JURNAL ISRAELIAN no 7 - YOM KIPUR - 24 Septembrie 2020

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 7, 24.09.2020

YOM KIPUR 2020 Lucian Zeev Herscovici Dr. Alexandru Cristian D. Lacatus –NOICA Karmen Zaharia Carmen Onuorah DESENELE LUI KAFKA Beethoven – Dr. Sofia Gelman Kiss Dan Romascanu - DOC AVIV AG - Povestea lui IOV Cine a fost Hille Kook Dom Polski Poemele lui CELAN

Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

YOM KIPUR Lucian-Zeev Herșcovici Ce reprezintă Yom Kipur? Ea este considerată cea mai sfântă zi a anului în calendarul ebraic. În cartea Vayqra/Leviticul, ea este menționată ca fiind poruncită să fie un Șabat (sâmbătă, ziua de odihnă și sfințenie) al Șabaturilor, deci o zi de odihnă și sfințenie pentru toate zilele de odihnă și sfințenie. Este a zecea zi a lunii Tișrei, ultima dintre cele Zece Zile de Pocăință, prima fiind Roș Hașana. Ne putem gândi și la faptul că Biblia Ebraică prezintă o simetrie în jurul cifrei 7 (luna a șaptea; săptămâna are șapte zile). Din ce cauză este totuși a zecea zi a lunii a șaptea și nu a șaptea zi a lunii a șaptea, dacă totuși este ziua destinată să fie simbolul zilei a șaptea pentru toate cele de a șaptea zi? Probabil că este vorba de poziția acestei zile în perioada Primului și a celui de al Doilea Templu de la Ierusalim, pe lângă calculul celor patruzeci de zile petrecute de Moșe (Moise) în preajma lui Dumnezeu, în cadrul Revelației Sinaitice. Inițial rolul ei era de face legătura și a stabili tranziția între Roș Hașana și sărbătoarea de Sucot. Treptat, importanța acestei zile a crescut. Yom Kipur este o zi de post și rugăciune. Normele halahice legate de această zi sunt ale unei zile de Șabat. Este important să menționăm și ziua care o precede, 9 Tișrei, a noua dintre cele Zece Zile de Pocăință. În ajunul ei există obiceiul răscumpărării păcatelor (”kaparot”), considerat și o rememorare a jertfelor care erau aduse în Templul de la Ierusalim. Pentru răscumpărarea păcatelor, fiecare membru al unei familii alege un cocoș sau o găină (în funcție de sexul lui) și afirmă transmiterea lor asupra păsării, care este sacrificată apoi. Dar acest obicei nu este acceptat de toți comentatorii: nimeni nu poate fi absolvit de păcate transmițându-le unei biete păsări; este neapărat necesară corijarea morală și individuală, de a nu mai comite păcate în viitor, ci de a face numai fapte bune și de a îndeplini poruncile din Tora. (Cont. Pag 3)

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 2

Yom Kipur

De aceea, mulți evrei religioși au înlocuit acest obicei cu cel al dării de pomană săracilor. Tot în ajun de Yom Kipur este obiceiul de a mânca bine și a se veseli cu toții: această zi este considerată un fel de sărbătoare, menită să pregătească postul. În această zi, la rugăciunea de amiază, are loc mărturisirea păcatelor (”Al het”). Ideea este că păcatele sunt mărturisite așa cum a fost stabilit de învățații din Talmud, adăgându-se însă că acestea sunt păcate cunoscute, dar în afara lor sunt și alte păcate, necunoscute omului, dar cunoscute lui Dumnezeu, cerându-se iertare și pentru acestea.

Mărturisirea păcatelor are loc și în ziua de Kipur, la rugăciunile de seară, dimineață și amiază (amurg), bineînțeles cerându-se iertare pentru comiterea lor.

luna Elul, precum și de suflările melodioase, unele lungi, altele scurte din ziua de Roș Hașana.

Există și obiceiul ca, la ieșirea din post și după recitarea rugăciunii de seară (deja o rugăciune obișnuită), precum și după o cină îmbelșugată, să se treacă la pregătirea următoarei sărbători, Sucot. Ce înseamnă acest lucru? Răspunsul este: construirea colibei necesară pentru această sărbătoare, ”suca”. Motivul: a îndeplini un comandament divin imediat după ieșirea din Ziua Expierii, Yom Kipur, arătându-se Domnului Dumnezeu că omul respectiv este gata să îndeplinească poruncile Lui, că este un om corect și că merită pecetluirea unei soarte bune în noul an.

Un element interesant este intrarea în Yom Kipur. Ea este marcată de de rugăciunea ”Kol Nidre”, prima rugăciune recitată în seara ajunului acestei zile. Această rugăciune afirmă că toate promisiunile făcute în cursul anului precedent sunt anulate, dar în formă condiționată, cea a corijării individuale. De fapt, nu este o ștergere totală, ci o amânare a pedepsei pentru păcate, de la Yom Kipur de astăzi până la Yom Kipur viitor, cu condiția corijării și a exprimării regretului pentru greșelile făcute, pentru promisiunile de neîndeplinit, pentru actele de incorectitudine.

Pedeapsa va veni dacă respectivul nu se va corecta el însuși, individual, social și moral. Ideea este a corijării individuale, a faptului că Dumnezeu nu urmărește să pedepsească omul, ci să-l ajute să se îndrepte. Dumnezeu va accepta omul care a greșit, cu condiția ca acest om să revină la calea cea bună; mai mult, îi crează această posibilitate pentru toată viața. Asupra modului de celebrare a ajunului de Yom Kipur și a rugăciunii de Kol Nidre în Iașiul de altă dată, există o povestire scrisă în limba ebraică de scriitorul Șmuel Yosef Agnon. Asupra ei vom reveni cu altă ocazie.

Este interesantă și ieșirea din Yom Kipur.

Rugăciunea de ”Neila” (Încheiere) exprimă speranța că soarta tuturor oamenilor va fi pecetluită cu bine în Cartea Vieții, că toți se vor bucura de un an bun. Încheierea este cu o suflare prelungă din trâmbiță (șofar), spre deosebire de suflările din

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 3

Jurnal Poetic Lucille Clifton **

Morgan Parker *

Vizita de dimineață a Înaltei Preotese a Sufletului la Zidul Respectului

Mă lovește și pe mine efectul Impresionismului prea îndrăzneț pentru dispoziția mea, cu excepția unei picturi în ulei de Gustave Caillebotte: Cap de vițel și limba boului, care este descris în textul curatorului de pe perete ca „Neplăcut din punct de vedere vizual”.

Un bust al unei femei africane mă trimite afară. Anul acesta, am plâns la masa de bucătărie a tuturor, Am scuipat pe stradă, am întârziat intenționat și am pășit prin cioburi și câinele meu a murit și am văzut infinit de multe minusuri. Îmi voi da seama de ce.

Am lăsat un bărbat să plece și apoi încă unul.

Mi-a luat exact la fel de mult să-mi dau seama că aș fi putut face altceva.

Mă repet acum, dar vreodată ți s-a întâmplat să te urăști pe tine însuți?

Poem pentru haina mea galbenă

Azi îmi plâng haina. cartoful meu vechi mama mea cu stea galbenă. calul meu cu nasturi. cojocul meu azi își schimbă pielea ca un șarpe, refuzând să-mi ierte spinarea pentru a fi mare pentru a fi bătrână pentru că am ajuns ca ceilalți care poartă manșete și mâneci fandosite. crapă pielea cu zgomot de bici s-a destrămat.... teribila mea profesoara, la finele școlii: la naiba cu brațele pe care le vrei, șuieră ea printre dinți, fii bucuroasă când îți este frig la brațele astea, pe care încă le mai ai.

Traduceri : AG

* Morgan Parker este poetă , eseistă și romancier. Ea este autoarea romanului pentru adulți “Cine a pus această melodie ?” Două colecții de poezie au câștigat premiul Național al Criticilor de Carte din 2019.

** Lucille Clifton (1936 - 2010) a fost o poetă de culoare, scriitoare și educatoare americană din Buffalo, New York. Din 1979 până în 1985 a fost Poet Laureat din Maryland.

Clifton a fosta de două ori finalistă pentru Premiul Pulitzer pentru poezie.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 4

Editorial Întrebări ardente și răspunsuri la subiect cu dr. Alexandru Cristian Reporter: Dragă domnule Alexandru Cristian am acumulat în ultima vreme o serie de întrebări care se cer clarificate. Bănuim că dvs. istoric și scriitor reputat ați avea o privire de ansamblu la anul 2020 care a adus nenumărate necazuri dar și schimbări care se vor elucidate. Pentru cititorii Jurnalului, va rugăm să faceți o analiză a lucrurilor care ne preocupă. Voi începe cu starea epidemiei la noi. Ce credeți dvs. despre Israel, care la început a manipulat cu brio stăvilirea răspândirii virusului și a redus atât numărul de bolnavi spitalizați cât și cazurile fatale, ca în ultimile 2 luni să devenim “campioană” mondială a molipsirii virale per capita. (5500 de bolnavi depistați zilnic). Mereu auzim de starea rea din spitale, finanțarea insuficientă a sistemului medical care se plasează pe ultimul loc în OECD ca număr de paturi cu asistență intensivă, raportat la numărul de locuitori.

A.C: Cred că autoritățile israeliene au gestionat foarte bine pandemia generată de noul coronavirus. Problema a fost relaxarea bruscă și imediată a măsurilor. O relaxare generată de un calcul economic, nu trebuie să uităm că în toate statele întreprinderile mici și mijlocii au fost puternic afectate de această pandemie. Costurile economice sunt foarte mari, închiderea sectorului economic - HORECA- hoteluri, restaurante și cafenele a produs mari pierderi întreprinzătorilor dar și probleme economice reprezentate de șomaj, scăderea ofertei pieței de muncă și de servicii. Cred că Israelul s-a descurcat foarte bine iar acum trebuie să țină piept celui de-al doilea val care pare să fie mai agresiv decât primul, pare să fie mai impredictibil față de primul val. O altă cauză este insuficientă educație igienico-sanitară coroborată cu negaționismul unora ce pledează convingerea că această boală este inexistentă.

Reporter: Tot legat de pandemie am dori să analizăm de ce publicul a pierdut încrederea în guvern care oscilează zilnic și indecis între măsuri economice, restricții pentru populație, eșec în analizele epidemiologice cerute de specialiști chiar de la începutul crizei și mai ales lipsa ajutoarelor pentru micile afaceri care devin falimentare.

A.C: Așa cum am spus și în precedentul interviu, guvernele lumii nu au fost pregătite suficient să facă față acestei epidemii iar mecanismele de soluționarea a crizei au dat greș. Așadar, toate studiile și experimentele referitoare la managementul situațiilor excepționale trebuie reevaluate și reanalizate. În opinia mea a fost un cumul de factori care a produs o criză igieno-sanitară și economică fără precedent care va schimba fața lumii. Chiar în prezent analizez și o să public un plan de măsuri privind gestionarea acestei crize, nu o să dau multe amănunte, o să vedeți la timpul potrivit.

Reporter: Trebuie să ne oprim puțin și asupra aspectelor politice. Actualul nostru prim ministru pare interesat nu de criza actuală ci mai mult de probleme personale generate de procesul intentat, cu 3 captete de acuzare serioase. Cum vi se pare că democrația cu care ne lăudăm permite unui acuzat care a primit mită să rămână în funcție până la un verdict final emis de justiție.

A.C: O să vă spun ceva interesant și anume Benjamin Netanyahu a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace de un parlamentar italian. Democrația permite oricui să participe la viața publică. Prezumția de nevinovăție este un pilon central al unui stat de drept.

Formal Netanyahu poate să rămână în funcție până la un verdict final care va stabili vinovăția sau nevinovăția sa. Au mai fost lideri politici care până la verdictul final au stat în funcție pe urmă au fost condamnați și au părăsit funcția. Dar, o anumită conduită morală, ar fi necesară. E datoria Knessetului să ceară schimbarea unui guvern care a eșuat total în rezolvarea actualei crize.

Trebuie să menționez că premierul israelian capătă un record foarte bun și interesant în politica externă, prin normalizarea relațiilor cu unele state arabe.

Reporter: Acum să trecem peste Ocean.

Ce părere aveți de administrația Trump și cum e condusă America prin prisma problemelor ivite cu minoritățile (negri), cu răspândirea virusului Covid 19, marile focuri din California și alte state, alegerile din noiembrie etc. Ce predicție aveți pentru alegeri?

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 5

Editorial A.C: Administrația condusă de președintele Donald J. Trump a schimbat fața Americii, schimbare greu perceptibilă în prezent, peste ani vom vedea ce efect a avut această primă cadență. Tulburările sociale sunt provocate de anumite fracțiuni neomarxiste care perorează dreptul la libertatea de gândire, dar uită că libertatea unuia privează libertatea altuia. Cred că pandemia de coronavirus a fost bine gestionată în contextul populației mari și diversificate a Statelor Unite ale Americii. Marile incendii pot fi consecința naturii dar și provocarea voită a unora dintre acestea. Autoritățile americane au posibilitatea de a studia ce a declanșat aceste incendii și sunt sigur că vor afla.

Predicția mea pentru alegeri este că președintele Trump va câștiga la limită un nou mandat, nu va fi o “landslide victory”.

Vom vedea cum va decurge al doilea mandat al lui Trump care momentan a avut multe succese în plan intern și internațional.

Reporter: Revin la situația actuală din regiunea noastră. Așa cum am aflat Israelul semnează tratate de pace cu Emiratele Arabe Unite, Bahrain și poate chiar și Marocul, spre dezamăgirea și protestul Palestinienilor care nu se alătura eforturilor de pace din regiune. Absurdul este că regiunea Gaza este susținută periodic prin bani lichizi aduși în valize prin Israel, de emisari ai Qatarului. Acești bani servesc cu precădere eforturilor Hamas de înarmare și plată a teroriștilor sau a familiilor celor arestați și deținuți de Israel. Este o politică corectă de a permite transferul de cash și astfel încurajarea actelor agresive contra noastră?

A.C: Trebuie cercetată cu atenție această situație. Banii nu pot fi confiscați pentru că nu sunt ai Israelului. Dacă banii sunt adușiprintr-un convoi diplomatic, umanitar sau chiar sanitar este greu să-l oprești conform regulilor dreptului internațional. Trebuie avută în vedere această chestiune și anumecum sunt livrați acei bani și ce fel de emisari îi aduc.

Nu cred într-o complicitate a nimănui în această situație, cred că banii sunt aduși printr-o formă protejată de anumite drepturi, de aceea emisarii sunt protejați și nu pot fi opriți saudeturnați.

Trebuie găsită o portiță ca acești bani să nu mai ajungă la destinație sau cel puțin o cale de control. Sunt sigur că serviciile speciale ale Israelului își fac foarte bine treaba și monitorizează cu mare atenție situația.

Reporter: Iată o ultima chestiune. Sudul țării noastre, așezările adiacente, și chiar la 40 - 50 km distanța, suferă de peste 10 ani de o neîncetată hărțuială din partea palestinienilor din fâșia Gaza: rachete, mortiere, baloane incendiare sau explozive fac viața locuitorilor imposibilă. Pierderi serioase se produc agriculturii iar copiii din regiune suferă de panică și permanentă anxietate. Israelul a încercat prin diverse metode de a sista starea de beligeranță fără rezultat. Un diplomat a declarat undeva că există probleme fără soluție și că se poate trăi și așa. Ce ați recomanda dvs. conducerii noastre? Cum se aplanează o ura care durează de 70 de ani?

A.C: Este o întrebare foarte grea și extrem de complexă. Cred că un Plan de Pace trebuie început de la părțile aflate în conflict. Planul de pace al președintelui Trump este foarte bun și complex și oferă câteva șanse și noi perspective poporului palestinian dar și celui israelian. Eu recomand o puternică investiție în soft power, acea putere care seduce, puterea economică, socială și culturală. Cred cu tărie că puterea de seducție poate să facă mult bine și să reducă clivajele și decalajele existente care duc la conflicte. Ura poate fi depășită doar prin ascultarea și înțelegerea celuilalt. Un plan de pace fezabil este un demers care necesită analiză. Am reflectat la câteva propuneri dar rămân în stadiul de reflecție și pe urmă le voi pune în practică. M-aș încumeta să elaborez câteva idei dar numai după o lungă analiză. Ura poate fi anulată prin depășirea unor obstacole și mentalități. Un Plan de Pace trebuie să găsească această cale…oricât de greu ar fi.

Reporter: Vă mulțumim pentru interviu!

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 6

Paul Celan - Comemorare Andrei Corbea

Poemele lui Celan din revista Agora

Surpriza a apărut atunci cînd am constatat faptul că la toate textele deja cunoscute și publicate se adaugă alte trei, grupate sub titlul comun Trei poeme de PAUL CELAN: Ospățul, Taina ferigelor, Singura lumină.

N-a fost deloc dificil să recunoaștem în ele versiuni românești ale unor poeme celaniene cunoscute în varianta germană: Das Gastmahl, Das Geheimnis der Farne, Das einzige Licht. Primele două au fost publicate în germană chiar la București, în unicul număr tipărit al revistei Agora, apărut în 1947 și îngrijit de Ion Caraion și Virgil Ierunca, împreună cu poemul Un joc colorat în apă, cel de-al treilea a fost inclus abia în placheta Nisipul din Urne, imprimată la Viena în 1948, în Editura A. Sexl, care le conține de altfel și pe celelalte; din volumul Mac si memorie, publicat în 1952 de Deutsche Verlagsanstalt din Stuttgart – cel care l-a lansat cu adevărat pe Celan în mediul literar german –, se regăsesc doar primele două. Conform tuturor indiciilor, dar mai ales datărilor explicite adăugate cu creionul de autor pe propriul exemplar din Nisipul din Urne, cele trei poeme din Agora, care au constituit de altfel debutul absolut al lui Paul Celan ca poet de limbă germană, au fost concepute în 1946 (Das Gastmahl poate chiar în 1947). Ion Caraion își amintea în 1981, la colocviul bucureștean mai sus amintit, că Alfred Margul-Sperber a fost acela care i-a adus, pe lângă propriile contribuții, textele tânărului cernăuțean, de al cărui geniu era convins și pe care îl recomanda entuziast

oriunde exista o speranță de publicare a acestora. De altfel, Caraion se aflase între participanții la faimosul revelion din casa Despinei Levent (Mladoveanu), evocat în diferite feluri de Petre Solomon, Ovid S. Crohmălniceanu, Marin Preda, Nina Cassian, unde îl observase pe junele cu ochii migdalați și obrazul smead, care, din memoria sa, recitase cu patos melancolic versurile rusului Alexandr Block – poemul Revelion, scris de Celan în românește, a fost inspirat și el de acea noapte de 1 ianuarie 1947, pentru toți cei de față plină de pasiuni, dar și de neliniști privind viitorul.

Poemele propuse în numele său de Sperber erau în germană, ceea ce l-a bucurat pe redactorul Agorei, care, proiectată ca o „Colecție internațională de artă și literatură“, ar fi trebuit să conțină tot atâtea texte în limbi străine ca și în română. Caraion sugerează că ar fi primit mai multe decât trei și că el le-ar fi selectat pe cele ulterior publicate. Concomitent însă, Despina Levent (viitoarea italienistă Despina Mladoveanu) și Lia Fingerhut, amândouă pe atunci foarte apropiate de tânărul Celan, i-ar fi furnizat lui Caraion și versiuni românești “foarte reușite” ale acelorași poeme, dar, preocupat de profilul “internațional” al revistei, el le-ar fi preferat pentru publicare pe cele “originale”.

Anat Hanit pentru JURNAL ISRAELIAN

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 7

Constantin Noica - Supravegheat

Daniel LĂCĂTUȘ

în străinătate, de astă dată în Reichul fascist. Se pare că a ocupat un post de docuConstantin Noica (1909-1987) mentarist la Institutul româno-german din Cu Securitatea pe ultimul drum Berlin. Rămâne aici până în luna iunie a aceluiaşi an”. Revenit în ţară (1943), şi-a Filosof, publicist şi scriitor, Constantin Noica depus candidatura pentru postul de cons-a născut la 12 iulie 1909 în comuna Vităneşti, ferenţiar la catedra de filosofia culturii a judeţul Teleorman. A absolvit gimnaziul în Universităţii din Bucureşti, candidatură capitală, tot aici şi liceul “Spiru Haret” (1924- care i-a fost respinsă; “filozoful Lucian Blaga, membru al comisiei şi care îl susţi1928), unde l-a avut ca profesor de matematicăAdonis pe poetul Dan Barbilian, cunoscut sub pseu- nuse pe Noica, demisionează în semn de protest.” Cât priveşte relaţia sa cu donimul Ion Barbu. Obţine bacalauMişcarea Legionară, aderarea lui treaul în 1928. A debutat, în adolesexplicită ar data din 1938, imediat cenţă, în revista liceului, “Vlăstarul” după ce s-a anunţat asasinarea lui (1927) cu eseuri, reunite mai târziu Corneliu Zelea Codreanu, în acest (1934) în volumul Mathesis sau bucusens Noica ar fi trimis de la Paris o riile simple. S-a înscris la Facultatea telegramă în care afirmă: “Ca urmde Filosofie şi Litere a Universităţii 1 are a asasinării lui Codreanu, ader din Bucureşti, pe care a absolvit-o în la Mişcarea Legionară, în semn de 1931 cu teza de licenţă Problema protest”. Istoricul Ioan Opriş aprelucrului în sine la Kant. Unul dintre ciază că „aderarea la legionari fuseprofesorii săi din anii de studenţie a se pregătită, în cazul Noica, de cerfost filosoful Nae Ionescu, sub incul intelectual în care a evoluat şi faţă de ai fluenţa căruia a manifestat simpatii legionare. În 1933, timp de un an, a urmat cursurile cărui componenţi avea numeroase afinităţi.

Facultăţii de Matematică; mai târziu, în anul Factorul esenţial care a condus la o decizie 1938, a obţinut o bursă a Institutului cultural tranşantă l-a constituit criza politică din anul francez din Bucureşti pentru a-şi continua la 1938” . În aceste condiţii, era dificil ca umbrele Paris studiile asupra lui Kant. În capitala Fran- trecutului să nu-l fi urmărit sub comunism.

Critic literar, eseist şi jurnalist, unul dintre ţei avea să îl cunoască mai îndeaproape pe Emil Cioran, care mărturisea despre Noica următoa- fondatorii revistei interbelice Criterion, Petru rele: “În timpul şederii sale la Paris a dovedit o Comarnescu i-a scris la data de 3 decembrie incredibilă abilitate, sau mai curând o tehnică 1938 din Bucureşti, în încercarea de a-l îndude care ar trebui să se servească orice străin pleca să renunţe la ideea afilierii la Mișcarea care vrea să-şi facă prieteni în mediile literare Legionară: “Personal, ca prieten şi ca intelectusau filosofice. Iat-o: Dinu, care avea geniul al, ca modest coleg într-ale filosofiei şi artei cu linguşelii, solicita o întrevedere cutărui profe- tine, socot că faci o mare greşeală prin noua ta sor sau scriitor. Înainte de întâlnire, îşi petre- atitudine, mai ales că nu eşti un luptător şi nici cea câteva zile la Biblioteca Naţională frun- un politician de rând. Ţi-am spus-o în repetate zărind toată opera filosofului sau scriitorului în rânduri cât de uimit am fost de judecăţile tale chestiune. După ani şi ani, cutare profesor încă politice, cât de neconforme cu fiinţa ta şi cu mă întreba dacă am veşti de la el”. Peste puţin năzuinţele tale de înţelept şi om de ştiinţă timp s-a reîntors în ţară şi-a susţinut doctoratul mi-au părut preferinţele tale politice. (...) în filosofie, cu teza Schiţă pentru istoria lui Creştinul şi filosoful din tine se anulează în “Cum e cu putinţă ceva nou?”. În 1941 părăseş- clipa în care cad în idolatrie. Şi ţi-o spun sinte din nou România, “cu ocazia unei noi plecări cer: eşti un idolatru!”.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 8

Constantin Noica - Supravegheat

Răspunsul lui Constantin Noica nu a întârziat, acesta justificând că: “nu încape vorba de nici un fel de idolatrie şi de nici un fel de acţiune «teroristă». Ba de opusul amândurora: de interiorizare desăvârşită... În orice caz (scrisoarea) încearcă să asigure pe un prieten îngrijorat de destinul meu că nu mă consider defel diminuat, ci, dimpotrivă, îmbogăţit”. În august 1940 scoate, într-un singur număr, revista „Adsum” (în traducere: “Sunt aici, sunt de faţă”), scrisă în integralitate de el. În cele patru pagini ale revistei a semnat articole ca: Sunt de faţă, Veac de colectivităţi, aşadar de elite, Veac al omului viu, Spiritualitate şi moarte etc. „Acest unic şi stupefiant număr, scris în ianuarie, apare în august 1940. E vorba în el de rolul crucial al elitelor în ctitorirea unei lumi noi, de necesitatea suferinţei şi a sacrificiului, de salutarul primat al colectivităţii, de revoluţia spirituală, de comunitatea creştină etc.” În toamna aceluiaşi an, Noica a devenit redactor-şef al ziarului oficial al mişcării legionare, “Buna Vestire”. Nu voi insista pe detalii care privesc activitatea sa publicistică şi editorială, fiind de notorietate notele biografice privitoare la formarea sa intelectuală din opera antumă şi postumă sau din confesiunile şi din jurnalele apropiaţilor săi. După anul 1990 au fost publicate mai multe manuscrise care-i aparțin, au fost publicate interviuri cu apropiaţi de-ai săi şi s-au studiat zeci de arhive, astfel încât este nu este uşor să aducem în actualitate elemente de noutate cu privire la persoana sa. Printre alţii, s-au dedicat studierii personalităţii şi operei lui Noica: Constantin Aslam, Carmen Emanuela Biru, Andrei Cornea, Ion Dur, Gabriel Liiceanu, Sorin Lavric, Andrei Pleşu, Isabela Vasiliu-Scraba, Mihai Şora ş.a.m.d. După 30 decembrie 1947, odată cu abdicarea regelui Mihai-I, viaţa lui a luat o întorsătură radicală, căzând victimă celeilalte extreme politice. Între 1949-1958 a avut domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, a fost anchetat pentru legături cu Emil Cioran şi Mircea Eliade, de la care ar fi primit cărţi pe care le citea prietenilor şi cărora le trimitea materiale ce erau publicate în străină-

tate. A fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi, sub acuzaţia de uneltire împotriva ordinii de stat. Din pedeapsa de 25 de ani de închisoare, a executat şase (la Jilava), fiind eliberat în august 1964.

Din 1965 a locuit în capitală, unde a lucrat ca cercetător la Centrul de Logică. În anul 1977, Constantin Noica s-a stabilit în localitatea Păltiniş, unde a ţinut periodic seminarii pe teme filosofice la care au participat Alexandru Dragomir, Octavian Nistor, Mihai Şora, Marin Tarangul, Ion Papuc, Andrei Pleşu, Dan Iacob, Andrei Justin Hossu, Gabriel Liiceanu, Alexandru Surdu, Constantin Barbu, Monica Pillat, Paul Anghel, Marta Guţu, Sorin Vieru, Andrei Cornea, Francisca Băltăceanu, George Purdea, Victor Stoichiţă, Thomas Kleininger, Vasile Dem. Zamfirescu, Aurel Brumaru, Şerban Nicolau şi mulţi alţii. În aceste condiții, ţinând cont şi de trecutul său legionar, de perioada de detenţie, era de imaginat că va fi permanent în vizorul Securităţii. Printre cei care l-au vizitat la Păltiniş îl aflăm şi pe poetul Adrian Pănescu.

Nu mă voi referi, însă, aici la perioada 19651986, a făcut-o deja, şi a făcut-o excelent, Gabriel Liiceanu, în cartea Jurnalul de la Păltiniş, Editura Humanitas, 1996, optez să mă rezum la ultimele luni din viaţa filosofului. Într-o informare a Inspectoratul Judeţean Sibiu, trimisă organelor de partid (datată în 27 octombrie 1987), cu privire la “preocupările recente” ale filosofului, se raporta că acesta, în vârstă de 78 ani, “fost condamnat, domiciliat în Bucureşti, dar stabilit flotant de mai mulţi ani în staţiunea Păltiniş – Sibiu, cunoscut cu legături suspecte în străinătate şi preocupări de polarizare în jurul său a unor intelectuali din principalele centre universitare ale ţării, mai mulţi dintre aceştia având antecedente politice şi penale reacţionare. În centrul preocupărilor sale prezente se situează găsirea unor modalităţi pentru revitalizarea actului cultural naţional şi afirmarea valorilor culturale româneşti în străinătate, fiind frământat de faptul că în multe state europene mijloacele de informare publică

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 9

Constantin Noica - Supravegheat

puţine lucruri despre România, iar populaţia acestora nu ştie aproape nimic despre cultura noastră. În concepţia sa, ar exista multiple posibilități pentru “a remedia situaţia”, circumscrise ideii de fond de creare a mici «platforme de deschidere a Europei, prin România spre Orient»,ca o «întregire a politicii noastre externe de mediere între ţări»”. În aceeaşi informare mai aflăm despre o viziune profetică a lui Noica, acesta “consideră că un prim pas important în direcţia materializării acestei idei l-ar constitui înfiinţarea la Sibiu a unei «super-universităţi», Sibiul pretându-se, după părerea sa, să devină în timp «capitala culturală a României», întrucât este situat în centrul ţării, are o viaţă culturală intensă şi, sub aceste aspect, «credit» în străinătate”. „Super universitatea” pe care şi-a imaginat-o Constantin Noica urma să promoveze “cultura de performanţă” şi să pregătească la un standard “foarte înalt” oameni de cultură din România. Studiile urmau să dureze trei ani şi să fie axate pe discipline ca economie marxistă, istoria artelor şi istoria Bizanţului, „circa 80100 de cursanți, care să participe periodic la cursuri şi seminarii de 2-3 zile, ţinute de lectori pe care Noica Constantin îi apreciază în mod deosebit, cum sunt Liiceanu Gabriel şi Pleşu Andrei din București, Papahagi Marian şi Cornea Silvia din Cluj-Napoca”. În nota informativă a Securităţii Sibiu se arată şi că „pentru a nu greva financiar statul, Noica preconizează înfiinţarea unei edituri pe lângă revista «Transilvania» din Sibiu, considerând că municipiul dispune de mijloace de tipărire la nivel calitativ internaţional. În editura respectivă ar fi urmat să fie publicate lucrări ale unor scriitori români, caietele revistei «Transilvania», rămase netipărite de mai mulţi ani, precum şi traduceri din lucrări valoroase ale unor personalităţi culturale străine, care au «priză la cititori»”. În ideea realizării acestui proiect a contactat o serie de intelectuali, inclusiv de naţionalitate germană, aflaţi în anturajul său. Parcă intuind interesul Securităţii în această chestiune, “mai multe elemente cu antecedente poli-

tice şi penale din rândul acestora şi-au exprimat scepticismul cu privire la viabilitatea unor asemenea proiecte, fiind de părere că grupările de intelectuali pe care le presupun ar putea trezi suspiciuni din partea autorităţilor”.

Pentru a-şi spori şansele de reuşită, “preconizează să angreneze în susținerea ideilor sale şi o personalitate în prezent controversată a vieţii culturale româneşti”, nefiindu-i menţionat numele. Peste aproape două luni avea să se stingă din viaţă, fără ca aceste idei fie vreodată puse în practică. Monica Lovinescu descrie în memoriile sale că, la aflarea veştii, Emil Cioran “e atât de emoţionat, încât îmi povesteşte, pe româneşte, o convorbire de pe Pont des Arts, când Noica îl întrebase ce are el cu Ceauşescu şi Cioran îi răspunsese cu o înjurătură pe care o repetă şi la telefon, pe şleau. La rândul ei, Monica Lovinescu concluzionează: ”Orice ar fi spus şi făcut sofistul din el (şi în ultima vreme era pe o pantă alunecoasă), pierderea e imensă; cum să crezi că în penuria spirituală de azi s-ar mai putea ivi un personaj de dimensiunile lui? Ar trebui să-mi amintesc emoţia mea când l-am întâlnit prima oră. (...). Ce blestem ca singurul nostru mare filozof să fi fost şi... un sofist. Dar, fără el, i-am fi avut pe Liiceanu şi pe Pleşu – aşa cum sunt acum? Păltinişul a intrat în orice caz în legenda românească”.

Decedat în data de 4 decembrie 1987, Constantin Noica a fost condus pe ultimul drum două zile mai târziu, pe 6 decembrie, la Schitul din Păltiniş. La funeraliile sale, cum aflăm din informațiile Securităţii, au participat circa 350 de persoane, rude şi cunoştinţe: oameni de artă şi cultură, cadre didactice şi medicale, studenţi de la Institutul Teologic Ortodox din Sibiu şi turişti aflaţi în staţiune. „Între aceştia s-au aflat şi legături apropiate ale lui Constantin Noica din capitală, Cluj-Napoca, Alba-Iulia, Piatra Neamţ, Craiova, Maramureş şi Argeş, cum sunt scriitorii: Ştefan Augustin Doinaş, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Paul Anghel, Adrian Marino, criticul de artă Andrei Pleşu, filozofii Gabriel Liiceanu, Sorel Vieru, Andrei Cornea, actorul Constantin Diplan şi alţii”.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 10

Oameni suntem

În Informarea (raport) trimisă prim-secretarului Comitetului judeţean de partid din Sibiu cu privire la modul cum s-a desfăşurat înmormântarea filosofului Constantin Noica, sunt menţiționate şi “unele persoane cunoscute cu antecedente politice sau penale aflate în anturajul lui Constantin Noica, respectiv Aurel Cioran, avocat pensionar, fratele lui Emil Cioran, Octavian Nicolae, meteorologul pensionar, Liviu Popa, inginer, Ţelea Gheorghe, medic, Georg Scherg, profesor pensionar”. După terminarea ritualului religios, “Antonie Plămădeală a vorbit 45 de minte despre calităţile umane ale decedatului şi modul cum acestea s-au reflectat în opera sa, folosindu-se adesea de citate din opera filozofică a lui Noica. Nu s-au făcut referiri cu privire la trecutul politic sau perioada de detenţie a lui Noica Constantin”. Persoana sa, după cum cu uşurinţă putem concluzia analizând numeroasele note care-l vizau, a produs continuu îngrijorări serioase în rândul cadrelor Securităţii pentru influenţa pe care a avut-o asupra formării unora dintre “discipolii” săi, pentru legăturile sale cu personalităţi proeminente din exil. Urmărit permanent de Securitate, după eliberarea din detenţie, întâmplarea a făcut ca şi pe ultimul drum să fie însoţit de informatori.

Sofia Gelman

Oameni suntem Yom Kippur este ziua destăinuirii trăirilor interioare ale sufletului: religioși sau laici, cu sau fără respectarea postului impus pentru acest moment deosebit al Sărbătorilor de Toamnă, cu toții trebuie să ajungem la o purificare spirituală.

Este momentul în care vom trece în revistă faptele săvârșite în ultimul an și dacă este cazul, vom formula scuzele de rigoare adresate celor pe care vrând sau nevrând i-am, lezat, i-am supărat; este și momentul promisiunilor, momentul legământului și făgăduinței pentru anul ce vine spre a fi mai corecți în relația cu semenii noștri. Yom Kippur reprezintă și un fel de katharsis moral în care ne identificăm cu însemnătatea faptelor

noastre spre a îndrepta tot ce este posibil pentru viitor. După datina evreiască Yom Kippur reprezintă punctul critic în care Marele Anonim - cum îl numește Lucian Blaga - decide soarta vieții fiecăruia dintre noi… GMAR HATIMA TOVA !

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 11

Icoane Româneşti

Carmen Onuarah

Karmen Zaharia - Icoane Mă plimb cu gândul pe străzile copilăriei. Început de toamnă, crizanteme, “aud” chiar și sunetul clopotului bisericii Precista de lângă casă... Respir adânc. O avalanșă de amintiri mă face să simt parcă aerul curat de munte și un iz ușor de ceară și tămâie...Anul nou ortodox începe în septembrie. Nașterea Sfintei Maria este prima mare sărbătoare, pe 8 septembrie.

Tatăl său, Ioachim, din seminția lui Iuda, urmaș al regelui David și mama, Ana, amândoi dovedesc rădăcinile împărătești si preoțești ale Fecioarei. Adâncită în gândurile mele, revăd icoana “Nașterea Maicii Domnului” pictată de Karmen Zaharia. O pace de nedescris mă inundă. Culorile ei calde le percep ca pe o mângâiere. În inima mea, Theotokos * are un loc special...

O altă icoană mă poartă mai departe, într-o călătorie imaginară, la momentul cunoscut drept Buna-vestire. Arhanghelul Gabriel, cel care aducea vestea divină, este redat cu remarcabilă măiestrie. Expresia feței este perfect realizată să oglindească unicitatea momentului și a misiunii. Înzestrată cu mult talent și cu o puritate sufletească deosebită, Karmen Zaharia este un izvor nesecat de creativitate.

Fie scena Nativității ori “Maica Domnului cu Pruncul”, toate sunt icoane care vorbesc despre dragostea cu care au fost pictate în aceeași măsură ca despre ortodoxism.

Ioan Botezatorul, Sfânta Paraschiva, Sfinții Apostoli Petru și Pavel, Sfântul Gheorghe, toți, sunt schițați cu mare grijă și preaslăvire... Un aer de divinate te inundă.

“Pictez cu sufletul, cu o aripă de înger deasupra capului drept acoperiș și cu Duhul Sfânt sfătuitor de taină și îndrumător al mâinilor mele” este mărturisirea artistei, remarcabil ilustrată în volumul recent publicat de editura Saga, “Sfințească-se numele Tau”. O colecție de icoane din suflet, pentru suflet... * În limba greacă “Maica Domnului”.

“Maica Domnului îndurerată” este, pentru mine, unică prin încărcătura ei spirituală. Mărturisesc vibrația puternică pe care am simțit-o la vederea acestei picturi, durerea este intensă, profundă, mă invăluie în tristete dar și evlavie!

Mă trezește la adevăr, ca mamă, număr binecuvântarile primite zi de zi.

Închei acest periplu imaginar cu “Adormirea Precistei”, moment de mare importanță în creștinism datorită semnificației lui. Înălțarea Maicii Domnului, trup si suflet, fără a trece prin moarte. Intervenția divină care o așează printre cei sfinți. Și de această dată, “penelul” artistei Karmen Zaharia ne uimește prin fineţea liniilor, prin armonia culorilor și iscusința de a provoca un dialog spiritual cu sufletul privitorului.

Portfoliul ei conține multe icoane și picturi, fiecare în felul ei aducătoare de lumină. În orice colț ar fi așezate, vei simți căldura cu care au fost măiestrite. Vei avea, pentru totdeauna, în inimă, amprenta acelui moment când erai pierdut în admirație, când icoana parcă îți vorbea...șoapte sfinte alinătoare.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 12

Umor cu Schor

Dr. Schor, umorul, Gioconda și alte incredibile aventuri Trebuie să recunoaștem din capul locului, că umorul este o treabă extrem de serioasă. Glumele, zâmbetele, satira, fac lumea mai bună, mai suportabilă. La Paris în secolul 17, Pierre Chamblain de Marivaux scrie sute de comedii care fac deliciul orașului. Se jucau non stop, întâi în toată Franța apoi în Italia. El face băşcălie de analfabeți, de burghezi, de fandosiți, de limba franceză stâlcită de parveniții vremii sale. Peter Ustinov spune undeva: “Umorul este un fel comic de a fi serios”. La noi în Israel, dr. Dorel Schor își ia munca de vindecare pshiologică a cititorilor săi în foarte serios. O carte a sa (una din cele 12 scrise până azi) ne avertizează direct din titlu: “Zâmbește, mâine va fi mai rău”. Această premoniție se întâmplă și în Israelul nostru frământat, tensionat și fără de liniște, o glumă bună ne trezește din depresia existențialistă la care ne supun vecinii, administrația, colegii, nevestele, (te încântă o lună și te descântă toată viața*). Se poate spune cu precizie că pe Dorel îl preocupă 3 lucruri: pictura, aforismele, și scurtele sale povestiri pline de șarm, finețe și har literar.

Editura SAGA a avut plăcerea să publice zilele acestea o nouă carte culegerea de schițe umoristice: “Cine sună la uşă?”. Cartea conține 200 de pagini de satiră, caricaturi (semnate de: Constantin Ciosu, Costel Patrăşcanu) adunate într-un maraton plin de vervă și veselie. Pe copertă o Gioconda vădit îngrijorată de ce se întâmplă cu noi este gata să tragă semnalul de alarmă. Cine sună la ușă? întreabă ea ...La ora asta? ...Păi noi suntem: De exemplu, unii care au nevoie de dr. Cucu de la psihiatrie. O scurtă discuție cu ilustrul specialist ne ne convinge de chintesența profesiei sale: “Cine nu e pacient o să fie, nu există oameni care nu-s pacienţi!”. Apoi, ca într-o piesă de Marivaux, autorul îl compătimește pe domnul Marcu, care a căzut pe scări în față familiei Gurnișt, și refuzând să vadă un doctor deraiază, adică își neglijează serviciul, se îmbracă elegant, merge la concerete, și în final bietul nefericit se și însoară cu blonda Raimonda, spre stupefacția blocului și a dentistului Kleinergrois (adică micul-mare), act total nesăbuit care ne convinge că “o cădere în cap este o afacere nerentabilă”. Mai încolo ne aștepată o expediție în munții Himalaya pe care autorul o va povești la imboldul domnului Ghezuntertoit amicilor curioși, care strânși în jurul povestitorului îl întrerup la fi-

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 13

Umor cu Schor

ecare frază, ca să relateze ei: cum Brodiciche a cumpărat un pulover la Londra, Ștrudelman a dormit oribil la un scump hotel elvețian, iar Manole la Paris n-a găsit o stradă centrală deși îl escorta un polițist local.

Exasperat povestitorul ar vrea să adauge un cuvânt despre ce se mănâncă în Himalaya, dar nu este lăsat, e întrerupt brutal de Șeinerovici care a întâlnit un pește lung la Amsterdam, peste orice închipuire.

“Gluma este o sare ce trebuie întrebuinţată cu economie”, spunea Pitagora. Dorel Schor exemplifică cumpătarea și economia unora în schița curat carageliană “Taxi, Taxi”. Să vă povestesc ce se întâmplă: Dimineața eroul poveștii cu pricina se aruncă într-un taxi ca să ajungă cât mai repede acasă. Uitase un obiect important. Dar șoferul face fițe încercând să lungească drumul. Cu mine nu-i merge, zice clientul, știu exact tariful și îi cere restul cuvenit la o hârtie de o sută, dar șoferul nu are rest la sută, că doar e primul client al zilei. Mușteriul încearcă să schimbe bancnota de o sută la băcan, la chioșcul de ziare, la bancă (unde i se deschide un cont de economii) dar fără succes... Hai în centru, zice șoferului, acolo precis voi găsi unde să schimb banii. Ajunși în centru omul nostru își da seama că în vâltoarea lucrurilor a uitat să ia obiectul pentru care se întorsese acasă. Nervoși, cei doi se întorc la reședința omului, contorul arată exact 100, iar clientul coboară mulțumit zicând: mama lui de excroc, pe mine vroia asta să păcălească? Este necesar să parafrazez aforismul lui Euclid: “ca să măsori o distanță trebuie să o străbați”: Ca să te bucuri de umorul doctorului în umor Dorel Schor, trebuie să parcurgi neapărat cartea “Cine sună la ușă?”. Descoperirile vor fi mereu spumoase și garantat comice. Aș continua dar mă oprește soția mea cu întrebarea: Ce faci aici?

Nimic zic. Dar asta ai făcut ieri, răspunde ea.

Da, draga mea, dar ieri n-am terminat. Îmi cer deci scuze și vă las cu Dr. Schor și eroii săi năstruș-nici. Eu vă invidiez deja...

AG - Editura SAGA 2018

NOTE: Pentru a procura cartea sunați, dar nu la ușă, ci la telefonul doctorului: 09-835-2242 (*) - TUDOR MUȘATESCU

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 14

Kafka - Desene

Desenele lui Kafka Am vrut întotdeauna să ştiu să desenez.

Voiam să văd şi să fixez ceea ce vedeam.

Iată pasiunea mea.

G. Janouch, Conversaţii cu Kafka Spre deosebire de cazul lui Victor Hugo, care desenează perfect conştient, în paralel cu opera sa poetică, oferindu-le desenelor sale statutul de operă minoră, sau lui Paul Valery care, în carnete, dezvoltă lucrurile conştient de complementaritatea lor, scriitură şi desen, activitatea de desenator a lui Franz Kafka trece neobservată de exegeţi, comentatori şi critici. Dificultatea situării își are dublă origine atât în dorinţa testamentară de a-şi sorti opera distrugerii după moarte, cât şi în dificultăţile obiective pe care le-a proiectat asupra moştenirii o dorinţă atât de radicală. Imediat ce trece bacalaureatul, Kafka se înscrie în primul rând la Arte Frumoase (1902), unde petrece câteva luni. Apoi, din motive necunoscute, abandonează şi se înscrie la drept. Prin studii, Kafka vrea să plătească o datorie morală către familia sa, mai exact către tatăl său care vrea să-l facă să lucreze în biroul lui. 1903 trece cu succes examenul de istoria dreptului. În a două parte a studiilor sale juridice (iarna 1903-vara 1905) are parte de câteva constrângeri. În timpul cursurilor — care-l plictisesc — acoperă cu mici desene foile pe care ia notițe. La 18 iunie 1905 absolvă examenul de drept iar în 1907 îşi începe viața profesională la Assicurazioni. În primele zile se simte un “declasat”. Ziua de lucru începe la opt şi se încheie la optsprezece.

Acceptă fără să cârtească orele suplimentare, uneori şi duminica. Într-o scrisoare către Felice Bauer din februarie 1913, revenind asupra trecutului său, scrie, însoțindu-şi rândurile cu două crochiuri cu brațe înlănțuite. Unul le reprezintă într-o manieră realistă, celălalt, asemănător unei hieroglife, le dă un sens figurat: “Îți place desenul meu? Ştii, am fost la un moment dat un mare desenator, doar că mi-am făcut ucenicia cu un pictor slab, care mi-a predat desenul academic şi mi-a irosit talentul.

Şi mai departe: “Atunci, acum câțiva ani, aceste desene m-au mulţumit mai mult decât orice pe lume.” Această scrisoare către Felice este singurul document scris în care revine asupra activității sale de desenator. După anumite indicii, în 1907, Kafka simțea mai degrabă o vocație de desenator, decât de scriitor”. Pictorul Fritz Feigl, fost coleg de clasă al lui Kafka, povesteşte că în timpul unei reuniuni care aducea laolaltă “un grup de pictori moderni”, Die Acht (”Cei opt”), printre care se găseau Max Horb şi Willy Nowak, Max Brod lăudase talentul unui foarte mare artist, Franz Kafka, ale cărui desene în stil expresionist le aminteau pe cele ale lui Paul Klee şi Alfred Kubin. În 1913, Kafka ezită între literatură şi desen, caută să-şi definească o activitate interioară imperios artistică. În 1908 pare să fi ales scrisul, fără a renunța cu totul la desen. Singurele două mărturii scrise, ale lui Max Brod şi Gustav Janouch, pierdute în acest mare deşert de linişte, sunt comparabile cu două pledoarii împotriva uitării. Fiecare dintre aceste mărturii, diferite şi complementare între ele, sunt asemănătoare unei apărări care ţinteşte reabilitarea. Încă din 1937, Max Brod, prietenul, le comentează, incită la cunoaşterea lor şi le măsoară importanţa cu aceea a operei scrise.

Gustav Janouch, “discipolul, care-i dă cuvântul lui Kafka în ”Conversaţiile” cu el, le scoate din interior şi pune cititorul să asculte extrema lor complexitate.

Max Brod: prietenul “salvator şi critic” Plin de admirație față de desenele lui Kafka, Max Brod le culege din coşurile de gunoi în care le aruncă artistul, le decupează, le salvează, desprinzându-le de contextul lor originar.

Gestul său salvator aduce o recunoaştere artistică lucrurilor care, pentru Kafka, nu sunt decât capricii trecătoare şi ancorează actul desenului într-un demers artistic. Începând cu 1907, Max Brod îi cere editorului său Axel Juncker din Stuttgart ca un desen de Kafka să apară sub formă de vignetă pentru coperta primei sale serii de poeme, Erotes, sub titlul

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 15

Kafka - Desene

Der Weg des Verliebten. Îl convinsese pe editor să publice desenul, dar proiectul avea să eşueze, desenul dovedindu-se imposibil de reprodus. Într-o scrisoare din 1910, citim un elogiu: “Fără îndoială, până azi nu a fost considerat decât o curiozitate. Această opinie se va schimba.” şi continuă în Une vie combative: “Putea să ne transmită cursurile copiate de drept austriac, cele legate de dreptul civil. Erau împodobite pe margini cu desene pline de imaginație. Cu grijă, am decupat totul în jurul acestor creații burleşti şi am demarat astfel o colecție de desene de Kafka.” Într-o lungă postfață la Glauben und Lehre (1937), în care-şi prezintă proiectul de a publica 12 desene, cărora le acordă un interes propriu pentru a reînnoi interpretarea operei scrie: “Ca şi în cazul scrisului, Kafka e un desenator dotat cu o forță şi un caracter particular (...)”. Nimeni nu a considerat util până în zilele noastre să se aplece asupra dublului talent al lui Kafka, să studieze paralelele care există între viziunea naratorului şi cea a desenatorului. E un fapt curios, căci e imposibil să ignorăm acest paralelism. La fel ca în poezie, Kafka desenatorul e în acelaşi timp un realist scrupulos (vezi schiţa casei lui Goethe) şi creatorul unei lumi imaginate. Dar aceste două trăsături ale geniului său (realismul şi fantezia) sunt mult mai clar separate în desene decât în poezie. Câteodată, totuşi, se unesc într-o manieră misterioasă, ca, de exemplu, în scenele principale din Castelul. În revista Souvenirs et Documents (1945), se relatează: În octombrie 1915 a obţinut Premiul Fontane şi asta a fost pentru el o satisfacție, de scurtă durată, în mijlocul noianului de suferinţe. Lucrurile s-au petrecut aşa: Sternheim a obținut premiul, dar renunţă în favoarea “tânărului scriitor” pentru nuvela Şoferul, care apăruse în 1913. Slabă consolare.

Găsim de fapt, în camete, desene dezordonate, schițe pe tema insomniei şi a nevralgiilor. Ca un veritabil critic de artă, pune în lumină originalitatea unui grafism care scapă naraţiunii şi reprezentării şi își alimentează existența din interioritate. Personajele sale ascund, psihologic vorbind, un mister ireductibil. “Acolo unde linia pare complet lipsită de materie, destrăma-

tă şi izolată, acolo unde nu pare să-şi urmeze decât propria regulă, referindu-se doar de departe şi complet întâmplător la lumea empirică (ca în desenul în plumb care prezintă un armăsar), acolo rezidă cel mai clar originalitatea şi spontaneitatea pulsiunii de desenator a lui Kafka. Cel mai adesea el își caracterizează personajele din exterior, nu ne arată clar viaţa lor interioară, care rămâne în umbră chiar dacă e reprezentată de o manieră detaliată sau exact din cauza acestei descrieri detaliate.

Viața interioară rămâne ambiguă. Într-unul dintre “aforismele” sale, Kafka refuză să se servească de “psihologie ca mijloc de cunoaştere” pentru că această e, după el, “mereu corectă”, adică se poate face orice cu ea pentru a obţine rezultatul necesar. Dar necesităţile nu vor construi niciodată adevărata lume metafizică. Această lume se dezvăluie în libertate... lată de ce poezia lui Kafka descrie într-o manieră aşa de detaliată gesturile, exteriorul personajelor.” Max Brod, mentor şi consilier, care are o încredere nelimitată în talentul prietenului său, îl îndeamnă să publice. El e responsabil pentru prima publicare. Privirea, la editorul Kurt Wolff (1912), în ciuda puternicei reticențe a scriitorului. Sfâșiat între datoria familială care-l forţează să muncească şi certitudinea de a nu fi recunoscut de ai săi dintr-un motiv sau altul, împins de la spate de un prieten în general prea întreprinzător pentru gusturile sale, incapabil să răspundă ritmului ediției, Kafka are conversații negative cu privire la publicarea primului său manuscris. În 1918 redactează pe spatele unei cărți de vizită un testament lapidar în care îl însărcinează pe Max Brod, ca executor testamentar, să-i distrugă textele şi desenele. Într-unul dintre testamentele sale, Kafka îi cere lui Max Brod că “tot ce se va găsi în hârtiile mele, jurnale, manuscrise, scrisori, desene, de către el sau de către altcineva (...) să fie ars fără a fi citit, la fel toate desenele pe care tu sau alții le aveți”.

Adaugă o clauză prin care vor fi salvate de la distrugere Metamorfoza, Verdictul, Fochistul, Colonia Penitenciară, Un medic de ţară și Un campion al tinereţii. Kafka era încă prea indi-

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 16

Kafka - Desene ferent sau prea ostil “faţă de desenele sale, decât față de lucrările literare”. Interdicţia apasă cu atât mai mult asupra desenelor, pentru că Max Brod şi-a luat libertatea de a încălca dorinţa testamentară şi a publicat opera scrisă. Ţinându-le ascunse — majoritatea lor, oricum — el pare să-şi reducă din vină. Rolul lui Max Brod nu se reduce la această ambiguitate.

Mai există una, mai dificil de dezlegat.

Decupând desenele şi căutându-le pe fundul coşurilor cu hârtii, el le salvează, dar le scoate din context, literar sau de alt fel, le desparte de suportul pe care s-au născut. Demersul său încurcă distincţia necesară dintre desenele de artist şi desenele de autor. Contradicţia devine maximă atunci când le publică fără să ţină seama de origini, fără să le dateze, fără să restituie formatul lor real. Colecţionandu-le separat de reperele lor, are meritul de a le arăta lumii, dar face înțelegerea lor dificilă. Le menţine un statut de fragmente flotante. ________________________________ text: JACQUELINE SUDAKA-BENAZERAF Privirea lui Franz Kafka Desenele unui scriitor Traducere de CRISTIAN FULAS Note si ilustratii:AG

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 17

Titani ai muzicii

Sofia Gelman BEETHOVEN 250 de ani de la naştere Când îi pronunți numele, în fața ochilor tăi trec imagini preluate din natura bogată, flori de toate culorile și păduri cu mult verde în toate nuanțele. Când asculți muzica sa, sentimente de duioșie și lirism te învăluie; nu lipsesc nici momentele de furie, o furie dezlănțuită ca de pildă în Simfonia care poartă numărul VI și titlul Pastorală. Curând însă, forțele răului se potolesc și razele benefice ale soarelui restabilesc echilibrul spre a savura parfumul plăcut al stropilor de ploaie ce se păstrează un timp limitat, pe frunzele copacilor. Sunt 250 de ani de când s-a născut, dacă nu ar fi intervenit un virus malefic care să schimbe fața întregii lumi, am fi beneficiat de multe concerte care ar fi recapitulat parte din multele opusuri semnate și parafate de uriașa sa personalitate. La modul particular, destinul nu i-a hărăzit fericirea.

Auzul (ironia soartei ?) i se slăbește pe zi ce trece, devine surd la vârsta la care talentul încă îl constrânge și îl îndeamnă să compună fără încetare; nu mai poate savura muzica sa splendidă decât imaginând sunetele configurate sonor pe care le așternuse pe foile cu portativ.

Totuși, nu încetează să scrie, se nasc capodopere după capodopere spre bucuria contemporanilor și a generațiilor viitoare. A fost profund implicat în viața socială a perioadei în care a trăit; a iubit libertatea, martoră este simfonia a noua care s-a născut sub imperiul necesității de a se face explicit în ceea ce vrea să transmită.

Deși nu se obișnuia în acele vremuri, simfonia ca formă fusese par excellence destinată exclusiv orchestrei, considerată ca fiind culmea muzicii absolute, el face apel la cuvintele scrise de către Schiller, în Oda Bucuriei, spre a declara că “…Toți pe lume frați noi suntem…”

Ultima parte a Simfoniei a devenit Imnul oficial al Europei Unite. Opera “Fidelio” – altminteri singura sa operă – este dedicată și ea libertății, scenariul descrie curajul unei soții care încearcă să-și salveze soțul din temnițele dictatorului. Vraja sonorităților diferitelor instrumente îl conduce către explorarea diverselor combinații de timbruri, bogata sa muzică de cameră stă mărturie aserțiunii. Vocea umană l-a fascinat tot timpul, dorul continuu din pricina dragostei neîmpărtășite care l-a acompaniat mereu, va da naștere frumoasei lucrări sub titlul generic “An die ferne Geliebte” (Iubitei de departe), lucrare considerată ca fiind primul ciclu de Lieduri în cronologia etapelor muzicale. Cele 722 de opusuri care îi poartă semnătura sunt dedicate unui splendid mozaic al tuturor resurselor sonore care îi stăteau la dispoziție la acea oră; pianul este un punct de referință nu numai pentru că el însuși a fost un virtuoz al instrumentului, dar și pentru că a constituit un punct de plecare în experimentarea multiplelor combinații și inovații ale armoniei, preocupare majoră în viziunea sa. Cele 32 de sonate pentru pian alături de cele 5 concerte pentru pian și orchestră constituie și astăzi o provocare serioasă pentru soliștii care se apleacă asupra acestor lucrări. Cvartetele concepute pentru două viori, violă și violoncel, ocupă un loc important în spectrul sonorității camerale, ele, pe de o parte sunt considerate ca fiind un omagiu adus lui Haydn și Mozart, pe de altă parte, constituie exemple demne de urmat de către generațiile de compozitori cei aparținători ai epocilor următoare clasicismului. Fără a fi exhaustiv desigur, acest memento și-a propus să aducă un adânc elogiu unuia dintre cei mai mari muzicieni ai tuturor timpurilor…

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 18

Scrisori la Redacţie

Scrisori la Redacție Dragă Bea… Bea: Am pus întrebarea dacă există arabi locuitori în Israel mândri de a fi cetățeni Israelieni.

Din multiplele răspunsuri primite am ales pe cel al unui cetățean arab din orașul Haifa, orașul meu, în care evreii, arabii creștini și arabii musulmani trăiesc în armonie și cooperare personală (prietenie), economică și cultural artistică. Orașul în care toate sărbătorile se sărbătoresc oficial în comun cu numele de Sărbătoarea Sărbătorilor, orașul în care artiștii evrei și arabi participă la spectacole de teatru, expoziții comune și distracțiile tineretului se petrec în cafenele, baruri, discoteci fără nicio discriminare.

- “Sunt un arab israelian, dar autodefiniția mea preferată este de Arab/Palestinian sau Arab/Palestinian - Israelian. Trăiesc în orașul Haifa, regiunea în care se concentrează și mari comunități arabe iar răspunsul meu la această întrebare complicată și complexă este pozitiv.

Da, există arabi israelieni care sunt mândri de cetățenia lor, care se consideră Israelieni în primul rând, unii chiar fac armată cot la cort cu cetățenii evrei, dar trebuie să precizez că aceștia sunt o minoritate. Majoritatea arabilor locuitori ai Israelului, nu pot spune că sunt patrioți. În jur de două milioane de arabi care trăiesc în Israel lucrează în Israel (muncitori simpli, funcționari, mulți medici, ingineri etc.) deci este logic că o parte din ei să fie patrioți dar revin cu precizarea că majoritatea nu sunt. Nu vreau să spun cu asta că majoritatea noastră se simte rușinată de cetățenia Israeliană sau că urăște Israelul, dar după părerea mea este greu să posezi o oarecare mândrie națională într-un stat în care nu te simți reprezentat oficial. Nici unul din simbolurile țării, steagul, imnul, nu posedă vreun element care să reprezinte milioanele de neevrei care trăiesc aici și noua “Lege Națională” ne-a deposedat de statutul nostru inițial. Chiar dacă această lege nu va schimba prea mult viața noastră de zi cu zi, dar definirea

Statului Israel ca statul evreilor, a eliminat practic singurul pilon al unui stat cu care ne-am putea identifica. Susțin poporul evreu care are un stat, dar trebuie să-i recunoască pe ceilalți oameni care trăiesc în el. Și eu sunt din acest ținut. Familia mea era aici înainte ca Israelul să devină o țară, la fel și familiile tuturor celorlalți arabi / palestinieni-israelieni, exact la fel cu evreii neaoși ce au trăit pe acest teritoriu dintotdeauna. Nu există nicio recunoaștere oficială a noastră și acest lucru face dificilă o mândrie națională. Cred că majoritatea arabilor pot fi de acord că suntem mândri de realizările și democrația Israelului (cel puțin pentru cetățenii săi), dar statul însuși nu face nici o încercare de a ne reprezenta sau de a ne trata corect așa cum noi credem că merităm.

De asemenea, cred că tot mai mulți tineri arabo-israelieni își dau seama că se pot identifica atât că palestinieni, cât și că israelieni. Nu trebuie să facem o alegere între acele identități.

Ne putem identifica cu țara noastră, identificându-ne în același timp și solidarizându-ne cu oamenii din etnia noastră care sunt asupriți în teritoriile ocupate, iar oamenii care refuză realitatea, vor trebui doar să evolueze în percepția realității .”

Bea: Stimat concetățean, mă bucură faptul că am primit un răspuns aproximativ pozitiv deși din text se înțelege atitudinea de ostilitate ascunsă pe care nu o întâlnesc la majoritatea prietenilor și cunoștințelor mele de etnie arabă din Haifa, impotrivă, suntem toți absolut în aceeași situație egală, uneori defavorizați, explic: Nu în puținele cazuri în care am fost atacați, rachetele nu au făcut discriminare căzând asupra tuturor dar cei care au luptat pentru apărarea țării cu toți cetățenii ei, au fost 99% cetățenii evrei. În toate țările din lume există populații de etnii diferite, încă nu am auzit de o țară care să nu se auto denumească și auto definească diferit (țara francezilor e Franța, a englezilor e Anglia, a danezilor e Danemarca, etc.), nu văd niciun de de pretenție a minorităților acestor țări de a fi trecuți în imnul ţări-

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 19

Scrisori la Redacţie

lor respective, iar acești oameni suntmândri de cetățenia lor și trăiesc după legile țării inclusiv participarea activă la toate îndatoririle cetăţești ca de exemplu armata obligatorie. Arabii israelieni sunt scutiți de armată, ea este benevolă pentru ei, primesc burse de școală și termină facultăți în timp ce tinerii băieți și fete evrei, servesc doi și trei ani în armată că să apere toți cetățenii țării fără discriminare. Nu văd niciun motiv de nemulțumire, majoritatea cadrelor din spitale sunt arabi deci unde e discriminarea? Din punct de vedere social politic, Israelul fiind singurul stat democratic din regiune, are în conducere reprezentați arabi și cetățenii israelieni evrei din același motiv democratic, nu totdeauna sunt mulțumiți sau de acord cu politica guvernului manifestându-se pro sau contra, ca în orice stat democratic, prin alegeri și demonstrații ,mai mult sau mai puțin agreate, cetățenii arabi având exact aceleași drepturi de protest public. Deci luând în considerație un fel de listă a drepturilor și a obligațiilor, ajung la concluzia că populația arabă a Israelului ar trebui să se simtă la fel, patriotică, patriotismul minoritar din scrisoarea dvs, fiind condescendent.

Nimeni, nicio minoritate în lume, nu este obligată să trăiască într-o țară pe care nu o acceptă, în care nu îndeplinește în mod egal îndatoririle dar profită de toate înlesnirile și drepturile legale cu restul cetățenilor, dar pretinde că nu se bucură de egalitate. Israelul este țara construită de evrei pe pământul strămoșesc, pentru evreii răspândiți în lume de dușmani pe parcursul istoriei, pe acest pământ în această îndelungată istorie, au venit diferite popoare cuceritoare și diferiți emigranți din țări vecine, deci aceste minorități există pe teritoriu în cadrul Israelului, exact că toate minoritățile în alte ţări. Israelul este singură țară din lume care în mod clar acordă cele mai multe drepturi poltice, religioase și sociale minorităților.

Arab food Festival in Haifa

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 20

Punţi culturale

Dan Romașcanu

România la DOCAVIV 2020 Pe lângă multe alte efecte asupra vieților noastre, ale tuturor, pandemia COVID-19 a schimbat radical programul evenimentelor culturale și modul lor de desfășurare.

Sălile de cinematografe sunt închise încă în multe țări și acolo unde se deschid sunt supuse restricțiilor legate de evitarea aglomerațiilor. Multe dintre festivalurile cinematografice au au fost anulate, sau și-au schimbat formatul transformându-se în evenimente virtuale. În Israel Festivalul de Film de la Ierusalim din luna iulie a fost anulat, și când scriu aceste rânduri nu este clar ce se va întâmpla cu Festivalul Internațional de Film de la Haifa. În schimb DOCAVIV, singurul festival dedicat în întregime în Israel filmelor documentare a luat o decizie diferită. Este deja un festival cu tradiție, prima sa ediție a avut loc în 1998, și de atunci a câștigat în prestigiu și în participare. Din 2018 este inclus în circuitul festivalurilor majore ale genului documentar, câștigătorii premiilor de aici intrând automat în competiția pentru Premiile Oscar la categoriile relevante. Organizatorii lui DOCAVIV 2020 au decis să reorganizeze festivalul din acest an într-un format virtual, păstrând însă structura și categoriile. Programul inițial care prevedea ca festivalul să se desfășoare în mai a fost modificat și schimbat pentru un mod de acces on-line, permițând vizionarea de acasă, între 3 și 12 septembrie 2020, a tuturor filmelor.

Selecția a fost la fel de bogată și de diversă ca în anii precedenți, incluzând o panoramă a filmelor cele mai reprezentative, și competițiile de filme israeliene și străine, ca și ale filmelor de scurt metraj și ale celor realizate de studenți. Cei care au pierdut din diferite motive evenimentul vor avea ocazia să vadă o mare parte din aceste filme pe canalele de filme documentare ale societăților de televiziune pe cablu Hot și YES. Urmăresc cu interes participarea românească la festivalurile internaționale de film din Israel, și mai întotdeauna am avut motive de satisfacție. Școala cinematografică românească este cunoscută de am

atorii de film și de criticii israelieni. DOCAVIV 2020 nu a făcut excepție, participarea româ nească sprijinită de ICR Tel Aviv a prilejuit vizionarea a două documentare extrem de interesante: “Acasă" în regia lui Radu Ciorniciuc și “colectiv” al lui Alexander Nanau. În cazul ambelor filme au avut loc și întâlniri on-line cu regizorii, moderate de criticul de film israelian Shmulik Duvdevany, evenimente interactive în cadrul cărora spectatorii au putut comenta și pune întrebări celor doi regizori din România. Cum au fost filmele? “Acasă” sau “My Home” cum a fost tradus titlul documentarului lui Radu Ciorniciuc este un film foarte special care însoțește vreme de patru ani un program social legat de o familie neobișnuită.

Gelu Enache și soția sa se stabiliseră împreună cu cei nouă copii ai lor în zona închisă și abandonată vreme de peste două decenii a Parcului Văcăreşti numită și Delta Bucureştiului. În parcul în care natura își redobândise treptat drepturile creând un ecosistem natural unic alaturi de metropola populată de peste două milioane de locuitori, familia Enache trăia în afara civilizației urbane, în armonie cu natura, dar fară a beneficia de servicii sociale, sanitare sau de educație pentru copii. Atunci când Parcul Văcărești a intrat în atenția autorităților familia a fost strămutată și a devenit subiectul asistenței sociale - o schimbare traumatică pentru cei maturi și pentru copiii care nu cunoscuseră un alt mod de viață, dar și o șansă potențială pentru o viitoare integrare sociala. Radu Ciorniciuc, care este jurnalist de investigație, a lucrat împreună cu programele de asistență, dar a reușit în paralel să câștige încrederea familiei, care l-a făcut părtaș și i-a permis să-i însoțească și să documenteze în film transformările și crizele prin care au trecut. Implicit sunt abordate subiecte importante cum ar fi ecologia, progresul urban și impactul acestora asupra vieților oamenilor. Stilul său cinematografic combină reportajul artistic (scena urbană filmata din dronă care localizează parcul și împrejurimile este memorabilă) cu investigația socială.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 21

Punţi culturale

Nu lipsește umorul, Caragiale surâde dintr-un colț la scenele în care asistăm la vizita prințului Charles sau a primului-ministru de atunci, dar cred că ceea ce caracterizează în primul rând filmul lui Ciornicioiu este empatia față de destinele eroilor filmului. Este remarcabil cum a reușit să le câștige încrederea și să realizeze din materiale pur documentare o narațiune mai coerentă și un film mai pasionant decât multe lung-metraje de ficțiune. Deși unele dintre uneltele documentarisice sunt aceleași, “colectiv”, filmul semnat de Alexander Nanau abordează o temă mult mai gravă. În incendiul din clubul de noapte bucureștean 'Colectiv' care a avut loc la 30 octombrie 2015 au pierit 27 de tineri. În lunile care au urmat încă 37 dintre răniții cu arsuri grave au decedat în spitale din România și din străinătate. Morțile multora dintre ei puteau fi evitate, ele datorându-se lipsei de capacitate, igienă și de condiții corespunzătoare de tratament din spitale, și întârzierilor în transportarea răniților în străinătate. Scandalul și protestele populare au dus la căderea guvernului social-democrat aflat la putere și înlocuirea sa cu un guvern format în mare parte din tehnocrați, care a condus România timp de un an, până la alegerile parlamentare din decembrie 2016. Echipa de filmare a pornit de la conferințele de presă de după incendiu și s-a concentrat asupra a două aspecte principale: ancheta și devaluirile ziariștilor de la 'Gazeta Sporturilor' în frunte cu Cătălin Tolontan care au dezvăluit detalii grave de incompetenta și corupție în sistemul spitalelor și al furnizorilor de materiale medicale, și activitatea ministrului sănătății și a echipei sale din guvernul tehnocrat, care în perioada cât s-au aflat la putere au încercat să ia o serie de masuri de eradicare a corupției la toate nivelele sistemului medical.Politica fiind ceea ce este, alegerile din 2016 au readus însă la putere pe social-democrați. Tehnicile de reportaj de investigație sunt folosite cu profesionalism, montajul este alert și explica bine principalele momente ale unei tragedii care a schimbat pentru o

perioada peisajul politic românesc. Rolul presei combative este excelent subliniat. Ajungem să-i cunoaștem și pe principalii protagoniști, ziariști și politicieni.

Vocile victimelor sunt reprezentate de părinții îndoliați și de tânăra Tedy Ursuleanu, grav rănită în incendiu, care va purta toată viață sechelele. Filmul care a avut premiera cu un an în urma la Festivalul de la Veneția și de atunci a participat și la alte festivaluri de prestigiu cum ar fi cele de la Toronto și Sundance a primit la DOCAVIV premiul pentru cea mai bună producție străină. Nu mă miră rezonanța internațională a filmului, căci problemele sistemelor medicale, inclusiv lipsurile în dotare și capacitate, ca și tare mai adânci cum ar fi corupția și interesele politice se văd din ce mai evident în multe tari, inclusiv în criza produsă de pandemia COVID-19. Ambele filme de altfel pleacă de la realitățile romanești pentru a spune povești cu valabilitate universală. În cazul ambelor documentare poveștile sunt bine spuse și impactul este remarcabil.

Mahai * LEGENDA LUI ŞAPTE-TREIZECI “Halt!” strigau poterele în urma lor, în timp ce ei se îndreptau spre pădure în galopul cel mai fulminant, cântând o arie celebră din “Nabucco” de Verdi pe versuri socialiste: “Sculaţi, voi, oropsiţi ai sorţii…”. Haiducii aveau ca slogan aceste frumoase versuri, pe care le cântau boierilor şi ciocoilor înainte să le dea peste cap cu ghioagele lor.

Seara, la lumina flăcării aprinse în pădure, mâncând un miel înăbuşit haiduceşte, ei narau poveşti despre ţărani, oamenii simpli şi oropsiţi ai acelor zile. Din vorbele lor se desprindea dorinţa fierbinte pentru o nouă societate şi o lume mai bună, în care să nu mai existe exploatarea omului de către om, şi în care şi ei vor

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 22

Mahai - O legendă

putea să vină acasă, să-şi crească porcii şi să-şi lucreze pământul, aşa cum le stătea în fire. Dar visurile lor, împărtăşite în acele nopţi lungi şi reci, în aşteptarea unor zile mai bune nu aveau să fie duse la împlinire prea curând, din păcate.

Organizaţia Haiducii lui Şapte Treizeci avea mari probleme: începea iarna, găzdoaia le cerea chirie tot mai mare, de ajunseseră ca banii furaţi de la bogaţi să-i împartă jumate la găzdoaie şi jumate la săraci, împăratul pusese o recompensă de 230 de ţechini pe capul fiecărui haiduc şi 500 de napoleoni pe capul şefului. Vremuri grele, îşi ziceau cu toţii, aşteptând cu speranţă primăvara, când mai puteau mişca ceva. Şapte Treizeci însuşi, lotrul fioros cu barbă roşie ţepoasă, poreclit astfel din cauza orei alese pentru atacurile lui surpriză asupra comunităţilor boiereşti, se temea ca nu cumva să existe scurgeri de informaţii din partea vreunui haiduc ce ar fi vrut să-şi scape pielea şi să încaseze recompensa. Cel mai tare îl bănuia pe Jimblă, poreclit Laşu, de când acesta provocase şi bătuse un copil de şapte ani ca să se dea mare în faţa fiului său. “Jimblă ăsta e capabil de orice” îi spusese într-o seară tovarăşul său cel mai de încredere. După ce toţi haiducii s-au pus pe somn, legănaţi de sforăitul haiducului care făcea de cart, Şapte Treizeci şi cu Guliuţă cel Mic, tovarăşul său, se retraseră într-un colţ mai întunecat, hotărâţi să rezolve odată şi pentru totdeauna problema vreunei trădări.

“N-aş vrea să fiu în pielea iudei” spuse în şoaptă Guliuţă. “Nu cred că aş putea trăi cu aşa o chestie pe conştiinţă. Imaginează-ţi, să fii nevoit să dai ochii zi de zi cu neamurile şi copiii celor ucişi din trădarea ta.”

“Asta, dacă nu-l spânzură şi pe el odată cu noi.

Boierul nu-i om de cuvânt, şi părerea mea este că nu i-ar asigura nici un fel de privilegiu, decât poate acela de-a fi spânzurat primul.”

“Da, da, sau gândeşte-te ce coşmaruri şi ce fantome întunecate ale trecutului îi vor împovăra mintea, visele şi veghea, zi şi noapte, pentru tot restul vieţii lui nemernice de trădător.”

“Ai dreptate, trădarea trebuie eliminată cu orice preţ!” şopti şi mai apăsat Şapte Treizeci.

“Io unul, zic să-l băgăm în mă-sa, şi să nu maivorbim niciodată cu el” propuse Guliuţă.

“Nu cred că asta e soluţia de care avem nevoie chiar în acest moment. Mă gândesc la altceva.

Du-te pronto şi scoală-i pe toţi fraţii noştri.

Adună-i în jurul meu la sfat de taină, căci am să le spun ceva” porunci căpetenia.

Iar, Guliuţă suflă în corn până ce se treziră cu toţii, şi apoi strigă: “Pepenel! Scrumbie! Jimblă! Şuşterule!

Conopidă!

Mâţule!

Gingivele!

Hoaspe!

Dgherme! Minulescule şi Eminescule! Veniţi la sfat de taină, cu şefu’. Jimblă, tu poţi să te culci la loc.”

Strâns uniţi în jurul lui Şapte Treizeci, ca piticii în jurul Albei ca Zăpada, lotrii sorbiră cu toată fiinţa cuvintele Şefului: “Dragii mei. Ne-am adunat aici ca să vă spun c-am hotărât să plec dintre voi!”

“Cum, ce, cine, ce se dă?” murmurară surprinşi haiducii.

“Da, dragilor. Pentru că am ajuns la concluzia că voi fi trădat.”

“Cine-i Iuda, să-l dăm tăişului săbiei şi hangerului?” sări Pepenel, care era mai iute la mânie.

“Nu!” spuse Şapte Treizeci. “Mai bine decât să vă omorâţi între voi, mai bine zic, mă predau eu de bună voie în mâna poterei, pentru că nu suport ideea ca în Organizaţia noastră să pătrundă astfel de elemente trădătoare. Până acum am avut încredere în haiducii mei, dar de ieri mi s-a năzărit că poate unul din voi va trăda.

Azi ştiu că aşa este, dar stă în puterea mea să pun capăt unei asemenea mârşăvii. În plus, cu cei 500 de napoleoni pe care-i veţi încasa de la preceptorul boieresc pe capul meu, vă puteţi cumpăra o bere. Vreau să termin odată cu nenorocita asta de viaţă. Capul mă doare îngrozitor şi m-am săturat să mă spăl pe dinţi în fiecare dimineaţă, oricât de geroasă. Aleg moartea şi sper că nu îmi veţi sta împotrivă, căci va fi vai de cel care mi se va opune!”

“Halt!” strigă atunci căpetenia poterei, care urmărise toată discuţia de după nişte tufe.

“Asemenea oameni nobili nu merită să moară, ci să conducă! Îţi voi reda da libertatea, nobile Şapte Treizeci. Du-te şi fă dreptate în lume! Cât despre der schweinede trădători, va fi vai de capul lor!”

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 23

Iudaism

Discuţia se încheie într-un măcel general.

Ultimele cuvinte ale principalelor personaje au fost: Şapte Treizeci: “Mor azi, cu inima împăcată, dar mă voi întoarce! Şi ţineţi minte, când nepoţii şi strănepoţii voştri vor auzi numele lui Şapte Treizeci, se vor cutremura de spaimă, căci aceea va fi Ora. Ora când vor merge cu toţii la şcoală, ca vitele la tăiere!”

Jimblă: “Eşti spus lu’ mămica!”

Guliuţă: “Uite Soarele, cum apune Soarele nostru!”

Willi, poteraşul: “Keine milă, băieţii mei ca neşte zmei!”

Restul figuranţilor, în cor: “Sculaţi, băi, oropsiţi ai vieţii …” ______________ * Pseudonim secret, codificat decafeinat ** Via Liviu Antonesei

Adrian Grauenfels Despre Vechiul Testament – Cartea Iov O secțiune din Vechiul Testament este dedicată Cărții lui Iov, care prezintă povestea lui Iov, suferințele sale în momentul când se află în mâinile Satanei, discuțiile sale cu prietenii despre originea și natura suferinței lui, provocarea sa către Dumnezeu, și, în cele din urmă, răspunsul primit de la Dumnezeu. Această parte este cuprinsă în Ketuvim (Scrieri) care conține: (Psalmi, Pildele, cartea lui Iov, Cântarea Cântărilor, Cartea Rut, Plângerile lui Ieremia, Ecclesiastul, Cartea Esterei, Daniel, Ezra, Neemia şi cele două Paralipomene (Cronicile).

Ecclesiastul, din Kohelet sau “cel care adună oamenii”, este o operă tulburătoare, aproape fără egal în lumea antică. Tonul ei rece, sceptic, frizând cinismul şi contrastând puternic cu seriozitatea pătimaşe a psalmilor, ilustrează marea varietate a literaturii iudaice, doar grecii putând să le stea alături.

Dar nici măcar grecii nu au produs un document atât de misterios şi de sfâşietor cum este Cartea lui Iov. Acest mare eseu despre teodicie şi problematica răului a fascinat şi i-a contrariat atât pe cărturari, cât şi pe oamenii de rând timp de mai bine de două milenii. Teodicie înseamnă justificarea lui Dumnezeu. Este metoda pentru a răspunde la întrebarea de ce un Dumnezeu bun permite manifestarea răului, rezolvând astfel problema răului. Unele teodicii abordează, de asemenea, problema referențială a răului, încercând “să facă existența unui Dumnezeu atotștiutor, atotputernic și atotputernic sau iubitor, în raport cu existența răului sau a suferinței în lume. Cu alte cuvinte binele nu poate fi apreciat în totală lipsă a răului. Carlyle (1) o consideră drept ”unul dintre cele mai măreţe lucruri scrise vreodată cu pana”, şi dintre toate cărţile Bibliei este cea care i-a influenţat cel mai mult pe alţi scriitori.

Peste o sută de cuvinte din carte nu mai apar nicăieri altundeva şi este limpede că au creat dificultăţi insurmontabile traducătorilor şi scribilor antici. Unii exegeţi consideră că provine din Edom - însă cunoaştem foarte puţine lucruri despre limba edomită. Alţii au fost de părere că

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 24

Iudaism

locul ei de origine este Haran, în apropiere de Damasc. Există nişte paralelisme vagi în literatura babiloniană. În secolul al IV-lea e.n, cărturarul creştin Teodor din Antiohia susţinea că derivă din teatrul grec. Alţii au prezentat-o ca fiind o traducere din arabă. Varietatea originilor şi a influenţelor constituie o dovadă a universalităţii ei.

Căci Iov, la urma urmei, pune întrebarea fundamentală, care i-a tulburat pe toţi oamenii, în special pe cei foarte credincioşi: de ce ne supune Dumnezeu la toate lucrurile astea cumplite?

Cartea lui Iov a fost un text pentru lumea antică şi este un text pentru lumea modernă, în special pentru oamenii aleşi şi bătuţi de soartă, evreii; mai presus, un text pentru Holocaust.

Cartea este un eșec teologic pentru că nu soluționează întrebarea pusă de om. Dar acest eşec îi îngăduie să lărgească tema şi să pună câteva întrebări legate de univers şi de felul în care omul ar trebui să-l înţeleagă. Cartea lui Iov este plină de istorie naturală, redată în formă poetică. Prezintă un catalog fascinant al fenomenelor organice, cosmice şi meteorologice. În capitolul 28, de exemplu, există o descriere extraordinară a mineritului în lumea antică. Prin această imagine se oferă o perspectiva asupra potenţialului ştiinţific şi tehnologic aproape nelimitat al rasei umane, căruia ceva mai încolo i se opun capacităţile morale, slabe, ale omului. Ceea ce vrea să spună autorul lui Iov este că există două ordini în creaţie - ordinea fizică şi ordinea morală. Nu este de ajuns să înţelegi şi să stăpâneşti ordinea fizică a lumii; omul trebuie să accepte şi să se conformeze ordinii morale, şi pentru a face acest lucru trebuie să dobândească secretul înţelepciunii; iar această cunoaştere este uneori de un soi cu totul diferit de, să zicem, tehnologia mineritului. Omul a dobândit înţelepciunea - presupune Iov - nu prin faptul că a încercat să înţeleagă motivele şi raţiunea pentru care Dumnezeu ne provoacă durere, ci prin supunere, adevăratul fundament al ordinii morale: “După aceea, Dumnezeu a zis omului: Iată frică de Dumnezeu, această este înţelepciunea, iar în depărtarea de cel rău stă puterea.”

Povestea lui Iov va făcea parte din curentul principal al filosofiei iudaice, un curent care de-

vine treptat un torent puternic. Transformarea rea iudaismului în prima “religie a Cărţii” a durat două secole (între 400 BC-200 BC).

(1) Thomas Carlyle (1795 - 1881) a fost un istoric britanic, scriitor satiric, eseist, traducător, filosof, matematician și profesor.

Surse: Wikipedia, Paul Johnson

desen: William Blake – Iov Visul Diavolului

Ahh.. Parisul

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 25

Eroi Evrei

Myrna Oliver (Times)

Hillel Kook; alias Peter Bergson, omul care a condus campania pentru salvarea evreilor în al doilea Război mondial Hillel Kook, (1915-2001) cunoscut sub numele de Peter Bergson în Statele Unite), omul care a presat America cerând salvarea a mii de evrei europeni de Holocaust a murit în Israel la Hfar Shmaryahu. Avea 86 de ani. Deoarece a condus Congresul Evreiesc American și alte organizații, Kook a fost rar amintit ca eroul care a luptat împotriva Holocaustului până în 1999, când jurnalistul israelian de origine americană Louis Rapaport a publicat cartea, “Shake Heaven and Earth: Peter Bergson și lupta pentru salvarea evreilor din Europa” Cartea a reamintit lumii rolul lui Kook în determinarea Congresului de a desfășura audiențe asupra situației evreilor europeni și a președintelui Franklin D. Roosevelt de a înființa “Comitetul pentru refugiați de război”, chiar de la începutul anului 1944, fapt care a salvat sute de mii de suflete de la Holocaust.

Născut în Lituania, Kook a fugit de pogromuri cu familia sa când avea 10 ani și s-a mutat în Palestina, unde unchiul său, influentul rabin Avraham Yitzhak Kook, a devenit ulterior primul șef rabin al Israelului. În adolescență, Hillel Kook s-a implicat în Irgun Zvai Leumi, o organizație evreiască ilegală. În 1937, a colaborat cu membri ai Partidului Sionist Revizionist din Polonia și din alte părți ale Europei pentru a introduce prin contrabandă evrei în Palestina - deși sioniștii de acolo i-au privit pe imigranți drept inutili, fără folos. Pentru a-și proteja familia de represalii, Kook a decis să nu-și folosească numele adevărat. El a ales pseudonimul Bergson pentru că îl admira pe filosoful francez Henri Bergson. Acolit al liderului sionist revizionist Zeev Jabotinsky, Kook l-a urmat în Statele Unite în 1940 pentru a recruta o armată evreiască sub comanda aliaților. După moartea lui Jabotinsky, Kook a devenit liderul

unui grup neobișnuit, pe care l-a denumit “Comitetul de Urgență pentru Salvarea Evreilor din Europa”, concentrându-se pe rapoartele secrete care dezvăluiau exterminarea evreilor de către Hitler. Kook s-a împrietenit cu dramaturgul Ben Hecht și cu alți influenți animatori și lideri, evrei și neevrei, pentru a crea piese de teatru, a plasa reclame și discursuri publice. Dar, mai important, Kook și adepții săi au trezit conștiința americană, determinând guvernul să considere eforturi de salvare. Într-un efort dramatic, după ce guvernele britanice și americane au respins o propunere românească de răscumpărare a 70.000 de evrei, Bergson a publicat pe 16 februarie 1943 un anunț de o pagină, scris de Hecht în New York Times și Washington Post cu titlul: “De vânzare pentru umanitate: 70.000 de evrei”.

Reclama, denunțată ca o farsă de Congresul Evreiesc American, riposta: “România s-a săturat să ucidă evrei... Șaptezeci de mii de evrei așteaptă moartea în lagărele de concentrare din România - Acționați acum! Kook a organizat, de asemenea, o demonstrație a 400 de rabini ortodocși la Washington, la 6 octombrie 1943. Deși Kook nu era deosebit de religios, el a înțeles pe deplin impactul vizual produs de 400 de cărturari talmudici cu barbă, caftane și pălării negre, care defilau pe colina Capitolului. După ce și-a câștigat punctul de vedere prin înființarea ”Comitetului pentru Refugiații de Război”, Hillel Kook a participat activ pentru o Palestină independentă - redenumindu-și grupul “Comitetul Evreiesc de Eliberare Națională”, căruia i s-au opus numeroși evrei americani care aveau propriile idei despre cum să stabilească un stat evreu. David Ben-Gurion, care va deveni primul prim-ministru al Israelului, i-a denunțat pe Kook și pe adepții săi ca fiind “un grup de oameni independenți care nu reprezintă pe nimeni decât pe ei înșiși”. După ce Israelul și-a declarat independența în 1948, Kook s-a întors în Israel - pentru a fi arestat pentru rezistența armată a Irgunului Leumi la armata israeliană. Eliberat curând, a fost ales în prima Adunare Constituantă a țării. Schimbând din nou direcția, Kook a renunțat la locul

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 26

Autobiografice

său, în semn de protest la politica tradiționalistă a lui Ben-Gurion. În anul 1951, Kook s-a mutat înapoi în Statele Unite, s-a dezis din politică și a făcut carieră ca agent de bursă în Wall Street. După ce s-a retras în 1970, s-a întors în Israel, unde a lucrat din nou pentru separarea religiei de guvern.

Un astronaut la Dom Polski Beni Budic În spatele grădinii publice din Suceava, pe strada ce avea să devină ulterior Ana Ipătescu, se află una din multele biserici, vechi de sute de ani, ale orașului. Pe atunci, în anii ‘50, nu știam că a fost construită în timpul domniei lui Petru Rareș și că poartă hramul Învierii Domnului. Dar ceea ce chiar un copil - cum eram în acei ani - putea remarca, era clopotnița mai deosebită a acestei biserici, zvonița, cu trei clopote, aflată chiar la stradă. Clopotele erau susținute de o boltă sprijinită pe patru ziduri trapezoidale paralele, mai joase decât clădirea bisericii. În interiorul bisericii n-am intrat niciodată, dar clădirea alăturată, cea numită Dom Polski, am cunoscut-o bine chiar de când eram copil in clasele primare. Dom Polski era în ochii noștri, suceveni de toate vârstele, Ateneul orașului. Templul unde se întrupau minunile spectacolelor de teatru, de operetă și uneori serbări mai importante. Clădirea fusese construită la începutul veacului de o asociație culturală poloneză. În primii ani ai regimului comunist activitatea Uniunii Polonezilor din România a fost interzisă iar clădirea din Suceava a devenit sediul ansamblului cultural “Ciprian Porumbescu”. Cea mai mare parte a clădirii era dedicată sălii de spectacole ce era – cred - în acei ani singura din oraș unde puteau performa trupe de teatru sau orchestre profesioniste. De fapt, era o sală nu prea mare, dreptunghiulară, cu câteva ferestre înalte, cu boltă, acoperite de perdele grele din pluș. În partea dinspre intrare era și o galerie cu câteva rânduri de scaune susținută de piloni masivi, ce deranjau oarecum vederea celor ce ședeau în

acea parte a sălii. Dom Polski găzduia spectacolele trupelor teatrale care ajungeau (destul de regulat) la Suceava în diferite turnee. Bună parte din spectacole erau ale teatrului M. Eminescu din Botoșani. Dar ajungeau și multe altele de la Iași și îndeosebi de la teatrele bucureștene.Probabil că în acei ani părinții noștrii nu prea aveau posibilitatea de a ne lăsa acasă sub supravegherea cuiva. Dacă țineau să ajungă la teatru, soluția cea mai simplă era să ne ia și pe noi, copii de 7-8 ani, sau chiar mai măricei. Practica era că nu se plătea bilet pentru copii. Dacă nu era vreun loc liber (și de cele mai multe ori nu era), ne țineau în brațe.

Dar soluția preferată, îndeosebi de noi, copiii, era sa avansăm până în apropierea scenei și să vedem spectacolul stând în picioare, sprijiniți de parapetul ce despărțea sala de fosa orchestrei. Nu o dată mă găseam lângă parapet în momentele de după al treilea gong, când luminile din sală se topeau. Puteam desluși o siluetă ce se furișa spre cușca sufleorului și în liniștea ce căzuse asupra întregii săli, simțeam deja fiorul, străbătând din palmele ce mângâiau parapetul capitonat cu catifea, în tot corpul, pînă la vârful urechilor. Apoi, cortina enormă, grea, din catifea roșie, tivită cu ciorchini aurii, se ridica maiestuos dispărând în înălțimile culiselor. O rafală răcoroasă de aer proaspăt se rostogolea peste noi din adâncimea scenei. Iar atunci, începea vraja... Sunt sigur că la fel ca mine, și ceilalți copii sprijiniți de parapet eram cuprinși de un val de tristețe când, la sfârșitul spectacolului, cortina cobora, luminile în sală se aprindeau și trebuia să ne smulgem din firele farmecului. Gata, deja s-a terminat? În acest fel am descoperit Teatrul. Aveam să mai revin de multe ori la Dom Polski, deja băiat mai mare, cu prieteni sau chiar singur. Mi-e greu să specific la ce vârstă, dar acolo l-am întâlnit pe Tevi lăptarul al lui Șalom Alehem în turneele Teatrului Evreiesc de Stat și am avut parte să le văd pe Dina Koenig și pe foarte tânăr sa fiică, Lia Koenig care azi e prima doamnă a teatrului israelian. Și tot acolo am cunoscut Gaițele și pe Doamna Ministru, Domnișoara Nastasia și Titanic Vals. Livada de vişini şi Unchiul Vanea.

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 27

Autobiografice

Da, si Ziariștii, Celebrul 702, Șeful sectorului suflete ale lui Al. Mirodan, cu marele, inegalabilul artist ce a fost Radu Beligan. Multe clipe de înălțare sufletească am trăit în sala de la Dom Polski! În iarna 1962/63, deja elev în clasa a X-a, am văzut acolo o montare realizată de elevii claselor superioare de la liceul concurent, “Ștefan cel Mare”. Au prezentat Nota zero la purtare piesă inspirată din viața școlară, bineînțeles cu o accentuată aromă realist-socialistă, dar captivantă și plină de elan tineresc. Piesa, scrisă de Virgil Stoenescu și Octavian Sava cu câțiva ani în urmă, fusese deja reprezentată cu mare succes la București, transmisă la “teatru la microfon” (am ascultat-o din nou, recent, pe You Tube) și devenise cunoscută în toată țara. Producția elevilor de la “Ștefan cel Mare” a fost realizată și regizată de Domnul Ștefănescu, unul din profesorii legendari ai orașului. Îmi amintesc cum, urmărind captivat acțiunea de pe scenă, rămăsesem de-a dreptul lipsit de grai. Totul era pasionant și - mai ales - perfect. Toți actorii-elevi își jucau rolurile cu un talent și o naturalețe de invidiat. Nu știu cine au fost interpreții și de fapt pe majoritatea nu îi cunoșteam nici atunci, cu o excepție. Răposatul nostru prieten, Lică Manaș, care a interpretat minunat rolul lui “Tarzan”, rol ce i se potrivea ca o mănușă. Am ieșit de la spectacol entuziasmat, încântat și ... invidios. Gândeam cu părere de rău, că la noi, la “Numărul 2”, nu se poate realiza ceva similar...Aveam să mă conving însă că greșeam...Cu câtva timp în urmă, citisem în colecția de povestiri științifico-fantastice o piesă de teatru, Drum bun, scumpul nostru astronaut! Citeam deja de câțiva ani, cu sfințenie, broșurile ce apăreau de două ori pe lună. Piesa, scrisă de un tânăr autor de SF, Victor Bârlădeanu, era cred prima și ultima lucrare dramatică din colecția ce în mod obișnuit publica doar proză. Cu perspectiva de acum, mi-e clar că era vorba de o piesă ce ținea în egală măsură de teatrul școlar, dar și de cel al propagandei politice de tip comunist. Acțiunea (absolut neverosimilă) se petrece, ca și în Nota zero la purtare, într-o clasă de liceeni. Ne aflăm deja în toiul avântului

construcției socialiste și în perioada “cosmică” de după Gagarin. Valeriu Tudoran, elev eminent din clasa a XI-a a fost premiat la un concurs al Institutului Sovietic de Cercetări Cosmice. Costumul de astronaut pe care l-a prezentat la concurs i-a adus marele premiu: a fost invitat să participe la primul zbor cosmic către ... Lună. Dar lucrurile se complică deoarece se descoperă că termostatul frigiderului din laboratorul școlii a dispărut. Bineînțeles că Valeriu e suspectul principal și nu lipsesc “suflete bune” printre elevi dar și printre profesori, care să se bucure de situație. Însă cei ce-l sprijină pe Valeriu și cred în el, sunt mai numeroși cu atât mai mult că lor li s-a alăturat și personajul extraterestru al piesei - Omul de pe Planeta Necunoscută - (ODPN), apariție interstelară ce vizitează Terra și care e vizibil doar lui Valeriu și publicului. Totul se termină cu bine când termostatul revine de la reparație, invidioșii se retrag cu coada între picioare, iar Ștefan va pleca spre Uniunea Sovietică pentru a participa la zbor. Spectacolul se încheie cu un “grand finale”, când pe un ecran din fundalul scenei sunt proiectate secvențe de jurnal cinematografic filmate la o lansare de rachetă cosmică în URSS... În acel an am avut șansa să o avem dirigintă pe Doamna Vigder. Ea, ce fusese ani de zile mitologica directoare a Liceului “de Fete” a fost, pe motive politice, destituită și astfel am avut noi, câțiva zeci de liceeni, norocul să ne fie profesoară și dirigintă. Dacă nu era ea, cu siguranță astronautul nostru, în loc să pornească spre stele, ar fi rămas în paginile broșurii din “Colectia de povestiri științifico-fantastice”. La una din orele de dirigenție, când s-a discutat despre spectacolul celor de la “Ștefan cel Mare”, am propus să arătăm și noi ce suntem în stare. Am povestit despre piesă, iar Doamna Wiegder m-a și trimis la bibliotecă să-i aduc textul. Toate s-au petrecut apoi repede. Piesa i-a plăcut (lucru mare pentru Doamna Wiegder!), a obținut cu ușurință sprijinul directoarei, Doamna Țintilă și - de fapt - mi-a dat mână liberă să încep. Cu consimțământul ei am stabilit distribuția. Au fost ulterior câteva modificări, dar în mare măsură

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 28

Arheologie

propunerile mele au fost acceptate. În mod natural, majoritatea rolurilor ne revenea nouă, celor din clasa a X-a. Dar pentru rolul principal, al lui Valeriu Tudoran, l-am găsit cel mai potrivit pe Alex Ștefănescu din clasa a IX-a, băiat înalt și impozant, dar mai ales, cu talent dramatic. Nu-mi mai amintesc întreaga distribuție, dar Mira Seidler și Mihai Pânzaru erau părinții lui Valeriu, Mihai Drișcu a fost profesorul cel bun și au mai jucat Florin Solonaru, Mihăiță Rusu, Ileana Marceanu (și ea dintr-a IX-a) și alți colegi care sper că mă vor ierta dacă nu-mi amintesc de ei după 55 de ani. Eu mi-am atribuit rolul ce – cred - mi se potrivea cel mai bine : Omul de pe Planeta Necunoscută. Repetițiile au durat vreo trei luni.

Inițial, eu o făceam pe regizorul, apoi am fost parțial ajutați de profesioniști: Dl. Marceanu, care regiza formații artistice de amatori și chiar un regizor de la teatrul din Botoșani, care a participat la vreo două repetiții. Astfel, spectacolul nostru a început să prindă contur. Premiera a avut loc într-o seară de duminică a lunii mai 1963, bineînțeles, la Dom Polski. Decorurile erau bănci de școală, cărate pe umeri robuști de liceeni și câteva interioare, ale căror fundale au fost pictate pe panouri mari de carton, de Mihai Drișcu și Mara Bodingher.

Costumele erau realizate în mod independent de interpreți si familiile lor, cu excepția costumului de astronaut al meu, ODPN, pe care mi l-a cusut din satin argintiu, lucios (inclusiv casca!) Doamna Rei, profesoara de lucru de mână...Sala era arhiplină cu elevi, profesori si membri ai familiilor noastre. Cu toată modestia trebuie să recunosc că a fost un triumf...Mai ales când la sfârșit, spre surpriza publicului, s-a proiectat scena lansării de rachetă cosmică, cu trombe de aburi și fum, pe fundalul zgomotului asurzitor al motoarelor...

Prima semnătură în istorie, un nume biblic?

La Londra, la licitația firmei Bloomsbury, s-a vândut un bloc mic de lut, de aproximativ 7 centimetri pătrați, oferit de celebrul colecționar norvegian de antichități Martin Schøyen. Desigur, este vorba de mult mai mult decât de un simplu pătrat de lut. Denumită “prima semnătură a lumii”, această piesă este datată în jur de 3000 î.e.n. și a fost descoperită în vechiul oraș sumerian Uruk (sudul Irakului). Piesă conține “autograful” unei persoane, despre care se spune că este “primul nume personal înregistrat al oricărui om din istorie”, precum și o referire la fabricarea berii (berea a fost descoperită pentru prima dată în regatul sumerian). Tableta este tradusă după cum urmează: 29.086 măsuri de orz, 37 de luni. Kushim Semnătura “Kushim” încercuită în fotografie

Simbolurile din stânga sus (încercuite) constituie numele Kushim. Amprentele de la dreapta se referă la cantitatea de orz și timpul de livrare în luni. Iar imaginile din partea de jos prezintă procesul de fabricare a berii: de la o tulpină de orz, la o clădire (fabrică?), la produsul finit - orzul dintr-un recipient cu bere. Sigur, nu este cea mai cuprinzătoare “rețetă”, dar avem o imagine! Individul “Kushim” este cunoscut din alte 17 tăblițe, dintre care unele se referă la el că “administrator al templului”, și se crede că această ins-

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 29

Umor cripție este cel mai vechi exemplu de semnătură personală. Numele este similar cu cel al unei figuri biblice timpurii, asociat de asemenea cu regatul Sumer și orașul Uruk. Numele “Cush” este un nume biblic foarte timpuriu, folosit pentru prima dată în Geneza 2:13 pentru a denumi o regiune teritorială. Și este numele infamului tată al lui Nimrod (Geneza 10: 6-9). În ebraică, descendenții “Cush” sunt numiți “Cushim”.

Desigur, nu putem ști dacă Kushim-ul semnat mai sus este sau nu același lucru cu Cush-ul biblic. Cu toate acestea, artefactul ajută la coroborarea utilizării biblice a acestui tip de nume într-un context timpuriu, mesopotamian. Acest Cuș biblic, fiul lui Ham, fiul lui Noe, aparține primei generații născută după Potop. În urma potopului, civilizația este descrisă că a început în “câmpia din țara Shinar” (Geneza 11: 2). Shinar este sinonim cu Sumer, “prima civilizație cunoscută” a istoriei, care a fost centrată în câmpiile sudice ale Mesopotamiei.

Conform Bibliei, fiul lui Cush, Nimrod, a devenit fondatorul și conducătorul acestui regat. Biblia descrie o serie de orașe stabilite de Nimrod pe acest teritoriu (Geneza 10:10): “Și începutul împărăției sale a fost Babel, Erech, Accad și Calneh, în țara Shinar”. Primele trei așezări de mai sus au fost descoperite de arheologi și sunt cunoscute sub numele lor vechi paralele: Babilon, Uruk și, respectiv, Akkad. Orașul biblic Erech este orașul sumerian Uruk, în care a fost găsită tableta lui Kushim. Cuvântul ebraic biblic “Cush” înseamnă negru. Interesant este că vechii sumerieni se refereau la ei înșiși drept “cei cu cap negru” poate referindu-se la patriarhul lor? Mai târziu în relatareabiblică, națiunea etiopiană este înființată - iar numele istoric vechi a poporului etiopian este Cushim, desemnând pe descendenții lui Cush. Cât despre bere? Berea este menționată în mod repetat în Biblie - prima mențiune (probabil) este în Numeri 6: 3 - mult după perioada sumeriană. Dar există o relatare biblică a unui incident care implică alcool - în acest caz, vin - legat de fratele lui Cush, Canaan (Geneza 9: 20-24). În timp ce tableta “Kushim” a fost descoperită în urmă cu câteva decenii, vânzarea sa recentă ca “prima semnătură a lumii” a readus în prim-plan această descoperire fascinantă. O potrivire de nume (dacă nu în persoană) cu Cushul biblic, co-

conectat la orașul Erech din țara lui Shinar - care atestă o setare exactă chiar și a primelor capitole ale Bibliei.

Sursa : Watch Jerusalem

Dorel Schor

Umor

Ca urmare a situaţie din Ucraina, populaţia României va fi înarmată: Femeile vor primi puşti, iar bărbaţii puştoaice...

- Tată,de ce se spune limba maternă şi nu paternă?

- Pentru că mama vorbeşte mai mult decât tata.

- Vad că mi-ai dat restul 8 lei în loc de 13.....

- M-am gândit că poate sunteţi superstiţios!

- Am auzit că ai început să înveţi limba latină.

- Am început, dar nu prea merge.

- Încearcă şi dumneata să pronunţi, de pildă, MDCCCIV! - Singurul defect al soţului meu este că nu ştie să joace cărţi.

- Asta ar fi o calitate, nu un defect.

- Ar fi, dar deşi nu ştie, joacă !

Profesorul: Spune, Ionescule, ce ştii de Madame Pompadour ?

Elevul: Dupa cum aţi observat, eu sunt un băiat discret.

Un medic îi explică unui prieten legile eredităţii.

- Nu cred în ele, sunt simple poveşti, a sărit amicul. O cunoşti pe soţia mea ?

- Desigur.

- Mama ei era mută !

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 30

Nota Redacţiei

- Ne-a făcut mare plăcere vizita dv. Când mai veniţi ?

- Data viitoare.

Regele si Regina c2006 / Mircea Paul Goreniuc

- Pereții acestei încăperi sunt plini de pete - Într-adevăr!

Ultimul locatar a fost un inventator, care născocea tot felul de explozibili.

- Si urmele astea de pe pereţi sunt de explozibil ?

- Nu, de inventator...

Agentul de circulaţie îl întreabă pe un şofer aflat în vizibilă stare de ebrietate: - Cum aţi putut să vă urcaţi la volan în halul acesta de beat ?

- M-a ajutat un prieten.......

- Ospatar, mi se pare că duminica trecută mi-ai servit un peşte mai proaspăt.

- Vă asigur, domnule, că este acelaşi !

Un turist îşi petrece concediul în India, împreună cu frumoasa lui fiică, în vârstă de 18 ani. Un maharajah foarte bogat se îndrăgosteşte de ea.

- Dacă îmi veţi da fiica de soţie, îi spuse - Cum aşa ? tatălui ei, vă voi da greutatea ei în aur - Peste o lună, veţi primi răspunsul meu.

- Vreti să vă mai gândiţi ?

- Nu, vreau s-o mai îngraş ... Într-o criză de gelozie, ea îi reproşează soţului: Găseam pe haina ta, acum 20 de ani, fire de păr blond. De la o vreme nu mai găsesc nimic. N-am crezut că vei ajunge să mă înşeli cu o femeie cheală!

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

pagina 31

Divertisment JOCURI Una din picturi este falsă, găsiți diferența !

7

6

?

3

22

15

20

9

5

Jurnal Israelian - Nr. 7, 24 Septembrie 2020

7 12

5

pagina 32