Jurnal ISRAELIAN nr. 57 - Arta si cultura in culori si cuvinte , Editura SAGA 2021

IL GIORNALE 57

Coperta: din Rev. Nautilus

JURNAL ISRAELIAN Nr. 57 9-09-2021

Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Silviu Ilievici Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Dumitru Ichim - Canada Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi - 47 pagini

Dublă baladă* cu același înțeles – de Francoys Villon Iubiți atâta cât puteți Petreceți, beți de sărbători Căci nu veți fi nici mai deștepți Nici mai puțin cu capu-n nori.

Prostit de-amor ești deseori: Salmon cu idolii, vezi bine Samson muri nevăzător Ferice care se abține!

Orfeu, suavul cântăreț Punând în flaut prea mult dor Pe Cerber, cel cu patru vieți Aproape că-l răpuse. Gol, Narcis, sublimul visător Căzu în puț, la adâncime Din vina propriului amor

Ferice cel care se abține!

Sardanapal, cel îndrăzneț Pe-al Cretei țărm stăpânitor Se muieri cu orice preț Doar ca să toarcă din fuior.

Iar David, al evreilor Uită de Domnul ca, în fine, S-atingă coapsă și picior Ferice care se abține!

Amon, un alt petrecăreț Surorii sale, la cuptor Ceru să-i coacă. Iubăreț, O defloră în dormitor.

Irod, pe Ioan Botezător Scurtă de cap, să poată ține Orgii, cu dansuri și cântări Ferice care se abține!

Cât despre mine, să vedeți Ca rufa dusă la vâlcel Am fost bătut, dar să fim drepți Cine-mi dădu acest măcel Nu Caterina de Vaucelles**?

Noël***, pățit-a ca și mine Primi împunsături și el Ferice care se abține!

Doar pentru-atât un tânăr vreți Să se dezică de amor?

Nici gând! De-a pururi călăreț De viu să-l arzi, ca vrăjitor El tot muierii-i dă ocol Și curs încrederii de sine: Brunete, blonde, treaba lor Ferice care se abține!

Traducere: Adrian Vasiliu * Este una din puținele balade fără Închinare, strofa finală , pe post de concluzie. ** Catherine de Vaucelles, nu se știe nimic despre ea, se presupune doar că ar fi fost una din iubitele lui Francoys Villon *** Noël Jolis, fratele sau tatăl Margueritei de Jolis, nevasta crâșmaruluiTurgis.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

2

Black

Hole

–

Pagina

Cuantică

AG: Personaj relativist, acrilice, ceară, câmp magnetic Curbarea spațiului

Spațiul-Timp conexate la singularități

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

3

Despre A. Einstein și Morile de vânt

C

ând s-au întâlnit, Einstein nu era încă Einstein. Era doar Albert Einstein, un copil, în jur de 17 ani, cu un nor întunecat de anxietate adolescentă și o vioară. Michele Besso era mai în vârstă, avea 23 de ani, dar era un spirit înrudit. Crescând în Trieste, Italia, arătase o pricepere impresionantă la matematică, dar a fost dat afară din liceu pentru nesupunere și a trebuit să meargă să locuiască cu unchi la Roma.

Einstein îi semăna. La Politehnica elvețiană, unde era student, profesorii săi se simțeau supărați de aroganța sa intelectuală și începuseră să-l închidă in bibliotecă din frustrare.

Prima lor întâlnire a avut loc într-o sâmbătă seară la Zurich, 1896. Au fost la casa Selinei Caprotti, lângă lac, pentru una dintre petrecerile ei muzicale. Einstein era frumos păr întunecat, mustață, ochi căprui și însuflețiți.

Besso era scund, cu trăsături ascuțite și o claie groasă de păr negru nepieptănat pe cap și bărbie. Einstein avea un aspect de detașare rece. Besso avea aspectul unui mistic nervos. În timp ce vorbeau, Einstein a aflat că Besso lucra la o fabrică de mașini electrice; Besso a aflat că Einstein studiază fizica. Poate că atunci au recunoscut ceva unul la celălalt: amândoi doreau să ajungă la adevărul lucrurilor.

Besso avea să devină un asistent, pentru Einstein - o cutie de rezonanta, după cum a spus Einstein, „cea mai bună din Europa”, punând întrebările corecte care l-ar inspira pe Einstein să găsească răspunsurile corecte.

Uneori, însă, el ar părea să fie ceva mai mult un colaborator, făcând sugestii, lucrând prin calcule. Alteori era prostul perfect - un schlemiel, cum îl numea Einstein. Ca și când Besso a fost trimis într-un loc de muncă pentru a inspecta câteva linii electrice nou instalate la periferia orașului Milano, a pierdut trenul și

apoi a uitat să plece a doua zi. În a treia zi, a ajuns, în sfârșit, la destinație, dar până atunci a uitat complet ce trebuia să facă acolo, i-a trimis o carte poștală șefului său: „Instrucțiunile ar trebui să fie telegrafiate”.

Dacă Besso nu părea să știe niciodată ce face, nu era din lipsă de inteligență. „Marea forță a lui Besso rezidă în inteligența sa”, scria Einstein, „care este ieșită din comun prin devotamentul său nesfârșit atât față de obligațiile sale morale, cât și profesionale; slăbiciunea lui este spiritul său de decizie cu adevărat insuficient. Acest lucru explică de ce succesele sale în viață nu se potrivesc cu aptitudinile sale geniale și cu cunoștințele sale științifice și tehnice extraordinare.”

Alteori, Besso juca rolul conștiinței lui Einstein - îndemnându-l să rezolve lucrurile cu viitoarea sa soție, Mileva, sau să fie un tată mai bun pentru fiii săi. Besso a avut grijă de acei fii în numele lui Einstein când Mileva era bolnavă. „Nimeni altcineva nu este atât de aproape de mine, nimeni nu mă cunoaște atât de

bine”, scrie Einstein în 1918.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

4

Mileva Dar a fost ceva ciudat la Besso. În anii următori, el apărea întotdeauna exact în momentul potrivit, un deus ex machina perfect, înmânând cărți lui Einstein, oferind inocent sugestii, împingându-l, pe calea cea bună, ca și cum ar fi avut un plan. „Eu ... mă uit la prietenul meu Einstein luptându-se cu marele Necunoscut”, scria el, „opera și chinul unui uriaș, al cărui martor sunt eu - un pigmeu - dar un martor pigmeu înzestrat cu clarviziune”.

Totuși, în acea sâmbătă seara, toate acestea erau în viitor. Deocamdată, au devenit prieteni rapizi - cei mai buni prieteni, întradevăr. Au vorbit ore în șir. Cu primul său act de camaraderie, Besso i-a înmânat lui Einstein două cărți, insistând să le citească. Au fost lucrările lui Ernst Mach, actorul final al acestei piese de teatru.

Toți am auzit de Ernst Mach. Mach 1, Mach 2, Mach 3... Numele său este o unitate de viteză a sunetului în aer. A fost fizician, fiziolog, filosof. Un pic din toate. Îl puteam găsi pe Mach în mediul rural austriac observând cu atenție natura - uitându-se la o frunză sau la o umbră sau la un nor cu cea mai mare concentrare și examinare, apoi observându-i fiecare mișcare și sclipire, construind o taxonomie de trucuri cu care ochii noștri se pot juca. A adunat gândaci și fluturi. A testat reacțiile diverselor materiale - încercând să vadă dacă camforul se aprinde, așa și-a ars genele și sprâncenele. Dar, pe când avea 15 ani, un moment a schimbat totul. „Într-o zi strălucitoare de vară în aer liber, lumea mi-a apărut brusc ca o masă coerentă de senzații”, a scris el mai târziu. A simțit, în acel moment, că nu există nicio realitate care să existe „acolo”, independentă de senzațiile sale și, de asemenea, că nu există nici un om care să stea „aici”, independent de senzațiile sale. A devenit sigur că nu ar putea exista nicio diferență reală între minte și materie, între subiectul care percepe și obiectul

perceput. „Acest moment a fost decisiv pentru întreaga mea viziune”, a scris el.

Pentru Einstein, a fost o lovitură, era chiar lucrul pe care își propusese săl respingă. „Nu există nici o ruptură între psihic și fizic, nici interior și exterior, nici „senzație” căreia îi corespunde un „lucru” extern, diferit de senzație”, a scris Mach. „Există doar un tip de elemente, din care se formează acest presupus interior și exterior - elemente care sunt ele însele în interior sau în exterior, în funcție de aspectul în care, sunt privite.”

Aceste elemente „formează fundamentul real, imediat și ultim”.

Opinia lui Mach - monismul neutru, cum s-a numit ulterior - cerea ca fiecare aspect al realității, de la obiecte fizice la senzații subiective, să fie pur relațional, astfel încât dacă ceva era „minte” sau „materie” era determinat exclusiv de relațiile sale cu alte elemente. Era o idee radicală, dar părea plauzibilă. La urma urmei, a spus Mach, știința se bazează pe măsurare, dar „conceptul de măsurare este un concept de relație”. Ceea ce numim lungime sau greutate, de exemplu, este într-adevăr relația dintre un obiect și o riglă, sau un obiect și o scală.

Apoi, Mach a descoperit că, dacă am putea rescrie știința numai în ceea ce privește ceea ce poate măsura, atunci lumea ar putea deveni complet relațională - în întregime relativă - și mintea și universul ar putea fi în cele din urmă unificate. Dar asta avea să necesite un nou tip de fizică. În 1904, Don Quijote devine una dintre cărțile preferate ale lui Einstein.

Cu doi ani mai devreme, un șomer pe nume Einstein a pus un anunț în ziar oferind îndrumări de fizică pentru trei franci pe oră și un student la filosofie pe nume Maurice Solovine apare la ușa sa. Au început să vorbească despre fizică și filozofie și nu s-au

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

5

oprit; nici măcar nu a apărut chestiunea tutorelui. În scurt timp, Conrad Habicht, student la matematică, s-a alăturat conversației, iar cei trei tineri boemi au format un club de carte pentru cei dăruiți cu înțelepciune. Au citit lucrări de filozofie și literatură și le-au discutat, uneori până dimineața, fumând, mâncând mâncare ieftină, devenind agitați și trezind vecinii. Se întâlneau câteva nopți pe săptămână. În batjocura față de lumea academică blocată mental, ei s-au numit Academia Olympia.

Michele Besso

Besso se afla la Trieste lucrând consultant în inginerie, dar a venit când a putut și, fiind cel mai apropiat prieten al lui Einstein, a fost făcut membru de onoare al Academiei. Sub influența lui Besso, olimpicii au citit și au discutat despre Mach. În cele din urmă, Einstein a obținut un loc de muncă la Oficiul de Brevete din Berna, iar în 1904 Besso a primit un loc de muncă în același birou, astfel încât să poată lucra unul lângă altul. Seara, Academia citea Don Quijote.

Se spune că Einstein - mai târziu, când sora lui Maja zăcea pe moarte, i-ar fi citit cartea. Cu timpul, Besso devenise Sancho Panza pentru don Quijote Einstein. Când Solovine și Habicht au parasit ”Academia”, au ramas doar Einstein și Besso, care mergeau împreună acasă de la biroul de brevete, discutând despre natura spațiului și timpului și, ca întotdeauna, despre Mach.

Ani la rând, Einstein îl insinuase că toate încercările unui observator de a determina dacă se află sau nu în repaus în raport cu spațiul absolut au fost sortite eșecului. Pentru fiecare experiment la care se putea gândi, natura părea să aibă un truc inteligent în mânecă pentru a ascunde orice dovadă de mișcare absolută.

A fost atât de direct conspirativ încât s-ar putea suspecta, așa cum a făcut Einstein, că spațiul absolut pur și simplu nu exista.

Urmând exemplul lui Mach, Einstein a dorit să afirme că mișcarea nu a fost definită prin referire la spațiul absolut, ci doar în raport cu alte mișcări. Din păcate, legile fizicii păreau să sugereze altceva.

Legile electromagnetismului, în special, au insistat asupra faptului că lumina trebuia să călătorească cu 186.000 de mile pe secundă, indiferent de cadrul de referință al observatorului. Dar dacă toată mișcarea ar fi relativă, mișcarea luminii ar trebui să fie relativă - călătorind 186.000 de mile pe secundă într-un cadru de referință și o altă viteză în altul, încălcând flagrant legea electromagnetică. Așa că Einstein a mers să-l vadă pe Besso. „Astăzi vin aici să lupt împotriva acestei probleme cu tine”, a anunțat el când a sosit.

Au discutat situația din toate unghiurile.

Einstein era gata să renunțe, dar s-au oprit.

A doua zi, Einstein s-a întors. „Mulțumesc”, a spus el. „Am rezolvat complet problema.” În termen de cinci săptămâni, teoria relativității sale speciale a fost completă.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

6

Ce cuvinte magice rostise Besso în acea conversație? Se pare că i-a amintit lui Einstein de ideea centrală a lui Mach: o măsurare este întotdeauna o relație.

Einstein și Besso au discutat acest lucru ce cantități comparăm pentru a măsura timpul. „Toate judecățile noastre în care timpul joacă un rol sunt întotdeauna judecăți ale evenimentelor simultane”, a realizat Einstein. „Dacă, de exemplu, spun „trenul respectiv ajunge aici la ora 7 ”, vreau să spun ceva de genul acesta: „Limba mică a ceasului arătând către 7 și sosirea trenului sunt evenimente simultane.”

Dar de unde se știe că două evenimente sunt simultane? Poate că stați nemișcat și vedeți două lumini îndepărtate clipind exact în același moment. Sunt simultane. Dar dacă te-ai fi mutat?

Dacă s-ar întâmpla să vă mișcați în direcția farului A și să vă îndepărtați de farul B, ați vedea mai întâi A, deoarece lumina lui B ar dura ceva mai mult până să vă ajungă.

Simultaneitatea nu este absolută.

Nu există un „acum” unic în care trăiesc toți observatorii.

Timpul este relativ. Și spațiul.

Totul i-a ieșit la iveală lui Einstein: era posibil ca toți observatorii să vadă lumina mișcându-se exact la 300.000 Km pe secundă, indiferent de propria lor stare de mișcare.

Viteza luminii este o măsură a distanței pe care o parcurge într-un anumit timp. Dar timpul se schimbă în funcție de starea ta de mișcare.

Deci, chiar dacă vă deplasați în raport cu lumina, timpul în sine va încetini cu precizie suficient de lungă pentru a putea măsura viteza luminii cum e cerută de ecuațiile lui Maxwell.

Lucrarea lui Einstein din 1905 „Despre electrodinamica corpurilor în mișcare” a introdus lumea în teoria relativității, în care timpul și spațiul se pot încetini și se pot dilata pentru a explica mișcările relative ale unui observator. Nu a inclus nicio referință, dar a

încheiat cu acest ultim paragraf: „În concluzie, doresc să spun că, lucrând la problema de care am avut parte, am avut asistența loială a prietenului și colegului meu M. Besso și că-i sunt îndatorat pentru multe sugestii valoroase.” Einstein i-a trimis cu mândrie lucrarea lui Mach și părea aproape amețit când Mach a răspuns aprobativ. „Scrisoarea dvs. prietenoasă mi-a făcut o plăcere enormă”, a răspuns Einstein. „Mă bucur foarte mult că sunteți mulțumit de teoria relativității ...

Elevul vostru, A. Einstein.”

Cu toate acestea, Einstein mai avea un lung drum de parcurs pentru a aplica viziunea lui Mach. Problema era că relativitatea specială relativiza mișcarea doar pentru observatorii care se mișcau cu o viteză constantă. Pentru observatorii in mișcare accelerată - sau cei care se roteau - era mult mai dificilă. În cadrul relativității speciale, nu a existat nicio modalitate de a implica forța care vine cu accelerația asupra mișcării relative. Spațiul absolut a rămas deocamdată intact.

Nu există un „acum” unic în care trăiesc toți observatorii. Timpul este relativ. Și spațiul. În 1907, Einstein a făcut o crucială descoperire. Acesta a fost cel mai fericit moment din viața sa, el va spune mai târziu: în regiunile mici ale spațiului, un observator nu ar putea spune dacă accelerează sau se odihnește într-un câmp gravitațional. Prin aceasta afirmație, el a sugerat că ar putea fi posibil să se elimine natura absolută a accelerației - și spațiul absolut - odată pentru totdeauna.

Se pare că gravitația a fost ingredientul secret care a făcut ca toate mișcările să fie relative, așa cum dorise Mach. Și acest lucru a dat un sens cu totul nou naturii gravitației: calea unui observator accelerat prin spațiutimp urmărește o curbă, deci dacă accelerația

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

7

este echivalentă cu gravitația, atunci gravitația este curbura spațiului-timp.

Curând, Einstein a intuit teoria generală a relativității, dar deocamdată știa că se află pe drumul cel bun. Emoționat, Einstein i-a scris o scrisoare lui Mach informându-l despre progresele sale și despre publicarea celei mai noi lucrări. O nouă teorie a gravitației era în curs de desfășurare, a spus el, și de îndată ce a putut dovedi că este corectă, „investigațiile dvs. inspirate de bazele mecanicii... vor primi o confirmare splendidă”. Și-a publicat teoria relativității generale în 1915; anul următor, Mach a murit. Einstein a scris un necrolog lung și mișcător, plin de laude pentru viziunea științifică a lui Mach, cu punctul său central, așa cum a scris Einstein, că „fizica și psihologia trebuie să se distingă una de cealaltă nu prin obiectele pe care le studiază ci doar prin modul de ordonare și raportare a acestora. ” El a susținut că Mach însuși era aproape să vină cu teoria relativității și a scris, cu admirație palpabilă și inocență, că Mach „ma ajutat foarte mult, atât direct, cât și indirect”.

Ernst Mach

În 1921, cartea lui Mach, "The Principles of Physical Optics," a fost publicată postum și conținea o prefață scrisă de autor în jurul anului 1913, la scurt timp după ce Einstein îi trimisese lucrarea timpurie despre relativitatea generală. „Sunt obligat în ceea ce poate fi

ultima mea oportunitate, să-mi anulez opiniile despre teoria relativității”, a scris Mach. „Adun din publicațiile care mi-au ajuns, și mai ales din corespondența mea, că devin privit ca înaintașul relativității ... La fel de sigur sunt ca trebuie să renunț să fiu un precursor al relativiștilor.”

Mach a prevăzut (cu ce Einstein avea să se împace mai târziu) - că așa-numita teorie generală a relativității nu a fost la înălțimea numelui său. Relativitatea generală a fost o ispravă intelectuală fără precedent - dar nu a făcut totul relativ, așa cum visase Mach. În versiunea finală a teoriei, echivalența dintre accelerație și gravitație, care părea să facă toate mișcările relative, s-a dovedit a fi valabilă doar pentru regiuni infinit de mici ale spațiului. Împărțirea regiunilor locale într-un univers mare a produs nealinieri la margini, ca niște plăci plate pe un glob rotund.

Nealinierile au dezvăluit curbura spațiutimp - o geometrie globală care nu putea fi transformată printr-o simplă schimbare de perspectivă. Fiecare regiune locală - o lume relativă auto-consistentă - s-a dovedit a fi vârful minuscul al unui aisberg enorm, cu patru dimensiuni, ascuns pentru totdeauna de vedere și, în mod categoric, nu relativ.

Trebuie să fi fost un sentiment neliniștitor pentru Einstein - urmărindu-și teoria adunându-și aburii și depărtându-se de el, dovedind chiar lucrul pe care își propusese să-l respingă.

Problema a fost că, potrivit teoriei, geometria spațiu-timp nu a fost pe deplin determinată de distribuția materiei în univers, astfel încât, chiar dacă am elimina tot ceea ce era observabil, a mai rămas un ingredient suplimentar - spațiu-timp în sine, dinamic, dar absolut.

A creat o prăpastie de netrecut între lumea fizică și spirit, invitând, în poziția sa realistă, un iz de credință pură, chiar misticism - credința într-un substrat cu patru dimensiuni, hârtia pe

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

8

care este desenată realitatea, deși hârtia însăși este invizibilă.

Einstein a continuat să sprijine viziunea lui Mach timp de câțiva ani după ce a publicat relativitatea generală în 1915, trăind în negarea totală a faptului că propria sa teorie a fost împotriva acestuia.

El a încercat totul sub soare pentru a-și modela teoria în forma filosofiei lui Mach făcând universul finit, dar nelimitat, adăugând o constantă cosmologică -, care pur și simplu nu se potrivea. „Necesitatea de a susține [principiul lui Mach] nu este în niciun caz împărtășită de toți colegii”, a spus el, „dar eu însumi simt că este absolut necesar să-l satisfac.”

Deci, atunci când Einstein a citit prima dată prefața lui Mach, trebuie să fi înghețat.

Putem auzi durerea lui într-un comentariu pe care l-a făcut la o prelegere la Paris în 1922, la scurt timp după publicarea prefeței lui Mach.

Mach a fost „un bun mecanician”, a spus Einstein cu amărăciune, dar un „filosof deplorabil”.

El nu va mai pretinde că teoria sa este una a relativismului machian și, până în 1931, va abandona complet punctele de vedere ale lui Mach. „Credința într-o lume externă independentă de subiectul care percepe este baza tuturor științelor naturale”, a scris el.

Când a fost întrebat cum ar putea crede în ceva dincolo de experiența noastră senzorială, el a răspuns: „Nu pot dovedi că teoria mea este corectă, dar aceasta este religia mea”. Și, în 1954, cu un an înainte de moartea sa: „Nu ar trebui să mai vorbim despre principiul machian.”

Ceea ce Mach nu știa niciodată - nu ar fi putut să știe - era că adevăratul său discipol nu fusese niciodată Einstein. Era Besso.

Besso, acel martor pigmeu înzestrat cu clarviziune, a văzut exact unde distanțarea lui Einstein de Mach îl va duce în curând pe tărâmul mecanicii cuantice. O revoluție pe care

Einstein a ajutat-o să declanșeze, dar apoi a refuzat să adere. În timp ce făcea pace cu un spațiu-timp absolut - o realitate absolută mecanica cuantică făcea lumea și mai relativă.

Teoria a sugerat că rezultatele măsurătorilor ar putea fi definite numai în raport cu un anumit experiment: un electron ar putea fi o undă relativă la un aparat de măsurare și o particulă relativă la altul, deși în sine nu era nici unul și nimic. În cuvintele lui Niels Bohr, scopul teoriei era „să urmărească, în măsura în care este posibil, relațiile dintre aspectele multiple ale experienței noastre” - relații și nimic mai mult.

Cu alte cuvinte, teoria cuantică a preluat programul lui Mach chiar acolo unde a rămas Einstein, un punct pe care atât Bohr, cât și Besso s-au grăbit să-l sublinieze.

Când Einstein, plângându-se de munca unui coleg, i-a glumit lui Besso că „El călărește bietul cal al lui Mach până la epuizare.", Besso, i-a răspuns: "În ceea ce privește calul lui Mach, nu ar trebui să-l insultăm; nu el a făcut posibilă călătoria infernală prin relativități? Și cine știe în cazul quantei nedisciplinate, îl poate purta pe "Don Quijote de la Einsta" prin toate!” „Eu nu inventez calul lui Mach”, a răspuns Einstein, „dar știi ce părere am despre asta. Nu poate naște nimic viu.”

Adevărul a fost că credința lui Einstein într-o realitate ascunsă a rămas latentă de ani de zile, de când era un băiețel - 4, poate 5 - și tatăl său venise la patul lui și îi întinsese o busolă. Einstein o ținuse în mână și se trezi tremurând de uimire. Felul în care a tremurat acul, tras de către o forță invizibilă spre nord, la copleșit cu sentimentul că „ceva profund ascuns trebuia să fie în spatele lucrurilor”.

Acum, a văzut-o din nou în matematica relativității generale. Cu aprobarea lui Mach, uimirea pe care o simțise când era un băiat i-a revenit. Când Besso a încercat să-l îndepărteze - spre Mach, spre cuantică - Einstein i-a

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

9

reproșat credinciosului său scutier: „Se pare că nu iei în serios patru-dimensionalitatea realității”.

Redefinirea lui Einstein ca a unui tânăr iconoclast care a îmbrățișat punctul de vedere al lui Mach și a mizat pe ea, hotărât să creeze o teorie a relativității pure în ciuda înclinațiilor sale realiste naturale - a produs-o de fapt Besso? Condusese scutierul stăpânul? În nuvela „Adevărul despre Sancho Panza”, Franz Kafka sugerează că această inversare este, de fapt, cheia poveștii lui Cervantes. Don Quijote, a scris el, a fost creația proprie a lui Sancho Panza, un alter ego inventat pentru a realiza o viziune interioară pe care Panza însuși nu a fost în măsură să o înfrunte. „Îți datorez sinteza științifică care fără o astfel de prietenie nu s-ar fi realizat niciodată - cel puțin, fără a cheltui toate forțele personale”, i-a scris Besso lui Einstein - ca și cum ar fi spus, mulțumesc ca ai elaborat a teoria pentru mine. Dar sinteza a fost incompletă. După ce l-a ghidat pe Einstein spre izvor, Besso pare să nu fi reușit să-l facă să bea.

Besso nu a renunțat niciodată la aducerea lui Einstein înapoi la relativitatea machiană.

Dar Don Quijote abandonase definitiv cavaleria, lăsându-l pe Sancho să se apere de mori de vânt pentru el însuși. În Princeton, New Jersey, cu părul acum alb și sălbăticit, Einstein stătea la un birou aglomerat și se lupta cu realitatea în timp ce fizica înainta fără el.

La Geneva, Elveția, în biblioteca de matematică a Universității, cu barba lui rărită și albită de timp, Besso stătea ghemuit peste propria grămadă de cărți și lucra - liniștit, misterios - singur.

Amanda Gefter, AG. Internet, Nautilus

Einstein and Besso

Kiss of Death" by Bruna Kazinoti, 1988.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

10

Franz Kafka- America Maria Sava

F

ranz Kafka s-a născut la 3 iulie 1883, într-o familie de evrei din Praga. Pe linie paternă, genitorii viitorului scriitor erau oameni pragmatici, robuști din punct de vedere psihic și fizic, în vreme ce, din partea mamei, galeria era dominată de figuri excentrice, bizare, firi romantice și visătoare.

După absolvirea liceului, în 1901, se înscrie la Universitate finalizându-și studiile în 1906 cu un doctorat în științe juridice. Se formează la școala anticilor (Platon, Aristotel) trece prin Kirkegaard, Heinrich von Kleist, Martin Buber, Maimonides. Apoi lecturile sale se opresc la Pascal, Thomas Mann, Strindberg, Cehov, Goethe. Are două logodnice: pe Felice Brauer și pe Dora Dyamant, însă nu se căsătorește cu niciuna. În vara anului 1917, îi apar primele semne de tuberculoză. Se stinge din viață la 3 iunie 1924, fiind înmormântat în cimitirul nou evreiesc din Praga. Firea sa hipersensibilă, introvertită, scrupuloasă, sinceră, solitară și timidă este puternic afectată de suferința bolii care-i induce gândul morții, al zădărniciei în tot ce face.

A debutat în revista ”Hyperion” în anul 1908, unde a publicat opt texte din ciclul ”Contemplare” (Bethrachtung). În 1915, i se decernează Premiul Fontane pentru nuvelele ”Fochistul” și ”Verdictul”. Anul 1912 marchează începutul unei perioade propice creației. Astfel, consemnăm: în 1912, Sentința” și ”Metamorfoza”; în 1919, ”Colonia penitenciară”, romanul ”Procesul” (care se va publica postum în 1925) și ”Scrisoare către tata”. Între 1921 și 1922, redactează enigmaticul roman ”Castelul”, publicat în 1926. Moartea îl surprinde corectând volumul “Un artist al foamei”.

Romanul ”America,” la care a scris vreme mai îndelungată, rămâne neterminat. Înainte să moară, își distruge întreaga operă și lasă cu limbă de moarte prietenului său, Max Brod, să-

i îndeplinească dorința de a-i distruge toate manuscrisele.

Max Brod îi ignoră dorința testamentară și, la finalul unei adevărate aventuri, ajunge în Israel unde-i publică întreaga operă. Intitulat inițial ”Der Verschollene” (Omul dispărut), ”The man Who Disappeared”, romanul lui Kafka este editat în 1927 de prietenul său, Max Brod, și tradus în engleză de Ritchie Robertson cu titlul ”America”.

Ca și celelalte romane kafkiene,”America” debutează cu un seism existențial care-l scoate pe individ în afara spațiului său vital aruncându-l într-o lume paralelă, alienată. O lume în care evenimentele, deși par a se înlănțui într-o ordine logică, deschid ușa către un univers absurd, straniu, generator de o perpetuă suferință. Este universul cunoașterii prin suferință, teoretizat atât de Kirkegaard cât și de Heidegger, în care personajele kafkiene, în cazul de față tânărul Karl, agonizează până la sfârșitul acestei lumi. Drumul lui Karl prin faimoasa Americă, tărâm al tuturor posibilităților, reprezintă o călătorie de inițiere sfârșită tragic, chiar dacă romanul nu are o finalitate, prin acumulările de la un eveniment la altul care demonstrează că omul nu se poate

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

11

adapta societății supertehnologizate decât cu prețul pierderii esenței umane- a umanismului.

Tânărul Karl Rossmann în vârstă de 16 ani este trimis de părinții săi în America după ce fusese sedus de o servitoare care a rămas gravidă. Karl este un alt alter-ego al lui Kafka așa cum sunt și Josef K (Procesul), sau arpentorul K (Castelul).

Romanul ”America” diferă de celelalte romane ale lui Kafka, nu prin aparentul umor pe care-l degajă, ci prin modul în care personajul principal percepe lumea plină de angoase în care este aruncat de pe orbita sa proprie.

Comparat cu Mâșkin, personajul dostoievskian, Karl pare că ia tot ceea ce îi oferă viața, cu seninătate și înțelegere. Zeița Libertății care, “parcă acum își ridicase brațul cu spada, iar în jurul ei adiau vânturile puternice” îl întâmpină pe țărmul american, semn că a ajuns în țara tuturor posibilităților. Înainte să coboare pe țărm, tânărul Karl constată că și-a uitat umbrela și se întoarce s-o ia.

Captiv zile la rând la etajul inferior, la clasa a doua, rătăcește drumul, ajungând întrun labirint de coridoare și uși în care nu știe ce cale să aleagă spre a ajunge la propria cabină.

Este prima lui ieșire în afara spațiului consacrat. Alegerea unui anume drum nu are nicio legătură cu discernământul, vine de undeva de deasupra, astfel încât eroul e împins fără voie într-o altă lume.

Pentru cititorul neavizat aceste ieșiri ale personajului din decorul lumii obișnuite și amplasarea lui într-un spațiu absurd și ridicol pare să nu aibă sens. Opera lui Kafka este stratificată pe paliere hermeneutice și semiotice multiple astfel încât aceste deplasări ale personajului în lumi labirintice sunt motivate prin ispășirea unei vini existențiale, vina adamică cu care fiecare din noi se ivește în lume, prin suferință. Așa ajunge Karl să-l cunoască pe Franz Butterbaum, fochistul vaporului.

De la el află că postul de fochist de pe vas era liber și că prima barieră dintre oameni e rasismul. German ca și el, fochistul se vaită de mașinistul șef care e român și care îl storsese de

vlagă pe parcursul călătoriei. Pe un vapor german, cu personal german, iată că mașinistul șef nu era german și-și permitea să le ordone tocmai lor, germanilor, și să-i pună la treabă.

Din confident, Karl se transformă în îndrumător și chiar îl sfătuiește pe fochist să-și caute dreptatea la căpitan. Pe Karl atât de mult l-a impresionat drama fochistului, încât și-a amintit că tatăl său în astfel de situații, pentru a câștiga încrederea funcționarilor mărunți subalterni, le oferea țigări. Karl i-ar fi oferit fochistului bucata de salam rămasă la capătul călătoriei în geamantanul pe care mai spera să-l mai găsească pe punte.

Cinci zile, cât durase călătoria, Karl își păzise geamantanul cu sfințenie, iar acum când ajunsese la destinație, fără să gândească prea mult îl lăsase în grija unui necunoscut. În cele din urmă, îl însoți pe fochist în cabina căpitanului pentru a-și căuta dreptatea așa cum îi sugerase. Fără să stea prea mult pe gânduri Karl intră în pielea unui avocat versat și-și prezentă clientul de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Surprins și contrariat de prezența inedită și inoportună a celor doi în cabina sa, căpitanul s-a arătat dispus să asculte plângerea fochistului În timp ce fochistul căpătase curaj și își spunea oful către căpitan, Karl rămăsese surprins de imaginile care se perindau dinaintea ochilor prin hublourilor din cabina căpitanului. Un decor aflat într-o mișcare continuă care, pur și simplu, îl fascina și-l făcuse să uite de ce venise în cabina căpitanului. Între timp, fochistul se pierduse în explicații, iar Karl găsi de cuviință să-i susțină demersul chiar și c-o minciună: „Dacă în America se pot fura geamantane, atunci se poate spune și o mică minciună, gândi el”, ca o scuză.” În cabină intră și acuzatul, însuși mașinistul sef, Schubal, și discuția capătă o altă turnură când unul din domnii prezenți, îmbrăcat la patru ace, auzind numele lui Karl Rossmann se prezintă drept unchiul lui Karl, Jakob. Şi pentru a-și întări identitatea, unchiul Jakob începe să spună povestea lui Karl și

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

12

motivul pentru care fusese nevoit să plece în America. Servitoarea care-l sedusese și care trebuia să nască îi scrisese unchiului despre sosirea lui în America. Ca într-o comedie bufă, lucrurile iau subit o altă întorsătură, Karl devine personajul principal al momentului și fochistul se resemnează.

Apare și Schubal cu întreaga echipă de marinari care-l susțineau. Karl părăsește vasul împreună cu unchiul Jacob lăsând în urmă pe căpitan, ca pe un fel de Dumnezeu, să judece conflictul dintre neamțul Franz Butterbaum și românul Schubal acuzat de abuz pe considerente rasiste.

Ajuns acasă la unchiul Jacob, pentru Karl începu o nouă viață, lucrurile părând să intre în normalitate. Unchiul îl sfătuiește ca la bun început să stea în expectativă, să nu se implice în mod serios în nimic. Primele zile ale unui european în America se pot compara cu o naștere, și, îi explică pentru a nu avea temeri inutile, chiar dacă aici avea să se obișnuiască mai repede decât cineva venit din altă lume, trebuia să fie atent deoarece prima impresie este totdeauna greșită astfel putând fi influențate toate părerile lui viitoare prin intermediul cărora și-ar orândui viața mai departe aici.

Două tabieturi căpătase Karl de când locuia la unchiul Jacob: unul era să stea pe balcon și să privească lumea și al doilea să se așeze la biroul american, prevăzut cu sertare și sertărașe, aflat în camera lui. Prima obișnuință semnalează faptul că avem de-a face cu un contemplativ, nicidecum cu un personaj de acțiune ajuns într-o lume în care nu prea ai ce face cu contemplația.

Cea de-a doua sugerează viitorul individului care pe parcurs își pierde capacitatea de a contempla, fiind înlocuită cu aceea de a acționa, de a se plasa undeva deasupra, în spatele unui birou, de unde se va comporta ca un Dumnezeu la rândul său.

Amintindu-i unchiului că la el acasă avea pian, Karl a primit în curând și un pian la care să cânte. Orele de pian și cele de engleză aproape că-i ocupau tot timpul liber. Nu peste mult timp

începu și lecțiile de echitație unde îl cunoaște pe Mack, americanul tipic, bogat și flegmatic.

Foarte curând unchiul îl luă pe Jacob să-i arate afacerea de care se ocupa. Pentru unchiul Iacob educația nepotului pare să fie un lucru esențial. Într-una dintre zile, unul dintre prietenii unchiului, domnul Pollunder îl invită pe Karl acasă, la vila sa din afara New York-ului, să-i facă o vizită. Domnul Pollunder are și o fiică cu care voia să-i facă cunoștință lui Karl. Socoteala domnului Pollunder de a-l apropia de fiica sa pe Karl se încurcă atunci când apare un musafir, aparent nepoftit, în persoana domnului Green.

Apetitul pantagruelic de care musafirul, domnul Green, dă dovadă la cină îi provoacă silă lui Karl. În curând, își dădu seama că personajul era de fapt un admirator al Klarei.

Seara se încheie cu un moment sinistru în care Klara, încercând să-l seducă pe Karl, mai mult îl sperie cu virilitatea ei. Încercarea de-a evada din casa lui Pollunder îi poartă pașii lui Karl într-un adevărat labirint kafkian. Liniștea aparentă instalată în viața lui Karl după venirea sa în familia unchiului Jacob este tulburată prin aruncarea personajului în acest spațiu încărcat de anxietate din care pare aproape imposibil să iasă. „Era o înaintare lentă, iar drumul părea de două ori mai lung. Karl trecuse deja de porțiuni mari de zid care nu aveau uși deloc; astfel nu-ți puteai da seama ce se afla în spatele acestora.

Apoi iarăși era o înșiruire de uși , încercă să deschidă mai multe dintre aceste, dar erau încuiate și se pare nelocuite.” Într-un final se întâlnește cu un servitor care-i spune că Mack, colegul său de clasă și de echitație este, de fapt, logodnicul Klarei. Miezul nopții îl prinde pe Karl în camera Karlei unde venise mai mult forțat să-și ia rămas bun înainte de-a pleca. Situația devine de-a dreptul hilară când descoperă că în patul Klarei era Mack care-i ordonă să-i cânte la pian.

Ieșirea din labirintul casei domnului Pollunder coincide cu un alt transfer existențial: domnul Green, venit, în aparență,

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

13

fără un scop anume îi înmânează umbrela și geamantanul, toată averea cu care călcase pe pământul american și o scrisoare de adio din partea unchiului Jakob în care-i cerea să plece cât mai departe de casa lui pe motiv că nu-l ascultase și venise în această vizită. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Karl își păstrează calmul și luându-și lucrurile pornește în necunoscut. ”Alese astfel o direcție oarecare și porni la drum”.

Sabia destinului stă deasupra capului său și Karl știe că indiferent ce cale ar alege, ceea ce este de întâmplat se va întâmpla. Ajunge la un han unde cu mare greutate i se oferă o cameră cu două paturi, deja ocupate, lucru care îl pune din nou în situația de a alege el singur.

Obsedat de grija de a nu i se fura din nou geamantanul, ”vinovatul fără vină” intră în labirintul unei noi conjuncturi. În camera pe care o plătise nefiind niciun locșor în care să se odihnească trebuia să decidă dacă-i deranja pe intruși, ori dacă pleca în miez de noapte să cadă pradă hoților. Orice ar fi făcut pericolul îl pândea îndeaproape. Unul dintre nedoriți era irlandez, fapt care-i displăcu lui Karl din moment ce despre poporul irlandez circulau atâtea povești sumbre.

Amândoi rămași fără slujbe și fără bani, irlandezul Robinson și prietenul său, francezul Delamarche s-au oferit să-l ajute pe Karl să se descurce în jungla americană, așa cum se oferise mai întâi unchiul.

Mirosind că are ceva bani, cei doi vagabonzi s-au lipit de Karl și au pornit împreună la drum. Educația primită acasă nu se potrivea nicicum cu obiceiurile americanilor.

Intrând în barul hotelului Occidental să caute mâncare pentru tovarășii săi, Karl observă încă o dată lipsa de etichetă a americanilor: „Aici părea să fie un adevărat obicei să îți sprijini coatele pe masă și să îți proptești tâmpla în pumn; Karl nu putu să nu se gândească cât de mult detesta profesorul său de latină, doctor Krumpal, tocmai această poziție, cum se apropia întotdeauna neauzit și pe neașteptate de elevi și cum, printr-o mișcare

abilă, cu o riglă pe care o scotea într-o clipită, mătura coatele de pe masă.”

Ghinionul se abate asupra lui încă o dată: se angajează liftier la hotel sperând să scape de cele două pușlamale care-l escrocau de bani: Robinson și Delamarche. Aici descoperă o lume lipsită de scrupule, discreționară, lume în care Karl trece printr-o serie de umilințe gratuite.

Alungat din hotel din cauza celor doi vagabonzi, lucrurile se precipită și cei doi se dau drept victime ale bietului Karl oripilat de absurdul situației în care căzuse. Societatea se completează prin apariția Bruneldei, prostituata invalidă, care îi primise spre găzduire pe toți în camera ei. Încă o dată, Karl descoperă mecanismul esențial al acestei lumi: fiecare abuzează de puterea sa și îi terorizează pe ceilalți. O lume plină de dumnezei discreționari și abuzivi! În cele din urmă, Karl este angajat la teatrul din Oklahoma ca tehnician. Deși nefinalizat, romanul America aproape că duce până la capăt destinul tânărului Karl: angajarea lui la teatru este cumva sinonimă cu adaptarea la lumea ca teatru.

La prima vedere, umorul, un umor nemaiîntâlnit în scrierile lui Kafka îl însoțește pe cititor pe parcursul întregului roman. Pe măsură ce pătrundem dincolo de prima mantie, descoperim aceeași lume absurdă, încărcată de tragism în care individul mărunt e opresat, marginalizat.

Cu atât mai percutant este sentimentul inutilității, cu cât personajul Karl pare a fi un naiv căruia i se poate face orice că nu se supără.

Karl, însă, observă, contemplă, face comparații și încearcă să se adapteze. El știe că n-are altă șansă, că educația cu care venise de acasă nu-i ajută la nimic, că trebuie să fii lup între lupi.

Chiar dacă opera lui Kafka a fost asimilată unor diferite curente-precum existențialismul, expresionismul sau suprarealismul creația sa transcende întreaga paradigmă scolastică a acestor -isme.

Angoasant, tragic, alienant, universul kafkian este un univers propriu în care originalitatea și profunzimea sunt esențiale.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

14

Jurnalul lui Franz Kafka nscris în lista celor mai importante cărți ale secolului trecut, Jurnalul este prezent prin traduceri în librăriile din întreaga lume: „Jurnalul este capodopera literară a lui Kafka” The New Yorker.

Notele de jurnal ale lui Franz Kafka, scrise în limba germană între 1910 și 1923, includ observații, detalii despre viața de zi cu zi, reflecții asupra ideilor filozofice, relatări ale viselor și idei pentru viitoare cărți. Jurnalul oferă o imagine detaliată a gândurilor și sentimentelor scriitorului, precum și a unora dintre cele mai memorabile afirmații ale sale. „Traducerea a fost făcută după volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift, apărut în 1990, la Editura S. Fischer din Frankfurt am Main, unde textul jurnalului este îngrijit de Michael Müller, iar cel al însemnărilor de călătorie de Malcolm Pasley.

Acest volum reprezintă traducerea celor douăsprezece caiete de Jurnal, a dosarelor intercalate cronologic între acestea și a însemnărilor de călătorie. Așa cum se poate vedea și din titlul original, volumul amintit respectă «varianta din manuscris».

Aparatul critic urmează îndeaproape o selecție a numeroaselor și amănunțitelor note din volumul Tagebücher in der Fassung der Handschrift. Kommentarband, editat de Hans-Gerd Koch, Michael Müller și Malcolm Pasley, volum apărut în același an, tot la Editura S. Fischer, și care însoțește, completează și comentează Jurnalul”, afirma regretatul traducător Radu Gabriel Pârvu în nota care însoțește ediția publicată de Editura Pandora M în cadrul colecției ANANSI. World Fiction.

Jurnalul lui Franz Kafka reprezintă lumea interioară a unui om care s-a simțit toată viața

Î

un proscris. Tot ceea ce Kafka a încercat să ascundă în literatura lui este aici asumat: „Urăsc tot ceea ce nu se referă la literatură; mă plictisește faptul de a purta discuții (chiar dacă ele au subiect literar); mă plictisește să fac vizite, iar bucuriile și suferințele rudelor mele mă plictisesc până-n adâncul sufletului. Când fac conversație, tot ceea ce gândesc își pierde din importanță, din seriozitate și din autenticitate. Spaima de a avea o relație, teama că mă voi revărsa în partea cealaltă. Atunci nu voi mai fi niciodată singur.”

Născut în 1883 la Praga, într-o comunitate evreiască germanofonă, Franz Kafka este cel mai mare dintre cei șase copii ai familiei unui mic negustor. În copilărie n-au lipsit conflictele cu autoritatea paternă, îmblânzite adesea de apropierea mamei, o femeie educată. Elev și

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

15

apoi student strălucit, Kafka urmează, împins de voința tatălui, studii de drept, definitivândule cu o diplomă de doctorat. În timpul studiilor, își face prieteni printre artiști, scriitori și studenți la filosofie. Tot acum îl cunoaște pe Max Brod, care avea să-i fie alături pe tot parcursul vieții. Din 1906, lucrează pentru o firmă de asigurări. În această perioadă scrie primele povestiri, pe care avea să le publice în volum, sub titlul Contemplație, în 1913.

Metamorfoza apare în 1915, urmată de Verdictul, în 1916, de Colonia penitenciară și de un volum de povestiri dedicat tatălui său, Un medic de țară, în 1919. Împins de sănătatea precară, Kafka renunță la slujbă și părăsește Praga, unde revine cu trei luni înaintea morții (iunie 1924). America, Procesul și Castelul, romane rămase neterminate, nu ar fi fost cunoscute publicului fără ajutorul prietenului Max Brod. Acesta le publică postum, împotriva dorinței autorului lor, care le voia arse.

Din Ziarul Metropolis https://www.ziarulmetropolis.ro/jurnalul-luifranz-kafka-apare-la-pandora-m/

Sherlock Holmes și Dr. Watson se duc cu cortul pe munte și adorm. Peste noapte, Holmes îl trezește pe bunul său prieten:

- Watson, uită-te pe cer și spune-mi ce vezi.

Watson răspunde: - Văd milioane de stele.

- Și ce-ți indică acest fapt?

Watson se gândește o clipă: - Astronomic vorbind, îmi indică faptul că există milioane de galaxii și, potențial, miliarde de planete.

Astrologic vorbind, îmi indică faptul că Saturn este în Leu. Din punct de vedere temporal, este aproape trei și un sfert. Teologic, este evident că Domnul este atotputernic și noi suntem mici și nesemnificativi.

Meteorologic vorbind, se pare că vom avea parte de o zi frumoasa mâine. Dar ce îți indică ție acest fapt?

Holmes rămane tăcut un moment, apoi spune: -Watson, asta-mi indică faptul că ești un dobitoc, cineva ne-a furat cortul!!!

Oameni suntem Sofia Gelman n șirul sărbătorilor de toamnă, după Rosh Ha Shana urmează ziua cea mai sacră a religiei iudaice, Yom Kippur.

Este momentul solemn al dialogului fiecăruia dintre noi cu Marele Anonim – cum îl numește Blaga, iar drumul către ceruri pornește din sinceritatea sufletului care privește înapoi la cele săvârșite în anul ce a trecut și cere iertare, dacă este cazul, celor pe care cu voie sau fără voie, i-a rănit.

Ziua în sine este liniștită, toată lumea respectă restricțiile scrise și nescrise, nimeni nu circulă pe șoselele țării și nu pe drumurile orașelor. Spațiul aparține copiilor care se bucură de libertatea irepetabilă în răstimpul celorlalte zile, ei se deplasează acum din loc în loc cu viteza dorită fără teama concurenței adulților…

Postul de Yom Kippur vine să sublinieze importanța meditației introvertite, timpul se oprește parcă, spre a înlesni confesiunile subiective ale conversației spirituale.

Î

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

16

Jocuri din alt secol

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

17

PUȚINĂ METAFIZICĂ ȘI ASTRONOMIE URMUZ (din SCHIȚE ȘI NUVELE... APROAPE FUTURISTE...)

L

a început-ziseră toți comeseni ilaolaltă -nu este adevărat că:„Cuvântul a fost la Dumnezeu și că D-zeu a fost cuvântul”.

La început- afirmară ei cu tărie - mai înainte de a fi fost orice cuvânt, a fost „alfabetul surdomut”,căci nu este probabil ca materia cosmică,astrele să fi învățat chiar de la început a grăi ceva ; că e prea posibil ca ele să nu fi fost în stare , la început, nici măcar să se ceară afară, și nici chiar să zică „papà” sau „mamà”.

Asemenea, este foarte probabil ziseră mai departe comesenii - că corpii cerești s-au format nici din dărnicia lui D-zeu, nici din pofta lor proprie de a se învârti și a se face numai pentru atâta lucru din nimic ceva ,apoi din gazoase lichide; ci e prea posibil ca ele să nu fi fost nici create, nici necreate: copii ai nimănui, ieșiți din calcule reușite sau greșite și, cu chiu, cu vai, în rate și hrăniți insuficient la institutul „Maternitatea cerească” cu lapte contrafăcut cu apă gazoasă de lăptăresele Căii Lactee.

Că admițând că ele se învârtesc numai din propriul lor gust, apoi e greu de presupus că fac aceasta în mod cu totul dezinteresat, fără nicio intenție cât de mică de pricopseală. Parcă ar fi chiar puțin comic să te învârtești în veci de veci gratuit și numai pentru a te vedea alții.. „Cum, interese meschine, egoiste la corpii cerești?!” protestă plebea ideologică, naivă, care aștepta rezultatul afară, în curte. Și totuși ei aveau și nu dreptate să se teamă astfel... În adevăr, cine a putut mai întâi obliga materia și forța cosmică să fie ceva, când ele însele, la rândul lor desființându-se, dându-și demisia , ar putea oricând obliga pe acel „cine” din noi să nu fie „nimic”?!... Și iarăși, cine din noi se mai poate plânge că forța primordială, cauza cauzelor, nu poate fi niciodată atinsă,

descoperită, când toți se căznesc să apuce de la început, dinapoi, și nimeni nu s-a încercat să o învăluie, pentru clipa de față , să o prindă măcar o dată pe flanc? Și care e rostul să ții morțiș să descoperi vreo cauză, și încă numai una singură și cea dintâi, când toate cauzele, din nenorocire, sunt și efecte și dau din ele efecte îndrăcit de multiple și de încâlcite?!

Deci la ce bun să vrei numai o singură cauză, o forță inițială care vrem (trebuie) să fie și generatoare, când ea însăși ține cu atâta încăpățânare să dea din ea numai multiplicitate; are setea mulțimilor, a încâlcelei și a contradicției; îi trebuie multe miliarde de oameni, de muște, de bureți, de jivine, de astre, și aceasta încă cu prețul suferințelor lor. Îi trebuie și „peștele-cufar”, și „peștelefierăstrău” și are setea numărului, a distanțelor și a iuțelilor mari, fără rost și necesitate...

Paul Eluard, poezie pentru Giorgio de Chirico, pe care o transcriem în original: „Un mur dénonce un autre mur Et l’ombre me défend de mon ombre peureuse, O tour de mon amour autour de mon amour, Tous les murs filaient blanc autour de mon silence.

Toi, que défendais-tu? Ciel insensible et pur Tremblant tu m’abritais.

La lumière en relief Sur le ciel qui n’est plus le miroir du soleil, Les étoiles de jour parmi les feuilles vertes, Le souvenir de ceux qui parlaient sans savoir, Maîtres de ma faiblesse et je suis à leur place Avec des yeux d’amour et des mains trop fidèles Pour dépeupler un monde dont je suis absent.”

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

18

Un perete și o pipă Un perete întâlnește un zid umbrele lor au exact 90 de grade umbra mea alege colțul cel mai curajos în jurul dragostei aștept toate zidurile se fac cerc ca să mă salveze de propria mea neliniște cine să te apere? cerul schimbător ? lumina care vine și pleacă felinarele cu licărul lor slab frunzele zburate de vânt aminirile celor care vorbesc nonsensuri? nimeni, răspund eu cerul este aproape, peste noi 80 de ani mi-a luat să ajung aici între mine și univers, doar păsări ele se iubesc și mor uneori de sus cad pene și oase din care am făcut o pipă și am fumat pace, și iar pace AG

Rafel Sanzio - desene si portrete Sanguine

R

afael Sanzio, (1483, 1520) a fost un pictor și arhitect de seamă al Renașterii italiene, unul din cei mai mari artiști ai tuturor timpurilor, iar moartea sa prematură a pus capăt unei cariere excepționale. Rafael a crescut într-un mediu foarte receptiv la artă, primul său profesor fiind chiar tatăl său, un bun pedagog.

La vârsta de unsprezece ani, Rafael rămâne orfan. Probabil frecventa deja la Perugia atelierul lui Perugino, dar este sigur că prezența sa în cercul marelui pictor datează din 1496. Rafael își ajuta maestrul în realizarea a

numeroase comenzi, de aceea pe unele tablouri ale lui Perugino criticii înclină să recunoască urmele penelului său. În anul 1500, numele lui Rafael este menționat într-un contract cu titulatura de "magistru", ceea ce dovedește măsura talentului său, căci este rar ca un tânăr de 17 ani să fie recunoscut ca maestru.

Când Rafael sosește la Florența în anul 1504, gloria artei florentine începuse să pălească, dar dovezile epocii sale de aur mai erau încă vii. Rafael studiază stilul vechi al lui Masaccio, cuceririle lui Leonardo da Vinci și Michelangelo, ceea ce l-a dus la obținerea unor rezultate strălucite și la perfecționarea propriului stil. Dar pentru Rafael, a cărui ambiție era uriașă, Florența începe să se dovedească a fi prea mică. În această perioadă, la Roma, arhitectul Bramante începe lucrările de construcție a Bazilicii Sfântul Petru.

Bramante, care era și el originar din Urbino, îl sfătuiește pe papa Iuliu al II-lea să-l angajeze pe Rafael la Vatican. Rafael sosește la Roma la sfârșitul anului 1508 sau începutul lui 1509 și se apucă de lucru fără întârziere. Ia parte la decorarea "stanze"-lor - camerele apartamentului papal din Vatican. Stilul fin și generos al lui Rafael l-a încântat în așa măsură pe papă, încât a dat ordin să fie acoperite cu vopsea picturile altor maeștri, pentru ca gloria realizării frescelor din acele încăperi să-i revină exclusiv lui Rafael. Execuția acestei lucrări durează până în anul 1517. Picturile și decorațiunile sale grandioase stârnesc admirația locuitorilor Romei.

Renumele lui Rafael se dezvoltă, astfel încât primește nenumărate comenzi. Artistul realizează multe portrete - cum este cel al lui Baldassare Castiglione sau al Donei Velata pictează o serie de Madone de un farmec fără egal. La 6 aprilie 1520, în vârstă de numai 37 de ani, Rafael moare subit. Giorgio Vasari, biograful artiștilor Renașterii italiene, el însuși pictor, notează: "Când a dispărut acest artist nobil, arta s-a oprit în loc ca și cum ar fi orbit".

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

19

Sanguine Cuvântul „sanguin” în traducere din latină înseamnă „roșu de sânge”. În Evul Mediu se desena cu plumb, grafit sau cu cretă sanguină, un material roșu-maroniu moale.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

20

Guliano di Medici - 1515

Portret pentru Bindo Altoviti - 1517 Cardinalul Bibbiena - 1516

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

Lorenzo di Medici – 1518

21

Baltassare Castiglione - 1519

Giulio Romano - Mujer - 1523 Rafael si Giulio Romano - 1520

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

22

VOCALIZE Gheorghe Schwartz 48. Un ceas irecuperabil Mai țineți minte accidentul acela nenorocit, când un autobuz plin cu pasageri s-a izbit cu peste o sută kilometri la oră în singurul copac din câmpia nesfârșită? Ziarele au prezentat pe larg tragedia și au anunțat, printre altele, că douăzeci și opt pasageri și-au pierdut viața și alți șase au fost grav răniți. Ceea ce nu s-a putut afla din mass-media a fost că în autobuzul cu pricina s-a aflat și însuși Julius Zimberlan. (Poate pentru că acesta a fost singurul care n-a pățit nimic dintre toți ocupanții unui loc în vehicul și, mișcându-se pe picioarele lui, a putut fi ușor confundat cu oricare dintre gură-cască ce se înghesuiau la fața locului încurcând echipele salvării și ale poliției.)

Alții i-au arătat pozele din ziare luate de la locul tragediei. Şi pe Julius Zimberlan imaginile acelea l-au impresionat cumplit, însă pierderea ceasului tot nu-i ieșea din cap. În autobuzul ghinionist s-a aflat și Robert Lim, colegul din școala primară a lui Julius Zimberlan. La înmormântarea lui Robert, lumea comenta în șoaptă grozăvia întâmplată, iar Julius a luat și el parte la discuție, exprimându-și întreaga compasiune.

Oamenii îl ascultau atenți că doar Julius fusese martor ocular la tragedie, chiar dacă norocul a fost de partea lui. Asemenea remarci Julius le considera profund răutăcioase: cum să-l consideri „doar martor ocular la tragedie”, când în acea împrejurare cumplită și-a distrus ceasul scump, un adevărat simbol?

Furios că lumea n-are nici un pic de înțelegere și pentru el, Julius Zimberlan plecă de la cimitir încă înainte ca preotul să fi terminat slujba la mormântul deschis a lui Robert.

În haosul creat, Julius Zimberlan – despre care presa n-a pomenit nimic, dar absolut nimic! – a realizat că din cauza bufniturii i s-a distrus ceasul destul de scump pe care-l avusese la încheietura mâinii. (De obicei nu pleca la drum cu ceasul acela, pentru deplasări se folosea de un altul, mult mai ieftin, dar de data aceea – tocmai de data aceea! – a omis să schimbe ceasul, știți cum este când afli în ultima clipă că trebuie să pleci undeva și ai atâtea lucruri de făcut într-un timp extrem de limitat…)

„De ce? De ce nu mă înțeleg semenii? De ce?” Iată enigma ce-l roade cel mai mult pe Julius Zimberlan.

Julius Zimberlan era cu totul neconsolat pentru cele pățite. Degeaba i-au spus cei apropiați că trebuie să fie fericit că nu s-a numărat printre decedați, nici măcar printre răniți, însă ceasul primit cadou reprezenta un simbol, numai cine primește așa ceva în împrejurările în care l-a dobândit el poate înțelege valoarea unui asemenea obiect.

Julius Zimberlan avea toate acele multe simțuri intacte. Într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele strălucea optimist, iar păsările călătoare reveneau din țările calde, Julius Zimberlan stând la coadă pentru a-și plăti unul dintre multele impozite, fu năpădit de un iz greu de transpirație. Coada prelungindu-se, mirosul devenise tot mai insuportabil. „O! De n-aș mai avea un nas atât

49. Julius Zimberlan cu adevărat fericit

În popor s-a încetățenit expresia „cele cinci simțuri”. De parcă ar fi doar cinci… Dar simțul echilibrului? Dar simțul timpului? Dar simțul foamei? Dar simțul oboselii? Etc.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

23

de sensibil!” își spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, simțul olfactiv îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit. Într-altă zi frumoasă de primăvară, copiii au ieșit în aer liber, putând, în sfârșit să se bucure de natura darnică. Dar făceau o hărmălaie îngrozitoare. (Îngrozitoare pentru Julius Zimberlan, care „și el are dreptul la un ceas de odihnă, nu?”) „O! De n-aș mai avea un auz atât de sensibil!” își spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, auzul îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit. În vizită la familia Acad. Prof. Dr. Dr. H. C. Magnus Dreck, Julius Zimberlan fu reținut la cină. O cină atât de sofisticată, încât simții cum toată mâncarea i se întorcea spre gură. „Pentru Dumnezeu! se sperie Julius, Numai să nu vomit! De n-aș mai avea papilele gustative atât de sensibile!” își spuse Julius Zimberlan. Şi, pe loc, sensibilitatea gustativă îi dispăru cu totul. Şi fu mai fericit.

Dar abia când îi dispărură toate simțurile – și nu doar cele cinci recunoscute în popor – fu cu adevărat fericit Julius Zimberlan.

Irevocabil fericit. (În timpul acesta, oamenii buni îl compătimeau.)

50. De ce a avut loc nefericitul eveniment miercuri seara

Julius Zimberlan se întâlnește în fiecare joi seara cu o societate cu adevărat selectă la cafeneaua LIDO. Acolo vine crema intelectuală a orașului: trei medici, doi avocați, farmacistul, directorul unei bănci și directorul adjunct al celeilalte, directorul liceului, cei doi notari, ambii arhitecți, proprietarul și redactorul șef al trustului local de presă, precum și patronii celor mai importante firme de producție și/sau comerciale. Şi mai vin și alții. Nu putem

reproduce numele onorabilelor personaje întrucât joi seara, la Lido, este interzis să te adresezi convivilor cu titulatura oficială, întrucât s-a decis că acolo doar „volutele spiritului” au drept de dialog. (Dacă am fi amintit în incompleta enumerare și pe comandantul garnizoanei, pe viceprimar și pe însuși prefectul – ca să nu mai vorbim de parohul ortodox, de preotul catolic și chiar și de rabin -, pur și simplu am crea o ierarhie nedorită în acel loc. Iar dacă am pomenit un singur nume, cel al lui Julius Zimberlan, am avut grijă să nu-i specificăm și statutul civil: sau dai numele, sau funcția! Menționând amândouă s-ar fi considerat aproape un sacrilegiu.)

La reuniunile de joi seara, se poartă superioare controverse filosofice: „Ce rost are să ne străduim atât toată viața pentru bani, case și femei frumoase, când finalul este inevitabil unul singur, cel desfășurat la cimitir?”. (Cu varianta: „Ce rost are să te învrăjbești cu unul ori cu altul pentru o poziție socială ori pentru un alt motiv la fel de trecător când… finalul este inevitabil unul singur, cel desfășurat la cimitir?”) Şi, trebuie recunoscut că, după fiecare întâlnire de la cafeneaua LIDO, oamenii aceia remarcabili înțeleg tot mai bine câtă zădărnicie este în viața noastră.

De aceea, nu este de mirare că unul dintre cei doi avocați l-a ucis într-o seară de miercuri pe unul dintre cei doi notari. Se pare că la mijloc ar fi fost o femeie („Cherche la femme!” desigur), deși, după alte surse, diferendul ar fi pornit de la bani.

Deci, nu e de mirare că tragicul eveniment a avut loc miercuri: joi seara este timpul când selecta societate se descarcă de patimile lumești. Care, iată, fac atâta rău! Însă o săptămână întreagă acest panaceu nu are putere suficientă și efectele scad tot mai mult până la o nouă întâlnire. De aceea a avut loc

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

24

nefericitul eveniment miercuri seara! Quod erat demonstrandum!

Lumea comentează: dacă nici cu Julius, nici cu Robert, înseamnă că femeia e de vină.

Cine s-o înțeleagă?

51. Cine să înțeleagă femeia?

52. Midias Julius Zimberlan este un tip scrupulos, care nu suportă niciodată să lase un lucru neterminat. Cei ce nu-l cunosc prea bine îi admiră conștiinciozitatea, cei ce-i stau în preajmă nu pot să nu observe cum îl macină tot timpul grija că nu-și va termina la timp ori în deplinătate cele ce și-a propus. Cinstit până la capăt, mereu ocupat, mereu serios, niciodată relaxat, Julius Zmberlan pretinde același comportament și celor din jur.

Robert Oberdran chiar dimpotrivă: e superficial, lipsit de cea mai elementară punctualitate, motiv pentru care e enervant la culme. După orice întâlnire cu el, toată lumea e revoltată, însă adevărul e că e simpatic, are un ceva plăcut care te face să nu-ți vină să-l ocolești.

Julius Zimberlan poartă întotdeauna cravată, Robert Oberdran niciodată.

Julius Zimberlan și Robert Oberdran i-au făcut curte aceleași femei. Ea l-a ales fără să crâcnească pe Robert, un om lângă care nu te plictisești niciodată. Dar, e adevărat, mariajul n-a durat prea mult: cine să reziste lângă un fluturaș asemenea lui Robert? Un individ care reușește să facă praf orice venit în doar câteva zile? Din glumițe și săruturi nu se poate trăi!

Omul acela e bun pentru un flirt, o aventură, însă nu pentru o căsnicie! Așa că femeia s-a orientat spre Julius, un om serios, punctual, cinstit până la capăt, care nu se abate niciodată de la cuvântul dat, lângă care te simți în deplină siguranță.

Nici mariajul acesta n-a rezistat: femeia se simțea ca într-o colivie cu gratii de aur.

Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost, până la urmă, un om foarte bogat. Până la urmă… Într-o zi, pentru că l-a auzit că se plânge toată vremea de sărăcia lucie în care-și târăște zilele, Dumnezeu i-a oferit o șansă unică bunicului lui Julius Zimberlan: l-a introdus în S. C. a M. L. (Seiful Central al Monetăriei Lumii) și i-a spus că poate să ia de acolo atâtea monede de 5 centime câte va putea număra.

Cu o asemenea oportunitate nu te întâlnești de două ori în viață! Ba, majoritatea oamenilor nu s-a întâlnit nici măcar o dată cu ea. Cunoașteți dumneavoastră pe cineva care să fi avut o asemenea șansă formidabilă? Despre trei miliardari se spune că ar fi fost în această situație, dar nici măcar asta nu e sigur!

Așa că bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, s-a pus pe numărat monedele de 5 centime. După câteva ore a obosit, însă a văzut că, deși a lucrat atent, n-a strâns încă atât cât și-a impus. Pe urmă, când a ajuns la cifra visată, și-a zis că nu-și va putea ierta niciodată dacă va abandona culegerea de monede, atunci când poate să-și dubleze, tripleze ori multiplica la nesfârșit cele mai luminoase vise.

Bunicul lui Juluius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a numărat fără să se oprească monede de 5 centime timp de patru zile și aproape patru nopți, deși era tot mai istovit și-i era tot mai sete. Înainte de a se lumina pentru a patra oară de ziuă, bogat și mulțumit de sine, foarte bogat și foarte

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

25

mulțumit de sine, s-a prăbușit mort epuizat și complet deshidratat.

Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, este considerat unul dintre oamenii cei mai de succes din istorie.

53. Dr. Julius Zimberlan

Străbunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraș și și-a luat examenul de bacalaureat cu brio. Când ieșea pe stradă, lumea își scotea pălăria în fața lui.

Bunicul lui Julius Zimberlan, pe care l-a chemat tot Julius Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraș și și-a luat examenul de licență cu brio. Când ieșea pe stradă, lumea își scotea pălăria în fața lui.

Tatăl lui Julius Zimberlan, J. B. Zimberlan, a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraș și și-a luat examenul de master cu brio. Când ieșea pe stradă, lumea își scotea pălăria în fața lui.

Julius Zimberlan a fost un om deosebit de cult: a studiat la oraș și și-a luat doctoratul cu brio. Când iese pe stradă, respiră aerul metropolei cu reclamele ei multicolore și se pierde în torentul de trecători.

singur rival, pe Xao Xi. Măcar de data asta, specialiștii sunt în deplin acord: „Julius Zimberlan este cel mai genial pianist al timpului nostru și n-are decât un singur rival, pe Xao Xi”.

Publicul s-a bătut pur și simplu pentru un bilet la concertele lui Julius Zimberlan, cel mai genial pianist al timpului său, deși prețiosul bilet nu era deloc ieftin. Şi Xao Xi l-a apreciat mult pe Julius Zimberlan.

Paula Mirenfield n-a reușit să obțină un bilet la vreun concert de al lui Julius Zimberlan, deși ar fi dorit atât de mult să-l asculte în sală și nu de pe disc… Așa că a trebuit să se mulțumească și cu interpreți mai puțin celebri.

Aceasta a fost toată viața una dintre deziluziile ei. Într-o zi, soțul, inginer de poduri și drumuri, a întrebat-o, plin de compasiune, cu ce este mai bun Julius Zimberlan decât solistul de la al cărui concert tocmai se întorceau. În loc de răspuns, Paula i-a aruncat una dintre „privirile ei ucigătoare”.

Nici Wilhelmina n-a catadicsit să explice de ce Julius Zimberlan este cel mai genial pianist. Şi nici chiar Robert, profesorul de muzică. Așa că J. P. Mirenfield n-a mai insistat.

E clar: Julius Zimberlan este cel mai genial pianist al timpului nostru. Nu încape nici o îndoială!

VA URMA

54. Julius Zimberlan este cel mai genial pianist al timpului nostru Se spune că Julius Zimberlan ar fi cel mai genial pianist al timpului nostru și că n-ar avea decât un singur rival, pe Xao Xi. Cel puțin aceasta a fost părerea unanimă a specialiștilor.

Chiar și „concurența” a trebuit să recunoască neputincioasă că Julius Zimberlan ar fi cel mai genial pianist contemporan și că n-are decât un

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

26

Vulcanul iadului erupe in Islanda

Copiii mei râd de mine, pentru că sunt puțin ”nebun”. Eu râd mai tare de ei, pentru că totul se moștenește!

Ultima replică de agățat în 2020: ”Urci până la mine să te speli pe mâini?”

Aveți grijă ce votați! O bere și 3 mici nu țin 4 ani de foame!

O tipă, la cofetărie: – Două prăjituri cu ciocolată, vă rog!

– Le serviți aici sau la pachet?

– Aici, că acasă țin dietă…

– Nevastă-mea mă sărută de fiecare dată, când vin acasă.

UMOR… la zi

– Asta da afecțiune!

– Aș… e investigație!

Poziția preferată în pat?

Lângă priză, să-mi pot încărca telefonul.

containere…, băieții s-au dus la sală și la salon să

Masca te face mai deștept!

Vorbești mai greu, ai timp să gândești mai mult.

își facă unghiile.

Când văd nume scrijelite pe copaci cu cuțitul, de

Iubita mea nu folosește borș!

La sfârșit, doar aruncă o privire și ciorba s-a acrit pe loc!

îndrăgostiți, nu mă gândesc cât se iubesc ăia, ci mă mir, câți vin cu cuțitul la întâlnire. * Ștrul și Ițic intră într-un magazin. Profitând de

Căsătoria e cea mai mare capcană.

De ce crezi că te întreabă popa de trei ori dacă ești de acord?

neatenția vânzătorului, Ștrul fură 3 ciocolate.

După ce părăsesc magazinul, Ștrul îi spune lui Ițic: – Frate, sunt cel mai tare hoț! Am furat 3 ciocolate și nu m-a văzut nimeni!

La oftalmolog:

– Dacă vrei să vezi ceva mai tare, hai înapoi la

– Ce literă vă arăt eu acum?

magazin și-am să-ți arăt eu un furt adevărat, îi

– Da’ dumneavoastră unde sunteți?

replică Ițic.

Toată viața mea nu m-am întors înapoi pentru ceva, cât m-am întors anul ăsta după nenorocita de mască!

Se caută femei puternice la descărcat și încărcat

Așa că se întorc amândoi la magazin și Ițic îl întreabă pe vânzător: – Vrei să vezi o magie?

– Da, răspunde vânzătorul.

– În regulă. Dă-mi o ciocolată.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

27

Vânzătorul îi dă o ciocolată, iar Ițic o mănâncă.

– Da, iubito, 6 porții…

Mai cere una, o mănâncă și pe aceea, o cere și pe

Într-o familie, bărbatul ia deciziile importante.

a treia, pe care, la fel, o mănâncă. Vânzătorul

Femeia doar hotărăște care-s alea.

întreabă: – Și unde e magia?

Diferența dintre o mașină cu volan pe dreapta și

– Caută și le vei găsi în buzunarul prietenului meu,

una cu volan pe stânga este că, la cea cu volanul

îi spune Ițic.

pe dreapta, femeia te bate la cap din partea stângă…

– Bună ziua, aveți bomboane vărsate?

– Da.

Să nu crezi că, dacă femeia e la dietă, nu îți poate

– Și de ce nu le adunați?

mânca zilele!

– Iubito, vrei să facem sex virtual? – Nu pot,

– Sunteți mulțumită cu mărimea sânilor după

dragule, azi mă doare Wifi-ul.

remodelarea lor?

– Foarte mulțumită, domnule doctor, dar mai am

A lăuda un politician că a făcut pe bani publici un

o dorință… doresc să am ochii mai mari!

drum sau un spital e ca și cum ai aplauda

– Nicio problemă, doamnă…, soră, arată-i

bancomatul că ți-a dat banii!

doamnei factura pentru sâni!

– Mamii, în patul meu doarme un bau-bau.

– Ieri m-am jucat cu soția de-a doctorița și

– Fiule, ai 35 de ani, pe asta ai adus-o aseară din

pacientul!

club!

– Și cum a fost?

– Nimic deosebit… m-a ținut în fața ușii o oră, iar

Un rătăcit prin deșert, obosit și abia mai târându-

când am intrat înăuntru mi-a făcut programare

se cu ultimele puteri, dă de lampa aia cu duh. O

peste o lună!

freacă și apare duhul lămpii:

– Și tu ce ai făcut?

– Acum, că m-ai eliberat, spune o dorință.

– M-am dus peste drum la particular și am plătit!

– Vreau acasă!

– Perfect. Mergem acasă.

Bărbatul însurat e ca lupul: toată ziua vânează

Duhul o ia înainte.

scufițe roșii și seara o mănâncă pe bunică.

– Băăă… eu vreau acasă repede!

– Ok, atunci să fugim!

Cine poate să-mi ateste, Fie soți, fie burlaci: Oare dracii au neveste Sau nevestele au draci?

– Bărbate, ce ai mâncat aseară?

– Supă rece de cereale fermentate.

– Adică bere?

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

28

Vorbind cu trecutul, Omagiu lui Alex. Mirodan (1927-2010)

Joel Ozy În anul 2003, la Cinemateca din Ierusalim a avut loc o întâlnire a cercului literar de limbă româna cu scriitorul A.Mirodan pentru a i se sărbători apariția nr. 200 al revistei Minimum, înființată de el în 1987. Cu acest prilej prietenii și colegii lui A.M din țară și din străinătate l-au felicitat în cuvinte călduroase pentru toate realizările lui scriitoricești de-a lungul anilor.

Printre cei care l-au felicitat prin viu grai sau prin mesaje au fost: Paul Cornea, B.Elvin, Alex.Sever, Eugen Campus, Sami Damian, Nina Cassian, Virgil Duda, Ion Mihăileanu, Mirel Brateș, Izi Schechter, Radu Beligan (video) și, bineînțeles, moderatorii: Costel Safirman și Leon Volovici(Z”L) care au înregistrat evenimentul în cartea “Noi întâlniri la Ierusalim”.

S-au amintit începuturile ziaristicii lui A.M la vârstă de 18 ani în redactarea “Tânărului muncitor” și bineînțeles s-a amintit activitatea lui de dramaturg cu piese de teatru de mare succes care l-au înscris pe loc de cinste în istoria teatrului românesc. Piesele “Ziariștii “(1956),” Celebrul 702 “(1961),”Șeful Sectorului Suflete” (1963) și multe altele care au reușit să treacă cenzura impusă de regimul comunist, sau jucat de sute de ori cu mult succes. Vorbind despre revista Minimum care sărbătorea 200 de numere, Leon Volovici (Z”L) sublinia “că revista a fost un instrument de a îndeplini misiunea recuperării moștenirii culturale a evreilor români exprimată în limba română”.

Aceasta moștenire a fost recuperată integral de A.M prin întocmirea “Dicționarului neconvențional al scriitorilor evrei de limbă română”. Eugen Campus (Z”L) sublinia că “A.M a îndrăznit să facă de unul singur ceea ce nimeni n-a încercat și n-a realizat înaintea lui: un dicționar cuprinzător a scriitorilor evrei”. Ion Mihăileanu (Z”L) remarca că: ” A.M

a simțit nevoia să devină istoricul a tot ce au gândit în idei evreii din România”. Paul Cornea (Z”L) sublinia că:” Dicționarul neconvențional prin concepția sa originală, subiectivitatea fățișă asumată a opiniilor, priceperea de a cuprinde într-o formulă frapantă secretul unei personalități, de a da un înțeles simbolic unor coincidențe, îl onorează pe A.M“.

De curând, am primit cadou cele trei volume ale Dicționarului și am început să răsfoiesc paginile lui cu multă emoție. Din aceste pagini îmi vorbesc, sute de nume de scriitori, ziariști, critici literari, filozofi, oameni de cultură evrei care au scris de-a lungul timpului în limba română. Parte dintre nume îmi erau cunoscute, altă parte, nume necunoscute. Am trecut de la un nume la altul (sute de nume) și fiecare nume mă introducea în povestea vieții scriitorului, a celor scrise de el și de cele mai multe ori aflam lucruri noi.

Trecutul îmi vorbea. Mă voi opri la o parte din numele întâlnite în Dicționar, fără a face o selecție de subiecte și las cititorului să continue citirea după preferința lui.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

29

1-Aderca, Felix (1891-1962), scriitor, poet, personalitate cu spirit independent.

Este bătut crunt de legionari în ziua de 21.1.1941 în birourile comunității evreilor din București iar în timpul bătăii primite aude vocea atacatorilor cerând la telefon să vină camioanele mai repede să transporte marfa.

Aflu că durerea lui cea mai mare era în piept, pe locul unde cândva după războiul făcut pe linia întâia a frontului pe Tisa purta acolo decorația Bărbăție și Credință, cu spada. Se întreba: “Cum poate continua viața după acest incident ?”.

Am înțeles că încă nu știu totul despre Rebeliunea legionară din 21.1.1941. Se spune că Aderca a lăsat în urma lui nu o operă literară, ci o literatură. A fost ținut deoparte ca persoană incomodă. A lăsat în urma lui un manuscris de 1500 de pagini despre Goethe și lumea lui.

A descoperit genialitatea poeziei lui Arghezi și a fost secretar de redacție la “Bilete de papagal”. A fost un traducător apreciat, colaborator la diverse reviste (Sburătorul, Adam etc). A ținut cursuri pentru studenții evrei în 1942.

A scris romane (1916, Muzică de balet,etc) și poezie originală. Se spunea despre el că este un literat complect care știe să scrie și să discute.

2-Dr. Mozes Gaster (1856-1939)-filolog legat de folclorul și literatura română Provine dintr-o familie veche, aristocratică implicată în viața Comunității evreiești. Familia lui a construit în 1865 o sinagogă în București și dădea împrumuturi fără dobândă atât evreilor cât și creștinilor în nevoie. Filolog de mare valoare în studiul folclorului românesc, avea legături cu străinătatea în vederea primirii de ajutoare pentru comunitatea evreiască. De asemenea, se folosea de legăturile lui pentru a transmite în străinătate vești despre acțiunile anti-evreiești din România. Guvernul Sturza (și el personal) enervat de acțiunile lui Gaster și a

altor activiști evrei hotărăște expulzarea lor pentru a aduce la tăcere pe acești ”defăimători ai țarii”.

M.Gaster stabilit la Londra va deveni Rabin Șef al Londrei și conferențiar al Univ. din Londra. Legătura lui cu folclorul și literatura română rămâne puternică(mii de scrisori cu cercetători români). Până la sfârșitul vieții, rămâne interesat de erupția antisemită din anii 30 ,dar rămâne fidel față de cultura română în slujba căreia s-a pus.

3-Dobrogeanu Gherea (1855-1920)critic literar, publicist, om politic.

Personalitatea lui multilaterală a fost analizată în multe lucrări și printre ele cea a lui Leon Volovici (Z”L) în “Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900”( București 1979). Din Dicționar rezultă printre altele faptul existenței unei prietenii dintre el și marele I.L. Caragiale, pe care, câteodată, îl împrumuta cu bani. De altfel Caragiale îl avea ca prieten și pe Ronetti Roman. Deci amiciții evreo-creștine.

4-Brauner, Harry (1908-1988 )sociolog muzicolog, culegător de cântece populare românești, folclorist inovator muzical.

Valoare universal recunoscută profesional a trebuit să sufere 12 ani de închisoare în perioada neagră a comunismului pentru legătura de amiciție cu Lucrețiu Pătrășcanu.

5-Brauner, Victor (1903-1966) frate cu Harry Brauner, pictor în stil suprarealist de mare valoare, activează din 1930 la Paris iar în 1966 lucrările lui reprezintă plastica franceză la Bienala de la Veneția. Cunoscut și pentru desenele lui antifasciste și de asemenea adeptul Pictopoeziei (combinare de culoare și cuvânt) inventată împreună cu Voronca. Astăzi lucrările lui se vând la prețuri mari în marile galerii de artă.

6-Barash, Iuliu (1815-1863) medic cu erudiție enciclopedică.

Printre meritele lui: -introduce veșminte europene în sinagogi

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

30

-înființează prima școală evreiască în românește (1852) -înființează primul spital de copii din București.

-contribuie pe tărâmul limbii literare, creează limba științifică română.

7-Brănișteanu, Beno (1874-1947), ziarist strălucit profesional, unanim recunoscut, profesor universitar în gazetărie.

Autorul cărții ”Arta de a fi evreu“ (în Diaspora). În carte sunt date recomandări de comportament pentru evrei în societate. După mine aceste recomandări sunt valabile nu numai evreilor. Peste ani, după Holocaust, B.B a ajuns la concluzia lui Theodor Herzl că pentru rezolvarea “problemei evreiești” în afară de recomandările cărții este necesară o țară a evreilor.

8- În Dicționar apar zeci de exemple de anti-semitism ale unor literați. Printre ele am recitit afirmația lui Nichifor Crainic despre” Sărăcia spirituală la evrei”. Chiar așa o fi ?

Acest dicționar l-ar fi, poate, convins pe Nichifor Crainic de absurditatea afirmației făcute. Dicționarul se poate răsfoi cu mare interes pe toate sutele lui de pagini în care își găsesec nemurirea numele unor evrei ce au lăsat opera literară a vieții lor moștenire generațiilor viitoare. Munca sisifică investită de A.M în Dicționarul neconvențional are o

importanță deosebită pentru evreii români ca sursă de informații. Acest Dicționar este un motiv de mândrie pentru toți cei care au rădăcini în România, el dovedind contribuția evreilor la cultura țării în mijlocul căreia au crescut. Uitându-mă în ochii pătrunzători a lui A.M din fotografia coperții Dicționarului îi mulțumesc pentru munca depusă și informațiile primite.

______________________________ Cerasela Tofan

Un comentariu

M

inunată selecție de poeme nu existențialiste, despre existență.

Nu infrarealiste, despre realitate. Nu simboliste, despre simboluri.

Constatările poetice sunt clădite pe dubla verificare a circuitelor posibile pe care cunoașterea le sondează cu un scop observator analitic. Eul poetic și omul poet (cred că am mai făcut aceasta afirmație) au dubluri: gândirea filozofică și omul care filozofează.

Poeme mmdppm (mai mult decât pe placul meu). Metaforele sunt înlocuite, voit, cu anecdota. O retorică subtila care mă duce cu gândul la poeți americani excepționali (Jorie Graham: I’am living in the late season, but it has its songs, too ).

Simplitatea aparentă a verdictului e în tensiune maximă, cu verbe care pișcă și mișcă.

Vorbeam despre Baudelaire ca despre intersecția de curente. Inconturnabil popas.

Poetul Antonesei, definitiv, a jalonat și jalonează direcți

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

31

Trei poezii: Liviu Antonesei Trecerea unui rîu Cînd merg la plajă, curge molatesc, leșios pe sub alb-albastra punte din metal, umflat de primăvară, cenușiu, capătă alură de bestie în călduri, cu spinarea acoperită de paie, de pene, de spuma gălbuie – puntea vibrează ușor deasupra tumultului, vibrația îmi urcă prin tălpi către ceafă…

Umbra punții tremură deasupra apei. tremură și umbra mea, dar tremură subțire și umbra ta, care acum nu ești aici!

E aici dinaintea punții, dinaintea venirii mele, era aici din adîncul erelor geologice…

Te poți oglindi de cîte ori vrei în apa unui rîu, limpede sau tulbure fără de măsură, va fi aici și după ce privitorul nu va mai fi…

visul său era să adune tot tribul de jurîmprejur…

Cei veniți s-au uitat și au plecat grabnic, uimiți, dar poate mai cu seamă speriați de trufie…

Bogatul om se plimba nedumerit prin multele, și largile, și goalele încăperi, rătăcea, vorbea singur, poate cu pereții, pînă ce s-a pierdut s-a topit în gol ca într-un labirint, fără capăt… Înțeleptul era fericit în butoiul său fieruit, noaptea, în vis, se simțea legănat de valurile domol ritmate ale mării presărate de insule…

Iar dimineața, era și mai fericit, dacă vreun măreț al lumii nu-i fura ceea ce nu-i putea da, lumina urcătoare a zilei care se naște…

Picturi : Czerednikow

Nevăzutul care coboară Cînd lungul amurg se va preschimba în marea noapte de smoală topită și rece, va rămîne lipit de degete gestul mecanic al mîngîierii tocului inutililor ochelari – atît de negru, atît de neted și atît de cald sub atingere obsesivă… precum toiagul de măslin mîngîiat de cel împărțit între șapte cetăți, poate mai multe, sau rama de jos a țiterei mereu mîngîiată în ritm…

Cîndva asta se va petrece, dar voi avea degetele antrenate pe tocul atît de negru, atît de neted, atît de cald, atît de zadarnic – marile bucurii sînt fără de foloase!

Vieți paralele, în timp Un om puternic, un om bogat, după măsura locului său și a vremii sale, ca un Cressus, și-a ridicat o casă cît vechile piramide –

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

32

IN MEMORIAM HANA FRATU

Evreul român (ora întrebărilor) chestie pentru care precis o iau in bot

E

2006-Ianuarie

vreii care aveau meserii definite munceau și-așa scoteau banii, mai cu șarlatanie, mai fără. Jumatejumate. Ceilalți, micii negustori, gen moșu’ Schnirer, erau însă mai periculoși. Erau cei care-n general dădeau bani cu camătă.

Cunoașteți fenomenul. E detestabil. Oamenii rămâneau fără nimic efectiv, apoi ajungeau la procese, dacă mai aveau câte ceva, le luau avocații... Nu cred că oamenii ăia n-aveau motive tocmai să nu-i iubească pe evrei, aveau.

Dar se manifestau numai cu un cuvânt două, ca jidan împuțit ori nespălat, nu mai mult. Poate că-n alte părți înjurau mai tare. Şi nici când spuneau jidan cred ca n-o spuneau ca să jignească pe cineva, ci fiindcă așa știau ei să zică. Puteau zice ovrei, dar nu ziceau fiindcă cuvântul era mai rar. In vreme ce evreii când ziceau "goi" o făceau cu dispreț, "e un goi" nu este echivalent cu "este un jidan".

Nu era spus dintr-o răzbunare ci dintr-o scârbă generală, de vezi, Doamne, cine suntem noi.

Când auzeam expresia "evreică împuțită, chiar și azi când mi-o aduc aminte, fac o legătura directă și vizibilă cu madam Grinberg, nevasta farmacistului tâmpit, Yosi. Pe bune că ăla era chiar era prost. Dar, pe cât de prost peatât de frumos. Arăta la cap exact ca statuia lui David. Însă, contrast. Era brun, cu păr creț. Însurat cu Betty, aia era o urâciune, dar bogată, fată de negustori, mică, grasă, cu părul unsuros, păr în nas, nespălată. Indiferent ce făcea, părea mereu nespălată. Nu știu de ce. Cu toate cremele pe care i le prepara Yosi, cu tot ce primea din străinătate sau cumpăra cu bani grei. Caracterul probabil îi apărea pe figură.

Nu te puteai uita la ea. Asta o făcea și mai rea. Devenise prototipul de femeie rea, urâtă și împuțită. Dar nu era aproape singura dintre evreice care arăta nespălată. Şi casele lor arătau la fel. Case vagon. Cu o intrare-n față și-o ieșire-n spate. Construite tot de teama, să aibă pe unde să fugă. Treceai din dormitor în dormitor, apoi în bucătărie, apoi ieșeai pe partea cealaltă. Așa erau majoritatea caselor evreiești. Şi-o mizerie nu de murdărie, ci de lucruri împrăștiate peste tot, miros de usturoi, asta-i amintirea mea din casele prietenelor, miros de usturoi și balamuc. Nu mă întrebați de ce arătau evreicele nespălate. Țărăncile își ungeau părul cu briantină parcă, să fie lucios și să-l poată strânge-n cozi.

Erau îmbrăcate țărănește, sau ceva între. Dar erau curate. Evreicele nu-și ungeau părul cu nimic și le atârna în lațe nespălate. Şi aveau și baie-n casă, și cam tot confortul, chiar dacă erau case vagon. N-am reușit să aflu nici pânăn ziua de azi secretul unsuroșeniei ăsteia aparente. Yosi și Bety aveau un băiat și-o fată, băiatul era frumos că taică-sau și tot așa deștept, în schimb fata era urâta că maică-să și deșteaptă că taică-său. Au plecat în Israel înaintea noastră. Nu știu ce s-a ales de ei, cred că bătrânii au murit și copiii au plecat în State.

De ce ? Habar n-am, visul evreilor normali nu este să trăiască-n Israel, ci înapoi în vagabondaj, în "galut" cum îi zice.

Interesant că, după tot bâlciul cu legionarii și cu comunismul, evreii și foștii legionari erau OK împreună. Van Zanen ăla de care v-am vorbit, fusese procuror, chiar procuror legionar dacă există așa ceva, fusese însurat cu văduva unuia din cei doi care muriseră-n Spania, Moța sau Marin, cred că Marin. Nu știu. Dar oricum, Van Zanen și evreii erau prieteni. Cum se face?

Când mergeam verile în Moldova, la una din mânăstiri era stareț un fost legionar, nu rețin cum îl cheamă, sau nu stareț era ci un grad mai mare. Si ăla era prieten cu evrei și trăgeau chiolhane împreună.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

33

Când numai cu câteva zeci de ani în urmă se urâseră de moarte. Şi se omorâseră chiar.

Tot de moarte.

Ce dracu au căutat evreii-n Spania? Erau și-n oraș doi frați, evrei normal, fuseseră să lupte-n Spania. Adusul ăsta de comunism i-a costat scump pe toți. Dar deh, când cineva vrea musai să facă o revoluție, o face. Indiferent care este prețul. Revoluția comunista. I-au bulit pe toți, de toate rasele și originile. Comunismul era exact genul de iluzie potrivită caracterului semit. Nu neapărat evreiesc. Arab. Adică o societate egală în care unii sunt mai egali ca alții. Vezi Troțki. El nu era egal, era superior.

De-aia și-a permis egalitatea și egalizarea.

La zecea aniversare a morții tragice a lui Amy Winehouse, Blake Wood își amintește momentele pe care le-a petrecut cu artistul în Camden și St Lucia și dorința sa de a o captura ca persoană, nu ca idol.

E

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

34

ANICA Fraschini Premiul III- DUEL INTERNATIONAL SAGA - Pictură

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

35

Despre Conferința de la DUBLIN

(Universul e făcut din informație) Încep cu un citat: John Baez (1) 724 iulie 2004 - Am vizitat Dublinul în perioada 17-24 iulie pentru a participa la cea de-a 17-a Conferință internațională privind relativitatea generală și gravitația. Am ținut o discuție acolo despre gravitația cuantică în buclă, dar nu de aceea Dublinul era centrul atenției lumii în acest moment.

A fost faptul că Stephen Hawking a ales această conferință drept locul pentru a anunța că a rezolvat problema informațiilor despre gaura neagră! Puteți citi detaliile în „săptămâna207” a rubricii mele despre fizica matematică. Iată câteva fotografii ale acestui eveniment și ale Dublinului - în special podul pe care Hamilton și-a sculptat relațiile definitorii pentru cuaternari.

Majoritatea matematicienilor au auzit povestea modului în care Hamilton a inventat cuaternionii. În 1835, la vârsta de 30 de ani, descoperise cum să trateze numerele complexe ca perechi de numere reale. Fascinat de relația dintre numerele complexe și geometria bidimensională, el a încercat mulți ani să inventeze o algebră mai mare care să joace un rol similar în geometria tridimensională. În limbajul modern, se pare că a căutat o algebră normată tridimensională. Căutarea sa a atins punctul culminant în octombrie 1843.

Ulterior, i-a scris fiului său: În fiecare dimineață, la coborârea mea la micul dejun, fratele tău (pe atunci) William Edwin și tu însuți mă întrebați: „Ei bine, tată, poți înmulți tripletele?” De unde am fost

întotdeauna obligat să răspund, cu o scuturare tristă a capului: „Nu, nu pot decât să le adun și să le scad”.

Problema a fost că nu există o algebră tridimensională. Chiar avea nevoie de o algebră cu 4 dimensiuni. În cele din urmă, pe 16 octombrie 1843, în timp ce se plimba cu soția sa de-a lungul Canalului Regal la o întâlnire a Academiei Regale Irlandeze din Dublin, el a făcut descoperirea sa importantă: "Am simțit atunci și acolo circuitul galvanic al gândirii închis; iar scânteile care au căzut din ea au fost ecuațiile fundamentale dintre i, j, k; exact așa cum le-am folosit de atunci". Și, într-un faimos act de vandalism matematic, a sculptat aceste ecuații în piatra Podului Brougham: i2 = j2 = k2 = ijk = -1 .

El și-a petrecut restul vieții lucrând la cuaternare. Chiar a scris o poezie despre ele care prezicea unificarea spațiului și a timpului în spațiul-timp în 4 dimensiuni:

THE TETRACTYS Or high Mathesis 2), with her charm severe, Of line and number, was our theme; and we Sought to behold her unborn progeny, And thrones reserved in Truth's celestial sphere: While views, before attained, became more clear; And how the One of Time, of Space the Three, Might, in the Chain of Symbol, girdled be: And when my eager and reverted ear Caught some faint echoes of an ancient strain, Some shadowy outlines of old thoughts

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

36

Când informația se strânge într-o gaură

sublime,

neagră ea atrage informație (aka materie și

Gently he smiled to see, revived again,

energie din vecinătate). La conferința de la Dublin

In later age, and occidental clime,

Hawking recunoaște că anterior a greșit: Găurile

A dimly traced Pythagorean lore,

negre nu captează "informație" la nesfârșit ci,

A westward floating, mystic dream of

datorită entropiei universale, radiază o parte din

FOUR.

informație.

Vă rog să meditați la această ipoteză. Totul

NOTE:

și noi înșine suntem informație complexă dotată cu înțelepciune suficientă că să descifrăm corect

1) Baez Este

spațiul și timpul în care existăm.

fizician,

matematician

american

și

profesor de matematică la Universitatea din California,

Riverside

(UCR)

din

Riverside,

California. El a lucrat la problemele de spin în gravitația categoriilor

cuantică

în

buclă,

superioare

la

aplicații

fizică

și

TEXT si note: AG Podul Brougham - Dublin

ale

teoria

categoriilor aplicate.

2) Mathesis - este o știință universală ipotetică, modelată

matematic, prevăzută de

Descartes și Leibniz, in secolele al XVI-lea și al XVII-lea. John Wallis invocă numele ca titlu al unui manual despre geometria carteziană. ** Revin. Tanahul ne spune clar că lumea a fost făcută după "cuvântul domnului". Aici este o eroare

sesizată

și

de

Domnul

modelează

o

lume

Hawking. făcută

din

cuvinte. Sau, făcută din informație care nu este ceva material dar are nevoie de un suport material ca să circule sau ca să fie stocată, prelucrată, transmisă.

Să zicem că un bit de informație este o minusculă confetti. E un practic ZERO, dar comprimând suficient informația putem construi un munte Everest din confetti. Universul este infinit, deci poate fi construit din informație STRUCTURATĂ după "cuvântul Domnului".

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

37

Duelul International al editurii SAGA Premiul II - literatură David Kimel Domnul Bratu

D

omnul Bratu nu și-a mai legat cravata la gât astăzi. Nici pantofii, de regulă lustruiți oglindă, nu i-a încălțat. A rămas în papucii de casă și cu gulerul cămășii desfăcut. Timp de treizeci de ani și mai bine, zi de zi a purtat cravata la gât și haina pe umeri, fie cald ori frig, iarnă sau vară, fără deosebire că este acasă sau la serviciu.

Astăzi însă ceva este diferit. Greu de explicat, dar nu-i ca în alt timp. De obicei, la șase și cincisprezece minute, sărea automat din pat, își făcea toaleta având grijă ca fața să-i fie perfect rasă, părul pieptănat cu cărarea pe mijloc și unghiile îngrijit tăiate. Apoi cobora în bucătărie unde-și pregătea micul dejun compus din două ouă fierte timp de două minute și treizeci de secunde, cu două felii de pâine trecute prin toastul electric la culoarea găbui-cafenie, peste care întindea atâta unt cât cuprindea un vârf de cuțit. O ceașcă de cafea filtrată cu un strop de lapte în ea completa meniul.

Trecea cu atenție peste titlurile știrilor din ziarul de dimineață la care avea abonament, în timp ce mânca. Apoi exact la ora șapte și cincisprezece minute ieșea din casă luând din cuierul de lângă ușă umbrela și pălăria lui Borsalino. Din colțul străzii lua autobuzul care traversa orașul către centru. Treizeci de ani și mai bine, lucrurile se repetau cu exactitate de ceasornic în același fel, zi de zi, fără abatere de la regula stabilită care pentru el însemna literă de lege, mândrie și confort. Cu excepția zilei de astăzi.

La sunetul strident al ceasului care indica ora șase și cincisprezece minute, domnul Bratu nu a mai sărit din pat, deși nu era bolnav, nu avea nici un fel de durere și nici măcar un vis urât care să-i chinuie somnul. A rămas pur și

simplu cu ochii ațintiți la tavan timp de încă o jumătate de oră. La toaletă, după ce și-a săpunit bine fața cu crema de ras, când a luat briciul, i-a privit un moment lama lucitoare pregătită de acțiune, apoi l-a șters cu prosopul și l-a pus la locul lui. S-a îmbrăcat fără grabă, a scos cravata din suportul ei obișnuit s-o ducă la gât, dar s-a răzgândit și a atârnat-o la loc. În bucătărie a scos absent olița în care-și fierbea ouăle dimineața, dar în loc să pună apă în ea, a turnat lapte. În loc de toast și cafea, a luat din dulap o cutie de fulgi de ovăz, meniul preferat al defunctei lui mame, și borcanul cu miere.

Ziarul în ziua asta a rămas uitat pe pragul de la intrare și a stat acolo toată ziua. A mâncat dus de gânduri mestecând îndelungat terciul din farfurie, după care s-a ridicat să urce înapoi în camera lui de dormit.

Pentru început, s-a așezat în fotoliul plușat de culoarea prunelor pârguite care se asorta cu draperiile cu fireturi ale geamului de unde putea privi afară copacii desfrunziți pe care urmele de zăpadă din ninsoarea zilelor trecute continua să fie vizibile. A observat apoi că pe una din noptiere fotografia înrămată a tatălui său era periculos de aproape de marginea mobilierului și s-a dus s-o asigure pe centrul tăbliei, lângă veioza cu abajur de mătase. În fotografie, un bărbat vânjos îmbrăcat în costum negru cu vestă, stând majestos într-o poziție erectă ca la fotograf, dovedea energie și demnitate. Privirea lui ațintită pe ochiul magic al camerei de fotografiat, era impunătoare, ca și mustața neagră arcuită pe conturul buzelor.

Domnul Bratu admiră îndelung fotografia părintelui său cu regret că omul din ea nu mai este astăzi printre noi, când un sfat de-al lui putea deschide alte perspective ușurându-i confuzia problemelor ivite recent în mod neașteptat. Întreaga lui viață s-a consolidat urmând neabătut principiile părintelui său care i-a servit ca model în fiecare acțiune întreprinsă de el până în cele mai neînsemnate detalii.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

38

Disciplină de gen spartan, rigurozitatea îndeplinirii îndatorilor zilnice, punctualitatea și cinstirea adevărului, au fost puctele cardinale după care s-a condus în viață. A fost instruit de părintele lui că în angrenajul complex al vieții, el este numai o simplă rotiță dințată, ca cele dintr-un ceasornic, care are rolul ei precis în acel mecanism. Ca să fie mai convingător, tatăl a scos în palmă ceasul lui de buzunar cu căpăcelul din spate desfăcut, arătând fiului acele rotițe din interior, angrenate în mișcare ritmică coordonată de un oscilator. „Fără aceaste rotițe, din care una ești tu, mecanismul nu poate funcționa, cu toată forța înmagazinată în colacul arcului din interior. Așa cum rotița aceea mică din ceasornic este indispesabilă bunei funcționări, așa ești tu în societate.” i-a zis tatăl.

Cu un oftat s-a ridicat din fotoliu și a mers în camera în care părintele lui obișnuia să-și facă socotelile la biroul lustruit din lemn de nuc din fața geamului ce da spre stradă. A tras unul dintre sertare și a scos ceasul cu căpăcele aurite din el. Pe căpăcelul din față, gravat cu litere cursive era dedicația din partea firmei la care tatăl lui muncise aproape patru decenii.

Domnul Bratu a desfăcut căpăcelul din spate al ceasului. Nici o rotiță nu se învârtea.

A răsucit de câteva ori butonul care angrena arcul, dar fără folos. L-a scuturat nervos de câteva ori, l-a lovit ușor pe muchia tăbliei biroului, cu același rezultat: ceasul nu funcționa. L-a aruncat înapoi în sertarul de unde-l scosese spunându-și: „Cine mai are nevoie de el, când sunt ceasuri electronice pe toate drumurile? Ceasurile electronice n-au rotițe și mecanisme complicate.”

Dincolo de fereastră în stradă, văzu copii absorbiți să descifreze jocuri pe telefoanele mobile și gândi: „Rotițele dințate nu mai sunt necesare. Am fost concediat pentru că în lumea prezentă virtual-electronică a pandemiei, eu nu mai sunt folositor. Ei, acești copii din stradă nau probleme. Ei s-au născut în această lume.

Ceasul cu rotițe dințate nu mai e la modă.

Lumea virtual-electronică i-a luat locul.”

Oaspetele / Der Gast Traducere din Paul Celan, Gesammelte Werke in sieben Bänden, suhrkamp Verlag Frankfurt am Main 1989 din volumul Schwelle zu Schwelle, Paris 1955 Cu mult înaintea-nserării se-ntoarce la tine Cel ce-a schimbat salutul cu noaptea cu mult înaintea răsăritului Se trezește și-aprinde înainte de-a porni un somn un somn pătruns de pași: Îl auzi cum măsoară depărtările și-ți arunci sufletul într-acolo.

Varianta a doua:

Cu mult înainte de-apus se-ntoarce la tine Cel care-a schimbat o vorbă cu moartea cu mult înaintea răsăritului Se trezește și-aprinde înainte de-a porni un somn un somn răsunând a pași: Îl auzi cum măsoară depărtările și-ți arunci sufletul spre dincolo.

Traducere:

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

Mihaela Claudia Condrat

39

Teoria Universului Vălurit eseu vălurit de Ovidiu Bufnilă

V

ălurirea se regăsește în manifestări surprinzătoare de la topologii misterioase la comunicări politice.

O regăsim în limbaje, în metafora sau în politică, drapată în diverse mesaje, ipostaze, în 2D și în 3D. Sunt o mulțime de forme primare vălurite de la cochiliile melcilor la propriile noastre ipostaze cotidiene, la lingvistică și politică, la strategiile militare. Teoria Comunicării ar trebui regândită. Aidoma multe din teoriile despre timp, despre psihic și despre meteorologie și politică.

De fapt, nu cumva Emițătorul este un Multiplicat și aidoma, Receptorul? Între E și R putem pune un liniar sau un nonliniar?

Vălurirea poate fi detectată în toate domeniile umane dar și în adâncimea Universului. E greu de definit vălurirea pentru a este un concept extrem de complex. Are o calitate stranie: multiplicarea.

Dacă o privești dinspre ființă o vezi ca pe o cortină, dacă o privești dinspre Univers o poți vedea ca o cascadă de constelații care se văluresc, spațiul fiind discontinuu. Important e în această aventură a cunoașterii pe care o dezvolt de ceva vreme atât în România at și în lumea largă în forumuri, e-groupuri, reviste de filozofie sau de ficțiune am chemat o mulțime de navigatori insurgenți.

Cred, sunt convins, că Teoria Universului Vălurit poate fi dezvoltată și îmbogățită de mii de oameni. Schimbările climaterice cer o nouă abordare a realității și universului. Anumite elemente ale postmodernismului care se regăsesc în mod straniu în antichitate, solicită o nouă abordare filozofica a conceptelor de Spațiu, Istorie și Timp.

Comportamentul straniu al găurilor negre reclamă cu obstinație regândirea acestor Obiecte Ficționale Cosmice. Cât despre Teoria Big Bang se pare că e necesară o regândire a acestui Punct Primar de Referință. Importanți sunt navigatorii de pretutindeni care vor avea curajul să-și schimbe modul de a gândi construit de Şcoala de Tip Fabrică. Câteva exemple ale văluririi: Universul Lingvistic: aspectele acvatice ale propoziției și timpurilor verbale.

Universul meteorologic: turbulența atmosferică. Universul uman: creierul vălurit.

Universul geostrategiilor: vălurirea frontierelor.

Universul Credinței: vălurirea miturilor și a fundamentelor (arhetipurilor). Cuvinte răzlețe căutând un autor dispus să le reașeze în operă.

La ce bun zbaterea, campania electorală, suicidul și dogma?! Din când în când, aparent zgâlțâind Politica în autoritatea ei, câte o revoluție. Pentru că e mai ușor să pui le cale o revoluție decât să readuci la viața un fluture.

Pentru cu e mai ușor să ștergi porțiuni mari de text, să înnegrești pasaje interzise vulgului.

Vulgul nu are de-a face cu secretele sau tainele sau misterele. El orbecăie în splendoarea existenței sale. Nu e orbit ca și cum ar fi scăldat în lumină arzătoare. Iar elita pune în sipet secretele jinduind după totalitate.

Din când în când, elitele sunt cuprinse de convulsii și propun strategii utopice de salvare generală. Masele îmbrățișează programele cu un soi de furie furibundă. Se prefac a înțelege propozițiile textului. Într-adevăr, elite și vulg se nuntesc într-un plictis general. Plictisul e lacăt de totalitate spre a slei spiritul aventurier. Ordinea și legile ucid elanul depărtărilor. Aventura se metamorfozează în pistoale cu apă și în polemici parlamentare cuprinzătoare de texte fie fornăite, fie savante.

Savantlâcul e ridicat la rang academic.

Academia sucombă însă descrisă fiind a fi drept cetate de necucerit. Pedanteria ucide spiritul

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

40

scormonitor cerșind mărirea pensiei și zornăitul medaliilor de merit. O întreagă lume construită aidoma unei fabrici se prăbușește lipsindu-se de sens. E așa, o virgulă în textul Politicii.

S-ar putea ca însăși autoritatea să fie text.

Atunci ar putea fi lecturat în întregul său? Şi ceea ce numim anticipare sau intuiție să nu fie altceva decât o lectură stranie?!

Să citească celălalt, nenăscutul?! Să fie intuiția actul de prezență al altcuiva?! Să nu fie ființă umană punctul cheie, punctul terminus, vârful piramidei?! Să fie doar o formă pasageră, poate chiar sfârșitul?! Iar universul să nu fie decât un nume predicativ?!

Care ar fi rostul Politicii? Care ar fi rostul acestei întrebări? Să fie Politica întocmai în raport cu ființa?! Să nu fie autoritate decât raportată nouă?!

Poate că inexistentul se reclamă a fi text tocmai pentru a ne coordona?! Şi atunci la ce bun premiile, felicitările, statuile și comemorările?!

Iată un bun exercițiu de imoralitate. Iată un bun exemplu de nesupunere. Să nu recunoști sistemul de valori instituit e blasfemie.

Max și lebădă albastră...

Silviu Ilievici

U

n vas lung trece în liniște, târâș aș putea spune, prin fața geamului, apoi se scurge în norii de ceață ce au cuprins malurile Dunării. Bine, nu e ca și cum prin aburul ăsta s-ar auzi valsurile lui Strauss dar fără îndoială, scurgerea asta lină are o melancolie ce-mi pătrunde odată cu lumina lăptoasă prin fereastra larg deschisă.

Patul e mare și nu scârțâie iar asta mă face să mă întorc fără teamă spre aerul ce se rostogolește proaspăt prin camera de hotel.

Respir mirosul ud al dimineții și mă întreb cum ar fi fost să-ți simt căldura ascunsă a coapselor în lumina asta atât de opacă și atât de bavareză, să-ți aud îmbufnarea la auzul vrăbiuțelor ce se ceartă gălăgios sub streașină.

Le-aș goni în șoaptă apoi te-aș învălui cu atingerea pleoapelor și mi-aș umple plămânii cu liniștea pierdută a somnului tău cald, răsfirat pe pielea întinsă și proaspătă ca o invitație la amor.

La început, m-aș rușina pentru mâinile ce nu m-ar asculta când, purtate de instincte primare, te-ar atinge cu obrăznicie.

Respir parfumul nopții ascuns în părul tău și mă las în voia valurilor ce se topesc în valsul ce ne cuprinde erotic, în nuanțe de albastru.

Dincolo de marginea orașului, împingătorul străpunge ceața și Dunărea cu un sunet scurt, ușor răgușit, trimis în eterul temător să adulmece necunoscutul.

Mâna cade fără vlagă în mijlocul cearșafului peste urma ta rămasă doar în colțul ochilor mei închiși ce refuză spasmotic să confrunte realitatea.

Locul e gol în imensitatea rece a patului dar cumva, rațele gălăgioase ce se grăbesc să zboare razant, îmi fură imaginea lipsei tale și deschid ochii curios. Pe strada ce începe să prindă viață se aude scârțâitul roților de bicicletă și un glas german de femeie ce-l strigă pe pierdutul Max. Din terasa hotelului, micul dejun se trezește cu bună dimineața și clinchet de cești cu miros de cafea proaspăt măcinată.

Mă ridic în capul oaselor iar ceața împrăștiată îmi dezvăluie albastrul de cer reflectat în jurul unei lebede solitare ce plutește tăcută pe ape.

Mâine promit să închid fereastra iar lumea noastră să ne întâlnească din nou, pentru totdeauna, alături de Max și lebăda albastră...

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

41

Pastile Dominic Diamant

I

mpresionantă confruntarea dintre bine și rău în thrillerul „Cartea lui Eli”!

Film științifico-fantastic regizat de frații Albert și Allen Hughes și lansat în Statele Unite în 2010, cu actorii Denzel Washington, Gary Ohram și Mila Kunis, prezintă avatarurile unui om dintr-o lume postapocaliptică ce deține un exemplar al Bibliei, care a avut o revelație și crede că are misiunea să o îndeplinească și primarul unui orășel, ahtiat de putere, care vrea să intre cu orice preț în posesia cărții.

După multe peripeții cu atacatori și victime Eli, însoțit de Solara, reușește să ajungă acolo unde cartea poate fi tipărită după spusele sale, cunoscând Biblia pe de rost. *** Filosoful și scriitorul Sorin Lavric, în mod cu totul surprinzător, a aderat la partidul apărut peste noapte, intitulat AUR, exprimându-și opiniile prea puțin ortodoxe referitoare la femei și la țigani.

Datorită acestora, respectivul a fost imediat exclus din Uniunea Scriitorilor, acuzat fiind de misoginism și rasism. Scriitorul Radu Paraschivescu, invitat, printre alții, să adere la noua formație, s-a delimitat și a refuzat propunerea.

Fără a-i lua apărarea, ce vreau să spun e că, atunci când intri în conflict cu majoritatea, fie că ai sau nu ai dreptate, aceasta te exclude din rândurile ei cât ai zice pește, mergându-se uneori, cum a demonstrat în repetate rânduri istoria, până la eliminarea fizică. *** În timp ce pandemia face ravagii, infectările și decesele ajungând la cifre uriașe, partidele din Mamonia se contrează și luptă pe baricade pentru a obține mai multă putere și ași asigura un ciolan cât mai bun. Iar unele restaurante și mall-uri, în pofida pandemiei și încălcând toate regulile, organizează distracții, plătind amenzi usturătoare.

AUR, noua formație politică, militează pentru deziderate ale poporului, cu care se identifică, și cere insistent suspendarea

președintelui în funcțiune, Klaus Johannis, care nu ar mai corespunde cerințelor .

La acest partid a aderat un alt intelectual, Claudiu Târziu care-l susține pe prigonitul Sorin Lavric, afirmând că acesta nu e misogin, cum i se reproșează, că iubește femeile și le respectă și că prestația sa îi conferă o aură aparte care impune respect și admirație.

Partidul Social Democrat, care avea majoritate parlamentară și a pierdut-o după alegeri, se zbate să-și instaleze propriul premier, pe medicul Alexandru Rafila, având în vedere că la alegeri au obținut cele mai multe voturi. Președintele acestuia, Marcel Ciolacu, se proțăpește și e foarte vocal în această privință și nu numai. Şeful Partidului Liberal și premierul României, Ludovic Orban și-a dat demisia, pretinzând că face acest gest doar să înțeleagă electoratul că nu se cramponează de scaun, dar, totodată, își revendică postul de șef al Camerei Deputaților, ceea ce, cum bine zice gazetarul Cristian Tudor Popescu, e doar o mișcare deșteaptă pentru imagine și menținerea ciolanului.

E o fojgăială vocală de te doare capul.

Scena politică se prezintă ca o corabie aflată în plină furtună, în orice moment fiind în pericol să se scufunde. În acest timp de iarnă populația capitalei e nevoită să trăiască în frig, nemaiputându-se asigura căldura din cauza rețelei de canalizare vechi de patruzeci de ani, cu o uzură extrem de avansată. Noul primar ales, Nicușor Dan, e nevoit să apară la televizor, să dea explicații și să să-i asigure pe cetățeni că se fac eforturi serioase pentru remedierile și schimbările necesare care se derulează pe o perioadă mai lungă.

Sunt dezamăgit cum nu se poate spune de tot ce se petrece în această țărișoară, unde toate relele sunt posibile și mult prea puțin cele bune. La circăraie și exhibiționism nu ne întrece nimeni. Noi suntem cei ce facem și dregem, noi promitem și iar promitem noi baloane de săpun ce se sparg la cea mai mică adiere, nimeni nu e ca noi, vai de măiculița noastră! *** Noi ne tot zbatem și ne perpelim în micul nostru univers mamonian, nu atât pentru

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

42

progres și prosperitate cât pentru supraviețuire, în timp ce pe planetă se petrec atâtea lucruri de-a dreptul uimitoare.

China a realizat deja un soare artificial, prin fuziunea atomilor, care dezvoltă temperaturi uriașe, de zece ori mai mari decât ale soarelui astronomic, și care poate influența mersul întregii umanități.

Dar și mai puțin credibil este anunțul șocant al marelui profesor și general israelian Haim Eshed care afirmă că s-a stabilit deja contactul cu extratereștrii dintr-o galaxie, existând deja o locație în adâncurile planetei Marte unde aceștia conlucrează în folosul civilizației. Guvernul SUA și însuși președintele Donald Trump ar cunoaște problema, dar nu o fac publică pentru a nu stârni panică și isterie în rândul populației care nu e suficient pregătită pentru asemenea chestiuni.

Un alt israelian, profilat pe aceste probleme, Hagar Yanai a scris o carte în care dezbate pe larg subiectul, intitulată „Universul de dincolo de orizont-conversații cu profesorul Haim Eshed”. *** Deși mi s-a promis că voi fi onorat și în numărul 4/2020 al rev. ”Internațional Writers Jurnal” din Ohio SUA, aceasta a apărut fără numele meu. Sunt tare dezamăgit și cătrănit, pentru că doar aceste biete contribuții mă mai țin în viață. Nu mă îndoiesc că și faptul că nu cotizez cu nimic la apariția ei contează, dar dacă nu se poate, ce să fac ? Drept răspuns i-am trimis următorul catren . Pesemne că în universul meu / am mai rămas doar eu cu Dumnezeu / e bine și așa, decât nimic / cam asta este tot ce pot să zic. Iubire și prosperitate În timp ce unul ca mine dispare văzând cu ochii, marele parvenit al revoluției de rahat, mare proprietar de pământ și restaurante, el însuși atipic bucătar, inegalabilul pohet slobozian Mircea Dinescu se maimuțărește ca un clovn la propria emisiune a TVR :”Politică și delicatese”. Că așa e-n tenis !

Iar apreciatul cântăreț Paul Surugiu, cu numele de scenă Fuego, care prezintă emisiunea „Drag de România mea”, găsește de cuviință să acorde o diplomă de excelență unui penal ca fostul prim-ministru Adrian Năstase, fals sinucigaș, condamnat de două ori pentru faptele sale de corupție. La fel, că așa e-n tenis !

De parcă însuși Iadul s-ar fi dezlănțuit pe pământ, pandemia cu covid-19, ca un uragan de maximă amplitudine răscolește profuziile lumii, scoate tot răul la suprafață și ucide tot ce-i iese în cale, în modul cel mai discreționar, făcând ca nimic să nu fie mai fantastic ca realitatea percepută de oameni.

Ordinea existentă e profund afectată, relațiile și conexiunile au luat-o razna, nimic din deprinderile și cutumele noastre nu se mai regăsește, toate încercările de a-i pune capăt pandemiei, cu atâtea surle și trâmbițe, sunt doar simple paleative cu care ne amăgim. Doar moartea este atot-triumfătoare.

Te îngrozești numai văzând la ce grad au ajuns violența și agresivitatea de toate formele, în special cea familială și sexuală. Nu e zi de la Dumnezeu să nu aflăm noi mărturii despre aceste halucinante fenomene, nu e moment să nu iei act de o nouă atrocitate, de un nou act abominabil, toate acestea petrecându-se cu o asemenea frecvență și intensitate, încât nici nu știi când s-au insinuat în derizoriul banalității.

Probabil că Satana, dacă ar fi să acordăm credit misticismului religios, își freacă mâinile de satisfacție și-și râde în barbă, încântat de magistralele sale abilități. Sau, poate că, cine știe, Însuși Creatorul Suprem s-ar manifesta în acest fel, plictisit și dezamăgit de cei cărora le-a dat viață cu atâta dragoste și generozitate.

Oricum ar fi, bine nu poate să fie, iar evoluția spectaculoasă a tehnologiei ahtiate să cucerească spațiul cosmic, nu știu ce șanse de reușită ar putea avea. Întrucât tăvălugul Apocalipsei e mult prea puternic și nu cunoaște adversar pe măsură.

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

43

DUEL SAGA

INTERNATIONAL

-

concurs

Baruh Elron - PREMIUL I PICTURĂ “Sunt fericiți cei ce văd frumosul în locuri obișnuite, acolo unde alții nu văd nimic. Totul e minunat, ajunge doar să ai capacitatea de a privi cum trebuie”.

Camille Pissarro

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

44

CĂRȚI SAGA PREMII SAGA

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

45

Drepturile actuale pentru supraviețuitorii Holocaustului și moștenitorii lor: 1. Pensie lunară din Israel pentru cei care nu primesc încă o pensie lunară sau trimestrială: Supraviețuitorii Holocaustului care locuiesc în Israel și care nu primesc încă o indemnizație lunară din partea Israelului sau Germaniei, sunt eligibili pentru o indemnizație lunară din partea Israelului, cu condiția să fi fost în viață în timpul războiului din România, atât ca copii, cât și ca embrioni (născuți până în 1945). Este important să înțelegem - acest drept este relevant numai pentru cei care în prezent primesc doar o subvenție anuală sau nu au primit încă niciun ajutor.

2. Pensie lunară pentru originarii din România - asigurată de Serviciile de Securitatea Socială Germane: Supraviețuitorii Holocaustului din România care s-au născut înainte de anul 1938 și în timpul războiului, în zeci de orașe și sate din România care au fost recunoscute ca ghetouri deschise, sunt eligibili în anumite condiții să primească o pensie lunară de la securitatea socială germană, pe lângă indemnizația din partea Israelului sau cea din fondul Articolului 2.

Cele zeci de orașe și sate recunoscute recent ca ghetouri deschise sunt:

până la data decesului supraviețuitorului. În următoarele condiții (văduvii trebuie să respecte doar condițiile 1 și 3, iar ceilalți moștenitori - copii sau moștenitori conform testamentului, trebuie să îndeplinească toate cele trei condiții: 1. Supraviețuitorul decedat s-a născut înainte de 1936 și a lucrat în ghetou și nu a solicitat niciodată o pensie de la securitatea socială germană.

2. Supraviețuitorul sau văduva a decedat după 27 iunie 2002.

3. Supraviețuitorul a înaintat cerere la Bituah Leumi din Israel pentru a primi pensie pentru limită de vârstă, după 1975.

Aceste informații sunt puse la dispoziția dvs. de Ami Bar, fiul unor supraviețuitori ai Holocaustului din România, care vă poate ajuta cu sfaturi și îndrumare. Vorbesc doar ebraică și engleză, din păcate, așa că dacă nu vorbiți bine aceste limbi, vă rugăm să solicitați ajutor de la cunoscuți.

Există două modalități de a mă contacta: Telefon: 055-6665123 (pentru a lăsa mesaje) Email: shoa.rights@gmail.com Site-ul web: www.amibar.coi.co.il Vă rog să aveți răbdare, sunt multe cereri și am nevoie de timp pentru a reveni.

Cu respect, Ami Bar Shoa Rights

Timișoara, Dorohoi, Brașov, Arad, Ploiești, Fălticeni, Buhuși, Huși, Brăila, Deva, Sibiu, Suceava, Călărași, Turda, Târgu Frumos, Ilia, Podul Iloaiei, Lugoj, Iași, Botoșani, Târgu Mureș, Galați, Focșani, Tecuci, Roman, Piatra Neamț, Bârlad, Vaslui, Alba Iulia, Constanța, Târgu Neamț, Hârlău, Buzău, Râmnicu Sărat, Stefănești, Craiova, Pașcani, Bacău.

3. Drepturile moștenitorilor celor care au trăit în ghetouri (inclusiv toate ghetourile menționate în paragraful anterior): Văduvii sau văduvele celor care au trăit în ghetouri au dreptul la o pensie lunară pe viață. În plus, moștenitorii care nu sunt văduvii acestor supraviețuitori, ci copii lor, sau orice alt moștenitor legal potrivit unui testament, pot primi o plată retroactivă pentru perioada cuprinsă între 07/01/97

Jurnal Israelian nr. 57 ■ 09-09- 2021

46

Cadou de Sarbatori De la Bianca Marcovici romanul este distribuit de JURNAL ISRAELIAN: https://www.jurnal-israelian.com/

Editura SAGA