Jurnal Israelian No. 8 - 1 Oct. 2020

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN ISRAEL, ROMÂNIA, DIASPORA - Nr. 8, 01.10.2020

T O

K U

S

Sukot 2020 Dr. Alexandru Cristian - Emanuel Pope Martha Eșeanu - Marga Grauenfels - Liviu Antonesei - Paul Celan - Ylia Zomb - Maria Sava - Bruno Herskovici - Grete Tartler Poezii - Ce căuta STALIN la Ancona? Arheologie - Victor HUGO - Sofia Gelman la ICR - Tel Aviv - I.L.CARAGIALE - Pleșea Alexandru - George Enescu - Priscilla Denise Levertov - Olga Greceanu - Lucian Zeev Herscovici - Adrian G

Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 1

Nota Redacţiei

JURNAL ISRAELIAN Editor: Adrian Grauenfels

TALIA ARGONDEZZI

Redactori: Dr. Sofia Gelman-Kiss Roni Căciularu Luiza Kohn Tehno: Claudia Popovici Colaboratori: Liviu Antonesei Dr. Lucian-Zeev Herscovici Dan Romașcanu Maria Sava Dorel Schor Dr. Paul Leibovici Liana Herman Dr. Jacqueline Flavian Beatrice Bernath Bianca Marcovici Silviu Ilievici Iulia Deleanu (România) Martha Eșanu (România) Martha Izsak (România) Caliopia Hodorogea Dr. Alexandru Cristian Anica Andrei Fraschini Carmen Onuorah (Nigeria) Emanuel Pope (G.B) Lea Sarel Marga Grauenfels Editura SAGA-Israel gadrian40@gmail.com Redacția nu este răspunzătoare pentru conținutul reclamelor sau opiniile colaboratorilor.

Sponsori: Andrei Klein Herman Victorov Beatrice Bernath Paul Mircea Goreniuc Keren SAGA le-Tarbut

Dacă filosofii ar fi trait în pandemia 2020….

Sartre 1944: Iadul este în ceilalți oameni.

2020: În tot acest timp, am crezut că problema era expusă prin lentilele subiective ale altora. Acum ajung să constat că problema am fost întotdeauna eu.

Hanah Arendt 1963: Răul nu este interesant, căci provine din inconsistență și prostie; răul este banal.

2020: la fel cum am spus atunci, dar, de asemenea, fiecare lucru nu este interesant. Din acestă scobitura în formă de Hanah Arendt care s-a format în canapeaua mea, declar prin acest document banalitatea tuturor lucrurilor.

Platon 360 B.C.E.: Sufletul uman este un vizitiu care conduce, în același timp, un cal rău și unul nobil.

2020: Acest lucru este valabil pentru o săptămână. Calul nobil îl întreabă pe vecinul tău în vârstă dacă are nevoie de ajutor. (..nu are nevoie) Calul rău prezintă o strategie polițienească dură pentru inevitabila fază a crizei actuale. Dar amorțeala se instalează rapid.

Destul de curând, calul nobil reîmprospătează în mod compulsiv pagina web a infecției și a fatalității statului. Calul rău este prea leneș pentru a ridica binoclul pentru a arunca o privire mai clară prin fereastra dormitorului celuilalt vecin. Sufletul uman este un vizitiu care doarme 14 ore pe noapte, și mai trage un pui de somn de 4 ori pe zi.

Descartes 1637: Gândesc, de aceea exist 2020: Eram atât de singur și dezorientat, încât am început să mă îndoiesc de realitatea tuturor, chiar și de mine. Dar dacă nu aș exista, cum aș putea avea deja peste o duzină de abonați pe Spotify?

Am început un podcast luna aceasta, așa că exist.

Heidegger 1927: Esența umană, Dasein, poate fi înțeleasă de individ atunci când sensul vieții sale se confruntă cu certitudinea morții sale.

2020: Hoo băiete, m-am înșelat. Când se confruntă cu certitudinea morții, frica oamenilor îngheață zeci de galoane de lapte. Ei fac glume plângându-se de „colegii lor de muncă” (care sunt cu adevărat doar copiii și animalele lor de companie, pentru că, lucrează de acasă, v-ați prins?) Înregistrează parodii ale spectacolului “O zi în plus”. Adică, nu mă înțelegeți greșit, este adorabil, îmi place, dar așa nu reușim să aruncăm o privire serioasă la sensul existenței.

Nietzsche 1883: În absența lui Dumnezeu și a moralei convenționale, supraomul își creează propriul cod moral.

2020: O, Doamne, oameni buni, dacă am spus-o odată, am spus-o de o mie de ori: o treime de facultate și un bilet de avion către un oraș cu o plajă caldă nu te fac supraom. Doar urmați orientările CDC (Centers for Disease Control ), de dragul lui Cristos - aceasta este noua noastră morală seculară. Și da, am spus “O Doamne” și “de dragul lui Cristos”. Descurcă-te acum. AG

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 2

Relaţii externe

Dr. Alexandru Cristian Dincolo de geopolitică – relația IsraelStatele Unite ale Americii S-au scris multe cărți despre relația Israel – Statele Unite ale Americii ce ce conţineau teme istorice, geopolitice și politice. S-au publicat și studii cu un caracter conspiraţionist, însă puțini autori au descris bazele relației speciale între Israel și Statele Unite ale Americii, o relație comparabilă cu cea dintre Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.

Relația aceasta atât de specială se bazează pe trei factori. Primul factor este puternica legătură cultural-sangvinică între cele două țări, bazată pe diaspora evreiască americană care a pus la umărul la dezvoltarea și stabilitatea statului evreu. Al doilea factor este reprezentat de modelul politic abordat de ambele state și anume democrația coroborată cu drepturile fundamentale ale omului.

Un al treilea factor este mirajul cultural, mirajul cultural american care atrage Israelul și mirajul cultural-istoric al Israelului care provoacă interes și atașament din partea Statelor Unite.

Cele două state au viziuni convergente ce țin dincolo de geopolitică. De ce afirm acest lucru? Statele Unite sunt convinse că sprijinirea Israelului atrage multă ură și multe turbulențe în zona Orientului Mijlociu din partea dușmanilor istorici ai statului evreu, însă Statele Unite au ignorat aceste manifestări și de ani întregi au susținut Israelul chiar dacă interesul imediat al statului american era urmărirea unei geopolitice bazate pe păstrarea unui status-quo. Un alt fapt istoric demn de remarcat este relația excelentă între diverși președinți americani și premieri ai Israelului. Putem să oferim câteva exemple recente, Clinton și Rabin, Clinton și Barak, Trump și Netanyahu.

Sprijinirea puternică a Israelului a însemnat legitimarea Americii ca un adevărat prieten și aliat, un stat care ignoră interesul imediat geopolitic pentru sprijinul unui stat aliat. Observăm acum mutațiile geopolitice în zonă și anume repoziționarea strategică a statului evreu, situație posibilă doar cu sprijinul Statelor Unite ale Americii, o situație ce a ignorat geopolitica clasică dar a adus întărirea păcii și a stabilității. Un alt beneficiu a fost înclinarea balanței de putere regională spre Israel și aliații săi, Iranul intrând pierzând aliați în idealul lor de impunere a modelului politic și social teocratic.

Acordurile de pace Abraham (Avraam) dar și alte viitoare acorduri sunt opera unor oameni care s-au bazat pe relația specială între cele două state, Israel și Statele Unite ale Americii, dar și pe dorința exportării modelului civilizațional spre lumea musulmană. Un rol special pe lângă cei doi lideri, l-a avut consilierul special pentru Orientul Mijlociu al Președintelui Statelor Unite ale Americii, Jared Kushner. Nu trebuie uitat nici rolul ambasadorul american la Ierusalim David Melech Friedman și al ambasadorului Emiratelor Youssef al Otaiba. Oameni politici trebuie să urmărească binele public și căi pentru a dezvolta țările lor iar diplomații trebuie să faciliteze acest drum.

O relație specială bazată pe decenii dar și pe secole de istorie care are ca final scop instaurarea păcii în Zona Extinsă a Orientului Mijlociu, avantajul pe care îl are președintele Trump este reprezentat de expertiza și voința lui Jared Kushner de a ajuta Israelul și celelalte state pentru soluționarea sângerosului conflict care s-a transformat în timp într-un conflict civilizațional.

Cred că acest drum va instaura o pace solidă în Orientul Mijlociu și o înțelegere profundă între țările din zonă, culminând cu recunoașterea deplină a statului istoric și geopolitic al Israelului.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 3

Anul nou Evreiesc

ANUL NOU EVREIESC ȘI SĂRBĂTORILE CARE ÎL URMEAZĂ: IUDAISM ȘI UNIVERSALITATE Lucian-Zeev Herșcovici

Luna Tișrei este cea de a șaptea lună a calendarului mozaic, pe baza Bibliei Ebraice. Dar totuși este luna începutului anului (Roș Hașana, în traducere “Capul Anului”). Probabil că această idee a apărut încă din perioada Primului Templu de la Ierusalim, înainte de Exilul Babilonian, deci înainte de anul 586 înaintea erei creștine.

Date suficiente nu există: informațiile provin din epoca Post-Exilică. Până şi numele lunilor din calendarul ebraic sunt de origine babiloniană, amintind nume de zeități păgâne babiloniene. Dar în cartea biblică Vayqra/Leviticul (XXIII, 23-25) este menţionată luna a șaptea a calendarului ebraic, fără a fi denumită (după cum sunt menționate și alte luni, după ordinea lor numerică), precum și sărbătorile din această lună, cu semnificațiile lor și obligațiile legate de aceste sărbători. Prima zi a acestei luni este Anul Nou (Roș Hașana; în prezent, pe baza unei tradiții a cărei origine provine probabil din perioada Exilului Babilonian, sunt celebrate două zile, datorită dificultății transmiterii datei precise în toate obștile evreiești în perioada celui de al Doilea Templu). Cea de a zecea zi a lunii ebraice Tișrei este “Yom Kipur”, Ziua Expierii.

Perioada 15-21 Tișrei este sărbătoarea de Sucot (Sărbătoarea Colibelor), iar ziua de 22 Tișrei este “Șemini Ațeret”, Ziua Marii Adunări convocată de scribul Ezra, considerată și “Simhat Tora”, Ziua Bucuriei Torei, în care se termină lectura unui ciclu anual al Torei (Pentateuhul) și începe lectura altui ciclu anual al ei.

ROȘ HAȘANA Desigur, se pune întrebarea: dacă luna Tișrei este luna a șaptea a anului, cum se explică faptul că Anul Nou este în prima zi a acestei luni? Din ce cauză nu este la începutul primei luni, respectiv a lunii Nisan? Răspunsul – parțial – îl găsim în Talmudul Babilonian, care include un tratat special dedicat Anului Nou, intitulat “Roș Hașana”. Talmudul menționează patru date pentru începutul de an. Prima este 1 Nisan, prima zi a primei luni (lună care cade primăvara, în timpul căreia este sărbătorit Paștele Evreiesc, respectiv “Pesah”), dată considerată în prezent ca fiind începutul Anului Nou probabil datorită reînvierii naturii și ieșirii fiilor lui Israel din Egipt, din robie. Altă dată este 1 Șvat (după unii comentatori 15 Șvat), Anul Nou al Pomilor. A treia dată este 1 Elul, considerată Anul Nou al Animalelor, legată de alegerea animalelor pentru a fi sacrificate în Templul de la Ierusalim. În privința datei de 1 Tișrei, ea este considerată a fi Ziua Creației Lumii. Celebrarea ei s-a extins după așezarea poporului lui Israel în țara lui: această dată a devenit legată de culesul viilor, de muncile agricole de toamnă. Ea a devenit Anul Nou al Regilor, Anul Nou Civil. Ulterior, ea a pătruns în tradiție și în memoria colectivă, rămânând data unanim acceptată pentru Anul Nou. În cartea Vayqra/Leviticul, această dată nu este menționată ca an nou, ci ca “Yom Hazikaron” (Ziua Amintirii, respectiv a reamintirii de către fiecare om a faptelor făcute în ultimul an), “Yom Terua” (Ziua Sunării Trâmbiței; după unele interpretări,“șofarul”, instrument muzical confecționat dintr-un corn de berbec nu ar fi trâmbiță, ci bucium sau corn), “Yom Hadin” (Ziua Judecății, respectiv a judecății divine a tuturor ființelor și a soartei lor în noul an, viitor). Deși celebrat și ca o sărbătoare de familie, Anul Nou este o zi de meditaţie. Este ziua înscrie-

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 4

Anul nou Evreiesc

rii fiecărui om (chiar a fiecărei viețuitoare) în Cartea Vieții de către Dumnezeu. Deci, începutul deciderii soartei fiecărui om (indiferent de naționalitate și religie), ba chiar a fiecărei ființe are loc de Roș Hașana. În conformitate cu gândirea iudaică, soarta celor drepți este decisă din prima zi a anului, în mod pozitiv, iar soarta celor păcătoși de asemenea este decisă în prima zi a anului, în mod negativ. Dar marea majoritate a oamenilor sunt medii, nici drepți dar nici păcătoși. De aceea, soarta lor este înscrisă în Cartea Vieții de Roș Hașana, dar pecetluită după zece zile, de Yom Kipur.

Pentru a fi înscriși cu o soartă bună, evreii credincioși se roagă lui Dumnezeu și își cer iertare de la El în perioada celor Zece Zile de Pocăință (Aseret Ymey Teșuva), de la Roș Hașana la Yom Kipur, căutând să îndeplinească și cât mai multe comandamente divine. Deoarece luna Elul precede luna Tișrei, ea este dedicată pregătirilor pentru Ziua Judecății divine. Un psalm care simbolizează umilința și speranța iertării și a ajutorului divin este recitat în fiecare zi. În fiecare dimineață se suflă din trâmbiță (“șofar”), ca simbol al pocăinței și revenirii la credință, cu excepția zilelor de sâmbătă (“Șabat”). Tot în luna Elul se recită anumite rugăciuni speciale, “slihot”, prin care se cere iertare lui Dumnezeu. Tradiția evreilor sefarzi (spanioli și orientali) este de a recita aceste “slihot” începând din prima zi a lunii Elul (“Roș Hodeș Elul”). Tradiția evreilor așkenazi este de a le recita numai în ultima săptămână a lunii Elul. Aceste rugăciuni sunt recitate noaptea, fie către miezul nopții, fie dimineața în zori, înaintea rugăciunii obișnuite de dimineață. “Slihot” continuă să fie recitate în cele Zece Zile de Pocăință din luna Tișrei (“Aseret Ymey Teșuva”). Cele patruzeci de zile de pocăință (luna Elul și primele zece zile ale lunii Tișrei) au fost puse în legătură cu cele patruzeci de zile în care Moșe (Moise) s-a aflat lângă Dumnezeu pe Muntele Sinai as-

cultând și învățând Tora, până la revenirea lui pe pământ, când a văzut că a fost făcut “vițelul de aur”. Altă tradiție vorbește despre pecetluirea definitivă a soartei pentru păcătoși în ziua de Hoșana Raba (Ziua Marii Mântuiri), ultima zi de Sucot. Dar toți evreii au obligația rugăciunii iertării păcatelor până în această zi, datorită ideii solidarității. Mai mult, rugăciunea este făcută de fiecare la plural, cerându-se iertare nu numai pentru păcatele individuale, ci şi pentru cele ale celorlalți fii ai lui Israel.

Acesta este aspectul colectiv, național, al rugăciunii. Deoarece se vorbește despre toți oamenii și chiar despre toate viețuitoarele, aluzie fiind la iertarea păcatelor tuturor, această rugăciune are și un caracter universal. Deoarece toți oamenii, nu numai evreii, sunt înscriși în Cartea Vieții, li se poate dori un an bun tuturor. Menționăm și faptul că cererea de ietare, recitată în zilele lunii Elul, de Roș Hașana, în cele Zece Zile ale Pocăinței din luna Tișrei culminând cu Yom Kipur, chiar și în ziua de Hoșana Raba, se referă la păcate și greșeli comise de om față de Dumnezeu. În privința păcatelor și greșelilor comise de un om față de alți oameni, fiecare om trebuie să-și ceară iertare față de aceștia. De aici obiceiul urării de An Bun (urare pe care o facem tuturor): ea simbolizează iertarea și împăcarea. Există o veche tradiție evreiască a oamenilor de a se împăca și a-și da mâna înainte de Roș Hașana. Tradiție care ar trebui reluată și păstrată de toți oamenii, indiferent de naționalitate și religie, În zilele noastre. Există și obiceiul de a vizita mormintele celor dragi în luna Elul și în cele Zece Zile de Pocăință din luna Tișrei.

Obicei care trezește amintiri pioase și respect pentru memoria celor care nu mai sunt printre noi și au trecut în veșnicie. În privința tradițiilor alimentare, menționăm pe cea a consumului rodiilor (ca simbol al înmulțirii) și al mierii, care simbolizează un an dulce. În loc de a muia pâinea în sare, ea este muiată în miere.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 5

Editorial

David Grossman *

De ce protestăm?

De ce atât de mulți israelieni se simt atât de străini și exilați în țara lor? De ce atât de mulți dintre noi simțim un sentiment constant de sufocare și dificultăți de respirație?

Poate pentru că așa suntem noi astăzi, anesteziați și intubați. O materie primă excelentă pentru orice manipulare, un material moale și flexibil în care să creeze dictatura cvasidemocratică pe care Netanyahu o instaurează. De aceea mișcarea de protest împotriva lui este atât de benefică, încurajătoare și vitală. Căci dintr-o dată există o voce ascuțită și clară, care trece prin ecourile înșelătoare de eueu-eu, care ne inundă de ani de zile, un protest care reînvie în noi sentimentul de ușurare atunci când - după ani de minciuni și exagerări - se aud în sfârșit cuvinte de adevăr.

E adevărat: Protestul constă din multe grupuri care uneori nu au legătură. Conducerea lui are mai multe capete și, în general, încă își caută drumul. Dar tocmai acest lucru îl întărește, în mișcarea ei încă incomodă, în energiile celor care trebuie să străpungă sentimentul sufocării, în crescendoul unui strigăt puternic care se intensifică, alături de argumente raționale eficiente și bine formulate.

Netanyahu îi acuză pe protestatarii “împotriva lui” (a stângii, a mass-media, a urmăririi penale și a opoziției și pe cine nu), că sunt posedați de obsesia “Doar nu Bibi”. Dar, în realitate, el însuși a devenit un fel de “posedat” care manipulează o țară întreagă, o țară care a devenit neajutorată și aproape apatică în fața sa. În fața egoismului său prădător și a corupției. O țară care este atrasă de el, în mod constant de ani de zile, având de-a face cu el, familia sa, dosarele sale. De parcă ar fi o mie de oglinzi în jurul nostru și toate ne reflectă imaginea sa. Și când îi privim, îl vedem. Pe el nu pe noi. Prin urmare, din anxietate pentru țară, din sentimentul că miracolul care a creat-o și a ținut-o în cercurile solidarității se estompează și, de asemenea, pentru a ne regasi propriile fețe, stăm și stăm săptămânal în strada Balfour și în fața casei lui din Cezareea și pe 315 de poduri și intersecții din toată țara.

Și vom continua să stăm în picioare și vom continua să strigăm și vom continua să-i strigăm: Dibuk afară! Ieșiți din viața noastră, mergeți în drumul vostru și lăsăți-ne să începem să reînviem ruinele pe care le lăsați în urmă. Ca un aer respirabil, trebuie să ne recuperăm dintr-o perioadă lungă în care ne-am pierdut sănătatea ca societate. Mi-aș dori să putem reînvăța unele abilități esențiale de bază, cum ar fi cum să fim diferiți unul de celălalt, dar fără ură, fără a fi de acord - fără răutate. Să știm să stingem ostilitatea și suspiciunea care se aprind în ochii noștri când ne uităm la frații noștri, la noi înșine și la carnea noastră, cei care gândesc diferit de noi. Va fi un proces lung și complicat, deoarece fărâmițarea a pătruns deja în mai toate mecanismele interne din Israel.

Dar un lucru este clar: amendamentul nu va putea începe atât timp cât Netanyahu este la putere. Mai mult, continuarea politicii sale combate posibilitatea corectării și condamnă Israelul la tot mai multe rele. El pur și simplu arată că nu îi pasă. Chiar și cei care i-au fost apropiați mărturisesc că nu ascultă niciodată. Că este detașat și trăiește într-un spațiu care rezonează doar cu el și cu interesele sale. În exterior, el poate demonstra - sunând minunat de fals - puterea și militanța și încrederea în sine și un fel de îngrijorare paternă plină de compasiune pentru supușii săi - îi place, fără îndoială, să se vadă pe sine ca “tatăl națiunii” - dar este un tată manipulator fără egal, un tată cinic, exploatator și oportunist. Cu toate eforturile sale, este imposibil să simți în Netanyahu calitățile de vindecare și recuperare, nici de adevărata compasiune pentru israelienii loviți, cei pe care el însuși, prin eșecurile și faptele sale, le-a deteriorat situația. Lupta este pentru deteriorare versus reparare. Despre boală versus recuperare. Și în această luptă fiecare persoană va decide unde se află.

La mulți ani!

David Grossman David Grossman (n. 1954) este un scriitor Israelian. Cărțile lui au fost traduse in 30 de limbi. In anul 2018 a primit premiul ISRAEL pentru literatura.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 6

Editorial

Repoziționarea strategică a Israelului în Orientul Mijlociu Dr. Alexandru Cristian Vocația politică a Israelului este una mistico-geopolitică. Este un stat milenar construit în jurul primei religii monoteiste din istorie. Tot ceea ce a întreprins Israelul în istorie este apropiat de sacralitate și cu acceptul divinității, conform povestirilor biblice. Primii regi ai Israelului au fost credincioși unui singur Dumnezeu și foarte devotați locului pe care îl păstoreau. Regele David ( 1002- 973 î.Hr) a pus bazele unui stat puternic și bine organizat iar Regele Solomon ( 973-933 î.Hr.) a desăvârșit Templul care a devenit un simbol etern al Israelului. Orașul Ierusalim a devenit centrul acestui nou regat și a devenit orașul în jurul căruia s-a unit poporul lui Israel. Ultimii ani au fost ca o adevărată revelație istorico-profetică. Ierusalimul a fost recunoscut de cea mai mare putere a lumii, Statele Unite ale Americii, drept capitală politică a Israelului, cu toate că poporul evreu a considerat că Ierusalimul este capitala sa veșnică.

O recunoaștere istorică ce a produs schimbări în balanța de putere a zonei Orientului Mijlociu.

Normalizare relațiilor între Israel și Emiratele Arabe Unite sunt un eveniment istoric de mare importanță. După acest stat și Regatul Bahrain recunoaște Israelul și pornește pe calea păcii.

Astfel de evenimente produc și mutații geopolitice în zona Orientului Mijlociu în mai multe sensuri.

Primul sens este că Israelul este recunoscut de state care nu doreau să audă de existența statului evreu. După aceste două state sunt sigură că și alte state arabe își vor normaliza relația cu Israelul. Predicția mea este că vor urma Kuwait-ul, Maroc-ul, Oman-ul, Sudan-ul și culminând cu Regatul Arabiei Saudite. De altfel și în Arabia Saudită se întâmplă multe transfomări în contextul Viziunii 2030 de dezvoltare a economiei saudite care să nu se bazeze numai pe hidrocarburi, ci să fie deschisă spre noi sectoare economice cum ar fi noile tehnologii, noi surse alternative de energie și deschiderea turismului.

Al doilea sens este că balanța geostrategică se înclină decisiv spre Israel în defavoarea Iranului. Statele arabe încep să respingă modelul politic, economic și social al republicii islamice șiite iraniene.

Al treilea sens este recunoașterea deplină a unui rol istoric și anume existența statului Israel în teritoriul regatului antic al regelui David (1002-973 î.Hr.), datele antice diferă în funcție de cronologia adoptată. Observăm cum statul Israel se repoziționează strategic și își crește capitalul geopolitic prin imprimarea unui model soft de putere. O putere bazată pe economie, tehnologie și cultură, bineînțeles că nu este neglijată nici dimensiunea militară a statului Israel. Astfel dintr-un stat nerecunoscut după șapte decenii de existentă statală Israelul devine un model pentru statele arabe din regiune și este acceptat ca parte a unui status quo al zonei care a fost extrem de fragil de-a lungul vremii. Odată cu aceste evenimente, status quo-ul se consolidează și imprimă o caracteristică marcată de stabilitate a regiunii, o caracteristică pe care mult timp nu a avut-o.

Recunoașterea Israelului poate determina palestinienii să accepte rolul avut în zonă și poate încuraja dezvoltarea unui dialog și unei cooperări în găsirea unei soluții privind conflictul israelo-palestinian. Planul american de pace este unul bun, complex dar neacceptat de palestinieni, odată cu stabilizarea status quo-ului cred că planul va fi reviziuit de mai mulți lideri și poate fi găsit un mijloc de ajungere la un consens.

Geopolitica este plină de neprevăzut, nimeni nu credea sau spera în aceste evoluții de aceea cred că ne mai așteaptă multe evenimente care vor consfinți transformarea zonei Orientului Mijlociu dintr-o zonă instabilă într-una plină de stabilitate axată pe dezvoltarea economică și transformare socială. Israelul se repoziționează strategic și își impune viziunea sa asupra păcii și cooperării care a început să fie acceptată și de ceilalți, lucru care nemulțumește Iranul care pierde aliați în acest conflict geopolitic și geoistoric cu Israelul. Sunt sigur că în viitor pacea își va face loc în zonă iar Israelul va deveni un lider în promovarea schimbării în zonă.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 7

Jurnal Poetic

Emanuel Pope *

Nimic deci, care să ne poată părea azi comercial, contrafăcut ori tributar epocii.

O poetă de neuitat Priscilla Denise Levertov s-a născut în Ilford, Eseex, Anglia, 1923, mama welsh, iar tatăl (Paul Levertoff) evreu dintr-o linie hasidică din Rusia a fost pentru un timp profesor la Universitatea din Leipzig și mai apoi, stabilindu-se în U.K. în anii primului război mondial, a devenind preot anglican după convertirea la creștinism.

Câteva exemple ale poeziei sale ce sper să găsească ecou în sufletele cititorilor Jurnalului Israelian:

Adonis

Denise este atrasă de poezie din primii anii de educație și ca urmare, la nici 12 ani îi scrie poetului T.S. Eliot trimițându-i câteva poeme.

Acesta îi răspunde printr-o scrisoare de două 1 pagini încurajând-o entuziast. În 1940 ea publică primul ei poem și șase ani mai târziu, la 23 de ani, întâiul volum cu titlul “Dubla imagine”. Dar adevărata deschidere poetică începe abia în anul 1947 când se mărită cu scriitorul Mitchell Goodman și decide ca un an mai târziu să se mute definitv în Statele Unite. Aici cunoaște și intră în legătură cu exponenți ai mișcării literare de avangardă “Black Mountains”, în special cu poetul William Carlos Williams.

Devine editor la jurnalul “The Nation” și între anii 1960-1970 desfășoară o importantă activitate împotriva războiului din Vietnam, semnând în 1968 “Writers and Editors War Tax Protest” și apoi alături de Naom Chomsky, Mitchell Goodman, William Sloane Coffin și Dwight Macdonald pune bazele colectivului “RESIST”. Predă în anii ce urmează la mai multe universități americane, primește o serie de premii și recunoașteri literare și o regăsim din nou pe baricadele societății civile împotriva războiului din Iraq. În anul 1997 poeta Denise Levertov părăsește lumea încleștărilor nebune lăsându-ne spre amintire și reflecție o operă poetică formată din 24 de volume, toate dovedind prospețime prin sute de de experimentări și căutări, un meșteșug acerb în căutarea purității și vibrând de umanism sincer.

Vânând pasărea Phoenix

Răsfoind prin manuscrise decolorate, asigură-te că niciun cuvânt nu zace acolo însetat, sângerând așteptând să fie salvat. Nici: jumătăți mai vechi de iubiriarticulate momente împinse dincolo de fluxul percepției care să mimeze înțepenirea fără să fi fost eliberate vreodată– …ele nu au sânge să verse.

Tu trebuie să cauți culcușul de cenușă însuși dacă speri să găsești pene împrăștiate, oase mocnind de pasăre, și o licărire de flacăre cântând, reaprinzându-se.

Vorbind cu mine Încearcă să-ți amintești, fiecare aprilie, nu doar pe acesta te simți ca mergând pe sub apă într-un lac pătat cu sângele tău.

Când vântul de est va coace lumina soarelui gâtul îl vei simți subțire și fragil, iar hainele nu te vor încălzi Te simți ca și cum te-ai ascunde departe de foarfeci abile, mâini dure, lâna ta la piciorele păstorului. Și în prima zi caldă fiecare pas te va împinge împotriva unei greuțăți și tu nu vei dori să reziști acelei greutăți,

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 8

Artă ceramică

tu vei vrea să te oprești, să te întorci la întuneric -dar tratativele-s făcute peste capul tău, te forțează să te legeni înainte Da, în acest an te simți ca pierdut, nici o Demeter la care să revii pentru un moment te vezi ca o Persefone. Însă este ea, Demeter, care s-a dus jos către întuneric.

Ori dacă ar fi fost Orfeus cel care te-ar fi împins înainte spre Euridice, Orfeus e neînduplecatul ce nu privește înapoi ca să te scape.

Ești consternată observând că ai fost aleasă să trăiești o sută de ani.

Dar e aprilie, și nu e nimic unic în pierderea ta, durerea ta e comună, banală și drumul tău e hotărât: pașii te vor răni, dar vei ajunge ca de obicei în aceleași condiții, numele tău e și va fi “vară”: un amplu pesisaj, voluptos, calm, deschis, copaci nemișcați, pajiști marine, visătoare distanțe savaniene, unde vei prinde puteri, rupând fruncte coapte de pe ramuri, pentru iarnă și primăvară, anotimpuri uitate. Încearcă să-ți amintești, e același mecanism: trăiești această durere de aprilie acum, și vei sosi la un alt aprilie care te va uimi în aceeași măsură.

Ceramică: Marga Grauenfels

* Traducere de Emanuel Pope, iar un prim volum conținând traduceri din poezia lui Denise Levertov se află în curs de apariție la editura diasporei românești din Dublin, Itaca Publishing House

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 9

Eseu

Martha Eşanu

Casa George Enescu de la Mihăileni Casa de la Mihăileni a aparţinut familiei mamei lui Enescu, Maria Cosmovici, fiind construită de părinţii ei, preotul Ioan Cosmovici şi soţia Zenovia. Născut la Liveni-Vârnav, unde părinţii săi locuiau în 1881 în casa devenită acum memorială, Enescu s-a mutat apoi, după numai trei ani, cu familia sa la Cracalia iar după alţi câţiva ani a plecat la studii la Viena. Se întorcea în ţară în vacanţe pe care le petrecea în casele părinţilor: în casa de la Cracalia unde locuia tatăl său, Costache Enescu şi în casa de la Mihăileni unde locuia mama sa, Maria Cosmovici.

Mihăileni, un târg în care Moldova se întâlnea cu Bucovina, avea în vremea copilăriei lui Enescu o viaţă comunitară efervescentă. După al Doilea Război Mondial, în perioada comunistă, s-a aşternut uitarea peste micul târg moldovenesc, peste povestea casei de la Mihăileni şi a familiei Mariei Cosmovici.

Străbunicul matern al lui George Enescu, Costache Cosmovici, a studiat la Viena şi era compozitor de muzică psaltică şi lucrări corale.

Revenit în Moldova, el a construit casa de la Mihăileni. Din memoriile lui Enescu aflăm că străbunicul a avut trei feciori, primul născut fiind Ioan, cel care avea să devină preot. Acesta, bunicul matern al marelui muzician George Enescu, era o personalitate deosebită, cu merite remarcabile în activitatea administrativă bisericească, mare iubitor de muzică, cu cunoştinţe temeinice în arta pianului şi a chitarei. El a adus pianul în casa de la Mihăileni şi a învăţat-o pe fiica sa Maria să cânte.

Peste ani, acelaşi pian avea să ajungă “într-un car cu paie şi acoperit cu ţoluri”, în casa de la Liveni, spre marea bucurie a copilului George Enescu.

Preotul Ioan Cosmovici a avut trei copii: pe Maria, mama lui George Enescu, pe Elena şi pe Leon, viitorul vestit doctor Leon Cosmovici, student şi doctor de la Sorbona, eminent profesor la Universitatea din Iaşi şi fondator al învăţământului românesc de fiziologie animală. La rândul său acesta a avut doi fii: Jean Cosmovici, pictor şi Alexandru Cosmovici, compozitor.

Maria, mama lui Enescu, a moştenit dragostea pentru muzică de la tatăl ei, preotul Ioan Cosmovici şi a cultivat-o în timpul studiilor liceale făcute la Cernăuţi. Cânta la pian şi chitară şi avea o voce deosebită. În parte, ea a transmis această moştenire şi fiului ei, micuţului Enescu sau “Jorjâcă” cum i se spunea în copilărie.

Mihăileni-ul avea să-i fie lui Enescu cel mai iubit tărâm al copilăriei, cum povesteşte el în Amintiri: “Una era câmpia cu holdele de la Cracalia şi alta era dealul Mihăilenilor, din susul apei Siretului şi cu pădurile alăturate. (…) Uite, fluturele acesta eu îl prindeam când eram mic copil, în livada de la Mihăileni! Ce de mai desene şi ce de mai culori!”

Micul târg bucovinean, singura comună botoşăneană de azi care intră, parţial, în componenţa Bucovinei istorice, i-a lăsat marelui compozitor amintiri deosebite, aproape de domeniul fantasticului. Enescu povesteşte cum încerca să atingă coada unui curcubeu care părea să cadă în livada de la Mihăileni, “dorindu-şi să se dea în locul acela de trei ori

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 10

Eseu

peste cap, ca să prindă puteri magice”.

Naşterea viitorului compozitor, când mama sa avea 30 de ani şi pierduse deja 7 copii, toţi la vârste foarte mici din cauza anghinei difterice, a fost considerată ca un mare miracol. Maria Cosmovici Enescu a resimţit o imensă bucurie dar şi o continuă teamă de a nu-l pierde şi pe cel de-al 8-lea copilaş. Grija cu care l-a înconjurat şi l-a ocrotit, ţinându-l mereu departe de orice pericole şi primejdii, adeseori doar închipuite, l-au transformat pe micuţul George într-un singuratic şi l-au lăsat numai cu pasiunile sale pentru muzică şi desen, în compania doar a rudelor apropiate. În Amintiri, maestrul Enescu relevă că acest mod de creştere şi educare i-a grăbit maturizarea şi i-a şlefuit, într-un anume fel, sensibilitatea şi caracterul.

La Mihăileni, Enescu a descoperit pianul şi tot aici şi-a adus colegii de la Conservatorul din Viena să petreacă împreună o parte a vacanţei de vară. Mai târziu, când era deja în plină faimă, la finalul sejurului românesc din 1900, când a concertat pentru prima oară în ţară, s-a întors la Mihăileni unde avea să se bucure de “cozonacii în floare şi de povidlă” şi unde avea să compună câteva lieduri.

Mihăileni-ul a fost şi locul în care George Enescu şi-a luat adio de la România, în 1946.

Atunci, intuind probabil că e ultima lui întâlnire cu locurile care i-au marcat copilăria şi existenţa pe meleagurile româneşti, şi-a purtat paşii în pelerinaj la Liveni, Cracalia, Dorohoi, la Tescani şi în final la Mihăileni, la casa mamei şi la mormântul ei. În Cimitirul satului Mihăileni odihneşte împreună întreaga familie a Mariei Cosmovici. Despărţindu-se atunci pentru totdeauna de Mihăileni, locul cel mai iubit al copilăriei şi adolescenţei sale moldave, marele George Enescu a spus: “De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta-mi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung”.

Timp de mulţi ani, Mihăileni-ul a fost “locul unde nu s-a întâmplat nimic”, un loc uitat de lume. Casa Mariei Cosmovici-Enescu, a fost abandonată şi din ce în ce mai părăginită şi nimeni nu părea să-şi amintească de ea.

În vara anului 2013, într-un articol publicat în “SUPLIMENTUL DE CULTURĂ” de la Iaşi unde semna rubrica săptămânală “Scrisoare pentru melomani” istoricul Victor Eskenasy la finalul articolului “Câte ceva despre George Enescu şi lumea sa pe timp de Război Rece” se întreba, ca şi mulţi alţii deopotrivă, “Ce s-o mai fi petrecând cu casa lui Enescu de la Mihăileni, Botoşani?” Şi cam tot pe atunci pianista Raluca Ştirbăţ, preşedinta Societăţii Internaţionale “George Enescu” din Viena a semnalat situaţia dezastroasă în care se afla casa mamei compozitorului şi a pornit o susţinută campanie de salvare a ei de la uitare şi distrugere. Deasemenea a făcut toate demersurile necesare şi a reuşit ca în luna noiembrie 2014 casa de la Mihăileni să fie declarată monument istoric.

Mai multe organizaţii şi persoane private, impulsionate de ea, s-au străduit să contribuie la strângerea de fonduri pentru renovarea clădirii şi transformarea ei într-un muzeu memorial. Ulterior, Ordinul Arhitecţilor din România (filialele Bucureşti şi Nord-Est) şi Fundaţia Remember Enescu al cărei preşedinte este violonistul Alexandru Tomescu, s-au solidarizat pentru a salva casa de la Mihăileni, un reper de mare importanţă pentru patrimoniul cultural naţional românesc dar nu numai.

Doctorul Ştefan Botez, moştenitorul compozitorului, a donat în anul 2014 o treime din casa de la Mihăileni Fundaţiei Pro Patrimonio,

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 11

Mari scriitori români

restul casei fiind cumpărat de către fundaţie în anul 2019, prin eforturi proprii şi donaţii private.

Anul acesta, după 7 ani de la iniţierea campaniei de salvare, Casa George Enescu de la Mihăileni a fost inaugurată pe 19 august, cu un recital de pian susţinut de Raluca Ştirbăţ şi dedicat susţinătorilor proiectului şi memoriei lui George Enescu de la a cărui naştere se împlineau în acea zi 139 de ani. În Casa George Enescu se află un pian Bosendorfer din 1928 care a aparţinut filosofului Mircea Vulcănescu şi a fost donat de moştenitorii acestuia. Pianul a fost recondiţionat la Bucureşti şi, de-a lungul timpului la el au cântat, printre alţii Dinu Lipatti, Jonny Răducanu iar acum Raluca Ştirbăţ. Începând din anul 2014, Fundaţia Pro Patrimonio, propietara Casei George Enescu de la Mihăileni a desfăşurat peste 15 evenimente şi concerte caritabile la Viena, Londra, Paris, Iaşi şi Bucureşti, finanţând astfel continuarea şantierului. În urma dezvoltării parteneriatului cu UiPath Foundation a fost dezvoltat un program de educaţie muzicală dedicat copiilor din comunităţile locale limitrofe.

Integrarea Casei Enescu de la Mihăileni în circuitul cultural şi educaţional se va derula prin intermediul Academiei de Muzică şi Studiul Sunetului “George Enescu” din Mihăileni, care îşi propune să funcţioneze ca un Centru de Excelenţă care va aduce împreună atât componenta memorială cât şi pe cea educaţională, găzduind rezidenţe pentru persoanele implicate în creaţia artistică şi în cercetarea muzicală. Spaţiile adiacente aflate în vecinătatea Casei Memoriale vor găzdui tineri studenţi şi vizitatori. Modulul de educaţie, Academia de Muzică şi Educaţie pentru Copii, dezvoltat în parteneriat cu UiPath Foundation, este parte a unui program mai amplu şi va implica copiii din zonă, oferindu-le şansa la educaţie de calitate şi un mediu cultural inedit aproape de familiile şi gospodăriile lor.

Liviu ANTONESEI

Trei note la Caragiale 1. Pericolul imaginii clișeu? În cazul oricărui autor important există, în principiu, această primejdie, apariția imaginii clișeu, clișeizare dacă dorim, însă Caragiale mi se pare infinit mai protejat decît alţi mari autori, tocmai datorită spiritului dizolvant de clişee ce-i subîntinde opera. Poţi inventa formule precum “poet naţional”, “„poet nepereche”, “Ceahlăul literaturii române” etc despre foarte mulţi mari autori băştinaşi dar, în cazul lui Caragiale, nu treci, nu poţi trece de “Nenea Iancu”, dacă îl înţelegi cu adevărat, ori “de ultimul ocupant fanariot”, dacă nu pricepi chiar nimic din el. Interesant este altceva.

Trăind etern în lumea nu inventată, ci relevată de opera sa, ne însuşim o mulţime de formule create de geniul său inegalabil, pe care le transformăm noi în clişee despre noi înşine.

De fapt, nu atât clişee, cât formule memorabile care reuşesc, fiecare, în lapidaritatea lor de poeme haiku, să înlocuiască tomuri întregi de filosofia culturii, sociologie ori istoria mentalităţilor. Unele au concizia unui simplu nume – Mitică, Farfuridi, Trahanache, Caţavencu.

Ultimul, iată!, a devenit veritabilă instituţie,

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 12

Mari scriitori români

academie foarte românească şi revistă de umor – cum altfel? – de imens succes. Între altele, asemenea formule, simplifică enorm comunicarea între membrii comunităţii noastre. Ne înţelegem instantaneu, din ochi aş zice, printr-o simplă aluzie împrumutată din piesele sale, din momentele şi schiţele ce s-a amuzat să ni le lase nepreţuită moştenire. Datorită lui, ne înţeleg şi ceilalţi și-au pus “aspiratoarele” NATO şi UE pe noi în vreme ce noi ne vedem de-ale noastre, cele caragialeşti.

2. O parte nespecifică Cred că monumentala operă a lui Caragiale cuprinde unele elemente practic nespecifice, precum Năpasta, O făclie de Paşte ori 1907. Din primăvară până-n toamnă. Dar e cum nu se poate mai firesc. Ca orice român, chiar şi “fanariot” la origini, şi Caragiale visa din când în când la Eminescu. Trăind în preajma poetului, nu e exclus nici să se fi contaminat involuntar de câteva ori. În fond, era un mare meloman, cu o impecabilă ureche muzicală. Iar când ai o asemenea ureche, auzi nu doar zgomotul paharelor de bere şi al conversaţiilor din cârciumi şi saloane, ci şi şoaptele zeilor. Însă “elemente minore, caduce, depăşite”, cum afirma careva fără organ literar, îmi vine foarte greu să depistez. De altfel, nu ne-a argumentat convingător Al. Călinescu geniul lui Caragiale de a reabilita, de a introduce în canon, tocmai genurile poreclite minore, necanonice, precum schiţa, “momentul”, pastişa ori parodia articolului de ziar? Între ele, vor fi fiind şi unele, nu cred că multe, nerotunde, neatinse de aripa geniului, dar ce importanţă are asta, dincolo de istoria literară, în contextul valoric majoritar? În fond, şi bătrânul Homer mai aţipea câteodată şi Shakespeare mai avea rateuri.

3. Chestiuni de receptare Sigur că mai apar și rezerve în ce-i privește pe clasici. În privința lui Nenea Iancu, rezerve tăioase nu au fost, totuşi, foarte multe. În cazul lui Eminescu, ar fi vorba, mai ales, de grupajul din Dilema de acum câțiva ani, care n-au dăunat cu nimic imaginii poetului, din contra au reorientat atenția. Grama chiar era ridicol.

În cazul lui Nenea Iancu, dacă trecem peste reţinerile lui Lovinescu, greu de înţeles pentru un critic modernist – în fond, Caragiale pare a fi iniţiatorul genial al modernităţii noastre literare, – ajungem la “studiul” lui Davidescu despre “ultimul ocupant fanariot”, care nu ne miră, dacă luăm în calcul ursuzenia, completa lipsă de umor a autorului. Înţepăturile legionarde au fost oricum uitate de toată lumea.

Mai de mirare sînt prostiile debitate de Marian Popa, care părea să aibă măcar umor, dacă tot e complet lipsit de caracter, dintr-un mai vechi număr al Convorbirilor literare. Revenind la sensul general al chestiunii, cred că a exprima rezerve, chiar contestaţii radicale, e un gest critic firesc, şi nu o impietate.

Cu condiţia prezenţei inteligenţei în general, a celei critice în special. De pildă, un important critic încă activ mi se părea inteligent atunci cînd “îi reducea la scară”, cu argumente plauzibile, chiar dacă uneori discutabile, pe Nichita Stănescu ori Marin Sorescu, în vreme ce Marian Popa mi se pare – scuzaţi expresia! – un dobitoc resentimentar în execuţia pe care pretinde s-o aplice lui Caragiale. E atât de orbit de patimă încât nu sesizează nici o contradicţie între reproşul adus lui Caragiale pentru anii petrecuţi la Berlin şi propria sa fugă în Germania din 1985, fugă din care nu s-a mai întors nici măcar după “schimbarea la faţă a României” de după 1989! Iar atunci când pune aşa-zisa valorizare în exces a lui Caragiale pe seama dorinţei regimului comunist de a submina “spiritul naţional”, chiar nu mai avem ce spune, pentru că ne situăm în plin delir. Era să spun “delir critic”, dar ce legătură are această tâmpenie sinistră cu critica literară ori cu orice altfel de critică? Dl. Popa mai era totuşi în România când spectacolele cu piesele lui Caragiale erau drastic cenzurate, când nu erau pur şi simplu scoase pe de pe scenă!

Scurt spus, putem contesta orice şi pe oricine, cu minima condiţie să fie vorba de o contestaţie cel puţin la fel de inteligentă cu obiectul căreia se aplică. Iar în cazul lui Caragiale ori cel al lui Eminescu, chiar nu e uşor!

E nevoie, vorba spaniolului, nu doar de cojones, ci şi de minte! Multă.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 13

Artă plastică Artă cu Ylia Zomb

Un cadou amânat Îți ofer cadou un abis înclinat atât de subtil că nu-l vei percepe decât după mulți ani când poate vei fi departe, în emisfera sudică la capătul lumii, unde nu mai e civilizație nimic în afară de unghii și copite de centaur Îl vei aprecia când devine mai necesar decât un sfârșit fericit, o clipă de deșertăciune și bucurie.

Atunci îți vei aduce aminte de mine, măcar pentru o singură clipă...

AG

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 14

Pictori români

Maria Sava

Olga Greceanu

“Ca să fii cu adevărat nefericit, trebuie să-ţi dai singur consimţământul. Tot ce faci în lume trebuie împlinit cu exaltare, cu înţelegerea că ce faci tu altul nu ar putea face.”

(Olga Greceanu) Marea Doamnă a picturii româneşti, Olga Greceanu, născută la Mânăstirea Nămăieşti-Muscel, (4 august 1890), din Ana, fiică de boieri, şi Henric Scrszewski, conte polonez, are o biografie încărcată, alcătuită din succese şi renunţări dramatice. Deşi s-a specializat în fizico-chimie, absolveşte Belle Arte la Liege, dedicându-se, în continuare, cu trup şi suflet marii sale pasiuni pentru pictură. Bună prietenă cu Cecilia Cuţescu-Stork, organizează împreună “Expoziţia naţională a femeilor pictore”. Călătoreşte foarte mult pentru a se perfecţiona în tehnicile frescei-mai ales la Florenţa, dar şi în scopul de-a cunoaşte alte cariere de artiste-în Franţa, în Tările Nordice, în SUA. Împreună cu Nina Arbore, fiica faimosului hatman basarabean, înfiinţează un Sindicat al Artelor Frumoase după care deschid împreună o expoziţie la New York unde câştigă simpatia soţiei lui Roosevelt. Discreta aristocrată a fost singura femeie acceptată în grupul de rugăciune “Rugul Aprins” şi singura femeie căreia patriarhii Nicodim şi Iustinian i-au permis să ţină predici din amvon în oricare biserică din ţară. Olga Greceanu a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a întruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. La împlinirea vârstei de 50 de ani a renunţat la toate-inclusiv la o avere imensă pentru a se dedica picturii şi lui Hristos, trăind ca într-o călugărie albă. La vîrsta de 86 de ani, se încumeta să urce pe schela Schitului Darvari unde a restaurat fresca originală şi unde şi-a dat ultima suflare în 1978. A fost o militantă pentru cauza femeii din România rămânând celebră pentru replica pe care i-a dat-o prietenului său Tonitza: “Femeia nu a fost Dante, pentru că a preferat să rămînă Beatrice.” Faptul că a pierdut absolut tot ce avea nu a însemnat mare lucru pe lângă interzicerea dreptului la semnătură.

Comuniştii au marginalizat-o, au condamnat-o la anonimat, excluzând-o din manualele de istoria artei. Cărţile ei din biblioteci au fost dosite iar picturile din instituţiile publice au fost văruite, aşa cum s-a petrecut cu frescele

de la Primăria din Banu Manta sau cu cele din Piaţa Amzei. La conacul ei de la Bălteni cărţile şi tablourile i-au fost scoase în curte şi arse, iar pereţii pictaţi în frescă au fost dărâmaţi. ”Frescele mi-au fost acoperite cu var, spunea ea, dar huma se spală. Nu acum cât mai trăiesc ( avea 77 de ani), ci după ce nu voi mai fi se vor stinge toate geloziile şi răutăţile.”

Specificul artei sale se înscrie alături de cel al confraţilor săi Şirato, Tonitza, Sabin Popp Pallady care, pe lângă ancorarea în modernismul european al vremii, căutau, mai ales, latura specifică, distinctivă pornită din tradiţia bizantină, dar având fiecare propria viziune.

Esenţial rămâne scoaterea în prim plan a trăsăturilor morale ale personajelor sale, în compoziţii perfect adaptate pereţilor, având un desen clar, simplificat, pentru a fi văzut mai bine de la distanţă, culori în acorduri sobre, aşternute pe suprafeţe plate. Olga Greceanu a fost şi scriitoare. A scris jurnalul de călătorie intitulat “Pe urmele paşilor tăi, Iisuse”, publicat la Ed. Idaco, studiul “Renaşterea picturii româneşti”, “Specificul naţional în artă”,”Compoziţia murală”, “Cula de la Măldăreşti”, “Meditaţii la Evanghelii”, Ed. Sofia şi romane-

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 15

Reportaj

le biblice, “Crima lui Jutabel Ben-Eber”, “Ura care ucide”, Ed. Curtea Veche şi “Vreau”.

Ultima sa expoziţie a fost în 1974, o expoziţie lipsită de reperele specifice creaţiei Olgăi Greceanu. A fost o artistă desăvârşită, o vizionară de înaltă spiritualitate ortodoxă uitată pe nedrept până astăzi.

REPORTAJ

Confluențe lirice În zilele de restriște din cauza virusului invizibil dar periculos, cu toții suntem sfătuiți să stăm acasă. În aceste circumstanțe inițiativa Institutului Cultural Român din Tel Aviv de a transmite on-line diverse programe sub egida “Cafenelei Românești” a venit ca o mană cerească pentru toți cei care iubesc cultura. Conducerea emisiunii este împărțită între directorul institutului, Martin Salamon și directoarea adjunctă Cleopatra Lorințiu. De obicei, aceste întâlniri virtuale au loc în zilele de joi la ora 18, oră convenabilă pentru cei interesați.

Menționăm că, ulterior, transmisiunile pot fi urmărite și prin Youtube. Ne vom referi în cele ce urmează la programul derulat sub titlul “Confluențe lirice” în conceperea, realizarea și îndrumarea Cleopatrei Lorințiu. Subiectul “confluențelor” a fost întâlnirea a trei personalități din trei domenii, compozitoarea Sofia Gelman Kiss, poetul Dinu Flămând și dirijoarea Mihaela Cesa-Goje pe calea tehnicii Zoom.

Trei lucrări pentru cor mixt semnate de Sofia Gelman Kiss, “Cum cele șapte culori…” Israel 70 și Trei focuri au constituit punctul de pornire pentru discuțiile purtate sub îndrumarea Cleopatrei Lorințiu spre a da în vileag procesul de gestație, începând cu scrierea textului, conceperea muzicii pe baza acestuia iar apoi interpretarea opusurilor într-un concert care a avut loc în 9 aprilie 2019, la Cluj. Cleopatra Lorințiu a prezentat pe rând interlocutorii, a creionat pe scurt biografiile lor. Invitații, pe rând, la rugămintea Cleopatrei Lorințiu, au schițat câteva

momente din cariera lor, apoi, în mod concret s-au referit la conturarea lucrărilor, fiecare din punctul său de vedere. Ca un intermezzo muzical, la locul potrivit, s-au transmis cele trei lucrări în interpretarea corului de la Cluj având-o la pupitru pe dirijoarea Mihaela Cesa-Goje, după ce s-a dat citire textului fiecărui opus. Prima lucrare – în ordinea transmiterii – a fost “Cum cele șapte culori…” pe textul lui Dinu Flămând text închinat memoriei părinților săi. Muzica sumbră și gravă a reliefat esența cuvintelor. Celelalte două lucrări sunt scrise pe versurile poetului Yaakov Barzilai, Israel 70 este dedicată patriei la aniversarea a 70 de ani, iar Trei focuri a fost concepută cu prilejul comemorării a 15 ani de la asasinarea premierului Ytzhak Rabin.

Excelentul cor clujean a cântat cu o precizie demnă de admirat iar dicția – și în ebraică ! – a fost de o acuratețe incredibilă. Mihaela Cesa-Goje a relatat în câteva cuvinte palmaresul internațional pe care îl deține și ca dirijor de orchestră. Cleopatra Lorințiu l-a prezentat pe poetul Dinu Flămând care trăiește în Franța, a menționat și faptul că este un traducător din diverse limbi în limba română dar s-a referit și la anii de diplomație care l-au purtat pe diferite meridiane.

Sofia Gelman Kiss a relatat întâlnirea cu poetul Dinu Flămând care împreună cu alți poeți colegi încă de pe vremea studenției când făceau parte din cercul Echinox, au fost invitați în Israel – la inițiativa ICR. De la acea întâlnire de la Tivon evenimentele s-au precipitat și au dus în final la interpretarea lucrării scrise pe textul său, la Cluj. Dirijarea discuțiilor de către Cleopatra Lorințiu alături de relatările sale într-un limbaj elevat au avut rolul de a contura o oră plină de semnificații și relevarea unui veritabil act de cultură.

Reporter SAGA

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 16

Recenzie de carte

Dr. Bruno Herskovitz - O pasiune

Doru Scărlătescu CASANDRA, FARAONUL, PLOȘNIȚELE ȘI NOMENCLATURA Noul roman Năluca, Editura Timpul, Iași, 2018, al doamnei Caliopia Tocală, fostă studentă a Literelor ieșene, profesoară acum la unul din liceele capitalei moldave, ne întărește convingerea, exprimată și în paginile acestei reviste, cu patru ani în urmă, odată cu publicarea trilogiei epice În captivitate, Simfoniile destinului, Gemenii, că asistăm la apariția intempestivă, surprinzătoare, lipsită de inerentele tatonări și ezitări ale debutului, a unui prozator de excepție, trădând o exersare îndelungă și răbdătoare, în atelierul tainic de lucru, a uneltelor și strategiior scriiturii moderne, îndrăznim să zicem, chiar de avangardă.

Nu fără temei, prefațatorul volumului, Ioan Holban, l-a indicat ca posibil model al autoarei pe Jean-Paul Sartre, iar unul dintre recenzenți, Livia Iacob, pe Virginia Woolf. Scris la persoana întâi, focalizat pe destinul unicului narator, eroul titular, Casandra – Năluca, alter-ego

vizibil al autoarei (sugerat și prin asocierea onomastică), textul se hrănește evident din experiența de viață a acesteia, cu anii formației intelectuale, ai studenției la Iași, apoi, ai apostolatului didactic într-un oraș de provincie de la marginea țării, înscriindu-se astfel, conştient sau nu, în curentul artistic de sorginte scandinavă, în vogă acum, depășind granițele strict literare, numit Performative Biographism și definit de principalul său teoretician și promotor, universitarul danez Jon Helt Haarder, drept “o mișcare culturală de amploare în care artiștii se folosesc de ei înșiși și de alte persoane reale, într-un joc estetic concret, de interconectare cu reacțiile cititorului și ale publicului în general”. În alți termeni, o „ficțiune liberă de ficțiune” (Performative Biographism. A mainstream in the late modern Scandinavian literature, Gylendal, Copenhagen, 2014). În consecință, textul capătă pe alocuri alura unui jurnal intim, înșelătoare, ne grăbim să spunem, căci, cu frecventele sale dislocări și distorsiuni temporale, urmând meandrele imprevizibile ale rememorării, e departe de cursivitatea logică și

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 17

Recenzie de carte

cuminte, strict cronologică, specifică genului, iar prin analiza chirurgicală fără menajamente și prin duritatea expresiei, contrazice modalitatea dulceag-sentimentală a “amintirilor” tradiționale și trimite mai degrabă către pamfletul arghezian (“Parcă eşti un şoarece, scos din apă, fiartă, de coadă, Baroane...”). Sau către diatribele lui Eminescu din zilele lui cele mai rele („Cum nu vii tu, Țepeș Doamne...”).

Dincolo de pagina de autoanaliză, nici ea tocmai blândă, (o “satiră a duhului meu”, cu rol de avertisment, găsim în deschiderea cărții: “...ai ratat copilăria, adolescența și tinerețea, ai ratat iubirile și ești pe cale să ratezi totul...

Năluca te va distruge dacă nu te trezești”), trama epică, atâta cât e, prezintă “aventura” personajului narator într-un timp și o lume ostile, în care a fost aruncată fără pregătire și consimțământ, dar pe care, prin propriile-i resurse, este nevoită să le înfrunte și, cu răni sângerânde, să le înfrângă. Sub acest raport, cartea poate fi citită și ca una a drumului inițiatic, al descoperiri, modelării și împlinirii propriei personalități, al eșecurilor și supraviețuirii dureroase – un bildungsroman. Celelalte personaje ale cărții, nu foarte multe, n-au biografie, trăiesc în strânsă dependență în raport cu personajul central, sunt “umbre pe pânza vremii”: părinții (care capătă, mai ales tatăl, o ușoară tentă mitică), frații (evocați cu duioșie), apoi, tovarășele de cameră din căminul studențesc (adunate din cele mai diverse colțuri de țară), colegii de cancelarie (în special, adevărată faună, nomenclatura măruntă, directoarea, directorul adjunnct, secretarul de partid, secretara factotum a școlii), gazdele (zarzavagiii), vecinii (cu precădere, mătușa cu televizor color, raritate în anii regimului comunist, adus clandestin de la ruși)... Ceva mai generos conturați sunt bărbații esențiali din viața povestitoarei, Victor, Walter, Atila, dar și aceștia, fără să beneficieze de fișiere biografice și caracterologice detaliate, specifice romamnului tradițional, și lăsați să se piardă, până la urmă, în ceață.

Nici nu se putea altfel, având în vedere egocentrismul exacerbat al eroinei (să fie al

autoarei înseși?), care, în economia strâsă a textului, nu le mai lasă aer de respirat și altora.

Romanul este construit pe două planuri distincte.Mai întâi, este planul oniric, al visului adesea convertit în coșmar trăit de o ființă la început fragilă, confuză, vulnerabilă, în răspăr cu Lumea înconjurătoare.

Exponențială este, în acest sens, pagina de dechidere, cu imaginea eroinei, aflată la vârsta primei copilării, mișcându-se ca-n transă sub o zodie nefastă, a sperietorilor din vie – paparudele, „făpturile acelea ciudate, cu trupuri din bucăți de lemn, cap de dovleac, cu păr de mătase de porumb, cu găuri șuerătoare când bătea vântul în loc de ochi, cu nas de cărbune, dinți din pietricele și picioare din bețe”. Printr-o deviere de sens și de funcții, utilele apărătoare ale grădinilor și semănăturilor devin mesageri malefici ai destinului asumat de Năluca, „prințesa paparudelor” : “erau acolo ca s-o urmărească și s-o prindă, ca s-o ducă înapoi în țara lor, vecină cu a diavolilor, cu care erau rude îndepărtate, căci ea evadase și acum era o fugară și împăratul paparudelor, care-și avea sălașul, ea era convinsă, în uriașa groapă de la marginea satului, de unde oamenii scoseseră lut pentru pereții caselor, căci de acolo izbucneau uneori urlete groaznice ce cutremurau copacii de pe ulițe și înspăimântau animalele din curți, prin urmare împăratul paparudelor își trimisese oastea s-o caute, s-o captureze, ca apoi s-o pedepsească pentru curajul de a abandona, de a trăda specia, de a se transforma într-o fetiță care se ascundea printre oameni...”. Suntem la o distanță considerabilă de pagina de evocare duios idilică din Amintirile lui Creangă ori din sadovenianul Han al Ancuței. Lacul (”știoalna”) din vecinătatea Humuleștilor, loc de scaldă și de veselă petrecere pentru copiii satului, devine, în rememorarea Casandrei din finalul romanului, un loc himeric, înșelător, letal pentru fetița de odinioară, sedusă de promisiunea “îngerului” sau a

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 18

Recenzie de carte

“zeului” din visele ei, proiecție, până la urmă, a componentei “nocturne”, toxice, din dubla personalitate a viitoarei femei: “Stătea întins pe spate, pe patul de ape și mă privea cu ochii mari și întrebători. Nu m-a mirat deloc că avea chip de copil, mai mult, de fetiță, cu o față prelungă, încadrată în niște plete lungi și negre. Am întins un braț spre el și-am fost extraordinar de fericită când am văzut că și el a întins un braț spre mine. Curând, aveam să-l ating, după ce am străpuns pelicula subțire a apei și... și, dacă n-ar fi fost niște pescari în apropiere, aș fi murit înecată”.

Aceasta este rama romanului, marcată și grafic prin aldine; miezul său prezintă transformarea coșmarului individual, într-unul general, în planul acum extins, al Istoriei: anii ’80, ultimul deceniu sufocat în mizerie, absurd și degringoladă al comunismului totalitar românesc, centrat pe figura caricatural-malefică a Faraonului-Ceușescu.

Doar amintite, simulacrul de revoluție din 1989 și realitățile postdecembriste, umbrite de aceleași așteptări înșelate, urmează, bănuim, să formeze substanța volumului sau a volumelor viitoare. Cartea are cu intenție aerul unui “reportaj” scris cu participare dureroasă, mereu crispată, până la ștrangulare, un reportaj cu nodul în gât, ca să parafrazăm titlul unei cărți celebre a jurnalistului ceh Julius Fučík. Sunt realități, peisaje, evenimente, personaje, dintr-o țară ușor recognoscibilă pentru supraviețuitorii mai vârstnici, străină, stranie, neverosimilă, precum Țara cailor a lui Jonathan Swift, pentru cititorii mai tineri de astăzi. Există, în acest tip de literatură, capcana eludării mizei esteice și a transformării ei în studiu sociologic sau comentariu jurnalistic nemijlocit. Semne ale acestui pericol sunt detectabile și în romanul de față. Dar autoarea știe să-l depășească prin construcția unor mai scurte secvențe semnificative sau a unor mai ample scenarii epice, memorabile.

O întreagă tragedie a țăranului român e concentrată în imaginea părinților eroinei ce se

întorc de la cedarea “de bună voie și nesiliți de nimeni” a agoniselii lor de o viață doar cu funia în mână a vitelor rămase în arestul impus de comuniști al Cooperativei Agricole de Producție. Emblematice pentru efectele acestei “revoluții” socialiste a agriculturii în viața satului românesc sunt, prezentate fără comentariu, poarta Școlii „ruptă de porcii vecinilor, dar văruită cu sineală” ori ușa Dispensarului comunal de care “atârna din preistorie un lacăt vechi, cât un uger de vacă, ruginit, indicând că pe acolo nu a trecut nimeni de multă vreme”.

Dar, dincolo de degradarea fizică a satului tradițional românesc, degradarea sa morală e ilustrată de scena incredibilă a primarului comunist, ales cum se știe dintre scursorile satului, turnând o canistră cu motorină peste purcelul unui om scăpătat, cu o casă de copii, sacrificat și pus la pârlit, sub ochii pofticioși ai acestora, doar pentru motivul că nu putuse să crească să vândă încă unul, cotă obligatorie, pe un preț de nimic, către stat. De o neagră ironie, aproape sadică am zice, este și scena pedepsirii de către femeia întoarsă de la munca istovitoare a câmpului a bărbatului spînzurat, ce absenta astfel de la datoria “sacră” a îngrijirii orătăniilor din gospodărie. La fel de crude sunt secvențele din viața citadină: caloriferele reci, pâinea la cartelă, rafturile goale ale magazinelor alimentare, raritatea frigiderelor și a buteliilor de aragaz, cozile interminabile pentru orice fel de produse. Mai presus de toate, umilirea intelectiualilor devenită politică de stat a regimului. Drama femeilor silite, sub amenințarea anilor grei de pucărie, să sporească zestrea demografică, cerută de Ceaușescu, a națiunii. Fanfaronada și impostura artistică din spectacolul Cântării României dedicată faraonului și consoartei, regizat cu strictețe de uneltele acestora reprezentate de așa numita nomenclatură de partid și de stat. Nu scapă de ochiul vigilent al autoarei nici instituțiile pervertite de vechiul regim: școala, spitalul, biserica.

Nici viața studențească nu se bucură, decât cu rare excepții (întîlnirile de la “balenă”,

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 19

Umor

declarația de dragoste sub magnolia înflorită), de prea multă poezie. Amplele secvențe dedicate convocărilor militare ale fetelor sunt demne de pagina unui Caragiale. Ilustrativă, cu bătaie lungă în istoria în derulare a țării, este episodul confruntării cu ploșnițele din căminul studențesc, amintind de acela al experienței lui Victor Petrini, eroul lui Preda, din echipa de deratizare contra șobolanilor. Nici acum “prințesa paparudelor” nu e scutită de amarele deziluzii: “...studenția, pomul lăudat la care visase orice tânără de vârsta mea, mi se arăta și o trăiam din plin prin partea nevăzută, și toate acestea, prin grija celui mai iubit fiu al poporului și al clicii de alt soi de ploșnițe care formau PCR, Comitetul Central și așa mai departe!”. Descoperim în Năluca un roman politic de care trebuie să ținem seama în reconstituirea artistică a unei epoci “de aur”, nu tocmai îndepărtate, din istoria României.

Dorel Schor

DOUĂ FEȚE

* Îl suspectez pe unul fără mască, dar dacă poartă mască îl suspectez și mai mult. * Există inteligența multilateral dezvoltată, dar și cea unilateral dezvoltată. * Dacă cere nu înseamnă că nu are... * Sănătatea pe care o pierdem noi nu o găsește nimeni. * De-a lungul vieții vei întâlni mai multe măști decât chipuri (Luigi Pirandello). * Majoritatea laurilor nu ajung în coroană. * Nu e om serios cine nu știe să râdă. * M-am transformat radical. Dintr-un optimist moderat am devenit un pesimist moderat. * S-a aprobat în parlament o Loțiune de încredere. * Unii arată așa de bine cu mască încât n-ar trebui s-o dea jos niciodată.

(Beatrice Vaisman). * Se poate pune bază pe el? Unii spun că mai degrabă se poate pune acid! * Cei cu două fețe au nevoie de două măști? * Ziua cea mai lungă se ascunde după noaptea cea mai scurtă. * Pentru cei ce cumpără conștințe, toate conștințele sunt de vânzare. * Unul aruncă o piatră în făntână și douăzeci de deștepți așteaptă să vadă cine o va scoate. * Unii sunt proști, dar noroc tot nu au. * Respectă-te reciproc... * Optimist de nevoie. * Spune-mi cine te laudă, ca să-ți spun cât valorezi.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 20

Arheologie

Descoperirea Ierichonului O locație incredibilă, de sine stătătoare, Ierihon revendică recordul de a fi cel mai jos oraș din lume (250 de metri sub nivelul mării). De asemenea, este considerat cel mai vechi oraș descoperit vreodată.

Datorită importanței biblice a acestui oraș, Ierihon a fost al doilea oraș după Ierusalim, cu săpături începând la mijlocul anilor 1800.

Arheologia locului deși este încă mult dezbătută, este fascinantă. Înaintea israeliților Din punct de vedere istoric, Ierihon era cunoscut și ca “orașul palmierilor” (Deuteronom 34: 3, 2 Cronici 28:15). Era un oraș alimentat cu apă, cu un izvor mare în apropiere (despre care se crede că este același izvor a cărui apă a fost transformată din amară în dulce de profetul Elisei ). O teorie pentru originea numelui orașului “Ierihon” este legătura strânsă cu cuvântul “lună”. Într-adevăr, Ierihon a fost în vechime un centru de închinare la zeul lunii. Cu mult înainte de sosirea israeliților, orașul a fost puternic construit și fortificat. La fața locului a fost găsit un turn cilindric masiv, considerat a fi unul dintre cele mai vechi turnuri cunoscute. În momentul în care israeliții au ajuns la Ierihon, orașul fusese deja distrus și reconstruit de mai multe ori, așa cum arată arheologică. Orașul a atins apogeul în jurul anului 2000 î.e.n., în epoca bronzului mijlociu. Avea apărări puternice, inclusiv ziduri puternice de piatră și cărămidă. Un zid de susținere din piatră susținea movila de pământ a orașului, înălțată la aproximativ 15 metri înălțime, în vârful căreia era un zid de cărămidă de aproximativ 6½ metri grosime și 12 metri înălțime. Înainte de a descrie sosirea israeliților, trebuie mai întâi să examinăm controversa privind locul săpăturilor arheologice din Ierihon.

Unul dintre principali cercetători a fost arheologul britanic John Garstang. Săpăturile sale din anii 1930 au confirmat că o distrugere semnificativă a Ierihonului a avut loc în jurul anului 1400 î.e.n. (cam pe vremea când israeliții au intrat în Țara Promisă).

Cu toate acestea, următorul arheolog care a excavat Ierihon, faimoasa și respectată Kathleen Kenyon, nu a fost de acord. Pe baza săpăturilor sale, ea credea că distrugerea Ierihonului trebuie să se fi întâmplat în jurul anului 1550 î.e.n. - cu 150 de ani înainte ca israeliții să fi sosit. În timp ce dovezile modului de distrugere care s-au întâmplat s-au potrivit perfect cu relatarea biblică, Kenyon a susținut (provocând aprigi dezbateri) că este posibil ca momen-tul catastrofei precede venirea israeliților. Ea a remarcat în special lipsa ceramicii cipriote importate mai târziu la fața locului, care în alte locuri se găsea în mod obișnuit până când israeliții intraseră în Canaan. Mai mult, datarea cu radiocarbon a eșantioanelor găsite a arătat că distrugerea să fie în jurul anului 1550 î.e.n. Arheologul Bryant Wood este principalul oponent al lui Kenyon cu privire la datarea căderii Ierihonului. El prezintă o explicație detaliată cu privire la motivul pentru care crede într-un timp diferit al distrugerii. În primul rând, afirmă problema că concluziile lui Kenyon au fost trase din ceea ce nu a fost găsit pe site. El argumentează : Kenyon și-a bazat concluziile pe o zonă de excavare foarte limitată - 23x23 mt... iar argumentul lui Kenyon este slab întemeiat.

Ea și-a bazat concluzile pe faptul că nu a reușit să găsească ceramică scumpă într-o mică zonă de săpături, într-o parte săracă a unui oraș situat departe de rutele comerciale majore! În al doilea rând, după o evaluare mai atentă a ceramicii de la Ierihon, el afirmă că ceramica “dispărută” din epoca bronzului târziu (și poate chiar unele exemple de ceramică cipriotă) au fost prezente dar au fost pur și simplu trecute cu vederea. Și în ceea ce privește datarea cu radiocarbon, Wood subliniază erorile consistente care apar în calibrare, care, în multe cazuri, sunt cunoscute pentru a da date mult mai vechi evenimentelor istorice cercetate. Cred că explicația lui Wood este credibilă, iar sinteza arheologică cu relatarea biblică a distrugerii orașului, așa cum se va arăta mai jos, este o dovadă prea puternică pentru a fi altceva decât ceea ce a avut loc în timpul lui

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 21

Arheologie

Ioshua. Să revenim la relatarea biblică.

Povestea biblică a înfrângerii Ierihonului este bine cunoscută. Înainte ca israeliții să traverseze râul Iordan în Țara Promisă, Ioshua a trimis doi spioni să cerceteze Ierihonul și teritoriul înconjurător. Spionii au intrat în oraș și au stat într-o lojă aparținând prostituatei Rahab. În timpul șederii lor, regele a devenit suspect de prezența lor și a cerut că oamenii să fie aduși la el. Cu toate acestea, Rahab a ascuns spionii pe acoperișul ei printre saci de in, înainte de a-i ajuta să fugă prin fereastră pentru ca să scape din oraș. Spionii i-au promis lui Rahab că ea și familia ei vor fi scutiţi de distrugerea iminentă a oraşului. În al doilea rând, casa ei era literalmente pe zidul orașului. “Apoi i-a dat jos printr-o sfoară prin fereastră, căci casa ei era pe zidul orașului și locuia pe zid” (Ioshua 2:15). Aceasta a fost de fapt o metodă destul de comună de construcție antică. Zidurile orașului ar fi “goale”, iar cetățenii ar putea locui în interiorul zidurilor. Acest lucru ar profită la maximum de spațiu în interiorul orașului, precum și ar limita numărul de ziduri suplimentare pentru a construi case individuale. În cazul unui asediu, zidurile goale ar putea fi apoi umplute cu dărâmături pentru a crea un perete solid, masiv.

După descriere casa lui Rahab a constituit parapetul de sus al zidului, pe care soldații puteau să stea deasupra pentru a privi avansul dușmanilor.

Zidurile care se prăbușesc Biblia este clară despre modul în care au fost distruse zidurile Ierihonului.Dumnezeu le-a poruncit israeliților să parcurgă circumferința Ierihonului o dată pe zi, timp de șase zile, în procesiune. În a șaptea zi, aveau să înconjoare orașul de șapte ori, înainte de a striga cu voce tare, împreună cu shofar-uri. “Așa că oamenii au strigat când preoții au suflat cu trâmbița și s-a întâmplat, când oamenii au auzit sunetul trâmbiței și oamenii au strigat cu un strigăt mare, că zidul a căzut, astfel încât oamenii

s-au dus sus în cetate, fiecare om drept înaintea lui și au luat cetatea. Săpăturile arheologice din această perioadă de distrugere arată că zidul exterior de cărămidă se prăbușise în exterior, aplatizat în jurul bazei orașului. În mod normal, zidul unui oraș asediat ar fi demolat spre interior de către invadatorii care vor să intre. Aceste ziduri s-au prăbușit în mod clar spre exterior. În plus, stilul constructiv al zidurilor din Ierihon face acest eveniment și mai interesant. Peste zidul înalt de susținere din piatră din jurul Ierihonului, există un zid din cărămidă. În timp ce zidul de susținere din piatră a rămas la locul său, zidul de cărămidă așezat deasupra acestuia, închizând orașul, a căzut pe zidul inferior - creând astfel o rampă perfectă spre orașul penetrabil. Astfel, israeliții “s-au suit în oraș”. Dovezile arheologice de la Ierihon arată clar distrugerea totală a orașului prin incendiu. Ceea ce a fost ars este deosebit de interesant. Biblia arată că distrugerea Ierihonului a avut loc în timpul recoltei de primăvară (Iosua 5: 10-12).

Săpăturile au arătat cantități mari de cereale recoltate în containere mari - arse până la cărbune. Acest lucru este neobișnuit; cerealele erau o marfă foarte apreciată. În mod obișnuit, cuceritorii orașelor salvează astfel de alimente înainte de a aprinde orașul. Nu israeliții. Ei au fost instruiți să nu ia nimic pentru ei înșiși (versetele 17-19, doar comorile dedicate lui Dumnezeu au fost salvate). Ca atare, chiar și depozitele valoroase de cereale au fost lăsate pradă focului.

Baruch Elron, Căderea Ierihonului

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 22

Comemorare Paul Celan

Grete Tartler

Două noi cărți ale celanistului Andrei Corbea-Hoișie 1-Editarea integralei poemelor lui Immanuel Weissglas, partenerul de dialog al lui Celan, la Editura Rimbaud din Aachen; 2-Traducerea revăzută a prozelor lui Celan la Editura Polirom Ambele apariții semnate de Andrei Corbea-Hoișie sunt esențiale pentru înțelegerea lui Paul Celan, unul dintre cei mai mari scriitori din secolul al douăzecilea. Versurile lui Weissglas, colegul de școală și partenerul de dialoguri literare ale elevului Paul Anczel, cu aceleași lecturi din literatura europeană și orientală ca și colegul său, lecturi de o reală dificultate și înălțime spirituală, demonstrează îndelungata construcție și elaborare a scrierilor lui Celan, cu trimiteri până la Vechiul Testament, iar în literatură până la barocul german, trecând prin clasicism și romantism, ca fundamente ale cruntei realități în care cei doi tineri au fost siliți să trăiască. Fiindcă “inspirația“ lor nu captează doar cutremurul produs de Holocaust, ci oscilează și spre cele mai îndepărtate și elevate culmi ale istoriei culturii.

Andrei Corbea-Hoișie a recuperat un tiposcript t r i m i s î n A u s t r i a s p r e p ă s t r a r e d e c ă t r e Weisglass lui Ernst Schönwiese, în 1947 (cu ajutorul lui Alfred Margul-Sperber), căruia i-a adăugat și alt tiposcript nepublicat, cel londonez, precum și puținele poezii apărute în presă sau în volum ale acestui autor de care Celan a rămas mereu legat (deși Weissglas a preferat să trăiască în România, scriind sub pseudonimul Ion Iordan, după 1950, când Celan a luat calea Occidentului).

Devin astfel mai clare motive și teme care au făcut mulți comentatori să se întrebe despre eventualitatea unui plagiat, și care se vădesc de fapt rezultatul unor îndelungate elaborări dialogale, încă de pe băncile școlii.

Într-un număr omagial al Mesagerului bucovinean dedicat lui Celan (în curs de apariție) am pregătit câteva traduceri dintre aceste poeme editate recent la Aachen.

Cealaltă contribuție recentă a lui Andrei Corbea-Hoișie merge pe urmele unei editări anterioare, din 2009, a traducerilor sale din proza celaniană, acum revizuite și prevăzute cu un serios aparat critic. Fiindcă, mai mult decât în orice altă traducere din germană, cuvintele lui Celan fac necesară o incursiune în istoria limbii literare și a nenumăratelor sugestii colaterale pe care le trezesc. “Deoarece ediția de față nu-și propune să fie una critică, aparatul de note conține cu precădere observații cu privire la anumite dificultăți ale traducerii și la opțiunile în consecință”. Cu atât mai interesant, cu cât Andrei Corbea-Hoișie lucrează de decenii pe textele lui Celan, iar cultura sa amplă de europenist a trecut toate luminile și umbrele, treptat, printr-o lentilă tot mai bine focalizată asupra cuvintelor-cheie, ca și prin tehnici muzicale pe care însuși Celan le-a concentrat memorabil în această zicere: “Pe cât de poliglot, pe atât de polifonic”.

Astfel, ca și în poezii, după modelul fugilor de Bach, temei principale îi urmează o contra-temă, iar unui cuvânt cu greutate – un contracuvânt. Andrei Corbea-Hoișie comentează, de pildă, de ce a tradus Gegenlicht, creație celaniană, prin contre-jour, neologism asimilat, și nu prin “contralumină”, care ar fi fost o transpunere în detrimentul simplității. “Este contracuvântul” (spunea Celan cu ocazia primirii premiului Georg Büchner, la Darmstadt, în 1960), “cuvântul ce rupe firul, cuvântul ce nu se mai pleacă în fața cască-gurilor și mârțoagelor de paradă ale istoriei, este un act de libertate. Un pas.”

Limbajul este deci principalul “personaj” al prozelor și discursurilor celaniene. “Aflu ceva”, continuă Celan în același discurs pomenit mai sus: “aflu ceva ce unește și. precum poemul, călăuzește spre întâlnire. Aflu ceva, precum limbajul – imaterial, dar pământean, terestru, ceva circular, ce se întoarce în sine

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 23

Comemorare Paul Celan

însuși trecând pe la ambii poli și încrucișându-se – în chip amuzant, chiar cu tropi-cele… Aflu un Meridian”.

Dacă traducerea e prima, dar și o desăvârșită abordare critică a unui text, mă bucur să pot încheia recomandând reușita acestei variante în limba română a prozelor celaniene. Andrei Corbea-Hoișie chiar știe ce citește… Și mai mult, se ridică la acea înălțime de unde își poate permite re-crearea înțelegerii în cuvinte.

Nuanțate, dar simple. Așa cum îi plăceau lui Celan.

1 - Cf. Immanuel Weissglas, Gottes Mühlen in Berlin, 2020 Herausgegeben und kommentiert von Andrei Corbea-Hoisie, Rimbaud Verlag, Aachen, 2020.

2 - Paul Celan. Meridianul şi alte proze. Traducere și note de Andrei Corbea-Hoișie . Ediție revizuită.

Polirom, Iași, 2020 din România literară nr. 35/2020

Parisul lui Celan

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 24

Un mister istoric

Ce căuta Stalin la Ancona?

Scrisori primite la Redacție:

În timp ce revizuiam câteva lucruri vechi din sertarele mele, am dat peste fotografia atașată. Am luat-o cu ani în urmă în holul hotelului din Ancona. Ancona, pe coasta Adriatică a Italiei, a fost cândva un loc de întâlnire pentru anarhiști, socialiști și comuniști. Cu ani în urmă am fost acolo pentru a participa la o conferință despre automatizarea navelor.

Răposatul meu prieten Antonio a fost unul dintre organizatori. Mi-a atras atenția asupra acestei imagini care atârna pe un perete.

Acesta spune o poveste despre tânărul Stalin care a ajuns acolo în 1907. A venit la hotel și a aplicat pentru un loc de muncă ca portar.

După ce l-au intervievat, proprietarii au decis să nu-l angajeze pentru că părea prea ... timid! După două luni a dispărut din Ancona și a apărut în biserica armeană din Veneția. El a pledat că stăpânește toate rugăciunile în limba armeană și caută un loc de muncă. A fost angajat să sune clopotele. Două luni mai târziu a părăsit Veneția și a plecat spre Elveția. (Text și foto: Dr. Adrian Birbanescu Biran, Tehnion-Haifa) *** Cu oarecare efort am descoperit câteva relatări interesante despre acest moment din biografia lui Stalin. Iată povestea detailată: Tânărul căuta de lucru și era dispus să fie portar de noapte. Se numea Iosif, Vissarionovich Djugashvili. Pentru prieteni, Koba. Georgianul acela cu ochii reci era Josif Stalin. Există evenimente istorice care par atât de incredibile încât sunt considerate legende. Una dintre acestea mi-a fost spusă în Ancona, în timp ce așteptam îmbarcarea la Split, de cealaltă parte a Adriaticii. O poveste care a avut loc chiar acolo, lângă Portul Vechi. O poveste relatată, mulți ani mai târziu, de un portar în vârstă al hotelului Roma și Pace, domnul Pallotta. De la ferestrele acelui hotel, la o aruncătură de băț de docuri, se vedea marea. Reclama care își laudă ospitalitatea povestește despre “încălzire cu calorifer fără creșterea prețului, restaurant excelent la orice oră, omnibus la toate orele”.

Acolo, într-o zi rece de iarnă din 1907, un tânăr rus cu haine excentrice și o privire glaciară a intrat în sala austerului “Roma și Pace” (1).

Purta sub haină o bluză rusească din satin negru, la fel de cenușie ca pardesiul uzat; singurele semne de eleganță erau eșarfa roșie de mătase și o pălărie mare de pâslă neagră. Un prieten italian îl însoțise în via Leopardi, după o călătorie lungă și incomodă la bordul unei nave încărcate cu cereale de la Odessa. Tânărul rus căuta de lucru și era dispus să fie portar de noapte. Se numea Iosif, Vissarionovici Djugashvili.

Doar câțiva ani mai târziu, întreaga lume îl cunoștea cu un alt nume. Povestea spune că tânărul, în vârstă de treizeci de ani, era deja căutat pentru escrocherie și jaf în Georgia.

Portarul de zi de la “Roma și Pace”, Paolo Pallotta, nu era prea convins să-l angajeze pe acel tânăr cu aspect umil, cu barbă subțire și mustață neagră. Și poate că nu s-a înșelat. Koba era un băiat prea timid și nu prea întreprinzător. A stat câteva săptămâni înainte de a-și relua călătoria spre Veneția, unde a îndeplinit rolul deși pentru o scurtă perioadă - de clopotar la mănăstirea San Lazzaro degli Armeni, pe insula omonimă din lagună. O experiență trecătoare, care a durat doar puțin timp, deoarece a sunat clopotele cu forță și zgomot puternic, conform ritului ortodox, iar acest lucru nu a atrăgea atenția credincioșilor armeni.

O poveste interesantă poate fi găsită și în revista “Corto Maltese”, personajul unor desene comix create de Hugo Pratt. În “Casa de aur din Samarkand”, de-a lungul Drumului Mătăsii, marinarul Corto - fiul unei prostituate din Gibraltar și al unui marinar din Cornwall s-a angajat în căutarea tezaurului lui Alexandru cel Mare căzut pe mâna bolșevicilor din orașul cu cupole albastre, este salvat de la execuție datorită unui telefon de la acel “portar de noapte”, amintindu-i vizita de pe vremuri la hotelul Anconei. Corto, cautând în analele acelui an 1907, declară: “evident că nu am fost destinat să fiu portar de noapte”.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 25

Un mister istoric

Cine a fost tânărul rus cu care s-a întâlnit în vechiul port al orașului Ancona? Misterul este dezvăluit imediat: georgianul cu privirea glaciară se numea Josif Stalin. Punctul de conjuncție dintre istorie și imaginație este oferit de un volum de Raffaele Salinari, “Stalin în Italia” publicat la Bologna acum câțiva ani, fără succes.

Doctor și profesor universitar, Salinari a dorit să reconstruiască o bucată din istoria italiană (și rusă) despre care s-a știut foarte puțin. Potrivit informațiilor pe care le-a adunat Salinari, Stalin s-a îmbarcat în urma unui jaf al unui agent de securitate țarist. Pentru a finanța aripa bolșevică a Partidului Muncitorilor Social Democrați din Rusia, Josif alias Koba, s-a dedicat atacurilor asupra diligențelor, în pofida practicii rău privită de conducerea internă. Așa că Stalin, mereu pe fugă, a trecut prin Ancona pentru a ajunge în Elveția, unde Lenin era în exil și s-a întreținut

din expediente. Rămân două mărturii ale sosirii sale în Ancona: un articol în revista Candido a lui Giovannino Guareschi (2) din 1957 și o placă comemorativă în hotelul “Roma e Pace”, acum închis de câțiva ani, al cărui mobilier și placă comemorativă au fost cumpărate de un colecţionar anonim. Alte personaje importante pentru istoria Italiei au trecut prin camerele acum goale ale acelui vechi hotel: Luchino Visconti, membri ai Casei de Savoia și chiar de un cuplu iubit de bârfitori, precum Benito Mussolini și ucraineana Angelica Balabanoff. În spatele obloanelor, azi coborâte și ferecate, se pare că “Roma și Pacea” păstrează povești și mistere care planează pe malurile Mediteranei. Indiferent dacă sunt adevărate sau presupuse, nu mai contează, deoarece în vremurile în care totul este la îndemâna smartphonului, legendele și sugestiile ne redau plăcerea imaginației. Și apoi, să recunoaștem, pericolul a trecut și nimeni nu mai tremură în fața motto-ului amenințător “atenție vine bolșevicul”...

Note: (1) În ce privește numele, se pare că au fost doi frați, proprietari; fiecare a vrut să-i pună numele, unul “Roma", altul “Pace” - cum nu s-au înțeles, au fost menținute ambele nume.

(2) Giovannino Giuseppe Guareschi a fost un scriitor italian, autorul celebrei serii de povestiri “Don Camillo”.

Autor: Marco Travaglini - Publicat la 10 martie 2018 în “Italy and the World”

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 26

Jurnal Biografic

Viaţa excentrică a lui Victor Hugo Adorat ca sfânt în Vietnam, iubit de prostituatele din Paris, Victor Hugo – el însuși mare iubitor de petreceri – a avut o viață atât de neobișnuită, încât pare mai degrabă povestea unui personaj din romanele sale.Victor Hugo este amintit, pe bună dreptate, pentru opera sa literară valoroasă și pentru activitatea filantropică depusă în calitate de membru al Adunării Naționale a Franței, unde a militat pentru educație gratuită pentru toți copiii și abolirea pedepsei cu moartea. Dar Hugo era, de asemenea, excentric și afemeiat, cu o predilecție pentru petreceri, la care distra lumea cu un truc “doar al lui”: înghițea portocale întregi. În Franța, pe Mont Donon, te poți bucura de vederi spectaculoase către piscurile din Germania și Elveția. În iunie 1801, însă, maiorul Joseph-Leopold Hugo și soția sa nu acordau prea multă atenție panoramei, ci îl concepeau pe viitorul mare scriitor.

Susținea că în noaptea nunții, el și soția sa, Adèle Foucher, au făcut sex de nouă ori. Mai târziu, Foucher și-a pierdut cu totul interesul pentru amor, dar Parisul secolului XIX avea destule bordeluri pentru a-l distra pe Hugo dimineața, seara și noaptea. Venerat ca sfânt (deși numai în religia vietnameză Cao Dai), când Hugo a murit, bordelurile din Paris s-au închis pentru o zi, în semn de doliu, permițându-le tuturor prostituatelor din oraș să îi aducă ultimul omagiu acestui client fidel, potrivit lui Graham Robb, unul dintre biografii lui Victor Hugo.

Era mare amator de petreceri Vreme de mulți ani, Hugo a organizat în fiecare seară cine la care participau chiar și 30 de invitați. Trucul său de petrecere era să-și îndese în gură o portocală întreagă, Mesteca și adăuga și un pahar de lichior de cireșe, apoi înghițea încărcătura dulce.

Sophie Trébuchet și Joseph-Leopold Hugo, părinții lui Victor Hugo.

Victor Hugo, eternul povestitor, a îmbogățit această poveste în stilul său caracteristic: sanctuarul din vârf a devenit un templu roman al iubirii, iar muntele obscur a fost transformat într-unul mult mai plin de farmec (și mai înalt cu aproape un kilometru): Mont Blanc.

Relatările insistente ale lui Hugo despre povestea conceperii sale ar putea fi explicate prin faptul că era obsedat de sex.

Vernisaj din secolul XIX organizat la Salon de la Société nationale des beaux-arts.

În spiritul său, chiar și înmormântarea lui Hugo s-a transformat într-o petrecere; o legendă urbană spune că Parisul a trecut printr-o mică explozie demografică nouă luni mai târziu.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 27

Jurnal Biografic

...dar iubea faima chiar mai mult Probabil că este destul de greu să nu-ți lași egoul să se umfle când ești atât de faimos încât strada pe care locuiești este redenumită după tine (Hugo și-a petrecut ultimii ani de viață pe Avenue Victor Hugo, primind scrisori care îi erau adresate cu formula “Domnului Victor, pe bulevardul său, Paris”). Înainte, însă, Hugo a trăit timp de 15 ani pe Insula Guernsey, din Canalul Mânecii, unde a scris poezii și cea mai mare parte din “Les Misérables”. Era atât de cunoscut chiar și acolo, încât fanii luau acasă ca suveniruri pietre pe care călca scriitorul.

Biograful David Bellos susține că cei 300.000 de franci (în jur de 3.2 milioane de euro) pe care i-a primit Hugo au fost cea mai mare sumă plătită până atunci pentru o operă literară. În aur, ar fi însemnat aproximativ 97 de kilograme. Din fericire pentru editor, investiția a dat roade: “Les Misérables” a fost atât de așteptată de public, încât parizienii au format cozi la librării, cu roabele, pentru a le umple cu exemplare nou achiziționate, ca ulterior să le vândă pentru profit.

Hugo își ascundea hainele ca să nu lenevească

Bulevardul Victor Hugo, Paris.

La petreceri, Hugo enumera adeseori motivele pentru care credea că le era superior lui Balzac, lui Racine și altor scriitori francezi. În 1881, pentru sărbătorirea intrării sale în cel de-al 80-lea an de viață, a fost decretată sărbătoare națională, iar Hugo a stat și le-a făcut cu mâna celor aproximativ 600.000 de oameni care au trecut prin fața casei sale. Idolul celor săraci și chinuiți nu a fost niciodată nici sărac, nici chinuit. Când a negociat cu editorul său plata pentru “Les Misérables”, Hugo a declaratcă voia să fie plătit mai bine decât orice scriitor contractat vreodată pentru a scrie o carte.

Victor Hugo, de Étienne Carjat, 1876.

Când lucra la un roman, Hugo își petrecea majoritatea zilelor închis în birou, având cu el doar hârtie, cerneală și toc. În memoriile sale, soția lui Hugo a scris că, în timp ce scria “Cocoșatul de la Notre Dame”, autorul și-a cumpărat “un șal tricotat imens, în care se înfășura din cap până în picioare, și-a încuiat în dulap celelalte haine, astfel încât să nu fie tentat să iasă afară și a intrat în romanul lui de parcă ar fi fost o închisoare.” Incredibila.ro

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 28

Gândirea Iudaică

Paradoxul Yeshayahu Leibowitz În anul 1993, la o întrunire în apartamentul modest al lui Yeshayahu Leibowitz gazda declara cu supărare: “Iudaismul tradiţional a murit, e mort pur şi simplu”. Cele câteva întâlniri organizate de Yona Hadari care se ocupa în special de polemica filosofică, puse cap la cap au durat 13 ore, au fost simultan filmate video, editate şi sunt azi accesibile publicului larg. În aceste discuţii remarcabile Leibowitz atacă probleme legate de etică, problema teritoriilor cucerite de Israel, refuzul de a servi în armată.

Sunt întâlniri efervescente care electrizează inima şi spiritul. A precedat la 22 Aprilie 1993, la Ierusalim, o ceremonie de simpatie pentru Leibowitz care refuzase să accepte prestigiosul Premiu Israel. Întâlnirile din 1993 au durat 4 zile, Leibowitz împlinise 90 de ani. Printre invitaţi se numărau: Avi Saghi, profesorul Asa Kasher, Tamar Ross, Eliezer Goldman, Azmi Bashara şi Yossi Ziv. Leibowitz era limpede, consistent în gândire, lucid, explicit. Folosea citate şi exemple cu care s-a baricadat într-o credinţă de nezdruncinat: doar ştiinţa este universală, neafectată de valori, pe când ele valorile, nu sunt absolute, niciodată. Omul acţionează după propriile lui alegeri - josnic, sau dacă va vrea - om cinstit. Yeshayau Leibowitz , deşi fără să aibe o educaţia formală rabinica, a sesizat prin studiul aprofundat al scrierilor lui Rambam spiritul “Lituanian” al credinţei evreieşti, fapt care i-a conferit uneltele de a critica credinţele vecine cu iudaismul: mistica, mesianismul, ideile grupului de colonişti (Gush Emunim). Această mistică are o natură antisemită. În lumea religiei nu există mistică, religia este cunoaşterea Domnului. În ziua de Yom Kipur nu există mistică, în schimb Lag b-Omer este un ritual mistic, păgân. Yeshayau Leibowitz citează pe rabinul Solovitzki care a refuzat să fie numit rabin şef al Israelului, ar fi trebuit să anuleze Lag b-Omer, un act imposibil de realizat. Şi mai rău, spune Leibowitz este faptul că nu mai putem retrăi revelaţia religiei. Urmaşii lui Israel care şi-au turnat un viţel de aur, comit o crimă impardonabilă istoriei noastre, ei îşi doreau un Dumnezeu. Un adevărat evreu religios nu cere un Dumnezeu şi nu vorbeşte despre EL. "Slujind Domnul, este a fii un fu-

mător care nu fumează de Sabat”. Chestiunea nu este politica şi nici morală. Poziţia lui Leibowitz este clară şi în legătură cu teritoriile ocupate. El are o viziune tragică asupra religiei evreieşti. Lui Azmi Bashara Leibowitz declară: “Nu pot propune nimic, nu în viaţa reală, nici în viaţa spirituală, care este bunul comun al celor care cred şi care se consideră evrei.

Aceasta este o mare problemă religioasă care a început acum 2-3 generaţii, pe la începutul secolului XIX. Există o definiţie teologică clară pentru ”cine este evreu” dar majoritatea celor care se cred evrei nu cunosc această definiţie.

Aici se afla sâmburele nostru tragic. În legătură cu poziţia femeii în societatea modernă Leibowitz spune: Nu poziţia femeii este adevărata problemă ci faptul ca factorii şi condiţiile s-au schimbat, femeia de azi nu este cea de care se ocupă religia iudaică. Azi femeile reprezintă jumătate din populaţia Israelului şi pentru ele nu există o prescripţie iudaică. Credinţa iudaică nu ţine seama de faptul ca o femeie cu 6 copii este şi profesoară de fizică la universitatea ebraică. Credinţa iudaică nu discuta de femei, nici statul Israel nu este pomenit, nici faptul că există homo sexualism. Se ajunge astfel la miezul discuţiei: “Israelul de azi este diferit de cel din vremurile biblice”. Tradiţia evreiască nu este relevantă pentru poporul evreu de azi, care nu mai este dedicat învăţăturii Torei. Fapt istoric total neluat în seamă de religia iudaică!

Un participant la polemică întreabă: “Ce trebuie schimbat în tradiţia iudaică?” Leibowitz protestează: Nu tradiţia trebuie schimbată, trebuie legiferată din nou. Este clar faptul că iudaismul tradiţional pur şi simplu a murit.

Este inadmisibil că femeii care este soţie şi naşte copii şi este obiectul dorinţei soţului său, nu i se permite să şadă în tribunal, sau în parlament, aceasta este o inadvertenţă colosală şi aici este nevoie de o radicală reformă. În primăvara lui 93, un an înainte de deces, Leibowitz publică aceste idei în ziarul german Bnei Akiva. În articolul său scrie: “Este necesar să legiferăm programul vieţii publice, în acord cu Tora”. Tamar Ross întreabă dacă aceasta reformă propusă a reuşit. Leibowitz răspunde: “Nu! De aceea nu-s sigur de viitorul iudaismului”. Ideile lui Leibowitz au iritat pe mulţi rabini. Leibowitz ripostează: “Celor

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 29

Gândirea Iudaică care hotărăsc drumurile Iudaismului de azi le spun că habar nu au ce trebuie făcut”. Despre rabinul Zalman Auerbach (posek hador) scrie: “Nu văd în el un judecător tradiţionalist, atestat. Nu înţelege nimic în chestiunile lumeşti şi de aceea nu poate decide în chestiunile Torei.

Rabinul şef Ovadia Yosef, pus în funcţie de Golda Meir, nu vrea să învăţaţi Tora cu sora mea Nehama. Tora din gura unei femei?

Doamne fereşte! Ovadia este un prost şi un rău.”

Presa vremii nu l-a înţeles pe Leibowitz. Era criticat, printre altele citim: “Stânga nu-l agreează pe Leibowitz, nu este un pacifist, nu este un umanist”. Producătorii de reportaje TV care îi dădeau târcoale nu aveau de fapt idee cu cine stau de vorbă, asta înainte de a-l întâlni. Există tot felul de fabule care însoţesc memoria lui Leibowitz, cert este că el însuşi declara că nu este pacifist, că a participat la războiul de independenţă (1948), nu a făcut parte din vreo comisie de pace, sau umanitară. Leibowitz aparţine generaţiei care ura ocupaţia, în buzunar ţinea o fotografie în care un soldat israelian îndreaptă arma în direcţia unui copil palestinian. El arăta această fotografie interlocutorilor spunându-le: “Acesta este Statul Israel”. A chemat la refuz general la ocuparea de teritorii.

Este primul care a avertizat că ocupaţia prelungită va duce la declinul moral al Israelului. În plus detesta mişcarea Gush Emunim, care avea ca lozincă apartenenţa religioasă, declarată, la noţiunea de “ţara sfântă”. La finele simpozionului Leibowitz aminteşte paradoxul legat de el însuşi: munca sa academică de zeci de ani legată de ştiinţele naturale. Nimeni din interlocutori nu l-a interogat despre această muncă. Leibowitz era fluent în sociologie, filosofie, istorie şi deşi o fire modestă se mândrea cu această deosebită erudiţie. Charismatic, fascinant şi inteligent era. A murit în somn în August 1994. În anul 2005 un vast sondaj îl include în lista celor 20 Israelieni influenţi ai tuturor timpurilor.

Emigrează în Palestina, se stabileşte la Ierusalim şi se însoară în 1935 cu Greta cu care are 6 copii. Sora sa Nehama Leibowitz devine un expert în Biblie de renume mondial. A fost profesor la Universitatea Ebraică timp de 6 decenii (preda biochimie, neurologie, filosofie şi istoria ştiinţelor). Credinţa sa este ortodoxă cu vederi controversate care zdruncină sistemele tradiţionale. Vom găsi în notele şi scrisorile sale (publicate postum) afirmaţiile următoare: - Scopul comandamentelor religioase (mitzvah) este de a asculta vocea Domnului fără vreo speranţă într-o răsplata de moment sau viitoare.

- Raţionalul acestor mitzvah depăşeşte înţelegerea umană şi cercetarea lor este irelevantă, iar atribuirea unui conţinut emoţional îndeplinirii de mitzvah este pură idolatrie.

- Destinul personal este derivat din obligaţia unei persoane să execute voinţa Domnului indiferent de reprezentarea personală a D-lui în ochii individului.

- Dumnezeu nu poate fi descris, înţelepciunea acestuia nu este a umanilor, întrebările adresate Domnului nu sunt la locul lor.

- Credinţa cuiva în D-zeu defineşte şi descrie numai şi numai acea persoană.

- Credinţa individului în D-zeu este o problemă personală şi nu poate fi chestionată de filosofie, istorie sau evenimente care par a anula prezenţa divină.

- Cei care după Holocaust au încetat să creadă în D-zeu nu au crezut nici înainte.

- Religia nu promite şi nu oferă o explicaţie vieţii, naturii sau istoriei.

- Leibowitz pledează pentru separarea între stat - religie. Amestecul lor corupe credinţa. El condamnă veneraţia pentru locurile sfinte, care oferă unora ocazia de a se da în spectacol.

- Leibowitz este liberal în chestiunea homosexualităţii. El crede că homosexualii pot fi buni evrei (rămânând să observe religia).

Adrian Grauenfels

Note Yeshayau Leibowitz s-a născut la Riga în 1903 într-o familie sionistă. Tatăl era negustor de cherestea. A studiat chimia la universitatea din Berlin (doctorat în 1924), continuă la medicină şi biochimie în Elveţia la Basel până în 1934.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 30

Nota Redacţiei

Sofia Gelman

OAMENI SUNTEM Virusul Covid 19 este din ce în ce mai agresiv, nu numai la noi, peste tot în lume se înregistrează îmbolnăviri masive soldate cu multe pierderi de vieți omenești. Ne aflăm la “al doilea val”; în primul val lumea ne cerea sfaturi vrând să afle procedeele cu care am ajuns la rezultatele cele mai bune în privința reducerii îmbolnăvirilor. Acum, din păcate am ajuns la primul loc în direcția inversă : avem cele mai multe cazuri de infectare pe zi, raportat la numărul locuitorilor. Cred că vă aduceți aminte cât ne lamentam când ni se formulau restricțiile !? Consideram că Moshe Bar Siman Tov, cel al cărui rol era să împiedice răspândirea bolii, este prea aspru și prea sever ? Ei bine, la ora actuală, presupun, veți fi de acord cu mine când afirm că mulți dintre dumneavoastră ar vrea să-l revadă la cârma luptei împotriva virusului invizibil…

Ce vom citi în JURNALUL nr. 9 numărul viitor : Evreii care ATOMICĂ

au

făcut

BOMBA

Germania trebuie să piară! Poezii cu Bianca Marcovici - Jurnalul unui nebun (Lu Xun - Call to Arms) Paul Celan și capodopera sa TODESFUGE -Muzeul evreiesc din Oradea- Herman Victorov și cartea sa despre sinistra deportare în TRANSNISTRIA. - O carte despre evrei eroi și neevrei malefici. Destine, comparații, mărturii și analize lucide ale sec XX. Semnează dr. Alexandru Laszlo Editura SAGA - 2020. Umor și surprize....

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 31

COMUNICAT DE PRESA - Confluențe lirice la “Cafeneaua românească” la ICR Tel Aviv În data de 16 septembrie 2020, ICR Tel Aviv a difuzat, pe pagina oficială de Facebook și pe canalul oficial de Youtube, o nouă ediție a “Cafenelei Românești” intitulată Confluențe lirice, dedicată “poate celei mai vechi întâlniri dintre arte – muzica și poezia”. Evenimentul a fost moderat de Cleopatra Lorințiu, director adjunct al ICR Tel Aviv, care a început cu o prezentare detaliată a invitaților: dr. Sofia Gelman-Kiss, compozitor și muzicolog, alături de dr. Mihaela Cesa-Goje, dirijor și Dinu Flămând, poet și om de cultură. Sofia Gelman-Kiss, care a adaptat poemul lui Dinu Flămând “Cum cele șapte culori…” pentru muzică de cor mix și căreia îi aparține inițiativa acestui eveniment, a povestit detaliile întâlnirii sale cu Dinu Flămând în 2018, când acesta a fost invitatul ICR Tel Aviv pentru lansarea antologiei de poezie în limba ebraică “Precum apa în căușul palmei”, semnată de membrii Cenaclului Echinox, în traducerea prof. Moshe Itzhaki și a dr. Paul Farkaș. Citându-l pe Balzac - “întâmplarea este porecla providenței”, Sofia Gelman-Kiss a prezentat etapele care au condus la adaptarea muzicală a celor 3 lucrări - “Cum cele șapte culori…” (poezie în română, de Dinu Flămând), textul “Israel 70” și “Trei focuri” (ambele în ebraică, după poeziile lui Yaakov Barzilai), care au fost interpretate, în data de 9 aprilie 2019, de Corul Jubilate, sub bagheta dr. Mihaela Cesa-Goje, cu ocazia unui concert susținut în Biserica Piaristă Sf. Treime din Cluj. La rândul său, după lectura poeziei “Cum cele șapte culori…”, Dinu Flămând a povestit despre vizita sa în Israel din 2018, prilejuită de lansarea antologiei de poezie care oferă publicului vorbitor de ebraică ocazia de a se familiariza cu operele mai multor generații de poeți ai Cenaclului Echinox.

De asemenea, a menționat o altă confluență dintre arte, respectiv transpunerea volumului său de poezii “Umbre și faleze” în arta fotografică și grafică a artistei calabreze Savina Tarsitano, ale cărei lucrări de grafică au apărut pe coperta traducerii în limba italiană a volumului de poezii menționat anterior. Între intervențiile participanților au fost inserate materiale video cu interpretarea Corului Jubilate a celor 3 poezii transpuse în muzică, prin eforturile dnei. Gelman-Kiss. Dr. Mihaela Cesa-Goje, sub bagheta căreia Corul Jubilate din Cluj a interpretat cele 3 poezii transpuse în muzică de dr. Sofia Gelman-Kiss, a subliniat cola-

borarea foarte frumoasă avută cu aceasta, cât și provocarea constituită de lucrările în limba ebraică. Totodată, vorbind despre parcursul său profesional și întâlnirile cu oameni care și-au lăsat amprenta asupra carierei sale, Mihaela Cesa Goje a amintit pe profesorul Florentin Mihaescu de la Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, cât și pe maestra Marin Alsop – una dintre cele mai talentate dirijoare pe plan internațional. La rândul său, Sofia Gelman-Kiss a povestit, de asemenea, despre întâlnirile care au impresionat-o, nu numai profesional dar și personal, și despre care a scris în volumul “Meditații subiective”, apărut în 2019, la Editura Saga din Israel, la inițiativa editorului Adrian Grauenfels. Volumul, caracterizat de muziciana Veronica Dickman ca fiind “o carte care poate fi amintită precum tablourile dintr-o lucrare de Modest Mussorgsky”, cuprinde, printre altele, câteva articole dedicate unor importante personalități muzicale precum Sigismund Toduță, Radu Lupu, Sergiu Natra sau Tibor Szász. Despre piesa “Israel 70”, Sofia Gelman a mărturisit că este “un imn închinat Israelului, care coincide cu propria-mi vârstă”. Întrebată, în urma interpretării acestei piese la conducerea corului Jubilate, despre diferența dintre dirijarea unei orchestre și cea a unui cor, Mihaela Cesa-Goje a prezentat câteva detalii despre cercetarea și receptarea textului compoziției de către interpret sau cor, subliniind că „textul care este cel puțin la fel de important ca și muzica. Dirijorul sau interpretul are datoria de a recrea pașii pe care i-a făcut compozitorul 22și poetul, de a15încerca să transpună prin muzică acest mesaj și de a respecta partitura cu o strictețe (...) care vine din dorința aceea de a pătrunde dincolo de partitura care se vede la prima privire.” Acest proces este o parte din “legătura dintre cuvânt și muzică” despre care Sofia Gelman a oferit detalii în încheierea evenimentului. Doctor în muzicologie și cadru didactic la Conservatorul G. Dima din Cluj-Napoca până în anul 1986 când emigrează în Israel, Sofia Gelman-Kiss a predat la Academia de Muzică din Tel Aviv. A compus lucrări corale și intrumentale, iar în paralel este și o neobosită colaboratoare a publicațiilor israeliene de limbă română, “Minimum”, “Ultima oră” , “Orient expres”, “Nautilus”, unde semnează cronică muzicală, eseu, tablete și proză polițistă.

Printre cărțile publicate se numără: “O crimă perfectă”, “Muzica corală polifonică”, “Oameni suntem”, “Meditații subiective”.

Jurnal Israelian - Nr. 8, 01 Octombrie 2020

pagina 32