Jurnal 61 - Dupa vacanta de vara , ne odihnim cu JURNAL Israelian

CONCURSUL Ekphrasis În luna octombrie, ne-au trimis XX autori poezii care descriu o operă de artă.

Journal israélien après les vacances JURNAL ISRAELIAN CULTURĂ, ARTĂ, DESIGN, POEZIE, FOTO, RECENZII, UMOR, ARHEOLOGIE, AVANGARDE Nr.61 - 28 octombrie 2021 Editura SAGA - Israel Coperta: Sergio Apare lunar în ultima joi a lunii Redactori: Adrian Grauenfels Dr. Sofia Gelman * email: gadrian40@gmail.com

În ANEXA jurnalului de azi publicăm textele primite și aprecierea Redacției pentru poezia care se apropie cel mai mult de spiritul definiției care urmează. Cuvântul ekphrasis, provine din greacă și desemnează aprecierea unei opere de artă, produsă ca exercițiu retoric, sau poetic. Este o descriere verbală vie, adesea dramatică, a unei opere de artă vizuală, fie reală, fie imaginară. În antichitate, se referea la o descriere a oricărui lucru, persoană sau experiență. Cuvântul provine din grecescul ἐκ ek și φράσις phrásis, "afară" și, respectiv, "a vorbi", sau a numi un obiect inanimat".

Potrivit Poetry Foundation, "un poem ekphrastic este o descriere vie a unei scene sau, mai frecvent, a unei opere de artă." Mai general, un poem ekphrastic este un poem inspirat sau stimulat de o operă de artă.

Redacția nu răspunde de conținutul materialelor publicate de colaboratori în JURNAL.

Azi – 53 pagini *** Amalia Achard Furtună de vară violentă frumusețe când furtuna cea spontană vine-așa, fără de veste pe cale aeriană: vântul ondulează ploaia, se cambrează peste crengi fluierând, dă iama-n frunzele grele de picuri, blegi, iscând haos în grădina pân-atunci atât de calmă… un biet trandafir, de ciudă, se-nroșește: ce sudalmă petală după petală, rând pe rând s-o vadă ruptă și-alungată-albina care din polenul lui se-nfruptă! cap în cap precum berbecii se bat nori, vijelios fulgerele speriate sar din cer cu capu-n jos pe pământ, cât mai departe, căutând ascunzătoare, dar pe urma efemerei lor lumini orbitoare tunetul ridică vocea, se răstește ca nebunul însă cerul și pământul: «las’ să urle, căpcăunul!» și-așa, pe neobservate, cum veni mai adineauri, cu alai de fenomene pleacă-ncolo, peste dealuri după ce-a zburlit în cale toată vegetațiunea fără să-și plătească pentru daune cauțiunea…

Journal israélien 2

Neckermann și îmbrățișările fetelor ce mă făceau să vibrez și să înghit în sec.

Somnul mă învăluia iar visele se evaporau în dorințe ce păreau atât de îndepărtate încât nici o expresie nu era suficient de dramatică și elocventă în a cuprinde dezamăgirea dimineții mele însingurate de a doua zi.

Anii au trecut și oftatul s-a transformat într-o veșnică și pierdută contemplare.

Iubirile rămăseseră secrete, eliberate uneori în versuri scrise pe spatele caietelor în perioada tezelor.

Spre sfârșitul liceului, cumva neașteptat și fără să fiu îndrăgostit, am atins iubirea în forma ei fizica, cu sărutările tremurate, degete crispate căutând pielea și pulsul crescut ce bubuia în timpane. Ea era mai mică dar cu ceva experiență față de mine care știam subiectul doar din cărți și ceva reviste însă fără nicio secundă de practică.

S-a întâmplat atât de repede încât nu-mi aduc aminte decât zâmbetul meu tâmp, lărgit până la urechi și mersul aproape zburat. Nimic nu mai conta în clipa aceea de plutire. Până și vecinul meu nesuferit care urca treptele în timp ce eu coboram cu ea spre ieșire, îmi părea simpatic și binevoitor. În poarta mare și grea ce păzea intrarea în casa din Brediceanu, m-am întâlnit cu mama.

- Sărut-mâna, vezi că am lăsat ușa deschisă acasă dar mă întorc imediat, i-am spus vesel.

Am mai rămas în stația de tramvai câteva clipe după ce tramvaiul cu ea s-a scurs pe străduța îngustă ce fugea din piață.

Scările mari și cenușii încă străluceau în timp ce le urcam spre casă.

-M-am întors, i-am strigat mamei din hol și mam rostogolit luminos în patul desfăcut vraiște în camera mea. În ușă, m-a privit o clipă apoi m-a întrebat:

Silviu Ilievici Cea mai urâtă fată din lume n secolul trecut, cam în perioada în care mergeam la școală cu abecedarul aruncat vraiște în ghiozdanul prea mare, roșu și cam pătrățos, în mintea mea, tot ce depășea distanța până în satul bunicilor părea departe.

Bine, mai era drumul până la mare dar până acolo distanța s-ar fi măsurat în mod potrivit cu expresia "groaznic de departe". Peste ani, am învățat că lumea nu se termină la marginea țării pentru că undeva, și mai departe, erau Italia lui Renzo și Germania lui Hans și Astrid care ne trimiteau pachet cam o dată pe an cu multe bunătăți și bineînțeles, multă ciocolată.

Când mă gândesc la pachetele mari pe care mama le aducea acasă deja desfăcute și ceva mai ușoare după controlul vamal caracteristic epocii de aur, nu pot să nu-mi amintesc mirosul lor.

Dacă printre cutiile de cafea, margarină și gumă de mestecat erau și haine, țin minte cum îmi înfundam fața în ele și-mi umpleam plămânii cu mirosul lor de Germania. Era ca un drog al fericirii ce se infiltra în lucrurile venite de acolo, din occidentul îndepărtat la care visam cu ochii deschiși în serile în care, fără vlagă și prea mult chef, mă luptam cu temele de casă.

Nu erau multe subiectele în care m-aș fi putut pierde visând. Abundența și culorile lucrurilor din lumea liberă erau însă la concurență cu visele oarbe de îndrăgostit tăcut.

Laura era iubirea constantă și secretă, urmau Dana, Simona sau Gerry care-mi scria din Nürnberg despre înghețata cu gust de muguri de pin.

Oftam atât de tare și adânc pătruns în gânduri încât mama, care trebăluia prin bucătărie, se înființa pe neauzite lângă masa tăcerii mele.

- Iar visezi la nemurirea sufletului? Vezi ce faci cu temele astea că de aduci mâine o notă rea, o să îți dau câteva motive de oftat la greu pentru vreo două zile! Și uite așa, parfumul hainelor frumoase și al înghețatei cu gust nemaiauzit se risipea prin cerneala albastră care nu știu cum, dar ca un blestem veșnic, reușea să-mi păteze caietele de fiecare dată.

Noaptea însă gândurile îmi alunecau liniștite și libere printre imaginile colorate din

Î

- Cine-i urâta asta?

Numărul viitor al JURNALULUI va apărea joi 25 noiembrie 3

HERA HAESOO KIM

Paralele Bianca Marcovici

Este o artistă care locuiește și lucrează în La 69 de ani nu mai pot fi vedetă de cinema.

New York City. Practica ei implică sculptură,

Nici sponsor de silabe universale,

instalație, desen, performante și crearea de

Nici măcar baby-sitter de nota 10

realitate virtuală. Lucrările recente ale lui Hera

Sau șahistă câștigătoare

se străduiesc să vizualizeze intersecția dintre

Trebuie să pierd în fața nepoților...

experiențele intuitive și cele cognitive.

Trebuie să-mi recunosc metaforele nemuzicale Când totul e nașpa în singurătatea cuvintelor alterate de politică celor care ne împart cerul după culoarea infernului delta plus minus închis pentru renovări de sărbătorile cu ușile închise- Tonul contează Să poți să țipi la microfon.să contrazici pe oricine, doar așa că fii auzit când clipești și te dor ochii în fața mării cu pietre la mal...

4

Anul Spaghetelor Haruki Murakami 1971 a fost Anul Spaghetelor. În 1971, am gătit spaghete pentru a trăi și am trăit pentru a găti spaghete. Aburul care se ridica din oală era mândria și bucuria mea, iar sosul de roșii care bolborosea în cratiță era singura mea mare speranță în viață. M-am dus la un magazin specializat în gătit și am cumpărat un cronometru de bucătărie și o oală imensă de aluminiu, suficient de mare cât să îmbăieze un dulă u ciobănesc german, apoi am mers prin toate supermarketurile care se adresau străinilor, adunând un sortiment de condimente cu nume ciudat. Am luat o carte de bucate pentru paste de la librărie și am cumpărat roșii la duzină. Am cumpărat toate mărcile de spaghete pe care am putut pune mâna, am fiert la foc mic toate sosurile cunoscute de om.

Particule fine de usturoi, ceapă și ulei de măsline se învârteau în aer, formând un nor armonios care pătrundea în fiecare colț al micului meu apartament, impregnând podeaua și tavanul și pereții, hainele mele, cărțile mele, discurile mele, racheta mea de tenis, pachetele mele de scrisori vechi. Era un parfum pe care l-ai fi simțit pe vechile apeducte romane.

Aceasta este o poveste din Anul Spaghetti, 1971 d.Hr. De regulă, găteam spaghete și le mâncam, de unul singur. Eram convins că spaghetele erau un fel de mâncare care se savura cel mai bine singur. Nu pot explica cu adevărat de ce am simțit asta, dar asta este. Întotdeauna beam ceai cu spaghetele și mâncam o salată simplă de salată și castraveți. Mă asiguram că aveam din belșug din ambele. Am așezat totul frumos pe masă și m-am bucurat de o masă liniștită, aruncând o privire la ziar în timp ce mâncam. De duminică până sâmbătă, o Zi a Spaghetelor s-a succedat una după alta. Și fiecare nouă duminică începea o nouă Săptămână Spaghetti.

De fiecare dată când mă așezam la o farfurie de spaghete - mai ales într-o dupăamiază ploioasă - aveam sentimentul distinct că cineva era pe cale să-mi bată la ușă. Persoana despre care îmi imaginam că urma să mă viziteze era diferită de fiecare dată. Uneori era un străin, alteori cineva pe care îl cunoșteam.

Odată, era o fată cu picioare subțiri cu care mă întâlnisem în liceu, iar o dată eram eu însumi, de acum câțiva ani, venit în vizită. Altă dată, a fost William Holden, cu Jennifer Jones la braț.

William Holden?

Nici unul dintre acești oameni, însă, nu sa aventurat efectiv în apartamentul meu. Au zăbovit chiar în fața ușii, fără să bată la ușă, ca niște fragmente de amintiri, apoi s-au strecurat departe.

Primăvara, vara și toamna, am gătit și am gătit, ca și cum gătitul spaghetelor ar fi fost un act de răzbunare. Ca o fată singură, părăsită, care aruncă în șemineu scrisori vechi de dragoste, am aruncat în oală un pumn de spaghete unul după altul. Adunam umbrele călcate în picioare ale timpului, le frământam în forma unui câine ciobănesc german, le aruncam în apa clocotită și le presăram cu sare. Apoi aș 5

pluti deasupra oalei, cu bețișoarele supradimensionate în mână, până când cronometrul ar fi sunat din nota sa tânguitoare.

Firele de spaghete sunt o adunătură vicleană și nu puteam să le pierd din vedere. Dacă mă întorceam cu spatele, puteau să alunece peste marginea oalei și să dispară în noapte. Noaptea stătea într-o ambuscadă tăcută, în speranța de a pune piedică firelor risipitoare.

ceva îi făcuse să se despartă. Recunosc că am jucat, cu reticență, un rol în a-i aduce împreună. "Îmi pare rău că te deranjez", a spus ea, "dar știi unde este el acum?".

M-am uitat la telefon, trecându-mi ochii de-a lungul cablului. Cablul era, cu siguranță, atașat de telefon. Am reușit un răspuns vag. Era ceva amenințător în vocea fetei și, indiferent de problemele care se pregăteau, știam că nu voiam să mă implic.

Spaghetti alla parmigiana Spaghetti alla napoletana Spaghetti al cartoccio Spaghetti aglio e olio Spaghetti alla carbonara Spaghetti della pina

"Nimeni nu vrea să-mi spună unde este", a spus ea pe un ton rece. "Toată lumea se preface că nu știe. Dar e ceva important ce trebuie să-i spun, așa că te rog - spune-mi unde este. Îți promit că nu te voi târî în asta. Unde este?"

"Sincer, nu știu", i-am spus. "Nu l-am mai văzut de mult timp". Vocea mea nu părea a fi a mea.

Spuneam adevărul despre faptul că nu-l văzusem de mult timp, dar nu și despre cealaltă parte - îi știam adresa și numărul de telefon.

Ori de câte ori spun o minciună, se întâmplă ceva ciudat cu vocea mea.

Niciun comentariu din partea ei.

Telefonul era ca un stâlp de gheață.

Apoi, toate obiectele din jurul meu s-au transformat în stâlpi de gheață, ca și cum aș fi fost într-o poveste științifico-fantastică a lui J. G. Ballard.

Și mai erau și jalnicele spaghete rămase, fără nume, aruncate cu neglijență în frigider.

Născute în căldură, firele de spaghete s-au scurs pe râul din 1971 și au dispărut. Îi plâng pe toate spaghetele anului 1971.

Când a sunat telefonul la ora 15:20, eram întins pe tatami și mă uitam la tavan. În locul în care zăceam se formase o baltă de soare de iarnă.

Ca o muscă moartă, zăceam acolo, pustiu, în lumina reflectoarelor din decembrie. La început, nu am recunoscut sunetul ca fiind sunetul telefonului. Era mai degrabă ca o amintire necunoscută care se strecurase ezitantă printre straturile de aer. În cele din urmă, însă, a început să prindă contur și, în cele din urmă, un telefon care suna era, fără îndoială, ceea ce era.

Era sută la sută un telefon care suna în aerul sută la sută real. Încă întins, am întins mâna și am ridicat receptorul.

"Chiar nu știu", am repetat. "A plecat cu mult timp în urmă, fără să spună un cuvânt".

Fata a râs. "Slăbește-mă. Nu este atât de inteligent. Vorbim despre un tip care trebuie să facă mult zgomot indiferent ce face."

Avea dreptate. Tipul chiar era un pic cam slab de cap. Dar nu aveam de gând să-i spun unde se afla. Dacă făceam asta, îl aveam pe el la telefon, dându-mi de furcă. M-am săturat să mă las prins în mizeriile altora. Deja săpasem o groapă în curtea din spate și îngropasem tot ce trebuia îngropat în ea. Nimeni nu o putea dezgropa din

La celălalt capăt era o fată, o fată atât de ștearsă încât, până la patru și jumătate, ar fi putut foarte bine să dispară cu totul. Era fosta iubită a unui prieten de-al meu. Ceva îi adusese împreună, pe tipul ăsta și pe fata asta ștearsă, și 6

nou.

"Înțeleg."

"El îmi datorează bani", a spus ea.

"I-am împrumutat niște bani. N-ar fi trebuit, dar a trebuit să o fac."

"Îmi pare rău", am spus. "Nu mă placi, nu-i așa?", a spus ea brusc. Habar n-aveam ce să spun. Nu o displăcea în mod deosebit. Nu aveam nicio impresie reală despre ea. Este greu să ai o impresie proastă despre cineva despre care nu ai nicio impresie. "Îmi pare rău", am spus din nou.

"Dar acum gătesc spaghete." "Îmi pare rău?" "Am spus că gătesc spaghete", am mințit.

Habar n-aveam de ce am spus asta. Dar minciuna devenise deja o parte din mine - atât de mult încât, cel puțin în acel moment, nu mai părea deloc o minciună.

Am tăcut un minut, gândurile mele se îndreptau spre spaghete. "Îmi pare rău", am spus. "Dar am pregătit spaghetele, așa că..."

Ea a dat un râs apatic. "La revedere", a spus ea.

"Salută-ți spaghetele din partea mea. Sper să iasă bine."

"La revedere", am spus eu.

Când am închis telefonul, cercul de lumină de pe podea se deplasase cu un centimetru sau doi. Mam întins din nou în acel bazin de lumină și am continuat să mă uit la tavan. Să te gândești la spaghete care fierb veșnic, dar nu se termină niciodată, este un lucru trist, trist.

Acum regret, un pic, că nu i-am spus nimic fetei.

Poate că ar fi trebuit să o fac. Adică, fostul ei iubit nu era cine știe ce la început - o coajă goală de tip cu pretenții artistice, un mare vorbăreț în care nimeni nu avea încredere. Părea să fie cu adevărat în criză de bani și, indiferent de situație, trebuie să dai înapoi ceea ce împrumuți.

Uneori mă întreb ce s-a întâmplat cu fata - gândul îmi vine de obicei în minte atunci când mă aflu în fața unei farfurii de spaghete fierbinți.

După ce a închis telefonul, a dispărut oare pentru totdeauna, absorbită de umbrele de la ora 16:30? Eram eu parțial de vină?

Vreau să înțelegeți poziția mea, totuși. La momentul respectiv, nu voiam să mă implic cu nimeni. De aceea am continuat să gătesc spaghete, de unul singur. În oala aia imensă, destul de mare cât să țină un ciobănesc german.

Sămânță de grâu dur, grâu auriu care flutura pe câmpurile italiene. Vă puteți imagina cât de uimiți ar fi italienii dacă ar ști că ceea ce exportau în 1971 era de fapt singurătatea?

Am mers mai departe și am umplut o oală imaginară cu apă imaginară, am aprins o sobă imaginară cu un chibrit imaginar. "Și?", m-a întrebat ea.

Am presărat sare imaginară în apa clocotită, am coborât ușor un pumn de spaghete imaginare în oala imaginară, am setat cronometrul imaginar al bucătăriei pentru opt minute.

"Deci, nu pot vorbi. Spaghetele se vor strica".

Ea nu a spus nimic. "Îmi pare foarte rău, dar gătitul spaghetelor este o operațiune delicată."

Fata a rămas tăcută. Telefonul din mâna mea a început să înghețe din nou.

"Așadar, poți să mă suni înapoi?" Am adăugat în grabă.

"Pentru că ești în mijlocul pregătirii spaghetelor?", a întrebat ea.

"Da." "Le faci pentru cineva sau ai de gând să mănânci singur?".

"O să le mănânc singur", am spus.

Ea și-a ținut respirația mult timp, apoi a expirat încet.

"Nu ai de unde să știi asta, dar chiar am probleme. Nu știu ce să fac." "Îmi pare rău că nu te pot ajuta", am spus eu.

"Sunt și niște bani la mijloc".

(Tradus, din japoneză, de Philip Gabriel.)

7

cheamă Clio, îmi spui. știu că nu îți aduci minte, potrivnică nouă Tau, se desface în fine filamente. încerc să mă orientez după repere știute, număr pașii, dar nu îmi ies, paradoxal, nu îmi recunosc pielea.

Cerasela Tofan Clio și Tau

eram bine în pielea mea, piele pe care rare ori o dezbrăcam pe de o parte pentru că ar fi putut fi furată, pe de altă parte binele îmi camufla oase, ligamente și tendoanele, structura mecanică necesară homeostaziei, dar ai început să vii tot mai aproape. era începutul unui fenomen problematic, ca să-i vin în întimpinare am dat...înapoi zece pași. ai sesizat, profitoare ai continuat să avansezi tiptil, dar sigur, zâmbetul tău metalic se ivise brutal peste rujul roșusomon, foarte închis. zece pași. simpactul devenise inevitabil. te-am oprit verbal: stop. non-verbal făcând semn cu mâna. mi-ai spus că Steaua Nordului nu mai este Polaris, Pământul și-a schimbat axa. mi-am amintit că prima regula ca să îți salvezi pielea este să nu asculți pe străinii care recită poeme cu îngeri și cai. număr pe degete. zece pași. avansez și te confrunt. mă 8

Cheia de boltă a strategiei Israelului este recunoașterea deplină a Ierusalimului. Au existat planuri de pace și acorduri care s-au poticnit datorită statului Ierusalimului. Acest oraș este esențial pentru importanța geopolitică a Israelului în regiune.

Ierusalim vector al statalității Israelului Alexandru Cristian De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

Cetatea Sfântă sau Ierusalimul, așa cum este cunoscută în istorie, este orașul cel mai fascinant din istoria lumii. Ierusalim este centrul a trei mari religii și capitala istorică și geopolitică a Israelului. Cu o istorie agitată acest Oraș de Aur este acum un punct geopolitic de primă importanță. Un celebru cântec ne învață despre Ierusalimul cel de Aur, Yerushalayim Shel Zahav.

Ierusalimul este punctul forte de la care se pleacă în orice analiză a marii strategii a Israelului în regiune. Scopul final al acestei strategii este prezervarea statalității Israelului, Medinat Israel. În jurul Ierusalimului se poate dezvolta un stat mai puternic geopolitic și geostrategic ce reprezintă un model de modernitate, democrație și succes în Orientul Mijlociu.

În ultimii ani, geopolitica Israelului s-a axat pe consolidarea statalității câștigate în anul 1948 dar și pe dezvoltarea și modernizarea statului evreu. Un alt element important al Israelului este conflictul geostrategic cu Republica Islamică Iran, singurul stat antisemit din lume. O republică care și-a dezvoltat strategia și politica de stat axată pe nerecunoașterea statalității Israelului dar și ca element primordial al geostrategiei sale.

Republica Islamică Iran dorește să-și dezvolte un arsenal nuclear cu scopul evident de a distruge Israelului. De ce? Pentru că victoria asupra Israelului ar reprezenta cheia pentru dominarea întregului Orient Mijlociu și înființarea unui califat musulman. Există două mari piedici în realizarea acestui califat. Primul este chiar Israelul care se luptă și se va lupta pentru integritatea sa teritorială și nu va permite acest deziderat să se împlinească. A doua mare piedică este divergentul religios dintre șiiți și suniți, nici un grup nu va putea să fie subordonat altuia.

Poporul evreu a avut parte de mari dușmani în istorie, de la Imperiul Roman, la Germania nazistă la Republica Islamică Iran de astăzi.

Toate aceste puteri au avut ca scop distrugerea poporului evreu, aneantizarea sa, ștergerea sa din Istorie. Poporul evreu a rezistat și a înfrânt toate aceste încercări și a devenit astăzi un popor cu un stat modern, democratic și puternic din punct de vedere economic și militar.

Ierusalimul este și va fi recunoscut deplin ca și capitală a statului Israel în următorii ani, Iranul nu va reuși să distrugă Israelul iar o soluție la problema palestiniană se va găsi. De ce? Pentru că voința poporului evreu dar și a israelienilor este una de nezdruncinat în istoria și destinul lor, un destin comun legat prin fire puternice de Ierusalim. Ierusalimul poate exista fără Israel dar Israelul fără Ierusalim nu poate exista. Așa că Israelul este condamnat geopolitic și geostrategic să se lupte pentru recunoașterea deplină a Ierusalimului. Este o datorie morală față de toți care au fost martirizați pe altarul Istoriei doar pentru că au fost evrei. Dar și cei pentru care au privit toată viața către Ierusalim, nici un evreu nu a uitat Ierusalimul.

Capitala Israelului a fost mutată de la Tel Aviv la Ierusalim în anul 1950, iar în 1980 Knesset-ul a adoptat o lege în care Ierusalimul este capitala veșnică și unită a statului Israel. Un alt pas

Israelienii de astăzi sunt conștienți de trecutul dureros și plin de absurd al poporului evreu. Au dezvoltat comunități mici și mari, kibbutz-uri în care tradiția și cultura iudaică a rezistat de-a lungul veacurilor. Aceste așezări au pus bazele actualului stat Israel.

Ierusalimul este capitala Israelului de peste două milenii. Lupta geopolitică și geostrategică a Israelului este ca toate statele lumii să recunoască plenar Ierusalimul ca și unică și indivizibilă capitală a Israelului. Deși intens combătută această idee are ca substrat Istoria de peste două milenii a acestui oraș.

9

important a fost recunoașterea oficială și deplină a Ierusalimului ca și capitală a Israelului de către Statele Unite ale Americii cel mai puternic stat din lume și un aliat solid al Israelului. Un semnal care va fi urmat și de alte state în viitorul nu prea îndepărtat.

nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele.

7. Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: "Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!"

8. Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta pe care ai făcut-o nouă.

9. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.

Astfel Ierusalimul este elementul central al statalității Israelului, este esența existenței geopolitice și geostrategice a Israelului. Alt drum nu există pentru Israel indiferent de câți dușmani vor exista, recunoașterea oficială și plenară a Ierusalimului ca și capitală unică și indivizibilă a Israelului.

Vocația politică existențială a Israelului este axată pe moștenirea iudaică milenară, moștenire prezente în cetăți vechi antice de pe teritoriul actual al Israelului. Ierihon, Betleem, Masada peste care strălucește în istorie Cetatea lui Regelui David- Ierusalimul.

Sunt sigur că Istoria ne va arăta încă odată că adevărul Ei nu poate fi ascuns sau ocultat așa că Ierusalimul va fi recunoscut plenar ca și capitală unică și indivizibilă în câțiva ani, ca să estimez o dată nu pot, dar cred că putem vorbi de maxim un deceniu. Este doar opinia mea și analiza mea pe baza evenimentelor ce se precipită în Orientul Mijlociu, tensiunile crescânde cu Iranul, problemele din Liban, degringolada din Siria dar și poziția Arabiei Saudite și a Egiptului față de Israel.

Psalmul 136 1. La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion.

2. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre.

3. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: "Cântați-ne nouă din cântările Sionului!"

4. Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?

5. De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!

6. Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de 10

Gândirea a lui Tudor Vianu a publicat povestirea în serial între martie 1926 și octombrie 1928. Singurul roman al lui M.Caragiale era unic prin ton și stil, fără precedent prin strălucirea sa structurală. A fost nevoie de mult timp (mai mult de nouă decenii!) pentru ca această minune de carte să devină disponibilă în limba engleză, dar, în sfârșit, Sean Cotter a realizat o traducere magistrală, pentru Northwestern University Press. "Craii" a fost un produs al orașului București și al societății sale literare. Toată lumea avea impresia că îl cunoaște pe autor, dar de fapt știa foarte puțin despre el. Născut în afara căsătoriei de un funcționar al orașului care avea 21 de ani la data nașterii sale, Mateiu purta un nume de familie cunoscut în lumea literară locală: ilustrul său tată era dramatur-gul Ion Luca Caragiale (1852-1912), autorul Scrisorii pierdute (1884), capodopera absolută a teatrului românesc, o satiră mordantă à la Molière a sistemului politic corupt și o critică intelectuală temeinică a culturii românești în general.

Totuși, nu trebuie să ne imaginăm că Mateiu a călcat doar pe urmele tatălui său.

Dimpotrivă, el a făcut tot posibilul să se distanțeze de celebrul său tată. Sentimentele lui Mateiu față de Ion Luca au fost marcate de dispreț și neîncredere, în principal din cauza unei situații familiale destul de nefericite. În 1904, au primit o mare moștenire. Îmbogățit brusc, Ion Luca și-a mutat familia la Berlin, iar cheltuielile legate de noul său stil de viață au erodat ceea ce Mateiu spera să fie partea lui de avere. Când Ion Luca a murit în 1912, Mateiu a descoperit, spre marea sa neplăcere, că a rămas aproape fără nimic.

Mateiu însuși avea gusturi elaborate, era un adevărat dandy, fascinat de arta heraldică, de poveștile misterioase și de mirajele unui trecut istoric îndepărtat. Visa că ar putea fi înrudit cu marile familii nobile din trecutul imperial, o idee negată și ironizată cu fiecare ocazie de tatăl

Bogdan Suceavă Nostalgia aristocratică la "Craii de curtea-veche" de Mateiu Caragiale (acum tradusă în limba engleză)

După cum știm din mărturii contemporane, romanul "Craii de curteaveche", de Mateiu Caragiale (1885-1936), a apărut la 29 martie 1929, seara, la librăria Cartea Românească. Magazinul a creat o vitrină proeminentă cu mai multe exemplare, iar în lunile următoare, volumul a stârnit un mare interes în rândul publicului românesc sofisticat.

La 1 mai 1929, în ziarul Ultima oră, poetul Ion Barbu (1895-1961) a publicat cea mai entuziastă recenzie pe care se putea concepe vreodată, lăudând romanul în termeni extravaganți: "Nu cunosc nicio meditație mai gravă asupra anvergurii și aventurii Ființei decât această carte, care, într-un gest de discreție și de gust, își ascunde înțelepciunea sub catifele grele ale farmecului oriental".

"Craii" relatează interacțiunile a patru personaje: naratorul, Pantazi, Pașadia și Pirgu.

Aflăm despre caracterele lor pe măsură ce citim despre sufletul Bucureștiului, despre valorile dubioase ale lumii lor și despre iluziile lor.

Romanul nu era cu totul nou pentru cunoscătorii de literatură, deoarece revista 11

său spiritual, a cărui ironie nu făcea decât să sporească frustrarea fiului. Conversațiile lor despre rădăcinile istorice ale familiei Caragiale trebuie să fi fost un adevărat spectacol: pe de o parte, dramaturgul realizat și inteligent de pe stradă, iar pe de altă parte, fiul său rebel, snob și nepractic, care nu dorea decât să fie diferit de ceilalți, în orice fel și cu orice preț.

Naratorul din carte afirmă: "Singur în București de mic, trăind de unul singur, m-am ținut la distanță de turme. Din cercul restrâns al cunoscuților mei, acei puțini aleși, nu ar fi făcut parte niciodată Gorică Pirgu, dacă nu ar fi fost colegul de nedespărțit al lui Pașadia, pentru care aveam un devotament nemărginit." Există mult din Mateiu în viziunea acestui personaj, în felul în care se descrie pe sine ca fiind diferit și îi descrie pe ceilalți ca pe o "turmă". El tânjea după imperiul pierdut al Bizanțului - nu după regimul istoric real, ci mai degrabă după aura sa legendară, cu implicațiile sale culturale și religioase complexe. Aceste trăsături de personalitate s-au combinat cu lecturile sale sofisticate pentru a-i naște stilul literar.

Cu toate acestea, naratorul nu este singura dublură a autorului romanului. Foarte interesat de dobândirea de recunoaștere și decorații, Mateiu Caragiale nu a trăit ca un scriitor profesionist, ci mai degrabă ca un poet în căutarea unor emoții prețioase, genul care abia dacă stă la birou, dar cumva opera se scrie, poate un rând pe zi, iar rezultatul este un text pe care nimeni altcineva nu l-ar fi putut produce.

Scrie foarte puțin, dar rezultatul eforturilor sale sunt minunății - toate neterminate, cu singura excepție Craii de curtea veche. În spatele giulgiului secret al vieții sale personale, recunoaștem în povestea lui Pașadia reflecții ale propriei drame și aspirații neîmplinite ale autorului. Pașadia este marele maestru al disoluției și al dispariției, iar acest roman este cumva saga sa, întrucât totul se învârte în jurul său. Descoperim că acest personaj fascinant scrie destul de mult, dar în secret, iar toată opera

sa nu este menită să fie citită, ci este destinată flăcărilor. Din descrierile naratorului putem presupune că această operă trebuie să fie genială și puternică, dar asta este o presupunere.

Caragiale iubește misterele.

Pentru a ilustra acest punct, să urmărim cum Pașadia și Pirgu intră în scenă, superb transmisă de vocea unică și de stilul bogat al lui Caragiale: Era unul dintre acele cupluri apropiate, de obicei născute din perversiune, care sunt atât de împletite încât nu ți-l poți imagina pe niciunul singur. Era evident că viciul era cel care lega acest duumvirat - ce altceva ar putea uni doi bărbați atât de diferiți? Cel mai în vârstă, cu părul înnegrit, era deznădăjduit de bine îmbrăcat; trupul său țeapăn, dar încă zvelt, purta un cap așa cum epoca noastră nu sar fi chinuit niciodată să creeze, iar chipul său sever părea să se fi întors dintr-o altă epocă, cu trăsăturile sale arogante pătate de repulsie și ură. Celălalt era mult mai tânăr, flasc și flasc; se legăna pe picioare care se încovoiau în jurul unei burți proeminente; botul său rânjit oglindea cea mai murdară indignare. Primul, foarte rece, își întorcea privirea melancolică peste capetele mulțimii, în timp ce ochii plini de viață ai celui de-al doilea jucau neliniștiți, strălucind de rea voință josnică. Impresia generală pe care o dădea cel de-al doilea era spre dezmățul său, însă, când era pus alături de bărbatul înalt, mutra lui nerușinată și josnică devenea și mai respingătoare.

Misterul acestei imagini puternice ne rămâne în minte: Ce fel de alianță este aceasta?

Ce fel de legătură? Și apoi, pe măsură ce ne cufundăm în povestea lor, bănuim că, cumva, descifrând misterele acestor personaje neobișnuite, descoperim de fapt secretele orașului București - acest refugiu pentru scursurile Orientului, politica, cultura, tradițiile sale. Această poveste este la fel de esențială 12

ce pretindea că este în viața reală, personajele sale sunt gata să demonstreze ce sunt în ficțiunea sa, susținându-și afirmațiile cu documente din secole îndepărtate. Și sunt gata să jure despre importanța averii lor personale și să o apere cu orice preț și în orice moment.

Fiecare coșmar din viața personală a lui Caragiale a ajuns în text, iar el s-a răzbunat pe toți dușmanii și adversitățile sale scriind frumos despre ele. Există mult din autor în naratorul său, mult din el în Pașadia și mult din el în Pantazi, ca trei imagini disjuncte reflectate în oglinzi magice diferite.

De fapt, despre ce este vorba în "Craii"?

Este cu adevărat o "carte de înțelepciune", așa cum sugerează Barbu? Dacă este înțelept să eviți politica, să stai deoparte de sunetul și furia unei lumi înnebunitoare, atunci da, cartea ar putea fi înțeleaptă. Totuși, dacă această retragere te duce într-un bordel, chiar și într-unul ai cărui proprietari pretind că au strămoși nobili, să concluzionăm că aceasta este înțelepciune?

Aceasta este tensiunea intrigantă, contradicția interioară pe care acest roman nu o poate rezolva. Viziunea lui Caragiale evocă un peisaj uman decadent cu o eleganță neașteptată.

Pentru fiecare viciu, consumat într-un mod rafinat, există un discurs elevat care evită să-l numească pe nume.

La un deceniu după moartea lui Caragiale, Ion Barbu a publicat un poem intitulat "Protocol al unui club Mateiu Caragiale", o organizație imaginară inspirată de atracția eternă pe care Craii de Curtea Veche o exercită asupra multora dintre noi. Această comunitate secretă de cititori înțelege Bucureștiul lui Caragiale, cu amestecul său de farmec și inacțiune nemiloasă, cu inexplicabilele sale răsturnări de realitate.

Din fericire, prin traducerea expertă a lui Cotter, acest important monument al modernismului literar este acum accesibil publicului de limbă engleză. Și asta este o binecuvântare: să fii martorul acestor patru personaje rătăcind - și întrebându-se - prin nopțile Bucureștiului secret este o experiență literară unică, fascinantă și captivantă, informativă și scandaloasă, iritantă și palpitantă.

pentru cultura română ca și O scrisoare pierdută. Peisajul arde de nostalgie bizantină, atins de un parfum de tristețe, ca și cum autorul Eclesiastului ar fi citit Justine a lui Sade. Poate că, în acest sens, este o carte de înțelepciune, cine știe? Poate că, în acest sens, Ion Barbu a avut dreptate.

Sarcina de a traduce proza de atmosferă a lui Caragiale trebuie să fi fost un chin semantic, pentru că fiecare pagină este plină de expresii unice și de cuvinte unice în lexicul autorului. Să luăm, de exemplu, această poveste de fond: Viața lui, conform poveștii pe care o spunea rar, a fost o luptă teribilă la începuturi.

Descendent din oameni de prestigiu și de rang, a fost abandonat la naștere, crescut de mâini străine și apoi exmatriculat într-o altă țară pentru a-și primi educația. La întoarcere, s-a văzut deposedat de familia sa, jefuit, hărțuit, persecutat și de toți trădat. Ce nu s-a întors împotriva lui? Cu câtă nedreptate stridentă sau adunat forțele, cu câtă industrie neobosită pentru a-i fura tinerețea, cu câtă strădanie pentru a-l îngropa în tăcere!

Acel "exmatriculat" dă o măsură exactă a stilului lui Caragiale. Ca orice poet excelent, el urmărește arta și știința cuvântului rar. Vrea ca acel cuvânt să strălucească în fraza sa, așa că montează bijuteria strălucitoare într-o coroană de sintaxă, al cărei cel mai bun analog este poate proza lapidară a lui Oscar Wilde. Chiar și după nouă decenii, stilul unicului roman al lui M. Caragiale ne uimește, folosirea de imagini concise și eficiente împrumutate din argoul cel mai viu și mai colorat, sintaxa sa neobișnuită plină de sensuri duble și aluzii subtile, personajele sale care spun adevărul și mint în același timp. Nu există nimic asemănător în literele românești și nu sunt sigur că există cu adevărat ceva asemănător în altă parte. Dacă ar fi să o compar cu altceva din literatura universală, poate că cea mai apropiată referință la care mă pot gândi ar fi romanul clasic "Leopardul" al lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa. Di Lampedusa era un prinț adevărat, în timp ce Mateiu Caragiale era doar șambelanul unui imperiu al iluziilor. Indiferent 13

Trupul scade sub velințe, sufletul e în Rusia, La un orb mormânt de raze, prins în Cavalerul Guard.

- Ce închide orchideea, ce ne sunt acele Indii Mările creole unde bântuia piratul Kidd?

Consimțind o plecăciune insulelor biacintii, Cartea Crailor la fila cea mai turbure-o deschid: Acolò, ca de cutremur saltă slova mateină Sub lucrarea Corcodușei, aspra floare de maidan. În vis mut gabrovenimea cumpănește în ruină, Zveltă, surla Judecății lasă-o umbră pe cadran.

Protocol al unui club Mateiu Caragiale din Revista literară, 13 apr. 1947 de Ion Barbu Președintelui de onoare Al. Rosetti “Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”, Orchidee! nu ești însăși arta marelui Matei: Cu a salbelor cădere în corole și mantile Sau cu Anzii albi, în funduri, ca o moarte de Protei?

- Neajunsă, precum lancea unor iaduri vegetale, Sub sărutul muștei Mima somptuos ca un manșon, Locuiește, cetluită, somnurile-i seminale În o rouă de poleiuri: Rașelica Nachmansohn.

*** - Dreaptă pravilă, dar zumzet de vestiri răsăritene, Ființa noastră se clădește cu scriptura ta, Matei!

Prim și ultim Caragiali, ca o holdă de antene Te alegem viu din vântul despletitelor idei.

Iata, arsă-n aur roșu și-n a smalțului rigoare, Slava netedă și rară, stricta glorie, o ții.

Neamurile iau aminte. Și pe Crai va să coboare Greu, cordonul Sfintei Ana al mărețeiÎmpărății.

- O! vegheat din Jilțul Naibei al Pământurilor Nalte, De atlaz tulip în creștet încheiat cu cap de mort, “Mult” poesc, cioplirea unei rare și pierdute dalte, Pașadia își despoaie înnoptat semețu-i port.

- O! scuipat de înverzita tuse-a spumelor putride, Cocoțat pe naufragii, nefiresc ca-ntr-un ochean, Împuind cămara nopții cu oracole stupide, Gore freamătă-n jiletca de râios batracian.

Traducere si cercetare: AG - SAGA

Bogdan Suceavă este un scriitor român care lucrează ca profesor de matematică la California State University, Fullerton.

- Cântec, lebădă străpunsă, sol a harfelor eline, Strămutat pe mândre prapuri de năierii tăi vikingi Până-adânc în moleșala quintelor manueline, Alter ego, o! Pantazi, ce Atlanticele-nvingi, Liniștit rapsod al stelei ninsă-n umbra străvezie, Răsunând ca din legendă, ca din pânzele dintâi, Liric pur! Închipuirea te petrece în vecie, Drept la racla ta de ape cu atolii căpătâi. *** “Vis al galeșei Floride și-al ostroavelor Antile”, Cupă limpede! ești numai arta marelui Matei.

Inima rămâne-această moartă, între reci feștile Fumegând pe Curtea-Veche, la pangar, într-un bordei.

Nu străina frumusețe, bunul plac și veresia, Însă schimnica-mpăcată și făcliile ce ard!

14

________________________________

Aceste două provocări necesită strategii complexe în domeniul socio-economic pe plan intern și o strategie de apărare și de securitate pe plan internațional. Să nu ne iluzionăm că va fi o perioadă liniștită, Iranul va face toate eforturile pentru a obține arma nucleară, Israelul va fi nevoit să reacționeze.

ÎNTREBĂRI PENTRU MÂINE ȘI POIMÂINE... dr. Alexandru Cristian în interviu cu Adrian Grauenfels

Mai exact spus este nevoit să prevină acest eveniment care va dezechilibra întregul Orient Mijlociu, o nouă putere nucleară va fi rupe toate înțelegerile la nivel regional și va provoca haos. Prin haos mă refer la un război devastator care va pune în pericol statalitatea Israelului, așa că liderii israelieni trebuie să se concentreze pe ambiția nucleară a Iranului.

Pentru SAGA Publishing - Septembrie 2021 AG - Trebuie să intru direct într-un subiect care ne preocupă la extrem: La recentele alegeri dominația de 12 ani a Likudului (a dreptei ) a fost blocată și înlocuită de o echipă de 8 lideri ai unor partide din tot spectrul politic în frunte cu Naftali Benet. Moștenirea guvernului Benet, împreuna cu pandemia COVID-19 este o situație catastrofală pentru orice israelian lucid: - haos în toate servicile de stat, învățământul în declin, deficit bugetar de zeci de miliarde, costul vieții peste orice închipuire, șomaj, lipsa de șosele etc iar conflictul cu palestinienii nerezolvat și pe punct de erupție. Ce propuneți noului guvern?

Ce trebuie făcut mai întâi?

AG - Relațiile cu USA. Deși, nici pe vremea administrației TRUMP problema IRANULUI nu a fost lichidată, sub mai vârstnicul democrat Biden nu ni se pare că se va ajunge la un agrement favorabil Israelului, ba chiar Iranul va produce prima sa armă nucleară în foarte scurtă vreme. Ce propuneți ca soluție?

AC: Am anticipat întrebarea dumneavoastră, am câteva remarci. Israelul are o relație specială cu Statele Unite ale Americii, o relație ce a rămas neschimbată indiferent de fluctuațiile și alternanțele la putere în Statele Unite ale Americii. Ambele state au nevoie de cooperare și o colaborare eficientă și strânsă.

AC: Alternanța la putere este un semn că în Israel există o reală democrație. Orice schimbare de guvern este așteptată cu mari speranțe, iluzii. Orice noutate guvernamentală aduce promisiuni dar trebuie să aducă și realități în fața poporului israelian. Provocarea noului guvern va fi gestionarea optimă și corectă a efectelor pandemiei, nu mai putem vorbi la peste un an de gestionarea pandemiei ci de gestionarea efectelor acesteia.

A doua mare provocare este poziția Israelului pe scena internațională, relația tensionată cu singurul stat din lume pe care îl putem cataloga ca antisemit și anume Republica Islamică Iran.

15

Iranul va depune mari eforturi pentru a obține arma nucleară, acesta este un lucru cert.

Israelul trebuie și va depune toate eforturile pentru a opri intrarea în clubul select al puterilor nucleare a republicii islamice. În opinia mea, după retragerea din Afganistan, cred că va există un răspuns comun împotriva Iranului, coordonat de către Statele Unite ale Americii împreună cu Israelul dar și cu alți aliați. Având în vedere importanța acestui efort cred că nu vom ști nimic până ce nu se va întâmpla ceva. Așa că așteptăm răspunsul și apoi vom putea analiza mai în detaliu.

AC: Antisemitismul în opinia mea este ura împotriva popoarelor semite, împotriva culturii, istoriei și religiei acestora. Antiiudaismul este ura împotriva a tot ce este iudaic, istoriei și culturii poporului evreu. Este creația unor cercuri care trăiesc în jurul ideii de cabale sioniste, oculte mondiale care stăpânesc lumea.

Am o întrebare: daca lumea este stăpânită de anumite cabale iudeo-creștine sau sioniste de ce Israelul a suferit atât de mult datorită pandemiei de SARS-COV2?

Este o întrebare pur retorică. Acest val de antisemitism, anti-iudaism, rasism, sexism, xenofobie este accentuarea problemelor generate de pandemie dar și de creșterea inegalităților, inegalitate provocată de globalizarea ce a provocat clivaje în dezvoltarea popoarelor și a țărilor. Sunt împotriva oricărei manifestări de ură pentru că m-am născut și am copilărit într-un oraș cosmopolit și eclectic, Brăila. Fantomele acestor extremisme sociale pot fi atent manipulate de anumite cercuri de interese sau grupuri pentru a obține diverse avantaje.

AG - Deteriorarea relațiilor Israelului cu USA, cu POLONIA și relații reci cu alte țări Europene au declanșat un mare val de antisemitism în toată lumea. Care e situația în RO? Oare antisemitismul nu e folosit din nou ca armă de distragere a atenției publice de la problemele vitale, reale?

Trebuie să evaluăm corect și științific nivelul de antisemitism, anti-iudaism în România. Institutul Wiesel are toate instrumentele să realizeze acest studiu la nivel național. Important este ca datele acestui studiu să nu fie politizate și manipulate cu alte interese.

16

Este imoral chiar amoral să faci referire la Shoah, comparând tragedia evreilor cu anumite evenimente din prezent. Evreul a rămas evreu și după Holocaust, îl parafrazez aici pe Imre Tóth.

Tot acest important gânditor spunea că Occidentul s-a sinucis spiritual și cultural în timpul Holocaustului și după acesta, încercând eliminarea martorilor trecerii spre creștinism a Europei.

Nu sunteți îngrijorat pentru soarta copiilor și a nepoților noștri?

Fiecare etnocid sau genocid a fost și rămâne simbolul degradării conștiinței umane.

Nu trebuie să uităm de Holodomorul ucrainean (Holodomor = foamete, a fost una dintre cele mai grave catastrofe naționale ale ucrainenilor din istoria modernă, cu un număr de morți estimat la 10 milioane), de genocidurile din Africa sau masacrul de la Sebrenica. În acele evenimente omul și-a pierdut o mare parte din umanitate în mod irecuperabil.

AC: Problemele ecologice au apărut de când lumea s-a transformat de-a lungul istoriei.

De la Marele Rift al Istoriei omul a evoluat iar tehnologia i-a modelat viața. Schimbările tehnologice au stimulat economia, mai exact producția, care și-a pus amprenta pe mediul înconjurător, pe biotopul planetei noastre. O evoluție a cunoștințelor a dus la evoluția științei care a dus la apariția și dezvoltarea unor noi tehnologii.

Toate acestea și-au pus amprenta pe lumea în care trăim. Mărturisesc că sunt îngrijorat datorită acestui declin al biotopului terestru, al aerului și al mediului acvatic. Cred, sincer, că se vor găsi alternative pentru a

AG - Ecologie. Catastrofele anuale, focurile, inundații de mari proporții, căldura verii și topirea ghețarilor etc... se întâmplă exact cum s-a prevăzut încă de acum 40 de ani.

Guvernele nu fac nimic sau prea puțin pentru a stopa fenomenul global de încălzire.

17

prezerva resursele planetei. Este timpul unui Big Green Deal la nivel global, un acord care va avea anumite restricții privind dezvoltarea industrială și chiar evoluția unor anumite tehnologii.

Big Demographics Deal, soluția nu este încercarea de scădere accelerată sau chiar provocată a populației. Cred că o anume soluție este o anume conștientizare și o prevenire a înmulțirii populației. De exemplu foarte mulți copii se nasc din relații pasagere, pe lângă că este imoral acei copii nu au un drum bine stabilit în viață. Nu au o certitudine și o siguranță, pot devia în comportamente antisociale.

AG - Demografie. Mereu apar și citim articole bine argumentate că planeta nu poate susține numărul de 8-9 miliarde de locuitori, rezervele fiind finite, plus problema lipsei de apă potabilă foarte acută. Ni se spune că ideal ar fi o populație de sub un miliard.

Este o problemă reală, serioasă sau se va rezolva tehnologic, cu roboți, energie curată și metode revoluționare în agricultură și desalinizarea mării?

O recurgere la valorile teologice și morale poate conștientiza oamenii și îi poate învăța despre futilitatea și periculozitatea diverselor relații pasagere, mă refer stricto sensu la capacitatea de procreare a ființei umane, nu la sentiment sau dragoste. Orice familie care se întemeiază pe sentimente va decide câți copii va avea și va avea grijă de aceștia. O evoluție tehnologică poate mări capacitatea de producție de hrană, coroborată cu găsirea unei alternative privind resursele de apă.

Resursele neregenerabile ar trebuie înlocuite cu resurse cu o altă durabilitate și cu un potențial mai mic de degradare. Spre exemplu reciclarea la nivel global sau energia verde este o soluție alternativă pentru multe domenii.

AC: Ați atins un punct extrem de sensibil având în vedere că în acești 8-9 miliarde de oameni avem persoane pe care le cunoaștem, de la rude la prieteni, la oameni pe care îi admirăm. Fiecare om își dorește să trăiască mult, bine și chiar să atingă vârste matusalemice. Moartea nu și-o dorește nimeni, cu anumite excepții bine întemeiate din punct de vedere teologic, filosofic sau ideatic.

AG - Islamizarea accelerată a Europei și Talibanizarea Orientului. Ce părere are România despre această plagă care erodează civilizația în care noi am crescut și ne-am educat. Ce soluții ar fi reversibile acestui proces.

Rapoartele Clubului de la Roma despre această problemă, mă refer la celebrul, Limita Creșterii, sunt din păcate reale. Acum ideile pentru a găsi soluția este una la nivel global. Un 18

AC: România și Uniunea Europeană nu au o părere comună și bine articulată. Europa îmbătrânește, populația își pierde din vitalitate.

Aducerea de noi oameni în economie a fost un plan în anii 1970-1980 în țările vestice, inițial au fost aduși oameni din blocul sovietic apoi din Orient. Important este ce aducem și cum asimilăm aceste populații. tineretului de azi în comparație cu cea din anii 80-90? Netul, smartphone-ul, digitalizarea mediei sunt un progres real sau o sabie cu două tăișuri?

AC: În primul rând mulțumesc pentru apreciere. Cred că toată această evoluție este o Față a lui Ianus sau o sabie cu două tăișuri. Are o parte bună și o parte rea. Exact ca în Univers, există lumină și întuneric. Internetul poate ajuta la crearea unor opere literare, științifice, de artă chiar de filmografie mult mai bune și mai complexe decât în trecut.

Coroborată cu problema demografică această problemă este una extrem de serioasă și de o anume logică istorică. O soluție pentru preîntâmpinarea islamizării este robotizarea unor sectoare industriale.

Tot acesta poate crea tot felul de grupuri, secte, mișcări cu scopuri antisociale chiar revanșarde față de lumea în care trăim. Este o agoră în care toți își au locul, sfânt sau păcătos, geniu sau nu, frumos sau nu, elegant sau grobian, miliardar sau modest.

Astfel vor dispărea fizic multe meserii și nu vom mai fi nevoiți să aducem populație tânără care să suporte acest efort.

Rămâne o problemă socio-culturală extrem de importantă căreia Bătrâna Europă trebuie să-i facă față. În ceea ce privește Talibanizarea Orientului aici misiunea rămâne conducătorilor țărilor din zonă pentru a lupta și preveni extinderea oricăror forme de fundamentalism prin mecanisme regionale de cooperare și colaborare.

Este un loc suprem al democrației toată lumea poate să comunice, să scrie și să se exprime. Doar unii înțeleg rostul acestei Fețe a lui Ianus…

AG -Vă mulțumesc pentru timpul acordat și vă cer acordul unei continuări în viitor, din dorința de a completa cele expuse aici cu o dezvoltare a multor chestiuni rămase deschise și care merită atenție.

Spre exemplu, Acordurile Abraham care se pot extinde pe diverse paliere.

AG - Cultura. Ca erudit, scriitor și istoric cum percepeți starea culturală a 19

POEZII Carmen Oltean

“TRANSFORMARE”

“VIOARA” Am întâlnit un lup ce a devenit căprioară înduioșată A învățat să mângâie, să se joace, să iubească pădurea Nu mai înțelegea nici hrana ce altădată îi era hrană Simțea, trăia cu mușcăturile lui, Acum erau înduioșate în trupul căprioarei Nu mai știa de foame, se înfrupta cu blândețea căprioarei Dansul, jocul, pădurea nu mai era loc de vânătoare Era loc de desfătare, flori, mister, fluturi, cer, soare Și dintr-o dată, a ciulit urechea, era sperioasă Simțea o primejdie și-a vrut să fugă ca fostul lup agil Simțindu-se felin, duios, și-a zis Eu mă confrunt cu acest lup fioros Trebuie că-l știu, eu ca EL am fost Și-a stat, a pus privirea în ochii lui flămânzi Prelung, plângând, duios Nu simțea mușcătura prezentă Simțea doar o iubire ardentă…

Sângele rănii îi spunea, a fost scurt, divin, frumos Căprioară, felină duioasă, ai dobândit somn în eternitate...

Vioara este încă vie A fost copac ales, sacrificat Un testament lăsat Să reînvie sufletele. În muzică ce-o va crea, în mâini alese Cuminecare, minte omenească Ce mânui vioara cu note divine Din care zboară muzica măiastră Pe aripi întinse înalță duh Să pună cuib de iubire în inima noastră.

Copacul devine vioară Vioara devine muzica sublimă Muzica ajunge în inimă Viața continuă, copacul trăiește.

“VIAŢA ÎN CLEPSIDRĂ” Test după test viață te scurgi Ochiul tău se teme de clepsidra de nisip Clipă de clipă galopează, mustangi neobosiți Domesticiți sau nu, vrem să mușcăm adânc din viață Gust învățăm, dulce, acru și amar Viață, căprioară jucăușă, căprioară sfioasă, căprioară temătoare Tu știi că e un vânător dibaci ce pândește Cu pușca lui curmează vieți Răpește mamei puiul, pădurii viitorul Împerechere-n dans, bucurie și durere Viață cu suflu, pușcă cu glonț…

20

Desen - Anath Hanit

ARTA ISRAEL

Bianca Marcovici Improvizație pe o coardă Lasă-mă să respir ozonul mării, Lasă-mă să adun nisipul de la mal Precum un copil Dornic să construiască o piramidă sofisticată, Ia-mi mobilul din mână Să-mi închidă pleoapele virtuale, Să pot acumula o nouă vârstă de după iertarea păcatelor!

Dar tu încearcă să ne aduni cât nu e prea târziu!

Cei fugiți nu se nu se întorc în oaza scrisului din jurnalul singurătăți Nu știu ce e aia colaj și cu ce se mănâncă, Nu cunosc izvorul binelui artificial! Își pierd timpul cu copy/paste și citate efemere!

Caută-mă după ce nisipul mi-ajunge la gât!

Liana Saxone Horodi Omagiu lui Constantin Buzura

Ulei pe pânză

21

A studiat, de asemenea, și pictura în Germania, cu pictorii Manfred Weil și I, Ogen, și a luat parte la multe expoziții și grupuri de creație. Iar mai târziu a locuit și la Honolulu, în Hawaii, unde – pe lângă pictură – a încorporat și fotografia.

R. Porter

O FAMILIE „CULTURALĂ”

P

e data de 23 Septembrie a avut loc la Institutul Cultural Român din Tel Aviv deschiderea expoziției de pictură a artistei israeliene de origine română LIVIA NOVI-KESSLER.

Proiectul „STĂRI ȘI CULORI”a fost realizat în colaborare cu directorul Institutului Cultural Român, domnul Martin Salamon și entuziasta echipă a ICR-ului, directoarea adjunctă a institutului, Cleopatra Lorințiu, și referenta Andreea Soare având o masivă contribuție la organizarea evenimentului, precum și la selectarea lucrărilor și prezentarea lor. Livia Novi-Kessler face parte din gruparea artistică israeliană TZEVA BATEVA (Culoare în Natură), a cărei reprezentantă, doamna ARIELA SHAKED GONDA a fost și ea prezentă la vernisaj, unde a adresat o inspirată alocuțiune.

La programul prezentat în cadrul vernisajului a participat întreaga familie a artistei. Soțul ei, scriitorul Alexandru Andy a amuzat audiența citind din schițele lui umoristice, fiica Liviei – ziarista Dana Kessler – a trecut în revistă lucrările și cariera mamei ei, iar ginerele Yashiv Cohen, muzician și solist vocal, a îmbogățit evenimentul cu un antrenant intermezzo muzical. Ba până și nepoțelul Liviei, Yoel Cohen în vârstă de zece ani și-a dat concursul, acompaniindu-și tatăl la pian.

Lucrările expuse (picturi în ulei, acrilic, și mai cu seamă acuarele) oglindesc o largă paletă de teme: peisaje, portrete, scene de viață, dar și momente inspirate din biografia artistei, supraviețuitoare a holocaustului. (la vârsta de 4 ani Livia a fost deportată, cu părinții ei, din București în iadul Transnistriei). Cea mai mare parte a exponatelor – luminoase, în culori vii, reflectă însă optimismul, dragostea de viață, și victoria în lupta ei de a se debarasa de traumele suferite în copilărie.

Pe lângă picturi, mai sunt expuse și fotografii din cariera ei de manechin și fotomodel, Livia ajungând la 17 ani una din cele mai apreciate manechine din Israel. Preocupată și de creația de modă, Livia Kesser a studiat „sketching and design” la Los Angeles Technical College, unde uneia din lucrările ei i s-a acordat Premiul Special al statului California.

22

23

când armata feudală nu era disponibilă. Cum sistemul nu merge strălucit, Murad al IIlea(1421-1451) a extins baza de recrutare și a introdus faimosul "tribut de sânge" (devsirme).

Conform lui, toate populațiile supuse au trebuit să dea copii sultanului. Inițial între 3 și 7 ani.

Ulterior, vârsta s-a ridicat până la 14 ani. Dar erau preferați cei mici. S-a vorbit mult de acest tribut. S-a lăudat și înfierat. Ideea de bază e că nu a durat tot timpul cât au existat unități de ieniceri. În timpul sultanului Murad al III-lea (1546-1595) au început să fie acceptați soldați și din afara devsirme. (Ciudat, numai sultani cu numele Murad s-au ocupat de organizarea ienicerilor....) În sec. XVII, tributul de sânge (devsirme) este abandonat. Inițial, tributul era la întâmplare și cerut populațiilor ocupate din Balcani.

Câte ceva despre ieniceri.

Mircea Munteanu "Mongolul"

P

roblema ienicerilor a fost pe larg dezbătută în istoriografie și mass-media.

Privitor la ei, circulă multe legende. Dacă aveți timp, să vedem despre ce e vorba. Primele unități de ieniceri ("armata nouă") au fost organizate de sultanul Murad I (1359-1389).

Sultanul era nemulțumit de rezistența opusă de ulemale (membru al clerului musulman, teolog turc) și timarioți (nobilimea turcă, înzestrată cu feude=timar; în schimbul serviciului militar credincios). Armata turcă nu se putea baza doar pe ei. Depindeau de ciclul agricol și puneau destule condiții, la concentrare. (În special, doreau să fie răsplătiți cu noi proprietăți.) Cât erau un stat mic, puteau recurge la akingii și mercenari. Dar akingii erau indisciplinați. Deși excelenți luptători și utilizați cu succes în misiuni de avangardă, cercetare, primul atac asupra inamicilor, nu erau la ordin. Toți akingii erau oameni liberi, veniți voluntar, cu calul și armele lor, ce nu luptau decât pentru pradă. Jaf. "Jagma". Erau utilizați mai ales în zonele de frontieră. Mercenarii costau. Și te lăsau când aveai nevoie mai mare de ei.

Prin urmare, se simțea nevoia unei forțe permanente, aflate în slujba sultanului, nu a comunității. În aceste condiții, Murad I (13591389) ordonă ca războinicii să-i plătească cincimea legală din pradă ("plean"), în robi. La cinci sclavi dobândiți în urma luptelor, unul revenea sultanului. Cei care nu aveau sclavi, dădeau bani. Dar nu mai puțin de 125 de aspri (accele). Prețul unui rob. (Asprul cântarea cam 1,15-1,2g argint. Și-a păstrat valoarea câteva secole, după care a decăzut.) În felul ăsta, sultanul și-a organizat primele unități de ieniceri. (Oameni si bani.) Practic, era un corp de oaste format din sclavi, cu rolul de a proteja sultanul și de a întreprinde campanii fulger,

Ulterior, s-a organizat și s-a extins in tot imperiul (mai ales în Balcani, Caucaz și nordul pontic). Trebuie precizat că în perioada optimă de funcționare, nu se luau copii singuri la părinți. (Recte băieți.) Se alegeau familii bine situate în comunitate (bogați, preoți). Nu se luau voluntari sau cei care știau limba turcă. Nu se luau săraci. Nu se lua mai mult de un copil de la o familie. Copii erau fanatizați. Educați în spiritul supunerii totale față de sultan și Allah.

Cei mai puternici și îndemânatici erau primiți în rândurile ienicerilor la 24-25 de ani. Restul erau 24

distribuiți administrației imperiale. (Copiii, din acest sistem, ajungeau chiar și viziri.

1826, au fost desființați, evident, după o răscoală a lor și cu forța armată (se mai încercase în 1622, dar ienicerii au reușit să-l închidă și execute pe sultanul care a îndrăznit să-i atace).

Nu era un sistem care omora, decât accidental.) Este de notat că nu s-au luat copii români sau maghiari în acest sistem. Deși exista unele referiri la Vlad Țepeș și litigiul cu turcii pe temă, niciun document turcesc cercetat până acum, nu confirmă tributul de sânge cerut românilor sau maghiarilor. Ienicerii erau organizați în companii. (Orta/ortale.) Datorau supunere totală comandantului de companie, care împărțea ciorba cu mâna lui, tuturor soldaților din companie. De aici și denumirea (titlul) "ciorbagiu". Multe companii de ieniceri, aveau figurat pe steagul de luptă cazanul comun, din care mâncau toți, sau polonicul cu care se servea ciorba. (În general, migratorii stepelor aveau obiceiul cazanului comun și a șefului care împărțea mâncarea tuturor.) Ienicerii nu erau mulți. În sec. XV-XVI, se vorbește de 10.000 de luptători. În timp de pace, erau polițiști/jandarmi în orașele de garnizoană și ... pompieri. Nu aveau voie să poarte bărbi, pentru a se deosebi de oamenii liberi. Dar aveau voie să poarte mustăți. Soldații nu aveau voie să se căsătorească. Dar gradele superioare, sau soldații cu multă experiență, primeau dreptul de a-și întemeia familii. Ienicerii erau plătiți.

Neplata soldelor sau diminuarea greutății monedelor au provocat numeroase răscoale.

Ajunseseră un fel de pretorieni. Averea ienicerilor morți era moștenită de regiment. În felul ăsta, se ajunsese la averi importante.

Ienicerii aveau uniformă proprie, unitară.

Muzică proprie. Sultanul se considera ienicer și avea uniformă de ienicer. Din sec. XVI, au început să penetreze numeroși târgoveți, care își plăteau locul. Ba existau mai multe locuri libere în companii, ocupate doar în acte, nu și în fapt.

Comandanții însușindu-și soldele. Numărul maxim de ieniceri a atins 120.000(în scripte). În

Să analizăm două momente importante din istoria ienicerilor: lupta de la Varna (1444) și de la Stănilești (1711). În bătălia de la Varna, ienicerii s-au evidențiat în mod deosebit, arătându-și valoarea. (Reținem scrisoarea lui Mahomed al II-lea, copil, adresată tatălui său, care cedase tronul; la știrea cruciadei organizate, toți s-au îndreptat spre Murad al IIlea, care refuză să mai lupte, sub motiv că fiul său e padișah. În aceste condiții, fiul i-a trimis o scrisoare: "Dacă tu ești sultanul, trebuie să-ți conduci soldații în luptă; dacă eu sunt sultanul, iți ordon, prin prezenta, să-mi conduci soldații.") Armatele erau -ca de obiceidisproporționate. Cruciații aveau 20-30.000 de soldați, turcii 60.000-80.000. Cifrele diferă și în funcție de autor. Armata cruciată avea o 25

conducere dublă. Regele Vladislav al III-lea Jagello avea comanda nominală. Rege al Poloniei și Ungariei. Un tinerel de 20 ani abia împliniți. Trupele erau conduse -în fapt- de Iancu de Hunedoara. Voievod de Transilvania și -după moartea regelui- guvernator al Ungariei.

(Devenit și regent, căpitan general etc.) Turcii aveau o schemă simplă: în centru era sultanul, apărat de careul său de ieniceri; flancurile erau reprezentate de spahii (unul din Rumelia, altul din Anatolia). În primele rânduri, ca de obicei, akingii și diferiți luptători. Infanterie dar și cămile. Creștinii erau organizați cu regele și nobilimea polono-ungară în centru. Un flanc era format de Iancu ce avea infanterie înzăuată și 5000 cavaleri grei, iar celălalt de români și alte trupe venite la cruciadă, sub comanda lui Iancu.

Turcii profită de superioritatea numerică și atacă. Cruciații rezistă pe tot frontul și resping atacurile turcilor.

dezlănțuit careul de ieniceri fără armuri, înarmați doar cu sulițe, arcuri, iatagane, topoare de luptă și buzdugane. În mod normal, cavalerii trebuiau să spulbere apărarea otomană și să-i calce pe toți în picioare. În loc de asta, luptătorii feroci, cu pieptul dezgolit, îi încetinesc și opresc, la 2-3 rânduri de padișah.

Regele cruciat se prăbușește de pe cal (se pare că s-a împiedicat de trupurile măcelărite și frânturile de arme risipite în bătălie) și un ienicer îl decapitează, punând capul într-o suliță. Pentru cruciați, începe retragerea. În felul ăsta, s-a risipit ultima încercare de a alunga trupele turcești din Europa. Următoarea luptă se va da pentru apărarea (eșuată, și ea) Constantinopolului. În fond, ideea nu era greșită. Și Alexandru Macedon o folosea sistematic. Atacarea centrului de comandă inamic. Desigur, se folosea cavaleria, mult mai mobilă și grea. Numai tropotul cailor și face să înghețe sângele de frică, în rândurile infanteriștilor ce așteptau. Spre deosebire de Nicopole, turcii nu au pregătit terenul prin lucrări genistice. (Gropi, pari înfipți în pământ etc.) Atacul trebuia să fie o reușită. Și totuși... Ce i-a oprit pe cavaleri? Careul de ieniceri. Care era nepăsător în fața morții, care era disciplinat și bine instruit, care refăcea imediat rândurile golite de loviturile groaznice, care ripostau cu îndârjire. A fost momentul de glorie al ienicerilor. După câteva sute de ani, în 1711, la Stănilești, pe Prut, armatele ruso-moldovene, conduse de Petru I ("cel Mare") și Dimitrie Cantemir, aveau să se confrunte cu otomanii.

Rușii erau 38.000 și aveau 50 de tunuri.

Moldovenii erau 6-11.000 .(Iar cifre diferite, de la autor la autor.) Turcii ajutați de tătari, erau în jur de 120.000, deși Neculce dă cifra de 400.000. Oastea Țării Românești era prezentă și ea. Brâncoveanu era în luptă, de mai mulți ani, cu Cantemireștii. Oastea valahă, deși prezenta pe câmpul de luptă, n-a participat la conflict. A stat în expectativă. Lucru care i se va reproșa

Sesizând o mișcare de recul a otomanilor și început de dezorganizare, datorate respingerii atacurilor (pe atunci trupele nu stăteau unite, sub comandă, până la finalul bătăliei; cei care intrau în luptă, se risipeau, dacă erau respinși; de obicei părăseau câmpul de luptă; abia Cromwell va introduce disciplina trupei și repetarea atacului, dacă nu se reușește din primul atac), Iancu ordonă românilor și celor din flancul lor, să inițieze un atac. În acel moment, nobilimea polono-maghiară îl instigă pe rege să atace un inamic dezorganizat, pentru a nu lăsa gloria câștigării bătăliei lui Iancu. (Și valahilor.) Regele, hrănit cu prea multă literatură belicoasă, atât de prezentă în educația tinerilor nobili din Evul Mediu, pornește cu tot grosul cavaleriei nobiliare spre sultan și careul de ieniceri care-l apăra. Se pare că erau 10.000 de ieniceri. (Iar cifrele diferă, în funcție de sursă.) Spectacolul era grandios și înfricoșător.

Câteva mii de nobili, pricepuți la luptă și sfidători în fața morții, împlătoșați, cu cai grei, îmbrăcați în fier și valtrapuri, șarjează 26

mai târziu, domnitorului, când va fi "judecat".

Profitând de numărul mai mare, turcii înconjoară tabăra ruso-moldavă și îi supun unui adevărat asediu. Utilizând garduri din nuiele împletite și șanțuri de apărare, bizuindu-se pe armele de foc, creștinii vor rezista câteva zile "asediului". Cantemir, care fusese zălog la Istanbul și cunoștea sistemul turcesc, a cerut în consiliu de război să se iasă din împrejmuire și să atace fie tabăra ienicerilor, fie tabăra spahiilor. Pentru că disensiunile dintre cele două grupări erau atât de mari, încât n-ar fi sărit una în ajutorul celeilalte. Din păcate, sfaturile lui nu au fost băgate în seamă. Deși s-a încercat în 10 iulie un contraatac, rușii nu au îndrăznit să iasă la luptă hotărât. (Explicabil. În toată istoria lor, ei nu pleacă la luptă decât dacă au superioritatea numerică. Singura victorie câștigată în inferioritate numerică a fost bătălia Moscovei, în 1941-1942. Dar și atunci au fost condiții speciale.) Până la urmă, după 4 zile, fără alimente, rușii cer pace și vizirul (surprinzător) le-o acordă. Pentru cetatea Azov și unele teritorii în nordul pontic. (Se pare că vizirul a fost mituit cu 8 care cu bani. Mai târziu, a fost mazilit.) În schimb, dau rușilor pesmeți și făină... A fost unul din momentele cele mai jenante din istoria ienicerilor. Când inamicul știe că ienicerii nu mai luptă pentru interesele imperiului, ci pentru interesele lor. A fost o victorie... dar deja imperiul intrase în descompunere. În final, este clar că ienicerii au fost prima armată permanentă din Europa.

Ienicerii au fost o forță redutabilă. Și nu prin armuri sau armament, ci prin pricepere și devotament. Am putea spune chiar fanatism.

Dar, fiind o parte a unei societăți, nu poate să nu fie marcată de tarele societății. Până la urmă, ienicerii au devenit o forță revolută, care se opunea modernizării Turciei. De asta a fost îndepărtată. Așa cum și nobilii turci vor fi neutralizați, împreună cu ulemalele. Și Turica modernă a devenit un stat laic, democrat, capitalist. Acum, am auzit că sunt voci care

doresc revenirea la imperiu și fanatism religios... Treaba lor, dar nu cred că e bine. (Deși nu sunt împotriva religiei, dimpotrivă, fanatismul îmi repugnă. Sub orice formă.)"

Sultan Murad I și ienicerii lui

27

Milena Munteanu Tangoul, o stare de spirit

uniunea ultimă dintre ei. E pasiunea-n forma cea mai pură.

“Tangoul este o expresie directă a ceva ce poeții au încercat să pună în cuvinte: credința că o luptă poate fi o celebrare.” Jorge Luis Borges

El Tango Argentino „Tangoul s-a născut după ziua de muncă a sclavului rupt de pământul său și adus pe plantațiile de tutun, zahăr și cafea. În cadențele sale ascunde tristețea sclaviei și voința de a îngropa în propriul său trup dorința de evadare, transformând-o în plăcere.” Martinez Estrada

Tango-ul este dansul tristeții adânci, izvorât într-o vreme când mulți bărbați au emigrat în Argentina. Atunci dansul pare să fi fost singura lor șansă de a se apropia de o femeie, singura cale de acces la ea. În cele trei minute dansante ei se lăsau duși de mirajul momentului, pierduți în îmbrățișarea prin care partenera le era și iubită și soție, ea devenind astfel tot ceea ce imigrantul nu avea și poate nici nu avea să obțină vreodată. Bărbații aspiranți și-au îmbunătățit abilitățile de milongares și astfel, prin mirajul pașilor dansanți, ajung să devină competitivi, să aibă o șansă, ba chiar, uneori, să câștige tânăra râvnită. Dansul a devenit astfel o împăunare inevitabilă, ba chiar un skill necesar supraviețuirii. Bănuiesc că de aceea s-a și rafinat la un așa nivel, de parcă viețile lor depindeau de el. Cu timpul, tangoul a devenit o artă de o frumusețe fără margini.

Mereu în transformare, mereu altfel, deși același. Tango-ul e o stare de spirit. Este intensitatea pasiunii, precum și exprimarea ei, prin mișcările corpului, dar și prin forța sentimentelor degajate, a conexiunii dintre parteneri. Este dorința de a-ți trăi viața intens chiar și atunci când nu ai nimic altceva de partea ta... E dorința de a cuceri. E, cum l-a caracterizat cineva, un dans sălbatic, languros și adictiv. Deși poate părea voalat, este poate unul dintre cele mai revelatorii dansuri. Exprimă intenția. Uneori și rejecția sau gelozia. Alteori simetria în intenție, oglindirea sentimentelor unuia în celălalt. Un dans complex, în mare parte improvizat, mereu surprinzător, care combină cu o infinită creativitate mișcările și pașii în care pasiunea se revarsă liberă, în ciuda ezitărilor sau a respingerii inițiale dintre parteneri. Tangoul este dansul dragostei învingătoare, a pasiunii adânci. El nu este niciodată de suprafață, ci totdeauna profund emoțional. Prin el cei doi parteneri se mistuiesc în dans... fiecare fiind în celălalt, în brațele și în inima sa. Tangoul reprezintă lupta dar și

Prima lecție de tango a avut loc chiar la recepția conferinței din Buenos Aires, când am fost invitați la dans, după ce „chicas” și „chicos” au fost instruiți separat despre ce aveau de făcut.

Ni s-a predat rapid o lecție introductivă de tango, suficientă însă să facem „fițe”, mai întâi o mișcare cu opt pași, cu trecerea unui picior peste altul, în „ochos”, adică o răsucire care simula cifra 8, când picioarele se îmbârligau / amestecau.

Mai mult, la sfârșitul acestei mici aventuri în pas de tango, urma ca eu să ridic un picior și să mă opresc într-o poză dramatică. După câteva călcături pe picioare am ajuns totuși să „tango”, iar la ieșirea de pe ringul de dans, cunoscuții neau felicitat, semn că n-a fost rău deloc.

Am ajuns chiar să văd mica înregistrare video a primului tango și mi s-a părut bine pentru început. Soțul meu glumea că acesta ar fi doar baseline-ul, ca la început, dar dacă a ieșit așa bine din prima, stai să ne vezi după ce exersăm... Alți participanți la conferință mergeau zilnic la show-uri și clase de dans. Cele de la „Canning” începeau seara după unsprezece seara și o țineau așa până la cinci dimineața, ceea ce m-a făcut să înțeleg că argentinienii sunt păsări de noapte. Mie mi-era greu să mă înscriu în programul nocturn după ce peste zi băteam orașul cu piciorul. Seara eram ruptă de oboseală și oricât m-ar fi tentat, nu mă simțeam în stare să pierd nopțile acolo. Ştiam însă despre „El Catedral”, nu, nu o catedrală, ci un club de dans nu departe de linia de metrou, care își deschidea porțile la ora 8 seara.

28

Senzațional mi s-a părut exercițiul de mers cu ochii închiși, în care te încrezi complet în partener. Te ghidează doar mâna lui ținută în jurul taliei iar tu pășești orbește, după cum ești ghidată: în față, în spate, lateral sau ocolit, în funcție de semnalul primit de la cel ce vede obstacolele și te îndrumă. El poate semnaliza și momentul când picioarele îți trec unul peste altul, precum și mișcările de "ochos" sau forfecările picioarelor făcute în aer.

Delegarea controlului nu este un lucru pe care să-l facem în mod natural. Mersul cu ochii închiși a fost un „eye opener”, m-a făcut să înțeleg felul în care suntem construiți, dar și cum, prin încrederea câștigată în alții, ne putem extinde universul, dincolo de percepția personală.

Reveniți acasă, suntem în căutarea unui club de dans. Am luat microbul. Let's tango!

Auzisem că acolo se întâlnesc argentinienii la dans și îmi dorisem să îi văd în elementul lor, decât să mă fi dus în locuri selecte. Sufletul unei țări se simte cel mai bine în locurile în care are acces tot omul. După mici aventuri găsim și noi clubul, de afară arăta ca o intrare oarecare, ce lăsa puțin de dorit. Era întunecoasă și părea veche; se intra pe o ușă de sticlă într-un cadru metalic, de unde se fac niște trepte la etaj, unde era un pupitru, unde se vindeau bilete. 100 de pesos. „Dirt cheap!". Ieftin ca braga! De acolo se intră într-o sală mare, prin spatele unei scene.

Lângă perete era o canapea răpciugoasă. Când intri în sală te lovește un miros de vechi și prăfuit. Era întuneric iar sala mare, goală la mijloc, cu niște mese și scaune lângă un bar, în fund. În întuneric, deslușești un acoperiș înalt, ceea ce noi numim „cathedral ceiling” – de aici să vină oare numele clubului?

Pe pereții înalți, tencuiți și vopsiți în alb, găsești o întreagă memorabilia muzicală: chitări, imagini de soliști în concerte, alte obiecte diverse (unele cât roata carului, altele mai mici, de care trebuia să te apropii, să le înțelegi rostul acolo). Pe scenă erau microfoane, portrete alb-negru imense, ale unor cântăreți sau dansatori. O atmosferă de hangar.

Parchetul avea denivelări de atâția pantofi cu toc câți au dansat acolo.

O lumină palidă în centru ne lămurește că deși am întârziat la ora de dans, nu era încă nimeni pe ring. La apariția noastră răsar din umbră niște oameni, care s-au dovedit a fi instructorii noștri, un el și o ea. „Chicos” erau instruiți de el, and „chicas” de ea. La scurt timp s-au adunat mai mulți, unii care veniseră de la conferința, și alții, necunoscuți. În scurt timp am început să mișcăm în ritmul muzicii.

Deși ne-a fost corectată poziția corpului și am fost încurajați să ne îmbunătățim postura, s-au mirat totuși că unii ca noi sunt în stare să „tango”. Am plecat bucuroși de acolo, așa că a doua zi am recidivat. La fel cum "junkies" se întorc tremurând să ia doza de narcotice, așa și noi, ne pomenim din nou pe scările metalice ce ne duc la etaj, la ringul de dans, ținându-ne de mână, ca niște adicți. "We’re hooked!".

Ultima lecție ne-a dus iar la "basics", la mersul normal, la pășitul cu "poise", cu umerii relaxați și pieptul deschis.

29

Ghili Haimovici - Israeli Poet Gili Haimovich este o poetă, traducătoare și artistă vizuală israeliană bilingvă, cu origini canadiene. Este autoarea a zece cărți de poezie, patru în engleză și șase în ebraică, precum și a unei cărți multilingve cu poemul său Note.

Cele mai recente cărți ale sale sunt volumul integral în limba engleză, Promised Lands (2020), o colecție de poeme în limba engleză intitulată Lullaby și volumul Hesitant Sun în traducere franceză (2021). Ultima ei carte în ebraică, Landing light (Orot Nechita, 2017) a câștigat o bursă din partea Asociației ACUM pentru autori, la fel ca și cartea ei anterioară, Baby Girl (Tinoket, 2014).

A câștigat concursurile internaționale de poezie italiană I colori dell'anima pentru cel mai bun poet străin (2020) și Ossi di Seppia (2019), precum și o bursă de excelență din partea Ministerului Culturii din Israel (2015) și a fost nominalizată la Premiul Pushcart pentru poezie tradusă (2020).

O scuză

Poemele ei sunt traduse în peste 30 de limbi, precum chineza, hindi, italiana, germana, turca, rusa, spaniola, japoneza, greaca, sârba, rusa, româna, bangla, georgiana, albaneza și altele. Poemele și traducerile ei sunt publicate și prezentate în întreaga lume în antologii, festivaluri și reviste precum: World Literature Today, Poetry International, International Poetry Review, The Literary Review of Canada, 101 Jewish Poems for the Third Millennium, Tok - Writing the New Toronto și New Voices Contemporary Writers, precum și în publicații importante din Israel, cum ar fi The Most Beautiful Poems in Hebrew - A Hundred Years of Israeli Poetry, A Naked Queen - An Anthology of Israeli Social Protest Poetry.

Printre traducerile sale se numără poezii ale laureatei poete israeliene Nurit Zarchi în limba engleză și ale poetului estonian contemporan Mathura în ebraică.

Deși mâinile mele sunt bătute Capacitatea lor de a simți nu a fost afectată Dar a întunecat capacitatea de a fi precisă Ca atunci când lași urme pe hârtie

Sărut Am reînviat ca în ebraică. precum evoluția. Știi, învierea nu este întotdeauna plăcută.

Chiar dacă ți se spune că ești bun ca aurul.

Intențiile tale strălucesc, Iov, sub pielea mea și sub pietrele mele. Învață-mă cum să merg pe calea credinței, Iov. Ierusalimul meu e mereu părăsit, mereu în căutarea unui răgaz. Îți voi arăta cum să te îndepărtezi. Învață-mă cum să arăt și celălalt obraz.

Voi face tot posibilul să evit sărutul.

Traducere: AG

30

Liviu Antonesei Vremea în străînătate

Teroarea lucrurilor mici

Sunt la piață pentru o familie adoptivă fac cumpărături neinspirate "Vremea este străina, nu eu, Sunt într-o formă bună. și nu-s perisată încă." spun cu hotărâre mămicilor absente, care pare a fi dulci ca mierea pe care obișnuiam să o gustăm la începutul anului evreiesc. ca și cum acest ritual ar fi suficient pentru a îndulci tot anul.

Le înlătur mâinile timide cu mâna mea sărată, nu mai dulce.

"Nu, nu, nu, aceasta este singură proprietate care mi-a rămas, colecția mea de nu-uri" Adevărul este că rămân repede fără ele decât îmi permit să recunosc.

Singura soluție reală pe care am găsit-o, deocamdată, este să angajez o pisică rozalie și pretențioasă. pe post de dădacă.

Sufăr de boala poetului Gellu Naum, cel mai mare Gellu al inimii mele stabile, pentru că vărul George era numai Gelu – pot trăi oriunde în lume o bucată de vreme, în episoade mai lungi sau mai scurte, dar nu mă pot transplanta definitiv niciunde, nu-mi pot schimba domiciliul, cum se spune acum, negru pe alb, în registre și felurite acte…

Nu e greu cu marile piese de mobilier, le lași unde sînt sau le încarci în mari camioane, hainele și cărțile pot umple teancuri de saci, spaima, groaza, teroarea erup din obiectele mici, un sfinx modelat în lemn adus din Eghipet, miniaturi din bronz, bila de cristal ciobită, pietre semiprețioase sau de-a dreptul banale smulse din muntii și stîncăriile lumii sau culese de pe plajele mărilor și oceanelor, din Creta în Azore și de la Veneția pînă în locuri pe care nici nu mi le mai amintesc, și cîte altele, multe zeci, poate chiar sute, să nu uit bogata colecție de pipe și toate ustensilele pentru fumat, nici monedele emise de trezoreriile de pretutindeni care umplu o duzină de cutii și punguțe..

Pe drum, se pierd, se rătăcesc, se ascund, pierd legăturile secrete, cu mine și lumea, nu-și găsesc locul în noua locuință – aici, fiecare își are locul său, cucerit în timp, de unde trimite mesaje, adesea ascunse, ca niște unde vii, mai vii decît viața!

31

Marcată pe viață, doamna Nicoleta Matei Giurcanu, a reușit totuși să absolve două facultăți, pentru ca în momentul dezvăluirilor să declare că nu poate nici uita și nici ierta grozăviile făcute de fiara din om.

Din păcate, problema fiarei din om, care ține de fondul nostru genetic ancestral, va constitui un subiect de dezbateri cât va dăinui omul pe acest pământ. *** De ce n-aș recunoaște că potopul zilnic de informații mă afectează într-atât încât, bulversat, mă inhib și nu mai pot scrie nimic. Mi se pare că orice aș intenționa să scriu ar fi o simplă bagatelă cu totul insignifiantă pe lângă multitudinea copleșitoare de evenimente ale realității, că totul n-ar fi decât o pierdere de timp. Fapt care mă dezavantajează complet dacă nu-mi anihilează literalmente imaginea de scriitor.

Mă trezesc târziu, dorm ca un lemurian, văd filme și meciuri de fotbal la greu, mai citesc câteva pagini dintr-o carte, mai ascult ceva muzică, îmi fac rondul de mișcare în șopron și cam la atât se rezumă existența mea zilnică. În tot acest timp, chiar și noaptea când nu pot dormi, gândurile mele sunt obsedate de scris și poezie. Realizez versuri și crâmpeie de proză care nu se concretizează, din motivele invocate mai sus. Cum s-ar traduce pe înțelesul tuturor, vremea mea s-a cam dus. Şi, totuși, mă țin de aceste însemnări cu ghearele și dinții. Ca înecatul, de orice pai. Numi convine deloc să mă știu dus din lumea celor vii.

Până și acest mod lemurian de existență e preferabil inexistenței. Am zis !

Dominic Diamant - PASTILE

C

ă în fiecare om sălășluiește o fiară, gata oricând să se manifeste, m-am convins încă din anii tinereții, când student fiind, securitatea mi-a înscenat un proces mizerabil care a dus la exmatricularea mea, la arestare, proces și privare de libertate pentru o vină inventată de slugoii regimului. Încă de atunci, când, încarcerat în beciurile securității, eram dus la anchetator să dau declarații, pe care le dicta el, am realizat ce demoni se pot ascunde în om și cât sunt ei de periculoși, existența mea acolo fiind supusă unor torturi psihice greu de imaginat și batjocurii caraliilor care ne păzeau și ne duceau la anchetă.

Tortura și batjocura au continuat în penitenciarul Văcărești și apoi în colonia de muncă din Popești-Leordeni, unde am trăit momente de groază, putând să fiu împușcat de soldatul care mă însoțea pe câmpul înghețat cu câinele, unde împrăștiam fosfați și azotați, din niște saci vechi și rupți pe care-i aveam legați de gât, de ne rupeau șalele.

Din acele vremuri am început să cunosc ororile și crimele înfăptuite de comuniști cu deținuții politic, din cărțile supraviețuitorilor, dintre care pe moment îmi amintesc de Nicolae Steinhardt, Ion Istrati, Sanda Golopenția, Paul Goma, Alexandru Gulan, și mulți alții.

Ca aseară, pe canalul B1TV, să văd alt fapt incredibil, demn de un film horror, prezentat de o doamnă care, în vârstă de doar paisprezece ani a fost arestată cu fratele său de doisprezece ani, dusă la Penitenciarul Jilava și fiind nevoită să suporte torturi greu de imaginat.

Doamna în cauză care-și povestea avatarurile cu ochii în lacrimi, poticnindu-se în timpul relatării se numește Nicoleta Matei Giurcanu, care, după toate cele petrecute, incredibile, precum: bătutul la tălpi, bătaia cu prosoape ude împletite la duș, bătaia cu bețe la nimereală și obligația degradantă de a strânge cu mâinile goale fecalele dintr-o grămadă făcută anume și chiar aruncarea ei în acea grămadă, lăsând-o cu excrementele pe ea până se uscau,mi-a întărit convingerea privind existența fiarei în om.

32

Beatrice Bernath

Sofia Gelman Oameni suntem,

la fel de mici – cu toții – în fața puterii incomensurabile a forțelor naturii. Toți oamenii se nasc și mor egali. Diferențierile survin între cele două momente ale vieții, prin educație :

în casa părintească, la

grădiniță, la școală, precum și în mediul prietenilor. Aici se nasc barierele puse între oameni de diferite credințe, limbi sau/și naționalități; ele sunt obstacole artificiale puse în calea înțelegerii. Apartenența la tradiție împrumută o senzație plăcută de comuniune, sprijin reciproc ceea ce însă nu ar trebui să excludă respectul față de obiceiurile altora. Lumea va fi mai bogată dacă va păstra diversitatea tradițiilor – spre bucuria tuturor… Cu toții suntem la fel, singura diferență vizibilă între oameni este ceea dintre un bărbat și o femeie ! Cât caz se face uneori din problema căsătoriilor mixte dintre doi oameni care au crescut în tradiții diferite !? Deși toate căsătoriile sunt mixte atâta vreme cât se leagă între cele două sexe ! ____________________________

33

“un simbol nu este în sine un desen pictural.

Semnul unui acord asociativ trebuie, prin urmare, să fie depășit: Noi trebuie să funcționăm și fără săgeată." Astfel că, arta dezminte timpul și eroziunea mentală a generațiilor care vin și pleacă. Dar tabloul unei epoci rămâne, scrisul Biancăi rămâne, doar limbile timpului s-au mișcat puțin înainte. Dar poezia, sentimentele, afecțiunile și miezul lor, sunt forever. La fel și revolta poetei pentru lipsuri, lapsusuri, dezamăgirile vieții:

Carti SAGA Cuvânt înainte

la Romanul Vietii mele AG – Editor

V

ine un timp când oamenii și mai ales artiștii simt nevoia să se uite în urmă. Ce am făcut? Ce am realizat? Ce mai rămâne de cizelat? Bianca Marcovici, prolifică autoare, poet, inginer și bunică nu este ferită de întrebări existențialiste care apar în acest momente, aflate pe axa timpului nostru. Cartea de față sumarizează câțiva zeci de ani de activitate. Nu există text care să nu necesite o refacere, o accentuare sau eliminări pe care înțelepciunea târzie le revendică.

M-am gândit să ilustrez acest volum retrospectiv, (cu fiecare text pedant datat de poetă), cu o ilustrație a copertei semnată de marele pictor Paul Klee. Pictura datează din primele zile ale lui Klee la Bauhaus. A fost executată cu un desen transferat în ulei, o tehnică pe care Klee a dezvoltat-o în 1919 pentru a răspunde cererii tot mai mari de tablouri.

Metoda îi permitea să înregistreze ideile și imaginile sub formă de desen și apoi, să le transfere printr-o o bucată de hârtie înnegrită pe un fond pictat.

Acest lucru explică delicatețea fragilă a liniilor pe care Klee le-a folosit pentru a înregistra peisajul liric și elementele arhitecturale pe suprafețele de culoare ale terenului - ca un desen pentru copii. În anul precedent, Klee a creat lucrări pe tema destinului, care a preocupat mulți artiști după Primul Război Mondial. Într-o zi de iarnă, cu puțin înainte de amiază, se profilează o catastrofă cosmică. Un corp ceresc înflăcărat apare la joasă înălțime deasupra casei: Ceasul din turn indică ora, este puțin înainte de 12:00, ceasul fatalității. Motivul săgeții lipsă este folosit de Klee în tablourile sale până în 1924 pentru a indica direcția acțiunii.

Ea a devenit un semn inevitabil al destinului și simbolul puterii magice.

Mai târziu, Klee avea să afirme concluzia sa:

Am să scot din viața mea Chiar și culoarea gri a asfaltului pișat de câini Chiar și vinovăția din ochii mei!

Despre toate aceste reluări corective citim aici. În același sens al mișcării acelor lui Klee, percep cartea Biancăi, care conține proză și poezie, trăiri care se dezvoltă de la simplu la complex, pline de un umor sănătos, extras din rădăcinile cele mai adânci ale evreului plecat cu multe speranțe din care o parte se împlinesc iar celelalte... rămân un subiect vital de împărtășit cu cititorul.

34

35

36

În fiecare iarnă, sturzii se adună în stoluri mari de până la 100.000 de indivizi. Cei mai mulți au migrat din nordul Europei, căutând temperaturi mai blânde și hrană mai abundentă. Sosirea lor este sărbătorită de locuitorii din afara orașului Sheffield, Anglia, unde zonele umede oferă un habitat de prim rang pentru cuiburi și unde orizonturile vaste constituie un teatru perfect pentru murmurul de seară. Printre spectatorii de rutină se numără Kathryn Cooper, fiziciană devenită fotograf, care vede mai mult decât un spectacol hipnotizant.

Formată în bioinformatică, Cooper are un ochi ager pentru înțelegerea datelor complexe.

"Sunt interesată de momentele trecătoare în care haosul se transformă pentru scurt timp în ordine, iar mii de corpuri individuale par să se miște ca unul singur".

Ordinea care se naște în Haos Un fizician devenit fotograf surprinde armonia incredibilă a murmurului sturzilor TEXT: KATIE JEWETT FOTO: BY KATHRYN COOPER

L

a început, ele se strecoară: o pasăre aici, câteva păsări acolo. Apoi, la semnalul amurgului, o pată întunecată se materializează la orizont. Mii de sturzi apar încet, trasând valuri pe cerul de iarnă în timp ce se îndreaptă spre cuibul lor de seară din nordulcentrul Angliei.

Dintr-o dată, stolul se scufundă și se răsucește ca un cal care își aruncă capul. Se învârte într-o pâlnie, apoi se rotește lateral, schimbându-și forma la unison, aparent fără efort. În tot acest timp, bătăile febrile ale aripilor păsărilor și discuțiile zgomotoase ale acestora reverberează în aer - și dezvăluie de ce acest spectacol coordonat în mod complicat și-a câștigat numele: o murmurare.

Cooper a îndurat mai mult de 50 de seri friguroase în căutarea acestor momente trecătoare. În ultimii patru ani, ea a perfecționat, de asemenea, o abordare modernă a unei tehnici din secolul al XIX-lea numită cronofotografie: asamblarea unei secvențe de imagini pentru a studia mișcarea. Pentru a 37

ilustra o anumită parte a coregrafiei de murmurare, Cooper filmează mai întâi sturzii în rezoluție 4K. Apoi, lucrând cu clipuri a căror durată variază de la mai puțin de o secundă la mai mult de un minut, ea concepe algoritmi care o ajută să selecteze și să îmbine un set convingător de cadre. "Este cu adevărat fascinant să vizualizez [murmurul] în timpul în care fac cercetări în acest sens".

Deși murmurul este un fenomen bine documentat, oamenii de știință încă încearcă să înțeleagă de ce apar. O ipoteză sugerează că sturzii murmură pentru a anunța cuibul de seară celor rătăciți, deoarece cuiburile mai mari oferă mai multă căldură. Însă un studiu din 2017 a constatat că presiunea prădătorilor este un factor mai puternic; într-un eșantion de peste 3.000 de pasari, prezența prădătorilor a fost corelată atât cu mărimea, cât și cu durata murmurului. Stolurile mari nu beneficiază doar de o vigilență sporită. Tiparele lor complexe de zbor împiedică, de asemenea, prădătorii să se concentreze asupra unei ținte unice, crescând șansele de supraviețuire pentru fiecare individ din stol.

38

lumii prin omul îmbrăcat în Cuvânt de centrul ontologic al lumii - Logosul Pantocrator. Țăranul nu știa cum arată aceste rafturi ale specialiștilor. El nu avea nevoie de formula chimică a laptelui, ca să fac o exemplificare, ci avea nevoie de lapte. El trăia adevărurile de credință, nu se pierdea în speculații de filosofie.

Dumitru Ichim ȚARA NORILOR SPRE APUS

N

u toate lucrurile sunt făcute să stea pe raft, și mai ales când vorbim despre ființarea neamului românesc. Divizarea timpului în categoriile de sacru și profan o fi mergând la oamenii specializați în teologie. sau istora religiilor, dar la țară și în decursul istoriei noastre vedem că sacrul nu are un opus care să fie profanul. Un exemplu. Umbra copacului nu este opusul lui, ci amândoi termenii sunt o mărturisire a soarelui și a luminii.

Ca metaforă foloseam nașterea mea, ca gemeni, cu surioara mea moarte.

Valea Trotușului era coridorul printre păduri prin care pătrundeau barbarii stepelor mongoli, tatari, etc. și ultimii erau rușii care sălbătăciți de comunismul ce i-a votkalizat, aducându-i la nivelul bestiei scăpată din lanțuri, omul jumătate fiară, cu cizme și chipiu, și jumătatea cealaltă făcută din tunuri, mitraliere și tancuri distrugătoare.

Atât omul cât și copacul au o umbră, iar această umbră nu este simbolul morții și nici opusul luminii, ci mărturisirea ei. Aceasta o vedem în felul cum cei de demult împărțeau timpul când venea vorba de precizarea calendaristică a zilei de naștere.

Românii știau de urgia care a căzut asupra lor, de aceea se retrăgeau în sânul codrilor precum strămoșii lor. Toți cei de pe Valea Trotușului lăsau toate ușile deschise, altfel ”eliberatorii” le spărgeau și le dădeau foc. Multe și nenumărate au fost năvălirile hoardelor păgâne peste noi , dar niciuna nu a fost la nivelul proporției precum cea din ”mărețul August”.

Poate că era chiar în ajunul lui 23 August când ai noștri subestimând viteza hoardelor distrugătoare nu au fugit din calea lor refugiindu-se în munți.

Era foarte obișnuit să fi auzit că el/ea s-a născut de Sfânta Marie, sau altă dată legată de sacralitate cultică, sau ”s-a născut pe vremea cireșelor” ciclul așa zis profan fiind legat de o frățietate cu natura înconjurătoare, unde ”omul sfințește locul” , nașterea sau viața ta fiind legate într-un mod sacru de Creator, vatra creaturilor devenind centrul metafizic al lor.

De aceea, pentru țăranul Dumitru Ichim botezul fiului era atât de important. Cultic devenea membru al Bisericii, se îmbrăca în Hristos, dar mai mult acest sacru dădea așa zisului profan o dimensiune cosmică de legare a

Tatei care era concentrat în armată i s-au dat câteva zile cu ocazia nașterii mele. Mama era cu mine în ”odaie”, camera curată pentru 39

oaspeți când în hol au pătruns doi soldați ruși, bieți și împleticindu-se când tată i-a îmbrâncit pe amândoi: ”Fugi, Lină, pe fereastră!”

Buimăciți și fiind atacați de un soldat român, au crezut că e vorba de o trupă, le-a trebuit un timp până să se ridice.

umfla de ploile primăverii. Enoriașilor mei le plăceau de mine că îi iubeam ca pe copiii mei.

Când, la pomeni, le lăudam bucatele glumeam că mama s-a născut în Păgubeni, tata în Flămânzi și unde ajunge popa Ichim lasă în urmă Pârjol.

În vremea aceasta, tata a fugit printre ei, a trecut pe lângă casa din curte a bunicilor și s-a suit pe scară în podul grajdului. Dându-și seama de pericol, a coborât prin gura podului, pe unde dădeai fân la animale, apoi prin gaura prin care curățeai grajdul a ieșit prin spate și s-a ascuns în grădina de porumb. Rușii enervați că le-a scăpat victima, au început să tragă cu mitralierele în podul grajdului.

Mama m-a luat în brațe și ieșind prin geamurile deschise s-a ascuns în zmeurișul și tufele de trandafiri din jurul casei. Îmi povestea mama cum se ruga la Maica Domnului să-i orbească și să nu ne descopere. Rușii erau pe prispă chiar deasupra ei și trăgeau cu puștile în neștire.

__________________________________

Se auzea doar: ”Блядь, сбежал сволочь, негодяй.” (Curva, a fugit spurcatul dracului).

Apoi nervoși o căutau cu lanterna prin desișul zmeurișului. A fost chiar o minune a Maicii Domnului. Un singur scâncet ar fi fost de ajuns să ne termine pe amândoi. ”Сука, сбежала и она курва, вместе с младенцем.” (Cățeaua, a fugit si ea curva, împreună cu copilul.) În cele din urmă au renunțat spărgând ferestrele care erau deschise și ca să se răcorească au mai tras o rafală de gloanțe prin grădinița cu trandafiri și tot felul de flori așezate în ronduri ca niște cete ale oștirilor îngerești.

Saul Leizer - Secolul XX. Un secol de crime, un secol de jaf Ce a lăsat omenirii, un trist "Epitaf"...

Cum milioane de oameni, vieți omenești Se mistuiau în flăcări, în fumuri cerești.

Revoluții, lupte și veșnic război Cu valuri de sânge, curgând în puhoi Cu bestii ucigașe, ce umblau abundent În Lagăre imense, de tip-Continent Ucigași de cea mai josnică speță Stăpăneau o lume, cu multă francheță Tâlhari și bandiți cu gânduri grotești Născoceau Legi, legi diavolești.

Foametea, foametea, jalnică, grea Rupți fără haine, despuiați, cauza Boli hidoase, de ciumă, tifos Şi totul în jur era dușmănos.

Credința în Ceruri, era fără rost Nici unde în lume, nu era adăpost.

Mintea în ceață, nu putea a gândi Inima bătea, nu se putea stăpâni...

După vreo oră, s-a făcut puțin liniște pe drumul spre Boiște și mama cu mine a plecat la Păgubeni, satul de peste Trotuș. Numele îi vine din ”pagubele” pe care le făcea Trotușul când se 40

- Domnule, dacă cineva vă privește cu băgare de seamă își închipuie lesne că în această țară a izbucnit o foamete cumplită.

- Da, a venit replica lui Shaw, dar are să vă tragă la răspundere numai pe dumneavoastră.

Cine vă privește își dă seama că sunteți singurul vinovat!

Oamenii în jur, se dușmăneau reciproc Cu lacăt la gură,umblau-Dobitoc Era un amestec de Bestii și Om Ce formau dimpreună, un sistem autonom.

Cu generații de oameni nepregătiți Un secol de oameni,fals instruiți Ce au lăsat Natura goală,pustie Şi nu pot acuma, sămânța pe glie Să înflorescă, să dea acel rod minunat Cu care Natura și viața a fost înzestrat.

După un astfel de secol, cu-n Holocaust murdar A năzui spre stele, e ceva în zadar Nu...degeaba călâii, cred că pot a curma Viața însăși, cu tot ce e în ea Ea renaște cu secolul nou Cu Omul puternic, cu Omul erou.

Cea mai frumoasă declarație de dragoste Una din cele mai galante declarații de dragoste este aceea pe care ducele de Villa Mediona a făcut-o reginei Elisabeta. Aceasta i-a cerut să-i trimită portretul iubitei lui.

Ducele i-a trimis. o oglindă!

Francisc I și femeia urâtă Curând după ce a părăsit închisoarea din Madrid, regele Francisc I a întrebat o femeie urâtă, în glumă, de când s-a întors din "țara frumuseții".

- M-am întors, sire, i-a răspuns ea, chiar în ziua în care v-ați înapoiat de la Pavia!

____________________________

Ziceri Umbrela Omul politic englez Neville Chamberlain nu se despărțea niciodată de umbrela sa. Într-o zi însă o uită acasă. Când coborî din trenul care-l ducea la Londra, fu cât pe ce să ia umbrela unui călător. Necunoscându-l, acesta l-a apostrofat tăios.. Chamberlain își ceru scuze și, pentru a evita repetarea unui asemenea incident, cumpără în ziua aceea. trei umbrele.

Pe când se întorcea cu trenul spre casă, nimeri din nou în același compartiment cu călătorul de dimineață. Văzând umbrelele, acesta spuse: - Văd că azi ți-a mers bine!

* Pavia, locul unde francezii sunt înfrânți în 1525 de trupele imperiale ale lui Carol V și Francisc I este luat prizonier.

Să mor în locul tatălui meu!

După bătălia de la Actium, Octavianus a trecut în revistă prizonierii pe care voia să-i execute.

Printre aceștia se afla un dușman îndârjit al său, anume Mitellus. Fiul acestuia, care luptase sub comanda generalului lui Octavianus, Marcus Vipsanius Agrippa, i s-a adresat astfel: - Tatăl meu a fost inamicul tău și își merită moartea. Eu te-am servit însă cu credință și merit o răsplată. Dă-mi voie, ca recompensă, să mor în locul tatălui meu!

Octavianus l-a iertat pe Mitellus și nu a primit jertfa fiului său.

Politica și mustața La scurtă vreme după ce își lăsase mustață, Sir Winston Churchill a fost invitat la un dineu.

- Domnule, i s-a adresat o doamnă care stătea lângă el, țin să te anunț că nu-mi pasă cât de negru sub unghie nici de politica și nici de mustața dumitale.

- Fiți fără nici o grijă, doamnă, i-a răspuns Churchill, n-aveți nici o șansă să ajungeți vreodată în contact nici cu una, nici cu alta!

Tot ai să regreți!

Socrate a fost întrebat de un prieten: - Ce să fac, să mă căsătoresc sau nu?

- Ori te căsătorești ori rămâi burlac, peste zece ani tot ai să regreți!

Vinovatul Voluminosul scriitor Chesterton s-a certat cu sfrijitul Bernard Shaw și i-a spus: 41

CONCURS EKPHRASIS

2- Gabriela Garlonta

Poezie inspirată de o operă de artă Taxi 1- Onișoară Claudiu

Femeia din fotografie știe sau nu știe e Gala din veșnicie

Râuri de lumină pe apă se sfâșie din nori și scapără precum speranța nu departe de aici ne imaginam marea adormită dar valurile cerșesc carnea de pe noi, ne iau și trec în trupuri ca un al doilea suflet ca o mamă care se naște din noi pestilențial tumultuos răsărit de soare, un sfinx arborat întristat la spatele din lemn care se curbează privirile se întretaie și se învălătucesc poate că ne-am dorit prea tare să nu mai fim liberi să alegem o fărâmă din soartă să ne poarte pe propriile cruci adâncite în noroi toată apa din nori e adunată în talaz coroana de foc e în ochii noștri, dar nu mai vedem decât al nouălea val martor ne e cerul cu vâlvătăi că acum nu mai suntem ai noștri, doar ai Săi

În taxi-ul lui Dali se joacă numai comedie divină comedie chiar îmi trebuie Salvador Dali mustață de ornament ploaie decentă Hei,Taxi!

Salvador Dali - Projet pour l'installation Rainy Taxi

Al nouălea val, Ivan Aivazovsky, 1850

42

3- David Kimel

Pygmalion Cum frumoasa Galatea întruchipeaz' un ideal, ca să preamărim femeia, 'n opere fără egal încercai și eu ideia, cum făcut-a Pygmalion, s-o creez, slăvindu-i grația de zeiță-n Parthenon.

Am privit-o-n orice unghiu șlefuind întregu-i nud, lumini-mângăieri pe luciul marmei din care-a născut. Și-am sperat că peste de veacuri admirație va trezii printre muritori din plaiuri depărtate, străvezii.

Am chemat apoi la masă prieteni mulți și cărturari, bucuroși de-o zi frumoasă și dicuții la 'n pahar, și-am vorbit de rău și bine, de estetică și arte, de politica din lume, despre pace și dreptate, și când târziu, la plecare salutări la toți avură, de frumoasa-mi realizare au trecut, dar n-o văzură.

I-am chemat atuci să-i vadă perfecțiunea ei de nimfă.

Unii cu grăbit-ochiadă au admis; alți, pretinsă.

43

4-Nicolae Coande 5-Gabriel Chiriac

Domnul Turner Sexualitatea domnului Turner era dubioasă, în fond defel complicată, Un cîrd de cai îl urma pe măsură ce se însera – acel apus l-am văzut Şi noi odată, dar nu cu aceiași ochi cu care pînza mării-l cunoaște Așa cum ai de cunoaștere parte doar luînd o carte veche din raft.

lac părăsit de Nimfe. luna la scăldat.

Oho, fu epoca în care am fost geniu și nici măcar n-am știut Mana, orenda, dinamys, charis m-au însoțit tăcute pe oriunde Şi nu-i musai să ai ochi să vezi locomotiva ce vine spre tine Ci inimă de golem înfruntînd fumul vîntul care ți suflă sub pleoape.

Kaii Higashiyama (1908 - 1999), Două luni

Fiecăruia sufletul îi șoptește la ureche ce anume să spună cînd pleacă După diversitatea vieții înfruntate, praguri, chiar după culori stricte Am văzut oameni care credeau că pot stăpîni lumea în vis O mînă de oase la umbra celui mai uscat copac din cîmpie.

Domnul Turner pe deal s-ar fi putut gîndi că morții învie Mana, orenda, dinamys, credeți cuvintelor mele, charis.

44

7- ADINA HERSCOVICI 6-Melania Rusu Caragioiu T A B L O U de L U C H I A N

Flora

Tic-tac-ul a-nghețat de pe la unu In pacea lemnului cu frontispiciu; Vaza tronează ca un edificiu.

Zeiță încununată Floare printre flori Albastru și roșu și galben E smeadă și tristă Un pic preocupată De negrul dimprejur Dar, sămânța-i enormă!

Sfios e vlăstarul Se scaldă-n speranță Speranța-ntr-un mâine Un mâine -nflorit, Un mâine- nsorit.

Într-un ungher stă liniștea sfioasă, Lipită de tapetul înflorat, Privind natura statică... pe masă.

FLORA

Ciorchinii de stafide-caviar Pe-o tavă dantelată și de cretă, Iși risipesc aroma lor discretă In colțul prea tihnit din fumoar.

Narcisele hibride, estompate Aduc mesajul din alt sfert de ev Şi ca-n tabloul lui Mendeleev Materia domnește peste toate...

(portret de Baruch Elron

Timișoara, 1975

45

8- Ioan Mircea Popovici De vorbă cu Păsărarul meu Spune-mi Tu, acuma, mie Şi pictează o pălărie Ce e rău și ce e bine Ce te face pe tine fericit Altceva Decât sentimentul că ești iubit?

Pictura:

Norocos omul care iubește arta Așa cum iubește viața și lumea Cum este ea, bună sau rea O iubește numai pentru că ea există Chiar dacă există doar pe pânză Așa cum sunt eu, Păsărarul Ştefan, Zburător cu gândul și Povestitor Cu sceptrul puterii, o trestie gânditoare Cu trofeul Vânătorului sau al Pescarului Un cap de pește, de rățoi și un fazan pe umăr Cu coronița din flori de trifoi, pe cap Care-mi aduce aminte de noi Pe cărări de munte Sau pe cele coborâtoare la mare

"Păsărarul", Pictură pe pânză, 100x112 cm, Anul 1985 Autor, Ştefan Câlția, Şcoala lui Corneliu Baba

Într-un turn cu ceas, amintirile multe Trecute prin verzi și uscate Pline cu semințele viitorului, toate O ghindă, un sâmbure de cais, prun, piersic O sămânță de mac sălbatic Şi jumătate de miez de nucă Nimic nu te încurcă Totul este o provocare De parcă ai picta o mare Portretistule, povestitorule, visătorule Cu poveștile tale pictate ai trecut printr-o mie de sate **

46

9- Dan Lupu DRAGOSTEA SIRENELOR Corăbieri neînfricați pe ale mării valuri înspumate, Căutând țărmuri unde iubirile sunt de mult visate, Ademeniți în duioase cânturi de sirene prea frumoase, Jertfind a lor dorință, lăsând pe țărmuri doar albe oase.

Iluzorii ființe născute din alba spumă a năvalnicelor valuri, Trezeau, în sufletul navigatorilor, fantasme idealuri.

Pe țărmuri cu nisip fin, scăldate de calde raze de soare, Strângând în brațe prea frumoasa sirenă în dulce sărutare.

10 - Bianca Marcovici

Să fi știut viteazul Ulise când s-a lăsat de catarg legat, Că prea frumoasele sirene, prin cânt vor jertfe de bărbat.

Nu și-a dorit o clipă efemeră, cu o iubire întruchipată, A preferat stihia mării spre a Penelopei dragoste curată.

Bot în bot. poezie perimată ... sărut periculos în pandemie curs lipsă în aceste timpuri...

Picasso nu a pictat cot în cot și nici eu ca operă de artă acum dormim fund în fund... dar concursul trebuie să aibă loc pornografia e o artă cu măști.

Deșartă este de foarte multe ori iubirea mult visată, Navigând pe valurile vieții să o găsești pe cea adevărată. Ţine minte, să nu asculți al sirenelor duios și amăgitor cânt, Iubirea vine în inima celui care dăruiește un sentiment sfânt.

John William Waterhouse (1849- 1917), a fost un pictor englez cunoscut pentru lucrările realizate în stilul prerafaelit. A fost realizat în 1901 (A Mermaid).

SIRENA (Royal Academy of Arts,England)

47

11- Adela Rachi

12 - UCA MARIA IOV

Curaj

Foto-poezie

pădurile vestice din Tennessee au din loc în loc crăpături uriașe rămase de la cutremurul din 1812 pe-atunci David Crockett omora urșii cu lama unui singur cuțit și-i căra mai bine de treizeci de mile în spate până acasă e atât de tărziu întunericul nu mai repară nici o fereastră luna nu ne-a aparținut niciodată destinul e un șarpe la picioarele unui zeu păianjenii niste ingineri plictisiți fac și desfac matematic pânze lungi firave care nu duc nicăieri în timp ce tu pășești pe urmele toamnei - acest miraculos trup al luminii în timp ce ochii refuză visul de dimineața în timp ce norii grași se leagănă deasupra orașului casa ta este inima ta pune-i adresa asta!

13 - Emanuel Pope 1939 - anul unor ''fructe'' ciudate 1939 a fost un an mort înainte de-a se naște atât pentru mine dar mai ales pentru familia mea de maimuțe și asta a fost prima mea experiență de viață de care-mi aduc aminte eram viu- sau cel puțin așa credeamiar el sta și mă privea cu minutele sale imobile drept în ochi ca un ceas de gheață și nu-nțelegeam defel cum cineva se poate bucura și juca cu-n asemenea monstru în schimb toți ai mei păreau fericiți căzuse prima zăpadă și odată cu ea din copaci cobora în șuvoi în ''rod'' neîntrerupt: ''fructele mâniei'' (le numiseră așa după opera de inspirație a nu știu cărui american hidalgo ) -un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struț48

să văd dacă nu va ninge din nou dacă nu va coborî în șuvoi rod neîntrerupt peste jungla mea.

-un fel de rodii din carne și sânge împodobite cu pene verzi-galbene de struțcum s-a mai întâmplat și nu doar o dată.

unchii și verii mei alergau după ele hămesiți până și laptele din țâța mamei avea de-acum ceva din gustul acelor fructe infecte eu vomitam nonstop și din timp în timp îl auzeam pe tata spunând: '' țâncul se va obișnui și el în curând '' iar tot atunci am văzut-o pe Ea șezând, într-o margine a junglei ținându-se-n brațe zăpada și noile fructe nu îndrăzneau să vină până-n apropierea ei se mângâia și se alina singură, sărmana ca și cum ar fi alintat sau mângâiat un copil sau cum stă Maica Domnului-n icoane și-l plânge pe Isus Trupul îî era învelit de o pelerină roșie cum probabil în povești rănit poartă orice împarat roșu ca să nu fie confundat de cititorii grăbiți cu împăratul cel rău...verde. eu o priveam temător printre ferigi ca o maimuțică uimită (ce poate să fie în mintea unui copil dar în inima lui?!) și nu scoteam un cuvânt în jurul meu încet-încet zăpadă se topea și fructele alea jegoase întârziau cumva în spatele meu ca-ntr-o vamă. ....

Explicații: pictura care însoțește si a inspirat poemul: Frida Kahlo's "Dos desnudos en el bosque (La tierra misma)," 1939

mai târziu am aflat că nu am fost singurul care a privit-o atunci și încă o dată i-am dat dreptate bunicii: ''niciodată nu știi ce ochi ascunde o junglă!'' și un timp m-am bucurat de mărturia celuilalt privitor peste ani apreciat ca un artist profund dar numai până azi... când lucrarea i-a fost achiziționată de un necunoscut prin telefon la o licitație, pentru suma de 8.005.000 $. .... Însă eu știu cine e misteriosul ei cumpărător: desigur ''împăratul verde'' și mă uit pe cer 49

14-Ekphrasis - Musee des Beaux Arts Icarus by Brughel the Elder

Autor: W. H. Auden

Despre suferință ei nu au greșit vreodată, Vechii maeștrii: au înțeles că e o stare umană care se petrece Pe când altcineva mănâncă sau deschide fereastra sau merge urmând o potecă Şi cum bătrâni fiind, așteaptă cu smerenie o renaștere miraculoasă,

În tabloul lui Breughel, Icarus, de exemplu: totul dispare.

Liniștit, în ciuda dezastrului, plugarul a auzit pleoscăitul în apă, țipătul de ajutor, dar pentru el nu este o catastrofă de luat în seamă; Soarele strălucește la fel ca și pentru picioarele albe care dispar în apa verde

ei sunt întotdeauna copiii care fără intenție patinează la marginea unui lac, la capătul pădurii.

Iar nava, scumpa navă, delicata nava și ea trebuie să fi zărit Ceva spectaculos, un băiat căzând din cer, Dar se grăbea în liniște, plutind într-o oarecare altă direcție...

Ei nu uită că martirul îngrozitor își urmează calea Şi că într-un colț oarecare e un maidan murdar Unde câinii își duc viața lor de câine, iar calul călăului își scarpină cu inocență posteriorul de un pom.

Traducere: Adrian Grauenfels

50

CÂȘTIGĂTORII concursului EKPHRASIS

Mențiune: Nicolae Coande

Octombrie 2021

Trei dintre poezii nu au legătură cu genul ekphrasis și au fost descalificate.

Subliniez că este alegerea mea personală și cititorii pot contesta prin argumentări la subiect.

AG

Am ales trei câștigători care prin poezia lor se apropie în mod solid de opera de artă aleasă, întrunind cererile genului: Radu Lupu și Emanuel Pope

51

52

53