatele nostru, ca și cum Politica ar aștepta sosirea unui altuia. Celălalt, mult invocatul celălalt, pare a fi așteptat cu febrilitate. Asta descoperim în evoluția schemei cinematice a viețuitoarelor de la saurieni la hominide. O căutare a observatorului ideal, a unicului martor, Politica se gândește pe sine și caută printre propozițiile sale una convenabilă.

Tocmai autoritatea ei e pusă în discuție, nefiind un exemplu de perfecțiune. De ce această lipsă de simetrie?

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Vuvuzela / Ultimul articol din România literară Dorin Tudoran Lipitul abțibildurilor pe bara de protecție din spatele mașinii sau pe geamurile vehiculului este un mod de a-ți face publice opțiunile politice sau religioase, simțul umorului sau filozofia vieții de zi cu zi, simpatia pentru un club sportiv sau pentru o formație muzicală care nu mi se potrivește. Există însă un abțibild al cărui slogan îmi place foarte mult: If you think education is expensive try ignorance.

Despre costurile extrem de piperate al educației bune în America se vorbește frecvent.

Despre cât de costisitoare este ignoranța – mai puțin, deși este vorba de un cancer care macină măduva națională.

Există și un agent patogen cu mult mai periculos decât ignoranța “atestată” de absența unei diplome de studii sau a unui certificat profesional – elitele analfabete. Practic, niște lumpen elite, caracterizate de tupeu, aroganță și sentimentul că li se cuvine totul – de la legiuitori corupți și jurnaliști „pe puncte”, până la staruri intrate în clinici destinate dezintoxicării drogaților și ieșite de acolo analiști politici.

Profund îngrijorată de proliferarea democrațiile neliberale din restul lumii, lumea politologilor americani de toate culorile nu pare a fi prins de veste nici că America a făcut pași viguroși de la statutul de democrație la cel de plutocrație, nici că influența pe care elitele analfabete îl au în modelarea gândirii prizonierilor ignoranței a devenit extrem de puternică. Nimic nu este azi mai convingător pentru un ignorant decât discursul ignorantului cu diplomă.

În anul 2011, Alexandria Ocasio-Cortez a absolvit cursurile urmate la Boston University cu un Bachelor of Arts (BA) și două specialități (majors) – Economie și Relații Internaționale.

Exact domeniile care au făcut din ea o figură “legendară” (a se citi râsul târgului) pentru enormitățile pe care le debitează. Îl confundă pe John Maynard Keynes cu Milton Friedman. Referindu-se la cel dintâi, îl numește Milton Keynes, care este, de fapt, numele unei localități din Marea Britanie.

Rugată să explice ce vrea să spună prin “ocuparea Palestinei de către Israel”, se scuză astfel: “I am not the expert on geopolitics on this issue.” Cum ar putea să fie, când e “specializată” în Relații Internaționale?

Apărându-și acuzația adusă Israelului că practică apartheidul, invocă un document compromis de multă vreme. Îi răspunde Hillel Neur, Director Executiv, United Nations Watch: “Acel raport al U.N. în care Israelul era acuzat de ‘apartheid’ a fost scris de Richard Falk, teoreticianul conspiraționist al lui 9/11, denunțat pentru antisemitism de propriul șef, Ban Ki-moon, și de Marea Britanie – un raport comandat de Siria, Libia și alte 18 state arabe.”

Vuvuzela consideră că “a avea dreptate din punct de vedere moral” este mai important decât “a afirma lucruri care sunt factual corecte”. Cum poate fi morală o poziție construită pe date false nu ne explică. Întrebată ce crede despre Roe vs. Wade, arhicunoscuta decizie a Curții Supreme legată de dreptul la avort, Vuvuzela răspunde: „Nu-mi pasă cum intră imigranții în țară.”!?!

Un studiu efectuat de Center for Effective Lawmaking o clasează printre cei mai ineficienți membri ai Congresului. Din cei 240 de Democrați, se clasează pe locul 230. A introdus 21 de proiecte de lege. Niciunul din ele

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

35

nu a trecut măcar primul prag, cel al acordului membrilor propriului partid. Explicația unuia din colegii ei: „Munca legislativă nu a fost niciodată preocuparea ei, cAi media și discursurile.” Rămâne starleta mediilor de informare în masă.

"Căci suntem ca trunchiurile de copaci în zăpadă. Aparent stau să alunece și cu o ușoară izbitură le-am putea împinge cât-colo. Dar n-o putem face, fiindcă sunt bine înfipte în pământ. Însă, vezi, chiar și acest lucru nu este decât aparent." Franz Kafka în "Copacii"

În privința drepturile omului, aparține aceleiași școli de gândire ca Marian Vanghelie.

Se opune deportării imigranților ilegali membri ai unor grupuri criminale, invocând dreptruile omului. Vanghelie consideră că a ți se refuza dreptul de a urma o facultate, pentru “fleacul” că nu ai urmat liceul, este o gravă încălcare a drepturilor omului.

„Însă așa a fost toată educația ta. Tu ai, cred eu, un talent educativ; unui om de felul tău i-ai fi putut desigur fi de folos prin educație; el ar fi înțeles rațiunea celor spuse de tine, nu s-ar fi preocupat de altceva și și-ar fi îndeplinit liniștit treaba. Pentru un copil ca mine însă, tot ce strigai către mine era de-a dreptul o poruncă cerească, nu am uitat-o, a rămas drept mijlocul cel mai important de a-mi face o opinie despre lume, și mai ales despre tine, și aici ai eșuat tu deplin. Dat fiind faptul că eu în postura de copil am fost cu tine mai ales la masă, cursul tău a fost în mare parte un curs al comportării mele juste la masă. Ce se punea pe masă trebuia mâncat, calitatea mâncării nu se comenta – tu însă categoriseai deseori mâncarea drept incomestibilă, o numeai „înfulecarea”, pe care „vita” (bucătăreasa) a stricat-o. Şi apoi, fiindcă, pe potriva foamei tale vârtoase și a deosebitei tale preferințe, te înfruptai iute și cu mari îmbucături din mâncarea fierbinte, copilul trebuia și el să se grăbească, iar în timpul mesei domnea o tăcere mohorâtă, întreruptă de avertizări: „mai întîi mănâncă, apoi vorbește” ori „mai iute, mai iute, mai iute” ori „vezi, eu am terminat de mult”. Nu era voie să zdrobim oasele între dinți, tu însă da. Nu aveam dreptul să sorbim oțetul, tu însă da. Principalul era ca pâinea să fie drept tăiată; că tu o făceai însă cu un cuțit picurând încă de sos, era totuna.

Atenție sporită la resturile de mâncare ce se pot rostogoli pe podele, sub tine însă zăceau, la urmă, cele mai multe. La masă era permis să te ocupi doar cu mâncarea. Tu însă îți curățai și tăiai unghiile, ascuțeai creioane, îți desfundai urechile cu scobitoarea. Te rog, tată, nu mă înțelege greșit, toate acestea ar fi fost prin ele

Oameni și oameni. Drepturi și drepturi.

Analfabeți și analfabeți.

P.S. Acest text încheie colaborarea mea la România literară. Îi mulțumesc dlui Nicolae Manolescu pentru invitația onorantă de a semna săptămânal în paginile revistei căreia îi doresc numai bine.

FRANZ KAFKA (1883-1924) (Via Dorina Brândusa Landén) "Tot ce nu vizează esențialul îmi este indiferent.

Fericirea n-aș putea-o atinge decât dacă aș reuși să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil." (Franz Kafka) "Aceia care păstrează capacitatea de a aduna frumusețea nu vor îmbătrâni niciodată."

36

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

însele amănunte neînsemnate, apăsătoare au devenit ele pentru mine abia prin faptul că tu, cel care pentru mine erai o măsură umană covârșitoare, tu însuți, nu respectai poruncile la care mă sileai pe mine. prin asta, pentru mine lumea a fost divizată în trei părți, într-una unde trăiam eu, robul, sub legi, ce doar pentru mine au fost inventate și cărora eu, nu știam de ce, nu le puteam niciodată corespunde, apoi într-o a doua lume, nesfârșit de îndepărtată de a mea, în care trăiai tu, ocupat cu guvernul, cu datul comenzilor și cu neajunsurile datorate neonorării lor, și în fine, într-o a treia lume, unde restul oamenilor trăiau fericiți și eliberați de comenzi și supuneri.”

tinerețea sa germană, dar acum și-a adus propria experiență, filosofie și viziune. În 1998, Cheval a devenit membru al prestigiosului club național de artă din New York, unde a fost distins cu Premiul Comitetului de Expoziție în 2000. De asemenea, este membru al Societății pentru Arta Imaginației din 2002. Cheval a publicat două albume de artă colorate — Lullabies în 2004 și Nature of Absurdity în 2007. Opera sa este apreciată la nivel internațional și poate fi adesea văzută în galeriile SUA și în străinătate.

(Franz Kafka, Scrisoare tatălui, Cuvânt înainte și traducere de Andrei Zanca, Editura Grinta, 2009.)

Michael Cheval - suprarealism Michael Cheval este un important artist contemporan, specializat în picturi, desene și portrete absurde. Un joc de imaginație, unde toate legăturile sunt alese cu atenție pentru a construi un complot vizual. Oricare dintre picturile lui Cheval este o hartă a călătoriei sale în iluzie. Opera sa este adesea metaforică și necesită un ochi ascuțit pentru a descifra aluziile adesea ascunse. Născut în 1966 în Kotelnikovo, un orășel din sudul Rusiei, Cheval și-a dezvoltat pasiunea pentru artă în copilăria timpurie. Cheval a crescut într-o familie de talente creative. Bunicul său a fost un artist și sculptor profesionist, în timp ce bunica a scris poezii pentru copii; tatăl său era soldat și artist, iar mătușa lui muzician. Când familia sa s-a mutat în Germania în 1980, cultura vesteuropeană a făcut o impresie excelentă asupra tânărului artist. În 1986, s-a mutat în Turkmenistan și a absolvit școala de artă plastică din Ashgabad. Absorbind filosofia estică și caracterul Asiei Centrale, a început să lucreze ca un artist profesionist independent, modelându-și stilul și direcția suprarealistă.

Decizia sa de a emigra în 1997 în SUA a început o nouă epocă pentru artist. S-a întors la cultura occidentală care l-a inspirat foarte mult în Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

37

38

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Istoria-i peste tot. Blugii.

Mihaela SIMINA

N

e plimbăm puțin prin Genova secolului al XVII-lea, printre negustori, marinari și mai ales printre bărcile acestora cu vele. Nu doar pentru că îmi plac mie velierele, ci și grație materialului din care erau făcute pânzele ambarcațiunilor, un fel de stofă rezistentă fabricată în Franța, în orașul Nîmes. Textila era numit serge de Nîmes, de unde provine numele denim (de Nîmes).

Rămânem în orașul-port unde, cu timpul, denimul a fost reinterpretat pentru a fi folosit și în alte scopuri, cum ar fi fabricarea de uniforme de lucru. Mai exact, era vopsit cu indigo adus din India. Noul produs a fost numit bleu de Gênes (Gênes= Genova sub administrație franceză).

De aici, da, exact, s-a născut ulterior faimosul blue jeans. Materialul a fost importat în Europa și, se pare, și în alte părți ale lumii. Apoi au intrat în poveste Jacob Davis și Levi Strauss. Jacob Davis era un croitor din Nevada, care făcea haine pentru muncitorii din fabrici, pentru mineri și pentru fermieri, iar Levi Strauss era un negustor german venit în New York, unde s-a implicat în afaceri cu haine și țesături. Cei doi au început să colaboreze. Într-o zi, la domnul Davis a venit soția unui miner și l-a rugat să găsească o soluție pentru ca buzunarele pantalonilor de lucru ai soțului ei să nu se mai rupă atât de des. Buzunarele erau esențiale pentru muncitorii care lucrau în minele de aur. Croitorul s-a gândit să le întărească cu ținte de metal.

Soluția a funcționat, iar în scurt timp Jacob Davis și-a dat seama că ideea sa trebuie protejată cumva. Nu avea bani pentru toate actele necesare obținerii unui patent, așa că a apelat la ajutorul financiar al lui Levi Strauss,

urmând ca invenția să fie înregistrată pe numele amândurora.

Pe 20 mai 1873, cei doi au primit patentul pentru Îmbunătățirea fixării buzunarelor, la pantalonii cu două buzunare în față și unul în spate, cu nituri de cupru. Era un soi de certificat de naștere al blugilor.

Până prin 1896, pantalonii erau fabricați îndeosebi dintr-un doc maroniu, dar producția s-a îndreptat treptat spre denimul albastru amintit anterior și nu s-a mai oprit.

Restul este istorie.

Care, evident, continuă ...

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

39

Dafin Mureșeanu În drum spre Milano – Cât costă un zbor cu libelula până la Milano, doamnă casieră?

– La ce clasă?

– Vip! – Număr cu soț sau fără soț?

– Cu soț!

– Nu mai zboară libelulele, sunt în grevă.

Zboară doar cărăbușii.

– Atunci la cărăbuș!

– La cărăbuș nu mai avem vara asta. Două luni nu mai avem decât la avioane.

– Cu avionul am mai fost. Chiar am căzut o dată.

– Atunci să vă dau la avion? Avem locuri pentru miercuri.

– Dar joi?

– Avem și pentru joi.

– Atunci dați-mi pentru miercuri.

– La ce clasă?

– Vip! – Număr cu soț sau fără soț?

– Cu soț!

– Poftim! Să păstrați biletul pentru control!

– Și banii?

– Nu luăm bani la plecare. O să plătiți la Milano. Dacă ajungeți.

– Cum vine asta?

– Voiam să spun când ajungeți!

– Nu știți cine pilotează miercuri?

– E pilotul automat, Gustav, un neamț serios.

– Îl știu pe Gustav. E foarte bun. Suntem amândoi nemți de la Köln, din aceeași familie.

Pe mine mă cheamă Berger! Dar pe dumneavoastră?

– Iohana Fuks, tot de la uzina din Köln.

– Extraordinar ce coincidență, doamna Iohana!

Când ați fost dată în funcțiune?

– Anul trecut!

– O tinerică! Vă cer îngăduința să ne mai vedem!

40

– Vă aștept oricând, domnule Berger! Vă îmbrățișez.

Iohana rămâne singură în casierie și o podidește plânsul. Numai de roboți dai, suspină ea, nu mai întâlnești un om în țara asta, un bărbat care să-ți tragă cu ochiul! În drum spre taximetre, domnul Berger oftează și el: frumoasă roboțica asta, bine c-am reușit so înșel, deși acum îmi dau seama că în ochi avea o sclipire omenească. Am ajuns să ne fie rușine că suntem oameni! își reproșă el și tot atunci își dădu seama că și-a uitat biletul de avion la ghișeul doamnei Iohana.

Când se întoarse o găsi pe Iohana plânsă.

– Vreți să fiți soția mea? o întreabă el.

– Vreau! răspunse ea grăbită. Sunteți om, nu?

– Da, îngăimă el, îndoindu-se pentru prima dată de sine.

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

din revista Avalon

Marga Grauenfels

O realitate simplificată Dr.Bruno Herșcovici

Zeițe la odihnă

E

ste interesant de urmărit evoluția meșteșugului unui pictor consecvent și pasionat, intelectual ca formație, dar fără studii academice în domeniu. Doctorul Bruno Herscovici care are o viziune proprie în compozițiile sale pline de viață, ne prezintă o realitate simplificată, dar îmbogățită cu o atmosferă luminoasă și adesea inocentă.

El folosește culori vii, proaspete, care uneori se juxtapun în planuri paralele. Personajelor sale, medicul pictor le da o atenție deosebită prin contururile lor accentuate și prin detaliile fundalului. În felul acesta, piesa artistică obține elemente surprinzătoare, compoziția este plină de viața, stângăciile par intenționate...

Bruno Herscovici nu ocolește modelele celebre, dar rămâne constant credincios stilului său și modului personal de exprimare plastică, care ne sugerează o artă sinceră, instinctuală. În fond, ar fi o formă de afirmare a individualității, de interpretare a unei realități trecute prin sensibilitatea autorului, care își păstrează prospețimea și uneori naivitatea.

Stilul său este liric, dar mai ales descriptiv, lăsând impresia unei calde intimități. Interpretarea sa este întotdeauna literală și figurativă.

Dr. Dorel Schor

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

41

Fructele Israelului Miriam Cojocaru n Israel, condițiile climatice favorizează cultivarea plantațiilor de fructe tropicale, iar dintre acestea, mai ales pe cele cu citrice. Era firesc, așadar, ca acestea să ocupe un loc de cinste și în artele vizuale, ca simbol al rodniciei pământului și al frumuseții naturii. În pictura universală, fructele au constituit un subiect peren, mai ales în naturile statice sau ca elemente de compoziție.

Sunt cunoscute "cele patru anotimpuri" ale pictorului italian Arcimboldo, în care figurile umane alegorice sunt compuse în exclusivitate din fructe. Giuseppe Arcimboldo era un pictor manierist, post renascentist, dar aproape că nu există curent sau stil în artă care så nu folosească fructele ca subiect. Rembrandt și Van Gogh, Titzian și Bruegel, Modigliani și Renoir, Cezanne și Matisse și mulți alții le-au înfățișat în culorile cele mai frumoase, creatoare de atmosfera și pline de poezie. În tablourile pictoriței Miriam Cojocaru regăsim de multe ori fructele obișnuite, mere și banane, gutui și piersici, dar de data această ne delectează cu portocale și lămâi într-o elegantă demonstrație cromatică, cu o generoasă sensibilitate autentică.

Fructele sunt generatoare de sentimente optimiste, ceea ce face ca impactul publicului să fie considerabil.

Lucrările pictoriței Miriam Cojocaru reflectă cu robustețe experiența de viața și libertatea descoperirii culorilor.

Î

42

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 15-07- 2021

43

44

Jurnal Israelian nr. 49 ■ 16-07- 2021