Revista NAUTILUS no. 30 - Mai 2020 by adrian grauenfels

Nautilus no. 30 - Stay Home !

NAUTILUS no. 30 Mai - 2020 Director: Adrian Grauenfels Asistent: Anica Andrei Fraschini

FARMECUL statului ACASA Stefan Roll - Desenele lui Victor Brauner (thanks to Stefan Benedict) Optimism: Anath Hanit Ilustratii: Chagall, Miriam Gamburd, Anath Hanit, Baruch Elron, NG Fotografii din timpul gripei spaniole: Jurnalul EXCELSIOR, 26 Februrarie 1919 Caricaturi: Adelaide Mateescu Icoane: Karmen Zaharia Fresca: Ambrogio Lorenzetti â&#x20AC;&#x201C; Sienna cca. 1350

Farmecul statului acasa

Raul Ancel

Mâine Dragi prieteni Hai să ne gândim la mâine... Ce vom face mâine.. Astăzi e lung, obositor de lung și greu.. O cunoștiință mi-a trimis un articol despre CoronaVirus, de la o mare Universitate Americană, John Hopkins. Am citit articolul de două ori. Mi-am construit într-o clipă, un cărucior, mic. Pe el am montat o poliță, și pe ea un lighenaș. Pe poliță am pus doar o cană cu apă, un săpun și o sticluță mică cu alcogel. Cu o curelușă mică mi-am legat căruciorul de piciorul stâng. Acum nu se vede dacă schiopăt. La dreptul mă deranja! Nu vă temeți, vă obișnuiți în câteva zile... Acum nu mai am probleme. Cum ating o clanță, un buton de metal, o clapă de la WC , telecomanda, mobilul, chiar și pe nevastă-mea, imediat mă spăl un minut pe măini, aștept două minute, cu mâinele în sus, să mă usuc. Apoi mă dau cu alcogel și aștept încă un minut uscarea. Sincer, nu știu dacă ajută împotriva Coronei, dar sunt mult mai liniștit, timpul trece mult, mult mai repede. Mâinile îmi miros foarte bine... Recomand căruciorul ăsta tuturor. Schițele pentru cărucior și poliță vi le pot trimite! Acum serios… Deci, ce vom face mâine. Sigur e vorba după ce fiecare își va restaura o parte din tabieturile lui. După ce-mi voi revedea nepoții. După ce, voi reîncepe să merg kilometri prin parcuri sau pe malul mării. După ce-mi voi bea cafea pe terasă, cu o carte în mâna, de data asta nedeschisă și în sfârșit cu ochii închiși, lăsându-mă furat de somn… Sau ca prietena mea din Fălti, ce se va așeza pe băncuța ei preferată din fundul curții și se va gândi le el, la el ce nu mai e, dar de data asta cu fruntea complet descrețită (pe cât se poate). Ce vom face mâine… În filmele americane, după ce lumea a fost total distrusă, doi tineri frumoși, ținându-se de mână se îndreptă spre o zare senină, însorită.. Dar noi, ce vom face noi, cei mai 3

în vârstă, după ce ne vom resimți în libertatea noastră, după ce memoria își va arăta puterea ei prin uitare și va șterge cu buretele episodul acesta de COVID19.. Ei da, ce vom face noi, atunci... Ce vom face atunci, pentru ca tot ce se întâmplă acum omenirii, să nu se mai poată întâmpla? Haideți să ne punem ideile aici, împreună vom fi mai tari, cu acest blog, poate reușim să facem ceva pentru nepoții noștrii… De exemplu eu unul vă promit ca de acum încolo, de cărniță de șarpe dreasă cu puțin liliac proaspăt, nu mă mai ating…. Jur..

Raul Ancel

Mugetări din colivie... Colibri

Proverbe românești depictate în realitatea israeliană... Fiecare cu păsărica lui… Stând închis în colivia mea, acum am avantajul să pot decide ce pasăre sunt… Astăzi sunt Colibri.. E greu să fii Colibri închis într-o cușcă. Cușcă aurită nu există, în nici un caz pentru mine, un Colibri… De aceea mi-am luat binoclu 77x. M-am așezat întrun sezlong pe terasă. Mă uit la florile alea roșii, de jos, din parc. Încălzite de căldura soarelui ele se răsfață. Se mișcă a ‘da’ în adierea vântului… Mă simt cum zbor repede așa cum știu eu, cum îmi place mie. Mă apropii de floare.. Albinele se tem 5

de mine.. Sunt singur cu ea… Tu vei fi iubita mea, îmi zic.. O miros… O sărut, puțin prin surprindere… Și ea mă place, se deschide mai tare.. Toată roșie de emoție, ca un chiorchine cu boabe mari, roșii, e superb! Nici ea nu pare nepăsătoare la sărutarea mea. Acum mi-a răspuns… Și mâinile și gâtul ei, au devenit castanii, un castaniu închis, excitant… Eu mă simt cum strălucesc în soare… Nimeni și nimic nu-mi poate rezista.. O amăgesc. N-o sărut, mă întorc și plec la altă floare… Ochii îmi sunt ațintiți pe prima mea iubire… M-am întors.. Nu mă pot despărții de ea… Continui cu sărutul, de unde m-am oprit… Ce zi superbă… Ce verde e totul în jur… Ce singuri suntem, numai noi doi, îmi spun.. Deodată, colibri a dispărut din binoclul meu. Ce pasăre, doamne! Ce lucruri frumoase sunt în grădina ta… Îmi fac o cafea! Ca în zilele mele bune… Mă uit cu binoclu sus, sus la ceruri. Câtiva nori albi, par lipiți pe cerul siniliu… O pictură naivă… Soarele strălucește puternic… Unde ești tu, America? Eu cred în tine, în puterea ta, în curajul tău de a separa binele de rău.. Binele trebuie să învingă întotdeauna, așa cred eu, așa vreau eu, așa m-ai învățat… Unde sunteți voi: Bruce Willis(Brucy pentru mine), Chuck Norris (Chucky pentru mine, Van Damme(lui ăsta nu i-am dat poreclă, e belgian), Liam Neeson(Lee pentru mine)! Sper că nu v-ați ascuns în vreo vilă superbă cu 466 de morți - scuze, 466 de camere – 6

Unde ați dispărut tocmai acum, când eu vă aștept să salvați omenirea. Vă aștept, ca atunci când vrăjit nu-mi luam ochii de la voi… Nu mă părăsiți tocmai acum, în pauza asta, obositor de lungă a filmului vostru… ***

Carţi făcute acasă Nicolae Coande – fundatura homer

goală şi violetă în lumina paharului soarele mic explodează în ceafă atunci cînd te văd goală şi violetă în lumina paharului din care beau după ce cald între sîni l-ai ţinut. eşti trecutul eşti inepuizabila gălăgie umană eşti mătrăguna care-mi caută limba ascunsă printre cuvinte care îngălbenesc. eşti focul ce linge mîna orbului vinul amar pe care l-a băut mortul. du de la mine acest pahar. aş vrea să spun mai mult dar nu e posibil. îmbătrînesc cu toţi ceilalţi.

cap înăuntru anul ăsta sîngele femeiuştilor e mai subţire ca niciodată nu are nici un gust parcă e îndoit cu apă parcă îmi explodează în cap – cap afară cap înăuntru visez că-l mîngîi cu limba şi limba îşi rîde de creier dumnealui doarme de la o vreme spînzurat de tavan şi visează c-ar putea singur să meargă copăcel-copăcel. i-e frică de stomac. canalia scuipă direct în oglindă dinţii de prisos şi scoate sunete ciudate parc-ar da să vorbească. şi de el rîde limba. şi asta e o femeie pe care trebuie s-o cunosc.

Emil Brumaru Asemenea mie şi tu Asemenea mie şi tu Trăieşti într-o singurătate Pe care doar îngerii ştiu, Umili, între aripi s-o poarte Prin rai sau alături de noi, Cei blînd prea dedaţi la plăcere, Cu ochii legaţi în trifoi Şi-n cîrpe prelinse din miere ; Şi tot ce-i lumesc pe sub fulgi Ascund. Ei n-au sîni şi nici coapse, Ci numai de legi şi porunci Li-s gurile strîmte lin arse. Asemenea mie şi tu Trăieşti într-o singurătate Pe care doar îngerii ştiu, Umili, între aripi s-o poarte…

Desen Miriam Gamburd

Mircea Ivănescu

Cântec de adormit elefantul

Cu grijă întîi să-i așezi umbră în nișa peretelui — fii atentă la aburii străvezii ai ghidului lui singuratec, la sumbra încrețire a pielei pahidermice după umeri — să știi că din colții lui noițe hieratice urcă pentru degetele tale portocalii. Orișicâtuși de puțin te-ai mișca, să știi contează enorm, chiar și cei mai calmi elefanți își tremură trompa când dorm. Jocul apelor lângă tine ale somnului, așteptând destrămarea celor mai fine cearcăne ale celui din urmă gând până adoarme și se întoarce imaginea clipind obosit, și ceasul se rotunjește și toarce câte un minut clipocit. . Orișicâtuși de puțin te-ai foi contează enorm elefanții aud și când dorm. Când netezești cuvertura mai ales, fii cu grijă dacă-i tresare urechea, de-a dura se va rostogoli — și furișe — pe carourile ei, cu cuprins diferit, ascultarea lui străvezie, ascunzișurile muntelui stins el le Știe. Orișicâtuși de puțin contează enorm elefanții când dorm.

Carmen Firan

Casa e timp

Stewardesa îmi spune că nu stau pe locul meu Litera F e la fereastră, rândul 33 mult mai în spate Vă rog să mergeți acolo unde ați fost destinat Locurile cele mai bune se plătesc și toate sunt luate. Mă întorc acasă peste treizeci de ani Cu pașaportul expirat de câteva ori dar acum valabil pe viață În fotografia digitală seamăn cu colega mea din ultima bancă Pe vremea când la florării se vindeau crizanteme de plastic Și borcane cu piure de spanac O lume falsă, doar trupul tânăr era adevărat. De pe fereastra ovală apusul de soare Pare un cartof dulce zdrobit cu furculița. Sclipesc primele stele pe bolta încovoiată Sub orizontul meu de așteptare. Nici vorbă, îmi spune vecinul de scaun, Sunt avioane, ori poate sateliții lui Musk Plecați cu burta în jos la plimbare. La graniță un ofițer mă întreabă direct: Cât stați la noi? Sau v-ați întors? Taxiul intră pe strada coplăriei. Șoferul își face o cruce Cu geamul deschis. Din curtea bisericii latră un câine străin. Nu vă prindeți centura, totul aici e permis. Oprește și mă lasă în fața unei farmacii. Poate m-a dus la o adresă greșită. Unde e casa? Amintirile au trebuit îngropate, îmi spune Au crescut buruieni pe ruine. 12

Casa nu e locul unde ai dormit peste noapte, Casa e timpul când puteai fi fericit din nimic. Nori

Vara la țară culcată în iarbă Vedeam în nori animale preistorice Catedrale cu turnuri Îngeri de abur și dragoni pufoși Groși ca papucii bunicii. Ploile invocate în tăciuni paparude și bobi Despicau cerul se prelingeau pe obraji și ferestre Mângâiere de apă în blândețea tăcerii. O alt fel de tăcere stăpânește acum Singurătatea cea de toate zilele Frica de apă de aer și foc Plătim acum un nor să ne păstreze amintirile Întinși pe ciment ne privim în ochi celularul De frică să nu ne fure cineva norul personal Să-l scuture în piața publică Picătură cu picătură uscată Fotografii de care nimeni nu-și mai aduce aminte Trecutul în pixeli prezentul în paranteze Intimitate pulverizată în eter Un cer tot mai toxic ascuns în mega-nor.

X Necunoscutul x a ajuns la noi într-o seară Înfloriseră cireșii și lumea se pregătea De primăvară Zburau păpădiile în direcții necunoscute Ca locul de unde bătea vântul 13

De unde cădeau fulgi de gheață La sfârșit de martie La sfârșitul alfabetului cum îl știm Ori la începutul altei lumi Necunoscute ca nepoftitul x Căzut pe nepusă masă. În megafoane urlă vântul. Stați în casă!

Alex Valeriu

STUPID CUPID COVID ÎN VID Până la urmă și moartea e un plictis major atunci când îngână urne în așteptare, vibrează prin palatele pustiite ale Renașterii și bâjbâie printre lumi cu botniță. Singurătatea devine ratare, potență ori medicament, la fel si depresia. De la un punct încolo se regalează, își dau mâna ca doi internauți pentru combaterea unui virus incomod. Privesc prin amintiri vechi în care boli tandre erau jumătate ceai de mușețel sau gura mamei pe tâmple, și liniștea din creier devine o altă mutație imberbă. Nu caut salvarea, oricum sirenele sună la fel ca atunci când găseam porți în luminile stranii proiectate pe pereți, noaptea, disperarea și nostalgia se dizolvă într-un vestibul enescian glisând pe note tot mi înalte. Avem atâtea măști încât nu mai putem zâmbi și nici gândi în gol pentru a ne înflori în tihnă, de niciunde, nuferii ori mucegaiul amărăciunilor asumate împletite blând cu o derută care speram că ne va duce, până la urmă, altundeva... Planeta e în genunchi. Păpușarii șanselor minime dau ocol suflând ceata noastră de străbuni cu un gând mai departe....

Alex Valeriu - HOME SWIFT HOME PRAFUL CASNIC ÎN DE(OCHIUL) COSMIC ȘI ALTE RĂFUIELI

PS-Cuvântul din titlu amintește, nu întâmplător, de scriitorul englez care a scris magistral despre pitici și uriași, așa cum ne simțim și noi în aceaste zile deopotrivă încărcate de moarte și speranță. Habar nu aveam că lucrurile dețin, fiecare, partitura pe care glisează cuminte și fantastic, până ce nu m-am domolit puțin din goana zilnică, date fiind împrejurările decise molecular, virusologic și proteic să îngenunche bruma de umanitate care ne încerca. Între co-evidențe, providențe, pseudo-demențe și diverse esențe, drumuri grăbite spre bucătărie, camere, aranjat, servit, șutuit trei prichindei, spălat rânduri interminabile de vase, curățat și ordonat continuu, am simțit, până la urmă, o vibrație aparte, esența unui loc făcut nu din obiecte, ci din adunări de vise, spectre, temeri și angoase, vibrația inepuizabilă al unui mare iluzionist mare, denumit ,,acasă,, POARTA SPRE 1000 DE LUMI În rarele momente de răsfăț adulmec învoaltul pereților scrijeliți, karma lor atât de răscolită, o simt pe mama dincolo, sigur amprenta ei este prezentă, milioane de pori mă poartă spre alte lumi, plonjez în cerdacul de la Rădășeni unde întunericul molcolm de țară mă liniștea și înfiora deopotrivă, era atâta vrajă acolo, erau stări pe care copiii de azi, cu smarturile lipite de retină și cu mintea în Rolbloxuri nu le pot pricepe... Toți moșii și strămoșii mei sunt înghesuiți în trei camere, și toți urmașii care vor să vie. Eu sunt doar o verigă, obosită înainte de vreme, spăl, gătesc, aranjez, mă cert cu himerele, încerc să deschid corolele unei minuni amânate mereu, evadez tot mai adânc înlăuntru, acolo unde habar n-am ce se află, pândind demonificări îngerești sau creaturi sordide, mă uit la porumbeii care se aglomerează pe pervaz, au și ei o luptă pentru supraviețuire deloc de neglijat....

IMPERIUL FILELOR ABĂTUTE Nici nu mi-am dat seama cât suferă o carte neluată în mâini cu anii, înainte le ștergeam de praf și cam atât. Dar ele sunt organisme vii, stochează miliarde de 17

vise, emoții, așteptări, sunt parte din memoria globală, colectează spectre și microuniversuri ale scriitorilor, criticilor, editorilor, curioșilor care le citesc sau doar le răsfoiesc. Ele se zbat, neștiute, indescriptibile serenade, ne rescriu graba, tumultul, spaimele, într-un limbaj aparte, nevăzut. Cât va mai fi la modă cartea tipărită? Nu știu, dar mă bucur că am gustat, nestânjenită, epopeea ei. ABSURDUL MOCHETAT ȘI NIMICUL TRUCAT Până la urmă nu-i chiar o tragedie pauza de la conveniențele sociale în mare parte ipocrite și insipide. Depinde cum o gestionăm, ce învățăm, câte suntem în stare să facem fără drumuri inutile sau proptele, fără să ne folosim de alții și să tragem în stânga și-n dreapta cu idei,,geniale,, care se năruiesc la primul hop. Dacă te poți ridica deasupra stării de plictis incongruent, par chiar mai distractive farmecul papucilor scîlciați târșâiți târîind absurdul pe mochete, tigaia care-ți țipă în mâini, păianjenii matinali care-ți trec pe lîngă urechi, cu tupeu, dis de dimineață, oare ce viață or avea arătările astea, te întrebi, de ce ne facem noi atâtea griji și tot încercăm să trucăm nimicurile, uite acum omenirea stă cu sufletul la gură și tremură în fața atâtor statistici ale morții, pâlpâie când o promisiune de vaccin, când o știre a câte unui savant care spune că diavolul nu e chiat atât de negru, e doar puțin cenușiu. AH, FEERIA Statului (degeaba-n cot de palmă barbă) acasă, indescriptibilul clipei când își vine să te sui pe pereții anahoreți, mâzga de sub chiuvetă pe care o dai dracului, telemeaua-lipsă din raftul doi, schija de la tractorul în care-ți înțepi călcâiul, plozii care-și aleargă nerăbdarea pe hol, pofta lor neostoibilă de mâncare, tata care dă asalturi la cămară, mai tare ca turcii la Rovine, te uiți în debara până hhăăăt, la ungherele depărtate, ca la țări exotice, ce are a face, apoi călătorești dintr-o izmană în alta și în cele din urmă-câh-în tine, pe aeroportul ostenit al mădularelor maladive din Maldive, ai vrea tu un concediu la mare sau măcar într-un codru des, unde virușii plasă nu țes.... GONGUL GOANGELOR TUPEISTE Ei bine, da, am văzut mai multe vietăți ca oricând, molii rătăcite în cămară, prin spatele făinurilor puse la adăpost, furnicuțe cărând în spate firimituri de cozonac, piciorongi prigoniți prin unghere, o ploșniță de câmp prinsă între geamuri, gâze minuscule din cărțile vechi, alte lighioane minuscule alergând pe polița de la baie, evident nealungate de Domestosul strong pe care-l folosești, 18

dar ăla are clor, așa că e multifuncțional și, conform reclamei, distruge toți microbii. Mă aplec a la Plisetskaya peste balcon, zăresc grădina vecinului, chiar și terasa lui cu plante alambicate, acum e perioada optimă să trag cu ochiul, pentru că în mai deja agățătorele vor face Cina cea de Taina un simplu experiment... BUCĂTĂRIA TOATĂ-I A UMBRELOR VATRĂ Ne lipim capul de geam si vedem parcă mai multe transperențe, citim gândurile celor care-și plimbă, matinal, câinii, vedem teiul frângându-și brațele de geam, peste o lună și peste câte mii de morți va înflori oare? Îl aud pe tata-plimbărinocturne, casa devine lungă cât un exil, se dilată conform spaimei noastre de aproapele, COV-idența fricii primordiale de a fi anihilați, uitați, intubați, blazați și blurați, de a nu fi lăsat decât o urmă stânjenitoare în această lume lacomă. CĂMINUL SO(ARTEI) Nu știu dacă îmi percep casa ca pe un cămin, deși pare reconfortant acest lucru. Este mai degrabă o peliculă prin care poți plonja înlăuntru, analizând atent, descoperind edenul și neanturile acolo unde nu te aștepți, pelerin al departelui năruit de bunăvoie. Într-o țară tot mai absurdă, în care Arhanghelul și Sparanghelul au aceeași conotație, și-n care, după enșpe ordonanțe de urgență, unii se vor călca pe picioare să ia lumina de Înviere de la armată și jăndari, sunt chiar curioasă cum vom depăși perioada asta pandemonică...Ce-ar fi să stăm, poate nu doar în case, ci și în băncile noastre?

Baruch Elron â&#x20AC;&#x201C; In timp de Coronavirus

"Vindecarea” minunata poezie a lui Kathleen O’Meara (1839 - 1888), versuri care par să fi fost scrise pentru perioada în care trăim...

Și oamenii au rămas acasă și au citit cărți și au ascultat, și s-au odihnit și au făcut exerciții și au făcut artă și s-au jucat și au învățat noi moduri de a fi și s-au oprit și au ascultat mai atent cineva medita cineva se ruga cineva dansa cineva și-a întâlnit umbra iar oamenii au început să gândească altfel Și oamenii s-au vindecat. și în lipsa oamenilor care trăiau în mod stupid, periculos, fără sens și fără inimă, Pământul începu să se vindece iar când pericolul se sfarsi, iar oamenii se regăsiră, se întristara pentru morți și au facut noi alegeri și au visat la noi orizonturi și au creat noi moduri de a trăi și au vindecat complet pământul la fel cum ei fusesera vindecați.

Kathleen O´Meara Via Maria Sava

Constantin Noica - Despre imposibilitatea de a face orice Aşadar să întorc lumii spatele. De ce să nu încerc?Am văzut atîţia oameni care au intrat în lume şi s-au pierdut acolo. Imposibilitatea de a face orice. Nu v-a fost niciodată frică? N-aţi avut niciodată o frică, aşa, fără conţinut, o frică formală, frică de tot, groază de a încerca cel mai mic lucru? Nu întinde mîna. Nu fă pasul acesta. Nu te du, să nu te duci acolo! Va fi rău. Ce? Nu ştiu. Va fi rău, atîta îţi spun. Nu e vorba de cea mai mică superstiţie, în definitiv. Nu o fac din obscurantism ci, dimpotrivă, dintr-un exces de luciditate. Am stat şi m-am gîndit bine: ce se poate face? Şi-am văzut că nu se poate face nimic. Am cîntărit prea mult în balanţa mea şi acum - nu ştiu ce are - nu mai atîrnă nici într-o parte, nici într-alta. Am rămas suspendat deasupra acestei gropi mari: viaţa. Dar de ce sună atît de rhetoric lucrurile pe care le rostesc acum? Căci nu mă gîndesc la nimic retoric. Nu e vorba de Viaţa aceea cu majusculă, ci de lucrurile care au loc zilnic, de aceea ce se întîmplă, de materialul neinterpretat al vieţii comune. Să fie adevărat că viaţa de toate zilele este atît de uşor posibilă? Sînt unele experienţe curioase, care ar trebui să ne dea de gîndit. Sau, mai degrabă, gîndind ne dăm seama ce curioase sînt unele din experienţele noastre. Iată, de pildă, întîlneşti un om pe care l-ai mai întîlnit o dată. Rîndul trecut a părut că se simţise bine în tovărăşia ta. Dar ce-l făcuse să se simtă aşa? Îţi aminteşti perfect de bine tot ce i-ai spus şi tot ce ai făcut atunci. Care dintre lucrurile acelea, lipsite azi de orice relief, a fost decisiv? Care anume i-a plăcut? Cel puţin, de cînd încolo începuse să se simtă bine? Trebuie că se petrece, cu viaţa sufletească, ceva asemănător cu apele care se colorează dintr-o dată. E ceva care cade în apă, stă puţin acolo şi pe urmă, aşa, fără nici un traseu anumit, se desface într-o risipire de culoare. E o difuziune, e o culoare care creşte în apă; e o culoare care creşte în suflet. Dar ce anume a crescut deodată în sufletul tovarăşului tău, ce i-a transfigurat toate mişcările sufleteşti? Poate, cînd te-ai ridicat atunci şi l-ai privit drept în faţă; sau cînd ai făcut gestul acela aspru; sau, cine ştie, faţa ta, 22

ceva de- al tău i-a amintit deodată de altcineva. Să-i fi plăcut ce i-ai spus despre „instabilitatea omogenului sufletesc“? Sau poate… Dac-ai şti? Dac-am şti cu toţii ce a hotărît în anumite situaţii! Ce siguri am fi pe viaţa noastră, atunci; cum am şti să reluăm, să refacem temele pe care le ştim temele noastre tari. Nu spun că viaţa ar fi mai uşoară atunci. Dimpotrivă, am fi responsabili faţă de noi înşine dacă ni s-ar întîmpla ceva rău; am şti că din vina noastră nu se întîmplă ceva. Dar spun: ce precisă ar fi viaţa atunci! Cum am putea să operăm cu ea, să ştim ce să facem cu ea… În timp ce acum trăim viaţa asta pe ghicite. Cine trăieşte în locul meu, pentru mine? Cine e la spatele meu? Dar e ridicol. E viaţa mea totuşi. Aş vrea să pun ceva în ea, n-o pot lăsa aşa, nerezolvată. Aş vrea ca deciziile să-mi aparţină, înfrîngerile şi victoriile să-mi aparţină. De obicei oamenii nu răspund de nimic. Tot ce se întîmplă în lume e fără participaţia lor. Dacă lumea curge, dacă lumea cîntă, dacă lumea moare, ei curg, ei cîntă, ei mor cu toate la un loc. Dar aşa nu se poate. Cine nu pune idei în lucruri, cine nu le gîndeşte, acela nu răspunde de ele. Eu vreau să pun idei în lucruri şi de aceea răspund: de ordinea, de cuminţenia, de eficienţa lor.Vreau răspundere, ceea ce înseamnă că vreau libertate. Căci libertatea se reduce la calcul, libertatea e de ordin logic, iată un lucru care n-a fost acceptat pînă acum. Liber e actul deliberat. Mă gîndesc ce sănătos ar fi dacă am delibera tot timpul, fără cruţare. Oamenii cred prea mult în inspiraţie, într-un anumit noroc al momentului, şi, de cele mai multe ori, nu-l au. Ar trebui să gîndim mai mult situaţiile în care ne aflăm, să gîndim eventual atît de mult încît să nu mai ştim de unde începem, pe ce să punem accentul, unde să lovim. Ar trebui să deliberăm atît de mult încît să nu mai facem nimic. Într-o aşa serioasă măsură mi se pare de negîndită viaţa, încît dacă m-aş gîndi efectiv ce să răspund la o întrebare uzuală ca: ce mai faci? aş constata că întrebarea aceasta e printre cele mai grele cu putinţă. Căci „fac“ o mie de lucruri: aş putea să spun că gîndesc, că sînt bine, că gîndesc ceva, că gîndesc altceva, că am fost pe stradă, că nu fac nimic. Ce să spun? Care e lucrul pe care trebuie să-l spun celui care mă întreabă? Şi nu numai atît. Care e lucrul pe care trebuie să i-l spun lui, acum? Şi mai mult: ce trebuie să-i spun lui, acum, despre mine? Aşadar ar trebui să respect mai multe serii de adevăruri:

a) adevărul lucrului, să aleg, adică, un lucru dintre cele o mie pe care le-am făcut realmente; b) să aleg adevărat pentru cel care mă întreabă, adică să aleg unul dintre lucrurile acelea care privesc raporturile mele cu el; c) să aleg un lucru adevărat pentru clipa de faţă, pentru ceea ce se întîmplăacum între el şi mine; d)să fie totuşi un lucru al meu. Şi credeţi că astea sînt singurele adevăruri de respectat? Atunci ce să-i răspund? Mă cuprinde o panică, panica mea formală…Ce pot să fac? Am o poftă grozavă cîteodată să fiu imediat productiv, direct eficient: să fac un scaun, un vas de pămînt, să ascut un lemn. Dar, altădată, nu am poftă decît să calculez, adică să nu fac nimic. Între aceste două posibilităţi de viaţă, singurele sincere, mi se pare că ar trebui, noi toţi aceştia, să alegem.Trebuiesc dezaprobaţi totuşi oamenii care nu fac nimic dinainte, fără calcul. Calculul e singura noastră virtute. Simt precis că toţi oamenii mari au fost calculatori mari şi n-au făcut, ca atare, nimic. Nu-mi cereţi exemple, căci ar trebui să le găsesc în istorie,şi istoria spune tocmai ceea ce au făcut oamenii, nu ceea ce nu au făcut ei.Voi da totuşi de exemplu pe Dumnezeu, inteligenţa supremă, calculatorul cel mare, care nu a mai făcut nimic de o bună bucatăde vreme. Să vorbim atunci despre diversele imposibilităţi. Să luăm, de pildă, imposibilitatea de a face bine. Căci ce pot face pentru vecinul meu?Îi pot da o bucatăde pîine. Asta e tot? Aş vrea să-i spun că viaţa e frumoasă, că nu trebuie să se sinucidă, căşi alţii au suferit, tot aşa ca el, dar la urmă, aci sau în împărăţia cerurilor, au fost mulţumiţi. Încep să-i povestesc despre un tînăr care iubea o fată nespus de frumoasă şi care era iubit de ea. Şi tinerii nu puteau fi fericiţi, căci viaţa le punea tot felul de piedici. Dar omul care ştie să înfrunte greutăţile trece prin toate şi tinerii au învins toate şi la urmă au fost fericiţi.Vecinul meu ascultă, aşa cum a ascultat fiecare din noi aceeaşi ridicolă poveste, din atîtea guri, din atîtea suflete. Mă uit la el. E ceva curios, ceva neaşteptat. De ce n-are el capacitatea de a înţelege, de a realiza bucuriile din povestea mea, şi înţelege atît de bine suferinţele de acolo? De ce toate bucuriile altor oameni nu sînt şi ale noastreşi de ce, în schimb, suferinţele lor sînt atît de mult ale noastre? Dacă eroul unei cărţi fumează o ţigară bună, eu nu simt nimic. Dar dacă rabdă de foame, mădoare, mă doare îngrozitor, oricît aş fi 24

eu de sătul. Fiindcă îmi dau seama că aci stă o suferinţă omenească. O înţeleg perfect, îi ştiu perspectivele,ştiu cîtă mizerie închide în ea. Ba îmi vine să spun chiar că eu, sătulul, sufăr mai mult decît flămîndul de aievea. Cel de acolo suferă de osingură foame, cea a lui, pe cînd eu sufăr împreunăcu toţi cei care au fost înfometaţi vreodată, sufăr cu tot ce e suferinţă pe pămînt. De ce durerea altora se echivalează, dacă nu chiar se amplifică în noi, în timp ce bucuria lor e nerealizabilă pentru noi? Ce-mi pasă de fericirea altora? Mă şi doare, îmi dă un gust amar în gură. Dar cum să nu-mi pese de suferinţa altora? E în mine. Stă aci, gata să ţîşnească. Mă pîndeşte, pe mine ca şi pe ceilalţi.Vroiam să fac bine. Dar dacă aş fi ştiut cît rău îi fac vecinului meu, nu i-aş mai fi spus nimic. Fără să ştiu, l-am învăţat acum mai multe despre viaţă. I-am deschis ochii asupra unor noi primejdii. Dar i-am dat vreo bucurie nouă, vreun conţinut nou de fericire? Nimic.Bucuriile nu se învaţă; le ştim cu toţii de la început. Ceea ce nu ştim de la început e că sînt atîtea dureri, atîtea dezastre în lumea aceasta pe care noi o credeam mai bună. Binele nu se poate face. Cine vrea, să povestească înainte întîmplările sale de dragoste, întîmplările cu finaluri fericite. Dar orice fericire vine prea tîrziu în cărţi; altfel cartea n-ar putea fi scrisă, căci nu se poate începe cu fericire, nu se poate călători în viaţă cu fericire, nu se poate decît sfîrşi cu fericire. Aşa că fericirea trebuie să vină prea tîrziu în cărţi. Pînă la ea a fost o suferinţă, şi eu m-am rătăcit în suferinţa aceasta şi n-am mai ştiut cum să ies la capăt. Dar ce să vorbim despre imposibilitatea de a face binele, cînd sînt atîtea alte imposibilităţi evidente. Iată, imposibilitatea aceasta vulgară, deşi pare plină de rezonanţe metafizice: imposibilitatea de a adăuga ceva la creaţiune.Cum am putea adăuga ceva? Şi totuşi oamenii cred că pot întregi natura. De pildă, au ideea aceasta fixă că pot „ajuta natura“. Vedeţi, ni se spune, un om este bolnav şi ştiinţa îl vindecă. Nu înseamnă un adevărat ajutor care se dă naturii în cazul de faţă? Natura e imperfectă: ne creează bolnavi, sau susceptibili de a fi bolnavi. Iar omul, prin ştiinţă, o perfecţionează; vindecă bolile, măreşte longevitatea şi întregeşte astfel opera naturii. Dar atunci să întrebăm un lucru: de ce sîntem bolnavi? Cineva răspundea, poate nu tocmai fără dreptate, că sîntem bolnavi fiindcă ne-am depărtat de natură. „Omul este cea mai bolnăvicioasă dintre fiinţe, fiindcă s-a îndepărtat cel mai mult de instincte“, scria gînditorul acela. În acest caz însă bolile nu sînt atît de mult ale naturii, cît sînt ale noastre, întrucît nu mai sîntem natură . 25

Iar a te vindeca nu înseamnă a ajuta natura, ci a te întoarce la ea, dar pe cale artificială.Pe cale artificială, asta e ceva grav. Închipuiţi-vă că trupul nostru nu mai poate fi „natură“decît pe cale artificială. Închipuiţi-vă, cum au mai arătat şi alţii, că nu mai putem fi sănătoşi decît cu preparatele ştiinţei noastre. Dar nu ajungem acolo? Din moment ce vindecăm în felul acesta bolile, nu e firesc să ne creăm această nouă natură? E absurd, poate, dar mă gîndesc că, de fiecare om care trăieşte, aşa cum trăim noi azi,cu ştiinţa noastră glorioasă, de fiecare om sănătos de azi e un om pe moarte, în viitor. Mă gîndesc că, într-o zi, oamenii nu vor mai putea umbla fără cîrje, de orice fel ar fi ele. Şi aceasta pentru că noi, cei de astăzi, n-am vrut să ne sacrificăm, să murim dacă natura vroia, să scăpăm cu viaţă dacă natura vroia - în orice caz s-o lăsăm să-şi vadă singură de treabă. Ci am „ajutat-o“. E absurd, dar acesta mi se pare totuşi păcatul originar: nu ştiinţa, cum spune teologia,dar ştiinţa care nu mai e dezinteresată. Adam a vrut să trăiască prea mult. Nu s-a mulţumit să ştie ceva, ci a vrut să opereze cu ştiinţa lui. Dar nu vedeţi nici acum că nu se poate face nimic? Dacă faci pentru individ, moare speţa. Dacă faci pentru ziua de azi, compromiţi ziua de mîine. Atîta tot înseamnă a„ajuta natura“. Ar trebui să renunţăm şi la prejudecata aceasta. Cînd mă gîndesc la numărul mare de lucruri prejudecate care compun viaţa noastră zilnică, nu mă mir că oamenii sînt atît de activi. Îi văd cum trăiesc, iau decizii, pleacă, se întorc. Ce le pasă dacă lucrurile nu răspund nici unei chemări efective? Am impresia, cîteodată, că vor să umple un gol. Ce gol? Nu ştiu. E totuşi ceva care trebuie umplut şi atunci punem acolo tot ce se întîmplă în lume. Cînd s-a făcut o grămadă mai mare, chestiunea începe să se numească: istorie. Istoria ne totalizează. Ca şi cum deciziile, absurdităţile, evadările, plictiselile, nopţile şi zilele noastre s-ar putea totaliza… Cînd mă gîndesc, iarăşi, cît de puţin se poate face în lume, mă îngrozesc că s-a f ăcut atît de mult. Aceeaşi istorie e cea care aşază în aşa fel faptele unele lîngă altele, încît ele să pară legate. Dar, dacă am cerceta lucrurile fără interesul de a dovedi ceva prin ele, am putea vedea într-o zi ce oceane de fapte inutile, de fapte leneşe, au fost în lume. Toată lenea lumii ni s-a ascuns. Astfel, cîţi oameni n-au plecat, în toate timpurile, în lume? S-au dus să vadă ceva nou. Dar ce-au văzut? Alte oraşe, alte peisaje, alte lucruri - dar era ceva nou în ele? Se schimbă doar proporţiile, cresc, se stilizează, converg într-alt fel efectele. Lucrurile devin mai puternice şi mai actuale. Dar - noi? Toată lumea 26

aceasta, cu oraşele, cu macaraleleşi cu dramele ei, o ştiam de la început. O purtam cu mine. N-a scris nimeni note de drum sincere. N-a vrut să recunoască nimeni că s-a păcălit. Ar fi trebuit să scrie atunci: Oraşul acesta? turnurile lui? Ştiam. Morala din ţara aceea? Ştiam. Ştiam totul. Dacă ar fi ceva nou, n-aş mai înţelege. Dacă înţeleg, ce mai e nou? Îmi dau seama că lucrurile sună ridicol.Şi cu toate acestea, ele nu sînt decît excesive.Căci există noutăţi imediate, surprize, realităţi pe care nici nu le bănuiai- e adevărat. Dar,într-un anumit plan al adevărului, este o imposibilitate ca ceva nou să existe. Ştiu că lumea crede îndeobşte altfel. Să rămînă, atunci, cel care crede altfel, cu lucrurile sale noi. La sfîrşitul lumii ne vom întîlni cu toţii, şi fiecare va spune atunci ce a văzut. Păstrez pentru acum ultima imposibilitate, care închide în ea imposibilitatea însăşi a vieţii asociate. Vreau să spun: imposibilitatea dialogului. Nu ştiu bine dacă oamenii pot să vorbească între ei, dar ştiu sigur că ei nu se pot auzi vorbind. Dialogul nu poate fi înţeles. Nu se poate înţelege o piesă de teatru, cu atît mai puţin se poate ea scrie; nu se poate gîndi viaţa scenică; viaţa însăşi nu se ţine pe plan logic. Dacă pui doi oameni să vorbească, o dată simţi împreună cu unul, o dată eşti celălalt. Cînd eşti unul, celălalt stă. Cînd treci la acesta, trebuie să-l uiţi pe primul. Dacă revii la primul, al doilea este oprit iarăşi. De cîte ori? De o mie de ori. N-ai săpoţi fi niciodată amîndoi, amîndoi deodată. Dacă viaţa e teatru, dialog, ea nu are sens şi eu n-o înţeleg. Poate e simfonie? Dar nu înţeleg nici simfonia. O dată sînt vioară, o dată sînt pian. Nu ştiu bine ce se înţelege prin muzică. Dar nu-i absurd? Oamenii cîntă, oamenii îşi vorbesc, oamenii „ajută natura“, fac binele, se decid, se înţeleg, trăiesc, fac. De ce să mă opun la facerea de fiecare zi a lumii? De ce? Pentru că trebuia odată să se vorbească despre desfacerea ei.Vreau să arăt, numai, că a dormit prea mult în noi virtutea de a întrerupe viaţa, de a pauza viaţa. Vreau să arăt că noi putem rezista creaţiei, că putem fi duşmanii ei, duşmanii lui Dumnezeu. Oameni buni, de ce să nu încercăm? Poate că Dumnezeu ne-a făcut înadins aşa, să-l duşmănim. Poate avea nevoie să echilibreze lumea, care ar fi fost prea bună fără de răutatea noastră. Poate i-a fost frică să n-o ia lumea prea repede la vale,şi atunci ne-a făcut pe noi, ca s-o mai încetinim puţin. Sau poate, de unde ştiţi? poate el singur a avut nevoie de duşmani, ca să se ţie veşnic treaz. De ce să nu încercăm? De ce să părăsim ceea ce avem mai omenesc în noi, 27

pentru a trăi în schimb ca arborii între arborii pădurilor, ca apele între vînturile cerului? Omul e singura fiinţă care poate să stea. Toate curg, omul poate să nu curgă. Aceasta e demnitatea lui, aceasta e omenia lui. De ce vreţi să i-o luaţi? Omul poate să stea. Poate să oprească, puţin, bătăile vieţii şi să încerce în răstimpul acesta altceva decît viaţa. Sînt cîteva jocuri de jucat, de ce nu vreţi să stăm puţin pe loc?… Am întors lumii spatele. Am văzut că ea e imposibilă şi acum stau. Ce văd cînd stau? Văd că toate lucrurile care fugeau spre mine cînd fugeam eu spre ele nu se mai înşiră, nu se mai numără, se împietresc. Văd un solid mare, o lume fixă, stătătoare. Văd unul. Din Vol. Constantin Noica , Mathesis sau bucuriile simple, Humanitas, 1992

Anath Hanit â&#x20AC;&#x201C; Optimism ĂŽn timp de Corona

Roni Căciularu

„Carnet-Coroana” „NU-I DI ȘAGĂ, BRE !”...

Computer. Televiziune. Netflix. Televiziune. Cărți. Dialog. Cu mine. Însumi. Reproșuri. Amintiri. Satisfacții. Telefon. Cu copiii. Cu nepoții. Bucurii de la distanță. Patru pereți. Plus balcon. Vreme capricioasă. Un vecin dati. Rugăciune. Voce ridicată. Să-l audă Dumnezeu. Balconul. De vizavi. Copii. Se joacă. Doi se bat. Și țipă. Trei râd. Apoi se schimbă rolurile. Mama lor. Pe lângă ei. Îi adună. Fac gimnastică. Mama dirijează. Numără. Sacadat. Și.Tare. Ei mimează. Dezlânat. Fiecare-n ritmul lui... Voci. Un radio. Muzică. La știri. Guvernul și. Coroana. Alt vecin. Lâng-o fereastră. Exersează. La trompetă. Sună goarna. Încercând. Ceva. Sună. Puternic. Lung. Și. Straniu. Scapă-apoi. Și. E. Strident. Tot așa. Mereu. Ceru-i gri și greu... Înapoi. Între. Pereți. Câte-o vorbă. Cu soția. Albinuța. Casei mele. Știrile. Morți. Bolnavi. Suspecți. Profesori. Directori. Miniștri. Pe ecranul meu. De-i asculți. Te simți minor. Clipele. Mă dor. Simt. Cum cerul greu. Coboară. Unii mor pe-afară. Alții mă distrug cu zile. Pentru unii - joc cu bile. Viața mea, a ta șia lui, sunt ca rișca orișicui. Multe-s halandala. Și bizar. Hai hui. Metronom - „Coroana”. Ne amenință. Tenebru. Și-mi aduc amite, dintr-un film din Caragiale, când Giugaru-i spune lui Marcel Anghelescu (ceva în genul ăsta): - Caută-l și zi-i că nu-i di șagă! Și Angelescu, pe-un cal în goană, spunânduși sonor, cu glasul peste tropăitul calului: Nu-i di șagă, bre! Nu-i di șagă bre!...; și iar: Nu-i di șagă, bre!... Presa. Panică. De moarte. „Reiting”, stivă mare, bre! ...Ies din nou, în balconul casei mele. Văd și strada. Pustiită. Trece-o ambulanță. Trompețind. A rău și jale. Doi. Pe un trotuar. Doar doi. Cu sacoșe. La distanță. Straniu. Și miroase-a mort, cu frison de viață. Ceru-i negru, făr-să plouă. Toți visăm. La viața nouă. ...Sunt între pereți. La computer. Printre cărți... Numărându-mi dalele. Și aștept - de-acum - să plouă. Nu-i di șagă, bre !...

Stefan Roll

Desenele lui Victor Brauner

Cercetarea artei și curiozitatea consumatorului, sunt două ingrediente esențiale oricărei culturi. Continuitatea în artă este demonstrată de orice vizită într-un muzeu, fie el de arheologie, pictură, sculptură sau antropologie. Spiritul nostru nu începe le zero ci este un cocteil preluat de la predecesori și dus mai departe. Chiar și fără să fiim conștienți etica, morala și arta de azi sunt rezultatul a mii de ani de evoluție umană. Noi modernii, avem privilegiul noilor tehnologii de stocare și prelucrare a informației. Vraja se naște atunci când găsim materiale uitate, care se pot restura folosind programe , scanere, procesare de imagine și în final reproducerea digitală. Așa se face că, lucrând la cartea “Pe urmele lui Victor Brauner”- Editura Saga 2020 am primit fotografii și texte din cărți/reviste, de mult uitate. Iată deci, o ocazie de a reface digital, fragmente din culegerea de texte și versuri “Ospățul de aur “ semnată de Ștefan Roll care conține materiale apărute între anii 1922 și 1934, în publicațiile mișcării de avangardă: Contimporanul, 75 H.P., Punct, Integral, Unu, Urmuz, Meridian. (cu mulțumiri d-lui Stefan Benedict pt scanarea materialului).

Victor Brauner Vîrsta lui plastică debutează public cu ilustraţii pe un volum cu poezii, apoi în ziua apariţiei lui „75 H.P.". Degetele erau pistoalele surprizei, sub un penel înmuiat în pulbere de azur şi în aurora unei palete de pasăre măiastră. Culorile ardeau în artere ca-n alambicuri pasiunea unei tării, cînd muşchii fulgerau de tinereţe şi vechile statui se spărgeau în aerul străbătut de proiectile, ca băşici de săpun. Venise brusc cu încă cîţiva centauri fragezi şi dîrji, spărgînd în copite stelele paharelor, zîmbetul Giocondei care ţintuise admiraţia universală ca pe-o insectă uscată ; plesnind cu bicele cuvântului, botul putred, nechezul rînced peste capetele uimite şi 33

blege. Surpriza explodînd la punctul invulnerabil, autorul ei era dinainte temerar. Victor Brauner tăia în linoleum — ca un inginer al artei — gravitaţia plană a unor forme, care conturau efortul descătuşat al adolescenţei descinsă din ea insăşi ; afirmaţi fără răgaz şi fără nici o îngenunchere înapoi. Pe mîna lui, pictura îmbracă mănuşa virgină a unui meşteşugar ce aducea păsările geometria altor triunghiuri. Artizan al emoţiei în chipul cum ea fermeca pulsul frecvent al unui univers ce se făcea din palmele lui bătute cu rubine. Priviţi din pisc, lupii încinşi de dinţi par iepuri cu funde, heliotropii flori de muşeţel, iar prăpăstiile gropiţe în bărbia pămîntului. Dar vîrsta ta Victore începea odată cu prietenia, cu dragostea, cu evoluţiile noastre. Întotdeauna lîngă un poem al nostru înflorea un tablou al tău ; ne tulbură un desen. Avalanşa amestecă virilităţile spontane, procreind revelaţia. Printre noi purtai în steaua umărului, în panerul ochiului, bijuteria unui păun desfăcînd pe pînze coada unei lumi, cu-n muzeu ce-l aduceam în noi. Pe un umăr dinăuntru erai un vraci ducînd comoara cu aur încins şi de-a buşelea pe sub zăplaze intrau, în pictura ta îngerii ca găinile, cocoşii ca toreadorii. Puteai cu o suflare să stingi zarzării înfloriţi din alte primăveri, ca pe nişte lumînări şi să-i aprinzi pentru viitoare floraţii cu un chibrit fosforat în tine şi scăpărat de cer. De cinci ani, Victor Brauner e pictorul cel mai tînăr dintre noi. Meşteşugul lui e ascuns în ovarele naturii ca ţîţa fîntînilor, ca glasul privighetorii. Fantezia lui înfloreşte neştiut ca poienile cu flori în palmă soarelui. Reprezentarea lui, dificultatea sa picturală e naivă; desenul pueril, însă de o puerilitate prodigioasă. Frumuseţea sa e iniţială şi desăvirşită ; — închizînd astfel cele două laturi ea se livrează fără explicaţii, profilindu-şi suav şi firesc desenul, colorîndu-l cu anilină din penele ei. De aici candoarea coloritului său, aptitudinea cromatică mai mult înspre decorativ decît înspre un plan pictural adînc meşteşugit, care i-ar ocupă timpul şi străduinţa creaţiei ; a desenului, a formei, a elementului pictat, toate groteşti dar rafinate anterior într-un cuptor care-i arde visul; situarea subiectului, poziţia lui spirituală, contradicţia lui chiar, conţinutul emotiv, fecundează pictorul pentru maturitatea evidentă ce-i aparţine neîndoios ca un peisagiu ascuns în el şi care i-o ghiceşti în cutele fiecărui desen, în destinul şi în introstructura lui. Ideia unui spirit in continuă invenţie, curajul experienţei tuturor resurselor ce şi le răscoleşte, denotă artistul pur, intrinsec, pictorul autentic căutîndu-se într-un gen dintr-însul ca o chemare ; izbind vocile metalelor noi, ale aliajului care-i va iscăli creaţia sensibilităţii lui, individul universal în pictură. Calific ca pe o virtute, neprecizarea lui la 25 de ani, într-un anotimp cînd picturii i se opun cele mai diverse şi contrarii perspective şi laborări. Victor Brauner debutează expresionist. Constructivismul rece, abstract îl reţine un scurt timp şi se liberează din el, din formulele lui geometrice de mecanică nesensorială ; din inumanismul lui. Cubismul îi serveşte o problemă de tehnică a picturii fără a-i pierde contactul şi fără a o elimina 34

ca-n constructivism, dar care nu primeşte, nu respectă formele amorfe din natură; le detestă şi inventă o formă în care natura îngenunchează artistului, lăsindu-se interpretată, conformată cerebralităţii lui. Descinderea lui, de aci, spre suprarealism devine neînlăturată. E pictura în care el se va găsi, se va complace, nu fiindcă e numită suprarealism; formula nici nu există perspectivei interioare, manierei de a-i spune astfel de asemenea. Victor Brauner pictează conform lui, din repulsiunile subsistente din el. In suprarealism el găseşte chimia visului, spontaneitatea ciudată, corelaţia dintre materie şi psihoză. Suprarealismul ca pictură spontană îl integrează ; anomalia subiectului plastic destinde reprezentarea lui eterogenă; elementele au atitudinea din clipa psihologică, aşa cum pictorului i-o scapără imaginaţia care activează şi mişună din besna luminii dintr-insul. Necesitatea unei mişcări cinematice, din identitatea lui, se impune pictorului care lucrează pe el ca pe o masă de operaţie, într-o retortă de alchimie. Surprinderea lui terestră pe pînză e impalpabilă ; nu lujerul florii îl reprezintă, ci lujerul de parfum pe care urcă spiritul estetic al florii. Niciodată pictura n-a mers mai paralelă în manifestarea ei, în saltul ei într-o colaborare în acelaşi timp cu poezia ca-n ultimile răzvrătiri artistice. Futurismul, dadaismul, suprarealismul le-au reprezentat în manifestarea lor ca pe valori egale. Victor Brauner debutînd în plină răsmeriţă, se imprieteneşte şi luptă în acelaşi țel, cu acelaşi leat literar. Prietenia lui cu Voronca, Roll şi Sernet a plecat din artă, din prerogativa ei. Primele lui ilustraţii apar pe prima carte cu poezii a lui Voronca Restrişti" şi sînt expresioniste. Purtau cu ele apanajul tristeţei şi tot cornul durerii din poemele lui Voronca. Expoziţia lui din 1924 e constructivistă, abstractă, de planuri puse în spaţii, de materiale dîndu-le o ideologie. În aceeaşi vreme apare „75 H.P.", unde Voronca îşi publică poeziile Dada, manifestul ultimei tinereţi. Tablourile lui la expoziţia colectivă „Contimporanul" sînt cubiste. Contactul permanent cu poezia nouă îi devine comun. Victor Brauner e pictorul, pe lingă Maxy şi Marcel Iancu, al literaturii moderne româneşti. Revelaţia îl închide în acelaşi strigăt, în aceeaşi vioară. În sensul revelaţiei pure, în intuiţia, în exprimarea emoţiei, Victor Brauner e cel mai poet. De aici pictura, desenele lui sînt mai inspirate. Frumuseţea lor e în descompunerea din vis, în savoarea lăuntrică, care nu se lămureşte logicii fixe; stîngăcia lor e definitivă şi lucidă faptului interior ca o placă radiografică a artistuluiom ; coincidenţa e în confortul spasmului aşa cum sufletul (subconştientul) îl livrează independent de condiţia ritmică a formulei, dar îi legitimează romantismul, ce-l păstrăm atavic ca pe un instinct.

Iată, prin efortul lui repetat, prin continuarea unei neisprăvite descoperiri, prin pînzele care închid manifestarea lui de 2 ani şi care le va vernisa la 1 aprilie 1929, — unde a ajuns Victor Brauner. Evoluţia lui însemnîndu-se în invenţie şi în meşteşugul ei, căutînd astfel un pisc al spiritualităţii noastre, el a ajuns să-l pipăie şi să-l arboreze printre noi.

Marcel Ianco desenat de ROLL

Paul LEIBOVICI: Epidemiile – Beletristica

Epidemiile de-a lungul secolelor erau numeroase și fiecare la vremea ei – periculoasă și cu potențial mortuar. În acele timpuri îndepărtate, medicina era destul de primitivă căci cunoștiințele anatomice adesea reduse, ca să nu mai vorbesc de leacurile în combaterea unor boli, nu erau cunoscute. Adesea ,,medicii,, recomandau ceaiuri din plante, băi și mijloace primitive de igienă corporală. Măsurile împotriva unei epidemii NU erau draconice și se pare că sau făcut multe concesii din dorința de a nu neliniști opinia publică. Prima parte a deciziei anunța într-adevăr cîteva cazuri de febră pernicioasă, despre care nu se putea încă spune dacă era contagioasă, își făcuseră apariția în ORAN. Aceste cazuri nu erau suficient de caracteristice ca să dea într-adevăr motive de neliniște și nu încăpea nicio îndoială – în ceea ce privea populația – dacă va putea sau nu -ași păstra sîngele rece. Totuși, și dintr-o prudență care putea fi înțeleasă de toată lumea, se luau cîteva măsuri preventive. Dacă ganglionii erau inflamați se făceau incizii care uneori ameliorau boala. Măsurile luate erau insuficiente. Spitalele în unele localități, nu erau dotate cu paturi suficiente iar, mijloacele de depistare rudimentare. În cele mai multe localități NU existau spitale, iar medicii se puteau număra pe degetele de la o singură mînă. Și aceștea erau ,,medici generali,, fără o anumită specialitate. De pavilioane ,,speciale ,,nu era vorba. În concluzie, dacă epidemia nu se oprea de la sine, n-avea să fie învinsă prin măsurile imaginate de administrație. Rieu știa un lucru pe care mulțimea cuprinsă de bucuria ,,dispariției baccilului ciumei ,,nu-l bănuia. CIUMA NU MOARE …ci e adormită pentru o perioadă de ani. Cauzele epidemiilor din vremuri străbune erau IGIENA primitivă, plăgile care mîncau omenirea, corupția, violența, lașitatea. 39

Lucrări literare a căror subiecte au fost ,,Epidemiile,, au apărut din cele mai vechi perioadei, căci din păcate. Tema –sub diversele aspecte atît medicale dar și sociale devenise pe deoparte, în decursul anilor din ce în ce mai provocativă pentru oamenii de știință. Odată cu modernizarea cercetărilor, a mijloacelor de depistare a bolilor și deci a virusurilor s-au găsit noi posibilități atît de depistare cît și combatere. Dacă nu în paralel cu noile mijloace puse la dispoziția medicinei, prin cercetări minuțioase- literații, desigur n-au putut sta deoparte ci s-au implicat în marea vîltoare creind o literatură destul de bogată, interesantă. Îmi voi permite să arunc o privire retrospectivă asupra scriitorilor de-a lungul vremii-cît și o privire parțială,selectivă a unor opre literare. Boccacio care s-a născut în Franța, a studiat în Italia –la Neapole. A fost înconjurat de o societate aleasă. Dar izbucnirea ,,Ciumei Negre,, a determinat tineretul să fugă spre zonele deluroase, într-o natură de o frumusețe răpitoare. Grupurile de tineri și tinere aflați departe de orașele îmbîcsite de boală, au început trepta, treptat să se cunoască între ei, neținînd seamă de categoria socială la care aparțineau. Prieteniile ad-hoc, tineri cu sufletele deschise dădeau naștere unor legături temeinice, unde apartenența unei clase sau alta sociale nu avea nici un fel de influență. Aceste sentimente frumoase, puternice sunt relevate cu deosebită putere în cele 100 de povestiri –rămase ca un mod de ,,vivendi,,din toate vremurile. Mai mult, au devenit o sursă de inspirație a unor celebrii scriitori precum Dante și Petrarca –de altfel buni prieteni cu Boccacio. DECAMERONUL-opera lui Bocaccio, reflectă în paginile sale, unele aspecte sociale a perioadei în care CIUMA a lăsat mii de victime omenești.Economia – și așa primitivă ,precum și științele medicale mărginite –n-au putut ține pasul cu împrăștierea maladiei. CIUMA bubonică denumită ,,Moartea Neagră,, își întinse aripile nevăzute peste Europa și Asia secolului XIV. Se estimează un număr considerabil de victime –care atinge cifra de 200 milioane de oameni. Bocaccio în opera sa – se limitează la un mănunchi de personaje; respectiv întreaga povestire e susținută de șapte femei și trei bărbați care se închid într-o vilă lîngă Florența…Personajele, pentru a-și ,,omorî timpul,, povestesc unii altora povestiri plăcute! În cele 100 de povestiri din Decameron, suntem permanent într-o societate complexă și completă. Fiecare personaj cu pesonalitatea sa. Dar, atunci cînd se încheagă o prietenie, e de o sinceritate absolută. Nimeni dintre tineri nu mai ține seama de proveniența clasei sale 40

nobiliară sau nu”. Cele o sută de povestiri au darul să scoată în relief: ce înseamnă o prietenie sinceră. Analiza pe care Boccacio o realizează devine modelul clasic al ,,prieteniei,, Legăturile prietenenești, în astfel de împrejurări se dovedesc puternice, adeseori mai mult decît cele familiare. Adesea prietenia –în asemenea împrejurări –trezește sentimente din cele mai frumoase, sincere, prin simțămîntul inimii omenești. Suntem în sec.XXI!! Mijloacele de cercetare și combatere găsesc –mai devreme sau mai tîrziu, răspunsul științific, concret al tratamentelor. Urmărind, reacția societății de pe întregul UNIVERS –prima recomandare este: închiderea restrînsei familii în apartamentul propriu …Desigur, atunci ca și în zilele noastre, întîmplările de zi de zi, povestirile, prin imaginația populației vor da desigur noi creații literare. Dar pînă atunci…ITALIA-una din victimele actuale –revine –din păcate în actualitate ! Dr. Paul LEIBOVICI *** Adrian Grauenfels

Despre pasiuni în timpuri gregare ( 2020-53) Dragostea este o auroră care apare când soarele lovește după ani lumină toate culorile de la răsărit sunt dezunite de o sticlă, un pur și simplu ciob și totuși frumusețea nu există decât în ochii noștri cam 10 degete între retină și cortex restul pasiunilor au culori sângerii ele ard între trădarea albă și adevărul letal, pe când gelozia, cu un galben impecabil pătează fața de masă la balul ofițerilor și umbra vieții ca o furtună îmi coboară pe umeri iubesc curcubeul, dar nu și movul din el... 41

Sofia Gelman DIN NOU CORONA…

Cine și-a imaginat că la un moment dat vom afla câte ceva chiar de la sursă ? Mă refer la acest inamic feroce dar invizibil cu care mi-a fost dat să realizez un mic interviu într-o dimineață, în acea stare de somnolență când nu ești treaz dar nici nu dormi… Pur și simplu, am auzit o voce care mă interpela cu prisosință și mă invita la o discuție matinală. S-a prezentat drept „inamicul tuturor” de pe glob. Eu : de ce vrei să stai de vorbă tocmai cu mine ? Corona : am abordat multă lume dar toți se tem de mine; vorbesc cu tine de la distanța cuvenită ca să nu te infectez. Vreau să transmit câteva idei importante prin dialogul nostru, nu mai mult și nu mai puțin decât : OMENIRII ! Eu : apreciez modestia… Corona : vrei să spui că nu am dreptate ? Vezi ce se întâmplă în jurul tău, în câteva luni am reușit să anihilez circulația aeriană, să închid granițe, să reduc la minimum circulația între state, să zădărnicesc întâlnirile la nivel înalt între politicieni ! Eu : adevărat ! Dar spune-mi DE CE ??? Corona : îți voi explica și mă voi bucura dacă vei transmite și altora mesajele mele. Prezența mea în lume este o ultimă avertizare omenirii ! Terminați cu egoismul, cu egocentrismul statal, cu goana după bani ! Discrepanța între state este în continuă creștere, nimănui nu îi pasă de populația săracă de pretutindeni, dar de acum înainte politicienii nu vor mai putea ignora colaborarea între țări ! Din cauza mea, mai bine zis mulțumindu-mi pe această cale, se trimit ajutoare medicale acolo unde este nevoie ! Te întreb: a trebuit să vină un virus mititel care să-i învețe 42

pe oameni să treacă de la inexplicabila concurență la colaborare reciprocă ? Eu : nu crezi că pedeapsa este mult prea aspră ? Ai cules numeroase victime într-un scurt răstimp și nu prea vedem sfârșitul epidemiei… Corona : nu am avut încotro. Omenirea a luat-o razna, poluarea mediului înconjurător a ajuns la situație critică, cineva cu umor de la voi a spus că deja și pe cer se formaseră „dopuri de circulație” de când

societățile

low-cost au împânzit atmosfera. Ei bine, acum, după ce am reușit să sistez majoritatea zborurilor, la Veneția au apărut pești ! Natura începe să se refacă; dacă aș avea certitudinea că oamenii vor fi circumspecți în luarea măsurilor de menajare a mediului înconjurător, aș putea să dispar din viața voastră…

Problema este că la ora actuală nu văd semne certe de

îmbunătățire a situației. Până la proba contrară veți rămâne ferecați în casele voastre. Eu : ne-ai schimbat viața în toate direcțiile ei. Cine își mai aduce aminte de câte un concert în sala filarmonicii sau cum arată o cină la un restaurant plăcut ? Cât despre călătorii în străinătate, ce să mai vorbim ! Corona : nu vă plângeți ! Aveți multiple exemple pozitive cu personalități marcante care nu au călătorit ! De pildă, până și eu știu că Bach n-a pășit dincolo de hotarele țării sale ! Numele său este cunoscut peste tot… Stați acasă și încercați să fiți inventivi. Dacă veți reuși, cu toții veți deveni câștigătorii acestei perioade a carantinei. Sper că politicienii voștri vor trage concluziile necesare în urma avertismentului : scopul meu este acela de a îndemna la instaurarea unei atmosfere de ajutor reciproc în lume, o atmosferă de colaborare pe toate planurile. Este prea mult ? E ridicol să constați că lucrurile pozitive trebuie să se dobândească prin constrângere ! Nu mi-aș fi făcut apariția – crede-mă – dacă nu ar fi fost absolut necesar ! Uită-te în jur : peste tot constați prezența dușmăniei a ostilităților între diverse state, între diverse etnii în incinta țărilor. De ce este necesară 43

înarmarea fără noimă ? Sume uriașe irosite cu scopul de a ucide ar putea fi destinate îmbunătățirii vieți fiecăruia dintre voi… Eu: mărturisesc, ai dreptate. Într-adevăr ar fi minunat să se împlinească dezideratele pe care le-ai amintit. Poate avertismentul tău își va face efectul în direcția dorită !? Pe planul individual însă, ne este dor de familie, de prietenii noștri pe care nu i-am întâlnit decât la modul virtual… Corona: nu-ți face iluzii ! Viața pe care ați avut-o înainte de venirea mea nu se va întoarce. Chiar și după ce veți găsi vaccinul împotriva mea – deși va mai dura mult timp să-l aveți la îndemână – nu veți da uitării comportamentul cu care v-ați obișnuit în răstimpul îndelungat al carantinei. Veți fi suspicioși, nu vă veți apropia prea mult de semenii voștri, veți renunța la micile bucurii de odinioară, veți fi tentați să manifestați neîncredere unii în alții și veți constata cu toții că aveți o ușoară paranoia. Regret ! Toate acestea fac parte din pedeapsa pe care ați meritat-o din plin, voi oamenii de pretutindeni.

Caliopia Tocala NOAPTEA ACEASTA ÎNCĂPĂTOARE

Noaptea aceasta încăpătoare e burdușită de toate anotimpurile într-o succesiune contradictorie, iar umbrele lor inaccesibile și carnivore sunt înlănțuite într-un dans tragic, aprins, ei înșiși un turn unul pe jumătate în gura celuilalt și ele, asemenea lor, frânghie pe care alunecă sorii în curgerea către zi, fără să știe că ziua începe și se sfârșește în pântecele lor. ÎNTOARCEREA COSMOSULUI LA SINE

Pleci tu, floare a somnului, lăsându-mă într-o baltă de sânge înzăpezit. Desigur că e noaptea soarelui carnivor. Și dacă pe noi ne abandonează somnul și dacă frunzele înghit păsări și dacă pe cai îi mănâncă iarba lor e semn că întoarcerea cosmosului la sine este aproape.

CONCERT SIMFONIC

Concert simfonic în alb și negru, sonoritate zero absolut în această lume, un cuvânt misterios tremură sub piatră, carnea lui absoarbe zgomotos întreaga catedrală, piatra se înalță, latră fioros și sfâșie sorii reci și negri, câtă dezolare-n voi, cei zburători, cât gol, doar victime sub oboselile călăului, dincolo, noaptea, câmpie roditoare, pe care călărețul își ucide calul invizibil, un câine negru și flămând s-a cuibărit sub oasele de sticlă ale craniului și latră-n gol.

Adrian Munteanu

TRĂIESC DOAR LA PARTER Mă răsucesc în patul cu dorinţe, Strivit de lenea care-n trup se-mplântă. Fără de rost, un gest trândav descântă Înşerpuiri de vorbe şi sentinţe. Abia trezită, clipa ce cuvântă, Îşi pierde silnic seva din semințe. Un ceas cărunt, uitat de neputinţe, În răsuciri de abur se frământă. Rescriu tăcut pustiul ce m-apasă Şi mă retrag într-un ungher ascuns Să rânduiesc mâhniri de pus pe masă. Odăile sunt hău de nepătruns. Trăiesc doar la parter în a mea casă. La catul cel de sus nu am ajuns. ("Tăcerea clipei, Sonete 1, Arania, 2005)

DOREL SCHOR - CORONA ziceri * În timpuri de criză se nasc ideile cele mai bune. * Lacătul de la poartă e pentru oameni cinstiți... * Până acum îi era frică de corona, dar acum suferă de anxietate. * E foarte târziu, va trebui să dormim repede. * Orice rămășag e o tranzacție între un om informat și un naiv neinformat (Andrei Bacalu). * Am decis să stau în banca mea că acolo primesc pensia. * Cina cea de taină începe de Pesahul evreiesc și se continuă cu Paștele creștin. * Nu există noroc sau ghinion ci numai conjucturi favorabile sau nu. * Și tăcerea poate fi orchestrată... * A corecta ceva e mai greu decât a o lua de la capăt (Lydia Elron). * L-am văzut fără mască și îl suspectez. Pe altul l-am văzut cu mască. Și pe el îl suspectez. * În timpul pandemiei am devenit romantici. Eu, de pildă, am măturat în balcon. * Toți oamenii se nasc cinstiți. * Puteți să-mi aranjați o întălnire întâmplătoare? * Dacă nu ar exista unii, nu ar ieși în evidență alții (Niki Iosefovici). * Pentru a preveni contagiunea, s-a propus închisoarea la domiciliu. Dar noi, care nu suntem penali..? * Băncile și când pierd căștigă. * Vreau să fiu împăcat cu toată lumea, poate chiar și cu mine (Zoltan Terner). * Cu jumătate de măsură e ca și cum ar fi puțin fată mare și puțin nu. * Nu trebuie să stai neapărat strâmb pentru a judeca drept.

Pascal Bruckner „Nefericirea oamenilor vine dintr-un singur lucru: nu știu să rămână liniștiți în camera lor” – iată ce spunea Pascal despre divertisment. Apoi: „Faptul că oamenilor le place atât de mult zgomotul și agitația face ca închisoarea să fie un supliciu oribil. Și ca plăcerea singurătății să fie un lucru de neînțeles.” Am putea să-i răspundem: necazul europenilor se trage tocmai din faptul că trebuie să rămână în camerele lor. Ceea ce ne amenință astăzi nu este atât virusul cât lipsa de acțiune, nu atât riscul de a ne îmbolnăvi cât acela de a muri de plictiseală. Orice ar zice Pascal, divertismentul este esențial, inutilitatea vitală, căci fără aceste intermitențe care fragmentează cotidianul, existența ar începe să semene cu o pedeapsă. Dar cum să-ți reorganizezi zilele până acum pigmentate de ieșiri, vizite la cafenea, perspective de vacanță și călătorii? Pentru mulți, conviețuirea permanentă cu partenerii de viață și cu copii de vârstă fragedă seamănă cu un coșmar. Prevăd deopotrivă multe nașteri, prunci Covid și numeroase divorțuri. Atât de puțin separă șarmul vieții comune de servitute! Iată, o lecție stranie: îndrăgostiții pot supraviețui războaielor, adulterului, disputelor, dar nu și izolării. Calmul cel plat este fatal pentru iubire. Epidemia este o încercare, dar nu toți o trăiesc în același mod. În vârful ierarhiei se poziționează tragedia și lupta: bolnavii aflați la reanimare, medicii, infirmierele carei îngrijesc și care-și riscă propria viață, epuizați, furioși din cauza lipsurilor de orice fel – măști, paturi, aparate de respirat. Avem de-a face cu un sistem spitalicesc încolțit, care scârțâie din toate încheieturile, mai ales în sudul Europei, care a devenit un fel de lumea a treia a luxului. În aceeași situație se află „vârstnicii”, închiși în propria lor casă sau în azil, abandonați de familie, baricadați în Casa Morții și statistic destinați dispariției. După care vine majoritatea, supraviețuitorii care s-au vindecat, care au ieșit din spital: îi privim cu invidie, ei sunt cei care au traversat infernul. Mai jos, vin salariații care continuă să muncească până la epuizare, soldații, polițiștii care asigură securitatea pe riscul lor. Și, nu în ultimul rând, numeroasele tragedii, imposibilele înmormântări, funeraliile la repezeală, părinți și copii despărțiți de continente diferite. Ne vine apoi și nouă rândul: eu, voi, masa celor izolați. Există, sigur, o mare diferență între familiile blocate în 50 de mp cu prunci care urlă de-ți sparg urechile și care nu pot fi ținuți nicicum în frâu și cele care se răsfață în confortul vreunei reședințe de lux de 200 de mp, aflată pe vreo proprietate din care contemplă venirea primăverii, citind Proust sau Fitzgerald. O imagine care ne trimite în anii 1914-1918: pe front, trupe de medici care se luptă cu prețul unor sacrificii incredibile, iar în spate mulțimea celor ascunși care se plâng și se vaită. Toți se află în război, chiar dacă majoritatea în papuci și pijama, grămadă pe Netflix sau Canal plus. 49

Un autor elvețian mai puțin cunoscut, Henri Frédéric Amiel, a scris în secolul al XIXlea un gigantic jurnal de peste 16 mii de pagini, un fel de monument al vidului absolut, în care fiecare zi e remarcabilă prin aceea că nu se întâmplă nimic. Veleitar maniac, autorul și-a petrecut tot timpul visând la cărțile pe care ar fi putut să le scrie și la femeile cu care ar fi putut să se căsătorească. Doar jurnalul pe care-l ținea minuțios i-a dat iluzia unei vieți pline. Amiel ne-a devenit maestru în acest moment, căci el a știut să-și ducă insignifianța la un nivel de neegalat. Jurnalul lui este un sanctuar de hârtie închinat unei noi divinități: nimicnicia. Stări, anecdote, penibile digestii, dificultăți respiratorii (iată, și el!), toate aceste lucruri mărunte sfârșesc prin a crea o poveste. Întrevăd în toamna acestui an un aflux de Jurnale de izolare care ne vor oferi maldăre de mici trăiri ridicate la rang de epopee. Iată-ne, asemenea lui Amiel, condamnați la înfiorătoarea datorie de a nu exista. Trăim vertiginoasa însoțire a recluziunii sterile cu moartea gurmandă, care zi de zi devorează noi victime. Oscilăm între dezinvoltură și panică, vinovați că trăim sănătoși la noi acasă, în timp ce tovarășii cad în jurul nostru, iar Moartea seceră. Fiecare zi este o colosală enciclopedie a neantului, singurele evenimente notorii fiind certitudinea de a face un duș, de a stabili meniul, de a face exerciții fizice, de a schimba locul fotoliului și de a ne suna apropiații pentru a-i încuraja. Ni se cere să devenim eroi ai extincției asemenea lui Oblomov, celebru personaj al literaturii ruse care manifestă o exorbitantă forță de inerție: refuză să se scoale dimineața și să se ridice din pat. Viața larvară devine o asceză, exact inversul isteriei consumiste sau romantice. Șaizeci și șapte de milioane de francezi sunt rugați să se convertească și să devină extremiști ai rutinei spre binele lor. Umanitatea este neajutorată, aflată la latitudinea unor viruși. ”La revedere, Domnule, să rămânem solidari!” – îmi spune un vânzător. Solidari? Ori cuvintele nu au niciun sens, ori asta este o vorbă aiurea! Dimpotrivă, ni se cere să rămânem solitari, să evităm chiar și cel mai mic contact. În jargonul actual, a te arăta altruist înseamnă să fii cât se poate de egoist, să devii culmea egoismului! Rămâi la tine acasă, respectă distanța de rigoare, poartă mască sau batistă la gură, pândește chiar și cea mai timidă prezență de pe străzile goale și evit-o de parcă ar fi ciumată… Asta este solidaritate? Covid 19 dă credit deplin celor două ipostaze care ne amenință, cea paranoică și cea ipohondră: suspiciunea față de ceilalți și suspiciunea față de propria persoană. Corpul tău adăpostește un inamic care te poate pune la pământ în orice clipă. Este firesc să te temi! De acum înainte, spirit civic înseamnă să te gândești doar la tine. Să mergi să-ți cumperi o pâine echivalează cu o expediție în jungla amazoniană, printre tornade și vipere. Vânzătorii îți înapoiază restul cu o privire piezișă. Să nu îndrăznești să tușești: toți se vor întoarce brusc, gata să te linșeze. Simplul fapt de a trece pragul propriei case, al propriului apartament este un pericol major. 50

”Îmi împrumutați câinele dumneavoastră? Vi-l închiriez pentru o oră.” Ce vom face pentru a ucide monotonia, pentru a găsi un motiv să ieșim pe străzile astea goale, în care nu răsună decât pașii noștri? Tăcerea Parisului noaptea este înfiorătoare. Nici măcar un avion care să rupă monotonia sau o mașină care să claxoneze… Este stupefiant contrastul dintre natura care explodează de culoare în acest moment, care înflorește, și fețele trase ale trecătorilor. O lume a egoismului opac în care oamenii se intersectează fără să-și vorbească: aceeași situație ca în teatrul absurdului sau ca în acele filme de avangardă din anii ‘70, în care tinerii cultivați discutau la infinit despre incomunicabilitatea ființelor umane. Exact ca în peliculele distopice, gen Le Jour dʼaprès, Contagion, La Route, în care fiecare om care se profilează la orizont este un potențial ucigaș. La fel ca Roma sau Madrid, Parisul a devenit decorul unui film de groază, numai că monstrul de data aceasta ești chiar tu pentru vecinul tău, chiar el pentru tine. S-ar putea spune că prezentul și-a fabricat o boală după chipul și asemănarea sa: nu mai departe de ieri, ne feream de străini, astăzi ne temem de vecinul de palier. Am trecut de la agorafobie, spaima de spații mari, fără frontiere sau pază, la claustrofobie, sentimentul încarcerării acasă. Aceasta este lumea co-prezentă sieși, astăzi mai mult ca oricând, suntem pentru prima oară contemporani cu propriii noștri contemporani în timp real, cu cei din Iran, Argentina sau Coreea. Globalizarea pandemiei a luat locul comerțului global. Să relativizăm: nu este Ciuma neagră, nici Ocupația germană și cu atât mai puțin situația unui ostatic capturat de teroriști. Dar este provocarea noastră; și este inedită. Nu depinde de noi să învingem această boală, după cum nici să îi frânăm propagarea. În schimb, depinde de noi să rămânem la înălțimea a ceea ce va urma. Fiecare zi este o luptă discretă împotriva îndoielii și descurajării. Într-o astfel de situație excepțională este important să nu ne lăsăm la voia întâmplării, să ne purtăm „ca și cum”: să ne îmbrăcăm ca și cum viața socială ar continua, să ne aranjăm casa ca și cum am primi musafiri, să înfrumusețăm camerele, să pregătim mese somptuoase, pe scurt să ne ținem firea. Cu siguranță nu suntem egali în fața plictisului; unii îl omoară printr-o continuă distracție, alții se bazează pe el pentru a putea accede la o reverie fecundă: aceștia din urmă sunt aristocrații vieții interioare. O aristocrație care este, în principiu, deschisă oricui, care nu depinde nici de bogăție, nici de origine. Este o igienă a spiritului care ne forțează să descoperim în noi resursele necesare pentru a supraviețui. S-a schimbat percepția pe care o avem despre timp: nu mai este orientat către niciun scop, poate doar spre o improbabilă izbăvire. Nu mai există duminică, nici luni, fiecare zi seamănă cu oricare alta. Un prezent perpetuu. Pentru că boala, ceea ce ne amenință este un spectru al disoluției, o furtună de ore blegi. Fiecare 51

dintre noi inventează o sumedenie de trucuri pentru a păcăli monotonia: unii își transformă livingul în sală de sport, balconul în pistă de alergare sau pur și simplu își instalează patul pe hol, ca să mai schimbe atmosfera. Alții își trimit poeme, fac schimb de melodii. Vedem chiar și cupluri făcând amor pe balcon pentru a sfida bunele maniere, în timp ce pe partea cealaltă a străzii melomani improvizează arii de operă. Ne întrecem în ingeniozitate grație telefoanelor și filmulețelor video. Circulă mii de glume, unele dintre ele, trebuie să recunoaștem, de-a dreptul geniale în nonsensul lor. Istoricii vor relata mai târziu cum populații întregi au dezvoltat un fel de imunitate mentală la frică. Cum și-au construit o fortăreață interioară pentru a respinge suferința și a lasă să treacă doar frumusețea, talentul, umorul, insolitul – toate dovezi ale iubirii și prieteniei. Iată-ne constrânși să transformăm recluziunea într-o artă de a trăi, să convertim detenția în libertate. E o calamitate, dar e și o șansă. (24 martie 2020 – Le Monde) Traducere de Magda Mărculescu

Mesaj către oamenii liberi de pretutindeni

Ovidiu Bufnilă

Dintr-odată, fără să vrem, ne-am trezit cu toții aruncați într-o vâltoare fără precedent în istoria omenirii. Cum s-a întâmplat asta vom afla poate mâine sau poate vor afla generațiile viitoare. Pentru noi acum este important cu totul altceva. Este important să ne salvăm libertatea. Sunt momente atât de dramatice încât suntem chemați, ca oameni liberi, să facem alegeri cruciale pentru viața noastră și pentru viața celorlalți. Setea de putere, aroganța, ticăloșia, rătăcirea au fracturat drumul nostru către libertate. Încă suntem uimiți, uluiți, speriați, îngrijorați de tot ceea ce se întâmplă atât de halucinant. Libertatea noastră a fost pusă la zid. Întrebarea fundamentală a acestor zile este ce vom alege. De-a lungul istoriei omenirii, în momente dramatice, unii au ales frica. Alții au ales indiferența. Alții au ales fuga. Alții au ales să se îmbogățească iluzoriu din panica celorlalți, să se ițească la putere, vremelnic, fiind și ei luați la vale de valurile istoriei, ce destin tragico-comic! Totul a fost legat de alegerile fiecăruia. Astăzi e la fel. Suntem în fața unor cumplite alegeri. Unii vor alege să fie indiferenți. Alții vor alege să fie docili. Alții vor alege să închidă ochii. Alții vor alege frica. Mulți vor alege însă libertatea. În astfel de momente istorice dramatice, libertatea se întrupează în multe forme surprinzătoare, tragice sau sublime. Oricare ar fi formele libertății, e fundamental ca libertatea să învingă. Poate că mulți oameni liberi vor sfârși în condiții tragice. Poate că mulți alți oameni liberi vor reuși să învingă răul lumesc. Poate că mulți oameni liberi vor fi huliți. Sau poate că vor fi priviți cu nepăsare. Poate că glasul multor oameni liberi va fi acoperit în fel și chip, așa cum s-a întâmplat de atâtea ori în istorie. Poate că oamenii liberi, care vor sfârși în felurite feluri, vor fi uitați. E un moment atât de dramatic încât pare că nu mai au importanță aceste lucruri. Poate că are importanță ca omenirea să se salveze din vârtejul lipsirii de libertate în care a fost aruncată sau s-a aruncat singură. Totul ține de alegerile fiecăruia. Fiecare om din acest moment istoric e chemat să reflecteze măcar o clipă la ceea ce are de făcut cu adevărat. Nu mai contează orgoliul nostru, vanitatea, aroganța sau frica noastră. Contează numai speranța libertății. Lipsirea de libertate ne aruncă în întuneric și tocmai de aceea, nimeni, dar nimeni, nu are cumva dreptul de a ne lipsi de libertate. Dacă se întâmplă asta, vremelnic, noi, oamenii liberi de pretutindeni, suntem chemați să facem o alegere fundamentală. Fiecare e liber să facă o alegere sau alta. Nimeni nu poate ajuta pe un altul să facă o alegere. Nimeni nu poate împiedica pe un altul să facă o alegere. Noi singuri, în astfel de momente istorice dramatice, suntem chemați să alegem sau nu libertatea. 53

ANGELA BACIU

Mic dejun la Frida – totul e să nu vină – cutremurul. – nu, stai liniștită că nu vine acum. – de unde știi? – a, am vorbit eu cu câinii, ei știu tot. cuvânt către cititor instrucțiuni de folosire: carte-obiect de unică folosință, dacă nu râzi de la prima pagină, nu te grăbi, încearcă și tu să scrii cu mâna stângă să vezi cum e, pentru timpul liber, nu dăunează (grav) sănătății, poate fi și proză/roman tester, ca parfumul, se încearcă pe încheietura mâinii stângi, poți s-o cânți, so dansezi, s-o fluieri, aș da-o bucuroasă la schimb pe o planetă curată, nu te poți pensiona după ce ai citit-o, elixir pentru tinerețe, a nu se consuma peste limita admisă, plimbări în trăsură, cafenele și la final șeherezada pregătește altă poveste…

Mic dejun la Frida este o carte de dragoste, în care timpul curge banal ca viața de toate zilele. O citești fără să ai nici o clipă impresia că ar fi poezie, proză, fotografie, roman sau film… e o derulare de momente în cădere liberă. Tot ce se petrece acolo pare a nu fi literatură – pentru că nu citești, trăiești! Cred că din acest impact imediat se naște dramatismul și trăirea pe viu a ceea ce se petrece dincolo de ce spun cuvintele. Nici o clipă vocea textului nu e una de scenă, nu clamează stări extatice, euforice, sau disperate… sentimentele le găsești pe dosul împletiturii, acolo unde se ascund nodurile. Această carte, ei da, mi-a fost dictată. Dacă așîncerca să o încadrez într-o formulă literară ca toate „ismele”, care se perindă de zeci de ani într-o continuă „paradă a modei”, așsăvârși o impietate. Cartea am scris-o fără să chem întâmplări care au o finalitate, fără să-mi provoc stări sau reacții aparținând unui univers ficțional care trădează realitatea obișnuită, simțită de noi în carnea noastră, mai acut decât în gândul nostru. De aceea, iată, vă prezint un produs fără „mod de folosință”, fiindcă e greu să-i stabilești rolul, rostul și, mai ales, eficiența. De ce am căuta o categorie în care să o țintuim ca pe o insectă într-un insectar, când el, obiectul, e viața trăită în toate clipele existenței noastre, diurne sau nocturne, celeste sau animalice, traversând astfel toate formele și genurile pe care le numim literare. Această carte, cred, poate fi și non-literatură sau anti-literatură și „experiment”. Momentele scurte petrecute în Mic dejun la Frida – o cafenea din Sibiu – sunt ca niște blitzuri, în a căror secundă luminoasă apar locuri, străzi, case din Sibiul de azi, de sub care transpare ca un palimpsest Hermannstadtul de ieri… apoi, revin mereu călătoriile cu trenul, un prezent reluat continuu ca o rană care nu mai sângerează, dar doare înăuntru. În cele două capitole prin cocul ei trecea un peste și locul ăla din coșul pieptului tău pulsează o dragoste mare, consumată în momente banale, care compun întregul, viața unui om. Sub aceste clipe de cotidian se ascunde o pasiune mistuitoare închisă într-o mare tăcere: răbdătoare, dornică, visătoare, zvăpăiată, carnală, uneori foarte tristă, cum transpare și din fraza de încheiere a cărții: Asta a fost povestea de dragoste a unei femei stângace pentru balerinul cu coup-depied-ul rănit. Jocul de-a experimentul se continuă și aici, început, de altfel, în volumul Charli. Rue Sainte-Catherine 34, dar temele sunt diferite, ascunse sub mai multe straturi de experimente umane: imprevizibilul, trecerea timpului, moartea, amintirea. Și, pentru că oamenilor încă le plac poveștile, cartea poate fi citită și ca poveste… AB

Brîndușa Palade

–

Nimeni la porțile sionului

Dar acum ne eliberăm zi și noapte de ce cred ei despre noi și noi despre noi la persoana a șasea plouă în beznă ne vindecăm de havioane murmurăm va pensiero pe aripile unicului butterfly din somalia decolând o batistă (a bunicului) strănută în balta din louisiana taman aligatorul trăiește respectul de sine ne eliberăm de trecut vine și paștele singur școlile se mută în vreji am adunat jucării pe când ne cheltuiam puterile ne caută hulubii chitanțele din priviri ne eliberăm de mumiile născute din sarea după care fugeam când erau degete nebunii bolborosesc lacrimi zgâriate ce frumos ne-am oprit fără să stăm nicio gripă umblă aiurea nimeni să zicem ne-ar fi plăcut să ne eliberăm și de voi și noi mai bine craterul arde fără furie sub bolta aceea ne prăbușim și ne cerem scuze că n-avem viitor de vânzare ne plecăm dintotdeauna spre porți

Despre evreii kurzi Kurzii sunt unul dintre cele mai mari grupuri etnice din Orientul Mijlociu .De sute de ani au numit o zonă unde cuprinde părți din Turcia, Irak,Iran și Armenia.Dar promisa patrie independentă de către puterile occidentale în 1920,nu a reușit niciodată până la ora actuală să se obțină un stat propriu .În schimb comunitățile kurde și-au menținut cultura și limba kurdă,într-o serie de țări dar însoțită de ură și violență de grupurile etnice vecine și a Guvernelor centrale. În istoria kurzilor ,evreii au făcut parte integrantă din viața lor. Comunitățile evreiești din țările kurde susțin, că au locuit de peste 2500 de ani,de când evreii din regatul de nord al Israelului au fost trimiși în exil .În Tanah este consemnat că în sec.VIII-lea Î.Hr.- Regele Shalmaneser al Asirie a capturat Samaria și a exilat poporul din Israel în Asiria, care i-a așezat în regiunile kurde din Iran și Asia Centrală . Timp de generații evreii din zonele kurde au trăit izolați unde, au lucrat ca fermieri dezvoltând obiceiuri distincte.Astfel ei se căsătorea la o vârstă fragedă și se rugau la mormintele Profeților evrei. Renumitul călător evreu din evul mediu Benjamin de Tudela a vizitat zonele kurde în 1170,întâlnind peste o sută de comunități evreiești. Una dintre cele mai mari a fost Amadiya din Irakul actual unde, a înregistrat o Comunitate de evrei de aproximativ 25000. Deși cea mai mare comunitate de kurzi non-evrei se găsește în Turcia actuală,evreii kurzi au trăit în special în Irak. Timp de generații evreii care au trăit în locurile kurde au menținut limba arameică ca limba lor zilnică.Talmudul babilonian fiind scris în arameică ,o limbă care folosește litere ebraice fiind strâns legată de ebraică cu unele mici diferențe,fiind influențate de țările unde locuiau. Evreii kurzi au numit limba lor-Lishna yahudia-însemnând limba evreiască. În sec.I regatul Adiabene din Iran a devenit o parte a Comunității evreiești după ce soția monarhului local Monobaz,regina Helene a fost atât de impresionată de viața evreiască încât, a angajat un profesor și mai târziu un rabin ca s-o tutoreze în iudaism. Toată familia regală în frunte cu Regina Helene,soțul și fiul lor Izates care a urmat la Tron după decesul tatălui său,s-au convertit la iudaism.Ei au trimis multe daruri în Țara lui Israel,inclusiv frumoase candelabre de aur și papuci de aur,pentru Templul din Ierusalim.

Când forțele romane s-au luptat cu evreii,regina Helene a trimis soldați în ajutorul fraților evrei. Regatul evreiesc Adiabene a durat până în anul 115 e.n.când forțele romane au zdrobit liderii.Dar evreii kurzi continuau să-i considere pe urmașii săi ca făcând parte din comunitatea lor, evreiască. Unul din cei mai mari savanți evrei din țările kurde a fost o femeie Anat Barazani,care a condus o Yeshiva în orașul Mosul din Irak în anii 1600.Tatăl ei Rabinul Shmuel ben Nataniel Ha-Levi din Kurdistan a construit școala de la Mosul pentru a crește generații de savanți evrei,inclusiv fiica sa-Anat,ce s-a simțit ca o Prințesă a lui Israel. Anat s-a căsătorit cu un coleg savant, cu Rabinul Iacob Mizrahi și în contractul ei de căsătorie a existat o clauză-ca să nu se ocupe de nici o treabă casnică,ci tot timpul să fie dedicat studiului Torei. În urma morții soțului ei, Anat a condus Yeshiva scriind și o rugăciune intitulată-Dorul de Sion. În sec.XII-lea mulți evrei au fugit de Cruciații violenți din Siria și Israel, găsind refugiu printre Comunitățile evreiești din Kurdistan. În sec XIII-lea evreii irakieni au fugit în Centrele evreiești din Bagdad din cauza năvălitorilor mongoli și s-au mutat în zonele kurde,alăturându-se comunităților evreiești. În timp ce evreii se refugeau din țara lui Israel spre zonele kurde,o figură evreiască kurdă pe care -l venerau ca pe un Mesia -cu numele de David Alroy a ridicat în sec. XII-lea o armată evreiască care s-a pregătit să pornească spre Ierusalim și să elibereze orașul de Cruciați dar,înainte de a pleca în acestă misiune David Alroy a fost ucis, iar planul său a eșuat. Evreii kurzi îl venerează pe evreul Nahum care a scris despre sfârșitul imperiului Asirian și a capitalei sale Ninive.În fecare An în timpul sărbătorii de Shavuot,evreii călătoreau la mormântul lui Nahum din Irakul modern,organizând sărbători elaborate. Evreii din țările kurde erau intens sioniști și generațiile lor tânjeau să se întoarcă în țara lui Israel și încă din sec.XVI-lea evereii kurzi au început să se stabilească în Safed și foarte mulți au sosit în anii 1920-1930. După 1948 când a fost înființat Statul Israel,viața a devenit dificilă pentru evreii kurzi în speță, pentru cei din Irak unde Guvernul irakian a adoptat o serie de Decrete dure, împotriva evreilor irakieni confiscându-le bunurile și eliminând pe mulți evrei de cetățenie. Națiunea fugărită a Israelului a dus la salvarea evreilor irakieni, inclusiv pe cei aproximativ 25000 care trăiau în alte zone kurde. Între 1949 și 1952 o serie de linii aeriene numite-Operațiunea Ezra și Nehemnea în onoarea liderilor antici care au 59

ajutat la restabilirea vieții evreiești în Israel,a adus 120000 de evrei din zonele kurde în Statul Israel,și s-au stabilit în Ierusalim, unde au intrat în industria de piatră și de construcții.În țările cu kurzi au rămas doar o mână de evrei. Timp de generații evreii kurzi și-au sărbătorit o sărbătoare proprie,unică,numită Saharane,care este sărbătorită a doua zi după încheierea Paștelui prin picnicuri în aer liber. Când evreii kurzi au sosit în Israel, ieșind din avion ,au fost uimiți să se regăsească în cele din urmă în Țara lui Israel și mulți au sărutat asfaltul de pe acest pământ. Ing.Saul Leizer tradus din articolul din limba engleză a Prof.Dr.Yvette Alt Miller-din Chicago Anath Hanit

MATEI VISNIEC Plimbare prin Parisul pustiu sau lumea lui Chirico

M-am înarmat cu legitimaţia de jurnalist, mi-am pus o mască de protecţie peste gură şi peste nas şi m-am dus să văd cum arată Parisul pustiu. Nu puteam rata aşa ceva. Şi bine am făcut. Senzaţia este mai mult decît stranie, mai mult decît suprarealistă. Am avut impresia că mă aflu într-un film, sau întrun decor pregătit pentru un film-catastrofă. Am pornit de dimineaţă, de pe la ora 8, am coborît pe Boulevard de l’Hôpital pînă la Sena, apoi ma luat-o pe malul stîng al Senei, pe lîngă Jardin des Plantes pînă la Notre-Dame unde m-a oprit un prim poliţist. I-am arătat legitimaţia de jurnalist şi i-am spus că realizez un reportaj despre carantina pariziană. Poliţistul m-a salutat şi mi-a spus „Felicitări, domnule, voi jurnaliştii faceţi în prezent un lucru excepţional”. I-am spus şi eu că ei, poliţiştii, sunt formidabili în acest moment şi am plecat mai departe, mereu pe malul Senei, pe lîngă cutiile de metal lăcătuite ale buchiniştilor, spre Place de la Concorde. Nu am întîlnit pe drum decît un taxi, o maşină a poliţiei, alta pe care scria SOS MEDECIN şi cîţiva biciclişti. La Place de la Concorde m-a oprit un alt poliţist şi i-am spus acelaşi lucru, că sunt jurnalist. I-am spus că lucrez pentru Radio France Internationale şi nici nu mi-a mai cerut legitimaţia. Marile monumente ale Parisului, fără oameni în jurul lor, par nişte epave, nişte nave eşuate. Nu simţeam nici un fel de oboseală (deşi aveam la activ vreo cinci kilometri) ca şi cum vidul mi-ar fi facilitat efortul fizic, iar după o vreme mam obişnuit cu absenţa vieţii. Întrucît străzile şi pieţele erau pustii am avut impresia că şi imobilele se vidaseră de oameni, că de fapt în oraş nu mai locuieşte nimeni… Am făcut cîţiva paşi pe Champs-Elysées, dar imaginea era cît se poate de dezolantă întrucît toate intrările şi vitrinele sunt protejate cu grilaje, rulouri şi jaluzele de metal. „Cel mai frumos bulevard din lume” părea baricadat, în aşteptarea unui asediu sau atac chimic. Am luat-o înapoi spre casă trecînd pe 61

Rue de Rivoli, pe sub faimoasele sale colonade care m-au transportat într-un tablou de Chirico. Pentru prima dată cred că l-am înţeles din interior, emoţional, pe Georgio De Chirico, am simţit ce a vrut să ne spună cu peisajele sale urbane metafizice. Mi-am amintit şi de un tablou de-a său intitulat Gara Montparnasse unde apar aceleaşi coloane încremenite, o stradă în pantă pe care merge o siluetă umană iar departe, la orizont, insignifiant, fumul unei locomotive cu aburi.

Rue de Rivoli, cu colonadele pe stînga şi cu grilajul de la Parcul Tuileries pe dreapta, se derula sub ochii mei ca un fel de lung culoar conducînd spre ficţiune sau spre o lume paralelă. Dacă m-ar fi aspirat la capătul lui o altă dimensiune cosmică nu m-aş fi mirat de loc, eram pregătit de orice. Vidul secretă întotdeauna ceva angoasant, ceva ameninţător cu gust de anticameră a morţii şi din această cauză am avut şi impresia că Parisul avea un aer mortuar. Dar în acelaşi timp, mergînd, îmi spuneam că acea senzaţie îmi era familiară, m-am întrebat chiar unde şi cînd mai simţisem acelaşi lucru, aceeaşi solemnitate abstractă. Şi chiar în timp ce îmi puneam această întrebare trecînd pe lîngă Turnul Saint-Jacques mi-a venit în minte şi răspunsul: Parisul semăna cu un cimitir. Cel puţin pentru mine, senzaţia era clară, familiară. Simţeam exact acelaşi lucru ca atunci cînd mă plimbam singur 62

prin cimitirul Montparnasse sau Père Lachaise, în general la primă oră, înainte ca să vină turiştii sau rudele morţilor. În Piaţa Bastiliei, pe la ora 12 m-a mai oprit un poliţist şi i-am spus că am realizat un reportaj şi că acum mă întorceam acasă. Ceea ce i se întîmplă în prezent speciei umane este ceva enorm, grav, halucinant. Cînd dintr-un oraş lipsesc locuitorii de fapt oraşul începe să nu mai aibă sens. Iar puţinii oameni pe care i-am întîlnit, fie că făceau jogging, fie că dezinfectau uşi sau intrări în staţiile de metrou, fie că se duceau cu căruciorul la cumpărături, în loc să salveze oarecum situaţia nu făceau decît să adîncească senzaţia de gol întrucît aveau ceva fantomatic. Cînd vezi doar un singur om alergînd pe sub colonadele fără viaţă de pe Rue de Rivoli senzaţia că te afli în universul lui Chirico sau al lui Dali se amplifică. Dacă o girafă cu coama în flăcări ar fi traversat Place de la Concorde nu m-aş fi mirat, dacă şi cele două orologii de la fosta Gare d’Orsay ar fi început să se topească nu m-aş fi mirat, dacă aş fi văzut cum faţada Operei Bastille se dezlipeşte ca un afiş gigantic şi se scurge pe trotuar nu m-aş fi mirat întrucît mi-aş fi spus că mă aflu într-o pictură de Magritte… Iar dacă Turnul Eiffel s-ar fi ridicat în aer şi ar fi rămas suspendat deasupra Parisului mi-aş fi spus cu seninătate că am pătruns într-un tablou de Marc Chagall. El a pictat de altfel de multe ori Parisul şi în toate aceste tablouri monumentele mitice parcă o iau razna, Notre-Dame apare înclinată, Turnul Eiffel pleoştit…

Poate că parizienii închişi în apartamentele lor nu îşi dau seama încă de caracterul apocaliptic al momentului, ar trebui ca fiecare dintre ei să poată ieşi măcar o dată şi să traverseze oraşul pustiu pentru a înţelege că se află la o răscruce civilizaţională… Dar cel mai mult m-a înspăimîntat senzaţia că asist la o catastrofă politică şi că un fel de dictatură dementă s-a instalat în oraş. Mi-am amintit de o reflecţie a lui Cioran, încerc să o redau din memorie: „La grădina zoologică toate animalele de după gratii adoptă o atitudine de mare decenţă, cu excepţia maimuţei – se simte că omul nu e departe.” În Parisul pustiu am avut sentimentul că dictatura nu e departe.

M-am întors spre cartierul meu traversînd din nou Sena, pe podul Austelitz, şi acolo m-a întîmpinat un stol de pescăruşi destul de agresivi. Cred că în mintea acestor păsări se întîmplase ceva, poate că liniştea din oraş le-a debusolat, poate că vidul are o influenţă malefică asupra lor. Evident că m-am gîndit la

filmul lui Hitchock „Păsările” pentru că şi acolo avem o poveste cu oameni care se refugiază în casele lor în urma unei agresiuni neaşteptate. Va putea oare, într-o bună zi, o vietate microscopică lipsită de inteligenţă, cum este Covid-19, să distrugă, prin capacitatea sa de a se înmulţi, vietatea cea mai sofisticată de pe planeta Terra, adică omul? Ei bine, mi se pare că teoria probabilităţilor justifică o astfel de temere. Dacă universul şi eternitatea înseamnă posibilităţi infinite de etalare a vieţii şi de conflicte între forme de viaţă, atunci este posibil, într-un moment precis şi întrun loc precis, şi un astfel de asasinat, a celei mai evoluate forme de viaţă de către cea mai primitivă.

Anath Hanit - colaje

Dan Romascanu Top 5 filme care se petrec ... acasă Am început să folosim în ultimele luni câteva cuvinte mai puțin uzitate din dicționare cum ar fi izolare și distanțare. Pentru mulți dintre noi casa a devenit spațiul în care ne petrecem nu numai o parte din timp ci tot timpul, singuri sau împreună cu familia 'nucleară' (încă o noțiune învățată 'din mers'). Mulți dintre noi au folosit acest timp pentru a recupera întârzierile din vizionarea filmelor înregistrate sau de pe DVD-uri, s-au făcut multe abonamente Netflix și saloanele noastre au devenit mici cinematografe particulare. Există însă un gen de filme care se potrivește și mai bine situației, filme care se petrec în exclusivitate sau aproape în exclusivitate în interiorul caselor noastre. Iată deci un top 5 al filmelor care se petrec ... acasă. Ca și in alte ocazii, este o selecție subiectivă, și propuneri de completare și îmbunătățire vor fi primite cu bucurie. 1. Rear Window - Alfred Hitchcock, 1954

Realizat în 1954, 'Rear Window' poate fi găsit în enciclopedii și istorii ale cinematografiei ca fiind considerat alternativ drept cel mai bun film al lui James Stewart, cel mai bun film al lui Grace Kelly sau cel mai bun film al lui Alfred Hitchcock. Chiar dacă unele sau altele dintre aceste superlative subiective pot fi considerate exagerate, este vorba despre o bornă în filmografia maestrului suspense-ului, un film nominalizat pentru patru premii Oscar, deși până la urmă nu a primit nici unul. James Stewart joacă rolul unui fotograf profesionist care este imobilizat cu piciorul în ghips în apartamentul sau din New York în urma unui accident petrecut pe o pistă de curse de automobile. Neavând ce face își petrece timpul urmărindu-și vecinii cu binoclul și la un moment dat începe bănuiască că un bărbat din clădirea din față și-a ucis soția.

2. Carnage - Roman Polanski, 2011

Salonul unui apartament de metropolă este locul în care se desfășoară intriga din 'Carnage' una dintre piesele de teatru de succes ale scriitoarei franceze Yasmina Reza. În România a avut parte de câteva versiuni scenice interesante între care cea de la Teatrul de Comedie din București cu titlul 'Doamne, ce măcel!' în regia lui Lucian Giurchescu. Acțiunea, care în piesă se petrece în salonul unei perechi de clasa mijlocie dintr-un oraș din Franța este mutată în Brooklyn, unde gazdele invită o altă pereche pentru a lămuri un conflict între copiii lor, colegi de școală, care se luaseră la bătaie într-un parc. Cele două perechi de părinți încep prin a intreține ceea ce pare a fi o conversație cordială, dar pe măsură ce trece timpul, încep să se comporte din ce în ce mai copilărește și întâlnirea alunecă în haos. Este un film atipic pentru Roman Polanski, dar care beneficiază de o distribuție excepțională, cele patru roluri fiind jucate de Jodie Foster, Kate Winslet, Christoph Waltz și John C. Reilly. 69

3. Misery - Rob Reiner, 1990

Filmul 'Misery' este și el o ecranizare, cea a unui roman de succes al scriitorului de gen 'horror' Stephen King. Recent cartea a avut parte de o versiune scenică destul de reușită pe scena Teatrului Cameri din Tel Aviv, avându-i pe Keren Mor și Yuval Segal în rolurile celor doi protagoniști. Acțiunea se petrece în casa lui Annie Wilks, o infirmieră care îi salvează viață după un accident de mașină scriitorului Paul Sheldon, și îl ține pe acesta prizonier până când va rescrie în felul cum dictează ea continuarea seriei ei de romane preferate. Este o poveste crudă și sumbră, în care casa devine o închisoare și un loc de tortură pentru scriitorul devenit prizonier. Versiunea hollywoodiană a lui 'Misery' i-a adus interpretei principale, Kathy Bates, premiul Oscar pentru cel mai bun rol feminin. Partenerul ei in acest film este James Caan.

4. Home Alone - Chris Columbus, 1990 Tot în 1990 a fost lansat pe ecrane în perioada dinaintea sărbătorilor 'Home Alone', un film care de atunci nu lipsește din repertoriul permanent și obligatoriu al multor stații de televiziune care transmit programe din categoria 'filme de Crăciun'. Acțiunea se petrece în casa familiei McCallister, unde mezinul familiei, Kevin, este uitat de familia cu mulți copii care pleacă în vacanța de Crăciun. Băiatul va trebui nu numai să se descurce singur, dar și să apere casa și pe el însuși de uneltirile unei perechi de răufăcători care plănuiseră să o jefuiască în absența locatarilor. Filmul a lansat cariera meteorică a actorului 'copil minune' Macaulay Culkin, care avea zece ani atunci când a fost realizat 'Home Alone'.

5. Dogtooth - Yorgos Lanthimos, 2009

O vilă confortabilă cu ziduri și pereții albi dintr-o suburbie este locul în care se petrece acțiunea filmului 'Dogtooth', al doilea din filmografia regizorului grec Yorgos Lanthimos. 71

În această casă cei trei copii ai unei familii înstărite - un băiat aproape matur și cele două surori mai mici ale sale - trăiesc și cresc complet rupți de restul lumii, în frică și ignoranță față de lumea de dincolo de zidurile vilei. Regulile sociale care guvernează relațiile dintre ei sunt o combinație de joc și pedepse, iar limbajul simbolic pe care îl inventează va descrie o realitate artificială. Este o poveste simbolică și supra-realistă despre alienare, un film care l-a adus în atenția iubitorilor de cinema din întreaga lume pe regizorul grec care de atunci a realizat doar încă trei filme, fiecare dintre ele mai special și mai ciudat. 'Dogtooth' a primit premiu la Cannes în competiția 'Un certain regard' și a fost nominalizat pentru premiul Oscar decernat celui mai bun film străin în acel an. Niciodată o vilă strălucind in soarele Greciei nu a părut mai amenințătoare într-un film. Sursa imaginilor https://www.imdb.com/ ***

GIDALI EUGENE STRABISM DIVERGENT

...Până n-a cerut-o de nevastă pe Oana Moldovan, povestea lor se desfășura lin, ca un menuet. S-au remarcat unul pe altul în cabinetul de consultații. Ea purta o rochiță subțire, avea tenul alb și părul de culoarea grâului copt. Avea febră și el a constatat că-i apăruseră câteva erupții roșii pe față și pe pielea păroasă a capului. Era nu numai bolnavă, Oana. În ziua aceea, era și supărată. – Azi a plecat Erzsi, servitoarea. – Dar ce s-a întâmplat? – Dimineața, când mă pieptăna, mi-a spus râzând: ai ochi albaștri, Oana; păcat că te uiți cu unul la fântână, și cu altul la smântână. Tata a auzit-o. Tare s-a mai supărat! Bubi o privea: ochii ei albaștri i s-au părut deosebiți, și chiar erau, pentru că Oana suferea de strabism divergent. – Lasă Oana, eu te vindec. 72

A luat ciocanul de reflexe al tatălui și apucând-o de cap cu mâna stângă, s-a pus să-i ciocănească tâmpla dreaptă. Ochiul drept trebuia împins ușor spre stânga, în așa fel ca privirea Oanei să fie îndreptată. La prânz, la masă, tatăl povesti isprava: – Noroc că am ajuns când trebuia...să-l fi văzut cum o lovea pe Oana cu ciocanul în cap, când domnul Moldovan a intrat în sala de așteptare! – Este totuși, un bun început, a replicat soția: o să-l facem doctor. La grădiniță, erau împreună; diminețile, înainte de programul de jocuri, făceau ce făceau și se ascundeau în spatele clădirii. Și se pupau. Asta, când ceilalți copii stăteau cuminți la rând, așteptând să li se curețe urechile. Era inteligent, pentru că scăpau de tortură și-și mai și dădeau frâu liber sentimentelor. Educatoarea îi căuta, îmbufnată; trebuia să o pieptene iar pe Oana și să-i refacă nodul de la fundiță. Uneori, o revedea pe Oana pe trotuarul din fața bisericii, așteptându-și tatăl, pe domnul Moldovan, popa ortodox, care, după plecarea enoriașilor, ieșea mulțumit și-și lua rămas bun de la diacon și de la servitoare. Lui Bubi îi plăcea și de el. Era înalt, voinic, nu era cărunt ca tata. Și avea o barbă deasă și neagră. Domnul Moldovan vorbea încet și zâmbea. Ca mama. Cu Oana, menuetul continua. Când au fost surprinși între cearceafuri, era rândul mamei să se supere. Aranjase rufăria călcată, în dulapul de pe verandă. Acum, iată, Bubi cu Oana s-au și închis înăuntru și au întors totul pe dos...Dar cum de au reușit? – Mami, vreau s-o iau de soție pe Oana. – Asta nu se poate. – De ce? – Sunteți prea tineri, copii. Se părea că explicația era suficientă, pentru că Bubi n-a mai pus alte întrebări. Vremea trecea, cum avea ea obiceiul. ...La biserică, Bubi se ducea des. Nu era nici o piedică. Părinții erau ocupați și el hoinărea prin sat. 73

Popa era drăguț, ca întotdeauna. Când îl vedea că apare, Bubi intra după el. Admira iconostasul. Pe pereți era pictată lume multă. Toți erau simpatici: sfinții, îngerii, heruvimii; era mult albastru și mult aur pe catapeteasmă și-n jur. Bubi căsca gura la cei patru evangheliști de sub cupolă, pentru că aveau animale. Părintele îi explica: – Bubi, vezi ce frumos! Sfântul evanghelist Matei este zugrăvit cu un înger; Sfântul evanghelist Marcu, cu un leu; Sfântul evanghelist Luca este cu vițelul, iar Sfântul evanghelist Ioan, cu vulturul. Copilul trase concluzia. «Este exact ca în cer, aici. Acolo o să ajung și eu, cu siguranță și o să-i întâlnesc.» Ah, clopotele! – Domnul Moldovan, mă lăsați și pe mine să trag clopotele? – Da, de ce nu, Bubi. Hai să urcăm și în clopotniță. Au urcat, au prins amândoi funia și au tras clopotele. La sinagoga din oraș, nu erau nici picturi și nici clopote. A venit și luna august. La Sfânta Maria mare, la prânz, Bubi sosi acasă, roșu de soare și de fericire. Mâncarea era deja pregătită în bucătărie și Mari așeza cu grijă tacâmurile pe masă. Din sufragerie, Mama l-a auzit sosind; în pragul ușii s-au trezit amândoi nas în nas. Ea l-a privit, uimită: – Ce ai în jurul gâtului Bubi? – Domnul Moldovan mi-a dat crucea asta mică, aurită și lănțișorul; este aidoma celei ce o poartă Oana... Nu a mai continuat. Mama îl privea fără să zâmbească. Era neobișnuit. Cu cei patru ani și jumătate ai lui, cu tot, a rămas înfipt în podea. – Hai să ne așezăm, Bubi. Ea se lăsă pe un scaun; el rămase în picioare în fața ei. Cu mâinile puse pe umerii copilului, mama îi vorbi, liniștită: – Bubi, trebuie să te duci imediat la domnul Moldovan, să-i mulțumești și să-i dai crucea înapoi...cu lanț cu tot! 74

– Dar... – Nici un «dar». Te duci la el și-i zici așa: «Domnul Moldovan, eu sunt evreu. Nu voi purta crucea dumneavoastră. Am venit să v-o dau înapoi. Vă mulțumesc că v-ați gândit la mine». În după-amiaza aceea, Bubi i-a restituit preotului cadoul. Numai știu când, dar s-a desfăcut și logodna. Apoi, am crescut. GIDALI EUGENE

Cornel Moraru Un ironist

De profesie medic, Eugene Gidali, sosit mai târziu în lumea literelor, a publicat până acum versuri, teatru şi proză. Evident, cel mai mult îl atrage proza. Experienţa de viaţă, extrem de interesantă (a cunoscut şi a trăit multe), îl face să se simtă în largul lui atât în povestiri (vol. Strabism divergent, Napoca Star, 2018), cât şi în roman (Intoarcerea medicului rătăcitor, Napoca Star, 2018). Orice i s-ar putea imputa scriitorului, dar nu şi faptul că nu are ce spune. Textele sale, mai lungi sau mai scurte, au consistenţă şi — în bună măsură — au ca punct de pornire un element cvasibiografic. Sau cel puţin aşa dau impresia. Nu sunt pure exerciţii de imaginaţie, deşi autorului, aflat mereu într-o bună dispoziţie ironică (autoironică), nu-i lipsesc nici imaginaţia nici fantezia. Din contra, este inventiv, spontan, trece cu uşurinţă dintr-n plan în altul al realului. Spirit eminamente cerebral, scrie concis, sobru, fără afectare. Nimic la el nu pare forţat, ostentativ. Dislocările de tip imaginar, atâtea câte sunt, par bazate tot pe realitate, subiectele fiind furnizate de obicei de lumea cotidiană. Evident, miza, în povestiri, nu este acţiunea, spectacolul narativ. Unele texte aproape că nu povestesc nimic, mai mult descriu sau se încadrează în formula unor savuroase dizertaţii pe teme de actualitate, cumva în stilul moraliştilor de odinioară. Toate însă au ritm, sunt dinamice, directe, se citesc pe nerăsuflate. Ceea ce le conferă o notă specifică este umorul inteligent, antrenant, totul dublat de o filosofie de viaţă nelipsită de profunzime şi nici de rafinament. Se 75

vede acest lucru Si din alegerea unor teme şi subiecte (Birourile mele sau Ex libris). intr-un mod aparte atrage atenţia schiţa intitulată Glotofilia, un studiu de patologie a limbajului de azi, mai exact a limbajului găunos, aşa cum se manifestă îndeosebi pe scena publică. Lectura nu poate să nu ne amintească, păstrând proporţiile, de verva polemică maioresciană din Betia de cuvinte sau din Oratori, retori şi limbuţi („oratorul vorbeşte pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, iar limbutul pentru a vorbi pur şi simplu"). La peste un secol de atunci, constatăm că maladiile limbajului, viciul de fond al unei culturi în criză, neaşezate, au rămas aceleaşi. Ba, unele s-au accentuat între timp. Fabricanţii de reclame şi sloganuri politice, alături de toţi semidocţii de care e plină lumea de azi, în politică şi chiar în mediul academic, produc un discurs convenţional, tot mai străin de spiritul firesc al limbii. Cu fineţe şi subtilă ironie, ca de fiecare dată, autorul i-ar supune pe toţi amatorii de astfel de discursuri goale de conţinut la proba de a-şi asuma măcar o singură dată „riscul unei conversaţii" libere. Niciunul dintre aceştia n-ar trece-o. Evident, autorul interesantelor schiţe adunate sub titlul Strabism divergent are încă resurse. şi în roman întâlnim acelaşi stil alert, realist, abrupt, care, vrând-nevrând, fragmentează textul, dar nu afectează unitatea întregului şi nici fluxul narativ. Desigur, cartea are o cu totul altă miză, mai pretenţioasă, de o gravitate împinsă nu o dată până la tragism. Subiectul este inspirat — din câte ne dăm seama din dedicaţie - de drama tatălui scriitorului, medic şi el, care a reuşit să evadeze din komandoul de la Berga (din „infernul teutonilor"), care aparţinea de lagărul de la Buchenwald-Briesgau, după ce trecuse şi pe la Auschwitz. Toate acestea par a fi date reale. Evadarea se produce cu numai trei zile înainte de sosirea trupelor americane. Opţiunea celor trei prieteni (Jo, Andor şi Zoli), care se cunoşteau din ţară de la Sărata (denumire simbolică) sau din ghetoul de la Reghin şi din cel de la vechea fabrică de cărămidă, e cu atât mai riscantă, dând naştere apoi unor speculaţii de tip contrafactual, când se confruntă cu o mulţime de pericole ce-i pândesc de peste tot pe fugari. Adevărul e că cei trei au ales pur şi simplu libertatea. Şi pentru asta, chiar dacă eşuau, niciun sacrificiu nu ar fi părut prea mare, fie şi moartea sau rămânerea în zona de ocupaţie a sovieticilor (atunci sar fi complicat puţin lucrurile). Dar totul se termină cu bine. E un roman de acţiune, cu o derulare rapidă, filmică a secvenţelor succesive, în care predomină uneori, ca şi în povestiri, dialogul. şi aici găsim multe referinţe culturale, care amplifică viziunea romanescă, leagă trecutul cu prezentul, într-un cadru deschis larg spre zări îndepărtate, deşi parcă toate drumurile duc înapoi la Sărata, locul 76

magic transilvan, de care Jo, eroul principal, având destinul unui homo viator, se simte legat pentru veşnicie. Este reconfortant acest spaţiu vast de interferenţă între culturi diferite, atât de familiar scriitorului (a trăit o vreme în Franţa), în care esenţială se dovedeşte a fi până la urmă ideea de om. Autorul încearcă să fie cât se poate de obiectiv. Evadarea n-ar fi avut loc fără complicitatea gardianului neamţ, pe care doctorul îl tratase cu succes, ca pe atâţia alţi pacienţi din lagăr. In drumul spre libertate, la un moment dat sunt ajutaţi de cei doi bătrâni Schneider (episodul se putea încheia şi cu o crimă). Salvarea finală vine de la Margrete Weber, pe jumătate nemţoaică, făcând parte din grupul de „rezistenţi" dintr-un sat ceh de graniţă din Sudeţi. Aici îi surprinde pe evadaţi anunţul oficial de încetare a războiului (se aflau deja în refacere sub protecţia localnicilor). Dar în primele zile situaţia e încă departe de a se fi limpezit, dincolo de bucuria exultantă a victoriei finale. Fugarii constată cu surprindere că din infernul teutonic erau pe cale de a nimeri în iadul răfuielilor de tot felul, de la expulzări şi deportarea în masă până la răbufnirea unor frustrări personale provocate de abuzurile din perioada ocupaţiei naziste. Ura, suspiciunea, „demenţa antisemită" încă mai tulbură minţile. Acum va urma o altă ocupaţie, cu provocările şi încercările ei nu mai puţin primejdioase. Dar până atunci, în astfel de împrejurări, de anomie şi haos, e posibil orice. Şi chiar probabil, ca să fim în ton cu reflecţiile scriitorului, care în permanenţă glisează cu fineţe şi imaginaţie (dar nu in exces) pe toate aceste faţete ale narativităţii. Dincolo de informaţia riguros documentată, autorul se bazează în special pe cele povestite de tatăl său, prototipul lui Jo, adică Jozsef Kalmar (numele întreg). Nu ne miră că autorul se fereşte să-şi pună ostentativ personajele în „situaţii eroice", nici măcar pe cei trei protagonişti. După cum nici figurile negative nu sunt neapărat şarjate. Autorul nu încearcă deloc să-i supradimensioneze nici pe unii nici pe alţii. Ii prezintă pe toţi aşa cum par să fi fost în realitate. După cum, nici în momentele cele mai grave ale evocării nu renunţă cu totul la umor sau ironie (ca modalităţi de a contracara orice tendinţă de exagerare). Indiscutabil, e o dovadă aici de inteligenţă artistică. in aceeaşi notă de originalitate, finalul este voit ambiguu, neconvenţional, cum a fost şi începutul. Romanul debutează cu o proiecţie într-un peisaj însorit, mediteranean, sub semnul jurământului lui Hipocrate, aproape de templul lui Apolo, zeul artelor. Sunt prefigurate, într-un fel, cele două vocaţii ale scriitorului. Visul de la sfârşit, pe drumul de întoarcere acasă la Sărata, e invadat de imagini şi obsesii trăite mai degrabă subliminar. Aventura reală se prelungeşte în aventura psihologică, în coşmarul interior 77

situat la limita absurdului. Dintrodată, graniţa dintre bine şi rău, dintre crimă şi izbăvire pare a fi extrem de fragilă. O dovedeşte şi răzbunarea lui Andor pe nazistul care i-a ucis tatăl. S-ar putea glosa aici la nesfârşit pe tema îndreptăţirii ontologice a pedepsei prin violenţă în situaţii extreme. Fără a face analiză în sensul propriu al termenului (punctul său forte rămâne ironia şi replica rapidă), prin simpla intuiţie prozatorul se apropie uneori ameninţător de teritoriile labile ale psihicului uman. Ar putea îndrăzni mai mult în această direcţie, deşi proza sa, mai ales povestirile, se pliază mai bine pe ritmurile şi transparenţa faptului cotidian. Totul se derulează atât de rapid, încât nu mai e loc pentru analiză şi disecţia amănunţită a celor întâmplate. Altminteri, autorul face un efort considerabil pentru a menţine un echilibru între partea de factologie istorică (vezi notele de subsol explicative) şi partea efectivă de creaţie. Ficţiunea narativă va trebui să ţină seama la tot pasul de anumite constrângeri, care sunt tot atâtea condiţii de adevăr elementare, de bun simţ. Scriitorul îşi asumă afectiv drama tatălui său (cu toate extensiile colaterale în spaţiu şi timp) ca pe propria poveste de viaţă. Altfel, n-ar avea credibilitate. Titlul romanului, poate uşor ironic, exprimă în esenţă acest transfer de identitate de la personaj la autor şi invers. În fond, tatăl şi fiul se regăsesc în acelaşi arhetip comun, originar, consacrat de tradiţie şi parabola biblică. Cornel Moraru Acolda no. 2- feb 2019 Victor Brauner - Via Stephan Benedict

RECENZII Maria Sava Andrei Codrescu - Casanova în Boemia

Andrei Codrescu, autorul romanului Casanova în Boemia s-a născut la Sibiu, în 1946. La vârsta de 20 de ani a emigrat în Statele Unite ale Americii, în prezent fiind America Distinguished Professor of English la Louisiana State University din Baton Rouge. Poet, romancier şi eseist, Andrei Codrescu reuşeşte dificila performanţă de a-şi crea propria nişă în spaţiul literaturii americane a secolului XXI. Câteva din cărţile sale au fost traduse şi în limba română: volumul de povestiri Domnul Teste în America şi alte momente realiste (1993),volumele de eseuri Dispariţia lui “Afară”-un manifest al evadării(1995) şi Gaura din steag (1997), antologia de versuri Candoare străină (1997), romanele Contesa sângeroasă(1997), Mesi@ (2000) şi Casanova în Boemia(2005) Casanova în Boemia este “un somptuos roman baroc”în care „îşi dau întâlnire erotismul lui Anne Rice şi metaficţiunea filosofică a lui Umberto Eco” (Kirkus Reviews) avându-l ca protagonist pe Casanova, Cavaler de Seingalt, aventurierul veneţian al cărui nume a devenit sinonim cu seducţia. Renumele de “cel mai mare amant al Europei” a ocultat vreme îndelungată calitatea lui de mare scriitor remarcată datorită Memoriilor, publicate pentru prima dată în 1822, la aproape 30 de ani de la moartea sa, în 1960 manuscrisul fiind publicat integral. Adevăratul Casanova s-a născut pe 2 aprilie 1725 la Veneţia, fiu al actriţei Zanetta Farussi şi al actorului şi dansatorului Gaetano Giuseppe Casanova. La vârsta de 8 ani a rămas orfan de tată şi a fost crescut o vreme de bunica sa Marzia Baldissera. Tânărul Casanova a urmat cursuri de matematică, chimie, psihologie, fizică, morală, filozofie. Spiritul de aventurier înnăscut a contribuit la statutul de indezirabil la marile curţi europene. Seducător şi libertin, erudit şi filozof, născut într-o Veneţie în care “mănăstirile erau pline de fete iubitoare, bine-crescute şi dormice de aventuri,” nu obosea nicioadată să vorbească de urbea lui natală, deşi îl alungase de trei ori. “Lui Dumnezeu îi era plăcută dragostea la Veneţia, îşi justifica el tinereţea furtunoasă, şi îngăduia ca bisericile Sale să laude viaţa iar pictorii Lui să glorifice trupul. Câţiva senatori zeloşi şi neînduplecaţi, fără îndoială impotenţi, au încercat să oprească această combinaţie de amor dei şi amor personae dar, în mare parte, au eşuat lamentabil. Tiepolo picta cu lumina, Vivaldi făcea palazzi să vibreze, iar Zanetta ţinea în mâini inimile tuturor.” Astfel de vremuri traversase Cavalerul de Seingolt, vremuri în care bunul-gust şi bunul plac îşi dăduseră mâna şi creaseră o atmosferă efervescentă, de emulaţie dar şi de trăiri intense. Odată cu anii senectuţii curajosului Casanova se stingea şi minunatul secol al XVIII-lea făcând loc altor vremuri marcate de revoluţii, de barbarii, „fără maniere”, vremuri în care frivolitatea amoroasă, rafinamentele culinare şi deliciile estetice lăsau loc mitocăniei şi grobianismului. Asemeni lui Mateiu I. Caragiale care surprindea în Craii de Curtea Veche apusul unui „secol cristalin precum un cristal de Boemia”, Andrei Codrescu 79

surprinde în romanul său dizolvarea unei lumi şi instaurarea altei lumi noi, în care nimic nu mai era cum fusese altădată. Romanul lui Andrei Codrescu, antifellinian prin excelenţă (1976, Il Casanova, regizat de Federico Fellini, prezenta un Casanova afemeiat) e o carte plină de rafinament şi de vitalitate în care sunt surprinşi ultimii 13 ani din existenţa lui Casanova punându-l în valoare ca pe o remarcabilă figură iluministă. După ce şi-a risipit toată agoniseala, într-o viaţă plină de aventuri, copleşit de griji şi de nevoi, Casanova acceptă propunerea Contelui de Walstein de-a ocupa funcţia de bibliotecar la castelul Dux din Boemia. Altădată, oaspete de vază la cele mai renumite curţi regale, răsfăţat al doamnelor, satisfăcându-şi cele mai rafinate gusturi alimentare, acum ajunsese bătrân, lipsit de vlagă într-o regiune friguroasă şi cu o bucătărie mai mult decât barbară. Copleşit de tristeţe şi de plictiseală, când nu se mai aştepta ca viaţa să-i mai ofere ceva, o întâlneşte pe Laura Brock, ajunsă şi ea la curtea Contelui Waldstein pe post de servitoare, după ce murise Baroana Stefania von Helmund, stăpâna care o introdusese atât în tainele cititului cât şi în ale amorului. Citeau şi apoi discutau împreună cărţile „în marele pat cu baldachin al Baroanei, din care bolnavul Baron lipsea de mulţi ani”. Adesea plângeau şi se îmbrăţişau pentru eroinele a căror iubire se afla în pericol, „sperând că prin imitaţie pot salva personajele închipuite de soarta lor literară”. Deşi nu mai era tânără, Laura Brock „era în plină înflorire a feminităţii şi iradia siguranţa unui corp încă ferm, care a cunoscut plăcerile” şi, implicit, puterea. Suferea şi ea de aceeaşi boală de care suferea bătrânul Casanova: îi făcea mare plăcere să citească, fapt pentru care, intra pe ascuns în biblioteca Contelui Waldstein şi citea. În momentul în care a apărut noul bibliotecar s-a oferit să-l slujească, tocmai pentru a nu se lipsi de plăcerea de-a citi. Îşi mărturisesc unul altuia marea atracţie pentru cărţi iar Casanova, Şeherezadă masculină, erudit şi seducător, decise că „singura afacere din lume este istorisirea de poveşti” şi purcese împreună cu Laura Brock la un program de studiu. Şi, pentru că cea mai potrivită carte pe care Laura o citise cândva împreună cu Baroana, era Decameronul lui Boccaccio, Casanova îi propuse Laurei să înceapă şedinţele de lectură cu aceeaşi carte. Cu acest prilej, inventând un joc numit de ei „lectură oraculară” îşi ghiciră dorinţele deschizînd cartea la întâmplare şi transpunând textul în maniera proprie. Aşa au aflat că că cea mai de preţ calitate a omului era curajul- „curajul sinonim cu triumful sexual şi cu îndrăzneala minţii. Să posezi o femeie, să înfrângi prostia sau să duci gândurile până la capăt”, iată adevăratele dovezi de curaj. Aceeaşi credinţă îi unea pe cei doi, Laura Brock devenind în scurt timp tovarăşa de aventuri a lui Casanova. Mintea ei ascuţită şi cultivată impunea respect bătrânului seducător care o trată ca pe egalul său. Şi, pentru a-i insufla mai mult curaj, Casanova îi dădu exemplu femeia pe care o iubise cel mai mult, Theresa Bellino, cântăreaţă deghizată în castrato pentru a se mişca cu mai multă uşurinţă în lumea bărbaţilor şi, implicit, pentru a-şi duce până la capăt dorinţa de-a îndeplini o slujbă care la acea vreme era considerată pur masculinăaceea de soprano. Plin de curaj este însuşi autorul nostru, care pune în aceeaşi paradigmă Biblia şi Decameronul cu scopul de-a pune în lumină natura divină a creaţiei. Curajos este şi septuagenarului seducător, când pune chipul Laurei, înfrumuseţat de înţelegere şi compasiune pentru trupul său lipsit de vlagă, alături de chipul femeii care jelea la 80

piciorul crucii, chip văzut de el într-un tablou din preaiubita sa Veneţie. Aceeaşi strălucire în priviri, aceeaşi lumină umbrită de tristeţe venea din interiorul amândorora. În serile care au urmat, şedinţele de studiu erau presărate de amintirile bătrânului Casanova care inventase un joc sofisticat, încărcat de erotism, în care lega plăcerile trecătoare ale cărnii cu cele de durată ale spiritului descoperind o dată cu tovarăşa sa latura aproape nebănuită a iubirii de carte- un erotism intelectualizat. Micromegas al lui Voltaire este explicată în cheie cosmogonică în amestec cu povestirea biblică a lui Adam şi Eva. Simbolică în romanul lui Andrei Codrescu este alăturarea celor doi păcătoşi, Casanova şi Laura Brock de un grup de monahi găzduiţi într-o altă aripă a castelului. Printr-un edict împăratul Iosif al II-lea închisese toate mănăstirile lăsând pe drumuri zeci de călugări şi călugăriţe. Imaginea decrepită a acestor asceţi îl fac să privească în urmă cu nostalgie să revadă tot acel păinjeniş de drumuri străbătute cu trăsura de la Paris, la Viena, Dresda, Praga, Moscova, Neapole, fără să se oprească decât atunci când boala l-a ţintuit la pat. În acele momente de răgaz, oferite de trupul vlăguit, citise şi studiase mii de cărţi care făcuseră din el un adevărat erudit. În călătoriile sale îl întâlnise pe învăţatul evreu Eliphas Emmanuel, fiul lui Mordecai Emmanuel, pe care îl uimise cu ştiinţa lui despre limbă ebraică. Eliphas, frate cu frumoasa Leah, de care, altădată, Casanova fusese îndrăgostit era profund implicat în viaţa comunităţii evreieşti persecutată de Maria Tereza, care în 1744 îi alungase pe toţi evreii din Praga. Discuţiile dintre Casanova şi Eliphas ajungeau de fiecare dată să se oprească asupra subiectului pe care numai doi erudiţi îl pot avea în comun: cărţile. Iar pentru Casanova nimic nu putea să fie mai frumos şi mai cuceritor pe lumea asta în afară de cărţi şi femei. A pătrunde în lumea unei cărţi era o aventură echivalentă cu a cuceri şi a iubi o femeie. Deşi, spune Casanova, ”dacă ar fi femei, leaş pătrunde pe toate. Dar vai! Mă tem că dacă mi-aş petrece tot timpul care mi-a mai rămas citind, nu aş reuşi să pătrund nici a cincizecea parte din ele.” Eliphas, un peregrin şi el, asemeni lui Casanova, purta cu sine povestiri încărcate de mister legate de istoria comunităţii sale. Astfel, îi relată lui Casanova istoria Golemului din Praga, un hybris al celui mai învăţat rabin din toate timpurile, Judah Loew ben Bezalel, cunoscut ca Maharal care excelase şi în arta magiei. Prin creaţia Golemului, fiinţă menită să-i apere pe evreii din Praga de alte persecuţii, Maharalul se situase pe aceeaşi poziţie cu Dumnezeu fapt pentru care a fost pedepsit. Din nenorocire, Golemul a primit duh şi simţire după chipul şi asemănarea omului şi s-a îndrăgostit de Esther, fiica rabinului.Speriat de propria creaţie şi de patima sa, rabinul a decis să scape de el şi i-a trimis în dar trandafirul morţii prin însăşi fiica sa. Cu toate că ştia că primeşte Moartea de la femeia pe care o iubea, Golemul a mirosit parfumul otrăvitor al trandafirului şi s-a transformat într-un schelet. Casanova ştia că Praga era esenţială pentru destinul său şi că legenda Golemului era mult mai profundă decât lăsa să se întrevadă la prima vedere.. Şi, seară de seară, jocul dintre bătrânul Casanova, pe post de Şeherezadă şi focoasa Laura Brock ce-şi ţinea conştiincios şedinţele de lectură devenea tot mai încărcat de erotism. Era un joc de-a şoarecele cu pisica: cu cât septuagenarul se arăta mai 81

neputincios şi lipsit de vlagă, cu atît Laura era mai aţîţată şi mai pornită să-i trezească la viaţă bărbăţia aflată în aşteptare, precum Golemul din Praga. Se lăsa în voia imaginaţiei înfierbântate şi inventa noi jocuri, lăsându-se sedusă, tocmai, ea, care părea făcută mai degrabă pentru trupul vânjos al necioplitului bucătar Gelder, pe care-l vizita după aceste jocuri lipsite de finalitate. „-Nu vă amuză, îi spuse ea lui Casanova, faptul că am fost cucerită, în ciuda rezistenţei mele, şi acum trebuie să vă seduc eu ca să vă ascult poveştile?” Iar Casanova, galant din fire, îi răspundea curtenitor: „- Nici o amintire de-a mea nu valorează cât vederea sânului tău palpitând.” Bătrâna cutră, căreia îi căzuseră pradă zeci de perechi de sâni, care de care mai nurlii, ştia cum să-i aţâţe poftele mai coaptei Laura Brock, povestindu-i toate aventurile lui. E o tactică sigură pe care orice novice în ale amorului o poate aplica în asediul cetăţii-femeie. Mai ales, când asediatorul dispune de rafinament, eleganţă, bun-gust, este un bărbat instruit şi bun prieten cu artele, dispus la cele mai nebuneşti gesturi erotice. Căci cea mai mare şi mai mare dorinţă a femeii pe lumea asta este să aibă putere asupra bărbatului, să-l domine, să-l simtă la picioarele ei, so poarte pe culmile extazului. În cursul zilei bibliotecarul contelui Waldstein trăia din amintiri, frumoasele şi minunatele lui amintiri legate de zecile de femei pe care le iubise cu pasiune: îşi scria memoriile. Şi dintre toate, cele mai obsedante erau figurile ingenuelor trimise de părinţi între zidurile mănăstirilor, tocmai pentru a le proteja de ispitele ce se aflau la tot pasul. Cu cât interdicţia era mai mare cu atât dulceaţa păcatului era mai persistentă, mai acaparatoare. Apusul vieţii lui Casanova coincide cu apusul unei lumi. Pacea este tulburată de revoluţii, de răzbunări, de interdicţii, de intrigi şi vărsări de sânge. Alungat din natala Veniţie şi retras la curtea Contelui Waldstein, Cavalerul de Seingalt este urmărit de braţul lung al răzbunării celor care le lezase onoarea în tinereţe. O încercare de a-l otrăvi se soldează cu moartea lui Cybelle, terrierul său drag, a cărui moarte Casanova decide s-o răzbune. Era deţinătorul periculos al unor misive de amor trimise de înalţii prelaţi doamnelor din high-life-ul veneţian. Ştia foarte bine ce impact ar fi avut acele înscrisuri asupra duşmanilor săi: „Cuvintele sunt cuvinte şi banii sunt bani, dar cuvintele pot fi bani, în timp ce banii sunt rareori cuvinte. În chestiuni de credit, banii sunt doar cuvinte. Dacă a devenit cuvântul trup, ce-l împiedică să devină bani, o operaţiune măruntă în comparaţie cu cea primară, cosmică? Măruntă da, dar ce dificilă!” Aşadar, cel mai important lucru învăţat de Casanova de-a lungul unei vieţi a fost puterea de seducţie a cuvântului. Nu-i suficient să arunci în dreapta şi în stânga cu cuvinte. Important şi memorabil este modul în care le spui şi cât de mult suflet pui în ele. Aride, pedante, fals erudite, cuvintele sunt lipsite de farmec şi strălucire şi trec în goană pe lângă urechile celor cărora le adresezi. Casanova a avut iubite nenumărate, însă a avut inteligenţa de a-şi lua confidentă şi prietenă de suflet pe una dintre cele mai inteligente femei ale vremii, Henriette, o altă curajoasă travestită în bărbat de care-l lega o dragoste sinceră şi profundă. Aflat în momente de răscruce, era singura căreia îi căuta compania şi sfatul . „Multiubită Henriette îi scria el, printre altele, mi-am trăit viaţa cu curiozitate şi, sper, destul curaj şi am considerat că fericirea iubitelor mele este de maximă importanţă. Am trăit fără un plan, deşi am făcut multe planuri şi am auzit râsul răzbunător al 82

zeilor de mai multe ori decât îmi amintesc. Am trăit partea cea mai substanţială a aventurii în propria mea minte, preocupată să mă înţeleagă pe mine şi lumea. Când nu m-am aflat în căutarea plăcerii, am scris. Acestea a fost activităţile mele cruciale, restul e format din consecinţe ale dragostei şi literaturii.” Dragostea şi literatura, în viziunea lui Casanova sunt complementare. Aşa cum spune şi Ortega Y Gasset în eseul „Studii despre iubire”, în orice poveste de amor, ingredientul aflat în proporţie covârşitoare este imaginaţia. Proiectăm asupra celuilalt calităţi şi sentimente care, în realitate, e posibil să nu existe. Apoi, din cuvinte, brodăm o întreagă poveste. În dragoste şi în actul diegetic imaginaţia dă toată savoarea şi amplifică plăcerea. Răspunsul Henriettei îi revelează lui Casanova, adevăratul chip al lumii în care trăieşte- un chip schimonosit de ură şi dorinţă de răzbunare, lipsită de rânduială, o lume în care puterea trece din mâinile celor puţini în mâinile celor mulţi şi imprevizibili, robi ai psihologiei comune, de masă. La curtea contelui Waldstein, Casanova continuă să-şi rememoreze tinereţea şi să inventeze noi jocuri în care s-o atragă pe Laura Brock. De Crăciun îi face cadou o casetă pentru bijuterii cu oglindă, pe fundul căreia era gravată o miniatură barocă care închipuia două tinere ce se desfătau cu un satir. Laura privi atât de mult în oglindă încât, precum Narcis, îşi descoperi frumuseţea tulburată de dorinţi arzătoare. Oglinzile erau un alt secret al Veneţiei. Femeile veneţiene, conştiente de frumuseţea lor, se amorezau de imaginea bine ticluită în oglindă, ţinând adevăratul chip, secret, până ce un iubit avea să le scoată la lumină. Atunci cădea vălul şi femeia îşi arăta frumuseţea care izbucnea din adâncul sufletului tulburat de fiorul iubirii. - „M-am născut într-un oraş al secretelor, spune Casanova, cel mai de preţ secret fiind ştiinţa manipulării imaginii reflectate. Unele epoci, în care lumina cade bine, sunt splendid de veneţiene. Peste altele se lasă întunericul. Tăcerea lui trimitea din nou la măruntul sfârşit de secol şi la tristeţea unui început nou, pe care-l vedea deschizându-se întru stridenţă fără limite, lipsă de maniere, vulgaritate. Subtilitatea, lucrarea stratificată a secolelor, nu mai era apreciată.” Însă Laura nu se simţea bine în acea lume a oglinzilor, o considera respingătoare atâta timp cât oriunde te-ai fi întors îţi vedeai chipul şi faptele reflectate. Viaţa la curtea din Dux capătă o altă turnură atunci când îşi face apariţia figura hieratică a Libussei Moldau, o Lolită de provienienţă aristocratică care-i trezeşte contelui dorinţele de mult adormite. Puse alături, una lângă cealaltă, Laura şi Libusse formau un cuplu erotic care întruchipa întreg parcursul vieţii lui amoroase. Laura ştia că rolul ei era „să-i urnească poveştile, să-i întreţină amintirile cu flacăra vie a interesului ei şi să întruchipeze orice dulce iubire din trecut i s-ar fi perindat pe dinaintea ochilor minţii. Devenise întruchiparea amintirilor celui mai interesant om pe care-l întâlnise.” În romanul lui Andrei Codrescu prezentul, trecutul şi viitorul se împletesc armonios actul diegetic fiind liantul acestor migraţii temporale. „Timpul e un „trompe loeil”, susţine cavalerul. Dacă trecutul, încărcat de amintiri, îl hrăneşte şi-l ţine-n viaţă, viitorul ca o „târfă năbădăioasă scuipă pe toate cărţile lui”. Având drept slogan liberte, egalite, fraternite, revoluţia nu făcea decât să propună o lume a egalitarismului, lumea păpuşilor mecanice, lipsite de personalitate. De aceea se străduia Casanova să-şi scrie memoriile. Era felul lui de-a da culoare viitorului, de a-l îmbogăţi cu imaginea unei lumi deja stinsă, de a-l popula cu figurile personalităţilor 83

cu care se intersectase de-a lungul vieţii: Mozart, Goethe, Pucini, Hegel, Napoleon – toţi marii bărbaţi ai secolului pe care tocmai îl traversase. Bibliografie: Andrei Codrescu, Casanova în Boemia, Polirom, Iaşi 2005

Karmen Zaharia Bucuria picturii de acasă

Nicolae Iorga

(1871-1940)

Au fost tăind un brad bătrân Fiindcă făcea prea multă umbră Și-atuncea din pădurea sumbră Se auzi un glas păgân: „O, voi, ce-n soare cald trăiți Și ați răpus strămoșul nostru, Să nu vă strice rostul vostru, De ce sunteți ața grăbiți? În anii mulți cât el a fost, De-a lungul ceasurilor grele, Supt paza crăcilor rebele Mulți și-au aflat un adăpost. Moșneagul stând pe culme drept A fost la drum o călăuză Și-n vremea aspră si ursuză El cu furtunile-a dat piept. Folos aduse cât fu viu, Ci mort acuma când se duce, Ce alta poate-a vă aduce, Decât doar încă un sicriu?!...”

Adrian Grauenfels Beneficiile pandemiei

detalii fresca Siena - Palatul Comunal

Dacă lumea noastră este deterministă, carteziană, toate au un scop: o cauză și efect. Dar ele, pandemiile, sunt necesare? Această întrebare ne dorim să o elucidăm azi. Există teza istoricului Kyle Harper după care schimbările climatice și pandemiile au avut ca urmare căderea Imperiului Roman și, în special, ciuma din timpul lui Justinian din secolul al VI-lea. Această interpretare rămâne desigur ipotetică, pentru argumentul că există o lungă perioadă de latență între începutul epidemiei și sfârșitului Imperiului și că șocurile epidemice sunt mai de seamă perturbări demografice decât reformatori sociali imediați. Dar mai presus de toate să recunoaștem că aceste întrebări sunt prea ample pentru a emite răspunsuri relevante. Chiar cercetarea efectelor economice al mortalității înfricoșătoare de la mijlocul secolului al XIV-lea pentru piața muncii și impactul asupra economiei medievale nu capătă - în ciuda eforturilor depuse de istorici, răspunsuri fără echivoc. Probabil Harper insistă pe noțiunea de latență ca un factor de seama a teoriei sale. Oricât de uluitor ar fi se pare, ciuma neagră a lăsat puține mărturii scrise, și relativ puține gravuri și desene care și ele prezintă multe lacune inclusiv din punct de vedere literar. 86

Boccacio- Decameronul

Decameronul scris de Boccaccio în 1350 este o excepție. Azi este un exemplu larg folosit, pentru concordanța temporală care este evidentă și nu se cere demonstra-tă. Povestea lui Boccacio, prezintă pe tineri aristocrați florentini care se refugiază din marele oraș pentru a nu se molipsi de boală, în mediul rural. Acolo ei se adună și spun la rând povești din trecutul lor vesel și exuberant care precedă pandemia. Narațiunea își extrage cu siguranță forța și succesul lansând credința care susține că omul este capabil de a amăgi moartea în timp ce ea secera în jur , dar de fapt, ce acești tineri trăiesc, nu este o orgie a simțurilor, așa-numitului erotism declanșat de carantină, pe care unii vor să-l vadă. În prologul său la carte, Boccaccio descrie ciuma Florenței ca un „început oribil” care învinge legăturile sociale, îi ține pe fii departe de tați, provoacă panică funerară și îi prinde pe cetățeni amestecați într-o enormă dezordine socială și morală. Boccaccio nu este un original, el preia în parte ceea ce a scris Tucidide în secolul al V-lea BC despre Ciuma din Atena, care nici nu era ciumă, ci foarte probabil, o epidemie de tifos. Din nou, avem în față o latență, o întârziere a reacției immediate la anomalie: ciuma nu este descrisă, ea distruge în mod tăcută ocazia de a scrie. De aceia Decameronul este un text atât complex, cât și unic. Să-l comparăm cu dominanta tăcere, fără îndoială datorată amploarea traumei paralizante, comparabil cu ceea ce s-a întâmplat după Holocaust, sau cum descrie W.G. Sebald în cartea “Rolul distrugerii” ca fiind o parte a istoriei naturale. Autorul citează soarta orașelor germane îngropate sub un milion de tone de bombe incendiare aruncate de bombardamentele aliaților. Distrugerea va cataliza reconstrucția, modernizarea, remodelarea moralei, și iată cum în ciuda catastrofei produsa Europei Germania renaște în scurt timp, ca o mare putere mondială.

Mai există o carte relevantă, “Gonirea fricii”, care printre altele descrie povestea unui oraș italian cu zece ani înainte de a izbucni ciuma neagră Siena, 1338, pictată de Ambrogio Lorenzetti* pe pereții Palatului Public. Ni se vorbește despre o frică politică, înainte de a fi anihilată de frica biologică. Ce ne întristează azi, privind fresca este contrastul orașului aflat în război, vizavi de orașul calm, pacificat de molimă, dar de fapt un oraș depopulat.

Doar bărbați înarmați care circulă afară și realizăm că, în spatele zidurilor caselor, oamenii mor. Dar pandemiile trecutului s-au stins și au dispărut de la sine. Viața e mai puternică și va continua. În secolul XXI combinația dintre tehnologie, turism, și suprapopularea planetei au dus la o pandemie mondială imposibil de controlat. Natura se revoltă și caută să echilibreze ecologia rănită, clima razna, și demența cu care specia umană își tratează cuibul. Vom mai sta la o bere pe o terasă cu prieteni? Sărutul prin mască va marca anii care vin. Boccaccio ar zice că ne bine merităm soarta.

Adrian Grauenfels - SAGA 2020

*Ambrogio Lorenzetti este un renumit pictor al școlii din Sienese din anii 300. Ambrogio a dezvoltat un stil gotic marcant, influențat de mișcarea de artă italobizantină. Atingerea ei este de recunoscut datorită culorilor profunde și pure, a liniilor sinuoase, a expresiei sensibile și a sentimentului de armonie spirituală. Ambrogio deținea capacitatea uimitoare de a transmite emoție și atmosferă și din acest motiv poate fi considerat cel mai mare pictor al școlii din Siena. Moartea neagră a ajuns în Italia la mijlocul anului 1300 și a ajuns repede la Siena. Ambrogio insusi a început să perceapă indicațiile clare ale bolii: slăbiciune mare, tuse persistentă și durere de cap continuă. Ambrogio Lorenzetti a murit în iubita sa Siena la 9 iunie 1348. Opera sa a devenit nemuritoare, astăzi frescele sale sunt vizibile, la Palazzo Pubblico, Siena, la Florența, la Galleria degli Uffizi. 89

Maria Cecilia Nicu Primăvară 2020

- Păi de abia ai scris despre primăvară. -

Ei și? Consideră o urmare.

Sigur, serial și ca orice serial (ca la TV) plictisește.

Și l-am și început demult, dacă vrei să știi, încă din primăvara lui 2014 scriam: „este aprilie, e primăvară şi ar trebui celebrată după iarna pe care am avut-o, dar cum sunt greu de convins după eşecul din martie când aşteptam mărţişorul cu ghiocei m-am gândit să evit o altă dezamăgire...” și tu-mi spui de plictiseala repetiției.

Și?

Și nu-mi place deloc starea asta repetititvă, un fel de cerc vicios al nemulțumirii cu care întâmpin primăverile de câtva timp chiar dacă dau vina pe vârstă, maturitatea aia târzie când realitatea vine filtrată de experiențele anilor care s-au dus și din care cităm selectiv fie că memoria s-a subțiat fie că selecția este defectuos dirijată către ceea ce am vrea să ascundem în „sertarele” alea secrete în care am îngrămădit dezamăgirile majore. Acum pricepi?

Ce litanie!

Poate litanie, dar trebuie să recunoști că e o ciudățenie a timpului, timp ca trai nu climă și tare aș vrea să fiu cumsecade și să păstrez un ton cel puțîn neutru pentru că vorbind despre primăvară acum mi se pare o intervenție inutilă; mă uit pe fereastră, iarba s-a înverzit, e drept, dar tufa pe care îmi arunc ochii în fiecare dimineață doardoar s-a îngălbenit – galbenul ăla solar care îi pregătește frunzele - nu se vede altfel decât în ianuarie, florile anuale nu-s plantate și nici nu cred că or să fie curând, întârzierea firească despre care mi-am amintit că am scris fiind o dorință ascunsă în colcăiala asta nervoasă în care ne rostogolim examinând ferestrele.

Cam tăios tonul.

Stăm în casă!

Aha! 90

Și fără alegere, zice (in)disciplina aia în care am trăit vrând-nevrând și indiferent cât de logică ar fi (disciplina, vreau să zic) gustul amar al unei repetări pe care aș fi vrut so uit este inevitabil. Reprogamarea asta a ritmului normal e dificil (rău) de acceptat atunci când „acasă” nu mai are deloc chemarea aia a cuibului, odihnitor, cald - cozy (cum zice englezul).

Și atunci ce (ne) facem?

Ce să facem? Cam așa: deștepții se cufundă în gândire, șugubeții, cu un ascuțit simț al humorului mai ales, fie amar fie vesel, produc bancuri - melancolicii privesc pe fereastră cu disperarea aia a colacului de salvare, visătorii pendulează între paginile cărților și simbolistica sunetului, când rafinat când profan, dar muzical și, de fapt, ce ar părea cel mai important ar fi doar o elementară înțelepciune care ajută să se evite deraierea...știi care...aluncarea afară din propria-ți persoană pe care delicat o numim alienare.

S-au înmulțit totuși zilele cu soare ...

S-au, dar sunt afară și afară e coronavirus; străzile sun goale, nu oameni, nu mașini, ca pe vremea aia când câteva Zil-uri treceau în viteză pe bulevarde (ții minte?) magazinele au tras obloanele - o bluză, o pereche de jeans, un pantof (mai ales) sunt comodități numai în perspectivă - restaurantele stau cu ușile închise, dezolant de tăcute și când te gândești că s-ar putea (sau nu s-ar putea!) să te plimbi singur într-un parc luminozitatea soarelui pălește. Ba chiar văd vârfurile brazilor clătinându-se destul de serios, că bate vântul si sunt numai vreo 8 grade, iar în casă e cald și oricum e mai sigur.

Întinezi rău primăvara asta în serialul tău...

N-am întinat-o eu!

Tu numai consemnezi.

Și măcar dacă mi-ar plăcea...Cum zice un poet drag mie: “generația mea se pregătește de o nouă eră glaciară cineva din partea binelui vorbește în parabole nu înțeleg de ce iubirea trebuie să întoarcă și celălalt obraz” (Dan Petruț Camui “De-a statul acasă”) 91

Dan Chiriac (Kyre) CANGRENELE

1. Într-o bună zi, tot scărpinându-se, Manase a descoperit cu uimire şi durere o zonă roşie pe pilea burţii sale. "Măi să fie!" îşi zise Manase şi încetă cu scărpinatul. Se uită la pielea înroşită din toate unghiurile posibile şi de la toate distanţele posibile, până ce ajunse la concluzia că, de, nu e bine. "Da' nici rău nu e", îşi zise Manase, căci între timp îi venise ideea că e o ocazie numai bună să se lege de o asistentă tânără pe care pusese mai demult ochii. Manase s-a dus la medic. "Dom' doctor", a zis Manase, "uite ce e, aşa şi pe dincolo". Doctorul l-a ascultat calm, cu faţa sprijinită în braţul drept. "Să vedem", este tot ce a zis doctorul după ce Manase a terminat de vorbit. Manase s-a descheiat liniştit la pantaloni, trăgând cu ochiul la tânăra şi frumoasa asistentă, apoi şi-a scos tricoul din pantaloni şi a pus degetul pe un hematom vânăt: "Aicea e!". "Parcă ai spus că e roşie!?" îl întrebă doctorul privind cu interes. Zona era cumva circulară, avea ca centru buricul şi se întindea circa 2 centimetri în jurul său. Manase era tulburat. "Dom' doctor, vă jur, acu' trei ore era roşie, atât, roşie..." Doctorul zâmbi dulce:"Am nevoie de analize. Du-te..." Manase şi-a petrecut următoarele două ore pendulând între diversele laboratoare şi privindu-şi la intervale buricul. Pata se lăţea încontinuu şi, dacă asta e posibil, devenea tot mai vânătă. "E clar" zise doctorul şi puse analizele pe masă. "E cangrenă la buric". "Nu se poate, dom' doctor" se tângui Manase. "Nu se poate? Ba se poate, îţi zic eu că se poate. E cangrenă la buric". Doctorul era ferm convins că aste e, n-ai ce-i face. Manase tăcea. "Ascultă aici", zise doctorul, "a mai avut cineva din familie cangrenă?" "Nu, dom' doctor, nu cunosc pe nimeni. Tata a murit de cancer". "Atunci poate e cancer?" Doctorul era nedumerit. Luă de pe masă teancul de analize şi îl studie din nou. "Da, e posibil", zise el şi puse analizele pe birou. "Cine din familie a mai avut cancer?" "Nimeni, dom' doctor, nimeni." "Mama dumitale din ce cauză a murit?" "Nu ştie nimeni, dom' doctor. A plecat de acasă - zicea că merge la pâine - şi nu s-a mai întors. Poate că nici nu-i moartă?" "Şi părinţii părinţilor? Bunicii dumitale adică." "Trăiesc toţi cinci, sunt sănătoşi..." "Cum toţi cinci?" "Păi bunica din partea mamei a divorţat şi s-a recăsătorit acu' 15 ani. Am trei bunici şi două bunice." "Şi câţi ani are bătrâna?" "Nu mulţi, aşa, vreo 92, poate 93, cine mai ştie?" "Dumneata câţi ani ai?" Doctorul deschisese un catalog, cu intenţia vădită de a-i completa rubricile. "Douăşcinci. Da' dumneata?" întrebă Manase privind cu interes la asistenta ce nu se dezlipea de uşa cabinetului. "Cincizecişidoi", răspunse doctorul, scriind fişa bolnavului. "Adresa?" 92

"Strada Cortului, 12 cu 9" răspunse Manase exprimându-şi din priviri dorinţa ca asistenta să-i facă o vizită. "Aşa, pe la vreo 7", se pomeni că-i scapă din gură. "Aţi spus ceva?" Doctorul ridicase ochii şi îl privea nedumerit. "Nu, am zis că pe la 7 a început să mă mănânce." "Şi?" "Şi s-o-nroşit. Ş-acu' e vânăt. Am cangrenă la buric?" "Da", confirmă doctorul, "trebuie extirpată. N-o să doară. Dar mai întâi luaţi aceste antibiotice." Şi îi întinse o reţetă împănată din belşug cu denumiri de pilule indigene şi străine. "Cine ştie, poate dă înapoi", îi spuse doctorul în loc de la revedere. Asistenta îl privi cu drag. 2. "O să doară, dom' doctor?" Manase părea calm, întins pe masa de operaţie, cu burta dezgolită. "Nu-ţi fă griji. Vată!" zise doctorul. "Eşti anesteziat. N-o să doară. Bisturiu. Începem." "Mă mănâncă, dom' doctor" gemu Manase. Începea să transpire. Asistenta îl privea placidă. Mâncărimea creştea. "Apucă-l bine, să nu fugă!" zise deodată doctorul. "Mişcă!" gemu asistenta. "Apucă-l cu pensa!" Doctorul era furios. "Apucă-l cu pensa, ţi-am zis!" Un geamăt îl făcu pe doctor să urle: "Nu aşa tare, vită! Mai cu grijă, că nu-i lemn!" Mâncărimea devenise insuportabilă. Manase leşină. Se trezi după două secunde, cu sentimentul unei iminente primejdii. Doctorul îl zgâlţâia de umăr, vrând să-i arate ceva. "Uite-l", zise doctorul şi-i arătă o bâzdâganie ce se zbătea în pensă. "Ce-i asta?" întrebă Manase uluit. "Cangrena dumitale la buric. E un mascul puternic." "Şi buricul unde-i?" "E la locul lui, nu-ţi fă griji. O să se vindece şi n-o să mai ai probleme." Manase nu-l mai asculta. Adormise, ştiindu-se scăpat. 3. "Trebuie scos zilnic la plimbare", zise doctorul. "Are mare nevoie de aer. Şi de soare". "De ce?" întrebă Manase. "Nu se ştie sigur de ce. Dar e cert că-i va face bine. Se va dezvolta armonios, va creşte şi va avea nevoie de dragoste. Să ai grijă de el". "Ce mănâncă? Adică, ce să-i dau să mănânce, cât de des şi în ce cantităţi?" zise Manase. "Carne", răspunse doctorul, "carne crudă. O tai cubuleţe şi i-o dai. Se descurcă el. Îi cumperi o farfurioară specială şi îi pui carnea acolo. După ce mănâncă, neapărat să-l scoţi la aer". "Şi ce să fac dacă va vrea să fugă?" "Ştii ce? Cumpără-i o lesă. Ca să nu-l pierzi prin casă, ţine-l tot timpul în lesă, chiar şi când doarme. Nu cred că o să-l deranjeze". Doctorul era degajat, explicându-i pacientului: "O să crească repede. În două luni n-o să-l mai recunoşti". "Sper", zise Manase. "Dar dacă se îmbolnăveşte?" "Vii la mine". "Să nu-l duc la veterinar?" "Nu. Vii la mine. O să-l tratez eu". "Apropos", zise doctorul înainte ca Manase să plece, "vezi că pe la vreo şase luni o să aibă nevoie de pereche". "Şi de unde să-i fac eu rost de pereche?" "Nu-ţi fă griji, asta se va rezolva până atunci". 93

4. Era un mascul de cangrenă frumos şi puternic. La naştere cântărise 54 de grame extrem de mult! Armonios dezvoltat încă de pe atunci, promitea să devină unul din exemplarele cele mai reuşite ale rasei sale. Când fu adus acasă, porni imediat în explorarea şi marcarea teritoriului. A propriului teritoriu. De unde ştia că era al său? Ce îl punea să şi-l marcheze? Nu ştia şi nici nu-l interesa, el doar îşi urma imboldurile şi instinctele. Deocamdată trăia fără să ştie de ce, fără măcar să ştie că trăieşte. Dar conştiinţa i se dezvolta - la început lent, apoi din ce în ce mai rapid. Hrana bună (Manase avea cu adevărat grijă de el, îl îndrăgise) şi plimbările zilnice prin aerul curat şi soarele generos îl ajutau să se maturizeze atăt fizic, cât şi psihic. În luna a patra, era destul de deştept ca să gândească asupra unor concepte destul de alambicate, precum viaţa şi fericirea. Viaţa era nevoia de hrană şi dorinţa de satisfacere a ei, nevoia de aer şi soare, precum şi lungile plimbări pe afară. Fericirea însemna satisfacerea acestor nevoi şi - paradoxal! - nu numai atât. Fericirea însemna şi existenţa acelor nevoi ce trebuiau satisfăcute. Fericirea însemna trăirea vieţii, dar viaţa nu implica automat fericire. De aici şi din setea de a cunoaşte se născu nevoia de a cunoaşte nefericirea. 5. "Dom' doctor..." "Da?" Doctorul era nedumerit. Apoi: "Dumneata erai!?" "Da, eu". "Ce mai face puiul?" "Puiul?" "Da, puiul de cangrenă". "A! Gegzi..." "Îl cheamă Gegzi?" "Da, i-am zis Gegzi. Ştiţi, dom' doctor, nu mai vrea să mănânce". "Cum aşa?" Doctorul era nedumerit. "Nu mai vrea să mănânce?" "Da, nu mai vrea să mănânce". "Poate n-a fost scos la timp la plimbare?" "Ba l-am scos. L-am scos aşa cum aţi spus, după fiecare masă". "Poate nu era carnea de calitate?" "Era, dom' doctor, uite, am adus câteva bucăţele..." Carnea era de calitate, proaspătă şi bună. Părea hrana ideală pentru micul Gegzi. "Da, e bolnav", zise doctorul. "Uite aici, pe spinare. Solzii i s-au decolorat". "Ce puteţi face, dom' doctor?" "Nu ştiu ce boală are. De când suferă?" "De trei zile". Asistenta stătea tot în pragul uşii. "Până atunci a fost sănătos?" "Da, dom' doctor, mânca bine, râgâia şi se cerea la plimbare". "Mergea în lesă?" "Nu, dom' doctor, n-a avut nevoie. Nu s-a pierdut niciodată, se ţinea după mine tot timpul şi dădea din coadă la trecători, da' nu s-a repezit să-i muşte, cum am auzit că fac alţii. Când se sătura de aer şi de soare, îmi dădea singur semn că vrea acasă". "E un comportament normal", zise doctorul, "nu toate fiinţele din această specie atacă omul. Au şi ele caractere mai agresive - cele care atacă, vreau să spun. Al dumitale pare a fi unul foarte blând". "Da, dom' doctor, e blând. Nu făcea nazuri nici la mâncare, nici la plimbare. I-am arătat odată unde să facă caca, şi de atunci se duce singur acolo şi face când îl scapă, n-am avut probleme cu 94

el". "Îhî, un exemplar drăguţ", zise doctorul, "cunosc unul care înadins murdăreşte totul în jur, şi când mănâncă, hăpăie. O bestie, ce să mai zic". "Dom' doctor, e bolnav acu'. Nu mai mănâncă, nu mai vrea la plimbare. A slăbit". "Da, văd". "Ce are, dom' doctor?" "Nu ştiu. Îi prescriu nişte vitamine, cine ştie, poate îi trece. Dacă nu, vii iarăşi peste vreo trei zile". 6. "Deşi fericirea înseamnă satisfacerea nevoilor, cât şi faptul că ai aceste nevoi ce trebuiesc satisfăcute, nefericirea nu înseamnă de loc nesatisfacerea nevoilor. Am răbdat îndelung de foame, dar sunt tot fericit. Sunt fericit chiar dacă ştiu că o să mor tot continuând aşa. Dar n-o să mor, pentru că o să mă hrănesc, de azi înainte, regulat. Un singur lucru ştiu: lipsa cauzelor ce determină fericirea nu înseamnă nefericire. Sau poate nu am stabilit cu certitudine cauzele ce duc la fericire? Nu, sunt fericit, fericirea înseamnă satisfacerea acelor nevoi care înseamnă viaţă. Dar nesatisfacerea lor nu înseamnă nefericire, înseamnă moarte. Ce este nefericirea?" 7. "S-a făcut bine, dom' doctor!" "Văd. Tratamentul a dat rezultate. O să fac un referat". "Vă mulţumesc, dom' doctor, acu' mănâncă bine, e vesel, ştie că trăieşte. Vă mulţumesc din suflet, dom' doctor". "Vedeţi că peste o lună, o lună şi ceva, o să aibă nevoie de pereche. Atunci, dacă apare ceva anormal în comportamentul lui, veniţi cu el la mine. O să-l internez". 8. "Vată". Manase era întins din nou pe masa de operaţii. De data aceasta avea cangrenă la gură. Începuse să-l doară cu două zile înainte şi venise repede la doctor. "Da", îi confirmă acesta, "e o cangrenă. O să fie femelă". "De unde ştiţi, dom' doctor?" "Păi data trecută a fost la buric, şi e mascul, nu? Şi acum e la gură, deci o să fie femelă. Acum aţi înteles de ce v-am spus să nu vă faceţi griji în legătură cu perechea lui Gegzi, că o să se rezolve problema?" Manase dădu din cap, înţelesese. Acum Manase era din nou întins pe masa de operaţie.. "Închideţi ochii", îl sfătui doctorul. "Nu vă fie teamă, n-o să simţiţi nimic". Operaţia decurse în linişte. Nu se întâmplă nimic deosebit. "Priviţi!" zise doctorul. Manase privi neliniştit la o bâzdâganie ce atârna inertă în pensa pe care asistenta cea tânără şi frumoasă o ţinea cu grijă. "Nu mişcă", zise Manase îngrijorat. "Nu", confirmă doctorul. "Aşa-i la femele. Ele nu mişcă". "Dom' doctor, unde-i Gegzi?" întrebă Manase. "V-am spus să nu vă faceţi probleme", răspunse doctorul, "e la mine acasă. Are soţia grijă de el - îl hrăneşte, îl scoate la aer". "E bine?" "Da, e bine. Dar am impresia că vă duce dorul". Manase izbucni în lacrimi. "Ţineţi la el", observă doctorul. "Da, dom' doctor, foarte mult. E aşa de cuminte..." "În cazul acesta, se poate întâmpla să aveţi probleme. Cu femela". "Dar ea nu mişcă!" "Nu, dar trăieşte. Vedeţi, v-am 95

povestit odată de un alt exemplar, care era o adevărată bestie..." "Da". "Ei bine, şi acela, la naştere, n-a mişcat deloc. M-am şi speriat atunci, am crezut că e mort. Dar nu era, şi acum îi face necazuri proprietarului. Mă tem să nu păţiţi aşa şi cu femela dumneavoastră". "Sper să nu". "Şi eu sper. Ştiţi, cangrenele, dacă vor, pot fi ale naibii de rele". "Operaţia a mers bine?" "Da", răspunse doctorul. "Dom' doctor", izbucni Manase, "eu sunt neliniştit. De ce nu mişcă?" "Nu vă faceţi griji, v-am mai spus. E ceva firesc". "Nu e moartă?" "Nu. E vie. În curând o să înceapă să mişte. Trebuie hrănită des şi, sub nici un pretext, nu trebuie scoasă la aer înainte de a se maturiza". "De ce?" "Nu se ştie de ce. Vedeţi, au încercat unii să le scoată la aer, dar au murit". "Bine, dar pe Gegzi lam scos la plimbare din prima zi!" "Gegzi e mascul, aceasta e femelă. Apropos, cum o să-i ziceţi?" "Cred că Gegzi ♀ ". "O să fie atunci Gegzi şi Gegzi ♀ ". "Nu, o să fie Gegzi ♂ şi Gegzi ♀ ". "Nu vă recomand", zise doctorul, "Gegzi s-a obişnuit cu numele său, s-ar putea să nu reacţioneze la Gegzi ♂ ". Apoi continuă: "Femelele se maturizează extrem de repede. V-am mai spus, în maxim două săptămâni - timp în care trebuie hrănite des şi nu trebuie scoase la aer. La dumneavoastră o să fie mai greu, o să trebuiască să staţi să o hrăniţi des pe Gegzi ♀ , în timp ce Gegzi va dori să fie scos la plimbare". "Nu se poate să nu-l scot nici pe el la plimbare?" "Nu, nu se poate, se îmbolnăveşte. Ştiţi ce?" zise doctorul gânditor, "lăsaţi-l pe Gegzi la noi, soţiei îi place de el, o încântă. După ce se maturizează femela, o să puteţi să-l luaţi". 9. Gegzi ♀ a crescut rapid. Era şi ea un exemplar reuşit, masiv ca toate femelele. Solzii de pe spate îi erau însă coloraţi în cu totul alt mod decât la restul femelelor de cangrenă, care păreau pe lângă ea anoste şi insipide. Deşi avusese la naştere doar 21 de grame, la maturitate îl depăşea pe Gegzi cu peste 250 de grame, iar în lungime cu mai bine de 3 centimetri. Coada îi era mai scurtă, dar mai groasă, picioarele mai suple, dar mai puternice, iar dinţii mai ascuţiţi. Avea o mare poftă de mâncare. După cele două săptămâni petrecute în casă, când Manase o scoase la plimbare, Gegzi ♀ avea o mare poftă de joacă şi hârjoneală. Când se văzu la loc liber, se năpusti la un cetăţean ce ţinea în lesă un doberman. Câinele lătră agresiv, împroşcând-o cu salivă. Gegzi ♀ muşcă cu sete. Se creă o busculadă, în care Manase o pierdu pe Gegzi ♀ . 10. "Dumneavoastră sunteţi domnul Manase?" Poliţistul era extrem de politicos. "Da". "Putem vedea actele dumneavoastră?" Manase intră după acte. "Dar poftiţi înăuntru!" strigă el. Poliţistul luă loc într-un fotoliu. "Domnule Manase, vă aparţine?" întrebă poliţistul, scoţând-o pe Gegzi ♀ din buzunarul mantalei. "Da". "Frumos căţeluş. Da' rău". "Nu e căţeluş, dom' poliţist". "Sergent Popovici". "Nu e căţeluş, dom' Popovici" "Da' ce e?" "E o cangrenă". "O cangrenă?" Poliţistul o examină pe Gegzi ♀ cu atenţie. 96

"Da, e o cangrenă. Nu văzusem solzii de pe spinare. Şi, în plus, azi în parc se comportase ca un oribil pechinez". "Mi-a scăpat, n-avea lesă şi am scos-o pentru prima dată..." "Da, da, e firesc. E!" oftă poliţistul, "noi avem o mulţime de plângeri împotriva dumneavoastră". "Da' ce, ce s-a-ntâmplat?" "Cangrena. A muşcat oameni în parc. Însă plângerile sunt pentru un căţel cu semnalmentele ca ale animalului dumneavoastră..." "Oricum, vă mulţumesc că l-aţi adus acasă", zise Manase. Apoi, după plecarea poliţistului, o ameninţă pe Gegzi ♀ cu degetul: "Ei, lasă că vezi tu! Te pun în lesă!"

11. "Ce am, dom' doctor?" Manase era speriat. De vreo trei zile îl durea pieptul. "Nu ştiu încă. Trebuie analize". După aducerea analizelor: "Ce mai fac cangrenele dumneavoastră?" întrebă doctorul studiind analizele. "Bine, dom' doctor, bine, ce să facă". "Mănâncă?" "Da, dom' doctor, mănâncă. E o plăcere să le vezi". Doctorul lăsă analizele pe masă şi îl privi pe Manase în ochi. "Continuaţi", zise el blând. "Dom' doctor, la început Gegzi ♀ era rea, a muşcat o mulţime de oameni în parc..." "Da, am citit în ziar". "Da, da' nu numai atât. Hăpăia mâncarea, de fiecare dată făcea caca în alt loc. Odată a făcut în pat, să vedeţi cum..." "Lăsaţi", zise doctorul, "ziceţi mai departe". "După ce l-am adus acasă pe Gegzi" zise Manase, "-A! mersi că aţi avut grijă de el, dom' doctor, s-a-ngrăşat, e voinic acu'- ..." "Nici o problemă", zise doctorul, "şi nouă ne-a plăcut de el, era tare cuminte". "După ce l-am adus acasă n-a mai fost, dom' doctor, erau răi amândoi, se muşcau şi se băteau. Toată ziua erau unul peste altul, schelălăiau tot timpul, scheunau şi mârâiau. Odată erau plini de sânge amândoi, verzi de sus până jos". "Şi apoi?" "Apoi s-au liniştit. S-au apropiat unul de altul. Acu' sunt prieteni, nu mai poţi să-l iei pe unul fără celălalt". "Da, da..." îngână doctorul. "Tipic". "Poftim, dom' doctor?" "Trebuie să facă pui. O să aveţi trei". "O să fie trei?" Manase era nedumerit, uimit, dar şi bucuros totodată. "Da", zise doctorul. "Chestia pe care o aveţi la piept e un semn". 12. Manase se ridică în coate pe masa de operaţie. "Dom' doctor, ce o să fie?" "Cum adică ce o să fie?" Doctorul era ocupat să-şi lege masca şi să-şi tragă mănuşile. Îl asista aceeaşi asistentă, cea pe care Manase pusese mai demult ochii. "Mascul sau femelă?" "Nu ştiu", răspunse doctorul. "Cum nu, dom' doctor, dumneavoastră să nu ştiţi?" "Nu ştiu. Primul a fost cangrenă la buric - deci mascul, a doilea la gură - deci femelă". Manase jubilă: "Deci am cangrenă la piept, deci e mascul!" "Nu", zise doctorul, "nu putem şti. Dacă e la piept, la muşchi adică - e mascul. Dacă e la sân, la glandă adică - e femelă". "Ce mă fac cu două femele sau cu doi masculi?" întrebă Manase. "Nimic. Ăsta, al treilea, e puiul lor. Nu trebuie să vă faceţi griji". "O să am o famile de cangrene", gândi Manase cu voce tare. "O familie! Sunt singurul din ţară, 97

nu?" "Din lume. A! mai există un individ în Barbados care are o pereche, dar el n-are pui. Dumneavoastră o să fiţi singurul". "O să am trei cangrene!" se bucură Manase. "Nu", îl contrazise doctorul, "două cangrene şi un cancer. Ăsta e un cancer". "Dar aţi spus..." "Da, am spus. Este puiul celor două cangrene, dar e un cancer". "Cum aşa?" "Aşa, pur şi simplu. Nu se ştie de ce, dar este clar că puiul unei perechi de cangrene nu poate fi decât un cancer". "Dar nu mai există pui de cangrene pe lumea asta, nu?" întrebă Manase. "De unde se ştie?" "Nu se ştie exact, e doar o ipoteză quasidemonstrată. În această privinţă, cangrenele seamănă cu anghilele". "Cum aşa?" "Păi anghilele, puii de anghilă de fapt, se numesc lepticefali şi nu seamănă cu anghilele". "Dar cancerul o să semene cu părinţii lui?" "Vedeţi dumneavoastră, iniţial nici puiul de cangrenă nu e cancer. Debutează prin a fi chist". "Dar la operaţie, când o să-l extirpaţi, ce o să fie?" "Cancer, fireşte. Starea de chist nu durează mult. Vedeţi, seamănă: anghilă - lepticefal - civelă - anghilă versus cangrenă - cancer - pui de cancer - din nou cangrenă". "E sigur", întrebă Manase, "că puiul puiului de cancer o să fie tot cangrenă? Şi ce o să fie puiul de cancer?" "Nu se ştie", răspunse doctorul. "Se poate ca puiul de cancer să fie cangrenă sau altceva, dar nu se ştie ce. De asemenea, se poate ca puiul de cangrenă să nu fie neapărat cancer. Dumneavoastră să fiţi fericit că nu v-aţi procopsit cu o leucemie, de exemplu..." 13. Manase s-a căsătorit cu asistenta. Nu au copii. Gegzi şi Gegzi ♀ au acum trei: cu primul, cancerul (Gegzi 1), aţi făcut deja cunoştinţă; al doilea (tot cancer) s-a născut din trupul doamnei Manase. Al treilea pui e o lepră drăguţă, care a infirmat teoria mai sus amintită, arătând că nu e obligatoriu ca toţi puii de cangrenă să fie cancere. Având în vedere că Gegzi şi Gegzi ♀ sunt acum în pragul senilităţii şi că Gegzi 1, Gegzi 2 şi Gegzina dovedesc o mare poftă de viaţă, se aşteaptă apariţia celei de a treia generaţii. De fapt, ea e pe drum, atât Manase, cât şi soţia sa acuzând simptomele premergătoare. Gegzi şi Gegzi ♀ îşi vor vedea nepoţii, căci, ei da! vor fi gemeni (deşi nu identici, având suporturile de gestaţie diferite). Se pare însă că vor fi nişte banale gripe. Cine ar fi crezut că nepoţii de cangrene şi puii de cancer să fie doar nişte gripe? Manase şi soţia sa sunt fericiţi, cu toate că nu pot avea copii. Ei se iubesc cu patimă şi îşi iubesc şi animalele de casă (şi, în acelaşi timp, progeniturile) - cangrenele, cancerele şi lepra. Se bucură că o să apară şi generaţia cu numărul trei şi mai ales se bucură de faptul că apariţia lor pe lume nu va necesita intervenţie chirurgicală. Doctorul le-a spus că va mai fi o perioadă dificilă, până la maturizarea gripelor, dar că, având în vedere părinţii, vor fi nişte exemplare minunate...

RECOMANDARI

(Via Irina Cioloboc)

Horia-Roman Patapievici este fizician de formaţie; după căderea comunismului reuşeşte să se impună pe scena culturală românească incâ de la debut (Cerul văzut prin lentilă, Zbor în bătaia săgeţii, Politice) prin eseurile şi analizele sale riguroase, erudite, de anver-gură intelectuală encidopedică, dar întotdeauna animate de o vie pasiune. Alături de luările sale de poziţie, de publicistică, de implicarea în studierea dosarelor Securităţii, de emisiunile de televiziune pe care le-a realizat, cărţile sale (Omul recent, Despre idei şi blocaje etc.) l-au plasat în centrul polemicilor culturale ale ultimilor ani, de pe poziţia de critic lucid al modernităţii şi postmodernităţii.

CĂRŢILE AU FOST MEREU PREZENTE IN VIAŢA MEA. La început, până la prima vârstă conştientă (treisprezece ani), au fost cărţile pe care le alegeau pentru mine părinţii, şcoala, prietenii, gustul aventurii şi îndrăzneala 99

descoperirii. Erau cireşarii (Constantin Chiriţă), Robin Hood (Stuart Gilbert), Tom Sawyer şi Huckleberry Finn (Mark Twain), Nebuloasa din Andromeda (Ivan Antonovici Efremov), Hiperboloidul inginerului Garin şi Aelita (Aleksei Nicolaevici Tolstoi), Luntrea sublimă (Victor Kernbach), Asklepios (Horia Stancu), Stăpânui lumii (A.R. Beleaev), Oraşele scufundate (Felix Aderca), Eu, robotul (Isaac Asimov), Grădina zeilor (Camil Baciu), Marele portret (Dino Buzatti), Scarabeul lui Raşid (Cecilia Dudu), A de la Andromeda (Fred Hoyle), O trezire neobişnuită (Angelo Ritig), Insula misterioasă şi toată colecţia cartonată format in-octavo a lui Jules Verne. Apoi, în bloc, colecţia SF de 1,5 lei şi cea cu triunghi. Aveam colecţia completă şi le-am citit pe toate. Titlurile enumerate mai sus au rămas vii în memoria mea: le-am pomenit pentru că azi puţini îşi mai amintesc de ele, deşi multe dintre ele sunt, fără îndoială, remarcabile. Nu mi sau şters din memorie frazele rostite în marţianâ de nu mai ştiu care personaj din Aelita lui Aleksei Tolstoi „Aiu utara şoho daţia tuma ra gheo talţetl" (nu mai ţin minte unde trebuiau puse majusculele şi nici punctuaţia). Spre deosebire de cărţile aventuroase ale copilă- riei, care au fost un rod al întâmplării (dovadă că nu mai am, azi, nici una in bibliotecă - lucru pe care îl regret enorm), cărţile care m-au format m-au ales ele pe mine. Le-am găsit în drumul meu pur şi simplu. Erau la indemânâ. Mă. aşteptau. In casă am găsit Luna şi focul şi Femei singure de Cesare Pavese. Mi-au plăcut, in special Trei femei singure. La puţin timp, o colegă căreia la un ceai i-am vorbit o seară întreagă despre faptul că viaţa trebuie trăită cu atenţia cu care un poet de geniu scrie un poem genial mia spus: „Vorbeşti ca unul pe care îl citesc acum. Un jurnal." „Cine?", am întrebat. „Nu ştiu. Ţi-l aduc mâine." A doua zi primeam cu iimprumut prima carte majoră a adolescenţei mele - Meseria de a trăi, de Cesare Pavese. În curând aveau să i se alăture ciclurile de poeme Munca oboseşte şi Va veni moartea şi Va avea ochii tăi. Pavese a fost primul meu maestru, iar Il mestiere di vivere a fost prima mea carte de căpătâi. A doua mea carte de căpătâi a fost Condiţia umană, iar Andre Malraux a fost scriitorul care m-a făcut pentru prima oară să-mi doresc să fi avut norocul de a trăi o altă viaţă decât a mea - pe a lui. Ca şi din Pavese, am făcut din Malraux lectură de autor. I-am dedicat patru sau cinci caiete, scrise mărunt. Ştiam pe de rost multe din dialogurile metafizice din Calea regală , Condiţia umană, Cuceritorii ori Speranţa. Cu el, aveam nu numai sentimentul de capodoperă literară, ci şi pe acela, care mă fascina mai mult, de viaţă perfectă. Aşa, având fascinaţia vieţii perfecte, am dat bună zi peste Nietzsche; după ce iam citit uluit Amurgl idolilor şi Ecce homo, m-am vândut lui, pur şi simplu, şi 100

moral, şi intelectual. Aş fi vrut să-i locuiesc mintea, pentru a-i putea trăi ideile şi a mă putea instala, astfel, în chiar izvorul din care ţâşneşte gândirea genială. Vârstele sunt importante. Pavese m-a ghidat la cincisprezece, şaisprezece ani, Malraux între şaisprezece şi nouăsprezece, Nietzsche incepând cu optsprezece şi până spre treizeci. Odată cu Nietzsche, maeştii mei se amestecă, fără a se concura. Apar mai mulţi deodată, dar in jurul aceluiaşi tip de fascinaţie. Exaltarea închinată lui Nietzsche a coabitat cu pasiunea îndrăgostită pentru Montherlant, căruia îi admir şi azi stilul şi calitatea (nu şi lui Nietzsche) şi la care revin mereu, aşa cum revin la Saint-Simon (ducele, nu socialistul), la Tacit sau la Doamna du Deffand. Caietele, eseurile şi piesele sale de teatru sunt capodopere. Morga, nonşalanţa şi precizia francezei sale sunt fără cusur. Defectele, dacă le are, sunt indiferente chimiei care mi-a făcut din eI un maestru. Dacă Malraux mi-a dat formula ultimilor ani de liceu, Montherlant ma ajutat să-mi ţin firea în facultate şi să suport colectivismul primilor ani de repartiţie în câmpul muncii. Apoi, prin Pârvan, l-am descoperit pe iubitul meu Marcus Aurelius, care a intrat între larii şi penaţii casei mele, iar prin capodopera lui Sainte-Beuve Port-Royal l-am descoperit pe Pascal, care a devenit, cu anii, maestrul meu absolut. Aici mă găsesc acum. Nu cred că voi mai avea alţi maeştri până voi muri. Și nu pentru că nu ar mai exista cărţi extraordinare şi autori formidabili, care să mă mişte în mod profund, până la cutremur. Ci pentru că Pascal este, pentru mica şi limitata mea viaţă, sinteza tuturor, iar stilul său îmi pare a fi limita perfecţiunii oricărui stil care vrea să rămână modern fără a înceta să fie clasic.

101

Veronica Pavel Lerner Frică...de ce? Cu ani în urmă, în România circula un banc: la armată, un Colonel vine să inspecteze nivelul politic al soldaților. Întrebare: "de ce-l iubim pe tovarășul Stalin?" Răspuns: Soldat Ion: "îl iubim pentru că el este părintele tuturor". Soldat Gheorghe: "îl iubim pentru că el ne învață calea cea dreaptă de urmat". Soldat Bulă: "îl iubim…îl iubim…dă frică îl iubim, să trăiți!" Trăim o epocă ciudată: pandemia de Coronavirus ne-a dat viața peste cap. Zicala obișnuința e a doua natură se dovedește a fi greu de contrazis. Acționăm ca un șir de furnici care își urmează drumul una în spatele celeilalte; dacă, deodată, se ivește în cale un obstacol neașteptat, dezorientarea furnicilor e totală. Doar după o vreme, șirul se reorientează, dar nu imediat. Omul e dotat cu emoții și una dintre ele, instinctivă aș spune, este frica. Am crezut că oamenilor le va fi frică de virus, sau cel puțin așa ar fi fost logic să fie. Și poate că unora chiar le este. Dar nu tuturor. În Canada, țara în care trăiesc de peste 35 de ani, oamenii sunt calmi, politicoși, lenți. Frigul le temperează acțiunile. De aceea, am crezut că atunci când s-a decretat starea de urgență în Toronto și când s-a impus respectarea distanțării sociale, adică a spațiului de minimum doi metri între persoane, canadienii vor urma disciplinați acest consemn. Mi-am spus că nu numai temperamentul lor liniștit și cuminte îi va determina să asculte, dar și, mai ales, teama de contaminare. Au fost câteva duminici la sfârșitul lui martie și începutul lui aprilie cu vreme ceva mai acceptabilă - adică temperaturi pozitive - ceea ce se întâmplă rar în această perioadă a anului. Primăvara canadiană vine abea pe 15 mai (iar pe 16 mai e deja vară, te topești de căldură!). În aceste condiții, am aflat de la televizor că lumea a dat năvală prin parcuri, iar primarul orașului, la sugestia oficialităților medicale, a propus poliției să intervină în cazul celor care încalcă regulile stabilite pentru prevenirea contaminării cu virusul Corona. Polițiștii oameni drăguți și cumsecade- au ieșit în parcuri și au depus muncă de educare (zis și muncă de lămurire) a celor care se îmbulzeau. Se pare însă că oamenii nu s-au lăsat convinși, drept care măsura următoare a fost închiderea parcurilor, inclusiv a parcărilor pentru mașini și s-au înființat mici amenzi contra celor care traversează îngrădirile din panglici puse de municipalitate. 102

Nici această măsură n-a ajutat, drept care s-a recurs la bariere de beton și s-a stabilit amenda de $750 celor care încalcă regula. Evident, mi-am spus, canadianul e un fel de Nică fără frică, pentru că, după câteva zile, amenda s-a ridicat la $1.000 și primarul a anunțat că s-a renunțat la munca de educare a persoanelor și că poliția îi va amenda direct pe neînfricați. Și aici vine partea interesantă: se pare că, exact ca în bancul cu care am început relatarea, frica a lucrat! Actualmente avem zilnic la TV un raport al primarului, al medicului șef al orașului și al șefului poliției. Șeful poliției, care vorbește de obicei ultimul, ne prezintă numărul de amenzi pentru parcare, pentru nedistanțare socială, pentru nerespectarea barierelor, etc. Medicul șef, care are cuvântul de obicei al doilea, ne informează despre numărul de contaminări, spitalizări, decese, iar primarul, de obicei primul, ne prezintă o vedere de ansamblu a situației. Acum două zile primarul și-a început alocuțiunea spunând că are o veste foarte bună. Eram gata să mă bucur, gândind că, în fine, numărul de spitalizări și decese a început să scadă. Dar vestea lui bună era alta: cu o voce de om satisfăcut, ne-a comunicat că au început să scadă, în sfârșit, numărul de amenzi date de polițiști, ceea ce înseamnă că oamenii au înțeles importanța respectării distanțării sociale pentru prevenirea contaminării. Hm…Oare chiar asta înțeleseseră? După toate cele observate, îmi vine să parafrazez vorba românească "nu aduce anul ce aduce ceasul" cu "nu aduce vorba ce aduce amenda", în ciuda proverbului, tot românesc, "vorba dulce mult aduce"…

Desen: Adelaide Mateescu

103

TRADUCERI Iosif BRODSKI

[Baricadează-te de cosmos, de eros, de virus...] Să nu ieși din casă, ai putea cădea în eroare. Dacă ai de fumat „Șipka”, la ce-ai râvni Soare? Afară-i absurd, mai ales ce ține de fericire. După ce mergi la WC, revin-o-n odaie și-n fire. O, nu ieși din casă, nu chema vreun taxi-motor, Pentru că spațiul nu e decât strâmtul coridor Până la contor. Iar de apare drăguța – ce faci? Alungi îndat`, nătăfleața de ea, fără s-o dezbraci. Nu ieși din casă; spune-ți că, pare-se, ai și răcit. Ce-ar fi mai interesant decât pereții, plita de gătit? De ce să pleci, când seara, cum s-a tot întâmplat, Vei reveni iar tu, dar parcă oarecum mutilat? O, nu ieși din casă. Dansează. Bossa-nova. Palton pe trup gol, joben, desculț, - vezi, nu luneca!. În hol miroase-a varză și-a schiuri proaspăt unse. Ai scris prea multe buchii. Mai lasă și ascunse. Nu ieși din casă. Numai odăii tale fie-i dat Să știe cum arăți. Încolo – strictul anonimat În ergo sum; inimii rămână-i secretă substanța. Nu ieși! Afară nu-i Eldorado, nu e nici Franța. 104

Nu fi prostănac! Să-ajungi ce alții n-au fost să fie. Nu ieși din casă! Chiar dacă-a tapetelor hârtie Îți fură chipul, iar mobila te crede un ins intrus. Baricadează-te cu ea de cosmos, eros, de virus. 1970 Traducere de Leo Butnaru Iosif Brodsky: Nu ieși din cameră

Să stai în odaie, te rog, nu greși. Ce-ți trebuie soare, când singur poți tuși? Afară-i demență, fericire-n toi. Tu mergi doar la budă și fuga înapoi. Să stai în odaie, mașină să nu chemi. De cosmosul de-afară să te temi. În prag e frontiera. Iar de-ți vine gagica, Gonește-o și nu-i fă nimica. În cameră să stai și fă pe mortul. În dormitor tu pune-ți cortul. De ce să pleci, când tot ai să revii Exact precum erai, doar rănile mai vii? In cameră să stai, dansează bossanova Gol sub palton și în papuci, pășind otova. În hol duhnește a varză și rășină. Ai scris prea mult. Mai trage o bășină. Din cameră tu să nu ieși. Mai trage-un fum Și camerei tu spune-i: “incognito ergo sum”. Cum formei din inimă îi zise substanța: Stai naibii-n casă! Afară nu e Franța. Nu fi tâmpit. Fii cum alții n-au fost. Învață orice cotlon pe de rost. Bagă-ți fața în tapet. O baricadă-ai pus Contra lui cronos, cosmos, eros, virus. (1970) Traducerea din limba rusă: Dan Alexe 105

Si acum , traduceri din….

Floyd Skloot Sămânța

Ea este vie. Deși doctorii au spus că nu mai e nimic de făcut. Este la ea acasă, plantând grădina de vară, nu e moartă, și plănuiește să mănânce tot ce va crește în curtea ei, fiecare morcov, roșie, ardei, salată și leuștean. Va trăi până după recoltă și ce nu va crește este tumoarea, care înflorește captivă sub inima ei. Numai firul vieții o mai separă de viitorul alb și negru anunțat acum cinci luni, clar explicat de poza Roentgen 106

Va veni el, mai devreme sau mai târziu, dar acum trebuie însămânțat câmpul. Ea, ea este vie.

Shel Silverstein Unde se termină trotuarul Există un loc unde se termină trotuarul înainte să înceapă stradă, acolo iarba crește moale și albă, acolo soarele arde strălucitor, acolo pasărea lunii se odihnește din zborul său răcorită de vântul cu miros de mentă. Să părăsim acest loc în care fumul se îndeasă iar stradă întunecată se răsucește și se îndoaie. Pe lângă gropile în care cresc flori de asfalt vom merge cu plimbare atentă, lentă fii atent unde se duc săgețile albe de cretă spre locul unde trotuarul se oprește. Da, vom merge cu o plimbare atentă și lentă, vom merge pe unde merg săgețile din cretă albă, trasate de copii, ei le marchează pentru copii, ei știu, locul unde se termină trotuarul. Traduceri: AG _______________

107

RARITĂȚi – Marc Chagall traducere de LEO BUTNARU

SCARA LUI IACOV Eu umblu prin lume ca prin pădure – pe mâini și picioare. Frunza din pom, iată, cade în suflet frică trezindu-mi. Pictez toate astea, învăluite de vis ninsoarea acoperă codrul – tabloul meu priveliștea din cealaltă parte unde mă aflu deja de ani îndelungați. Și aștept să fiu îmbrățișat de minuni nepământene ce mi-ar încălzi inima, spaima mi-ar goni. Tu înfățișează-Te, eu Te aștept – de pretutindeni. Și ținându-ne de mâini, ah, vom zbura împreună, urcând scara lui Iacov.

* * * Eu am zugrăvit tavanul și pereții – dansatori, scripcari de scenă un taur verde, un cocoș neastâmpărat... Spiritul Creației vi l-am dăruit necuvântătorii mei frați. De-acum încolo, în meleaguri supra-astrale unde noaptea-i luminoasă, nu-ntunecată. 108

... Și cântecele noastre din nou minunate le vor auzi pământuri sub-stelare și semințeniile țărilor celeste.

PRIMUL ÎNVĂȚĂTOR

Prin timpuri și prin depărtări spre mine grăbea fostul meu învățător, întâiul, drag. – Ți-am dăruit ce am știut mai bine, dar tu demult nu mi te-arăți în prag. ...Și nu mai e învățătorul, barbișonul său nici șevaletul. L-a ucis o brută dezmățată. Și i-a cărat un biet căluț negriu coastele pe lumea cealaltă. S-a stins lampa și ceața a intrat casa stă-n adâncă-nnegurare peste drum – biserica-ncuiată arată a momâie-sperietoare. Portretele-i – evreii de pe-aici – sunt în noroi, le calcă porc și ins beat. De-ai ști ce sufăr, dragă învățător, că te-am lăsat acolo însingurat. LA LSABONA, ÎNAINTE DE PLECAREA CORĂBIEI Între noi se-nalță zidul crește-un munte de iarbă și morminte. El edificat e de mâna Celui care a creat pictura și-nțelepciunea cărților, simple sau sfinte. 109

Vouă v-a fost dat a-mi vedea fața – nematerialu-mi chip pe stradă, printre case în lumina opacă. Nu există om ce-ar fi să-l cunoască și care-ar ști chemarea mea în ce prăpastie se-neacă. Chiar printre voi steaua mi-am căutat gândeam că împreună vom ajunge la margine de lumi, oriunde dimpreună mai puternici devenind însă voi, fricoși, ați prins a fugi a vă ascunde. Cum v-aș spune că vă cer iertare dacă nu mai sunteți, pierduți în întuneric? Mai mult nici nu am unde să merg pe-acest pământ zadarnic vă strig. Asta e... Usuce-mi-se lacrimile, numele mi se șteargă de pe piatra de mormânt și umbră-ajungă, precum voi umbre ați devenit și ca fumul să mă răspândesc, să mă-mprăștii. În infinit.

PE CORABIE Am urcat pe corabie. Stau pe punte. Îmi iau rămas bun. Ușoară fluturare de mână. Voi ați ocupat pământul meu mormintele de pe mal de râu. Depărtarea îmi acoperi tristețea casa – și vina lor. Tu mi-ai deschis o nouă depărtare și-o nouă țară unde de mine-mi amintii, de neamul meu, de rudele 110

sfâșiate-n mijlocul gloatelor, vlăguiții mei frați. Și fie-mi calea mai sigură din drumurile toate. Cum ți-aș mulțumi, o, Dumnezeul meu? Marele Pas – în ce zi ar fi să-l încerc?

CORABIA Două mii de ani durează exilul meu și doar câțiva ani are țara mea. David! Ca soarele e strălucirea lui revărsată-n universul siniliu spre palmele-nălțate în tării – spre mine. Prorocii plutesc pe-alături. În depărtare luminează chipul lui Moise. Lumina cosmică, universală – precum cântul trecu, în unduirea rețelelor de raze. Din an în an, cât dănțui ne-viața am trăit cu lacrimi, inima orbindu-mi și-am așteptat – chiar două mii de ani! – spre-a te vedea și sufletul astfel a-mi alina.

Se întâmpla ca îngerii pe Scara lui Iacov să mă urce cât mai sus în vis, și până-la mine ajungeau cântările apuselor destine ce s-au stins printre marile stele suflete ucise, în corul cărora răsună ecoul a două mii de ani de speranță, de lumină-n întuneric. Și cântul lor era Soarelui apoteoză mai dulce răsunând decât Mozart sau Bach.

111

ÎN MEMORIA PICTORILOR - JERTFE ALE HOLOCAUSTULUI Să-i fi știut pe toți? Să fi dat prin mansardele tuturor, prin atelierele lor? Să le fi văzut toate tablourile de-aproape, de departe? Pe mine însumi părăsindu-mă, abandonându-mi viața, cât îmi e dată, anii ei eu plec spre mormântul lor necunoscut. Dânșii mă cheamă. Și-n jos spre ei mă trag – sunt fără de vină – sau vinovat aș fi? – mă trag în groapa lor comună. – Dar unde-ai fost atunci?! îmi strigă ei. – M-am salvat cu fuga... Duși au fost în baia morții, acolo și-au cunoscut gustul propriei evaporări. În ochi le licări lumina – au văzut lumina tablourilor încă nepictate. Își spuseră că anii netrăiți zadarnic și i-au păstrat pentru speranțe care încă nici nu li se arătaseră în visuri sau cele pe care-aievea și le-au pierdut, ca-n somn – nădăjduirile de-a-toate-nfăptuire... Din nou se-ntredeschise un colț de copilărie cu luna lui, în mijloc de stele ce le meneau deschise drumuri, luminoase căi. Și juna lor iubire, în casa înnoptată sau ierburi înalte, sau munți sau defileuri; și minunatul fruct stropit de albul unei șuvițe de lapte acoperit de flori și care promitea raiul adevărat, curata izbăvire. Ochii și mâinile mamelor care la-nceput de cale îi binecuvântaseră 112

pentru o glorie din zile-ndepărtate. Iată, îi văd, în zdrențe, muți, desculți pe străine drumuri pe ei – frații Israel, Pissarro și Modigliani – îi târăsc de funii... Urmașii lui Holbein și Dürer – spre a-i duce la moarte, în cuptoare. De unde să iau atâtea lacrimi și cum nu i-aș deplânge? În ochii mei lacrima își însămânțează sarea. M-au ars și pe mine cu aceeași batjocură – barem să nu mai văd nicio nădăjduire. Să plâng? Eu cel ce zi de zi auzeam cum sus, pe-acoperiș era doborât ultimul stâlp de sprijin? Eu, vlăguit de crunt război, – eu cel ce stau pe-această palmă de pământ în care fi-voi coborât pentru vecie? Văd fum și foc de gaze urcându-se spre-azur și chipul meu pe care dintr-o dată negru mi l-au făcut. Mai văd părul smuls, văd dinții dezbătuți. Furia mi-e deja deplinul colorit. În pustiu, în fața movilelor de-ncălțăminte veșminte, scrum, gunoi – stau și-mi bălmăjesc rugăciunea. Stau și bălmăjesc. Și din tablouri spre mine coboară David, cântărețul meu la arfă – vrea să-mi ajute a bocit – și zdrăngănește vreo trei-patru psalmi. Mai văd – pe urma lui vine Moise și ne spune: nu vă temeți! 113

Ne cere să rămânem liniștiți până când pentru o lume nouă va izvodi a legilor noi table. Sclipește ultima scânteie dispare ultimul contur. E-atâta liniște – ca-n prejmă de potop. Eu mă ridic, vă spun de bun rămas și pornesc la drum, spre Noul Templu unde voi aprinde lumânări sub fiece chip luminos de-al vostru. ***

114

Anca Tanase Vinicius de Moraes

Poemul Crăciunului Pentru aceast’am fost făcuți: să ne amintim și să nu fim uitați să plângem și în alți ochi s-aducem lacrimi să ne îngropăm morții. Pentru aceasta avem brațe lungi, să putem spune ,, bun rămas”, mâini, să primim ce ne e dat, degete, să săpăm pământul. Aceasta va fi viața noastră: o după-amiază de care uităm mereu, o stea care s-a stins în întuneric, un drum între două morminte. Deci trebuie să fim mereu atenți, să vorbim încet, să călcăm ușor, să privim noaptea dormind în liniște. Nu-s multe de spus: un cântec de leagăn, o poezie, poate, de dragoste. O rugăciune pentru cel ce pleacă fie să nu uităm această oră și inimile noastre, pentru ea, grave și simple să rămână. Căci pentru aceast’am fost făcuți: pentru speranța în miracol, pentru-a participa la poezie, pentru a-i vedea, morții, chipul dintr-odată, niciodată nu vom mai aștepta E tânără, azi, noaptea: din moarte doar ne naștem, pe deplin.

115

Adina Rosenkranz Herscovici SE MAI ÎNTOARCE CÂNTUL

Se mai intoarce cântul ce-n van l-ai părăsit Și calea înainte-ți în lung se mai deschide, Și nourii în cer și copacii în ploaie, Pe tine, trecătorule,te mai așteaptă. Și vântul se ridică și-n zbor de leagăne, Pe deasupra ta fulgere vor trece. Mioara și căprioara martore vor fi Că tu le-ai mângâiat și ți-ai văzut de drum, Că mâinile-ți sunt goale și orașul departe Și-ai adorat adesea cu fața la pământ O pădurice verde, o femeie râzând, Și coroana pleoapelor de ploaie udate.

116

Din vol. Citadela , A. de Saint Exupery , Editaura Rao, 1993 LXXIII ”Dă-mi pacea staulului, îi spuneam Domnului, a lucrurilor bine orânduite, a recoltelor aşezate în hambare. Lasă-mă să fiu, după ce-mi voi fi încheiat devenirea. Sunt obosit de doliul inimii mele, de atâtea ori încercat. Sunt prea bătrân pentru a reîncepe să cresc prin toate vremurile mele. Am pierdut, unul după altul, toţi prietenii şi duşmanii mei, iar pe drumul plăcerilor mele triste s-a făcut lumină. M-am îndepărtat, m-am întors, am privit; am regăsit oamenii în jurul viţelului de aur, nu interesaţi, ci stupizi. Copiii care se nasc astăzi îmi sunt mai străini decât barbarii fără religie. Sunt împovărat de comori inutile, ca de o muzică ce niciodată nu va mai fi înţeleasă. Mi-am început opera cu securea tăietorului de lemne în mână şi eram îmbătat de cântul arborilor. Pentru a fi drept, trebuie să te închizi într-un turn . Dar acum, când am privit oamenii prea de aproape, mă simt obosit. „Arată-mi–te, Doamne, căci totul e pierdut atunci când e pierdută dragostea pentru tine.” Un gând mi-a apărut după marele triumf. Căci intrasem învingător în oraş, iar mulţimea s-a împrăştiat într-o beţie de flamuri, strigând şi cântând la trecerea mea. Iar florile alcătuiau un pat al gloriei noastre. Dar nu am avut decât un simţământ amar. Mi se părea că sunt prizonierul unui popor vlăguit. Căci această mulţime care-ţi slăveşte gloria te lasă atât de singur! Cel care ţi se oferă se îndepărtează de tine, căci nu există altă legătură între tine şi el decât credinţa comună. Doar aceia îmi sunt tovarăşi adevăraţi, care se prosternează împreună cu mine în rugă. Grăunţe ale aceluiaşi spic şi contopiţi în acelaşi aluat, pentru a forma pâinea. Dar cei ce mă adorău îmi aduceau pustiu în suflet, căci nu pot să-i respect pe cei care se înşală şi nu pot consimţi la această adoraţie faţă de mine. Nu ştiu să primesc tămâia, căci nu mă voi privi niciodată în ochii celorlalţi şi sunt obosit de mine însumi, căci sufletul meu e greu de purtat şi, pentru a mă împlini în eternitate, trebuie să mă despoi de ceea ce-mi aparţine. Iar cei ce mă tămâiau mă făceau trist şi gol, asemeni unui puţ secat asupra căruia s-a aplecat mulţimea însetată. Neavând nimic de dat care să merite osteneală şi, de la aceia care se prosternau în faţa mea, nemaiavând nimic de primit. Căci am nevoie de acela care este fereastră deschisă asupra mării, şi nu oglindă în care mă plictisesc privindu-mă. Şi din acea mulţime, doar morţii, pe care nu-i 117

mai frământă vanitatea, îmi apăreau demni. Şi mi-a apărut acest gând, obosit fiind de aclamaţiile care asemenea unui zgomot lipsit de sens, nu aveau nimic să-mi spună. Un drum abrupt şi alunecos se căţăra deasupra mării. Furtuna se dezlănţuise, iar noaptea curgea asemeni unui burduf prea plin. Cu obstinare urcam înspre Domnul, pentru a-l întreba despre raţiunea lucrurilor şi mă face să înţeleg unde ducea schimbarea spre care fusesem împins. Dar în vârful muntelui nu am aflat decât un bloc impunător, de granit negru. El este, îmi spuneam, imuabil şi incoruptibil, căci speram să nu mă închid în singurătatea mea.. Doamne, i-am spus, învaţă-mă. Iată că prietenii, tovarăşii şi supuşii mei nu mai sunt pentru mine decât păpuşi vorbitoare. Îi ţin în mână şi îi fac să se mişte după dorinţa mea. Dar nu ascultarea lor mă frământă, căci e bine ca înţelepciunea mea să coboare în ei, ci faptul că au devenit reflexul unei oglinzi ce mă face să fiu mai singur decât un lepros. Dacă eu râd, râd şi ei. Dacă eu tac, se întristează. Iar cuvintele mele îşi află loc în sufletele lor asemeni vântului în frunzele copacilor. Eu sunt singurul care le poate umple sufletele. Pentru mine nu mai există schimb, căci în această masă fără margini, care mă ascultă, nu aud decât propria-mi voce, pe care ei mi-o trimit înapoi asemenea ecourilor de gheaţă ale unui templu. Pentru ce iubirea mă înspăimântă şi ce pot să aştept de la această iubire, care nu este decât multiplicare a mea?” Dar blocul de granit pe care se prelingeau picături strălucitoare de ploaie, rămânea imperturbabil. „Doamne, i-am spus, căci pe o ramură vecină se afla un corb, înţeleg că măreţia ta îţi cere să nu-mi dai răspuns. Totuşi, am nevoie de un semn. Când îmi voi termina ruga, ordonă acestui corb să-şi ia zborul. Acesta va fi un semn primit de la altul decât eu însumi şi nu voi mai fi singur în lume. Voi fi legat de tine prin încredere, chiar dacă această încredere e nelămurită. Nu cer nimic, decât să mi se arate că există, poate, ceva de înţeles.” Dar corbul rămânea nemişcat. M-am înclinat atunci în faţa zidului de granit. „Doamne, i-am spus, desigur ai dreptate. Nu este de măreţia ta să te supui dorinţelor mele. Dacă şi-ar fi luat zborul m-aş fi întristat şi mai tare. Căci un asemenea semn nu l-ai fi primit decât de la un egal, deci tot de la mine, şi ar fi fost un reflex al dorinţelor mele. Şi încă o dată n-aş fi întâlnit decât singurătatea mea.” Prosternându-mă am făcut cale-ntoarsă. Dar disperarea mea făcea loc unei împăcări neaşteptate. Mă cufundam în noroiul drumului, îmi zdreleam pielea de stânci, luptam împotriva rafalelor biciuitoare, şi totuşi, sufletul mi se 118

făcea mai limpede şi mai senin. Căci nu ştiam nimic, dar nimic n-aş fi aflat fără dezamăgire. Căci nu-l atinsesem pe Dumnezeu, dar un zeu care se lasă atins nu mai e zeu. Şi nici dacă dă ascultare rugii. Pentru prima oară înţelegeam că măreţia rugii vine, înainte de toate, din lipsa unui răspuns, căci în acest schimb nu-şi are locul josnicia unui negoţ. Şi, de asemene că pentru a învăţa să te rogi trebuie să faci ucenicia tăcerii. Căci dragoste începe doar atunci când nu mai aştepţi răsplată. Dragostea este învăţătură a rugăciunii, iar rugăciunea este învăţătura tăcerii. Şi m-am întors în mijlocul poporului meu, închizându-l pentru prima oară în tăcerea iubirii mele... Şi dând naştere astfel ofrandelor sale până la moarte. Căci erau îmbătaţi de buzele mele veşnic închise. Eram păstor, tabernacol, al cântului lor, păstrător al destinelor lor, stăpân al bunurilor lor şi al vieţilor lor, şi totuşi mai sărac decât ei, mai umil în mândria mea ce nu se lăsa îngenuncheată. Ştiind că nu am nimic de primit. Dar ei se împlineau prin mine, iar cântul lor lua naştere din tăcerea mea. Şi prin mine, ei şi eu însumi nu eram decât ruga ce lua naştere din tăcerea Domnului.” (pg,154-156) Din vol. Citadela , A. de Saint Exupery , Editaura Rao, 1993 Thanks MARIA SAVA ! *** Amintiri din gară

( scris pentru Yom haShoah 2020 - AG)

Zăpada roșie desenează un animal măcelărit. Ningea, şi noi spuneam rugăciuni pentru Sabat, înveliți în fulgi albi, iar marele curcan, fabulos pregătit, lăsat pradă suflărilor spiritului, se înfoia în propria friptură. Mama se lăsase de băut, acceptând rușinoasă pahare de vin. Musafirii nu ne-au surprins, nimeni nu saluta, pe cea mai înaltă frunte pălăria de blană contura orele mătăsoase, prima atingere a portețelanului fragil suna ca o zbatere de gene. Din depărtări auzeam cum cădeau rachete de marmură neagră, cu zorzoane de metal german, pe nimeni n-a surprins, nimeni n-a pângărit acest moment pios, ca la prima înfiorare la vederea unei ghilotine strălucitoare, noi nouțe. Se serveau mici felii de pâine prăjită. Și patul meu mirosea a vanilie. Pisica dormea în el, încinsă de vise. Mama ceruse încă un pahar. Şi toată noaptea, fără ştirea noastră, purtând speranțe şi poveri de suflet, musafirii se încolonau în procesiuni acei care au avut intuiția, a căror memorie acum le e nesigură şi privirea rătăcită. Sânii mamei erau prea mari ca să treacă prin ușa strâmtă a coșmarului. Ne gândeam că vom rata deportarea... Dar în acea zi, un porc de om din gară, s-a oferit să taie o bucată din mama și ea a zis da, da, da, cerșind băutură, luându-și rămas bun de la fiecare. A dispărut cu trenul acela blestemat, care lasă și azi, urme roșii în zăpada albă... 119

Uca MARIA Iov Scrisoare din carantină

nu ți-au murit criticătorii, după cum se vede! Normal : cei ce sunt informați sunt dezinformatori - sau/și dezinformați. Te superi nu te superi: tot iubirea este cea mai abundență sursă de umor:doar să mai și gândești amuzat de scatoalcele pe care cei mai iubiți ni le propun în mod eșalonat, din aproape în departe! Nu zic că tu nu iubești lumea :lumea devine cel mai interesat subiect de poezia ce scrii! Zic că NUMAI IUBIREA asigură continuă sursă de noutăți (de exemplu:cum vei elabora manifestările iubirii tale eșalonat față de producătorul laboratoratoarelor, fabricantul gazului, față de purtătorul primelor fiole de gaz virusat, față de primul purtator experimental de virus contagios, față de primul (sau/și) primii contaminați infectați. Noutatea de descoperit în cantitatea de efecte regeneratoare care se înmulțesc micro biocelular divesificându-se în calda luminare a gândului iubitor. Ciorile ți-ar deveni cel mai afectuos material lăsat de Dumnezeu să ne călăuzească în înțelegerea strategiilor lumii necunoscute, dar dacă uiți să le privești pe ciori tot prin binoclul iubitor, totul poate deveni zadarnic. Chiar și înțeleptul străbuni al, strabunicilor tăi al cărui efect renovator se vădea sensibil din departe în aproape, oricât ai incerca sa ți-l așezi pe insignă arborelui genealogic, ar înțepenit acolo de că și cum nici nu ar fi(valabil și pentru rabin, nu numai pentru înțelepții familiei tale) Despre mine de ce vesti să îți mai zic: Uite, devin regina cartierului! de câte ori merg la alimentara toți cetățenii se postează pe marginea aleilor, lăsând un coridor de 6 m în diametrul cercului imaginar al crinolinei mele. Data viitoare voi filma nu există mascațidacă nu mă crezi. Până una/altaaflă că nimeni, nimeni nu poartă mască. Eu îmi prind fularul pe chip . Lumea de aici e convinsă ca numai omul bolnav își pune masca pe figură Eu, prevăzătoare, mă feresc à inhala direct aerul cartierului, ci îl filtrez prin baticul împarfumat cu parfumul meu preferat (conține alcool, deci dezinfectează aerul fie și prin plăcerea ce resimt) AG,

Să îți mai explic și cum acționează iubirea în această reacție? Înțeleg reproșurile din privirile lor; Simt impunsătura în inimă, cauzată de gândul lor întunecat; Realizez că fiecare își exprimă diferit oroarea față de mine, dar absolut toți, îmi creează coridor de trecere.. 120

121

Hermann Hesse tradus de Gabriela Schuster Noapte Am stins lumânarea prin fereastra deschisă curge noaptea înăuntru mă îmbrăţişează uşor şi mă lasă să-i fiu prieten şi frate să-i fiu suntem bolnavi de acelaşi dor de casă trimitem visuri profetice şi vorbim şoptind despre timpul vechi în casa tatălui nostru. Ravena Şi eu am fost în Ravena. este un oraş mic şi mort cu biserici şi multe ruine, poţi să citeşti despre ele în cărţi. tu treci şi priveşti împrejur, în tăcerea lor milenară străzile sunt triste şi ude şi peste tot cresc lichenii şi iarba. asemeni bătrânelor cântece – poţi să le-asculţi şi nimeni nu râde de tine tragi cu urechea şi te gândeşti după aceea până în noapte. În noaptea Adesea m-am trezit la gândul că acum o navă trece prin noaptea rece şi caută mările şi ţărmul spre care dorul meu fierbinte mă târăşte că acum în locuri pe care niciun marinar nu le cunoaşte arde nevăzut o auroră roşie

122

Celestine Mihaela Moraru

123

Un continuum identitar Adrian Lesenciuc Adrian Grauenfels este un risipitor de sine pentru alții și un exotic constructor de spații poetice de care se leagă biografii exterioare și interioare. Născut în București în 1946, Adrian Grauenfels emigrează în Israel în 1972. Inginer, atras irezistibil de literatură, abandonează rigoarea unei cauzalități de suprafață pentru a lăsa curgerea analogică a propriei proiecții poetice să se reverse în lucrări la mai multe mâini (coproducții, poezii în tandem), în amestecuri poetice nestructurate ale creării și recreării (prin traducere), în colaje, almanahuri, antologii, în cărți tipărite și digitale, în numeroase reviste pe care le-a fondat și condus și care, într-un fel, dau seamă de această revărsare creatoare fără ca orgoliul unei asumate voci să fie principalul proiect auctorial. Așadar, fără acest orgoliu al individualismului în artă, Adrian Grauenfels se propune pe sine discret, într-o periferie a producției, deși vocea sa are individualitate și forță. Celui care își asumă comentariul poeziei lui Grauenfels îi revine și obligația de a separa apele, de a distinge și extrage ceea ce este rezultatul unei emisii lirice personale de armonicele aceleiași emisii în interferența de undă cu creația altor scriitori. Este și cazul volumului Continuum1, care conține poemele lui Grauenfels, cu propria lor respirație, vibrând în finalul volumului în ritmul impus de respirația poemului Kaddish al excepționalului dirijor și compozitor american de origine evreiască, Leonard Bernstein, o rugă poetică tradusă și așezată în prelungirea propriei creații. În fapt, acest Continuum – cu un termen împrumutat din fizică, din țesătura spațio-temporală– este cu adevărat o proiecție unitară, o rețea inextricabilă, un imn de laudă înălțat după lupta cu îndoiala. Continuum este o parte a unui întreg poetic consistent, complex, cu multiple fațete, din care numele autorului se poate evapora discret. Cu aceeași discreție se și prezintă în Autoportretul cu umărul rupt care deschide volumul: „Destinație: țara inexistenței mele/ adresă: balconul de unde pot oferi ocheade/ sau uneori imaginea unui cer albastru, impecabil” (p.3), iar dacă există măcar o portiță pentru extravaganță, (auto)ironia corectoare intervine imediat, ca măsură de protecție: Mă învârt de o oră/ căutând un loc de parcare/ Tu, zeul pietrelor, al asfaltului, al betonului/ și al terenurilor virane/ fă, rogu-te, să găsesc/ în ziua de azi/ la această oră plină 1

Adrian Grauenfels. (2018). Continuum. Poezii & Kaddish de Leonard Bernstein. Desene de Baruch Elron. ClujNapoca: Editura Saga. 102p.

124

de îndoieli/ un lot pentru mașina mea veche și hârbuită,/ rabla tuturor călătoriilor pe uscat/ glorie eternă ție… (Rugă, p.4) Dincolo de aceste superficii ale unui cotidianism domestic, erodat de autoironie, un filon puternic și grav coordonează fluxul dicțiunii poetice în adâncurile apelor textuale: o conștiință a continuumului spațio-temporal, a culturii și civilizației împreună așezate. O conștiință a culturii, adică, în care evreitatea, ca fapt ontologic, este asumată până la capăt și, implicit, de o conștiință a civilizației grăbite, în care este aruncată viața. Această proiecție, reflectată fugar în pagini: „Ne vom prăbuși pe cimentul civilizației/ în urletul fabricilor de carne și sodă/ pe când metrourile trec nebune pe sub pământ/ ducând oamenii ca glonțul spre nicăieri” (Credo, p.8), creează falsa liniște a evoluției civilizației, adormirea conștiinței. Din poemele lui Adrian Grauenfels răzbate un iz de neputință în raport cu memoria socială scurtă, cu uitarea cotidiană, cu acel cântec accelerat al civilizației care adoarme conștiința: „s-a terminat războiul/ cei care au murit, au murit/ cei care trăiesc uită, nimeni nu are pete pe conștiință/ guvernul e în vacanță/ toți lustruiesc medaliile, epoleții, săbiile de ceremonie/ trompetele aurite, poza generalului/ florile de pe morminte se ofilesc fără glorie…” (Postfață, p.9). În proximitatea imediată, în același climat al liniștii rău prevestitoare cauzate de lipsa interesului pentru esențe („cuvântul shalom a devenit o glumă”), ideologiile se acutizează: „de dincolo, de peste gard, sclipeau în aerul acru/ dinții de aur ai muezinului” (Gard cu Gaza, p.28). Dar indiferența generală nu este doar a unei culturi, rătăcite în valurile civilizației, ci a tuturor: „afară e soare, la radio aflăm (cu indiferență)/ că un student a împușcat 12 colegi/ pentru că se poate… (Cultura americană, p.47). Adrian Grauenfels este o voce a conștiinței unui popor și a unei faze a civilizației postmoderne, cosmopolite, bulversante și indiferente. E o voce a unui continuum spațiotemporal, în secțiune sincronică și în tăietură diacronică deopotrivă, asumându-și identitatea, soarta națiunii, istoria ei ca istorie personală. Eu, de șase ori emigrant, de pildă, descrie fluxul emigrării neamului ca parte a istoriei personale, din Cnaan în Egipt, înapoi în Iudeea, pe Rin, în Făgăraș și din nou, „spre țara Israel/ mică cât o măslină pe hartă/ veche cât arca lui Noe/ tânără ca un porumbel de Picasso/ așteptând pacea/ care tot nu vine” (p.64). Din această ipostază, fără orgoliul propunerii de sine ca voce distinctă, Adrian Grauenfels lasă altei revoluții, de această dată sintactice și poetice (în continuum), dreptul instituirii noii ordini:

125

poemul să fie palpabil și mut/ ca un fruct copt/ e nevoie de schimbări în poezie/ întâi: să dispară cuvintele/ poemul să fie lipsit de mișcare/ să nu fie îngropat/ fără lacrimi uitat// neglijat, necitit/ ca o haină veche bună de-aruncat/ ca o piatră de moară/ în șirul vorbelor secat// poezia trebuie să îndeplinească condiții:/ să fie adevărată/ să discute istorie/ să conțină gândire/ memorie, dragoste, puțin zbor// poezia nu trebuie citită/ ci inventată și apoi trăită (Revoluție, p.22) Iar când poezia aceasta, asumată și conștientă de sine, condiție singulară a proiecției unui continuum spațio-temporal identitar, devine prea serioasă, Adrian Grauenfels se erodează pe sine, se propune pe sine în lumina unei superficialități facile: „un supermarket colorat și trist/ singur, abandonat, răsfățat și refulat…/ prin urmare vă rog să nu mă citiți./ asta aveam de spus” (La supermaket, p.72). Cred, însă, că poetul ar trebui recuperat din risipa de sine. Că ar trebui să-i fie ascultată vocea distinctă dincolo de coproducții, colaje, amestecuri. Că e un poet cu personalitate și forță, asumat dizolvat într-o cauză a recuperării culturale.

126

Cărți complementare în timp de Corona Uneori, natura mamă ne cheamă la ordine și prin căile ei invizibile, ne silește să ne închidem în case. Binecuvântată izolare , liniște și chef de muncă, liberi de la obligațiile civilizației de consum. Așa se face că în acest Aprilie 2020, am pus la cale cu scriitorul Leo Butnaru, un zelos traducător, și expert în avangarda rusă, două volume complementare. Leo a tradus în limba română avangardiști ruși, evrei de etnie, într-o carte de excepție numită "INTERNAȚIONALIZAREA STEPELOR - Antologia autorilor evrei în poezia avangardei ruse." (Editura SAGA 2020). Cu 43 de autori traduși și o serioasă addendă care analizează bogată și ramificata avangardă rusă a secolul XX, Butnaru este realizatorul unei importante culegeri antologice. Aflăm din introducerea sa la volumul de față: În lungul timp de elaborare a „Panoramei poeziei avangardei ruse”, am constatat că din cei peste 250 de autori antologați cam fiecare al șaselea avusese descendență israelită. Și iată respectivii autori acest volum antologic, ce oglindește mișcarea și afirmarea poeziei avangardei ruse, dar și a celei universale la începutul secolului trecut. Primele manifeste ale avangardismului rus, care aveau un caracter combativ, patetic, alcătuite din fraze laconice, energice, imperative, aproape ca ordinele de luptă, au fost elaborate, semnate, colectiv sau personal, și de Osip Mandelștam („Dimineața acmeismului”, 1912 / 1913), Benedickt Livșiț („O palmă dată gustului public”, 1912; „Juvelnicul juzilor”; „Ducețivă dracului!”, 1914; „Manifestul zburătoarei federații a futuriștilor”,1918), M. Rossiianski („Mănușă aruncată cubofuturiștilor”, 1913), Boris Pasternak, Viktor Șklovski („Un stop de dohot”,1915), Dmitri Maizels („Proclamarea lumenismului”, 1921), Ilya Selvinski, Vera Inber, Evgheni Gabrilovici („Construcția sub jurământ a poeților-constructiviști”, 19221923, „ Declarația centrului literar al constructiviștilor”), Boris Kușner, Osip Brik („Pentru ce luptă frontul de stânga al artelor”, 1923). Dziga Vertov („Noi”, 1923)... Butnaru trece în vedere cei 100 de ani trecuți de la avangarda rusă, pornind de la momentele formatoare care bântuiau estul Europei, România și condițiile speciale care au catalizat mișcările de avangardă. Citez : " ....dacă scriitorii de până la avangardiști, în speță simboliștii, căutau să se unească prin declarațiile lor, să se consolideze, manifestele avangardei par a avea un caracter centrifug, ducând la singularizare, la răzlețire, inclusiv în mediul uneia și aceleiași asociații sau grupări scriitoricești. De obicei, manifestele avangardiștilor erau concepute în spirit combativ, ca armă, de unde, nu de puține ori, terminologia militară, tonalitatea ofensivă, de genul: „crezul nostru artistic de luptă”, „îi provocăm pe adversarii noștri”, „noi anunțăm lupta cu”. Fondatorii Asociației Artei Reale declarau: „Nu există o altă școală mai dușmănoasă nouă decât transraționalismul. Fiind oameni realiști până 127

în măduva oaselor, noi suntem primii inamici ai celor care golesc cuvântul, transformându-l într-o corcitură neputincioasă, fără sens”.

Semnatarii considerau manifestele importante pentru autoprezentarea unui grup unitar, întemeietor sau re-fondator paradigmatic, contrapus mediului literar, artistic, în general. Lansatorii de manifeste se percepeau pe ei înșiși ca pe niște conchistadori ai spiritului, deschizători de drumuri. Într-o antologie a manifestelor avangardei din toată lumea, „Palma dată gustului public” din 1912 a futuriștilor ruși ar trebui să aibă undeva prin vecinătate îndemnul din 1924 al lui Ilarie Voronca: „Cetitor, deparazitează-ți creierul!”. Actualitatea ideilor din cele două manifeste (de parcă ar fi fost scrise… mâine!) face să nu ne gândim la decalajul literaturii române în raport cu fenomenul avangardist european, care îl „delegase” în lumea mare, ca novator revoluționar al discursului literarartistic, pe Tristan Tzara." Cele 400 pagini ale cărții leagă la un loc o splendidă colecție de poeme ale unor mari reprezentanți ai școlii ruse.. Pasternak, soții Mandelstam, etc dar și surprize cum ar fi pictorul Marc Chagall care ne surprinde prin această puțin cunoscută fațetă poetică, sau poeta evreică de limbă gruzină Klara Arseneva. O parte din poeti scriu in idiș, ca de pildă Elizaveta Polonskaia (1890 – 1969) care a crescut în familia unui inginer evreu din Polonia, unde, concomitent cu limba țării, învăță și idiș. În 1905, pentru a evita pogromul, familia se refugiază din Lodz la Berlin, după care avea să se stabilească la st.Petersburg. Iată scurta sa stanța

128

"Testament", cu nuanțe biografice: TESTAMENT

Bunicul meu nu fusese decât geambaș. Sagace învățat fu bunul-haham, tatăl mamei. Astfel și mie mi-a fost dat a-ndrăgi o haimana... Fiul meu! Îți las drept testament un ilustru herb: Lira, scutul lui David, un frâuleț din piele. Internaționalismul pomenit în titlul volumului este construit pe două observații: prima, că scriitorului rus este categorisit în funcție de multipla descendență etnică a unui considerabil număr de autori ce scriu în rusește care duce și la o diversificare estetică, ideatică a poeziei, la un fascinant caleidoscop al esențelor sale asociative, metaforice. Pentru că poeți ruși sunt considerați unii tătari, armeni, ciuvași, evrei, ucraineni, români, kazahi, estonieni, coreeni, carelo-finlandezi, bașkiri, etc., În al doilea rând , diversificarea a fost stimulată și de „migrația” mai multor autori din Rusia în SUA, Israel, Germania, Franța, Anglia, spații culturale, literare, industriale, care nu au putut să rămână nevalorificate de sensibilitatea și inventivitatea prozodică a colecționarilor ce cultivă și recoltează poezie.Iar toate astea se întâmplă în albia și spiritul globalizării, prevăzut încă de poeții avangardei, care se racordau și făceau parte din metabolismul cultural al contemporaneității transfrontaliere din primele decenii ale secolului trecut, creând în conformitate cu paradigma acelor vremuri, fapt remarcat de următoarele versuri ale lui Mihail Semenko: „S-a dizolvat ecuatorul artificial, / La pragul meu deja crește bambus. /...Orice îngrădituri doborâți-le sonor – / Internaționalizați stepele! Traducerile lui Butnaru sunt virtuoase, elegante, el depășește cu ușurință constrângerile lingvistice și eufonice producând un vast material interesant și vibrant pentru amatorul de poezie elevată. ** Aprecieri despre autor:

- Leo Butnaru este nu doar poet excepțional, ci și cel mai bun expert român în avangarda rusă. Liviu Antonesei - Antologiile tematice ale lui Leo Butnaru din avangarda rusă reprezintă un pas important pentru o reală istorie a Poeziei, dar și pentru o mai aplicată înțelegere a modernității! Toma George Maiorescu

129

- Ne încărcăm memoria cu numele unor politicieni inculți și agresivi, dar îi ignorăm pe oamenii noștri de cultură, de la care am avea de învățat. Un asemenea om este Leo Butnaru, poet, eseist și traducător de elită. Studiile sale despre avangarda rusă și ucraineană, traducerile din mari poeți ruși ca Velimir Hlebnikov, Marina Țvetaeva sau Vladimir Maiakovski, ca și din mulți alții din spațiul slav, propriile lui cărți de poezie, remarcabile prin valorificarea ingenioasă a posibilităților limbii române îl prezintă ca pe un spirit enciclopedic. Alex Ștefănescu

La această fenomenală realizare am răspuns (desigur mult mai modest) cu volumul meu “Incursiuni” - Poezia evreiască nord americană, Editura SAGA 2020- traduceri din engleză în limba română, a unor poeți evrei imigranți sau nativi din Statele Unite ale Americii. În prefața la carte menționam câteva chestiuni: - Am fost provocat de poetul și amicul Leo Butnaru pentru a traduce și a realiza o antologie a poeziei americano-evreiești contemporane. Are lumea nevoie de o asemenea antologie de poezie? Cercetând starea lucrurilor, am găsit câteva antologii legate de literatura evreiască, dar cărțile pe care leam găsit nu publică scriitori născuți după 1945, se concentrează exclusiv 130

pe poezie și includ un amalgam de scriitori americani, din toate colțurile Statelor Unite. În aceste pagini, vă invit să luați în considerare, să explorați și să reflectați ce formează inima poeziilor evreiești americane care celebrează tradițiile evreiești și onorează spiritul uman. În această carte, am ales să împărtășim voci distincte ale evreilor americani, din a doua generație, convertiți, cei care sunt pe calea convertirii, evrei seculari, un rabin, cei care au făcut Aliyah în Israel, etc. Am inclus și poezii care nu se concentrează pe teme evreiești, pentru a transmite profunzimea și largul spectru al condeiului evreiesc. Cu această colecție, nu încerc să răspund la ce înseamnă să fii evreu într-o perioadă în care atât de mulți urmează o viață laică. Putem percepe cum istoria lungă a iudaismului se exprimă în viața de zi cu zi a artiștilor și a poeziilor alese în aceste pagini. Charles Bernstein, în „The Klupzy Girl”, a scris: „Poezia este ca o hipnoză, cu această diferență: -"Te readuce la simțurile tale”. Sperăm să inducem suficient simț poetic pentru a vedea dincolo de categorii și etichete frumusețea fiecărui cuvânt, a fiecărei imagini și a ideilor din aceste poezii. Sperăm să urmați invitația noastră pentru a citi fiecare poezie, pentru a vă conecta la acești poeți americani „evrei, poeți contemporani cu identități multiple, în speranța că veți obține o mai bună înțelegere a vocii evreiești contemporane, în toate diversitățile și complexitățile sale vaste, ceea ce face ca fiecare poezie să fie în parte americană, parte evreiască, parte distinctă de stilul personal, dar întotdeauna umană. Poemele, original scrise in idiș, au fost traduse din varianta lor engleză. Textul operei Kadish de Leonard Bernstein se bazează pe traducerea variantei ebraice datorată lui Dori Parnas. Am ales pentru exemplificare câteva traduceri din poeți americani reprezentativi: Lisa Olstein Omul care hrănește un urs Un om hrănește un urs cu un știulete de porumb Ce avem nevoie este o alegorie. Ceea ce ne dorim este o parabolă. Ceea ce ne amintim este o față, o mișcare a mâinilor ca niște aripi. Dacă zeul este absent, ceea ce lipsește este albastru. 131

Dacă zeul este o carte, paginile sale sunt albastre. Ușile apar verzi. Noaptea este un mic petic aflat la distanță, în care totul se învârtește, care te invită un loc distant, în care s-ar putea să-ți placă să stai un timp. Un braț întinde un știulete de porumb unui urs. Dacă aveți o mână, așezați-o peste inima voastră. Acest colier nu va fi confundat cu un lanț. * David Edelstadt Această melodie despre femei a fost una dintre cele mai populare printre cele cântate la Minsk în 1896 -1897 și a fost din nou cântată în New York între 1982-1987: Femeile muncitoare, femeile care suferă Femeile care lenevesc în casă și la fabrică, de ce susțineți astfel de ocupații, De ce nu ne ajutați să construim un templu al libertății, al fericirii umane? Ajutați-ne să scoatem lumea din sărăcia ei și să realizăm tot ceea ce ne dorim. Să luptăm împreună ca niște lei puternici, Pentru libertate, pentru libertate, pentru idealul nostru. * Joseph Brodsky - Premiul Nobel -1987 Amanta olandeză Un hotel din care plecările sunt mai vizibile decât sosirile. Ca niște diamante umede, ploaia de octombrie lovește ce-a mai rămas din creierul meu golit. În această țară s-a așternut peste șarpele râurilor, mirosul de bere Germană și pescărușii se rotesc în aer ca niște colțuri murdare ale unei pagini albe. Dimineața intră în incintă un cioclu punctual, își pune urechea la elementele unui calorifer rece, reglat la sub zero, 132

căci viața de apoi trebuie să înceapă undeva. Corespunzător, buclele îngerești cresc mai blonde, pielea își câștigă importanța de stăpână palid, în timp ce lenjeria ei deja se învârte disperată în mașina de spălat de la subsol. ** Cartile pot fi procurate on line pe LULU.com Lectura placuta ! Adrian Grauenfels - SAGA 2020

Victor Brauner

Via Stephan Benedict

133

REVISTE

LUCEAFARUL No. 4

O panoramă a poeziei CRONICA literara DAN CRISTEA Rigoarea pe care o demonstrează Răzvan Voncu în a-și explica demersul și obiectivele pe care le țintește în volumul său de comentarii dedicat poeților români de azi, materia cărții și felul în care e construită, atenția primordială acordată periodizării și contextualizării autorilor de care se ocupă, toate, la un loc, vorbesc despre un critic de factură istorico-literară, pe care l-am opune, cel puțin din nevoia de contrast, unuia de factură pur eseistică. Simplificând, prima categorie ar presupune o privire de sus, panoramică asupra lucrurilor, a doua ar veni mai degrabă din apropierea acestora, din ținerea lor sub ochi. În cuvintele autorului, un împătimit „cititor“ al cărților de versuri, volumul recent publicat, conceput, de altminteri, ca o „panoramă“, fără de a avea însă pretenții de exhaustivitate, „nu-și propune să fie o istorie literară, ci mai curând o plimbare critică destul de relaxată prin peisajul divers, fascinant prin varietate, al 134

poeziei care, printr-un aspect sau altul, rămâne actuală“. Să mai spunem că este vorba de ediția a II-a a volumului apărut în 2015 (Poeți români de azi, I), „o ediție amplificată, de dimensiuni aproape duble față de prima“. Am scris, la vremea respectivă, despre această ediție (articolul este inclus în Cronicile de la Snagov, 2017), insistând asupra formației istorico-literare a criticului, care își gândește tabloul poetic pe care îl compune în „acuratețea filologică, în sinteze și în etape, în succesiuni și deveniri, în grupuri și mișcări literare, în stabiliri cât mai exacte ale textului și contextului“. Mai făceam observația că „multe dintre comentariile și luările de poziție ale lui Răzvan Voncu își găsesc impulsul, justificarea, argumentele, aderențele și inaderențele în interesul manifest pentru ediții, pentru editare și reeditare, pentru inedit și postum, pentru etape și vârste de creație din biografia unor poeți“. În „cuvântul introductiv“ la ediția de față, consemnând această particularitate a abordărilor sale, stimulate masiv de activitatea editorială („multe din lecturile mele, dacă nu cumva chiar majoritatea, profită de apariția în ultimii ani a unui număr însemnat de antologii și ediții de autor“), Răzvan Voncu precizează și modul în care „oferta“ abundentă i-a direcționat comentariul critic: „Aceasta face ca și interpretarea mea să privească, în multe cazuri, nu doar placheta recent apărută, ci întreaga operă a poetului sau, în tot cazul, o selecție larg reprezentativă a acesteia. Tocmai clasicizarea care decurge dintr-o ediție de autor sau dintr-o antologie larg cuprinzătoare mă și ne obligă la o situare istorică a autorului“. Astfel, printre comentariile noi care sporesc volumul de pagini ale textului prezent figurează și cele prilejuite de publicarea, în 2016, a primei ediții complete, „bine realizată din punct de vedere filologic“, a poeziei lui Ștefan Aug. Doinaș (Opere, 2 vol., ediția Alexandru Ruja). Lectura celor două volume, „prima reunire postumă, de mari dimensiuni, a poeziei lui Doinaș“, schimbă, notează criticul, „anumite concluzii“ ale lecturilor parțiale, provocându-i acestuia „chiar o revelație“, căci, „departe de a fi clasicizantă“, opera doinașiană, cu o cronologie bulversată de politic și de cenzură, se înfățișează ca „un splendid spectacol barochist“. O „noutate“ în panorama actuală o constituie și prezența lui Adrian Popescu (Ardeleanul mediteranean), antologia de autor a acestuia (Poezii) fiind publicată în 2018. Comentariul lui Răzvan Voncu combină fericit rigoarea cu căldura: „Poetul echinoxist se simte acasă în constelația mediteraneenilor, inaugurată de Alecsandri, în care aduce, ca trăsături proprii, dimensiunea culturii și respirația sacrului. Fiorul mistic, identificabil pe spații largi în poezia lui Adrian Popescu, nu este trăit în cețurile Hiperboreei, ci în lumina clară, puternică și mângâietoare a Sudului“. În cazul poeziei lui Aurel Pantea, ediția integrală Opera poetică (din 2016) „poate inaugura“, după cum scrie criticul, „o nouă etapă de receptare… una care să însemne, de fapt, clasicizarea acestui optzecist atipic“, care „nu este deloc un modern, ci un postmodern“. Ajuns aici, Răzvan Voncu mă cam pierde în jocul demonstrației, fiindcă, așa cum scriam și la ediția întâi a Poeților români de azi, „am 135

mari rezerve în ce privește existența unui postmodernism românesc unitar (și nu numai românesc), admițând, în unele împrejurări și în unele creații, doar manifestarea unor trăsături sau a unor tendințe postmoderne“. Nu mi-am schimbat, între timp, părerea. Apariția unei antologii, a unei ediții, fie critice, fie de autor, înseamnă, la Răzvan Voncu, un prilej de recitire, dar și unul de reevaluare, de revizuire sau de repoziționare a poetului respectiv în tabloul generației ori chiar în cel istorico-literar. Poate însemna și o recuperare postumă, o scoatere dintr-un nemeritat con de umbră care intervine, adeseori, după moartea autorului. Profilul lui Cezar Baltag (Un poet al căutării de sine), plecat dintre noi în 1997, la numai 58 de ani, e precedat de o constatare, vai!, tulburător de dureroasă: „S-a observat mai demult ușurința cu care literatura română își uită scriitorii, odată ce aceștia trec Styxul“. Antologia O sută și una de poezii (din 2018) îl „readuce, măcar în atenția cititorilor profesioniști și a iubitorilor de poezie“, pe unul dintre cei mai importanți poeți ai generației șaizeci. Câteva susțineri ale autorului Poeților români de azi capătă și accente militante, ceea ce ne arată că istoricul literar de calitate, conștient de menirea lui, nu se poate mărgini la a fi doar un arhivar pasiv al trecutului. Răzvan Voncu pledează astfel pentru „necesitatea editării autorilor contemporani în ediții critice sau de autor“ ori pentru „inițiativele de recuperare a operei scriitorilor interziși sau ocultați în timpul perioadei comuniste“. O asemenea recuperare, văzută și ca o „reparație morală“, îl repune în atenția publicului pe poetul și cărturarul blăjan Radu Brateș, fost deținut la Canal și autor al volumului postum Trăite și scrise-n furtună (2013). Cronici la ultimele cărți de versuri (apărute în 2017, în 2018), aparținând unor autori de primă mărime, îmbogățesc sumarul acestei ediții amplificate a Poeților români de azi. Ana Blandiana (Poezia de chihlimbar) figurează cu Variațiuni pe o temă dată, comentariul recent al criticului alăturându-se unor articole la cărți precedente. La fel, Gabriel Chifu („minuțios cartograf al neliniștii“) cu Elegia timpului, Horia Bădescu, la al cărui profil amănunțit, de cincisprezece pagini, se adaugă cronica scrisă la Decameronice sau Eugen Suciu (Optzecism, dar pentru mai târziu), comentat cu Frica (2017), dar și cu lecturi la volume anterioare. Este inclus, de asemenea, Ion Mircea cu Materia care ne desparte (2018), „volum de înalt nivel, aflat în vădit contrast cu direcție spontaneistă și minimalistă în care merge plutonul poetic românesc recent“. Unsprezece poeți, mulți dintre ei cu apariții din 2016, 2017, 2018, sunt cuprinși în cea de-a doua secțiune cronologică a panoramei, intitulată Poezia afirmată în perioada democratică, prima secțiune fiind Poezia afirmată în perioada comunistă (1948-1989). Printre poeții despre care scrie Răzvan Voncu, afirmați după 1989, se numără: Ioan Es. Pop, Radu Sergiu Ruba, Horia Gârbea, Cristian Popescu, Marian Drăghici, Daniel Bănulescu, Teo Chiriac, Hanna Bota, Emilian Pal, Andrei Novac, Silviu Popa. Perioada de după 1989 este considerată de

136

Răzvan Voncu nu ca „un moment literar de sine stătător, ci doar o prelungire a unor tendințe amorsate în deceniul anterior“. Răzvan Voncu scrie cu simpatie, cu înțelegere, uneori chiar cu afecțiune despre majoritatea poeților pe care îi comentează în utila sa panoramă. Părerea sa a fost și rămâne că „poezia este partea cea mai solidă și, în același timp, mai originală a literaturii noastre“. Dar, cum constată, cu îndreptățită amărăciune, criticul și istoricul literar, „genul cel mai afectat de transformările de după 1989 ale societății românești a fost, evident, poezia“. Poezia, astăzi, se găsește, așadar, într-o poziție paradoxală. Continuă să fie la un înalt nivel estetic prin unele opere, precum o „regină“ a literaturii, devenind, în schimb, o „cenușereasă“ în ce privește difuzarea, receptarea, relevanța publică a celor care o scriu. Ultimul capitol al cărții lui Răzvan Voncu este consacrat „scrierilor confesive“ ale poeților (memorii, jurnale, corespondență), „în ideea de a completa“, precizează autorul, „analizele operelor în sine cu analize ale universului de creație al unor poeți contemporani“. Se găsesc în acest capitol pagini pertinente, unele delicioase, despre comportamentul uman, a căror descoperire o las însă pe seama cititorilor. Răzvan Voncu, Poeți români de azi (I), ediția a II-a, revăzută și adăugită, Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019 **

NORA IUGA

Imens, a venit un soare înot N-am să-i uit niciodată vocea cu care-și citea poeziile… I-am auzit-o prima dată în Germania, înregistrată, la un difuzor „de ultimă generație“, cum se spune azi, într-o sală imensă, la Literaturwerkstatt Berlin, unde sute de oameni îl ascultau încremeniți de emoție. Întâlnirea cu acel glas subpământean n-o pot uita. Se întâmpla în anul 2000, când am primit prima bursă mare în țara în care am mers la grădiniță și acum mă întorceam după 65 de ani ca să-mi încep o nouă tinerețe la Literaturhaus-Berlin, pe Fasanenstraße 23. Vocea care m-a aruncat în amintirea periplului meu german de 10 ani, între 1990 și 2000, cei mai fericiți din viața mea – când am aflat că sunt ultima „suprarealistă europeană“ și unii critici literari îmi găseau înrudiri cu James Joyes și cu Artaud –, a fost vocea lui Paul Celan. Așadar, acei 10 ani de Germanie m-au întâmpinat încă de la sosire cu vocea lui, un glas venit parcă de dincolo de timp și de tot ce auzisem până atunci, de parcă pământul vorbea din acel aparat. Cred că în clipa morții voi avea vocea lui Paul Celan 137

în urechi, ieșind din străfundurile Senei ca acel „imens soare venit înot/ pe care senin suflet de suflet/ l-a întâmpinat/ ferm imperios ascunzându-i traiectoria“. A fost prima mea întâlnire cu emanația sonoră a trupului său. Până atunci citisem și răscitisem acea Todesfuge, cunoscută de toți, fiindcă poezia politică e folosită de când lumea ca monedă de schimb…, dar poemul acesta e inconfundabil, este nașterea și moartea, rugăciunea și blestemul lui. Tot ce spune Celan vine de unde nu se vorbește, frânturile lui de frază sunt profetice. De aceea nu cunosc o mai mare blasfemie decât să traduci Todesfuge cu Tangoul morții, când poți lăsa titlul original Fuga morții, chiar dacă cititorul român și-ar imagina o moarte alergând, mi se pare mai în temă decât frivolul tango. Fuga se poate tălmăci în română în sens de goană. Fugi să scapi sau să pieri. Şi scăparea e un fel de a pieri? M-am îndepărtat aici de sensul muzical și am trecut la registrul tragic… un bun traducător cred că are dreptul chiar să trădeze „văzutul“ cu „nevăzutul“. Mi se pare o impietate să te încumeți să traduci poezie, dacă nu ești tu însuți poet! Paul Celan purta în el un sfânt și un martir; de aceea, în definirea poeziei și a întregii lui existențe se potrivește perfect cuvântul Fugă. Întreaga lui viață a fost o fugă. De frică, de silă, de milă… el a știut mai bine decât toți cât de apăsător e darul lui și pentru ceilalți, deși valoarea îi obliga să-l pună în vitrină, ceasul lui nu arăta ora exactă, „ora lor“. Nu puteau ei, cu punctualitatea lor proverbială, să nu observe că, desigur, ceasul lui o lua mereu înainte. Poate că și noaptea, când mama lui a fost ridicată și dusă în coloanele morții spre lagărul de exterminare, el a reușit să se facă scăpat. Faptul că n-a împărtășit moartea mamei sale l-a urmărit toată viața ca o culpă de neiertat, pe care trecerea anilor, în loc s-o șteargă, a adâncit-o. Celan pare că purta în el o profundă credință „tragică“, ceea ce se distinge în glasul și în gândul lui, cele două cârje pe care își sprijină poezia. Fuga și vina sunt surori gemene… sunt oameni, îndeobște adevărații poeți care se simt „vinovați fără vină“ și-și poartă pedeapsa ca pe o fatalitate, deși rațiunea le spune că sunt nevinovați. „Acest de netăgăduit adevăr/ scris îngust între viduri/ în sus și înapoi/ în viitorul limpezit…“ se pare că definește vina lui tragică, aceea care l-a dus la sinucidere, după mărturisirile unor prieteni apropiați. Paul Celan, deși a fost recunoscut în Germania drept un poet de excepție care a apărut la „umbra expresionismului în floare“ cu o retorică total surprinzătoare în acel context, este implicat și într-un proces de plagiat din opera poetului Yvan Goll, a cărui poezie cu puternică tentă suprarealistă nu e de mirare că s-a infiltrat spontan în propriul dicteu liric straniu și derutant ca vorbirea din vis. Situația i-a adus prejudicii lui Paul Celan, care mai fusese acuzat de aceeași culpă încă din perioada cernăuțeană de autorul german, originar tot din Bucovina, Immanuel Weissglas. Acesta scrisese înaintea lui Celan un poem a cărui temă a fost preluată genial de cel din urmă în Die Todesfuge. Problema plagiatului apare în cazul poeților care scriu sub narcoza unei tranșe din care își trag substanța, cu precădere în cazul suprarealiștilor, al oniricilor – ei nici nu-și dau seama când pătrund pe teritoriul unui text ce nu le aparține. De aceea, mulți pot fi acuzați de plagiat, când de fapt e vorba de intertext. Asta a fost 138

doar o paranteză, dar pe ultrasensibilul Celan l-a costat mult, el simțindu-se până la un punct un proscris în lumea germanică. Cu toată iubirea dintre el și Ingeborg Bachmann care a intrat în legendă, el nu a încetat nicio clipă să se simtă un intrus în „lumea bună“ a scriitorimii germane. Scriitorii sunt, în general, iritabile genus. Şi el știa mai bine decât oricine că este inegalabil și în expresie și în viziune iar locul de vioara a doua îi crea stări de panică și ură. Căuta înțelegere la prietenii din România: Petre Solomon, Nina Cassian, Maria Banuș… Într-una din scrisorile către Petre Solomon, bunul lui prieten, putem citi următoarea sintagmă: „trister Poet condamnat să scrie într-o limbă teutonă“. Aici, oricât de mult l-aș iubi pe Celan și m-aș lăsa total anihilată de poezia lui, nu pot să nu susțin că această „limbă teutonă“, prin abundenţa cuvinte lor ei compuse care-i adaugă o multitudine de sensuri noi, neașteptate, Paul Celan n-ar fi putut să atingă niciodată stranietatea unui limbaj în care cele mai incompati bile înțelesuri se contopesc într-o juisare dincolo de ceea ce credem noi că simțim. Nu știu când și cine ar putea să atingă punctul maxim de iubire și de înțelegere a poemelor lui Celan. Mi se pare o adevărată blasfemie când citesc ce s-a tradus din el și cum s-a tradus… Şi mă întreb cum e posibil ca atâția critici literari cu mintea înfierbântată să aplaude sau să fluiere niște traduceri dintr-o limbă pe care no cunosc. De curiozitate, m-am uitat pe Wikipedia să văd cum e prezentat acolo acest poet fără pereche și m-am îngrozit când am văzut cum au fost traduse în română titlurile cărților lui. Suficiența și tupeul și furtișagul, violarea teritoriului celuilalt, noaptea, ca hoții, ca să râdem puțin: „când pisica nu-i acasă, joacă șoarecii pe masă“. Spuneam mai sus că „poeții sunt specii iritabile“. Revolta lui împotriva limbii germane am întâlnit-o la mulți evrei care au refuzat s-o mai vorbească, dar ce face poetul pentru care limba e tubul lui de oxigen? Mă gândesc acum la Rolf Bossert, care s-a sinucis după repatrierea în Germania, țara limbii lui și, culmea, deodată poemele sale au încetat să mai fie politice, revoltate, angajate… nu mai au țeluri pământești. Îl cheamă pe Rolf Bossert „altă țară, pierdută“, poate, în altă galaxie… Se pare că tocmai cei care au crezut prea mult ajung la capătul nimicului, pe care vor să-l înlocuiască ei cu un alt nimic, având măcar avantajul necunoscutului: „Întors acasă În raza neprietenoasă a exilului Care-i adună pe cei risipiți Pe cei conduși De sufletul golit de stele.“ De câte ori simt un gol de lume, mai ales acum, când, iată, nu mai văd fețele oamenilor decât în gând, de parcă aș fi deportată pe o planetă nelocuită, iar pe ecranul ăla, care nu se stinge niciodată, se anunță fără încetare numărul decedaților, mă ridic din fotoliu cu picioarele anchilozate și iau din raft corespondența lui Celan 139

cu Ingeborg Bachmann… Nu simt nici un curent cald care să le topească vorbele întrun singur glas. El se simte din ce în ce mai izolat, mai neînțeles, mai singur… La auzul vocii lui, glasul ei devine tot mai autoritar, la lamentările lui „nejustificate“, reproșându-i obsesia ghetoului și mania persecuției, care n-ar avea nici o bază reală. Firește că la aceste reproșuri se mai adaugă și aroganța lui Max Frisch care devenise între timp „prietenul en-titre“ al poetei Ingeborg Bachmann. Dar, culmea acestei campanii de „readucere la realitate a bolnavului închipuit“ a fost prietenia de nezdruncinat dintre soția legitimă a poetului, franțuzoaica Gisèle Lestrange, și Ingeborg Bachmann, care se pare că nu avea alt temei decât acela de a-i deschide ochii și a o face să vadă că omul Celan este un „bolnav închipuit“. Pe 20 aprilie 1970, poetul se sinucide, aruncându-se în Sena. I-am citit poemele în traducerea mea la cimitirul din Cernăuți: „Toate numele, toate arsele nume. Atâtea în cenușa izbăvitoare. Atâta pământ câștigat peste ușoarele, prea ușoarele cearcăne ale sufletelor“. (traducerea versurilor: Nora Iuga)

140

Cristian Sandache FARMECUL MIRACULOS AL INTELIGENȚEI

Adeziunea la comunism a NINEI CASSIAN (27 noiembrie 1924, Galați- 15 aprilie 2014, New York) reprezintă unul dintre motivele pentru care receptarea operei și a personalității ei sunt controversate în România. Anii unei tinereți agitate (din toate punctele de vedere), în care poeta a dorit să se bucure din plin de viață fără ipocrizii inutile ( total și intens) au fost urmați mai târziu de o melancolie periodică , stare specifică oamenilor mult prea lucizi, dotați cu o inteligență superioară și care trăiesc pe propria lor piele drama lipsei de comunicare (sau de înțelegere) cu cei din jur. Când a realizat că ideologia comunistă devenise un fel de praf în ochi ( mascând abuzuri fără de număr și ticăloșii de neimaginat), Nina Cassian s-a retras în interiorul dezamăgirii sale, printro lirică de mare subtilitate și muzicalitate, adevărat ecou profund al descoperirii precarității condiției universale a omului. Urâțenia ei specială (de care își bătea joc cu un inimitabil umor ea însăși), pălea din momentul în care poeta se manifesta printr-o sarabandă de observații pline de ingeniozitate, umor și nonconformism, aspecte care-i metamorfozau ființa, astfel încât ea devenea în acele momente, cea mai fascinantă femeie posibilă. Mintea îi lucra în permanență, asemenea unui mecanism cu miliarde de sori incandescenți, iar modalitatea în care analiza o serie întreagă de aspecte ale vieții rămâne cu totul personală și incitantă. Tatăl ei fusese un remarcabil traducător, iar ea se va afirma în timp, ca o poliglotă, capabilă de traduceri și stilizări literare dintre cele mai reușite. Familiarizată cu universul unic al muzicii clasice- cânta la rându-i la pian și reușea adesea să creeze literar, pe fondul propriilor sale interpretări muzicale. Poezia ei atipică ilustrează (în tot ceea ce are mai viabil) o frenezie a simțurilor și o tristețe eterică, luminoasă, intensă. Poeta este când un fel de bacantă dezlănțuită ( detestând falsele pudori), când o cugetătoare ferecată între pereții durerii sale secrete, ca într-o celulă măcinată de nopți fără de sfârșit. A fost și o fermecătoare scriitoare pentru copii, mizând pe modernitatea abordării unor teme clasice, prin aceleași procedee care combinau în mod fericit jocurile neconvenționale de cuvinte, cu o sensibilitate extremă, lipsită însă de dulcegării. Inițial apărută în peisajul literaturii române ca o suprarealistă energică, Nina 141

Cassian a fost aspru criticată de către dogmaticii staliniști, după care a urmat o perioadă în care a încercat să-și strunească lira, adaptând-o Patului lui Procust al cerințelor proletcultismului. Dar chiar și în acel context nefericit, transpare pe ici, pe colo (în poeziile și articolele sale) câte o notă de fină ironie, semn că personalitatea ei estetică reală era doar adormită, neputând fi anihilată total. Stabilită în SUA (la o vârstă la care alți confrați de breaslă își savurau liniștiți tihna căminului). Nina Cassian va cunoaște o apreciere târzie (dar meritată), deși suferința ruperii de România natală nu se va cicatriza niciodată. Memorialistă plină de nerv, de o șocantă sinceritate, nu s-a menajat defel. Nu și-a renegat originile evreiești, fiind însă în egală măsură o iubitoare a culturii române, de care s-a simțit mereu organic legată. A fost din toate punctele de vedere- o personalitate intelectuală redutabilă. Până la urmă, în literatură- cel mai mare păcat îl reprezintă lipsa de talent. Nu a fost cazul, în privința Ninei Cassian. DORUL Dragostea mea, ancoră grea, ține-mă strâns ; toate mă dor : gura de dor, ochii de plâns. Vântul căzu - poate că nu, dar s-a făcut liniște-n cer fără puteri ca la-nceput. Nu mai visez pași pe zăpezi, urme de vulpi, nu mai sunt flori,sufletul lor moare în bulbi. Singurătăți… Nu mi te-arăți, nu-mi trimiți vești. Cât fără rost. Oare ai fost ?Oare mai ești ? NINA CASSIAN

142

Monica Andronescu Ultimele ore din viața lui Paul Celan, poetul care s-a aruncat în Sena Au trecut cincizeci de ani din ziua aceea de 20 aprilie 1970 când poetul născut la Cernăuţi, care locuia la Paris, a hotărât că viaţa lui nu mai are sens. A trecut o jumătate de secol în care destinul lui personal, mutilat de atrocităţile istoriei, a adus în prim-plan o operă singulară, recent editată şi în limba română.

Cine era necunoscutul al cărui trup Sena l-a purtat în aval, autoritățile găsindu-l la zece kilometri de Paris, pe 1 mai 1970? Cine era bărbatul de nici cincizeci de ani, cetățean francez, în buzunarele căruia se aflau două bilete nefolosite la un spectacol după „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett? Cum ar suna, pe scurt, povestea lui, dacă am da timpul înapoi? Iată-l îndreptându-se spre Mont Mirabeau pe acest bărbat arătos, căruia nu-i mai place de ani buni să trăiască. Iată-l pe poetul care-și ascunsese moartea în versuri și care, alegându-și astfel sfârșitul, intra în galeria sinucigașilor postHolocaust precum Jerzy Kosinski, Tadeusz Borowski și Primo Levi.

143

Rămâne departe de noi, nu îl putem vedea în ziua aceea de luni, 20 aprilie 1970, cum urcă pe Pont Mirabeau, la sfârșitul secolului al XIX-lea, cel mai lung și cel mai înalt pod din Paris. Cum este această ultimă zi, sau noapte, căci nu se știe exact? Un calvar, ne putem imagina, un calvar pe care Paul Celan nu mai vrea să-l trăiască. Nimic nu e cum, când și unde trebuie în viața omului. Iar după Holocaust filosofia nu mai e de niciun ajutor. Ce s-a petrecut în interiorul acestei ființe dornice de neant în ultimele 24 de ore poate că e anticipat în poezia lui. Noi nu putem decât să ne întoarcem în timp și să încercăm o schiță de portret în care nu e loc de detalii. Pe numele său adevărat Paul Antschel, se naște în 1920 într-o familie de evrei, la Cernăuți. Acasă se vorbea germană, dar și română, ucraineană sau idiș. Primii optsprezece ani din viața viitorului poet au ritmul vieții din vechiul oraș al Imperiului Austro-Ungar. După 1900, grație legăturilor strânse cu Viena, la Cernăuți se trăise ca într-o metropolă. Comerțul mergea strună, gazetele aduceau mereu vești, se tipăreau cărți în mai multe limbri, teatrele propuneau spectacole, școlile de diferite feluri se îngrijeau de viitor. Dar istoriei nu-i place liniștea și tulbură mai mereu valurile. Așa că trimite imediat nori de furtună. În 1938, Paul Antschel merge în Franța, la Tours, să studieze medicina, pentru că numerus clausus îi obligă pe evrei să plece în străinătate. Este anul în care face cunoștință cu Parisul, unde rămâne la un unchi din partea tatălui, vizitează orașul și câteva muzee, vede câteva spectacole de teatru care rămân istorie. Peste un an, în vacanță, se întoarce în orașul natal din Bucovina, anexat la Rusia din 1940, dar, din cauza evenimentelor, nu mai poate reveni în Franța. Istoria e hotărâtă, se grăbește să-și urmeze planul ei pentru milioane de suflete care așteaptă înfrigurate o soluție. Pe marginea prăpastiei, cu moartea bătându-i pe umăr, poetul obsedat de neant și de absurdul existențial petrece anii de război aproape de moarte. Ea îl cruță, dar nu îi cruță pe cei dragi, iar moartea lor atârnă greu în destinul lui Paul Celan. De fapt, va atârna decisiv într-o balanță care nu se va mai echilibra niciodată. După ce e deportată într-un lagăr de concentrare, mama lui este ucisă de naziști, tatăl moare de tifos, iar el e trimis, în 1943, într-un lagăr de muncă forțată din Moldova. Tânărul atras de poezia suprarealistă, care face traduceri și scrie eseuri, înțelege repede că vor veni la putere comuniștii și caută scăpare. Ca să poată scrie, Paul Antschel trebuie să devină Paul Celan. Dacă 144

identitatea sa se schimbă sau în ce sens se schimbă poezia lui, care trimite neîncetat la Biblie, la Psalmi, la Shakespeare, la Hölderlin și Büchner, se va putea spune mai târziu. La asta vor reflecta psihanaliștii atrași de lumea lui cenușie, în care rar se arată lumina. După ce traduce și editează cărți la București, trăiește un an la Viena și, într-o zi de vară, pe 13 iulie 1948, ajunge la Parisul pe care nu-l va mai părăsi decât atunci când va părăsi viața. 1948 este un an capital în destinul lui Paul Celan. Acum începe cu adevărat capitolul parizian, la un hotel, poetul trăind din traduceri. Își petrece zilele și nopțile în compania scrierilor lui William Shakespeare, Fernando Pessoa, André Breton, Paul Valéry, Emil Cioran etc., protagonist al unui exil în care rar există zile senine. Cum să mai poți scrie poezie după Auschwitz, se întreba Theodor W. Adorno, cum să nu fie asta o barbarie? Așadar, scriind poezie după Auschwitz, Paul Celan este un bărbat care se luptă în fiecare zi să mai trăiască. Anul 1948 este și anul în care apare Todesfuge, cel mai cunoscut poem al său și una dintre scrierile fundamentale pentru poezia modernă postbelică. În volumul intitulat Paul Celan și „meridianul” său. Repere vechi și noi pe un atlas central-european, Andrei Corbea explică momentul: „Apariția în 1947 în «Contemporanul», în versiune românească, a Tangoului morții, publicat în germană abia un an mai târziu, în placheta vieneză Der Sand aus den Urnen, simbolizează momentul de vârf al popasului bucureștean și al celui «în limba română» al poetului ce doar de aici încolo se va numi Paul Celan; el anunța și o despărțire, căci numai câteva săptămâni după aceea semnătura revenea în «Agora» lui Ion Caraion sub primele sale poeme germane tipărite de el vreodată (…), iar «Revista lierară» semnala «pozitiv» publicarea «în traducere» a «poetului german Paul Celan». Opțiunea fusese, așadar, făcută, iar aventuroasa trecere a frontierei și a Cortinei de Fier spre Occident, cu scurtul intermezzo vienez și stabilirea la Paris, este la rândul ei încărcată de simbolul «alegerii» limbilor. Limba română devine brusc una pasivă, iar locul ei în comunicarea curentă îl ia franceza (…). Românește va mai vorbi rareori, poate cu Cioran, cu Gherasim Luca sau cu alți exilați și, din când în când cu vizitatori de la București, pe care îi va întâlni după 1964 (…)” Nu doar un an al despărțirii, ci și un an al descoperirii, 1948 îl pune pe tânărul de 27 de ani care și-a pierdut părinții în Holocaust și a fugit de la București la Viena, prin Budapesta, față în față cu tânăra Ingeborg 145

Bachmann, psionată de filosofie, care-și scrie doctoratul despre Martin Heidegger. În capitala Austriei începe contrarianta lor poveste de dragoste, nu suficient de puternică încât să dărâme ziduri, nu suficient de excentrică încât să convingă cercurile suprarealiste, dar suficient de reală încât să lase în urmă scrisori și o mulțime de întrebări. Publicate mai târziu în Franța, aceste mărturii spectaculoase și dureroase se pot citi acum și în română, în volumul „Timp al inimii”, care cuprinde și corespondența dintre Paul Celan și scriitorul Max Frisch, publicat la Editura Art. Anii parizieni sunt însă și ani de construcție. Exilatul care descoperă, de exemplu, Cartierul Latin, tărâm prin excelență al exilaților, o cunoaște în 1951 pe Gisèle de Lestrange, o aristocrată catolică, pictoriță, pe care un an mai târziu o ia de soție și cu care își construiește o viață de familie. Imperfectă, e drept, dar ca orice altă viață de familie. Împreună, au doi fii, dintre care trăiește doar al doilea, Eric, viitor artist de circ. În 1955, Paul Celan primește cetățenia franceză, apoi începe să susțină cursuri la L’École Normale Supérieur, unde există și astăzi o sală care îi poartă numele, alături de Sala „Samuel Beckett”, și la l’Institut d’Études germaniques. Capitolul parizian este unul complicat. Cu doi ani în urmă, în viața poetului se declanșase un război urât, care nu va rămâne fără consecințe asupra stării sale: campania de calomnii declanșată împotriva lui de văduva lui Ivan Goll, care îl acuza că a plagiat scrieri ale soțului ei, campanie care va continua cu îndârjire ani în șir și care va contribui semnificativ la șubrezirea stării de spirit a poetului, care, deși nu prea mai iese decât în Germania, din când în când, pentru lecturi publice, continuă să scrie poezie și să corespondeze cu Ingeborg Bachmann. Fragilizarea lui este, de fapt, continuă. Crizele de delir sunt din ce în ce mai dese, astfel încât în 1965-1966 Paul Celan ajunge într-un spital de psihiatrie. Nu trece mult și ele se agravează. Nu trece mult și are loc o tentativă de a-și ucide soția. Timpul se grăbește, lucrurile o iau razna. Sindrom post-traumatic legat de Șoah, spun psihiatrii, plus o depresie gravă. În 1967, după ce se separă de soție, în urma unui episod sever, locuiește într-un mic studio de pe Rue Tournefort, unde reușește să scrie în continuare poezie, iar în noiembrie 1969 (*) undeva pe Bulevardul Emile Zola, dar e un loc unde nu se instalează cu adevărat, un loc de trecere, un loc care nu îi aparține și căruia el nu îi aparține nicidecum. 146

Moartea pândește peste tot, poezia lui absoarbe, iar ființa lui e absorbită de ea. Moartea a fost în trecutul lui, este în prezent și va fi, fără îndoială, și în viitor, îl așteaptă acolo, într-o formă pe care nu o vede nici măcar el. De-acum, rațiunea a ieșit din scenă și l-a lăsat pe poet să cutreie orașul atâtor exilați, celebri și anonimi, și să se oprească în dreptul unui pod. Din câte se pare, Pont Mirabeau, în 20 aprilie 1970, locul din care a privit ultima dată orașul acesta în care și-a dorit atât să ajungă. Acolo, într-o zi de primăvară, aproape de locuința sa, s-au sfârșit capitolul parizian și viața însăși. Acum, măcar la cincizeci de ani de la moartea lui, poate că poemele, eseurile și scrisorile lui ar trebui citite de cât mai mulți. Ar fi cea mai bună cale de a ne apropia de necunoscutul care s-a oprit ultima dată pe Pont Mirabeau. ** NOTE Sursa: Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-oredin-viata-lui-paul-celan-poetul-care-s-a-aruncat-in-sena/ Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Amfiteatru).

(*) Lipsește din text un moment decisiv pentru soarta lui Celan. El vizitează Israelul în anul 1969 în speranța unei instalări acolo, se întoarce acasă prematur și dezamăgit, redăm o radiografie a acestei vizite relevante: ***

În luna octombrie 1969 poetul Paul Celan vizitează pentru prima și ultima oară Israelul. În seara zilei de 9 octombrie, după o conferință ținută la Ierusalim, Celan îl vizitează la locuința sa pe Yehuda Amichai. Celan avea pe atunci 49 de ani, se mișca cu viteză, era îmbrăcat sportiv, avea ochi mari și curioși. La întâlnire au participat poeți isrealieni și câțiva amici, născuți în orașul său natal Czernowitz. Îi găsim acolo pe Dan Pagis, Aharon Apelfeld, Manfred Winkler (5), T Carmi, și Shmuel Hofert - redactorul programelor de literatură la Kol Israel. Hofert îl descrie astfel pe Celan: “În timp ce am băut vin roșu, Celan s-a deschis și s-a înviorat ca apoi să se întunece la loc. Mergea prin camera de oaspeți, asculta cu atenție, vorbea din inimă ca apoi să tacă, 147

muscându-și buzele de parcă era anchetat și obligat să răspundă. Apoi, brusc, s-a dezghețat din nou, s-a deschis și a vorbit curgător despre traducerea colecției Osip Mandelstam (1), despre întâlnirile sale cu poeți francezi, și despre casa părintească din Czernowitz “. Herma, soția lui Manfred Winkler își amintește că stându-i în față a simțit un zid între ei. ”Nu a zâmbit și nu a vorbit, a stat nemișcat, ca o statuie”. Manfred simte ceva: Celan nu vorbea spontan, nu răspundea pe loc, ci gândea, probabil cum să formuleze răspunsul său într-o limba literară adecvată. Hofert îi propune lui Celan să apară într-un interviu la radio. Celan a cerut ca discuția să fie înregistrată în casa familiei Amichai și în prezența lui Amichai. A doua zi a venit devreme, înaintea prânzului, și s-a așezat în bucătărie. Hofert a sosit ceva mai târziu. S-a vorbit în germană. Celan participa atent, alert, reacționa... a povestit că în copilărie a învățat ebraică în școala primară din Czernowitz, și în timp ce se pregătea pentru bar mitzwa, și-a amintit toate rugăciunile spuse în ebraică în casa tatălui și a bunicului sau. Dar, a adăugat, nu posedă o ebraică suficientă ca să traducă poeziile sale fără ajutorul cuiva. A povestit despre antisemitismul pe care l-a simțit în Germania și în Franța după război, dar cel mai mult l-a durut atitudinea intelectualilor și a scriitorilor de acolo (unul a spus despre Celan că sună ca un hazan, altuia i se părea că îl ascultă pe Goebbels vorbind). Emoția cea mai mare a trăit-o la izbucnirea războiului de șase zile, când Israelul a fost amenințat cu distrugerea și desființarea. El spune că și acum este impresionat de victoria noastră în război, iar vizita la Ierusalim este un punct de cotitură în viața sa. A adăugat și despre greutățile vieții sale personale. Celan a citit pentru programul radiodifuzat poemul său “Mandorla” din volumul “Roza nimănui“ publicat în 1963. A răspuns la întrebările lui Amichai, de exemplu că “Fuga morții” este transpunerea celor mai intime emoții, și cu un ton amar-ironic a adugat că “Fuga“ pentru care a fost apreciat și premiat este o fază timpurie, depășită, la care nu mai poate să revină. “Cititorii nu cunosc și alte poezii pe care le-am scris”. A mai adăugat că foarte rar citește în public “Fuga morții”, de pe foi tipărite, inserate între foi albe. A continuat să descrie identitatea sa evreiască, amintind că subiectul a fost pe larg discutat în scris, în corespondența sa cu Ghersom Shoken (2) care se îndoia de iudaismul poetului. Cu mare emoție Celan a spus că este neîndoielnică apartenența sa la credință iudaică și toate întrebările legate de simbolurile evreiești care apar în opera sa trebuiesc clarificate prin prisma acestui adevăr fundamental. Temele iudaice folosite nu explică suficient conținutul evreiesc, religios, al operei sale. “Atmosfera evreiască se împletește în tot ce scrie un om ca mine, care a crescut în mediul evreiesc”. Aspectele iudaice abundă în scrisul meu, spune Celan, dar 148

se recunosc și prin respectul pentru cuvântul scris. El subliniază că i se pare natural să insereze în texte cuvinte ebraice sau fraze din Tanah. Hofert îl întreabă cum de un om care a trăit de aproape holocaustul, este capabil să scrie în limba germană. Celan răspunde că în patria sa, Bucovina, el a a crescut în limba germană: “mi se pare că aparțin în mare măsură, poeților actuali de limbă germană”. Am scris și în alte limbi, spune el, dar nu în afara cercului de influență culturală german. A adăugat despre influența enormă a lui Rilke și Kafka asupra operei sale precizând că literatura nu se naște din ea însăși ci din însăși existența și experiența umană. Apoi emite o frază minunată: “Cristalizarea poetică este imortalizarea tranziției între existență și dispariție.” ** Hofert sumarizează în final discuția avută: “A fost o discuție cordială între doi mari poeți între care există legături de inimă. Amichai a întrebat, Celan a răspuns cu plăcere, alegând cuvinte și exprimări precise, direct la țintă”. În seara recitalului, sala Beit Agron era plină. Se aflau acolo profesorul Ghershom Scholem, expertul în Kabala, Lea Goldberg și editorul ziarului Haaretz - Ghersom Socken. Mulți tineri, în special studenți. Seara a fost deschisă de poetul și traducătorul Manfred Winkler născut și el la Czernowitz. A urmat Yehuda Amichai în ebraică despre limba poetică a lui Paul Celan. Celan a citit din poeziile sale, în limba germană. Manfred a calificat cititul lui Celan că fiind sensibil și emotiv în contrast cu stilul “uscat” practicat în Germania. Publicul l-a aplaudat pe Celan timp de cinci lungi minute care l-au făcut fericit pe Celan. Cineva din public a cerut să fie citită “Fuga morții”, dar Celan s-a eschivat fără să explice de ce. A mai urmat o întâlnire (15 Oct.) la Beit Lessin cu Asociația scriitorilor ebraici, după care Celan s-a întors în Franța, precipitând data stabilită inițial. Reinstalat acasă la Paris scrie la 27 oct 1969 prietenei sale Ilana Shmueli: “ Ierusalimul mi-a bucurat inima și m-a întărit. Parisul mă deprimă și îmi golește sufletul”. NR – Editura SAGA

149

LIVIA KESSLER

ȘI BUNICA MEA E DIN ROMÂNIA

„E ceva putred în Danemarca!” spune unul din personajele piesei HAMLET de William Shakespeare, în scena a patra a primului act. Dealtfel, întreaga piesă HAMLET se petrece în Danemarca, țară pe care Shakespeare na vizitat-o niciodată. Și nici în frumosul oraș italian Verona n-a pus faimosul Will piciorul. Dar asta nu l-a împiedicat să-l descrie magistral și să facă din casa (sau mai exact, din balconul casei) din Via Capello numărul 23 unul din cele mai vizitate puncte turistice din lume: casa Julietei, din nemuritoarea capodoperă ROMEO ȘI JULIETA. Alt mare scriitor a fost germanul Karl May, care a cucerit lumea cu romanele lui de aventuri din Westul Sălbatec, cu indieni piei roșii ( „Winnetou”, „Old Shatterhand”, etc.) și cu scrieri despre Orientul Mijlociu. Așa cum Shakespeare n-a văzut în viața lui castelul Elsinore din Danemarca (reședința lui Hamlet), tot așa nici Karl May n-a dat cu nasul prin America și „Middle East”. Sau, în orice caz, nu înainte de a scris aceste cărți. Și Jules Verne?... Credeți că incomparabilul creator al Căpitanului Nemo (”Douăzeci de mii de leghe sub mări”) și al flamboiantului Phileas Fogg („Ocolul lumii în 80 de zile”) chiar a vizitat toate țările pe care le-a descris? Da de unde! Africa, păduri virgine, fundul oceanului și spațiul interplanetar, n-au fost cutreierate de marele scriitor decât în visurile și fantezia lui... Dar nu numai scriitorii au imaginație, ci și pictorii și artiștii plastici. Și nu numai creatorii venerabili și celebri, ci și unii foarte, foarte tineri artiști, cu vârste între... patru și doisprezece ani! Mă refer la copiii israelieni din familii originare din România, care se pregătesc să răspundă invitației lansate de Institutul Cultural Român din Tel Avvi de a participa la expoziția de pictură și desen intitulată „ȘI BUNICA MEA E DIN ROMÂNIA”. Că nici ei n-au fost vreodată în țara de origine a părinților, și mai cu seamă a bunicilor lor, și cu toate acestea au și pornit să creieze lucrări pe temele sugerate de ICR, teme din care nu lipsesc nici „peisaje din România” și „simboluri românești”. Acest proiect, pornit din inițiativa pictoriței israeliene de origine română LIVIA KESSLER, membră a asociației artistice israeliene TZEVA BA TEVA și susținut cu entuziasm de întreaga echipă a ICR-ului – are două meniri: aceea de a încuraja spiritul creativ al copiilor talentați, cât și aceea de a apropia tânăra generație a comunității noastre de cultura și limba română.

150

VERNISAJUL EXPOZIȚIEI „ÎN LUMEA COPIILOR” din DECEMBRIE 2016 (de la stânga la dreapta): D-na Andreea Păstârnac, Ambasadoarea României în Israel, Andreea Soare de la ICR, Livia Kessler, inițiatoarea proiectului, și parte din copiii participanți. Pentru a afla mai multe detalii despre acest interesant și atractiv eveniment, ne-am adresat d-nei LIVIA KESSLER, „motorul” întregului proiect. - Cum v-a venit această nouă ideie? - În primul rând, ideia nu e nouă. In Decembrie 2016 am mai organizat o asemenea expoziție, tot la Institutul Cultural Român. Succesul acelui eveniment, la al cărui vernisaj au participat și ambasadoarea României în Israel de atuci, precum și ziariști și personalități artistice din Tel Aviv, a făcut ca ICR-ul să primească cu brațele deschise și recenta propunere. Expoziția va fi compusă din lucrările realizate de copiii din comunitatea Israelienilor originari din România, cu vârste cuprinse între 4 și 12 ani. - Când va avea loc deschiderea expoziției? - Pe data de 1 Iunie, Ziua Internațională a Copilului, la sediul Institutului Cultural, dacă până atunci restricțiile datorate epidemiei vor fi ridicate. Iar dacă nu, online pe pagina oficială de Facebook a ICR și pe site. Lucrările –

151

maximum cinci pentru fiecare participant – trebuiesc trimise la ICR prin email (pe adresa office@icrtelaviv.org) până pe data de 15 Mai. - Au și început să se primească lucrări? - Primii care s-au grăbit să-și trimită creațiile au fost chiar nepoții mei Yoel și Ami Cohen, băieții fiicei mele, ziarista Dana Kessler. Deși nici ei, nici părinții lor încă n-au călcat vre-odată pe pământ românesc, cei doi s-au încadrat de minune în tematicele expoziției, Yoel (9 ani) pictând o familie de extratereștrii din altă planetă savurând... bucate românești: mititei, sarmale și nelipsita mămăligă, fierbinte și aromată. Iar Ami (5 primăveri) prezentând, printre altele, un „prim plan” al acelorași apetisante specialități „mioritice”.

Extratereștrii savurând bucate românești. De remarcat Mămăliguță, mititei, ardei iute. Și tabloul de pe perete, care reprezintă castelul Bran. Culorile steagului românesc. Întrebat (prin telefon) de unde a știut cum arată castelul de la Bran, tânărul artist a răspuns: „L-am văzut în fotografiile făcute de Savta Livia”. - Și mămăliga? Tot din fotografii? - Nu! Mămăliguță chiar ne-a făcut savta pe de-adevăratelea! Și era tare gustoasă. Și a adaogat plin de mândrie: „Că și bunica mea e tot din România!” Închei, urând Institutului Cultural Român, Liviei Kessler și tinerilor participanți MULT SUCCES. R. Porter

152

JULIEN CARAGEA CANTECE

(De dragoste) Te duc la ghețari, Dar poate ghețarul s-aplece cerbice? Primească pe el buchet de-albăstrele Pornească încet de aice, atelaj nupțial pe val de oțele, Înfiorare stârnească siaj, Spre lumi australe călăuzească-ne. Trăiască, trăiască, trăiască!... Având magnitudinea unei escadre de rufe, albe ca spuma, Ghilite de muma ce ne e din părinți din părinți, Rufe de sfinți. Tinse pe culme a lunii de iunie (mai calde, nu însă fierbinți)… La poale de navă zeiască (mijite cristale) sfatul din satul să clipocească, noroade sâiască, boturi de lupi galben, ritmic a roade, ca moale aplaude, la nescare escarpen. Îmblânziți… Să mergem dară, să ne ușchim chiar acum spre ținutul sublim (pe drum ca un epic epididim ce dă spic într-un apic), Să plutim Departe Ca viața de carte, Pe oceanul sălbatic, Pe ghețar d-a-ncălare, Nestropșiți, neclătiți de taifun. Pân’ce apare ca ața malul Din lumi australe. Cum a zis palimpsestul… Trăiască, trăiască! Tot restul zilelor mele ș-a tale.

(Diverse firme de salubritate) Era un strigăt negru, vâscos, De la portic de cauciuc năuc al unui mall jos, aflat în groapă, Unde clienți patenți nu se mai duc (Cerul bolea între pustiu și apă), Însă în rafturi mogândețe mărfi se mai deduc. Un mall sărac, de lume gol, Ce străjuia impas Ca în caduc un ceas tic-tac. N-ar fi să cânte-ntr-însul (Osana, ah!) Dana Gyorfi, Ori, în etuiuri tv, să dezinhibe, crochiuri, șugubețe, azurii amibe Strumpfii. Nu fac pe role drifturi țâncii, grofii, Să se încânte la cumpărături, Din plastic ori linchind o sana, Nu-s gospodine cu sacoșă-ntreagă, roiuri de confetti, fâșnețe sirotând cafea ori jus, ce-ncheagă flirturi, Nu vezi nici gardieni cu străgălii și tafturi, ca în alte vremi. Vah! Blagă și sclipiciuri de maharajah e dusă cum pe râuri răgălii. Numai în casa scărilor un paternoster, colibe ce își mână cu huruit de fier amână. Stă singur, ruginit, ca pe-o bătrână Zona Zoster. Ce mai, e cumplit! Un mall, un mort purtat în țol prin cenușiu oraș, sau în inel d-atol o mare bleagă, răpusă mintenaș. Sunt stors, mă simt dator, Și mi-a ieșit la pleoapă un bob de orz, înțepător urcior. Aș plătire. Dar de unde? Bani nu am destui. În față, o umbrelă deschisă, proptită în gurgui, își bălăngănea vacanța promisă. 153

(Zarea cu munți eficace) Era o fată oarbă Ca o ninsoare noaptea – Până la urmă cumințenia ei ajunge să ilumineze pământul.

(Primăvară și alte păcate) Lăsând în Vale gol de fluviu vadul, În locul cărui unduire aș, de altul mi-ar fi sadul Și mi-aș permite uneori, inspirator, ca peste margini în paragini să mațiu (spălând și irigând, îngândurat, cu de sezon frecvențe, din leat în leat, picioare verzi, adolescențe), Treceam, cam al nevoii (tamburinare a ploii-n geam, rămasă-n chip de plastilini încercănare). Un ușor vehicul, spre vreun oraș, Sau spre acasă, Pe-o cale de nisip. Pe lângă poale de pădure hodorogeam, agale, cam ridicul. Apatridul… Când acolea, Ca niște țânci nălțați din brânci, cu dalbă înflorire, ce țin tavă, Un rând de pomișori, o lature suavă. De fericire înfoiați ca de o lavă. Iar unul părea inel. De-mi uit pustiul, vidul. Și aș putea să zvârl prin el, ca la halcà, djeridul.

(Aliluia, pe strada Fidelității) Prăvălit, Pe caldarâmul îngust de pe strada veche și a nimănui (Unde flux pedonal îi rărui, Iar în sezonul autumnal Nici din oglinde nu curg frunze veștede, în centru nu urc să incendieze statui), Zăcea un domn leșinat, Ori lovit cu bâta la ureche de vreun criminal, ori cumva în acel epicentru de crac târât și depus. Ca sâmburul negru, slinos, din ros de amurg mărul, Faleze ce tac vremi d-a rândul, sub vânt firoscos… Dacă era mort (își dăduse otpust) nu mai era om. Dacă-n somn doar plutea, – ah, ce reproș înalt și de lux tuturor ne făcea.

154

Karmen Zaharia â&#x20AC;&#x201C; Icoane noi

155

SAGA- CARTI NOI (toate exista si in variante ebook ) TOATE pe LULU.com

Momente magice ale avangardei romane Cu: Stephan Roll Dolfi Trost Gherasim Luca Sasa Pana Sesto Pals Urmuz Marinetti Virgil Teodorescu Victor Brauner Paul Paun

156

157

Raul Ancel HAI HUI din FALTICENI prin LUME

Pe Lulu.com

Adrian Grauenfels INTERVIURI

158

Poezii

159

http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/paul-celan-50-de-ani-mait%C3%A2rziu/paperback/product-24517771.html

160

Lucian-Zeev Herșcovici

ÎN LOC DE PREFAȚĂ ------

Ce înseamnă poezie? Dar poezie americană evreiască? Este ea cunoscută cititorului de limba română? Mi-am pus aceste întrebări atunci când am văzut proiectul de volum al colegului Adrian Grauenfels. Vorbind despre Paul Celan, cineva a pus o întrebare: este oare posibil ca cineva să scrie poezie după Auschwitz? Evoluția societății și a literaturii au arătat că da, este posibil. Paul Celan însuși a scris poezie, poezia Holocaustului. Cu atât mai mult poeții americani și mai ales evrei americani. Poate că a renunța la a scrie poezie înseamnă a ceda. A învinge răul, forțele răului, a depăși tragedia înseamnă a renaște și a continua. Ceea ce a fost nu mai poate fi încă odată, dar poate rămâne în memoria colectivă și trebuie să rămână. Și se poate naște și ceva nou. În ambele cazuri frumos. Dragostea rămâne. Iubirea, omenia, frumusețea, florile, cântecul privighetorii. Fără ele, biruința va fi a tragediei. Dar și tragedia are poezia ei dramatică, născută parcă spre a depăși nu numai crima, ci și monstruozitatea. Oare se poate? Nu știu, poate m-am filosofat prea mult. Pentru că, orice se întâmplă și orice ar fi, realitatea este mai puternică decât noi. Se spune că, odată, Păstorel Teodoreanu ar fi venit la o înmormântare, dintr-un oraș în altul. A ajuns însă prea devreme: ce poți face, mersul trenurilor! Vizavi de cimitir era o cârciumă, iar el a intrat pentru a-și trece nițel timpul în liniște. A comandat vin și a primit o poșircă. I-a spus cârciumarului cine este, l-a rugat să-i aducă un vin bun și i-a promis că, la sfârșit, îi va scrie o epigramă. Cârciumarul i-a adus alt vin, tot o poșircă. La sfârșit, când se apropia ora înmormântării, Păstorel s-a dus la cârciumar să-i plătească. Dar cârciumarul nici n-a 161

vrut să audă. Cum, poate el să primească bani de la Păstorel? Nu, în nici un caz! Numai o epigramă! Atunci Păstorel a scos creionul și hârtia și a scris: ”Oricum se întâmplă/ Și orice ar fi,/ Tot mai bune e aicea,/ Decât vizavi”. Nu știu exact, nu am verificat nici versurile, nici întâmplarea). Dar totuși, este o victorie a vieții asupra morții, a simțului omenesc real al humorului asupra răului. Poezia ironiei în fața sau în spatele nenorocirii. Desigur, nu se pot face paralelisme de acest gen. Și totuși … Poezia se naște oare din nimic, sau din suferință? ”Din bube, mucigaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și preșuri noi”, a spuse Tudor Arghezi, despre care se spune că Păstorel îl ura de moarte. Deci, doi adversari care vorbesc uneori aproape la fel. Îmi mai amintesc o scenă, care mi-a fost povestită. La sfârșitul anilor 1940-1950, rabinul orașului Galați, Iacob Margulies, bine cunoscut, un intelectual de clasă, personalitate de prim rang a orașului, a împlini 80 de ani. Atunci era o vârstă considerată matusalemică. Și i-a spus prietenului său, cantorul Manole Vaisman din același oraș, de aceeași vârstă cu el: De acum, să ne întâlnim în fiecare zi și numai pe stradă! Cu alte cuvinte: să fim sănătoși, să umblăm, să ne plimbăm, să ne bucurăm de viață, cât ne va mai da Bunul Dumnezeu! Trebuia mult curaj în acea perioadă, pentru a spune așa ceva: era contra principiilor morale (brr, ce îngrozitor) al cucoanelor fandosite din oraș, unele dintre ele contese analfabete care vedeau tinerii ca re se plimbau pe stradă în oraș drept … golani, iar obiceiul de a se întâlni în oraș drept … obicei golănesc! Există o artă de a trăi și o artă de a muri, mai ales astăzi, în zilele pandemiei. Personal, prefer arta de a trăi! Altă societate, alte bordeie, alte obiceiuri! Ele (cel puțin unele) au trecut, iar poezia a rămas. Prin tautologie, poezia este … poezie! Americană, engleză, franceză, germană, rusă, italiană spaniolă, rusă, română, ebraică, idiș. Lucru de care își dă seama Adrian Grauenfels atunci când alege poezii pentru a le traduce. În acest caz, poezii scrise de poeți evrei americani, în engleză sau în idiș, ultimele fiind traduse de poeți talentați buni cunoscători ai ambelor limbi din idiș în engleză, iar apoi de el din engleză în română. Adrian Grauenfels, scriitor, publicist, editor și inginer nu este un debutant în poezie și în traducerea de poezii. A tradus poezii ebraice în limba română, de la poeți clasici până la poeți israelieni contemporani, unii cunoscuți, dintre marii poeți israelieni, precum Iehuda Amichai. Alții mai puțin cunoscuți, de exemplu un poet nerecunoscut oficial, care își scrie poeziile pe foi volante și le difuzează singur, prin parcuri. Adrian Grauenfels i-a descoperit talentul, i-au plăcut unele poezii ale lui și le-a tradus în limba română. Pur și simplu, pentru că poeziile respectivului i s-au părut reușite, frumoase. Deși respectivul este neintegrat social, este poet și nu golan. Poate, norocul lui că l-a descoperit cineva și l-a tradus. Dacă nu în original, cel puțin să fie apreciat prin traducerile unui prieten … Acum, Adrian Grauenfels realizează o antologie de traduceri din poeții evrei americani, considerând că acești poeți, toți, au 162

ceva comun: sunt evrei și americani, au o vână poetică parcă comună, iudaică. Aceasta chiar dacă este vorba de oameni de orientări diferite, laici și religioși, bărbați și femei, oameni din generații diferite, pro-israelieni sau nu, cu concepții politice și sociale diferite, care scriu sau au scris pe teme iudaice în idiș sau în engleză, sau pe teme generale, fără a face caz de evreitate. Vorbind despre propria lui carte, respectiv despre selecție și traducere, el scrie, ca un fel de declarație, de profesiune de credință: ”Am unit forțele pentru a traduce și a realiza o antologie a poeziei evreiești contemporane. (…) În aceste pagini, vă invit să luați în considerare și să reflectați ce formează inima poeziilor evreiești americane care celebrează și onorează spiritul uman. În această carte, am ales să împărtășim voci distincte ale evreilor americani, din a doua generație, convertiți, cei care sunt pe calea convertirii, evrei seculari, un rabin, cei care au făcut Aliyah în Israel, etc. Am inclus și poezii care nu se concentrează pe teme evreiești, pentru a transmite profunzimea și spectrul condeiului evreiesc. (…) Poeți americani <<evrei>>, poeți contemporani cu identități multiple (…) fiecare poezie (este) în parte americană, parte evreiască, parte distinctă de stilul personal, dar întotdeauna umană”. Cuvinte actuale atât din punct de vedere literar, cât și din punct de vedere social și chiar politic. Tocmai astăzi, când se pune în mod acut problema identității și unității evreiești, a luptei împotriva renașterii antisemitismului, a raporturilor între Israel și evreimea americană și mondială, a păstrării tradiției iudaice în formele cele mai diferite. Antologia include poezii a 24 de poeți evrei americani, fiecare poet fiind prezentat și cu o scrută notiță bio-bibliografică. Remarcăm pe renumiții Allen Ginsberg și Gertrude Stein, pe poetul idiș Jacob Glatstein (apropo, în perioada anilor 1960, acest poet, care nu avea nicio legătură cu România, a trimis scrisori de apreciere la ”Revista Cultului Mozaic” pentru limba idiș frumoasă și bogată în care erau scrise paginile idiș ale acestei publicații). Găsim și poeți contemporani, precum Jeffrey Levine și Dan Bellm. Și alți poeți, cu toții de un real talent, ale căror poezii aduc o lume nouă, diferită, în fața cititorului de limba română. Un poet talentat traduce și prezintă alți poeți talentați. Nu vreau să mă refer la un poet sau altul în mod special, pentru a nu face o nedreptate celorlalți. Cred că este o antologie reușită, o selecție reușită și traduceri frumoase, reușite. Desigur, mai sunt și alți poeți evrei americani care ar fi trebuit să intre în antologie. Dar nimic nu poate fi complet. Sper că într-o viitoare ediție, Adrian Grauenfels va introduce și alți poeți, precum laureatul Premiului Nobel Bob Dylan, sau alt laureat al Premiului Nobel, care a scris atât în limba rusă, cât și în limba engleză, Joseph Brodsky. Dar în privința traducerilor din poeziile celor prezenți în antologie, îl felicit pe autor. Este adevărat, nu a putut realiza traduceri versificate, nu a putut introduce rima și aliterația (dacă și atunci când ele existau în original), dar traducerile reușite în privința versului alb. El a realizat o adevărată premieră în acest sens, prin compunerea acestei antologii, deși poate influențată de o antologie americană. O carte care merită să fie citită, atât din cauza temei, cât și a valorii traducerilor. 163

În încheiere, citez două versuri din poezia ”Porunca”, a poetei Rachel Barenblat, care este și rabin reformist. Poezia, biblică, este bazată pe un verset din cartea Vayqra / Leviticul 6, 6: ”Ca un far în întuneric, instrucțiunile lui Dumnezeu sunt clare, fiecare pas spre libertate menține focul aprins./ Instrucțiunile lui Dumnezeu despre acest ritual sunt prețioase.”

164

165

Mihaela Moraru - Celestine

166

INDEX Farmecul statului acasa ........................................................................................................................................3 Raul Ancel .............................................................................................................................................................5 Carţi făcute acasă ................................................................................................................................................7 Nicolae Coande .....................................................................................................................................................7 Emil Brumaru ........................................................................................................................................................9 Mircea Ivănescu ..................................................................................................................................................11 Carmen Firan ......................................................................................................................................................12 Alex Valeriu.........................................................................................................................................................15 Baruch Elron – In timp de Coronavirus...............................................................................................................20 Anath Hanit – Optimism în timp de Corona .......................................................................................................29 Roni Căciularu .....................................................................................................................................................31 Stefan Roll...........................................................................................................................................................33 Paul LEIBOVICI: Epidemiile – Beletristica............................................................................................................39 Sofia Gelman.......................................................................................................................................................42 Caliopia Tocala ....................................................................................................................................................45 Adrian Munteanu ..............................................................................................................................................47 DOREL SCHOR - CORONA ziceri .........................................................................................................................48 Pascal Bruckner ..................................................................................................................................................49 Ovidiu Bufnilă .....................................................................................................................................................53 ANGELA BACIU....................................................................................................................................................54 Brîndușa Palade ..................................................................................................................................................57 Despre evreii kurzi ..............................................................................................................................................58 MATEI VISNIEC ...................................................................................................................................................61 Dan Romascanu ..................................................................................................................................................68 GIDALI EUGENE ..................................................................................................................................................72 Cornel Moraru ....................................................................................................................................................75 Maria Sava ..........................................................................................................................................................79 Karmen Zaharia ..................................................................................................................................................84 Nicolae Iorga .......................................................................................................................................................85 Adrian Grauenfels ...............................................................................................................................................86 Maria Cecilia Nicu ...............................................................................................................................................90 Dan Chiriac (Kyre) ...............................................................................................................................................92 Veronica Pavel Lerner .......................................................................................................................................102 167

Iosif BRODSKI ....................................................................................................................................................104 Floyd Skloot ......................................................................................................................................................106 Shel Silverstein..................................................................................................................................................107 RARITĂȚi – Marc Chagall..................................................................................................................................108 Anca Tanase ......................................................................................................................................................115 Adina Rosenkranz Herscovici ............................................................................................................................116 Uca MARIA Iov ..................................................................................................................................................120 Hermann Hesse tradus de Gabriela Schuster ...........................................................................................121 Celestine Mihaela Moraru ................................................................................................................................123 Adrian Lesenciuc ...............................................................................................................................................124 Cărți complementare în timp de Corona..........................................................................................................127 Victor Brauner ..................................................................................................................................................133 DAN CRISTEA ....................................................................................................................................................134 NORA IUGA .......................................................................................................................................................137 Cristian Sandache ............................................................................................................................................141 Monica Andronescu..........................................................................................................................................143 LIVIA KESSLER - ȘI BUNICA MEA E DIN ROMÂNIA ........................................................................................150 JULIEN CARAGEA ..............................................................................................................................................153 Karmen Zaharia – Icoane noi ............................................................................................................................155 SAGA- CARTI NOI ..............................................................................................................................................156 Lucian-Zeev Herșcovici .....................................................................................................................................161

SAGA 2020

168