Nautilus no. 2 by adrian grauenfels

NAUTILUS no. 2

Participa: Adriana Ausch - All you can Kafka. Alex Valeriu - de-construcţie. Serban Foarta - APOLLINAIRE Ioan-Mircea Popovici - Ora pescăruşului Adrian Grauenfels Luminita Cristina Petcu Liviu Cristescu Miruna Mirică Desene: Stays Eidrigevicus Boris Vian – Adriana Constantin Emanuel Pope - Dragă Proust Dorina Şişu - miercurea lui Munch Claudia Bota Beatrice Bernath Iana Marom - Mandale Plasa lui Pitagora Sofia Gelman Uca Maria Iov - desene Iris Dan Cele doua Varşovii – Foto AG Carţi noi : Volume de Aer II – Emanuel Pope grafica: Sash Segal Yehuda Amichai – tradus in Romana cu desene de Beatrice Bernath

NAUTILUS no. 2

Adriana Ausch - All you can Kafka I am having a blind date with a hurricane, It's eye is watching me, big bird with big bick fixing an all you can eat bug chewing on a dream in an all you can dream store buy a life. I am not a bug in the corner of my brain chewing snapshots, as all just happened yesterday I am not food for dreams in colorless gestures of shopping wasted time on all you can touch. All you can. Blind.

Alex Valeriu de-construcţie Atâtea fiinţări în prefiinţă nefiinţa o-mbată cu limba oarbă, paraclisul mizeriei mizantropice acoperă sfânta clisură a mărunţeilor. În strana lumii simţite smintit te înveleşti cu fantasmele fostelor, un serafim îţi alunecă sub limbă ca o pastilă homeopată. Eşti fără pată într-o viaţă cu-plată. Veghezi să nu iasă din sufletul tău acel Narcis mutilat de oglinzi de bâlci. Fără trup, doar spirit supurând în război cu el însuşi, alterând marginile lumii cunoscute, cu ochii închişi zbătând sub frunte, aleator, creierul semilichid lucind ca o stuchitură pe parbriz sub luna cântată-n excel, ca o strachină cu lapte pentru mâţa anorexică. În gură se fac cele mai atroce sacrificii şi, gâlgâind, vine moartea ta 5

NAUTILUS no. 2

s-o deştepte pe-a mea. Când ne sărutăm, între epiglotă şi obraz cuţitul razant despică oameni de pică. Niciodată să nu ştii cum începe ,,niciodată-le,, tău (un prinţ de zgură şi ură şi iarbă adânc, adânc ascuns între frici de beton, spulberat de adierea grea a oraşului în care feromonii se pierd ca nişte perle-n adânc.) Atâta distinsă piele în care lenevim ca-ntr-un hamac şi, totuşi, ce asudă şi fumegă în locul nostru? Cine se zbate cu gheare de cristal să muşte din colivia celor uitaţi? Nici hormonii mei nu mai sunt ce-au fost, îţi deplâng starea de brută în derută, analizează, în vara fierbinte, accente mistice de spută. Spleenul cu iz de mascul feroce închis între gratii imaginare şi graţieri din vârful biciului mă seduce cumva peste linia de nuntire. E vara orgasmelor amânate, iar statul, ca un imens orfan de mamă, rânjeşteun organ intens manipulat, savurat, amputat, aproape un increat, de-o sfâşietoare stranietate.

NAUTILUS no. 2

Serban Foarta APOLLINAIRE (într-o transpunere a mea)

Rosamunda Lui André Derain

Ştiu eu cum dispăruse Doamne În casa cării-i dam ocol Priveliştea acelei doamne Pe care două ceasuri am Tot urmărit-o-n Amsterdam Canalul însă era gol Şi cheiu-aşijderi Şi-n secunda Aceea în frumosu-mi rol Să mă admire nu era Alt nimeni decât numai ea Am poreclit-o Rosamunda Nume ce nu e mai prejos De floarea gurii ei mărunta Roză a Ţărilor-de-Jos Şi m-am tot dus pe chei în jos

NAUTILUS no. 2

Ioan-Mircea Popovici Ora pescăruşului

Fantastică ora aceasta 22:33, din prima ei clipă până-n ultima ştii tu câte clipe există-n minutul acesta? Şi unde mai pui Că-n fiecare clipă Rodeşte veşnicia? A venit muza la mine să se scuze c-a tăcut Dar, s-a nevoit pe sine, să-l aud pe pruncul mut Luna se oprise-n teiul ce păzeşte la fereastră Ingerul picta bobocul care înflorea în glastră Metaforic zic: Ce-mi făcurăti de-mi tăcurăţi Unde-i cântecul de-atunci Când ne-am întâlnit în grabă Pe cărarea dintre lunci Iau cheile memoriei mele Şi-o introduc în Ceasul solar Oprindu-ne în ziua în care Eu eram Necunoscutul dintre clipe Şi voi eraţi pe faleza pe care Se plimbau “personajele mele” Multe s-au întâmplat de atunci Pentru că multe schimbări 8

NAUTILUS no. 2

S-au petrecut între lunci… Din prima zi de vară/ spre seară/ te-ai născut şi Tu/ peisajul unei Poveşti Cu peşti zburători/ nori de ploaie trecuţi/ ca nişte munţi Şi-n aer miresme/ aer sărat şi măslini sălbatici înfloriţi... cu 5 ani în urmă se oprise o turmă de capre şi de berbeci sa facă o cafenea într-un beci nu mă întreba cum că nu-ţi spun astăzi, Petrică şi Îngerul s-au oprit pe Strada Gării, la numărul 95 în Cogealac nu departe de lac Acolo unde Cuvântul şi Imaginea comunică la un loc cu un pic de credinţă şi de noroc găseşti praguri şi uşi peste care şi prin care ai şansa Semănătorului care n-a semănat în zadar Constanţa, Duminică, 16 julie, 2017 (vis de carte) 9

NAUTILUS no. 2

Întâlnire cu Elron Baruch Lucrez la o carte despre, Mă pierd în adâncul culorilor Mă fură melcii metafizici Aerul din statui Starea de graţie în faţa artei, bila, glonţul tăcerea muzelor, care numără în gând perversele tic tacul pendulei. AG

NAUTILUS no. 2

Adrian Grauenfels Din Sex-Tantul poetic cu desene de Uca Maria Iov

Un glonte de argint

Tot ce era de pus în tavă a fost scopit cu linguriţa ta de argint. materia mea întunecată pare indestructibilă din pricină că vidul este insuportabil visele galopează înăuntru: podeaua stă linsă ca o tablă de şah în liniştea de după amiază bârfele, scrobitele, molatecul, curăţenia răutatea, se odihnesc cu toate acestea este o minciună că tristeţea ne eliberează sau produce transformări în suflet de aceia am procurat pentru tine acest glonte, un glonte de argint.

NAUTILUS no. 2

Cel mai bun poet Cel mai bun trădător e un pitic ce trece-o mare pe un vapor plin de ferestre prin ele zboară pasărea de foc purtând la ţărm senzaţionala veste cel mai bun actor, cu albă trenă îşi taie venele pe scenă lăsându-mă să sângerez în parcul cu peisaj burghez cel mai bun filosof (adorat explicit de femei ) petrece semidoct pe canapele teoria timpului pierdut eu mor ucis pe câmpul cu lalele cel mai bun poet doarme cu mâinile în buzunare ademenind Eve cu stanţe aleatoare

NAUTILUS no. 2

unei artiste ba mai mult de atât… am jucat într-o piesă defectă erai nefericită pe scena mânjită cu ruj, în lumina galbenă de reflector haimana aveai o rochie scurtă, cei din rândul întâi pofteau mărul regizorul pipăia de zor mansucrisul căutând picanterii sub fusta maicilor de la notre dame şi toate aceste nonsensuri ziua pe care o încep cu 3 pastile albe şi o termin cu alte trei, negre întru gloria vârstei mele care trece pentru anotimpul care se scurge pe acoperişurile demolate de un soare acid ca o limonadă făcută cu cretă şi smoală băută în silă, ca un avort când vrei să dormi, să ai un umăr, o întâmplare cu mult miracol roz şi de fapt himere pretutindeni iar în pat un crocodil te aşteaptă rece, decis să se lase mângâiat pe burtica lui galbenă pe care cresc statui, parcuri inaccesibile, plimbări cu trăsuri cu cai baluri de sfârşit de liceu, copilăria toată, îndesată într-un ceas cu arcul neîntors...

NAUTILUS no. 2

Max Blecher

POEM GROTESC

lui René Wauquier Soldatul verde care locuieşte în lună îmi trimite pe un fir de salivă câteodată o portocală, câteodată o frunză de pătrunjel (păr smuls din barba-i verde) şi câteodată ceasul lui cu cifre fosforescente. Ceasul cade în fundul mării şi bate atât de sălbatec încât sparge valurile (pânzele corăbiilor plesnesc ca pocnitorile). Copiii, după amiază, jucându-se cu zmeul ţin în mână un fir de salivă pe lungul căruia soldatul nu le trimite nimic, nici viezuri nici smochine uscate. II Pe un gramofon de apă notele plouă după cum heruvimii făinii cântă din trompete de făină în

NAUTILUS no. 2

timp ce elefantul meu şi-a încurcat trompa într-o spirală fără sfârşit fără punct şi fără virgulă fereastra s-a desfăcut din zid şi a plecat în lume drum bun căci iată desenez altă fereastră.

NAUTILUS no. 2

Dialog cu Alina Dora, 2010

în ţara mea se întâmplă lucruri ciudate băieţii se iubesc cu băieţi femeile se iubesc cu femei de la mansarda mea aş putea să scriu cele mai frumoase poezii dar mi-e teamă să respir aerul fetid al câinilor care îşi fac nevoile pe trotuare al trecătoarelor care mă privesc din budoare simt un junghi în ventre, totul mă doare şi nici stejarii nu dau floare stă şcoala de filosofie închisă de vară produce scaieţi, mă roade-n cap o veche moară şi tu îmi vorbeşti de aplecări peste balustrada albastră tu, proiecţia mea nesperată ca o castană-n glastră tu o mişcare legată, un fum, o revoluţie, un pitic mascat aşa cum spui, un gard de zid şi un roman uitat sub pat, nefinisat... AG

n-am găsit verde, e marţi, din cană-mi coboară pe esofag o greaţă căldicică mixată Water&Jacobs, în tramvai se îngrămădesc femei transpirate şi suferinde, cu soţi, copii, diabet, gospodine desăvârşite, unele desăvârşindu-se cu şi mai aprigă dedicaţie pe site-urile ocazionale de poezii,

NAUTILUS no. 2

dar e ok, n-am treabă cu toate astea, fumez şi aştept musafirii, dezamăgirile sunt prea complicate într-o dimineaţă care seamănă a toamnă cum semăn eu cu un morcov fiert aşteptând să fie tăiat în salată, Turner are picioare frumoase, Dassin e mort, Cohen cântă pentru colegul meu din liceu care vroia să se sinucidă, aş bea un pahar în cinstea gradelor care s-au hotărât de ieri până azi să emigreze în ţările calde, sub balconul meu fără termopane un trubadur se visează Dali şi-mi pictează urechea abstract în culori disonante, iar eu îmi propun să nu cad prosteşte de la etajul cinci când mă aplec să-i fac o fotografie posteritatea nu are nevoie de noi vii, nici morţi nu însemnăm mare lucru, deocamdată aştept un profesor deştept să bată cu degete ciunte în uşa metalică, subconştientul îmi spune că determinările adjectivale nu exprimă nimic, decât poate o invidie cruntă, conştientul citeşte scrisoarea unui cal către o iubită de-a lui, monsieur, în răspund, neştiind cine e persoana în cauză, cred că trimitem semnale improprii hergheliei care ne vrea decenţi şi cu şaua pe spate – înhămaţi la asemenea opere monumentale cu spinarea deşălată şi dinţii strâmbi nu vom ajunge mai departe de fabrica de salam, cel mult într-un ospiciu cu zid alb şi asistente nefinisate... Alina Dora

NAUTILUS no. 2

NOTA EDITORULUI Aici facem artă cu şi pentru prieteni Nautilus vrea să fie o scriere de căpătai pentru toţi răzvrătiţii şi neconvenţionalii din balta cu raţe literare. Să fie ca un tatoo scris cu litere de fier, de gumă, de marţipan sau cu lumina ecranelor, direct pe retine. Nautilusul se ascunde în cochilia lui din frica ororii de a trăi şi tace, e un clopot care trebuie folosit. Cititorului Cărtărescu spune:

« Iar ce-aş vrea să citeşti pe pielea mea, tu, care n-o vei citi totuşi niciodată, ar fi doar un singur strigat, repetat pe fiecare pagină - Pleacă! Fugi de-aici! Aminteşte-ţi că nu eşti de-aici! Însă nici măcar nu scriu ca să citească cineva, ci că să-ncerc să-nţeleg ce se petrece cu mine, în ce labirint mă aflu, cărui test sunt supus şi cum trebuie să răspund că să scap teafăr. Scriind despre trecutul meu şi despre anomaliile mele şi despre viaţa mea translucidă, prin care se vede o arhitectură încremenită, încerc să desluşesc regulile jocului în care ne-am pomenit, să disting semnele, să le pun cap la cap. Nici o carte n-are sens dacă nu e o Evanghelie. Condamnatul la moarte ar putea avea pereţii celulei acoperiţi de rafturi pline de cărţi, toate minunate, dar ce-i trebuie lui este un plan de evadare. NU poţi evada cât timp nu crezi că se poate evada, chiar dintr-o celulă cu pereţii infint de groşi, fără uşi şi fără ferestre. Puşcăriaşul dintr-o bandă desenată poate ieşi perpendicular pe pagina cărţii, către mine, care-o citesc dintr-o altă dimensiune. » Aşa că ne urcăm în Nautilus, vâslim amonte, arta ne priveşte cu un zâmbet indulgent şi ne aşteaptă... AG

NAUTILUS no. 2

Liviu Cristescu CÎNTECUL SIRENEI SAU VEDERE DE PE BALUSTRADĂ

cu obrazul plin de găuri negre în dimineaţa aia aş fi riscat să te pierd lăsîndu-ţi buzele să mai cutreiere, auzeam o zbatere surdă şi căscam o fereastră, strigam la păsări la melci, se dădeau valurile de-a rostogolul şi-mi şopteau ceva despre deşertăciune, îmi lăsam gărgăunii să plutească în derivă apoi ne-au împresurat, cu neastîmpărul lor cu mirosul lor fin de levănţică, mă urcam pe garduri şi căutam să-mi păstrez în aplauzele lor echilibrul, îmi treceau pe dinaintea ochilor toate scenele de odinioară din spatele prefecturii, cu toate rostogolirile alea necuviincioase prin iarba înaltă şi albă de promoroacă pielea mea devenea o poartă spre nicăieri, ştiu că asta durea şi că nu dădea bine în program dar m-am gîndit că un drum pînă la săcele şi-napoi ar rezolva într-un fel problema, mai ales că la pagina 74 scria destul de clar că nu e rost de căpătuială în spelunca asta cu zevzeci şi că vîntul geme aici ca într-o stepă interminabilă şi brusc nevoia mea de singurătate, doar atît cît să-mi dilat pupilele în oglindă şi să-mi spun nu, de data asta nu, sînt tot mai greu de asimilat corvezile după partidele de curling, oasele se frîng le simţi cum vibrează nostalgic, iar cu fiecare preumblare prin lanul de maci orizontul ca o plasă cu ochiuri mari îmi apare tot mai aproape viciile ne-au slăbit, a lovit furtuna coaja subţire a ambarcaţiunilor şi ne-a ruinat, merele în coaja lor de chihlimbar nu mai aveau căutare şi putrezeau lăzile în hambar, şi cu toate astea ne mergea din ce în ce mai bine, numai că din păcate tot fugărindu-ne printre copaci şi ferindu-ne de ploaie caria mea a reînceput să supureze şi am lăsat-o moartă 24

NAUTILUS no. 2

Perahim nori

Victor Brauner Atelier

NAUTILUS no. 2

Miram Gamburd - Chimera

NAUTILUS no. 2

Miruna Mirică | Tangoul Românesc traducere din limba spaniolă de Stephan Benedict Românii au devenit legaţi de tangou, imediat după consacrarea acestuia la Paris, care a devenit, de la mijlocul secolului al XIX-lea, locul de care România era legată în domeniul ideilor, artelor, ştiinţelor, culturii, modei, etc. Astfel, tangoul a ajuns în România de la Paris, împreună cu tot ceea ce a fost considerat pe acele vremuri mai modern. Un lucru de remarcat, referitor la Paris, "oraşul luminilor", în introducerea tangoului, care a devenit la fel de important pentru Argentina şi pentru România, a fost influenţarea atât a modului de viaţă, cât şi a dezvoltării artistice şi culturale generală a Bucureştiului, ceea ce a determinat capitala României să devină supranumită "Micul Paris" sau "Parisul Orientului". Nu există în România nici o istorie scrisă despre existenţa tangoului, sigur este că, deşi tangoul a fost lansat la Paris, începând cu anul 1910, după Horacio Ferrer, el a devenit foarte cunoscut în România, în timpul primului Război Mondial. Tangoul în România a găsit un teren fertil pentru dezvoltarea sa, care a făcut creaţia românească în acest domeniul - impresionantă. Acelaşi lucru nu a fost încă evaluat în ceea ce priveşte suma totală a compoziţiilor şi a interpretărilor sale. Tangoul a fost rapid adoptat de români nu numai cu mare entuziasm, dar a şi produs o cantitate impresionantă de creaţii autohtone. Influenţa acestui gen muzical din teritoriul românesc de la începutul anilor '30 ai secolului XX, a fost mare atât în creaţia artistică, cât şi înviaţa culturală, muzicală şi socială, cântecele vechi ale Bucureştiului respirau un aer de Tango, ritmul de referinţă fiind 2x4. Ca dans de societate, tangoul devine în România cel mai popular dans în toate clasele sociale, pentru sentimentele şi afecţiunea pe carele exprimă şi pentru simplitatea coreografică de a fi dansat. Acesta din urmă se datorează modului în care tangoul a devenit cunoscut înRomânia că tango european francez. Formă franceză de tango era mult mai simplă decât tangoul din Buenos Aires, cu paşii de dans, mult maipuţin rigizi, şi de aceea oamenii se puteau aproapia mai uşor de 27

NAUTILUS no. 2

acest gen atât de iubit şi popular. Tangoul înfloreşte în România, în perioada interbelică, care, pentru istoria acestei ţări, reprezintă o perioada de maximă dezvoltare în toate domeniile: economie, instituţii, cultură, ştiinţă. Este vorba de perioada de după primul război mondial, când statul unitar român modern a fost fondat, reunind toate provinciile istorice. Astfel, istoria, evoluţia şi dezvoltarea tangoului din România a avut loc în urmaacestei perioade de înflorire, prosperitate şi realizări fără precedent în istoria ţării. Modul în care tangoul românesc se apropie mai mult de bolero şi de muzică orchestrală permite înlocuirea bandoneonului cu acordeonul. O altă consecinţă a tangoului de tip românesc este contaminarea lui de către alte creaţii aparţinând aceluiaş gen. Astfel, aceleaşi caracteristici apar în cântecele româneşti şi în revistele de divertisment, foarte populare la acea vreme, puternic influenţate de ritmul de 2x4. Tangoul a coexistat cu alte genuri muzicale, cum ar fi fox-trot, fox-lent, rumba, vals, Boston şi piese romantice. Rezultatul amestecului dintre tango şi aceste genuri duc la apariţia unor genuri noi: tango-rumba, tango-serenadă şi tango-romanţă. Localurile unde a fost cântat şi dansat tangoul din Bucureşti, au fost foarte similare cu cele de pe Avenida de Corrientes din capitala Buenos Aires. Pot fi menţionate câteva, cum ar fi Café Capşa, care era similară cu Café Tortoni din capitală argentiniană, fondată la mijlocul secolului al XIX-lea. Alte locuri celebre au fost Terasa Oteteleşeanu şi Gambrinus. Este de remarcat că acestea erau locurile de întâlnire ale intelectualilor şi a boemei române literare şi artistice, pe lângă faptul că ele reprezentau locurile principale în care tangoul era cântat, ascultat şi dansat. Printre cei mai importanţi creatori români de tango, pot fi menţionaţi Ionel Fernic (1901-1938), în afară de a fi un compozitor de tango, a fost aviator şi a avut un sfârşit la fel de tragic că şi cântăreţul Carlos Gardel, simbolul de necontestat al tangoului argentinian. Popularitatea creaţiilor lor, este comparabilă cu cea a unor tangouri argentiniene ca "Zaraza" şi "Adios muchachos", foarte la modă înRomânia. El a fost autorul mai multor tangouri şi romanţe, dintre care cele mai multe au rămas în memoria colectivă a românilor, supravieţuind trecerii timpului, printre care pot fi notate după cum urmează: "Pe boltă, când apare luna", " Mai spune-mi înc-odată ","Dar eşti la fel","Iubesc femeia", "Pentru tine-am 28

NAUTILUS no. 2

făcut nebunii"," Dormi, Păpuşă, noapte bună", printre altele. Un alt autor important al perioadei interbelice a fost Ion Vasilescu (19031960), fondatorul şcolii româneşti de cântece autohtone, lipsite de influenţe externe. A lăsat moştenire unele dintre cele mai frumoase şi iubite tangouri româneşti, cum ar fi "Asta seară să dansezi numai cu mine", "Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?", "Cel mai frumos tangou din lume", "Să nu te superi dacă plâng ", etc. Printre alţi creatori de tango se află, de asemenea, Gherase Dendrino (1901-1975), ale cărui creaţii sunt caracterizate printr-un parfum care se referă la elegie. Pot fi menţionate tangourile sale cele mai faimoase: "Doi ochi albaştri" şi "Un gondolier cânta o melodie" [1]. Nu există de fapt prea mulţi autori români de tango, merită menţionaţi: Elly Roman, Eugen Seno, Mişu Iancu, Nello Manzatti, Claude Romano (pseudonim al scriitorului, poetului şi criticului muzical George Sbârcea), Johnny Mirea, Aurel Giroveanu, Laurenţiu Profeta, George Corologos, Liliana Delescu şi Nicolae Kirculescu[2]. În ceea ce priveşte soliştii vocali, trebuiesc menţionaţi Titi Botez, Gion, Petre Andreescu (cântăreţ, poet şi compozitor, autor al celebrului tangoromantic "Sub balcon eu ţi-am cântat o serenadă"), Nicu Stoenescu, Jean Moscopol, Petre Alexandru, Cristian Vasile şi, probabil, cel mai popular dintre toţi şi ajuns la vârstă de peste 90 de ani, Gică Petrescu. Ca dovadă a interesului manifestat de publicul român în tangou, este de remarcat o înregistrare de discuri, lacompania română "Electrecord" (la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70), incluzând o colecţie de 60 de tangouri, pe 5 discuri, care au cunoscut şi continuă să se bucure încă de o distribuţie de mare succes. Cele mai multe dintre aceste piese sunt argentiniene. Dar fenomenul cel mai interesant care a cauzat existenţa tangoului argentinian în România este o creaţie de acest gen, mai puţin cunoscută de argentinieni [3], denumită “Zaraza”. Acest tangou a fost creat de către Benjamín Tagle Lara, Argentina, în 1929. Piesa a fost adoptată de către români în mod diferit. El a schimbat chiar şi versurile din versiunea originală menţionând un peisaj din natură, în care trecea o căruţă trasă de doi boi şi încărcată cu grâu, care se îndepărta încet spre orizont. Corul repetă nevoia ţăranului care a condus maşina: " O amprentă, amprentă, zaraza / amprentă, amprentă, rece". Titlul se referă la o pată la orizont spre care a punctat drumul de 29

NAUTILUS no. 2

parcurs. În schimb, versiunea în limba română descrie povestea tristă a unei iubiri pierdute, dedicată Zarazei, o fată de origine spaniolă. În acest caz, titlul devine un nume propriu. Deşi nu este o traducere fidelă din castiliană, versiunea în limba română este de esenţa tangoului argentinian, bazată pe pasiune, trădareşi abandonare, exprimând suferinţa în aceste situaţii dificile. Trebuie remarcată influenţa tangoului, ca formă de artă, fenomen cultural şi de creaţie muzicală în societatea românească. A fost foarte popular pentru zeci de ani, ca dans, practicat în majoritatea adunărilor sociale, precum şi în muzica urbană. Motivele sunt următoarele: Existau, în primul rând, idiosincraziile similare între două popoare care împărtăşesc aceeaşi origine latină şi care arată caracteristici comune, care le diferenţiază de celelalte popoare latine. În folclorul naţional există un gen larg răspândită numit "romanţă". Acest gen exprimă sentimente de nostalgie, tristeţe şi regret pentru trecut, inclusiv o dragoste pierdută. Din acest punct de vedere, tangoul românesc confirmă cuvintele lui Enrique Discepolo, care a spus că "tangoul este un cântec trist, care se dansează". În perioada în care tangoul înfloreşte în România, romanţa este influenţată de ritmul primului gen, sau este asociat sub acelaşi nume de "Tango-romanţă". Pe de altă parte, un context similar se prezintă cântecul naţional româneasc numit "Doina", care face parte din folclorul cântat şi careexprimă aceleaşi sentimente triste. Starea specifică care se desprinde din toate melodiile de acest gen este exprimată de cuvântul românesc "Dor", şi se crede a fi foarte dificil de tradus în alte limbi, dar în castiliană au un echivalent: dorul de casă, minunea sau alte situaţii surprinzătoare. Alt aspect de luat în considerare este faptul că tangoul nu este doar un mod de exprimare artistică, care combină poezie, muzică şi dans, ci este practic o formă culturală, chiar mai mult, o contribuţie la cultura mondială, care are un bine-definit loc, împreună cu alte genuri, cum ar fi vals, simfonia, liedul, sonata, canţoneta napolitană, etc. Academia Naţională de Tango din Buenos Aires acreditează conceptul de "cultură tango", referindu-se la această formă de expresie artistică recunoscută de majoritatea oamenilor prin caracterul ei universal şiuşor de recunoscut.

NAUTILUS no. 2

Caracterul universal al tangoului este, fără îndoială motivul pentru succesul şi afirmarea puternică a acestuia în cultura română. Deşi tangoul a venit dintr-o sursă franceză intermediară, românii cunosc originile tangoului identificat cu Argentina, menţinând astfel neschimbat, spiritul şi imaginea lui în sine. Primul tango de avengură românesc, de mare success, numit "Tango ţigănesc", este cel creat de Gogu Bottea, în oraşul-port Constanţa, situat pe malul Marii Negre, şi conceput în ritm de tango-milonga. Acesta a cunoscut o răspândire largă vreme de zeci de ani, inclusiv în Orientul Mijlociu şi America de Sud. În momentul de faţă se cânta în oraşe portuare din Marea Mediterana. Mai multe zeci de tangouri argentiniene au fost publicate de diferite edituri din România, împreună cu traducerea textulu , cum ar fi: Garufa, La revedere Argentina, Demisia, Mama, vreau un iubit, Am auzit păpuşa, Yira, Yira. Tangoul românesc este o formă a cântecului românesc, care soseşte importat în ţară, într-o perioada de maximă dezvoltare a acesteia. Înacelaşi timp, tangoul devine predominant în raport cu alte dansuri sociale ale epocii şi din toată paleta de melodii, cele mai multe sunttangouri. Între timp, unul dintre cele mai populare genuri din România, devine revista muzicală, de asemenea dominată de ritmul de 2x4.

NAUTILUS no. 2

Desene: Stays Eidrigevicus

NAUTILUS no. 2

Boris Vian – Adriana Constantin Boris Vian a fost o figură legendară a Parisului postbelic: a scris, a cântat, a compus muzică şi a fost îndrăgostit de jazz pe tot parcursul vieţii sale. A părăsit această lume la 39 de ani, lăsând o amprentă de neşters în viaţa;intelectuală şi artistică a Franţei, în muzica de avangardă, în literatură, continuând să inspire o întreagă generaţie la mai bine de 55 de ani de la moartea sa. S-a născut în Ville-d`Avray, un orăşel în apropierea Parisului, la 10 martie 1920, fiind cel mai mic dintre cei patru fraţi Vian. Boris a moştenit multe trăsături de caracter de la tatăl sau Paul, care a insuflat familiei respectul pentru libertăţile personale şi neîncrederea în armată şi biserică. Boris a fost un copil cu o sănătate precară- un profesor de la şcoala din localitate venea să-i predea lecţiile acasă. A învăţat să scrie şi să citească foarte curând: la 10 ani citea din literatura franceză. A devenit un elev strălucit la Lycee de Sevres apoi la Lycee Hoche în Versailles. S-a înscris la faimosul Lycee Condorcet din Paris, unde excela în studiile clasicismului grec şi latin, învăţând singur limba engleză. La 15 ani îşi lua primul bacalaureat, doi ani mai târziu pe al doilea. De tânăr şi-a cultivat pasiunea pentru limba şi literatură franceză, fiind pasionat de jocurile de cuvinte. Un rol major în viaţa;adolescentului Boris Vian, l-a jucat muzica. A dezvoltat o adevărată pasiune pentru jazz-;muzică nu prea cunoscută în Franţa anilor `30. A devenit în curând expert în jazz, fiind primit în legendarul „Hot Club de France”, apoi la 17 ani a început să ia lecţii de trompetă. În perioada interbelică a făcut echilibristică între literatură şi muzică. Organiza petreceri extravagante la vila familiei sale- câte 400 de tineri se adunau la Ville d`Avray şi dansau toată noaptea, Boris fiind un strălucit maestru de ceremonii.

NAUTILUS no. 2

Odată cu izbucnirea războiului a fost lăsat la vatra din cauza sănătăţii sale şubrede. A urmat cursurile „Ecole Centrale des Artes et Manufactures” din Angouleme, iar după trei ani a absolvit cu o diplomă de inginer metalurgic. În 1941 s-a căsătorit cu Michelle Leglise, cu care a avut doi copii. La începutul anilor`40, Vian a început să dedice mai mult timp muzicii, devenind trompetist în formaţia de jazz înfiinţată de clarinetistul Claude Abadie, nefiind singurul din familie în această formaţie: fraţii săi Alain şi Lelio cântau deasemenea cu Abadie-Vian Orchestre. Au efectuat mai multe turnee şi au participat la câteva concursuri de amatori. Între timp, interesul sau pentru scris texte a crescut, prima să compoziţie- Au bon vieux temps- fiind transpusă pe muzică de prietenul sau, muzicianul Johnny Sabrou. În 1945 a semnat un contract cu editura Gallimard, care i-a publicat un an mai târziu faimosul roman „Spuma Zilelor”. Tot în acea perioadă a fost acceptat în gaşca literară Saint-Germain, începând să-şi petreacă timpul cu Simone de Beauvoir şi Jean-Paul Sartre. După război, viaţa;artistică şi culturală a Franţei a început să prospere. Parisul a fost invadat de noi cluburi, baruri şi muzică de jazz, iar tânăra generaţie a început să petreacă, Boris Vian aflându-se în centrul vârtejului. În 1947, tânărul muzician şi-a format propriul cor pe care l-a botezat „Le Petite Chorale De Saint-Germain-des-Pieds”. S-a implicat îndeaproape în activitatea clubului de noapte „Le Tabou”- un club de jazz nou deschis în Saint-Germain-des Pres- club care a devenit celebru în scurt timp. Boris şi fratele sau Alain erau sufletul clubului, cântând în fiecare seară muzică de jazz împreună cu formaţia lor. Se spune că Vian ar fi scris imnul clubului Le Tabou-„Ah! Si j`avais un franc cinquante”. Din păcate, în timp ce Le Tabou atinsese culmea popularităţii, Vian a trebuit se se retragă şi să renunţe la trompetă din cauza sănătăţii fragile.

NAUTILUS no. 2

A început să scrie despre jazz, alăturându-se echipei editoriale a revistei franceze „Jazz Hot”. La sfârşitul anilor `40 a început să frecventeze „Le Club Saint-Germaindes-Pres”, unde s-a implicat în organizarea de concerte cu mari cântăreţi de jazz din Statele Unite: Duke Ellington, Charlie Parker şi Miles Davis. În acelaşi timp a început să scrie texte pentru spectacole de cabaret şi să traducă din literatura poliţistă americană. În 1949, pe lângă colaborarea cu „Jazz Hot”, Vian a devenit editor la altă revistă de jazz- „Jazz News”, petrecând tot mai mult timp pe scena jazzului. Continuă să scrie cântece, primul sau mare succes fiind „C`est le be-bop”, versurile sale fiind transpuse pe muzică de renumitul pianist Jack Dieval, cu care a colaborat de-a lungul anilor `50. Între timp, Vian se desparte de soţia sa Michelle şi să mută cu o tânăra dansatoare numită Ursula Kubler, care va deveni soţia sa. În 1952, se alătură celor de la „College de pataphysique”- fiind coleg cu Raymond Queneau , Eugene Ionesco şi Jaques Prevert. Îşi dedică tot mai mult timp activităţii de compozitor. Scrie textul pentru „Le Deserteur”, un cântec anti-război, care a devenit celebru în repertoriul sau. În 1955, producătorul Jaques Canetti îl invită să cânte în cabaretul sau „Les Trois Baudets”. În acelaşi timp cântă şi în cabaretul „La Fontaine des Quatre Saisons”. Înregistrează primul sau album„Chansons Possibles et Impossibles” în luna aprilie a aceluiaş an, producţia albumului fiind oprită după 1000 de copii, din cauza versurilor cântecului „Le deserteur ”. În anii `50, Vian a început să fie interesat de rock`n`roll. Inspirat de ritmurile noi, a scris o serie de cântece amuzante în colaborare cu Alain Goraguer, Michel Legrand şi Henri Savador. În 1956 începe colaborarea cu casa;de discuri Philips, înregistrându-şi atât creaţiile proprii şi producând hit-uri pentru alţi muzicieni. Pe lângă experimentul „rock`n`roll”, Vian a reînviat stiluri muzicale vechi şi a 39

NAUTILUS no. 2

compus cântece amuzante: „La Java des Bombes Atomiques”, „La Java des Chaussettes a clous”, „La Java javanaise”, şi „Java mondaine”. Sub faţada comică a acestor cântece, Vian îşi exprima părerile despre social şi politic, deghizandu-şi sentimentele vis-a-vis de guvern. Cântecele originale au atras câţiva cântăreţi francezi de marcă, Renee Lebas şi Mouloudji cerându-i să scrie cântece pentru ei. Din păcate, sănătatea lui Vian a intrat într-un declin sever. În ciuda unor edeme pulmonare, el a continuat să scrie librete de operă şi scenarii de film, a jucat în filme şi a tradus piese de teatru. În 1957 a devenit director artistic la Philips şi în 1958 a ocupat aceeaşi poziţie la Fontana label. A compus o serie de cântece care au devenit clasice: J`suis snob, Les joyeux bouchers, On nèst pas la pour se faire engueuler şi Je bois. Opera lui Vian a început să câştige aprecierea criticilor. În pragul epuizării nervoase, Vian a încercat să-şi găsească timp pentru repaus, dar fără prea mult succes. Era implicat în prea multe activităţi. A început să scrie un scenariu după romanul sau „Jìrai Cracher sur vos tombes”, proiect apoi abandonat. În aprilie, 1959, îşi joacă rolul final în „Les Liaisons Dangereuses”- alături de Jeanne Moreau. Mai târziu, în acelaşi an, Vian a fost invitat să preia postul de director artistic la altă casă de discuri franceză-Barclay. A acceptat postul, dar n-a mai avut timp să-şi lase amprenta pe vreun produs...În 11 iunie 1959, Vian şi Ursula au organizat o petrecere uriaşă la casa lor din Cite Veron.La;câteva zile după, în 23 iunie, Vian a fost invitat la o vizionare a filmului „Jìrai cracher sur vos tombes”, şi a sucombat după vizionarea câtorva scene. Moartea lui Vian a lăsat un vid imens în viaţa;culturală şi artistică a Franţei. Dar mesajul sau trăieşte şi astăzi. Cântecele sale au fost cântate de numeroşi cântăreţi francezi. Romanele lui au devenit literatură clasică, aflându-se în programa şcolilor. Prin modernitatea operei sale şi prin statutul sau de rebel, Vian a devenit un idol pentru o întreagă generaţie de adolescenţi francezi, şi nu numai.

NAUTILUS no. 2

Emanuel Pope - Dragă Proust, Dragă Proust,

Sunt mai bine de zece ani de când nu ţi-am mai scris, fapt ce îl regret, te asigur, din toată inima şi poate că nici azi nu aş fi făcut-o, spre ruşinea mea, dacă nu aş fi fost oarecum forţat într-un mod oarecum indirect, de prietenia, admiraţia şi respectul pe care i-l port domnului Lucien Daudet. Dar să încep mai bine cu migală şi atenţie ceea ce doresc a-ţi povesti pentru ca în final să pot îndrăzni a te ruga ceva, deoarece după cum vei vedea din lucurile pe care le vei citi ele sunt de departe dintre cele mai încâlcite şi mai misterioase auzite vreodată şi asta fără voia mea. În vara anului trecut mă aflam cu treburi monahale, cam prin acelaşi anotimp cu cel în care-ţi scriu, în casa prietenului nostru comun JeanYves Tadie. Acolo, sosit cu ceva timp înaintea mea Daudet. Nu mai e nevoie să-ţi spun că niciunul dintre noi nu a observat, în atmosfera mai mult decât primitoare a acelui cămin cochet, revărsarea timpului spre miezul nopţii, până când la un moment dat Daudet lăsând paharul de 41

NAUTILUS no. 2

vin pe masă şi având o expresie serioasă a feţei, cu un aer îngrijorat a început să ne povestească un vis al lui, ’’special’’cum l-a numit şi de sub puterea căruia, spre amuzamentul nostru naiv în acel moment, mărturisea că nu mai găsea scapare. Iată visul său aşa cum ni l-a povestit: ’În fiecare noapte se ridica din pat şi noctambul, ca sub exercitarea unor forţe imposibil de stăpânit, se îndrepta spre biblioteca casei de unde alegea o carte citind la întâmplare din ea. În fiecare seară şi în fiecare carte, indiferent de autorul acesteia, nu găsea decât acelaşi misterios mesaj: Sunt Salvador, artist remarcabil al lumii având la purtător o mustaţă la orele zece şi zece şi singur nu îmi pot găsi liniştea-n mormânt până nu voi fi ajutat şi acceptat de biserică ca sfânt. Şi visul acesta i se repeta cu obstinaţie de cel puţin un an şi sunt convins că încă i se repetă şi acum, bietului Daudet.’’ Am stat si am cugetat noi apoi, încă câteva ore, după plecarea lui Daudet, eu rămânând şi peste noapte să mă bucur de ospitalitatea binecunoscută de altfel a ilustrului nostru prieten Tadie. Dar aşteaptă să asculţi până la capăt, pentru că a doua zi dis de dimineaţa, fiecare dintre noi, cu o oarecare ruşine şi ciudă, aveam să ne împărtăşim adevăruri similare despre o experienţă identică cu cea a lui Daudet, iscată de un acelaşi personaj misterios pe nume Salvador, cu a sa mustaţă ridicată în aer după modelul clasic spaniol la orele zece şi zece. Cu alte cuvinte, atât eu cât şi Tadie, dar şi mulţi alţii cărora de atunci le-am tot povestit toate acestea, avem nopţile grozav de neliniştite. Ca o dovadă greu de înlăturat ne stau bibliotecile răvăşite în fiecare dintre casele noastre. Însă niciunul dintre noi, indiferent de cunoştinţele dobândite ori de relaţiile avute, nu a putut nici până azi afla sau măcar intui urma vreunui astfel de presupus artist, mort cum o fi el, indiferent cât de mult am încercat si am tot trimis vorbă, prin curieri nu numai la noi în ţară întrebând, dar şi peste hotare … de la marea cea mare până la îndepărţaţii munţi Urali. Acum convins fiind, eu cât şi Tadie, de priceperea şi tăria ta cât şi de înaltul protectorat sub care te afli, dar şi din cauză că încercările noastre 42

NAUTILUS no. 2

toate pe la mai marii seniori ai Bisericii s-au dovedit fără sucess te rugăm din suflet să ne ajuţi scriindu-i Celui Ilustru şi Veşnic pentru a-L îmbuna şi a ne izbăvi, pe noi păcătoşi şi nevolnici cum ne aflăm, de sub povara cumplitei încercări. Al tău frate în arte şi slujitor pe cărarea Domnului călugăr franciscan Da Li de Silva şi mai jos, pe marginea scrisorii din arhivă, o notă datată 2017 anul după Christos, scrisă cu un creion negru, de mână, posibil de către vreun redactor grăbit de publicaţie din acea vreme: Salvador Dalí's moustache still intact, embalmer reveals after exhumation, The Guardian, Friday, 21 July 2017

NAUTILUS no. 2

Dorina Şişu - miercurea lui Munch

motto: te crezi onorabil aruncând în ochii lumii praf de stele faptele tale sunt lărgiri de orizonturi ca nişte himere în danteluri scumpe pe strada principală din centrul oraşului stau în fiecare miercuri să vând tabloul lui Munch şi lumea trece pe lângă noi fără vreun interes Cormac râde cu berea lui ascunsă în buzunarul drept râde şi râgâie enervant: - man, lasă-te de meserie. nu te cumpără nimeni. man, fă ca mine. mă rog, nu ştiu ce face, dar e amicul meu nu aruncă-n mine cu praf de stele mă ruinează-n oase fericirea lui simplă dărnicia lui fără cap şi coadă fără motivaţie şi fără scuze un prieten fără de care nu aş sta ca un prost la dracu, fix ca un prost în fiecare miercuri pe O'Connell Street să-l dau pe Munch pentru o sută de euro

NAUTILUS no. 2

visez un cal alb. visez un rege. un pod dărâmat şi un pantof de damă. visez că sunt mic. uneori că sunt mare. visez o tăcere care mă omoară. visez că învăţ o altă viaţă cu dialoguri cu iubiri cu iarbă verde înaltă şi-o casă visez că visez o dimineaţă într-o barcă pe o apă albastră şi rece iar eu sunt un vis care visează al treilea vis al unui eu la pătrat p.s. sunt singur. oamenii au plecat de colo-colo să-şi împlinească poftele.

NAUTILUS no. 2

Dorina Şişu - beţia

Îmi spunea gândul într-o seară acum vreo 7 ani, la un pahar cu eu-l din oglinda spartă la care priveam cu interes nebun: misterul se află la sfârşit. Nu am înţeles care sfârşit şi nici de ce dracului se repeta. Cui te adresezi, mă întreba!? Amicul din oglindă, nebun că nu-nţelege schimbarea de personalitate cu un dialog filozofal, venit parcă să te devieze de cap, încerca să răspundă: de firea ta, te legi; dezlegi iubirea prin deşert. Nimicuri spui că înţelegi. Luneci umbre, ţipi singurătăţi, complici un fapt mărunt. Taci. Modestul ideal te răscoleşte? Sunt un sărac? Bogat cu ce şi pentru cine, când în pustietatea ta îţi vine a ucide? De unde vii? De unde eşti? O scuză, un păcat şi o iubire, trei puncte cardinale ai ucis. Remodelezi acum sărman-ţi lume, în timp ce în prezent te arcuieşti orbind? Simplicitatea mâinii în care ai crezut, a tăcut. Acum ascult. Un filosof declamă faima câinelui bătut. În arenă eşti singur. Experimentezi cuvintele care-ţi fug fără voie. Te superi pe-nţeles şi pe mulţime. Timpul a murit strivit de tine, dar iată altul care dă să-ţi nască o iubire. Iubire. Iubire? Iubire! De fapt...priveşte glasul pentru care-ţi eşti. Inofensiv venin, atinge visul tău: regatul nu aşteaptă o poartă să se-nchidă. Mişcare într-un cerc; la tâmplă-ţi cântă şoapta. Un tropăit secret se vindecă prin sine, cu tine? Cu cine, spre drumuri pleci, dar eşti singur?

NAUTILUS no. 2

Vorbeşti cu tine. Eşti fericit. Tu vezi cum te ridică timpul. Ce vrei? Apare gândul care te-a legat cu lanţuri. El e mai dur; direct şi fără milă-ţi spune: de ce pui sufletul în mijlocul lumii? Anormalule, indiscretule, ameţitule! Nu vezi că stai pe un peron de aşteptare? O mască râde. Stă pitită frica şi surâde. Tu vrei să pleci, dar stai. Şi vrei să râzi, dar... pribeag e următorul gest. Să fiu nebun? Dement? Dement nu e trecutul, ci doar necunoscuta. Oh, viaţă, de ce sughiţi cu lacrimi? Ei? Pe unde calcă umilitul? Timpul s-a oprit în dreptul paharului meu şi în dreptul acestor cuvinte. În dreptul întâmplării mele s-a răstignit şi noaptea, în oglindă. Şi iată ce ne-am întins la taclale fără de noimă şi fără să avem habar că, cine ştie, ceva o să se-ntâmple! Mâna scria, nebuna! Scria împinsă de un duh al nopţii: cine vine să te privească cu ochiul milei? O toamnă se întoarce în ochii tăi de lut. Şi uite cum ţi-e vară! Pe cine respectă ochii de zimbru, de cine ţi-e teamă iubind neajuns? Mâna s-a oprit. Oglinda s-a spart. Gândul, ameţit de-atâtea pahare, s-a culcat. A doua zi, cu o fericire misterioasă şi maximă, sărută pe frunte tristeţea aia ciudată şi-şi spune: iubesc desăvârşit! Iubesc şi-atât!

NAUTILUS no. 2

De multe ori te caut în pliurile memoriei de multe ori mă caţăr pe statui mute în jos e numai ocară pe cer numai făclii şi jazz de Coltrane pe care nu-l mai auzim avem sufletele tocite de prundişul vieţii avem în urechi zumzetul de fond al iubirilor fără rost haosul emoţional de după paharul de vin când scrii haiku pe şerveţele de hârtie pline de ruj şi durere pline de gustul uitării regrete din fum cărbunele din cord. AG

Escala mea este o boală fragilă şi din când în când, nestingherită, un soi de moarte care nu spune nimic în "aparenţă" ei subţire de culoarea soarelui obişnuind să zăbovească deasupra ta amintirile, ori propria-mi fantomă învăluita în duhul surd al ploii, dintr-o pricina oarecare, ce rost are să fii iubita dacă nu eşti întâia între toate? mai bine să mă urască, tăcând în lumina care vine de dincolo! atunci apare claritatea 51

NAUTILUS no. 2

şi-apoi mi-e greu să identific momentul din vârful condeiului, încăperile goale din umbra pădurii chiar dacă simt cu tot ce e presimţire în mine ardoarea neobosită - începătorului şi maci mirosind a iubire pe dosul unui plic deschis singuri de gol când ne ascundem fredonând Sono contento di morire e puţin probabil să mai auzi alizeele... LP

Într-o concepţie postmodernă a tot ce este pus la posterior ştiu cel mai bine vidul perfect din Grădina Botanică antipodul happeningului şi fiecare fibră a trupului tău din care nu lipsesc nici uimirea nici teama ori deznădăjduita indignare trei petale de un alb delicat cu care mă zgârii la singular şi foarte adânc în speranţa unei savori dulci, de zahăr, uşor sărată la urmă... AG 52

NAUTILUS no. 2

Cu încordarea gândului smuls din ochiul inimii, aş vrea s-aud strigătul Spaniei din albumele de capricii egal cu timpanul de la Moissac sau cu acela de la Autun şi să pot intra brusc în umbra din pânzele lui Chagall niciodată gratuit, ci din străfundul fricii, la fel ca Young deşi în felul său atingerea extremei e doar o chestiune de fond fără îndoială în Octombrie îmi vine să întorc spatele somnului până la nuanţele de gri nomad, o ceaţă palidă ca o pelerină ce se ridică uşoară, în vânt de augurium celui chemat să le pătrundă tainele şi unde eu devine altul prin indiferenţa faţă de iluzie, totul desfăşurându-se ca un ceremonial în tăcere şi cu foarte mult soare curgând pe pietre, singurele martore ale dragostei mele şi aşa pironită ca liliecii pe uşi de oţel limba n-are de gând să mă înţeleagă, nu e mulţumită de mine şi totuşi cânt cu această a treia voce, dincolo de orice forme trecătoare, care apar şi mor în vid neîncetat.... LP

NAUTILUS no. 2

Ai băut drojdie în chiliile afumate, pustii, cot la cot cu risipitorii de nemurire, anti zei confuzi, asceţi ai imundului. Nu ai dreptul la pietre şi la ierburi de leac, nu ai dreptul să te pleci peste ele, ci doar în depărtare să cauţi, în depărtare să cauţi.... AG

Nici noi nu vedem prea bine cele ce sunt la răscruce de soartă, preferăm să privim totul ca-ntr-o oglindă lunatică acest du-te vino neîntrerupt al literelor aşezate şi ridicate din cuiburile lor, înrudite pesemne cu felul în care simţim mlădierile inimii caligrafia tăcerii şi lacrima de după, drumul spre icoana acelaşi cu care măsor zilele până la demenţă, viul din mine şi dragostea la cules de îngeri... LP

NAUTILUS no. 2

Întocmai ca în picturile de pe paravane, îmi place să ningă mult apoi să dea îngheţul printre frunze doar lumina care nu însoţeşte paşii nimănui şi visul unei depărtări în care poţi dispărea un orizont dincolo de care sunt posibile noi încercări unde, în ciuda sfârşitului a tot şi toate speranţa continua să existe deşi tocmai acum când ar trebui să înţeleg cu adevărat nu mai înţeleg nimic nici măcar acel neascuns ce-ţi apare dintr-odată cu toate că fusese acolo mereu într-o desăvârşită luciditate amară şi ţi-e dor de ceva despre care nu ştii dacă a existat înainte sau dacă, dimpotrivă, abia acum începe să existe... AG

NAUTILUS no. 2

Zeii te omoară mai mult din milă decât din dragoste şi după ce le trece mânia, te prefac într-un râu care va ieşi din valuri cu frunze de arţar roşii, repetând din memorie lecţia de marţi. Desigur iluziile sunt pierderi aşa de asemănătoare, că ai timp să întorci ochii, mereu în direcţii neaşteptate pe principiul cercului, unde fără îndoială, nu se reduce totul la expresia senină a uitării, din Rosenbauer burg. Nu, în nici un caz ! În lipsa de sine şi înţelepciunea înstrăinării, caut ziua sfârşită de mult aşa cum apărea ea în public, oxidând aurul şi covăsind laptele de iapă becisnică, în plenitudinea bătrâneţii. Tristeţea mea are aerul unei glorii pierdute, un om povestindu-şi asfinţitul în cinstea morţii într-un bordei cu acoperiş de scânduri, înnegrit, murdar şi ud din cauza ploilor. O lampă pe care ai aprins-o crepuscular într-o hieratică şi brutală himera. Şi mai ales amară. Ca atunci când striveşti sub talpă fluturi... LP

NAUTILUS no. 2

Cel mai greu de îndurat e simţământul că te urăşte cineva cum zice şi Laertes în grava seriozitate a întoarcerii la rătăcirile ce nu au altă zare decât mormântul între două puncte esenţiale, cu care ne scriem în palme anii imitând nervurile lemnului la ceasuri când încep să se şteargă formele lucrurilor, neîndoielnic în afara memoriei ca şi norii care se despart de vânt în Legenda secolelor stăm legaţi de simţuri şi de concepte, în rezonanţe sacre ale aceluiaşi verde întunecat deşi desenăm în cărbune uneori, stele aducătoare de noroc şi bocceluţe cu ierburi de leac pentru suflete de fluturi slobozi înaintea unui salt înduioşător pe o cămaşă cu fum de tămâie arsă apoi mă cuprinde iarăşi dorul, cat-o grădină întinsă sub un strat de zăpadă şi evantaie lungi de stânjenei îşi iau rămas bun în culori amestecate diferit sub copitele cailor, încât nimic nu mai rămâne ascuns dindărătul corsajului negru din micul Bar de la Folies Bergère în definitiv, ce altceva înseamnă amurgul sau pleiadele şi chiar un singur cuvânt din tristeţea unui poem ce repetă fără greşeală, marinele impresioniştilor mai ales în dimineţi de iarnă cu uşi glisante înspre tine, înspre ieri... AG 57

NAUTILUS no. 2

Linişte... linişte pentru clipa agăţată în colţul genelor şi moarte rânjind amar fără catarge şi fără cârmă numai cadavrul sfinxului zace aruncat undeva în trecut cu obraz sticlos, insensibil şi fragil unde nimeni nu mai pune întrebări indiferent de vicisitudinile care ne ameninţă… LP

ARTIST: YANA MAROM

NAUTILUS no. 2

ALEXANDRU ODOBESCU - Câteva ore la Snagov - 1862

“Si...daca cumva, din norocire, ai cu tine o plătică de Snagov, proaspătă şi grasă, o crestezi d'a curmezişul cu cuţitul pe amândouă laturile; o presari cu praf de sare ; o pui pe un grătar, d'asupra unui jăratic care o rumeneşte încetişor, întorcând-o când pe o parte, când pe cealaltă. Pe când ea fumegă sub dogoreala cărbunilor şi schimbă searbăda-i faţă albă, într'o coloare neagră-gălbuie ca chihlibarul de Sibiciu, tu nu pierzi timpul, ci storci într'un vas, zeama profumată a mai multor lamâi gustoase; o amesteci într'o undă de untdelemn p'ale carui miros şi limpede paloare nu le desminte soarele arzoiu al Provenţei. Ca să înviezi şi să mai asmuţi acea smeadă şi diafană salce, răspândeşti d'asupră’i un oacheş nor de piper; şi apoi, toate acestea împreună, le baţi iute cu lingura, pâna le prefaci într'o spumă uşoară şi palid-aurie. Atunci, aşterni plătica fumegând pe un taler; torni pe dânsa zeama spumoasa; acoperi cu un alt taler; şi..., când peste cinci minute, vei gusta acel delicios fel de mâncare, mă prinz ca ai să juri cum că vestitul peşte de mare rhombus, asupra cărui găteală a deliberat gravul senat roman şi pe care l-a cântat marele Juvenal, n'a putut să aibă aşa gust minunat ca plătica de Snagov într'astfel gătită.”

NAUTILUS no. 2

NICOLAE FILIMON – Ciocoii vechi şi noi-1863

"Hotii ieşiră din pădure, junghiară intr-o clipă toţi mieii, le scoase pântecele şi, cosându-i iar la loc cu pielea pe dânşii, intrară in pădure şi, răscolind cu nişte pari un jăratic compus de curpeni de viţă sălbatică, in care inchiziţia ar fi putut să ardă o sută de eretici, ingopară intr-insul pe toţi mieii.In timpul acesta, o altă grupă de tâlhari intindea pe iarba verde o masă de pânză, alţii făceau mămăliguţă, câţiva coceau ouă şi curăţau cepe şi usturoi verde, pe care le aşezau pe la locurile unde aveau sa şadă oaspeţii. Oaspeţii tâlharului puseră mâna pe câte o bucată de miel şi incepură a mânca cu poftă nedescriptibilă, adăugând din timp in timp câte o căpăţână de ceapă sau de usturoi verde şi bând vin de Cernăteşti.”

NAUTILUS no. 2

CEZAR PETRESCU- La paradis general – 1930

“S-ar putea demonstra ştiinţificeşte, că măslinele cu felii de pâine neagră şi lacherda cu ceapă au fost create de natură inadins ca să pregătească terenul pentru ţuică. La rândul ei, ţuica pregăteşte minunat terenul pentru pastramă şi icre de Manciuria. După pastramă şi icre de Manciuria, un şpriţ rece de pelin se impune. Iar intre două şpriţuri reci, de pelin , merge intr-ales, dupa gust, şi câte puţine icre, şi câteva felii de pastramă, chiar şi lacherda cu ceapă, dar mai ales merge viţelul rece, dacă e susţinut de autenticul muştar francez cu tarhon, sau , incă mai potrivit , de câţiva castraveciori acri şi tari, muraţi cu usturoi şi frunze de ţelină.”

NAUTILUS no. 2

CAMIL PETRESCU - Patul lui Procust-1933 Lacherdă – pălămidă, peşte din Marea Neagră, sărat şi afumat

“Am mâncat în silă o farfurie de salată de vinete cu gust de dovleci tocaţi şi cu untdelemn unsuros, pentru că tovarăşii mei de masă mâncau cu prea multă poftă şi mi s-ar fi părut inconvenabil ca eu să declar că un fel atât de apreciat de ei nu e comestibil. Au cerut apoi varză cu carne, dar prudent am aşteptat să le-o aducă întâi lor, ca să văd despre ce e vorba. Dar mai ales varza cu carne de acum mi se pare o monstruozitate culinară; de obicei se face cu carne de purcel mai grasă, ca să fie fragedă, sau cu piept de văcuţă, în cazul cel mai rău. Oricum, sosul trebuie să fie scăzut, nu ca în cazul de acum, apos şi revărsat, mai curând o ciorbă leşioasă de varză, în care au căzut la întâmplare bucăţi de muşchi cu fibre lungi, ca nişte sfori roşcate, roşii numai într-o parte şi vinete spre negru, cu o pojghiţă albă, pe cealaltă parte.”

NAUTILUS no. 2

CAMIL PETRESCU - Patul lui Procust – 1933 “Am privit - o, mirat de preferinţele atât de precise şi oarecum savante. Mi-a cerut apoi lista şi a tăiat tot ce cerusem, scriind: şuncă slabă sau pui rece, brânză albă sau şvaiţer cel mult... -Un Rocquefort?... -E dezgustător... O priveam mirat, căci femeile preferă mâncărurile şi mirosurile complicate. A scris singură abia descifrabil. O cutie de compot de caise... Stirbey, căci prăjiturile nu merg cu Bourgogne, şi a subliniat marca. Toate acestea se mai pot lua de la băcănia de sub Athenee Palace, inclusiv vinul.“ RADU TUDORAN – Toate pânzele sus – 1954

“Ismail aşteptă sa-i vadă pe toţi aşezaţi, zâmbi mulţumit, işi umflă pieptul şi se apropie cu castronul plin, aburind. Făcuse mâncare ghiaurească , borş de perişoare , cu leuştean mult , numai că nu băgase carnea in maşina de tocat, ci o migălise cu satârul , ca la Stambul, să nu i se piardă nici un pic din gust … Spre necazul lui, oamenii mâncau grăbiţi , nimeni n-avea timp să se minuneze că borşul era aşa bun .”

NAUTILUS no. 2

EUGEN BARBU - Princepele – 1969

“In străchinile colorate de ţară, cu marginile pictate de mână mustea şi pe talere reci de argint stăteau grămezi de caşcaval şi de brânză de burduf, intre jimbuliţele şi urda sărată. Mai la mijloc, in alte talere intunecate, zăcea fasolea bătută, fară costiţe de purcel să nu se strice datina şi munţi de gogoşari, roşii ca focul, arzând cu oţetul in ei. Intre garafele aromitoare, că vinul nu era oprit, stătea varza scoasă din butoaie abia cu un ceas inainte, rece şi supa de linte, se incercară gogonelele pritocite la vreme, cu gustul lor parşiv de zeamă in care zăcuseră buruieni in butoaie anume pregătite. Se infulecau mâncăruri de praz fără carne şi măsline cu sos, mai cu mâna , mai cu tacâmurile de argint, vânătoreşti , mai mult de-a-n picioarele …”

NAUTILUS no. 2

RADU ANTON ROMAN

“Cunosc oameni care mănâncă zilnic măcar o ciorbă de burtă, iar Bucureştii, Brăila, Galaţii, Constanţa, Craiova, Turnu Severin au, fiecare, cârciumile sale vestite şi căutate numai pentru ciorba asta. La Brăila, cel puţin, la o cârciumă de vaporeni (nu dau nume, că e reclamă şi n-a plătit) care deschide la cinci dimineaţa, coada începe de la trei, iar primarul îşi pune pile prin şeful poliţiei să-i ţină loc! Acest fel de mâncare pare că se face pentru birjari beţi, dar are modul cel mai sofisticat şi pretenţios de pregătire în toată bucătăria românească. Este acru şi dulce, cald şi catifelat, gras, dar delicat, eclectic şi simplu în acelaşi moment.” COMANDANT JACQUES YVES COUSTEAU

Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti-1998 Dacă ar fi să mă iau după `tchiorba` aceasta extraordinară şi dupa această `tourta` de vis, atunci aş spune nu numai că, de fapt, lumea nu ştie mai nimic despre România, dar că, nici voi românii nu va cunoaşteţi miracolele. Ca bucătărie, cel puţin, sânteţi foarte, foarte bogaţi in aşa-zisa voastră sărăcie !

NAUTILUS no. 2

NAUTILUS

SALUTA PE :

VITRUVIUS, FERMAT, FOURIER, LAPLACE, DA-VINCI, KEPLER ,FIBONACCI, PITAGORA, EUCLID, GAUSS, PLANCK, GALILEO, PENROSE, ABU_MANSUR, NEPER, NEWTON, ZENON, HILBERT, DESCARTES. 69

NAUTILUS no. 2

Claudia Bota L’air du Temps al morţii

Aburi de parfum electrizat În aşternuturile cearşafurilor unei zile infernale, Străbaţi caldarâmul încătuşat al morţii, Strigăte sugrumate din infern răzbat Un afgan ţi-a înfipt toporul în pieptul făcut ţăndări de un obuz, Un sirian rupe viaţa cu maceta înfiptă în harta găurită din perete Iar irano-germanul îşi fixează pistolul semiautomat în haina găurită, Un criminal a ucis un poliţist şi un homoxexual american, Teroriştii în Germania îşi poartă rucsacul cu o bombă care oricând poate sa explodeze. În pântecul mamei izbucneşte plânsetul fraticid al morţii prin zidurile schilodite, Dincolo de geam răzbate parfumul L’air du Temps al morţii, Nina Ricci nu credea că până aici se va ajunge. Însă tu stai pasiv ascultând ştirile Ţi-ai desprins retina înfăşurând-o în abajururi Unde cristalele swarovski sidefate înconjoară tancurile ruseşti, Zidurile Berlinului stau mărturie pentru cei care stau cu votka în mâinile neputinţei

NAUTILUS no. 2

Bunica cară prunele în coşurile farmacistului care prepară mereu, mereu aceiaşi drogherie. Te uiţi neputincios, conştiinţa ta e parfumată de putregaiul care molipseşte viaţa, Viaţa ta într-un coşciug se-ntrezăreşte din ochiul muribund Trezeşte-te conştiinţa plină de molimă! Te razemi cu pieptul de ciuma atrofiată a atomului din care striga întreaga gloată.

Clopotul timpului

Un sunet profund atinge cuvântul cel mut Şi trupurile noastre carnivore împart şi moartea din moarte, Un dangăt de clopote de azi, un dangăt de clopote de ieri străbate muzica timpului stingher, Mă dor amintirile scurse prin paginile istoriei impregnate, în file de carte cenzurate. Iar Tu, de ce mă poţi printre lacrimi? Nu-mi da ca să port mai mult decât pot. Un dangăt de ieri, un dangăt de azi într-un stup de albine, Roind alungă duhurile rele printre sunetele grele. Cheamă viii, plânge morţii, împrăştie viforele şi alungă trăsnetele! Prin sunete dau timpului măsură umplundu-l de rost, Marcând începuturi spre slava luminii din post a Cuvântului cu rost.

NAUTILUS no. 2

Plasa lui Pitagora de Saşa Pană Capul meu e adesori un vârtej Pe aceeaşi punte se întâlnesc Mieluşeii celor mai nelămurite dorinţi Şi imboldul întru silabisirea tainicului nadir Jocuri decolorate de lună Cu pisici simulând jungla Un ochi e calm ca un vasistas răsucit spre azur În celălalt veghează ca într-o închisoare Nelinişti cu ghiulelele de tălpile însetate de migraţiune Când ulcere supurează conştiinţa Oglinzile mă mint Slovele funie pe măsura gândului Slove naramze Slovele sunt o lingură de sânge într-un ocean Alteori un zâmbet pe un linţoliu cât orizontul Ce monument corect ar fi o furtună împietrită Degetele să-l pipăie Să se frângă maxilarele în delirul muşcăturii Şi cheie gândului urmeze fapta Spectacolul va începe cu reverenţe reci Istoria de veghe la căpătâiul evenimentelor Le va corecta cu sulimanuri Chirurgia estetică a devărului Prea îndrăzneţ Prea dur Mai frumos ca noaptea

NAUTILUS no. 2

Cele doua Varşovii

– Foto: AG

NAUTILUS no. 2

Beatrice Bernath Cuvinte de cândva

-oare devenim cinici cu timpul de reuşim să privim zâmbitori cam de sus, condescendenţi gânduri trecute ? retoric întreb de ce e atât de important să scriu o poezie sau cuvinte în general care descrie stări momentane de spirit să-mi expun bucăţi de suflet pe tavă în public -este intim şi totuşi devine mai important decât linia sau dansul cu pensula pe hârtie această echilibristică descriptivă a cuvintelor pe sârma vieţii mele este o conversaţie cu un tine inexistent în speranţa că ascuns în spaţiul virtual priveşti gândul meu pe gaura cheii şi înveţi să cunoşti cu adevărat "femeia" în sutele ei de faţete -diamant şlefuit în anumite puncte calde atrăgătoare de lumină, rămas brut uneori dur tăios adânc prăpăstii întunecoase mlaştini grele în care alunecă se poate pierde în autoanulantă însingurare -scriu proces de doliu, dezintoxicare scriu pasăre fenix aştept să mă înmormântez cenuşă mireasă uitată în timp să renasc pasăre călătoare fluture al fericirii cu inimă albastră de infinit cer perpetummobile savurez noapte de vară ascult marea leneşă potolită de valuri furtunile politice le-am anulat cu un remotte control -stau în fotoliu cu picioarele pe gard, caut stele în ceaţă caldă, liniştea într - o ţigară aud poveşti înţepătoare de la ţânţari de baltă şi vegetez nu, nu sunt fumătoare ţigara este o memorie- o linişte în ciuda cinismului acumulat de atâta viaţă am rămas aceeaşi incorigibilă romantică şi aşa cu toate că mi s-a comunicat de o persoană intelectuală că poeziile cu lună stele micşunele apus de soare şi iubire neînţeleasă presărate cu epitete metafore alegorii pe scurt figuri de stil sunt demodate kitch pase- eu mai visez la zburător la cai coloraţi pe pereţi şi uite acum cred că am primit o strălucire de la luceafăr , spre dimineaţă pe

NAUTILUS no. 2

furiş el poate va apune la mine ...în pat sau voi adormi din nou în braţe cu o carte BeatriceBernath- text si desen

NAUTILUS no. 2

Sofia Gelman Radu Ţuculescu: Măcelăria Kennedy Iată două cuvinte care par a fi incompatibile, ele, totuşi în excelentul roman semnat de Radu Ţuculescu, apar ca titlu al cărţii sale. Derularea acţiunii seamănă cu un mozaic plin de vervă în care apar personaje, foarte diferite unele de altele, deosebirea constă în caracterul, firea, respectiv preocuparea fiecăruia; eroii îşi fac apariţia pentru puţin timp cu câte o fărâmă din firul vieţii lor pentru ca într-un neaşteptat final să se întâlnească (aproape) toţi. Nu vom deconspira sfârşitul romanului deşi posibilitatea dezvăluirii este incitantă, ne vom rezuma la descrierea unor momente semnificative ale naraţiunii. Marea artă a scriitorului rezidă pe de o parte în mânuirea măiastră a penelului cu care zugrăveşte rând pe rând participanţii la elaborarea acţiunii, pe de altă parte în împletirea neaşteptată şi totuşi armonioasă a acestora; rezultă un tablou impresionant alcătuit din părţile ingenios conturate ale mozaicului. Romanul urmăreşte în paralel întâmplările a trei zile, de vineri şi până duminică, întâmplări în care eroii îşi duc traiul, independent unii de alţii, iar scopul este de a-i aduna cu ocazia evenimentului aşteptat : inaugurarea Măcelăriei Kennedy de pe Strada Cimitirului din Luna de Jos, luni dimineaţa. Cu sarcasm şi ironie, cu umor şi inventivitate fără limite, Radu Ţuculescu ţese povestea diversificată în multiple planuri, unii lucrează la radio (mediu familiar autorului) alţii au funcţii administrative (primarul oraşului); măcelarul Flavius Kasian şi adjunctul său Noni, poetul vegetarian, beneficiază, pe parcursul romanului, de roluri importante spre a îngădui scriitorului etalarea cunoştinţelor sale bogate în domeniul produselor de carne crudă şi preparată. Vom cunoaşte pictorul care pregăteşte firma măcelăriei, bătrânele surori gemene Roberta şi Rozalia din cauza cărora se va răni fotograful, Marele Petric, celebrul mag la al cărui apariţie în public ţine să vină toată lumea, formaţia de muzică uşoară Muscamor sau delicata Doris – fără ca lista să fie exhaustivă – cu toţii îşi etalează calităţile într-un mod de-a dreptul 82

NAUTILUS no. 2

fascinant. Aşteptata eclipsă totală de soare, anunţată pentru duminică, ora 8 şi 33 de minute îi va preocupa pe locuitorii orăşelului, evenimentul care incumbă pregătirile de rigoare, va însoţi derularea acţiunii. Povestea are un cadru cu tentă supranaturală în care îşi fac apariţia îngeri durdulii comentând cele petrecute, iar perechea de berze cu doi „bebeluşi” care trebuie hrăniţi, visează la o ţară în care plouă cu broaşte. Apărut în 2017 – deci recent – romanul Măcelăria Kennedy este o carte care, cu siguranţă va dobândi un loc de primă importanţă în rândul cititorilor, dar şi a criticilor. Este o carte pe care încerci să o citeşti lent, ca să dureze mai mult, dar, îţi este greu să o laşi din mână. Este genul de carte care îţi dăruieşte senzaţia de a fi prezent printre personajele ei, la sfârşitul lecturii deosebit de captivante, vrei să afli cât mai multe detalii despre noile tale cunoştinţe dar ex abrupto relatarea ia sfârşit – spre regretul tău. Deşi textul nu este lipsit de venin - ce-i drept destul de blând - Radu Ţuculescu îşi tratează eroii într-o manieră nedisimulată de empatie şi îi înconjoară cu multă afecţiune. Nume pline de fantezie precum Haike – săltăreaţa, Epaminonda zis şi Noni, (ajutorul de măcelar – vegetarian), Melpomena - Meli (fiica primarului), populează romanul. Orăşelul în care se petrec cele povestite se cheamă Luna de Jos. „Aia de Sus e pe cer, unde altundeva? – se auto-citează autorul – (…)„personajelor le-am dat libertate deplină – mărturiseşte în continuare Radu Ţuculescu - M-au luat cu ele, am râs şi am plâns împreună, ne-am certat şi ne-am împăcat, ne-am alimentat speranţele şi optimismul în timp ce universul se holba, uimit, la noi…”

NAUTILUS no. 2

Sofia Gelman QUO VADIS ? Nu, nu este vorba despre celebrul roman semnat de H. Sienkiewicz, ne referim la o întrebare – se pare retorică, încotro te îndrepți tu MUZICĂ ? Este o întrebare incitantă, azi când după părerea unor specialişti, tot ce sună este muzică; cu alte cuvinte, tot ce auzim în jurul nostru poate fi considerat ca fiind parte din ceea ce se numeşte muzică ? Adevărul este că în primul rând ar trebui să se ajungă la consens în ceea ce priveşte definiția muzicii. Este ea arta hedonistică, plăcerea estetică a sufletului ? Dacă răspunsul este afirmativ, zgomotul nu poate face parte din paginile ei. Dacă însă muzica tinde să devină o artă care reflectă într-o anume măsură realitatea, tot ce sună poate intra în repertoriul ei. Este oare valabilă teoria lui Pitagora (secolul V înaintea erei noastre) şi preluată de Platon potrivit căreia suntem înconjurați de „muzica sferelor” pe care însă nu o percepem fiindcă ne-am născut auzind-o şi am realiza că ea există numai în momentul în care ar înceta să mai sune ? Ar fi ea plăcută de ascultat ? Dacă scrutăm perioada în care configurația sonoră prezintă o cronologie a stilurilor, de la sincretismul primitiv până la muzica contemporană, vom observa o caracteristică unificatoare a tuturor perioadelor de timp, aceea de a căuta mereu forme noi de exprimare artistică ! După o analiză chiar şi superficială, se poate constata, că aceste forme noi se bazează, fără excepție pe continuarea unor aspecte existente alături de înnoirea altora. Interesant este de menționat de asemenea, că, spre deosebire de paleta culorilor care stă la dispoziția pictorului, paletă care practic este ilimitată în posibilități, muzica dispune de doar 12 (sic!) sunete diferite ca înălțime, nu mai mult. Adevărat, în afara combinației sonore bazată pe diferența de înălțime intervin şi proprietățile care vizează intensitatea, timbrul sau durata, dar, „materia primă” care stă la dispoziția compozitorului, este de 84

NAUTILUS no. 2

numai 12 sunete ! Este vorba despre o magică manifestare a unei arte care – spre a-l cita din nou pe Platon – se clădeşte din „materialul cel mai imaterial” ! În muzica modernă caracterizată prin goana după expresii noi care să nu repete nimic din ceea ce s-a auzit până atunci, îşi fac apariția tendințe duse la exagerări extreme, de pildă „audierea” zgomotului străzii sub pretextul unui „concert” sub denumirea de „muzică concretă”; sau: tineri compozitori creează sub imperiul noului absolut o „lucrare” care constă în introducerea unui ziar de mari dimensiuni în interiorul pianului – mai precis printre corzile sale, cât mai zgomotos posibil. Este vorba despre muzică ? După opinia noastră răspunsul este NU ! Muzica prezintă o dihotomie care include pe de o parte principiul reflectării realității iar pe de alta caracteristica hedonistică a ei, caracteristică dominantă, prezentă în multe etape din istoria stilurilor. Cele două aspecte au conviețuit secole în şir când, de pildă, în Renaştere - perioada de aur a polifoniei vocale à cappella – sonoritatea, fie ea şi disonantă, precum în lucrările lui Gesualdo da Venosa, se va încadra în trăirea hedonistică dar va fi şi reflectarea acelor timpuri prin textele care stau la baza înveşmântării sonore. O observație interesantă se impune referitor la perioada vieții lui Giovanni Pierluigi da Palestrina (1525 – 1594) : prezența barbară a Inchiziției este un fapt cunoscut, totuşi, ilustrarea actelor brutale ale ei nu îşi găsesc locul în muzica sa. Este Palestrina un ignorant ? Poate oportunist ? Reprezentantul fără echivoc al Renaşterii – pildă pentru toate stilurile ce vin – scria mise şi madrigale; acestea din urmă numai sub pseudonim, muzica seculară nu era prea tolerată în acele timpuri… Missa Papae Marcelli, cea mai cunoscută pe care a semnat-o, o dedică pentru Papa Marcellus cel care a fost în funcție doar 21 de zile; în timpul vieții compozitorului se schimbau capii bisericii catolice foarte des şi rezistau abia câțiva ani dar reprezentau aceleaşi idei. Dacă muzica laică fusese considerată nelalocul ei se putea vorbi de sunete ale răzvrătirii ? În perioada 85

NAUTILUS no. 2

Barocului, principala caracteristică a muzicii rămâne cea a aspectului hedonistic. Chiar şi tristă – vezi Misa în si minor sau Patimile după Matei de Johann Sebastian Bach – ea rămâne, totuşi, descriptivă frumoasă, plăcută de ascultat, dar nu oglinda realității contemporane compozitorului. Semne ale zugrăvirii unor aspecte din viața cotidiană apar mult mai târziu, în operele lui Mozart, de pildă în Nunta lui Figaro, unde, pe scenă apar nu numai conți şi contese, dar şi slugile lor. Beethoven, adept al libertății, face apel la versurile lui Schiller – Oda Bucuriei – în Simfonia a IX-a, şi în opera Fidelio încriminează teroarea dictatorială; este cunoscută poziția sa față de Napoleon pe care îl admira atâta timp cât credea că este solul libertății, în acel răstimp îi dedică Simfonia a III-a, dar, când subiectul admirației sale se autoproclamă împărat, titlul lucrării devine EROICA. Aceste exemple luate din literatura muzicală a perioadei clasice, prezintă unele aspecte care ar putea fi interpretate ca fiind oglindirea vieții, dar, în acelaşi timp ele pot fi încadrate şi în aspectul plăcerii estetice pe care o transmite muzica. Lucrările perioadei romantice, ale impresionismului, vor fi tratabile şi ele ca fiind parte din convicțiunea „artă pentru artă” privite prin prisma frumuseții pure. Abia secolul XX va prezenta semne distincte ale dihotomiei: deşi era prezentă tot timpul, disonanța ca mijloc de expresie avea rolul, de-a lungul perioadelor stilistice, să aducă momentul de contrast spre a sublinia frumusețea consonanței care o împrejmuia; disonanța, are să devină din ce în ce mai frecventă în paginile lucrărilor aparținătoare secolului XX spre a reflecta parte din realitatea înconjurătoare. Este vorba de „procesul emancipării disonanței” cum a denumit Schönberg fenomenul care conduce către semnul de egalitate între cele două laturi (de fapt) opuse ale mijloacelor de expresie în contextul configurației sonore. Obliterarea diferențierii – în mod voit – între consonanță şi disonanță va conduce către zămislirea opusurilor ale căror sonoritate oglindesc evenimente dramatice. Ele nu mai pot fi încadrate în aspectul hedonistic al muzicii.

NAUTILUS no. 2

„După Auschwitz nu se mai poate scrie muzică” – afirma muzicologul, filozoful, teoreticianul Th. W. Adorno. Se poate, veni replica din partea lui Schönberg când a compus „Supraviețuitorul din Varşovia” în memoria victimelor Holocaustului… Conturarea limbajului dramatic prin folosirea intensă a disonanțelor a condus către căutarea mijloacelor noi – uneori chiar extra-muzicale – spre a asigura noutatea expresiei înainte de toate. Alături de căutarea noului necondiționat, apare în muzica contemporană şi o tendință care, se apleacă asupra sonorităților plăcute pentru melomani. „Eu scriu muzică neo-normală ” susține compozitorul Georg Orban iar drumul indicat de el se răspândeşte cu repeziciune în cercul creatorilor. Să revenim la întrebarea inițială : quo vadis ? Viitorul este incert; de obicei timpul este acela care decide ce lucrări vor intra (sau nu) în patrimoniul universal, dar, timp înseamnă mai mulți ani decât o generație… astfel, rezultatele se vor cunoaşte abia pe la mijlocul secolului !

NAUTILUS no. 2

Iris Dan

Berggasse 19 Pe Berggasse 19, la Viena, Sigmund Freud a locuit şi a lucrat între anii 1891 şi 1938, când a fugit de nazişti la Londra. Pălăria veche, şapca, bastonul, geanta de doctor, toate sub sticlă puteau să fi rămas de la vreun unchi; dar nu şi uriaşul cufăr de piele chiar aşa ros şi ponosit cum e: niciun unchi pe care-l cunosc nu călătorea în aşa stil, nu aducea acasă idoli păgâni antichităţi greceşti şi romane.

El nu e aici. A plecat în exil cu tot cu divanul roşu, cu tot cu idolii păgâni - şi nimic nu-l mai poate aduce înapoi, pe el, familia, discipolii săi în acest apartament care astăzi găzduieşte expoziţia numită ”Vasăzică acesta e sexul mai tare”. Postere aseptice cu femei psihanaliste umplu din podea până-n tavan camere

NAUTILUS no. 2

unde amintiri contaminate erau odată ademenite, extrase, exorcizate; pot să-mi imaginez strigăte şi şoapte destăinuiri adevărate şi false, trupuri tarcuite în descărcăriautentice şi simulate. Să-mi imaginez - dar nu să simt.

Nu, el nu e aici.Şi nu e nici pe treptele impunătoare unde Prinţesa Marie Bonaparte1 (sau mai bine zis Catherine Deneuve, într-un film) a şezut o noapte întreagă în ‘38 până l-a convins să plece din Viena. Cât le mai invidiez încă, pe aceste brave, minunate femei psihanaliste, cu cât mai admirabilă, mai vrednică decât a mea e coborârea lor ghidată în infern.

*** Dar puţin mai târziu îl văd pe Ring, la plimbarea lui zilnică concepând un oraş ordonat, luminos răsărit din mlaştina colcăind de monştri

Marie Bonaparte (1882-1962), psihanalistă și scriitoare. 89

NAUTILUS no. 2

în care-şi petrece nopţile. (În alte părţi asanarea altor tipuri de mlaştini populează visurile altor evrei şi ei consideraţi elemente străine, siluitori ai peisajului.)

”Unde e id, să fie ego”, decretează, ca Dumnezeu pronunţând ”să fie lumină”: îmi arată cuţitul ucigaşului transformat în bisturiu de chirurg pocitanii gângave ieşind la lumină sub formă de zei ai raţiunii excremente frământate în opere de artă Eros trezindu-se în fiecare dimineaţă sublimat, din tărâmul morţii.

Dar deodată, vomitaţi din străfunduri oameni în cămăşi cafenii (sau alte uniforme) urlă, jefuiesc, ard cărţi, ard oameni trec prin Ring pe lângă statuia Athenei călcând în picioare dreptate, decenţă cultură, punând capăt omeniei copiii noştri ai tuturor.

NAUTILUS no. 2

*** Lăsaţi invidia de penis! Ţineţi minte cum a ţinut lampa sus când ne-a condus în infern şi înapoi, cum fără teamă a dezvelit temeliile cetăţii noastre. Ţineţi minte că a fost un evreu din Moravia sosit la Viena că şi-a văzut tatăl batjocorit şi scuipat şi totuşi nu s-a dat înapoi să iscodească dorinţa fiului ca tatăl să moară. Ţineţi minte că înţelegerea noastră e pe veci modelată de salturile minţii lui.

***

Ce păcat că în prăvăliile de suveniruri oferind spre vânzare chipuri cioplite de rabini-filozofi, scripcari pe acoperişuri, kibbutznici în şort şi sandale nu se poate găsi măcar o urmă a acelei specii dispărute vorbind atâtea limbi, atâtea culturi, cu atâtea straturi, absorbing totul, punând totul la îndoială, veşnic înnoitoare: evreul Europei Centrale.

NAUTILUS no. 2

Carţi noi

Volume de Aer II volum cu poeme 2015-2017, apărut la Editura Singur, Târgovişte, 2017 în colecţie privată de carte Dedicaţie: lui Gabi, pasăre nemuritoare a tinereţii mele, iubire de asemeni şi mamă a copilului meu Cuvânt înainte Am făcut cunoştiinţă cu poezia lui Emanuel Pope în urmă cu câţiva ani, când am văzut strecurată în materialul pe care îl tehnoredactam pentru Revista Alchemia, o poezie care m-a tras de mânecă şi de guler şi apoi mi-a sărit pe tastatură şi m-a înhăţat de degete. Poezia se numea “Javră la două capete” şi era o adevărată demonstraţie de virtuozitate, o “ars poetica” a unui suflet care muşca din rai cu o falcă şi din abisurile iadului cu cealaltă. De atunci, am citit multă poezie memorabilă ieşită de sub peniţa lui Emanuel Pope, printre care se numără şi versurile ce intră în compunerea Volumelor de Aer II. Am avut bucuria să trec la ilustrarea şi paginarea acestei cărţi, ca urmare a unui concurs de carte găzduit de Revista Alchemia. Concurs pe care autorul l-a câştigat cu o bună selecţie de versuri şi cu o scrisoare ce ne-a încălzit inimile şi merită reprodusă aici, împreună cu răspunsul redacţiei:

NAUTILUS no. 2

Salut Alchemia! Cum ştiu că în laboratoarele tale orice este posibil, îndrăznesc să-ţi cer ajutor. Pe scurt despre ce este vorba: în aproape trei ani (2015, 2016 şi puţin din 2017) s-au strâns – dincolo de proiectele pe care mi le-am propus şi de care m-am ţinut atât cât am putut – o sumă de poeme pe care le-am tot pus deoparte sub o aşa numită titulatură “Volume de Aer II”, existând deja publicată în 2015 o altă plachetă cuprinzând o parte din poemele scrise şi salvate între anii 1983 – 2014 sub titlul “Volume de aer I”. Ei bine, aceste poeme sunt de tot soiul, adică au diferite tematici, valori şi sunt scrise în diferite stiluri. Dar oricum ar fi ele, ele tot îmi sunt dragi chiar dacă le-am ţinut cum îşi ţin unii cenuşăreasa în casă. Şi acum as vrea să le fac oarecum dreptate şi să le găsesc o formulă în care să le îmbrac, să le pot reda şi altor cititori dinafară şi dincolo de mine. Misie teribil de grea! Ştiu, dar mă gândeam că voi magicienii aţi putea găsi o hăinuţă şi pentru balul acestei biete făpturi. Emanuel Pope ** Dragă Emanuel, Laboratoarele noastre vor găsi formula vestimentară cea mai potrivită pentru balul la care intenţionează să participe cartea ta. Îţi mulţumim că ai apelat la noi! Alchemia Parcurgând conţinutul acestor volume de aer am găsit în ele multe motive de inspiraţie şi respiraţie. Dragoste, prietenie, extaz, însingurare, hybris, smerenie, credinţă, îndoială, intensitate a pasiunii sau detaşare… toate acestea şi multe altele sunt stările care alcătuiesc atmosfera lumilor create de Emanuel în poemele lui. Volume de cer senin, sau noros,

NAUTILUS no. 2

volume luminate de incendiul magnific al vreunui apus, sau prinse în vârtejul unui uragan… Am reuşit să cuprind în ilustraţiile mele doar mică parte a gândurilor şi sentimentelor pricinuite de călătoria prin vastele ţinuturi aeriene dintre coperţile acestui volum, unde fiecare poem este o “minunată lume nouă”. De aici invitaţia de a-l explora pe cont propriu şi de a-i descifra secretele cu deschiderea, curiozitatea şi curajul necesare oricărei călătorii. Sasha Segal, iulie, 2017

Ilustraţii şi coperta: câteva dintre mininile săvârşite de Sasha Segal căreia îi mulţumesc cu deplină admiraţie şi pe această cale! Volume de Aer II, autor Emanuel Pope

NAUTILUS no. 2

100

NAUTILUS no. 2

Yehuda Amichai tradus în limba Română, premieră mondială Despre o carte de poezii alese - Un drum printre două culturi.

De la bun început trebuie să recunosc că numele lui nu-mi spunea mare lucru când la începutul anului 2017 i-am cules o carte de pe rafturile unui anticariat din Londra. A fost o zi în care am pescuit, cum îmi place mie să spun - doi poeţi: Yehuda Amichai şi Rita Dove. Apele erau tulburi. Le-am deschis cărţile şi am citit din fiecare câteva poeme. Nu ştiam nici căror naţiuni le aparţin şi nici dacă sunt în viaţă sau nu, cu atât mai puţin valoarea. După o săptămână Rita s-a aşezat în bibliotecă alături de alţi autori însă Yehuda a rămas lângă mine, zi de zi, timp de şase luni. M-a fascinat înainte de toate omul pe care începeam să-l cunosc şi pe care îl găseam privindu-mă şi zâmbindu-mi parcă numai mie, de fiecare dată, din spatele versurilor. Relaţia asta de intimitate pe care o construia poezia lui ca pe o casă cu mine şi pe care apoi tot el mi-o lăuda cu atâta sinceritate - chestie pe care nu o mai întâlnisem decât la Walt Whitman m-a făcut să nu-i pot rezista şi azi sunt mândru că m-am încăpăţânat să-l citesc şi pot spune cu mâna pe inimă că descoperirea acestuia a luat loc repede în galeria celor mai însemnate revelaţii din viaţa mea alături de nume ca Pavese, Walt Whitman cum spuneam, Yannis Ritsos, Dylan Thomas, dacă e să mă refer numai la poezia lumii. Altfel nu m-aş fi apucat ca nebunul să traduc continuu din creaţia acestuia. Apoi am început să aflu uşor, uşor cât mai multe despre el şi uite aşa, în final, am ajuns cu admiraţia aici unde nu ştiu ce să-i mai fac şi nici cărui fapt îi datorez cel mai mult: sincerităţii, naturaleţii, curajului lui Amichai în viaţa de zi cu zi sau caracterului puternic umanist al autorului cu vederi morale, esteticii, frumuseţii în simplicitate, ironiei şi forţei sale poetice pe care o răspândeşte prin versul său ca pe o sărbătoare a omului frumos şi liber?! Desigur am pierdut infinit neputând avea acces la multe dintre poeme în varianta lor originală şi aici m-am bazat pe ajutorul prietenului Adrian Grauenfels care a acceptat cu bucurie propunerea 101

NAUTILUS no. 2

mea de colaborare, venind să suplinească această lipsă şi nu numai. Acum, că poemele or fi bine traduse sau nu, nu vă pot garanta, însă de un lucru sunt sigur chiar dacă vă va părea de-a dreptul nebunesc: mâine dacă Amichai m-ar vizita ştiu că am avea amândoi sentimentul că abia ce ne-am despărţit cu o zi în urmă. Altfel rămâne să mă văd cu el în cer şi să vorbim. Un cuvânt măcar, deşi aş avea mii, despre desenele ce însoţesc poemele în volum, ele însele nişte poeme vii dovedind talent dacă nu chiar crâmpeie de geanialitate. Beatrice Bernath ne-a făcut tuturor o mare cinste şi o bucurie pe măsură. Se pare că Dumnezeu când dăruieşte unora o face cu atâta poftă încât pe mulţi alţii îi uită. De aici însă şi responsabilitatea acestora, care precum Beatrice sunt nu numai poeţi dar şi artişti plastici. Multumiri! Şi de asemenea doamnei Otilia Rossetti care s-a ocupat de redactare. Timpului răpit domniei sale i-aş bate valul înapoi cu o mare de flori. Mii de mulţumiri doamne Hanna Amichai pentru permisiunea acordată, bunăvoinţă fără de care această carte sub niciun chip nu ar fi fost posibilă. Emanuel Pope - Marea Britanie *** Iată doi autori în tandem, angajaţi în a traduce din engleză şi ebraică, un mare poet Israelian. Rezultatul este cartea de faţă: "Yehuda Amichai - Poezii Alese - Editura Saga-Israel. Aventura mea cu Amichai începe târziu, poate prin anul 2011, pe când ziarul Yedioth Aharonot publica în ebraică, în fiecare joi, poezii moderne. Pe Amichai este imposibil să nu-l iubeşti de la prima vedere. Limba sa este caustică, avangardistă, spectrul intereselor sale imens: tradiţia iudaică, versetele biblice, cochetează cu sunetele, cu jocul de cuvinte ebraice, ca să treacă cu uşurinţă în modernism, la poveşti urbane, personale şi autobiografice. El atinge spiritul frământat al cetăţeanului laic, omul de zi de zi, obsedat de existenţă, de starea de beligeranţă perpetuă, care face din noi soldaţi şi victime, eroi sau dezertori de la marea aventură care este viaţa israeliană! Este o experienţă aparte contactul cu acest neconvenţional poet, 102

NAUTILUS no. 2

aparent deschis şi simplu, dar complex în mesajul sau filosofic direct, descojit de menajamente sau elucubraţii: "Să scrii, să bei, să mori. Asta e tot. Deja acţionezi, iubeşti, scrii..." (Sonet). Amichai acoperă cu scrisul său o perioadă de timp (5 decenii), crucială existenţei statului Israel: trei războaie majore, consolidarea unei economii, valuri de emigraţie din trei continente, naşterea terorismului, încercări de pace spulberate prin uciderea primului ministru Itzhak Rabin. Pe fondul acestor ani tulburi Amichai scrie şi publică, proză şi poezie, este nelipsit din spaţiul intelectual care formează şi modelează conştiinţe. Iată un exemplu plin de cinism, inspirat de starea unică, incendiară a Ierusalimului în care se îmbină la un loc istoria, cu viaţa de zi de zi, cu situaţia politică a vremii: Ecologia Ierusalimului Aerul Ierusalimului e saturat cu rugăciuni şi vise aşa cum aerul oraşelor industriale este irespirabil Din timp în timp, istoria soseşte livrată iar casele şi turnurile îi devin ambalaje care mai târziu, sunt demolate şi trimise la groapa de gunoi Uneori sosesc candele în loc de oameni, şi liniştea urmează. Alteori vin oameni în loc de candele şi zgomote urmează. În curţi închise, pline cu un bogat iasmin consulatele străine, ca nişte mirese vrăjite, refuzate, veghează momentului potrivit.

103

NAUTILUS no. 2

Un alt subiect major este dragostea, erotica, relaţionarea bărbat-femeie, subiecte în care poetul se simte liber să zburde cu nonşalanţă sau francheţe, după cum cere momentul: La muzeul maritim Am văzut vase de lut, acoperite de lipitori scoase de curând din fundul oceanului, şi gândul mi s-a dus la marinarii antici care şi-au dat jumătate din viaţă ca să navigheze spre aceste amfore şi cealaltă jumătate ca să le aducă înapoi, acasă. Au făcut ce le dicta meseria, dar s-au scufundat, aici chiar la mal. O femeie din lângă mine spune: Nu-i aşa că sunt frumoase! Şi-a tresărit la vocea ei şi la prezenţa mea. Apoi a plecat înapoi la viaţa ei care de asemeni este jumătate plecare şi altă jumătate, revenire. Închei mulţumit de minunata oportunitate de a colabora cu prietenul Emanuel Pope la acest volum de traduceri, care sper să arunce lumină asupra marelui poet Yehuda Amichai şi să lase în sufletul cititorilor gustul de "mai vrem". Adrian Grauenfels - Israel

104

NAUTILUS no. 2

Yehuda Amichai Ce păcat. eram o aşa de bună invenţie Ţi-au extirpat Coapsele din şoldurile mele. În ceea ce mă priveşte, Toţi sunt nişte chirurgi. Absolut toţi. Ne-au demontat Pe unul din celălat: În ceea ce mă priveşte Toţi sunt doar nişte ingineri. Absolut toţi. Păcat. Eram o invenţie atât de bună Şi de drăgălaşă. Un aeroplan construit dintr-un bărbat şi o femeie. Aripi şi toate cele. Am plutit puţin deasupra pământului. Şi, puţin, chiar am zburat.

105

NAUTILUS no. 2

106

NAUTILUS no. 2

107

NAUTILUS no. 2

“A Man In His Life A man doesn't have time in his life to have time for everything” Ioan Mircea Popovici este foarte clar şi foarte bine tu zici că un om nu are timp, în viaţa lui, pentru toate ceea ce-i un adevăr la fel de mare ca o axiomă pentru axiome nu mai este nevoie să pierdem vremea cu demonstraţii şi scheme, de leme şi dileme le folosim ca certitudini şi mergem mai departe până ajungem la punctul de sprijin cu care răsturnăm pământul şi aşa în ziua de azi, toate sunt cu susul în jos poate aşa reuşim să nu ne mai indoim de ceea ce iubim şi de cele pe care le ştim relative şi absolute, frumoase şi slute Tu zici, prietene şi zicerile tale-s la taifas cu cele câteva care-au rămas mai la urmă ştii tu bine că “cei din urmă vor fi cei dintâi” unde te grăbeşti mai rămâi

<<< - Ylia Zomb Nişe şi Spaţii, expoziţie în San Francisco. 108

NAUTILUS no. 2

INDEX Adriana Ausch - All you can Kafka ...................................................................... 5 Alex Valeriu de-construcţie ............................................................................... 5 Serban Foarta APOLLINAIRE (într-o transpunere a mea) ................................ 7 Ioan-Mircea Popovici Ora pescăruşului ........................................................... 8 Adrian Grauenfels ............................................................................................ 12 Liviu Cristescu .................................................................................................. 24 Miruna Mirică | Tangoul Românesc ................................................................. 27 Desene: Stays Eidrigevicus ............................................................................... 32 Boris Vian – Adriana Constantin ....................................................................... 37 Emanuel Pope - Dragă Proust, ......................................................................... 41 Dorina Şişu - miercurea lui Munch ................................................................. 45 Claudia Bota..................................................................................................... 70 Plasa lui Pitagora.............................................................................................. 72 Cele doua Var .................................................................................................. 73 Beatrice Bernath .............................................................................................. 80 Sofia Gelman.................................................................................................... 82 Iris Dan............................................................................................................. 88 Carţi noi .......................................................................................................... 93 Yehuda Amichai ............................................................................................. 101 Yehuda Amichai ............................................................................................. 105 “A Man In His Life .......................................................................................... 108

109

NAUTILUS no. 2

Editura Saga - Israel

110