Revista NAUTILUS no 20 - Aprilie 2019 by adrian grauenfels

NAUTILUS 20 â&#x20AC;&#x201C; Aprilie 2019

Revista NAUTILUS 20 - Aprilie 2019 Director : Adrian Grauenfels Pe copertă: Van Gogh - 1890 - Lanul de grâu Baruch Elron - 1990 - Păsări peste un lan de grâu Tematică: ARTE in ISRAEL Expoziție - Homo Vulgaris - Miriam Gamburd Expoziție - “ Premiile Haim Shiff pentru Arta Figurativă” Foundation - Fundația SAGA pentru cultură 21 Martie - Ziua mondială a poeziei

ANUNT Numărul viitor va avea ca temă HOLOCAUST – 1 Mai 2019. Invităm pe cei care posedă amintiri, fotografii, povestiri relevante, etc .. să le trimită până la 20 Aprilie la adresa: gadrian40@gmail.com

EDITURA SAGA 2

Adrian Munteanu DE CE-NEGRESC O COALĂ DE HÂRTIE

De ce-negresc o coală de hârtie, Cine-mi citeşte slova vlăguită Şi-un gând zdrobit sub tropot de copită Pe care-abia în treacăt de-l mai ştie? Pentru a cui risipă adormită, Din care-am tot tăiat câte-o felie, Însingurat mă-nchid în colivie Ca să aştern uimirea-n trup ivită? Nu stau la rând cei logodiţi cu rima Să se prefacă strâmb că mă iubesc. Nici nu îmi dau, din seva lor, infima Limbă de timp când pizmele-aţipesc. Secunda mea, fugind, se-nalţă prima. Dar eu, în taina clipei, mai trăiesc.

BeatriceBernath pe lună locuiesc uneori ființe

....și mă lovește un dor nebun să te strâng la sânul meu cel de pe partea stângă te voi îmbrățișa cu toate ale mele șase mâini și picioare ca o plantă carnivoră să te absorb osmotic și tu, cu capul pe inima mea pulsând caldă să știi că țigara fumată de ea e distanța dintre galaxiile noastre absurde și așa vei adormi pe sânul meu viu scufundat în visul ancestralei împliniri și să nu-ți imaginezi o clipă că viața e un spațiu logic ești coastă din coasta mea respirație tale se aștern cuvinte (nu ignora tehnologia îți locuiesc în cap) dar să vezi ce plăcut va fi când ne vom încurca picioarele care ies de sub iarba cu panseluțe luna ta face și ea pe nebuna cum poate din colțul ei de cer cu obsesii romantice mundane

Desen: BB desen BB

Alex Valeriu

Fără perdea Mă bănuiam de alint și durere în timp ce dăltuiam absentă în halvița de viță nobile chipuri cu trese care ieșiseră surâzând din războiul cu fapte mari ascunse în halat și papuci de casă. Mii de gesturi de tandrețe, ca un roi de lăcuste, se ițeau fără perdea. În paturi alăturate, aceeași maladie învingea în mai multe chipuri, ca o dâră de cerneală încercând să echilibreze o scriere pe jumătate inventată. După „Nu știu” s-a făcut deodată virgulă, așa cum se înseninează când unele dimineți își iau câmpii. O singură șuviță a schimbat totul, vârstele s-au lichefiat în palma copilei, el o aștepta dinaintea fricii. În plan depărtat, un bebeluș tocmai prinsese, în vis, rana unui înger deschis tuturor căderilor în oameni.

Deconstrucția lui Victor Brauner (ekphrasis) Uneori strângi din dinți sau te muști din afară spre dinăuntru treci de piele, de oase, de ochi te descojești de eteruri și esențe deșurubezi capul, arunci plămânii în primul șanț de multă vreme negolit de primărie... și continuăm cu generalul membrele sunt depuse la garderobă organele în frigider, pentru reîncarnare ca mumia faronului, zace gol la umbra piramidei și noi ne întrebăm: de ce atâta dezmembrare, unde sunt muzele și toți zeii din care suntem făcuți? dar diavolii, meduzele, fantomele și visele De unde naiba țâșnesc atâtea ocări și blesteme? AG 2019

Desen Victor Brauner

Chloé Ferent Aș scrie. Ți-aș scrie și ție. V-aș scrie și vouă. Dacă ați ști că vreau și pot face asta. Dar nu... Aici nu locuiește nimeni. Aici e ca toamna înainte de echinocțiu. Aici nici măcar frunzele nu foșnesc : ielelor - funingei le lipsește greutatea. Ielele dansează pe deasupra cuibului unde o pasăre și-a lăsat puiul ciuntit puiul orb puiul care nu a învățat decât să pășească pe sol. Cui îi pasă? Aici a murit sufletul păsării, zborul nu mai are aripi de sentimente, e zbor, e vânt, și e nepăsare. Iată de ce viața merge înainte, chiar dacă sufletul e frânt, zdrobit, mort. Aș scrie.. dar tu ești celălalt Aș scrie.. dar voi sunteți ceilalți înainte de echinocții, anotimpurile țipă : se ridică un cocor spre soare! zboară cocorii.. Echinocțiu. Încă vreo câteva zile, și primăvara își va alege mirele.. Patru frunze. Un măr. Câinele căruia i-au fost puii aruncați pe apă. Întunecate Blestemate Echinocții. Am timp. Aș scrie. Aștept să fie iunie. Aștept să fie 22. Aștept sudul, solstițiul. Zenitul. (sau măcar echinocțiul) Într-o vitrină spartă o acuarelă.. {eu. c. ferent/z Martie înainte de echinox}

Varga Istvan Attila

Miriam Gamburd - Homo Vulgaris, un artist de geniu la etajul I

Miriam Gamburd este unul din cei mai complecși și intriganții artiști Israelieni. De ani, Miriam construiește un limbaj unic, folosind virtuozitate tehnică și o expresie deosebit de puternică care are rădăcini în renaștere, simbolism și expresionism. Munca ei este aparte și specială din toate unghiurile și punctele de vedere. O nouă expoziție deschisă la Tel aviv - Casa artiștilor (strada Elharizi) este un nou triumf al artei de bună calitate, profund academică, deconectată de modernismul forțat, artificial, cu care ne hrănesc în general galeriile de artă. În două săli, la etajul I, Miriam dezvoltă o viziune arhitectonică a muncii sale de sculptor și desenator. Subiectele ei par a veni din urmă, din Talmud, Biblie, sau din Europa medievală, uneori le găsim într-un dialog alert cu clasicismul european. Fizicul și metafizicul se împeltesc intim în munca artistei. Sculptura "Nașterea Lilithei" este inspirată de o fântână din catedrala sf. Vitus din Praga, acolo un demon din piatră scuipă apă și foc, atunci când nu este văzut. În Biblie, Lilith apare o singură dată în Isaia 34:14-"Fiarele din pustie se vor întîlni acolo cu câinii sălbatici, și țapii păroși se vor chema unii pe alții. Acolo își va avea locuința năluca nopții, și își va găsi un loc de odihnă". 12

Sculptura "Prunii în floare" este inspirată de o veche si emoționantă legendă japoneză. Multe desene și schițe refac scene și personaje din Talmud, cum ar fi Lilith, demonul înaripat care este prima soție a lui Adam. În expoziție vom găși și sculpturi sau construcții complexe bine documentate, extrase din cartea sa monumental ă "Impulsul rău, e foarte bun" care în esență este o odă vizual ă, admirativă, pentru poveștile din Talmud și din Midrash. Cu forță și curaj Miriam atacă subiecte "taboo" în artă și în iudaism. Este o desenatoare de forță în Israel, ea crează și modelează mediul figurativ cu o mâna sigură și încercată, precum se practica în renaștere. La o atentă privire realizăm că desenele sale nu sunt naturaliste și nu urmăresc o descriere exactă a realului adresat. Folosind tehnica desenului precis, clasic, ea fură spectatorul și îl invită într-o călătorie elaborată, 13

personală, care respinge convenții sau constrângeri larg acceptate, artista rămânând fidelă acurateții unui mesaj care îmbină la un loc trecutul cu prezentul, mitul și tradiția. Spațiul fizic este insuficient temelor și motivelor expuse. După spusele curatorului expoziției Arie Berkowitz "o imaginație debordantă, plină de surprize și uneori teatralitate caracterizează opera lui Gamburd". Cu ușurință artista trece în surealism dar în toate lucrările recunoaștem dragoste și durere. Expoziția numită sugestiv "Homo vulgaris" prezintă evoluția umană de la homo sapiens la homo erectus spre omul vulgar actual. Pe o rolă de hârtie albă, de 10 mt lungime Miriam produce o lucrare care este o chintesență și un ecou al sculpturilor și al desenelor sale din trecut. Desen după desen, artista crează un imens și vast panteon al ideilor și al subiectelor care o frământă. Privirea ne fuge de la un detaliu la altul, anatomia unui corp, schița unui soldat roman călare, animale mitologice sau închipuite, îngeri, dar și pete voit trasate care delimitează cu granițe imaginare teritoriul unei fresce făcută din elemente care trăiesc un dialog perpetuu. Spațiul alb trebuie cercetat cu o minuțioasă atenție pentru că fiecare detaliu are forță și semnificație.

Bărbați vârstnici, în nud, stau în cerc la o dispută încinsă, în timp ce trei femei se păruiesc ceva mai încolo. Poziționați invers, câțiva Criști geometrici își caută poziții neconvenționale, arhitectonice, țintuiți pe cruci vag sugerate. Îngeri, păsări, elicoptere moderne, schițe de eșafodaje și arhitecturi futuristice fac loc unor orașe utopice cu piețe în care tronează statui clasice produse de Rodin sau Antonio Canova, plasate nu departe de moschei din Baku sau Dubai. Dar să nu creadă cineva că imaginația este limitată aici. Vom mai găsi femei ale islamului acoperite de hijab, schițe ale unor sculpturi executate de Gamburd în trecut, sau îngeri îmbrățișați în acte de iubire explicită. Ne este clar că vizonam o reală capodoperă, un desen virtuos plin de conotații și asociații induse și transmise cu măiestrie de artistă. Spiritul sau este ascuțit, lucid, uneori caustic în această expoziție de excepțională forță prin execuție dar și prin concepția creativintelectuală. De pe un perete și de la înălțime peste creștetul publicului ne scrutează demonul Lilith care sintetizează omul modern, de fapt pe noi, spectatorii. Este o construcție hibridă în care dintr-un bazin uman răsar picioare și un gât lung care susține craniul unui animal carnivor, o femelă, care și-a păstrat urechile intacte. Picioarele sunt diferite, intrigante, unul este uman, dar celălalt răsucit cu 180 de grade, se termină cu copita unui animal nu tocmai casher la evrei. Aceste contradicții sunt ecoul mutaților și al dilemelor omului modern, care nu se poate lepăda de dogme dar nici de esența sa pur animalică. Cu un final zâmbet sarcastic Gamburd împodobește urechea omul vulgar cu o fundă roz disonantă ca tot kitschul care plagiaza artele aici și aiurea.

Expoziția "Homo vulgaris" rezonează și a meritat pe deplin vizionarea. Ne vom da seama cât de mult ne-am îndepărtat de idealul estetic al artelor, plagiate și subminate azi de ideologii, sectarism, dar mai ales de ignoranță și declin cultural. Adrian Grauenfels, text si foto 2019 15

Festival Anath Hanit

Israeli Designer

Statul Israel la 70 de ani de istorie Un interviu realizat cu scriitorul Alexandru Cristian 1. Adrian Grauenfels : În câteva cuvinte ne puteți descrie istoria fascinantă a Israelului? Alexandru Cristian : Istoria Israelului este una sacră, legătura poporului evreu cu Dumnezeu a fost demonstrată din cele mai vechi timpuri, iar pământul este unul sfânt. Vocația politică și geopolitică a Israelului este una unică în istoria lumii, putem vorbi despre un stat întemeiat prin voința lui Dumnezeu. De la regele Saul până în prezent, istoria politică a Israelului a fost una legată de metafizica istoriei. Niciodată Israelul nu a fost absent pe scena istoriei, chiar dacă pământul a fost ocupat de alte popoare. Am spus de regele Saul pentru că a fost primul rege din istoria Israelului, prima manifestare politică din istorie. Poporul evreu este prezent pe teritoriul actual al Israelului de aproape 4 milenii. 2. A. G. : Cum s-a întemeiat statul Israel, cum a fost posibil? A.C. : Cronologic vorbind știm că în data de 14 mai 1948 statul Israel prin voința poporului a devenit un vis împlinit. Marele scriitor Amos Oz spunea că Israelul s-a născut din visele strabunicilor și bunicilor noștri. Posibilitatea înființării statului Israel, a fost favorizată de un cumul de factori, cel divin și cel uman, Voința Domnului de a exista un stat Israel și dorința poporului de a lupta pentru a-și îndeplini un vis milenar, a fost una dintre orele astrale ale istoriei. 3. A. G. : Și totuși a fost o perioadă de confruntare în zonă? A.C. : Așa este, primii 25 de ani de istorie, 1948-1973, au fost cumpliți, plini de pierderi și suferințe, dar voința Domnului a prevalat. După 1973, Războiul de Yom Kippur, Israelul a început să se dezvolte și să se transforme în ceea ce este astăzi, un stat modern, dinamic, cu o economică solidă, o cultură mare și o armată puternică. Pentru unii a fost denumit un miracol economic, un tigru economic al Orientului Mijlociu. 4. A. G. : Ați vorbit de cultură, ne puteți spune ceva despre literatura israeliană din zilele noastre ? A.C. : Marele scriitor Amos Oz la sfârșitul anului trecut, chiar de ziua soției mele, a trecut la Domnul. A fost o mare personalitate, o voce admirabilă a timpurilor noastre. Un alt mare scriitor israelian este David Grossman, autorul Până la căpătul pământului sau Vezi mai jos:dragostea. Amos Oz a scris un roman tulburător Iuda 26

despre marile întrebări ale zilelor noastre, iubire, ură și trădare. La Amos Oz, iarna este anotimpul în care omul se desăvârsește, așa și Israelul după o iarnă milenară s-a întrupat ca stat. Israelul are și o poezie de foarte bună calitate, mă refer aici la poetul național Hayim Nahman Bialik, la Yehuda Amichai dar și la alți mari poeți. 5. A. G.: Ați publicat o carte în Israel? A.C. : În anul 2019 piesa mea de teatru Astrul a apărut la Editura Saga, Israel. Am publicat și o carte despre opera marelui scriitor român Augustin Buzura, Raport asupra nopții, tot la Editura Saga. În timp ce vorbim s-a publicat la Editura Saga o carte de eseuri despre Israel, intitulată Israel-între istorie și actual. 6. A. G. Care este capitala Israelului? A.C. : Ierusalimul este capitala, nu există nici o îndoială istorică, politică și culturală. Decizia președintelui Statelor Unite ale Americii Donald Trump este al doilea moment astral al istoriei moderne a Israelului. 7. A. G. : Și Tel Aviv-ul? A.C. : Un oraș minunat, cu mult soare, cu mâncare bună de un cosmopolitism aparte, un oraș magnific, dar Ierusalimul este capitala recunoscută de și în istorie. Colina primăverii,cum este denumit Tel Aviv-ul, este un oraș minunat și plin de viață. În fapt tot districtul urban Gush Dan format din Tel Aviv, Rishon Le Zion, Petah Tikva, Ashdod, Netanya, Holon, Bnei Brak, Ramat Gan, Rehovot, Bat Yam, Kfar Saba, Herzlyia, Modi'in-Maccabim-Re'ut, Ramla, Lod, Ra’anana, Givatayim și alte orașe mai mici este o aglomerare urbană plină de viață și cultură de aproape 4 milioane de oameni. 8. Ce părere aveți de planul de pace privind Orientul Mijlociu? Știu că documentul a fost redactat dar că nu va fi prea curând dezvăluit. Este făcut de consilierul politic al Președintelui Trump, Jared Kushner, de emisarul pentru Orientul Mijlociu Jason Greenblatt, împreună cu David Friedman ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Israel. Președintele Trump nu a făcut un secret din faptul că va încerca să promoveze pacea în Orientul Mijlociu, după ce a căștigat alegerile, dacă nu mă înșel în ianuarie 2017 a vorbit de această admirabilă încercare. A fost denumit de presă “Acordul Secolului”, sunt sigur că va fi al treilea moment astral dacă va reuși și va aduce pacea. Nu cunosc conținutul planului de pace, deși unele surse vorbeau de o confederație palestiniano-iordaniană. Personal nu cred că Regatul Hașemit al Iordaniei va accepta, este doar părerea mea, am auzit și alte 27

variante dar sunt pure speculații. Alte informații de presă spun că Mahmoud Abbas (Abu Mazen cum e denumit în arabă ) a propus Israelului să fie parte a confederației. Cred că Planul este cunoscut de foarte puține persoane, deci este greu de știu ce va conține. Sper să fie o reușită, m-aș bucura enorm pentru Israel și Statele Unite ale Americii, dar doar Dumnezeu cunoaște viitorul, El va decide. Timpul ne va răspunde la toate întrebările noastre... 9. A. G. : Credeți că Templul lui Solomon se va reconstrui în viața noastră ? A.C. : Ați ridicat o problemă milenară. Sursele creștine din timpul Patriarhului Sofronie al Ierusalimului și al Califului Omar ne arată că Templul nu s-ar afla chiar pe locul Moscheei Al Aqsa din Ierusalim, ci în proximitate. Istoria Patriarhului Eutihie al Alexandrei din secolul X- Analele istorice ale lui Eutihie ne vorbește despre aceste evenimente. În Anale este prezentat un dialog între Patriarhul Sofronie și Califul Omar, mai mult un dialog diplomatic și cultural despre reacția evreilor și creștinilor la apariția moscheei. Oricum vă spun că voi studia problema și voi scrie un studiu. Este o realizarea măreață dar greu de anticipat. Dacă planul de pace va reuși reconstrucția Templului va fi o certitudine. Repet și aici ce am spus mai sus, viitorul nu ne este cunoscut nouă, doar Domnului. 10. A. G. : Ce orașe din Israel vă plac cel mai mult ? A.C. : Israelul are orașe frumoase și pline de cultură, Ierusalimul este mereu prezent în inima mea. Dar există și alte orașe superbe, cum ar Tel Aviv, Haifa care are o climă mediteraneană fantastică. 11. A. G. : Care este cea mai mare amenințare a statului Israel ? A.C. : În prezent amenințarea cea mai mare este reprezentată de fundamentalismul islamic care nu acceptă că poporul evreu are dreptul la o țară. Este o problemă complexă care poate fi parte a unei cărți bine documentate. Dacă doriți vă pot indica o țară, Republica Islamică Iran care și-a construit un țel politic major în distrugerea statului Israel. Restul amenințărilor sunt cele prezente la nivel mondial, terorismul, criminalitatea organizată, atacurile cibernetice, insecuritatea socială și societală, riscuri pe care le are inclusiv România.

12. A. G. : Cum vedeți Orientul Mijlociu peste 100 de ani ? A.C. : Nu sunt profet dar analizând anumite evoluții, sper într-o rezolvare a problemei israelo-palestiniene, în unificarea Ierusalimului și în păstrarea unui climat de pace în zonă. Sincer cred că și regimul fundamentalist de la Teheran nu va mai rezista foarte mult pentru că nu poți să conduci oamenii prin teroare, frică și spaimă. Viața femeilor din Iran este chinuitoare și apăsătoare, de ea ne vorbesc mărturiile lor. În rest cred că Orientul Mijlociu este într-o continuă tranziție spre o lume modernă, iar regimurile anacronice vor lua sfârșit. Regatul Hașemit al Iordaniei va rămâne un prieten al Israelului, Egiptul la fel. În schimb e greu de prevăzut calea pe care o va lua Siria. V-am spus e greu de anticipat, dar cred că se va petrece o schimbare lentă în Orientul Mijlociu. 13. A. G. : Dar Israelul ? A.C. : Israelul peste 100 de ani va fi un stat post-modern, puternic digitalizat, conectat cu lumea întreagă dar păstrându-și identitatea și valorile culturale, toate aceste realizări se vor petrece în jurul Ierusalimului unificat. Mai cred că Israelul va continua drumul spre dezvoltare a statului și pe promovarea unor valori culturale autentice, iar parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii și parteneriatul strategic cu România vor fi mai strânse ca niciodată în următorii ani. Legătura profundă dintre România și Israel va fi mereu prezentă în istoria celor două state.

14. A. G. : Cum vedeți legătura dintre Statele Unite ale Americii, România și Israel? A.C. : O văd ca pe o legătura bazată pe tradiție, istorie și cultură. Un mănunchi de sentimente de prietenie care nu poate fi distrus de trecerea timpului. Sper într-o alianță politică, economică și culturală, triadă geostratetică bazată pe moștenirea unor valori și principii iudeo-creștine. O axă Washington-BucureștiIerusalim care poate reprezenta un ax puternic în lumea internațională, o axă în jurul căreia să graviteze și alte state prietene. Ceea ce vă spun este o idee de filosofie politică, dar după cum știți marile idei au fost revoluționare pentru cei din jur.

Israelul este o oază de postmodernitate aflată într-un deșert de premodernitate.

Herman Victorov - Sub aripa neagră a razboiului - Refugiul la Bacău

Pe fondul atmosferei general antisemite, viața familiei lui Herman Victorov continuă la Bacău, unde băiatul este înscris la școală. Are prilejul să cunoască figuri ale mișcării sioniste, are interacții cu localnici, creștini omenoși, care ajută familia. Vom descoperi scene, prietenii și afecțiuni care s-au grefat adânc în memoria autorului. Își amintește numele profesorului de ebraică Zigu Schwartz, care le relata cu pasiune despre crearea statului Israel și despre munca noilor veniți în kibuțurile din Palestina. Sau despre Joseph Trumpeldor, eroul sionist, care, în timpul războiului Ruso-Japonez a continuat să lupte, chiar după ce și-a pierdut un braț. După ce s-a întors din Japonia, a înființat o organizație sionistă de tineret, care pregătea emigranții pentru „alia”. A plecat în Palestina și a murit în timp ce, împreună cu membrii mișcării Hașomer , a apărat unul din primele kibuțuri înființate de evrei. A devenit un erou al Israelului și un simbol al sioniștilor. Zigu, profesorul îndrăgit, dispare după un timp ca să se îmbarce pe vasul Struma care primise aprobarea autorităților de a transporta evrei în 30

Palestina. După câteva luni, au aflat că nava se scufundase în Marea Neagră și toți pasagerii s-au înecat. "Cu tristețe m-am gândit la profesorul nostru, care nu și-a mai împlinit visul de a ajunge să construiască o țară nouă pentru evrei în Ereț Israel" scrie Victorov.

Desen de Baruch Elron pentru cartealui Efraim Ofir "Povestea Strumei" Narația urmează cu descrierea evenimentelor din noaptea de 28/29 iunie 1941, când Antonescu ordonă masacrul populației evreieșți din Iași, acuzată că ar fi colaborat cu aviatorii sovietici urcându-se pe acoperișuri și transmițând semnale luminoase. Evreii sunt arestați din casele lor de chestură și împușcați la întâmplare. Cei care au scăpat au fost înghesuiți în vagoane de vite. Au bătut scânduri în geamuri să nu între nici o adiere de vânt și i-au plimbat câteva zile 31

spre Călărași, fără să le dea apă și fără să oprească. O scenă eroică are loc în gara Român, o femeie ( este vorba de Viorica Agarici, președinta „Crucii Roșii”, pentru curajul și omenia sa a fost omagiată post mortem de către statul Israel cu titlul de „drepți între popoare.”) a cerut autorităților să oprească trenurile și să dea apă și mâncare oamenilor. "Milostivă și curajoasă femeie, fapta ta va rămâne pentru totdeauna în sufletele poporului celor față de care ți-ai arătat bunătatea și milă", s-a rugat cu evlavie cumnata Ana, cea care relatează grozăvia. "Vara și căldura înăbușitoare au încins vagonul și oamenii nu au mai putut respira. S-au călcat în picioare, unii și-au pierdut mințile, mulți au murit. Printre ei, și băiatul meu. Trupul lui zace acum într-o groapă comună". Cumnatul a reușit să rămână în viață. A fost închis într-un lagăr la Călărași și s-a întors acasă prin noiembrie. Alt tren a fost plimbat către Podul Iloaiei. E doar la 15 km de Iași, dar au făcut manevre, mutându-l de pe o linie pe altă. Când l-au deschis, mai mult de jumătate din oameni erau morți". De la gazda Tanciu, unde se simțeau bine, familia este nevoită să se mute. Spectrul deportării în Transnistria este prezent, iminent. Pe o stradă zăresc o casă cu un anunț "de închiriat". Le deschide o femeie într-un halat înflorat. Văzând “Steaua Galbenă,” a întrebat răstit: „Ce vreți?” „Căutăm casă. Am văzut afișul.” „Nu închiriez la jâdani, cărați-vă de-aici!” Dar salvarea vine de pe strada Lupașcu unde exită un imobil liber. Proprietarul un anume domn "Opincă" îi primește generos și nici nu cere chirie. Vrea pe cineva să păzească locul și casa. Familia se mută în strigătele unor copii de pe ulițe: " Veniți, mă, să vedeți! Pleacă jidanii.” Relațiile cu Opincă sunt excelente și lucrurile se liniștesc pentru un timp. Ba chiar familia se împrietenește cu familia Smaranda și Titus Avram vecinii de alături. Titus era director la o bancă, dar iubea istoria și filosofia. Cuplul are trei copii cu nume pe măsura pasiunii: Cezar, Ludovic și Remus. Cu Remus, Herman se împrietenește și împrumuta un volum de versuri de George Topârceanu. Tot de la el a citit cartea lui Ionel Teodoreanu „În casa bunicilor“, care îl încântă. Autorul discerne lecturi antisemite (poezii de Octavian Goga ) și află că există scriitori antisemiți alături de cei normativi. Desigur erau și oameni normali. O doamnă Groza, fostă profesoară , la care Herman presta diverse servicii (spart lemne, cărat coșuri cu legume) pentru prețul unei pâini pe zi , îi interzice să poarte Steaua Galbenă. Ba chiar îi face rost de o muncă mai bine plătită la sora sa, care era medic. Seara familia asculta Radio Londra, ca să afle despre mersul războiului. Auzeau discursurile lui Hitler despre rasa ariană pură și rasele 32

inferioare. Așa află familia că la București, conducătorii evreilor, Filderman și Marele Rabin, Alexandru Șafran, încearcă să salveze evrei pe calea diplomației. Filderman îi scrie mereu lui Antonescu pentru a arăta starea jalnică a populației evreiești și a cere oprirea măsurilor antisemite. Filderman era Președintele Uniunii Comunităților Evreiești. I-a scris lui Antonescu, arătând vandalismul și atrocitățile săvârșite de legionari în timpul rebeliunii, protestând împotriva „trenurilor de la Iași”, cerând oprirea deportărilor și a măsurilor discriminatorii. Dar mai erau și alte forțe care se opuneau discriminărilor și soartei evreilor. Iuliu Maniu – prestigios om politic din istoria României. A fost prim ministru al României de mai multe ori, președintele Partidului Naţional Țărănesc, membru al Academiei Române. A luptat pentru realizarea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 și s-a opus instaurării comunismului în România. Apoi aflam ca au intervenit pentru evrei și Regina-Mamă Elena, mitropolitul Transilvaniei, conducătorii evreilor, Filderman, Marele Rabin, A. L. Zissu, șeful sioniștilor din România. Filderman a cerut lui Carol al II-lea și lui Antonescu să lase evreii să lupte pe front, dar a fost refuzat. Iuliu Maniu susținea cauza populației evreiești si a stăruit pentru ei în multe situații. Se opunea deportării și l-a avertizat pe mareșal că dacă nemții vor pierde războiul, îi va fi greu să justifice deportarea evreilor. Wilhelm Filderman și Marele Rabin, Alexandru Șafran, au reușit să plece din țară, dar conducătorii sioniști A.D. Zissu, Mișu Bevenisti și alții au fost arestați și anchetați sub tortură în închisorile comuniste. Zissu era scriitor. În Piatra Neamț a redacta o publicație în ebraică. După scurtă vreme, a înființat la Iași publicația Floare albastră. A scos la Galați revista Hatikvah (Speranța) și a colaborat la revista Sicht din Iași. În 1919 fondează gazeta Mântuirea. A mai colaborat cu revistele Egalitatea, Opinia, Integral, Bilete de papagal și a fost prieten cu Gala Galaction și Tudor Arghezi. Între 1941-1944 a condus un oficiu semilegal de emigrare. După al doilea război mondial a fost arestat, acuzat de spionaj și condamnat în 1951, rejudecat în 1954 și condamnat la viață pentru înaltă trădare. În 1956 este eliberat și, ajuns în Israel, moare la doar câteva săptămâni după eliberare. Este unul dintre personajele principale ale romanului De două mii de ani și a Jurnalului lui Mihail Sebastian.

W. Filderman

Cartea continuă cu peripeții și vicisitudini până în anul 1943 când germanii încep să fie respinși de ruși. Trupele sovietice se apropiau de Moldova iar înfrângerea de la Stalingrad, în care-au murit aproape două sute de mii de ostași români, creaseră în țară o lipsă enorma de forță de muncă. Cea mai mare parte a lucrărilor de interes public sau comunitar în anii războiului s-a efectuat cu ajutorul detașamentelor de muncă, la care era mobilizată o parte din populație, dar mai ales evreii. În primăvara anului 1944 a fost dată o lege prin care evreii erau chemați la muncă de la vârsta de cincisprezece ani. La Bacău, elevii de la Liceul Evreiesc precum și ceilalți băieți de cincisprezece ani sau chiar mai mici, au fost repartizați la aerodromul din Gherăiești, unde nemții începuseră construirea unor tranșee largi, în pantă, pentru camuflarea avioanelor. Dudu, fratele lui Herman este mobilizat la muncă obligatorie. În primăvara aceea împlinise paisprezece ani. După prima zi de muncă se întoarce acasă cu mâinile rănite. Dudu a început să plângă. Herman intervine : " - Merg eu în locul lui, mamă, sunt mai obișnuit cu munca. Ochii mamei s-au umplut de lacrimi. N-am să uit niciodată privirea ei când, fără să mai spună un cuvânt, s-a dus să îmi pregătească pachetul cu mâncare. Când s-a făcut apelul, am răspuns „prezent!” la numele lui Dudu." Există scene de mare emoție și tensiune în viața eroilor noștri. La 23 august 1944 34

România este eliberată de armata Rusă. Iată cum relatează acest eveniment Herman: "A doua zi dimineața, am aflat că rușii trecuseră de Roman și se apropiau de Bacău. Se vorbea că un grup de artileriști nemți îi așteptau la podul de peste Bistrița cu un tun antitanc. Am plecat împreună cu tata și Dudu spre centrul orașului. Artileriștii germani loviseră câteva tancuri rusești, dar între timp fuseseră capturați și împușcați. Grupuri de soldați ruși, întinși pe iarbă în grădina publică, își uscau uniformele la soare. Era avangarda trupelor rusești care trecuse Bistrița. Coloane de tancuri au intrat în oraș într-un zgomot asurzitor. Au urmat trupele terestre. Pe marginea trotuarelor, locuitorii orașului, creștini și evrei, îi întâmpinau, unii cu urale și flori, alții cu priviri speriate. Îi priveam captivat pe soldații obosiți și bărboși cu cămăși lungi și cizme de pânză prăfuite. Erau atât de diferiți de soldații germani cu uniformele lor curate, perfect întinse și ranițele frumoase. O unitate de cazaci a apărut în galop și chiuind. Deodată, câteva avioane germane de vânătoare s-au lăsat în picaj, mitraliind. Am luat-o la fugă spre casă, bocănind cu sandalele cu talpă de lemn, făcute de tata. Aveam impresia că gloanțele cădeau pe lângă noi și că avioanele ne urmăresc." Ne vom opri aici, urmarea destinului lui Victorov în anii de comunism merită un capitol separat. La numai 13 ani se maturizase și percepe lumea și hoasul războiului cu mintea unui adult. Începea comunismul și sechelele antisemitismului se fac auzite prin vocea lui Mircea, un prieten creștin care povestește ce a scris Păstorel Teodoreanu, zilele trecute, în ziare: „Căpitane, nu fi trist, Garda merge înainte Cu partidul comunist.” Ieri erau legionari, azi sunt membri de partid, a încheiat cu tristețe în glas prietenul Mircea. VA URMA A G 2019

Herman Victorov

–

Sub aripa neagră a războiului

Editura Saga a realizat un set de 5 articole publicate în presa israeliană de limbă română, cu scopul de a face cunoscut pe scriitorul Herman Victorov, care într-o carte de mare suflu și sensibilitate se concentrează pe anii pogromului și a prigoanei evreiești din Moldova (1940-1941), continuând cu istoria zbuciumată a familiei sale până în anul 1949 când tânărul Herman este recrutat la armată și printr-o minune, trimis la școala de aviație de la Mediaș ca să fie pilot de avion. Publicăm aici ultimul episod care descrie epoca de tranziție sper comunism, abuzurile și agresiunile antisemite care continuă. Într -o discuție telefonică extrem de interesantă cu autorul, aflat în Canada, am reținut dorința dânsului să subliniem nu numai faptele rele, cumplite, suferite de evrei ci să pomenim despre nume și persoane care au ajutat și protejat pe cât posibil evreii dar și pe membrii familei lui Herman și pe el însuși, în teribila confruntarea cu o perioadă de rușine pe fața omenirii. Cartea este o emoționantă, total credibilă incursiune a celor trăite de un copil de 11 ani, care așterne în scris amintirea unor situații și evenimente refăcute cu studii documentate, 70 de ani mai târziu. Un document de valoare colosală scris cu participarea d-nei Mihaela Victoria Ignat. Cartea poate fi procurată pe net.

Tranziția spre comunism Iarna lui 1945-1946 a fost una cu zăpadă puțină și vânturi reci care au uscat pământul. Bunicul, Zeida, care fusese pădurar și cunoștea bine natura, a prezis că va fi o mare secetă în Moldova. Viața familiei Haimovici continuă la Bacău. Vremurile erau tulburi. Foametea făcea ravagii în Moldova. Lupte fățișe se desfășurau intens între partidele setoase să ajungă la putere. Tatăl familiei, Țelic își sfătuieste copiii să nu ne implice în vreo organizație comunistă, dar sub influența lui Iancu Klein, surorile lui Herman Victorov, Surica și Cecilia se înscriu în organizații de tineret comunist. Apăruseră multe organizații sioniste în Bacău după război, dar în familie nu s-a pus niciodată problema plecării din țară. Herman asistă la la o întâlnire, unde un grup de tineri evrei ascultau o conferință , se vorbea despre crearea unui stat al evreilor în Palestina, și-a dat repede seama că "Hașomer Hațair" era o organizație socialistă. Ca să-și ajute familia tânărul Herman se angajează în echipa lui Iliescu, un contractor specializat în reparații de cazane, renumit în Moldova. Munca era grea, lipsurile enorme dar Iliescu își hrănea bine echipa. Ba chiar cumpără bocanci pentru Herman, lipsit de încălțări. "Domnul Iliescu a fost de-a lungul vieții un model pentru mine. În multele locuri în care-am lucrat ca muncitor, maistru, maistru principal, șef de lucrări, conducător și proprietar de companie, m-am gândit adeseori la grija pe care acest om a avut-o față de muncitorii săi, la atenția față de mine, la bucuria pe care mi-a făcut-o, apreciindu-mi munca". După câștigarea alegerilor de către comuniști, în fabrică au apărut informatorii. Agenții de securitate comuniști dublau Siguranța Statului, chiar dacă, oficial, securitatea ca instituție a fost înființată mai târziu. Raportau tot ce se întâmpla, chiar și discuțiile dintre muncitori. Oamenii se temeau să mai vorbească deschis unii cu alții. Era o atmosferă de neîncredere, de ostilitate între oameni. În primvăra lui 47 autorul se îmbolnăvește grav, boala este lungă și complicată de lipsa de antibiotice. Asistat cu devotament de mamă, după trei luni de spitalizare, se reface și revine să muncească la un atelier auto, condus de domnul Florea, un om de o mare bunătate și înțelegere. Cartea continuă ... " În seara de 30 decembrie 1947, am auzit la radio vocea Regelui. Nu era discursul obișnuit de sărbători, vocea lui părea schimbată. L-am auzit spunând: „Abdic… las poporului meu libertatea de a-și alege forma de Stat ”. Eram cu toții împietriți. Mama, tata și bunicul Zeida aveau ochii în lacrimi. 37

Când Cecilia a vrut să comenteze ceva, tata a oprit-o aspru: - Regina mamă Elena s-a zbătut ca noi să fim astăzi aici. Dacă nu era ea, mulți am fi pierit în lagărele naziste. La mine-n casă nu vreau să aud nici un cuvânt rău despre Rege sau despre familia regală." "M-am gândit adeseori în anii dictaturii comuniste la vorbele tatei. Câtă dreptate a avut! În societatea comunistă care se instaura aveau să fie încălcate cu grosolănie drepturile și libertățile fundamentale ale omului. A fost nevoie de o jumătate de secol și de o revoluție pentru ca regimul comunist dictatorial să poată fi înlăturat. Istoria acestor ultimi ani dovedește, că este nevoie de încă o jumătate de secol pentru ca distrugerile acestui regim, la nivelul instituțiilor statului și al mentalului colectiv, să poată fi anihilate." În 1948, Securitatea a fost oficial înființată. A început să se audă de oameni care erau anchetați și arestați. Se vorbea despre agenții de securitate care zdrobeau în bătaie oamenii la anchetele din închisori. Se știa despre cruzimea feroce a unuia, Fănel Gheorghiță. Îi maltrata pe cei luați la interogatorii, vom află de Surica, secretară la un avocat din oraș. Diavolul Mahalu Domnul Victorov insistă să pomenim despre acest malefic personaj. Mahalu era un măcelar evreu din Bacău. Înalt de doi metri, cu spinarea lată cât ușa, cu picioarele lui imense. Trecea ca un Golem pe stradă, îmbrăcat în uniformă de ofițer de securitate. Despre Mahalu se spunea că era o brută. Ajungând maior de securitate, a torturat și schingiuit oameni cunoscuți și importanți ai Bacăului, anchetați pe motivul apartenenței la un partid sau altul. Iata un citat relevant: "Mi s-a confirmat acest lucru, când după 1990, am citit cartea avocatului băcăuan Aurel Popa, Sub semnul gulagului. Deținut politic în închisorile comuniste, anchetat de călăii securității, Aurel Popa a aflat în închisoare că avocatul Eduard Racoviță, membru marcant al Partidului Liberal, parlamentar, a fost torturat în timpul anchetei de către Mahalu. „Anunțați oamenii de afară că m-a omorât Mahalu”, ar fi spus acesta, aruncat, mai mult mort decât viu, în celulă." Dat afară din securitate, în anii șaizeci, în timpul epurării evreilor din structurile superioare ale miliției, securității și armatei, Mahalu a ajuns directorul gospodăriei comunale din Bacău și, mai târziu, a emigrat cu familia în Israel. 38

Ce se-ntâmpla în beciurile închisorilor comuniste a aflat când Surica a fost chemată să lucreze dactilografă la securitate. Deși, initial, a refuzat postul, i s-a pus în vedere că trebuie să meargă acolo unde este nevoie de ea și unde o cer interesele partidului. După o vreme situația surorii lui Herman devine tragică. A fost trimisă la securitatea din Suceava. Era perioada arestărilor și a anchetelor odioase din temnițele comuniste. De la Suceava Surica s-a întors cu o gravă depresie. *** Autorul, Herman Victorov, scrie în finalul acestui capitol: Mă gândesc adeseori la această perioadă neagră din istoria comunismului în România. Este pentru mine o rană vie conștiința că oameni ai aceluiași neam șiau făcut rău unii altora. După prigoana din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, unii evrei au crezut că au dreptul să se răzbune. Au ales să fie de partea răului și au participat la torturarea unor oameni, de foarte multe ori nevinovați. În acea perioadă, au fost zdrobiți în închisori oameni politici care aparținuseră partidelor tradiționale, tineri care aderaseră la diverse organizații de tineret, sioniști, preoți și episcopi ai Bisericii Greco-Catolice. Toți erau considerați „fasciști”, „criminali”, „dușmani ai poporului.” Dacă însă despre liderii partidelor tradiționale sau despre legionarii închiși în temnițele comuniste s-a scris și s-a vorbit foarte mult după revoluția din 1989, despre arestările sioniștilor abia se pomenește. Doar membri ai comunităților evreiești mai vorbesc despre prigoana sioniștilor și a conducătorilor organizațiilor evreiești. Martiriul lui A. L. Zissu stă alături de cel al liderilor partidelor tradiționale, Iuliu Maniu, Ion Brătianu, Ion Mihalache, ai capilor Bisericii Greco-Catolice: Ioan Suciu, Traian Frențiu, Tit Liviu Chinezu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Alexandru Todea și a tuturor martirilor care au murit în închisorile comuniste. *** Cartea se

încheie cu un emoționant epilog din care reproducem un fragment:

Sunt departe de țara în care m-am născut, dar pe care o port cu venerație în suflet. 39

Am ajuns la vârsta de 85 de ani. Suntem la capătul povestirii în care dezvălui întâmplările și evenimentele care mi-au marcat copilăria și prima tinerețe. Au stat în străfundurile sufletului și minții mele dar iată a venit timpul să le scot la iveală. Reflecțiile mele iau forma amintirilor despre evenimentele petrecute în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și mai ales despre consecințele războiului asupra familiei, populației din zona Moldovei, unde am locuit, dar și din întreaga țară. Războiul a adus schimbări majore în viața românilor și evreilor care trăiseră până atunci în armonie în acele ținuturi: pierderea celor dragi, foamete, sărăcie, pentru români; discriminare și ură rasială, evacuări din case, deportări în lagăre, pierderea identității, pentru evrei. După război a apărut „molima roșie,” comunismul, care avea să stăpânească țara o jumătate de secol. Reînvierea trecutului a răscolit întâmplări și trăiri care au marcat sufletul meu de copil: ură, răutate, jigniri, vorbe grele, aruncate de unii oameni cu scopul de a răni, dar a și scos, cu forță, la lumină, momentele frumoase, sprijinul și înțelegerea altor oameni care și-au înțeles menirea pentru care Dumnezeu i-a lăsat pe pământ. Oameni cărora le port recunoștință și cărora le închin gândurile mele pioase. Bunătatea și omenia lor au avut un rol purificator. Mă simt izbăvit de răzvrătirea care adeseori de-a lungul vieții m-a urmărit. În memoria și cinstea celor buni, închei un armistițiu cu trecutul încărcat de ură și nedreptate și declar cu tărie că umanitatea a existat și continuă să existe pentru că forțele binelui sunt mai puternice decât răul. Revăzându-i cu ochii minții pe cei dragi, familia mea – am admirat demnitatea lor atunci când am fost alungați din casă, obligați să purtăm Steaua Galbenă, tratați ca cetățeni de clasă inferioară. Chiar și în acele vremuri de prigoană, părinții mei s-au considerat evrei-români. Nu au renunțat la identitatea lor, și-au păstrat credința strămoșească și au rămas până la sfârșitul vieții în țara în care s-au născut. Astăzi osemintele lor se odihnesc în cimitirele evreiești din țară. *** Am scris această carte împreună cu Mihaela Victoria Ignat care a îmbrăcat într-o formă literară povestirile mele și mi-a fost partener în munca de cercetare, de creare și de elaborare a ideilor. Deși am scris această carte împreună, Mihaela mi-a dăruit mie privilegiul să-mi trec numele ca autor pe coperta cărții, ea apărând doar colaborator. Am însă datoria morală, să restabilesc dreptul ei 40

legitim de co-autor și o fac prin această mărturisire cititorilor. Îi mulțumesc Mihaelei pentru sprijinul pe care mi l-a acordat în acțiunea mea de redescoperire a trecutului și de scriere a povestirilor mele. Fără colaborarea ei această carte nu ar fi fost scrisă. Cartea mea este un mesaj de înțelegere între oameni, de celebrare a Omului dincolo de ceea ce diferențiază, de îndemn la respect, prietenie și omenie. O dăruiesc familiei – soției, fiicei și nepoatei mele – surorilor, cumnaților și nepoților, prietenilor și ție, cititorule, care te-ai aplecat cu sufletul deschis asupra rândurilor mele. Herman Victorov Nota Editurii Saga - Întâlnirea cu cartea și autorul ei Cartea lui Herman Victorov este mai mult decât relevantă epocii pe care o trăim. La 3/4 de secol după grozaviile trăite de poporul evreu în Europa, suntem martori la o trezire a forțelor oculte care au răscolit omenirea. Neo-nazismul se răspândește în Germania și America, anti-semitismul se trezeste, neo legionarii în România dezmint crimele regimului Antonescian, fasific ă istoria și repetă actele de barbarism care au zguduit civilizația și cultura europeană. Victorov este un personaj complex, de excepție, care traverseaz ă perioada neagră a războiului și iese din ea matur, întărit , ca sădevină un om de succes în ciuda tuturor încercărilor la care este supus. Este un erou al timpurilor moderne, o personalitate pozitivă, optimistă care demonstrează cu brio că evreii nu pot fi învinși, istoria noastră veche, morală și umanismul acumulat timp de milenii ne salvează în fiecare încercare cu care suntem puși față în față. Istoria tânărului stat Israel, succesul economic, demografic și cultural demonstrează cât de necesară a fost creearea statului Sionist pe meleagurile străbune. Pe Victorov îl preocupă două aspecte în legătură cu soarta poporului evreu. Primul lucru experiențele lui de copil la vârsta de 11 ani, când izbucnesc pogromurile și persecuțiile, sunt presărate de întâlniricu personaje malefice dar și cu oameni cinstiți și miloși. El îi împarte în "îngeri" și diavoli" după comportament și fapte. Autorul subliniază că trebuie aduși la lumina și cei care au ajutat sau au refuzat să participle la actele cumplite îndreptate contra evreilor, nu numai cei care s-au dedat cuplăcere și cruzime la exterminarea unui neam. A două dilemă ridicată de autor este situația paradoxală a Isrealului modern care a sărbătorit anul trecut 70 41

de ani de la înființare. Victorov, ca om de afaceri dar și expert în tehnologii și industrie apreciază succesele Israelului pe plan internațional. Suntem o forță în electronică, comunicații, echipament medical, farmaceutică, metode agricole moderne și desigur o putere militarăapreciată în toată lumea. În schimb acasă avem problem insurmontabile care separă etnii și polarizează națiunea în fracțiuni care nu se pot unifica într-o națiune solidă cu scopuri bine definite. Suntem câteva zile înainte de alegeri pentru Knesset în Aprile 2019. 47 de liste și partide se bat pentru 120 de locuri în parlament. Fiecare partid are o platformă, un credo, care îl face incompatibil cu alte grupuri. Rămâne alegătorului sarcina de a alege o mișcare sau alta, fiind conștient că nimeni nu va rezolva problema Palestiniană, amenințarea cu anihilare din partea Iranului, ecologia, clima, demografia, lipsa de locuințe și infrastrucrurile insuficiente necesare într-o civilizație modernă. Paradigma cărții lui Victorov, discutată în cele 5 eseuri, apare clar și trebuie difuzată cu vigoare: numai prin credință, muncă și perseverența întregii națiuni Israelul poate învinge. În cinstea acestui remarcabil om și scriitor, Editura SAGA va organiza în Israel o seară de lecturi și filme. Cartea "Sub aripa neagră a războiului" este în vânzare online la această adresă: http://www.lulu.com/shop/herman-victorov/sub-aripa-neagr%C4%83-ar%C4%83zboiului/paperback/product-23977425.html

George ROCA

INTERVIU CU ADA SEGALSHEFER. SCRIITOR, POET, TEXTIER, PUBLICIST. George ROCA: Cu toate că ne cunoaştem mai de mult timp am rămas surprins de intensa dumneavoastră activitate literară pe care am descoperit-o survolând internetul sau din relatările unor prieteni comuni. De când aţi început să scrieţi?

Ada SEGAL-SHEFER: Practic, cred că de când mă ţin minte, pe la şapte ani versurile „vorbite" au început să se „înşire" pe hârtie. La început fără nicio lege lingvistică, aşa cum un copil îşi exprima un talent înnăscut dar necizelat... Apoi, printr-o conjunctură a vieţii, pentru care mulţumesc tatălui meu până în ziua de azi, am avut deosebitul privilegiu de a o cunoaşte pe o mare poetă a României de origine evreiască, Nina Cassian, care m-a luat sub tutela ei, vreme de câţiva ani, fiind prima somitate literară de la care am auzit expresia că „m-am născut cu pana-n mână", şi că sunt o „saltimbancă a metaforelor" Cu Nina am început cu ceea ce ea denumea „procesul de şlefuire a unui diamant brut"... 43

George ROCA: Care au fost primele producţii care au creat interes cititorilor? Ada SEGAL-SHEFER: Poezioare simple, pe care atunci eu le numeam deja „lucrări”, multă natură, multe poezii legate de regimul politic din România de atunci – pionieri, partid, dorinţe de viitor, majoritatea atrăgând atenţia prin forma lor foarte „poetică" de exprimare. George ROCA: Unde şi când aţi început să publicaţi? Ada SEGAL-SHEFER: Premiera a fost la televiziunea română în cadrul unui program pentru copii de duminică dimineaţa, unde am trimis şi eu prin poşta o poezie intitulată „Primăvara" din care azi nu îmi amintesc nici măcar un vers, dar nu voi uita niciodată emoţia pe care am avut-o când crainica de atunci, Daniela Anencov, a citit poemul unei fetiţe de 9 ani – Adela Segal din Bucureşti. Apoi au urmat să zboare cu viteza sunetului poeme la tot felul de publicaţii pentru copii şi mai târziu, pentru tineret, precum „Luceafărul”, „Flacără”, „Gazeta tineretului”, oriunde căpătăm un spaţiu în vreo pagină... George ROCA: Am publicat poeziile dvs. de mai de multe ori şi am apreciat modul romantic în care scrieţi. Sunteţi o romantică, o visătoare... sau (numai) o avangardistă precum declaraţi de curând? Ada SEGAL-SHEFER: Au fost întotdeauna interminabile discuţii între mine şi mentorul meu, Nina Cassian, despre afinitatea mea pentru marele geniu al poeziei românești, Mihai Eminescu, ea dorind să-mi infiltreze o mai puternică influenţă a poetei de avangarda ce era, dar probabil că am rămas pe undeva cu ambele genuri. Se simte adesea în scrierile mele influența eminesciană de care ştiu că nu mă pot despărţi, dar uneori şi avangardista din mine, poeta rebelă, cum am fost denumită de mulţi și care îşi cere dreptul la viaţă. La 17 ani, pe străzile Bucureştiului eram numită „Emineasca blondă", porecla pe care Nina nu o putea suferi... George ROCA: Dintre poezie şi proza o preferaţi pe prima? Ada SEGAL-SHEFER: Întotdeauna poezia va ocupa primul loc în inima mea.

George ROCA: Care a fost impactul lingvistic pe care l-ați suferit atunci când aţi ajuns în Israel? Aţi rămas cu creaţia literară inhibată în suflet sau aţi început cu paşi mărunţi să o exprimaţi şi în ebraică? Ada SEGAL-SHEFER: În Israel am continuat activitatea literară în limba română, startul fiind la cenaclul literar condus de regretatul poet Shaul Carmel. Mi-a luat cam patru ani până am cunoscut dedesubturile limbii ebraice suficient pentru a putea gândi şi scrie poezie în această limbă. M-a ajutat mult talentul meu înnăscut pentru limbi străine, dat totuşi să scrii poezie în altă limbă decât cea maternă cere timp, poezia nefiind o listă de cumpărături la băcănia din colţ... George ROCA: Cum reuşiţi să vă împărţiţi vocaţia, talentul în două limbi diferite? Română şi ivrit! Ada SEGAL-SHEFER: Încerc să o fac in mod echilibrat, pe cât se poate și să duc o activitate destul de bogată în ambele ramuri ale poeziei bilingve, adică și cea de limbă romană şi cea de limbă ebraică. Îîn Israel fac parte din societatea „Acum" care găzduieşte creatori de limbă ebraică şi din „Asociaţia ziariştilor şi a oamenilor de cultură de limbă română" George ROCA: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu compozitori și interpreți de seamă cărora le-aţi scris textele pentru melodiile lor? Un exemplu fiind Marcel (Motti) Notea, care a făcut ani în şir valuri (poate şi furori) la Las Vegas? I-am ascultat deseori frumoasele sale melodii pe YouTube sau pe pagina dânsului de facebook. De asemenea mă încântă talentul domnului Shlomo Josefson, bucureștean stabilit la Herzlya, cel care cântă atât de minunat melodii vechi în limba română! (https://www.youtube.com/watch?v=tOsaz3c6Jl8&list=RDtOsaz3c6Jl8&star t_radio=1&t=173) Mai scrieţi texte şi pentru alţi cântăreţi? Ada SEGAL-SHEFER: Am devenit „textieră", în mod cu totul întâmplător, atunci când un muzician a citit un poem de-al meu şi mi-a cerut voie să îl pună pe muzică! S-a născut „Libo shel hatzaiar” (Inima pictorului), un tangou ce a avut un deosebit succes. Apoi au urmat și alte cântece... Colaborez cu mulţi muzicieni de talent, atât în limba română cât şi în ebraică. Melodiile au succes pe media, pe YouTube, la radio... Unul din preferaţii mei este pianistul şi compozitorul Lucci Lior Arielly, un muzician de clasă și un compozitor de excepție, originar din România, urmat de solistul şi compozitorul Shlomo Josefsohn, interpretul Klode Peretz, Eden Rabin şi alţii. Atât Lucci, cât și Shlomo au fost alături de mine la lansarea ce a avut loc la Tel 45

Aviv, prezența lor pe scenă întregind minunat seara de muzică și poezie... Apariția lor in fața publicului lăsând o puternică amprentă. George ROCA: Apropos de colaborarea pe care o aveţi cu cântăreţul american de origine română, Motti Nottea. Acesta a produs recent o melodie cântată în limba română pe textul scris de dumneavoastră. Titlul acesteia „O lacrimă alene”, după faimoasa melodie care ne-a îndulcit tinereţea „Una lacrima sul viso” a lui Roberto Satti, alias Bobby Solo, pe muzica compusă de Mogol! Îmi aduc şi acum aminte de textul în italiană a acelei melodii scris chiar de interpret: „Da una lacrima sul viso/ ho capito molte cose/ dopo tanti tanti mesi/ ora so... cosa sono per te.//” Puteţi să reproduceţi textul pe care l-aţi scris în limba romană? Care este povestea acestei colaborări şi acestei melodii? De ce după mai bine de 50 de ani de când a fost lansată tot mai sunteţi copleşită de ea? Pentru cititori noştri melomani v-aş ruga să ne daţi linkul acesteia de pe net! Ada SEGAL-SHEFER: Cu mult drag: https://youtu.be/9MSqiNGE6UA Poezia se numește: „Când o lacrimă...”. Iată și textul: „Când o lacrimă alene,/ Se strecoară printre gene,/ E un semn că uneori, inima/ Simte ce-i dragostea;/ Doar o lacrimă tăcută,/ Cine oare o ascultă?/ Poartă-n ea numai un dor și un gând/ Ce te cheamă plângând;// Lacrimă ce cade,/ Pe obrazul meu,/ Îți spune ea,/ Cât îmi e de greu,/ Când aștept,/ Să te-ntorci, mereu,/ Să-mi aduci înapoi dragostea...// Când o lacrimă alene,/ Mi se scurge printre gene,/ E un semn că sunt aici și teaștept,/ Cu iubirea în piept.//. Pe Motti Nottea l-am admirat întotdeauna că pe un fantastic interpret, compozitor şi un muzician de mare clasă, nu credeam că avem la ce colabora, el scriindu-și singur multe din texte, până când a răsărit idea de a adapta în limba română şlagăre vechi şi multe din compoziţiile lui în ebraică... Aşa a început o frumoasă şi fructuoasă colaborare pe care amândoi sperăm că că va avea succes şi va fi de lungă durată. George ROCA: De curând aţi fost invitată la Oradea pentru un eveniment special. Câteva amănunte. Ce părere aveți despre acest oraş... (al copilăriei mele) pe care Excelența Sa, domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite, a declarat că urbea are cel mai frumos centru istoric din România? Ada SEGAL-SHEFER: Am fost invitată să dau un recital de poezie cu ocazia Centenarului Marii Uniri şi a celor 70 de ani de independenţă a statului Israel, festival denumit „România 100 - Israel 70”. Invitaţia a venit din partea 46

comunităţilor evreieşti din mai multe localităţi, Arad, Oradea, Braşov şi Bucureşti... Pentru această ocazie am editat la Editura Inspirescu din Satu Mare o plachetă de versuri cu poeme în limba romană și ebraică denumită „My Sun My Land" (Soarele meu, pământul meu). M-a impresionat frumuseţea Oradiei, un oraş minunat situat pe valea Crișului Repede. Am fost primită cu o deosebită căldura de oamenii din Oradea şi m-a impresionat profund frumoasa sinagoga neologă, recent renovată! E un oraş unde voi reveni întotdeauna cu mare drag... George ROCA: În Israel colaboraţi cu mai multe reviste de limbă romană. Printre acestea „Jurnalul Săptămânii” şi „Anima News”. Mai sunt şi altele unde aţi publicat? Câteva amănunte vă rog. Ada SEGAL-SHEFER: În Israel, din păcate, rămânem tot mai puţini „oameni de litere”, iar cei rămaşi sunt şi ei deja personaje cu o vârstă respectabilă. Mă consider incă destul de tânără pentru a duce mai departe, încă câţiva ani buni, ştafeta literaturii române. De aceea nu fac „economie” de publicări, majoritatea fiind pe grupuri de internet în limba română, pagini pe care mulţi le accesează azi cu uşurinţă, pagini electronice publicate în limba română atât în Israel cât şi în România. George ROCA: Anul acesta au văzut lumina tiparului două cărţi scrise de dumneavoastră. Ce ne puteţi spune despre conţinutul acestora? Proza sau poezie? Română sau ivrit? Ada SEGAL-SHEFER: Este vorba de volumul „Valsul muzelor", în limba română şi „Hanitzhit", (Eterna), în limba ebraică. Am lansat ambele volume în aceeaşi zi, tocmai pentru a pune în evidență apartenenţa mea atât la literatura de limbă română cât şi la ceea de limbă ebraică. A fost o seară ce s-a transformat într-un adevărat spectacol de muzică şi poezie, pe o scenă împodobită cu drapelul Israelului şi al României, o seară unde am putut demonstra că poezia nu cunoaşte graniţe şi nu face diferenţe între oameni indiferent din care lume aparţin. Dar, viața continuă, „Valsul muzelor" va continua să valseze pe rafturile cititorilor, „Eterna" va fi mereu poezia așa ca în curând ne vom întâlni din nou, între paginile unui nou volum numit „Întâlniri la Agora”, un volum in colaborare cu scriitorul Adrian Grauenfels, care va fi editat tot la Editura Saga din Israel și va include creații literare ale amândoura, picturi și beletristică, tocmai pentru a pune accentul pe fuziunea dintre arte. George ROCA: Ce este „Dream Land”? Un fel de „La La Land” al poeziei? Cine sunt membrii a acestui grup? Ce obiective şi deziderate aveţi? 47

Ada SEGAL-SHEFER: „Dream`s Land” este „Lumea viselor"... acolo unde visele pot prinde aripi, unde fiecare poet sau scriitor poate găsi o uşă deschisă fără a fi limitat la un anumit număr de postări pe zi, unde se pot face comentarii libere în legătură cu producțiile publicate, membrii grupului fiind poeţi de limba română, ebraică, franceză, engleză şi orice altă limbă în care un poet sau un scriitor poate să se exprime. Și bineînţeles mulţi cititori virtuali din întreaga lume! George ROCA: Şi o ultimă întrebare! Ce vă leagă de literatura română, de poezia română? Care sunt scriitorii şi poeţii care v-au plăcut şi pe care îi mai admiraţi încă! Aş vrea câteva cuvinte şi despre cei din Israel... eventual o scurtă situaţie comparativă! Ada SEGAL-SHEFER: Voi fi întotdeauna „Poeta rebelă din România. Emineasca blondă” şi fosta elevă a doamnei Nina Cassian. Poate m-am născut cu pana în mână dar ce este sigur este că voi muri cu o carte în mână. Puţine popoare au dat atâtea generaţii de poeţi şi scriitori ca poporul român: un Blaga, un Stănescu, un Rebreanu, un Coşbuc, un Arghezi şi mulţi alţii... care nu se nasc în fiecare zi. Sunt mândră să fiu o rămurică dintr-un pom în această minunată pădure... În Israel situaţia literaturii e puţin diferită. Odată un poet trăia pentru a scrie poezie, un scriitor pentru a scrie un roman, azi scrisul a devenit o ramură auxiliară a vieţii dar, din păcate, nu pe planul întâi, pe planul întâi fiind o profesie ce poate asigura existenţa. Și eu la timpul meu am lucrat, azi îmi permit să mă dedic în întregime vocaţiei cu care m-am născut... George ROCA: Vă mulțumesc și vă doresc mult succes literar! Să ne citim de bine! -------------------

A consemnat, George ROCA Sydney (Australia) - Gan Yavne (Israel) 25 februarie 2019

CITATE Citate de Wystan Hugh Auden (21.02.1907 – 29.09.1973) - poet englez -----------„Mii de oameni au trăit fără iubire, nici unul nu a trăit fără apă.” „E uşor să pui o întrebare grea.” „Efectul vrăjilor false poate dura toată viaţa.” „Urechea tinde să fie leneşă, se agaţă de ce e familiar şi e şocată de ce e neaşteptat; ochiul, din contră, tinde să fie nerăbdător, îi place ce e nou şi e plictisit de repetare.” „În momentele de fericire, toţi am vrea să avem o coadă pe care să o fluturăm.” „Când limbajul este denaturat, lumea pierde încrederea în cele auzite şi asta duce la violenţă.” „Arta verbală, ca şi poezia, este de natură reflectivă. Conţine întreruperile necesare gândirii. Muzica este imediată, ea curge devenind.”

Alexandru Cristian Uitarea maestrului

Omagiu lui Gabriel García Marquez Stiloul îi căzu asurzitor pe coala de hârtie. Cerneala fu o urmă indescifrabilă de cuvinte, gânduri şi sentimente. Se uită la străina coală albă mâzgălită şi îşi imagină un dicţionar care să-l ajute să descifreze ce scrie acolo. Privi către fereastra ce deschide oraşul. Marele oraş este amuţit, nimic nu se mai mişcă. Oamenii nu mai merg, maşinile nu mai circulă, clădirile nu mai au lumină. O tăcere abisală, o uitare profeţită. Ciudata linişte e acompaniată de un sentiment de serenitate, de pace. Nu-i e frică de tăcere, ci de ce nu a putut să scrie. - Dragul meu, închide fereastra, o să răceşti! Acest glas l-a trezit din obişnuita lui linişte, din contemplarea cu sens a lucrurilor fără sens. Nici nu a simţit frigul, parcă venea din altă lume. Se gândea, conform mărturisilor, la oraşul despre care a scris. Un loc unde suveran era timpul speranţei şi al iluziilor. A uitat amintirile, gândurile legate de acel oraş. A uitat tot. Nici nu mai ştie dacă a fost un oraş sau un sat. - Draga mea, cum se numea oraşul meu? - Acel oraş există şi nu este al tău este al lumii. - Nu este adevărat, eu am scris despre el, eu l-am inventat este oraşul meu. - Dragul meu, oraşul acela este o Romă fără linişte, este un vis al unui Bizanţ. - Înţeleg, am creat un oraş nemuritor, plin de măreţie. - Da, iubitul meu, plin de o ciudată măreţie. - Adică? - Păi, este un oraş în care toţi se ghidează după legi exacte. Universul cotidian este guvernat de haos, iar tu îl ordonezi. Este ca o istorie nepovestită. - Exact asta scriam acum, Istorii nepovestite şi neauzite. Se uită în jos pe hârtie şi vede câteva linii şi mâzgălituri. Scrisul său e ca un desen de Picasso, acel revoluţionar al artei, un maestru al desenului, născut într-o lume ce a uitat să dea viaţă. Un creator fecund, din supa primordială, el a deschis lumea timpului regăsit. Se ridică greoi de la masă, se uită pe fereastră şi vede turnul înalt luminat din oraş şi i se pare Farul din Alexandria. - Iubirea mea, uite suntem în oraşul marelui Alexandru. - Scumpul meu, acela este un hotel, un hotel mare, Intercontinental. - Nu cred, ştii de ce nu vezi farul? - Spune-mi, tu! - Pentru că nu ai inventat lumi, oraşe şi universuri. 50

- Hai să ne culcăm ce spui. Se întoarce greu către femeie şi îi întinde mâinile şoptind: - Eva mea, Beatrice a mea, Laura mea. - Hai, dragule, să mergem să te odihneşti. Cu paşi greoi se îndreaptă spre pat, se aşează obosit şi mormăie ceva. Somnul îl apucă imediat, visul a pus stăpânirea pe mintea abisală a maestrului. A doua zi de dimineaţă soneria îl trezeşte brusc, întoarce ochii către uşa de la cameră şi ca prin vis o vede pe soţia sa venind către el de mână cu un tânăr. - Dragule, avem vizitatori. - Maestre, sunt deosebit de încântat să vă salut. Maestrul lasă capul în jos şi se uită în gol. Ochii îi căzură pe foaia de scris. - Am fondat lumi şi acum nu pot să mă ridic din pat. Ce este şi cu soarta asta. Sunt doborât de visare, cred că lumea mea s-a năruit peste mine, copleşindumă. Sunt pierdut în proiectele mele şi nu mai găsesc calea să ajung la lume. - Dragule, a venit un ucenic de al tău să te cunoască. Trebuia să sosească de ieri la noi, dar am fost la spital. - Vino, fiule, la un maestru ce nu mai este! - Maestre, aş dori să-mi împărtăşiţi un secret din arta dumneavoastră! Sunteţi un creator titanic şi vreau să notez tot ce spuneţi. - Ia o foaie de pe biroul meu şi scrie: Am fondat un oraş plin de viaţă cu oameni de seamă şi cu fapte pline de mister. Un oraş în care totul era condus de o nescrisă lege a timpului. Legea spune că orice faptă este răsplătită şi că orice om este predestinat în gândurile sale. Nu există pas sau şoaptă pe care omul le face să nu aibă o noimă. Casele aveau o regulă a construcţiei, maşinile mergeau într-un anumit sens, totul avea o logică bine stabilită. Deodată un eveniment a schimbat cursul oraşului, după această întâmplare oraşul a devenit un loc nesigur, plin de incertitudini şi de o violenţă nemaîntâlnită. Oamenii nu se mai respectau, cuplurile nu se mai iubeau, trădările pluteau ca aerul, iar sufletele se scoteau la mezat. Totul compunea o invesare ciudată a timpului. Brusc timpul s-a oprit şi oraşul a intrat în eternitatea cotidiană din care nu va ieşi niciodată. Drumul spre istorie şi spre viitor s-a închis acelui oraş. - Maestre acesta este un paragraf din Povestea oraşului. Ştiu tot oraşul... - Nu ştii nimic. Acel oraş nu mai există. Nici nu ştiu cum se cheamă sau dacă a avut vreun nume odată. Ucenicul se uită cu ochi trişti la maestru, acesta se întoarse cu privirea către soţia sa şi îi ceru apă. Revigorat, maestrul declamă.

- Tinere, trebuie să dai naştere vieţii! Aşa cum apa dă naştere tuturor fiinţelor de pe acest pământ. Suntem apă şi apă rămânem. - Te rog frumos să ne scuzi, dar maestrul trebuie să se odihnească, este bolnav şi bătrân. - Am înţeles doamnă, vă mulţumesc că mi-aţi dat privilegiul să vorbesc cu marele maestru. Maestru se afundă în fotoliu bolborosind nişte fraze greu de înţeles. Privirea îi căzu pe biroul unde a trudit o viaţă. Adormi profund, cu gândurile în altă dimensiune. Soţia îl privi îndelung şi îl înveli. Oraşul vuia în jurul acestei case pline de creaţie. Marele oraş uita originea sa. Cel care i-a dat naştere, prin poveştile sale, este cufundat într-un adânc somn al uitării. Oraşul l-a uitat pe maestru deoarece s-a mărit, a evoluat. Un filosof german spunea că atunci când oraşul creşte, cultura devine mare. Evoluţia oraşului făcut celebru de stiloul maestrului a îngropat măreţia operei nemuritoare. Timpul nu a mai avut răbdare să se lupte cu acest gigant şi l-a dat pradă uitării. Cumplita boală a uitării nu i-a şters din memorie ultima dorinţă, o ultimă scrisoare către oraş. Citirea acestei scrisori trebuie făcută după moartea maestrului. Un creator se stinge sub apăsarea operei sale. O operă nu se stinge niciodată. Maestrul moare, dar opera rămâne. Sutele de oameni ce trec nepăsători pe lângă casa galbenă sunt o mărturie a dezvoltării oraşului. Originea acestui oraş şi măreţia lui sunt opera acestui maestru care stă într-un fotoliu mare de catifea roşu. La centenar, maestrul priveşte calm lumea din jurul său, un calm olimpian, din cauză că ştie că lumea din jur este creaţia lui. Nu o distruge pentru că nu vrea, dar ea îl uită pe el, pentru că aşa a hotărât stăpânul tuturor, timpul. Într-o scriere de demult spunea că timpul este un joc al morţii şi al vieţii pe care fiecare dintre noi îl jucăm mereu. Premiile şi diplomele pălesc în judecata valorii celui mai mare creator al oraşului de lângă întinsa câmpie. Binecuvântarea sa este uitarea. Scutit de veşnica linguşeală a acelora care nu pot realiza că un om de valoarea nu este interesant de vorbe dulci ca mierea, ci de limbi tăioase ca sabia, s-a izolat în templul scrierilor sale. - Dragul meu ai adormit? - Nu draga mea, am notat idei. Nu te uita mirată. În vis am scris istoria trăită şi nepovestită a unui nebun ce a uitat viaţa simplă. Nebunia i-a cuprins mintea, dar a fost salvat de uitare. Cufundarea minţii în întuneric îi permite să se separe mai uşor de lumea aceasta. Căci mort fiind pentru această lume va fi viu pentru cealaltă. - Ţi-am făcut un ceai, te rog să-l bei. - Ştii de ce te iubesc? Pentru că tu eşti altarul la care am venit să mă închin mereu şi să-mi plâng de milă. Tu ai fost unica mea religie şi singura mea apostazie. 52

Ţi-am scris o poezie pe care o ţin la mine în halat. - Dragul meu îţi mulţumesc dar ştii ce ţi-au recomandat doctorii, multă odihnă. - O să am destulă pe lumea cealaltă. Maestrul scoate o hârtie mototolită şi citeşte cu glas de bariton: Suntem draga mea o dâră de fiinţă, suntem o iubire ce a uitat cerul, suntem un univers al nostru. Te iubesc ca să nu uit că trăiesc, eşti altarul ofrandelor mele eşti apa primordială ce mi-a dat naştere. Într-un timp te voi iubi mai mult ca azi Şi mai puţin ca mâine. Te iubesc pentru că exişti. - Este minunat, dragul meu, îţi mulţumesc. Te iubesc ca-n prima zi. - Eu îţi mulţumesc că nu m-ai părăsit şi nu m-ai lăsat pradă întunericului. Seara se lasă uşor peste oraş. Vacarmul se curmă brusc şi stele devin lumânări ce luminează cerul. Marele oraş nervos se transformă într-o oază de linişte şi de calm. Maestrul închide ochii şi rosteşte cu voce tare cuvinte de neînţeles. Blânda lui soţie îl ţine de mână. Prin somn repetă cuvântul: scrisoare, scrisoare. Soţia îl sărută pe frunte, se linişteşte şi adoarme profund. Soneria îl trezeşte pe maestru din somn. La uşă o delegaţie din partea primăriei vrea să-i prezinte omagii maestrului. Primarul îmbrăcat într-un costum albastru cu mănuşi negre se apropie de maestru şi îl mângâie pe mână. - Nu m-aţi uitat de tot, spune maestrul. - Nu vă vom uita niciodată maestre. Am venit aici ca îţi acordăm titlul de cetăţean de onoare al oraşului. - Nu doresc titlul! Aţi venit la căpătâiul meu să-mi alinaţi sufletul cu titluri deşarte nu vreau acest titlu. Eu nu fac parte din acest oraş. - Maestre, dar aţi scris o grămadă de opere despre acest oraş. Datorită dumneavoastră suntem cunoscuţi în toată lumea. - Nu vreau un titlul fals. Nu am ce face cu el. Vreau să-mi îndepliniţi o ultimă dorinţă. - Oricare maestre, vom face tot ce este omeneşte posibil să o îndeplinim.

- O să vă dau o scrisoare pe care vreau să o publicaţi în ziarul oraşului. Este un ultim mesaj. - Desigur, maestre, o s-o facem. - Dacă veţi schimba vreun cuvânt, atunci oraşul va dispărea pentru totdeauna. Cutremuraţi de vorbele maestrului, delegaţii lasă diplomele pe biroul acestuia şi pleacă în grabă. Maestrul îi urmăreşte cu privirea şi un rictus nervos îi apare pe buze. - Dragul meu, nu trebuia să te porţi aşa. Au vrut să îţi arate preţuirea. Maestrul tace şi lasă ochii în jos. Tăcerea îl va însoţi pe maestru mulţi ani de acum încolo, nu va mai scoate nici un cuvânt. Singurul lucru pe care îl îngână este scrisoare. Marele oraş este mare precum o ţară, apar noi construcţii ce rivalizează cu Turnul Babel, iar la umbra acestora căsuţa galbenă adăposteşte un titan mut. O tăcerea apăsătoare striveşte larma oraşului. Soţia îl îngrijeşte pe maestru, îi întinde mâna şi o mângâie. Dimineaţa soarele intră în camera maestrului şi îi luminează biroul, cufundat într-un abis al întunericului. Pe masă, martorii găsesc o hârtie cu un scris caligrafic: Dragul meu oraş, Îţi mulţumesc că m-ai adăpostit în toţi aceşti ani. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să trăiesc şi să scriu. Datorită ţie am ajuns să am faimă, succes şi un rol important în societate. Îţi mulţumesc că m-ai răsplătiti cu o familie numeroasă. Îţi mulţumesc că ai avut grijă de noi toţi şi ne-ai ferit de cataclisme naturale şi de incendii. Îţi mulţumesc că ai fost izvorul creaţiei mele. Am o ultimă dorinţă, cei care vor veni după mine să te respecte la fel de mult. Cine va uita memoria ta şi ceea ce am realizat noi împreună va condamna acest oraş la dispariţie, la inexistenţă. Istoria ţării mele şi a neamului meu se leagă de tine. Cine te va condamna pe tine la uitare va condamna neamul meu la pierire. Pe acela nici o graţie divină nu-l va ajuta să scape de cumplitul blestem de neam. Las cu limbă de moarte toată opera mea neamului meu, ţării mele şi oraşului meu. Cine va distruge biblioteca ce va adăposti manuscrisele mele îl va întrece pe Nero. Cine va uita tot ce a fost istorie va distruge neamul acesta pe vecie care se va răscula din morţi si va cere dreptate pe acest pământ, dar şi la Judecata de Apoi. Al tău simplu cetăţean, G. Obosit de atâta drum opresc maşina pe marginea drumului. Mă uit către stelele care licăresc şi în faţă văd o mulţime de pietre întinse pe câmpia de-un verde ciudat. La picioarele mele, urme de nimic.

Alexandru Cristian

Opinie simplă

Oare cerul se va rupe Iart tu vei plânge Oare eu voi pleca Iar tu vei suferi. În abis te voi urma În eternitate mă vei visa Mantia de stele ne va acoperi Iar tu vei suspina Nu te mai cred Tu mă iubești Nu te mai doresc Tu mă urmezi În marea fără capăt… Reflecții Cerul își bea argintul Iar eu cupa suferinței Nu pot străpunge infinitul Pentru a ajunge stăruinței De a fi și de exista. Marea și-a înecat amarul Iar eu sublimul dor În amețitorul zbor Al vieții eu sunt amantul Tău și al nimănui. Femei cu ochi de mister Am cunoscut și poate iubit... Doar ție îți cer Albastrul nemărginit 55

Al unor ochi ce nu m-au privit. Din antice sculpturi Văd forme și siluete De femei și îngropate iubite. În ale dansului piruete Te chem pentru a rămâne A mea…

Despre tine O formă de viață crește în mine Păgânul cu ochi de înger Arunc mir peste tine Cerului îi cer Să mă uiți... Nu m-ai rănit în tainice clipe Nu m-ai supus în aprigi dorințe Nu m-ai iubit în memorabile șoapte Genele tale se lipesc de ale mele...este noapte. Acum nu îți mai scriu Acum nu îți mai cânt Acum nu te mai doresc Te-am înveșmântat în argintiu Te-am înmiresmat în auriu. Draga mea nu ne despărțim Plecăm către o destinație Pe care o amândoi o dorim Spre steaua fără nume A veșnicului poet, o magie M-a liniștit, hai să ne iubim Numai o dată....

CARTI – RECENZII Un breviar de apocalipsă cotidiană - Caliopia Tocală Doru Scărlătescu

Între

evenimentele literare relativ recente, merită să fie menționată

apariția simultană la editura Epica Magna a tripticului narativ format din romanele În captivitate, Simfoniile destinului, Gemenii, legate prin atmosferă, situații și personaje comune, și concomitent, hrănită din substanța acestora, cum o sugerează și titlurile transparente, a trilogiei dramatice Captivi, Alter ego, Vieți duble. Ele adună și aduc în peisajul literar ieșean un nume absolut nou și imprevizibil, căci autoarea lor, Caliopia Tocală, dăscăliță la un colegiu din capitala moldavă, n-a dat pînă la această apariție vreun semn (publicistic) că ar intenționa să se aventureze, dincolo de terenul ferm al exercițiului didactic, în nisipurile mișcătoare ale creației literare. Celei trei romane trădează însă, pe lîngă deprinderea lecturii, o lungă experiență a scrisului, un condei pe deplin matur, familiarizat cu cele mai diverse strategii ale scriiturii moderne, între care, din categoria livrescului, trimiterea savantă, citatul, intertextul parodic, o mînă sigură ridicînd cu lejeritate o construcție narativă solidă, ceea ce ne duce cu gîndul la practica insistentă, răbdătoare, a unei autentice „literaturi de sertar”. Selectînd cu grijă din romane personaje, situații și replici reprezentative, textul dramatic oferă cititorului rezumate, chei de lectură și soluții de interpretare ale discursului narativ, fără a pierde totuși șansa desprinderii de acesta și a cîștigării unui statut de independență, așa cum o demonstrează, de exemplu, secvențele finale radical deosebite ale primului dublet prozaistico-dramatic. Miza întregului amsamblu rămîne totuși, după părerea noastră, textul narativ, pînă la proba hotărîtoare a punerii în scenă a replicilor lui teatrale. Autoarea își asumă ea însăși, aș zice, cu sporit curaj și nedisimulat orgoliu, această miză, părăsind ipostaza de instanță anonimă și intervenind într-un dialog direct cu cititorul, în prologul, pe parcursul și în pagina conclusivă a romanului Gemenii. Dacă în romanule anterioare viziunile auctoriale asumate erau acelea clasice, mai comode, ale naratorului omniscient ori ale personajului martor pasiv, cu abia 57

sesizabile urme de implicare afectivă, acum, întreaga responsabilitate a „istorisirii” unor destine și întîmplări insolite, ciudate, e pusă în sarcina, „atipică”, a unui straniu aparat de filmat al cărui mînuitor ne rămîne deliberat ascuns: „Prin urmare, zice autoarea, textul nostru povestește conținutul unui film (s. a.) care redă în toată nuditatea, fără accente subiective, întîmplările unei lumi surprinzătoare, chiar bizare, iluminate o clipă, înainte să se dizolve în magma istoriei mari, mută, surdă, oarbă, insensibilă la dorințele, necesitățile, suferințele unor suflete rătăcite”. Prima piesă a trilogiei romanești se înscrie în preferințele noastre, prin forța cu care ne conduce prin labirintul de profunzime al existenței umane, concretizată și concentrată la scară individuală de două personaje reprezentînd pentru început opoziția, silită și acceptată în același timp, dintre boală și normalitate, prin extensie, dintre viață și moarte, dar evoluînd treptat către o relativizare și o anulare a granițelor dintre ele. Nu întîmplător numele lui Albert Einstein apare în paginile cărții. De la bun început sîntem aduși, fără ezitare și menajamemte inutile, cu o anume voluptate am zice, pe terenurile încinse, terifiante, sufocante, ale infernului conjugal. Două personaje, fără identiate și biografie precizate, Robert și Isabelle, evoluează într-un demers narativ sinuos în care cititorul e lăsat să se descurce cum poate, ghidat cu zgîrcenie doar prin scurte trimiteri, frînturi de frază, aluzii, către o clarificare finală a destinului lor, și ea, cu destule imponderabile. Parisul invocat e o entitate geografică abstractă și e redus la dimensiunea unei camere la fel de indecis conturate, totul fiind subordonat unui context imaginar mult mai palpabil, creat de schizofrenia personajului feminin și în care pare să se complacă partenerul ei de viață, la început cu o anumită detașare, apoi, printr-un ciudat și periculos angajament, cu un grad sporit de atașament, anticipare (dar aflăm asta mai tărziu) a propriei alienări din finalul ciclului narativ. Nebunia e, de altfel, punctul de plecare și cel de oprire al cărților doamnei Tocală, bine orientată în istoricul și simptomatica maladiei mintale. Schizofrenia de tip paranoid pare a fi diagnosticul corect al Isabellei, motivat de deviația proceselor ei de gîndire, psihice și comportamentale: halucinații vizuale și auditive, conduită bizară, deliruri verbale, alternări bruște de emoții și sentimente contradictorii, disfuncții ale capacității de adaptare socială și profesională. Isabelle, obsevă Robert, populează spațiul cu ființe, obiecte, trăiri și situații imaginare. El întocmește veritabile fișe clinice ale partenerei sale de recluziune. Aceasta avea reacții emoționale și 58

raționamente „imprevizibile”. „Modifica lumea după regulile unei ficțiuni aberante”. „Mișca lucrurile și le făcea să intre în relații absurde”. Anula granițele temporale și spațiale. Materializa ficțiunea. Se ficționa pe sine, anulîndu-se de exemplu ca femeie pentru a deveni sirenă. Se juca, înscenînd. Interesant este modul cum Robert se transformă din observator detașat, ușor distrat și ironic al „pacientei” Isabelle în participant activ la jocul acesteia. Sînt momete cînd el îsuși înscenează, provocînd-o, la rîndu-i, pe Isabelle să intre în joc. Personajul oscilează între stimulări experimentale, semne vagi de speranță și, pînă la urmă, resemnare, abandon. Granițele se relativizează, cum am mai spus, asistăm la o comuniune de destin: „părea că rîd unul de celălat”. Un destin pus sub semnul emblematic al vestitului stabiliment parizian de asistență publică, l'hôpital de la Pitié-Salpêtrière, al directorului acestuia, profesorul academician Jean-Martin Charcot, mentor printre alții al lui Sigmund Freud, al nu mai puțin celebrei lui paciente, Blanche Wittmann, mult mediatizată în epocă drept „la reine des hystériques” și devenită în 2004 personaj de ficțiune literară, precum în romanul scriitorului suedez Per Olov Enquist, Boken om Blanche och Marie. În astfel de circumstanțe, romanul în discuție, ca și cele următoare, se înscriu în categoria modernă a absurdului, ca o cutremurătoare „dramă a inteligenței” (Albert Camus), cu o alunecare evidentă spre comicul îngroșat, „mai disperant decât tragicul” (Eugen Ionescu). Numele autorului dramei Delir în doi a fost rostit de altfel de recenzenți, alături de cele ale lui Franz Kafka ori Samuel Beckett. Ilustrativă în acest sens este solicitarea Isabellei, cu complicitatea lui Robert, a unor „bilete de sinucidere” pentru tren, avion și vapor. Dar totul în romanele doamnei Tocală trimite către această comedie neagră a existenței: ritualul domestic, meandrele eului, erosul exacerbat, pînda obsesivă, înscenarea, dedublarea, gelozia, alienarea, suicidul („forma de eroism al lumii moderne”), moartea (lumea Isabellei „miroase a mort”), crima. Romanele următoare aglutinează elementele clarificatoare ale destinului personajului principal, Robert, al cărui prenume capătă și componenta de familie, nobiliară, Vaida-Moruzi (Cantacuzino), și al cărui profil biografie ni se dezvăluie fragmentar. Un destin tragic enunțat la încept ca o ficțiune a Isabellei se conturează acum ca o premoniție a unei teribile și implacabile realități: eșuarea personajului în alienare și crimă. Drumul de coșmar către această finalitate e înfățișat „obiectiv”, cu o anume cruzime de autoare. Într-un univers 59

ermetic închis (semnul lui distinctiv pare a fi acvariul din primul volum), se mișcă aparent fără sens cîteva „animale bolnave”. E o lume suficientă sieși, independentă de circumstanțe de loc și de timp, din care lipsesc referințe ale prezentului imediat, sociale, politice, economice, culturale. Parisul din primul roman se rezumă la cîteva firave aluzii privind lumea exterioară, deformată de altfel prin viziunea celor două personaje. Nici Iașul din cărțile ulterioare nu capătă mai multă consistență și se reduce și el la cîteva referințe topografice formale, lipsite de dealiu, precizie și personalitate Amîndouă sînt orașul generic. Fără o identitate clară, personajele se mișcă incoerent, ilogic, sau mai bine zis, după o logică exclusiv a scriiturii însăși, dincolo de legi, tradiții ori convenții morale. Prin voința autoarei și împreună cu ea, sîntem captivi și noi ai acestui microunivers infernal, fără liman și fără speranță de ieșire salvatoare în lumea largă. Pînă la urmă, volumele doamnei Caliopia Tocală ne propun o „carte” a lumii contemporane extrem de mohorîtă și, nu din vina domniei sale, cu totul descurajantă.

Pictor Israelian

Arie Lamdan

Din expozitia „ Cu geanta si creionul”

Dr. Bruno Herscovici â&#x20AC;&#x201C; Pictor Israelian

Coperta: Baruch Elron, thanks Lydia Elron

Adrian Lesenciuc

Continuum - Ianuarie 2019 Adrian Grauenfels este un risipitor de sine pentru alții și un exotic constructor de spații poetice de care se leagă biografii exterioare și interioare. Născut în București, în 1946, Adrian Grauenfels emigrează în Israel în 1972. Inginer, atras irezistibil de literatură, abandonează rigoarea unei cauzalități de suprafață pentru a lăsa curgerea analogică a propriei proiecții poetice să se reverse în lucrări la mai multe mâini (coproducții, poezii în tandem), în amestecuri poetice nestructurate ale creării și recreării (prin traducere), în colaje, almanahuri, antologii, în cărți tipărite și digitale, în numeroase reviste pe care lea fondat și condus și care, într-un fel, dau seamă de această revărsare creatoare fără ca orgoliul unei asumate voci să fie principalul proiect auctorial. Așadar, fără acest orgoliu al individualismului în artă, Adrian Grauenfels se propune pe sine discret, într-o periferie a producției, deși vocea sa are individualitate și forță. Celui care își asumă comentariul poeziei lui Grauenfels îi revine și obligația de a separa apele, de a distinge și extrage ceea ce este rezultatul unei emisii lirice personale de armonicele aceleiași emisii în interferența de undă cu creația altor scriitori. Este și cazul volumului Continuum(1, care conține poemele lui Grauenfels, cu propria lor respirație, vibrând în finalul volumului în ritmul impus de respirația poemului Kaddish al excepționalului dirijor și compozitor american de origine evreiască, Leonard Bernstein, o rugă poetică tradusă și așezată în prelungirea propriei creații. În fapt, acest Continuum – cu un termen împrumutat din fizică, din țesătura spațio-temporală – este cu adevărat o proiecție unitară, o rețea inextricabilă, un imn de laudă înălțat după lupta cu îndoiala. Continuum este o parte a unui întreg poetic consistent, complex, cu multiple fațete, din care numele autorului se poate evapora discret. Cu aceeași discreție se și prezintă în Autoportretul cu umărul rupt care deschide volumul: „Destinație: țara inexistenței mele/ adresă: balconul de unde pot oferi ocheade/ sau uneori imaginea unui cer albastru, impecabil” (p. 3), iar dacă există măcar o portiță pentru extravaganță, (auto)ironia corectoare intervine imediat, ca măsură de protecție: Mă învârt de o oră/ căutând un loc de parcare/ Tu, zeul pietrelor, al asfaltului, al betonului/ și al terenurilor virane/ fă, rogu-te, să găsesc/ în ziua de azi/ la această oră plină de îndoieli/ un lot pentru mașina mea veche și hârbuită,/ rabla tuturor călătoriilor pe uscat/ glorie eternă ție… (Rugă, p. 4) 67

Dincolo de aceste superficii ale unui cotidianism domestic, erodat de autoironie, un filon puternic și grav coordonează fluxul dicțiunii poetice în adâncurile apelor textuale: o conștiință a continuumului spațio-temporal, a culturii și civilizației împreună așezate. O conștiință a culturii, adică, în care evreitatea, ca fapt ontologic, este asumată până la capăt și, implicit, de o conștiință a civilizației grăbite, în care este aruncată viața. Această proiecție, reflectată fugar în pagini: „Ne vom prăbuși pe cimentul civilizației/ în urletul fabricilor de carne și sodă/ pe când metrourile trec nebune pe sub pământ/ ducând oamenii ca glonțul spre nicăieri” (Credo, p. 8), creează falsa liniște a evoluției civilizației, adormirea conștiinței. Din poemele lui Adrian Grauenfels răzbate un iz de neputință în raport cu memoria socială scurtă, cu uitarea cotidiană, cu acel cântec accelerat al civilizației, care adoarme conștiința: „s-a terminat războiul/ cei care au murit, au murit/ cei care trăiesc uită, nimeni nu are pete pe conștiință/ guvernul e în vacanță/ toți lustruiesc medaliile, epoleții, săbiile de ceremonie/ trompetele aurite, poza generalului/ florile de pe morminte se ofilesc fără glorie…” (Postfață, p. 9). În proximitatea imediată, în același climat al liniștii rău prevestitoare cauzate de lipsa interesului pentru esențe („cuvântul shalom a devenit o glumă”), ideologiile se acutizează: „de dincolo, de peste gard, sclipeau în aerul acru/ dinții de aur ai muezinului” (Gard cu Gaza, p. 28). Dar indiferența generală nu este doar a unei culturi rătăcite în valurile civilizației, ci a tuturor: „afară e soare, la radio aflăm (cu indiferență)/ că un student a împușcat 12 colegi/ pentru că se poate… (Cultura americană, p. 47). Adrian Grauenfels este o voce a conștiinței unui popor și a unei faze a civilizației postmoderne, cosmopolite, bulversante și indiferente. E o voce a unui continuum spațio-temporal, în secțiune sincronică și în tăietură diacronică deopotrivă, asumându-și identitatea, soarta națiunii, istoria ei ca istorie personală. Eu, de șase ori emigrant, de pildă, descrie fluxul emigrării neamului ca parte a istoriei personale, din Canaan în Egipt, înapoi în Iudeea, pe Rin, în Făgăraș și din nou, „spre țara Israel/ mică cât o măslină pe hartă/ veche cât arca lui Noe/ tânără ca un porumbel de Picasso/ așteptând pacea/ care tot nu vine” (p. 64). Din această ipostază, fără orgoliul propunerii de sine ca voce distinctă, Adrian Grauenfels lasă altei revoluții, de această dată sintactice și poetice (în continuum), dreptul instituirii noii ordini: poemul să fie palpabil și mut/ ca un fruct copt/ e nevoie de schimbări în poezie/ întâi: să dispară cuvintele/ poemul să 68

fie lipsit de mișcare/ să nu fie îngropat/ fără lacrimi uitat// neglijat, necitit/ ca o haină veche bună de-aruncat/ ca o piatră de moară/ în șirul vorbelor secat// poezia trebuie să îndeplinească condiții:/ să fie adevărată/ să discute istorie/ să conțină gândire/ memorie, dragoste, puțin zbor// poezia nu trebuie citită/ ci inventată și apoi trăită (Revoluție, p. 22). Iar când poezia aceasta, asumată și conștientă de sine, condiție singulară a proiecției unui continuum spațio-temporal identitar devine prea serioasă, Adrian Grauenfels se erodează pe sine, se propune pe sine în lumina unei superficialități facile: „un supermarket colorat și trist/ singur, abandonat, răsfățat și refulat…/ prin urmare vă rog să nu mă citiți./ asta aveam de spus” (La supermarket, p. 72). Cred, însă, că poetul ar trebui recuperat din risipa de sine. Că ar trebui să-i fie ascultată vocea distinctă dincolo de coproducții, colaje, amestecuri. Că e un poet cu personalitate și forță, asumat dizolvat într-o cauză a recuperării culturale. 1) Adrian Grauenfels, Continuum. Poezii & Kaddish de Leonard Bernstein, Desene de Baruch Elron, Editura Saga, Cluj-Napoca, 2018, 102 p.

Continuum Coperta de Baruch Elron

MUZICA Sofia Gelman Bruckner la Filarmonica Israeliană Concertele orchestrei filarmonicii israeliene se adresează melomanilor cu o gamă vastă de lucrări într-o diversitate bogată în ceea ce privește epocile stilistice. Muzica romantică ocupă un loc important în întocmirea repertoriului dat fiind că abonații preferă lucrările de „muzeu” altora mai apropiate configurației sonore contemporane. Perioada lunii ianuarie 2019 a programat inițial un concert pentru pian de Mozart cu solista binecunoscută publicului, Katia Buniatishvili și Simfonia a șaptea de Bruckner, sub bagheta lui Zubin Mehta. Programul s-a modificat întrucâtva pentru că atât pianista cât și dirijorul au fost bolnavi la ora respectivă. Bruckner a rămas și s-a bucurat de prezența dirijorului Yoel Levi iar concertul lui Mozart s-a preschimbat în cel semnat de Ravel (în Sol major). În locul solistei a cântat tânărul pianist Tom Borrow.

Ravel a dedicat Concertul în Sol major celebrei pianiste Marguerite Long care a interpretat lucrarea în primă audiție absolută – cu mare succes - sub bagheta compozitorului, în compania orchestrei Lamoureux, în ianuarie 1932 în sala Pleyel la Paris. Caracteristicile principale ale opusului sunt eleganța și luminozitatea, elementele de jazz inserate îi împrumută o specificitate aparte, la fel și eșafodajul bazat pe contrastul între cele două părți extreme repezi și partea mediană lentă. Partea a doua a Concertului este una din paginile lirice deosebit de frumoase ale literaturii pianistice. Se pare că Ravel s-a inspirat din Cvintetul cu Clarinet lui Mozart în compunerea acestei părți. Stăpân pe deplin pe tehnica pianistică necesară pentru a derula părțile de virtuozitate ale Concertului (partea I și a III-a), spre deosebire de lirismul părții a doua,Tom Borrow a oferit publicului prezent în sală o interpretare de zile mari. Dincolo de aspectul tehnic – vădit pus la punct – conturarea textului muzical în care Tom Borrow a transmis într-un mod natural, nealambicat intențiile compozitorului, a împrumutat interpretării o veridică autenticitate. Fraze conturate cu grija unui bijutier, construirea celor trei părți în perspectiva unei viziuni de ansamblu în care amănuntele își au rolul bine determinat, paleta dinamică de la un pianissimo abia perceptibil până la sonorități ample de forte, au caracterizat tălmăcirea Concertului în Sol major de Ravel. Simfonia a șaptea în Mi major de Bruckner a constituit partea a doua a serii. Derulată în aproximativ 65 de minute, Simfonia a șaptea este una din lucrările post-romantice care fac apel la izvoarele clasicismului vienez, în special la lumea sonoră semnată de Beethoven. Linia de legătură trece prin opusurile lui Brahms spre a ajunge la dimensiunile lui Bruckner. Lucrarea este construită în patru părți și conține adnotările compozitorului alături de indicația de tempo : Allegro moderato – Adagio (solemn și lent) – Scherzo (repede) – Finale (agitat dar nu prea repede). Bazat pe concepția contrastului - însăși menționarea caracterului fiecărei părți, dincolo de tempoul cerut – reprezintă interesul vădit al 71

compozitorului în a crea un text muzical complex orientat către elementul de surpriză ! La Bruckner nimic nu poate fi prevăzut, una din caracteristicile limbajului său este motivul repetitiv, dar, niciodată nu în același mod; orchestrația bogată și variată îl ajută pe compozitor în a crea surprize auditorului. Dacă partea întâia este concepută într-o formă de sonată lărgită – deci oarecum în concordanță cu timpul la care face apel, partea a doua conturează un spirit aproape tragic cu aluzii clare de marș funebru. Partea a treia transmite o bună dispoziție și bucurie nedisimulată în care se resimte afinitatea cu lumea melodică a lui Schubert, iar ultima parte într-un tempo alert dar moderat, proiectează o formă relativ nouă cea de pod : ABCBA. C B A

B A +coda

Ampla sonoritate în care Bruckner folosește diferitele compartimente ale orchestrei mari (lărgită față de dimensiunile unui ansamblu în perioada clasică), într-un tutti impresionant, are rolul de a transmite o atmosferă solemnă, prezentă în (aproape) toate lucrările ce-i aparțin. În viziunea dirijorului Yoel Levi toate amprentele caracteristice ale simfoniei sau evidențiat într-o manieră stilistică veritabilă, potrivită specificității stilului lui Bruckner. Sub bagheta sa, Filarmonica Israeliană a sunat omogen, echilibrat, dând dovadă – ca în repetate rânduri – de capacitatea sa în a fi o orchestră în care sonoritatea de ansamblu este țelul maxim al fiecărui instrumentist în parte.

CAMELIA ARDELEAN

POEZII Rondelul iernilor cuminți

Adept al iernilor cuminți, Ce bat la porți de neuitare, Presar surâsul din dotare Pe crivățul ținut în dinți. Clasez himerele fierbinți Printre păcate liniare, Adept al iernilor cuminți, Ce bat la porți de neuitare. Erori cu aere de sfinți, Sortate pașnic în dosare, Își deapănă ninsori neclare, Stârnindu-mi veștede dorinți. Adept al iernilor cuminți...

M-am săturat să-ncalec pe himere (sonet) M-am săturat să-ncalec pe himere, Cernând, prin aștri, noaptea peste gropi, Și strepezită de avizii stropi, Din neputință să îmi fac avere. Când savurez legende cu ciclopi Sau Eve prinse-n raiuri efemere, La porțile simțirii austere, Observ cum poți în visuri să te-ngropi. Mai sper s-acced iubirea fără cheie Din inimi-sloi, pe vastul galantar Al clipelor ce m-au zidit femeie – 73

Un suflet ne-ncadrat în vreun tipar, Cu zboruri risipite printre zmeie, Ratând al fericirii seminar.

Scântei pe ramuri... (ronset) Scântei pe ramuri au pornit să crească, Mimând luceferi în miniatură (Pitite-n frunze, florile conjură); În zbor palpită focuri fără iască. Gătită-n voalul fin de adamască, Pădurea-i prinsă-n vechea tevatură, O Lună Nouă ţipă sub armură; În zbor palpită focuri fără iască. Micuţe nimfe, palide sub mască, Prin zgura nopţii-şi caută, în taină, Un loc să-mbrace luminoasa haină; În zbor palpită focuri fără iască. Natura, toropită, iarăşi cască; Scântei pe ramuri au pornit să crească...

Azi

Ucigătorul meu cu ochi căprui, Ți-am rătăcit parfumul prin poeme, Azi nu mai sprijini cerul nimănui Și nu-i mai zici minunii să mă cheme. Ne-am adunat bucățile de nor, Cu tot cu vise strânse-n cazemată, Azi nu mai pot din stele să cobor, Tu să mă cerni prin zările de vată. 74

Oricâte ploi s-au răstignit în noi (Sărmani ciorchini ce-atârnă pe o viță), Aceeași sevă ne-a hrănit apoi; Azi din trecut mai gust o rămășiță. Spre nicăieri regretele-mi îndrept, Ne târâim calvarul plin de spume, Ne-a fost iubirea unicul precept, Azi pentru tine-aș inventa o lume…

Mi-aş vinde-această zi... Mi-aș vinde-această zi și-această noapte, Oricum mi-e universul de prisos, Pe buza sorții – silnicele șoapte: Fantasme cu miros de abanos. Mi-aș vinde și trecutul, și prezentul, Pentru un boț brumat de viitor, Printre fantome, de-aș găsi momentul Să aflu-accidental cumpărător. Mi-am agățat speranța în edecuri, S-o legene destinul cât o vrea (Aș accepta, pragmatică, și cecuri, De m-aș scăpa subit de piaza rea). Mi s-a acrit de ploi și ghinioane, Cu stele sub pantofi, pe caldarâm; Pe talpa vieții când vor fi crampoane, Putea-voi nenorocul să-l sfărâm...

Alex Valeriu

Capătul unde crește liniștea Punctul G născându-se în timp ce alfabetul estrogenic este șoptit la distanță și ricoșează în toți cei care se întorc pe cealaltă parte Ploaia care inundă trupurile ca o stare de spirit Reculegerea alături de buzele sacre ale vaginului Întunecata vină din colț, rigolele lungi în care tabuurile orașului plăpînd alunecă dincolo Zbaterea ambalajului gonflabil, confiscat, contestat. Fizica trupurilor visându-se metafizică de alcov. Mecanica săruturilor disonante. Spectrul atingerilor duplicitare. Toți spiridușii dintre coapse anunțând apocalipse. Atomii de dor dezgolind piciorul paharului cu otravă. Vărsare de fiori în aerul neutru. Capătul unde crește liniștea, tăiat iar și iar, cu un suflet mai încolo

Umor uşor cu dr.Schor SCHIMBĂRI DE NUME

- La un moment dat, spune doamna Gurnişt, m-am gândit să ne schimbăm numele de familie. Unii susţineau că ar avea nu ştiu ce semnificaţie. Dar după aia m-am răzgândit. La urma urmelor... - Am cunoscut eu cazuri mai grave, intervin. Îmi amintesc de o colegă foarte frumoasă, curtată de mulţi, care se numea Ina. Nu ar fi fost nimic, nu-i aşa, dar numele de familie era Scarlat şi când o strigau la catalog, sau la examene, mă rog, undeva oficial, se auzea scarlatina. Dar toate trec, s-a măritat cu un coleg, un sas care se numea Prall. Aşa că deja o strigau pralina! - La Fălticeni, zice Menaşe, lucram la o întreprindere condusă de tovarăşul director Puiu. Aveam o femeie de serviciu pe care o chema Vulpe. Tovarăşa Florica Vulpe, era o persoană recalcitrantă, care atunci când bea, susţinea că ce-o să-i facă directorul, o s-o dea afară pentru că el e pui şi ea e vulpe? Şi ce credeţi? Chiar a dat-o afară... - Dacă îmi daţi voie, zâmbeşte madam Brodiciche, cunosc şi eu un caz foarte asemănător. Aveam la Odesa un vecin pe care îl chema Leib Mendel sau, dacă vreţi, Mendel Leib. Şi-a schimbat numele în Mendeleev. Puteai să crezi că el personal a inventat tabelul acela cu elementele. Lucra la o frizerie, dar avea mare pretenţie de intelectual... - Da, aşa se întâmplă, e de acord Şimon Şeinerovici. La mine, la serviciu, este un persan pe care îl cheamă Leibovici. Chiar cum dracu îl cheamă pe un persan Leibovici? Mi-am făcut o dată curaj şi l-am întrebat de unde până unde Leibovici. Şi ce credeţi? E o poveste foarte interesantă. Bunicii lui erau din Afganistan şi au emigrat în Belucistan. Acolo, una din fetele lor s-a îndrăgostit de un caporal englez şi a fugit cu el în Birmania, unde i s-a mutat lui garnizoana. Acolo au trăit în concubinaj, au avut şase copii, dintre care unul e tatăl colegului nostru Leibovici. - Englezul se numea Leibovici? - Pe englez îl chema Harrys... - Şi atunci, de unde Leibovici? - Răbdare... După răscoala din Burma, familia a întins-o în Iran. Băieţii au umblat la şcoală, au învăţat persana, dar prin anii şaptezeci, puţin înainte de a căzut şahul, au emigrat în Israel. - În regulă, dar de unde Leibovici? - Dacă nu mă lăsaţi să vorbesc... Pe colegul ăsta al meu nu-l chema Harrys, că doar părinţii lui trăiau în concubinaj. Îl chema Hodeded, cum se numeau bunicii. Hodeded... Dar logodnica lui nu putea să pronunţe corect Hodeded, că avea 77

polipi la nas şi atunci când s-au căsătorit au luat numele ei de familie: Leibovici! Că familia fetei era de loc din Podul Iloaiei, de lângă Iaşi... Madam Gurnişt mă priveşte zâmbind şi-mi şopteşte complice: - Mare mincinos Şimon ăsta, să nu-l crezi nici dacă spune adevărul!

Isaac Maimon Israel

TEATRU

Liviu Antonesei

O piesă excelentă – „Viața ne mușcă” de Oana Hemen Dintotdeauna, sau măcar de la primul sejur la Opinia studențească (1974 – 76), mi-a plăcut să descopăr și, pe cît puteam, să sprijin noi talente – liiterare, ar șii jurnalistice sau din zona largă a ukmanitățăților. La Opinia și Dialog, am comentat debuturile colegilor mei de generație, ba chiar am făcut semnale și numai după manuscrisele acestora. Despre Cărtărescu, am scris probabil perimul articol din presa noastră, un semnal legat de apariția unei pagini din ciclul Georgice în revista studențească clujeană Echinox. Prin 1979, mi s-a oferit o rubrică pentru „cartea de poezie” la revista și, între alți autori, am salutat debuturile lui Emil Hurezeanu și Traian T. Coșovei, primii apăruți cu volume. Apoi, am tot scris, fie în Cronica, fie în Dialog, fi în Opinia, fie în Covorbiri Literare, unde iarăși mi se oferise o miică rubrică de recenzii. Cred că am scris despte o mulțime din colegiii mei de generație, despre cei 22 – 25 care au rămas, am scris cu siguranță, dar am scris și despre mulți. Simțeam o mare bucurie să fac asta, nu simțeam nici cea mai mică invidie, deși aveam să debutez, cu un poem mai amplu, într-un volum colectiv la Albatros, după ce peste noapte, devenisem din cîștiigător necîștigător. Am povestit asta nu de mult. Un volum propriu, de fapt o treime din manuscris, am publicat abia în vara lui 1989 și nu voi ști verodată cît a tîiat cenzorul Velescu și cît deloicatul poetii Florin Mugur, redactorul meu de carte… Nu-i port pică, desigur, oricum în 1990, am republicat volumul în întregime… Dar obiceiul acesta de a căuta talente și de a le sprijini pe cît pot nu m-am părăsit nici după decembrie 1989, am continuat la revistele pe care le-am condus, Convorbiri Literare și Timpul, dar și în cele cîteva ziare pe care leam condus sau am fost colaborator permanent. Fac asta și pe blog, după cum ați putut observa. Acum nu multă vreme, am publicat aici un rupaj masiv al unei poete foarte bune, care trăiește la Chicago, Adela Rachi, pe care am descoperit-o datorită lui Miclos Adrian. Puțin după aceea, am început să corespondăm pe mail și am postat o selecție amplă din cel mai recent manuscris al său de poezie. Între timp, mi-a trimis și primele două cărți, foarte bune de altfel, a doua chiar mai

bună decît debutul. Senzația mea este că al treilea va fi încă și mai bun! Să fie primit! Nu știam nimic despre Oana Hemen pînă nu mi-a vorbit Adela despre ea, ca poetă și ca autoare de piese de teatru. M-a făcut curios și am rugat-o să-mi trimită ceva. Mi-a trimis un mic grupaj de poezii, bune, dar prea puține pentru o părere concludentă, și două piese de teatru, care mi se par excelente. Public una aici, pe cea mai scurtă, nu neapărat din acest motiv, ci și pentru că e în word și o pot posta la vedere. Și cealalată, mai lungă este foarte bună. În vreme ce negociam cu Adela să-mi trimită o fotografie a autoarei, mi-a transmis și veste că aceasta tocmai fusese acceptată la un master de creative writing, în teatru, la Universitatea Ohio. M-am bucurat foarte mult, sigur un master nu face un scriitor, cum nu făceau nici „școlile de literatură” de pe vremuri, dar asemenea studii pot ajuta un scriitor care deja există, cazul Oanei, să se formeze mai repede și mai bine. Eu îi doresc mult succes!

Corifeii

Saul Leizer

În grădina veche cu bănci scârțâitoare Stăteau la sfat o grupă de tineri luptători Sosiră de prin lume, din lumea trecătoare Ajunsă pe meleaguri, scăldată-n de mii de sori. Credeau că e pământul numit - Făgăduință Dată chiar de Domnul, Domnul lor cel Sfânt Și că ar fi limanul , din vis, ca biruință Din viața lor de zbucium, din valul de frământ. Dar visul lor de aur, dispăru pe dată Căci ce găsiră aicea, era ca un mormânt Pustiu, nisip și mlaștini, o țară pribegită Plină de coșmaruri, bolnavă de urît. Falnica lor țară, prădată fiind de veacuri Ajunse o ruină cu munții de granit Peste tot ruine, cu nisip în valuri Acoperise totul ca într-un pustiu cumplit. Cetăți de altă dată, clădită ca splendoare Erau acum ruine din pietre de granit Vânturi în vijelie, vuiri îngrozitoare Se strecurau cu fală, prin găuri, nesfârșit. Dar calea lor cea mare, aicea se închise De întors ei nu putură, să meargă înapoi?! ... Și atunci ei hotărâră, pe calea ce pornise Să-și facă o grădină, teribilei nevoi. Secară acele mlaștini, unde se adunau țânțari Ce aduceau boli grele, urmate de deces Și arborii plantară, arbori seculari Unde păsări se adună printre coroane, des. 81

Se adunau în grupuri, prelucrând pământul Aridul, părăginitul și ne prietenos ... Cu trudă și sudoare, sub soarele cu suliți Întorceau ei brazda, în modul conștiincios. Cu arma peste umăr cu brațele pe coarne Îndemnându-și calul, care trăgea la plug Răscoleau pământul, brazda s-o răstoarne Pentru ca recolta, să fie un belșug. Încetul cu încetul, clădiri ei ridicară Întemeind orașe, fără de egal Aducând și apa, atât de necesară Și acea lumină, cu raze de cristal. Văzând ce măreție, putură ei să facă Dușmani de pretutindeni, se iviră iar Încercând cu bombe, s-o distrugă în dată Ca să-și tot înalțe, stindardul lor barbar. Privind cetățile mărețe, din veacuri seculare Și cele făurite de actualii Corifei Ne răsare-n minte, din vremurile amare Legământul sacru, strămoșilor lor ... mei. Și ca o verigă lungă, din lanțul milenar Reânoim noi astăzi , sfântul legământ Să nu mai fim în lume, veșnicii hoinari Păzindu-ne stindardul-pe al Patriei pământ.

Patru Acuarele

Baruch Elron

Expoziția "Premiul Haim Shiff" pentru pictură Figurativ-Realistă La muzeul Tel Aviv a avut loc deschiderea expozitiei colective "Premiul Haim Shiff" pentru pictura Figurativ-Realistă. Expoziția cuprinde 11 artiști israelieni cărora li sa acordat premiul Haim Shiff pentru artă figurativă-realistă până în 2017 - Amnon David Ar, Malt Zer, Eran Reshef, Orit Akta Hildesheim, Sigal Tsabari, Eldar Farber, David Nipo, Leonid Balaklav, Ofer Rotem, Fatma Shanan și Matan Ben Cnaan. Fondatorii premiului prof. Mordechai Orner, care a servit ca director al muzeului și dl. Dubi Shiff - au avut ca scop "să exploreze modul în care realismul este tradus în limba creativă a artiștilor contemporani. Expoziția este cuprinzătoare, include aproximativ 100 de picturi, care prezintă expresiile variate și, uneori, surprinzătoare ale picturii realiste contemporane în Israel, subiectele adresate reprezintă întregul spectru al populației Israelului: bărbați și femei, israelieni nativi dar și imigranți, un artist druz, un artist religios și un artist arab - (premiat in 2018), care va fi recompensat cu o expoziție proprie în anul viitor. Expoziția se deschide cu o expunere de autoportrete a celor 11 premianți, aceste portrete permit spectatorilor să se familiarizeze cu artiștii participanți, exemplificând diferențele stilistice dintre lucrările lor. Fotografia a fost inventată cu aproape 200 de ani în urmă, si unii au declarat imediat: "De acum, pictura este moartă!" Ei au argumentat că nu ar mai fi nici o nevoie în crearea de picturi realiste precise, deoarece camera de vederi le va depăși întotdeauna și va produce rezultate mai bine, mai rapid și mai ieftin. Alții au susținut că arta adevărată trebuie să se afilieze cu avangarda, plecând de la tradiția figurativă în favoarea picturii abstracte, expresionismului abstract, artei conceptuale și așa mai departe. Spre deosebire de aceste previziuni, totuși, arta figurativă este încă înfloritoare, atât în Israel, cât și pe plan internațional, alături de alte stiluri de pictură - așa cum reiese în parte din această expoziție. Expoziția prezintă atât lucrările anterioare, cât și cele mai recente ale artiștilor specializați în arta figurativă, permițând spectatorilor să urmărească în timp evoluția traiectoriilor individuale. Curator: dr. Doron J. Lurie AG - SAGA 87

Fundația SAGA pentru cultură

Tel: 054 575 1946 Fax : 03 969 54 35 gadrian40@gmail.com

Keren SAGA le Tarbut

Suntem onorați să anunțăm înființarea fundației SAGA pentru artă și cultură (Keren SAGA le Tarbut) la data de 21-3-2019* Scopurile declarate sunt următoarele: - Încurajarea generației tinere de artiști israelieni, în a produce o artă modernă care să continue valorile și tradițiile culturii iudaice în secolul XXI. - Keren SAGA va oferi medii și ocazii de expresie în public (ca de exemplu: expoziții, întâlniri literare, muzicale, promovare în revistele SAGA, producții video, etc). - Va comemora Holocaustul și memoria celor 6 milioane care au pierit în urma politicii de exterminare e evreilor, în timpul celui de al doilea război mondial. Vom combate antisemitismul, dezinformarea sau negarea adevărului istoric. - Keren Saga va decerna premii anuale, artiștilor israelieni evidențiați, aleși de un juriu profesionist și în conformitate cu un regulament prestabilit. Vă invităm să vă alăturați ca membru activ în Keren SAGA. Ing.Adrian Grauenfels Editura SAGA * UNESCO-Ziua mondială a poeziei

Dear friend,

We are very pleased to announce the foundation of "Keren SAGA for the Israeli culture", at 21-3- 2019 * The Keren SAGA has the following manifest: - To encourage the young generation of Israeli artists to produce a modern art that continues the values and traditions of the Jewish culture into the 21st century. - Keren SAGA will provide media and occasions for shows (such as exhibitions, literary & musical meetings, promotion in SAGA magazines, video productions, etc.) - It will commemorate the Holocaust and the memory of the 6 millions of Jews who died during the Second World War. It will combat anti-Semitism, disinformation or denial of the historical truth. - Keren SAGA will share annual awards to proeminent Israeli artists, nominated by a professional jury, in accordance with special rules established by the jury. You are kindly invited to join our efforts, being an active member. Eng. Adrian Grauenfels SAGA Publishing * A decision to proclaim 21 March as World Poetry Day was adopted during UNESCOâ&#x20AC;&#x2122;s 30th session held in Paris in 1999. In celebrating World Poetry Day, March 21, UNESCO recognizes the unique ability of poetry to capture the creative spirit of the human mind.

Carti noi la EDITURA SAGA

Ada Shefer & Adrian Grauenfels Coperta : Botticelli, Miriam Gamburd

Poezii, si arte post-moderne

Baruch Elron â&#x20AC;&#x201C; Desene si schite

Despre muzică

Sofia Gelman

QUO VADIS ? Nu, nu este vorba despre celebrul roman semnat de H. Sienkiewicz, ne referim la o întrebare – se pare retorică, încotro te îndrepți tu MUZICĂ ? Este o întrebare incitantă, azi când după părerea unor specialiști, tot ce sună este muzică; cu alte cuvinte, tot ce auzim în jurul nostru poate fi considerat ca fiind parte din ceea ce se numește muzică ? Adevărul este că în primul rând ar trebui să se ajungă la consens în ceea ce privește definiția muzicii. Este ea arta hedonistică, plăcerea estetică a sufletului ? Dacă răspunsul este afirmativ, zgomotul nu poate face parte din paginile ei. Dacă însă muzica tinde să devină o artă care reflectă într-o anume măsură realitatea, tot ce sună poate intra în repertoriul ei. Este oare valabilă teoria lui Pitagora (secolul V înaintea erei noastre) și preluată de Platon potrivit căreia suntem înconjurați de „muzica sferelor” pe care însă nu o percepem fiindcă ne-am născut auzind-o și am realiza că ea există numai în momentul în care ar înceta să mai sune ? Ar fi ea plăcută de ascultat ? Fragment din cartea :

Sofia Gelman Kiss MEDITAȚII

SU B I E C T I V E

Editura SAGA De procurat de la autoare Sau pe LULU.com

PAUL LEIBOVICI

Scrisoare deschisă doamnei Sofia Gelman A citi o carte pe ecran, fapt neobișnuit pentru mine, nu era prea simplu. Dar a meritat acest efort. Cartea m-a interesat deoarece am putut cunoaște, părerile autorizate a unui cronicar muzical, a unei Doamne care trăiește pe deplin și participă la desvăluirea secretelor din spatele partiturilor muzicale și uneori ale vieții iluștrilor compozitori. Compozitorii romîni de care vă ocupați, își au fiecare secretul personal în crearea partiturilor. Ele se disting prin însăși coplexitatea sunetelor pe care uneori am avut prilejul să le audiez. Pe unul din compozitori, recte Sergiu NATRA l-am cunoscut în Israel, datorită unei vizite realizate la invitația stimatei Doamne. Este vorba de perioada cînd eram Custode al Muzeului ,,BEIT Ha,TANAH din Tel-Aviv. Am fost și la o expoziție a doamnei care se deschisese la Petach-Tikva. Cît despre compozitorul S.Natra am avut prilejul de a audia una din compoziții interpretate sub bagheta reposatului Mendi Rodan cu care am colaborat și ne-am împrietenit. În Romînia, la Direcția Radio aveau loc cenacluri muzicale, la care uneori participam. În general, lecturînd paginile scrise cu sensibilitate artistică, ne putem da seama de modul în care compozitorul își crează opera, căci uneori desvăluiți ,,secrete profesionale,, pe care noi ,,auditorii,, am dori să le cunoaștem. Ne mulțumim ,totuși cu cele cîteva minute de audiție, imaginîndu-ne-fiecare în pas, depinde de cultura muzicală, dragostea pentru expresia pe care ne-o oferă interpretarea de către o orchestră sau alta. Învățasem de la Rodan, chiar posibilitatea de a recunoaște interpretările pe care dirijorii le dau acestor partituri. Desigur , dvs. ați dezvoltat cu precădere modul în care compozitorii și-au creat operele-atunci cînd ați avut prilejul să-i cunoașteți, să–i interpelați. Distinsul maestrul Leonard Bernstein, mi-a încîntat sufletul încă pe vremea acelor audiții T.V de duminică dimineața transmise de T.V.Romînia. Am înțeles ,mai profund modul de interpretare al acestui Titan,cînd l-am reaudiat în Israel, citind reflexele unor cronicari.

Impresionant este capitolul ,,Pisicile și muzica,, Aici,autoarea este interpreta principală a distinselor simțuri și sentimente. Ași spune că prin această,,fabulă,, ne permiteți să vă cunoaștem, să apreciem vibrațiile sufletești,nobile. Capitolul ,,Portretul,, vine în ajutorul ,,lectorului și întregește portretul scriitoarei. Sunt unele afirmații cu caracter aș putea spune,,omenesc,,: A îmbătrînii nu este numai un proces. Este o misiune,,.Dacă sănătatea permite, procesul ,,îmbătrînire,, poate fi rodnic, chiar activ. M-am bucurat să reîntîlnesc în paginile lucrării dvs.pe Radu Lupu, pianistul de faimă mondială, pe care am avut bucuria de a-l cunoaște personal în cadrul familiei la care adesea era oaspete la București (Filderman Dorian). Ca tineri, conversțiile nu erau adesea pe teme muzicale. Dar în acest mod am putut să-i disting –la acea vreme , calitățile spirituale, intelectuale. În unele capitole precum Requviem, rolul dirijorului, Polifonia reușiți să introduceți lectorul în unele ,,secrete muzicale,, pe care auditorii, în general nu le cunosc sau poate nici nu sunt interesați, în timp ce audiază concertul, pe cînd atenția le este atrasă de dirijor, de solist și în general de audierea atentă a partiturii care nu odată trezește sentimente puternice. Desigur, ca lector cu oarecare pregătire și în domeniul muzical, apreciez efortul pe care autoarea l-a depus , pentru a ne da o amplă imagine a muzicii în general și a ne introduce în inima vibrațiilor sunetelor musicale. Cuvintele tipărite pe paginile unei cărți, au darul să trezească în sufletul lectorului sentimente diverse. Aș putea să le compar cu acele diversificate sentimente pe care ni le răscolesc unele partituri prin interpretarea orchestrei. Ajuns la ultima pagină, printr-o simplă apăsătură, am constata că lucrarea citită pe ecran va avea o nouă apariție la editura prietenului Adrian ,,Editura SAGA,, Vă doresc un bine meritat succes. Dr.Paul Leibovici

TRADUCERI

Knives by Michael Stephens Multe linguri în chiuvetă , înseamnă o noapte plicticoasă, cu multă cafea, înghețată, prea puțin preludiu. Dacă în chiuvetă numărăm multe furculițe, probabil noaptea a fost bună. Dar cel mai important este dacă vom găsi multe cuțite, atunci a fost o teribil de bună noapte, chiar dacă neînțelegerile produse au dus la înjunghieri și sângele stă vărsat pretutindeni. Lingurile semnifică măsură. După mai toate sinuciderile, detectivii găsesc multe linguri în chiuvetă. E nevoie de un singur cuțit ca să omori pe cineva, dar este clar că el indică un exces de linguri și de furculițe, se cer și cuțite pe masă. Eliot a fost înțelept când a scris că viața se măsoară cu lingura, iar Edgar Lee Masters a dibuit monotonia lor, deasemenea. Și toate cântecele astea despre "cum să stăm încolăciți" … Pentru cuvantul lingură e greu de găsit o rimă, poate virgulă? Lingura nu rimează cu soția așa cum cuțitul o face. Furculițele se leagă cu un anume gen de sex, dar cum este el, nimeni nu știe. Și chiar dacă firea unei furculițe are o natură perfect definită, nu este garanția unei seri agreabile. O căsnicie fericită nu conține linguri, dar să nu va lăsați păcăliți de chopsticks. Casnicia are nevoie de cuțite . Supraviețuirea familiei depinde de cuțite. Un bărbat va vâna și va mânca mazăre cu cuțitul, va bea sânge din el. O chiuvetă plină cu cuțite este garanția unei case care a avut o cină minunată. Traducere : AG

Autor: Razvan Voncu

Din Realitatea Evreiasca Februarie 2019

100

Isaac Maimon

101

102

103

CUPRINS Adrian Munteanu ......................................................................................................................................................5 BeatriceBernath.........................................................................................................................................................6 Alex Valeriu................................................................................................................................................................8 Chloé Ferent ............................................................................................................................................................10 Varga Istvan Attila ...................................................................................................................................................11 Miriam Gamburd - Homo Vulgaris, un artist de geniu la etajul I ............................................................................12 Festival Anath Hanit ................................................................................................................................................19 Statul Israel la 70 de ani de istorie...........................................................................................................................26 Herman Victorov .....................................................................................................................................................30 Herman Victorov – Sub aripa neagră a războiului ...................................................................................................36 Ada SEGAL-SHEFER ..................................................................................................................................................43 Alexandru Cristian ...................................................................................................................................................50 Doru Scărlătescu.....................................................................................................................................................57 Arie Lamdan.............................................................................................................................................................61 Adrian Lesenciuc......................................................................................................................................................67 Sofia Gelman ...........................................................................................................................................................70 CAMELIA ARDELEAN ................................................................................................................................................73 Alex Valeriu..............................................................................................................................................................76 Umor uşor cu dr.Schor ............................................................................................................................................77 Liviu Antonesei ........................................................................................................................................................79 Saul Leizer................................................................................................................................................................81 Baruch Elron ............................................................................................................................................................83 Expoziția "Premiul Haim Shiff" pentru pictură Figurativ-Realistă..........................................................................87 Fundația SAGA pentru cultură ................................................................................................................................90 Carti noi ..................................................................................................................................................................93 Sofia Gelman ...........................................................................................................................................................96 PAUL LEIBOVICI.......................................................................................................................................................97 TRADUCERI ..............................................................................................................................................................99 Knives by Michael Stephens ....................................................................................................................................99 Razvan Voncu ........................................................................................................................................................100

104

105