JURNAL ISRAELIAN nr. 50

Coperta: Durer

JURNAL ISRAELIAN Nr. 50 22-07-2021

Săptămânal de joi

Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Martha Iszak Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 64 pagini

CU UN SUPLIMENT SPECIAL la nr. 50 al JURNALULUI

Shakespeare, alge și desființarea coșmarului AG cu Chiara Marletto

L

egile fizicii sunt explicația principală pentru tendința naturală a lucrurilor de a fi finite. Motivul degradarii materiale este că legile fizicii nu sunt potrivite în special pentru păstrarea altor lucruri decât componentele elementare.

Acestea se aplică elementelor constitutive primitive ale materiei, fără a fi special concepute sau proiectate, pentru a construi anumite combinatii speciale. Electronii și protonii se atrag reciproc - este o interacțiune fundamentală; acest fapt simplu este fundamentul chimiei complexe a corpului nostru, dar nici o urmă a acestei complexități nu este descrisă în legile fizicii.

Despre legile fizicii, precum cele ale universului nostru, nu sunt concepute sau adaptate pentru a păstra ceva la infinit în afară de aceste elemente primare, le putem declara legi fundamentale.

Conform legilor fundamentale, agregatele complexe de atomi, cum ar fi rocile, sunt modificate în mod constant prin interacțiunile lor cu mediul înconjurător, provocând mici modificări continue în structura lor. Entropia este legea universala care duce orice structură organizată spre haos.

Din punctul de vedere al conservării structurii, cele mai multe dintre aceste interacțiuni introduc erori, in general mici erori, provocând corupția oricărei structuri complexe în timp.

Dacă nu intervine ceva pentru a preveni și corecta aceste erori, structura va dispărea sau se va prăbuși în cele din urmă. Cu cât un sistem este mai complex și mai diferit de elementele primare, cu atât este mai greu să contracarezi erorile și să îl menții în existență.

Gândiți-vă la vechea practică de conservare a manuscriselor prin copierea manuală a acestora. Cu cât manuscrisul este mai lung și mai complex, cu atât sunt mai mari șansele ca o eroare să poată fi efectuată în timpul copierii și cu atât mai greu este pentru scrib să contracareze erorile - de exemplu, verificând fiecare cuvânt după ce l-a scris.

Având în vedere că legile fizicii nu sunt concepute, capacitatea unui sistem de a se menține în existență (într-un mediu altfel în schimbare) este o proprietate rară, demnă de remarcat, în universul nostru. Să o numim rezistență.

Resistența, atât de greu de găsit a fost considerată de mult timp un fapt crud al naturii, despre care mulți poeți și scriitori și-au exprimat dezamăgirea si resemnarea.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

2

Iată un exemplu magistral dintr-un discurs al lui Prospero în Furtuna lui Shakespeare: ...Doar petrecerea-i sfârșită, Actorii, cum ți-am spus, au fost doar duhuri Şi toate s-au topit acum în aer: Aidoma acestei năluciri, Palatele și turnurile-nalte, Şi templele, și însuși globu-acesta Cu tot ce-i viu pe el — se vor topi Făr-a lăsa vreo urmă, ca și-această părelnică serbare: viața noastră E din plămada viselor făcută, Şi somnul o-mpresoară...

Aceste rânduri au formă și un ritm atât de încântător încât, la prima lectură, ceva important poate trece neobservat. Ele prezintă doar o viziune îngustă, unilaterală a realității, care neglijează faptele fundamentale despre aceasta. Dacă luăm în considerare aceste alte fapte, vedem că tonul și concluzia pesimistă a lui Prospero sunt înlocuite. Dar aceste fapte nu sunt evidente imediat.

Pentru a le vedea, trebuie să contemplăm ceva mai mult decât ceea ce se întâmplă spontan în universul nostru (cum ar fi impermanența, rezistența ocazională, planetele și turnurile acoperite de nori ale orașelor noastre).

Trebuie să luăm în considerare ceea ce se poate intampla și ce nu se poate întâmpla: de ex. legile deterministe - care, de asemenea, sunt decise în cele din urmă de legile fizicii.

Cel mai important element pe care discursul lui Prospero îl neglijează este acela că și în condițiile legilor nedeterministe (aleatoare), se poate realiza rezistență. Nu există nicio garanție că aceasta va fi atinsă, deoarece legile nu sunt concepute pentru aceasta; dar se poate realiza deoarece legile fizicii nu interzic acest lucru.

O modalitate imediată de a vedea acest lucru este de a privi în jur puțin mai atent decât era posibil pe vremea lui Shakespeare. Există întradevăr entități care sunt rezistente într-o oarecare măsură; dar mai important, unele sunt mai rezistente decât altele.

Acestea nu sunt, contrar a ceea ce ar putea sugera proverbele și înțelepciunea convențională, pietre și bolovani, ci entități vii.

Lucrurile vii, în general, se remarcă prin faptul că au o aptitudine de rezistență mult mai mare decât rocile.

Un animal rănit se poate repara de multe ori, în timp ce o piatră nu; un animal individual va muri în cele din urmă, dar specia sa va supraviețui mult mai mult decât poate o rocă.

Bacteriile. Au rămas aproape neschimbate pe Pământ de mai bine de 3 miliarde de ani (în timp ce evoluează, de asemenea!).

Mai exact, ceea ce a rămas aproape neschimbat sunt câteva dintre secvențele de instrucțiuni care codifică modul de generare a unei bacterii din componentele elementare, care sunt prezente în fiecare celulă bacteriană: o rețetă.

Rețeta respectivă este întruchipată într-o moleculă de ADN, care este partea centrală a oricărei celule. Este un șir de substanțe chimice, de patru feluri diferite. Șirul funcționează exact ca o lungă secvență de cuvinte compuse dintr-un alfabet de patru litere: Fiecare cuvânt corespunde aproximativ unei instrucțiuni din rețetă. Grupurile acestor instrucțiuni elementare sunt numite gene de către biologi.

Structura sau modelul particular al ADN-ului bacterian a rămas aproape același într-un timp

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

3

atât de lung. În schimb, în aceeași perioadă, dispunerea și structura rocilor de pe Pământ sau schimbat profund; continente întregi au fost rearanjate de mișcări interioare care au loc sub scoarța Pământului.

Să presupunem că unii extratereștri au aterizat pe Pământ la începutul preistoriei, au colectat ADN de la anumite organisme (de ex., alge albastre-verzi) și, de asemenea, au făcut o fotografie a planetei noastre din spațiu; și că urmau să se întoarcă azi să facă același lucru. În imaginile planetei, totul s-ar fi schimbat. Însăși aranjamentul continentelor și oceanelor ar fi cu totul diferit.

Dar structura ADN-ului din alge ar fi aproape neschimbată. Deci, la urma urmei, anumite lucruri din universul nostru, precum rețetele codificate în ADN, pot atinge un grad remarcabil de rezistență.

Celălalt element pe care discursul lui Prospero îl ignoră este acela că entitățile vii pot opera asupra mediului, îl pot transforma și (în mod crucial) pot păstra abilitatea de a face acest lucru din nou și din nou.

Pământul poartă încă semnele activității bacteriene de acum un miliard de ani (de exemplu, sub formă de carbon fosil).

Plantele au provocat o schimbare dramatică a compoziției atmosferei prin eliberarea de oxigen gazos ca efect secundar al transformării luminii soarelui în energie chimică prin fotosinteză. Și oamenii sunt capabili să transforme mediul într-un set larg de condiții.

Spre deosebire de punctul de vedere al lui Prospero, palatele, templele și turnurile acoperite de nori pot obține rezistență deoarece sunt produse ale civilizației.

Oamenii le pot reface urmând un plan - sau mai bine zis, din nou, o rețetă - a modului în care au fost inițial construite, garantând că vor rezista mult mai mult decât materialele lor constitutive. În principiu, o imprimantă 3-D prevăzută cu o astfel de rețetă ar putea reconstrui de la zero orice palat antic care s-a întâmplat să fie complet distrus.

Durata de viață a omului poate fi încă limitată, dar tehnologia a extins-o deja mult dincolo de cea a strămoșilor noștri.

Prin schimbarea mediului natural, civilizația umană se îmbunătățește și crește tentativ.

Acum avem cunoștințele necesare pentru a produce case încălzite (sau răcite), medicamente puternice, transport eficient pe Pământ și chiar în spațiu și instrumente pentru a economisi forța de muncă, pentru a ne prelungi viața și a o face mai plăcuta. Avem opere maiestuoase de artă și literatură, muzică și știință.

Chiar acele cuvinte din discursul lui Prospero sunt un exemplu al moștenirii noastre literare și au supraviețuit - împreună cu nenumărate alte rezultate minunate ale activității intelectuale umane.

Deci, mai degrabă decât să dispară, acest concurs pe care l-am înființat, care ne susține, este în desfășurare de secole. Restul spectacolului vieții de pe Pământ a durat și mai mult timp, de miliarde de ani.

Desigur, rezistența civilizației noastre este în mod constant amenințată de probleme grave, care apar în timp ce încercăm să mergem mai departe.

Unele dintre ele, precum încălzirea globală și pandemiile cu răspândire rapidă, sunt de fapt un produs secundar al progresului pe care l-am descris.

Aceste probleme prezintă provocări considerabile și ar putea elimina cu ușurință multe aspecte ale progresului pe care lam făcut.

Dar, este posibil să se ia măsuri pentru rezolvarea acestor probleme, oricât de grave ar fi acestea; iar legile fizicii nu interzic îmbunătățirea încă si mai mare.

Acestea nu garantează îmbunătățirea sau rezolvarea, dar nici nu le interzic: rezistența și progresele ulterioare, abordând probleme precum criza climatică, sunt posibile.

Legile fizicii, exprimate deterministic, oferă o șansă de îmbunătățire.

Prin contemplarea a ceea ce este posibil în univers, pe lângă ceea ce se întâmplă, avem o imagine mult mai completă a lumii fizice.

Concluzia mohorâtă a lui Prospero este parțială și profund greșită.

Nu a fost altceva decât un coșmar ireal.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

4

Din cartea îngerilor Beatrice Bernath am adormit în cartea îngerilor (furată de subiect în spațiul roz al ultimului trend) dar universul a explodat în visul ăsta absurd transformându-l într-o mulțime de partide s-au votat zece legi ca să ne apere de noi a dispărut controlul căzând în noapte și noaptea a venit peste noi mă simt vinovată că am adormit la paza lumii ne-au năpădit gândacii îi vezi cum mișună dar hei! trăim democrația am adormit în cartea pură trezită apoi într-un fel de nimic zgomotos

eram un copil printre ei ( îngerii mei) cinabru piatra stâncilor însângerată ucide ca inima... se numeau știutori. atotștiutorii erau arși de vii până toți îngerii ieșeau din ei nervoși scărpinându-se ca nebunii.

1. un înger nu poate fi nervos e inpermisibil inadmisibil imprevizibil e necesară autorizație specială pentru a strânge din dinți. dar în vremurile negre ale istoriei ei se umpleau doar de draci ca azi de păduchi sau gândaci și părăseau corpul atotștiutorilor la prima flacără.

2. recunoștința nu a fost inventată. era. să nu credeți că cineva a creat cumva un golem înaripat numindu-l înger sau luceafăr negru căzut în dizgrație sau om și a hotărât că e bun alb și invizibil majorității.

dar revenind la bunica mea din partea tatălui care în mod absolut nu era. înger: 3. mi-a explicat -nu e vina nimănui faptul că femeile familiei noastre nu respectă bărbați lipsiți de păreri. nici cu multe păreri. sau nebazate. nu puturoși nu nervoși nu neobrăzați. bărbatul trebuie să să conducă femeia la tango cu o finețe manipulativă cultă. nu vei pune niciodată coatele pe masă nu-ți apleca spatele nu fii gârbovită lustruiește mâne ușilor face impresie. ești egală cu bărbatul dar mai deșteaptă. hrănește-l.

4. dar nici ea nu a știut că eu în tot acel răstimp de copil nehotărât am văzut. ceva diferit.

5. semne disperate cu brațele ca semafoare și un țipăt aproape muzical. îngerii sunt niște semafoare când treci mai departe. am învățat să tac atunci și să mă fac mică să recit pe masă poezii pe ungurește ca și cum aș fi copil obișnuit mi-am ascuns aripile care nu încetau să crească.

6. nu am răbdare și aici nu va fi vorba de îngerimea mea presupusă că d.p.d.v. social este considerată anomalie ca și întrebările cu începutul: de ce...?

7. sunt preferata bunicii. îi place să se laude cu mine în mijlocul străzii la cofetărie la coafor la croitoreasă între femei elegante: ce fetiță precoce" e viitoarea Shirley Temple dar nu aveam bucle și nu eram blondă. prima oară am fost umbra ei de femeie ambițioasă curajoasă. am citit despre viața lui Colete la vârsta de șase ani am înțeles câte ceva.

-bunica mea divorțase cu un copil de un an. a ieșit cu el în brațe din casă așa fără nimic pentru că bărbatul ei obișnuia să țipe și nu așa și-a imaginat ea căsătoria. a plecat înapoi la părinți să locuiască împreună cu cei unsprezece frați și surori a găsit de lucru ca manechin la casa de mode a orașului erau și ei evrei. familia tata mama frații surorile ei erau croitori. să nu mai spun că a câștigat destui bani ca săși cumpere aparatul de fotografiat Leika (pe

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

5

care l-am moștenit împreună cu o minunată Paul Mircea Goreniuc pălărie de paie cu voaletă) și a anunțat acasă că ea va fi fotografă.

BABA CLOANȚA, ZMEUL ZMEILOR, nu-i plăcea să depindă de bărbați sau părinți.

FLAMANZILĂ, PĂCALĂ, 8. nici atunci nu a fost vorba de îngeri povestea mea întârzie. nu știam că mă voi naște așa la întâmplare unei perechi ce se iubea mai tare decât aș fi putut fi eu iubită copil unic cu corn de unicorn adică imaginație. ziceau ei. mi-au pus o pensulă în mână ca să nu mai deranjez cu întrebările. mi-au creat paradigma.

9. am găsit cărțile interzise ascunse în spatele cărților în biblioteca bunicii prea devreme. o carte cu planșe despre boli venerice o nuvelă cu sifilis (pe-atunci se zvonea că Eminescu a murit de sifilis eu trebuia să știu ce e boala eram copil curios), o carte a lui Shalom Aleichem cu violonistul ce a plecat din ghetto și a reușit în viață și Micul Prinț.

10. nu știam că va trebui să renasc într-o altă țară departe de toate aceste amintiri zăpăcite talmeș-balmeș ale dezvoltării mele împreună cu micile coarne ce se zbăteau să se nască și ele din capul meu. aripile în creștere mi- au provocat mari dureri de spate iar țara cealaltă căreia mereu s-a zis că-i aparțin eu fetița de pe strada principală la numărul 27 era o țară a eroilor morți prea tânără pentru atâția eroi prea bătrână începutului din nimic. a fost greu.

11. emigrarea a patru generații din rădăcină în continentul prea cald și cu prea multa ură împrejur.

12. m-am reîntors în acea memorie când recitam pe masa din cofetărie și simțeam. cum îmi cresc aripi și așa mă vreau copil cu creier ascuns în om. între plăcutele doamne și domni al începutului secol 20 când mai existau oameni politicoși care aplaudau când nu erau obligați.

13. să ne înțelegem: eu nu vin de nicăieri exist așa în locul unde nu se întâmplă nimic ca într-o uriașă casă de copii veșnic cu speranța păsării albastre știind că va fi un sfârșit înainte de început.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

6

Jurnal Intim episod 4 Liviu Antonesei

2 iunie 1980, o luni După trei luni, alaltăieri, ieri și azi am scris trei poezii. O manieră nouă, unele mai „zglobii“, cu jocuri de cuvinte și rime facile întîmplătoare (dar căutate). Le-am intitulat (intenționînd un ciclu), cu un motvalise, autonevroze (cuvînt descoperit cu ajutorul unei erori de dactilografiere, voisem să bat antinevrotic). E o infuzie de real, titluri de cărți existente și proiectate, melodii, autori, nume de străzi. Poate e ceva ușurel, dar agreabil la lectură. Cel puțin așa-mi par acum.

Nu evită însă, cu totul, un anume dramatism și un fel de crispare. Irinei i-au plăcut toate. Am impresia că sincer, pentru că ea nu-și poate ascunde impresiile. V.G. a citit una dintre ele și mi-a spus că o consideră de valoare medie.

Probabil are dreptate (deși el, în genere, e puțin răutăcios) și observ că țin ceva mai puțin la laude. În Jurnalul Virginiei Wolf găsesc o frază foarte adevărată: „partea cea mai îngrozitoare a profesiunii scriitoricești este faptul că te încrezi prea mult în elogii.“ Trebuie să mă debarasez total de nevoia de laude și de senzația penibilă pe care mi-o lasă –cel mai adesea – criticile.

Chiar cele pe care le știu justificate.

Observ că am reînceput să scriu odată cu îndreptarea vremii și că, tot acum, par a trece și printr-o acută criză de hipersensibilitate (ce se manifestă chiar și în limbaj, chiar și în cel scris din aceste ultime poezii).

Aștept cu emoție, totuși, părerile lui Radu Petrescu (și chiar ale lui M.D.G.) despre volumul de poezii depus la concurs.

Am luat de la Tes cartea lui I.P.C. despre Eliade și am xerografiat-o. Am răsfoit-o și pare o întreprindere excelentă. Se pare că Adrian Marino a „folosit-o“ cu fervoare.

După Gabriel Liiceanu., iată că și Andrei Pleșu pare a ieși la lumină cu o carte interesantă: Pitoresc și melancolie; am văzut-o anunțată într-un prospect.

3 iunie 1980, o marți Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

7

Scriu la lumina unei lumînări întrucît, pentru a doua noapte la rînd, s-a produs o pană de electricitate. Pentru mine asta este îngrozitor pentru că numai nopțile sînt întrutotul ale scrisului. Mă pîndea un poem.

A venit lumina. Să încerc să scriu poemul.

Observ că, pe întuneric, am folosit â, dar nu și sunt.

L.V. a citit poemele. Și el optează pentru al doilea nemodificat. Crede – ca și mine – că celelalte două mai trebuiesc finisate. V.G. la fel.

M-a înțepat puțin în legătură cu „generația în blugi“. I-am răspuns că e un experiment. Dar, dacă iese un ciclu, cred, îl voi integra într-un volum. Toți (aproape) poeții importanți au folosit mai multe voci. La Mihai Ursachi observ, în ultima vreme, un fel de ocol prin curentul „noilor poeți furioși“ autohtoni. Cum el stăpînește și meșteșugul, cîteodată lucrurile îi ies mult mai bune decît lor. De aceea, în timp, mulți dintre ei vor părea urmași ai săi și nu „surse“ de teme și procedee. Poeții mari au dreptul să încerce orice și să se hrănească de oriunde.

Eu, în ciuda unor asemănări formale de ultimă oră, mă simt un poet solitar.

Solidaritatea este din pură prietenie și nu de substrat. Același lucru este, probabil, valabil pentru cei mai buni dintre noi.

Autonevroze este un mot-valise lejer, dar pare potrivit ca titlu pentru acest ciclu (Care, nici el, nu va trebui să fie excesiv de greoi. Ceva ca un joc, dar și acesta are seriosul său).

12 iunie 1980, o joi Am scris pentru Caiete critice (Al Călinescu m-a propus lui Gelu Ionescu) un articol pe tema raporturilor criticii cu literatura contemporană: Grandoarea și servituțile criticii, în trei părți, prima despre critica foiletonistică (cea mai lungă și mai închegată), a doua despre încercările de sinteză, a treia despre metodele moderne.Cam opt pagini scrise cam limpede, cam clar. Claritatea poate lăsa uneori impresia lipsei de subtilitate, dar nu am vrut să fiu subtil cu orice preț ca să-mi formulez cîteva opinii. Al Călinescu și V.G. care l-au citit spun că e bine scris.

Acum, am făcut planul pentru un vast articol (20-30 de pagini) maiorescian intitulat Direcția nouă în poezia română. O radiografie critică a poeziei deceniului 19701980. Risc, văd, să ajung „critic de direcție“.

Am primit scrisoarea lui Radu Petrescu despre volum. Exaltat la maximum, dar cu foare utile observații terminologice pe manuscris. Observații utile mai face și L.V. La fel și L.I.S. Ținînd seama de ele, poate ieși un volum bun. Oricum, entuziasmul lui Radu Petrescu nu cred că e motivat de manuscris în sine, ci de ceea ce crede el că pot eu deveni.

Numai de nu s-ar înșela. N-am mai scris nici o poezie de pe 3 iunie. Se pare că forma pe care o bănuisem nu a fost decît un foc de paie.

Foarte interesantă cartea lui N. Manolescu despre romanul românesc. Am revăzut și Metamorfozele poeziei din 1968. Foarte bine scrisă. Din păcate, cred că nu este nici el întrutotul cinstit.

23 iunie 1980, o luni Noaptea de sîmbătă spre duminică am pierdut-o jucînd cărți (canasta). Trebuie să evit acest joc pentru că eu propuneam „să mai jucăm“. Nu știu ce s-a întîmplat. De o săptămînă am început să citesc sistematic, cu stiloul în mînă, Știința logicii și probabil eram obosit. Hegel, după încheierea sistemului, s-a apucat de jocul de cărți. Se pare că eu, înainte de a face un lucru cît de cît semnificativ, comit același gest. Să evit jocul acesta.

Din nou nu mai pot scrie nimic „de ficțiune“.

Cîteva cronici literare și recenzii. Citesc. De fapt, poezia (chiar și pentru cei mai mari poeți – v. Eminescu) nu este decît excepția, iar timpul poeziei este mai scurt decît cel dedicat somnului, de pildă, într-o viață. Să mă gîndesc dacă nu caut cumva un mod cît mai elegant de a mă scuza pentru lenea sau neputința mea actuală de a scrie texte de imaginație.

Mihai Ursachi nu s-a întors încă. Unii au și lansat fel de fel de zvonuri.

25 iunie 1980, o miercuri Mă surprinde ușurința cu care reușesc să înțeleg cartea lui Hegel. Acum nu mă mai înspăimîntă decît dimensiunile sale.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

8

Fenomenologia cred că o să pară o joacă.

Totuși, cînd eram student în primul an, am aruncat de 4-5 ori această Științăa logicii din mînă. Ceea ce mă enervează la Hegel nu este atît dorința enormă (și, desigur, bolnavă) de sistem perfect, cît intenția de a introduce lumii, cu o obstinație la fel de colosală, o raționalitate desăvîrșită pe care aceasta nu poate să o aibă. În sistemul său (ca și la sectanții cei mai înrăiți) nu mai rămîne loc pentru nici o întrebare. Numi dau seama cît este de greu/ușor să scrii un sistem cu toate răspunsurile în mînă. Oricum, de această dată, intenționez să duc lectura pînă la capăt. Nu sînt în pericol să mă îndrăgostesc de Sistem (îi iubesc prea mult pe Kierkegaard; și pe Cioran, și pe Nietzsche ca să mi se întîmple asta). Écartèlement-ul celui de-al doilea este absolut fascinant la prima lectură. Între paramartha și sanscriți aleg oricînd primul adevăr dar, din nefericire, sînt foarte apropiat încă de primul. Cioran este eliberat de multă vreme. Ciudat, cît de deosebiți sînt cei din grupul format de Nae Ionescu: Eliade care construiește dorind, Cioran care nu dorește nimic și construiește à rebours, Ionesco despre care nici el singur nu știe ce dorește, Mircea Vulcănescu, acela dintre ei considerat cel mai bun, și care nu a mai avut prilejul să construiască ceva. Ciudat iar cum, în toate grupările intelectuale, cel mai bun este împiedicat de soartă să se manifeste deplin. În grupul formaliștilor ruși, aceeași situație. La spanioli, la fel.

Nu pot opta între Eliade și Cioran ca model și, poate, această perpetuă ezitare îmi va dărui propriul meu drum. Structural, chiar, am impresia, a mă situa în locul geometric al curbelor personalităților lor. Cînd Mihai Ursachi m-a asemănat cu Eliade, gîndul meu secret mergea către Cioran. Lucrurile s-ar fi inversat, desigur, în situația contrară.

Important este să lucrez, nu chiar, ci obligatoriu fără cauză. Toate cauzele fiind echivalente, adică pierdute de la începuturi.

Iubesc gratuitatea sinucigașă.

Zilele trecute (și azi) discuții fundamentale cu V. G. și L. P. și tristețea mea de-a nu reuși să fac acești doi amici să se înțeleagă. Acum situația e comică (tragi-comică): dacă e V. G. la

mine și apare L. P., acesta se retrage în cîteva minute. V.G. dorește apropierea, dar…

Mi-am făcut copii xerox după cîteva cărți iubite: Yoga lui Eliade (prima), un dosar Céline minunat alcătuit, bogat în citate, Eliade al lui I. P.Culianu, Arsamatoria , Maestrului Tong Hsuan.

Am citit în Ethos (caietul II, 1975) un excelent text al lui Al. Ciorănescu despre lipsa sfinților la români. În trecere, observă foarte exact rolul nefast al lui Cantemir pentru destinul acestui popor.

M. D. G. nu-mi spune nimic despre volumul de poezii. Ceea ce înseamnă că nu i-a plăcut.

Nu-l condamn, nici mie nu-mi place acum, dar mă enervează că nu are curajul să mi-o spună.

Cu M. D. G. nu reușesc să stabilesc niciodată relații de sinceritate deplină și directă deși ne cunoaștem din 1972. Există în el o spaimă de sinceritate și autenticitate înspăimîntătoare.

Sau e doar un coeficient supranormal de civilitate și mă înșel eu. Încep să mă conving tot mai mult că poezia nu poate fi pentru mine decît o ocupație ocazională. Sînt, ca și Goethe, poet ocazional, doar că marele poet a avut ocazii mai multe și mai bune!

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

9

Oameni suntem

Eugen D. Popin

SOFIA GELMAN crucificare

Președintele Reuven Rivlin și-a încheiat cadența după șapte ani, ani în care nu rareori a apelat la simțul său de înaltă diplomație spre a mulțumi diferitele părți ale multiplelor grupări din care se compune țara…

A intervenit cu mult tact în diversele conflicte ivite pe parcursul anilor spre a liniști spiritele înfierbântate care, cu toții își revendicau câștig de cauză. Cei șapte ani de președinție nu l-au scutit de dileme serioase referitoare la acordarea unuia dintre candidați funcția de prim ministru : a avut ocazia să decidă de mai multe ori decât ar fi fost necesar în acest răstimp fiindcă, alegerile s-au repetat (mult) prea des. Peste hotare și-a dobândit renumele binemeritat al omului de stat echilibrat și înțelept; deși se știa că orientarea sa era cea de dreapta de pe vremea când făcuse parte din Likud, în momentul în care a fost ales președinte, a devenit obiectiv în hotărârile sale ridicându-se deasupra oricărui aspect legat de politică – calitate de indubitabilă măreție spirituală.

Personalitate remarcabilă, președintele Reuven Rivlin și-a înscris numele pe filele istoriei Israelului ca fiind posesorul unui bogat palmares al reușitelor în toate ramurile vieții pe care le-a abordat.

în primăvară pe versantul pleșuv s-au adunat corbii și vulpile singuratice ca să pună lumea la cale după croncănituri îndelunge și schelălăituri discrete nebănuit de feroce au decis că trebuiesc puși dulapi pieziși pe zare dulapii de stejar secular să aibă în grija lor ființele vorba drumurile și nopțile căci nimic nu trebuia să mai fie cum a fost până atunci…

Marga: Ceramică - Pegasos

Marele Roland Topor

P

care l-a trăit. A fost un vis pe care l-a crezut că i-ar putea inspira următorul roman: "Sunt trezit brusc de un sentiment de dezastru iminent. Ridic cearșaful, ca să descopăr un cadavru în patul meu, carcasa unui om de statură mică, dar gras și de o vârstă egală cu a mea. Primul meu reflex este să sar la telefon pentru a avertiza poliția. Dar ezit; prezența acestei carcase putrezite în patul meu este jenantă. Mi se vor cere explicații pe care voi fi incapabil să le furnizez. Mă vor suspecta de o crimă abominabilă".

Artă

Părinții lui Roland Topor au venit în Franța în anii 1930. În 1941, tatăl lui Topor, Abram, împreună cu alte mii de evrei care locuiau la Paris, au fost obligați să se înregistreze la autoritățile de la Vichy. Tatăl lui Topor a fost ulterior arestat și internat într-un lagăr de prizonieri de la Pithiviers, unde deținuții vor fi deținuți înainte de a fi trimiși în alte lagăre de concentrare, de obicei la Auschwitz. Dintre miile trimise la Pithiviers au supraviețuit doar 159. Dar tatăl lui Topor, Abram, a reușit să evadeze din Pithiviers și să se ascundă în sudul Parisului. În mai 1941, un vecin a anunțat familia Topor că poliția franceză împreună cu Gestapoul urmau să cerceteze întreaga clădire unde aceștia se ascundeau. Așa că familia a fugit în Franța la Vichy. În Savoy, Roland Topor, în vârstă de patru ani, a fost plasat întro familie franceză, i s-a dat un nume fals și a preluat identitatea unui elev catolic.

Familia a supraviețuit, iar în 1946 au dat în judecată proprietara din Paris pentru a li se restitui bunurile și pentru a li se permite să-și reia locuința în fostul lor apartament. Curtea a decis în favoarea lor, s-au întors plătind din nou chirie proprietarei, care anterior încercase să-i denunțe.

Cu o seară înainte de a muri de o hemoragie cerebrală, se spune că nu putea dormi și, în schimb, și-a petrecut noaptea vizitând cafenelele pariziene, savurând trabucuri cubaneze și bând vin Bordeaux. Când a ajuns la Cafe de Flore, a povestit un vis de coșmar pe

Roland Topor este bine cunoscut pentru lucrările sale grafice cu umorul lor suprarealist.

A studiat la École des Beaux-Arts din Paris.

Lucrările sale de artă au apărut în cărți, ziare, postere și animații de film.

Literatură Ficțiunile sale sunt uneori clasificate drept „groază post-suprarealistă”, care depășesc limitele stabilite, pentru a înfățișa lumi carnavalesti de situații bizare, în care realitățile umane care în mod normal nu sunt pronuntate sunt descoperite în confruntări cu (folosind fraza lui Topor) sang, merde et le sexe "(sânge, rahat și sex).

Roland Topor a scris romanul Chiriașul (Le Locataire chimérique, 1964), care a fost adaptat filmului de Roman Polanski în 1976.

Chiriașul este povestea unui parizian de origine poloneză, care dezvoltă o obsesie cu privire la ceea ce s-a întâmplat cu apartamentul său anterior chiriaș.

Romanul său din 1969 Joc's Anniversary este o fabulă despre pierderea identității și este o satiră a conformității sociale.

Topor a revenit la aceste teme în romanul său de mai târziu "Portretul lui Suzanne din cap până-n picioare" (1978).

Polanski a adaptat și regizat acest film, 10 ani mai târziu, în 1976. Nu citise romanul după apariție.

El a spus scurt: „Când timpul este potrivit, momentul este potrivit”.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

11

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

12

Rudy von Kronstadt - Artist vizual

C

e este o casă? Nu cred că mulți dintre noi își mai pun această întrebare. Este un spațiu arhitectonic? Un spațiu de depozitare al obiectelor personale? O bibliotecă, o bucătărie, un dormitor?...

Pentru majoritatea poate că toate cele enumerate mai sus sunt definiții de bun simț, ancorate în rațiune, fapte, organizare. Eu cred că o casă este un vehicul al locuirii, condus de trăirile noastre nu prin spațiu ci prin timp.

O casă este un tezaur de amintiri, un atelier meticulos al memoriei. Fiecare carte, statuetă, tablou și-au săpat locul în anii fizici dar mai mult de atât, în brazdele memoriei.

O casă este un alimentator sentimental. Ea oferă sentimentul continuității și siguranței. O stare de reîntoarcere la ceva sigur, imuabil, familiar. O casă este mirosul acelei case, vocea părinților, parfumul pe care l-ai purtat la un banchet de terminarea liceului, apatia unui moment încărcat, depresia adâncă, extazul,

fericirile și emoțiile nu știu câtor momente.

Toate se arhivează în memorie însă și în memoria pereților.

Pe pereții camerei mele sunt scrise citate din nenumăratele cărți citite, fragmente de os ale unor civilizații dispărute, halouri pale ale tinereții mele. Am petrecut în casa aceasta 21 de ani pe muchie. Acești pereți au văzut extazele liceanului îmbolnăvit de o nouă emoție: pictura!

Aici am luat BAC-ul și am dat la prima facultate. Tot aici am terminat-o și m-am pregătit pentru următoarea. Câțiva ani, am fost doar un oaspete al vacanțelor, un călător, un rebel. Apoi m-am reîntors, am plecat iar, m-am reîntors și iar am plecat. Însă drumurile mele au început să fie din ce în ce mai scurte în ultima vreme. Timpul tocește iureșul și sădește rădăcini în pantofi... În această casă am venit în vizită cu toți prietenii, aici s-au format relații și s-au ascultat lacrimile despărțirilor. Aici au fost imaginate cântece folk și nu puține, aici au fost scrise primele 2000 de poezii ale mele.

La biroul cumpărat de bunicul meu în clasa I -a și pe care încă îl am, am scris și primul meu roman și o sumedenie de nuvele fantastice. Mai presus de tot, aici am început să pictez și am continuat, producând sute de lucrări în toate mediile posibile.

Când spun ,,viața mea", atunci, acest termen se referă la casa în care scriu aceste rânduri.

Mâine-n zori, însă, voi părăsi acest spațiu al miracolelor, mergând într-o nouă casă, o nouă lume pe care abia aștept să o trăiesc. Însă, aceste rânduri sunt despre tine, iubita mea casă-n care am trăit alături de familie și prieteni 21 de primăveri. Au fost 21 de primăveri ale împlinirii sinelui. Simt că împachetându-mi viața și selectând ce pleacă și ce dispare, am făcut o curățenie generală prin propriul trecut.

Am fost atent și am distrus părți de amintiri incongruente, lucruri fără importanță în dezvoltarea mea. Pe altele le-am dăruit. Când te muți, devii matur.

De ce spun asta? Deoarece în selecția celor ce pleacă cu tine sau celor ce rămân în urmă stă capacitatea discriminatorie. Mai sunt și acele obiecte care refuză să între într-o categorie,

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

13

într-o cutie anume. Ele au propriul lor spirit, mai puternic poate decât al posesorului.

Pe acestea le-am luat totuși în această imensă traversare. Unii ar spune că sunt romantic și când ar află că mă mut nu departe de aici, în același oraș, poate ar râde. Însă pentru mine această trecere este mai grea decât trecerea unui ocean. Îmi traversez amintirile din trecut spre viitor. Este un moment de vulnerabilitate și de balans al valorilor. Nietzsche ar numi asta ,,o reevaluare a tuturor valorilor". Într-adevăr, așa se numește acest moment unic.

Mâine, pașii mei nu se vor mai întoarce în acest spațiu mirific ci vor caută noi pereți, noi uși, noi peisaje ce vor fi privite de la fereastră. Îți spun la revedere casă a mea. Te voi purta în suflet tot restul vieții, cu tocurile tale tocite, oglinzile tale triunghiulare, poarta ta de fier forjat, amintirile meselor cu toată familia când jumătate din ea era încă în viață. Îmi voi aminti totul și totul atârnă atât de plumburiu asta seară pe piept.

Noapte bună, 13 Decembrie 112.

Bine ai venit Căsuța de cărămidă din deal .

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

14

care erau adesea „pentru mormânt”.

ETRUSCA

D

e ce limba etruscă nu poate fi tradusă, deși a contribuit la alte limbi? Etrusca a fost parțial descifrată. Este scris într-o variantă a alfabetului grec eubean, deci nu există probleme majore în citirea acestuia. Există o idee despre gramatică - au existat patru cazuri substantivale, de exemplu - și multe inscripții pot fi citite.

Problema este că majoritatea textelor etrusce care au supraviețuit sunt scurte. Un tip foarte comun de text este inscripția funerară.

Ca aceasta de mai sus: Citit de la dreapta la stânga, inscripția citește larth: seiante: trepu: tutnal. Acesta este numele persoanei comemorate: Larth Seiante Trepu, din familia Tutina. Din păcate, aceste inscripții ne oferă în mare parte nume personale, cu câteva indicii legate de gramatică, dar nu un vocabular serios. Același lucru este valabil și pentru ofrandele lăsate în morminte,

suthina,

Iată spatele unei oglinzi de bronz, acum în Metropolitan Museum of Art:

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

15

inscripționate

Arată o scenă mitologică: Pele, tipul gol din stânga cu numele său de-a lungul marginii superioare, l-a surprins pe cel care stă în centru cu numele ei în stânga.

Așezat în dreapta, este Calaina. Ce se întâmplă este o scenă din mitologia greacă; Pele (Peleus) tocmai a intrat peste Thethis (Thetis), care este ajutata să se îmbrace de Calaina (Galene). Peleus și Thetis, desigur, sunt părinții lui Ahile.

Peleus se uită în oglinda lui Thetis și se crede că se micșorează înapoi cu groază, deoarece poate prevedea rezultatele căsătoriei sale în oglindă: războiul troian și toate suferințele și moartea care au avut-o.

O mulțime de scene pe oglinzi sunt scene din mitologia și legenda greacă, zeităților și eroilor li s-au dat ortografii etrusce (cum ar fi hercle pentru Herakles) sau nume etrusce (cum ar fi Uni pentru Hera sau Tinia pentru Zeus).

Există desigur și alte surse. Romanii au citat uneori cuvinte etrusce în scrieri care au supraviețuit (deși dicționarul etrusc al împăratului Claudius s-a pierdut). Dar încă nu avem suficiente texte etrusce pentru a putea traduce fiecare text supraviețuitor. Nu avem gama de tipuri de text în etruscă pe care o avem pentru egipteană sau akkadiană, în care a supraviețuit totul, de la evidența contabilă la poezie și cântece.

Deci etrusca poate fi uneori tradusă. Dar există multe lucruri necunoscute sau neclare despre această limbă.

(la 70 km de Roma) a fost făcută o descoperire arheologică considerată de oamenii de știință ca una din cele mai însemnate ale secolului.

Etrusca, este o limbă necunoscută, scrisă întrun alfabet foarte citeț.

De aceea, se ivește necesitatea de a reconstitui nu numai un șir de litere, ci un întreg lexicon.

Cele trei plăcuțe de aur, descoperite cu prilejul săpăturilor efectuate pe locul vechiului oraș etrusc Pyrgi, s-ar putea să înlesnească ducerea la bun sfârșit a acestei strădanii.

Pe plăcuțele dezgropate au fost înscrise două texte etrusce, precum și unul în limba punică.

Dimensiunile lor sunt de aproximativ 18 cm înălțime și 9 cm lățime, inscripțiile în etruscă – sunt una de 16 rânduri și cealaltă de 9 rânduri, iar inscripția cu caracter de 11 rânduri. Întrucât scrierea și limba punică ne sunt cunoscute și se presupune că – cuprinsul inscripțiilor este identic sau cel puțin tratează o temă identică se va putea dezvălui și sensul altor cuvinte din patrimoniul limbii etrusce.

Plăcile care au, lateral, mici orificii, erau, pesemne, atârnate pe peretele vreunui sanctuar. Au fost găsite chiar niturile de aur care se potrivesc în aceste orificii.

Cercetările au dus la concluzia că inscripția în limba punică este adresată „Stăpânii Astrate”, zeității căreia îi corespunde Hera în limba greacă și Uni din limba etruscă. Pe o plăcuță cu inscripții în etruscă pot fi deslușite de mai multe ori cuvintele Uni.

*** De secole, cercetătorii antichității se străduiesc să reconstituie limba etruscilor, a acelui popor care a trăit între secolele VII și IV B.C., în regiuni întinse din Asia Centrală și care a fost exterminat de romani. În vastele locașuri mortuare ale etruscilor au fost descoperite numeroase inscripții cu neputință de descifrat. Lângă Marea Tireniană Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

16

10 factori care încurajează extremismul Adrian CIOFLÂNCĂ

1. Impunitatea.

Extremismul înflorește acolo unde exprimările și acțiunile care încalcă legea nu sunt penalizate și blamate. Extremismul este incrementalist, adică se bazează pe o radicalizare graduală, infracțiunile mari fiind precedate de altele mai mici, rămase nepedepsite.

Impunitatea încurajează.

Extremismul este și viral, circulă repede, se ia, iar știrile despre impunitate circulă cel mai repede.

2. Oboseala civică.

Nicăieri extremismul nu a prins aripi fără să stârnească proteste. Doar că în unele locuri protestul este viguros, proporțional cu situația, din ce în ce mai puternic dacă este nevoie. În alte locuri, lumea obosește mai repede; resursele civice sunt mai puține.

Protestele civice de la un moment dat pot crea iluzia că societatea știe să răspundă și să reziste, dar abia o evaluare pe termen lung ne poate spune cum stăm.

3. Complicitatea instituțiilor.

Dacă în rândul instituțiilor menite a aplica legea și a educa – poliția, justiția, armata, școala, biserica – poziționările extremiste atrag adepți peste o masă critică, atunci ajungem în situația în care o parte din sistem funcționează antisistem.

Fantasmele pedagogice imaginează un public educabil dincolo de instituțiile statului, dar de multe ori problema este chiar în interiorul acestora.

complicații. Cunoașterea extremistă promite să spună ceva ce lumea nu știe, ce i-a fost ascuns și care o va salva. E contracultură, inovație, eroism și redempțiune. Mase mari de oameni pot crede în lucruri absurde, să nu vă îndoiți de acest lucru. Asta dacă statul și societatea nu produc comunicatori raționali credibili care să poată face diferența.

5. Statul nedrept.

Dacă statul se lasă tentat de practici autoritare și nedrepte, radicalii vor promite eliberare și dreptate. Dacă statul nu are proiecte integratoare, extremismul va minți că are unul și va ști să mobilizeze lumea în siajul acelei ficțiuni colective. Dacă statul abuzează de puterile sale în numele unei cauze bune, extremiștii se vor victimiza până la martirizare.

Statul nedrept ajută extremismul să paraziteze marile cauze și să le distrugă dinăuntru.

Radicalii simulează discursul justițiar, practicile democratice și revolta antitiranică pentru a produce, în final, o altă formă de oprimare.

6. Necunoașterea codurilor.

Extremismul nu apare din senin. Se revendică de la o istorie, învață dintr-o tradiție sau din mai multe. Comunicatorii și publicul lor au o anumită intimitate culturală cu tradițiile și tendințele extremiste și au putut dezvolta coduri de comunicare ce nu sunt ușor de înțeles pentru externi, mai ales pentru cei care vor să interpreteze fără să pună mâna pe carte. Dacă iei literal ce spun extremiștii, riști, cum se zice în fotbal, să fugi după fentă. Extremismul este cameleonic și este cameleonic pentru a fi ucigaș.

7. Raționalizarea violenței.

Extremismul este o patologie ideologică, dar asta nu înseamnă că adepții săi sunt neapărat nebuni. Extremiștii par raționali și eficienți prin uzurparea violenței legitime a statului.

4. Falsa cunoaștere.

Acționează ca vigilante pentru a corecta o Extremismul are priceperea de a oferi forme situație, pe care ei și mulți alții o consideră alternative de cunoaștere și comunicare – scandaloasă, cu instrumentele violenței, în simple, eficiente, spectaculoase, profitabile, condițiile în care, spun ei, statul nu poate sau mobilizatoare.

Traduce seducător nu vrea să facă ce trebuie. Violența este Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

17

prezentată ca ultimă și unică soluție, după ce soluțiile intermediare, adică invectiva și amenințarea, nu au funcționat.

ENIGMELE INFINITE VOCALIZE - fragment GHEORGHE SCHWARTZ

8. Minimalizarea.

Cumpătarea are capcanele ei. În fața extremei, pare rezonabil să nu te panichezi, să reacționezi cu reținere pentru a nu intra în spirala radicalismelor. Minimalizarea este capcana moderației, forma ei coruptă. Există o lungă tradiție în a minimaliza extremismul.

Radicalii profită de natura teroristă a puterii lor: sunt puțini la număr, nu atrag atenția, dar pot produce efecte devastatoare.

9. It’s the education, stupid.

Da, trebuie invocată și vorba asta bătrânească: ignorarea sistematică a educației și cercetării ne-a adus unde suntem. A produs mase de inepți aroganți și creduli. A, și nu este vorba de „popor” prima dată, ci de „elitele” acestea care vor să ne civilizeze, să ne salveze și să ne administreze.

10. Modernismul antimodern.

Se știe din literatura de specialitate, extremismul produce acest tip de modernism îndreptat împotriva propriilor valori. Radicalii simt mai bine decât ceilalți care sunt tendințele, sunt mai adaptabili, reacționează mai repede.

Pentru unii, sunt de preferat monotonilor democrați. Se pricep să extragă din subsolul societății resursele de resentiment, ură, invidie și exclusivism care se bucură de un soi de consens clandestin. Știu să găsească vinovați.

Să mobilizeze oameni buni pentru cauze rele.

Să se folosească de istorie, de tradiție, de democrație, de marile idei pentru a produce ceva nou, un mutant nemaivăzut – încă unul.

Din Realitatea Evreiască nr. 583

19. Pulsul – Desigur, a spus doctorul, situația nu e chiar atât de gravă.

Julius Zimberlan era întins pe pat, cu mâinile pe lângă corp și cu fața lividă.

- A pierdut sânge mult, a spus și sora.

Bolnavul tresărea, din când în când, cu putere, apoi revenea la liniștea sa.

- Lucruri de felul acesta se întâmplă des, a mai spus doctorul.

Iar sora îi șopti soției bolnavului, în timp ce o conducea afară din cameră: - Nu vă faceți griji! Domnul doctor se va strădui, atât cât va fi omenește posibil. E un medic deosebit de capabil. De altfel, și faptul că e atât de solicitat…

Vocea i se pierdu pe coridor, în timp ce Julius Zimberlan a rămas întins pe patul său.

Bolnavul din stânga își întrebă vecinul: - Crezi că ne aude?

- Nu cred. Ai văzut ce femeie frumoasă e soția lui?

Doctorul își vârî capul pe ușă: - Şi-a revenit?

Bolnavul din stânga se sculă din pat și veni foarte aproape de Julius Zimberlan. Vru să-l atingă, dar se opri și-și retrase mâna.

Medicul intră în salon să se conving personal.

- Mda, făcu apoi.

Cearceaful era leoarcă de sudoare și respirația era întretăiată de scurte horcăituri.

Vecinul lui Julius Zimberlan se uită lung la medic și se culcă la loc, tocmai când veni și sora înapoi.

- N-ați văzut poșeta doamnei? A uitat-o aici.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

18

Medicul, însă, era atent la cele câteva picături întunecate care începură să se prelingă din gura muribundului.

- Cred că ar fi mai bine să lași acum poșeta… Cheam-o înapoi pe doamna!

Sora ieși în fugă din salon și Julius auzi țăcăniturile regulate ale tocurilor ei pe coridor.

“Să nu confunde medicul zgomotele astea cu pulsul meu. Dar oare…” Şi, în timp ce pașii se auzeau tot mai slab, mâna medicului se încordă tot mai tare pe încheietura lui Zimberlan. Apoi se auzi din nou țăcănitul tocurilor pe coridor și fața doctorului se destinse. Pașii deveniră tot mai puternici, inima pacientului se zbătea nebunește, iar medicul zâmbi. Când intrară cele două femei, medicul vru să le spună ceva, dar ele se opriră și pulsul încetă din nou sub degetele ce-l căutau. După o tăcere de câteva clipe, Julius îl auzi pe doctor șoptind: - A murit.

Julius Zimberlan gândi: “Dacă ele ar porni din nou, poate că mi-ar reveni pulsul. Încă nu s-au produs degenerări. Dacă ar porni din nou…” Însă ceilalți ascultau acum explicațiile savante ale medicului.

20. Sutsuaf Cărturarii susțin că „fiecare plus are și un minus, că fiecare lucru bun conține și o cantitate de rău, că fiecare latură luminoasă există doar pentru că există și latura întunecată, că una fără cealaltă n-ar avea nici un sens, deci nici n-ar putea exista”. De unde, în mod logic, n-ar fi putut exista alchimiștii străduindu-se vreme de veacuri de n-ar fi existat și savanții care au încercat, în același timp, să găsească metoda de a face din aur nisip ori din vin apă.

Dacă despre primii există nenumărate mărturii atestate și mituri pline de pilde de învățătură, unii dintre ei intrând cu succes în memoria colectivă, asupra celorlalți s-a așternut un văl negru ce-i face invizibili. Şi totuși, și aceștia au

existat și n-avem nici un indiciu că n-ar mai fi și în vremurile noastre.

Se mai știe câte ceva și despre cercetătorii doritori să facă din aur nisip ori din vin apă, chiar dacă asemenea informații au rămas ascunse sub cel mai strict tabu. Însă mai există și câteva surse scrise în legătură cu ei, manuscrise vechi, scăpate de flăcări, texte interzise, pe bună dreptate, de Sfântul Oficiu. În acele catastife, ei sunt numiți Sutsuaf, ceea ce nu este decât numele Faustus citit de la dreapta la stânga.

Acești sutsuafi aveau (au?) atelierele lor în locurile cele mai ascunse și lucrează sub patronajul zagamilor, taurii cu aripi de grifon, care, în perioada de maximă notorietate a alchimiștilor, chiar făceau în iad ceea ce sutsuafii se străduiau (fără rezultate cunoscute) să realizeze pe pământ.

Adelbrandus, celebrul alchimist din veacul al XIV-lea, a intervenit la sferele cele mai înalte pentru ca sutsuafii să reintre în legalitate. El și-a argumentat inițiativa spunând că „fiecare plus are și un minus, că fiecare lucru bun conține și o cantitate de rău, că fiecare latură luminoasă există doar pentru că există și latura întunecată, că una fără cealaltă n-ar avea nici un sens, deci n-ar putea exista. Or, cum transformarea nisipului în aur ar aduce mari foloase sferelor celor mai înalte, aceasta nu ar putea avea loc decât dacă s-ar obține și contrariul, adică dacă s-ar reuși și transformarea aurului în nisip.” (Simpla sfărâmare a unui bulgăre nu face decât să descompună întregul, pulberea rezultată fiind tot aur, a explicat celebrul savant.)

Degeaba! Lui Adelbrandus, cu tot prestigiul său, nu i-au fost acceptate argumentele, sutsuafii au fost vânați în continuare, iar clădirile unde era găsită imaginea unui taur înaripat era și ea arsă din temelii. Motivul a fost că, dacă un zagam omenesc și-ar îndeplini misiunea pe pământ,

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

19

BARUCH ELRON

Elron

21. Marele tâmpit Iată cum un singur eșec poate duce la prăbușirea celei mai faimoase celebrități: până nu de mult, și un copil știa că Julius Zimberlan este cel mai tâmpit om de pe glob.

Când, în fiecare vineri, chiar pe prima pagină a Observatorului general apărea reportajul descriind ce nouă prostie a mai făcut J. Z., lumea pur și simplu lua cu asalt cele trei milioane de exemplare (întotdeauna insuficiente) ale ziarului. Şi emisiunea concurs Şi tu poți să fi J. Z. a atins cea mai mare audiență din istoria televiziunii, la orele ei de difuzare (în fiecare luni și joi de la ora 19 la 21), localitățile pur și simplu se goleau de pietoni, iar pe carosabil puteai liniștit să te culci și să tragi un pui de somn. (Dar cine era chiar atât de stupid încât să piardă Şi tu poți să fi J. Z.?)

Iar când a apărut și prima biografie romanțată a celebrei vedete, cartea s-a vândut într-un singur an în treisprezece ediții succesive. În schimb, ecranizarea aceleiași biografii a reprezentat – vai! – o cădere totală, lumea fiind profund dezamăgită de actorul din rolul titular, care n-a izbutit să fie nici pe departe atât de prost ca genialul său model. Nici pe departe! Acest prim eșec a fost îndeajuns: Observator general a trebuit să-și reducă

tirajul la câteva sute de exemplare. O a patrusprezecea ediție a biografiei romanțate a lui J.Z. n-a mai ieșit nicicând din tipografie, iar emisiunea concurs a dispărut și ea de pe micile ecrane. Astăzi nici un copil nu mai știe că Julius Zimberlan este cel mai tâmpit om de pe glob.

De fapt, cine este Julius Zimberlan? J. Z., ce prostie!

Baruch

exista riscul ca aurul existent să se piardă înainte ca alchimiștii să poată crea altul.

Sutsuafii au fost izgoniți din texte și din vorbire, iar Faustus, rămas singur și neputincios, se spune că este pe punctul de a-și desăvârși opera abia în zilele noastre, dezvoltând transmutația metalelor. Dar acum, se zvonește, ar avea în laboratorul lui, pe peretele de la apus, un taur cu aripi de grifon.

Oricum, poate și datorită interdicțiilor așa de severe, taurul cu aripi de grifon a rămas una dintre enigmele infinite în mințile atât de mărginite ale oamenilor.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

20

Barry Blitt, desenator și ilustrator, a contribuit la Revista The New Yorker din 1992. În 2020, a câștigat Premiul Pulitzer pentru desen animat.

MAGA Yoga Figurile de bază:

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

21

Cu câinii la plimbarea Foto: Anne Geier

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

22

"Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă"

A fost o noutate sculptura dv. Ați avut multe dificultăți la început?

Dificultățile nu se sfârșesc niciodată.

Constantin Brâncuși.

Interviu cu Constantin Brâncuși realizat de Apriliana Medianu pentru ziarul Curentul, 6 octombrie 1930

E în București.

A venit să aranjeze vreo expoziție? A adus cu el ceva din operile lui? Nu. A venit pentru nepoții lui, ajunși pe băncile universitare.

După ce îi va ști cu un rost – se reîntoarce la Paris. Brâncuși e o mână de om însuflețit.

Două fărâme de soare strălucesc în privirile lui de român cu cugetul limpede și drept. A început să încărunțească.

Mai rămâneți mult prin țară?

Să văd copilul ăsta înscris la facultate și plec. Ce să mai fac pe aici?

Dacă nu ați fost niciodată pe la Brebu – duceți-vă acum. Preotul de acolo a colecționat niște pietre interesante.

Le știu. Am fost. Sunt modelate de apă.

Cum și când v-ați gândit să începeți sculptură?

Nu a fost o idee. A fost o necesitate de a mă elibera de mine însumi.

Ce material modelați cu plăcere?

Trebuie să te faci prieten cu materia, să o faci să vorbească în sensul binelui și al frumosului.

Cum ați ajuns la formula aceasta a artei?

Ce maeștri v-au călăuzit în începuturi?

Nici unul. Toate au pornit din mine. Mam pomenit făcând sculptură. Arta e o taină – o credință, nu e o formulă. Când se face după o teorie e falsă. Trebuie să ne distrugem pe noi, să ne degajăm de toată impertinența omenească. Numai astfel izbutim să descoperim frumosul.

Care a fost prima dvs. operă?

Un monument lui Petre Stănescu, la Buzău. O comandă obișnuită, ca orice comandă. Dar era prima mea ciocnire cu responsabilitatea. Monumentul trebuia să reprezinte o femeie plângând. Cum era să fac o femeie goală într-un cimitir… Am făcut atunci din materia ce mi se pusese la dispoziție o rugăciune..

O interpretare modernă…

Arta nu e nici modernă, nici veche, e artă.

Numai că timpul perfecționează spiritul omenesc – și spiritul cere el însuși aceasta.

Aud azi vorbindu-se despre tot felul de curente în artă. E un fel de balamuc universal.

Arta nu s-a dezvoltat decât în epocile mari religioase. Când sentimentul religios scade urmează o decadență. Tot ce se creează prin filozofie și religie e bucurie, lumină, libertate. Tot ce este pornit în alt sens e lucru pierdut.

Folclorul slujește la ceva?

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

23

E singurul care e artă, se face prin el însuși. Toate artele superioare trec pe acolo.

Dacă ați încerca să reveniți în țară definitiv?

Dacă… nu pot să mă întorc. Cine îmi dă mie să mănânc aici? Eu nu pot să mă bat, să dau pe alții la o parte, pentru ca să obțin o lucrare..

Parisul e o cetate universală…

Nu. E târziu acum să mă mai strămut în țara mea. Nu mai am timp să mă afirm.

Americanii pun mare preț pe operele dvs.?

Da… prima mea expoziție am făcut-o în Statele Unite la muzeul modern, oficial.

Am fost invitat de americanii care veniseră la Paris. Era prin 1912-1913 – o expoziție modernă retrospectivă. Au avut succes lucrările mele.

Dar după război s-a vorbit și de un proces ce ați avut cu autoritățile americane.

Oh, ce s-a mai spus atunci! Că am fost chiar și arestat, și lucrările confiscate. Se știe că în America arta intră liberă.

Trimisesem câteva lucrări ce fuseseră cumpărate. Cei de la vamă au găsit că ele nu seamănă a obiecte de artă și că vreau să introduc clandestin bronz brut.

Mi-au impus și o amendă de 50 la sută din valoarea statuilor puse pe cântar. A fost un proces mare care a durat 2 ani.

Toți artiștii mari și criticii de artă din America au fost chemați să-și dea avizul dacă e artă, sau nu e artă?.

Rezultatul?

Au modificat articolele din lege pentru ca lucrările mele să intre în libertate. Arta mi-a fost recunoscută astfel oficial. Ce de legende mi-au ieșit atunci! Când am venit în Gorj – cei de la Peștișani se uitau la mine foarte curios.

Tata era cel mai avut, și era om umblat.

Fusese pe la Craiova – ajunsese până la București. În sat casele aveau pe atunci un ochi mic de geam și acela acoperit cu hârtie.

Cum s-a întors din călătoriile lui prin orașe a introdus o inovație: a pus de s-au mărit ferestrele – făcându-le să se deschidă. După el au făcut și ceilalți. Azi toate casele sunt frumoase – și cu ferestre mari, la Peștișani.

Pictură nu ați încercat? Culoarea nu v-a atras? Numai forma?

Ba da, am multe proiecte de fresce schițate. Dar pentru tot ce mai simt că trebuie să dau în sculptură, mi-ar mai trebui, ca lui Briareu (n.r- personaj mitologic cu o sută de brațe și cincizeci de capete), încă o sută de brațe să pot sfârși.

Coloana s-ar ridica frumos într-una din piețele Bucureștilor...

Ori cât de profan ai fi în ale artei, privind operile maestrului Brâncuși, încerci întotdeauna emoția misterioasă a infinitului. Cine nu a încercat sensația aceasta în fața „Pasărei Măiestre" – „Pasărei în spațiu" – „Coloanei care se desfășoară în infinit"…

Toate, Brâncuși le vede în proporții mari – ireale aproape. Explicând aceasta, brațele lui de muncitor artist schițează un gest larg

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

24

– privirile ridicate fixează intens și perseverent un punct în spațiu. El vede pasărea măeastră visată, coloana, care se ridică, se ridică.

Această coloană – pe o bază de cel puțin 50 de metri s’ar ridica frumos într’una din piețele Bucureștilor – atât de sărac în statui. Maestrului Brâncuși nu-i place reclama. Au vrut scriitorii să-i consacre volume. A refuzat.

Unul din bunii lui prieteni și admiratori, Paul Morand, l-a omagiat cândva superlativ. Întâmplarea face ca scriitorul și sculptorul să se întâlnească la București astăzi. „Am refuzat să mi se scrie volume. Orice eșire pe arenă o consider ca un sfârșit. Și eu mai am multe de spus.”

O doză de optimism confuz și contagios emană din vorba sa.

Se spune că în sângele românesc se amestecă o mulțime de influențe: latine, slave, bizantine – fapt dovedit în producțiile artei țărănești.

Într-un copac unele fructe se coc mai curând, altele mai târziu – toate au însă același gust delicios.” „În arborele latin – noi am fost fructul care s-a copt mai târziu." „Aci, la hotarul celor două lumi (Occident și Orient) unde suntem așezați – avem un destin mare."„De la Slavi n-am prea moștenit multe. În vorbire ne-a rămas acel «î» atât de urât în pronunțare, iar culorile lor sunt tari, violente. Uite la covoarele dinspre vecinii noștri ruși – la desenele lor."

Maestrul Brâncuși a văzut multe și știe multe. Vorba îi e domoală – cu ascensiuni line de entusiasm – cu sonorități catifelate.

Ne despărțim ca după o lungă confesiune.

NR: Interviu reprodus de ActiveNews din Cotidianul.ro

„Cel latin însă predomină. E și firesc să fie așa. Legionarii romani erau cei mai tari, ei erau doar învingători – și sunt încă.

Moștenirea lor nu s-a putut pierde." „Am vizitat Spania, Italia. Ne asemănăm extraordinar. Dintre latini, numai francezii sunt puțin mai deosebiți și dacă ceilalți s-au desvoltat mai curând decât noi și au o civilizație și artă mai veche – nu suntem vinovați. Toate se petrec astfel în natură.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

25

Miki Horowitz Artist Israelian Machete pentru istoria orasului Rehovot

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

26

răsfățându-l în mai toate plecările lot la munte și asigurând-i cămara cu toate cele necesare.

Mandy Barker – supă

PASTILE DOMINIC DIAMANT

Ştiam că are doi căței frumoși, tare jucăuși, la care ținea foarte mult. Acum e mâhnit că aceștia au dispărut și nu s-au mai întors. A mai rămas cu două găini și două pisici afurisite.

Vărul Tudorică are o fată căsătorită cu un băiat Întrebându-l despre cunoscuții noștri a trebuit din Chirnogi de toată isprava. Mihaela și Nică să aflu că ei s-au dus rând pe rând în locuri cu au o căsnicie demnă de invidiat. Fata lor, verdeață și tot mai multe case din sat au rămas Miruna, își face veacul cu prietenul ei în Ţara goale și părăsite, curțile fiind năpădite de Galilor și ține legătura cu familia, vizitând-o din bălării și creând o impresie sinistră.Cei tineri când în când. Mama Mihaela suferă din cauză au plecat care încotro, doar bătrânii care mai că fata s-a înstrăinat și nu mai este lângă ea.În trăiesc ducându-și existența fantomatică. Am rest, soțul extrem de grijuliu, are grijă de rămas cu un gust amar, eu cunoscând cât de cât sănătatea ei cam șubredă și-i face toate doar situația deplorabilă a localităților plăcerile cu toată determinarea iubirii. montane. Aceasta e fața tristă și nevăzută a țării Amândoi soții au grijă de bătrânețea lui noastre.

Tudorică într-un mod puțin exagerat, ducânDin jalnica mea stare sufletescă datorată du-l pe la doctori de câte ori e nevoie, luându-l pandemiei și evenimentelor politice la ei, în Oltenița în mai toate weekendurile, Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

27

dezgustătoare care nu se mai termină, reușesc să mă scoată în parte unele emisiuni TV. ca Las Fierbinți, Românii au talent, Nu există nu se poate, Imperiul leilor, etc.Dar, oricâți miliardari s-ar ivi la orizont, să-i numeri pe degete, sărăcia din Grădina Maicii Domnului e atât de mare încât furturile, jafurile și violența nu mai contenesc. Drumul spre prosperitate, atât de vocal promis de politicieni, rămâne o problemă extrem de spinoasă care nu se știe dacă și când va fi rezolvată.Câtă dreptate a putut să aibă cel ce a rostit cu năduf „O, țară tristă, plină de umor!

toată mentalitatea noastră modernă cum că am fi mari și tari, rămân la opinia onestă că suntem prea mici pentru un război atât de mare, că dimensiunile lor uriașe ne eclipsează într-atât, că nici nu se pune problema să ne comparăm cu ei.

Că și în lumea noastră vor fi existând giganți ai spiritului și creativității, -și nu am niciun motiv să mă îndoiesc de acest fapt-, nu pot nega, dar va trebui să curgă multă apă și să se scurgă multe etape, până se vor așeza lucrurile, să se poată vedea cu claritate gloria și măreția acestor vremuri.

*** Primind în mod repetat numerele rev. Jurnal Israelian cu aniversarea lui Dante , nu știu de ce am senzația că intenționează să mă provoace la un comentariu pe acest subiect atât de generos.

Mărturisesc că încă din studenție când studiam literatura universală cu proful Edgar Papu,Dumnezeu să-l odihnească !- Renașterea, ca să folosesc o sintagmă mai sugestivă, m-a cutremurat din temelii. Şi astăzi cred că în istorie nu a existat o perioadă mai efervescentă, cu atâtea spirite creatoare al căror geniu ravisant e greu să fie egalat.

E suficient să pronunți nume ca Leonardo da Vinci, Michelangelo Buonarotti, Dante Alighieri, Miquel Cervantes, William Shakespeare și alți magnifici, ca să tresari ca electrocutat de atâta revărsare de spirit și imaginație. Fără a cădea în idolatrie sau pradă exagerărilor extravagante, aceștia mi se par niște titani ai umanității, de o grandoare și complexitate care-ți taie răsuflarea.

Bibliotecile, universitățile și muzeele lumii confirmă fără putință de tăgadă aserțiunea mea de mai sus.

*** Pentru că tot m-am referit mai sus la personalități magnifice, adnotez aici că la emisiunea „Realitatea spirituală” de azi, moderată de Gheorghe Grigoriu, am avut deosebita plăcere să-l revăd ca invitat pe .acad. prof. dr. neurochirurg Leon Dănăilă, mai mare decât mine doar cu doi ani, care, prin prestația lui dar mai ales prin realizările lui m-a lăsat fără grai.

Un copil de țărani din Dărăbani, jud. Botoșani, care a avut o copilărie marcată de marea secetă din anii 1945-1946, când foametea era atât de mare încât oamenii erau nevoiți să mănânce scoarță de copaci și cadavre,iar el, la o vârstă fragedă de vreo doisprezece ani să cerșească pentru a-și salva familia, ei bine, acest copil, hotărât să devină medic, a trecut nenumărate vămi în pregătirea lui profesională și a ajuns, datorită perseverenței, tenacității și dăruirii să facă parte dintr-un atlas cu cele cinci sute cele mai mari genii ale omenirii. Incredibil dar adevărat ! Deci, cum se susține și în emisiunea Andreei Marin „Nu Există Nu Se Poate !”

Trebuie menționat că în aceeași carte a celor cinci sute de genii americanii l-au inclus și pe acad. Virgil Enătescu, născut la Brașov în anul 1940.

Cu toate progresele și tehnologiile uimitoare realizate care au dus umanitatea la alt nivel, cu Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

28

*** Am senzația că trăiesc în plin fantastic, într-o lume ireală.

Să-ți începi existența de la lampa cu gaz,să parcurgi prin sisteme diametral opuse, cu moduri de viață total diferite și să ajungi la momentul când implantarea cipurilor în creier sau zborul spre Marte devin un fapt normal mi se pare incredibil dar, iată, adevărat.

Miliardarul Elon Musk care deține deja o purcea cu cip implantat, intenționează să aplice metoda și la om, ca o prefață la existența reală a cyborgilor din filmele SF Sunteți dispuși absurdității ?

să

aflați

care

e

culmea

Imaginați-vă un om pus la pământ, cu jugulara sfâșiată de colții unui prădător, urlând că nu mai poate de fericire. Cam așa se petrec lucrurile cu muritorii din Mamonia care abia mai supraviețuiesc în prezența tartorului Ion Ilici Iliescu, care trăiește bine mersi, și își sărbătorește în liniște cu soția cei nouăzeci și unu de ani.

Nu e lipsit de interes să vedeți cum toate încercările sistemului medical de pe întreaga planetă pentru a realiza vaccinuri care să pună capăt pandemiei de COVID-19, se dovedesc a fi simple paleative în fața noilor tulpini și a valurilor tot mai periculoase care urmează.

Așa încât nu-i de mirare că umilul ce sunt mă aflu în cea mai mare dificultate, fiind blocat în încercările de a mai crea câte ceva, de parcă aș fi paralizat în gândire, pur și simplu.

Dar toate evenimentele și procesele ce se desfășoară sub ochii mei, cu atâtea contradicții, derapaje și consecințe incredibile, îmi dau sentimentul că mă aflu într-o lume ireală, fantastică.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

29

Lipa Natanson - Israel

UMOR Pentru un bun confort psihic umorul este obligatoriu. *1* În 1957 reputatul post de televiziune britanic BBC a difuzat un reportaj detaliat despre recolta foarte bună de spaghetti din livezile de arbori de spaghetti din Elveția. Reportajul a avut un succes uriaș, sute de telespectatori au sunat la redacție întrebând cum ar putea obține și ei un copac de spaghetti să-l planteze în curte. *2* În 1962, la postul național de televiziune suedez, doi fizicieni au explicat audienței cum își pot face singuri televizoare în culori dacă întind un ciorap de damă, de nailon, peste ecran. Ei au descris în termeni științifici cum are loc refracția luminii in fibrele de nailon, exact ca-n tubul catolic al televizoarelor în culori. A urmat un val de reclamații furioase din partea telespectatorilor dezamăgiți că metoda n-a funcționat.

S-au format cozi mari. Clienții voiau să se asigure că primesc hamburgerul corect și că nu se încurcă comanda lor – hamburgeri pentru stângaci livrat dreptacilor. *5* Tot în 1998, într-un jurnal științific din statul american Alabama a apărut un articol în care se relata că Parlamentul urmează sa redefinească valoarea numărului PI de la 3,14159 etc la 3 - la cererea bisericii și ca să fie si îndeplinit acord cu valoarea precizată în Biblie. Parlamentul local a fost inundat de telefoane furioase ale alegătorilor care au cerut deputaților să lase pe PI in pace. *6* În 2013, armata americană a anunțat că începe să înroleze și pisici, nu doar câini, în rândul trupelor speciale. Anunțul publicat în Jurnalul Oficial al armatei preciza că se caută pisici sănătoase, agile și capabile să sară cel puțin 2m și jumătate înălțime, care vor fi folosite și antrenate să zgârie, să muște și, in ultimă instanță, să și scuipe

*3* În 1976, un reputat astronom britanic a explicat la Radio BBC 2 că, din cauza unei alinieri istorice între planetele Pluto, Jupiter și Terra, gravitația pe pământ urmează să fie redusă în mod semnificativ. Astronomul le-a cerut ascultătorilor ca fix la 9:47 să sară ca să experimenteze imponderabilitatea la ei acasă.

Liniile telefonice s-au umplut ulterior de ascultători care au descris convingător ca au simțit reducerea gravitației exact la ora precizată. *4* În 1998, lanțul american de fast-food Burger King a publicat reclame în toate marile ziare pentru a anunța că a pus în vânzare hamburgerul pentru stângaci, în care toate ingredientele și condimentele sunt rotite cu 180°, astfel încât sa se poată bucura de ele în mod corect și stângacii.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

30

Visarion ALEXA Teatrul era o artă, acum e doar profesie Nu există artă acolo unde nu e nimic de învins.

Albert Camus n cartea sa Amintiri pentru mâine (JeanLouis Barrault), cel care inițiase celebrele Caiete J-L Barrault – Madelaine Renaud insistă asupra ideii că „teatrul nu-i nici meserie, nici divertisment, ci omul regăsit în superioara lui umanitate“, iar „dragostea de teatru și aventura inteligenței se confundă“ și el artistul ce vibrează la respirația vremurilor „pentru a putea descifra și reprezentă “în lumina unui sens experiența vieții trebuie să aibă dimensiuni pe trei planuri, în orice moment al existenței: Ceea ce suntem? – Nu știm.

Î

durează fie prea mult, fie nu suficient de mult“ (Oscar Wilde).

Arta teatrului consideră viața materie primă, esențializată prin transfigurare… spectacolul recreează, remodelează în forme specifice, selectând faptele prin investigația imaginației și a fanteziei și, astfel, trimite viața spre o densitate cuprinzând un necuprins al semnificațiilor. Într-o viziune interpretativă de substanță cuvintele sunt comuniune, nu informație. Cuvântul este taină adâncă, are rădăcini metafizice și este fructul venit din Tăcere.

Cuvântul e verticalitatea unui sens și nu un pretext pentru a găsi răspuns.

A te înnoi, înseamnă a da noutate limbajului explorat, noutate înlăuntrul înțelesurilor și a ambiguităților ce întrețin potența existenței.

Limbajul concret, frust atunci când e sădit în substanța spectacolului este sugestie a ceea ce s-a pierdut, a ceea ce lipsește… este cod de destăinuire al unui univers. Cuvântul are corporalitate și este cel care aude gândul și nu-l rostește împietrindu-i dimensiunile. Energiile cuvântului, ființă a jocului actorului, naște oglindiri ale unor abisuri ce susțin istoria ca ironie în mers, cum spune Cioran.

Ceea ce credem că suntem? – O iluzie. Ceea ce vrem să părem? – O amăgire. Prin artă și numai prin artă putem atrage perfecțiunea, prin artă, numai și numai prin artă ne putem proteja de pericolele existenței reale – spuneau vechii greci. Pentru a exista este de ajuns să te lași a fi, pentru a trăi însă trebuie să fii cineva.

Există în lume, o lume ecou de reflecție subterană, care sintetizează detaliile și care structurează esența creatoare și independentă, Gândirea unui spectacol este un grai aparte operă de sine stătătoare care interacționează cu ce cuprinde viitorul în trecut iar prezentul se vocile neauzite ale gândirii plurale. Așa cum lasă răscolit de furia nobilă a întrebărilor venite arta izvorăște din personalitate, ea i se poate din zone de tensiune tragică, mascate de multe releva doar unei personalități. Operele de artă ori de comedia dureroasă. Artistul tinde să sunt ființe vii, sunt de fapt veșnic în viață. Pe perturbe stabilitatea unei societăți în numele măsură ce civilizația va progresa, iar modul unui ideal. Societatea aspiră către stabilitate, nostru de analiză se va rafina, spiritele critice și artistul către infinit. Artistul este obsedat de cultivate vor fi din ce în ce mai puțin interesate adevărul absolut. Tocmai de aceea el privește de existența brută și vor căuta să obțină numai înainte și vede anumite lucruri înaintea impresiile aproape în întregime din tot ce a celorlalți. (Andrei Tarkovski) Nu moare nimeni intrat în atingere cu arta și ecourile ei, „pentru din prostie, Dar lumea se degradează prin ea că vieții îi lipsește teribil de mult forma.

Emil Cioran. Unul din temeiurile operei de artă Comediile ei au în ele ceva de oroare grotescă, este acela de a crea dependență și dependenți, iar tragediile par să culmineze în farse. Mereu iar paradoxul constă în faptul că un artist, cu ești rănit când te apropii de ea… Lucrurile Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

31

cât este mai îndatorat, cu atât este mai îmbogățit cu nuanțe. Polemica este în ultimă instanță o formă de moștenire. Spectacolul de teatru trăiește inevitabil într-o tonalitate diferită de structura dramaturgică, în primul rând datorită formei sale vizual-explicative care trimite spre clarificări și înțelegere, ceea ce textul dramaturgului tăinuiește.

Muzica subtilă a textului supus înscenării are acum în transfigurare creativă sensuri îmbogățite cu ecourile prezentului. O nouă operă trăiește din asimilarea energiilor spirituale ce se sintetizează prin inteligență între mai mulți creatori ai interpretării.

Până la urmă spectacolul este un puzzle de autoportrete – ale regizorului, interpreților principali, scenografului – toate purtând emblema unei opere prime, legitime sau nelegitime față cea a dramaturgului. În această construcție nouă și potentă, vizibilă și ascunsă, se poate desluși orgoliul și smerenia. Oricât am fi progresat din punct de vedere al conceptului, suntem în mare parte supuși unor tabuuri și scheme de gândire, potrivit cărora arta imită viața. Dacă arta face așa ceva, ea se implică să reflecte o serie de elemente care transcend viața, întinzându-se dincolo de punctul final. Căutarea care deseori se întretaie cu căutarea artei sau a artistului în cotloanele nemuririi.

Poate ar trebui, cum am scris în Nostalgia valorii să certificăm faptul că arta, deci și arta teatrului imită mai curând moartea decât viața, imită teritoriul despre care viața nu oferă nicio idee.

Arta teatrului încearcă să îmblânzească prin gândire interpretativă cea mai lungă versiune cunoscută a timpului. Iosif Brodsky ne spune că ceea ce diferențiază arta de viață este capacitatea celei dintâi de a produce un lirism de o mai mare intensitate decât ceea ce este posibil în orice interacțiune umană. De aici

provine și afinitatea poeziei cu noțiunea de viață viitoare, dacă nu chiar inventarea acesteia de către poezie. A explora și înțelege sensul artei teatrului este, astăzi, pentru mulți dintre noi, un lucru extrem de ciudat, obositor, chiar…

A înțelege artistul sau destinul lui este și mai plicticos… out of time. Prejudecata cea mai primejdioasă este aceea de a ignora anumite întrebări fundamentale, sau a crede în rezolvarea lor de la sine.

Sunt în jurul nostru profesioniști ai jocului care înțeleg foarte multe lucruri, dar niciodată nu s-au întrebat: de ce trăiesc, de ce acceptă succesul care degradează, de ce fug de sinceritate și adevăr, de ce suportă zi de zi o existență artistică mistificată? Sunt cei care știu tot despre teatru și viață și nu s-au întrebat niciodată ce înseamnă o adevărată cuprindere a umanului. Unii se laudă cu lucruri făcute și probleme rezolvate, în timp ce simpla lor prezență nu este decât rutină.

Nimic nu mai e bine corelat în lumea scenei, nimic nu e viu și seducător în teatru. Ce dăruim oamenilor care ne privesc? Dacă ne întrebăm ce lipsește interpreților contemporani ca să fie ființe cu vocație destinală, artiști, am putea răspunde – o intuiție al noului, a vitalității sale magice, curaj creator și identitate distinctă.

Creația artistică, asemenea celorlalte fapte vii din lumea noastră, îți cere să fii tu însuți, să surprinzi prin viziunea ta lăuntrică, să exprimi experiența ta, trăirea ta. Orice încercare de voită originalitate este un act ratat.

Cu cât ești mai autentic, mai tu însuți, cu atât ești mai puțin personal, cu atât exprimi o experiență existențială sau o cuprindere universală care te locuiește… Ca un remediu la cunoaștere, este de părere Nietzsche, viața nu este posibilă decât grație iluziei artei.

Necunoscută a cunoscutului, închipuire fără hotar.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

32

Dacă artistul ar crea o imagine, știind că ea va fi nemuritoare, dar o singură trăsătură – cea mai profundă dintre toate – ar rămâne ascunsă și necunoscută oamenilor prezenți și viitori, și asta până la sfârșitul timpurilor, credeți că el va suprima această trăsătură? Teatrul nu caută adevărul, ci însemnul adevărului care vibrează în conștiințe. „Omul de azi a moștenit un sistem nervos care nu se poate opune condițiilor de viață contemporane. Așteptând să se nască omul de mâine, omul de azi reacționează la condițiile modificate nu făcându-le față și nici încercând să se opună lucrurilor pe care le aduc acestea, ci transformându-se într-o masă.“- Eugenio Montale Cred că reprezintă o regulă faptul că arta teatrului trebuie să dezvolte o densitate direct proporțională cu magnitudinea presiunii prezentului. De fiecare dată când auzim de obscuritate ar trebui să ne gândim la ceea ce putem înțelege acum prin claritate, mai ales când aceasta nu susține în niciun fel dialogul culturilor, al căror destin este prezent și trebuie să se releve prin meditație în arta vie a teatrului. Spre deosebire de filosofi sau de gânditorii din sfera socială, creatorul de teatru meditează la viitor impulsionat de personalitatea și tehnica sa profesională, asumându-și responsabilități față de arta sa și auditorul său supuși timpului și trecerii.

Trecerea care ucide nemurirea… Apartenența la prezent, noblețea de a pătrunde vidul, nevoia tainică care vrea să schimbe acest vid în afirmarea paradoxală a existenței, implică o exprimare scenică care trăiește prin viziune susținută de stil… Teatrul nu se exersează și nu se perfecționează decât în domeniul aparenței. „Nu oricine poate fi teatral; și, sub acest cuvânt pe nedrept disprețuit, se ascunde o întreagă estetică și o întreagă morală.

Jumătate din viața sa, omul subînțelege,

întoarce capul ca să nu vadă și tace.“ – Albert Camus.

Artistul este, din acest punct de vedere, un intrus. Autenticitatea unei imagini scenice ține mai puțin de fidelitatea ei față de viață, cât de puterea de a crea o nouă viață care fulgeră tainele rătăcite. Imaginația creativă este cea care generează acțiunea, sentimentul, credința, meditația. Este felul în care autorul spectacolului se apropie cel mai mult de starea fecundă a împlinirii; aceasta, apoi, începe să trăiască singură prin uimire și vrajă existență miraculoasă. Regulile nu aduc mari servicii în creația teatrală. Cel mult pot servi drept îndrumare sau puncte de reper pentru un timp, pentru o generație.

Din Revista Hyperion 4-5-6

O pagină de istorie a evreilor la sfârșitul sec.19 Joel Ozy Pe jos, spre America

P

agini de istorie a evreilor din România au fost scrise de mulți istorici, reporteri, ziariști. Printre ei la loc de cinste pomenesc numele scriitorului, reporter, ziarist, istoric MARIUS MIRCU (n.1909 Bacău,d.2008 Israel) (frate cu acad. Solomon Marcus) care printre cele 40 de cărți tipărite a scris 3 volume cu titlul:”Ce s-a întâmplat cu evreii din România”.

Una din paginile de istorie scrisă cu multă durere este cea a răscoalei evreiești din România la sfârșitul sec.19. Evreii au fost poftiți în România(documente la Muzeul evreiesc din București) din Rusia, Galiția și din alte locuri de către boieri,moșieri și chiar de către unii Domnitori cu scopul de a introduce

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

33

meserii,comerț spre uzul țăranilor și a-i fixa astfel locului.

Astfel, încă Alexandru cel Bun domnitor al Moldovei între anii 1400 -1432 a sprijinit dezvoltarea comerțului intern și extern și a contribuit la înflorirea târgurilor. Cum? răspunde N. Iorga în “Istoria comerțului românesc - Epoca Veche” București 1925. În 8 Octombrie 1408 Domnitorul a acordat privilegiu negustorilor din Lamberg (Lvov) ceea ce deschidea drumul Moldovei și evreilor.

Ulterior prin anul 1614 Domnitorul Ștefan al II-lea Tomșa (1611-1615) cheamă negustori și jidovi. În sec.18 majoritatea evreilor aduși în Moldova proveneau din Podolia (Vestul Ucrainei) erau importați de boieri și moșieri și încetățeniți pe baza unor decrete speciale.

Printre cei aduși erau mulți meseriași, muncitori harnici, perseverenți. Cu toate acestea au apărut din ce în ce mai multe cazuri de antisemitism sub toate formele în multe

locuri din țară. Prigoana evreilor devine o dogmă de stat.

Se boicotau prăvălii evreiești pe motive dumnezeiești. Evreii căsătoriți erau obligați să părăsească satul deoarece ei vor spori populația evreiască din localitate. Spitale evreiești au fost închise. Negoțul ambulant fusese interzis prin decret (lăsau pe mulți fără venit). Frontul Cultural explica poporului rolul nefast al evreilor în viața României și încă multe aspecte care erau dăunătoare evreilor. În jurul anului 1899 situația populației evreiești se înrăutățește grav pe fondul unei crize economice care lovea întreaga țară. Seceta din acel an a contribuit și ea la agravarea situației. Majoritatea populației evreiești trăia într-o sărăcie cumplită ceea ce a condus la inițiativa a zeci de mii de evrei, mai ales tineri (din Bârlad, Galați, Iași, Botoșani, București) să se organizeze în grupuri, hotărâți să emigreze în America. Neavând bani de tren (majoritatea) până la Hamburg portul unde urmau să se îmbarce în cala vapoarelor spre New York, ei au pornit-o pe jos prin Europa, cu merinde și corturi, iar pe drum în cele mai multe locuri au primit ajutorul comunităților evreiești locale. Femeile, copiii și bătrânii neavând puterea de a mărșălui desculți prin Europa, bărbații plecau în avangardă, familia trebuind să aștepte ani de zile spre reîntregire. Din Iulie-August 1899 și până la sfârșitul anului mii și mii de evrei au emigrat din România. Nimeni nu i-a alungat propriu-zis dar nimeni nu i-a oprit. Autoritățile au eliberat în mare grabă pașapoartele necesare.

De remarcat acțiunea internațională în sprijinul emigrării evreilor din România a unui creștin englez Sir Laurence Oliphant, care ca bun creștin, iubitor de evrei, a vrut să colecteze banii necesari emigrării, cu condiția ca ei să plece în Țara Sfântă. Apelând la Înalta Poartă Turcă a fost refuzată ajungerea evreilor în Țara Sfântă pe motiv că evreii vor să înființeze acolo un regat evreiesc. Statisticile cu privire la emigrările din România (cu pașaport) în jurul anului 1900 vorbesc de cifre variind între 15000-30000 de evrei. Mulți evrei au plecat fără pașaport așa că numărul lor a ajuns la 50.000 Această epopee evreiască a avut în persoana poetului A. Axelrod un rapsod care a emoționat

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

34

prin versurile lui drama celor plecați și de asemenea a familiilor rămase. A. Axelrod a fost cel mai popular cântăreț al emigrărilor cu placheta de versuri ”Spre Răsărit” în care apare celebra poezie intitulată expresiv “Lădița cu necazuri” poezie pe înțelesul maselor.

“Lădița mea, tezaur drag/Tu porți averi cumplite,/Avere de evreu pribeag:/ Dureri înăbușite.

Comori eu am, dar nu bănet,/Nu pietre nestemate,/Ci lacrimi strânse de poet/ În nopți îndurerate.

Atâtea lacrimi, mii de mii,/Mărgăritare albe/Culese-n nopți de insomnii/ Neprețuite salbe.

Căci în dureri sunt mai bogat/Ca marea de talazuri./ În lada mea am adunat,/ A neamului necazuri. …………………………………………………….. Și drumu-i lung, fară popas,/Liman nu se zărește…./Și zi cu zi și ceas cu ceas/ Averea mea sporește.”

Emigrarea pedestră spre America a fost oprită în Iulie 1900 din motive politice interne și externe. Guvernele țărilor vecine cu România au comunicat că nu vor permite trecerea granițelor decât celor care vin cu trenul și cu bilet până la Hamburg, Paris sau Londra, ceilalți vor fi retrimiși în România.

Așa s-a încheiat o pagină de istorie dureroasa a evreilor din România la sfârșitul sec.19.

Emigranții însă n-au purtat pică țarii de origină. Câteva documente care amintesc sentimentele emigranților purtate României. În 1906, renumita actriță româncă Agatha Bârsescu în volumul ei de “Memorii” amintește de evreii din New York care după spectacolul ei au salutat-o cu dor și nostalgie față de țara de origină.

Concludent este și comunicatul dat presei de istoricul N. Iorga din 1930 la New York după întâlnirea cu colectivitatea de evrei-români.

Această vizită îi schimbă fundamental părerea despre evrei, ceea ce va conduce la ruptura de A.C. Cuza.

N. Iorga spune presei: “Contrar părerilor răspândite în Țară, evreii departe de a ponegri Țara ,ei caută în orice ocazie să scoată la iveală, cu dragoste caracteristicile neamului și ale Țarii”.

DIN ISTORIA TRANDAFIRULUI DUMITRU ICHIM

Azi dimineață trandafirul, care ieri m-a înțepat, avea o lacrimă în ochi.

Soarele nu trebuia să-l certe-atât de rău!

I-am povestit atunci cum palmei înțepate ai pus sărutul tău spunându-mi: ” Nu plânge, ăsta-i semn de împărat!” Și știi ce i-am promis să-l mângâi de a soarelui dojană?

Chiar de-aș avea întregul paradis, numai pe tine te-aș alege de coroană!

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

35

Joel Besmar – Cuban Painter

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

36

Amos Oz – Despre fanatism MARIA SAVA ”În locul unde noi avem dreptate, n-o să răsară în veci flori primăvara.

Locul unde noi avem dreptate e bătătorit și tare ca un loc viran” ( Yehuda Amichai)

A

mos Oz este un scriitor special pentru mine.

Face parte din categoria acelor veritabili intelectuali care, pe lângă actul de a fi scris și a făcut-o la modul sublim- și-a asumat și rolul ingrat de om al cetății. Spun ingrat pentru că a reușit de fiecare dată să se afle în locul în care se întretaie sulițele venite din ambele tabere ale combatanților. În acest context, gândul m-a dus la Mihail Sebastian. La fel ca Amos Oz și Sebastian a reușit să-și facă dușmani atât în tabăra antisemiților, dar și în tabăra intelectualității evreiești. ”Amos Oz, spune Nadine Gordimer, este vocea bunului– simț care se înalță peste confuzia, peste bălmăjeala mincinoasă și isterică a vorbăriei mondiale din jurul conflictelor actuale.” În eseurile lui despre fanatism, autorul analizează cu multă obiectivitate ”rădăcinile istorice care produc floarea hidoasă a violenței, răsădită fără încetare”, (Nadine Gordimer) fără să ofere un panaceu universal în găsirea unei soluții pentru a diminua măcar această plagă ce cuprinde omenirea tot mai mult. ”Umorul ironic cu care luminează problemele vitale face ca totul să fie mai grăitor.” (Nadine Gordimer) ”Așadar, cum pot fi lecuiți fanaticii? Una e să urmărești o șleathă de fanatici înarmați în munții Afganistanului, în deșerturile Irakului sau în orașele Siriei. Să te lupți cu fanatismul însuși e cu totul altceva însă.” ”Din momentul în care cercetătorul Samuel P. Huntington a definit câmpul de luptă actual al lumii ca pe un război al civilizațiilor ce are loc mai cu seamă între Islam și cultura apuseană, s-a răspândit o imagine rasistă a

lumii, o imagine ce prezintă o confruntare între un grup de ”sălbatici teroriști” orientali și niște apuseni ”civilizați”. Nu așa înfățișează lucrurile Hutington, dar acestea sunt sentimentele pe care le-au provocat afirmațiile lui.

Care sunt ”băieții buni”? Care sunt ”cei răi”?

Dacă în luptele anticoloniale, în antiapartheid situația este destul de clară, în ceea ce privește conflictul israeliano-palestinian nu se dă o luptă între bine și rău, ci e o adevărată tragedie: ”o încleștare între dreptate și dreptate, o încleștare între revendicare foarte puternică, profundă și convingătoare, și alta foarte diferită, dar nu mai puțin convingătoare, nu mai puțin puternică, nu mai puțin umană.”

Guvernului israelian, de pildă, îi e foarte comod să se sprijine pe formula asta ieftină de western, pentru că ea îi permite să încorporeze lupta poporului palestinian pentru dreptul său de a se elibera de sub jugul ocupației militare israeliene în aceeași grămadă de ”gunoi” dezgustător din care răsar fără încetare asasini musulmani fanatici, care comit atrocități în toate colțurile lumii.” (Amos Oz) Există o soluție în a face dreptate și de o parte și de alta? Da, spune Amos Oz. Unica soluție ar fi compromisul în sensul acceptării și al cedării, dar nu al îngenuncherii nici uneia dintre părți.

Emoțional, și palestinienii, și evreii sunt la fel de mult de legați de pământul pentru care se luptă. Și pentru unii și pentru ceilalți lupta e la fel de dreaptă. Dacă și în ce condiții ar alege lupta, Amos Oz are convingeri clare, pline de demnitate și bunsimț: ”N-aș lupta niciodată-prefer să fiu aruncat în închisoare-pentru cucerirea unor teritorii străine.

N-aș lupta niciodată pentru un dormitor în plus al națiunii. N-aș lupta niciodată pentru așa-zisele interese naționale. Dar m-aș lupta, și încă din răsputeri, pentru viață și pentru libertate, pentru nimic altceva.”

Cum să nu-l fi iubit pe omul care avea un asemenea crez în viață? Cum să nu te pleci în fața tăriei lui de caracter? Rare sunt cazurile de acest fel în rândurile intelectualității contemporane, iertat fie-mi gândul.

Dar Islamul extremist nu deține monopolul asupra fanatismului violent - măceluri, violențe extreme continuă să se producă în toată lumea, chiar și în Occidentul cel bun și civilizat.

Fanatismul e mai vechi decât toate ideologiile

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

37

lumii: mai vechi decât Islamul, mai vechi decât Iudaismul și mai vechi decât Creștinismul. Este o genă a naturii umane. Chiar dacă atrocități, crime, incendieri, profanări de lăcașe sfinte se petrec și în alte părți ale lumii poate la o scară mai mică decât cele provocate de Al Quaeda și de Statul Islamic, delictul e același, gravitatea faptelor nefiind mai mică.

Genocidul, jihadul, cruciadele, Inchiziția, Gulagul, lagărele de exterminare și camerele de gazare, beciurile de tortură și atacurile teroriste lipsite de orice discernământ nu sunt fenomene noi, ele anticipând cu sute de ani înainte ascensiunea Islamului extremist. Întrebări grele și complicate legate de tot răul care ni se întâmplă pe lumea asta primesc răspunsuri simple cu soluții radicale din partea fanaticului: ”totul e din vina musulmanilor”, ”a țiganilor”, ”a globalizării”, ”a sionismului”, ”a imigranților”, ”a celor de acest circ diferă de zona mohorâtă a fanaticilor care mărșăluiesc ordonat, în ritmul bătăilor de tobă având în frunte un conducător cu mână de fier. Aparent numai pentru că și fanaticul și infantilul sunt la fel de spălați pe creier, la fel de ușor de manipulat.

Cea mai pregnantă trăsătură a fanaticului este că vrea să te schimbe astfel încât să devii ca el.

Fanaticul nu vrea să existe deosebire între oameni, dorința lui fierbinte este ca toți să gândească la fel ca el, dorința lui este să fie totul la vedere. De aceea se străduiește să-ți deschidă ochii să vezi și tu lumina cum o vede el. Fanaticul e cel mai altruist om din lume. Zi și noapte nu se gândește decât la binele aproapelui său pe care ar dori să-l cuprindă într-o unică și strânsă îmbrățișare, să fie una cu el, să nu-i mai dea niciodată drumul, să gândească, să acționeze la fel ca el. Și totul spre binele lui, al aproapelui. Fanaticul nu vrea nimic mai mult decât să te mântuie, să te salveze pentru că el te iubește mai presus de orice. Te iubește atât de mult încât e capabil să te sugrume, deși regretă profund. Dar nare încotro, tu nu știi ce vrei de la viață, nu știi ce-ți este necesar stânga”, ”a secularismului”, ”a conspirațiilor mondiale”, ”a lui Soroș” etc. Nu rămâne decât să-i lichidăm, să-i distrugem pe cei vinovați de răul nostru și, automat, vor dispărea toate necazurile.

Sentimentul civic cel mai puternic al tot mai multor cetățeni ”onești” este de dezgust: dezgust

occidental față de Orient, dezgust oriental față de Occident, dezgust laic față de credincioși, dezgust religios față de secularism, ”un dezgust zdrobitor, nelimitat care se înalță și se umflă ca o vomă din adâncurile unei nefericiri sau a altei. Dezgustul atotcuprinzător reprezintă una dintre componentele fanatismului de orice fel.”

Ar fi interesant un curs de fanatism comparat pentru a putea face o evaluare și o ierarhizare a diferitelor fanatisme din cât mai variate colțuri ale lumii. Fanatismul din întreaga societate evreiască israeliană a venit odată cu evreii din Europa.

Fiecare grup a adus cu sine fanatismul zonei pe care a părăsit-o. Poate că una din cauzele fanatismului tot mai puternic și mai radical este chiar setea nepotolită a unei soluții simple de mântuire, dintr-o lovitură. O altă cauză este că se evită asumarea crimelor din sec al XX-lea, rasiștii jenându-se de rasismul lor, victimele acumulând ură, iar doritorii fanatici de dres lumea ascunzându-și revoluționarismul lor și, în final, uitarea ca semn al expirării vaccinului administrat de Stalin și de Hitler.

Există un fanatism la vedere al organizațiilor dispuse să verse sânge în numele a tot felul de credințe. Există însă și un fanatism mai puțin evident cel din jurul nostru, sau chiar din interiorul nostru: nefumători fanatici care aproape că le-ar da foc celor care aprind o țigară în preajma lor; vegani fanatici care ar putea vărsa sângele celor omnivori etc. Asta nu înseamnă că oricine protestează cu mânie împotriva unei nedreptăți poate fi acuzat de fanatism. Nu volumul glasului te definește ca fanatic, ci lipsa toleranței față de glasurile oponenților tăi.

Trebuie remarcat că există grade diferite ale răului. Nu pot fi comparați, spre exemplu, luptătorii agresivi pentru calitatea mediului, sau oponenții furibunzi ai globalizării cu fanaticii care comit atacuri teroriste și nici cu fanaticii care comit purificare etnică. Există tot felul de fanatici pe lumea asta dar toți, absolut toți, știu să numere doar până la unu. Singurul lucru care-i fascinează și le mai răscolește imaginația e moartea, moartea lor și moartea altora. Dezgustați de lumea grețoasă, abominabilă, în care trăiesc, vor să moară, dar să nu moară singuri, să-i ia și pe alții cu ei. Fanaticul

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

38

visează întotdeauna să schimbe lumea cea rea cu o lume mai bună.

Mersul orbește în turmă, obediența fără nicio obiecție, ardoarea de-a aparține unei grupări umane compacte, strâns unite, sunt atribute ale fanaticului.

Fenomenul infantilizării mulțimilor, care se petrece de o bună bucată de vreme în întreaga lume, nu e întâmplător: cel care își face publicitate și care finanțează publicitatea vrea să-și transforme consumatorii în copii răsfățați care vor să cumpere totul. Dar iată că și între industria divertismentului și politică încep să dispară granițele, politicienii apelând la aceleași metode pentru a-și îndobitoci alegătorii. Comunități din ce în ce mai mari votează pentru cine reușește să șocheze mai mult, să amuze, să-și bată joc de toate regulile și convențiile societății.

Media este suprasaturată cu expresii de tipul:” șocant”, ”înnebunitor”, ”mortal”, ”dezastruos” etc.

Aparent tot ca să-ți fie bine, să mergi pe calea cea dreaptă. Din punctul lui de vedere, fanaticul e deținătorul unic al adevărului absolut și menirea lui este să îndrepte omenirea. Marea tragedie apare atunci când cel pe care-l iubește și pe care-l vrea aidoma lui, se opune. În ochii fanaticului devine un trădător. În general, fanatismul nu debutează cu acele acte teribile de decapitări, auto-detonări în spații aglomerate sau incendieri de case. Primele manifestări încep acasă cu dorința arzătoare de a-i schimba pe cei dragi. De câte sacrificii nu-i capabil un fanatic atunci când vine vorba de binele celui pe care-l iubește? Dar sacrificiul de sine implică, desigur, culpabilizarea beneficiarului, manipularea și, în cele din urmă, controlul total. Câtă tristețe și câtă vinovăție poartă cu sine un copil ai cărui părinți ”s-au sacrificat de dragul lui”! Nu-i nicio noutate fraza: ”trebuie să ajungi ca mine, nu ca tată-tău”, sau ”dacă nu te schimbi să fii ca mine, se duce de râpă căsnicia noastră”. Și să nu uităm: cei care se pot sacrifica pe sine cu ușurință, la fel de ușor îi pot sacrifica și pe ceilalți.

Ce le lipsește fanaticilor? Curiozitatea și forța imaginației! Altfel, nu s-ar închide în turnul lor de fildeș tapetat cu lozinci ultimative. Poate dacă ar încerca să-și imagineze și urmările abuzurilor lor, ar mai sta pe gânduri, deși pe unii doar mirosul de

sânge și imaginația mădularelor zdrobite i-ar ațâța și mai tare. Dacă curiozitatea și imaginația nu sunt atât de sigure antidoturi împotriva fanatismului, simțul umorului ar ajuta cu siguranță. Un om capabil să glumească pe seama propriei persoane nu poate fi un fanatic pentru că umorul, autoironia îl ajută pe om să mai scoată afară din interior aerul încins aflat sub presiune. ”Simțul umorului, capacitatea de a ne pune în locul celuilalt, capacitatea de a recunoaște calitatea de peninsulă a fiecăruia dintre noi ne pot apăra cel puțin parțial de gena fanatismului care zace în fiecare dintre noi”, spune Amos Oz în încercarea de-a găsi o cale să ne ținem cât mai departe de această boală atât de contagioasă care este fanatismul. În încheiere, să medităm, măcar, la răspunsul lui Amos Oz din finalul interviului pe care i l-a luat Brigitta Rheinberg de la Princeton University Press în anul 2005: ”Haideți să încheiem cu povestea mea despre Ordinul Linguriței. Cred că, atunci când asistăm la o catastrofă -o explozie, să zicem-, există doar trei opțiuni principale. Prima: să o luați la goană cât vă țin picioarele, iar cei care nu pot fugi n-au decât să ardă. A doua: să-i trimiteți o scrisoare foarte indignată editorului ziarului dumneavoastră, cerând ca vinovații să fie dați în șuturi din serviciu.

Sau să organizați o manifestație. A treia să aduceți o găleată cu apă s-o aruncați peste foc, și dacă nu aveți găleată să aduceți un pahar, și dacă nu aveți pahar să aduceți o linguriță- tot omul are o linguriță. Da, știu că o linguriță e mică, iar focul e imens, dar suntem milioane de oameni și fiecare are o linguriță. Ei bine, aș vrea să fondez Ordinul Linguriței. Mi-ar plăcea ca aceia care îmi împărtășesc atitudinea – nu fuga, nu scrisoarea, ci lingurița- să poarte întotdeauna la reverul hainei o linguriță, ca să știm că suntem în aceeași mișcare, în aceeași frăție, în același ordin, Ordinul Linguriței. Aceasta este filozofia mea, într-un cuvânt-sau într-o linguriță, cu voia dumneavoastră.”

Bibliografie: 1. Amos Oz, Dragi fanatici, Humanitas fiction, 2018, Bucuresti 2. Amos Oz, Cum să lecuiești un fanatic, Humanitas fiction, 2011, București

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

39

Viitorul omenirii va consta în coeziunea dintre țări pe afinități culturale Al.Florin Țene

P

ersistă o întrebare între oamenii politici, sociologi și filozofi: care sunt motivele ca afinitățile culturale să înlesnească cooperarea și coeziunea între oameni și popoare, iar diferențele culturale să faciliteze divergențele și conflictele, chiar armate.

Fiecare popor, neam, trib și om au identități multiple, care, așa cum s-a dovedit de-a lungul istoriei, pot rivaliza sau se pot completa reciproc, sau cel puțin tangențial în unele cazuri. Aici, fiind vorba de rudenie, domeniul profesional, culturală, teritorială, instituțională, educațională, ideologică, partizană, etc.

Identificările după o dimensiune sau alta pot intra în conflict cu cele după o altă dimensiune. În istoria țării noastre pot să dau un exemplu: în 1918, după Marea Unire, maghiarii au trebuit să aleagă între identificarea etnică cu neamul românesc din Ardeal și identificarea națională cu poporul României Mari. În prezent, lumea contemporană este interesată de identificarea culturală ce dobândește o importanță mai mare și în evoluție, în comparație cu alte dimensiuni ale identității. Individul privește identitatea ca cea mai semnificativă la nivelul său de persoană.

Am constatat că identitățile mai restrânse nu intră în conflict cu cele mai largi. Un scriitor, sau ziarist se poate identifica instituțional cu organizația din care face parte. De asemenea, o persoană poate să se identifice cultural cu familia, cu clanul, etnia, naționalitatea, religia și civilizația din care face parte. Importanța sporită a identității culturale la niveluri inferioare îi poate crește importanța la niveluri superioare. După părerea mea dragostea pentru întreg nu este anulată de preferința pentru o

parte. Atașamentul față de o subdiviziune, dragostea față de mica organizație de care aminteam, este principiul al afecțiunii pentru societate, în ansamblu. Într-o lume cuprinsă de globalizare în care cultura este apreciată și contează, organizațiile de care vorbeam sunt triburile și grupurile etnice, ansamblurile sunt națiunile și țările sunt civilizațiile. Se observă că la începutul secolului XXI oamenii se diferențiază mult mai mult după principii culturale, ceea ce înseamnă că tocmai conflictele dintre grupuri culturale sunt din ce în ce mai importante; civilizațiile sunt entități culturale cele mai mari; prin urmare, conflictele dintre grupuri aparținând unor civilizații diferite devin centrale în politica globală.

Un exemplu din țara noastră, un maghiar poate să se identifice cultural cu religia, etnia, civilizația și tradiția din care face parte, sau un țigan din clanul său. Se observă că oamenii se diferențiază mai mult în acest secol după principii culturale, civilizațiile sunt entității culturale cele mai mari, conflictele dintre grupurile de care am făcut vorbire, devin centrale în politica globală.

De-a lungul istoriei, relațiile dintre state sau dintre alte entități din aceeași civilizație au fost diferite de relațiile dintre state sau dintre entități aparținând unor civilizații diferite. S-au aplicat coduri diferite față de cei care erau ca „noi” și față de „barbarii” care nu erau ca noi. În istoria noastră tătarii, sau popoarele migratoare, inclusiv otomanii, nu arau ca noi, le consideram barbari, ca noi au fost romanii, apoi francezii. Rgulile care au guvernat relațiile dintre țările creștine au fost diferite de cele aplicate în relațiile cu turcii și alți păgâni.

Diferența între grupul „noi” civilizațional și grupul „ei” extracivilizațional este o constantă în istoria omenirii. Aceste diferențe de comportament intra și extra-civilizațional ce

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

40

derivă din: sentimente de superioritate, uneori de inferioritate față de oameni considerați foarte diferiți. La noi se întâmplă cu etnia țiganilor. O altă problemă este neîncrederea față de aceștia. Urmează apoi dificultățile de comunicare provocate de diferențele de limbă și de cod de comportament social. Exemplu fiind rușii care s-au comportat ca niște criminali cu poporul român. Iar ultimul punct este necunoașterea principiilor, motivațiilor, relațiilor și practicilor sociale ale altora. În prezentul secolului XXI progresele din transport și comunicații au permis interacțiuni mai frecvente, mai intense, mai echilibrate și mai puțin exclusive între oameni aparținând unor civilizații diferite. Această latură este un element ce contribuie la globalizare. Francezii, germanii, belgienii, olandezii și românii se consideră din ce în ce mai mult europeni.

Musulmanii din Orientul Mijlociu se identifică cu bosniacii și cu cecenii și se raliază în sprijinul lor. Chinezii din toată Asia de Est consideră că interesele celor din China continentală sunt și ale lor. Rușii se identifică cu sârbii și cu alți ortodocși și îi sprijină. Aceste niveluri superioare de identitate civilizațională implică o conștiință mai profundă a diferențelor dintre civilizații și a necesității de a proteja ceea ce ne distinge pe noi de ei.

Sursele conflictelor dintre state și grupuri aparținând unor civilizații diferite sunt, în mare măsură, cele care au generat întotdeauna conflicte dintre grupuri: dorința de a controla oameni, teritorii, bogății și resurse, inclusiv de a dobândi putere relativă. Asemenea animalelor care își apără teritoriul, cucerind și alte spații. Conflictele dintre grupurile culturale pot implica probleme culturale.

Hindușii și musulmanii nu vor soluționa o dispută legată de construirea unui templu sau a unei moschei la Ayodhya construind și una și alta, neconstruind nici una sau construind o clădire sincretică, care să fie utilizată atât ca moschee, cât și ca templu.

A urî este universal, intră în psihologia omului, astfel apare conflictul universal. Pentru a se defini și a se mobiliza, probabil, și asta face parte din firea omenească, de a avea dușmani, dacă nu-i are, omul și-i creează. Aceștia sunt: concurenți în afaceri, rivali în carieră, opozanți în politică.

Omul, în firea lui, este neîncrezător față de cel care este diferit și care are capacitatea de a îi face rău, pe care îl consideră potențial dușman.

Rezolvarea unui conflict și dispariția unui dușman generează forțe personale, sociale și politice care fac să apară noi dușmani și noi conflicte. Ali Mazrui spunea: “Tendința noi contra ei este aproape universal pe scena politică“(Cultural Forces in World Politics, Londra, James Currey, 1990, p. 13.) În lumea de azi, este din ce în ce mai probabil ca ei să aparțină altei civilizații. Sfârșitul Războiului Rece nu a pus capăt conflictelor, ci, mai degrabă, a dat naștere unor noi identități înrădăcinate în cultură și unor noi tipuri de conflicte între grupuri din culturi diferite care, la nivelul cel mai larg, sunt civilizații. Oare, cultura în loc să umanizeze popoarele, contribuie la divizarea lor?

Concluzionez: cooperarea economică, am observat, își are rădăcinile în comunitatea de cultură. Alianțele militare și asociațiile economice necesită cooperare între membrii lor, iar aceasta depinde de încredere, care izvorăște în primul rând din comunitatea de valori și de cultură.

Diferențele ideologice dintre marxismleninism și democrația liberală pot fi cel puțin dezbătute, dacă nu rezolvate. Diferențele de interese materiale pot fi negociate și adesea rezolvate printr-un compromis.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

41

Itzhak Shalevet - Israel

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

42

mai la îndemână fiind cărțile (care se publică relativ ușor).

O noapte în Ashkelon Un oraș vechi cu străzi fără nume îngropate sarcofaguri sub poteci bătătorite trepte care duc la un amfiteatru pot ghici urletul arenelor uneori plouă peste cântecul păsărilor tandre, ca un cerb rănit la vânătoare în port sirenele vapoarelor salută părăsind pământul ferm, cunoscut în amfiteatru actorii în robe albe discută despre visuri și legende toți așteptăm o crimă în ultimul act Cezarul doarme...

De citit nu se citește - aici, conform studiilor făcute, mult mai puțin decât în alte părți. Valorile vin oricum, de-a valma, spre un receptor din ce în ce mai obosit, ce nici nu mai catadicsește să le caute; și însuși acest fapt le relativizează, face neconvingătoare chiar capodoperele, mesajele cu adevărat grave și importante. Iar reflecția (cu traiectul să anevoios, inițiatic), odată ce totul ni se oferă pe tavă, devine de prisos. Librăriile s-au închis.

Ici-colo mai există totuși câte una, ceva exotic, așa cum o vreme, după apariția calculatorului, mai găseam încă, dosite prin străduțe anonime, prăvălii cu mașini de scris.

Singura modalitate a editorilor de a mai vinde câte ceva sunt târgurile de carte - unde potențialii cumpărători vin ca la talcioc, atrași mai mult de ineditul spectacolului.

Cartea își trăiește momentele sale de agonie veselă. (Poate și civilizația.)

Tudor Banuș - TANGO

AG 2021

Despre acest obect necesar numit CARTE Julien Caragea Întrebare: Ce se întâmplă pe piața de carte?

Răspuns: Nu știu. Presupun că totul trebuie examinat în condițiile abundenței de informație. Orice puști ce se produce pe FB are un mesaj de transmis, dibuie (în felul lui) după o expresie estetică aptă să-i asigure vizibilitate. Și atunci (bazându-se pe sclipirile de talent, chiar dacă necizelate), la un moment dat, apare aspirația pentru rezistența în timp, eternizarea, excelența mesajului său personal - mijlocul cel Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

43

O piramidă văzuta de sus Mugurel Barbulescu

I. V. DANU

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

44

SUPLIMENT Jurnal Nr. 50

Tudor Mirică Trăiește în București de foarte mult timp și este un arhitect care odată ieșit la pensie s-a reprofilat ca publicist pe Internet și traducător, ocupație prin care încearcă să facă cunoscute publicului francofon bogăția și frumusețea poeziei românești.

Iubește Israelul pe care-l consideră a găzdui, ca loc, alături de Grecia și Roma, unul dintre altarele civilizației europene. Loc pe care nu doar că l-a vizitat dar l-a și străbătut cu minuție, preocupat să înțeleagă ce a devenit.

Articolul de față este un fel de concluzie a celor observate, din care a rezultat și o propunere de soluționare a dramaticei situații actuale.

Singura pe care o vede, chiar dacă aparent utopică. Să ne mai gândim dacă este întradevăr așa.

Tudor Mirică Ierusalimul și Domul Stâncii O sugestie

F

ără îndoială că imaginea cea mai semnificativă pentru Ierusalim este cea a Domului Stâncii. Practic, simbolul orașului. E și ușor de înțeles de ce: în aglomerarea halucinantă de clădiri monocrome

din Orașul Vechi, din toate timpurile și în toate stilurile, Domul este singura degajată, remarcându-se de la mare distanță cu acea cupolă de aur care strălucește în soarele generos al locului. Aurind totul în jur. Puține în lume sunt obiectele făurite de mâna omului care să domine peisajul cu atâta prestanță; dintre ele îmi vine în minte Opera din Sydney. Însă care, deși semnificativă ca impact vizual, nu are nici pe departe încărcătura simbolică a Domului Stâncii.

De fapt simbolică e Stânca. Și, împreună cu Stânca, e Locul. Tradiția biblică îl asimilează cu muntele Moriah, unde Dumnezeu a pus la încercare credința lui Avraam. Tot evreii consideră că Stânca este punctul de unde a început Facerea, motiv pentru care Solomon a construit în jurul ei Templul și a înglobat-o în Sfânta Sfintelor. Dărâmat de babilonieni și refăcut, Templul a fost până la urmă distrus de romani. Însă locul a rămas, cu tot ce reprezintă el pentru evrei. Apoi împărații bizantini, deși sau preocupat mai mult de Sfântul Mormânt, au construit și pe platoul devenit liber o biserică creștină. Distrusă și ea, dar de perși.

După aceea a apărut Mahomed. Hadith-urile profetului spun că el ar fi fost transportat într-o noapte (isra) a anului 621 de arhanghelul Jibril (Gabriel) de la Mecca până la Stâncă. De acolo, călare pe calul Buraq, a fost dus în Rai unde, îndrumat de Allah, i-a întâlnit pe marii profeți evrei și pe Isa (Iisus). Epifanie care stă la baza conceptelor islamului. Cum Mahomed, zic eu, ar fi putut fi ridicat în expediția sa celestă (mi'raj) de oriunde, inclusiv din Mecca în care tocmai se afla, faptul că a fost adus anume aici, în afara teritoriului controlat pe atunci de arabi, arată că Locul urma să aibă și pentru musulmani virtuți speciale. Ceea ce ei s-au și grăbit să marcheze de cum s-a putut (în 687 se putea deja) ridicând Domul, semnal care să pună în valoare Stânca (în ansamblu cu moscheea Al Aqsa, care nu încearcă să-i

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

45

concureze impactul și probabil că de aceea nu are minarete proprii). Construit în stil bizantin și decorat la interior cu mozaicuri, tot bizantine, Domul reprezenta o sinteză a civilizațiilor vremii. Ca și islamul însuși, peatunci. Este cea mai veche zidire a sa care a supraviețuit timpului căci, deși istoria locului n-a devenit de atunci mai blândă, Domul nu a fost niciodată distrus precum predecesoarele sale (și chiar precum Al Aqsa, ruinată în două rânduri de cutremure), ceea ce spune ceva despre faptul că era privit de cuceritorii mai mult sau mai puțin vremelnici ai Ierusalimului măcar cu prudență. Și poate că Dumnezeu chiar îi rezervase un rol mai aparte...

Zbuciumata istorie a devenirii Locului l-a adus cu încetul la starea în care se află acum. Însă care, atunci când l-am vizitat, mi-a creat senzația că acest punct nodal al două mari religii este un spațiu profund desacralizat, unde se înfruntă uriașe vanități și se cultivă felurite alte păcate. Pe de o parte evreii ortodocși citând doar litera nu și spiritul Cărții, insistă ca Templul să fie reconstruit. Și anume, pe vechiul lui amplasament. Exact adică peste Al Aqsa și peste Dom, cu toate conflictele majore pe care o asemenea inițiativă le-ar provoca. Și nu se întreabă în ce măsură un Templu nou ar fi mai valoros pentru evrei decât Zidul Plângerii, care măcar este original. Pe de altă parte, nici musulmanii nu sunt mai concilianți. Bărboșii lor, aplicând Coranului același tip de lectură, extrag din ea doar ce le convine pentru scopuri lumești de putere și fală. Așa încât starea permanentă de conflict care domnește acum (și care nu a fost mereu așa) pare fără ieșire: cum să renunțe înțelepții din senin la slăbiciunile lor omenești, dacă nici faptul că ei sunt cei care poartă cuvântul Domnului nu-i potolește?

știau și arabii, verii lor primari. Totuși ei s-au opus cu îndârjire, împinși fiind de statele arabe din jur, așa că ceea ce începuse a fi rezolvat prin bună înțelegere nu s-a mai rezolvat deloc. Iar recursul la forță de ambele părți nu a făcut decât să adâncească ura și să înghețe lucrurile într-o stare extrem de instabilă, așa că acum situația este atât de tensionată și în afara oricărei logici încât nici nu știu cum să o descriu fără să rănesc o mulțime de susceptibilități. Deși ce voi spune mai departe pare și mai riscant...

Pentru asta mă voi întoarce la subiectul principal al acestui demers, făcând mai întâi o scurtă recapitulare: există în Ierusalim un loc important atât pentru evrei (Moriah, Muntele Templului cu Stânca Fundamentului) cât și pentru musulmani (Esplanada Moscheilor cu Stânca Înălțării). Același loc, aceeași stâncă!

Evreii au construit platforma pe care au înălțat Templul. Din care platformă, după distrugerea Templului, nu a rămas întreg decât zidul de sprijin din vest (al Plângerii). Arabii au refăcuto și au ridicat pe ea moscheea Al Aqsa și Domul care adăpostește Stânca. Au avut astfel loc o serie de intervenții succesive, nici unii, nici ceilalți nefiind vinovați de distrugerile care leau făcut posibile. Iar vinovații nu mai există ca să fie trași la răspundere. Problema e că, acum, și unii și ceilalți își revendică și Locul, și Stânca,

Conflictul a izbucnit în forță odată cu înființarea statului Israel, atunci când pentru evrei nu exista altă posibilitate de a avea o patrie care să fie a lor. Toată lumea știa asta și o Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

46

și nimeni nu e dispus să cedeze. Noroc că există Domul!

Ce vreau să spun cu asta? Că Domul nefiind o moschee ci un monument civil, neutru din punct de vedere religios, nu face altceva decât să marcheze Locul și să protejeze Stânca.

Ambele de o importanță majoră pentru fiecare dintre cele două religii. Și atunci de ce n-ar putea deveni el simbolul care să unească, în loc să dezbine? Nu afirm că Dumnezeu (același pentru amândouă) a aranjat totul ca să se poată ajunge într-un final aici, pentru că nu sunt în măsură să controlez o asemenea afirmație. Nu spun nici că ea n-ar putea fi avută în vedere, căci Templul n-a rezistat, biserica lui Constantin n-a rezistat, Domul rezistă. De o grămadă de timp. Cei care se agită să reconstruiască Templul pentru venirea lui Emanuel ar trebui să țină seama de asta. Nu am idee câte astfel de monumente simbol a mai ridicat islamul, sau câte iudaismul. Poate că ar trebui cercetat dacă nu cumva este unic.

Ar fi așadar nevoie de o Metanoia, de o schimbare de gândire adică, și atât. Al cărei nucleu de cristalizare nu poate fi decât Domul.

Nu trebuie nimic dărâmat, nici reconstruit, nici blamat, nici revendicat. Evreii se pot ruga în continuare la zidul lor, căci adevăratul Templu e în sufletul oamenilor și Emanuel o știe prea bine.

Poate că tocmai o astfel de schimbare așteaptă El ca să înceapă să vină.

atunci când ei vor înțelege mesajul Domului, puterea lui de disuasiune, rostul lui adânc, și vor acționa în consecință, soluția empatică va apărea ca evidentă și starea conflictuală va dispărea ca și când n-ar fi fost.

Marga - Zeite vaccinate- Ceramica, fibre, covor vechi, angob

Am scris aceste rânduri cu gândul la toți cei de acolo: evrei și arabi, credincioși sau atei.

Pentru unii am argumentat cu textele sacre, pentru ceilalți cu istoria. Atât cât m-am priceput.

M-a uimit măsura în care acestea se întrepătrund, se completează și se justifică, mai bine ca oriunde în lume. Și acum, tocmai aici, situația e cum e! Deși statele din zonă au guverne mai mult sau mai puțin civile, deși ele se conduc după criterii pragmatice evidente, miezul conflictual e cel cultivat de rabini și mollahi prin atitudini fundamentaliste care țin lucrurile în loc și exclud orice rezolvare pașnică. Sunt convins că Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

47

Felicitări, Europa!

Niciodată nu va fi pace între două popoare care revendică același loc geografic!

Bianca Marcovici Vărul nostru v-a invadat!

Paul Mircea Goreniuc Le aprobați și demonstrații Anti Israel După ce Hamas-ul, organizație islamistă Sergiu Nicolaescu teroristă reprezentanți ai palestinienilor creștini, prin ocupație... în Gaza ne-au atacat!!!

Au vrut exact de ziua Ierusalimului să distrugă Orașul Sfânt, Orașul Luminii, Zidul plângerii Noastre, de mii de ani de aur!

Politicienii țin discursuri fără măcar să înțeleagă ce noi am înțeles!

Mă miră că ne prezintă ca atacatori, sau provocatori, sau ocupanți… după ce 4000 de rachete trimise din Gaza la noi, în Insula Israel, nu au fost suficiente dovezi pe cerul nostru fără stele!

Adevărul crud al disperării lor de a ne ucide cu orice preț!

Mai mult, peste 1 milion jumătate de arabi, minoritate… israeliană trăiește foarte bine în țara Păcii, Șalom dar… unii au încercat de pe teritoriul nostru Sergiu Rătescu să-i ajute pe dușmani, crezând în minciunile lor!

Uciderea evreilor de pe stradă, sinagogi arse, rachete dinspre Liban, toate orchestrate de ziua capitalei noastre, Ierusalim...

Toate atacurile pregătite minuțios fără drept de apel!

Vina noastră a fost și este să ne-am apărat, doar atât și nimic mai mult!

Le este ciudă că nu se poate repeta Holocaustul, “soluția finală”, proiect grandios al rasei ariene, doar pentru că idișul e un fel de germană! (mama mea, în Israel urmărea serialele la televiziune a posturilor germane, pentru că tocmai știa idiș precum marele scriitor, Kafka) Le pare rău că avem o țară, putere de a supraviețui: SHEMA*, ISRAEL! Acum pun foc... peste tot, ne ard copacii, grânele intenționat.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

48

Baruch ElronElron desene

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

49

Beatrice Bernath

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

50

Arh. Sergiu Rătescu Acuarele

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

51

Rețete Coolturale, cu Anca Mizumschi - Rețete de viață și povești despre artă - VIDEO Arca TV Anca Mizumschi:

A

tunci când m-am mutat în America, printr-un joc aproape neverosimil al destinului, mi-am dat seama brusc că nu mai știu cine sunt. Eram departe de tot ceea ce iubisem și câteodată detestasem: România veselă ca la bâlci, colorată, enervantă, mitocană, exasperantă și de foarte multe ori tragică, de prea multe ori tragică, dar pentru mine, întotdeauna plină de oameni.

Oamenii mei și ai României: prieteni din copilărie, colegi de liceu, tovarăși de bârfă literară sau dușmani de bârfă literară, prieteni de toate felurile. Dintr-o dată, plimbările cu băieții mei în parc și găștile cu care mergeam la bere s-au diluat până la dispariție în imensitatea Americii, unde toate neamurile Pământului se amestecă de multe generații, trăind fiecare în singurătatea lui.

în care mâncarea e ultima problemă, eu am învățat să gătesc, de dor, din dorința de a nu pierde nimic din tradiția mea și din ritualurile de trecere și pentru că, alături de cărțile pe care le citeam în română, de filmele românești sau de conferințele online, era esențial să am vii în mine obiceiurile din casă ale mamei și mamei mamei mele.

Ca să fiu mai puțin singură și ca să nu mă pierd. Ca să fiți mai puțin singuri și poate – ca să simțiți mai puțin că vă pierdeți în imensitatea planetei – vă propunem azi o emisiune în care vom încerca să aducem cât mai mulți invitați din diaspora, care să vorbească despre ei. Rețete de viață și povești despre artă. Și, continuând genericul emisiunii – aș mai spune doar atât: poți avea mai multe pașapoarte, dar doar un singur certificat de naștere. Pentru vasta majoritatea a invitațiilor acestei emisiuni, certificatul lor de naștere este scris în Limba Română.

Singurele lucruri la care mai avem acces nelimitat erau: patroana sufletului meu -Marea Doamnă, Limba Română și mâncarea românească, dacă mi-o găteam singură. Am cunoscut sute de români plecați pe toate continentele care nu și-au cărat cu avionul “Istoria Literaturii Române” de George Călinescu – cum a făcut subsemnata – dar care au descoperit foarte repede cum poți face sarmale de Crăciun sau cozonaci de Paște, din ingrediente la care bunicile lor nici nu ar fi visat. Și atunci, ca să nu îmi pierd identitatea, am învățat la o vârstă matură două lucruri: am învățat să trăiesc în patria numită limba română, oriunde m-aș afla geografic, astfel încât geograficul să nu mai conteze și am învățat să gătesc românește, lucru pe care nu lam făcut niciodată acasă. Paradoxal, într-o țară Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

52

UMOR – Mami, ce e ”libertatea cuvântului”?

– E atunci când eu vorbesc și taică-tău e liber să mă asculte! * La măcelar: – Bună ziua! Aș dori niște costiță, cârnați și ceafă!

– Faceți grătar?

– Nu, vreau să montez porcul la loc! * – Măi, Bulă, de ce nu-ți sărbătorești niciodată ziua de naștere?

– Nu pot, pentru că eu m-am născut noaptea… * Pe stradă, se întâlnesc doi bețivi și îi zice unul celuilalt: – Acum mă duceam să te caut.

– Păi, du-te! Că eu te aștept aici. * Dă-i soțului un pește și-l vei hrăni o zi! Învață-l să pescuiască și vei avea toate weekendurile libere! *- Bulă, tradu în engleză: ”Pisica a sărit în apă și s-a înecat”.

– Foarte simplu: ”The cat țop țop in the pool, glu, glu, glu, no more miau, miau!” * Confesiune masculină: – Soția mea este puterea mea. Restul femeilor sunt slăbiciunea mea. * Când bărbatul e nervos și țipă la tine, dezbracă-te! Bărbații nu se ceartă cu femei dezbrăcate. * – Cum îți dai seama că un bărbat se gândește la viitor?

– În loc de 2 sticle de bere, cumpără o ladă. * – Ce sunt acelea fructe de mare?

– Caracatiță, calamar, rac, creveți…

– Atunci, vulpea, ursul și lupul sunt fructe de pădure? * Soțul se joacă cu fiica lui de 5 ani. După un timp, fetița se așează pe un scăunel și spune: – Gata, ajunge, pe mine mă doare capul!

Soțul se uită mirat spre soție: – Pe voi din copilărie vă învață asta?!? * Legea termodinamicii: Când femeia fierbe, bărbatul se evaporă! * 300 de euro, sejur de 7 zile în Grecia.

Aproape cât 4 porții de hamsii la Mamaia. * Vine 1 Iunie!

La câți dau în mintea copiilor pe aici, bag seama că trebuie să ne dăm cadouri unii altora.

Eu vă anunț din timp! * Azi, iubi mi-a dat dovadă de iubire!

Mi-a luat ciocolată și a mâncat-o el, doar să nu mă îngraș! Nu e drăguț? * – Bulă, poți să-mi spui ce înseamnă abstract?, întreabă profesorul.

– Da, domnule profesor. Ceea ce nu se poate atinge.

– Bine, Bulă. Poți să-mi dai un exemplu?

– Fierul încălzit… * La aprozar: – Puneți-mi de 10 lei cireșe, vă rog.

– Ori luați una întreagă, ori de loc, eu din ea nu tai!! * Vecinul meu este un geniu. Și-a vândut apartamentul și, după 6-7 luni, s-a căsătorit cu femeia care l-a cumpărat. * – Domnule, nu îmi place că te culci cu soția mea!

– Eu nu mai înțeleg nimic! Ce fel de familie sunteți?! Unul zice că îi place, celălalt că nu-i place…

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

53

Arh. Sergiu Rătescu

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

54

Prânz bavarez...

Silviu Ilievici

E

sâmbătă la prânz și tocmai m-am așezat la masa unei terase tipic bavareze întinsă pe trotuarul din capătul unui pod suspendat peste Dunăre. Și cum este deja mijloc de iunie, soarele răzbește călduț printre norii pufoși și albi de prea multă cumințenie.

Aerul ăsta de vară ciufută alunecă odată cu vântul prin valea deschisă de apele întunecate ale fluviului. Copiii râd și aleargă nepăsători printre mese, împiedicându-se de picioarele chelnerilor îmbrăcați în pantalonii scurți de piele bavareza. Culoarea le este greu de definit, dar modelele tradiționale încă se văd imprimate pe pielea deja lucioasă, poate de la unsoare sau de la patina anilor de folosință. În jurul meselor înghesuite ciorchine sub umbrelele mari, însemnate cu numele producătorilor locali de bere, răzbat zâmbete și clinchete de halbe. Bavarezul se bucură de vremea schimbătoare la fel cum se bucură de berea ce curge statornică și bună în atâtea veacuri. Dintr-un turn al primăriei aflată în apropiere se aude începutul suav al unui cântec, probabil local, ce anunță ora exactă . Însa clopotul din turla catedralei baroce intră brusc peste el și-i înăbușe acordurile, apoi întreaga vale, ca la un semnal de luptă, se umple de vibrațiile bisericilor ce se alătură alandala să anunțe, care mai de care mai important și impozant, ora amiezii.Pantaloni unsuroși se apropie și-mi spune servus, după tipicul locului, apoi mă întreabă cu accent, ce aș vrea să mănânc. Îl privesc crispat pentru o clipă apoi îmi stâlcesc limba într-o încercare disperată de a părea civilizat.

Până la urmă ne-am înțeles în engleza noastră cea de toate zilele și am ales supa locală de cartofi și un fel doi tradițional, cam greu de definit dincolo de carnea grasă. Dar mâncarea nu mi-e așa importantă acum, atmosfera însă îmi înfioară simțurile și mă simt cumva învârtit în ceasul mult prea grăbit al anilor ce s-au dus în clipe. În copilăria burgului de pe Bega, viața era la fel de calmă și caldă precum berea nebăută din față și scurgerea neștiută a Dunării din spatele meu.

Niște rațe rătăcite zboară gălăgioase peste piațetă spre locul în care-și cresc bobocii. Le urmăresc cu privirea până le pierd în spatele clădirilor vopsite în culori calde. Nimic nu e țipător în orașele vechi germane. Patina timpului le face chiar mai așezate, mai demne sau poate că odată cu vârsta le găsesc mai potrivite ritmului meu.

Timpul trece prin noi așa cum trece și prin străzile înguste și mă trezesc cu un gând avut odinioară când puștan, alergam prin Unirii și mă întrebam: oare daca aș merge întotdeauna drept și doar în față, unde aș ajunge?

Dunărea din spatele meu parcă-mi aude amintirea și-mi trimite ca un suflu de vânt răspunsul pe care-l simt prin picăturile de ploaie rebelă ce acoperă brusc piața însorită. În viață nu există drept așa cum nu există capăt.

Viața îți dă doar bucuria călătoriei și a celor ce te însoțesc în ea.

Jumătate din prânz a rămas pe masă în timp ce ploaia m-a urmărit răbdătoare până la hotel, amintindu-mi cu fiecare strop că Dunărea atinge marea doar pentru că e însoțită în drumul ei de alte ape ce-i cresc puterea și frumusețea...

Bitte entschuldigung aber ich spreche kein Deutsch, îi spun cu rușinea celor unsprezece ani de germană din școală, trecuți mai mult de milă de doamna Albotă.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

55

Ţipor GHEORGHE SCHWARTZ

D

eși nu accept că ar exista națiuni predestinate spre fericire și altele spre suferință, cred că sălășuiește un dat în fiecare dintre noi, un dat care vine din străfundurile zestrei noastre genetice. Când, în urmă cu aproape 20 de ani, am început să scriu ciclul CEI O SUTĂ, o succesiune de 100 de mici romane povestind din tată în fiu istoria a o sută de generații de la căderea Babilonului și până azi, am introdus în istoria destinelor succesive ale unor perși, greci, romani, daci, gali etc., un singur personaj drept liant: un evreu. Pentru că toți eroii acestui șir poartă nume atestate sau zămislite, a trebuit să-l numesc într-un fel și pe acel evreu și i-am spus „Ţipor”. Nu știu de unde mi-a venit rezonanța acelei vocabule și am fost cu atât mai uimit când am aflat că Ţipor are un sens în ivrit, că înseamnă „Pasăre”. Nu sunt capabil să-mi explic altfel această revelație decât prin aceea că undeva, în adâncul ființei mele, urmare a atâtor generații de evrei, se păstrează o sumă de gânduri, cutume, abilități speranțe și cunoștințe pe care nimeni și nimic nu le poate îndepărta.

Nici dacă aș fi fost conștient de sensul ebraic al cuvântului „Ţipor”, n-aș fi putut găsi un nume mai potrivit pentru rolul nostru în devenirea umană: păsări care vin de cine știe unde, dispar cine știe unde, sunt ucise în aceeași măsură de vânătorii cu permis, ca și de braconieri, însă pot fi văzute în fiecare an revenind în stoluri la fel de organizate spre a aduce speranța legată de primăvară.

M-am întrebat, de multe ori, de ce o națiune, care a dat atâta lumină și putere omenirii, este cea care moștenește, din generație în generație, o rezistență atât de mare din partea multora dintre ceilalți semeni ai speciei umane. Şi, mi-

am răspuns, numeroase popoare de care știm și numeroase popoare de care nu știm au apărut, au avut perioadele lor de înflorire și au dispărut. Unele au fost cucerite și au pierit, multe s-au amestecat cu alte neamuri, nu puține și-au sleit pe nesimțite puterea, fiind asimilate cu totul. Există în cărțile de învățătură mari imperii despre care nu se mai știe decât din relicve arheologice ori din miturile cântate de rapsozi. Ţipor și neamul său, neamul nostru, n-a putut fi nici distrus prin repetate cuceriri, inchiziție, deportări, pogromuri și camere de gazare, nici asimilat și nici măcar nu și-a pierdut forța, odată cu nenorocirile care nu l-au uitat niciodată. În fiecare primăvară și în fiecare toamnă, când văd stolurile de păsări survolând întinderile nesfârșite, îmi aduc aminte de Ţipor, sufăr pentru zburătoarele care nu vor ajunge la destinație, dar știu că, oricâți vânători le-ar lua în cătare, stolurile vor veni și la anul, și peste o sută de ani, și mult după ce ucigașii de ieri și de azi nu vor mai fi fost de mult.

Scrisori pentru redactie:

D

espre mai multe publicații literare, dar ele nu prea reușesc să depășească dorința autorilor de a deveni în felul acesta nemuritori.

Multe au un corp redacțional extins și tot nu pot apărea punctual, chiar dacă sunt lunare sau semestriale.

Difuzarea lipsește aproape cu desăvârșire.

Cu atât mai mult apreciez punctualitatea Jurnalului Israelian, extraordinara sa prezentare grafică și spiritul deschis.

Vă doresc numai bine,

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

Gheorghe SCHWARTZ

56

Eduard Almshe – Florile viitorului

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

57

Bruno Herscovici - Picturi alese

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

58

Ozias Marcovici

AVI SEGAL

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

59

MI-AM GĂSIT SOŢIE Adrian Munteanu În pârgul toamnei mi-am găsit soție.

Nu-i de pe-aici, dar nici de prea departe.

De unde-au scris uimirile o carte, Tăind adânc din simetrii felie.

I-am dăruit șirag din șapte arte, Acorduri șapte prinse-n pălărie. În părul ei de aur pur adie Vocale dulci și voluptăți deșarte.

Sublimă-n trup, cu glasul de cristaluri, Tremurătoare-n puf de păpădii, Mi-a fermecat simțirile la baluri Cu pasul ei, cu șoaptele ei vii.

Iubitei rime, zâna mea din valuri, Îi voi rămâne mire pe vecii.

LUMEA MEA DE VISE Melania Rusu Caragioiu Unde-i lumea mea de vise ?

Mă întreb cu glasul stins, Unde-s florile ucise ?

Unde-i lacrima din plâns ?

Au zburat cu frunza…, toamna, Şi cu ghiocei în păr...

Numai luna, numai doamna Le-a văzut într-adevăr ...

‘Cerc sà le găsesc, zadarnic; Ele s-au ascuns în neant, Sub al brumelor zăbranic, Al temutului Garant.

surghiun Eugen Popin

Pleacă lumea mea de vise Cum pier florile ucise...

nu pot să-mi închipui cât de mic ar trebui să fie neuronul ca să nu pricep câtă prostie mi se pune în cârcă așadar trebuie să mă pipernicesc indecent sub pălărie și să devin invizibil dar asta-i fără îndoială trădare de sine ei bine domnilor nu pot și n-am să mă las dus de curenți de parcă aș fi deja un biet hering mort

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

60

Fereastra cu o mie de trupuri Clelia Ifrim În fiecare dimineață deschid o fereastră.

Cele mai mici, au mărimea unei privighetori.

Ce poți să-l spui unei privighetori?

Nimicuri albastre, ca un adagiu în re minor.

De exemplu Dacă închizi fereastra, eu o să rămân afară -.

Urmează amănunte.

Sau - Dacă vrei să vorbești cu mine te aștept în salonul numărul 6 -.

De aici, nu mai urmează nimic. În fiecare dimineață deschid o fereastră.

Fetița paznicului de noapte merge prin salon în vârful picioarelor, să nu trezească pacienții. Îi face semn violonistului și amândoi vin lângă mine. Încăpem toți trei într-o fereastră de mărimea unei privighetori. În fiecare dimineață deschid o fereastră.

Călugărul este cel mai tânăr dintre noi.

Azi a plecat în oraș să facă rost de bani, să cumpere un lighean nou, săpun, prosoape, paie noi ca să schimbe saltelele, și var , să văruiască pereții. În salonul numărul 6 suntem o mie de pacienți.

Stăm toți în dreptul ferestrei, de mărimea unei privighetori și-l așteptăm să se întoarcă din oraș.

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

61

Jurnal Israelian nr. 50 ■ 22-07- 2021

62