Nautilus No.8 Martie 2018 by adrian grauenfels

N@UTILUS - 8 Martie 2018 â&#x20AC;&#x201C; FORMA REALA A TERREI

Revista Editurii SAGA - Nautilus 8 - Martie 2018 Motto: Important este ce facem cu libertatea ! Invitati de onoare: Marius Chelaru, Roni Caciularu, Liviu Antonesei Desene: Filomela Elena Bucur Caricaturi: Eduard Mattes Foto (din Suceava): Maria Sava Redactare: AG Duhovnic: Dorel Schor ( vorbe de duh )

Pag 3 - Daniele da Volterra, â&#x20AC;&#x153;Portrait of Michelangelo Buonarrotiâ&#x20AC;? (circa 1544)

PO-HE-TIC MOOOOD Marius Chelaru călătorie de departe câte un sat curge pe lângă drum de acum văd păsări negre smulgându-se din carnea zilei mugurii înserării răzbat în calea mea de departe văd casele atârnând ca nişte lacrimi de poalele serii la ferestrele unora creşte lumina aidoma unei flori a vieţii de pe acoperişul altora uitate parcă de toţi şi de nimeni zbucnesc câteva amintiri ruginite îmbrăcate în voaluri de zbor de păsări de timp casele bătrâneşti locuite de singurătate se usucă încet flori neudate de viaţă nebăgate în seamă apăsate de penele norilor care trec tot mai mulţi şi mai grei tot mai reci e o durere pe care nu o pot învinge când văd o casă bătrânească 4

murind de singurătate strigăte întunecate mă ajung de dincolo de uitare drumul curge mai departe spre oraş fără rană fără istov

în locul acela s-a semănat uitarea în locul acela s-a semănat uitarea curge pe drum ca o rochie de mireasă pentru toate femeile singure fiară rănită de tăcere curge pe drumul pe care păşesc doar singurătăţile pe care cei fugiţi din sat le-au lepădat lăsându-le să crească până în adâncul pământului satul e ca un tablou din care cineva a sorbit viaţa câteva zboruri retezate de aripi par să tremure peste clopotniţa mâncată de tăcere pe marginea şanţului dinspre ţintirim au ieşit umbrele strămoşilor lăsaţi de izbelişte şed tăcute printre degetele lor de fum se scurg vieţile de demult se aud chiote râsete plâns şi voie bună răsună straniu pe drumul acela pe care păşesc doar singurătăţile când vine seara poate de milă poate din dragoste 5

Dumnezeu întinde o palmă în care ia toate umbrele dintre paşii singurătăţilor satul rămâne pustiu din nou miroase a timp putred doar un câine mai bătrân decât bătrâneţea aşteaptă să îşi mestece între dinţi ultima clipă de viaţă picură ultimul fir de lumină noaptea nu mai vrea să vină în locul acela s-a semănat uitarea Desen Filomela Elena Bucur

Serban Foarţă

- MALLURI & MOLOZURI

Prin camerele vechilor vile lăsate să cadă-n paragină, picamerele, dând iama-n podele şi mobilă, vor mai scrie o pagină de nobilă urbanistică indigenă. – Buldozerele şi macaralele cu gât de lebede, ce populează ozerele lui Piotr Ceaikowsky, îşi vor intra repederepede-n rol, căci urbea are nevoie de mall, de malluri, unele mai înalte decât altele... Atunci, de prin beci şi subsoluri (ale, bunăoară, vilei dr. Nanu-Muscel), fi-vor scoşi, cu mascaţii, squatter-ii; printre ei, baba, care, din pricina scoaterii din casă,-l va afurisi într-astfel: „Usce-l, maică, boleşniţa!” –, pe, adaug eu, mai-marele urbei adică primarele ce-ar fi sămânţa zurbei ăsteia apocaliptice, cu-njurături de sfinţi şi candele, cu „dentium stridor” (i.e. scrâşnet de dinţi) şi celelantele.

Serban Foarta by Laurentiu Opriceanu

Răstimp în care vechiul ctitor uscăţiv, pustnic făr’ de sânge-n obraji, la sân îşi strânge,-n singurătate şi tăcere, ca-ntr-un tablou votiv, ca pe odoare, ctitoria cu-nveliş de tablă verde, – şi-l doare c-o va pierde, neavând, ’napoi, cui o mai cere... [Ş. F.]

***

Gia Maria Iova AER Corp aşternut Tristă în toate felurile. Întinsă în pat, mâinile orânduindu-mi trupul, ating un gând neumblat al disperării. Ating, mă retrag, ating, mă retrag, studiez de departe, din mine de altundeva, cum simt, cum respir, cum înghit saliva în guri mici, repetate. Un pumn de aer, pieptul sfâşiat, sângerat în cuvinte pe care nu le spun. Le arunc direct în ţărână. Mâna lui într-a mea, un fir de sânge. Abur, din iarba udă, direct înăuntru şi-năuntru nimic. Eviscerat. Aer, aer, sunt plină de aer, plâng aer, aer şi sânge în acelaşi loc al uitării. ***

SUFLU - Răs suflu Mă îndepărtez atât cât să m-apropii. Când m-apropii, îţi îndepărtez pi... nu, pri.. privirea şi aştept înăuntrul căuşului, al înşiruirii circulare de coaste, în care te-aud respirând hulpav, continuu. Pândesc o sincopă, o rupere de ritm în sinusoida asta în doi timpi, suiş - coborâş, in - out.. Graficul e perfect, niciun intrând în ieşind-uri. Eşti viu, nimic original în respiraţie, acolo nu poţi fi creativ, să vrei şi nu, nu mă impresionezi. Oftezi. Aer în valuri. Asta e întâmplarea, sclipirea. O buclă în linia dreaptă. Te privesc de la îndepărtare. Nas

NAS

Încetinise respiraţia. Aerul uşor, ars, îl înconjura pe după ceafă, pe după spatele sprijinind ploaia, Aerul se făcea tot mai uşor, taina purificării se petrecea chiar acolo, în nasul lui, Cu cele două eliptice porţi de intrare, asta era poarta separării. Un nas uşor cârn, coborând dinspre frunte într-un mic tobogan, Adus de un gând al răzvrătirii spre vârf, Un nas simplu şi păros, în care de multe ori îmi pierdusem privirea, de din jos spre altundeva Ca să înţeleg cum se petrece cu aerul, rotocol prin două lumi, Sfredeluş atingând înlăuntrul. Aerul viu umple nările, primitoare nări, cum doua sexe stau cuminţi la primirea iubiţilor. Fuioare de aer subtil intră şi ies, cu dragoste, neobosit, iar şi iar, întruna, adânc, până la celulă, invadând întreaga fiinţă.. Ce bucurie e respiraţia, numai aici poţi întelege cum două căi sunt de fapt una, adâncă şi sinceră, grea de sensuri şi dătătoare de viaţă Vreau şi eu din respiraţia ta, adulmec pe după nara stângă, intrând şi ieşind, când ieşi tu intru eu şi invers, ce uşurare şi îngreunare e respiraţia, Fără oprire, din dragostea asta cu aerul până la urma vom cădea, de rod, grei. Un hoinar, aerul. Şi nasul tău, o carne mică, strâmtă şi umedă.

PULPA - Drum până departe atingeam lumină, nu piele. cum mângâiam ce mângâiam, vedeam ce vedeam: tot ce în mână strângeam se dez velea, se dez golea, se des, o, des făcea tulburător. doar respiram si imi plimbam buricul. al degetului. rotuund, rotuuuund, ce-aş fi pătruns în pulpa gândului pe rând, acolo, şi puţin, foarte puţin mai jos, înţelegeam totul până la os, ochii mei se plimbau circular, cu cât mai rotund, cu atât mai limpede: pulpa ca gând. chiar şi acum o simt, o-mpresor. dac-o muşc, un mic spasm şi luna picată în cer ca un sân uriaş.

Succesul reprezintă abilitatea de a trece de la un eșec la altul fără să îți pierzi entuziasmul - Churchill

Eduard Mattes

Karikaturi

Liviu Antonesei

Israel la 70 - Pentru ei, pentru memorie De mult, de mult de tot, pe cînd se potcoveau puricii cu 99 ocale de fier în ghiulele cu plumb înăuntru. în vecinătatea plină de copii de toate neamurile. în pantaloni kaki din doc, plini de buzunare, cu un aer militar, ofensiv, și cămașă albastră, fără să știu că e ținuta de șabat într-o țară nu de mult apărută, avea numai un cincinal, după măsura vremii, poate și cîteva luni pe deasupra vîrstei mele subțiri, priveam prin fereastra sinagogii părăsite, cu doar pagini sfîșiate din cărți risipite pe podeaua crăpată, pagini acoperite cu litere misterioase, cum mai văzusem doar în cărțile de probe ale Doamnei Rozica, în lungile discuții teologice cu Bunica Ruxandra, avînd și ea pe pervaz cărțile ei, probele ei… și mai vedeam cîteva rafturi rupte și nori de praf 11

strălucind în bătaia razelor strecurate prin ferestre. Era o după amiază foarte caldă de vară. Și Adolică plecase, și sora sa Clarissa plecase și ea, cred că plecase și Moni, aveau să plece și Cellu laolaltă cu fratele său mai mic, atît de mic că nu ne jucasem vreodată împreună și nici nu aveam să ne jucăm vreodată, iar în zi de cutremur, cînd eram deja băiat mare, la costum trois pieces, avea să plece și Willy Pană de Șloim… Toți au plecat în țara aceea puțin mai bătrînă decît mine, mai vîrstnică doar cu un cincinal, după cum era măsura în vremea aceea depărtată. Nu mai eram copii, eram tot mai puțini, mai uniformi, după cum am început să înțelegem, după cum pînă și eu am început să înțeleg.

Tudor Banus

Paul Celan

Elogiul depărtării În izvorul ochilor tăi freamătă năvoadele pescarilor de pe Marea Demenţei. În izvorul ochilor tăi marea îşi ţine făgăduiala.

Aici îmi lepăd eu – o inimă care-a zăbovit printre oameni – veşmintele şi strălucirea unui jurământ:

Mai negru în negru, sunt şi mai gol. Doar abjurând devin credincios. Sunt tu, abia când sunt eu.

În izvorul ochilor tăi plutesc, la pradă visând.

Un năvod de-un altul se prinde: ne despărţim îmbrăţişaţi.

În izvorul ochilor tăi un spânzurat sugrumă ştreangul.

Mircea Dinescu ULTIMUL CEAI

Întîi ţi se dă corpul doar ţie cu chirie pînă pricepi că-s sute de locatari în el, penibil ca o gloabă ce intră-n fierărie c-ar vrea dintr-o potcoavă să-şi toarne un inel, o să te joci o viaţă de-a butler-ul cu lordul ce leneveşte-n vena aortă şi-n buric, te duci la spiţerie că te trimite cordul să-i iei anticolivă şi prafuri antidric, o să-ţi păzeşti vezica şi-o să te-nchini făţarnic cînd treci pe lîngă sfînta ta boală de plămîni şi ţucălar, şi moaşă, şi bonă, şi paharnic, copil din flori al piesei Slugă la doi stăpîni, o să-ţi petreci la groapă ciolanele auguste cu morga unei rude sosite din Shanghai şi-or năvăli săracii pe tine să îţi guste esenţa translucidă din ceştile de ceai…

Salonul De Toamnă Imaginaţia nu costă nimic şi asta o ştie cel mai bine Dumnezeu-pictorul în septembrie când profitând de umezeala săracului deschide o expoziţie impresionistă în zidul jilav (mici pete neinramate, voluptoasă igrasie ce-l excită pe Manet) de care nici popa nici primarul dornic de ceremonii n-au habar altfel, de bună seama, s-ar fi tăiat o panglică s-ar fi rostit discursuri ar fi gâlgăit şampania şi 15

critica şi-ar fi ros ciolanul ei roz, aici la zidul săracului unde mâna reumatică a lui Dumnezeu îşi desăvârşeşte lucrarea … (Când treci) "Sub paşii tăi cad viermii în extaz Se bâlbâie salcâmii şi fac spume Ruşinea-mi fuge beată din obraz Şi m-aş dori pământ muşcat de râme Pe care surâzând să îl zdrobeşti Cu tălpile şi-apoi fără sfială Trupul să-ţi plimbi în douăşpe caleşti Inveşmântat în pielea goală Ianuarie să curgă-n luna mai Să-nnebunească în altare popii Şi regii sub coroanele de pai Când treci prin dreptul meu şi mă dor ochii"

Copil de zid, dedicată lui Andrei Pleşu. "Să nu-ţi închipui Doamne că de mâine sufletul meu înalbăstrit de rele l-or trece îngeri-lipoveni prin pâine. Suntem doar două lacrimi paralele. Ne-om întâlni în infinit probabil, când trupul meu va fi demult arabil, dar pân-atunci scuteşte-mă de dijmă, de spaimă de-a fi viu, de cifra şapte, îngăduie-mă că noroi pe cizmă căci, ori de câte ori te simt pe-aici, mă frec de zid şi zidul îmi dă lapte."

Irina Lucia Mihalca

Confuzia Timpului

Ai vrea să mă uiţi în acest ireal aprilie, ai vrea să mă uiţi, gândindu-mă, într-o blândă visare. În zare priveşti stolurile îngheţate precum copacii albi, frunzele-ţi plâng zâmbetul, în zare priveşti cerul, aşteptând o privire. Ochii te dor de-atâta mirare. Tu ştii ce e Lumea! Tu ştii cine eşti tu! Tu ştii cine sunt eu! N-am să te-ntreb ce e Moartea, îmi vei răspunde: - Ştiu, dar nu vreau să-ţi spun! De-aproape o lună nu mai dormi. E o vreme ciudată, de iubire nebună sau de Moarte, sau de Iubire şi Moarte, nici învăţaţii nu ştiu a spune. ................................................... De dincolo de timp, din Necuprins, Ea-ţi zâmbeşte, pe buze are mireasma începutului. De dincolo de timp se-ntoarce să-şi sărute Iubitul în Timpul ăsta schimbător. Cu-ncredere lasă, în urmă, trecutul, dincolo de limitele timpului deschide fereastra realităţii dorite, naşterea altor începuturi. Din străfulgerarea luminii aduce un nou gând şi-l îmbracă în suave, calde emoţii, în culori de iubire, în armonia sunetelor celeste - Acum, Aici, în noul Timp ................................................ În fiecare clipă totul curge. Mâine va fi altfel... 17

Ioan Mircea Popvici Din căutarea autorului (Originea norului) Nici un pic de imaginar totul într-un adevăr mai întreg decât orice real doar este vorba de o sfântă adevărată că o stâncă Rafael despre care-am vorbit este Pictorul renascentis Rafael Santzio Nici tu Nici eu Nici ea Nici el În jocul rebel Din căutarea autorului Originea norului Am găsit-o acolo unde Și atunci când Între izvoare Fiecare rană Doare și cântă O doină Care încântă 18

Roni Căciularu Originalitate şi farmec în arta ceramistei

MARGA GRAUENFELS

Marga Grauenfels are un zâmbet cald şi râde ca un copil fericit. Seninătatea privirilor şi întreaga ei fiinţă emană atmosfera unui joc. Dar asta e la prima vedere. In esenţă, vorbim de un om cu un tumult sufletesc de o rară bogăţie, iar în interiorul apelor ce par limpezi, pot apărea vârtejuri teribile şi contorsionări care scot la suprafaţă, după un serios proces de creaţie, opere de artă, concretizate în minunate şi unice imagini din ceramică originală. In atelierul ei, lângă peretele cu fotografii de câini, cai, urşi, pisici, dar şi cu unele crochiuri de idei, unele notaţii scurte - inspiraţii de moment, lângă masa de lucru, alături de caietul de desEne şi schiţe, lângă rafturile cu pigmenţi, care într-un târziu devin glazură fermecată, care cântă pe lutul ars şi solidificat la 1200 de grade, mai sunt, fireşte, roata olarului, valţul mecanic, cuptorul electric, şi o nevăzută sursă de muzică. Artista îndrăgeşte fado-ul portughez sau, pentru oarecare variaţie, ascultă, acolo, în atelierul ei, blues...Tot acolo, sunt clipe de muncă şi taină, uneori vorbeşte cu caii sau cu peştii, le spune minciuni frumoase, pe care le crede ea însăşi, e o atmosferă aparte, de tensiune şi concentrare vecină cu transcendentalitatea, apoi, când obiectul artei sale, în sfârşit, în sfârşit, este gata, reapare zâmbetul acela de copil fericit. Nu e o poză! E bucuria împlinirii! Marga Grauenfels vrăjitoreşte aici pământul, apa şi focul, le mângâie şi le face să vorbească frumos, către cine ştie să privească cu sufletul. La uşa cuptorului chipul ei străluminat se-ntâlneşte mereu cu sine însuşi. Şi după trude şi nemulţumiri, iată, ajunge să -şi vadă rodul clipelor sale magice!... Dar ce căutăm noi aici, unde, scuzaţi, nu ne fierbe oala?! O vizită pe strada Şabazi, la nr. 31, din pitorescul cartier telAvivian Neve Ţedek, poate fi mult mai concludentă. Zis şi făcut! Era seară, eram obosit de alte peregrinări, dar când am păşit pe acestă străduţă-ulicioară, devenisem un altul, şi m-am trezit într-un basm frumos şi-am fost fascinat de curăţenia şi unicitatea locului, cu farmec de istorie, cu vibraţie de lume modernă şi civilizată, cu vitrine strălicitoare, ca din vremea copilăriei mele citadine, cu buticuri având tot felul de lucruri expuse spre admiraţie şi vânzare; nu, nu 19

eram aici, eram undeva, în străinătate, turist pe meleagurile unei lumi superioare şi fermecate. Lampadarele străzii dădeau străluciRe trotuarelor înguste, dar şi străzii, pe care, din când în când, rar, trecea, fără viteză, în sens unic, câte-o limuzină... O-ncăpere mică, cu etaj, generos luminată, expunând obiecte de artă din ceramică. Mici sau un pic mai mari, adevărate bijuterii. Este „Galeria Schlouche Shloshim”, nume păstrat datorită înaltei tradiţii pozitive, creată încă de când, cu ani în urmă, grupul cooperatist al celor 11 ceramişti de vârf în ceramica modernă israeliană, prezenţi acum aici, şi-a avut locul în apropiere de şcoala de balet „SuzaNne DELlal”. Era un focar de cultură acolo, se făceau expoziţii de mare valoare. Acum, pe Shabazi, locul e mai mic, dar valoarea artei expuse e la fel de mare! Ba, poate, chiar mai mult!... Era miercuri seara, în câteva cofetării şi cârciumioare din apropiere erau nişte eleganţi domni şi doamne, fiecare magazin, populat cu discreţie, îşi primea sau conducea vizitatorii. La „Shlouche” o-ntâlnim pe Maga Grauenfels, ca de obicei - amabilă, atentă. E ziua când e rândul ei să oficieze rolul de gazdă. Privim, cu preferinţă, exponatele domniei sale. Ne încântă ochiul şi inima figurinele, micilie statuiete simbolice, talgerele – fafurii, care nu-s niciuna nici alta, e greu să exprimi faptul că deodată ai înaitea ta marea Mediterană, cu coloritul specific apelor sale, sau litoralul telavivian cu nuanţele lui de nisip şi soare, apoi nişte alte obiecte care emană umor şi, uneori, ironie. Iată, de pildă, o replică a Calului Troian, a cărui spinare parcă ar fi acum a unui camion, iar din el se disting doi simbolici soldaţi, înarmaţi fiecare cu câte-o puşcă. Războaie au fost şi sunt încă, la fel de ridicole şi tragice... Şi totul, pornind de la un cal din ceramică verde... Simboluri, metafore, inteligenţă, expresivitate, gânduri şi sentimente încorporate în imagini plastice originale. Extrag dintr-o discuţie cu Marga Grauenfels: „Dintre toate artele plastice am ales ceramica, pentrucă am simţit că este o vocaţie, că pot stăpâni fazele creaţiei şi tehnologia. Desigur, toate acestea având la bază studiile de la Tehnion (Interior design). M-am specializat în ceramică şi sculptură. Strădania mea - şi faptul că sunt atât de solicitată, în ţară şi peste hotare, îmi confirmăm că am reuşit! - a fost să-mi creez un univers personal, prin care să exprim anumite gânduri şi şimţăminte, trecute prini filtrul înţelegerii mele despre viaţă şi lume. Expun aici şi la Muzeul Eretz Israel. Gama tematică este fără limite şi mă simt bine că mi-am creat singură hotarele libertăţii mele de creaţie. Mă inspir din istorie şi din viaţa de fiecare zi. Arta indigenă a culturilor 20

matriarhale a proslăvit femeia şi naşterea. Tatăl meu a fost doctor obstetrician şi a adus pe lume mii de copii. Veţi vedea în mai multe din lucrările mele simbolorile fertilităţii. Proslăvesc femeia, viaţa, dar şi memoria părintelui meu. Mă preocupă idolii arhaici, care revin şi printre cei creaţi de mine, cu modificări şi sugestii actuale. De fapt, eu cred că exprim ideea unui pod temporal şi de continuitate între arta meşterilor antici, care au trăit în regiune şi prezenţa noastră pe aceste meleaguri. Astfel de gânduri am şi când fac şi statuete cu idoli, influenţată fiind de culturi ancestrale. Idolii mei simboizează misterul şi unitatea vieţii în natură. Dar trăiesc şi creez azi, în lumea noastră şi a mea! De-a lungul unei cariere de 43 de ani am dat naştere unei sumedenii de obiecte funcţionale şi decorative: lămpi, cahle, bijuterii, iudaica, sculpturi, oglinzi, vaze, căni, tăvi, seturi de cafea... Totodată, creez serii de vase funcţionale, inspirate şi ornate cu motive care reflectă frumuseţea şi specificul peisajului nostru mediteranian. Vedeţi? Folosesc motive florale din această parte a lumii, curmalul, palmierul, culorile mării şi verdele măslinilor... Sunt adesea prezente, în ceramica mea, animalele. Apar mereu figurile de pisici, peşti, cai, tauri... Şi de asemenea, îmi place să înglobez în ceramica mea, unele obiecte găsite, fibre textile, scoarţă de copaci, păstăile unor pomi tropicali, plută, lemn, metale – le armonizez şi le dau glasul meu, anulându-l sau modelându-l pe al lor. In viaţă totul are legătură cu tot. In funcţie de cum vrei şi poţi să vezi. Şi-n funcţie, desigur, de destin! Fac lucruri care să placă şi să exprime universul meu interior. Iar oamenii mă caută şi eu mă bucur că-şi doresc creaţiile mele. Ce poate fi mai mult şi mai bine?!”... O seară împreună cu ceramica Margăi Grauenfels, străluminată de întreaga atmosferă a artei sale, dar şi de farmecul cochetei Galerii de pe strada Shabazi, în contextul stăduţei aceleia de basm şi fericire, cu amăgirea unei lumi curate, frumoase şi pline de înţelesuri nobile, poate fi un regal cu totul unic! Două vorbe, despre arta fascinantă a acestei ceramiste, pe care o-ntâlneşti ilustrată destul de concludent şi în frumoasele pagini de Internet. Destul să-i scrii numele. Destul să ai un pic de deschidere spre respiraţia universului prin ceramica de care vorbim. Recunosc, m-a captivat o statuetă teribil de simplă. Un cap de femeie, de fapt un oval-placat, cu câteva trăsături incizate, susţinut de un suport tot cu forme ovale. Simplu. Dar această simplificare geometrică este filozofia artei dusă, după aprecierea mea, pe cele mai înalte culmi. Este sinteza unei gândiri esenţiale. Este rodul sintetizării şi abstractizării estetice, pe care o dă la iveală creaţia unui mare artist. Este concentrarea simbolică a 21

mesajului artistic. Cu greu m-am desprins de această extraordinară realizare a Margăi Grauenfels! Dar, de fapt numeroase sunt piesele de aici care te ţintuiesc locului, încântându-te sau făcându-te să crezi, că-ţi spun ceva: un mare secret, sau o glumă bună. Gama de exprimare a ceramicii grauensfelsiene este largă şi expresivă. Culorile, glazurile, formele decorative, simbolurile, întrepătrunderile grafice, dialogurile materialelor între ele, alcătuiesc împreună un limbaj aparte, adesea unic, vibrant şi expresiv. Meşteşug şi ardoare, pasiune şi o profundă meditaţie asupra lumii, un univers uneori mărunt şi casnic (aparent), alteori grandios prin semnificaţii şi cu valenţe estetice originale, te cuceresc şi te fac să vrei să fii lângă respiraţia tandră sau veslă, chiar umoristică, a ceramicei aceste mari Doamne, de pe strada Shabazi sau de la Muzeul Eretz Israel-Ramat Aviv.

Adrian Grauenfels Eclipsa când vezi şi dacă vezi o eclipsă prin geamul murdar al curiozităţii noastre undeva cineva e vesel dar în altă precisă parte cineva e trist cineva e mâncat de remuşcări îşi aduce aminte de plimbarea prin păduri necunoscute de doamna de peste podul de lemn avea o pălărie sub o ploaie de vară un curcubeu aurit al speranţelor netrăite

curând soarele anunţă aloo sunt aici încet, păsările revin în umbra zilei iar pictorul îşi capătă treptat înapoi lumina..

kadish regresiv şi iată rugăciunea mea întreruptă de zborul unei păsări grăbit zbătându-se în haţişurile colosale ale serii şi cum murmuram kadishul meu personal cadavrul oraşului se caţără pe umerii mei cu paşi de beton şi morminte între pleoape şi sprâncene unde ţin un coşmar de amintiri cârmuite de inconsistenţa necesităţii de expresie a poetului în faţă cu trei foi albe două răscruci şi un kadish... AG

Simon Glasberg Reîntoarcere în Ţara Sfântă Diamant sculptat de vânturi şi de multe învălurate ape, dă voie, rog, din spiritualitatea ta, însetatu-mi suflet să se adape. Dăruieşte-mi iar, dacă poţi, din nestemata macabeilor tărie, să mă mai bucur de nepoţi, să-mi umplu ochii-n bucurie. Prin toate ce tu reprezinţi, meriţi lumea să-ţi dea onoare: din religia ta şi ai tăi sfinţi, s-au inspirat zeci de popoare. Voi respira adânc aerul tău, chiar de va fi de arşiţă plin… Sunt cam beteag, dar bucuros că visul vieţii mi-e deplin… Tel Aviv Tel Aviv – oraş aglomerat, cu blocuri ce se-ntrec în frumuseţe, cu oameni, un conglomerat de multe origini şi preocupate feţe. Oraş cu multe fabrici şi uzine, şarje de maşini la stopuri se adună, cu parcuri - de copii şi bătrâni pline, operă, teatre, facultăţi şi multă lume bună… Oraş mereu viu, zi şi noapte, pulsând ca şi prin patru gări, în care călătorii vin sau pleacă, mulţi chiar peste ţări şi mări…

Grafica: Anath Hanit 25

Peroanele sunt mereu pline, tot felul de turişti şi de soldaţi, dar şi de porumbei şi vrăbii, ce-şi caută hrana, blânzi şi… cam distraţi. Oraş ce se înnoieşte, înlocuind casele a căror vârstă le fac triste ; rotative macarale semeţ urcând dezvoltarea ce vrea să persiste. Israelienii ce şi-au întregit ţara, sângerând în războaie ca şi taţii, spun clar : Tel Aviv-ul este inima şi Ierusalim-ul – sufletul, acestei încercate naţii… Eilat – colier de stele

Pe mal de golf al Mării Roşii, ca şi în ochii minţii mele, pe coaste de deşert pleşuve, a răsărit colier de stele… A fost un sat mic de pescari, un avanpost pe-a ţării hartă… Acum, te minunezi ce vezi, de cum a crescut şi ce arată. E o staţiune cum vezi prea rar, în acest colţ izolat de lume… Şi toată zona a înverzit, ca dar a luptei cu deşertul cu triste dune. Şi golful blând, coralul în înamorare, acei exotici peşti cu joc de culori, dealurile ce-şi scaldă umbrele în mare, căldura dată, adesea, de doi sori, Ceramica: Marga Grauenfels

fac locul deosebit, aici şi-n lume, ca şi confortul din frumoasele hotele; Nu exagerez când voiesc a spune, că toate sunt dintr-un colier… de stele. 26

Interviu cu Lenin Giovanni Papini (1881 - 1956) in vizita la Lenin - Moscova, 3 iulie, 1923 Fragmente....

Comunismul a triumfat tocmai într-o ţara unde aproape nu există burghezie. Oamenii, domnule Gio, sunt nişte sălbatici fricoşi, care trebuiesc stăpâniţi de un sălbatic fără scrupule, aşa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie,literatură, filozofie şi altă muzică, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în aşa fel, ca ţara să semene cu o ocna. Vechea ocnă ţaristă e ultimul cuvânt al înţelepciunii politice. Dacă te gândeşţi bine, vei vedea că viaţa de închisoare e cea mai potrivită celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, în sfârşit, feriţi de riscuri şi în situaţia de a nu putea săvârşi răul. Îndată ce un om întră la închisoare, trebuie, prin forţa lucrurilor, să ducă o viaţă de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări, deoarece sunt alţii care gândesc şi poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar îşi odihneşte spiritul. Şi ştie că în fiece zi va avea ce să mănânce şi unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează şi chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-şi procura o pâine în fiecare dimineaţa şi un pat în fiecare seară. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: şi să nu crezi că spun această din egoism, căci într-un astfel de sistem cei mai sclavi şi cei mai sacrificaţi sunt tocmai paznicii şi ajutoarele lor! Lenin tăcu deodată şi începu să contemple un desen pe care-l avea dinainte şi care reprezenta, mi se pare, un palat înalt ca un turn găurit de nenumărate ferestre rotunde. Indrăznii să pun una din întrebările mele. - Şi ţăranii? - Urăsc ţăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strâmbătură de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev şi de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile şi maniile religioase, lucrul manual. Îi tolereze şi îi cultiv, dar îi urăsc. Aş vrea să-i văd disparând pe toţi, până la cel din urmă. Un electrician valorează pentru mine cât o sută mii de ţarani. Se va ajunge, sper, să trăim cu alimente produse în câteva minute de măşini, în laboratoarele noastre chimice şi în sfârşit vom putea masacra ţaranimea devenită atunci inutilă. Ţăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viaţa în natură e o ruşine preistorică. Bagă-ţi în cap că bolşevismul reprezintă un război triplu: al barbarilor ştiinţifici împotriva intelectualilor corupţi, al Orientului împotriva Occidentului şi al oraşului împotriva satului. Şi în acest război nu ne vom uita la alegerea armelor. Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vară de greci şi a inchipuiţilor de germani. Cine rezistă, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sângele e cel mai bun îngrăşămant oferit de natură. Să nu crezi că sunt crud. Toate aceste execuţii şi spânzurători, care se fac din ordinul meu, mă plictisesc.Urăsc victimele, mai cu seama fiindcă mă silesc să 27

le ucid. Dar nu pot face altfel. Visez să fiu directorul general al unei închisori model, al unei ocne pacifice şi bine întreţinute. Dar se găsesc, ca în toate închisorile, neascultători, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii şi mitologii omucide. Toţi aceştia vor fi suprimaţi. Nu pot permite că numai câteva mii de bolnavi să primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Şi apoi, în defintiv, vechile vărsări de sânge nu erau un fel rău de a îngriji corpurile. E o oarecare voluptate să te simţi stăpân pe viaţă şi pe moarte. De când vechiul Dumnezeu a fost ucis - nu ştiu bine dacă în Franţa sau în Germania - unele satisfacţii au acaparat oamenii. Eu sunt, dacă vrei, un semizeu local aşezat între Asia şi Europa, dar pot totuşi să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, după căderea paganilor. Sacrificiile omeneşti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura înalta, o sărbătoare sănătoasă. Dar aici, în locul imnului credincioşilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor şi ale muribunzilor; te asigur că n-aş schimbă această simfonie cu cele nouă ale lui Beethoven. Acesta e cântecul religios care anunţă beatitudinea apropiată. Mi se păru atunci că faţa descompusă şi cadaverică a lui Lenin se întindea ca să asculte o muzică înceată şi solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia să-mi spună că soţul sau era obosit şi că avea nevoie de puţină odihnă. Ieşii îndată. Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca să văd pe omul acesta şi, într-adevăr, am impresia că nu i-am aruncat pe fereastră. Memorii de Giovanni Papini (traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucureşti)

Adrian Grauenfels - CASA DE FIER teatru scurt pentru 4 personaje Pe scenă doi bătrâni , o canapea veche, roasă de pisici celor doi le e frig şi se cuibăresc unul într-altul nici nu se mai privesc după 50 de ani de căsnicie , sunt ca doi străini acum în difuzor se aude crescendo dialogul care urmează

El: eşti aici? Ea: da, mai sunt, e tare frig în casa asta neîncălzită EL: vrei un ceai? EA: mirată.. îmi faci tu un ceai? El: hmm nu ţi-am făcut niciodată, tu chiar bei ceai? EA: nu, mi-ai zis să facem economie, uite nici căldură nu avem dar mite ceai El: aşa e, costă mult căldura asta blestemată EA: ..şi vara e departe, n-o mai apuc El: ba da.. ba da, uite îţi fac un ceai EA : lasă, o să beau puţină apă călduţă El: (vrea să o convingă dar ezită îşi dă seama că a uitat cum o cheamă) Maria? Ea : Sara El: ah da, Sara, ca sarea sărată, sarea în bucate, marea şi sarea din ea, Ea: sarmale, sarabande, sardele, săritură, saramură, Sara mă cheamă moşule, Sara care sare peste zare... El: nu-mi aminti de sarmale nu am mai mâncat de la război Ea: care război? al doilea al treilea la şaptelea, al 5zeci şi nouălea? El : dar câte au fost cu totul? Ea : cu totul 137 şi trei sferturi El : DA ! am luptat în toate, unde mi-e puşca? medaliile, calul, sabia, praştia, epoleţii, ce grad am? Ea : eşti sergent de infanterie călare fără cal, de bună seamă El : nu se poate, de mult m-au făcut locotent major, uite de la rana asta în umăr am fost înaintat de domnul mareşal (îi arată laba piciorului) vezi sunt plin decicatrice şi găuri de la zeci de sute de gloanţe, vrei să le numeri? Ea : dezbracă-te să le numărăm. 29

EL: dar repde că mi-e frig, e ca la Viena în 1900 şi ceva, nu ţin minte anul, ne dădeau supă caldă cu cartofi fierţi sau ceapă ca să nu murim în zăpadă. Împăratul însuşi venea să neîmbărbăteze, era un bărbat frumos urmat de cucoane parfumate, ah Viena... ce cafenele ..la operă se cânta Cosi fan Tutte şi domnii se parfumau cu odicolon bun Ea : Tu ai mers la operă? soldaţii erau primiţi? El : da de unde, ne dădeau afară cu lovituri de cizmă oblică peste bot, mie mi-au scos doisprezece dinţi, uite vezi si tu (cască gura mare şi ea se uită îndelung cu o vădită curiozitate ) Ea : nu am ştiut că nu ai dinţi de loc El: păi nu am, sunt bătrân şi mort de mult, dar ţie ce-ţi pasă, te faci că nu ştii şi o dai înainte cu fleacurile femeieşti în loc să mă pui în pământ şi să aduci flori ca o nevastă cumsecade, după datină. Ea : ce flori? ca să urli la mine că am cheltuit 5 bănuţi pe roze? El : aşa e, sunt scumpe buruienile astea vândute la poartă, să numi aduci, poţi sta pe marginea mormântului meu şi tricota un şal ca să mă încălzesc cu el sau mai bine citeşte-mi ziarul, pagina cu morţii în chenare negre, să aflu cu cine o să mă întâlnesc acolo sus.. Ea: mă deprimi, mă descojeşti, mă spinteci, mă ameţeşti ca apoi să mă poţi tăia în 15 în 64, în rădăcina pătrată a lui minus 1, în varză şi mazăre EL: cine eşti? Ea : Maria nebunule ! El : te cunosc? Pari o portăreasă cu sâni mari care se culcă cu poştaşul şi lăptarii .. Ea: hai jigneşte-mă, sunt obişnuită El: stai de mult în casa asta blestemată? Ea: parcă ieri m-am mutat, eram fată mare, eram frumoasă , aveam un par roşu ca flacăra şi toţi mă fluierau cu extaz El: şi eu te fluierăm? EA : tu cel mai cu foc, ba chiar veneai cu acadele şi ţigări cerşite de la marinari El: nu se poate, eu nu fumez Ea: pe atunci fumai, purtai barbă şi ochelari de soare, te plăceau toate fetele craiule 30

El: dar tu, tu mă plăceai? Ea: eu m-am măritat cu tine după o luna, ai mei ziceau nu-l lua, e un parazit, un vânător de zestre şi eu proasta fugeam seara ca să te întâlnesc pe faleză sub far El: Nu cred că eu eram acela Ea : ba tu, te chema Alex şi dansai strâns, dansuri deşucheate. El: nu ţin minte, hai să dansăm acum Ea : Nu mă ţin picioarele moşule, e frig şi mi-e foame El: adu un curcan, o friptură cu cartofi, vin avem? Ea: nu avem nimic, ar fi bine un ceai că eşti degerat ca un pinguin la pol El: unde e polul asta? hai să prindem un pinguin şi să-l mâncăm! Ea : nu ştiu, i-am căutat dar se ascund de noi, viclenii El: toată planeta asta e contra noastră şi fiscul şi guvernul. (Se urcă cu greu pe un scăunel şi strigă): Jos guvernul !! Ea : da-te tu jos că ai să-ţi spargi oasele şubrede se aude o sonerie.. El: (de pe scaun) sună la uşa Ea : da, sună, e cineva la uşa El deschide, o fi moartea, doctorul, vecina, amanta, cine naiba să vină la ora asta? Ea: ala bala portocala iaca deschid ( se duce şi deschide uşa larg că să între o perche de călători prăfuiţi, un tip slab şi o femeie zgribulită cei doi fac câţiva paşi şi studiază cu atenţie camera, pereţii, mobilele, pe cei doi bătrâni rămaşi nemişcaţi în aşteptare ) (Călătorul, recită): casa asta de fier casă de durere ferestre cât să între cerul şi păsări din fiere cu maţe de fier

cine a construit-o? cine o va dărâma? în ce oraş ne căutăm locul, destinul, furia, hrana ce muzică se cântă în speluncile din port oare universitatea ne face mai erudiţi? poate mărgelele răspândite pe podea de un copil neastâmpărat ele, doar ele, ne învaţă să numărăm până la 10 vouă, unde vă sunt speranţele? ( se întoarce şi iese repede pe uşa ) Călătoarea: când cineva se va opri la poarta voastră să ceară un pahar de apă şi un pat pentru noapte o să-l recunoaşteţi, duce cu el un toiag tocit şi o biblie să îl culcaţi în patul vostru de fier şi să aşteptaţi cuminţi toţi trei dimineaţa. bătrânii în cor: dar va veni ? călătoarea (în timp ce iese din scenă): nu ştim niciodată cum speranţele se încurcă fug speriate ca de minuni joia şi sâmbătă şi luni noi rămânem legaţi la gât de o lungă copilărie a iubi, a naşte, a nu fi.

Dorel Schor MINUNEA DIN COPAC

De obicei, cam către seara, familia Iliescu iese la plimbare cu copiii cei mici. Cel mai potrivit loc, ferit de automobile şi de alte pericole, este părculeţul de lângă blocul nostru, cu un mic teren de joacă, cu bănci şi câţiva copaci bătrâni. Pentru copii şi pentru pensionari e grozav. Numai că iată ce s-a întâmplat zilele astea... Eliahu Iliescu a aruncat o minge cu scopul ca s-o prindă prichindeii, a calculat greşit sau poate a fost o pală de vânt şi mingea a nimerit în frunzişul unui castan. Şi oricât s-au străduit, nu au reuşit s-o dea jos. Haim Nasgâtaşvili care era pe aproape s-a oferit să-i ajute cu bastonul lui, cu măciulie argintată, pe care îl purta mândru, de bonplezir. L-a aruncat în copac de câteva ori, cu mare precizie, până ce obiectul a rămas înţepenit în frunziş. Intre timp se întunecase de-a binelea, aşa că au amânat acţiunea de recuperare pentru a doua zi. A doua zi, când s-au întors de la lucru, au constatat nu fără oarecare mirare că şi mingea , şi bastonul cu măciulie dispăruseră. Chestiunea devenea serioasă aşa că au apelat la preşedintele comitetului de bloc. Boris Israelovici era un tip cu iniţiativă şi săritor la nevoie. El se oferi să aducă o scară şi să controleze personal copacul. La întrebarea dacă e sigur că acesta e copacul cu pricina, primi la început răspunsul că da, apoi cei doi, Iliescu şi Nasgâtaşvili acceptară ideia că nu ar strica să fie controlaţi şi alţi arbori. Drept pentru care lăsară scara în parc, urmând s-o folosească a doua zi. Dar a doua zi, să vezi minune, dispăruse şi scara... Nu e de mirare că noutatea se răspândi în cartier destul de repede. Lumea avea tot felul de interpretări, nu lipseau nici teoriile banale, dar nici altele care atribuiau bătrânului castan proprietăţi magice şi puteri supranaturale. Nu e de mirare nici faptul că Leopold Gurnişt, care plimba în fiecare seară căţelul nevestei şi făcea acest lucru cu mare împotrivire lăuntrică, îl urcă în copac, cât mai sus, pe faimosul "cacăr spaniol" şi se întoarse acasă singur şi foarte târziu, la o oră la care Matilda dormea sigur. 33

Minunea se întâmplă, căţelul dispăruse. Leopold era dispus să treacă prin iadul scandalului făcut de nevastă-sa a doua zi pentru că se hotărâse. De altfel, chiar ieşise un zvon proaspăt care părea să confirme că fusese văzut, în seara asta, căţărându-se cu oarecare dificultate pe crengile castanului cu pricina. Ce o mai fi, dacă va dispărea şi el, o să vă povestesc mâine! **

LEACURI PENTRU RĂCEALĂ

In compartimentul de tren eram şase persoane. Ne aştepta o călătorie lungă şi plictisitoare, ca toate călătoriile din zilele reci şi cenuşii ale începutului de iarnă. Mi-am privit tovarăşii de drum. Erau oameni obişnuiţi, preocupaţi cu ale lor, care nu aveau nimic în comun în afară de dorinţa de a ajunge mai repede şi fără probleme la destinaţie. Până când fără să vreau, am strănutat tare şi am pronunţat pe nas: - Ei, fire-ar să fie, se pare că am răcit... Bărbatul cel gras care ocupa un loc lângă fereastră a constatat firesc: - A început sezonul. Cum ajungi acasă, dragă domnule, bagă-te sub plapumă, ia vreo doua aspirine şi bea mult ceai verde, chinezesc... - De ce verde şi de ce chinezesc? Femeia care vorbise ştia ceva pentru că era foarte categorică: - Nimic nu-i mai eficient decât ceaiul de flori de tei. Ajută şi la tuse, e bun pentru sudaţie şi în plus e calmant şi sedativ. Trebuie băut încet, încet, dacă se poate fierbinte, ca să determine sudaţie si transpiraţie. Indulcit cu miere de albine de anul trecut, sau cu zahăr brun, sau melasă, face minuni. - Eu, dacă-mi permiteţi, interveni un bărbat uscăţiv care părea a fi un fost militar de carieră, socot că nimic nu ajută mai repede şi mai bine decât un pahar de vin fiert cu scorţişoară. Ba chiar mai multe pahare, dacă crezi că ai răcit mai tare. Vinul te face să uiţi de toate simptomele şi, după ce tragi un pui de somn corespunzător, te trezeşti absolut sănătos şi cu nasul roşu, dar uscat. 34

- Poate că e bun şi tratamentul cu vin şi scorţişoară, confirmă un domn în vârstă, dar nu toată lumea are voie... Există persoane care suferă de hipertensiune, sau care iau medicamente pentru altă boală şi atunci medicamentele astea se contrazic sau, mai rău, pot provoca o reacţie în lanţ cu un final nedorit. Eu vă spun, din proprie experienţă, că cel mai bun lucru este un masaj cu oţet, sau cataplasme cu muştar, prişniţe cu comprese umede şi calde, băi de picioare cu apă aproape fierbinte. Răceala se manifestă la cap, dar credeţi-mă că ea vine întotdeauna de la picioare... - Cel mai mult ajută să întăreşti organismul cu vitamine, spuse o doamnă care ascultase cu bunăvoinţă toate opiniile. Vitamina ce din fructe, cum ar fi lămâile şi ardeiul iute, vitamina be din brânză de capră, vitamina de din iaurt patru la sută şi zeamă de varză, plus pateu de ficat şi un muşchi în sânge te face mai sănătos decât erai... Zău aşa,,, Se părea că totul a fost spus. În compartiment se lăsase o linişte stânjenitoare, mai ales pentru că eu, cel care provocasem avalanşa de sfaturi binevoitoare, tăceam. - Ei, ce spui dumneata, întrebară deodată mai multe glasuri curioase. Dumneata cum crezi că trebuie tratată răceala? - Eu, hîm, nu am nici o părere. Eu sunt medic... Digital foto cu scaun negru: Beatrice Bernath

Un cuplu clasic al sefeului românesc: Radu Nor şi I.M. Ştefan by Mihai Iovănel

NOR, Radu (pseudonimul lui Josef Norbert Rudel; 26.X.1921, Cernăuţi – 16.IV.2006, Petach Tikva, Israel), prozator. Este fiul Reginei (n.Weber-Holzstein) şi al lui Ahron Rudel. Urmează şcoala primară şi liceul la Cernăuţi. Face studii de medicină la Timişoara, fără a le finaliza. În 1972 emigrează în Israel, continuându-şi cariera de scriitor în limba germană. În 1975 fondează „Asociaţia scriitorilor israelieni de limbă germană”. Scriitor pe cât de prolific, pe atât de naiv de literatură SF, poliţistă şi de popularizare ştiinţifică, Radu Nor îşi leagă numele de începuturile realist-socialiste ale genului ştiinţifico-fantastic din România. Romanele Drum printre aştri (1954) şi Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, în colaborare cu I. M. Ştefan) ilustrează într-o manieră de inspiraţie sovietică formula space opera: se descriu peripeţiile unor astronauţi civilizatori sau doar curioşi, cu propensiuni pentru cartografierea galactică. Partea de divertisment propriu-zis ia pe bune porţiuni forma unui cofraj în care se toarnă betonul ideologic şi cel al ştiinţei popularizate. În Drum printre aştri, o echipă românească, îmbarcată pe un asteroid abordat cu ajutorul unei rachete de concepţie şi realizare autohtone, face turul sistemului solar de-a lungul unui an, culegând informaţii şi înfruntând diverse peripeţii. Informaţia enciclopedică se află în acord cu ştiinţa (fiind citaţi la tot pasul savanţi sovietici), dar mai ales cu fanteziile vremii: Venus adăposteşte gheizere cu apă clocotită, vegetaţie luxuriantă şi animale uriaşe (o şopârlă agresivă de cincisprezece metri este prompt lichidată cu o „armă cu raze”); pe Marte, care a dezvoltat o civilizaţie superioară (ce a descoperit „televizorul în formă de sferă, instalaţia de reglare a climei artificiale, combina pentru călcarea şi spălarea automată a îmbrăcăminţii, dictafonul care transforma direct sunetele rostite în semne scrise sau invers, semnele scrise în sunete”), expediţionarii au ghinionul de a nimeri în mijlocul unui trib de marţieni „pe jumătate sălbatici, care se ascundeau în caverne, dedându-se la idolatrie”. Partea de 36

extrapolare ştiinţifică îşi are umorul său: de pildă, racheta, deşi atomică, foloseşte drept combustibil apa, funcţionând de facto ca o locomotivă cu aburi. Componenţa lotului de călători interplanetari acoperă o caracterologie dedusă ideologic, de pildă prin antiteza dintre liderul expediţiei, Matei Butaru, un tânăr inventator cu spirit constructiv just ancorat partinic, şi mai vârstnicul George Scarlat, savant eminent dotat însă cu spirit negativist, convenabil dumirit în cele din urmă. Piedicile, inclusiv cele tehnice, sunt înfrânte pe rând prin valorificarea unor directive partinice (problema radiaţiei solare letale este rezolvată prompt în urma unei şedinţe de partid). Interesantă este negocierea raportului colonial dintre URSS şi România, tradusă printr-o emancipare controlată a celui de-al doilea termen. Deşi voiajul interplanetar românesc este unul de pionierat şi relativ autonom în ce priveşte conceptul şi realizarea, el se bucură nonstop de asistenţă şi consiliere sovietice, fiind monitorizat fratern de o echipă aflată pe un satelit artificial al Pământului, Hepta. De asemenea, se sugerează că, deşi de pionierat, iniţiativa românească nu se compară cu posibilităţile sovietice (citind în presă o informaţie privind o viitoare expediţie plănuită la Leningrad, Matei Butaru o comentează astfel: „Proiectul acesta este fără îndoială mult mai cutezător decât al nostru; un drum mult mai lung, ţeluri cu mult mai greu de atins”). În genere, „dialogului i se imprimă un pronunţat aer de şedinţă” (Mircea Opriţă). Ulterior unor astfel de încercări caracteristice şi ilare, Radu Nor nu depăşeşte stadiul copilăriei trăite de romanul SF şi de aventuri în anii 50. În Capcana cerului din Mister în zece ipostaze (1971), o navă extraterestră, manevrată prin telecomandă, rămâne înţepenită pe fundul mării, sub un bolovan, provocând în zonă turbulenţe termice şi electromagnetice cărora le cad victimă mai multe avioane. Problema este rezolvată de către căpitanul Bazil, aliat cu scafandrul Pavel, care descinde în adâncuri şi pătrunde pe navă, „o namilă negricioasă, de formă ovală sau poate rotundă”, având „în centrul cabinei (…) ceva ce semăna vag cu un creier electronic”. Ulterior pietroiul va fi fărâmiţat cu ajutorul unor „perforatoare cu laser”, permiţând navei să se întoarcă în pace acasă. Acţiunea Pirat (1970) consfinţeşte performanţe dificil de 37

atins în ce priveşte stângăcia, naivitatea şi comicul involuntar. O acţiune copiată din filmele cu James Bond (o eminenţă malefică şi dementă, purtând un nume german, sustrage zece tone de material nuclear pentru a şantaja astfel omenirea cu exterminarea şi a se instala în fruntea unui guvern mondial), plasată într-un mileniu al treilea în care toate contradicţiile ideologice vor fi fost rezolvate în favoarea păcii şi a cooperării dintre popoare. Rolul lui James Bond îl joacă un grup de români (un savant, fata lui, logodnicul ei, dar şi oameni ai muncii – un furnalist din Reşiţa, un feroviar din Piteşti, un pescar de lângă Sulina, un bucătar din Constanţa ş.a.), care, supravieţuind succesiunii complet neverosimile de întorsături de situaţie şi de surprize, dejoacă complotul. Furnalistul se transformă ad-hoc, fără probleme, în cosmonaut, manipulând în spaţiul cosmic material tehnologic sofisticat. Modic mai reuşite decât scrierile SF sunt cele poliţiste sau de spionaj plasate în contemporaneitatea autorului şi scutite de cazna extrapolării: Idolul de sticlă (1966), Reîntoarcerea „Păianjenului” (1971), Bucureşti (1971), Tridentul de aur (1972) etc. Radu Nor a semnat numeroase lucrări de popularizare ştiinţifică, pe teme preponderent astronomice. SCRIERI: Drum printre aştri (în colaborare cu I. M. Ştefan), Bucureşti, 1954; Taina prinţului Semempsis (în colaborare cu I. M. Ştefan), Bucureşti, 1957; Robinsoni pe planeta oceanelor (în colaborare cu I. M. Ştefan), Bucureşti, 1958; Călătorie în cer, Bucureşti, 1962; Cei trei din Altaïr, Bucureşti, 1963; Marele magnet – pământul, Bucureşti, 1963; Bobiţă şi avionul de hârtie, Bucureşti, 1964; Artificii cereşti, Bucureşti, 1965; Capitolul XXIII, Bucureşti, 1965; Dicţionar meteorologic. Român, rus, francez, german, spaniol (în colaborare cu Dumitru Ţîştea, Dumitru Bacinschi), Bucureşti, 1965; Idolul de sticlă, I-II, Bucureşti, 1966; Poftiţi în parcul de distracţii, Bucureşti, 1966; Brâul albastru, Bucureşti, 1968; Mesajul din oceanul aerian, Bucureşti, 1979; Acţiunea Pirat, Bucureşti, 1970; Mister în zece ipostaze, Bucureşti, 1971; Reîntoarcerea „Păianjenului”, Bucureşti, 1971; Tridentul de aur, Bucureşti, 1972; Migdale dulci, stafide amare: instantanee israeliene, Ierusalim, 1978; Von Czernowitz bis Tel Aviv gab’s immer was zum Lachen [De la Cernăuţi la Tel Aviv e mereu ceva de râs], Tel Aviv, 1994. 38

ŞTEFAN, I. M. (pseudonim al lui Alexandru Sergiu Sragher; 1.II.1922, Bucureşti – 22.X.1992, Bucureşti), prozator şi traducător. Este fiul Iuliei (n. Mandel) şi al lui Henri Sragher, agronom. După ce absolvă în 1941 Liceul Graur în capitală, urmează Colegiul Onescu, frecventează doi ani cursuri la Facultatea de Litere şi Filosofie. Îşi face debutul în 1946, cu un articol despre André Malraux, în „Studentul român” (unde va fi secretar de redacţie în 1947–1948), iar editorial cu fantezia pentru copii Călătorie în Univers (1953). Activează ca ziarist la „Jurnalul de dimineaţă” (1946–1947) şi la Agerpres (1948–1950), e redactor la Editura Tehnică (1950–1951), şef al Serviciului de presă din Ministerul Construcţiilor (1951–1961), lucrează la Centrul de Documentare pentru Construcţii şi Arhitectură (1961–1969) şi ca redactor la „Magazin istoric” (1969– 1973). A mai semnat Sergiu Stănescu, Al. Sergiu, S. Alex., M. Ştefan. Talentul cu totul modest al lui I.M. Ştefan a fost disputat (uneori în calitate de coautor) de literatura de aventuri ştiinţifico-fantastică (în accepţiunea educativ-sovietică a termenului, de naucino fantasticeskaia literatura) şi de literatura de popularizare tehnicoştiinţifică şi istorică. În deceniul al şaselea din secolul trecut de numele lui a fost ataşată eticheta de pionier al unor subgenuri: primul roman ştiinţifico-fantastic (Drum printre aştri, 1954, în colaborare cu Radu Nor, de fapt primul roman de gen doar pentru epoca realist-socialistă) şi prima povestire ştiinţificofantastică pentru copii (O întâmplare în împărăţia zăpezilor, 1959). Romanele Drum printre aştri şi Robinsoni pe planeta oceanelor (1958, în colaborare cu Radu Nor) ilustrează într-o manieră de inspiraţie sovietică formula space opera: se descriu peripeţiile unor astronauţi civilizatori sau doar curioşi, cu propensiuni pentru enciclopedia galactică. Partea de divertisment propriu-zis ia pe bune porţiuni forma unui cofraj în care se toarnă betonul ideologic şi cel al ştiinţei popularizate. Sahariana (1958, în colaborare cu Max Solomon) imaginează, speculând clişeul clasic al personajului care intră în comă profundă pentru a se trezi într-o societate a viitorului, o lume idilizată în sensul utopiei marxiste. Povestirile din Ultimul alb (1962) critică apartheidul şi colonialismul, în Lumina purpurie (1964) umanitatea se mobilizează pentru a riposta unui atentat extraterestru (de fapt un experiment de 39

inginerie planetară produs de o civilizaţie muribundă de pe un satelit al lui Neptun) asupra Terrei, iar Cântecul Cibenei (1966) bifează tema roboţilor antagonizaţi oamenilor. P.G.-7 luptă contra cronometru (1971; publicat în şase fascicule în Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice”) ajunge până în 2071, an în care cercetătorii de la „Complexul de sinteză a albuminei şi a alimentelor de tip virotic” din Munţii Ciucaş rezolvă problemele de alimentaţie ale omenirii – dar şi ale clidienilor, civilizaţie extraterestră care întreţine cu pământenii relaţii de prietenie – prin crearea unui aliment revoluţionar bazat pe un „virus pozitiv”, pozvirul. O frază simptomatică pentru dimensiunile izbânzii româneşti, dar şi literare, este următoarea: „În această zi, Ciucaş a galvanizat simpatia întregii Terre…”. În termeni de caracterologie ideologică se observă antiteza dintre preşedintele Adam Tiberiu, minte strălucită, dar individualist şi pripit, şi vicepreşedintele Martin Onofrei, care tergiversează lansarea alimentelor pozvirice considerându-le insuficient experimentate. La prima vedere defetist, Onofrei se dovedeşte în cele din urmă personajul realist: o diferenţă subtilă faţă de anii ’50, când negativistul ar fi pierdut din principiu în faţa spiritului constructiv şi cutezător. Nivelul literar al producţiei lui I.M. Ştefan nu va creşte în scrierile ulterioare. Autorul se va încerca, cu rezultate mai puţin umoristice dar fără ecou, şi în literatura non-SF: divertismentul aventurilor maritime pentru adolescenţi (Misiune specială, I–II, 1966) sau romanul mainstream realist având ca temă infracţionalitatea juvenilă (Viaţa începe la Milogu, 1980). Complementar manufacturii SF, I.M. Ştefan a fost şi un prolific autor de literatură de popularizare tehnico-ştiinţifică şi istorică, semnând în această calitate lucrări precum Vecina noastră, Luna (1957), Adevărul despre năluciri (1961), Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descoperirilor româneşti, lucrare de natură pre-protocronistă (1963, în colaborare cu Dinu Moroianu), „Semnele cereşti” şi tălmăcirea lor adevărată (1966), Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (1975, în colaborare cu V. Firoiu), Ghidul Cosmosului (I–II, 1980, în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan) ş.a. În acelaşi registru se înscriu De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1877–1878 (1977), reconstituire cu numeroase 40

citate din presa vremii, montate într-o naraţiune de tip ziaristic şi festiv, precum şi Eminescu şi universul ştiinţei (1989), sinteză descriptivă şi modic judicioasă, evitând totuşi hipertrofierea acestui aspect al gândirii eminesciene. A tradus, îndeosebi în colaborare cu Elena Andrei, din literatura de expresie germană (Stefan Zweig, Hermann Kant, Wilhelm Dilthey). SCRIERI: Călătorie în Univers, Bucureşti, 1953; Drum printre aştri (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1954; Taina prinţului Semempsis (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1957; Robinsoni pe planeta oceanelor (în colaborare cu Radu Nor), Bucureşti, 1958; Sahariana (în colaborare cu Max Solomon), Bucureşti, 1958; O întâmplare în împărăţia zăpezilor, Bucureşti, 1959; Ultimul alb, Bucureşti, 1962; Lumina purpurie, I-IV, Bucureşti, 1964; Focul viu. Pagini din istoria invenţiilor şi a descoperirilor româneşti (în colaborare cu Dinu Moroianu), Bucureşti, 1963; Cântecul Cibenei, Bucureşti, 1966; Misiune specială, I–II, Bucureşti, 1966; Omul cu o mie de chipuri, Bucureşti, 1968; P.G.-7 luptă contra cronometru, IVI, Bucureşti, 1971; Naufragiaţii, Bucureşti, 1973; Sub semnul Minervei. Femei de seamă din trecutul românesc (în colaborare cu V. Firoiu), Bucureşti, 1875; De la Podul Mogoşoaiei la Calea Victoriei: din cronica anilor 1879–1878, Bucureşti, 1977; Ghidul Cosmosului(în colaborare cu I. Corvin Sângeorzan), I–II, Bucureşti, 1980; Viaţa începe la Milogu, Bucureşti, 1980; Şi ei au fost copii, Bucureşti, 1981; Eminescu şi universul ştiinţei, pref. Zoe DumitrescuBuşulenga, Iaşi, 1989. © Mihai Iovănel

Colaj extraterestru: Eduard Mattes

SF Ovidiu Bufnila

SFÂRŞITUL VERII

M-a trezit în zori zumzetul gâzelor argintii care zburau de colo, colo pe deasupra deşertului. Eram mahmur după cheful în doi din cursul nopţii. Am coborât din pat încercând să-mi găsesc papucii. Am bâjbâit pe sub masă. În van. Pe semne că-i aruncasem cine ştie pe unde. Am privit pe fereastră. Oceanul de nisip era acolo. În vis mă plimbasem pe o câmpie verde, verde şi, cred, adormisem într-o căpiţă de fân. Ei bine, aşa, dormind, cu parfumul acela nemaipomenit pătrunzându-mi în toţi porii am visat deşertul. Nevastă-mea dormea încă. Faţa ei era străbătută de un zâmbet. Pe moment am invidiat-o. Capul îmi era ca de plumb, nu-mi găseam papucii şi deşertul era la numai câţiva paşi. Şi ea, nevastă-mea se amuza de minune prin somn. Am coborât în bucătărie să beau o cafea. Am deschis fereastra şi valul de căldură m-a învăluit cu repeziciune. Mi-am băgat capul sub robinet. Mi-am clătit gura. Apa avea un gust sălciu. Cafeaua avea un gust sălciu. Aerul avea un gust sălciu. Am ieşit pe terasă şi m-am aşezat în balansoar. Pe drum nu se zărea nici o maşină. Nu mai ştiam în ce zi a săptămânii eram. Mi-aş fi dorit să fie duminică şi să lenevesc până noaptea târziu. Vântul lipise de balustradă o foaie de ziar. Mi-am aruncat în treacăt privirea pe ea. Foşnetul hârtiei îmi aducea aminte de lumea civilizată. Am căscat. Chiar în josul paginii era un articol în care se vorbea despre primul om care coborâse pe Marte. Am încercat să-mi închipui cuvintele sale pe care, e drept, le aştepta o întreagă omenire cu sufletul la gură. Ceva senzaţional, desigur. Eu le-aş fi spus simplu în microfonul din cască : – Mi-e al dracului de frică. Aş vrea să fiţi şi voi pe-aici. Văd Pământul. Ei bine, Newton avea dreptate, nu e centrul Universului. Pompa de benzină emana un miros greoi de încins. Am azvârlit ceaşca. Foaia de ziar am făcut-o ghemotoc şi am aruncat-o în 42

urma ceştii. Uimitor, aceste două lucruri descriseră două spirale prin aer şi se făcură nevăzute. Am râs cu amărăciune. Trucuri deale deşertului. Mi-a trecut prin minte s-o pe nevastă-mea. Să urlu asemenea unui leu sau să imit iotul unei explozii. Ii plăceau lucruri dintr-astea. Uneori i întreba cu ochii pierduţi peste întinderea de nisip : – Ce-ar fi să-mi iau zborul prin cer ? – Eşti nebună ! – Sânt. Soarele începu să topească aerul. Cred că am adormit chiar. Până când m-a trezit huruitul unei maşini. Era toată plină de nisip şi la prima vedere ai fi zis că după următorii doi-trei kilometri avea să sară în aer. Foc de artificii ca în zilele de carnaval. Bătrânul de la volan m-a privit chiorâş si m-a chemat printr-un semn. L-am trimis dracului printre dinţi si i-am făcut plinul. Mi-a spus pe un ton dispreţuitor : – Nu mă recunoşti ? – Semeni cu bunicul meu, dar nu poţi fi chiar el pentru că a murit. Bătrânul mi-a aruncat o privire furioasă : – Sânt cel mai mare iluzionist al timpului! – Iar eu cel care tocmai a pus piciorul pe Marte ! Vă amintiţi cuvintele mele ? – Mi-e al dracului de frică. Aş vrea să fiţi şi voi pe-aici… S-a pierdut într-un nor de praf. M-am aşezat în balansoar şi am închis ochii. Auzeam cu claritate bâzâitul insectelor şi fâşâitul şerpilor printre dunele de nisip. Cel mai mare iluzionist al timpul avea calităţi nebănuite. Citea în memoriile celor din jur. S-a întors după vreo oră. Nevastă-mea încă dormea continuând să râdă prin somn. Eu tocmai măturam nisipul din faţa pompei de benzină. Aş fi putut desigur să beau un păhărel, să cânt sau să mă gândesc la vreuna din fetele pe cart le iubisem în tinereţe. Iluzionistul întinerise cu vreo patruzeci de ani. Un zâmbet zeflemitor i se lăţise pe faţă. Conducea aceeaşi maşină hârbuită şi toată înfăţişarea lui era aceea a unui savant perfect convins că a descoperit secretul nemuririi. – Mă recunoşti ? 43

Am dat afirmativ din cap. I-am făcut plinul. S-a scotoci prin buzunare şi m-a privit încurcat. – Cred că mi-am pierdut portofelul. M-a privit întrebător. Nu sânt ranchiunos din fire. Am dat să mă întorc în locul meu de pe terasă. – Hei, ai auzit de Hotel ? Pe acolo umblase. Trebuia să-mi fi dat seama. – Ai face bine să treci… A făcut semn şi s-a pierdut în imensitatea deşertului. An dat din umeri, asta e, tot felul de oameni. Oameni ca mine. Ca nevastămea. Înfricoşaţi de moarte. De singurătate. De zilele care se duc. Mi-am luat carabina, am scos camioneta din garaj şi am pornit către Hotel. Era pe undeva, printre dune, părăsit de mulţi ani. Nu-1 acoperiseră încă nisipurile. Uşa de la intrare era uşor întredeschisă. Mă aşteptam să dau în hol peste vreo instalaţie miraculoasă care să mă întinerească dintr-odată. Iluzioniştii se pot ţine de chestii dintrastea. Holul era gol. Am pufnit în râs. Fusesem păcălit. Am dat să plec. Ma oprit zgomotul ploii. Am urcat în fugă la etaj şi m-am oprit în faţa camerei cu numărul nouă. În dreapta ei se afla scăriţă pe care se putea ajunge pe acoperiş. Nevastă-mea, în urmă cu câţiva ani, se urcase acolo şi voise să-şi facă vânt. S zboare. A fost singura dată când am pălmuit-o. Am împins uşa cu ţeava carabinei. Camera era goală. Ploaia se scurge pe fereastră. Ascuns după perdelele putrezite am privit afară. Am văzut o curte. Un leagăn, o capră de tăiat lemne. O maşină fără roţi. La volan un băieţel de vreo nouă ani se visa pilot de curse. M-am recunoscut cu uşurinţă. Pe faţa mea de copil se putea citi o nemaipomenită fericire. Purtam cămaşa roşie, în carouri, pe care o primisem în dar de ziua mea. M-am întreb: ce s-ar întâmpla dacă aş deschide fereastra. N-am făcut-o. Am coborât şi m-am aşezat la intrare, pe trepte. Mi-am aprins ţigară şi m-am lăsat năpădit de amintiri. Deodată am auzit un zgomot pe acoperiş. Am aruncat ţigara mam ridicat şi am făcut înconjurul Hotelului. M-am oprit pe latura dinspre nord şi am privit în sus. 44

Ea era acolo. Îmbrăcată cu aceeaşi rochie pe care o purta cu ani în urmă. Mă privea. Ştiam că avea să-şi facă vânt. Am ezitat o clip Am ridicat carabina şi am tras. Trupul s-a zbătut şi a dispărut absorbit de acoperişul încins. Mi-am scos chibriturile şi am dat foc. Hotelul a ars repede. Arzând, a răspândit în văzduh un miros de frunze moarte. Mi s-a făcut frig. M-am urcat în camionetă şi m-am întors acasă. Nevastă-mea încă dormea continuând să râdă prin somn. Visa că zboară pe deasupra lumii şi visul acesta o făcea fericită. Pentru că o iubeam, m-am hotărât să n-o trezesc. Am coborât pe terasă şi m-am aşezat în balansoar şi am ascultat o vreme bâzâitul insectelor şi fâşâitul şerpilor printre dunele de nisip. Aerul se răcise şi soarele era de-acum ruginiu. Nave spatiale?

DESENE : FILOMELA ELENA BUCUR

Vechituri Străbunicele noastre erau harnice şi cochete, dar aveau şi umor. Iată câteva glume, culese din revistele pe care le citeau străbunicele noastre, convinşi fiind că – asemeni vinului vechi – umorul de calitate îşi păstrează parfumul. La ţară Mondena în vacanţă la ţară: – Ceva distracţii aveţi pe aici, moşule? – Cum de nu! De pildă, alaltăieri am avut o eclipsă de lună. Cochetărie O cochetă, care se găsea în camera ei, în neglije, aude o bătaie în uşe: – Nu intra – strigă emoţionată frumoasa doamnă – sunt în cămaşe! Cinci minute mai târziu, o nouă ciocănitură în uşe. – Acum puteţi intra. Am scos’o de pe mine!… xxx – Mămico, bona mea e mai frumoasă ca tine. – De ce, puiule? – Pentru că ne plimbăm de un ceas prin parc şi nu te-a sărutat încă nici un soldat… Surprizele călătoriei – Ei, ce impresie ţi-a făcut sărutul ce ţi-am dat când a intrat trenul în tunel? – A! Tu erai?… Candidatul la sinucidere – Rosalindo, dacă nu-mi cedezi, mă arunc în faţa acceleratului care trece la 4! – Pentru Dumnezeu, Costel, dă-mi un timp de gândire! Mai trece un accelerat la 7 şi jumătate… Tic profesional Prietena: Cum o duci cu căsnicia? Actriţa: Ca şi în teatru: scenă după scenă! – Coniţă, vă caută un domn. – Nu e un negru? – Nu ştiu coniţă, că nu l’am întrebat! Durere

Între doi tineri însurăţei: – Ce-ai face, dragă Valer, dacă m’ai pierde? – Aş înebuni de durere, scumpa mea. – Dar te-ai mai recăsători oare? – N’aşi fi nebun chiar în aşa hal! Cum ar fi… – Ah, dragul meu – viaţa fără tine ar fi atât de goală… – Da, draga mea – în schimb portofelul meu ar fi atât de plin! Plăcere D-nul P. întreabă servitorul dacă stăpânul este acasă. – Nu e acasă. Domnul a plecat de 15 zile în călătorie. – Călătorie de plăcere desigur? – Nu cred, domnule – stăpânul a plecat cu doamna! xxx El: Până de curând eram singurul din biroul nostru care nu ştia să danseze!… Ea: Şi a mai venit un coleg nou? Un cadou… preţios Ieşind de la Salonul automobilului, Bloch îl întâlneşte pe Segălică, care ducea un pachet – evident preţios: – Ce ţii cu atâta grije, Segălică? – Un colier de perle. – Bravo! Ar fi trebuit să vii la expoziţie pentru a cumpăra soţiei tale un automobil elegant. – Ai înebunit, Bloch? De când există automobile false? Sejur – În vara asta îţi duci soţia la băi? – Da. – Şi cât stai? – 2000 de lei! Pudoare La un cunoscut practician, vine o doamnă tânără şi nostimă, care expune medicului răul de care suferă. Doctorul, pentru a’şi da seama de boala doamnei, îi spune să se dezbrace pentru a o 53

examina. – Mă jenez, Doctore, să mă dezbrac în faţa dumitale… – Poftiţi după paravanul pe care-l vedeţi şi dezbrăcaţi-vă fără a vă jena. Pacienta trece după paravan şi începe a se dezbrăca. Când fu gata, scoate capul şi mirată: – Doctore, dar dumneata nu te dezbraci? xxx – Fiul meu, azi e cea mai frumoasă zi a vieţii tale! – Dar bine, tată, abia mâine mă căsătoresc… – Tocmai de aceea! Sentinţă

– Cum găseşti noua mea rochie? – Ca apa! – Vrei să spui că e străvezie? – Nu!… E fără gust! Pasiune negustorească – Ei bine, Niculae, trăieşti fericit cu tânăra ta soţie ? – Desigur! E o femeie adorabilă! Pot s’o recomand oricui! La plajă Fata (gentilă): Pardon, domnule, dar aş vrea să ştiu pentru ce gazetă luaţi fotografia mea. Fotograful: Nu pentru gazetă, domnişoară, ci pentru mine. Sunt fotograf-amator! Fata: Şi cum îţi imaginezi, impertinentule, că ţi se va îngădui să fotografiezi o fecioară în costum de baie?… xxx – Iulia mă plictiseşte; nu ştiu cum să mă scap de ea! – Foarte simplu: cazi în genunchi şi o implori să nu te părăsească niciodată!… Între “prietene” 54

– Vai, Nineto, e extraordinar cât te-ai schimbat în aceşti patru ani. Mai-mai că era să nu te recunosc! – Serios?… Ba eu te-am recunoscut numaidecât, după pălarie. Semn distinctiv Iubiţii stau pe o bancă din Cişmigiu, îmbrăţişaţi. De-odată, el rupe tăcerea: – Copila mea, care e semnul după care ţi-ai dat prima oară seama că mă iubeşti? – Asta am simţit-o aşa, brusc: îmi venea o furie nebună de câte ori te făcea vreunul idiot! Surse: – revista “Cele trei Crişuri” – numerele din iulie-august 1930 şi iulieaugust 1932. – revista “Ilustraţiunea Română” – numerele din 3 iunie 1931, 16 septembrie 1931, 14 sept 1932 şi 20 iul 1932. Colaj urban – Eduard Mattes

Eduard Mattes – Giocondele si „ Sluj” Lieberman ! zice Bibi

Julia Henriette Kakucs Ascensorul de Shabbat

Îmi întredeschid ochii cu grijă ... Sunt la etajul trei al hotelului Palm Beach din Acco. Fereastra camerei priveşte spre mare şi mă aştept ca lumina soarelui de dimineaţă să fi preluat deja locul umbrelor nopţii mediterane. Uimită de priveliştea unui cer cenuşiu, profilat deasupra valurilor, mă ridic din pat, cu gândul la ceşcuţa mea de cafea matinală. Plouă ... la sfârşitul lunii mai... încă una din minunile acestor zile petrecute aici, în Israel. Plaja este udă. În depărtare, văd câteva bărci, legănându-se sub zidurile vechi ale cetăţii. Sâmbăta aceasta promite să fie plăcută. Drumul spre Ein Hod va fi lipsit de neplăcerile create de caniculă. Adâncită în imaginile zilei trecute, păşesc în sala de mese, dominată de un bufet abundent. Cu un instinct sigur, mă îndrept spre locul unde ştiu că se află maşina de făcut espresso. Lipseşte ... Lipseşte şi bucătarul – cu şapca lui albă şi înaltă – care, cu o zi înainte, făcuse papara aici, în sală. Este Shabbat ... nu se apasă butoane, mi se explică. Apa fierbinte este într-o cisternă argintie, graţioasă, pusă pe masă. Ridic degetul ... Nu am nici un buton la îndemână, deci mişc cu el, precaută, mânerul cisternei. Apa se revarsă clocotind peste praful de cafea solubilă. Rotesc linguriţa, urmărind cercurile furtunii pe care-o declanşez într-o ceşcuţă ... Îmi pregătesc, cu mare atenţie, salata. Alcătuiesc un peisaj mort din frunze verzi, aranjez şi câţiva peştisori de culoare roz, felii albe de caşcaval şi mă îndrept mulţumită spre masa la care prietenii mei se regăsesc la începutul zilei. Ce atmosferă paşnică ... Ştirea următoare sparge însă ritmul molcolm al timpului. Maşina spre Ein Hod porneşte în zece minute. Trebuie să împachetez rapid. Scena se precipită ... Îmi las farfuria pe masă. Cu regret mă uit la cafeluţă, o gust şi o abandonez în grabă. Alerg 57

la ascensor, îi zâmbesc tinerei mame cu cei trei copii ai ei, care stă nemişcată în lift. Mă mir că rămâne pasivă. Preiau iniţiativa şi apăs pe butonul cu numărul 3, declanşând totodată un sunet strident. Aştept să pornească ascensorul, dar nu se întâmplă nimic. Mai apăs încă o dată. Sirena sună din nou. Femeia se uită la mine şi-mi spune liniştită: “Ascensor de shabbat ... porneşte singur ...” Mă uit nedumerită la ea ... probabil că n-am înţeles, îmi spun. Porneşte singur? Unde? Când? Într-un astfel de moment ţi se dezvăluie întreaga ta neajutorare. Simţi dintr-o dată că soarta nu se găseşte în mâna ta. Este un act de adâncă filozofie ... da, este un adevărat act biblic ... Simt cum fatalismul mă copleşeşte. Aştept . Şi, într-adevăr, ascensorul porneşte, dar ... nu urcă. Mă trezesc, într-un mod neaşteptat şi absolut nedorit, în pivniţă, lângă studioul de sport. Încerc să ies din această strâmtă încăpere, care mă poartă în ritmul ei pe unde îşi doreşte, dar nu mai este posibil. Liftul ţâşneşte în sus şi se opreşte la etajul 6. Reuşesc să mă eliberez şi să-l părăsesc la timp, înainte de a-şi începe coborâşul, încet, încet, etaj cu etaj din nou spre subsol. Ajunsă în camera mea pe scările de serviciu, îmi arunc hainele în geamantan şi, cu un sentiment de înţelepciune proaspăt dobândită, cobor cu el scările spre holul hotelului. Excursia la Ein Hod poate începe. Sufletul meu este pregătit pentru multe surprize ...

Povestile bunicii (2)

Gabriela Garlonta

A murit bunica şi a rămaspe post de Bunică o vecină.Vecina mea are75 de ani şi poartă ca pe o desagă în spate un cancer pulmonar. Deşi s-a supus unei intervenţii chirurgicale care în ciuda vîrstei a decurs normal,medicii i-au spus că mai are maxim doi ani de trăit şi că ar fi bine să îşi scrie testamentul. Doctorul de familie a adăugat că dacă durerile devin insuportabile să-l cheme şi îi va face eutanasie activă.Vecina a fost profesoară de pian şi cuvîntul eutanasie o gîdila dulce în urechi dar voia să ştie mai multe despre ceea ce e cunoscut sub titlu de moarte bună:Cînd o dovadă mai mult decît suficientă susţine ipoteza că pacientul este bolnav în stare finală,medicul,pacientul,familia şi toţi ceilalţi implicaţi nu sunt obligaţi moral şi nu ar trebui să se simtă obligaţi să risipească energie ,timp şi resurse,într-un efort prost direcţionat de înfruntare a morţii!(Choosing Death,92.) Ron Hamel autorul celor scrise mai sus adaugă:Folosirea medicamentelor,a operaţiilor chirurgicale,chiar şi a organelor artificiale este legitimă când şansa întemeiată că acestea vor folosi la redarea ,în timp util ,a funcţionării normale sau aproape normale a întregului sistem a organismului.Folosirea lor e terapeutică.Cu toate acestea, există o limită etică în folosirea lor.Organele distincte pot fi ajutate artificial să funcţioneze atunci cînd întregul sistem al organismului a încetat să funcţioneze.Dar dacă nu există dovada unei activităţi a creierului în special,putem foarte bine spune,şi din punct de vedere religios ,că pacientul nu mai este în viaţă.Numai anumite organe funcţionează.În acest caz,folosirea de mijloace artificiale pentru a întreţine funcţionarea organelor este greşită. Vecina nu este atee dar nici la biserică nu se duce.Aprinde acasă o lumînare în vinerea mare şi cam atît. Azi i-am dus o prăjitură de casă. Sta lîngă pian şi recita ca pe o rugăciune: Eutanasia este o omisiune care prin natură sau în intenţii ,provoacă moartea în scopul eliminării a oricărei dureri. Se cunosc trei tipuri de eutanasie: suicidul,omuciderea,sinuciderea asistată. Din punct de vedere moral este întotdeauna grav ilicită:la nivelul

intenţiilor-este eutanasieintenţia ori de a pune capăt vieţii ori de a grăbi moartea. Nu e eutanasie intenţia de a alina suferinţa. La nivelul metodei: este eutanasie administrarea de substanţe letale sau omiterea terapiei normale. Nu este eutanasie în cazul cînd se omit tratamente disproporţionate. O ascultam în tăcere gîndindu-mă dacă n-ar fi bine să-i recomand un psiholog. După ce a terminat de recitat mi-a mărturisit că în tinereţe a fost îndrăgostită de un coleg de facultate ,că nu i-a mărturisit niciodată sentimentele şi că ar vrea să-l revadă sau măcar să-i scrie o scrisoare. Pe scurt,să-l caut eu.Am căutat pe googleşi n-am găsit nimic. L-am căutat pe facebook. Nu era nici acolo. Bunica era ea însăşi şi altcineva. Dar cine? M-am întors a doua zi cu un pahar mare plin cu cremă dezahăr ars. Precum o adolescentă bunica recita din versurile poetului Baudelaire:Şi dacă va fi raiul sau iadul, nu ne pasă!/Un singur gînd ne arde:să dăm de ceva nou…(Baudlaire,Călătoria). Ca să o aduc înapoipe strada noastră am rugat-o să-mi spună cîte ceva despre bunicul meu de la care a învăţat Cîntecele pădurii.O poveste pe care eu am trăit-o pe cînd aveam cinci anişor dar nu îi cunoscusem niciodată finalul căci nici bunicul nu îşi amintea cum de a rămas în viaţă. Eram împreună cu fraţii mei mai mari la bunici.Bunicul era pădurar şi bunicao ţărancă mai frumoasă decît în pînzele lui Grigorescu. Amîndoi erau creştini practicanţi.Mergeau în fiecare dimineaţă la Sfînta Liturghie şi se împărtăşeau zilnic.Deşi era pădurar ,bunicul n-a împuşcat în toată viaţa lui nici măcar o pasăre. Se plimba zilnic prin pădure şi cînta. Tare frumos cînta bunicul. La prînz făcea o pauză. După un ceas de răgaz o lua din loc cu inimă voioasă.Nu l-am văzut niciodată încruntat. Amîndoi bunicii erau din familii înstărite-din familia bunicului erau aleşi primarii satului iar tatăl bunicii a plecat în America să facă bani şi să cumpere pămînt. A făcut bani dar a murit de tînăr (nu a împlinit 50 de ani cînd şi-a dat duhul în oraşul Cleveland(Ohaio). Bunica şi-a cumpărat pămînt şi pădure. Dar au venit comuniştii!După revoluţie am reuşit să recuperăm din averea sa dar cum suntem nouă suflete moştenitoare nu ne-am 60

ales cu cine ştie ce!Dar să revin la povestea cu bunicul.Îl aşteptam cu masa pusă.Cînd auzim o hărmălaie de nedescris.Eu şi fraţii mei,curioşi,am ieşit în curte. După noi Bunica. Ce să vezi? Bunicul era în gura unui mistreţ destul de mărişor(bine că era doar un pui de mistreţ). Se plimba cu bunicul prin curte ca la el în pădure.Bunica ne-a adunat pe toţi copiii în Boacăză(camera unde era cuptorul de Pîine). Între timp vecinii înarmaţi cu topoare ,coase şi alte unelte agricole, suduiau ca la răscoală, mistreţul nesimţit. Agitat de larma de după gardul curţii mistreţul l-a aruncat pe bunicul pe piramida de lemne pe care bunicul le tăiase cu o zi înainte să nu le fie seara frig nepoţilor în camerele în care stăteam doar noi şi numai în vacanţa de vară. Tatăl profesoarei de pian cînta la clarinet pe la nunţile oamenilor din sat. A intrat cu clarinetul în curte şi cînd a început o haţegană, mistreţul l-a aruncat pe bunicul pe maldărul de lemne că s-a speriat şi a fugit prin fundul grădinii bunicilor în pădure. Oamenii au prin curaj şi sau luat după el dar nu l-au putut prinde. Profesoaraa început să plîngă.Nu ştiam ce să-i spun.Ţulica,o ţigancă de mătase, ce o ajuta pe bunica la treabă a venit cu un buchet de sînziene să le duc la biserică. Am întrebat-o pe profesoara de pian dacă vrea să mă însoţească. Era ora 16. Preotul se pregătea pentru slujba Vecerniei.În strana cîntăreţilor şedea un călugăr bătrîn. Profesoara de pian mi-a făcut semn cu mîna că pleacă acasă. I-am dat părintelui florile şi un pomelnic,am aprins o lumînare şi m–am întors acasă la profesoara de pian. Pe drum un copil cu ochi de azur şi pielea de culoarea ciocolatei culegeaaca din marginea drumului ovrăbiuţă.Îl privesc cu duioşie. Copilul sărută ciocul păsării şi apoi îi muşcă capul cu nonşalanţă scuipîndu-l alături. Nu ştiam ce să fac. Am alergat acasă la profesoara de pian. Pînă am ajuns eu murise. Autor: GARLONTA GABRIELA Îmi plac porcii. Câinii ne privesc de jos. Pisicile ne privesc de sus. Porcii ne tratează ca pe egali. W. Churchill

TEATRU SCURT Gheorghe Neagu

Partida de poker

O cameră de hotel. Pe cele două paturi 5 – 6 chibiţi. Gol pe jumătate, cu abdomenul revărsat peste pantalonii de trening, prozatorul Traian stă tolănit pe o mochetă roasă, lângă măsuţa scurtă ce-i ajunge până la nas. Ochii bulbucaţi, chelia de pe creştet şi pletele de la ceafă, îl dau un aer comic. Pe un scaun, la stânga, Laurenţiu Directorul preşedintele Uniunii Scriitorilor din România. Tânăr şi cu şarm masculin. În picioare ,poetul Florin în sacou alb, fără cravată. Mai gras, dar îmbrăcat, stă în dreapta prozatorului. O voce bate cărţile, fumând excesiv. A patra mână lipseşte. Reporterul stă la uşa dinspre balcon. Poetul Horia Zilieru balansează când pe un pat când în picioare. Ziaristul e tolănit într-un cot la spatele chibiţilor. E plin de vervă şi e Marius Tupan. Poetul Florin, atacă în permanenţă teme literare, spre disperarea jucătorilor interesaţi aproape exclusiv de joc. A patra mână va fi Laurenţiu Ulici sau Ilici, cum din greşeală s-a exprimat Fănuş Neagu la una din ediţiile de la Salonul Dragosloveni. O voce: - Patru beţe … Poetul: - E un intelectual. E-adevărat? Altă voce: - Mai am douăzeci. Prozatorul: - Deci o mie. Aşa Vocea: - Ţi-am dat patru şi mai am două beţe. Prozatorul: - Eşti băiat bun. Prozatorul: - Douăzeci, deci o mie… Poetul: - Prost nu este, dar nu este un intelectual de anvergură. Altă voce: - Aşa băăă! Altă voce: - Da fă-le bă, nu le tăia! Poetul: - Ştie ceva, da ştie. Ziaristul: - Într-un articol de-al meu Altă voce: - Interesant. Dă cărţi. Poetul: - Ai ajuns să scrii şi tu? Chibiţul: - Ce-aţi fi făcut voi amândoi acolo, nu ştiu… Vocea: - Bun. Poetul: - Dar ăsta cât are? Vocea: - Are ceva… Are şi el Altă voce: - Ani? Vocea: - Taie. Păzea! 62

Poetul: - Păi ştiu eu? Vocea: - Adu bă o scrumieră de la voi! Reporterul: - N-avem! Directorul: - Cum n-aveţi bă! Reporterul: - Dar ce voi aveţi? O voce: - Pune vin în pahare! Altă voce: - Uite, farfuria aia de acolo. Deci e foc la înaintare! Altă voce: - Da! Vocea: - Hai bă, puneţi miza. Pune în pahare! Reporterul: - Vreţi voi? Vocea: - Plânge masa. Tu nu vrei? Reporterul: Nu-mi trebuie băi! Poetul: - De caracterul lui să nu mai vorbim! Altă voce: - Băi, unde le pui tu? Reporterul: - În balcon… Directorul: - Cine? Vocea: - Cât? Altă voce: - Pe de trei… O voce: - Dă-le pe toate. Una, două, trei (Din afară poetul): - La, la, la, la (periniţa) Vocea: - Na şi ţie, una, două, trei. Poetul: - Hai, suntem prieteni! Vocea: - A cui e rândul. De ce? După decembrie… Reporterul: - Băi, da Ulici nu vine? Ziaristul: - Nu bă. S-a dus la Ulianov… Poetul: - Numai, numai puţin(ţine paharul să i se toarne vodcă). Mulţumesc! Vocea: - Poate ţi-e foame? Poetul: - Nu. Eu mă gândesc aşa cu ani în urmă. Vocea: - Sec! O voce: Aţi ajuns să beţi… Reporterul: - Staţi jos că vă aduc acum! Poetul: - Traian îmi spune! Vocea: - Te rog frumos. Săru’ mâna (Ia paharul cu votcă). Poetul: - Asta vroiam să spun. Torn şi eu cât pot. O voce: - A mai rămas cinci sute. Deci plătim! Vocea: - O bucat’ de pâine. Ţi-e foame? O voce: - Sec! 63

Reporterul: - Staţi aşa. Vă aduc nişte carne. Vocea: - Asta vroiam să spun eu. Te rog frumos. Săru’ mâna. Altă voce: - Da O voce: - mai rămas cinci sute. Deci plătim … Vocea: - Lasă bă… Vocea: - Stai bă un pic. Da bă Mitică, da. Poetul: - Săru’mâna. Eu sunt un tip care pun acest pahar al meu. Vocea: - Gheorghiţă, dă bă aşa şi luăm. Aşa. Aşa, foarte bine. (Ia o felie de pâine) Poetul: - Vă mai dau? (zgomot de veselă). Vocea: - Nu, nu. (ia şi o bucată de carne) Eu vreau Florine, vreau. Dă-mi mie trei (aruncă trei cărţi pe masă). O voce: - Şi mie tot. Vocea: - Până la patru să fie linişte. Mai dă-mi mie cartea. Prozatorul: - Ce faci bă. Poetul: - Mă uitam şi eu, să-ţi văd moaca aia. ! Vocea: - Hm. Ne-a obligat. Merg. Altă voce: - Le-ai tăiat. Vocea: - Stai aşa Poetul: - Bă, tu-i mama mă-sii, dacă ştiam că vin la Chişinău, în ţara tatălui meu, să ajung chelner… Directorul: - Hai domnule, dacă ai haina albă… Ce vrei? Ce noi te confundăm? Poetul: - Am înţeles, să trăiţi! (Face o plecăciune. Râde) Directorul: - Ce dracului să faci? Da mie mi-ai pus din vinul ăla vechi, în loc să-mi dai vin de Focşani. Poetul: - Nu, e de Focşani. Directorul: - Nu, e de la cârciumă. Vocea: - Ţi-am dat Galbenă de Odobeşti, băi! Poetul: - Află, că dacă mai spui lucrul ăsta… (râde) îţi retragem salariul de la Uniune! Directorul: - Nu domn’le, nu ştiu. Vocea: - Eu am vin de la cârciumă! Directorul: - Bine, hai îmi cer scuzele de rigoare. Gata! Am venit cu obligi. Care eşti al doilea? Prozatorul: - Hă, hă… Vocea: - Am zis pas deschiderea! Prozatorul: Şi pas! 64

Poetul: - Succes de scânduri, directore!... Directorul: - Da Poetul: - Gustă aici să vezi (îi dă paharul). Este acelaşi lucru? Directorul: (Gustă) – Da! Vocea: - Deschid eu! Altă voce: - Eu am avut vin de la ăsta! Poetul: - Da? Altă voce: - Da! Vocea: - Ce-ai acolo? Vrei ochelarii directore? Altă voce: - Am băgat 3 beţe. Directorul: - Eu şi cu unul din ăştia. Recunosc, nu văd. Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta! Directorul: - Dar nu l-ai băut băi! Voce: - Ce, am băgat un nene. Altă voce: - Eu şi cu el care luăm. Directorul: - Dar nu l-ai băut băi! Poetul: - Nu mi-am dat seama de asta! Vocea: - Oricum tot nu scapi! Ziaristul: - Ia o pastilă de cap Vocea: - Dar îţi stă bine, bă cu rubaşca. Ziaristul: - Hai? Mi se umflă tâmplele. Directorul: - Poate că-ţi cresc coarne. (se deschide una). Vocea: - Vine Gheorghiţă. Directorul: - Ce-ai adus acolo? Cisnădie? Horia: - Pentru mine să mănânc o bucată de pâine. Reporterul: - Pâine, ăăă, ăăă, ficat! Prozatorul: - Dă bă încoace, hai şi tu, nu vezi că-s înfometat? (Reporterul pune pachetul peste cărţile de joc). Nu, nu, ia-le repede de-aici, ia-le repede! Directorul: - Nu! Prozatorul: - Nu, nu le pun pe masă. Reporterul: - Dar unde să le pun bă Traiane? Prozatorul: - Aicea-s cărţile. O voce: - Am mers fraţilor şi eu ! Horia: - Nu vreţi pâine? Directorul: - Las că ţinem aşa (ia o felie). Poetul: - Nici eu nu mănânc aşa mult. Am mâncat la carneee! De aseară(ia o felie)! O voce: -Băi nea Mitică! 65

Directorul: - Trece. Cip Vocea: - Cip. Trei cărţi. Horia: - Luaţi bă o bucăţică de pâine, bă. Poetul(scoate un cuţit cu tot felul de lame şi accesorii): - Ia uite de am eu aici! Horia: - Şi cuţit şi linguriţă? Vocea: - Asta nu merge! Directorul: - Ai zis cip. Altă voce: - Şi cip. Poetul: - Auzi Gheorghiţă, fii atent ce are aici. Asta este lingură. Iată-le! Directorul(cu gura plină): - Pas parol. Vocea: - După Mihai. Poetul: - Lasă bă, l-am cumpărat de aici! Asta este lingură! Altă voce: - N-a văzut cărţile! Poetul: - Şi asta este furculiţă.(Toţi mănâncă, vorbind în acelaşi timp sau jucând cărţi). Directorul: Asta nu e bine. O voce: - Ai venit? (Uşa se deschide. Apare Laurenţiu Ulici). Toţi în cor: - Aaaa! Directorul: - Nu se poate! Poetul: - Nu-i adevărat! Directorul: - Nu se poate. Hai, ura! (Ia paharul şi bea). Ce-i bă (către ceilalţi). Prozatorul: - Hai, ce-i? Ulici: - Ce faceţi voi aici? Directorul: - Păi te aşteptam. Ţi-am lăsat bilet în uşă. Hai! Ulici: - Am găsit biletul, d’aia am venit! Directorul: - Păi da, na! (îi face semn să stea pe scaunul liber cu spatele la uşă) Prozatorul: - Ia un scaun! O voce: - Dă-i pantalonii jos! Prozatorul: - Dă-i un băţ! O voce: - Nu, nu, nu! Directorul: - Dau eu (se aşază) Ulici: - Ce-i asta dom’le? Tupan: - Păi, bani aveţi. Aici! Directorul: - Da, stai jos! Gata! Prozatorul: - Gata, gata! 66

Ulici: - Păi, cât?Pe 25 de bani? Directorul: - Păi, cincizeci de lei, băţul! Tupan: - În capul mesei! Prozatorul:- Gata! Directorul: - Mai mult! Traian: - Mai mult? Ridicăm mai mult? Directorul: - Nu, nu, nu, ai băi! Ulici: - La Uniune suntem profesionişt.Cu voi, îmi cobor nivelul, la amatori! Partida îşi continuă cursul în aceeaşi atmosferă,până dimineaţa când se dădu micul dejun gratuit,înainte de a se deplasa la Sărbătoarea Limbii Române de la Chişinău. Jules Bastien-Lepage, “Haymaking” (“Les Foins,” 1877)

MARC SIMON ... şi după o oarecare absenţă... SUCOT 5778 Adică, după alţi 11 ani binecuvântaţi...2017, din nou, la Bucureştii mei. ...şi la venire Dr. Marian Croitoru mă întâmpină cu ”, o carte ...”Bucureştiul meu”, o carte de suflet, cum altfel...şi pentru mine născut, crescut ...şi luat la pas, cu trotineta cu (pe) rulmenţi de la mine din Vitan, Dudeşti, Trinităţii – de la fosta Biserică dărâmată şi ea de Ceaşcă, spre Anton Pan, Mircea Vodă; Parfumului, Romulus, Statuia Rosetti...şi mai departe până la Herăstrău...la întâlnirea cu Toşco (prietenul Tony yaht-menul), şi plimbarea pe ”caşalot” – aşa-i ziceam la barca întoarsă şi călărită de noi pe lacul primitor, sau...cu tramvaiul...eu copil de cinci ani, la închinarea acasă a unui pahar de vin, de Şabat, uram la rând-u-mi ”Lehaim -spre viaţă- şi să treacă multe tramvaie !”, căci ele îmi facilitau ajungerea de-a acasă până la Buturuga din Cişmigiu, unde mama ne scotea la plimbare... la joacă... Această carte ”Bucureştiul meu”, apărută în 2016 la Humanitas, sub coordonarea Prof. Gabriela Tabacu adună cele mai autentice însemnări ale unor prestigioşi locuitori despre oraşul...şi al meu...Iată o succintă enumerare : Şerban Cantacuzino, Horia Roman Patapievici, Gabriela Tabacu, Andrei Pleşu. Ioana Pîrvulescu, Corina Ciocârlie, Dan C. Mihăilescu, Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, şi încă mulţi alţii iubitori ai oraşului...toţi îmi oferă un ”regal”...dar mai am mult şi multe de făcut, văzut, bucurat...la revederea de acum... ...Oraşul scăldat într-o lumină de octombrie, liniştit şi calm cu-adevărat, freamătă căci este plin de studenţii care au revenit la cursuri...La Universitate, ieşiţi în pauze, la soare, stau ciorchine şi sporovoiesc...mai toţi cu ţigara aprinsă...despre cursuri, profesorii şi asistenţii reîntâlniţi...poate şi despre fotbal, care face ”fente”, ca-întotdeauna la români, sau ca-în politica care, la fel...Cei mai mulţi stau la câte o mică coadă, vis-a vis pe Academie, la covrigi, plăcinte calde sau merdenele, şi , de fapt, nimic nu-i supără... Nici...Tramp, Putin, Kim Ir Sung, Acordul cu Iranul, Siria, Belina, iar despre...”# me too” ! Ce-o mai fi şi şi cu tâmpenia asta !?! Să mă supere că Mircea (Cărtărescu) a scris...”De ce iubim femeile ?”...”dar Emil, colegul de la Filosofie...m-a şi mângâiat...aşa...de-o-dată...(!)”... Dar, să nu uităm, trebuie să ne ducem să luăm bilete la Naţional...traversăm, salutăm (!) ”Căruţa cu paiaţe” din faţa teatrului...şi „prindem” bilete la ”Micul infern” şi la ”Bârfe, zvonuri şi minciuni”...Ne este, şi foame, deci înapoi, traversăm piaţa, prim pasajul subteran, iar aici surpriza, ...totul este curat, aranjat, civilizat, comerţ, reclame, informaţii, gustări calde şi reci şi scări rulante, îngrijite, curate...Iarăşi...mersul pe jos face bine, nu-i aşa, pe la Academiei, ocolim Banca Naţională...mare forfotă...maşini negre Dacia Duster ”Suv” , echipaje înarmate...semne normale de grijă pentru avuţia naţională... traversăm Lipscanii...şi la ”Carul cu bere”...eu poftesc şi iau o ciorbă de burtă, Rodica sarmale cu mămăliguţă ...Apoi, amândoi o porţie de mici...şi o bere... La întoarcere, oprim la Obor...aici aceiaşi forfotă de toamnă îmbelşugată...au sporit gheretele amenajate pentru producătorii de fructe şi alte bunătăţuri, pe toată aleea care altădată era populată cu vânzătorii de cărţi vechi...şi ajunşi la Hale...surpriza : o Hală nouă, la parter fructe şi legume, iar la etaj...ce să vă spun...zeci de magazine cu ce e mai bun, mai gustos ...şi mai apetisant din zestrea românească culinară ! Şi parcă ne-ar aduce aminte, şi Farmacia are aici, sus reprezentare, chiar Plantele Medicinale, căci sănătatea este foarte 68

importantă...tot aşa...Ameţiţi...ieşim afară...”La botul calului” must din toate podgoriile îţi oferă licoarea binecuvântată şi de laic, şi de sfintele taine, precum la noi ”Bore pri hagefen” !.”Binecuvântat, fie fructul viţei de vie ”! şi pe toată întinderea din spatele Halei, sute de producători din toată România...cu de toate...Da chiar şi cu Palincă, Ţuică...din prune, piersici, caise, cireşi...Vrem , oleacă, să ne tragem sufletul...aşi...în spate peste linia de tramvai (14)...unde au fost cândva Uzinele Vasile Roaită, apoi Uzina de pompe...un nou şi impunător MALL: ”KAUFLAND”... patru nivele pe toată suprafaţa fostelor uzine, parterul alimentar, cât un teren de fotbal, iar restul ...să nu mai vorbim... ..Bunăstare...Răzbunare... Acasă...mă uit puţin în ”Bucureştiul meu” ...şi Tatiana Niculescu Bran :...”De câte ori trec pe lângă Palatul Parlamentului şi privesc locurile cu ochii bunicului, mă încearcă gândul hazliu că i-ar fi plăcut ce vede. Ar fi admirat măreţia clădirii şi brizbizurile ei de marmură, ca orice străin care vizitează prima oară Bucureştiul, liber de o istorie pe care nu o cunoaşte şi de suferinţe care nu-i aparţin.”...Autoarea amintind, cu aleasă simţire, cum bunicii din strada Sfinţii Apostoli...”au trecut discret, cum au şi trăit, pe tărâmul celălalt.”...la începutul anilor `80...cu puţin înainte ca Ceaşcă să le dărâme casa...Iar Bucureştiul Jurnalistului „liber”, o prezenţă sclipitoare în presa oraşului, Andrei Crăciun :...”este brăzdat de mizerie şi visuri neîmplinite. Am devenit un om al Teilor...sunt ziarist liber, deci singur, deci cinstit, deci sărac...iar oamenii din acest Bucureşti...sunt dedulciţi la zeflemea, de parcă ar fi coborât toţi din paginile lui Caragiale, de parcă pe toţi i-ar patrona Nenea Iancu , ca pe redactorii de la Dilema Veche...Nu sunt cinematografe, la noi...Pe străzile din mahala văd, zilnic, filme indiene, filme de artă, filme horror, filme erotice, ba chiar şi porno, filme de dragoste, filme de aventuri, filme cu bătaie, filme ştinţifico-fantastice, dar mai ales filme neorealiste. Păi ”Hoţii de biciclete” rulează aici, de mai multe ori pe zi...Suntem sorrentinieni, suntem fellinieni, ştim cinema, căci îl trăim, îl avem în sânge. La noi se supravieţuieşte din talent. Am făcut din supravieţuire o artă. Dar ne place şi ”dolce far niente-le, oho cum ne mai place. E viaţa noastră.”... ...oraşul, frenetic, supra aglomerat, răsuflă numai în noapte, când maşinile îşi mai trag sufletul... dar pe la 5-6 se trezesc şi-şi-l împart la ”milimetru”... Seara la Naţional avem bilete, şi devreme încă, de aici din Piaţa Teatrului ”Căruţa cu Paiaţe” această monumentală operă realizată de Ioan Bolborea – un ansamblu de 16 sculpturi atingând 7 metrii înălţime şi cântărind peste 25 de tone...şi aşezată pe o platformă de tren...iar eu disting şi patru roţi mari ale unei locomotive cu aburi (!)...şi evident mă duc cu gândul înapoi, la tinereţea mea...era cam prin `54, `55, la stradă pe Bălcescu... în faţa Circului Krateyl, era o berărie, unde stăteam la o halbă cu bere ...şi priveam spectacolul de pe ”Marea Doamnă”, aşa-i ziceam Bulevardului care ţinea pân-la Piaţa Romană (spre deosebire de cel de pe Elisabeta, căreia i-am spus ”Discreta...”)...până ce noul ”Tramvaiul motor” construit la I.T.B., cu numărul 3001, de pe traseul lui ”5” făcea din nou cursa spre ”Floreasca”! ...Iar acum în acest fantastic apus de soare ne privim şi noi, şi cei din ”CARAGEALIANA”, Farfuridi, Brânzovenescu Cetăţeanul Turmentat, Goe, Zoe, Ziţa, Veta, Rică Venturiano... Caţavencu ...et.Co...şi chiar Nenea Iancu...statuia care şi-a luat un loc mai aparte pentru a avea o privire de ”LONG SHOTT„...şi ne gratulează...zâmbind discret cu înţeles...”gonitrevenit”...”curat-murdar”... ...Seara în Sala Studio, plină, mulţi tineri, cu ”Micul Infern” de Mircea Ştefănescu. O piesă, din nou, mereu actuală, scrisă de autor la mijlocul secolului trecut... Regia şi Ilustraţia Muzicală Mircea Cornişteanu. Distribuţia : Ileana Stana Ionescu – soacra, Ilinca Goia – soţia, Liviu Lucaci – soţul, Marius Rizea – doctorul...Subiectul un cuplu, căsătoria...etern şi actual, 69

dulce şi amar, minunat şi meschin, paradisul infernal...Un cuplu în trei ”timpi”, şi, cu acorduri când suave, când groteşti...iar soacra...o prezenţă de ”top” în Teatrul cel bun la români, căci Ileana Stana Ionescu ne aminteşte de strălucirea Primelor Doamne...Lucia Sturza Bulandra, Silvia Dumitrescu Timică, Aura Buzescu...Şi cu un record...Ileana a interpretat în prodigioasa ei carieră -timp de patruzeci de ani (!)...atât rolul soţiei cât şi al soacrei...”La mulţi ani !”...Iar mie îmi confirmă...românii au ştiut să-şi păstreze ”familia ”! ...Vor continua... ...a doua zi, după acest infern, ”mic”, dar savuros, ne-a prins şi o ploaie la Bucureşti, şi cum un israelian ca mine râvneşte la ea cam 8 luni pe an, ne-am dus la Mall-ul meu din Vitanul, meu, şi am intrat la câteva magazine...Mark`s Spencer, Coolbarry ş.a.m.d., şi la film...nu ştiu de ce, şi, cum...şi vedem ”King`s man: The Secret Service” , o comedie (?!?), gen” James Bond” …cine m-a pus? …în care serviciile…se pun în slujba salvării, şi a mea, mele, şi cei răi sunt pedepsiţi…Şefa unora (Julienne Moore), îl pune pe un ”bad man”…întro maşină de tocat…unde intră, tocat fiind, de la cap, pînă la brîu …cu picioarele în aer…iar din carnea lui…tocată, partenerului de bandă i se serveşte un hamburgher …Se mai dă un atac la o staţiune de schi… cu o, cabină de teleferic…şi o apariţie epizodică şi farmec cu vedeta Alton John. Film American regia Matthew Voughn… şi ca să ne refacem forţele o mica gustare la o tonetă a unor tinere fete din Sibiu, cu aptitudini şi tradiţie în bunele preparate ardeleneşti… ...Apoi , din nou la ”Naţional”, sala Studio, se joacă ”Bârfe, Zvonuri şi Minciuni” de Neil Simon, regia şi ilustraţia muzicală Ion Caramitru. Neil Simon, azi nonagenar, este unul din cei mai prolifici şi merituoşi dramaturgi ai Americii. Această piesă ”Rumors”, tradusă de către Oana Ioachim ”Bârfe, Zvonuri şi Minciuni”, scrisă de autor în 1988, este, spune autorul : „ceva complet atipic pentru mine. Nu seamănă cu nimic din ce am scris vreodată. Este prima mea farsă. O farsă te ţine cu sufletul la gură...” Şi această piesă, cu ritm aşa de american, cu răsturnări de situaţie, cu multe uşi în „cadru” (scenă), cu replici, pline de înţelesuri şi subînţelesuri şi cu personaje care se caută unii pe alţii, şi, se încearcă, spune Neil Simon, ”să se tăinuiască informaţii”. O comedie bine pusă în scenă, şi jucată la Naţionalul din Bucureştiul meu de către Monica Davidescu, Marius Bodochi – soţii Gorman ; Cecilia Bărbora, Silviu Biriş – soţii Ganz ; Rodica Ionescu, Armand Calotă -soţii Cusack ; Florentina Ţilea, Gavril Pătru – soţii Cooper; Victoria Dicu, Dorin Andone – ofiţerii de Poliţie... * ...seara, înainte de culcare, tot cu gândul la piesa şi ”lumea” de acolo, care, uite e la fel de ”americană” (globală ?), şi la noi, mă revăd în Bucureştii mei...”...halucinant amestec de etnii şi religii, balcanism belaliu veşnic în plin delir arhitectonic, pe scurt : oraşul ideal pentru o cură de nepăsare”...cum îl califica Paul Morand în 1935”... ...notează Dan C. Mihăilescu... ...Dimineaţa ne ducem în Cişmigiu, frumos în lumina de toamnă, dar cu mai toate scaunele...bine ”onorate” de porumbeii, care-s numeroşi...apoi urcăm sus pe Ştirbei Vodă şi ajunşi la Ateneu, prindem 2 bilete pentru seara...Deschiderea Stagiunii 2017-2018, Concert Dedicat memoriei dirijorului George Georgescu – 130 de ani de la naştere. Dirijor Kahchun Wong, Solist Daniel Goiţi. În program Tiberiu Olah – selecţiuni din Mihai Viteazul , tablouri simfonice pentru orchestră. Apoi Franz Liszt Concertul nr.1 pentru pian şi orchestră în mi

bemol major, S. 124 şi Antonin Dvorak Simfonia nr. 9 , în mi minor op.95, ”Din Lumea Nouă”. ...Ateneul, acelaşi, o nobleţe tăcută, liniştită, oamenii eleganţi, politicoşi, potoliţi, spontan îl primesc cu aplauze pe tânărul dirijor din Singapore, care, energic ia conducerea şi ascultăm câteva selecţiuni din M. Viteazul de Tiberiu Olah, iar apoi Concertul nr.1 pentru pian de Franz Liszt. Interpretează Daniel Goiţi – un om în ”floarea vârstei”, solid, pare un sportiv ”lăsat la vatră”, poate fost rugby-st, ori poate halterofil...şi care ne subjugă, ne farmecă cu fineţea interpretării sale, cu descântul armonic degajate de el din notele acestui minunat concert – care, deşi ascultat de multe ori, are farmec şi savoarea din-tăi...Sala este în delir...Citesc apoi că Daniel Goiţi, născut la Reşiţa, este Profesor Universitar la Catedra de Pian a Academiei de Muzică ”Ghe. Dima” din Cluj. Cu numeroase Premii şi Distincţii internaţionale...Apoi , după pauză Simfonia nr.9 de Antonin Dvorak. Acest Concert ascultat şi de mine, de mai multe ori, şi, iubindu-l, a avut şi un loc de suflet, încă din tinereţea noastră. La îndemnul prietenului de atunci, M.C., am adoptat drept chemarea, fluierând-o, la întâlnirea noastră afară, a temei principale din prima parte a concertului Adagio-Allegro Molto...”ta ta ta ta ta – ta ta ta ta ta – ta ta ta ta ta...şi încă o dată...şi astfel ne fluieram, şi...ne chemam să ieşim...fără să o ştim ne-a fost o goarnă care ne chema la viaţă...la omenescul ei... La finalul acestei Simfonii, tânărul şi talentatul dirijor K. Wong – chemat de multe ori pe podium şi Orchestra Filarmonicii ”George Enescu” – cu toţii în picioare primind aplauzele noastre de neoprit, am fost martorii unei premiere :...în această frenezie K. Wong şi-a scos celularul şi a făcut două Sellfie-uri : Unul cu orchestra în picioare aplaudând pre limba ei, şi celălalt cu noi...alintaţii din sala Ateneului... * În anul 1964 Studioul Cinematografic ”Alexandru Sahia” din Bucureşti a realizat filmul documentar ”George Georgescu” regia Paul Barbăneagră, operator şef Sergiu Ioan Husum, şi încă un număr din cei mai buni operatori ai studioului...Acest film de excepţie a Primit Premiul pentru Film Documentar la Festivalul de atunci de la Mamaia ! Oare nu ar fi fost meritorie proiecţia lui la Comemorarea lui G. Georgescu ! * ...şi ca-ntotdeauna, Bucureştii...sunt şi afectivi, olfactivi şi culinaro-sensibili, şi ca un făcut plecând la Herestrău spre ”Pescăruş”, unde a trebuit să ne rezevăm masa, am dat la intrarea dinspre Piaţa , de acum, Charles-de-Gaulle, unde în locul în care, odată, în anii`50-`60 ai secolului trecut, ne primea statuia lui Stalin, cu mâna întinsă, care ne arăta...ce?...să fie la ei...Azi o mai modestă statuie a leaderului francez, la intrarea în Parc, pe cele două laturi ale aleii sale ne primeşte un simandicos tărg cu produse de toamnă bogată din toate regiunile României : mezeluri şi produse din carne făcute în casa gospodarilor, salam de Sibiu, jamboane tratate la foc şi la fum (din lemn de brad, de tei sau de carpen...), brânzeturi, vinuri, ţuică -una din Argeş de 60-70 de grade, alta Palincă de Trămuţa din Bihor, zacuscă şi dulceţuri, peşte afumat, obiecte de artizanat şi alte atâtea, bune bunătăţuri... ...seara la ”Bulandra”...Căsătoria de Nicolai Gogol în regia lui Yuriy Kordonsky – mai devreme în paginile acestei cărţi am scris despre ”Unchiul Vania”- în regia acestui maestru în ale artei teatrale, în spectacolul, tot aici la sala Liviu Ciulei...Şi acum, ca şi atunci, în 2006 (!) ”un regal” ! Acum, 2017, în regia tot a lui Yuriy Kordonsky, distribuţia îi consemnează pe Andrea Bibiri – fata de măritat : Dana Dogaru- mătuşa : Mariana Mihuţ- peţitoarea : Cornel Scripcaru, Răzvan Vasilescu, Doru Ana, Ionel Mihăilescu, Victor Rebengiuc, Marius Chivu, Ana Ioana Macaria, Şerban Pavlu...şi cum spuneam mai sus, consemnate la ”Micul Infern” 71

văzut la Naţional, românii au ţinut la trăinicia acestei instituţii ”Căsătoria”... Iar acum, pentru că aceasta-i arta Teatrală , la Bulandra,... să demonstreze...că : ”prin căsătorie se unesc pentru toată viaţa două fiinţe, care nici măcar nu se cunosc. Viaţa este un lanţ întreg de pasiuni şi nici o pasiune nu poate rezista căsătoriei. Orice căsătorie legitimă e o instituţie necesară menţinerii societăţii, dar contrară legilor naturii. Nici o căsătorie nu-i pe deplin fericită:” se consemnează în programul de sală al spectacolului, din Codul Căsniciei de Honore de Balzac ! Dar...de aceea suntem la Teatru...şi d`aia jucăm...Şi ne-a prins...”De bună voie şi fără scăpare”...pe toţi...şi pe noi binînţeles, dar ce va mai fi, dacă va mai fi...rămăne de văzut...de urmaşii noştri... Am spus, o repet un „regal„ pentru Teatrul Românesc, şi o mică remarcă Doamnă Gabriela Firea – Primar General al Bucureştiului, - nu socotiţi că s-ar cuveni o renovare a sălii teatrului Bulandra ? I se spunea odată ”Municipal” ! Azi sala Liviu Ciulei de la Podul Izvor s-a degradat tare...mult. ...Se anunţă, se vor prezenta, se joacă ”Luminiţa de la capătul tunelului” de Radu F. Alexandru, la Naţional ”Arlechino moare ?” de Nicolai Evreimov la Bulandra, tot acolo ”Voiajul domnului Perichon” de Eugene Labishe cu Virgil Ogăşanu şi Manuela Ciucur : ”Obiceiuri necurate” de Tom Smith : iar la Naţional ”Străini în noapte” de Eric Assous cu Florin Piersic şi Medeea Marinescu, Regia Radu Beligan : ”Umbre” de Marilia Sampier, Regia Vlad Cristache cu Ana Ciontea, Ghe. Visu, Mariana Mihuţ, Victor Rebengiuc ş.a. : ”Podu” după Paul Ioachim cu Horaţiu Mălăiele, George Ivaşcu, Meda Victor, Regia Horaţiu Mălăiele :”Matreyi” de Mircea Eliade, Dramatizare şi regia Chris Simion-Mercurian, cu Maia Morgenstern, Vlad Zamfirescu, Raluca Aprodu, Cabiria Morgenstern, Mihai Niţu, Tudor Aaron-Istodor : ”All inclusive” de Alexandru Popa, Regie Vlad Zamfirescu, cu Medeea Marinescu, Marius Manole, Mirela Oprişan, Vlad Zamfirescu, Diana Roman : ”Un bărbat pentru Sara” de Sam Bobrick :”Lacul Lebedelor”:...şi ”Să se ridice Ţara!” de Dan Puric şi Nicolae Furdui Iancu...ş.a.... ...Cam asta a fost periplul meu din acest an la ”Bucureştiul meu”...şi citind din Dan C. Mihăilescu ”Să te bucureşti în mintea copiilor”...am prins ca Domnia Sa ...ritualul diminutivelor glucidice:...dulceţică, şerbeţel, cafeluţă, ceşcuţă, farfurioară, păhăruţ, şerveţel – toate aşezate grijuliu pe tăviţa...la care maică-mea :...”Vaaaiii, madam X-lescu, dar se poate?!? Nu trebuia să vă deranjaţi pentru noi...” dar pe mine m-a Bucurat ...de la Bucureştiul meu...pân-acasă...la mine...în Israel...

GLUME - Există trei lucruri pe care le poţi privi la nesfârşit : focul, apă şi cum parchează o femeie! - Scopul soţiei este de a cheltui atâţia bani , încât să nu rămână nimic pentru amantă - Dacă prietena ta nu se mai epilează, înseamnă că nu mai are pe nimeni în afară de tine ... - Adevărată fericire constă în lucrurile mici: o mică vila , un mic iaht, o mică moştenire - Să devii drogată , alcoolică şi curvă e foarte simplu. E suficient să nu saluţi o dată bătrânele din faţă blocului! - Criza este mai nasoală decât divorţul . Pierzi jumătate din bani , dar îţi păstrezi soţia - Fotografia soţiei din portofel îmi aminteşte de fiecare dat ă că în locul ei ar fi fost o grămadă de bani ... - A aloca bani pentru lupta împotriva corupţiei este acelaşi lucru cu alocarea de vodcă pentru combaterea alcoolismului... - Culmea lenii: să te însori cu o tipă deja însărcinată ! Există 3 feluri de bărbaţi care nu înţeleg femeile: cei tineri , cei maturi şi cei bătrâni ... - Sentimente amestecate: Să-ţi cadă soacra în prăpastie cu maşina ta ... - Pentru realist nu este important dacă paharul este gol sau plin, important este cât a mai rămas în sticlă . - Nevastă-mea îmi cere în fiecare zi bani . Azi 600, ieri 800. - Păi ce face cu atâţia bani ? - Habar n-am, că nu i-am dat niciodată ... ** ACADEMICE - notiuni noi, ajustate APOI = apă mare; AŢÂŢAT = fără sâni BASCĂ = femeie din Pirinei, cu marginile îndoite înăuntru BIRMANIA = predispoziţie maladivă a unui ministru de finanţe de a pune noi taxe şi impozite; CARAMEA = răspunsul soţilor la întrebarea "Cine face piaţa?" CELULOZĂ = boală căpătată în închisoare CHILOT = moldovean ce chilotează un avion COLONEL = intestinul subţire; EVADAT = răspunsul la întrebarea "Cine dat ţie măr, Adam?" GHINIOANE = varianta moldovenească pentru ardelenescul "Bine, Ioane" HAITI = grupuri de lupi flămânzi care bântuie prin judeţul Botoşani HERMAFRODIT = fetiţ care este baiată ÎNCHINARE = transport către China; 73

ÎNVINUIRE = procesul de fermentare a mustului; ÎNVIORAT = prevăzut cu vioară LEUCEMIE = cancerul monedei naţionale MICROSCOP = scop mărunt MONOLOG = olog de un picior; BIOLOG = olog de ambele piciore MUCOASĂ = posibilă purtătoare de SIDA, în jur de 16 ani NASOL = amintiri despre viitor PAPANAŞ = naşul Papei; PAPARUDE = rudele Papei PIRELLI = firmă care a dat faliment când or venit moldovenii cu "firma pi buni" PITON = peşte TON a cărui lungime declarată se obţine din cea reală prin înmulţire cu 3,14; PRUDENT = pastă de dinţi cu extras de prune RATEU = pateu din carne de raţă; SOIOS = de soi ŢÂŢĂ = sân care nu ne mai place .

Atunci când trebuie să omori un om, nu te costă nimic să fii politicos. W . Churchill

Adrian Grauenfels În curtea din spate, poem pentru Ziua Independenţei – Israel 2018

În curtea din spate nu se întâmplau multe lucruri treceau nori şi furnici cu 6 picioare vorbeam cu frunzele printre grămezi de sticle sparte etichetate 1946 anul în care m-am născut după război, atât de supărat că 18 luni n-am vorbit cu nimeni n-am mers n-am cântat la vioară ca alţii la Auschwitz, anul trecut în curte nu era nimeni, stăm ascunşi (repet obsesiv) un decret al apărării antiaeriene în curtea din faţă mama pune rufele la uscat zâmbind la trecători era ziua în care îmi spăla steaua galbenă să arătăm omeneşte, zicea mama printre strigoii în viaţă creşteam şi eu inconştient ca să-l apuc pe azi pe strada mea, plină de magnolii în floare...

Alex Valeriu Infuzie Desigur, și eu voi uita câteodată cum să nu trec prin poezie căutând ce-a mai rămas din mine. Tandru și proaspăt ca o Escherichia Coli într-un stomac semiconvins, voi amesteca și eu vorbe de mântuială, cangrene și răbdări însutite, voi mânji cu seva ființelor nenăscute creaturile înalt și timpuriu dispărute, voi răsufla și răscoli adânc în găoacea din care sufletul meu încearcă să iasă, spărgând o anumită coajă de împrumut. Desigur, la un moment dat mă voi sătura de aparențe înșelate prin alte aparențe. Ca să vezi ce face un om obișnuit când tot ce este sub pielea lui se deschide, deodată, ca un oraș în floare, iar magnolia de la geam chiar nu mai contează în ce împunge cu mugurii țintiți toată iarna! Dar acum încă simt, cald, cald, cuvântul, pe care-l leg cu fir subțire, ca de pliculeț de ceai, de tot ce-mi aburește conștiința

Anath Hanit

Ana Pop Sîrbu

Invizibila aritmetică

Acum, nu mai sunt în poveste. Pereții ei sunt în altcineva. Mă privești, îmbrăcat în haine de gală. Povestea mea aleargă Cu flacăra, drept brățară. Umblu și confund Căderea cu înălțarea. Invizibila aritmetică, Un muzeu mort. Povestea mea se scutură Ca hazardul. Cineva vrea s-o citească. Umblă în vârful picioarelor În locul meu. 79

Îmbătrânire albastră

Nu cunosc alcovul Din rimele mele ratate, Obrazul acela contradictoriu, Când mă tratai Cu un frig aristocratic, Un fel de îmbătrânire albastră, Ca pinguinii Din curbura culorii, Când stam La pieptul cetății Și așteptam Timpul.

Cartea de aur

Dai la o parte lava poeziei , Crusta pergamentului, Basmul încremeni . Și timpul atinge Albul ninsorii De o mie de ani . Ninsoarea vechiului turn În care ne-am adunat Să urmărim scena Cu cartea de aur . Și iată inertele praguri, Ori poate respirația celuilalt , Învățătura și teama , Motive festine , Capcana ce știe exact Poezia suavelor erodări … Și iată ninsoarea, Sfâșiind Claviatura promiselor stări .

INVITATIE

la VERNISAJ

Maria Sava â&#x20AC;&#x201C; Fotografii din Suceava

Editura SAGA pentru cititori ! 3 Martie, Ziua internațională a Scriitorilor, sărbatorita in Israel Ziua internațională a Scriitorilor a fost stabilită pentru data de 3 Martie, de congresul internațional al PEN-clubului (începand din 1986). "Internațional PEN Club" reprezintă asociația scriitorilor, fundată la Londra în 1921, în scopul de a promova prietenie și sprijin intelectual scriitorilor din lumea largă. Numele de PEN este construit din majusculele: Poeți, Eseiști, Nuveliști, dar în realitate asociația include în mod egal ziariști, istorici,etc. Azi PEN clubul are sedii în 130 de țări și se distinge prin rolul său inter-cultural în dezvoltarea literaturii și a libertății de expresie pe toată planeta. Editura SAGA adoptă manifestul PEN și ca atare vom sărbători anul acesta, la 3 Martie 2018 "Ziua scriitorilor " în Israel.

Editura Saga - Israel anunță cu bucurie apariția senzaționalului roman

de biografie romanțată "Ultima ninsoare", carte apărută în 1975, reeditată și adăugită în Editura Mirodan în 2001, epuizată de ani și acum refăcută digital de editura Saga. Cu timpul, conținutul romanului devine tot mai veridic și vizează absurdul regimurilor totalitare care proliferează în jurul nostru. Cartea poate fi procurată de la autoare - Getta Berghoff tel: 03 556 4033. Prețul volumului 70 șekeli.

INDEX

Marius Chelaru ....................................................................................................................................................4 Gia Maria Iova .....................................................................................................................................................8 Eduard Mattes ..................................................................................................................................................10 Mircea Dinescu ..................................................................................................................................................15 Irina Lucia Mihalca.............................................................................................................................................17 Ioan Mircea Popvici ...........................................................................................................................................18 Roni Căciularu....................................................................................................................................................19 Simon Glasberg..................................................................................................................................................25 Interviu cu Lenin ................................................................................................................................................27 Dorel Schor ........................................................................................................................................................32 Ovidiu Bufnila SFÂRŞITUL VERII...................................................................................................................42 Eduard Mattes ...................................................................................................................................................56 MARC SIMON...................................................................................................................................................68 GLUME...............................................................................................................................................................73 Adrian Grauenfels.............................................................................................................................................75 Alex Valeriu........................................................................................................................................................77 Anath Hanit........................................................................................................................................................78 INVITATIE ...........................................................................................................................................................82

A SAGA PRODUCTION

2018