Jurnal Israelian nr. 67 by adrian grauenfels

Jurnal nr. 67- 16 Martie 2022 -PURIM

ceramice

Coperta: "Invisible Dad, Result of War" by Evaldas Ivanauskas; 1926

care au urcat, au urcat

Cultură și artă în Israel, (plus colonii)

Apoi au mâncat din castroane de lut!

Redactia: Adrian Grauenfels Dr. Sofia Gelman ES. Eugen Matzota Siteul nostru :

***

și s-au spart într-un Cuvânt...

Rugăciunea ceramică ______________________

https://www.jurnal-israelian.com/

Marocanii le confiscă armele polițiștilor

Azi vreo 50 de pagini !

cu turnurile eiffel la brâu încărcate cu turiști gata sā se arunce în gol.

Anca Bukowski

Flașnetele violează în grup cântāreața moulingenară

A început ca o roată

și au atât de multe găuri încât

de olar

sânii ei se învârtesc ca o morișcă

ca o roată de cer olărit și ceramic.

în ochii magneților de frigider.

La început a căzut o gărgăriță ceramică

Napoleon dansează singur

și s-a spart în mii de furnici.

în coșciug la bară.

Apoi au căzut mii de furnici ceramice

Pe pont de la concorde

și s-au spart într-o muscă.

gerul se pozează ìn ger

Musca ceramică a căzut și s-a spart

și e un miros de cui în țigară.

în mii de bondari. Bondarii într-un câine.

***

Câinele ceramic a lătrat de mii de ori

Barrel organ

ceramic

___________________

apoi a căzut

În momentul în care m-am aruncat de pe macara

și s-a spart într-un stăpân...

am văzut oamenii cum se transformau în blocuri

Stăpânul ceramic a căzut și s-a spart într-o femeie și un bărbat

în care oamenii aduceau macaraua

ceramic

cu mine în cădere

ceramică

să le ridic blocuri

și care au căzut și-au tot căzut

de pe care să se arunce ...

în păcat...

***

Păcatul ceramic s-a urcat

Clement

și s-a spart în iertări, în mii de iertări 2

vag al unui mag, Ghérasim Luca a asaltat microfonul. O formulare intensă, o postură

Avant-garde CERCETARI - SAGA 2022

Despre Gherasim Luca și sublima să bâlbâiala În urmă cu un an, trupul poetului român Ghérasim Luca a fost pescuit din Sena. Unii, precum Gilles Deleuze, îl consideră cel mai mare poet francofon. Carpații ne-au oferit de mult niște adevărate genii: Tristan Tzara, E. M. Cioran, Eugène Ionesco, Panait Istrati, Mircea Eliade și câțiva alții. Dar România, sora latină a exilatilor, este mai presus de toate un ținut al poeziei, dând naștere unor voci majore precum: Paul Celan, Ilarie Voronca, Claude Sernet, Benjamin Fondane - și Ghérasim Luca, aleluia! Născut în 1913 la București, murit în 1994 la Paris, unde locuise din 1952, legat pentru o vreme de suprarealiști,acest poet fundamental a păstrat întotdeauna o distanță sănătoasă de spiritul de grup, de orice formă de membru sau pact. A preferat să-și construiască viața ca dintr-o „întâlnire a singurătăților”. Cărțile sale erau rare, cerințele sale absolute, Victor Brauner, Wifredo Lam, Hérold îi ofereau ocazional din operele lor plastice. Mulți intelectuali contemporani, precum Gilles Deleuze, îl consideră cel mai mare poet francofon al secolului al XX-lea, precum Reverdy, Artaud, Salmon, Bousquet sau Desnos. Mai presus de toate, o formidabilă incantație te reține la Ghérasim Luca. Cei care au auzit măcar o dată în existența lor o lectură a lui Luca, care prindea păsările infinitului, portarul culmilor, în Cogolin sau în New York, își amintesc o transă calmă, o substanță solidă în fuziune, o forță oratorică ieșită din comun. O mare cabala fonetică în care „totul trebuie reinventat”, în care limbajul este simultan deconstruit și recompus, parcă, brusc, masca cuvintelor ar fi slăbită. În 1989, un recital de televiziune, în regia lui Raoul Sangla și difuzat pe France 3, va împărtăși această magie cu cât mai mulți oameni posibil.

exactă, a atacat brusc corpul textului printr-o efractie. Bâlbâitul lui sublim a împărțit cuvântul, l-a făcut să explodeze într-o mie de particule sonore: „Moartea, nebuna moarte,femeie moartă, morfologia meta, a metamortului, a metamorfozei în care viața, viața trăiește, viața-viciu, vivisecția vieții ... ”. Prin asociații fonetice neîncetate, joc contagios de chiasme, poetul, cu gâtul descoperit, a redescoperit în ritul respirației sale legendare scandarea păsărilor. Ascultați începutul acestui "Sfert de oră de cultură metafizică:" „Culcat pe vid / plat peste moarte / idei încordate / moartea întinsă deasupra capului / Viața ținută cu doua mâini".

Cu oase atletice, ochi albaștri intensi, îmbrăcat în negru sau alb, care îi dădeau aerul 3

Vocea lui, într-un vuiet de munte, a emis un torent de absolut, o salivă de absint, jet de solzi, cristale de zâmbet, „scartul de petală palidă”, „șoim amplu de aer”. Cuvintele, cu febrilitatea unui seismograf, fluierau ca gloanțele dumdum. Nivelul de atenție al publicului s-a transformat apoi într-o creație ascultătoare. Cărțile lui Ghérasim Luca, publicate anterior în Soarele Negru, sunt preluate astăzi de editorul José Corti. În Moartea Moartă, ultimul său text publicat, el rezolvă cinci încercări de sinucidere cu un umor metafizic. Al șaselea, pe malurile Senei, va fi cel potrivit. Dispărut timp de o lună, trupul poetului va fi găsit pe 10 martie 1994 pe fundul râului, care l-a înghițit odată pe prietenul și compatriotul său Paul Celan, în 1970. În afacerile sale personale, el lăsase o mică notă că a ales să părăsească „această lume în care poeții nu mai au loc”.

Cât de dezgustător este asta? O femeie care își scrie numele într-un chiparos. apoi povestea-ntotdeauna e o minciună nu-i așa ? O cameră întunecată plină de păsări unde am smuls pâinea din mâinile tale și m-am înecat într-un bol cu apă. Atât de multă gândire magică în acea înghițitură de vară, femeile din visele mele nu au venit niciodată cu gura lor deschisă De vină este creierul meu sărat, sau degetul îndreptat spre cerul cu întrebări. Ascultă-mă ! îmi poți auzi bătăile inimii cu umilință. traducere AG

Patrice DELBOURG L'Inventeur de l'amour de Ghérasim Luca, éditions José Corti, 120 p. De același autor de la același editor: le Chant de la carpe, Héroslimite, Paralipomènes, Théâtre de bouche, La proie s'ombre. Traducere AG Text XEROX din arhiva Gherti GOREA --

Erika L. Sánchez Poveste de Iubire

Pe un câmp de coarne rupte, sunt sfântă ca iarba unde a dormit un cerb. Și totuși, ăsta e iadul pe care îl trecem împreună, în sunetul plăcut al viorilor de la intrare. În fiecare noapte inhalez propriile mele aripi când pielea mea își amintește de lampa cu gaz. Înțelege: atracția vine din pântecul meu, de ce ne-o tragem pe câmpul de păpădii Cât de dezgustător este asta? 4

Umberto Eco & Liviu Antonesei În 1995, marele și reretatul scriitor și gînditor italian, a publicat în The New York Review of Books articolul Ur-Fascism. Termenul s-ar putea traduce prin „fascismul etern”, „fascismul originar”. Eco pleacă de la constatarea că din pricina multiplelor sale forme de manifestare, a versatilității, este foarte greu să definești fascismul și arunci are ideea genială de a inventaria trăsăturile sale esențiale, de regăsit în orice formă de fascism. Cred că în aceste vremuri în care acuzele de fascism se fac usor iar respingerea lor și mai ușot, grila lui Eco nee poate fi foarte utilă pentru a recunoaște fascismul, tendințele fascizante etc, Iată esențialul listei lui Eco… LA ***

Poeta, romanciera și eseista Erika L. Sánchez, în această puternică poezie de debut, explorează ceea ce înseamnă să trăiești de ambele părți ale graniței - granița dintre țări, limbi, disperare și posibilități, dintre vii și morți. Sánchez își spune propria poveste ca fiică a unor imigranți mexicani fără acte și ca parte a unei familii cu credință, muncă, durere și așteptări. Poemele se confruntă cu sexul, rușinea, rasa și cu o Americă în plină criză de xenofobie, violență și legi de suspiciune și suprimare. Cu candoare și urgență și cu ochii nevăzuți ai unui jurnalist, Sánchez trece de la viața individuală la viețile lucrătorilor sexuali, ale narcotraficanților, ale muncitorilor din fabrici, ale artiștilor și ale îndrăgostiților. Ceea ce rezultă este un portret puternic și multifațetat al supraviețuirii. Lecții despre expulzare este prima carte a unei noi scriitoare vibrante și esențiale care pătrunde acum în peisajul literar național.

1. Cultul tradiției. „Nu trebuie decât să te uiți la programa fiecărei mișcări fasciste pentru a găsi marii gânditori tradiționaliști. Gnoza nazistă a fost hrănită cu elemente tradiționaliste, sincretice, oculte.” 2. Respingerea modernismului. „Iluminismul, Epoca Rațiunii, este văzută ca începutul depravării moderne. În acest sens, ur-fascismul poate fi definit ca iraționalism.” 3. Cultul acțiunii de dragul acțiunii. „Acțiunea fiind frumoasă în sine, trebuie întreprinsă înainte sau fără, orice reflecție anterioară. Gândirea este o formă de emasculare.” 4. Dezacordul este trădare. „Spiritul critic face distincții, iar a distinge este un semn al modernismului. În cultura modernă, comunitatea științifică laudă dezacordul ca o modalitate de a îmbunătăți cunoștințele.” 5. Frica de diferență. „Primul apel al unei mișcări fasciste sau prematur fasciste este

Erika L. Sánchez a câștigat un premiu "Discovery"/Boston Review Poetry Prize și o bursă Ruth Lilly și Dorothy Sargent Rosenberg Fellowship de la Poetry Foundation. Romanul ei de debut va fi publicat în curând la Knopf Books for Young Readers. Locuiește în Chicago.

DOMINIC DIAMANT

un apel împotriva intrușilor. Astfel, Urfascismul este rasist prin definiție.” 6. Apel la frustrarea socială. „Una dintre cele mai tipice trăsături ale fascismului istoric a fost apelul la o clasă de mijloc frustrată, o clasă care suferă de o criză economică sau sentimente de umilire politică și speriată de presiunea grupurilor sociale inferioare.” 7. Obsesia pentru un complot. „Adepții trebuie să se simtă asediați. Cel mai simplu mod de a rezolva complotul este apelul la xenofobie.” 8. Umilirea de către bogăția și forța dușmanilor lor. „Prin o schimbare continuă a focalizării retorice, inamicii sunt în același timp prea puternici și prea slabi.” 9. Pacifismul face trafic cu inamicul. „Pentru Ur-fascism nu există luptă pentru viață, ci, mai degrabă, viața este trăită pentru luptă.” 10. Disprețul pentru cei slabi. „Elitismul este un aspect tipic al oricărei ideologii reacţionare.” 11. Toată lumea este educată să devină un erou. „În ideologia ur-fascistă, eroismul este norma. Acest cult al eroismului este strict legat de cultul morții.” 12. Machism. „Machismul implică atât disprețul față de femei, cât și intoleranța și condamnarea obiceiurilor sexuale nestandardizate, de la castitate la homosexualitate.” 13. Populism selectiv. „Există în viitorul nostru un populism TV sau internet, în care răspunsul emoțional al unui grup selectat de cetățeni poate fi prezentat și acceptat ca Vocea Poporului.” 14. Ur-Fascismul vorbește 0 neolingvă. „Toate manualele naziste sau fasciste au folosit un vocabular sarac si o sintaxa elementara, pentru a limita instrumentele pentru rationamentul complex si critic.”

extras din volumul Donchiadine Doar pentru-a fi noi bravi. fenomenali. Deşi am fost turist în Costa Rica (Tanganica) Nu m-am putut obişnui cu frica. *** Mi-aş face un masaj spiritual Dar o maseuză coole nu mi-am găsit Şi-atunci, încerc să mă menţin pe val În stilul meu atât de iscusit *** E prea târziu să nu mai vreau să fiu Ce-atât de mult o viaţă mi-am visat Tot străbătând un infinit pustiu Ca să ajung poet adevărat. *** De la Brâncuşi nimic n-aţi învăţat ! Ce perfecţionist era, se ştie Cu cât entuziasm şi frenezie Sculpturile şi le-a finalizat. *** Voi spargeţi, fracturaţi şi siluiţi Sărmana proză literarizată Crezând că-i poezie-adevărată Bătu-v-ar fericirea de-aiuriţi ! *** Burcă urcă cu o curcă Să o schimbe cu o nurcă Din păcate se încurcă Şi-şi găseşte-n zona turcă Un confrate pentru ţurcă. Dar şi pentru o mazurcă Şi-astfel tipul se descurcă. *** De ce un Premiu Nobel să refuze În timp ce alţii n-au acces la el E întrebarea ce-mi tot stă pe buze Ca şi nedumerirea tot la fel. (Mă refer la gestul poetului Mircea Dinescu) *** Dacă te lupţi cu morile de vânt Crezând că Dulcineea te aşteaptă Şi spiriduşii aliaţi îţi sunt Ai dat-o-n bară, lupta nu e dreaptă *** Eu n-am cântat din Bach ca anonim Lângă un Zid care se prăbuşea Şi n-am avut curaj să mă exprim Într-un concert cu preferata mea 6

(e vorba de Mstislav Rostropovici vs. Zidul Berlinului şi Leopold Bernstein vs Simfonia a IX de Beethoven.)

dintr-o colonie germană, undeva în Africa pe drum mai scufundau ceva nave străine întru gloria fuhrerului și al poporului de rasă ariană care dansa pe muzică americană pe cand unele perechi urcau la Hotel Bavaria luând camere cu ora

Dar toată viaţa m-am transfigurat Cameleon, integru să rămân Tot sufletu-mi să fie dedicat Destinului poporului român ***

Acum, pe afară defilau tancuri Avioane cu aripi de fier, peste ele După o vreme, soldați pe biciclete, distribuind ordine de mobilizare. Unii te ating, le simți transpirația. Alții privesc în jur speriați. Nu știu unde merg, nici câți sunt deja adunați acolo, seara pare o poveste dintr-un film mut. în cafenea au pus muzică. Chopin, Wagner desigur. Vorbim, zâmbim, ne certăm, flirtăm, ne facem cu ochiul, zicându-ne e pace, totul e doar un antrenament...

Oximoronici şi paradoxali Ne perindăm pe rute complicate Crezând naivi că tot ce s-a creat Or, evident e, asta nu se poate ! ***

Café Bauer - Berlin ora 21 Adrian Grauenfels Fumul venea de la țigări de foi, aromate femeile erau parfumate discret în stil rococo mă obsedau șosetele albe ale fetelor de la gimnaziul evreiesc Moses Mendelssohn încolonate în șiruri lungi până-n zare

După o zi lungă, soarele se ascunde prin buzunare. Poza străzii o voi așeza cu grijă, lângă mine, voi mângâia fruntea nepoților și le voi promite o plimbare - la Berlin la anul doar și noi suntem evrei.

iar la mese bărbați germani în costume elegante citind ziarul Die Zeit, sorbind lichior de afine după o cafea neagră Kamerun adusă de submarinele U Boat

PURIM 2022 Ioan Mircea Popovici Uite că dacă ieri eram înainte de Sărbătoare Azi suntem în plină aniversare Noi, aceştia, de la mare Ne culcam odata cu găinile Şi ne trezim odata cu cocoşii Aşa că iată-mă-s în aşteptare Să se ridice soarele din mare Este momentul cel mai frumos al zilei Şi-ar fi mare păcat Să nu particip la bucuria Marelui Luminător Când dă cu razele sale de tot tot ce primeşte viaţă de la El Nu dezvolt, că mă ajunge Infinitul din urmă şi mă ceartă Că nu mă ţin de itierarul meu, după hartă, deşi Cu degetul pe hartă, buchisesc Aşa cum buchiseam basmele-n copilărie Când totul îmi părea o Poveste şi-o Poezie Nu zic că acum mi-ar părea lucrurile altfel Totuşi, nuanţele nu mai sunt chiar aceleaşi Albul a prins nuanţe de gri-perlat Cu reflexe de toate culorile...

<Paris Match> se face foto-jurnalism, el se ocupă cu picto-jurnalism încercând să aducă pe pânză evenimente, situaţii, oameni…”

Picturi alese ale dr. Bruno Herşcovici de Martha Eşanu La sfârşitul anului 2021, la Editura SAGA din Israel, a apărut, sub tehnoredactarea lui Adrian Grauenfels, un album cu picturi alese din creaţia doctorului Bruno Herşcovici, cel care cu pasiune şi talent s-a dedicat în ultimii ani artei redând în picturile sale frumuseţea vieţii şi a naturii. În „Cuvânt Înainte”, editorul albumului menţionează: “Avem ocazia să luăm contact direct cu opera plastică a unui pasionat de frumuseţe. În ultimii ani Bruno este prezent în presa de limbă română cu tablourile sale tematice, axate pe prezentul nostru complicat dar totodată însetat de nevoia firească de estetic şi de cultură”. Bruno Herşcovici s-a născut la Iaşi în anul 1939, într-o familie în care tata era farmacist iar mama învăţătoare. Cursurile liceale le-a urmat la Liceul Naţional din Iaşi pe care l-a absolvit cu note maxime. Pe baza acestor note, a intrat apoi fără examen de admitere la Institutul de Medicină din Iaşi şi a urmat cursurile Facultăţii de Medicină Generală. Şi-a început cariera de medic ca asistent la Catedra de Fiziopatologie a aceleiaşi facultăţi.

Între paginile albumului, sunt şi cele intitulate: „Un medic care pictează” în care doctorul Dorel Schor îşi exprimă mirarea că Bruno Herşcovici pictează şi ne explică: „Mirarea este justificată pentru că noi îl ştim din Iaşi, un student veşnic grăbit, cu servieta sub braţ, pasionat de fiziologie şi fiziopatologie, ce-i drept cult şi împătimit de alte domenii extramedicale, cum ar fi literatura science fiction, poezia clasică şi teatrul...În plus corespondent activ la revista „Viaţa studenţească”. Apoi am auzit că este la Bat Yam, medic apreciat, conştiincios, respectabil...Dar pictor!?”

Din anul 1973 şi-a continuat în Israel activitatea profesională în domeniul medical, unde a lucrat la Catedra de Patologie a Şcolii de Medicină Sakler a Universităţii Tel Aviv şi ca medic de familie la Casele de sănătate Leumit şi apoi Maccabi. În 2011, Bruno a ieşit la pensie şi s-a dedicat pasiunii pentru artă începând să picteze în studioul cunoscutului pictor Miguel Tomer. Până în prezent a participat la 7 expoziţii colective şi a avut şi o expoziţie personală. În toate acestea a expus portrete şi scene din viaţa de zi cu zi. Multe dintre picturile lui Bruno Herşcovici au subiecte inspirate din lumea medicală. Pictorul susţine că “aşa cum în revista

În tablourile lui Bruno Herşcovici, colegul său întru medicină şi întru frumos, dr. Dorel Schor, remarcă „prezenţa umană, neînfrumuseţată şi interpretarea intelectuală şi emoţională a vieţii”.

Pictorul abordează „portretul cu simpatie”, acest gen oarecum dificil care „limitează posibilităţile creato-rului întrucât trebuie să păstreze asemănarea cu subiectul.(…)

societate pentru care îi sunt şi astăzi profund recunoscătoare. Îi mulţumesc în mod deosebit domnului doctor Bruno Herşcovici pentru onoarea pe care mi-a făcut-o incluzând între filele acestui album rândurile scrise de mine în memoria neuitatei mele doamne învăţătoare.

Dincolo de reproducerea trăsăturilor personajului pictat, aşa cum l-a văzut artistul amator, el încearcă adesea şi esenţializări cu încărcătură filozofică”.

“Cred că amicul meu, dr. Bruno Herşcovici, spune Roni Căciularu, are o distincţie de înaltă frumuseţe a contemporanităţii din tablourile etalate, ceea ce–l ilustrează, de fapt şi în conduita lui de toate zilele.( ) Bruno Herşcovici este un pictor amator grav, de o deosebită sensibilitate dar şi un simfonist al învingătorului, al lumii interioare a eroilor săi, al confruntării gândurilor şi sentimentelor fiecărui personaj”.

Colecţia de portrete a doctorului Herşcovici este o galerie cu personaje din lumea medicală, ştiimţifică şi culturală cu care se identifică. Printre acestea îi remarcăm pe Amos Oz, Shlomo Artzi, dr. Dorel Schor, Leonard Cohen, Eliahu Saggie, dr. Itzhak Noy, prof. Yoram Yuval, ş.a. Albumul include şi un foarte interesant dialog al pictorului Bruno Herşcovici cu lumea, redat de scriitorul şi jurnalistul Roni Căciularu. Dialogul se axează pe prima expoziţie personală a pictorului, expoziţie ce a însumat un număr reprezentativ de tablouri în majoritate portrete. Atunci au fost expuse pe simeze portretele unor oameni pe care pictorul îi admiră şi care ar putea fi “suflet din sufletul său”.

Picturile alese pe care ni le dăruieşte doctorul Bruno Herşcovici prin albumul său alcătuiesc o panoplie de portrete şi peisaje realizate într-o multitudine de culori şi nuanţe ce formează o autentică simfonie cromatică ce încântă privirea.

Încă din şcoală, din clasele mici, acest medic modest, foarte apreciat de cei din jur, era pasionat de desen. De-a lungul timpului, a încercat să redea cu penelul şi cu sufletul reuşite portrete.şi peisaje interesante, pline de culoare. Sute de oameni din România şi Israel, ne spune Roni Căciularu, se gândesc cu recunoştinţă şi simpatie la acest “doctor al nostru” care este un om admirabil! El subliniază totodată că peisajele pictate de dr.Herşcovici evidenţiază şi o altă latură a sensibilităţii şi puterii sale artistice, omenia care-l caracterizează, dragostea faţă de semeni, înţelegerea omului şi a sufletului său. Omenia care transpare din pictura sa şi care constituie mesajul întregii sale opere este, cu siguranţă, o moştenire nativă. Mama sa, doamna Estera Herşcovici (z.l.), cu chipul blând şi vorba dulce, caldă şi domoală, care mi-a fost învăţătoare, avea omenia în suflet şi a căutat să ne-o transmită şi nouă, elevilor ei. Buna şi draga noastră doamnă învăţătoare ne-a învăţat ce este prietenia şi generozitatea, ne-a învăţat alfabetul convieţuirii interetnice şi multe alte principii de viaţă şi de conduită morală în 10

Recunoscându-i talentul și reputația în creștere, RCA și-a schimbat regulamentul și i-a acordat diploma. După ce a părăsit RCA, a predat la Maidstone College of Art pentru o scurtă perioadă de timp. Hockney s-a mutat la Los Angeles în 1964, unde a fost inspirat să realizeze o serie de picturi de piscine în mediul acrilic, relativ nou, folosind culori vibrante. Artistul a trăit între Los Angeles, Londra și Paris la sfârșitul anilor 1960 și 1970. În 1974 a început o relație personală de un deceniu cu Gregory Evans, care s-a mutat cu el în SUA în 1976 și care din 2019 rămâne partener de afaceri. În 1978 a închiriat o casă în Hollywood Hills, iar mai târziu a cumpărat-o și a extins-o pentru a include studioul său de pictură. Hockney a experimentat pictura, desenul, gravura, acuarelele, fotografia și multe alte mijloace, inclusiv un fax, pasta de hârtie, aplicații pe calculator și programe de desen pentru iPad. Subiectele de interes variază de la naturi statice la peisaje, portrete de prieteni, câinii săi și scenografii pentru Royal Court Theatre, Glyndebourne și Metropolitan Opera din New York.

David Hockney - Artist Multivalent

David Hockney, (născut la 9 iulie 1937) este pictor, desenator, scenograf și fotograf englez. Fiind un contributor important la mișcarea pop art din anii 1960, este considerat unul dintre cei mai influenți artiști britanici ai secolului XX.

Portrete

David Hockney s-a născut în Bradford, Yorkshire, Anglia, în familia Laurei și a lui Kenneth Hockney, fiind al patrulea din cinci copii. A fost educat la Bradford College of Art (unde printre profesorii săi s-a numărat Frank Lisle și la Royal College of Art din Londra, unde l-a întâlnit pe R. B. Kitaj. Cât timp a stat acolo, Hockney a declarat că s-a simțit acasă și sa mândrit cu munca sa. La Royal College of Art, Hockney a participat la expoziția Young Contemporaries alături de Peter Blake - care a promovat art pop britanica. El a fost asociat cu mișcarea, dar primele sale lucrări prezintă elemente expresioniste, similare cu unele lucrări ale lui Francis Bacon. Când RCA a spus că nu-l va lăsa să absolvească dacă nu termină o temă de desen a unui model feminin în 1962, Hockney a pictat Life Painting for a Diploma în semn de protest. El a refuzat să scrie un eseu cerut pentru examenul final, spunând că ar trebui să fie evaluat doar pe baza operelor sale de artă.

Hockney a revenit mereu la portrete de-a lungul carierei sale. Începând din 1968 și în următorii ani, a pictat portrete ale prietenilor, iubiților și rudelor, în mărime puțin sub cea naturală, într-un stil realist, care surprinde cu fidelitate subiecții săi. Poate mai mult decât aceștia, Hockney s-a folosit an de an către propria figură, creând peste 300 de autoportrete. Din 1999 până în 2001, Hockney a folosit o camera de proiecție pentru cercetările sale în istoria artei, precum și pentru propria sa 11

muncă în studio. A creat peste 200 de desene ale prietenilor, familiei și ale lui însuși folosind acest dispozitiv antic, bazat pe lentile. În 2016, Academia Regală a expus seria lui Hockney intitulată 82 de portrete și 1 natură moartă, care a călătorit la Ca' Pesaro din Veneția, Italia, și la Muzeul Guggenheim Bilbao, în 2017 și la Muzeul de Artă din Los Angeles County în 2018. Hockney numește picturile începute în 2013 "expuneri de douăzeci de ore", deoarece fiecare ședință a durat între șase și șapte ore în trei zile consecutive.

Richard Wagner pentru Los Angeles Music Center Opera în 1987, Turandot de Puccini în 1991 la Chicago Lyric Opera și Die Frau ohne Schatten de Richard Strauss în 1992 la Royal Opera House din Londra. În 1994, a proiectat costume și decoruri pentru douăsprezece arii de operă pentru transmisiunea TV a emisiunii Operalia a lui Plácido Domingo din Mexico City.

La începutul anilor 1980, Hockney a început să producă colaje foto - pe care, în primele sale explorări în cadrul albumelor sale foto personale, le numea "joiners" - mai întâi folosind printuri Polaroid și, ulterior, printuri color de 35 mm, prelucrate comercial. Folosind instantanee Polaroid sau fotografii de laborator ale unui singur subiect, Hockney a aranjat un mozaic pentru a realiza o imagine compozită. Deoarece fotografiile sunt realizate din perspective diferite și în momente ușor diferite, rezultatul este o lucrare care are o afinitate cu cubismul, unul dintre obiectivele majore ale lui Hockney - dezbaterea modului în care funcționează vederea umană. Unele piese sunt peisaje, cum ar fi Highway no #2, iar altele sunt portrete.

Cu Hockney, pe o muzică de Richard Wagner (Wagner Drive) În ultimii ani David a pus la punct o lucrare audiovizuală de mari dimensiuni care implică o plimbare în automobil în lungul Pacific Coast Highway -o șosea pitorească între Malibu -Santa Monica și Canyon Flores. Ideea pictorului a fost să sincronizeze muzica lui Wagner cu plimbarea prin munți, care să culmineze cu apusul soarelui în ocean. Caseta lui Hockney începe cu "America", din "West Side Story".

Scenografie Primele scenografii ale lui Hockney au fost pentru Ubu Roi la Royal Court Theatre din Londra în 1966. În 1980, a acceptat să conceapă decorurile și costumele pentru o triplă reprezentație franceză din secolul XX la Metropolitan Opera House cu titlul Parade. Lucrările erau Parade, un balet cu muzică de Erik Satie; Les mamelles de Tirésias, o operă cu libret de Guillaume Apollinaire și muzică de Francis Poulenc, și L'enfant et les sortilèges, o operă cu libret de Colette și muzică de Maurice Ravel. Decorul reimaginat al spectacolului L'enfant et les sortilèges din expoziția "Hockney pictor de decoruri" din 1983 devine o instalație permanentă la Spalding House a Muzeului de Artă din Honolulu. A proiectat decoruri pentru o altă triplă reprezentație cu Le sacre du printemps, Le rossignol și Oedipus Rex de Stravinski pentru Metropolitan Opera în 1981, precum și pentru Tristan und Isolde de

Apoi pe Canyon Road, la începutul unui urcuș întortocheat în Munții Santa Monica, peisajul și muzica s-au schimbat în paralel. "America" a făcut loc unui aranjament orchestral al Intrării zeilor în Valhalla, din "Das Rheingold". (Piesele wagneriene de pe lista de audiere a lui Hockney provin de pe albumele pe care Adrian Boult le-a realizat cu Filarmonica din Londra și cu London Symphony la începutul anilor '70). Intervenții robuste ale alămurilor care răsar printre arpegii de coarde încețoșate subliniază drama geologică a ascensiunii. Munții Santa Monica se ridică direct din mare, straturile sedimentare sunt înclinate și formațiunile vulcanice dau dovadă haosului 12

tectonic de la granița dintre plăcile Americii de Nord și a Pacificului.

nord înainte de a se întoarce spre sud. Bătăile înăbușite ale tobelor procesiunii funerare a lui Siegfried se potrivesc cu diminuarea luminii și cu debutul unei răcori nocturne. Așa cum a vrut Hockney, discul portocaliu al soarelui a reapărut deasupra unui ocean gri-albastru, chiar în momentul în care orchestra a trecut la un puternic Tutti și a intonat laitmotivele lui Siegfried la full volum - o atmosferă magnifică, de final.

Spre vârf preludiul mistic al operei "Parsifal", ultima operă a lui Wagner, a început să se desfășoare. Pacific Drive- Santa Monica

O cafea la Malibu

Sonoritățile și timbrul amestecat al stilului târziu al compozitorului au fost gândite cu perspectivele schimbătoare ale drumului: munți însoriți orientați spre sud, lanțuri interioare cu nuanțe purpurii, pereți stâncoși care se apleacă peste drum, priveliști ocazionale ale unui ocean acum îndepărtat. O casă modernă din mijlocul secolului al XIX-lea din vârful unui deal, lovită de soarele înclinat, a devenit subliniată elegant de piesa Monsalvat, Templul Graal al lui Wagner.

Muzica funerară se încheie pe măsură ce drumul devine drept și casele se înghesuie unele lângă altele. Plaja culturiștilor din Malibu s-a reafirmat: Siegfrizi îmbătrâniți purtau tablele de surf înapoi la mașinile lor. Măreția lui Wagner a căpătat o tentă ironică, melancolică, promițând o stare de transcendență pe care existența contemporană pare menită să o închidă. Hockney, cu exploziile sale utopice de culori primare, ar putea părea o potrivire ciudată pentru Wagner, maestrul umbrelor și al presimțirii. Cu toate acestea, compozitorul a fost mult timp unul dintre favoriții muzicali ai lui Hockney. Pictorul a participat de trei ori la Festivalul de la Bayreuth, iar în 1987 a conceput decoruri pentru "Tristan und Isolde" pentru Opera din Los Angeles. Cam în aceeași perioadă, a cumpărat o casă pe o plajă aflată pe fundul canionului Las Flores, iar la începutul anilor '90 a început să jaloneze trasee montane care ar putea fi sincronizate cu selecții wagneriene.

Marea la Malibu

Un ultim viraj pe drumul spre canionul

Drumul "Las Flores", conduce înapoi la punctul de plecare. Coloana sonoră devine muzica funerară din Siegfried, memorialul eroului căzut din "Inelul Nibelungilor". Prima parte a acestei etape descendente s-a desfășurat în umbră adâncă, deoarece drumul trece scurt timp spre

Aceste expediții i-au alimentat ideile despre jocul luminii asupra peisajului, atât pe pânză, cât și în teatru. 13

David la el acasă – UK Seria Aprilie 2020

chiar mi-e simpatic. Poate faptul că este bătrân, cu părul alb, poate silueta lui gârbovită de ani și greutăți, sau poate vocea sa obosită, înceată, egală, în totală contradicție cu a majorității celor care vin cu astfel de „coferte”.

Corneliu Ion

Șpagat între două lumi. Coferta

Îi fac semn să ia loc pe un scaun, în timp ce îl intreb:

La mijlocul anilor 90 sistemul comunist dispăruse ca fumul împrăștiat de vânt. Se mai amintea de el doar la alegeri sau în momentele de tensiune politică dintre partidele vremii, când elitele acelor partide își reproșau violent, unele altora, fostele poziții în nomenclatura comunistă, poziții care le înlesniseră în fapt, și unora și altora, accesul la vârful structurilor de putere postdecembristă.

- Cu ce ați venit? - Cu mașâna, m-a adus un nipot, că io n-am carnet! - Nu, vă întrebam cu ce ați venit, adică cu ce probleme! - Aa, zice bătrânul înviorat. Am vinit cu o cofertă dă materiale. Avem dă toate metalurile. Avem tablă navală dă tot felu dă mărimi, avem și electrode dă sudură, și d-astea dă tot felu, pietre dă polizoriu. Avem dă toate, don șăf, dacă vreți, avem și lame dă ras, d-alea englezească, care taie brici, bre!

Oamenii obișnuiți își vedeau de treaba lor. Cei mai mulți încercau să-și ducă viața pe mai departe în felul în care o făcuseră și până atunci, prestând munca pentru care se pregătiseră, în schimbul căreia primeau un salariu. Câțiva temerari, riscând siguranța familiilor lor, se avântaseră pe terenul capitalismului multilateral dezvoltat, sperând că vor transforma himerele poleite în aur din reclamele societății de consum în realități de pe urma cărora ei și familiile lor vor trăi regește în viitor. Ce-i drept, cei care își riscau viața, la urma urmei, punând la bătaie resursele de trai ale familiei erau în majoritatea lor oameni simpli, care nu se gândeau prea mult la eșec și la posibilele lui urmări.

Îmi întinde „coferta” de materiale, care, fără să mai fie nevoie, confirmă fără dubiu valoarea „grupului dă firme dă oamini dă afaceri” Pe un format A4 scris de mână, în rânduri strâmbe, pline de greșeli, sunt înșirate în dezordine câteva sortimente de tablă, unele la bucată, altele la kg și tot felul de alte materiale, înșiruirea terminându-se cu o iscălitură indescifrabilă, fără ștampilă, fără elementele de identificare ale firmei, mă rog, cum știa domnul director că trebuie să fie o „cofertă”.

Într-o dimineață, când hazardul hotărâse să fiu singur în birou, ușa de la intrare se deschise. În birou intră un om în vârstă, gârbovit, purtând o căciulă de astrahan gri peste părul cărunt.

M-am uitat din nou la omul acela, care în simplitatea lui nici nu-și dădea prea bine seama ce face. El știa una și bună: în capitalism trebuie să vinzi orice, dacă ies bani. Și pe dracul, dacă-l prinzi la ananghie. Inițial am vrut să-i dau foaia înapoi și să întrerup demersul, dar bătrânul reușise să se facă plăcut, așa că m-am hotărât săl ajut cu câteva sfaturi. Îl intreb:

- Bună zâua! Suntem și noi un grup dă firme dă oamini dă afaceri... Îl întrerup: - Sunteți mai mulți? Spuneți-le și celorlalți să intre în birou! - Nu, io sângur! Sântem un grup dă firme dă afaceri română, pentru că io am mai multe firme, și am vinit la dvs. cu o cofertă dă materiale. Io sunt derectorul firmilor șî mă chiamă Barbu!

- După grai, veniți de departe, tocmai din Ardeal!

Sunt lămurit. „Firmilii dă afaceri română” ieșiseră ca ciupercile după ploaie, unele mai exotice ca altele și, de obicei, asemenea discuții se limitau la un schimb de două-trei fraze. De data aceasta însă mi-e milă de omul acesta, ba

- Uite care e treaba, tataie (ce iute a zburat timpul, pe vremea aceea eram tânăr și le spuneam eu altora tataie), nu mai cheltui banii pe drumuri, ca să duci personal oferta dumitale

- Da, sânt din Cluj! Da nu stau chiar în Cluj, stau într-o comună. Îm, ce zâci, don șăf, iei ceva de la mine?

la societăți mari. Ăștia au nevoie de cantități imense de materiale, de sortimente și calități speciale. Și chiar dacă ar fi să cumpere câte ceva, de multe ori te amână cu plata două, trei, chiar și patru luni. Caută în zona dumitale firme mici, așa cum e a dumitale, că sunt șanse mai mari să găsești cui să vinzi. Ca să nu mai zic că la societățile mari, ca asta unde ești acum, vin să vândă tot firme mari, care vând aici de ani de zile și nu ai nicio șansă în fața lor! La noi, când se comandă ceva, se comandă cu vagoanele, nu poți dumneata să aduci atâta marfă. Ai măcar un depozit de materiale și un camion mai mare, al dumitale? Bănuiesc că nu ai și transportul de acolo până aici te costă enorm.

- Nea Barbule, nu e treaba mea, asta cu „metalurile”. Nu mă ocup eu. Se ocupă alt coleg, care nu este astăzi la serviciu. În plus, el are biroul în altă parte, nu aici. Am vrut doar să te ajut puțin, așa că nu-mi mai povesti, că nu o să lucrăm împreună!

- N-am, așa e, da nici nu-mi trebe! Uite, știu că alde matale folosâți aci tablă navală. Cât vă trebe, un vagon? Zece vagoane ? Îmi faceți mie comanda și primiți vagoanili aci, derect de la combinat! Câte vagoane vreți! Și v-o dau și mai ieftin ca ăia de la combinat!

- Bine bre, înțeleg! Da atunci spune-mi măcar unde e biroul derectorului, să mă duc cu coferta la el!

- Haide, don șăf, dă ce nu vrei să lucrezi cu mine? Că io știu că dacă vrei matale, să poate, înțelegi? Să intru și io aci să vând, o să vezi că pot să fac ce am zis! - Nea Barbule, te văd om inteligent și înțelegător, fii atent la ce-ți spun: nu mă ocup eu de astea și colegul care se ocupă, chiar dacă ai vorbi cu el, nu te poate ajuta nici el!

Continui să-l privesc cu simpatie, deși îmi dă o lecție pe viu, neașteptată, de determinare și voință în a realiza ceva, calități care ne lipsesc multora. „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.” Îndulcesc glasul și îi spun, zâmbind:

Devin curios. Era o perioadă în care tabla navală se procura foarte greu. Un întreg compartiment care se ocupa numai de asigurarea materialelor speciale, cu greu reușea să asigure un minim necesar pentru a se evita oprirea producției. Ce să mai zic de preț. Gândul mă duce la celebrul răspuns al lui Lascăr Catargiu: Majestate, aiasta nu se poate!

- Ești un om de treabă, nea Barbu ! Îți arăt unde este cabinetul directorului, dar crede-mă, sincer îți spun, directorul general nu te va primi, e un om foarte ocupat. Dacă ar sta să primească el oferte de la câți vin pe aici, nu ar avea timp nici măcar să semneze documente, noi lucrăm aici aproape 4000 de oameni! Pot să te ajut însă cu altceva: uite, îți fac o copie după ofertă, te duci cu ea la registratură și o depui acolo. Îți va da un număr de înregistrare și oferta asta va ajunge obligatoriu la director, iar el o va repartiza cui trebuie. Scrie aici denumirea firmei și adresa, iar dedesubt, unde se termină oferta, scrie numele mata în clar, semneaz-o și pune ștampila societății. Scrie și numărul dumitale de telefon. Dacă vor considera că le trebuie ceva de la mata, te vor suna. E bine?

- Măi nea Barbule, las-o bre jos! Noi, ditamai societatea, abia ne descurcăm să aprovizionăm trei-patru vagoane! Și chiar dacă ai putea să faci rost, cum o plătești, dacă o dai și mai ieftin față de cei de la combinat? - Șăfule, acu o să-ți spun, dacă tot o să lucrăm împreună! Înțelegi? Aldi mata îmi plătește mie marfa la 30 zile, da io am înțelegere cu ăia de la combinat, să le plătesc la 60 de zile. Înțelegi? Cu banii care îi iau de aici, până să plătesc la combinat, io cumpăr și vând altă marfă. Înțelegi? Și lucrez așa cu mai mulți. Înțelegi? Se face banu singur, eu doar merg și vorbesc. Că io cunosc acolo un șăf mare, care doar ii dau telefon și el trimite marfa acolo unde-i spun io. Înțelegi?

Bătrânul pleacă. Mă uit în urma lui și-mi fac procese de conștiință: cum poate el, un om simplu, să se zbată să facă ceva pentru prosperitatea familiei lui, în timp ce eu, care mă cred mai deștept ca el, nu pot ?

De înțeles, înțelegeam, dar riscam să intru pe un domeniu cu nisipuri mișcătoare și nu voiam asta. Îi întind hârtia și încerc să pun lucrurile la punct:

Era vremea în care averile imense se făceau peste noapte, era vremea în care dintr-o semnătură, se nășteau marii oameni de afaceri ai capitalismului autohton. 16

imaginia că au fost timpuri când oamenii țineau locul alarmelor de astăzi. La propriu. Istoria instrumentelor de măsurare a timpului este îndelungată și cu greu se poate face un rezumat. În jurul anului 994, Gerbert d’Aurillac a realizat la Magdeburg un ceas solar prevăzut și cu diverse indicații astronomice. Primul orologiu mecanic din Europa a fost amplasat în anul 1283 în turnul mănăstirii din Dunstable. Totodată, primul ceas public a fost fabricat și ridicat în Milano, Italia, în anul 1335. Primele ceasuri automatice au fost realizate de către Adrien Philippe în anul 1863. Începând cu secolul al XIV-lea, prinde rădăcini în Marea Britanie și Irlanda meseria de „trezitor” („Knocker-upper”), o slujbă strâns legată de absența ceasurilor din casele maselor.

Tempus Fugit

Cine a stabilit ca acele ceasului să meargă în sensul… acelor de ceasornic? De ani buni, de când oamenii au învățat să măsoare timpul, folosesc cu succes expresia „în sensul acelor de ceasornic”. Adică, de sus spre dreapta, jos, apoi spre stânga și înapoi sus. Întrebarea este: „Cine a fost cel care a stabilit ca acele ceasului să meargă astfel și nu invers?”.

Ce era meseria de „trezitor”?

Pentru cei care nu știu, sensul orar este similar cu rotația Pământului în jurul axei sale. Încă din anul 3.500 î. d. Hr, atunci când vechii egipteni și babilonienii își modelau primele ceasuri de umbră, măsurarea timpului se făcea în sensul acelor de ceasornic.

Cei ce practicau această meserie, aparent ciudată, mergeau la fiecare client și băteau în geam cu un băț lung sau ciocăneau la ușă până când cei ce dormeau se trezeau. Trezitorii se foloseau de bucăți lungi de trestie pentru a lovi la ferestrele situate la etajul al II-lea al clădirilor.

Întrucât primele ceasuri au fost construite în emisfera nordică, acestea au fost făcute să funcționeze la fel ca și cadranele solare. Astfel, când Soarele se deplasează pe cer (de la est, prin sud, către vest), umbra lăsată se mișcă „în direcția opusă”, adică de la vest, prin nord, la est. De aceea poziția orelor a fost trasată în acest mod pe cadranele solare, iar ceasurile mecanice au numerele așezate în aceeași ordine.

Această profesie, care era de fapt un part-time, a existat în Regatul Unit al Marii Britanii și Statele Unite ale Americii până în anul 1920, când ceasurile cu alarmă au devenit disponibile maselor.

Prin secolul al XIV-lea, când au apărut primele orologii cu brațe pentru indicat timpul, meșterii europeni le-au păstrat sensul identic cu cel al ceasurilor solare, cu care toată lumea era deja familiarizată.

Cum am putea trăi astăzi dacă n-am avea banalul ceas, unitatea de măsurare a timpului? Cum ar fi viața noastră fără o oră, raportândune doar la poziția soarelui? Ei bine, puțini își pot 17

De asemenea, sunt incluse un autoportret, o imagine a mamei sale realizată din memorie ("Portretul mamei mele înainte de împușcare", 1947) și o pictură ulterioară, "În lagărul de concentrare" (1971). Lucrările sunt însoțite de o prezentare a textelor și fotografiilor sale din lagăre, precum și de fotografii de familie, corespondență și jurnale.

Boris Lurie despre adevărului istoric în timp de traumă Ceea ce este dificil, poate imposibil, de arătat în artă este experiența a ceea ce trece dincolo de orice înțelegere.

În "Roll Call", mai multe rânduri de figuri scheletice poartă uniforme albastre și stau în poziție de atenție. În spatele lor se află barăcile. "Eliberare" poziționează privitorul într-un punct de observație înalt, privind printr-o fereastră spartă cum soldații se grăbesc spre o structură și, în depărtare, clădirile iau foc. Două perdele albe și înguste flutură în vânt. Desenele sunt imagini în prim-plan ale unor gardieni și prizonieri individuali. Este uimitor faptul că aceste lucrări există, dar în sine abia dacă constituie o înregistrare vizuală completă a Holocaustului. "În lagărul de concentrare" este un alt tip de imagine. Aici, trei figuri sunt văzute de aproape, privind în gol în spațiu. Alte figuri grupate în depărtare sunt redate ca forme albe. Sunt acestea victimele sau fantomele lor? Lurie nu clarifică acest lucru. În eseul său pentru cartea Boris Lurie: Anti Pop, "Tarrying with the Negative: Holocaustul și problema reprezentării vizuale", Peter Weibel** citează celebra analiză a lui Theodore Adorno: "Auschwitz a demonstrat în

Născut la Sankt Petersburg în 1924, Boris Lurie a crescut în Letonia. Când avea 16 ani, această țară a fost ocupată de naziști, iar o mare parte din familia sa apropiată a fost ucisă. Lurie, care a murit în 2008, a supraviețuit mai multor lagăre de muncă și de concentrare, în parte pentru că a fost tratat ca un muncitor calificat, dar și pentru că a fost însoțit de tatăl său, care era un abil om de afaceri. După război, a servit în cadrul Corpului de contrainformații al Statelor Unite și apoi a emigrat la New York. Acolo, a învățat să facă artă și, datorită afacerilor sale imobiliare de mare succes, a creat o fundație dedicată conservării și promovării a ceea ce el a numit NO!art-ul său. Deși arta lui Lurie a făcut obiectul mai multor expoziții, Nothing To Do But To Try (Nimic de făcut, dar să încerci)* cea de la Muzeul Patrimoniului Evreiesc este prima expoziție a primelor sale lucrări: picturi, desene și schițe, majoritatea realizate imediat după război, lucrări pe care le-a păstrat private. Două tablouri înfățișează scene din timpul războiului: "Roll Call in Concentration Camp" (1946) și "Liberation of Magdeburg" (1946) 18

mod irefutabil că civilizația a eșuat... . Oricine pledează pentru

grafice recente. Un artist poate reprezenta o scenă. Ceea ce este dificil, poate imposibil, de arătat este experiența a ceea ce trece dincolo de orice înțelegere, atât atunci, cât și acum.

menținerea acestei culturi radical vinovate și șubrede devine un complice al ei". Weibel continuă să scrie, în termeni familiari, despre "inconceptibilitatea și nereprezentabilitatea barbariei inumane".

Ceva care este în același timp trăit și de neconceput: această conjuncție contradictorie este cea care definește trauma. Este dincolo de reprezentare și dincolo de raza de acțiune a artei. În multe dintre lucrările sale ulterioare, mai cunoscute, precum "Railroad to America (Railroad Collage)" (1963), Lurie a folosit colajul, combinând adesea fotografii ale tinerelor americane cu imagini ale Holocaustului. În acestea, el s-a bazat pe puterea expresivă a juxtapunerii acestor imagini gata făcute, realizand efectul traumei prin simpla

Evenimentele Holocaustului pot fi (și, întradevăr, au fost adesea) reprezentate vizual. Există o amplă documentație fotografică, o parte din ea fiind folosită în NO! art-ul ulterior al lui Lurie. Și există numeroase reconstituiri cinemato19

utilizare a fotografiilor, a căror valabilitate era inconfundabilă. Cele mai multe dintre lucrările din Nothing To Do But To Try au fost realizate la scurt timp după război.

curator și teoretician new media austriac de renume internațional. A început în 1964 ca poet vizual, dar a trecut curând de la pagină la ecran în sensul metodologiei post-structuraliste. Grație acestui aport lingvistic în lucrările sale din domeniul mediilor vizuale, Weibel a dezvoltat un impuls critic care s-a îndreptat împotriva societății și a mass-mediei, investigând în același timp realitatea virtuală și alte forme de artă digitală.

Această expoziție merită o atenție serioasă din partea lumii artei, deoarece problemele pe care le abordează au fost discutate îndelung de mulți artiști. De dorit ar fi o retrospectivă completă a întregii opere a lui Lurie, deoarece o întreagă istorie alternativă a modernismului (și după) este implicită în munca sa. În istoria sa despre Holocaust, Timothy Snyder scrie: "A găsi alți oameni de neînțeles înseamnă să abandonezi căutarea înțelegerii și, astfel, să abandonezi istoria." Lurie a fost preocupat să exploreze limitele contribuției artei vizuale la această căutare a adevărului istoric. Este greu să ne gândim la un obiectiv mai important pentru artă.

Șerban Foarță Hai să ne haidem! O tânără lexicografă, al cărei nume l-am uitat, scria, acum vreo douăzeci de ani, într-un articol din „Dilema”, că influenţa limbii turce asupra celei româneşti constă în multe substantive, în adjective (mai puţine), ca şi în câteva adverbe. Ignor motivul pentru care cercetătoarea era mândră (fodulă, cum ar zice turcul) că, de sorginte otomană, nu se cunoaşte, în română, nici un verb! Ceea ce e adevărat; cu corectivul că există o interjecţie, în română, care provine din turceşte şi se comportă ca un verb, — nu doar pentru că are funcţie modală de imperativ, ci şi pentru că, zice DEX, ea „împrumută desinenţe verbale de pers. 1 şi 2 pl.” E vorba, evident, de haide, — termen care, provenind din tc. haydi, „e răspândit în toate limbile balcanice şi e conjugat, ca la noi, la Bulgari: hajdite, hajdete, hajdate, la Sârbi: hajdemo, hajdete, la Ruşi (dial.): ajdáte şi la Albanezi: hajdeni.” Am reprodus din Dicţionarul lui Puşcariu, |care-l tâlcuie, pe haide, prin „allons”. „Allons, enfants de la patrie”, adaug eu, — dar nu în glumă… Căci cine, oare, şi-ar permite să facă… hai de acest hai(de), fără de care n-ar fi cu putinţă mai nici un imn autohton: nici „Hai să dăm mână cu mână…”, nici (vorba „marsiliezei” paşoptiste a fratelui Ion Catinà) „Aideţi fraţi într-o unire,/ Ţara noastră e-n peire./ Aste ziduri şi palate,/ Unde zac mii de păcate,/ Aideţi a le dărâma.” Ba chiar nici Internaţionala, refrenul căreia, tradus

NOTE *Boris Lurie: Nothing To Do But To Try (Nimic de făcut decât să încerci) continuă la Muzeul Patrimoniului Evreiesc (Edmond J. Safra Plaza, 36 Battery Place, Manhattan) până la 29 aprilie. Curator: Sara Softness. ** Peter Weibel (născut la 5 martie 1944 la Odessa, URSS) este un artist post-conceptual, 20

în româneşte, începe cu acelaşi „hai”: „Hai la lupta cea mare…” Cuvine-se, deci, a stărui oleacă asupra micii, dar glorioasei interjecţii, care, în rol de verb imperativ, e chiar imperativul oricărei revoluţii; sau, mai precis, detonatorul exploziei/bombei care este ea. Nu trebuie ghilimetat, în ocurenţă, nici unul din aceşti trei termeni: bombă, explozie şi detonator, pentru motivul că o revoluţie (ori, baremi, o revoltă, o răscoală, o zaveră sau o rebeliune) se declanşează în momentul în care e atins volumul critic al diverselor tendinţe sediţioase, al potenţialurilor insurecţionale, astfel încât analogia cu explozia este de luat, aici, la propriu. (În paranteză fie spus şi, evident, la modul ludic: când pricina răzmeriţei e foamea, această massă critică e massa rămasă tot mai fără masă!) Fizical vorbind, o revoluţie implică trecerea de la repaos la mişcare, de la echilibru la acţiune, fapt irealizabil în absenţa unui impuls, a unui stimul cinetic mobilizator. Or, tocmai un asemenea impuls, declanşator de energii latente, e, în aceste imnuri, vorba hai(de). Ea presupune prealabilul repaos, zăbava în stagnant sau inerţial, mortificanta apatie, adică „somnul cel de moarte”. Providenţiala deşteptare se dă, la noi, prin acest haide(m), — care, în franţuzeasca Marseillese-ei este, cum am văzut, „allons”, iar într-a Internationale-ei, e „debout”: „Debout les damnés de la terre!” (adicătelea, dacă aţi uitat, „Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii!”). În fine, nu cred că e locul, aici, să facem cercetări asupra cât mai multor imnuri de o asemenea factură, de pe la noi sau de aiurea. Spune-voi numai că o vorbă ca hai(de) face, în română (ca şi, pesemne, în bulgară, în sârbă sau în albaneză), cât zece verbe la un loc! De remarcat că tocmai turca (limbă pe care moldovlahii ostili, dar tot mai resemnaţi, vor fi valorizat-o, îndeobşte, într-un registru tragicomic, peiorativ sau defetist) ne-a furnizat, la o adică, declicul însuşi al urnirii (şi, in extremis, al Unirii). Unul de ordin strict verbal, dar, pe cât cred, indispensabil unei stilistici a

acţiunii; şi care, muzical vorbind, are valoarea unui Auftakt, a incipientului (pre)sunet din care izvodeşte cvarta (întotdeauna ascendentă) specifică atâtor imnuri (inclusiv „Deşteaptă-te, Române”). Păstrând proporţiile, fireşte, acest mic hai(de) este omologul „big bang”-ului inaugural, al biblicului „Fiat lux”, — nici o revoluţie, de altminteri, nedispensându-se de ingredientul geneziac al prefacerii ca (nouă) facere a lumii. Numai că, vai, prefacerea, adesea, e simplă prefăcătorie (adică pseudomorfoză), când nu devine un prilej de inomabile afaceri, astfel încât imperitavul biblic s-ar tălmăci, acum, prin „Faceţi lux!”, cu corolarul „Fiat lux este maşina ideală!”. De unde, însuşi titlul articolului meu, — preluat din eseistica lui Ion Caraion. **

Sofia Gelman Oameni suntem Prietena mea, căsătorită de peste treizeci de ani, este o melomană convinsă. Soțului ei, nu îi place muzica clasică, de aceea prietena mea, este obligată să meargă singură la concertele Filarmonicii Israeliene, unde este abonată de ani de zile. La un moment dat, când în program figurau lucrări de Beethoven în exclusivitate, l-a convins pe soțul ei să o însoțească la concert. Solistul serii a fost un celebru violonist, dirijorul era și el printre preferații publicului, totul părea ideal pentru a „ademeni” pe cei apatici în materie de muzică clasică… La un moment dat, în timpul concertului pentru vioară și orchestră de Beethoven, când solistul interpreta partea a treia a lucrării, cu deosebită virtuozitate, soțul prietenei mele îi șopti cu admirație : „e foarte bun violonistul !” Prietena mea – fiind convinsă că muzica a reușit să-l seducă pe soțul ei, l-a întrebat : „de unde știi ?” „Uite – veni răspunsul – toți cei ce-l înconjoară vor să-l încurce dar el nu se lasă !” 21

timp după aceea, în iarna anului 1940, mama sa, incapabilă să se descurce fără partenerul și tatăl fiilor săi, a murit. În februarie 1941, tatăl său, care a fost unul dintre primii prizonieri de la Auschwitz-Birkenau, a murit acolo de boală și epuizare. Cauza oficială a morții sale a fost pneumonia. Cenușa sa a fost trimisă de autoritățile germane fiilor săi pentru înmormântare.

Desene SF cu Daniel Mróz Text: AG Daniel Mróz (pronunție în poloneză: Mrus (n. 1917 la Cracovia, d. 1993 la Cracovia) scenograf și artist polonez, ilustrator al cărților de science-fiction ale lui Stanislaw Lem și al scrierilor unice și absurde ale lui Sławomir Mrożek.

După război, în 1945, Daniel Mróz a trecut ilegal granița germană pentru a-și găsi fosta iubită, care fusese dusă la Ravensbrück. Avea de gând să rămână în străinătate, dar în cele din urmă s-a hotărât să se întoarcă în Polonia. La întoarcerea sa la Cracovia, a studiat din 1946 la Academia de Arte Frumoase. Unul dintre profesorii săi, Marian Eile, a avut cea mai mare influență asupra tânărului artist. Acesta l-a invitat pe Daniel Mróz să lucreze ca ilustrator și grafician al popularului săptămânal Przekrój din Cracovia, al cărui fondator și redactor-șef era Eile. Mróz a muncit și a studiat, pentru ca în cele din urmă să completeze cerințele Departamentului de Grafică al Academiei și să primească diploma cu mențiune în 1952. Cariera artistică BIO Daniel Mróz s-a născut la Cracovia, fiind unul dintre cei doi fii ai lui Stanisław Mróz, jurnalist la "Ilustrowany Kurier Codzienny", unul dintre cele mai mari ziare poloneze din anii 1930 și, în același timp, cea mai mare editură de presă poloneză dintre cele două războaie mondiale, numită pe scurt IKC. Înainte de război, Daniel Mróz a obținut diploma de bacalaureat și timp de doi ani a studiat la Școala de Meșteșuguri Artistice din Cracovia.

În anii 1951-1978, Mróz a lucrat ca ilustrator și designer de copertă pentru "Przekrój", creând un stil distinct, plin de umor și referințe la arta secolului trecut, fiind unul dintre elementele care au creat popularitate în Polonia săptămânalului. În același timp, Daniel Mróz a lucrat ca designer de teatru, creând decoruri pentru diferite companii de teatru din Polonia. De asemenea, a avut mai multe expoziții cu lucrările sale în Polonia și în străinătate. Dar adevărata recunoaștere internațională i-a fost adusă de coperțile și ilustrațiile pentru cărțile lui Stanislaw Lem și Sławomir Mrożek. Deși Daniel Mróz a ilustrat multe cărți ale mai multor scriitori, precum Franz Kafka, Jules Verne, Jerzy Szaniawski, Jan Stoberski, Ludwik Jerzy Kern și Stanisław Jerzy Lec, ilustrațiile pentru cărțile lui

Imediat după începerea celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu invadarea Poloniei de către Germania nazistă în septembrie 1939, tatăl său a fost arestat de germani pentru că a publicat un ziar polonez fără permisiunea autorităților germane de ocupație abia instalate. La scurt 22

Lem și Mrożek au devenit responsabile pentru popularitatea sa în Polonia și în străinătate. Aceste ilustrații - o adevărată interpretare grafică a cuvântului scris - devin un element esențial pentru cititorii acestor cărți și, ca atare, au fost retipărite în numeroasele lor ediții, în întreaga lume. Valoarea operei lui Daniel Mróz Opera lui Daniel Mróz a rămas foarte apreciată. Create în epoca dificilă a Poloniei comuniste, când lucrările realiste erau promovate de autorități, aceste desene și colaje suprarealiste alb-negru au inspirat mai mulți artiști din Polonia și din străinătate. În ultimii ani au fost publicate mai multe monografii și cataloage care enumeră lucrări ale lui Mróz, au avut loc mai multe expoziții ale lucrărilor sale grafice și un scurtmetraj cu participarea lui Daniel Mróz a fost reeditat pe DVD. Text: Adrian Grauenfels

Mróz a tratat lumea cosmico-cibernetică a lui Lem ca pe un pretext pentru o interpretare liberă și a îmbogățit-o cu propriile sale asocieri. Imaginile fantastice ale roboților și mașinilor se inspiră nu numai din descrierea literară, ci și din operele maeștrilor picturii vechi și moderne, de la Hieronymus Bosch, Pieter Breughl, Albrecht Dürer până la suprarealiști, în special Max Ernst, Salvador Dali, Giorgio de Chirico. De asemenea, ele se referă la imaginațiile medievale despre demoni și diavoli, la gravurile veșnice din enciclopediile din secolul al XIX-lea și la imaginile cu extratereștrii înregistrate de cinematografie și de literatura științificofantastică. Deși arată ca niște creaturi fantastice sau vizitatori de pe altă planetă, aceștia - ca și în cărțile lui Lem - imită adesea oamenii în comportamentul lor.

Elsa Tofan Dorval Beatrice Bernath - monoprint Dezlegare nu bate nimeni la ușă, vântul lovește balansoarul de prag trompeta s-a expandat în cutie, devenită eufoniu se alintă primul sunet este paharul spart sol, sol, zangazol,cifrată improvizație cu recapitulare predicativ muzica este noțiunea este provocarea lipsește, dar cheratina întunecării dată cu ojă grenadină stropită cu stele, boabe de sare în sprâncene, o pereche de gene lungi și dese, razele pline cu bobocii cerului pregătiți să piardă câteva pene providența, stropită cu stele nu folosi ușa pentru cealaltă dimensiune, ocolește mecanismul articulat c l a n ț a nu e clanță, copiii rațiunii au descoperit adulții au grijă să le dea pistoale din plastic, cu apă dezlegarea fluturi fiind păsări fiind cercetași, nu gerunzial binoclul odihnește lentila pe un cârd de rațe somnoroase, bărcuțele, diamante plutitoare peste lac aproape de mal, unde bobocii cerului au pierdut o mie de mii de pene și noaptea grăunțele de stele

Pentru amatorii de suprarealism Max Ernst, Picasso & Dali

Max Ernst Pedepsirea lui Crist Prin fereastra spioneaza Andre Breton, Paul Eluard, si Ernst insusi

Dali: Mad Minerva

Amalia Achard

Este o casă naţionalizată, pe strada Elena Doamna, împărţită în trei apartamente: în primul locuiește o soră a lui Ioan, adică domnul Costin, care are și ea doi copii – o fată logodită și un băiat; în al doilea apartament stau Ioan, copiii lui și... mama; al treilea apartament, din neglijenţa ultimului locatar, a fost mistuit de un incendiu, iar ruinele carbonizate sau, pe alocuri, înegrite de fum dau un aer lugubru părţii acesteia de casă.

Rătăciri

Partea a III-a Mama îi așteaptă pe peron ca și cum nu s-ar fi mișcat de acolo din ziua în care au plecat. De ce oare îi vine să plângă văzând-o? În secret, Amalia speră că de la gară se vor duce direct la Doina și o urmează cu pas curios și nerăbdător. Ghinion! Ajung acasă la ei și acolo o altă surpriză îi așteaptă: tata înălţase un gard în mijlocul curții ca s-o împartă în două și să împiedice pe oricine să intre pe "domeniul" său. Salcâmul în care copiii obișnuiau să se cațere se află de cealaltă parte a gardului. În grădină, legumele sunt invadate de buruieni care cresc sălbatic, iar casa, rece ca o ruină abandonată, este atât de tristă!

Apartamentul lui Ioan este compus din două camere: prima, chiar la intrare, face oficiu de sufragerie și de dormitor pentru el și mama. Este mobilată cu un pat, un dulap de bucătărie, un frigider mic peste care tronează, acoperit cu nelipsitul mileu, televizorul, iar în mijloc, o masă cu patru scaune. Într-un colţ, la capul patului, o sobă mare de teracotă. Nu prea mai rămâne loc să te foieşti. O ușă pe peretele din fund dă spre a doua cameră, mult mai spaţioasă și care are rol de bucătărie și de camera copiilor (cei ai lui Ioan, astăzi absenţi). Un pat mare la dreapta, unul mic, de-o persoană, la stânga, un aragaz într-un colţ și o masă de bucătărie cu două taburete, pe mijloc. Jos lângă aragaz, pe un strat de ziare aşternute, câteva crătiţi, o tigaie și alte blide. Veceul turcesc e-afară, în curte. În veranda cu acces către apartamente se află o chiuvetă de metal și un robinet de apă rece. Numai Ioan o folosește, căci sora lui are apă trasă în apartament, baie și toaletă.

Noroc că două-trei zile mai târziu se duc la țară, la bunicul și nu se întorc decât puțin înainte de începerea școlii. Uneori, peste gard, copiii îl văd pe tata șii spun politicos „saru’mâna”, iar el le răspunde zâmbind: - Bună copilaşi! Ce faceți? Măi, dar voi tot singuri sunteți? Ce-are în cap mama asta a voastră de v-a abandonat cu totul după ce v-a întărâtat împotriva mea ca să vă câştige la tribunal! Pesemne că boierul Costin nu vă vrea... Hehei, da’ ce, nu știa că se leagă de-o femeie cu trei copii?

În ciuda urâţeniei locului, fata-i nerăbdătoare să se mute. E drept că nu se compară cu casa lor, dar măcar mama-i aici. Asta face toată diferența. Ştefan, fratele mai mic, este singurul care are acest privilegiu deocamdată și mama îl înscrie la o școală din cartier. Amalia și Alexandru în schimb, vor trebui să rămână acasă și să frecventeze în continuare cursurile la „generală 19”, cel puțin până la sfârşitul anului. Oare de ce? Așteaptă ea ca propunerea să vină din partea lui Ioan? S-o fi temând că-l ia prea repede invadându-i casa cu plozii ei?

Cât o enervează când vorbește astfel! Mama e rea? Dar el, dacă-i un „tată bun”, ce face el pentru dânşii? O dată nu i-a întrebat dacă au ce mânca, dacă au nevoie de ceva, să le fi dat măcar un bănuţ... Nimic! Cu câteva zile înainte să-nceapă școala, mama vine după ei. Nu le spune unde merg, dar Amalia are o bănuială.

Încetul cu încetul, cei doi frați mai mari capătă dreptul să petreacă câteva ore pe zi la noua adresă, dar sunt obligați să se întoarcă și să doarmă seara la casa din Nicolina. După un timp încep să rămână peste noapte, dar sunt nevoiți să treacă zilnic pe-acasă pentru hainele de

Într-un cartier nu departe de centru, intră pe o poartă urâtă, înaltă, care ascunde privirilor o curte urâtă și o casă mare, la fel de urâtă, asortată decorului. 30

schimb, cărțile și caietele de școală. Când, sătulă de situație, Amalia decide într-o bună zi:

sa în clasă și nu-l mai poate vedea, îşi ia tălpăşiţa și umblă fleaura cine știe pe unde și cu ce haimanale până seara, cam când ar trebui să termine orele. Mama îl ceartă și-l amenință; el promite să nu mai lipsească.

- Dar dacă ne-am lua bagajele și le-am duce acolo? Că doar nu ne-or da afară!

De când sunt împreună, Ioan intervenind pe lângă directorul lui, acesta i-a oferit un loc de muncă și mamei, astfel că nu prea mai are timp și chef să treacă pe la școală, cum făcea înainte și să se intereseze de parcursul lor şcolar. Ca orice copil lăsat în voia lui, cei trei cam trag mâţa de coadă și rezultatele le sunt pe măsură. Până și Amalia, cea mai silitoare dintre ei, se-alege la sfârşitul anului doar cu o menţiune. Devenind, în ultima vreme, mult mai puțin exigentă cu ea însăşi, nici măcar nu-și face sânge rău. E drept că nu prea se omoară învăţând, dar când s-o facă dacă, mama mergând la servici, mai toată treaba casei cade pe umerii ei: curățenie, mâncare, spălat rufe și vase, călcat... Iar cinci copii nu-s trei, este ceva muncă pe urma lor!

Alexandru o aprobă și fata se apucă de îndesat la haine, cât încap într-o valiză, iar cărțile și caietele în ghiozdanele care stau să plesnească de burduşite ce-s. Văzându-i venind astfel încărcaţi, mama pare jenată, dar Ioan o liniștește spunând că oricum trebuia s-o facă și pe asta, odată şi-odată. Băieții (Ştefan, Alexandru și Ciprian al lui Ioan) dorm în patul mare. Fetele amândouă în cel mic. În ciuda celor deja cinci ani, Luiza încă face pipi în pat, astfel că-n fiecare noapte Amalia e nevoită să se scoale și să schimbe cearşafurile, cămaşa sa de noapte și pijamaua Luizei. Ioan zice că-i bolnavă și că nu-i altceva de făcut decât să fie răbdători până-i trece. Răbdarea nu-i punctul forte al Amaliei. S-o ia în patul lui, să vedem dacă-i mai dă mâna să vorbească! În fine...

Având în vedere că școala nu-i departe, mama i-a mai dat ca sarcină să treacă uneori peacasă şi să verifice că nu li s-au furat lucrurile și că totul este în regulă. Când se duce nu zăbovește mult, pentru că prea multe amintiri o dor; și apoi nu-i place să dea ochii cu tata, sau și mai rău, cu Mirela care între timp a rămas gravidă și își poartă burta cu atâta mândrie încât ai zice că a câștigat lozul cel mare.

Şi dacă tot vorbim de inconveniente, hai să mai adăugăm unul: când plouă afară, plouă şi-n casă. În camera copiilor picăturile se preling din tavan de te-ai putea crede într-o peșteră şiatunci trebuie repede scoasă de pe jos cuvertura care ţine loc de covor și presurate din loc în loc crătiţi și lighene în care să se-adune apa. Ce balamuc! De ce-o fi preferând mama să trăiască aici și nu în casa lor, fie chiar cu Ioan și copiii lui! Ce, tata nu trăiește cu Mirela? Ea de ce n-ar avea dreptul să trăiască cu cine-i place? Sau atunci, de ce nu aduc ei mobila lor? Că-i păcat de ea, şiar da un aer cât de cât mai decent casei ăsteia... Ba i-a și pus întrebarea, iar maica-sa i-a răspuns:

Abia așteaptă să li se demoleze casa și să se mute în noul apartament, să aibă și ei o viață confortabilă ca toată lumea (sau aproape toată lumea)! De fiecare dată când este întrebată dacă locuiește la casă sau la bloc, se simte stânjenită. Pe vremea aceea, să locuieşti la casă i se părea o rușine. *** Cui i se pare că timpul trece prea repede? Cu siguranță nu tinerei adolescente! Iat-o în fine în clasa a opta și conştientă că va trebui să muncească mai mult ca oricând dacă vrea să fie admisă la un liceu bun. Din fericire, gândește ea, încă fac parte dintre elevii fruntaşi.

- Ei, da’ cum dară! S-o cace ăştia (copiii lui Ioan, adică) sau s-o ude ploaia? Lasă că nu mai durează mult până se demolează casele din Nicolina, şi-atunci or să ne dea un apartament la bloc. Vom duce mobila acolo, când o fi să fie. Alexandru fuge de la ore. Diriginta lui îi cere Amaliei s-o înştiinţeze pe mama.

Anul ăsta au o nouă dirigintă – pe domnișoara Iftimie, profesoara de fizică. Este tânără - câți ani să aibă, 28-30? - frumoasă, zveltă și foarte elegantă. Elevii noștri au cu ea o relație cu totul

Cum dracu face, că doar se duc la școală împreună! Dar împieliţatul, de cum intră soră31

diferită decât cu precedenta. E drept că la ore este exigentă, dar ca dirigintă se dovedeşte a fi o adevărată prietenă. De exemplu, vara trecută, în tabără, când ea le-a fost unul dintre profesorii însoțitori, le împrumuta cu plăcere hainele, pantofii și bijuteriile sale pentru serile dansante, atunci când fetele voiau și aveau nevoie să placă.

diriginta lor ca să-i stimuleze să muncească fiecare după capacităţile sale. Pentru fiecare punct în minus, "câștigă" o lovitură la palmă. Profesoara lor, mai șireată (sau mai sadică?) decât ceilalți, înlocuise bățul cu o bucată de cablu gros și rigid. Face adunarea: opt puncte sub nota minimă admisă plus douăsprezece zile, fac un total de douăzeci: zece lovituri la fiecare palmă.

„Este important pentru o fată, spunea profesoara, să se simtă frumoasă și admirată. Acest lucru îi dă încredere în sine și îi aduce mai mult respect dacă, pe lângă aspectul fizic îngrijit, are un comportament impecabil și un vocabular rafinat. Un alt atu esențial este o cultură generală bogată, care să-i permită un dialog interesant cu oricine și să poată aborda cam orice subiect.”

Să testeze eficiența cablului dirigintei este pentru ea o premieră și-o poate confirma: doare foarte tare. Palmele i se umflă ca două chifle; și cât de tare o ard!... Totuși, ceea ce o face să sufere mai mult decât durerea loviturilor încasate este rușinea: să fie pedepsită în fața întregii clase e tot ce poate fi mai rău. Nu de alta, dar ea este Amalia Avram, iar acestea nu sunt lucruri care i se pot întâmpla ca și cum ar fi o oarecare! Își coboară ochii și nu mai îndrăznește să-și privească colegii în față. Discret, plânge.

Uneori le dă liber băieților pentru ca ele să poată discuta „între fete” la orele de dirigenţie. Atunci le învață tot ce trebuie să știe despre ciclu, despre cum să se machieze fără să pară vulgare, cum să se îmbrace cu bun gust, să poarte și să asorteze bijuterii și accesorii, sau cum să reacționeze la flirtul băieților (ele chicotesc, iar profesoara zâmbește și ea, știind că reacția lor este cât se poate de firească) și câtă importanţă să acorde unei relații - atenție, la vârsta lor aceasta trebuie să rămână pură și ingenuă! - și o mulțime de alte subiecte mai mult sau mai puțin intime.

Demolarea norilor Willa Carroll * & AG text modificat pentru Ucraina

Nori de nicovală în vest. Tatăl meu moare în ospiciu în timp ce eu sunt pe autostradă, blocată de refugiații spre nicăieri Un om pe targă. Membrele imposibil de mișcat Gura ușor deschisă, ca și cum ar fi surprins, ca și cum ar spune ah! Un ochi pe jumătate închis, celălalt privește în sus, luminat de o altă lumină, un cer în tavanul spitalului improvizat. Îi ating mâna, abia rece. A trecut doar o oră. La lift, nu vreau să renunț din el pot privi toboganul luminos al războiului. Mă întorc. Mă aplec să-i sărut mâna.

Alta dată, o singură dată, procedează la fel și cu băieții. Mama Amaliei nu se prezintă la una dintre ședințele cu părinții. Este posibil ca fata să n-o fi anunţat în mod intenționat, din cauza notelor slabe. Diriginta îi acordă o săptămână so aducă la școală. Ce-i de făcut? Afişând un aer relaxat ca să-și ascundă îngrijorarea, îi spune mamei că, numai dacă avea timp, nimic nu o împiedica să treacă într-o zi să vorbească cu domnișoara Iftimie, dar nu insistă, sperând să n-o fi alarmat și s-o vadă defilând prea curând prin faţa cancelariei. După două săptămâni, când fata credea că a uitat, domnișoara Iftimie face socoteala: patru note proaste și douăsprezece zile de când o așteaptă pe mama. Notele proaste, toate materiile incluse, sunt un 5, doi de 6 și un 7, iar Amalia, făcând parte dintre elevii buni, nu are voie să aibă note sub 8 - o regulă impusă de

Afară, cuie moi și lungi bat pământul.

Julia Kakus - Astre Am vrut să-ți arăt Luna și Jupiter (NASA 4 februarie 2022), să-ți povestesc că acum 410 ani, în ianuarie, Galileo a descoperit lunile lui Jupiter... nu, nu pe toate 79, dar a fost un început... Doream să-ți spun că Kepler le-a denumit după mitologia greacă... Probabil însă ți se pare o poveste uscată. De aceea îți arăt că la mine plouă exact acum. Jupiter si Luna

că nu avea scară. Pe la 1612, un venețian cu un nume atât de frumos că-l folosea de două ori, Santorio Santorio, a adus îmbunătățiri importante termoscopului. El este creditat cu adăugarea unei scări – un avans la fel de fundamental ca și însăși inventarea dispozitivului. Primele termoscoape constau întrun tub vertical de sticlă cu o bulă în vârf și baza scufundată într-un vas cu un lichid ca apa, care urca în coloană. Când creștea temperatura aerului din bulă, presiunea schimba înălțimea coloanei de apă. Scrierile lui Santorio arată că stabilea maximul încălzind bula cu flacăra unei lumânări, iar minimul prin contact cu zăpadă în topire. S-ar putea ca el să fi fost primul care a introdus termometrul în medicină, ca dispozitiv de comparare obiectivă a temperaturii corpurilor. Pacientul fie ținea bula în mâini, fie respira spre ea. După 1650 a survenit un alt mare pas înainte când Ferdinando II De Medici, mare duce de Toscana, a adus modificări esențiale termoscopului. De Medici este citat ca fiind primul care a creat un design închis, neinfluențat de presiunea aerului. Termoscopul său era un tub vertical de sticlă umplut cu „spiritul vinului” – vin distilat – în care bule de sticlă cu aer la diferite presiuni urcau și coborau la variațiile temperaturii. Era atât de pasionat încât a fondat în 1657 Academia del Cimento, unde cercetători explorau forme diferite de termoscoape, inclusiv unele ornamentale cu coloane cilindrice în spirală. Îmbunătățirile în formă și funcționare au creat o cerere crescândă în ultimii 50 de ani ai secolului pentru „termoscoapele florentine”. Dar chiar și cu o funcționalitate îmbunătățită, măsurătorile corecte ale temperaturii erau încă departe. Nu exista un standard acceptat pentru calibrare. Căile pe care oamenii încercau să stabilească puncte de referință erau ridicol de arbitrare: punctul de topire a untului, temperatura internă a animalelor, temperatura pivniții observatorului de la Paris, cea mai caldă sau cea mai rece zi în diferite orașe, sau „jarul de cărbuni în focul de la bucătărie”. Nu existau două termometre care să arate aceeași temperatură.

TERMOMETRUL - fascinanta poveste a unei invenții istorice: termometrul Fahrenheit şi Celsius

Ne măsurăm frecvent temperatura în pandemie. Pretutindeni, de la cabinete medicale la baruri și restaurante, ea ne poate fi controlată ca o condiție pentru acces. Iar povestea originii termometrului, dispozitivul nelipsit în viețile noastre, este spusă de prestigioasa revistă Time. La începutul secolului al 17-lea, în timpul Revoluției Științifice, când frontierele cunoașterii erau marcate cu noi căi de cuantificare a fenomenelor naturale, Galileo Galilei elabora noi metode, inovative și empirice, în astronomie, fizică și inginerie. El a condus omenirea și spre o realizare mai puțin cunoscută, dar esențială: posibilitatea măsurării căldurii. La acea vreme, o mulțime de dispozitive de măsurare și unități de măsură erau inventate, conducând în cele din urmă la standardele actuale. Galileo este creditat cu invenția termoscopului, un dispozitiv pentru măsurarea căldurii. Dar nu era un termometru. Nu putea să măsoare din cauză

Era un haos. Apare astronomul danez Olaus Rømer, cu o invenție care a schimbat 34

termometrul pentru totdeauna. În 1701 a avut ideea de a calibra o scară relativ la ceva mult mai accesibil: punctele de îngheț și de fierbere ale apei. Similar cu minutele dintr-o oră, intervalul dintre cele două puncte putea fi divizat în 60 de grade. Deși ar fi putut face asta și să fie foarte bine, nu a ajuns acolo. Din păcate, pentru că a utilizat inițial saramură înghețată pentru punctul minim de calibrare, măsurarea lui a punctului de îngheț al apei era de 7,5 grade, nu zero. Cunoscută azi ca scara Rømer, are doar importanță istorică și nu este utilizată. Interesul pentru termoscoape continua să crească în Europa, iar un tânăr negustor a descoperit că instrumentele erau o marfă tot mai căutată. Le-a mai găsit și cu totul fascinante. Numele lui era Daniel Gabriel Fahrenheit. Deși probabil nu sunteți surprinși auzindu-i numele, povestea lui este cu adevărat remarcabilă. Fahrenheit s-a născut în Polonia, la Danzig (azi Gdansk) într-o familie de negustori de succes. În 1701, când el avea doar 12 ani, ambii părinți au avut o soartă crudă: au murit după ce au mâncat ciuperci otrăvitoare. Împreună cu frații și surorile, a fost luat în grijă și încredințat unui negustor ca ucenic. Dar tânărul Daniel nu era atras de profesie. Era mai interesat de știință și prelucrarea sticlei (veți vedea unde va duce). Chemarea lui era să studieze și proiecteze termometre și barometre. Dar, practicând neîncetat aceste activități, a acumulat datorii pe care nu le putea onora. Deși Fahrenheit avea dreptul la o moștenire de la părinți, nu o putea folosi pentru plata datoriei. Noii lui tutori erau responsabili cu asta. Soluția lor: să-l trimită ca lucrător naval pe vasele Companiei Olandeze a Indiilor de Est ca să câștige bani și să-și plătească datoriile. Fahrenheit a scăpat de această soartă fugind din țară. Trebuia să aștepte până la vârsta de 24 de ani, când ar fi avut dreptul la moștenire ca să satisfacă obligațiile financiare. Așa că a preumblat prin Germania, Danemarca și Suedia, continuând săși urmeze dragostea pentru știință. În cele din urmă, drumul lui s-a intersectat cu al lui Rømer la Amsterdam. Colaborarea lor a dat primul termometru cu argint viu (mercur), care avea precizie mai mare decât predecesoarele. Iar în cele din urmă a fost capabil să producă mai multe termometre cu

citiri identice datorită proiectului mai bun cu mercur.

Cererea de termometre era în creștere, iar Fahrenheit era în cea mai bună poziție ca să dezvolte scara de măsurare omonimă. S-a bazat pe cea a lui Rømer, dar a calibrat punctul zero ca temperatură de îngheț a unei soluții de saramură cuprinzând părți egale de apă, sare și gheață – substanțe accesibile tuturor. A aflat că suprafața unei soluții din părți egale de apă și gheață îngheață la 32 de grade, care a devenit cunoscutul „punct de îngheț” pe scara Fahrenheit. Cu încă două salturi de 32 – adică 96 de grade – scara dă ceea ce Fahrenheit a măsurat ca temperatură a corpului uman, punându-și termometrul sub braț. Totul s-a potrivit bine, instrumentul a prins și a adus prima scară standard de măsurare a temperaturii. Fiind un număr arbitrar ca bază de pornire, nu e de mirare că 32 a devenit subiect pentru teorii ale conspirației. Au existat zvonuri că Fahrenheit era mason activ și și-a bazat scara pe „cele 32 de grade de iluminare” ale unor rituri francmasonice. Dar nu există înregistrări oficiale ale apartenenței lui la masonerie. Scara Fahrenheit cu creșterile de câte 32 de grade între punctul de îngheț al mixturii de saramură și temperatura (aproape corectă) a corpului omenesc nu pare a fi arbitrară în sine. Ciudățenia ei a început să apară doar pe măsură ce lumea a început să adopte sistemul metric. Beneficiile scării metrice și 35

aplicațile ei în diverse domenii – distanță, volum, masă, electricitate – au făcut ca tot mai multe colonii să o adopte ca standard pentru comerț. Deoarece integra sistemul numeric universal în unități de câte zece, cunoscuta „bază zece”, era intuitivă și ușor de folosit.

Anath Hanit- Israel

La jumătatea secolului trecut, sistemul metric domina globul. Cu adoptarea universală a sistemului metric, sistemul Fahrenheit a fost succedat de scara de măsurare inventată de astronomul suedez Anders Celsius în 1742. El a calibrat mai precis procesul, utilizând simplu punctele de îngheț și de fierbere ale apei la nivelul mării – fără mixtură salină necesitând măsurări proprii, à la Fahrenheit. Totuși, pe scara lui, 100 de grade erau punctul de îngheț. Mai degrabă decât Celsius, cel care cam în același timp cu inovația acestuia a conceput un aranjament similar, dar cu 100 ca punct de fierbere (actuala scară Celsius) a fost fizicianul, matematicianul, astronomul și muzicianul francez JeanPierre Christin. din https://science.hotnews.ro/ INFRARED - MODERN TYPE

Curiozitati Cel mai mare Radiotelescop (this is the world’s largest - built in Guizhou China)

„Perfecţiunea este pretutindeni, trebuie doar să alegem să o vedem.“

Alex Howitt – primul om pe Marte

OKAKURA KABUZO

legende și povestiri, iar la un secol după moartea sa apare prima biografie- ”Biografia celor două ceruri” (Niten-ki) care este și prima mărturie despre luptele și viața lui.

Miyamoto Musashi de Maria Sava ”Gândiți-vă la voi înșivă mai puțin, dar gândiți-vă la viață (lume) profund.” Dokkodo Miyamoto Musashi*, kensei (sfânt al sabiei), este considerat unul dintre cei mai mari luptători japonezi care a depășit limitele umane în arta sabiei prin crearea unui stil personal și prin abilitățile de care a dat dovadă. Calea strategiei (hyoho), descoperită de el, este o metodă de antrenament fizic și spiritual pentru a atinge perfecțiunea interioară. S-a născut în anul 1584, în satul Miyamoto-mura din provincia Harima. Strămoșii lui aparțineau puternicului clan Harima din Kyushu. Bunicul său, Hirada Shokan, a fost un redutabil maestru al sabiei și din acest motiv seniorul pe care îl servea, Shunmen Iganokami, l-a recompensat permițându-i să-i poarte numele. De aceea când Musashi a publicat ”Cartea celor cinci cercuri” a semnat-o cu numele Shinmen Musashi.

Între 1935-1939, scriitorul - samurai Eiji Yoshikawa publică romanul Musashi în foileton, apoi în volum, pentru care, în 1960, primește Medalia culturală, cea mai înaltă distincție pentru un literat japonez, precum și Ordinul Comorii Sacre.

Pentru că la vârsta de șapte ani a rămas orfan de tată, iar nu după mult timp i-a murit și mama, cel care s-a ocupat de educația copilului a fost fratele mamei care era preot. Japonia trecea în acea vreme printr-o perioadă de crunte bătălii care aveau ca scop unificarea. În 1596 shogunul Toyotomi Hideyoshi își trimisese armata în Coreea și lupta cu sabia era foarte apreciată, școlile de arte marțiale pregătind experți în folosirea săbiei și alăncii. Unul dintre samuraii educați la școala de arte martiale Shinto Ryo era Arima Kihei cu care Musashi are prima confruntare când abia împlinise 13 ani. Deși era doar un copil era bine dezvoltat fizic și căpătase abilități rar întâlnite în lupta cu bastonul. Kihei a murit în urma loviturilor primite. Câțiva ani mai târziu, Musashi pleacă la Kyoto și se luptă cu cei trei membri ai familiei Yoshioka. Cu o sabie de lemn îi ucide pe doi dintre frați, iar al treilea, fiind scos din luptă, abadonează meseria armelor. Ultima confruntare a lui Musashi cu cei din familia Yoshioka a fost foarte dură întrucât a avut de luptat cu mai mulți adversari în același timp. După acest episod, în 1605 Miyamoto Musashi începe pelerinajul războinicului (mushashugyo) și astfel devine cunoscut și respectat în toată Japonia pentru faptele lui de arme. Numele lui este legat de o mulțime de

Călugărul Oku Hozoin, adept al budismului Zen și mare expert în lupta cu lancea îl invită pe Musashi la templul Hozoin și în urma unei confruntări în care nu-l poate învinge îl roagă să rămână o vreme la templu. Musashi primește invitația și începe să studieze cu călugării din templu și să se specializeze în lupta cu lancea. De la templu, Musashi pleacă în provincia Iga, renumită pentru școala sa tradițională de spionaj, și aici, se întâlnește cu Sishido Baikin, expert în kusari kama (armă formată dintr-o seceră și un lanț care are la capăt o greutateadversarul era lovit cu greutatea, tras cu lanțul și ucis cu secera). Musashi îl ucide pe Sishido, dar este atacat de elevii lui cu săbiile. Îi înfrânge și pleacă către Edo unde fusese provocat de un luptător, Muso Gonnosuke, care se lupta cu sabia de lemn. Musashi îl învinge și Gonnosuke se retrage pe muntele Honman unde perfecționează tehnica de luptă cu bastonul (jodo). Provocat și a doua oară, Musashi nu-i mai răspunde, ci îi oferă satisfacția de-a se 38

considera învingător, Gonnosuke fiind, astfel, cunoscut în istorie ca singurul samurai care l-a înfrânt. În pelerinajul său, Musashi ajunge și în provincia Izumo unde îi cere permisiunea seniorului Matsudaira să-l lase să lupte cu cel mai puternic expert în Kendo. Musashi a ales două săbii de lemn și l-a învins pe adversar drept care seniorul i-a cerut să lupte și cu el. După ce îl înfrânge și pe Matsudaira acesta îl roagă să-i mai rămână oaspete o vreme și să-i fie profesor.

a călătorit prin toată Japonia și căruia i-a dat numele lui. Anul 1639 îl găsește la Kokura unde se face remrcat în luptele pentru reprimarea creștinilor care se revoltaseră. Din acest moment Japonia se izolează de restul lumii vreme de două secole. Miyamoto Musashi moare la 19 mai 1645 și ultima lui dorință este să fie îngropat cu armura. Se spune că în timpul ceremoniei oficiată de călugărul Daien s-a auzit un tunet puternic deși cerul era senin. Musashi Miyamoto nu a fost doar un mare luptător, ci a fost și un mare artist – pictor, sculptor, caligraf și scriitor. În 1640, este invitat special la castelul seniorului Hosokawa însă acesta moare peste câteva luni și Musashi fiind foarte afectat de dispariția lui se retrage în singurătate o vreme, practică zazenul**, pictează și sculptează.

Însă cea mai renumită confruntare pe care a avut-o Musashi a fost cu tânărul samurai Kojiro, neînvins ca și el în luptele pe care le susținuse în întreaga Japonie. Kojiro era maestrul de arme al seniorului Hosokawa Tadaoki din Kokura și era foarte renumit pentru viteza lui de reacție și abilitatea cu care mânuia sabia- se spune că putea să taie rândunica în zbor, iar tehnica lui de atac era inspirată chiar de mișcarea cozii rândunicii când își schimba direcția de zbor și de aceea anumit-o tsubamegaeshi (lovitura rândunicii). Musashi era conștient că nu strategia, ci abilitatea îl făcea de neînvins pe Kojiro. Seniorul Tadaoki și-a dat acordul pentru luptă care a avut loc pe insula Funajima, în data de 12 aprilie 1612. Lupta a fost scurtă și dură: Kojiro a fost ucis în duel și din acest moment Musashi renunță la lupta cu arme adevărate în dueluri. De-acum se va dedica doar înțelegerii și perfecționării luptei cu sabia practicând budo, modul de viață al războinicului japonez care cu timpul se identifică cu însăși istoria Japoniei. Istoria Evului Mediu japonez a fost marcată până la jumătatea secolului al XVIlea de războaie civile care au distrus țara până când a apărut renumitul conducător Oda Nobunaga (1534-1582) care i-a înfrânt pe majoritatea liderilor locali. N-ajunge să-și vadă visul de-a unifica țara pentru că este asasinat în templul Hannoji, dar urmașul lui Toyotomi Hideyoshi îl înfăptuiește. În aceste bătălii pentru supremație și pentru viitorul Japoniei în care au murit peste 70000 de oameni a luptat și Musashi. Avea 31 de ani, era ronin (samurai fără stăpân) și lupta de partea celor care îl primeau ca oaspete. Deschide o școală de scrimă, dar pentru că vremea războaielor trecuse, metodele sale nu au dat naștere unei școli durabile neavând unde să fie aplicate.

Sunt foarte renumite picturile lui monocrome, în tuș, realizate din câteva peneluri, care s-au păstrat până azi și sunt considerate valori naționale ale Japoniei. Un exemplu este pictura intitulată ”Pescărușul cenușiu așezat pe o creangă uscată” (Koboku meigezi zu) în care este surprinsă vigilența și dinamismul acestei păsări de pradă ce exprimă principiile de luptă ale lui Miyamoto Musashi. Tot în timpul în care a stat în insula Kyushu la curtea seniorului din Kusamamoto scrie tratatul de instruire în arta sabiei intitulat ”35 de articole despre strategie” (Hyoho sanjugo kajo). În 1643, se mută în peștera Reigando de pe muntele Iwato și scrie capodopera lui, ”Cartea celor cinci cercuri” (Gorin no Sho), dedicată strategiei hyoho pe care o studiase și o practicase toată viața. Cu doar o săptămână înainte de a muri se retrage la castelul din Kamamoto și scrie mesajul său final ”Drumul pe care mergi singur” (Dokkodo). Bazat pe propria sa experiență, Miyamoto a lăsat posterității principiile universale de luptă cu scopul de a extinde Calea (Do) pentru toate artele. La final, proclamă ”toate principiile un Vid”, adică, principiile care constituie calea converg în Vid. În concepția budismului Zen termenul ”vid” nu are nicio legătură cu ceea ce numim noi ”neant”, ”vid”. (vezi și Francois Cheng ”Vide et plein Le langage pictural chinois”). Vidul este considerat a fi starea în care spiritul capătă dimensiuni cosmice. Pentru Bodhidharma, corpul și spiritul constituie un tot

Musashi nu s-a căsătorit niciodată, în schimb, și-a adoptat propriul nepot, Yori cu care 39

unitar, iar artele marțiale și celelalte arte pot fi o cale către perfecționarea spirituală. Doar pe această cale se poate ajunge la Iluminarea supremă (satori).

secolului XX: „Pur și simplu ne ajută să ne trezim și să observăm. Ne arată, nu ne învață.“

La finalul lucrarării sale, maestrul Miyamoto Musashi conchide: ”În vid există doar binele, nu și răul Înțelepciunea există. Principiul există Calea există. Spiritul este vid.” (Cartea celor cinci cercuri)

NOTE * Miyamoto Musashi (1584, 1645), cunoscut și sub numele Shinmen Takezō, Miyamoto Bennosuke, sau sub numele budist Niten Dōraku, a fost un spadasin japonez faimos pentru duelurile sale și stilul său distinctiv de a lupta cu două săbii. ** Meditatie - "Zazenul nu este nici raționament, nici teorie, nici idee. Nu este o cunoaștere destinată creierului, este doar o practică, veritabil acces la fericire, la pace și la libertate". Maestrul Kodo Sawaki (1880 1965)

Zen este pur și simplu… sentimentul de a fi aici și acum. ALAN WATTS

Iată esența lui: A face orice în stil zen înseamnă a face cu o anumită concentrare mentală, cu calm și simplitate, fapt ce ne aduce iluminarea și astfel fericirea. Dacă procedăm corect, fericirea este deznodământul inevitabil. Străduindu-se să ajungă la fericire, ioghinii petrec ani, decenii în meditație. Ucenicii zen studiază ani de-a rândul koan-uri (ghicitori Zen). Iluminații, cei care șiau atins țelul, mărturisesc adesea că trăirea a durat doar o secundă, dar că a fost atât de puternică, încât i-a schimbat pentru totdeauna. Ce trăire ar fi putut fi atât de puternică? Contopirea cu Universul. Iată ce a reprezentat iluminarea: a ști că orice corp din Univers este creat și face parte din aceeași energie și a cunoaște în ce fel relaționăm noi cu întregul. Odată ce am dobândit această cunoaștere, toate se potrivesc de la sine: totul devine logic și inteligibil. Maestrul zen Dogen spunea: „A fi iluminat înseamnă a fi în comuniune cu întregul.“

Zen este un subiect prea amplu pentru a putea fi tratat în întregime în această cărticică, dar vă voi prezenta esența zen, precum și metodele prin care poate fi folosită spre a ne atinge scopul: fericirea. Zen este un cuvânt japonez, derivat din limba sanscrită (dhyanna în sanscrită, ch’an în chineză și zen în japoneză), tradus prin „meditație“. Zen este o călătorie de inițiere și un mod de a trăi care, fără doar și poate, nu aparține niciunei religii ori tradiții. Înseamnă a simți viața aici și acum și a renunța la diferențele dintre „eu“ și „tu“, dintre „subiect“ și obiect“, dintre viața noastră spirituală și viața cotidiană. Înseamnă a ne vedea, a trăi și a ne exprima conform adevăratului nostru eu.Abordarea zen presupune grijă și concentrare constantă din partea noastră. Așa cum spunea D.T. Suzuki, învățat japonez și cel mai cunoscut promotor zen din America de la mijlocul 40

Adevărata fericire este fericirea dobândită printr-o înțelegere exactă atât a legilor universale, cât și a relației noastre cu Universul. Iată un tip de fericire care rezistă și nu se pierde odată cu trecerea timpului. Ne ajută să depășim orice greutate, orice pierdere, orice dificultate și ne luminează până și cele mai frumoase zile.

FLUORESCENȚĂ Când fugeam cu vântu-n luncă, soarele mă ocolea, murgul nechezând șoptea, cu surâs, că mă aruncă, de pe șea.

Roni Caciularu - Poezii Acuarelă

AMURG

Soarele tangent pe mare, mă cam doare... Ziua se îneacă, și sub apă, fără oxigen, mă sufoc și gem, Dar răsar de-acolo nu-s nici soare, nici Apollo... Și atunci de ce mă doare ce nu sunt și ce nu am? Da, e-n asfințit o violă, violoncelul e cu ea, Vioara murmură, iar pianul clipocește-a valuri, lin spumate. Dintr-o stea, pictorul de-acolo, sus de tot, în depărtări, inventează noi culori; soarele e jumătate sub cocori. Eu răsar din ce n-am fost, însă noaptea-i pe aproape... Timpul murmură Sonata, Beethoven visează-ntruna, ziua-ncepe-acum cu luna. Soarele-i ascuns sub ape, făcând ziuă unde nu-i. Ce să-i faci?! înghiți și taci: Asta-i soarta dumnealui. Eu cu gândul tot la clape, sunt în ziuă - și-i destul ! Însă nu știu ce mă doare, parcă-un pic mă cam sufoc. Totuși, simt atingerea de mare, și ăsta-i, doamne, un noroc.

Singur, într-o luncă, într-o dungă... și o seară, când sub vânt și stele, călăream cu foc și pară, râs cu plâns, Așa-ntr-o doară; Dar era !... Ceru-n lacrimi diamante picura; calul priponit departe, lângu-n pom, se întreba de ce plânge inima? Bucuria plânge, toată, Bucuria grea. Eram cal și pom, fără fructe coapte... Departe, pâlpâia și gazu-n lampă... Flacăra nimic nu-mi spune, tremurându-mi inima. Diamante-stele te-ncadrau se jucau cu vântu-n soare, încât nu se mai vedeau. Lampa e fluorescentă, calul a rămas pe drum, clipa indecentă, e prin stele, oarecum.

În afara acestei interpretări a lui Steinhardt, textul evanghelic aduce în discuție și alte elemente. Mai întâi, că situația era una concurențială. Și că în acel context competitiv, cel neputincios aștepta „un om” care să-l ajute să intre primul în apă. Bolnavii nu stăteau la rând și din acest motiv esențial era de a fi primul care să apuci ca, după tulburarea apelor, să cobori în scăldătoare. Nu exista milă, dar nu exista nici o regulă disciplinară care să confere șanse egale tuturor, o șansă a celui mai suferind. Putem bănui că ne aflăm în circumstanțele care astăzi s-ar încadra în dreptul natural, anume că nu contează mijloacele pentru atingerea scopului.

Despre Milă de Stefan Ungurean

„ Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare, care pe evreieşte se numeşte Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăceau mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei. Căci un înger al Domnului se cobora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa şi cine intra întâi, după tulburarea apei, se făcea sănătos, de orice boală era ţinut. Şi era acolo un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani. Iisus, văzându-l pe acesta zăcând şi ştiind că este aşa încă de multă vreme, i-a zis: Voieşti să te faci sănătos? Bolnavul i-a răspuns: Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată omul s-a făcut sănătos şi-a luat patul şi umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă şi nu-ţi este îngăduit să-ţi iei patul”. (Ioan 5:2-9)

Gestul Mântuitorului de a vindeca paralizatul ar putea fi încadrat într-o lecție dată celor prezenți privind omenia. Iar dacă ne arătăm omenia, toate aspectele legate de competiție și de dreptul natural nu-și mai au rostul. Problema este de a fi om.

Sursa https://www.romaniasociala.ro/ foto: IMP

Pericopa însănătoșirii de către Mântuitor a bolnavului de treizeci și opt de ani se înscrie în multiplele minuni înfăptuite de Hristos și arată, cum o spune Nicolae Steinhardt, că „ adversarii Domnului au fost învinși, birocrația a pierdut partida; binele, sănătatea și voioșia au pus deplină stăpânire pe terenul unde s-a dat lupta” și că „ mereu este vremea de săvârși binele, pe loc, fără nici o amânare, nici o căutătură a minții ori a ochiului și în altă parte decât întracolo unde se află răul, ori durerea, ori necazul ce urmează a fi stârpite”. 42

Concert în aer liber Foto: Ioan Mircea Popovici

de Ovidiu Bufnilă În aer liber. Trompete. Vuvuzele. Autobuze. Pensionari. Simpatizanți. Afișe și stegulețe, minciuni electorale, secrete oneroase, matrapazlâcuri, democrație boită cu sârg. Taraful din Darabani e gata, gata să ne cânte de inimă albastră. Balint vine la mine în fugă, s-a certat cu Cristea. Marian vine la mine în fugă, sa certat cu Pompiliul. Maricica vine la mine în fugă, plânsă toată, s-a certat cu Saveta. Ce-aveți băi, că începe acușica, frate, cântarea. Cântarea electorală, vreau să zic. Microfonul bâzâie. O să vină și domnu’ președinte al partidului, vine tocmai de la Timișoara. De la Timișoara vine o depeșă secretă, președintele e beat mort, dați-i drumul la concert. Taraful le zice bine vreo trei ore. Cade o cometă după deal, candidatul nostru, aburit de-a binelea, încurcă vorbele cu faptele. Neculai vrea și el ceva. Marieta vrea și ea ceva, și Gheorghe vrea și el. Păi să stați frumușel la coadă, oameni buni, oamenilor. În capul satului se aud niște motoare, a venit o nava selenară. Se duce de râpă concertul electoral, oamenii satului, cu pâine și sare, se duc să-i întâmpine pe cosmonauți. Dacă vine taman acum președintele nostru, să vezi că ne-am ars. Nu știu care dă telefon de la graniță, un grănicer răcit cobză, tot strănută grănicerul, cine să-l înțeleagă? Ce zici? Cum zici? De ce ne zici? Păi ne zice nouă că noi suntem primii după graniță. Vin rușii cu toptanul, trec spre Belgrad, noi să le ținem piept, cică, până vine NATO și le face felul. Noi, cu mic, cu mare, cu furci și topoare și cu taraful și cu cosmonațuții după noi, ca la iarmaroc. Generalul rușilor coboară de pe tanc. Больше товарищей. Ну, это не то, что ты делаешь. Пройдем. Noi, nu și nu. În sfârșit, după ce bem cu toții un păhărel de vodcă, apare și generalul de la NATO. Bea și el un pahărel de vodcă. Taraful din Darabani ne pune pe jeratec. Și uite-așa, binișor, concertul electoral ne dă aripi.

premii și burse de la Virginia Center for the Creative Arts și de la D.C. Commission on the Arts and Humanities, a fost președinte al consiliului de administrație al Institutului pentru studii politice și locuiește în Washington, D.C. Poezia sa originala " Crossing the line" nu are legatura cu conflictul din Ucraina. AG

Vin Krushii AG cu E. Ethelbert Miller * Stând vizavi de tine la o cafea Mă gândesc la momentul în care prietenia noastră a coborât din munți. Era o zi rece și minerii nu plecaseră la muncă. Rupi pâinea în două ca pe două pâini și de această împărțire avem nevoie acum.s Ceea ce se rupe în firimituri sunt amintirile frumoase. Părul tău blond e tăiat scurt și mă întrebi cu ochii dacă l-am observat.

DUMITRU ICHIM AM UITAT SĂ TE INTREB… Flory, am uitat să te întreb cum se numește îngerul tău păzitor? Când erai mică te lua de mână să te treacă prăpastia dintre munți până în brațele celuilalt pisc de munte prin nourii albi pe o punte. Si azi mi-e frică de fălcile acelui hău din icoana cu îngerul, de deasupra patului tău. Acum, când treci singură cu el peste genunea flămândă de dedesupt întoarce-te spre îngerul tău păzitor ''Ingere, mergi mai cu grijă și mai ușor; de-atâta furtună azi noapte din inima lui câteva scânduri de la punte s-au rupt.''

Cum să-ți spun că patria va fi întotdeauna frumoasă și că tot ce observ ești tu. Șervețelele noastre împăturite în 10 în pot fi folosite ca arme le îndoim că și cum întâlnirea noastră de acum ar fi o ședință de luptă. Ți-am spus vreodată că ochii tăi sunt o hartă și că m-aș pierde pe mine însumi dacă te-ai rătăci vreodată?

STEMA COCORULUI ALB Nu o trezi, ci-n vârf pășește - muguri de scorușă, fă semn la dafin să nu bată-n ușă; lasă-i ispita de somn al linului de luceafăr crud și amar din genele plecate ale pinului. Paharul de drum lăsați-l să-l soarbă, dar nu înaintea secundei de iarbă, nu cumva s-o treziți până nu-i terminată, deasupra porților burgului Nalb,

* E. Ethelbert Miller este autorul cărții When Your Wife Has Tommy John Surgery and Other Baseball Stories (City Point Press, 2021), printre multe alte colecții. Este laureat al unor 44

stema de aur a crucii cocorului alb ORAȘ MEDIEVAL

să nu mai fiu eu mie însumi cușcă ; strugur zdrobit până la must de-ale picioarelor văpăi, să Te cuprind în vâlvătăi și din răcoarea de lumină a rugului de magmă din Dumnezeu să gust până la arderea de tot!

''Acesta este orașul iubirilor din piesele lui Shakespeare'', ne spune ghidul coborând pe scară. Înaintăm pe străzi atât de-nguste de parcă le-ar fi-nghiontit morile. De la un balcon la altul, pe sfoară, toate ale casei, își bârfesc între ele culorile. Prea pudicele gospodine, care de evlavie roșesc chiar când aud cuvântul ''mamă'', au prins azi noapte șarpele, durduliul primului păcat, și l-au spălat atât de bine c-arată-acum ca un ciorap de damă. Cuminte pare printre celelalte rufe la uscat, dar blestematul, în vânt, ispititor își fâlfâie întreaga-nchipuire albă de picior precum sirenele pe harpe. ''E un ciorap, nimic mai mult'' ar zice-un oarecare într-o doară, fără a ști că șarpele-i tot șarpe chiar și întins pe sfoară.

Așa...! Tot ronțăi la ciolanul din gândul strâmb, netot, deși flămând de Tine precum o stea de hău cerșesc nici bulz și nici dărăb de pâine, ci niște fărmături, oricare le-ar fi felul. Avea dreptate îngerul și rost certându-te Avraame, precum și eu socot: ''Lui Dumnezeu berbecele sau mielul aduci , și nu un câine pe-altarul sfânt al arderii de tot.'' *** Muzeul SAGA va recomandă:

ARDERE DE TOT Ca Isaac cel din vechime câinește în lăuntrul meu mă strâng și ca pe-un os îmi ronțăi, ascuns în noapte, gândul meu nătâng. Spre ardere de tot am fost cules cu focul meu din Tine să mă-nfrupt, să mușc din fagure de jar ca dintr-un frupt și mai ales, cum lupul nopții coasta lunii mușcă, 45

internaţională şi va provoca conflicte cărora nu le ştim urmările.

Duşmanul nevăzut

Rolul statului Israel în Orientul Mijlociu este de a asana toate aceste tensiuni prin modelul cultural şi civilizaţional. Dezvoltarea Israelului văzută de toţi ca un miracle este o speranţă născută mai demult şi devenită realitate. Israelul nu a fost un stat agresor, întotdeauna valorile politice şi morale au ale oamenilor politici israelieni au fost pentru coexistenţa paşnică.

Dr. Alexandru Cristian Lumea în care trăim a luat o întorsătură greu de anticipat. Globalizarea s-a afundat în dorinţa de expansiune şi în lupta pentru acumularea resurselor. Clasele sociale de mijloc şi cele de jos sunt furioase şi pline de frustrări. Noile comunităţi de oameni nemulţumiţi s-au revoltat împotriva sistemului.

Naţionaliştii israelieni nu doresc expandarea conflictelor sau acutizarea tensiunilor civilizaţionale, naţionaliştii doresc întărirea imaginii Israelului în zonă.

Mişcarea anti-sistem din zilele noastre este o revoluţie a oamenilor nemulţumiţi. Sistemul este un termen abstract care denumeşte un grup de oamnei privilegiaţi, cu puteri sporite asupra unui grup majoritar de oameni. Sistemul este o alianţă pentru a pune mâna pe cât mai multe resurse.

Duşmanul nevăzut al zilelor noastre este nemulţumirea. Acumularea nemulţumirilor produce latenţe ce pot fi distructive. Criza economică, islamismul, expansiunea geopolitică toate au ca singură cauză şi origine

Dacă în epocile precedente ştiam cine era “duşmanul” societăţilor, patricienii, boierii, comuniştii, fascişti, oligarhii, oameni ai sistemului în prezent nu ştiam cu adevărat cine este duşmanul. Criza economică a produs creşterea unui val de nemulţumiri asupra ordinii actuale. După această criză a început accelerarea procesului de expansiune a islamului. Un proces blocat datorită normalizării relaţiilor în ultimele decenii ale secolului xx.

NEMULŢUMIREA. Conflictul civilizaţional prevăzut de Samuel P. Huntington este o realitate pe care lumea în care trăim nu vrea să o recunoască. Nemulţumirea va augmenta şi va radicaliza aceste tensiuni. Duşmanul nevăzut al omenirii trebuie privit în faţă, acceptat şi luptat pentru a nu distruge lumea guvernată de valori democratice şi morale, pe care am creat-o, o lume imperfectă dar mai bună decât alte lumi posibile.

Marele poet sirian Adonis spunea că islamul în stare actuală este simbolul declinului civilizaţiei arabe clasice. Antagonismul dintre civilizaţia arabă şi cea iudaică a fost folosit ca armă pentru interese obscure de ordin politic şi material. În timp ce vorbim acum adepţii islamului îşi trădează propriul crez, islamul este o religie a păcii. Violenţa acestora creşte exponenţial datorită mişcării contraglobalizării. Globalizarea nivelează toate tensiunile existente. Mişcările care promovează stoparea globalizării susţin creşterea naţionalismului şi a voinţelor de afirmare etnică. Mişcarea contra-globalizare va acutiza tensiunile din societatea 46

Cu speranța dragoste

Publicist și poet, Tatiana Ernuțeanu s-a născut în România. Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA, fost profesor de limba română și Specialist PR de peste 15 ani, Tatiana Ernuțeanu s-a făcut remarcată cu volumul de debut Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra, editura Eikon 2020. A publicat poezii în reviste literare din România și străinătate precum: Revista Vatra, Neuma, Opt Motive, Literadura, Hyperion, Viața Românească, Luceafărul, Revista Steaua, Noise Poetry, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales etc. Senzual-misterioase, ambigue, pătrunzătoare și intense, încercând să exploreze resorturile interioare, scrierile ei propun o poezie expresivă, marcată puternic de vizual, suprasolicitând palierele emoționale. Anul trecut a fost invitată la Festivalul Internațional de Poezie – București, editia a XIa cât și la Maratonul de Poezie și Jazz, editia a XIII-a, organizate de Muzeul Național al Literaturii Române – București. Iubitoare nu doar a poeziei pure, ci și a prozei poetice, Tatiana scrie, lunar, în Revista Forbes Life, rubrica Chicstalgia, cât și în alte reviste ca special guest.

zilierului

merge

și

în

Ești ca un cântec unguresc de jale și fetița din fața mea își întinde palma către mamă dovendindu-mi încă o dată că ținutul de mână e una dintre clauzele neștiinței și ale încrederii contractului simptomatic al relațiilor de bun augur și lungă durată Atâtea taxiuri, atâtea posibilități de petrecere a timpului și eu mă uit la nenorocirea aia de emisiune culinară, ultima pe care am văzut-o împreună din canapea în cadă măsor distanța în trei fumuri de țigară neam bușit rău inimile Seara la 8, nu mai găsești prăjituri, galantarele albe se curăță și brutăresele spală podelele cu clor și liniștea dulce de sfârșit de zi îmi trezește neliniștea de sfârșit de viață Mă pot preface că un ceai cald ar fi o variantă la fel de confortabilă ca abdomenul tău când îmi spuneai „Ai idee cum ne trece freamătul asta interior?” abia intrasem pe ușă ne despărțea doar o piesă de mobilier contactul vizual nu presupunea să mă miroși cu gura până când ai decis că un duel nu te face automat cavaler Număr muștele, le plimb cu privirea și încerc tehnica banală, recomandată de psihologii de renume facebookist: “mă voi gândi la asta mâine între 14-15” Nu funcționează niciodată, da’ măcar nu mă simt vinovată. Maria de la bloc îmi spune: „Coconița mea, ce frumoasă ești! Nu mai fi tristă!” Într-o zi o să doară mai puțin decât transformarea din erou a căluțului de mare după deschiderea pungii incubatoare în amintire “curioasă” Sper să nu fie ca atunci când mi-am tăiat tendonul care mă doare și astăzi când e nor și când îmi pun pantofii de sex Monogamia le iese cel mai bine castorilor care rămân parteneri pe viață E bine că măcar acoperișurile dorm și visează scene perfecte la gura șemineului în serile “de poveste” Minciuna se rostogolește a doua zi, tăvălindu-se de râs

Dacă epiderma nu și-ar pierde rolul inițial, de protecție, hiperbolizând pielea de lângă am fi fericiți fără pic de oxitocină și ne-am atinge realist-socialist nu ne-ar mai mirosi respirația a salivă pofticioasă și a inadecvări de timing Rochiile roșii ar fi doar pentru virgine și doctorii esteticieni ar muri de plictiseală în fără de sfârșit șomaj Dar toate acestea se vor fi întâmplat în secolul ce vine când ne vom găsi perechea prin roboți pețitori măsurând numărul bătăilor inimii pe minut, numărul shake-urilor vegane și al ștampilelor de vot Se vor stabili și condițiile divorțului dar asta nu vom ști la acest moment.

indispensabilă când mergi la piață, fără importanță în rest, mai mult, la piață și la magazine poți cumpăra pe loc o alta în eventualitatea că ai uitat să iei una cu tine. Necesitatea de o avea devine relativă, conjuncturală. Pornind de la definiția de dicționar, libertatea este, ar fi, posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. Este, ar fi, starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat, starea celui care nu este supus unui stăpân, situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. Tot dicționarul expandeaza definiția. Libertatea este și înțelegerea necesității, cunoașterea legilor obiective și stăpânirea conștientă a forțelor naturii și a vieții sociale, întemeiată pe această cunoaștere, la plural, drepturi cetățenești, drept consfințit printr-o legislație, printr-o convenție. Iată și nuanțarea. Cu alte cuvinte de la a face tot ce-ți trece prin minte, la a face în conformitate cu norme prestabilite, menite să armonizeze conviețuirea mozaicului uman tot mai diversificat în desene, marimi și culori. Plecând de la această înțelegere ne este lesene de acceptat că libertatea fiecăruia se oprește exact în punctul în care începe libertatea altuia. Este simplu de vizualizat. Suntem într-un avion, pe durata unui zbor de câteva ore. Ocupăm locul rezervat. În spatele nostru alți oameni ocupă locurile rezervate de ei. Dar dorința și voința lor este de a ieși din acest spațiu rezervat prin plata biletului, împingând pe toată durata zborului, cu picioarele, în scaunul din față. Tu, cel din scaunul respectiv, ajungi la destinație lovit în coloană, busculat în scaunul tău, pe biletul tău. Degeaba te întorci și rogi coparticipantul la zbor să nu mai împingă, îți rânjește în nas, te întreabă el pe tine de sănătate, îți recomandă să mergi pe jos dacă nu-ți convine. Apare agetul de bord, care încearcă cu autoritatea sa să rezolve problema. Nu poate, el, călătorul este client, se prevalează de acest lucru pe toate tonalitățile, singura rezolvare posibilă este ca să ți se găsească alt loc. Dacă avionul e plin, variantele sunt să înduri până la destinație sau să înceapă bătaia. Desigur, este un model caricatural, dar care are toate elementele necesare pentru înțelegerea noțunii de libertate. Libertatea este absența restricțiilor, vor spune cei care nu vor restricții. Nimeni nu vrea restricții. Cu toate acestea, un alt exemplu doar pentru simplificare și vizualizare, când circulăm pe străzi, autostrăzi respectăm un cod, pe culoarea roșie ne oprim, pe culoarea verde a semaforului putem trece. Nerespectarea acestui cod duce la accidente. Se pare, ca umanitatea dorește să se accidenteze, să fie violentată și să violenteze. O nevoie perversă și sordidă care mă duce cu gândul la filmul Crash

***

Elsa Dorval Tofan- CINEMA Crash

Liberté, mon cul! Philippe Katerine a rezumat mai mult decât bine ceea ce voi încerca să demonstrez aici. Pentru că libertatea a devenit ca o sacoșă, 48

realizat de David Cronenberg și apărut în sală în 1996. Un scurt rezumat al filmului ar fi cam așa.

ținută la cald, ocrotită, hrănită, omul măiestru are lanțuri la mâni și la picioare, nici urmă de libertate. Nici urmă de achiziții sociale, culturale, tehnice. Animalul are arsenal în dotare. A pus mâna pe el, face crime, războaie, nesocotește după bunul plac, și schimbă definiția libertății după cum îi place. Nerespectul față de coduri, înțelegeri, vecinătăți ne apropie pas cu pas de sfârșit, de crashul final. Am lăsat comportamentul bestial să ne domine, am lăsat teoriile aiurisante precum că așa trebuie să fie, pentru că aceasta este natura noastră, să țină loc de conduită omenească. Suntem invadați de proprii noștri aliens, din interior. Nu cei deștepți, inovatori, blânzi. O majoritate care doarme indiferentă, de cele mai multe ori incapabilă să sesizeze impactul, o minoritate care profită de împiedicarea aceasta și împinge roata umanității pe autostrada pe care mai sunt doar două vehicule, pregătite să se ciocnească liber și letal. Ca în Crash.

James Ballard, un producător de filme publicitare încearcă să regăsească plăcerea în experiențe sexuale noi, fiecare la fel de dezamăgitoare ca și precedenta. Din joc face parte soția sa, Catherine. Într-o zi, pierzând controlul volanului mașinii sale, James omoară pe șoferul celuilalt vehicul. La rândul său este grav rănit. Acesta este contextul în care o întâlnește pe soția victimei sale, Helen Remington și împreună sunt fascinați de un fotograf medical, Vaughan, obsedat de fotografia rănilor, a mutilărilor, obsesii care depășesc interesul profesional. James trece într-un univers în care violența rutieră fotografiată devine realitatea sa, o poveste despre legături deranjante între sexualitate, insatisfacția vieții și dorința de a muri. Un film remarcat de juriul de la Cannes în 1996 cu un premiu special. Mi-aduc aminte că la vremea respectivă discuții încinse au avut loc între amici cu privire la mesajul filmului. Din seria de abordări am reținut că ar putea fi o formă de libertate. După cum a avea dreptul să ai o armă și să dispui de ea cum ai chef ar fi o libertate, după cum a te exprima vulgar, cu ură, jignitor, distrugător, ar fi tot o formă de libertate. Forme și forme de libertăți, de idei despre ceea ce este ea. În filmul Crash nu există reguli de cod rutier. Mașinile se ciocnesc intenționat pentru senzație. Pentru a simți suferința care aduce cu ea și dorința sexuală, căci în viața normală această dorință e complet anihilată. Extrema violență este soluția. Aici am ajuns în acest moment noi, ca umanitate. La nevoia de violență extremă prin care să mai stoarcem ceva dorințe, ceva simțiri de la niște indivizi trecuți, uscați, depășiți, plictisiți. Există o vorbă populară care spune că atunci când ți se urăște cu binele... Acolo am ajuns. De aceea, când ni se cere să respectăm codul rutier, cu degetul de onoare și pedala de accelerație la podea, intrăm în plin într-o altă mașină, într-un cap de pod sau un zid. Pentru că noi iubim libertatea, pe care nu o putem înțelege, nici accepta în toată complexa ei definiție, ci în acea parte care ne aranjează instinctul, vanitatea, partea întunecată a bestiei din noi. Nestruinit, acest animal, strămoșul nostru, ne va distruge. El nu operează decât cu și în violență. Dar între timp cadrul s-a schimbat. Omul nu se mai bate cu alte animale pentru teritoriu, el omoară celelalte animale ca să facă uzine, autostrăzi. El este stăpânul. Un stăpân dezinteresat să calmeze fiara primitivă, care pe măsură ce omul a crescut, a crescut odată cu el. Omul a ajuns departe, fiara a venit după el. Atâta timp cât această fiară este 49

Carti noi Editura SAGA