Jurnal Israelian Nr. 60 by adrian grauenfels

Jurnal Israelian nr. 60 - 30 septembrie 2021

QED QED

Preparative

Coperta: Marco Antonio

JURNAL ISRAELIAN Nr. 60 30-09-2021

Săptămânal de joi Cultură și artă în Israel și Diaspora https://www.jurnal-israelian.com/ Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Eugene Matzota Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Maria Sava Beatrice Bernath Bianca Marcovici Iulia Deleanu (România) Silviu Ilievici Dominic Diamant Dr. Alexandru Cristian Mugurel Barbulescu (AUS) Emanuel Pope (G.B) Dan Romașcanu Mircea Munteanu Mongolu’ Editura SAGA 2021 – Israel Sponsori: Lydia Elron, Dumitru Ichim – Canada, Eduard Almashe – Israel email: gadrian40@gmail.com Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL. Azi – 57 pagini

QED - Am demonstrat că se mai poate face cultură și artă. ANUNȚ SAGA:

LUĂM VACANȚĂ! Numărul următor va apărea JOI 28 OCTOMBRIE 2021 Despre activități și texte remarcate urmăriți pagina online: https://www.jurnal-israelian.com/

Când mori se face o tartă cu mere, plângi și coci, spui Kaddish printre rândurile rețetei indignate, cu toate culorile sale țipând să nu fie prea dulce că doar diabetici vin pe aici vorbind de dulcea lor iubire Privesc ultima oară strada Ramurile copacilor neglijați de primărie parcajul plin de mașini ostile, cimitirul, atât de mic și întunecat pentru toate culmile și sentimentele trăite Merele alexandrine sunt cele mai dulci. ar trebui să le caut la piață când zilele sunt mai lungi; dau rodul îmbătrânirii, al bunătății. Un prieten care și-a pierdut un frate i-a făcut o tartă din prune de șase ori într-un singur paragraf, a pus prune atât de pline de dor erau frazele. Aș fi încântat să vină cineva să gustăm despărțirea. Îmi place tarta, ar declara vizitatorul despre gustul vieții. Și îndepărtează cojile din jurul tartei mele pentru o fotografie, sângeroasă și minunată. Lumânarea trebuie evitată, spune el sincer. Nu face bine la CV.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Brîndușa Palade Din volumul Ospiciul din paradis cu voia somnului să nu mă întrebi ce am mai făcut doamne de când m-am preumblat în jurul unui turn alei pustii uitând să mă închin la pietre și azimi ce zeități ascunse îngânau spre nimfe alcătuiau poeme evazive cu cine-am adormit în dosul pleoapei câte mere am furat sau câte supernove am detonat altfel o să recad în modestie în poala unui fluture de lapte uitând să termin poezia asta lăsată moștenire unui frate inspirat știu o să-mi zici să nu mă mai răsfăț și umblă iar acolo unde-i turnul dărâmat

Bianca Marcovici În om cresc fructe rele. La fel și buruienile ucid Ce ne este drag. Nici un doctor nu ne garantează supraviețuirea dar Buruienile pot fi tăiate de la rădăcină precum pizma unora care te trag în jos te scufundă sub apă, încercând să te înece în compromisuri. Mai rămâne să-ți faci bagajul să pleci într-o lume mai puțin arogantă, perfidă ascunsă, seacă-căutând fascinația stelelor călătoare.

Citind prea mult Haiku O zi plictisitoare de decembrie fără prânz deci e timp să ne uităm în jur și să ne dăm seama că minciunile noastre, pe termen lung, nu vor dura Mă simt ca diamantul care zgârie un geam Gândurile mele sunt limitate și nu libere numai în mașina de spălat vase pot să aud clar când întreb, ce se va întâmpla cu această lume? îmi răspunde că nu am fost învățați la timp timpul viitor Prin parbrizul mașinii după ploaie, pot desena fantome degetele lasă amprente pe buza paharului din care beau vin uneori, vara, vecinilor le place să vorbească ca în codru. la ce bun secretele Alteori se lasă o tăcere atât de completă, atât de liberă fără de ambiții, e posibil să-ți capeți iertarea, scrisă pe o foiță mai subțire decât memoria absolut mult mai strălucitoare. AG

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Sofia Gelman

Israel – scrisul fringe Despre Saul Leizer n ultimul deceniu, s-a afirmat cu tenacitate și polivalență autorul bilingv Saul Leizer. Plecat din Iașul marilor cărturari români, educat în spirit iudaic, Saul aflat la vârsta înțelepciunii decide să scrie. Cândva, în România, fusese inginer de textile, o meserie care împletește fibre în țesături complexe. Ce altceva este poezia dacă nu o țesătură de gânduri și idei. l-am cunoscut pe "tânărul scriitor" la ASILR și la ICR - Tel Aviv unde venea la toate întâlnirile literare. Din buzunarele lui ieșeau foi cu poezii pe care ne obliga să le citim așteptând un verdict încurajator. Subiectele lui erau luate din Tanah, istorie sau erau pilde moralizatoare pentru cei care citeam românește. Din păcate, Saul a fost marginalizat de colegii de la ASILR, care nu înțelegeau încăpățânarea lui de a-și citi poeziile în public. Ani trec, Saul învață să folosească un computer și deodată foile volante dispar. Acum poeziile, eseurile, epigramele lui devin transferabile pe net. Cu puțin ajutor stilistic și diacritice adăugate, căpătăm o poezie și proză care evoluează de la an la an. Așa se face că Saul începe să tipărească cărți în care găsim toate subiectele care îl preocupă. Iudaism, filosofia la evrei, marii scriitori, gânditori, rabini și oameni de știință. De la volum la volum descoperim un om pasionat de cercetare și dorința de a răspândi rezultatele in domeniul culturii iudaice. O altă surpriză este idișul. Stăpânind limba evreilor din getouri, Saul publică la Editura SAGA două cărți: una de fabule clasice traduse de el în idiș, o a doua de epigrame și zicale pline de satiră și umor. Iată cum tenacitatea, munca susținută și mai ales încrederea în reușită fac din Saul Leizer la cei 82 de ani (mulți înainte!) un scriitor activ care are ce spune și merită citit. Adrian Grauenfels

Oameni suntem

untem în data de 30 septembrie care, anul acesta consemnează sfârșitul șirului lung al sărbătorilor de toamnă. Deci, putem trece la alte subiecte. Vom vorbi de pildă despre aspectul pozitiv al procesului de globalizare, prin prisma unei tinere deosebit de talentate: Emma Răducanu. Presupun că numele ei este cunoscut nu numai în cercurile iubitorilor tenisului întrucât prezența ei deosebită pe micul ecran cu ocazia diverselor interviuri pe care le-a dat, a avut darul de a fi fermecat (tele)spectatorii. Este frumoasă, modestă, plăcută, vorbește într-o manieră în care crezi că ești singurul ei interlocutor. S-a născut în Canada, mama ei venise din China iar tatăl ei din România. Familia trăiește de ani de zile în Marea Britanie, țară pe care a reprezentat-o la US Open unde a devenit fulminanta câștigătoare a întrecerii. Emma Răducanu este cetățean al lumii care vorbește limba țării în care trăiește, a învățat chineza mamei și limba română a tatălui ei. Fără îndoială, exemplul ei este demn de urmat, nu numai în domeniul sportului dar și pe tărâmul concepției asupra vieții fiindcă, știți, „oameni suntem” ! Cu toții suntem oameni ce împărțim același glob…

UN CUVÂNT PENTRU SOFIA Nu mulți știu că activitatea Sofiei este neîntreruptă, de când scria la regretatul MIRODAN în MINIMUM. Același stil alert, critic, dar și empatic, a continuat în revistele Alchemia, Nautilus și acum în JURNAL, unde a fost prezentă în toate cele 60 de apariții. Această tenacitate mi-a oferit curajul să continui prin toată tevatura zilelor în Israelul

nostru.

Sofia

Gelman

este

ziaristul

evidențiat al Jurnalului și îi mulțumim pentru munca sa exemplară și amiciția sa.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

AG și Redacția

Eugen Ionescu ”Noțiunea de dragoste, cea de contemplare nu mai sunt nici măcar noțiuni devenite ridicole, ele sunt noțiuni complet abandonate. Însăși ideea de metafizică suscită zâmbete ironice când nu trezește mânia. Criza a început de multă vreme. Cultura și-a accelerat poate decadența începând cu secolul al XVII-lea. Ea a devenit din ce în ce mai umanizantă în loc să fie spiritualistă. Pe chipurile sculpturilor din catedrale sunt surâsuri de sfinți de îngeri și de arhangheli. Noi nu mai știm să le privim. Oamenii se răsucesc în cușca lor care este planeta, pentru că au uitat că pot privi cerul. Cum să trăiești, cum să trăiești bine, cum să posezi lumea, cum să te bucuri de ea, cum să te îmbuibi, cum să produci obiecte demne de a fi iubite, instrumente ale plăcerii noastre, cum să te bucuri continuu fără să ții seama de ceilalți, refuzându-le bucuria sau fără să-ți pui măcar problema fericirii sau nefericirii celorlalți, cum să industrializezi umanitatea până la saturație? Iată ce și-au propus oamenii și ceea ce se numește umanism. De fapt, renunțarea la preocupările spirituale și metafizice. Problema destinului nostru, a existenței noastre în univers, a valorii sau a precarității condițiilor existențiale în care trăim, toate acestea n-au mai fost luate în considerare. A fost uitată problema esențială, adică problema rosturilor noastre ultime. Și în felul acesta, nu mai știm încotro să ne îndreptăm. Și de aceea, tocmai de aceea, din dorința de a trăi, ne-a devenit imposibil să trăim. Priviți deci în jurul vostru, uitați-vă ce se întâmplă! Lumea a pierdut orice direcție. Și totuși, ideologii călăuzitoare nu ne lipsesc. Ele nu duc nicăieri. Bucuria este înlocuită de distracție. Avem de ales între pasivitatea față de dorințele noastre alienate sau moartea violentă în explozia dorințelor noastre ce se izbesc unele de altele în ființa noastră sau se izbesc de cele ale semenilor noștri. Am uitat ceea ce trebuia să fie contemplarea. Nu mai știm să vedem, nu mai

știm să ne oprim în agitația generală și să privim, nemișcați o clipă, chiar această agitație. Nu mai știm să ne privim gratiile, nici pământul, nu mai avem răgazul pentru aceasta, și totuși, privind în jurul nostru, în noi, totuși în acest fel am putea vedea ceva apărând. ”Privind” cu o atenție încordată am putea regăsi prospețimea mirării, o mirare de copil care ar face lumea la fel de tânără și pură ca în prima zi a creației. Mozart avea bucuria care nu-i venea numai din el însuși, ci care îl umplea și pe care o răspândea în jurul său. Dar știm să-l ascultăm pe Bach? Și aici în țara lui Mozart, știm, știți să-l ascultați pe Mozart al cărui mesaj nu este mundan, al cărui mesaj nu este numai “cultură” sau o operă care poate fi simplu integrată în istoria culturii? Am fost, poate, prea pesimist căci, iată, îl avem pe Mozart care ne vorbește despre altă bucurie, despre o bucurie ”inexplicabilă”, cu atât mai profundă pentru că este inexplicabilă și pentru că el însuși a murit în mizerie și durere. Ar trebui, trebuie să încercăm să înțelegem, chiar și în îngrozitoarea noastră lume contemporană, mesajul spiritual al lui Mozart. Vara, 1972 (Eugen Ionescu, Discurs de deschiderea festivalului de la Salzburg, 1972) Via Maria SAVA

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Marius Markowski, s-a născut în Elveția și realizează tablouri digitale care arată ca si cum au fost realizate cu ulei sau vopsea acrilică

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Paradisul revizuit de….

ax Švabinský (1873, 1962) a

fost un pictor, desenator și grafician ceh, profesor la Academia de Arte Grafice din Praga. Švabinský este considerat a fi unul dintre cei mai importanți artiști din istoria picturii cehe și a realizat o operă semnificativă în prima jumătate a secolului al XX-lea. El a fost oarecum neobișnuit printre artiștii moderniști prin faptul că activitatea sa a fost acceptată de către regimul comunist; aceasta s-a datorat, cel puțin în parte faptului că personalitatea sa artistică s-a format înainte de 1900, înainte de apariția cubismului. El este membru fondator al Galeriei Hollar , membru al cercului artistic Mánes (1902-1949), al Hagenbund (Viena) și al Societății Naționale de Arte Frumoase din Paris, curator al Moderní galerie din Praga. A fost Doctor Honoris Causa al Universității Masaryk din Brno, profesor (și de opt ori rector) al Academiei de Arte Frumoase din Praga, profesor emerit pe viață al Școlii de Arte Aplicate din Praga, cavaler al Legiunii de onoare, decorat cu Ordinul Republicii, membru corespondent al Real Academia de Bellas Artes de San Fernando din Madrid și laureat al Premiului guvernului italian pentru colecția sa de acvaforte.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Giovanni Boccaccio DECAMERONUL În românește de ETA BOERIU

POVESTEA A DOUA

vreul Abraham, îndemnat de Giannotto din Civigni, apucă drumul curții papale de la Roma și, văzând acolo nemernicia preoțimii, se întoarce iarăși la Paris și se face creștin. Povestea lui Pamfilo stârni pe alocuri râsul și fu lăudată de doamne, toată, de la început până la sfârșit. Și, după ce fu ascultată cu multă luare-aminte, când luă sfârșit, regina îi porunci Neifilei, ce sta alături de Pamfilo, să deie șir petrecerii începute, spunând și dânsa o poveste.

Neifile, pe cât de frumoasă, pe atât de aleasă în purtări, primi bucuroasă îmbierea reginei și începu astfel. Pamfilo cu povestea lui ne-a arătat că Dumnezeu, în bunătatea sa, nu ia în seamă păcatele noastre când ele purced din lucruri pe care oamenii nu pot să le priceapă cu judecata lor; iar eu cu povestirea mea vreau să v-arăt în ce măsură aceeași bunătate divină ne vădește puterea ei cea dreaptă, îndurând cu răbdare păcatele altora ce s-ar cădea s-o proslăvească prin faptă și cuvânt și care totuși calcă strâmb, pentru ca noi să stăruim cu și mai multă râvnă întru credința noastră. Frumoase doamne, am auzit spunându-se pe vremuri că la Paris trăia un negustor de vază, om bun, cinstit și drept la suflet, pe nume Giannotto din Civigni, care făcea negoț pe picior mare cu stofe și mătăsuri. Acest Giannotto era prieten la cataramă cu un evreu bogat, pe nume Abraham, care era și el neguțător de stofe și om

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

cinstit și drept. Or, văzând Giannotto ce însușiri alese zăceau în Abraham, începu să se necăjească foarte la gândul că sufletul unui om atât de vrednic, de bun și de înțelept avea să fie hărăzit pierzării, ca unul ce nu cunoștea dreapta credință. Din care pricină, începu să-l roage prietenește să părăsească rătăcirile credinței iudaice și să se întoarcă la adevărurile credinței creștinești; care credință, precum vedea și el, se întindea tot mai vârtos, ca una sfântă și adevărată ce era, în timp ce credința iudaică scădea în credincioși, pierind pe zi ce trece. Evreul răspundea că nu socotește drept sfântă și bună nici o altă credință în afară de cea iudaică și că el în aceasta se născuse și tot în ea socotea să trăiască și să moară, fără ca nimeni și nimic pe lume să-l poată întoarce de la dânsa. Giannotto nu se dădu bătut cu una, cu două și după câteva zile începu din nou să-i vorbească, arătându-i, pe limba lui de negustor, pricina pentru care credința lui era mai bună. Și deși evreul era mare cunoscător al legii iudaice, fie îndemnat de prietenia care îl lega de Giannotto, fie din pricina vorbelor pe care Sfântul Duh le așeza pesemne în gura negustorului cam slăbănog la minte, începu să afle multă desfătare în învățăturile lui Giannotto. Dar, înrădăcinat cum era în credința lui, de convertit tot nu voia să se convertească. Pe măsură ce se încăpățâna mai tare, Giannotto tot mai aprig îi dădea ghes să treacă la creștinism, până ce evreul, răzbit de atâta stăruință, îi zise: — Uite ce, Giannotto, tu vrei cu tot dinadinsul să mă fac creștin. Sunt gata s-o fac, dar mai înainte vreau să mă duc la Roma și să-l văd acolo pe acela care spui că-i locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ, să văd cum trăiește și cum se poartă, și nu numai el, ci și slujbașii săi, ce zici că-s cardinali. Și dacă ei mi s-or părea căs vrednici să mă facă a înțelege, fie prin cuvintele tale, fie prin însăși purtarea lor, că credința voastră este mai bună decât a mea, voi face după cum ți-am spus. Altminterea, rămân evreu.

Giannotto, auzind acestea, se mâhni peste măsură și-și zise în sinea lui: „Zadarnică a fost toată osteneala pe care socoteam că mi-am dat-o cu folos în nădejdea de a-l aduce pe calea cea dreaptă; căci de se duce Abraham la Roma și vede traiul spurcat și ticălos al preoțimii noastre, nu numai că nici vorbă nu poate fi încreștinare, dar chiar creștin să fie, s-ar face evreu”. Și, întorcându-se către Abraham, îi zise: — Prietene drag, de ce să te încumeți la atâta osteneală și cheltuială multă, mergând până la Roma? Unde mai pui la socoteală că pentru un om bogat ca tine, drumul, fie pe apă, fie pe uscat, e plin de primejdii. Crezi oare că nai să găsești aici pe cineva să te boteze? Ori, dacă tot mai ai vreo îndoială față de credința pe care ți-o propovăduiesc, unde crezi c-ai putea găsi meșteri mai înțelepți și mai luminați întru aceea decât cei de pe-aici, care sunt gata a-ți lămuri orice îndoială ce ți s-ar naște în suflet? Iată de ce socotesc eu că drumul tău e de prisos. Gândeștete că fețele bisericești de la Roma sunt aidoma celor pe care le-ai văzut aici, ba chiar cu atât mai vrednice, cu cât sunt mai aproape de marele păstor. De aceea ascultă-mă pe mine și cruță-ți osteneala ce ar fi mai nimerit s-o folosești cu alt prilej, la vreo iertare poate, când s-ar putea să te însoțesc și eu până la Roma. La acestea, evreul răspunse: — Giannotto, eu nu mă îndoiesc de toate câte mi le spui; dar ce mai calea-valea, de vrei să-ți fac pe plac, află că țin morțiș să mă pornesc la drum; de nu, nicicând n-oi mai ajunge să fac una ca asta. Giannotto, pricepându-i hotărârea, zise: — Te du cu bine dar, și cale bună, frate! Iar întru sinea lui își dădu cu socoteala că de ajungea Abraham să vază curtea papii de la Roma, de bună seamă-n veci n-avea să se mai creștineze; dar, cum n-avea nimic de pierdut, tăcu din gură și-l lăsă să plece. Evreul încalecă

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

degrabă și cum putu mai iute porni la Roma, unde, odată ajuns, fu primit cu cinste de evreii săi. Ș-acolo stând, fără a sufla o vorbă despre pricina care îl adusese, porni a cerceta cu multă luare-aminte purtarea papii, a cardinalilor, a întregii preoțimi și a curtenilor ce li se aflau în preajmă. Și, pe de o parte din câte putu el singur să vadă, destoinic și luminat la minte cum era, iar pe de altă parte din câte i se șoptiră la ureche, omul își dădu seama că de la cel mai mare până la cel mai mic, preoții păcătuiau cu toții prin desfrânări trupești; și nu doar întru cele rânduite de fire, ci chiar și-n desfrânarea sodomiei, fără a cunoaște frâul pocăinței ori al rușinii, până într-atâta încât femeile stricate și copilandrii ajunseseră să aibă cea mai mare trecere când era vorba de-a câștiga favoruri. Și apoi, pe lângă asta, îi cunoscu pe toți drept lacomi și bețivi, robiți pântecului ca dobitoacele și fără altă grijă decât desfrâul lor. Și tot umblând să-i cunoască, mai văzu că-s și zgârciți și atât de lacomi de bani, încât vindeau și cumpărau sângele asupriților, chiar și pe cel creștinesc și deopotrivă cu el și lucrurile sfinte, oricare ar fi fost ele, fie că țineau de jertfe ori de binefaceri, făcând atare negoț cu ele și având atari samsari, încât nici la Paris măcar nu le-ai fi găsit pereche printre toți negustorii câți se aflau acolo. Și simoniei lor nerușinate îi ziceau chipurile „procuratură”, iar lăcomiei fără frâu „susținere”, vezi Doamne! Ca și cum Dumnezeu n-ar fi cunoscut, nu zic înțelesul vorbelor, dar gândurile ascunse ale inimilor lor păcătoase, și ca și cum s-ar fi lăsat și el înșelat ca oamenii de rând de numele pe care-l dau lucrurilor. Toate acestea, dimpreună cu multe altele, de care e mai nimerit să nici nu amintim, îl necăjiră foarte pe evreul nostru, om cumpătat și plin de umilință, și, socotind el că văzuse chiar destule, hotărî să se întoarcă la Paris și se porni la drum. Giannotto, de îndată ce află că se întorsese, fără a mai trage nădejde să-l vadă creștinat vreodată, se duse la el și împreună se bucurară de întâlnire. Iar după ce-l lăsă să se

odihnească vreo câteva zile, îl întrebă ce părere avea despre sfântul părinte, despre cardinali și despre toți ceilalți curteni. La care evreul răspunse pe dată: — Bătu-i-ar Dumnezeu pe toți, fără cruțare! Și zic așa, căci de-am văzut eu bine, n-am întâlnit pe acolo nici urmă de sfințenie, cucernicie, faptă creștinească sau pildă grăitoare; ci pretutindenea desfrâu, zgârcenie, lăcomie și alte multe încă mai rele chiar (de-i cu putință), încât aș zice că întreaga curte e mai degrabă un furnicar de uneltiri drăcești decât lăcaș de făpturi creștine. Și, după câte îmi pare mie, socot că sfântul vost' părinte și toți ceilalți cu el deolaltă se străduiesc din răsputeri și care cu ce-apucă să facă praf și pulbere credința cea creștină și s-o izgonească din lume, când, dimpotrivă, s-ar cădea ca tocmai ei să-i fie temei și sprijin pe pământ. Cum văd însă că totuși strădania le e zadarnică și credința voastră, în ciuda uneltirilor lor, sporește în credincioși pe zi ce trece tot mai mult și-i tot mai luminoasă, socotesc pe drept cuvânt că Sfântul Duh e întrînsa și îi este temelie, slujind-o ca pe una care-i cea mai sfântă și cea mai dreaptă credință de pe lume. Din care pricină de unde până acuma stăm neclintit la îndemnurile tale și nu voiam cu nici un chip să mă botez creștin, acum îți spun pe față că pentru nimic în lume n-aș renunța la gândul de a mă încreștina. Haidem dar la biserică și botează-mă, după datina sfintei voastre credințe. Giannotto, care, bietul, nu se aștepta deloc la una ca aceasta, auzindu-l vorbind astfel, fu cel mai bucuros dintre oameni. Și ducându-se cu el la Notre-Dame din Paris îi rugă pe preoții care slujeau acolo să-l boteze. Aceștia, auzind că însuși evreul dorea să fie botezat, îl creștinară de îndată, iar Giannotto, care-i sluji drept naș, îi puse numele Ioan. Pe urmă îl dădu pe seama unor înțelepți de vază, care să-i lumineze mintea în tainele credinței noastre, pe care Abraham o învăță curând și

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

apoi, până la capătul zilelor sale, fu om vrednic și bun, trăind o cucernică viață.

Dușmanul nevăzut Alexandru Cristian

umea în care trăim a luat o întorsătură greu de anticipat. Globalizarea s-a afundat în dorința de expansiune și în lupta pentru acumularea resurselor. Clasele sociale de mijloc și cele de jos sunt furioase și pline de frustrări. Noile comunități de oameni nemulțumiți s-au revoltat împotriva sistemului. Mișcarea anti-sistem din zilele noastre este o revoluție a oamenilor nemulțumiți. Sistemul este un termen abstract care denumește un grup de oamnei privilegiați, cu

puteri sporite asupra unui grup majoritar de oameni. Sistemul este o alianță pentru a pune mâna pe cât mai multe resurse. Dacă în epocile precedente știam cine era “dușmanul” societăților, patricienii, boierii, comuniștii, fasciști, oligarhii, oameni ai sistemului în prezent nu știam cu adevărat cine este dușmanul. Criza economică a produs creșterea unui val de nemulțumiri asupra ordinii actuale. După această criză a început accelerarea procesului de expansiune a islamului. Un proces blocat datorită normalizării relațiilor în ultimele decenii ale secolului xx. Marele poet sirian Adonis spunea că islamul în stare actuală este simbolul declinului civilizației arabe clasice. Antagonismul dintre civilizația arabă și cea iudaică a fost folosit ca armă pentru interese obscure de ordin politic și material. În timp ce vorbim acum adepții islamului își trădează propriul crez, islamul este o religie a păcii. Violența acestora crește exponențial datorită mișcării contraglobalizării. Globalizarea nivelează toate tensiunile existente. Mișcările care promovează stoparea globalizării susțin creșterea naționalismului și a voințelor de afirmare etnică. Mișcarea contra-globalizare va acutiza tensiunile din societatea internațională și va provoca conflicte cărora nu le știm urmările. Rolul statului Israel în Orientul Mijlociu este de a asana toate aceste tensiuni prin modelul cultural și civilizațional. Dezvoltarea Israelului văzută de toți ca un miracle este o speranță născută mai demult și devenită realitate. Israelul nu a fost un stat agresor, întotdeauna valorile politice și morale au ale oamenilor politici israelieni au fost pentru coexistența pașnică. Naționaliștii israelieni

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

nu doresc expandarea conflictelor sau acutizarea tensiunilor civilizaționale, naționaliștii doresc întărirea imaginii Israelului în zonă. Dușmanul nevăzut al zilelor noastre este nemulțumirea. Acumularea nemulțumirilor produce latențe ce pot fi distructive. Criza economică, islamismul, expansiunea geopolitică toate au ca singură cauză și origine NEMULŢUMIREA. Conflictul civilizațional prevăzut de Samuel P. Huntington este o realitate pe care lumea în care trăim nu vrea să o recunoască. Nemulțumirea va augmenta și va radicaliza aceste tensiuni. Dușmanul nevăzut al omenirii trebuie privit în față, acceptat și luptat pentru a nu distruge lumea guvernată de valori democratice și morale, pe care am creat-o, o lume imperfectă dar mai bună decât alte lumi posibile. ___________________

CE ESTE UN DOLOS? Dolosurile sunt spărgătoare de valuri turnate din beton în formă de tetrapod, utile pentru protejarea țărmurilor de forța erozivă a apei de mare. Configurația specifică permite apei să curgă în jurul formei erodând foarte puțin betonul. De asemenea forma nu se rostogolește și rezistă la deplasare și blocare. Inventat în 1963 de sud-africanul Aubrey Kruger și proiectat în detaliu ulterior de inginerul Eric Merrifield, designul nu este protejat de nicio formă de brevet. Ambii au considerat că nu este necesar să-și înregistreze drepturile, deoarece au considerat că invenția lor este un beneficiu pentru întreaga omenire.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

UMOR cu Kyre Stocadă

Necazurile limbii române

Poezia poeților

Poeți, cu stiva, la grămadă, dacă-i vrei, Găsești pe la tarabe, oriunde, dintre ei De orișicare, mari sau mici, sunt pe alese, Găsești și-n uniformă, unii chiar poartă trese; Sunt lați, și verzi, se vând la kilogram, Se dau la rudă, tăiați, ca pe salam, În pungi, felii, întregi sau rotocoale mici, De-l vrei, îl ai, nimic nu poți să zici; Dacă-l ceri proaspăt, îl primești pe loc, Cu banii jos, poți să-l primești din stoc, Pot să-ți dea unul mare, vesel, gras, Iar de nu vrei vreunul de pripas, Ei te trimit la mama sa Să-ntrebi: ce ți-a venit de l-ai făcut așa!? La noi pe stradă, poeți îs cu ghiotura, De mergi pe jos, belește ochii dar închide gura, Vreunul ar putea pica din cer, de sus, Iar tu, sărmane, nu ești rumeguș Ca să-i amortizezi poetului căderea. De vreți poeți, veniți la noi în târg, Aici poet se vinde de cum poeții dau în pârg, Sunt ieftini, veți vedea, Nu costă mult, și e mai bine așa – Afacerile merg, lumea prosperă, Un nene mai dibaci și-a construit chiar seră Şi-acuma îi vinde proaspeți, de poate, chiar cu sacul, C-un preț îi ia baștanul, alt preț îl dă săracul. Concluzia-i și morală: De vrei poet acasă, comandă-l de cu seară!

i-a zis azi o prietenă că e in a hurry, că se grăbește la job pentru un meeting office cu CEO. Practic, a chemat-o directorul să îi facă o cafea. Și am înteles-o, lucrează la multinațională, așa că jumătate dintre cuvinte îi vin în engleză. E assistant director, adică secretara directorului, dar, la așa denumire, cum ajunge câte un meșter sau un instalator de AC prin companie crede că ea e numărul 2. Alt amic, cu care m-am întâlnit la bus in stație, mergea la training. Pregătirea și instrucția sunt noțiuni perimate, acum se poartă training. Una e să zici: mă pregătesc să ajung magazioner-sef la Lactate și alta e: „fac un training ca să fiu operational chief of Milk & Cheese Departament.” Acum lucrează part-time ca promoter. Adica, pentru cei mai putini obișnuiți cu romgleza: împarte flyere (fostele pliante) pentru un Gym (fosta sală de sport) și este plătit pentru jumătate de norma. Afară e un freezing rain de te omoară. Aș fi vrut să zic ploaie care te îngheață, dar mi-e că nu mă mai înțelege nimeni. Intru la supermarket să grab a snack. Snack, pentru că „gustare” îmi pute. Apropo, știu cam am preluat „supermarket” de la americani, dar nouă nu ne-a fost de-ajuns, așa că am inventat hipermarket-ul. Dacă exista cineva care sa îmi spună care e diferența dintre supermarket si hipermarket, îi dau 10 apple juice! Că sucuri de mere am văzut că nu mai au la raft. Optez între un snack cu steak și unul cu ham. „Friptură” sună din secolul trecut, iar șuncă nu mai mănâncă nimeni azi. În definiția românească, hypermarket-ul cuprinde un supermarket, plus alte magazine. Atunci care mai este diferența dintre un hypermarket și un mall? Sau mall-ul e gigamarket? Ajung la birou, unde fetele vorbesc despre fashion și make-up. Moda nu mai este un cuvânt la modă iar machiajul moare și el. Pentru că, oricât de agramat ai fi, dacă știi trei cuvinte în engleză, păcălești cinci fraieri. E în trend, nu in tendinte, sa arunci cuvinte in engleza. O colegă account și-a făcut un tatoo pe body

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

(tatuaj pe corp ar suna de-a dreptul obscen, numai marinarii își fac tatuaje). O să ni-l arate la party-ul din weekend. Nu la petrecere, să nu înțeleagă cineva că e cu taraf. Doamne ferește! For God’s sake! În muzică, nu mai avem orchestre sau formații, ci band-uri. Pentru că, nu-i așa, orice mizerie ai cânta, altfel sună „Costel de la Calafat Band.” Care Costel Band nu mai cântă trei manele și două melodii furate, ci efectuează un performance fusion-evergreen și manele! Cartelele sunt prepay, nu preplătite. Nu le mai cumpăram, ci le shopping-uim (da, am auzit asta), după ce luam cereal bars de la raionul Diet și toast de la Bakery. Un coleg de la advertising, nu de la publicitate, că e un cuvânt perimat, ne spune în coffee break că la televizor a văzut un Breaking News: Iohannis a ținut un scurt briefing, așa a zis prezentatorul. Nici măcar el nu mai face conferințe de presă, pendulează dintre scurt briefing și silent briefing. Va las acum, mă duc sa ajung la un agreement cu un coleg, dacă poate el să facă în locul meu un meeting report. Am luat din engleză cuvinte și le folosim prost. Confundam la greu “a acomoda” și “to accomodate” (a asigura cazarea cuiva “audiența” și “audience” (public), “suport” și “support” (sprijin financiar). Traducem prin “a observa o lege” expresia “to observe a law” (a respecta o lege), pentru că ni se pare un verb cunoscut. Nu contează cum vorbim, nu contează cât de prost combinam limbile, important e să sune bine la ureche și să dăm impresia că știm engleza, chiar dacă nu știm corect româna. NR Ne cerem scuze că autorul acestui text protestatar nu a catadixit sa pună diacritice. Quod licet bovis... etc Am pus eu în locul său, căci nu suport să fie tratată limba română în acest fel, chiar dacă pare a fi COOL.

;o)

Am mai și corectat, pe unde era nevoie, că vreau o lume perfectă! (ȘTIU, DOAR PE LUMEA CEALALTĂ) – Eugen Matzota

PANTOFII Thanas Medi – Pantofii Traducere din albaneză: Oana Glasu Via Liviu Antonesei Bătrâna trase ușa după ea și rămase privind pantofii aliniați în fața ei, pe prag. Unii mici, alții mari, pentru copii, pentru bătrâni, de fete, de băieți, purtați, uzați, lustruiți, nelustruiți, pe care îi numără: o duzină, două duzini. Și ce mulți sunt! Se bucura frecându-și mâinile, crezând că are casa plină de oameni, de țipete, de plânsete, de râsete. Cum nu se poate mai bine! Își târșea picioarele prinavlia casei împrejmuite cu zid din piatră, netencuit, în care toamna își scuturase frunza peste tot, presărând melancolie, tristețe, dar mai ales dor. Într-o parte a curții era vița-de-vie care se uscase, în cealaltă livada de curmali deschisă ca o boltă, plină de sâmburi roșii ca flacăra și dulci ca mierea, fructe stricate pe crengi. N-aravea cine să le mănânce! Iese din curte și aruncă încă un ochi la poarta în două canate, din trunchi de stejar, mâncată de carii, cu clanța de fier distrusă de lovituri, deja ruginită. N-avea cine să o mai deschidă! Pe partea de sus a casei se putea citi: Mastoras Jorgos: era numele constructorului acelei case mari, veche de aproape două sute de ani, cu acoperiș din scânduri subțiri, cu verandă, scară interioară, cu multe camere și odăi. „S-o cumpărăm, îi spusese bărbatul său, pe care îl chema tot Jorgos, în urmă cu vreo 40de ani. Tizul meu a construit-o cu grijă. E loc destul să se joace copiii! Or’ n-avem destui?” Au cumpărat-o, au crescut copii, le-au făcut nunți, vreo douăsprezece în total, de-au

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

vuit acolo clarinetele, au răsunat tamburinele, au curs râuri de cântece și dansuri, au avut poala plină de nepoți și nepoate, bucurie mare. Acum toate astea s-au isprăvit, au plecat cu toții! Copiii prin Grecia și prin lume, Jorgos acolo jos, sub pământ cu iarba crescută până la genunchi. Pe el l-au lăsat singur acolo în capul satului, pe coastă, cu muntele la cap.

erau bărbați și femei în toată firea, la rândul lor cu copii.

De altfel, tot satul e în pantă, toate casele sunt vechi, mari, din piatră ponce, șlefuită la colțuri, cu acoperișuri deasupra porților avliilor, majoritatea închise pentru totdeauna, căzute complet, scufundate în tăcere, în singurătate. Singurătatea întinde mâna printre fisuri, îți scoate ochii, te împinge mai încolo spre locuri unde trăiesc oameni, unde există zgomot, bucurie.

Strada era plină de alte și alte perechi. La fântâna din centru se afla și mai multă lume. Întoarse capul către curțile pline cu oameni, cu haine întinse pe sârme. Ferestrele caselor erau larg deschise canat după canat, ca să intre aerul proaspăt și să dispară mirosul de mucegai.

Cu singurătatea la braț coborî în josul străzii principale, pe care călcase atât de des, cândva din caldarâm, acum toată numai gropi de parcă ar fi fost mâncată de câini. Fiecare piatră rămasă păstrează o amintire, sprijinită de zidurile încărcate de mușchi. De n-ar cădea! Era bine să-și fi luat și ea un baston ca prietena ei, Lefteria, deși, nu urca coasta, chemând-o tot pe ea: „Vino tu, că ești mai în putere!” Se opri ici-colo, se salută cu consătenii așezați pe sub acoperișurile porților. Erau foste colege de brigadă, agricultori de vază, brigadieri, cărăuși, zidari, profesori, secretari de partid, președinți ai Frontului, spioni ai securității, foști deținuți. Unii pătați, alții nu, cu toții oameni buni, care acum, de când rămăseseră mai puțini și părăsiți, se iubeau mai mult. O întrebară și pe ea cum stă cu tensiunea, dacă au sunt-o copiii pe mobil, o invitară la cafea, însă îi refuză pentru o altă dată: „Acum mă așteaptă Lefteria să schimbăm o vorbă. Am obosit spunând aceleași lucruri!” Plecă aproape rostogolindu-se. Abia dacă o țineau picioarele. Întâlni chipuri noi, vesele, sănătoase, fete și băieți frumoși, care îi vorbiră, o salutară, întrebând-o despre ale ei. Nu-i cunoștea. Ceva i se zbătea prin memoria-i pierdută în ceață și atât. Îi știa de mici, dar acum

Întâlni și o familie, care avea un copil. Țineau de mână o fetiță. Se grăbi să o ia în brațe, rugându-i părinții: Îmi dați voie să o sărut? Îi sărută obrazul moale ca miezul de pâine, mirosind a schinduf, a flori și a viață.

Era fericită. „S-au întors toți, toți. Nu vor mai pleca. Au dat uitării străinătatea. Trebuie să i-o spun Lefteriei.” Se grăbește. Picioarele nu-i mai tremurau, inima îi tresărea de bucurie, pășea sigur, un sac de ani îi cădeau de pe umeri, ochii i se luminau de soarele de deasupra capului. Și-a scos basmaua neagră și și-a înnodat-o pe frunte. O ajuta și drumul, care acum, spre capătul satului devenea mai lin, ca fundul unei gropi. Știuse Lefteria s-aleagă împreună cu soțul ei și cei patru frați ai săi, casele gard în gard. Era neamul cel mai mare, cu cincizeci de suflete până mai ieri, întotdeauna cu bună dispoziție, veselie, petrecăreți, cântau toți cinci, fiecare cu cântecul său, ba chiar și femeile și chiar Lefteria, colega ei de brigadă, prietena ei de-o viață. Curtea casei Lefteriei era plină. Bărbații jucau cărți, iar femeile discutau despre toată lumea. Un necunoscut care bea cafea și răchiei se adresă bătrânei pe nume, cu mult dor: „Nu mă mai ții minte, îi spuse. Curmalele din curte eu ți le-am cules!” Nu avea timp de el. Avea vești bune de dat Lefteriei: -

Ați auzit, s-au întors toți!? Străzile sunt pline de copii, fete și băieți. Nu vor mai pleca.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Nu mai există străinătate! Necunoscutului îi căzu din mână ceașca cu cafea: -

Ce vorbește asta?! Aici a căzut bomba, poți să traversezi satul dezbrăcat și nu te vede nimeni! Bătrâna nu stătu să-l convingă. Era bucuroasă! Le spuse bărbaților să lase cărțile de joc și să cânte ceva. Bărbații o ascultară, lăsară cărțile și începură să cânte: „când crescuși atât de mare, dragă, dragă, violetă, voi veni pe-nserat în cartier, dragă, dragă, violetă…” Bărbații se adânciseră în cântec, iar bătrâna în dansuri. Își desfăcu basmaua neagră, pe care o flutura și o scutura, sucindu-se și răsucindu-se invita la dans pe unul și pe altul până se făcu un șir lung, nesfârșit, de dansatori, cum se întâmpla odată la nunți. A dansat cât și cum a dorit. Sudoarea îi curgea râuri. Obosi repede. -

Continuați voi, le spuse, eu sunt o femeie bătrână. E suficient și atât. Mâine o facem din nou. Acum plec.

Plecând, văzu o pereche aruncați, într-un colț al curții.

pantofi

- Pot să-i iau, o întrebă pe Lefteria? - Să ți-i pun într-o pungă, îi răspunse aceasta. - Dar ce faci cu pantofii, o întrebă necunoscutul, în timp ce ea se îndrepta pierzându-se pe drumul pe care venise. - Îi pun în fața ușii, îi răspunse, ca să pară că am oameni în casă… _____________________

SILVIU ILIEVICI air...

cald și soarele stăruie peste șoseaua încinsă și sufocată de mașinile blocate în șuvoiul lung de circulație. Aerul condiționat duduie și

răcoarea împrăștiată prin fantele bordului mă face să fiu mai indiferent și ceva mai înțelegător cu cei ce se grăbesc să schimbe benzile în încercarea de a ajunge undeva mai repede . Dincolo de marginea șoselei câmpul zace aspru și zgâriat de ierburile uscate și țepoase. Apăs ușor accelerația și înaintez aproape temător câțiva metri, odată cu coloana asta greoaie ce se târăște anevoios, precum un șarpe cu burta plină. Deschid playlist-ul și îl caut pe bătrânul Bach ce pare potrivit atmosferei și câmpului din dreapta, unde numai câțiva arbuști păstrează o ușoară tentă de verde . Probabil sunt singurii care reușesc să reziste doar cu umezeala Mediteranei ce își ridică seara, la lumina lunii, aerul sărat, dincolo de colinele de piatră și nisip. "Air" își înalță sunetele prin difuzoare și mintea mânată de învăluirea notelor îmi schimbă imaginile din fața ochilor. Soarele însă e același, fierbinte ca în verile de altădată când, ascuns în umbra livezii de meri din spatele casei bunicilor, ascultam în liniște fâșâitul ascuțit al coaselor. Închid ochii pentru o clipa și simt mirosul ierbii fierbinți, proaspăt tăiate. În mica bucătărie de vară bunica înfoaie jăratecul în jurul oalei de lut în care pregătește fasolea pentru masa de prânz a cosașilor. Mirosul fierturii se ridică subțire spre cer dar simțurile sunt cucerite de izul ierbii care e parcă mai puternic și mai viu, purtat de suflarea ușor răcoroasă a vântului rătăcit printre dealurile împădurite din jurul satului. Lamele șuieră adânc în iarbă iar Bach se pierde prin vibrația oțelului și a insectelor ce zumzăie nepăsătoare în lumina alba a soarelui. Uneori se lasă liniștea și tot universul împietrește în timp ce cosașul își șterge sudoarea de pe fața înnegrită de soare, apoi ia lama la ascuțit. Piatra udă, purtată într-un scut de lemn la brâu, alunecă gemând pe marginea ascuțită în timp ce eu, întins pe spate, ascund în spatele degetelor răsfirate luciul razelor de soare ce se alungesc printre frunzele verzi și merele coapte. Bunica mă strigă din bucătărie să o ajut.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Într-un coș de nuiele acoperit de un ștergar alb cu romburi roșii, bucățile mari de mălai copt în jar sunt puse frumos în jurul oalei cu fasole, lângă doua cepe înfoiate, un colț de brânză sărată și o mână de roșii coapte. Opresc lângă fântâna din umbra viei și umplu ulciorul cu apa proaspătă și rece de crapă dinții. Înghit în sec în fața semaforului ce-mi semnalizează cu furie roșie înaintarea. Coborâm încărcați pe lângă livadă spre glasurile cosașilor ce ne așteaptă în coasta dealului, la umbra unui pâlc de stejari. -Bună ziua, haideți să mâncați, le spune bunica oamenilor ce-și usucă fețele la jarul țigărilor Carpați. Ștergarul e întins și ne așezăm cu toții în jurul bucatelor. -Dar niște răchie nu ați adus Dăscăliță, întreabă cel mai bătrân? -Lasă răchia, că-i prea cald și nu mai vezi coasa dupa aceea, îi aruncă din norul de fum celălalt cosaș. -N-am adus acum Ioane, pe arșița asta, dar vă dau când terminați, îl împacă bunica. În liniștea lingurilor de lemn ce căutau bucățile în mâncare, urmaresc un avion ce lasă lângă soare o dâră lucioasă. Undeva în sat o drujbă sparge zgomotos și ireal fierbințeala asta adormită. Claxonul unui nervos din spate mă împinge și traversez intersecția printre gazele de eșapament ce se ridică ușoare spre soarele ce rămâne același, tăcut și indiferent ca întotdeauna...

Dan Stanciu, despre o expoziție dedicată poetului suprarealist, Gherasim Luca. Din Scena9.ro

Poate (într-un moment cînd vi s-a părut că anumite socoteli ar trebui încheiate) v-ați întrebat câte perechi de picioare are disperarea. E o întrebare pe care nu o poți ocoli, iar dacă nu v-ați pus-o pînă acum (pentru că n-ați avut timp, fie sub presiunea de neînvins a nepăsării), poate n-ar strica să v-o puneți chiar azi, cît încă nu e prea târziu, fiindcă mîine s-ar putea ca disperarea s-o rupă la fugă și să dispară definitiv, cum dispare uneori o disperare. E o întrebare pe care Gherasim Luca pare să o fi pus la încercare (pentru a vedea ce se întîmplă cu ea cînd îi răspunzi) într-un poem din cartea lui Erou-limită: „disperarea are trei perechi de picioare disperarea are patru perechi de picioare patru perechi de picioare aeriene vulcanice absorbante simetrice ea are cinci perechi de picioare cinci perechi simetrice sau șase perechi de picioare aeriene vulcanice șapte perechi de picioare vulcanice disperarea are șapte și opt perechi de picioare vulcanice

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

opt perechi de picioare opt perechi de șosete“. Pentru cubomaniile prezente aici, Luca nu a ales trei scaune, două pălării, cîteva pietre etc., ci reproduceri după tablouri ale unor maeștri ai picturii universale pe care, cumva alchimic, le-a dizolvat (prin decupare) și apoi le-a coagulat (rearanjînd fragmentele) în „precipitate ale dorinței“, potrivit formulei lui André Breton. Astfel, dintr-un tablou de Piero della Francesca, „Fecioara cu pruncul, înconjurați de patru îngeri“, Fecioara a dispărut complet, n-au mai rămas decît faldurile veșmintelor sale albastre pe care plutesc trei perechi de picioare ale pruncului și un picior solitar aparținînd, la origine, aceluiași prunc. E limpede, cred, ce neagă cubomania: o anume încremenire a privirii în știut, iar Luca propune o repaginare a știutului spre a-l reda surprizei. Dacă pictura este una cosa mentale, cum a zis Leonardo, atunci dezarticularea structurii ei inițiale (care și-a trăit traiul), urmată de o rearticulare pe alt plan a elementelor eliberate, o va dinamiza. Negînd, gîndim. Ar mai fi de privit cu atenție seria Brésil (1960-1970), compusă dintr-o suită de imagini fotografice realizate de un pionier al fotografiei braziliene de la sfîrșitul veacului al XIX-lea, pe nume Marc Ferrez, cărora Luca le-a deturnat caracterul documentar către unul poetic, prin adăugarea cîtorva desene de mici dimensiuni extrase dintr-un vechi Larousse ilustrat ori din alte surse. Așa, de pildă, în

„Spălarea cafelei“, unde imaginea unei instalații servind acestui scop este însoțită, printre altele, de imaginile a două sfredele, a unui cadran solar, a unui hexaedru, a unei mîini care arată litera T în alfabetul surdo-muților și a literei T în alfabetul Braille, a unei sfere tăiate oblic de o axă. Comentariu mai profund lămuritor sau dezvelire a esenței ascunse, aceste desene incluse pe suprafața fotografiei-suport își pierd înțelesul imediat explicativ și devin un soi de hieroglife actuale, apte să transmită într-un limbaj nou, degrevat de constrîngerile comunicării utilitare, ceva ce nu s-a mai spus. N-aș vrea să înșir tot ce cuprinde expoziția, pentru a-i da privitorului prilejul s-o descopere cu ochii lui, nemijlocit și îndeaproape. (A o rata ar fi o eroare de nereparat, fiindcă prezența în lumea românească de azi a lui Gherasim Luca apatridul, cel care scria în poemul Niciodată destul, din 1947, „proporporporporporc un porc de popor“ e aproape o anomalie, cu șanse minime de a se repeta prea curînd.) Aș mai aminti doar ecranul pe care este proiectat filmul de televiziune din 1988 al lui Raoul Sangla, Comment s’en sortir sans sortir: aici, Luca (în negru pe un fond alb, aspațial) își scandează scandalos poemele, efigie care se zbate și deopotrivă glas împleticit, despicînd consoanele cu o secure de silex verbal și infuzînd un sînge înghețat vocalelor, șaman geometru în fața limitei deschise.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Adrian Grauenfels Pontormo - Agenda unui pictor

acopo Carucci (14941557) s-a născut la Pontormo, lângă Empoli. Vasari povestește despre Jacopo Pontormo: un tânăr orfan, melancolic și singuratic care se învârtea prin toată Florența căutând un mentor. Cineva îl trimite la Leonardo da Vinci, trece pe la Piero di Cosimo, apoi în 1512 face ucenicia la Andrea del Sarto care nu-i aduce noroc, pleacă la Roma ca să vadă operele lui Michelangelo, în final Carucci se întoarce cu numele de Pontormo înapoi la Florența, unde va reuși să capete diverse comenzi de la casa Medici.

O frescă specială (Vertumnus și Pomona) se află la vila Poggio a familiei Medici, lucrare executată de Pontormo în 1520, în stil pastoral, un gen total necunoscut florentinilor. Ulterior capătă o comandă pentru scena Vizitării, executată pentru mănăstirea din Carmignano, o face într-un stil aparte, figurile sunt alungite și contorsionate. Ca la Andrea del Sarto personajele sunt așezate la jumătatea înălțimii tabloului, înghesuite la grămadă, cu mai mult decât admitea clasicismul vremii. O altă pânză celebra este " Iosef în Egipt", care ne arată stilul evolutiv, acum manierist al pictorului. În tablou apare chipul lui Bronzino, tânărul său ucenic în ale picturii. În anul 1522 ciuma izbucnește cu violență în Florența. Pictorul se refugiază la o mănăstire Carthusiană, Certosa di Galuzzo, unde călugării nu-și vorbeau. Pictează acolo fresce despre calvarul lui Iisus, din

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

păcate lucrare serios deteriorată de vreme. După molimă, întors la Florența, execută o mare pânză instalată în Santa Felicita, în capela Capponi (desenată de Brunelleschi) având subiectul Coborârea de pe Cruce (1528). Personajele sunt pictate în culori strălucitoare , formele bine conturate unite într-un complex enorm, compoziția fiind găzduita de un spațiu care apare gol și plan Un personaj cu barbă este bănuit a fi autoportretul pictorului. După mulți specialiști, acesta este capodopera de seamă a lui Pontormo. Alte lucrări manieriste sunt expuse azi la Galeria Uffizi, Galeria Națională din Londra, Luvru, la muzee de artă din New York, San Francisco, Palatul Pitti, Chicago, Ermitage.. etc Un pictor deosebit Mai puțin cunoscut, Pontormo oferă o viziune specială scenelor biblice cu care împodobea capelele și bisericile Florenței. Desenator genial, schița mult concentrându-se pe trupul uman și relaționarea sa cu mediul plastic. Multe lucrări s-au pierdut sau au fost grav deteriorate, dar în cele rămase descoperim tensiune și halucinație.

Un bun exemplu este "Ultima Judecată." în care personaje confuze sunt înlănțuite într-o atitudine turmentată și complicată. Coaste și membre dislocate produc neliniște privitorului. Isus, în această pictură se răsucește sinuos ca și cum s-ar ondula spre cer într-un dans final. Îngerii îl înconjoară într-o scenă parcă lipsită de gravitație. Pictorul realizează un efect de eliberare, personajele sunt purtate de spiritualitate printrun aer rarefiat cu atât avânt încât D-zeu ramăne jos la picioarele crucificatului în totală disonanță cu dogmele teologice la modă. Vasari critică scena, o erezie în ochii lui: "Nu înțeleg această pictură, Jacopo este destul de deștept, a citit și văzut multe, cum de îl pune pe Crist mai înalt , sub picioarele lui D-zeu Tatăl, cel care a creat pe Adam și Eva. Iar în colț cei 4 Evangheliști, nuzi, cu cărțile în mâna de parcă nu s-a gândit la compoziție, ordine, măsurători, timp și nici diversitate în culoarea pielii. Într-un cuvânt, nu respectă regulile, proporția și perspectiva, coloristica ..pictura lui e o gloată de nuduri făcute după gustul lui, pictate cu melancolie și atât de puțină satisfacție pentru el care e stăpânul picturii dar și pentru mine care deși sunt pictor, nu o înțeleg". Vasari este atât de decepționat încât declară că s-ar îngropa de viu dacă ar fi irosit 11 ani în a produce o astfel de pictură fără valoare.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Ce nu a înțeles Vasari este că avea în fața prima pictura modernistă, Pontormo îndrăznise să rupă normele clasicismului, cu mult timp înaintea altora. Azi se știe că la vremea sa Vasari era într-o strânsă competiție cu atelierul Pontormo-Bronzino. Pontormo, obsesiv și paranoic ascundea de curioși Ultima Judecată, ambii pictori râvnind la sprijinul pecuniar al casei Medici. Ni se pare explicabilă critica neloaială aplicată de Vasari rivalului sau, de fapt tot ce dorea Vasari era să capete favorurile Medicilor, distrugând voit imaginea oponentului său. Defăimarea lansată de Vasari în cartea sa "Viețile Pictorilor", dar și capriciile gustului estetic general l-au plasat pe Pontormo la marginea artei, timp de secole. Neglijată total a fost și opera lui care s-a pierdut sau a fost grav deteriorată din lipsa de atenție a contemporanilor. În secolul XX, Pontormo este redescoperit și reevaluat. Azi înțelegem cât de originală și puternică este munca sa. Excentricitatea lui duce la rezultate spectaculoase, frizând expresionismul la care nimeni nu visa în secolul XV. Agenda unui pictor Între Ianuarie 1554 și Octombrie 1556 Pontormo reușește să umple 23 de pagini de desene, schițe și notițe legate de execuția frescelor în biserica San Lorenzo din Florența, ultima sa comandă de mari proporții. Agenda a supraviețuit timp de 500 de ani ca să fie descoperită la librăria Națională a orașului Florența. După ce povestea cu amănunțime ce a mâncat, pictorul descrie ce personaj a început să picteze, adăugând schițe despre poziția acestuia în ansamblul frescei. Frescele sale, provocative, pline de viziuni și frământări au fost distruse în secolul 18 cu ocazia reconstrucției bisericii. Agenda cu pricină este o colecție neobișnuită de scurte remarci asupra hranei avute, simptome de boală, starea vremii, starea ieșirilor sale, în contrast cu orice agendă trivială. De asemenea, pictorul pomenea cum se ascundea de amicii veniți la atelier, curioși și atrași de flecăreli.

Şi mai remarcabile sunt comentariile legate de starea sa psihică: menționa că este deprimat, fără speranță, iritat și într-o ocazie în care asistentul său Naldini lipsește o noapte întreagă, se declară disperat de singurătate. Agenda sa descrie un om obsedat de dietă, trup, emoții, un melancolic care preferă singurătatea, evitând interacțiunile sociale. Ciudățeniile sale psihice se reflectă în ultimele sale picturi. Textul notat de Pontormo în agenda sa confirma ipotezele lansate la începutul secolului 20 care afirmau că dezechilibrul psihic al individului este o garanție a creativității și a geniului. În acest spirit, Pontormo a fost clasificat ca fiind un dereglat dar totodată un artist talentat. O diferită citire a agendei sale este necesară în lumina altor scrieri legate de evenimentele din Florența timpului ca de exemplu: cărțile de bucate, sfaturi și diete medicale, prognozele vremii, evenimente religioase sau laice la care pictorul era expus. Se pare că nu o extravaganță personală radiază Agenda cu pricina ci avem demonstrația că Pontormo era profund amestecat în cultura populară a vremii sale. O întărire a acestei ipoteze o găsim în scrierile filosofului renascentist Marsilio Ficino care pledează pentru controlul melancoliei în scopul optimizării inspirației. Pontormo a folosit stările sale sufletești adresând pictura ca fiind o sarcină nobilă, în care trupul trebuie să se afle în cea mai sensibilă stare a interacției cu divinitatea.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Astfel citită, agenda lui Pontormo devine o încercare vie și dureroasă de a imortaliza prozaicul zilelor unui meșteșugar simplu dar inovator, plin de har artistic. Agenda lui Pontormo - (fragmente) 7 Ianuarie, duminică seara, am căzut de pe schele și mi-am lovit brațul și umărul ...ce dureri.. Am stat în casa lui Bronzino (*) șase zile, apoi mam întors acasă și m-am simțit rău până de Mardi Gras 6 Februarie. 11 Martie. Duminică dimineață am mâncat cu Bronzino, găină și vițel și m-am simțit mai bine. Recunosc că zăceam în pat când a venit la mine acasă. Era deja târziu, când am coborât după masă, m-am simțit balonat și plin . Afară este o zi foarte frumoasă . Seara am mâncat puțină carne friptă care mi-a făcut sete. A doua zi seara am mâncat varză și o omletă. Marți seara am mâncat jumătate cap de oaie și o supă. Miercuri seara cealaltă jumătate friptă, struguri și 5 felii de pâine cu salată de capere. Joi dimineața m-a prin o amețeală teribilă care a durat toată ziua, chiar și după ce a trecut mam simțit rău, capul meu slăbit. Vineri seara: salată cu oaie și două ouă făcute omletă. Sâmbătă, desfrâu. Era în seara dinainte de Paște, toți se grăbeau la slujbă, eu cu oaie fiartă, salată, pâine și vin. Luni, după masa de seară m-am simțit minunat, viu , a fost plăcut. Marți: Salată , supă de oaie și o omletă Miercurea Sfântă: 2 pumni de migdale, și nuci. Am desenat mult capul și altă figură ( o schiță miniatură apare jos în foaie). Ducesa vine la San Lorenzo, și Ducele și el vine deasemenea. Duminică, dimineața de Paște și Duminica Anunțării, am mâncat la Bronzino dimineața dar și cina de seară. Miercuri am postit. 1 Aprilie, Duminică : prânz cu Bronzino. Seara nimic. Sâmbătă am intrat într-o tavernă: salată și omletă, brânză, m-am simțit bine. Joi 24 Mai – Sărbătoarea Trupul Domnului: iau prânzul cu

Bronzino. Vin grecesc, carne și pește. Seara o bucată de tortă, nu carne, nu am poftă de mâncare.. 2 Iunie, am cumpărat un scaun, l-am primit, m-a costat 16 lire. 9 Iunie: Marco Moro prepară pereții și umple crăpăturile în San Lorenzo după cum i-am spus. 18 Iunie, de Sfântul Luca: am început să dorm pe jos pe o pătură nouă. 19 Octombrie. Am simțit boală, asta e, era frig și mi-a fost greu să-mi clătesc gâtul. Mă doare și scuip cu greu, ca și altă dată. Cred că vremea este de vină, deși a fost frumos și am mâncat bine. Acum consum 300 de grame de pâine la o masă , mă va ține trei zile, beau puțin. Am 6 sticle de vin Radda.

(*) Agnolo Bronzino (1503–1572) este primul elev al lui Pontormo, mai târziu artist de curte la casa Medici.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Text: Adrian Grauenfels - Israel

Revelație zile și zile lungi și aceleași nici o durere doar plictis astringent afara se stinge încă o zi cercurile de rugină de pe frunze se măresc ca o plagă doar o gloabă autentică se plimbă pe faleză. *** revelație cu scaune neocupate vinovăția se perindă printre spini și paragrafe de lege dobândesc zilnic culoarea cameleonului *** striviri teritoriale în casa comună regenerarea așteaptă la ușă supusă nu răspund la singura mea șansă.

Bianca Marcovici

Robert Hass - poet american

obert Hass este unul dintre cei mai celebri și mai citiți poeți americani contemporani. Pe lângă succesul său ca poet, Hass este și un critic și traducător de frunte, în special al poetului polonez Czeslaw Milosz și al maeștrilor japonezi de haiku Basho, Buson și Issa. Criticii apreciază poezia lui Hass pentru claritatea expresiei, concizie și imagini, deseori extrase din viața de zi cu zi. „Hass și-a remarcat propria afinitate pentru haiku-urile japoneze”, a remarcat poetul Forrest Gander,

„iar lucrarea sa se ocupă de detaliile vieții cotidiene cu o claritate remarcabilă”. Gander a descris harul lui Hass pentru „poezie muzicală, descriptivă, meditativă”. Carolyn Kizer a scris în New York Times Book Review că Hass „este atât de inteligent încât să-i citești poezia sau proza sau să-l auzi vorbind, îi oferă o plăcere aproape viscerală”. Hass a scris în Chicago Review: „Poezia este un mod de a trăi. ... o activitate umană cum ar fi coacerea pâinii sau jocul de baschet. ” Prima carte laureată a lui Hass, Time and Materials: Poems (1997-2007), „arată talentul de a se împotrivi clișeelor si modei timpului său. În afara de poezii despre artă și artiști, meditații despre vârsta mijlocie și descrieri ale Californiei binecunoscute cititorilor lui Hass, cartea prezintă și poezie implicată în afacerile mondiale, politica contemporană și, în special, „Războiul lui Bush” în Irak. Revista The New Yorker, a remarcat faptul că există o continuitate între "Timp și materiale" și lucrările anterioare ale lui Hass: „Dorința lui Hass de-a face poezia să semene cu lumea cât mai aproape posibil („claritatea ”sa stilistică e adesea remarcată) a fost o constantă

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

în metoda sa de lucru de la început; ceea ce s-a schimbat nu este stilul, ci viziunea asupra lumii.” Lăudată în unanimitate de critici ca fiind o colecție extrem de bine creată, Time and Materials a câștigat atât Premiul Național al Cărții, cât și Premiul Pulitzer. Cea mai recentă carte a lui Hass este The Apple Trees at Olema (2010), o colecție de poezii noi, selectate.

Blândului poet Kobayashi Issa Robert Hass

Totul este câștig, cu fiecare cer. Nu vă faceți griji, păianjeni, Țin casa curată întâmplător. Acești melci de mare, pur și simplu nu par japonezi. Iadul: Luna strălucitoare de toamnă; melcii din iaz plângând în cratiță.

Traducere – AG Dimineața Anului Nou totul este în floare! Mă simt ales

Trei povești cu fantome: 1944 –1948

O broască uriașă și eu uitându-ne unul la celălalt, niciunul dintre noi nu mișcă.

de Bhanu Kapil *

Această molie a văzut strălucire în camera unei femei și a ars până la scrum Întrebat câți ani are băiatul în noul kimono a întins toate cele cinci degete. Înflorește noaptea, ca oamenii emoționați de muzică Somnoros jumătate din zi; nimeni nu m-a pedepsit! A cincizecea aniversare: De-acum înainte,

otul este roșu. Copacii par că se apleacă. Camionul se apropia de satul Nurpur. Să nu spui nimănui că era Nurpur. Spune doar că era un sat vechi. O motocicletă venea din direcția opusă. Șoferul motocicletei nu avea cap. Pentru că rănile erau foarte de proaspete. De aceea, tot el conducea motocicleta. Trebuie să fi fost decapitat de curând. - S-a întâmplat în timpul războiului? - Nu, în zile normale. Șoferul camionului sa speriat atât de tare, încât a învârtit volanul și s-a prăbușit într-un șanț. - - Ce vârstă aveai? - Cinci. - - Spune-mi o altă poveste. - Imaginați-vă un stup. Atârna de o ramură ca o praștie. Picura ploaia. Chacha-ji se căsătorește. După trei zile, el trebuie să-și ducă mireasă înapoi în casa mamei sale. - - De ce?

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Așa este tradiția. Așteaptau să vină autobuzul. Chachi-ji poartă un frumos sari, mătase argintie și roz, cu o margine aurie brodată cu flori de culoarea ciocolatei maro. Autobuzul vine după cinci minute. Cu greu au mers un kilometru, doi.. când acoperișul autobuzului lovește o ramură joasă. Tot roiul de albine cade pe autobuz. Albinele zboară direct prin ferestrele deschise și înțeapă fețele, trupurile, ochii pasagerilor. Un autobuz gol vine din direcția opusă. Șoferul autobuzului trage pe stânga și semnalizează autobuzului gol pentru a-l opri. Toți pasagerii sunt duși acasă. Bat la ușă. Nu sunt recunoscuți. Fețele lor sunt umflate. Sunt demoni? Sunt morți? Nu au ochi. Urlăm! Doar mama mea, care recunoaște sariul lui Chachi-ji, știe cine suntem și ne lasă să intrăm. Apoi începe tratamentul. Cum au fost tratate înțepăturile? Există un fruct care crește sălbatic. Ne-a frecat pe trup cu el. Ochii lor erau ca niște fante. Nu-mi amintesc numele fructului. Corpul, totul, era umflat. Puteam să mor. Îți spun aceste povești, pentru că eu nu știu cât timp voi mai trăi. Nu fi prost. Nu ești prost. Spune-mi o altă poveste. Ce fel de poveste? O poveste cu fantome! Bine, a fost o femeie bătrână, prietena mamei mele și a bătut la ușă, fără suflu. Tivul sariului ei era plin de noroi umed. Era amiază și, deși plouase, căldura era mare. A vorbit: nu vă voi spune de ce, dar trebuie să faceți exact cum vă spun, dacă doriți să vedeți ceva ciudat. Duceți-vă la Sectorul patru, la casa din colțul opus pieței, cea cu poartă de bronz și luați cu voi niște fructe. Dacă vrei să vezi despre ce vorbesc, trebuie să mergeți imediat. Mama s-a pregătit. M-am sculat și eu. - Ce vârstă aveai?

- Șapte. Mama a spus: Nu, tu rămâi acasă. Am spus nu. Mama a spus: Este foarte periculos. Dar eram amărât. Deci, am plecat. Am mers în spatele mamei cu ochii în jos, în pământ. Am ajuns la casa cu pricina. Ușa era deja deschisă. A văzut o doamnă așezată pe un pat cu șnururi, arătând foarte deprimată. Ea a făcut un gest către camera din spatele ei cu bărbia. Am intrat. Fiica ei culcată pe pat, cu un cearceaf pe față. Mama a pus două portocale pe pat. Portocalele din India arată ca mandarinele, dar au dimensiuni enorme. Îți amintești de ele? Dintr-o dată, fata a început să urle. Mama ei s-a stresat. Care este problema? Fața a țipat: Mă bat tare și acum m-au aruncat de pe munte. Mama fetei a ridicat bustul fetei și ceea ce am văzut a fost îngrozitor: sângele curgea pe tot corpul ,îi curgea din stomac. Mama a întrebat: De ce se întâmplă asta? Mama fetei a spus: Nu este nimic nou. Acest lucru se întâmplă de un an și jumătate. Sângele pe corp, dar și lucrurile din valiza ei sunt acoperite cu pete de sânge. Când mănâncă, cheaguri de sânge cad din hrana ei. În momentul în care spunem: iată mâncare , iată o rochie pe care trebuie să o porți, sângele se revarsă din ea. În acel moment, mama fetei a văzut cele două portocale pe pat. Acestea sunt pentru fiica mea? Da, a spus mama. Mama fetei a început să cojească fructele. Apoi a țipat, arătând portocala către mămica mea. Era plin de sânge. Mama mi-a șoptit, du-te acasă. Dar nu m-am putut mișca. Portocala era umplută cu cheaguri de sânge. Fiica mea nu a mâncat de un an și jumătate, a spus mama fetei. Am plecat cât de repede am putut. În drum spre casă, ne-am oprit la casa bătrânei. "Această seară este decisivă", a spus bătrâna. Fata este posedată de o fantomă. O persoană foarte faimoasă vine să o trateze. Este o fantomă ciudată. Mulți

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

oameni din diferite religii au încercat să gonească fantomă, dar toți au eșuat. Odată, a venit un domn sikh. A călătorit de la Lucknow și, după câteva rugăciuni, a atârnat poze cu Guru Gobind Singh și Guru Nanak deasupra patului fetei. Apoi a scos o sabie mare și a atârnat-o și pe ea. Cu toate acestea, pozele s-au învârtit dintr-o parte în alta, la fel și sabia, și au căzut pe podea. În această seară la 2 dimineața, un alt bărbat va începe tratamentul. Vino cu mine. Vom merge să ne uităm. Mama ta s-a dus? Ea i-a spus bătrânei că nu poate merge, pentru că la 4 dimineața trebuia să se scoale și să înceapă să gătească pentru ziua următoare. Dar până la urmă, a pus alarma pentru ora 2, iar când a plecat, am urmat-o. Ce ai văzut? Un bărbat stătea pe podea, recitând. O sută de oameni îl priveau sau așteptau în curte afară sau aruncau priviri prin ferestre. După un timp, bărbatul a luat un vas care era destinat picioarelor unei doamne. Se opri din cântec și i-a cerut fetei să stea în vas. Și ea a făcut-o. A început să recite din nou. Acesta era un vas simplu, din nichel. Fata a început să se învârtă. Bărbatul a rostit mantrele cu mare viteză. Când părea că fata avea să cadă, vrăjitorul, pentru că asta era, o prinse și o duse jos pe pământ. El a spus publicului că dacă fantoma ar fi părăsit trupul fetei, arborele din curte va începe să tremure. Dacă ramurile se mișcă, fantoma a dispărut. Uite. Exact asta s-a întâmplat. Copacul a început să se agite de la sine. Niciun alt copac nu se mișca. În noaptea aceea nu a fost niciun pic de vânt. Toată lumea a aplaudat! A fost vindecată? Nu. Vrăjitorul a luat-o pe fată și a așezat-o pe patul ei. În acel moment, părul lung al

fetei a început să se miște de la sine și să i se înfigă în gură. Trupul ei era pătat de sânge adus de mâini nevăzute. Am putut auzi zgomotul mâinilor care plesneau corpul ei, în timp ce o băteau cu sânge. Curând, ea a fost acoperită de la cap până la picioare de sânge. Am trecut prin mulțime spre piciorul patului. Am văzut cum amprentele mâinilor apar pe corpul ei. Toată lumea a fost uimită și apucată de groază. Vrăjitorul era jenat și rușinat că încercarea lui a eșuat. Și-a luat plata și a plecat. Toată lumea știa că fata era posedată acum. Ce s-a întâmplat cu ea? Părinții au aflat despre un iaz în care oamenii duceau pe cei dragi, atunci când erau posedați de duhuri rele. Un vrăjitor locuia într-o colibă de lângă iaz și oferea tratamente tuturor celor care veneau în acel loc îndepărtat. Deci, părinții au mers la iaz și au plătit vrăjitorului o sumă imensă de bani. Li s-a spus că imediat ce vor ajunge acasă, fiica lor va fi perfect în regulă. Au ajuns acasă, dar simptomele au reapărut. Fata a trăit în acea stare și a murit după șase luni. Sfârșit!

Traducere: ©AG ______________________ * Bhanu Kapil (născută în 1968) este o scriitoare britanică indiană care locuiește în prezent în Colorado. Ea predă la Universitatea Naropa și ca parte a programului MA pentru refugiați a Colegiului Goddard. Este autoarea mai multor cărți, printre care The Vertical Interrogation of Strangers (2001), Incubation: A Space for Monsters (2006) și Ban en Banlieue (2015).

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Saul Leizer

Despre Cilibi Moise

figură deosebită, dar totodată remarcabilă în literatura română, a fost fără îndoială, Cilibi Moise, un tip popular de filozof nativ, ce a fost privit, cu o respectoasă atenție de reprezentanții de frunte a literaturii române din vremea sa. Moise Cilibi (adevăratul nume de Moise Froim, poreclit Cilibi după turcescul "înțelept"), s-a născut la Focșani în 1812 și a murit la 31 ianuarie 1870 la București. Sărac, provenind dintr-o familie cu mulți copii, cândva înstărită care apoi a scăpătat. Tată a zece copii Cilibi Moise îi întreținea din greu, el fiind un om sentimental, de un înalt spirit. George Călinescu îl numea un Anton Pan evreu, geniu oral, fără știință de carte, iar pentru Caragiale ar fi un Nastratin Hogea pe meleagurile românești și afirma că ar fi "elevul" lui Cilibi Moise pentru umorul spontan și suculent. De origine modestă, s-a îndeletnicit cu negoțul ambulant, atrăgând mușterii mai mult prin spiritul său vioi, prin înțelepciunea bătrânească și solidaritatea cu cei în necaz, decât prin calitatea sa de comerciant. Prezența sa, lângă umila sa tarabă de mărunțișuri, producea zi de zi, o operă autentică ce nu a putut trece neobservată. Cutreierând târgurile și orașele Cilibi Moise, cucerea faima unui înțelept, fiind un eveniment de senzație, căci pe lângă mărunțișuri, vindea cărticelele sale de aforisme, foarte gustate de public, cărticele care nu au lăsat incerte cuvântul care circula numai oral, creând oral, dictând direct zețarului spontan . În broșuri de 8 până la 16 pagini, cuprindea o filozofie balcano-orientală, exprimată sub forma unui umor sfătos, dar adesea destul de înțepător. Maximele ironizează goana după îmbogățire și desconsiderarea veritabilelor calități umane. Aceste broșuri au fost adunate într-un volum de către bibliofilul

Schwartzfeld întitulat: Pilde și apropouri, Iată ce scrie marele Caragiale: Cărticelele acelea au făcut multă plăcere, copilăriei mele, cu ele am petrecut multe seri, într-adevăr încântătoare și poate nu puțină influență a avut acea citire asupra spiritului meu. În pildele sale fine vorbește despre el însuși, despre lipsa lui de noroc, despre pățaniile proprii cu un delicios zâmbet de amărăciune, biciuindu-și soarta sa rea și cu umor își bate joc de necazurile vieții. Reclama pe care o făcea mărfii sale, constituia deliciul trecătorilor și intra imediat în cronica cotidiană a orașului. Întrebarea care se pune, ce are comun iudaismul cu aforismele lui Cilibi Moise. Are, anume spiritul viu, capacitatea de adaptare la orice situație, fără pierderea identității, simțul dreptății, pornit din Decalog, respectul pentru învățătură, înaintea oricărei bunăstări materiale , repere care țin de tradiția Biblică. O selecție valorică a "Pildelor și apropourilor" a întreprins Caragiale, pe urma temelor eterne cu un pronunțat accent de polemică socială. În acest sens voi ilustra din aforismele sale geniale: -Nu se poate găsi un om să cumpere o țară, dar se găsesc care s-o vândă. -Am observat că plafonul temnițelor este greșit, ar fi trebuit ca tavanele să fie mai înalte, ca să încape și oameni mari. -Ce deosebire este între o roată de car și un avocat? Roata strigă s-o ungi, pe avocat trebuie săl ungi ca să strige. -Într-o zi Cilibi Moise a dat de o mare rușine: i-au călcat hoții noaptea și n-au găsit nimic. -Acei ce cred numai în bani, nu sunt prea cinstiți -Cine nu-și judecă copii la tinerețe, este judecat de aceștia la bătrânețe. -Un tată îi poate da fiului său avere cât de mare dar nu-i poate da trei lucruri-minte, sănătate și noroc.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

-Femeia e temelia casei, când este modestă. -Două feluri de indivizi sunt fuduli pe această

Fănuș Neagu

lume: un slujbaș mic și un prost mare. - Omul când pierde cinstea, n-are ce să mai piarză.

"Frumoșii nebuni ai marilor orașe".

-Femeia fără copil este întocmai precum câmpul fără iarbă. -Lumea este o oglindă în care fiecare vede pe celălalt și nici unul nu se vede pe sine. -Oglinda femeii, este fața bărbatului. -Două lucruri nu se poate în lumea aceasta: negustori fără credit și politica fără ceartă. -Poziția schimbă amiciția. -Cinstea bărbatului stă în mâna femeii. -Omul sărac care se ține de politică, este un ceasornic stricat, întodeauna stă pe loc. -Un oraș mic, un noroi mare. -Minciuna negăsind unde să se găzduiască a

Frumoși mai sunt nebunii dinozauri creând minunății în mod frecvent mai cool decât iluștrii meșteri fauri transfigurând o lume-n transcendent ne minunăm și noi de ce pot face și rezonăm la unison cu ei căci ei ne smulg din ghearele rapace de prădători scârbavnici și mișei. nu-mi pot imagina societate lipsită de acești frumoși nebuni e clar că doar cu ei putem străbate oceanele și marile furtuni. Cu-o stimă neumbrită de nimic

cerut de la Dumnezeu o gazdă. Dumnezeu a găsit cu cale, ca la jurnale și calendare, va fi primită.

______________________________

Expresia simplă, populară, zâmbetul uneori sarcastic, fac din Cilibi Moise o figură genială. El este post mortem, Membru al Academiei Române.

AG - Corăbii pentru stat acasă:

Simetria naturală: foto AG

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Expoziția Hersh Fenster și shtetelul pierdut din Montparnasse

criticul André Warnod, în 1925, „Școala din Paris”. Opera lui Hersh Fenster, scrisă în idiș, prefațată de Chagall, nu este nici mărturie istorică, nici opera unui istoric de artă, dar ne face cunoștință cu o lume dispărută. Se încadrează în categoria „cărților de amintiri” publicate după război pentru a depune mărturie despre anihilarea Idiș-landului. În felul său, Fenster salvează astfel „shtetl-ul artiștilor din Montparnasse” de la uitare. Expoziția ilustrează personalitatea lui Fenster prin arhivele sale și permite vizitatorilor să descopere lucrările lui David Brainin, Étienne Farkas, Alexandre Fasini, Jules Gordon, Jacques Gotko, Samuel Granovsky, Jane Lévy, Jacob Macznik, Sigismond Sigur-Wittmann, Marcel Slodki, Abraham Weinbaum și Zber. Publicat în idiș în 350 de exemplare, albumul "Undzere farpainikte kinstler" a fost cunoscut doar de către persoane anterior inițiate. Soutine

Expoziția „Chagall, Modigliani, Soutine ... școala Paris, 1905 -1940”, (deschisă la mahJ până la 10 cctombrie 2021) aduce un omagiu lui Hersh Fenster (Baranow, 1892 - Paris, 1964), jurnalist și scriitor idiș, autor al volumului "Undzere farpaynikte kinstler" (Artiștii noștri martiri), publicată la Paris în anul 1951. Atât un memorial, cât și o carte de artă, această lucrare urmărește traiectoria a 84 de artiști evrei de pe scena franceză care au murit între 1940 și 1945. Printre ei: mulți pictori, sculptori, ilustratori, bărbați și femei, a cărui muncă a fost întreruptă prematur și uneori distrusă. Întorcându-se la Paris în 1945, Hersh Fenster a adunat timp de cinci ani mărturii și fotografii despre acești artiști, unii celebri, precum Chaïm Soutine și Otto Freundlich, alții mai puțin, precum Étienne Farkas și Jacob Macznik. Toate aparțin acelui curent numit Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Realismul imediat Miro

Baruch Elron

AG - Discuții in port

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Pentru artiștii martiri * I-am cunoscut pe toți? Am fost la atelierele lor? Le-am văzut lucrările de aproape sau de departe? Dar acum mă opresc din viața mea și mă duc la mormântul lor necunoscut. Ei mă cheamă. Mă trag în groapa lor, eu nevinovatul - eu vinovatul. Mă întreabă: unde erai? - Am fugit... Eu au fost duși la dușurile letale și au gustat aroma propriei lor transpirație. Apoi au visat picturile lor nepictate. Au numărat anii în care nu au mâncat, au economisit și au așteptat pentru a-și îndeplini visele - uneori cufundați în somn. Găseau în memoria lor colțul copilăriei, unde luna încercuită de stele anunța un viitor plin de claritate.

haine, cenușă și mocirlă și îmi rostesc kadishul în șoaptă. Și în timp ce stau acolo, apar desenele mele David pictează cu harpa în mână. El vrea să mă ajute să plâng și să cânt versurile Psalmilor. Este urmat de Moshe al nostru care spune: "Nu vă temeți de nimeni, să vă odihniți pașnic, până în ziua în care voi ciopli noi Legi pentru o lume nouă". Ultima scânteie se stinge, ultimul corp dispare. Există liniște, deoarece înainte de noul Potop mă ridic și mă iau după voi, iau drumul spre noul Templu și aprind o lumânare acolo în fața imaginii Tale.

Tinerii se iubesc în camere întunecate, iar iarba de peste munți și văi, fructele tăiate, îmbibate în lapte, acoperite cu flori, le-au promis grădina Edenului. Mâinile mamelor lor, ochii mamelor îi însoțeau până la gară pentru plecarea lor spre o glorie îndepărtată. Îi văd: acum se târăsc în zdrențe, desculți pe cărări fără de cuvinte Frații lui Israel, ai lui Pissaro, Modigliani, frații noștri - conduși de fiii lui Durer, ai lui Cranach și ai lui Holbein, la moarte.. în crematorii. Cum aș putea, cum să vărs lacrimi? A trecut mult timp de când erau secate, pline de sare, în ochii mei. Uscați de răni, așa încât să pierd și ultima speranță. Cum ar fi trebuit să plâng. În timp ce în fiecare zi auzeam: cum ultima scândură era smulsă de pe acoperișul meu, când mă epuiza războiul pentru bucățica de pământ pe care am rămas în picioare, în care, într-o zi mă vor depune. Văd focul, norul de gaz care se ridică spre norul albastru înnegrindu-l. Văd părul și dinții scoși.

* autor: MARC CHAGALL, 1950 prefață la cartea lui Hersh Fenster, Undzere farpainikte Kinstler, Paris, 1951, tradus din idiș de Erez Lévy.

Ei îmi aruncă înapoi paleta mea suferindă. Sunt în deșert, în fața unor grămezi de cizme, Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Traducere AG

Macznik

Erna Rosenstein – Ghetto 1946 Max Jacob

Natan Szpigel

Nathan Grunsweigh -1925

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

AG: Amintiri din locuri în care nu am fost colaj

Buddah, elefant,

pipă

și

idol

patafizic

Arta fotografiei - Aman Ali

Michelle Watt

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

David Hockney - Omul multivalent

David Hockney, (născut la 9 iulie 1937) este pictor, desenator, scenograf și fotograf englez. Fiind un contributor important la mișcarea pop art din anii 1960, este considerat unul dintre cei mai influenți artiști britanici ai secolului XX.

David Hockney s-a născut în Bradford, Yorkshire, Anglia, în familia Laurei și a lui Kenneth Hockney, fiind al patrulea din cinci copii. A fost educat la Bradford College of Art (unde printre profesorii săi s-a numărat Frank Lisle și la Royal College of Art din Londra, unde l-a întâlnit pe R. B. Kitaj. Cât timp a stat acolo, Hockney a declarat că s-a simțit acasă și s-a mândrit cu munca sa. La Royal College of Art, Hockney a participat la expoziția Young Contemporaries alături de Peter Blake - care a promovat art pop britanica. El a fost asociat cu mișcarea, dar primele sale lucrări prezintă elemente expresioniste, similare cu unele lucrări ale lui Francis Bacon. Când RCA a spus că nu-l va lăsa să absolvească dacă nu termină o temă de desen a unui model feminin în 1962, Hockney a pictat Life Painting for a Diploma în semn de protest. El a refuzat să scrie un eseu cerut pentru examenul final, spunând că ar trebui să fie evaluat doar pe baza operelor sale de artă. Recunoscându-i talentul și reputația în creștere,

RCA și-a schimbat regulamentul și i-a acordat diploma. După ce a părăsit RCA, a predat la Maidstone College of Art pentru o scurtă perioadă de timp. Hockney s-a mutat la Los Angeles în 1964, unde a fost inspirat să realizeze o serie de picturi de piscine în mediul acrilic, relativ nou, folosind culori vibrante. Artistul a trăit între Los Angeles, Londra și Paris la sfârșitul anilor 1960 și 1970. În 1974 a început o relație personală de un deceniu cu Gregory Evans, care s-a mutat cu el în SUA în 1976 și care din 2019 rămâne partener de afaceri. În 1978 a închiriat o casă în Hollywood Hills, iar mai târziu a cumpărat-o și a extins-o pentru a include studioul său de pictură. Hockney a experimentat pictura, desenul, gravura, acuarelele, fotografia și multe alte mijloace, inclusiv un fax, pasta de hârtie, aplicații pe calculator și programe de desen pentru iPad. Subiectele de interes variază de la naturi statice la peisaje, portrete de prieteni, câinii săi și scenografii pentru Royal Court Theatre, Glyndebourne și Metropolitan Opera din New York. Portrete Hockney a revenit mereu la portrete de-a lungul carierei sale. Începând din 1968 și în următorii ani, a pictat portrete ale prietenilor, iubiților și rudelor, în mărime puțin sub cea naturală, într-un stil realist, care surprinde cu fidelitate subiecții săi. Poate mai mult decât aceștia, Hockney s-a folosit an de an către propria figură, creând peste 300 de autoportrete. Din 1999 până în 2001, Hockney a folosit o camera de proiecție pentru cercetările

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

sale în istoria artei, precum și pentru propria sa muncă în studio. A creat peste 200 de desene ale prietenilor, familiei și ale lui însuși folosind acest dispozitiv antic, bazat pe lentile. În 2016, Academia Regală a expus seria lui Hockney intitulată 82 de portrete și 1 natură moartă, care a călătorit la Ca' Pesaro din Veneția, Italia, și la Muzeul Guggenheim Bilbao, în 2017 și la Muzeul de Artă din Los Angeles County în 2018. Hockney numește picturile începute în 2013 "expuneri de douăzeci de ore", deoarece fiecare ședință a durat între șase și șapte ore în trei zile consecutive. La începutul anilor 1980, Hockney a început să producă colaje foto - pe care, în primele sale explorări în cadrul albumelor sale foto personale, le numea "joiners" - mai întâi folosind printuri Polaroid și, ulterior, printuri color de 35 mm, prelucrate comercial. Folosind instantanee Polaroid sau fotografii de laborator ale unui singur subiect, Hockney a aranjat un mozaic pentru a realiza o imagine compozită. Deoarece fotografiile sunt realizate din perspective diferite și în momente ușor diferite, rezultatul este o lucrare care are o afinitate cu cubismul, unul dintre obiectivele majore ale lui Hockney - dezbaterea modului în care funcționează vederea umană. Unele piese sunt peisaje, cum ar fi Highway no #2, iar altele sunt portrete. Scenografie Primele scenografii ale lui Hockney au fost pentru Ubu Roi la Royal Court Theatre din Londra în 1966. În 1980, a acceptat să conceapă decorurile și costumele pentru o triplă reprezentație franceză din secolul XX la Metropolitan Opera House cu titlul Parade. Lucrările erau Parade, un balet cu muzică de Erik Satie; Les mamelles de Tirésias, o operă cu libret de Guillaume Apollinaire și muzică de Francis Poulenc, și L'enfant et les sortilèges, o operă cu libret de Colette și muzică de Maurice Ravel. Decorul reimaginat al spectacolului L'enfant et les sortilèges din expoziția "Hockney pictor de decoruri" din 1983 devine o instalație permanentă la Spalding House a Muzeului de Artă din Honolulu.

A proiectat decoruri pentru o altă triplă reprezentație cu Le sacre du printemps, Le rossignol și Oedipus Rex de Stravinski pentru Metropolitan Opera în 1981, precum și pentru Tristan und Isolde de Richard Wagner pentru Los Angeles Music Center Opera în 1987, Turandot de Puccini în 1991 la Chicago Lyric Opera și Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss în 1992 la Royal Opera House din Londra. În 1994, a proiectat costume și decoruri pentru douăsprezece arii de operă pentru transmisiunea TV a emisiunii Operalia a lui Plácido Domingo din Mexico City.

Cu Hockney, pe o muzică de Richard Wagner (Wagner Drive) n ultimii ani, David a pus la punct o lucrare audiovizuală de mari dimensiuni care implică o plimbare în automobil în lungul Pacific Coast Highway -o șosea pitorească între Malibu -Santa Monica și Canyon Flores. Ideea pictorului a fost să sincronizeze muzica lui Wagner cu plimbarea prin munți, care să culmineze cu apusul soarelui în ocean. Caseta lui Hockney începe cu "America", din "West Side Story". Apoi pe Canyon Road, la începutul unui urcuș întortocheat în Munții Santa Monica, peisajul și muzica s-au schimbat în paralel. "America" a făcut loc unui aranjament orchestral al Intrării zeilor în Valhalla, din "Das Rheingold". (Piesele wagneriene de pe lista de audiere a lui Hockney provin de pe albumele pe care Adrian Boult le-a realizat cu Filarmonica din Londra și cu London Symphony la începutul anilor '70).

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Intervenții robuste ale alămurilor care răsar printre arpegii de coarde încețoșate -subliniază drama geologică a ascensiunii. Munții Santa Monica se ridică direct din mare, straturile sedimentare sunt înclinate și formațiunile vulcanice dau dovadă haosului tectonic de la granița dintre plăcile Americii de Nord și a Pacificului. Spre vârf preludiul mistic al operei "Parsifal", ultima operă a lui Wagner, a început să se desfășoare.

Marea la Malibu Un ultim viraj pe drumul spre canionul Drumul "Las Flores", conduce înapoi la punctul de plecare. Coloana sonoră devine muzica funerară din Siegfried, memorialul eroului căzut din "Inelul Nibelungilor". Prima parte a acestei etape descendente s-a desfășurat în umbră adâncă, deoarece drumul trece scurt timp spre nord înainte de a se întoarce spre sud. Bătăile înăbușite ale tobelor procesiunii funerare a lui Siegfried se potrivesc cu diminuarea luminii și cu debutul unei răcori nocturne. Așa cum a vrut Hockney, discul portocaliu al soarelui a reapărut deasupra unui ocean gri-albastru, chiar în momentul în care orchestra a trecut la un puternic Tutti și a intonat laitmotivele lui

Pacific Drive - Santa Monica Sonoritățile și timbrul amestecat al stilului târziu al compozitorului au fost gândite cu perspectivele schimbătoare ale drumului: munți însoriți orientați spre sud, lanțuri interioare cu nuanțe purpurii, pereți stâncoși care se apleacă peste drum, priveliști ocazionale ale unui ocean acum îndepărtat. O casă modernă din mijlocul secolului al XIX-lea din vârful unui deal, lovită de soarele înclinat, a devenit subliniată elegant de piesa Monsalvat, Templul Graal al lui Wagner.

Siegfried la full volum - o atmosferă magnifică, de final. O cafea la Malibu Muzica funerară se încheie pe măsură ce drumul devine drept și casele se înghesuie unele lângă altele. Plaja culturiștilor din Malibu s-a reafirmat: Siegfrizi îmbătrâniți purtau tablele de surf înapoi la mașinile lor. Măreția lui Wagner a căpătat o tentă ironică, melancolică, promițând o stare de transcendență pe care existența contemporană pare menită să o închidă. Hockney, cu exploziile sale utopice de culori primare, ar putea părea o potrivire ciudată pentru Wagner, maestrul umbrelor și al presimțirii. Cu toate acestea, compozitorul a fost mult timp unul dintre favoriții muzicali ai lui Hockney. Pictorul a participat de trei ori la Festivalul de la Bayreuth, iar în 1987 a conceput

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

decoruri pentru "Tristan und Isolde" pentru Opera din Los Angeles. Cam în aceeași perioadă, a cumpărat o casă pe o plajă aflată pe fundul canionului Las Flores, iar la începutul anilor '90 a început să jaloneze trasee montane care ar putea fi sincronizate cu selecții wagneriene. Aceste expediții i-au alimentat ideile despre jocul luminii asupra peisajului, atât pe pânză, cât și în teatru.

David la el acasă – UK Seria Aprilie 2020

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Puțin despre istoria epigramei (material întocmit din informațiile de la Cenaclul ,, Păstorel Teodoreanu”,- Montreal și date culese din Conferințele asupra epigramei, susținute de ,,Păstorel”- Oswald Teodoreanu. Internet) de Melania

Rusu

Caragioiu,

(Vicepreședinta

Cenaclului)

iind întrebat corifeul epigramei românești, Cincinat Pavelescu, ce este epigrama și cum se face ea, acesta s-a adresat printr-o conferință publicului parțial avizat și parțial nedumerit, expunând nu numai punctul său de vedere ci un întreg istoric al epigramei. De atunci în toate cercurile și laboratoarele de epigramiști, minți iscusite și înfierbântate au căutat să folosească arma albă a epigramei fie în scop social, fie într-unul mai mărunt atacând disimulat ceva sau pe cineva, ca o răzbunare impunitivă. Ne vom mărgini a reda în mai multe episoade, precum învățăceii care declamă lecția învățată , un rezultat al cercetării sau mai bine zis al culegerii din documentele la îndemână, bazându-ne cel mai mult pe harul scriitoricesc și epigramistic al lui Cincinat Pavelescu. Fiind vorba despre epigramă, ne vom aștepta, sperăm, la multe replici ingenioase sau usturătoare, dar le vom lua drept un omagiu- replică adus Doamnei-Epigrama și în același timp de descoperire a noi spirite cu talent epigramistic. Alcătuirea epigramei este un proces alambicat de a reda umorul și satira într-un mod liric, cuprinzând lapidar într-o strofă o idee sau o inscripție. Numele epigramei vine din limba greacă: epi-grafi, ceea ce înseamnă a scrie… pe ceva. Inițial, epigrama era un epitaf scris fugitiv, uneori chiar și în proză. În versuri, era respectată cadența, ritmicitatea de a se scrie în

hexametri sau pentametri sau în metru iambic sau trohaic. Epigramele grecești erau fie madrigale, fie catrene morale, plăcut acceptate de public. Din cine era constituită oastea epigramiștilor la greci, ne vom pune întrebarea. Răspunsul este ușor de dat: din poeți, așa ca în toate timpurile, de atunci și până la noi. Primul epigramist cunoscut a fost Alceu, acesta alegându-și inspirația subiectelor din operele lui Horațiu. Simonide, un alt om cucerit de genul epigramelor, crea alt fel de epigrame, reușind să le dea o formă laudativă, încât se apropiau mult de genul odă. Vedem multă diversitate în alegerea subiectului de inspirație în lumea veche. Subiectele de inspirație alese de Anacreon sunt din plăcuta lume a iubirii și vinului. Cel care apare în epigramă cu o satiră personală este poetul Arhiloh, el fiind cel dintâi care a reușit reușit să dea formă epigramei sale, întotdeauna în ritmul iambic. În același timp un alt poet Terpandru adoptă pentru epigramele sale tot ritmul iambic. În secolul I după Hristos, apare Meleagru. El ridică epigrama la înălțimea poantelor subtile și ale sofismului. Pentru că era atâta abundență de epigramă, apare și un așa zis, denumit de către mine, editor. Acesta este Stephanos, care strânge prima antologie de epigrame. Tot între epigramiști îl găsim pe Iulian Apostatul și pe Lucian. Se impune a reda și o exemplificare a aspectului și a conținutului uneia dintre primele epigrame. Exemplul pe care îl avem la dispoziție, în traducere este al unei epigrame scrisă de Simonide, despre care am amintit mai sus. Este o epigramă epitaf cu tentă umoristică, care sună astfel: ,,Ai murit bătrâne Sofocle Glorie veșnică a poeților Înecat cu o boabă de strugure !” Observăm aci cum este ironizată tăinuita moarte prin otrăvire a lui Sofocle. Istoricul

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

epigramei la romani este mai simplu. Romanii nu au avut epigramiști remarcabili. Și la romanii poeții erau și epigramiști. Poate pentru că ei erau mai prețioși, alegând forma de exprimare concisă și în vers metric. Cele mai utilizate teme în epigrama romană sunt din universul iubirii, admirației, mâniei și urii. Lui Catul i se datorează epigrama spirituală, plină de grație, dar plină de satiră. Încercând să îmbine grația cu satira, el cade deseori în extrema trivialității. El încearcă să imite epigrama grecească, recunoscută unanim mai valoroasă. Pentru acest fapt Tibul, Ovidiu și Martial îl poreclesc sau mai bine zis îl onorează cu apelativul ,,Doctus”. Horațiu își expune punctul său de vedere asupra creației epigramistice a lui Catul, diminuându-i ușor calitățile de epigramist. Cel mai mare epigramist latin rămâne Martial (Marcu Valeriu). El a scris, se spune, 1600 de epigrame. Epigramele lui, toate sunt concepute și realizate într-o alură pitorească, iar în ceea ce privește forma, ele se înscriu într-o formă poetică riguroasă și precisă. Universul din care se inspiră este marea diversitate a aspectelor din viața romană. Iată cum epigrama poate dezvălui și trăsături istorice, mici pilule de document, cernute prin prisma epigramistului. Martial devine prin acest uriaș mănunchi de epigrame și prin acuratețea lor, primul pe firmamentul epigramei până târziu în secolele XVII și XVIII. El va fi un perpetuu izvor de sursă de inspirație pentru marile generații de poeți, culminând cu Moliere, Goethe, Schiller, Lessing, Voltaire și lista este interminabilă… Grație, documentatului și nemuritorului material despre epigramă, redactat doctoral de către Cincinat Pavelescu care a răscolit multe capete înfierbântate ale vremii noastre, iată că pigmei, sau coloși care vor să crească la nivelul epigramei și-au spus sau își spun cuvântul. Cititorul va constata cât de greu se alcătuiește epigrama în condițiile stresului actual și cât de merituoasă este încercarea și reușita epigramistului de azi. La o ședință de cenaclu am prezentat câteva epigrame, de preferință originale, pe care vi le prezentăm:

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Unui superficial: DEX-ul dă doar explicații, Acest lucru lumea-l știe; De vrei să ții dizertații Ia-ți o Enciclopedie ! Pictorului Simion Cândea: Le-ai pictat pe toate! Bine ! Pentru artă ai curaj... ,,Frumușel”, toți trag de tine... Mai comandă-ți un tiraj ! Unui cusurgiu: Cârcotaș ! Te doare capul De lucrezi o zi cu el... Tu să duci stânjenul , sacul ! El ? Vreun pai mai ușurel ! Unui ecologist: Plouă-ntr-una peste casă Cu miasme din furnal ! Poluare ? Aș’ de unde ? Vă spăl gâtul cu...Deval ! Unui cântăreț de ocazie: Bălăior, cu bucle multeMelopee înșirată, Dacă vrei să te asculte Schimbă-ți corzile de vată ! Unui palavragiu: Drămuiește cu măsură Vorbele, în greutate ! De nu puni lacăt pe gură Îți fac alții tevatură !

Eliminarea umanismului, SPARGEREA BĂNCII DIVINE

ra seară, pe la 19:30 pe aleea parcului Central din New York. În fața mea un moșneag îl ia la pumni pe un tânăr de vreo 25 de ani pentru că se legase de o tânără. Tânărul fuge, iar eu apropiindu-mă devin martor. Moșul era Kirk Douglas, actorul pe care l-am admirat în copilărie în rolul lui Spartacus. Fac orice pentru dumneavoastră. Apoi mi-a povestit cum l-a ales pe Stanley Kubrick să-i regizeze filmul al cărui producător și rol principal îl avea. Ce mi-a povestit apoi, e că legenda originală a Tracului gladiator nu ar fi plăcut publicului de azi datorită mizeriei și violenței din acele timpuri, așa că a trebuit să o adapteze vremurilor noastre recreând povestea și adaptând societatea de atunci la cea de azi pentru a putea fi înțeles mecanismul care l-a adus pe Spartacus, sclavul Traco-dac, să unească robii imperiului și în urma luptei să devină eroul crucificat. Atunci am realizat că noi nu suntem ceea ce pretindem natural să fim astăzi, ci suntem ceea ce suntem programați să fim. Ca o minte scânteietoare, la un moment dat s-a întrebat cum ar putea să conducă omenirea, s-o folosească pentru a crea lucruri mărețe, divine să se apere împotriva invadatorilor, să cotropească, și să unească triburile. Atunci s-a hotărât să creeze un limbaj de comunicare la care să răspundă toți. Să se creeze o poveste comună din cele mai înțelepte povestiri ale triburilor lumii acelor timpuri. Un fel de limbaj comun, de note muzicale, o formulă standard prin care să se poată interpreta, reda și compune vocea întregii planete – primul pas spre internet. Au observat că fiecare familie este unită de povestea ei și cu cât mai complicată familia cu atât mai eficientă povestea. Așa s-au adunat primele epistole și a fost construită Biblia. Apoi a fost adaptată în funcție de necesitățile fiecărui imperiu. E doar o ipoteză și o continui pentru a-mi explica de ce ne dăm în

cap unii altora în loc să colaborăm. Evoluția și progresul civilizației e construit din idei și inspirație divină. Nu contrazic. Desigur că există Dumnezeu. E aici în Existență. Este însuși viața. Noi suntem construiți din materie și suflet. Sufletul „eu” care animează trupul și Sufletul divin „Dumnezeu” care mă părintește. Sufletul „eu” (orgoliul), când a animat trupul a venit din cer dăruit cu capacități deosebite pe care „tu” să le folosești pentru a da strălucire creației și existenței. Sufletul nostru este înzestrat cu calitățile creatorului, însă trebuie să fie conștient cum să le folosească toate acestea: inteligența, simțuri, iubire, ură, înțelegere, gândire, încăpățânare, hotărâre, comunicare, creație, moarte etc. Scopul nostru aici pe pământ este de a-L cunoaște pe Creator și primul pas, noi fiind plămădiți după chipul și asemănarea Sa, ar trebui să începem cu noi. Am înțeles de la părinți că eu, adică menirea mea este de a ridica Sufletul „eu” la nivelul Sufletului Dumnezeu și când reușesc asta, pământul devine Rai. Părinții mei stăteau de vorbă cu boii, cu pământul, uneltele și plantele când mergeau la munca câmpului în Iezer. Aveau o relație cu existența, cu Dumnezeu. Biblia, era normal să evolueze împreună cu sufletul și conștiința omului, însă au fost și sunt forțe care nu au încredere în planul divin și preferă să lase omenirea să bată pasul pe loc în avantajul lor și automat anti divin. De ce să se înalțe sufletul omului spre Dumnezeu prin împliniri spirituale, prin noi căi de cunoaștere când toți pot rămâne oi docile, o rutină de muls și tuns perpetuu. Aceste forțe continuă și azi să orchestreze și să boicoteze sufletele „Eu”. Suntem continuu condiționați să nu acceptăm alte idei, să fim împotriva noului. Ești scos din natural și întrebat: Cum ai ajuns să crezi asta? Cine ți-a spus că trebuie să-ți dorești acest destin? „Ești nebun!”, și se spune și așa rămâi lipit de cultura din afară, intenționat construită

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

pentru a te ține dependent de tehnologie, modă, arhitectură, artă, fel de alimentație etc. Toată cultura e construită ca să-ți stimuleze dorințele și plăcerile; vizionai o reclamă la televizor cu o femeie frumoasă semidezbrăcată care săpunea o mașină de lux și reacția era diferită: cei din est mergeau la femei, iar cei din vest să cumpere mașini, în final devenind pentru restul vieții consumatori pasivi. Ca emigrant din est către vest, am simțit cum pentru a doua oară am fost dresat, vrăjit și hipnotizat ca o găină la circ. Acum încerc să scap din plasă. Cum se produce maturizarea societății de-a lungul istoriei milenare în lume? SIMPLU. Așa o văd eu... Oamenii vin cu idei noi, unele acceptate de guvern, altele nu. De ce nu? Pentru că îi scoate din starea de letargie, obișnuință, confort. Asta îi deranjează și, atunci nu dorm până când acest impediment nu este eliminat. Din punctul de vedere al celor din conducere și nu numai al lor ci al oricăruia dintre noi, care a investit bani și timp în a fi educat (într-o profesie oricare ar fi ea) nu îi convine s-o ia de la capăt, să renunțe sau să schimbe ceva în care a investit timp și bani și cu care este atât de familiarizat. În școală ne este aplicat un sistem (a se citi ochelari) prin care să vedem lumea, un fel de filtru academic care nu-ți permite să ieși afară din parametri hotărâți de societate. Dacă nu cunoști aceste reguli, nu vei obține diploma sau certificatul de personaj calificat. Este singurul mod de a promova, de a urca în sistem. Odată acceptat modelul, nu-ți dorești să mai ieși din el. Îl păstrezi și îl protejezi cu pasiune. Asta îmi aduce aminte de vorba lui Albert Einstein, care spunea că secretul invenției stă în faptul că: „Majoritatea știm că nu e posibil ceva până în momentul în care vine unul care nu știe și o face.” *

Istoricul Yuval Noah Harari vorbește frumos și cu pasiune în seminarele sale despre viitorul tehnologic al omenirii. Toți discutăm azi de influența tehnologiei digitale și ne prezicem viitorul în ea, toți discutăm de economie și puterea banului, toți discutăm și organizăm războaie, însă nimeni nu discută de umanismul nostru, de Sufletul nostru. Ce folos să ai bunuri materiale și serviciu dacă nu ai pentru cine și cu cine să le împarți? Sunt folosite niște etichete; rasele, homosexualii și lesbienele etc. pentru a ne diviza și a fi sustrași de la elementul uman. E o mândrie să fii de orice culoare sau sex dacă îți păstrezi umanismul și îl respecți - asta ne duce la prosperitate. Dumnezeu este sursa vieții, este energia. EXISTENȚA. Existența este însuși Dumnezeu! Experiența căutării, a iubirii, a urii, a răutății etc. Îngerul și diavolul sunt pe umerii fiecăruia dintre noi, sunt cei care analizează ceea ce facem și ne îndeamnă spre punctul lor de vedere. Lumea luptă pentru adevăr și libertate. Libertatea e totul pentru om pe care o va pierde din momentul în care va începe să se autocenzureze de frica sistemului. Ne rupem de conștiința divină care e în lumea spirituală și cea materială în mod egal și cu toate acestea suntem făcuți să lucrăm în armonie. De ce credeți că suntem atât de diferiți cultural de la un continent la altul, de la o țară la alta, de la o regiune climaterică la alta. De ce avem tradiții diferite, de unde vin ele. E un proverb milenar care spune: „Spunemi cu ce te hrănești ca să-ți spun cine ești”. Desigur că e la mintea cocoșului să înțelegem de ce anumite plante și pomi cresc în anumite regiuni ale pământului. Să coexistăm, să ne ajutăm, să negociem între noi ca suflete, să intrăm în dialog spiritual cu ele, să ne inspirăm, să creștem din această relație. Construcțiile noastre sunt diferite, mâncărurile sunt diferite, îmbrăcămintea ne e diferită, cântecele de leagăn și bocetele, însă nu știm cum se face că le simțim la fel. Asta

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

înseamnă că ne tragem toți din același Dumnezeu în ciuda numelui diferit folosit de unii și alții. Caut adevărul. Umblu după el singur. Mă urc sus în vârful Himalayei. Dumnezeu a spus că nu e bine ca omul să fie singur și a luat o coastă, nu două sau trei și a făcut-o pe Eva și le-a spus, înmulțiți-vă. În specia umană nu există mai mult de două genuri - masculin și feminin. Asta o confirmă ADN-ul din oasele noastre, homosexual sau lesbian sunt doar niște etichete prin care se identifică cei care se scarpină în locurile care îi zgândără. Sunt etichete asemănătoare cu: hoț, criminal, prost, deștept, viteaz, pălmar, pedofil, violator, erou etc. Aceste tipuri de oameni se deosebesc de cei normali prin faptul că această mâncărime (dorință) care îi etichetează îi face mai alerți și ca atare au diferite reacții față de omul obișnuit. Ei sunt tot oameni și trebuie tratați ca atare. Unii sunt buni la fotbal, alții la scrimă. De ce sunt folosite aceste etichete pentru a omori sufletul divin din om? Mă doare faptul că ni se iau libertățile individuale, că sunt băgat la pușcărie pentru că vin cu o altă opinie, că spun ceva contrariu orânduirii, că-mi dau cu părerea, că fumez cânepă sau consum substanțe toxice, mănânc ciuperci nebune ca să pot sta la colțul blocului și să râd cum stăteau vecinii de bloc în comunism care nu făceau diferența între ciuperci sau poate intenționat, dar măcar așa erau fericiți. Asta mă duce cu gândul la Inchiziția care la ars de viu pe Giordano Bruno pentru că susținea că pământul e rotund. Ce fel de civilizație construim? În toată această ecuație numită viață, elementul primordial e Sufletul, umanul și cele zece talente primite în dar de la Dumnezeu prin naștere, în trupul templu dăruit. Am devenit inconștienți și ne mințim continuu. S-a ajuns la această stare a planetei cu pandemie datorită lăcomiei și a războaielor pe care le purtăm pe pământ fără să realizăm că ele

contribuie la distrugerea climei, a resurselor și a vieții pe pământ. Subiectele sunt parte din șmecheria cu care inginerii noii civilizații vor schimba lumea. Va veni un moment când această ființă „Terra” se va răzbuna. Prima pandemie a fost generată de primul război mondial, a doua de-al doilea și cea de azi datorită războaielor pe care le purtăm necontenit în numele profitului militar. Nimeni nu are curajul să eticheteze industria de război ca vinovată în catastrofele naturale și economice de pe pământ. Au văzut că le merge și o iau așa ca nebuna prin arătură, distrugând totul fără rost. Doamne, binecuvântează America și trezește-i pe nesătui! Eu înțeleg că ei vă finanțează, dar cu ce preț? Viitorul urmașilor voștri? Preferați să fiți pești morți cărați la vale în râul morții? Toate pandemiile pământului au fost generate de războaie. Unde-i pisicuța???? În curtea lui Bush, Putin, China, UE sau Johannis, care se comportă ca un copil de cinci ani, răzbunându-se pe cei din jur că i s-a furat lingurița. Mai bine îi cerea lui Trump sabia lui Ștefan cel Mare de la turci. Toate aceste evenimente în timp ce omenirea moare de covid, toate și altele în timp ce „INTELIGENȚA” e preocupată de genul sexelor. Aceste elemente explozive sunt instrumente a căror lecție ar trebui să servească umanul din noi nu să-l ucidă. Dacă Biserica nu vrea să stea în picioare și să confrunte cu demnitate uraganul, să se ridice la nivelul cerut de Dumnezeu, atunci viitorul ce ni se promite de „specialiștii” care conduc viața o s-o dea la o parte, caz în care sufletul va căuta alte căi „așazis moderne” să ne ghideze spre nemurire. Dumnezeu ne-a dat libera alegere. De ce nu îi respectăm DARUL? De ce repetăm istoria, de ce urcăm pe muntele infernului lui Dante după bunătăți, alunecând continuu în iadul deznădejdii? Nu mai interziceți oameni buni noile idei – chiar dacă o spun, e punctul meu de vedere. Veniți și „voi” cu punctul dumneavoastră de vedere. FIȚI CONSTRUCTIVI, FIȚI

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

CURIOȘI, CURAJOȘI ȘI IUBIȚI! Dar iubiți diferit și în mod special, gândiți singuri! Atunci tânăra din parc s-a îndrăgostit de Kirk Douglas și l-a întrebat dacă e căsătorit pentru că l-ar dori ca protector și binefăcător. El i-a răspuns: „Tu trebuie să-l găsești pe aproapele tău ca să te împlinești, să-ți găsești fericirea. Menirea mea a fost doar ca să te protejez ca părinte. Eu chiar dacă am forță, oi fi eu Spartacus, dar nu sunt capabil de a fi angajat ca bătăuș.” Astea fiind spuse, am pornit toți trei reuniți de binele și frumosul uman spre prima cofetărie, de unde vântul tocmai zburătăcea cu grație un miros plăcut de plăcintă proaspătă.

Viață, te văd râzând de mine; Drumul către tine stă închis. Este acolo în ochii tăi, pot să văd, Și vreau să țip tare dar Strig tăcută ca o piatră, După cum îmi amintesc, plângi ca marea. Înfășoară-mă bine într-un giulgiu cusut Din ultima poezie pe care ai făcut-o despre mine. Acum poți să te distrezi încă o dată. Oh, tânjesc după tine atât de profund. Dar drumul spre tine este o ușă permanent închisă Și rămân singură în lume pe deplin. 32.

autor: Ben Todică

Din poeziile și jurnalele lui Khosiyat Rustam (Uzbekistan)

31.

Ramuri tremurau peste tot Copacii tremurau până la coroană. Fulgerele trosneau prin aer Și ploaia a căzut țâșnind în jos. Îndată luna a crăpat și a gemut. Tot iadul s-a spart deasupra capului. Lăsând copiii singuri acasă, Cerul a ieșit să cumpere pâine. 33. Arată-mi zilele pe care încă nu le văd. Adu-mi nopțile pe rând. Ce ar trebui să fac cu timpul rămas? Este atât de scurt și abia am început. Mă dor palmele în toate liniile adânci Este destinul meu scris atât de simplu? Timpul meu se termină toate semnele o spun. Când mor, lasă-mă să trăiesc încă o dată! Arată-mi zilele care mi-au mai rămas Nu zilele triste pe care nici câinele nu le-a văzut.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

KHOSIYAT RUSTAM 18 - Creatura iubirii

BIOGRAFIE

Orice aș scrie, totul este pentru Tine! Fiecare lucru mic pe care îl fac, de la bătăile inimii mele până la tremurul genelor mele, doar ție ți le dedic! Te ador. Oriunde îmi întorc capul, te văd acolo în fiecare parte ... Atotputernicule, de ce sunt așa, de ce m-ai creat așa? Îmi doresc să mă pot opri în a mă gândi la tine pentru o vreme, doar să iau o respirație. Dar sunt cuprinsă de Iubirea ta! Chiar și când sunt supărată pe cineva, simt flacăra Iubirii tale arzând în mine. Dacă aș putea urî pe cineva sau doar să displac puțin pe cineva... Mi-aș dori să pot urî pe cineva! Dar nu pot - tu ai tot ce e al meu.

Khosiyat Rustam Islamalievna s-a născut în 1971 în satul Olmos, districtul Chust, regiunea Namangan, Republica Uzbekistan. În 1993, a absolvit Facultatea de Jurnalism a Universității de Stat din Tașkent (acum Universitatea Națională a Uzbekistanului). În 2003, a studiat la cursul superior de literatură la Facultatea de Filologie Uzbecă a Universității Naționale a Uzbekistanului. În 2004, a primit Medalia Gloriei din partea președintelui Republicii Uzbekistan și în 2016 medalia comemorativă „25 de ani de Independență a Uzbekistanului”. ___________________________

26 - Portretul poetului Ploua și am cumpărat o imagine cu Pușkin de la o bătrână care vindea curiozități vechi pe stradă. Ploua. Am ascuns imaginea ca să o țin uscată ... Am mers fericită de-a lungul cărării cu cele două fiice ale mele. Toată lumea părea să fie Pușkin și eu îi iubeam. Dar nimeni nu știa ce aveam în geantă. Am vrut să mă grăbesc în camera mea pentru a arăta fotografia poetului tuturor celorlalte geniilor care se uitau în jos din imaginile de acolo. Am râs chiar la gândul cum vor muri de invidie! Chiar dacă Dante este deja acolo! Inima îmi bătea tare. Ploaia nu s-a oprit. Toată lumea se grăbea. Cu cât își vând lucrurile mai repede, cu atât vor ajunge mai repede acasă. „Mamă, există oameni care nu-l cunosc pe Pușkin?”, A întrebat fiica mea mai mică. "Da, există draga mea, și unii care nici măcar nu-l plac." "De aceea i-au vândut poza, nu-i așa?" „Pușkin a făcut această poză pentru noi. De aceea, ni l-au vândut ”.

Sergio - acuarele

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Purceluș găsit în perioada primului templu din Ierusalim CHRISTOPHER EAMES n timpul unor săpături recente în Cetatea lui David din Ierusalim, a fost descoperit un purcel. Scheletul, deși complet, era strivit de vase și de o parte a unui zid, rezultat al prăbușirii clădirii antice care îl adăpostea. Săpăturile, conduse de Joe Uziel de la Autoritatea pentru Antichități din Israel, au avut loc în apropierea Izvorului Gihon, în ceea ce era

o clădire din Ierusalim, aparent bogată, cu patru camere. Împreună cu purcelușul se aflau rămășițele mai multor alte animale, cum ar fi vite, oi, capre, păsări și pești. Aceste oase prezentau urme de tăieturi și arsuri, dovadă că acest loc era folosit pentru prepararea unor alimente. Arheologii cred că și porcușorul, la fel, era "destinat pentru oală", dar a fost strivit de viu în timpul unui incident (poate un cutremur). Forma craniului indică faptul că era vorba de un porc domestic, iar rămășițele datează din secolul al VIII-lea Î.C. Și, ca atare, descoperirea se potrivește remarcabil de bine cu un anumit pasaj biblic. Descoperirea purcelușului a alimentat o teorie conform căreia legile biblice "kosher" nu existau

în acea perioadă, ci au fost inventate în secolele următoare. Acest lucru este contrar relatării biblice, care plasează instrucțiunile detaliate cu privire la alimentele curate și necurate (Leviticul 11 și Deuteronomul 14) cu aproape 1.000 de ani mai devreme (mai mult, se fac astfel de distincții "curat și necurat" chiar înainte de Potop – Geneza 7). În plus, existența străveche a unor astfel de legi este un lucru atestat de mult timp de arheologia levantină. Siturile israelite timpurii au fost remarcate de mult timp pentru lipsa comparabilă a resturilor de porci, în special în comparație cu siturile filistine și canaanite vecine. În general, rămășițele de porci din locuri evreiești din perioada Primului Templu, în comparație cu alte specii de animale, se situează la aproximativ 2 la sută. Acest număr relativ scăzut (dar totuși

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

prezent, ușor de explicat prin prea desele neascultări ale israeliților) a fost explicat în mod tradițional ca dovadă a existenței unui tabu împotriva consumului de carne de porc. Rămășițe ale clădirii care conținea purcelul. Craniul poate fi văzut în partea din mijlocdreapta, chiar deasupra podelei. Cu toate acestea, o teorie emergentă susține că porcul era evitat nu din cauza vreunei legi existente, ci pur și simplu pentru că porcii erau mai puțin potriviți pentru mediul rural. Cităm pe arheo-zoologul Lidar Sapir-Hen de la Universitatea din Tel Aviv, unul dintre principalii susținători ai acestei teorii, în legătură cu noua descoperire de la Ierusalim: "Toate acestea indică faptul că tendința de a evita carnea de porc în Epoca Fierului nu poate fi legată de o anumită identitate etnică sau de interdicția biblică, conchide. Porcul reprezenta doar o mică parte din dieta levantină, cel mai probabil pentru că alte animale, în special capre, oi și vite, erau mai potrivite pentru mediul și economia locală". Cu toate acestea, noua descoperire a acestor rămășițe de porci se potrivește, mai degrabă în mod strălucit, cu un alt pasaj din Scriptură în întregime. Profetul Isaia a fost prezent pe scena din Ierusalim în cea mai mare parte a secolului al VIII-lea BC. Cunoscut ca "profet regal", el este recunoscut pentru unele dintre cele mai pline de speranță mesaje dintre toți profeții primului templu. Cu toate acestea, lucrarea sa conținea un avertisment puternic din partea lui Dumnezeu pentru neascultare, cum ar fi următoarele păcate ale populației evreiești: "Toată ziua Mi-am întins mâinile spre un popor răzvrătit, ... care mănâncă carne de porc, și în vasele lor se află bulion de lucruri abominabile ..... Cei ce se sfințesc și se purifică Ca să se ducă în grădini, În spatele unuia în mijlocul lor, Mâncând carne de porc, și lucru detestabil, și șoarece, Vor fi mistuiți împreună, zice Domnul" (Isaia 65:2, 4; 66:17).

Profetul a observat în mod evident un anumit grad de consum de carne de porc în Ierusalim în secolul al VIII-lea Î.C. și l-a condamnat cu fermitate. Interesant este faptul că, în timpul săpăturilor efectuate puțin mai la nord de Orașul lui David, Dr. Eilat Mazar a descoperit ștampila personală a lui Isaia printre rămășițele din aceeași perioadă; și printre aceleași straturi, o mică împrăștiere de resturi de porc. Text: Watch Jerusalem Bula lui Isaia Fotografie: Buna Vestire: Reese Zoellner (prin amabilitatea lui Eilat Mazar) Foto: Joe Uziel | Autoritatea pentru Antichități din Israel

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Amalia Archard

Îndoieli poemul ăsta un hohot de râs esențial mi-a scăpat de sub control vorbele trebuiau să rămână germinative în celule vii hrănite cu trup din trupul meu și să aștepte anotimpul ecloziunii nu știu din ce-i făcută personalitatea mea cea mai profundă și de ce narațiunea nu mi-e posibilă decât în mod fragmentar când eu în viața mea mă simt întreagă și orice întâmplare mi se-așează cuminte în povestea deja imaginată și de ce ezit să-mi impun un conținut pe gustul meu când nu-mi cere nimeni socoteală nici de posibil nici de imposibil poate că mă auto-exilez din rândul celor care știu când e momentul să spună că viața e frumoasă poate mi se pare că punctul meu pe i e mai pocit decât punctul pe i al altora dacă nu cumva îmi tremură mâna când scriu numai de frica de mine…

Dumitru Ichim

SPIRIT ROCK & McNEILL CONSERVATION, ONTARIO

e aici, din Lumea Nouă, depărtarea oceanului devină o lupă prin care vezi mult mai bine geografia spiritului european și camerele istoriei ale căror gunoaie au fost măturate sub covor. Dacă despre morți se zice ”de mortibus nihil nisi bene”, aici la CORRAN nu poți permite ceva să întineze lumina aducerii aminte. Iată toată Europa, pe

care o pui într-un colț al Canade. Mirosind tainic precum casa bunicii cu lăzile pline de covoare, pietre prețioase și relicve de la Răstignirea neamului nostru. Acolo departe, lângă morile de vânt sunt oamenii care, precum fluturii, trăiau din hrana îngerilor și a florilor. Familia McNeil aduseseră un grădinar belgian. Belgienii ăștia sunt, dacă zic grozavi, extraordinari, nu spun nimic. Mergeam în călătoriile mele spre Muskoka, Ontario și autostrada trece prin New Holland. E de necrezut! Oamenii ăștia care,, în Europa, au știrbit atotputernicia distrugătoare a mării, demonstrându-i că omul e mai puternic decât stihia și că florile au cucerit lumea, cele blânde care au moștenit pământul și nu războaiele tâmpite. Cu o floare în mână belgianul a poruncit mării să i se supună și marea i-a sărutat cătușele digurilor. Deci, în drum spre Muskoka belgienii au arătat cum poți răsădi o minune și timpul să o înflorească. O întreagă vale, cât vezi cu ochii atât de o parte cât și cealaltă a autostrăzii era o mlaștină de veacuri care în lupta ei cu un râuleț blând și nevinovat a câștigat făcându-l rob al pierzaniei. Și au venit belgienii și au asanat imensa mlaștină de zeci și zeci de km și au făcut gradina de zarzavaturi și de flori a Canadei. Nu era un pământ mai roditor decât cel plin de rugăciuni ca să vină omul să-l dezlănțuie din urgia mlaștinii și să-l sfințească. Un asemenea belgian au adus McNeill, un om care să cunoască limba florilor, un fel de limbă română veche din miniaturile sfinte ale graiului pierdut.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

GHEORGHE SCHWARTZ

indiferența și zâmbetele ironice au fost profund stupide. Da, odată cu diagnosticul acela a venit și ziua dreptății pentru Julius Zimberlan! Ce satisfacție extraordinară! Iată: tot timpul el a avut dreptate!

ENIGMELE INFINITE 62. „Încântătoarea poveste…”

VOCALIZE 61. Diagnosticul care a adus ziua

Inchizitorul îl privi sever: - Recunoști că pui în vânzare cărți păgâne?

dreptății Medicul a rămas mut de uimire: el n-a știut cum să-i transmită mai blând cumplita veste pacientului și acesta, auzind cumplitul diagnostic, a sărit în sus… de bucurie! Asta s-a întâmplat așa: Julius Zimberlan a simțit deja cu mai bine de cinci ani în urmă că ceva nu este în ordine cu burta sa. Ai lui nu l-au crezut, iar lamentările sale se loveau fie de indiferență, fie de zâmbete ironice. Ori chiar de puneri enervante la punct. Primul medic la care a fost Julius Zimberlan a spus și el că nu e nimic în neregulă cu starea de sănătate a lui Julius. Dar acesta a simțit și în continuare că ceva nu este în ordine cu burta sa. Al doilea medic l-a confirmat pe primul. Spre disperarea lui Julius, care simțea și în continuare că ceva nu este în ordine cu burta sa. Al treilea medic la fel, însă pentru că pacientul acesta încăpățânat a tot insistat, i-a prescris niște pastile placebo. Cu care Julius a putut să le dovedească ailor săi că exista ceva în neregulă cu intestinele sale. Până ce rudele și prietenii plictisiți i-au spus că leacurile acelea nu sunt decât niște adjuvante chiar și pentru oamenii sănătoși. Julius Zimberlan a simțit deja cu mai bine de cinci ani în urmă că ceva nu este în ordine cu burta sa. Ai lui nu l-au crezut, iar lamentările sale se loveau fie de indiferență, fie de zâmbete ironice. Ori chiar de puneri enervante la punct. Şi, iată, în sfârșit a venit și ziua fericită când un medic mai conștiincios – sau mai bine pregătit? – i-a descoperit cumplita boală. A fost ziua când Julius a putut să le dovedească tuturor că întradevăr ceva nu este în regulă cu burta sa, că el a avut - vreme de cinci ani! - dreptate și că

- Recunosc. - Păi, nici n-ai putea să tăgăduiești! Şi Inchizitorul luă de pe pupitrul său un volum gros, legat în piele de vițel, prins în colțari de argint și prevăzut cu o încuietoare în formă de gură de zmeu. Această carte a fost găsit asupra ta chiar când te-ai pregătit s-o oferi spre vânzare. Recunoști? - Recunosc. Inchizitorul nu-și reținu un gest de mulțumire. În afară de păcătosul acesta, nu mai avea pe rol în ziua aceea decât două vrăjitoare și un fals călugăr. Va putea da sentințele mai repede și se va putea duce să se întâlnească mai devreme cu prietenii la o discuție elevată. Așa că îl privi cu o neașteptată la el blândețe și-l întrebă și dacă recunoaște că titlul de pe cărțoi nu face decât să ascundă adevărata identitate a scrierii. - Recunosc, veni din nou răspunsul. - Pe copertă scrie „Faptele Apostolilor”, iar pe pagina de gardă citim „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira și a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul și cum s-a sfârșit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum și…” Inchizitorul nu apucă să citească întregul titlu scârbavnic și fu întrerupt prompt de același - Recunosc. - Cum te aperi de această cumplită acuzare? - Că vând cărți păgâne? - Ba, mai mult: că înșeli creștinii oferindule pe bani mulți ceva ce are pe copertă un nume, iar înăuntru cine știe ce spurcăciuni? Cum,

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

pentru prima oară, nu primi nici un răspuns, Inchizitorul suspină și i se adresă păcătosului: Așadar, s-o luăm de la capăt: tu de unde ai obiectul acesta, pe care ai vrut să-l vinzi unor creștini de bună credință? - Păi, l-am cumpărat și eu. - De unde? - De la un negustor. - Evreu? - Nu, de la un negustor care mi-a spus că la cumpărat și el de la un alt negustor. - Evreu, desigur, concluzionă Inchizitorul. Şi cum de ai îndrăznit să încerci să vinzi, la rândul tău, aceasta și celelalte cărți cu nume mincinoase? - Păi, mincinoase!

trebuiau

să

poarte

nume

- Dar de ce umblați voi cu asemenea lucruri, dacă tot nu le puteți citi? - Înălțimea Ta, noi știm că astea nu-s decât minciuni, însă când vine cineva la tine acasă – chit că știe citi, chit că nu –, văzând cărțoiul, prinde imediat un alt respect. El nu știe nici că avem „Faptele Apostolilor”, nici „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira și a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul și cum s-a sfârșit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum și…” Inchizitorul îi făcu semn să tacă. După încă un minut lung de tăcere, lung cât un veac, rosti sentința: - Cărțile astea vor fi arse în piață. (Despre învinuit n-a spus nimic, așa că omul se înclină și plecă la ale lui.)

- ?! - Păi, „Încântătoarea poveste de dragoste a preafrumoasei Elvira și a viteazului Conte Ignatio Roberto Ronaldo Carlos y Oliveira, cum s-au cunoscut ei, prin ce aventuri i-a dus amorul și cum s-a sfârșit întâlnirea lor în taverna Pintenul galben, precum și…”… de data asta Inchizitorul fu cel care a întrerupt citarea lungului titlu scârbavnic și-i făcu semn să continue. …nu este decât o minciună și ea. - Așa-i încuviință Inchizitorul. - Şi nefiind vorba decât despre o minciună… o mare minciună, era firesc să aibă drept firmă ceva care să-l ducă pe cititor tot în minciună. Iar eu, netrebnicul, am socotit că măcar titlul să fie cuviincios. Şi nu este cuviincios „Faptele Apostolilor?” Inchizitorul tăcu un minut întreg, un minut cât un veac. Apoi îl întrebă pe învinuit: - Tu cunoști slovele? - Nu, Înălțimea Ta. - Dar celui căruia ai vrut să-i vinzi cartea, cunoaște slovele? - Nu, Înălțimea Ta. - Şi, atunci, de unde a știut acela despre toate astea, ca să te poată trimite în fața Noastră? - L-a învățat un călugăr, care era cu el.

63. Nașterea și moartea undei verzi Plimbându-se prin frumosul parc al municipiului, celebrul scriitor James Roth se destăinui lui Julius Zimberlan: - Mă aflu într-o situație extrem de delicată: când am scris romanul „Unda verde”, mi-am imaginat o forță egală cu… - Ştiu, îi tăie vorba Julius, am citit cartea, asemenea miilor de fani ai tăi. - Da, dar eu mi-am imaginat unde verde! - Şi ai scris o capodoperă! - Nu înțelegi? Eu mi-am imaginat unde verde! repetă James. - Am înțeles. Şi care-i problema? - Păi, pe ce lume trăiești? N-ai văzut că unde verde a ajuns subiect de sute de conferințe științifice? - Bravo ție! Dar să știi că meriți o asemenea faimă! - Omule! Unda verde n-a existat decât în capul meu, iar acum efectele ei sunt aplicate în tot felul, inclusiv în industria de armament! Dar astea toate se vor termina!

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Şi, într-adevăr celebrul scriitor ieși pe piață cu romanul „Sfârșitul undei verzi”, roman pentru care a obținut, de altfel, Premiul Național pentru Literatură, iar savanții au demonstrat că unda verde are o viață atât de scurtă încât nu poate fi folosită în niciuna dintre aplicațiile care păreau atât de promițătoare. Richardt Richy, s-a pomenit brusc falit, după ce și-a investit întreaga avere în industria armelor bazate pe unda verde. 64. Imperiul Zu 23 Plimbându-se prin frumosul parc al municipiului, celebrul scriitor James Roth se destăinui lui Julius Zimberlan: - Imaginează-ți că atunci când am scris povestea civilizației Zu, totul n-a fost decât rodul inspirației…, mă rog, imaginației mele. Iar acum, istoricii și arheologii au adus la suprafață mărturii ale acelei civilizații! Tot săpând au ajuns chiar la Dinastia a douăzeci și treia! Unde se va termina asta? - Fii mândru că ai asemenea intuiții! încercă să-l liniștească Julius Zimberlan. - Au dezgropat nu numai schelete și artefacte, ci chiar așezări întregi! - Scriitorii mari au intuiții mari! - Dar nu înțelegi că totul s-a născut doar din imaginația mea! James Roth a scris un material pe tema aceasta, dar, spre deosebire de tot ce a publicat până atunci, acel articol n-a fost socotit decât una dintre obișnuitele răsfățuri ale geniilor. Iar când a fost și el la șantierul Imperiului Zu, unde mișunau specialiștii, reporterii și turiștii, a fost rugat politicos să stea la o parte și să nu facă o antireclamă stupidă acelui sit care a ajuns unul dintre punctele de atracție ale științei și nu numai.

Filp Pietraru ELIE WIESEL – SUPRAVIEŢUITOR AL HOLOCAUSTULUI, LAUREAT AL PREMIULUI NOBEL PENTRU PACE (rev. Prietenia 91-92)

lie (Eliezer) Wiesel (născut la 30 septembrie 1928, la Sighet, Maramureș, Regatul României, decedat la 2 iulie 2016, New York City, New York, SUA) a fost un scriitor și ziarist american în limbile franceză, engleză, idiș și ebraică, eseist și filosof umanist, activist în domeniul drepturilor omului, născut într-o familie de evrei din România, supraviețuitor al Holocaustului. În anul 1986 a fost distins cu Premiul Nobel pentru Pace. În anul 1996 a fost numit membru al Academiei Americane de Artă și Literatură, iar din anul 2001 a fost ales membru de onoare al Academiei Române. A publicat 57 de cărți - cea mai celebră fiind «Noaptea», o descriere autobiografică despre viața în lagărele de exterminare naziste. Elie Wiesel s-a născut în România, ca al treilea copil și singurul băiat dintre cei patru copii ai lui Shlomo și Sara Wiesel, într-o familie de evrei care aveau o băcănie în Sighet, județul Maramureș. Sara provenea dintr-un sat de lângă Sighet, fiica unui agricultor, David (Dudi) Feig, care aparținea de curentul hasidic al rabinilor din Vijnița. Elie Wiesel a început încă din copilărie, la sugestia tatălui său, să facă studii religioase și

James Roth a plecat acasă și a scris o carte despre Dinastia Zu 24, roman pentru care a obținut, de altfel, Premiul Național pentru Literatură, iar savanții au dezgropat mărturiile materiale ale grandioasei civilizații dispărute. VA URMA Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

să învețe limbile ebraică și idiș – aceasta fiind limba în care se comunica, în principal, în familia Wiesel, alături de română, maghiară și germană. Elie Wiesel a parcurs școala gimnazială la Oradea. În anul 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena, guvernul român condus de Ion Gigurtu a cedat nord-vestul Ardealului, familia Wiesel devenind peste noapte, cetățeni maghiari. Ca urmare a legilor cu caracter antisemit din învățământul public maghiar, Elie Wiesel este exmatriculat din gimnaziul de la Oradea. În primăvara anului 1944 locotenent - colonelul SS (Obersturmbannführer) Adolf Eichmann, responsabil cu executarea soluției finale a problemei evreiești, și-a început activitatea de „purificare” a Ungariei de evrei. Din aprilie și până în septembrie 1944, cu colaborarea autorităților ungare și cu ajutorul entuziast al fasciștilor unguri, au fost deportați la Auschwitz circa 564.500 de evrei, de la prunc la bătrân, inclusiv familia Wiesel. În aprilie 1944, Elie alături de întreaga sa familie a fost internat într-un lagăr de concentrare, iar la 16 mai 1944, întreaga familie Wiesel era transportată la Lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde tânărului Elie i s-a tatuat pe brațul stâng numărul A-7713, devenit identitatea sa timp de aproape un an. La Auschwitz, femeile erau separate de bărbați, astfel că mama și sora sa, Țipora, în vârstă de 7 ani, au fost despărțite de restul familiei, iar Elie și tatăl său au rămas să facă muncă silnică în fabrica ce aparținea complexului Auschwitz III Monowitz, BunaWerke. La scurtă vreme, mama și sora sa aveau să fie exterminate în camerele de gazare. Când Armata Roșie s-a apropiat de Auschwitz, deținuții evrei au fost trimiși în „Marșul Morții” ("Todesmärsche") spre lagărul Buchenwald. În acest marș tatăl lui Elie Wiesel a murit de extenuare, inaniție și dizenterie. Elie a supraviețuit și la 11 aprilie 1945 a fost eliberat de armata americană, grav bolnav, suferea de inaniție, se afla într-o puternică stare de depresie, convins că a rămas singur pe lume, total lipsit de un sprijin moral sau material, la vârsta de 16 ani . Wiesel considera faptul că a

rămas în viață drept un accident. Ulterior și-a regăsit cele două surori mai mari, Hilda și Beatrice (Bea), într-un orfelinat francez. După 65 de ani, la 5 iunie 2009, Wiesel a revenit la Buchenwald într-o vizită oficială comemorativă însoțit de președintele american Barack Obama și de cancelarul german Angela Merkel. El avea să se stabilească la Paris unde, după o perioadă de refacere, a studiat, la Sorbona, literatură, psihologie și filosofie, iar pentru a se întreține, preda lecții de limba ebraică și dirija corul unei sinagogi. Şederea la Paris i-a prilejuit lui Elie Wiesel debutul în jurnalism, inițial în presa scrisă, în ziarele evreiești-franceze – L’arche („Arca”) și Tsien in Kampf (în limba idiș) – , mai apoi ajungând reporter, în limba ebraică, la cel mai mare ziar israelian – „Yediot Ahronot” („Ultimele Știri”), poziție prin care a ajuns cunoscut de către personalitățile vremii din întreaga lume. La începutul anilor '50, Wiesel a vizitat Israelul (stat creat în 1948) și a primit cetățenia israeliană. Timp de un deceniu de la eliberare, închistat în propria durere, Wiesel a refuzat să discute, sau să scrie despre amintirile sale din lagăr. Ca și pe alți supraviețuitori ai «holocaustului» - sintagmă introdusă ulterior de Elie Wiesel - sindromul post- traumatic l-a împiedicat să-și deschidă inima. Zăgazul a fost rupt în urma unui interviu continuat cu o strânsă prietenie - cu François Mauriac (laureatul premiului Nobel pentru literatură - 1952). La îndemnul acestuia, Wiesel a scris în idiș 245 de pagini de revărsare necizelată de memorii sub titlul „Și lumea a tăcut” publicată de editura unei asociații evreiești din Buenos Aires. Wiesel, a rescris în limba franceză o variantă prescurtată, o nuvelă autobiografică de 127 de pagini, La Nuit („Noaptea”) , prefațată de Mauriac și apărută în 1958 la editura „Editions du Minuit” - tradusă ulterior în engleză de viitoarea sa soție și colaboratoare, scriitoarea și traducătoarea Marion Wiesel . Cu tot suportul lui Mauriac, Wiesel a găsit cu greu o editură dispusă să-i publice cartea. În septembrie 1960, editura americană „Arthur Wang of Hill & Wang” a fost dispusă să-i

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

plătească un avans de 100 $ pentru publicarea cărții, din care s-au vândut în următoarele 18 luni 1046 de exemplare, din cele 3000 publicate. Ulterior, „Noaptea” a fost tradusă în 30 de limbi. Din 1997 se vȃnd pe an, numai în Statele Unite, cam 300 000 de exemplare. Până în martie 2006 s-au vândut 6 000 000 de exemplare, iar ziarul The New York Times a declarat-o „bestseller-ul no.1” la literatura non-fiction. În 1955, a călătorit în Statele Unite, la New York, unde a avut un accident de circulație care l-a imobilizat pentru peste un an de zile, perioadă urmată de o lungă convalescență. În timpul șederii în Franța și SUA, Wiesel a aprofundat vreme de ani de-a rândul studiul Talmudului și al patrimoniului iudaic cu dascăli erudiți ca rabinul Mordechai Chouchani din Paris și Saul Liberman din New York. Ulterior, Elie Wiesel s-a stabilit în Statele Unite ale Americii, alături de una dintre surorile sale, cealaltă soră alegând să se stabilească la Montreal, în Canada. Pe parcursul anilor care au urmat, Elie Wiesel a devenit tot mai activ în a condamna acțiunile criminale ale guvernelor nedemocratice, pentru a stopa acțiuni de distrugere a unor comunități etnice în mai multe țări din Europa, Africa sau Asia. Începând cu anul 1963, Wiesel a devenit cetățean american, iar în anul 1969, la vârsta de 41 de ani, s-a căsătorit cu Marion Rose, colaboratoarea și traducătoarea sa în limba engleză, rodul iubirii lor fiind un fiu, pe nume Elisha. Marion Wiesel, editoare, scriitoare și traducătoare - a tradus 11 dintre cărțile lui Elie Wiesel din franceză în engleză, a scris un film documentar despre copiii uciși în holocaust Children of the Night („Copiii nopții”) ș.a. S-a născut la Viena în 1932 de unde, în urma Anschluss-ului din 1938, la 6 ani s-a refugiat cu familia în Belgia, ocupată și ea, de trupele naziste, în 1940. Transportați într-un lagăr în Franța, unde au suferit foame și boli, în 1942 au izbutit să treacă în Elveția, unde au rămas până în 1947. În 2001, pentru meritele sale personale („pentru mesajul de speranță contra urii, pentru viață contra morții, pentru bine contra răului, pentru curajul de a-și continua viața educându-i și pe alții, cu deosebire, pe copii, despre costul

urii, intoleranței și rasismului”) a fost decorată de către președintele Clinton cu the Presidential Citizens Medal. În perioada 1972-1976 a locuit cu soția sa în Connecticut, apoi, a fost numit profesor („Distinguished Professor”) la Universitatea Municipală New York când s-a mutat cu locuința la New York, în Manhattan. Wiesel a mai activat ca profesor de științe umane și de filosofie la Universitatea Boston , Universitatea Yale, Colegiul Eckerd din St. Petersburg, Florida. La vârsta de 80 de ani profesorul Wiesel a continuat să predea și să conducă la universitatea din Boston Centrul Elie Wiesel pentru studii iudaice ( Elie Wiesel Center for Judaic Studies). Soții Elie și Marion Wiesel au creat Fundația Elie Wiesel pentru Umanitate, iar între anii 1978 și 1986, ca președinte al Comisiei Prezidențiale a Holocaustului, numită ulterior Consiliul American pentru Păstrarea Memoriei Holocaustului, a militat pentru construirea în Washington, a Muzeului American al Holocaustului. În 1988, a organizat împreună cu François Mitterrand, președintele Franței, o conferință care a regrupat 76 de laureați ai premiului Nobel, cu misiunea de a reflecta asupra viitorului planetei. Această conferință se reunește pentru prezentarea de rapoarte și discuții la fiecare doi ani. Wiesel a devenit un orator apreciat în problema holocaustului și a drepturilor omului. În anul 2007 el a ținut discursul principal în fața Adunării Generale a O.N.U. pentru comemorarea Holocaustului. Ca un apărător al drepturilor omului el și-a spus cuvântul într-o pluralitate de probleme și conflicte, printre care: dreptul de emigrare a evreilor din Uniunea Sovietică și din Etiopia, ocrotirea victimelor apartheidului din Africa de Sud, ale terorii (Desaparecidos) juntei militare din Argentina, ale genocidului bosnian, a luat apărarea indienilor Miskito din Nicaragua, a kurzilor din Irak și în septembrie 2006 el a pledat împreună cu actorul George Clooney - în fața Consiliului de Securitate a ONU contra crimelor de genocid din provincia sudaneză Darfur. În urma unei declarații a profesorului Răzvan Theodorescu, ministrul român al culturii, prin care acesta tăgăduia participarea

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

României la holocaust și a scandalului care a urmat acestei declarații, Președintele Ion Iliescu a numit în octombrie 2003 o Comisie Internațională de Studiere a Holocaustului în România, condusă de Elie Wiesel, numită ulterior „Comisia Wiesel”, compusă din personalități publice din România, Statele Unite, Franța, Germania și Israel și având ca vicepreședinți pe generalul profesor Mihail E. Ionescu, dr. Tuvia Friling, Șeful Arhivelor Statului Israel, și pe dr. Radu Ioanid, de la Muzeul Memorial American al Holocaustului. Raportul a fost publicat în 2004-2005. În 2007 „The Elie Wiesel Foundation for Humanity” a inițiat un manifest care condamna campania turcească de tăgăduire a genocidului împotriva armenilor din Turcia. Manifestul a fost semnat de 53 de laureați ai premiului Nobel. În urma luării de poziție ca umanist, luptător pentru drepturile omului, filozof și proeminent scriitor al holocaustului, Elie Wiesel a primit o serie de premii, distincții și onoruri:  În 1986, Premiul Nobel pentru Pace. Comitetul Norvegian pentru premiul Nobel pentru pace l-a numit: „un mesager al omeniei”.  Premii literare: - În 1987 Le Testament d'un poète juif assassiné („Testamentul unui poet evreu asasinat”) a fost încununată cu «Livre Inter». - În 1983, Le Cinquième Fils a primit „Marele premiu parizian de literatură” (franceză le Grand prix de littérature de Paris).

A fost decorat in 1992 cu "Ellis Island Medal of Honor" pentru eforturile depuse în promovarea înțelegerii și acceptării evreilor în lume.

Dominic Diamant PASTILE

ealitatea mă obligă să revin iar și iar la condiția mea literară atât de fragilă.

- Laureatul premiului Médicis pe 1998, pentru cartea sa Un Mediant de Jérusalem (ed. Seuil, 1968).

Într-o viață de om nu am reușit să scriu decât vreo treizeci și trei de cărțulii, și acelea vai de mama lor, și subțiri, și în ediții infime.

- În 2007, Elie Wiesel a primit premiul pe viață - Dayton Literary Peace Prize - Lifetime Achievement Award.

Raportându-mă la orice scriitor consacrat din această țară, cu puține excepții, mă situez sub orice limită. Explicația ? Multe se pot afirma, dar, cu asta ce-am făcut, mă întreb și eu ca marele nostru comediant Constantin Tănase. N-ar fi cazul să țin ciocul mic ?

- A primit „Premiul de Merit al Centrului Internațional al New York-ului” (The International Center in New York's Award of Excellence).

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

Dacă mai ținem seama, fapt esențial, că existența mea ca scriitor s-a materializat abia după pensionare, până atunci ducându-mi crucea ca slujbaș al statului, într-un exil interior drastic, puteți realiza ușor de ce lucrurile au decurs așa și nu altfel. Ei, tocmai aici e hiba, că, în căpoșenia mea dovedită, nu mă pot împăca, neam, cu gândul că nu aș fi poetul (scriitorul) visat sau că aș fi un biet ratat printre nenumărați alții. Cum adică, să fi fost eu atât de orb încât să nu realizez că-mi irosesc viața în modul acesta ? Şi nu găsesc un alt răspuns decât acesta, scurt și cuprinzător. Exclus! Pentru că, în toată existența mea, indiferent de starea în care m-am aflat la un moment dat, n-am încetat să cred în mine, indiferent de situație sau de modul cum m-am prezentat. Suficient, consider eu onest, pentru a îmbrățișa și justifica o condiție literară. Şi, în definitiv, ce importanță poate avea faptul că te-ai realizat plenar, fiind recunoscut de toți criticii consacrați sau rămânând, din varii motive, un anonim pe viață ? Important e faptul că ai trăit și activat în acest spirit, căutând să-ți respecți propriul statut cu toată credința și fidelitatea. Or, în această privință, cred că nu mă înșel. Așa că nu sunt motive să-mi curm singur zilele.

numerologia și culorile, s-ar cuveni să fie predată ca materie de curs. Consider că nu e un act gratuit și merită să redau aici măcar un citat din ilustrul scriitor Mircea Cărtărescu. Iată un mic fragment dintr-o scrisoare adresată scriitoarei basce Luise Etxenike. „...condiția de scriitor, adică de receptacol al coșmarelor, violenței, aspirațiilor, gingășiei, cruzimii, iubirii și urii care se manifestă în viața de zi cu zi a semenilor săi implică empatie, compasiune, solidaritate cu cei care suferă. Un scriitor adevărat ia asupra sa suferința umană de orice fel ar fi ea și-ncearcă s-o transforme, alchimic, în frumusețe. Nu frumusețe pieritoare și inutilă, ci acea frumusețe care, după spusele lui Dostoievski, „va salva lumea”. Nu intenționez să-l acuz pe Mircea Cărtărescu, nu am motive s-o fac și nici posibilitatea de a mă convinge care e adevărul. Dar citindu-i scrisorile adresate Luisei, fără a prezenta în paralel și răspunsurile ei, mă bate gândul că totul ar putea fi doar o cacealma, din dorința de a clarifica unele lucruri și a-și prezenta repetitiv virtuțile creatoare Nu-i deloc exclus să mă înșel, nu m-ar mira și mi-ar părea bine..

***

Atât de exasperant de dureroase și îndreptățite sunt pastilele lui Mircea Cărtărescu adunate în volumul „Peisaj după isterie”, atât de veridice, încât ai fi în stare să spargi cu urletele tale toate bolgiile lumii și să spulberi întreaga inerție din sufletele oamenilor. Cărțulia n-ar trebui să lipsească din nicio casă iar în școli, în loc de aberațiile cu

Astăzi, lămurit de faptul că scriitoarea Ioana Nicolae este soția lui Mircea Cărtărescu, iam trimis câteva cuvinte cu felicitări pe site-ul „Puterea a cincea”. Nu mă aștept la niciun răspuns, important rămâne faptul că i-am scris și am iertat-o, dacă dânsa e persoana care mi-a primit dosarul pentru a fi primit ca membru în Uniunea Scriitorilor prin anii 90 ai secolului trecut.

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021

CĂRȚI NOI la Editura SAGA

Detalii: gadrian40@gmail.com +972545751946

Jurnal Israelian nr. 60 ■ 30-09- 2021