Revista Nautilus no. 28- Martie 2020 by adrian grauenfels

Revista NAUTILUS no. 28

Martie - 2020

Cu o secțiune comestibil -culinară ! Director: Adrian Grauenfels Editura SAGA - 2020 Coperta: Australia arde – foto: NG

Artă: Yarin Branth, Baruch Elron, Paul Mircea Goreniuc Mugurel Bărbulescu Culinare: Veronica Pavel Lerner, Maria Sava, Dan Romașcanu Inedit: Jacques Costin, Fanuș Neagu Noi veniți: Cezar Vizniuck, Camelia Florescu, Raul Ancel

Lucian Nastasa Kovacs Detaliile istoriei de tristă amintire! Acum 79 ani, în noaptea de 21 spre 22 ianuarie, a fost asasinat Mișu Goldschlager de către legionari. Acesta era fratele mai mic - de o frumusețe unanim apreciată - al lui Jacques Costin. Cei doi erau cumnații lui Marcel Iancu, pictorul. Însă Jacques Costin (1895-1971) era și el originar din București, emigrat însă în Țara Sfântă din toamna lui 1939, urmat în 1941 de faimosul său cumnat, Marcel Iancu. Amândoi erau de-o seamă, fuseseră colegi de școală, Costin – cu numele real de familie: Goldschlager – urmând Facultatea de Drept din capitală, dar fără ca mai apoi să profeseze avocatura, deși mereu i se menționa această calitate, în vreme ce Iancu a urmat arhitectura, afirmându-se apoi și ca pictor și scriitor, unul din fondatorii mișcării Dada, alături de Tristan Tzara, Hugo Ball, Jean Arp ș.a., dar și editor al revistei „Contemporanul”. De altfel, în acest periodic, Jacques Costin a publicat constant între 1923 și 1930 - sub pseudonimul Sindbad - un soi de pastile pline de umor, dar și de substanță, reunite apoi într-un volum intitulat „Exerciții pentru mâna dreaptă și Don Quichotte”, mult apreciat în epocă, dar și mai apoi, ilustrat de Marcel Iancu și Milita Pătrașcu. Este și motivul pentru care a fost inclus în avandarda românească, apreciat ca „urmuzian”, pentru că proza sa pare realizată în același registru ca Urmuz, fiind deopotrivă plină de umor, deși era un personaj discret, însă boem, bun amic cu Tristan Tzara, F. Brunea-Fox, I. Vinea ș.a. Locuia totodată într-o casă devenită faimoasă datorită cumnatului său, care a proiectat-o, cunoscută azi drept imobilul Jacques G. Costin, ridicat în 1933. Și cum acum pregătesc de tipar Memoriile inedite ale lui Enric Furtună (Pekelman), trebuie să mai spun că prin 1944-1945, când Furtună face cunoștință la Ierusalim cu Jacques Costin, acesta este descris cam în aceiași termeni în care a făcut-o și Vlaicu Bârna - „înalt și palid, ciolănos și costeliv, de o gravitate studiată” -, medicul adăugând și alte trăsături: „Când însă l-am cunoscut în carne și oase (mai mult oase), nepermis de lung și deșălat, cu nas neobișnuit de mare, deștept foc și deținător suveran al unui umor rece și uscat (...), a trebuit să fac mea culpa și să recunosc că în pofida competenței mele în materie, nu am cunoscut pe unul din cei mai spirituali și autentici scriitori români ai tinerei generații”. De altfel, în ceea ce privește aspectul fizic, Costin rămăsese cam același ca în tabloul realizat de Marcel Iancu prin 1922-1924, intitulat „Potretul unui om”, ce se află astăzi la Muzeul Național de Artă din București. Mai trebuie spus aici că asemenea lui Enric Furtună, și Jacques Costin a revenit în România în 1947, excelând doar în traduceri din Ivan Turgheniev, Victor Hugo, Jacques Remy, Anatole France ș.a., ce au văzut lumina tiparului până prin 1958, pentru că devine apoi victima a ceea ce în epocă era cunoscut ca „demascare”, făcută cu surle și tobe în aula Facultății de Drept din București, alături de Milița Pătrașcu și Marius Nasta. Pentru a-și salva pielea, a făcut și depoziții acuzatoare în procesul Noica-Pillat, permindu-i-se astfel ca spre finele lui 1959 să părăsească țara 3

și să se stabilească definitiv la Paris. Însă acum 79 ani, legionarii l-au căutat acasă pe Jacques, seara, cam pe la ora asta. Cum nu l-au găsit, au ridicat pe Mișu, ducându-l într-o cameră de anchetă. L-au torturat pentru a afla ceva de fratele lui, într-un asemenea hal încât l-au ucis extrem de violent, spre dimineață. Binecuvântată să-i fie amintirea !

Marcel Ianco - coșul cu fructe

Jacques G. Costin (n. 13 aprilie 1895, București, d. 1972, Paris) este un scriitor de origine română asociat cu avangarda. A colaborat la Unu și la Contimporanul. A semnat și sub numele de... Sinbad. Operele sale sunt inițial asociate cu epigonismul urmuzian, dar criticul Ion Pop a relevat în scrisul lui Jacques G. Costin o anume manieră de ironizare aidoma postmodernismului.

Opere * Exerciții pentru mâna dreaptă și Don Quichotte, Editura Națională Ciornei, București, 1931 (copertă și 6 desene de Marcel Iancu și un desen de Milița Petrașcu) Tristan Tzara, Max Herman Maxy, Vinea, Jacques Costin 1915

Pisica din Exerciții pentru mâna dreaptă Jacques G. Costin Îi plac jocurile de noroc, de aceea se naște cu ochii închiși. Din lipsa unei meserii productive a devenit contemplativă Păstrează tradiția balconului. Totuși, ca să treacă drept o utilitate, a adoptat ura contra șoarecilor. Iarna murmură, în fața focului, disprețul pe care i-l inspiră oamenii tot anul. Când o atingi cu băgare de seamă repetă în surdină blesteme strămoșești. E cu totul lipsită de caracter: după ce fură, se spală pe mâini. Și cinică: își linge propriul ei scuipat. Nesinceritatea ei n-a putut fi dovedită. E discretă. Despre câine are o părere preconcepută: trebuie privit de la distanță. Moare pe ascuns - de teama hoților de blăni. Când pisica nu e acasă, e prin vecini. Cât privește pisica cu clopoței, nici nu se gândește să prindă șoareci.

Câinele După rușinea suferită în mitologie, Cerber s-a consacrat gospodăriei. Capitalist înnăscut prin limbă și coadă; exploatează vanitatea și mila. Ațâță literatura domestică. Dar e incoerent: combate cerșitul și corespondența. Deși retor, nu e ipocrit. Și-a făcut din amor o profesiune de credință publică. Idealul lui în dragoste: frații siamezi. 6

Nu poate suferi pisica pentru că scuipă. E cabotin. Spre deosebire de pisică, se joacă pentru plăcerea altora; și meloman. Preferă însă vocea stăpânului. A lăsat să se înrădăcineze credința că e necesar. De fapt când e legat nu riscă nimic. Câinii de vânătoare sunt din porțelan. Păzesc scrumierele. Ceilalți, ca să-și ușureze lupta pentru existență, s-au împărțit în două: unii care dorm ziua, alții noaptea. Câinii care nu dorm nici noaptea sunt astronomi. E adevăr că nu latră câinele care mușcă, fiind ocupat. Când turbează devine xenofob.

Boul Se ocupă cu introspecțiunea. De fapt speculează mai mult ideile furajere. Face și pe distratul: ți se uită în ochi și gândește aiurea. Din timiditate rumegă mereu un răspuns întârziat. Mai rumegă și un plan pentru recolta viitoare. Totuși destul de resemnat; suportă cu tărie propriul său nume. E tăiat din cauza pericolului pe care-l prezintă coarnele. În societate servește ca exemplu și ca talpă. Întreține relații foarte întinse; a avut o chestiune personală cu broasca umflată. A primit să stea în intimitatea oului de furat. Mecena național: pozează pentru Grigorești. Agricultor în orele libere, îngrașă pământul. În raport cu taurul, e pur și simplu o vacă. Iar după mamă e supus elvețian.

Pian O rămășiță preistorică din specia Mastodont. Și-a păstrat coada și trei picioare. Poartă o dantură falșă perfect armonică. Fire taciturnă, reacționează violent când ai pus mâna pe cele două chei: prin gaura uneia se aud chiote și jocuri; prin cealaltă cutremure de pământ. Se abandonează numai inițiaților. Le oferă o scară de abanos cu trepte fără soț. Foarte modest, a primit rolul secundar în sonata Kreutzer. Se întrebuințează în pension contra copiilor cu temperament. ...mon violon d'Ingres. 7

Omagiu Lena Constante Brauner (cu multumiri d-nei Riri Sylvia Manor pt. atenČ&#x203A;ionare )

Adrian Grauenfels

A multi layer archaeological site

Arheologii și studenții s-au năpustit în câmpul nou descoperit, în valea dracului Au parcurs în fugă o cale spinoasă prin jungla orașului au defrișat gunoaiele comunale și plasticul abundent iată ...ciuperci la suprafață crescute pe ramurile unui măslin vechi de 5000 de ani carbon 14 și o țigară la rădăcină cârlige de abator sub ele un vas de lut cu mânerul spart mai adânc, cum cer cărțile academiei cenușă și oseminte de om praștia lui Samson poza arsă a unei iubite două pietre de amnar pentru inventarea focului.. DAVID Regele nostru, David ca să fie în formă se hrănea cu legume și grâne, puțină carne Era atât de mândru, în armura sa strălucitoare cu care se antrena în mișcări complexe de spadasin venețian la granița cu Flistinii Muncea din greu să are câmpul să lustruiască armele cu ceară și smalț casa lui era plină de candele și cărți vechi salvate după potop ÎI plăcea să trântească ușile, să bată covoarele până-i cereau milă ca o femeie credincioasă în dosul unui voal transparent era, doar să nu-i vedem lacrimile și neliniștile. Se gândea la o soție, subțire, îmbrăcată în alb care aduce apă de la fântâni din depărtare uneori în gură, că să fie caldă, bună de băut o licoare miraculoasă transmisă prin sărut 9

iar el David, să-i ofere zilnic capul lui Goliath așezat pe o tavă de argint gândind că de fapt, este atât de puțin și că ea îl va părăsi pentru nepricepere întru cele femeiești... AG 2020

Liviu Antonesei Cîntec împotriva morții Lui Neamțu Țiganu Brîndușei Palade

Sătul de marghilomane în-romate, de irish coffee, că whiskyul pur, turnat alene mai limpede mai suplu, curge-n vene în Englitera-n cețuri, mult ploioasă am dat în pub peste cafe latte, în care torni scorțișoară după voie și obiceiul cela l-am adus acasă și e cu mine de șapte ani plus șapte… Cafea, coffee, cafe, kafa, eu beau kawa în Stambul, în Londre, Buridava! Și înainte poate curge-un rom, un whisky, dar numa afumat și very old căci nu sînt animal, ci un biet om și trag cinzeaca legănînd din șold și zilnic asta fac, an după an, și dau toți banii, ba aș da și gold să bucur în Ghermania un frate neamț țigan, că nu mă-ndur să-l mustru harap sau rrom! Cafea, coffee, cafe, kafa, eu beau kawa La Paris, Cairo, pîn la Miroslava! Așa zac prin cafenele, la Starbucks, mai pe terasă, cu trabucu-n mîna stîngă su cu pipa pentr-afară, narghileaua-i la-ndemînă de mă ia pofta în casă și muștiucul plin de fumuri e mai bun ca prima oară, iar prin fumul parfumat, mentă, măr sau pergamute, văd cadîne străvezii rotindu-și lasciv buricul – nu scot nici un cuvințel, tare-mi plac așa mai mute, de la o vreme încolo schimb mașina cu ibricul! Cafea, coffee, cafe, kafa, eu beau kawa fierbinte și aromată, fie-i pe vecie slava! 10

Bedros HORASANGIAN A murit Garbis Dedeian, A amuțit saxofonul lui Garbis. Un mare artist, un minunat muzician. Parcă ieri îl felicitam de ziua lui. O aniversare Acum suntem triști. A murit Garbis. Saxofonul lui tace. Nu mai fumează nimeni Tac și eu. Îmi fac o cafea și aprind o țigară. Dumnezeu să-l odihnească pe Garbis Dedeian. Saxofonist. Prietenul nostru.

Care Garbis? Fotograful de pe Moșilor, ar putea întreba unul din generația părinților mei. Am și eu poze cu Garbis, fotograful. Dar atunci cine, Zobian?, un mare cântăreț de operă, azi complet uitat, pentru că viața merge înainte și mereu apar alți cântăreți, uite na, și Eduard Tumageanian s-a copțit și el, apare rar pe vreo scenă și lumea începe să-l uite. Atunci, Aman, ăse, nu ne ține așa, care Garbis. Despre Garbis Dedeian, saxofonistul, este vorba. A făcut 60 de ani. Nu e mare scofală să faci niște ani – sunt destui care-i fac degeaba, așa cum fac selfies, cum e moda acum, doar ca să se bage-n seamă – dar să cânți la saxofon nu e o treabă ușoară. Și dacă e vorba de jazz, e chiar complicat. Pentru că jazzmenii sunt o specie rară de oameni. Chiar și armeni fiind, Aman, vras kăre, menk kordz unink!, rar găsești câte unul care să scoată dintr-un instrument ce poate face Garbis. Nu e vorba doar de sunete și note, ci de feeling. Nu e vorba doar de cânta My funny Valentine, ci de a improviza ca John Coltrane. Nu e vorba doar de muzică, ci de a trăi muzica. Asta a făcut și face Garbis Dedeian. Prietenul meu. Ne vedem rar, dar ne îmbrățișăm de fiecare dată. Surâdem. E bine, e bine, de ce să nu fie bine. Mai mult acru-amar, decât veșnicul zglobiu VV, prietenul nostru. E bine? E bine, de ce să nu fie bine. Viața, o mare minune. Tot spun/scriu, eu. Deseori degeaba. Dar nu în cazul lui Garbis, care cu saxofonul și țigările lui – cred că și instrumentul miroase a tutun – dă chip și contur unor formidabile sunete. Fraze muzicale. Trăiri intense. Solouri, improvizații. Care-ți merg la inimă. Jazzul este o formă specială de a trăi. De a fi tu însuți. Momente de grație care sunt minuni ale acestei minuni numite muzică. Pentru care Garbis Dedeian – o fi ne-am cu profesorul Dedeyan de la Montpellier? – a dat totul. Acum 40 de ani am scris o povestire despre un jazzman care și-a pierdut și apoi găsit saxofonul. Nu-l cunoșteam pe Garbis și nici povestea lui când am scris povestirea. Într-o bună zi, după ce ne-am cunoscut, mi-a spus că asta e povestea lui și a bunicii 11

lui. Eh, mi âser…,( Ei, nu spune…)Ei da, viața bate literatura, așa cum muzica ne înalță pe toți. Asta face saxofonul lui Garbis. Jazz. Jazz, Jazz. Aman, khafa șhishiorsun.( Of, doamne, nu mă bate la cap, pe turcește) da, bunicii noștri vorbeau amestecat, în fine, nu despre genocid este vorba. Mai și glumim, dacă mai e rost de glumă când Regep Efendi îl boscorodește pe Președintele Macron, că nici francezii nu au fost lebede în Algeria și Ruanda. Aferim, ce să zicem. O să comentăm, bien sur, anșușt, uite că mi-am adus aminte cuvântul armenesc pentru desigur. Oare Erdogan ascultă jazz? Ultimul album a lui Garbis se numește Armine. Nu e vorba de fata lui Varujan V., ci de a lui. Și fata lui Garbis se numește Armine, ca și fata lui Mihai S., ca și fata lui Edi J., ca și toate fetele pe care saxofonul lui Garbis le transformă în sunete. Brava lui și brava nouă care îl admirăm și prețuim pentru tot ce face. Nu știu cum aș putea să transform în sunete un La mulți, Garbis!, cântat la duduk, ca să nu se supere armenii care nu știu ce e aia jazz-ul și cine e Garbis Dedeian. Un mare muzician. Cu saxofonul lui cu tot. Bedros HORASANGIAN

Valery Oisteanu How to Be a Poem Cum să fii poem Este totul aşa de greoi şi de subit Cum e și normal, eu voi fi acel Şoim vânând şobolani rezistenţi la otravă în fântâna din Tompkins Square Park. Un ascultător al muzicii lui Cecil Taylor Simt paranoia crescându-mi Ca un bonsai pe creier Sunt un poem pornit de la zero Lamentaţie Liturghie-Dada Ventilând verbe pe respiraţie Sunt pe propriile-mi buze, un motel care-și ține secretele Poem în ochii mei, rânduri de vers Ca o colivie de pasăre înconjurată de lei urlând Câteodată un poem întreg fără cuvinte îngrămădire de rânduri la nimereală gramatical Inadecvate, scrise de niște criminali sfinți Fără șă știu dinainte despre ce Sunt doar o notă scrisă în grabă Nu e necesară nicio explicație rațională Nu contează ce înseamnă, totul e coincidență Așa cum e și publicul poemului meu. 12

Adrian Grauenfels François Villon - Bard sau derbedeu?

Războiul de 100 de ani a lăsat în Franța nu victime, ci numeroase castele construite de combatanți în frumoasa Aquitaine, pe superbele malurile ale râului Dordogne. La finele războiului, a urmat o perioada de sărăcire a populației lăsate la vatră, care nu mai găsea de lucru, unii fiind împinși să aleagă drumul vagabondajului, al aventurii și al jafului, atunci când se ivea vreo ocazie. Un astfel de personaj, François de Montcorbier, alias Francois Villon (născut 1431, Paris – dispărut în ianuarie 1463) a devenit unul dintre marii poeți ai Franței medievale. Interesant este că tot ce se știe despre Villon a fost colectat din documentele legale și din propriile sale scrieri. Villon s-a născut la un cuplu francez, sărac, în 1431, la Paris. Tatăl său a murit când era băiat mic, iar el și mama sa au fost lăsați într-o sărăcie care se înrăutățea pe măsură ce Parisul a suferit ocupația engleză, război civil și foamete. Băiatul a fost predat lui Guillaume de Villon, un capelan al bisericii SaintBenoît-le-Béntourné și viitor profesor de drept ecleziastic la Universitatea din Paris. Maestrul Guillaume l-a adoptat pe François, i-a schimbat numele de familie și a început să-l învețe gramatica și sintaxa latină. La vârsta de unsprezece ani, Villon a devenit student la Facultatea de Arte a Universității Sorbona, iar sub tutela tatălui său adoptiv a primit diploma de licență în 1449. Până în anul 1452, când Villon primește diploma de Maestru în Arte, tânărul era pe făgașul unei cariere promițătoare, fie în biserică, fie în drept. Se știe foarte puțin despre viața sa din următorii câțiva ani, dar la 5 iunie 1455, Villon a fost arestat pentru uciderea preotului Philippe Sermoise, într-o luptă la un bar din Paris. Cu toate acestea, de pe patul său de moarte, preotul l-a iertat în public pe Villon, care fugise din oraș, la Angers. Astfel, tânărul poet a fost grațiat. În anul 1456, Villon s-a întors la casa sa din Paris. În decembrie, el a scris "Le Petit Testament", una dintre cele mai importante lucrări ale sale. Villon a susținut că a terminat poezia de Crăciun, în timp ce s-a întâlnit cu mai mulți cunoscuți și ulterior a furat 500 de coroane de aur din cufărul cu bani al Colegiului din Navarra, unde comunitatea își păstra fondurile. Întemnițat la Châtelet, a evadat, părăsind din nou Parisul, pentru o perioadă de șase ani de 13

vagabondaj. În "Le Lais" - "Micul Testament" (1457), Villon se arată compunând poemul în aceleași ore în care se petrece jaful. În notele traducatorului în engleză Louis Simpson despre traducere, acesta pune întrebarea: „S-ar putea ca Villon să fi scris aceste strofe după jaful la Colegiu, pentru a-și fabrica un alibi?” La scurt timp după incident își caută un adăpost în provincie. Între timp, unii dintre compatrioții săi criminali au format o gașcă de răufăcători care jefuiau tot nordul Franței. Când autoritățile au început să aresteze și să-i spânzure prietenii, Villon a fost, de asemenea, acuzat și alungat din Paris. A rătăcit câțiva ani găsind refugiu între decembrie 1457 - ianuarie 1458 la Blois la ducele Charles d'Orléans, prinț și poet, admirator al operei sale, care în cele din urmă a aranjat grațierea lui Villon.

La Blois are loc un concurs de poezie pe tema "Cad mort de sete - alături de fântână", temă dată de Ducele d'Orelans. Villon este declarat învingător. Balada se intitulează: "Balada lui Villon, zisă a întrecerii de la Blois". Firea de răzvrătit a lui Villon nu s-a adaptat la plictisul vieții de la curte, făcându-l ca în 1461 să părăsească traiul tihnit în schimbul aventurii alături de banda de răufăcători. Apare pe la 14

Bourges si la Moulins in regiunea Bourbonnais. Tot în 1461, după ce a fost din nou încarcerat pentru o crimă minoră, Villon a fost închis la Château de Meung-surLoire, de unde a fost grațiat la trecerea regelui Louis XI prin oraș. În închisoare, Villon a compus ceea ce este considerat capodopera sa, "Le Testament". Cele peste două mii de versete scrise sunt inspirate de posibilitatea imediată a unei condamnări la moarte, prin spânzurare, întru potolirea furiei generale și a fervorii religioase. Dar, norocul lui Villon îl trădează în cele din urmă. Revenit la Paris, spre sfârșitul lui noiembrie 1462, poetul s-a văzut amestecat, deși fără vină, într-o altercație de stradă în urma căreia a fost arestat, judecat și condamnat la moarte. Urmând un apel de ultim moment în Parlament, Curtea Supremă pariziană i-a comutat pedeapsa la expulzarea din oraș pentru o perioadă de zece ani. În așteptarea sentinței capitale, Villon a compus "Balada apelului lui Villon" „Balada oamenilor spânzurați” și „Eu sunt Francois, ei m-au prins”. Villon avea doar 34 de ani. A părăsit orașul și a dispărut pentru vecie. Villon este deci un caracter ambiguu care oscilează între teolog, poet, hoț și bătăuș, a cărui viață aventuroasă îi aduce o faima de derbedeu notoriu. Personaj legendar, el oferă o nesecată sursă de inspirație pentru artiști, scriitori și muzicieni, până în zilele noastre. Cu primele sale versuri Villon a cunoscut o celebritate imediată. Semincerul și Testamentul, operele sale de căpătâi au fost publicate pentru prima dată în 1489 - la numai 26 de ani de la dispariția sa - urmată de alte 34 de ediții până la mijlocul secolului XVI. De la primele apariții s-a născut „legenda Villon”, cu diferite caractere: farsor, escroc sau poet blestemat. În opera sa "Marele Testament" Villon trece în revistă viața sa și își exprimă groaza de boală, închisoare, bătrânețe și frica de moarte. Această lucrare, reflectă regretul său adânc pentru tinerețea irosită și talentul risipit. El amintește tavernele și bordelurile din lumea interlopă din Paris, pomenind de mulți dintre vechii săi prieteni în stare de ebrietate și de decădere, cărora le făcuse diverse „servicii” în Le Lais. Dar tonul lui Villon este acum mult mai spurcat decât în lucrările sale anterioare și e scris cu o mai mare detașare ironică. Modul criminal de viață a lui Villon, eclipsează cu ușurință pe autorul instruit în disciplina intelectuală riguroasă a școlii medievale. Poezia sa face un apel direct la emoțiile noastre, pe când afișează un control remarcabil al rimei și dezvăluie o compoziție disciplinată, care sugerează o preocupare profundă pentru formă și nu doar o inspirație întâmplătoare. De exemplu, balada („Falsă frumusețe, pentru care plătesc un preț atât de scump”), adresată prietenei sale, o prostituată, nu numai că susține un model dublu de rimă, ci este și un acrostih, care conține numele de Françoys și Marthe. Chiar și aranjarea strofelor din poem urmezază o ordine greu de realizat, care nu este rezultatul întâmplării. Operele sale nu sunt ușor de descifrat fără note și explicații. Limbajul folosit de el nu este ușor accesibil. Aluziile la Parisul epocii sale, arta sa de a folosi sensurile duble și antifraza fac adesea textele sale dificil de înțeles, chiar dacă exegezele 15

contemporane au reușit să facă lumină în multe dintre aspectele obscure ale vieții și operei sale. Mesajul poeziei villoniene îl situează printre moderni, chiar dacă a utilizat formele medievale de versificație. Poezia lui Villon este plină de jocuri de cuvinte, revoltă, umor suculent, satiric, caustic, milă, ironie, căință, patos și forța lirică și un permanent dialog cu moartea. Versurile villoniene, scrise într-un ritm și o rimă impecabile, au fost compuse ca un fel de șarade și aluzii la evenimente și la persoane anterioare sau contemporane poetului, într-un limbaj diferit de franceza modernă, „argoul hoților”, dialectul Moyen français (1400 -1600), dificil de înțeles și de tradus chiar și pentru un specialist.

Balada apelului

Ce crezi, Garnier, de jalba mea, A fost cuminte ori sfruntată? Orice făptură și-ar scăpa Pielea – cu sila-ncătușată Ea se dezleagă, doar să poată. Să-mi ție predici, le-a plăcut Și dăscăleli, la judecată: Se cuvenea să fi tăcut?

Pe Hue Capet de-l moșteneam, Ce-i fiu de măcelar, se știe, În zdrențe, nu mă mai umflam Cu apă chioară-n pușcărie. Pricepi cea înșelătorie? Mă osândiră cum au vrut, Dar pe nedrept, cu mișelie: Se cuvenea să fi tăcut?

Sub pălărie oare crezi Că n-am nici pe atât glagoare Să spun cuvântul "Apelez"? Ba am destulă, mi se pare, Chiar de nu mă încred prea tare. Iar când sentinta a căzut: "Spânzurat fi-vei!" spune, oare Se cuvenea să fi tăcut? 16

Prințe, de n-aveam piuit, Precum Clotar m-ar fi făcut, Par la răscruce, colbuit. Se cuvenea să fi tăcut? Petiție la ducele de Bourbon

Stăpân al meu și prințe preatemut, Lujer de crin, din rege zămislit, François Villon, ce soarta l-a bătut Cu vânătăi avane, crunt lovit, Te roagă prin scrisoarea lui, smerit, Să-i dai un împrumut dacă ai vrea; La toate Curțile e gata a jura Că-ți dă 'napoi, nu pierde-ncredințarea: Nici pagubi, nici câștig nu ai avea, Nimic n-ai pierde, decât așteptarea. De la alți prinți lescaie n-a cerut, Doar de la tine, robul tău, cel care Din șase scuzi primiți cu împrumut, Mai toți i-a cheltuit pentru mâncare. De-odată a-i plăti, după onoare, Ușor și de îndată se-mplinește; În codrul din Patay ghinzi de găsește Și din castane împlinind vânzarea, La țanc, fără zăbavă te plătește; Nimic n-ai pierde, decât așteptarea. Ci de puteam să-mi vând din sănătate Unui lombard, ce-i lacom prin natură, Lipsa de bani cum mă mâna din spate, Poate-ncercam și astă aventură. N-am bani în sân, nici pungă la centură; O, Doamne bun, îți spun mirarea toată, Că orice cruce-n cale mi se-arată, De lemn ori piatră-i, asta mi-e onoarea; De-ar fi s-o văz pe cea adevărată, Nimic n-ai pierde, decât așteptarea. 17

O, prinț de crin și plin de bunătate, Ce greu mi-ar fi, vei înțelege poate, De nu mi s-ar plini acum rugarea. Ascultă, rogu-te, m-ajută și socoate: Nimic n-ai pierde, decât așteptarea * Adrian Grauenfels - SAGA 2020 Imagini: Internet, fratii Limbourg

Cezar Viziniuck IOANA Te-am desenat pe un gând însorit În iarna în care iubirea înghețase. Pe buzele palide a unei fete de 20 de ani Când ultimul sunet pe asfalt Înghițise cerul. „Nu te părăsesc!” Ti-au fost cuvintele Între crucile drumului. LUPTĂ Sub palida lună se strecoară o aripă De înger căzut din cerul perfid, Alungat de zeul mult prea avid De putere și ura ce-n noi o-nfiripă. Mă lupt cu o lege ce-o-ncalc subid. Mă lupt cu destinul, cu viața cumplită Să ajung cu inima la femeia iubită. Din cer mi se urlă: "Păcatu-i cumplit!" Dar nu te ascult. Iubirea-i firească. Tu ai creat-o. Nu ne-o poți lua. Nici însăși puterea, cât o fi de cerească Nu poate din suflet să scoată iubirea, Fie ea divină sau doar pământească. Ce-n inimă intră nu-nghite pieirea.

Alex Valeriu

Până când, tot mai evazați, vom fuma ultima modă stelară În interiorul nostru un văl de elemente chimice tinzând spre perfecțiunea sâmburelui de adevăr. Începem o poveste îndelungă și tristă, a sângelui din brațele cu care nu mai facem rugi pe trupul celuilalt, a alineatelor unde îngenunchem diferit, până cînd moartea limbii ne va uita printre rînduri alese. Cineva, cândva, va face zgomot cu toate rămășițele noastre, ne va experimenta holo-dramatic; apoi va zâmbi un demon nou-nouț.

Poezii

Camelia Florescu DALET Cum Solomon știa să-și însoțească Din semnul ușii tatălui său sfânt Cărarea trecerii pe-acest Pământ Și-n lume cu tihnire să pășească, Din chiparoși și cedri din Sidon Așa cum David își dorise viața-ntreagă Un templu unde să se reculeagă A ridicat, măritul Solomon Iar pildele din viața-i tumultoasă Scriu lecții pentru cine-i calcă urma Sunt apă vie pentru toată turma Ce se adapă hulpav, zgomotoasă Cum totul trece și-i deșertăciune Și trecători suntem și eu și tu Salvarea o găsim în rugăciune Și în puterea de a spune Fiece glonț…. Fiece glonț al gândurilor triste Prins între lacrimi ,perne și batiste Asteaptă ora să se frangă-n două Să curgă-n visul peste care plouă Fiece glonț al colțului de lume Ce știe doru-n palme să-l adune N-așteaptă, se revoltă și-apoi tace, Din foi de umbră deasă se desface. Cu unghii verzi de iarbă hăituită Luntre ți-am fost, oglindă despletită. Să mă îmbrac cu tine la amiază, Și-n ochiul pelerin ce nu cutează, Să se ridice spectator orb-mut, Să te răstoarne-n caldul așternut. Ingheață iar minciuna pe sub geană Și prafu’ncepe cald să se-aștearnă 21

Cum glezna de păduri și amorțire Se răsuceste, albă și subțire Genunchiul nopții cade-n maci răpus Printre cuvinte care nu s-au spus Fiece glonț când dau măceșii-n floare De veghe stă în lanul de mirare Și julitura ceții de pe poartă Ne vindecă de toate și ne iartă De la Ana la ...Haifa !

(sau efectul razelor DELTA asupra Crăițelor)

Aș ști și eu dar știu că știi și tu Să deslușim toți pașii la răscruce Ca să vedem uimiți unde vor duce Ai spune da, dacă n-aș spune nu ? Mă-nvârt în cerc dar colțurile toate Se-nscriu perfect sub Dalet și sub stea Și-ai să mă-ntrebi cum poate floarea mea Să înflorească -n gânduri vechi, uitate Aș vrea să uit, dacă-ai să poți, de mine Ca de-o părere să te lepezi orb Cu buze arse n-am să te mai sorb Ca pe-un lăstar menit să mă-nsenine Ar fi ciudat să mi se-ntâmple mie Cea fără de noroc la așternut Să se oprească timpu-n ceas știut Și din Camelie să devin Mărie.. Ar fi ciudat să mă îmbii cu vin (Eu care n-am băut decât cucută Eu ce-ți țin încă masa așternută) Dintr-o Camelie, Ană să devin Aș ști să uit că-n seri de albă iarnă Din gânduri descuiate revoltat Ti-am fost la modul cel mai prescurtat Crăița ce firescul îl răstoarnă Ai spune da, dacă ți-aș aș spune nu ? Răscumpărarea anilor pierduți S-ar îndura de-arginții toți vânduți ? (Eu te-aș uita dacă-ai uita și tu !) 22

TEATRU - URMARE DIN Revista NAUTILUS No.27

Nicolae Coande - Adaptare de după Căutarea intermitentă PARTEA A II-A Căutându-l pe Ionescu sau Nimeni nu e ceva cu inserții din Jurnal în fărâme, Alb și Negru Jurnal (1935-1944) Mihail Sebastian Distribuția: Ionescu Rababoc Ionescu Cicort Ionescu Vicol Ionescu Cepoi Ionescu Politic Ionescu Rababoc: Ce vrea să zică „ceilalţi”? Îi privesc, îi ţintesc cu privirile; mulţi îmi sunt insuportabili. Nu e numai lipsă de caritate, mai este şi stupiditate. Ceilalţi, nu sunt eu? Cel mai adesea gândesc că mie mi-s drag. Nu mă urăsc. Câteodată, mi se pare că nu-mi sunt, mie însumi, simpatic. Totuşi, dacă m-aş urî cu adevărat, nu m-aş suporta, m-aş aneantiza. Poţi lua în consideraţie un „eu” care n-ar fi în relaţie? Acest eu „demn de ură”, cum scrie C., sunt ceilalţi: dacă mă urăsc, urăsc totul. Nici să urăşti, nici să nu urăşti. Să ajungi la vârsta mea ca să înţelegi în sfârşit că eu sunt ceilalţi, că ceilalţi sunt eu, că nu exist decât prin ceilalţi, că ceilalţi trăiesc prin mine. Eu îi creez, ei mă creează: ceilalţi, adică celălalt. De asemenea: lucrurile sunt celălalt. Caietul acesta… Cum poţi să concepi un suflet absolut? Un suflet netrăind, neexistând decât prin sine? Sau un suflet în sine… Mă repet, bat pasul pe loc, nici o cale spre a ajunge la sufletul în sine… Eu însumi îmi sunt celălalt. Ionescu Cicort: Mă gândesc cu o nelinişte imensă la viitorul fiicei mele, la situaţia ei ameninţată…

Câteodată, cred că ea nu crede în mine. Cred că ea crede, că gândeşte prea mult înde mine. Însă ea nu va putea trăi de pe urma „operelor” mele… Cine mă va citi? Cine îmi va juca piesele? Ce va deveni ceea ce se numeşte o piesă? Piese de cenuşă! Şi-mi este, de asemenea, din cauza ei, teamă, teamă de a fi izgonit sau dat la o parte din cultură, din viaţa intelectuală. Şi soţia mea, sărmana, care-şi imaginează că sunt cineva sau ceva. Nimeni nu e ceva. Ionescu Vicol: Materialele, le iau, se iau, în celălalt: însă forma (o dau) sunt eu. Structura sunt eu. Spiritul meu este structura mea. Eu sunt structura mea. Structura, ideea lui Ionesco, sunt eu. Ideea lui Eugene Ionesco: Ionesco este ideea lui Ionesco, esenţa lui Ionesco…acela chiar căruia îi este teamă de a fi îndepărtat, izgonit din cultură, izgonit din teatru! Sunt (este) cel ce se deosebeşte de toţi ceilalţi. Sunt, la un loc, eu şi ceilalţi. Mă apucă nebunia, sau înţelepciunea, sau comprehensiunea: nu sunt identic decât mie însumi. Nimeni nu e altul decât el însuşi. Nici o fiinţă nu e identică unei alte fiinţe: Hamburger o arată bine. Însă nu. Eu sunt ceilalţi (sau celălalt), de la care am luat materialele care mă alcătuiesc. Sunt eu şi celălalt. Celălalt este deschiderea mea. Lucruri spuse, răsspuse, răs-răsspuse. Poate nu la fel, chiar la fel. Cât mă priveşte, fac descoperiri… Ionescu Cepoi: Doamna înveşmântată în negru îmi spune: „Am venit la dumneavoastră, ca să vă iau un interviu, acum douăzeci de ani. S-a întâmplat în împrejurarea creării, la Comedia Franceză, a piesei Setea şi foamea”. Am fost cuprins de vertij: douăzeci de ani, douăzeci de ani. Tom Bishof care gândea că piesa nu se mai termină, într-atât îl plictisea, cu Helene, soţia lui ce-mi pare încă foarte tânără. Mă văd, după repetiţia generală, în salonul Luciei Germain, cu spatele la perete. Veneau cu toţii să mă felicite, să-mi strângă mâna. O văd pe Janine Worms, încă tânără, frumoasă, foarte elegantă. Venise chiar şi Beckett. Era acolo, printre alţi foarte, foarte mulţi invitaţi. Pe atunci, Beckett mai ieşea. Oare e şi el la fel de angoasat ca şi mine? Norocosul de el, n-a avut accidentul, nefericitul accident! Octogenar, Beckett se ţine bine, merge drept, nu şchioapătă, nu şchioapătă, nu şchioapătă… Mai bea încă whisky? Atât de repede, atât de repede a trecut acest timp. Trecut, unde timpul acesta? Suntem, Rodica şi cu mine, încă „nu cu totul prăpădiţi”? Ţin ca toate acestea, tot ce am scris, mai cu seamă în cele două caiete (Saint-Gall, 23/07/1986 şi acesta, 14/08/86), să apară. Vreau să se publice cum au fost scrise, cu sau fără greşeli, fără să se schimbe nimic din ele. Dar dacă mi s-ar întâmpla ceva (ceva?...ce…ţi-e frică să pronunţi cuvântul? cuvântul?...Da …da…mi-e foarte frică să pronunţ acest cuvânt), M.F. ar 24

ezita…ea e prea, ea e ultraseveră, severă până la incomprehensiune…să publice aceste pagini…Ea ar vrea să suprime cea mai mică greşeală de franceză sau de ortografie, ceea ce dezaprob, din principiu, căci asta sau deformează sensul, sau nu mai e revelator. Sunt totuşi convins şi aş vrea s-o conving că tot ce este aici este bun, da, poate fi sigură… Să nu fiu dur, Doamne, să nu fiu dur cu sărmana mea soţie, jumătatea mea, Rodica mea, atât de mică. Oh, să fiu gentil, să fiu bun, să fiu blând. Atât de nervos, prea nervos…Am s-o regăsesc, fără întârziere, în grădină, să fiu cu ea în eternitate, pentru eternitate. Ce tânăr mă simţeam acum douăzeci de ani!, trăind din fleacuri, din beţie, din erotism… Şi, totuşi, depăşisem binişor cei cincizeci de ani. Ionescu Politic: Sunt opt luni de cânt l-am văzut pe Mircea Eliade la Chicago. Ultima oară. Şi a murit în aprilie: era deja propria lui umbră. Opt luni de când l-am văzut! …Începe din nou să treacă repede timpul care se încetinise la 1 martie 1985. Se lungise din nou, pentru că putusem să-l umplu cu numeroase evenimente care s-au succedat unele după altele: călătoria în S.U.A., în Germania, la Berna, în Italia etc., spitale…pictură în Elveţia (ceea ce am şi spus). Da, a-ţi umple timpul…Două zile pot părea douăzeci sau mai multe. La Rondon, merge repede. Monotonia liniştitoare, totodată – şi goală – goleşte timpul. Nu se petrec evenimente care pot umple orele, zilele. Să născoceşti evenimente. Vai, se scurg, se scurg anii, secolele trec ca printr-o sită cu găuri prea mari, ca printrun coş găurit. Trecură astfel, de la primul Bang, secolele, mileniile, miile de miliarde de ani…E amiază, în treizeci de minute vom lua prânzul. Interesant, totdeauna interesant, prânzul. Îl aştept întotdeauna cu nerăbdare. … Ei, da, zeci de ani trecuţi deja de la sfârşitul războiului! De necrezut. Să ne-o spunem cu toţii… Facem totul ca să treacă timpul; să facem totul, ca să nu treacă..nu aşa de repede… nu aşa de repede. Când te plictiseşti, timpul trece încet; da, orele sunt lungi, dar la sfârşitul zilei îţi dai seama că ea a trecut repede, că a reintrat în acceleraţie. Proust, Valery, Gide, Joyce, Valery, Faulkner: deja autori foarte vechi. Am impresia că au intrat în Antichitate. Nicolae Coande Exerciţii de stil (?) 25

-Câteodată sunt convins că n-am să mor, alteori sunt sigur de contrar. -Când am convingerea că nu voi muri niciodată, când sunt sigur de contrar (sau: am convingerea contrară). -Când îmi spun că nu se moare, când îmi spun că se moare cu siguranţă. -Când mi se-ntâmplă să gândesc că nu voi muri niciodată, când, sau cel mai adesea, gândesc contrariul. -Când cred că nu voi muri niciodată, când sunt sigur că mi-e moartea pe-aproape (sau: e pe curând). -Cred că nu se moare, cred că numai asta se face. -Gândesc că se moare prea repede, mă gândesc, de asemenea, că nu se moare destul de repede (sau: că nu e destul de repede). -Câteodată. Mă gândesc că te naşti (sau: renaşti) în toate zilele, alte dăţi, mă gândesc că mori în toate zilele (sau: în fiecare zi). -Când îmi zic că nu voi muri niciodată, că numai ceilalţi mor; când, dimpotrivă, că ceilalţi nu mor (niciodată) şi că sunt singurul care voi muri. -Când îmi spun că voi muri mâine, când cred că voi mai trăi încă zece ani. -În această clipă mor, în această clipă trăiesc. -În aceeaşi clipă, mori şi trăieşti totodată. -În această clipă, trăieşti şi mori totodată. -Cred că am să mor şi apoi nu o (mai) cred. -Moartea şi viaţa sunt unul şi acelaşi lucru. -Viaţa va fi înfrântă. -Moartea va fi înfrântă. -Moartea şi viaţa sunt cele două feţe ale aceluiaşi lucru (sau: ale aceluiaşi eveniment). -Dumnezeu nu moare. Deci, nu voi muri. -Dumnezeu nu moare. Dumnezeu este în mine. Deci, eu nu voi muri. -Dumnezeu nu poate muri. Singurul lucru pe care nu poate să-l facă. Dacă (sau: întrucât) este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul nu va muri (Dumnezeu nu va lăsa să i se stingă imaginea). 26

-Voi muri cu siguranţă. Cu siguranţă că nu voi muri. -Rodica şi Marie-France nu vor muri. Nu e adevărat că tatăl meu şi mama mea au murit. Ionescu Cicort: Datoria mea faţă de Marie- France este enormă. Greşelile mele, neglijenţele, uitările, omisiunile mele sunt enorme. Cel mai adesea, totul se datorează fie unui egoism puternic patern (frecvent, însă deplorabil), fie marii nelinişti, marii panici că aş putea prea bine şi oricând să duc lipsă de bani pentru ea, să nu-i mai pot asigura viitorul…atunci să economisim. Să-i punem deoparte pentru viitor. Iar viitorul se apropie cu paşi mari de noi şi se apropie de ea, pe când prezentul e tulbure, teribil, şi viaţa ei trece. Mi-e teamă ca mâine să nu fie de pe acum poimâine. Fructele prea coapte cad din pomi. Florile se pot veșteji fără să fi dat în fruct. Aş fi vrut-o măritată: pentru ea şi pentru noi, aş fi vrut-o înflorind. Cu copii, copiii ei ar fi fost, de asemenea, ai mei şi ai Rodicăi. Şi apoi, sunt vinovat de faptul că, iubindu-mă mult prea mult, ea m-a urmat, în ansamblu, mi-a adoptat atitudinile, convingerile. Convingeri la care am renunţat sau pe care, mai degrabă, le-am lăsat în urmă. Ea însă, ea le-a păstrat. Ea a mers chiar mai departe decât aceste idei pe care nu le mai am, cărora acum chiar mă opun, adesea. Ea a înaintat mai cu seamă pe calea religioasă, mult (din fericire) mai departe, mai profund decât mine. Şi apoi, ea ştie, cu nobleţe, să se dăruie idealurilor; să se sacrifice în favoarea celorlalţi… Dacă a întâlnit în drumul ei mediocrităţi era, fără îndoială , firesc. Însă ea a înălţat mediocritatea mediocrităţilor la care a fost expusă. Asta înseamnă devotament. Scriu la birou în faţa ferestrei: vremea încă nu s-a îndreptat. Ionescu Rababoc: Îi spun soţiei mele: foarte posibil să murim peste trei ani…ea dă din umeri, cu o mimică exprimând indiferenţa. Are infinit mai multă seninătate decât mine. E mult mai înţeleaptă. Este după-amiază. Parterul de pini, de flori, iarba tunsă, cu aleile sale şi statuia, la încrucişarea aleilor, a celor trei cupidoni, gardul viu, şirul de copaci: de o parte şi de alta…Celelalte flori roşii în vase de marmură…Să trăim fără teamă, să trăim aceste momente în contemplaţie, fără teamă şi în reculegere! 27

Dacă ne-ar mai fi daţi doi-trei ani, ar fi chiar frumos…Rodica mea, micuţa mea, în luciditate. ……………………. Şi, în timp ce gustăm această frumuseţe calmă, pretutindeni în lume hecatombe, hecatombe, hecatombe!... Ionescu Politic: Adamov mult mai copil, mai dezarmat, mai sfâşietor decât Beckett, din care se vrea în chip absolut să se facă cel mai mare scriitor de astăzi. Mărturisirea lui Artur Adamov, ce carte frumoasă, patetică, cinstită, emoţionantă totodată. Adamov s-a sinucis din cauza lui B.? Din cauza mea, de asemenea? Din cauza nereuşitelor sale, a căilor greşite, rele, pe care pornise? Beckett este prea lucid, prea rece, prea calculat, foarte (prea) conştient de ce trebuie şi ce nu trebuie să spună. N-a lăsat nici un loc în opera lui, în el, nici mirării, nici contemplaţiei, nici lucidităţii secunde a iraţionalităţii, profunzimii (sale) mai negre decât umorul lui negru. Face „stil” din mizeria lumii şi a sa, şi a noastră. De aceea este limitat. Poate chiar mediocru – în ciuda (sau din cauza) ştiinţei sale. Macină negrul cu claritate, cu prea multă claritate. De aceea ne place. Nici o greşeală, nici o delăsare, nimic întâmplător, la el. De aceea nu va mai plăcea. Ionescu Vicol: Un vis: Alerg după un tren. Porneşte. Alerg după ultimul vagon. Alerg… alerg… alerg… e la capătul peronului…mi se taie respiraţia…sunt obligat să mă opresc…Trenul a ieşit din gară. Dar poate că nu este ultimul tren. Mă adresez şefului de gară, care mă priveşte cu tristeţe, cu tristeţe, îmi pare… cu tristeţe… sau cu stupefacţie… După cel din urmă tren, întreb, mai e încă unul de după cel din urmă, un cel din urmă al celui din urmă…un cel din urmă al celui din urmă… E uimit. Tace. Tace. (Acest paragraf este literatură proastă. Sau teatru foarte prost). Ionescu Cepoi: Avem „Importanţă”? E cu totul fiesc să-ţi pui întrebarea asta la cincisprezece ani, la douăzeci de ani. Să ţi-o pui la vârsta mea? Ar fi trebuit să găsesc concluzia mea personală, chiar zicându-mi că nu e vreo concluzie de tras… 28

În faţa problemei ca întotdeauna, dintotdeauna! Şi totuşi, am citit cărţi, multe cărţi, literare, politice, filozofice şi chiar ştiinţifice, scrise de o grămadă de autori care, cât îi privea, trăseseră concluzia lor…o spuseseră răspicat. Eu sunt Sisif, reîncep. Niciodată adult…Dintotdeauna, să trăieşti în problema fără dezlegare… Trebuie că am, şi că am avut, nervii solizi, răbdare. Răbdarea, încăpăţânarea unei furnici care reîncepe, reîncepe…

Ionescu Cicort: O Mare Bătălie se dă, în întregul Cosmos, pe pământ, pe ţarini şi în Ceruri. Se dă o Mare Bătălie. Ea se dă, de asemenea – pe Terra noastră, şi pe pământul nostru va avea loc, are loc Bătălia decisivă – între Marile Puteri Cereşti şi cele Infernale. Sunt în miezul Bătăliei, suntem în plină bătălie – iar lupta pe pământ, a marilor forţe politice, pentru dominaţia lumii, reflectă Marea Bătălie: ceea ce se petrece în altă parte reflectă, se petrece, de asemenea, între noi… Este, poate, bătălia finală – nu bătălia finală prevăzută de Comunişti, sperată de ei, ci o alta, care a şi început, înlăuntrul inimilor noastre, de ce să nu spunem „a sufletului nostru” – în sufletul fiecăruia dintre ceilalţi -, la ceilalţi şi în chiar materia sfârtecată, cutremurată: o vedem, o simţim, seisme, atomi, microcosmos şi macrocosmosuri, la fel ca şi războaie, biologic, spiritual, geologc, geografic, de pe Pământ la Astre, din Astre pe Pământ; în Invizibilul care lasă în vizibil dovezi ale acestei bătălii, urme, răni…ne-a devenit clar că ceea ce a început de la începutul secolelor…aceasta mai poate dura (mai putem încă rezista şi păstra o anumită insuliţă de neutralitate), însă numai pentru o vreme oarecare, sau mai mult, cine ştie, un secol? Mult mai puţin? Peste un secol, se va şti totul. Pământul, lumea aceasta nu este deci , cum gândeam, cum eram ispitit (şi încă, poate, că mă va reapuca), aşa cum eram ispitit să cred, o iluzie, a irealului – ci locul Bătăliei… Ionescu Rababoc: O asemenea dragoste pentru Rodica. O asemenea dragoste pentru Marie-France. O asemenea teamă pentru Rodica, o asemenea teamă pentru Marie-France. O asemenea angoasă, o asemenea compasiune. Aş vrea să ştiu să mă rog, mai cu seamă să ştiu să mă rog pentru ele. Nu sper decât în eficacitatea rugăciunii: aceasta depinde de cel pentru care te rogi şi de cel care se roagă. Dacă rugăciunea n-ar fi eficace, atunci cine ar putea fi ? Orice acţiune se întoarce împotriva ei înseşi. Dar o acţiune limitată nu se întoarce împotriva ei înseşi, contra lor înşile, contra mea însumi. Fac promisiuni. Cu promisiuni, mă liniştesc. Pot,pe urmă, să mă liniştesc. Ce băiat bun sunt! Ionescu Cepoi: Tolstoi, mi-a spus Rodica, spunea Tatăl nostru de mai multe ori pe zi. (…) Ionescu Toți: 30

Tatăl nostru carele eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşealele noastre, precum şi noi iertăm greşealele greşiţilor noştri şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău. Amin. Ionescu Cepoi: Doamne Dumnezeule, ce liniştite sunt Cerurile. Coande: Alb și Negru, Ionesco, 1981: Vară târzie, Cerul e senin, transparent, Dumnezeu, mă privește, poate. Ionescu Politic: Să nu te gândeşti la Nimic. Să nu te gândeşti decât la nimicuri. Să nu te gândeşti la Tot. Să te gândeşti la toate şi la nimic. Să te gândeşti la flecuşteţe…şi, dacă aş putea, să mă gândesc că Dumnezeu mă gândeşte, să gândesc sub paza Domnului Dumnezeu. Dumnezeu este ? Există El oare? Cred că El nu există, dar este. Oh! El există prin Isus. Da, prin Isus…Prin Isus, a intrat în existenţă. Toate acestea nu-s decât vorbe, nu…ba da…poate că nu…Dacă El este şi dacă El există, ce va face El din mine, ce va face EL din Rodica, din Marie-France, din noi, toţi cei care existăm, cum a existat Isus. Asta, o cred. Isus a existat, Tatăl nostru există sau este, de asemenea. El mă înţelege. Trebuie să te laşi purtat. Trebuie să am încredere. Totuşi, totuşi… În mine, prea multe vicii, prea multe defecte, prea multă vanitate, prea mult amorpropriu, prea egoist, prea mult eu şi, chiar acum, despre mine scriu, mă gândesc mai cu seamă la mine…Fă, Doamne…fă…să mă descotorosesc de atâtea greşeli, erori, laşităţi…prostii…Trăiesc de un car de vreme. Am pierdut mult, mult timp. Dacă Isus există, există Dumnezeu. Pentru că Isus există, Tatăl său e acolo. Cum să spun? În loc să merg către Isus, vreau să vină Isus la mine… Ca şi cum aş vrea să-l forţez pe Dumnezeu. Ionescu Cicort: A şti, da. Care este însă gradul meu de a şti? A acestei Cunoaşteri Sacre? Acelaşi Roger-Pol Detroit recenzează cartea lui Mircea Eliade (cât îl regret, cum ne lipseşte!), Briser le toit de la maison…(Editura Gallimard) şi îl citează pe Eliade, care mă citează: „mi se părea că cerul era extrem de dens, că lumina era aproape palpabilă, că locuinţele aveau o strălucire niciodată văzută…într-adevăr eliberată de obişnuinţă”. 31

Unde am scris asta? în Jurnal în fărâme sau în Ucigaş fără simbrie? Cred că în amândouă şi de asemenea în altă parte, căci evenimentul mă zguduise puternic. Cazul meu „este de a face să coexiste amintirea iluminaţiei” cu sentimentul modern al absurdului. Ca şi cum omul cestui secol, dezabuzat de raţiune, n-ar avea decât un acces indirect la Sacru, „în rupturile visului sau ale artei” mai spune Roger-Pol Droit. Eu însumi nu putusem împiedica stingerea clarităţii spirituale. Mulţumesc sufletului lui Mircea Eliade, mulţumesc criticului de la Le Monde de a-mi fi reamintit acest moment ce-mi dă, dacă nu lumina pierdută, cel puţin lucirea unei Speranţe. Ştiusem deci…Întrevăzusem…N-am fost, poate că nu sunt amorf, opac. Ionescu Vicol: Sunt în centrul bizarului. Sunt în inima Straniului. În acelaşi timp, în plină jale. Straniul nu este jale. Însă şi unul, şi altul pot coexista în profunzimile sufletului. Evenimentul se poate produce în orice moment. Suntem în 1 septembrie. Septembrie şi octombrie au fost, în familiile noastre, lunile calamităţii. Am trăit, cu cea mai mare viteză, într-un soi de halou ceţos. Din toată această ceaţă, pe care am lăsat-o în urma mea, ţâşnesc amintiri care mă bântuie, mă înconjoară. EU am fost? Am trăit? Insule luminoase, niţel luminoase, înconjurate de o noapte cenuşie. Din decepţii în decepţii. Fiinţe care ar fi trebuit să mă înconjoare cu dragostea sau cu prietenia lor; pe care le-am înconjurat cu dragoste, cu prietenie!...Dar pot oamenii să facă ceva pentru tine, pentru celălalt? Ştiu, mi-ar trebui o sfântă răbdare, o dragoste şi mai mare. Ca să înving o anumită stupiditate. De ce, de ce suntem noi aşa ? Şic e idiot e egoismul! Îl judec pe al altora. Îl judec, de asemenea, pe al meu. Nu e, în fapt, nimic de reproşat, nimănui. Şi nici ţie însuţi. Adânciţi în ignoranţă. O cufundare în conştiinţa ignoranţei. Ce bizar e totul, bizar şi dureros. Dureros, înspăimântător, înspăimântător şi dureros. Nu observ creaturile şi lucrurile decât în aparenţa loc: în realitatea lor „fenomenală”. Şi orice „realitate”, şi tot ce se face sau se petrece – aş vrea să le cunosc în realitatea lor „nominală”. Dar ce înseamnă asta? Întrebarea e absurdă, o ştiu, în orice caz insolubilă. Cum e un lucru „în sine”. Singur, Creatorul său o ştie. Am să-L întreb! Ar trebui să-mi supraveghez mesele, să nu am aceste digestii penibile…Venind din această lume, existând în această lume…nimic ce vine din această lume nu-mi poate aduce vreo îmbucurare. Risipiţi-vă, ceţuri, ce-mi înconjuraţi trecutul, viaţa, vreau să exist în limpezime, atât cât mai trăiesc…Vreau să revăd feţele, cel puţin în aparenţa lor, la apariţie lor, la apariţia lor. Da, cel puţin aşa cum le-am văzut. Totul să-mi fie actual, prezent. Doresc ca ieri să fie astăzi. Şi ca aparenţele să-şi dezvăluie esenţa. Ca totul să fie pentru totdeauna revelat. 32

Ionescu Politic: Aveam, scriindu-mi piesele de teatru, intuiţii bizare, bizare şi puternice. Spărgând limbajul, produceam haosul limbajului. Cu limbajul spart din Cântăreaţa cheală, cu monologul din Ucigaş fără simbrie, ajungeam, în totul, la ruinele realului aparent, la frontiera indicibilului; la frontiera insondabilului; la abis. E bine să pui sub semnul întrebării realitatea, e bine - cu condiţia să pui piciorul în soliditatea unei lumi ultrareale, ultra – şi nu suprareală. Suprarealismul sfărâmă cuvintele reconstituindu-le; nonsens exterior, superficial. Dada zdrobeşte şi mai tare limbajul; e mai adevărat, metafiziceşte (mai adevărat?), decât suprarealismul care sombrează în literatură. Mai mistic decât şi-o închipuia: Tristan Tzara. Opera lui, ca şi primele mele piese, cată către rămăşiţele sensului. Mai pe urmă. Tzara a făcut politică. Şi eu am sombrat în literatură, în morală. În Jocul de-a măcelul bunăoară, am trăit nonrealul cu ochii unui mediocru realist. Am amestecat lumea de dincolo a realului, am dat lumii de dincolo a realului o banală conotaţie politică; cred totuşi că lumea de dincolo a realului îşi face acolo, de asemenea, o timidă apariţie, apariţia nonapariţiei; falsa apariţie a realităţii e denunţată acolo: dezminţirea, jocul nonsensului. Veritabilul joc al nonsensului înseamnă, iarăşi, să te „joci” cu realitatea; s-o sfidezi. Dar pe urmă, lipseşte mâna de ajutor a Sacrului ? Pe marginea prăpastiei, în aşteptare, la marginea prăpastiei. Vertijul. Să trăieşti religios, căci nu poţi trăi mistic, metafizic. Religiosul te readuce cu picioarele pe pământ. În morală. În istorie. Religia devine istorie. Indicibilul are aerul de a face loc dicibilului. Religia linişteşte. Metafizica sfidează totul. Însă, plecând de la religie, poţi din nou, pe moment, să reîntâlneşti inefabilul, insondabilul, „meta-fizica”. Apoi, din nou, să răsufli. Să te odihneşti în religie, în religios. Din pragul misterului întrevăzut, vertiginos întrevăzut, te reîntorci la bine şi la rău, poţi să te sprijini pe ele, poţi să trăieşti din nou. Ca şi eroul meu din Mocirla care cade, regăseşte apa şi pământul…şi aproape că poate trăi, ca să poată, într-un chip suportabil, muri, muri omeneşte, „muri în realism”, în realismul liniştitor; moartea este poate suportabilă în realism. În fapt, realismul este cel care te suportă. Realismul este milos. Realism! Realitate dată aparenţei. Soliditate. O, religios, realismul dă greutate aparenţei…Căci, în cele din urmă, şi aparenţa este adevărată. Ea e găteala creaţiunii. Ea ne face să înţelegem că Iluzia este, de asemenea, Adevăr. Adevăratul topit în Iluzie nu este mai puţin adevărat, Iluzia este, de asemenea, Adevăr, vreau să spun că aparenţa are o latură foarte reală. Mă sprijin pe această masă. Ionescu Rababoc: Nu sunt destul de bun. Nu sunt bun. Nu sunt nici bun, nici rău. Sunt mai degrabă timid, poltron. Sunt vanitos. Ştiu că sunt vanitos. Nici măcar n-am ştiut să fiu moral…moralist, da, câteodată, un imoral moralist. Aş vrea să cer iertare lumii 33

întregi, apropiaţilor mei, lumii întregi. Laşitatea în faţa lui Dumnezeu. În faţa Dumnezeului-Isus. Da, da, am mai scris-o: Dumnezeu îmi este inaccesibil. Isus ar putea să-mi fie accesibil. Dacă aş fi mai bun decât sunt. Pot vorbi. Am dreptul de a vorbi, de asemenea de a tăcea. Mână în mână cu voi două; să alergăm către Dumnezeu; ce va rămâne din noi, mai pe urmă? Dar asta este o altă chestiune. Să mergem la culcare, în speranţa stupidă că asta e bine scris, interesant… ………………………. Oare mă rog tot timpul, fără să-mi dau seama? Nu inconştientul, ci „extraconştientul” se roagă. Am spus-o deja: conştientul inconştientului. Raţiunea inconştientului, adevărata, buna raţiune. Şi fraţii mei se roagă, eu sunt în rugăciunile lor. Prezenţa altora absolut indispensabilă. Singurătatea nu mă prinde. Singurătatea, noaptea, de exemplu, îi evoc pe alţii sau amintirea altora, ca să fiu ajutat. Amintirea celor morţi. Comuniunea cu cei morţi. A fi cu ei. Să fie cu mine, cu noi. Ionescu Cicort: 8 sept. 86 Mărturisesc că o obosesc deseori, sărmană, mică femeie. Doamne, ce scump se plăteşte faptul de a trăi mult, de a trăi peste posibilităţile normale de viaţă. E ca şi când ai fi pedepsit: enervare, oboseală, angoasă, dureri , reumatisme, proastă circulaţie; dimineaţa, nu pot merge, timp de o oră şi mai bine, dureri lombare, şchiopătat, te simţi învins sau sfărâmat, sfărâmat de a trăi. Ţi se urează să ajungi la bătrâneţe, când eşti tânăr, vai, ei nu ştiu ce-ţi urează. Nu pot să merg, să ies, decât după ce Rodica, sărmana, mi-a pus corsetul. Dar, dacă merg multă vreme, dacă stau în picioare sau rămân aşezat prea mult, picioarele mi se umflă. Uit de toate astea şi de rest când citesc, când văd un film, câteodată când scriu despre alte lucruri decât chestiunile acestea. Rodia îmi spune că nu se ocupă şi nu se preocupă decât de mine: scrisorile mele, impozitele mele, secretara, reparaţiile apartamentului, reparaţiile casei noastre de la ţară; de ceea ce scriu, de ceea ce public; de mese; de persoana mea, pe care trebuie să o îngrijească temeinic, atunci când ea însăşi suferă de reumatismele ei, de inconfortul fizic. Ispitită să nu mă mai urmeze în viaţă şi în călătoriile noastre. Însă ştie că nu pot trăi fără ea, că nu mă pot lipsi de ea, că am absolută nevoie de ea, material şi moral (chiar noaptea mă culc în patul ei, fiindcă prezenţa ei alături, căldura ei, respiraţia îmi potolesc angoasele).

Din toate aceste pricini nu mă părăseşte şi nu mă va păsări! CE aş deveni fără ea? Trăieşte din devotament. Mă va întovărăşi deci până la capăt. Uşurare: nu va muri înaintea mea. Era, cred, misiunea ei, greaua ai misiune. A mă întovărăşi până la capăt. Îmi aduc aminte şi am scris-o în Jurnal de fărâme, ea a primit în chip misterios această misiune de la mama mea, misiune pe care n-a trădat-o. Da, ziua aceea în care mama m-a remis ei; când mama, Regina, m-a încredinţat Prinţesei. Aceasta se situează dincolo de căsătorie, dincolo de dragoste, mai puternic decât căsătoria şi decât dragostea, e un angajament misterios, spiritual şi religios, pe care şi l-a ţinut, îl ţine. Nu, nu voi muri după ea. Mi-o spun şi asta mă reconfortează, cu egoism. Ea mă va aştepta. Acest angajament mistic ea l-a acceptat şi a fost mai puternic decât raţiunea; nici mama mea, nici Rodica nu au fost pe deplin conştiente de acest ritual, de această ceremonie care a durat câteva secunde, la uşa de intrare a noii mele case, fără ştirea nimănui şi nici chiar a lor – ritual misterios, tăcut, între două femei, ritual, un fel de sacrament, care venea de departe, de departe, de secole şi secole, şi care se împlinea şi el în ziua aceea. Am impresia că acum se simte foarte aproape de desăvârşirea misiunii ei, a misiunii sacre, da, sacră într-un fel (profundă, autentică, reală).Va putea spune: mi-am îndeplinit misiunea, mi-am făcut treaba, Tereza, am avut multă grijă de fiul pe care mi l-ai încredinţat. Se va opri acolo, în ciuda oboselii ei, a bătrâneţii, a absenţelor ei de memorie, acele găuri cum au bătrânii, cum le am eu însumi. Ionescu Vicol: Saint-Gall, 23 sept. 86 Ce luptă. Cu tenebrele mele, cu haosul lăuntric care nu vrea lumină. Nu cu noaptea mea. Nu-s în noaptea pe care trebuie să o străbaţi ca să ajungi la El. Nu: e lupta meschină contra dorinţelor mele care nu vor să cedeze, să dea înapoi, să se risipească. Dar ce drum, ca să ajungi la El; câte bariere de frânt; ca să ajungi la acel soare pe care-l presimt al celeilalte Vieţi; adevărata Viaţă. Adevărata Lumină la capătul tunelului: aşa cum visasem în acea noapte de demult. (Înainte de a şti că era un vis clasic, arhetipal.) Nemurirea: e ceea ce vrem. A supravieţui. Amăgire. Dar ceea ce trebuie este să-l iubeşti pe Dumnezeu până la a voi să te topeşti în El. Atunci, n-ar mai fi nemurirea, ar fi Eternitatea. Pentru a ajunge să-l cunoşti pe Dumnezeu, străbaţi până la capătul unei vieţi de asceză, de asceze. Sau atunci – inseparabila – pentru mine în acest moment - , inseparabila convertire, într-o clipă, a Eului nostru, în întregime. Şi asta se poate. Eternitate. Nu Nemurire. Nu ajunge Nemurirea. Adevărata viaţă. Un absolut care nu s-ar împreuna cu viaţa decât situând-o pe ea însăşi dincolo de orice mişcare. Pentru a înţelege aceasta, îmi lipseşte inteligenţa spirituală. 35

Neputând atinge adevărata Viaţă, mă scobor decăzut printre decăzuţii în viaţa imperfectă. Viaţa cotidiană pe care totuşi ai vrea s-o luminezi prin viaţa superioară, lumina de sus; aşa şi e câteodată – şi totodată – şi ea îi reflectă Splendoarea. Noi, care suntem în beciurile Creaţiei, beciurile lumii. Şi le cer lor, stupid ce sunt, implor de la ei ceea ce nu mai îndrăznesc, ceea ce nu ştiu să implor de la Dumnezeu: nu Gloria, ci mica glorie; panteonul literar în locul Panteonului Zeilor. (Zeii, zicea Plotin, cred, manifestă diversitatea puterilor lui Dumnezeu). Foarte puţini oameni, foarte puţine suflete vor fi mântuite. O spun evangheliile; sfântul Toma d’Aquino ne-o explică. De câteva zile, adorm în fiecare seară cu această angoasă: fi-voi, fi-vom mântuiţi? Şi de ce ? Nu ştiu Iubirea de Dumnezeu. Mulţi chemaţi, foarte puţini aleşi. A voi să fii printre ei ? O gelozie ca aceea pe care o resimţeam la şcoală faţă de fruntaşii clasei. Şi atunci ? Să fim modeşti! Să ne facem trebşoara. Cât de literară, de picturală ar fi ea. Dumnezeu va face ceva din ea, sunt aproape sigur, într-un chip mult superior răsplătirii mondene, artistice. Să ne facem treaba, modest, foarte modest, chiar dacă ne-o facem nu în lumina divină, nu dincolo de imagini, ci de-a curmezişul imaginilor, penumbrelor, pentru noi, totuşi, strălucind de o lumină ce reflectă, cât de puţin, lumina… I onescu Toți: Să te rogi. Nu Ştiu Cui. Sper: Isus Cristos.

TEATRU - URMARE DIN NAUTILUS No. 27 Emil Cremer CINCISPREZECE ZILE DE VACANŢĂ Cu multă dragoste în amintirea lui Visi

AGENTUL: Fericit om ai fost. DUMBRAVĂ: Aşa gândeam şi eu. Numai că, iată, că la restaurantele de mahala, plata ţi se cere brutal şi înainte de-aţi fi făcut siesta. AGENTUL: Nefericit trebuie să mai fii. DUMBRAVĂ: Iartă-mă că te-ntreb. De ce faci meseria asta ciudată? Ciudată pentru o femeie am vrut să spun. AGENTUL: Din răzbunare! Puştoaică fiind am fost îndrăgostită. Il iubeam, mă iubea… Într-o seară l-au prins nişte golani şi l-au omorât în bătaie. Nu voiau să-l omoare, voiau să-l jefuiască… L-au dat cu capul de caldarâm şi …a rămas acolo… acolo… DUMBRAVĂ: Nu te răzbuni pe nimeni agent. Pe tine te răzbuni. Îţi cheltuieşti singura viaţă urând. Nefericită trebuie să mai fii. (Intră Adelaida) ADELAIDA: Darling! Darling! Bătrânii mei se ceartă. Papa te vrea. Papa e bun şi te vrea. Maman e contra ca-ntotdeauna. Aşa e maman. Când o să vină aici eu leşin. Tu să fii lângă mine poate ne mai iese figura cu… Uu! Ce grozav a fost… DUMBRAVĂ: Domnişoară… eu…. ADELAIDA: Ah! Eşti timid. Cât mă excită timizii. Şi eu sunt timidă. Sărută-mă că leşin. (Îl îmbrăţişează şi îl sărută. Dumbravă leşină, Adelaida îl sprijină pe un umăr. Cu cealaltă mână îi face vânt) Sărăcuţul de el, cât este de sensibil, de delicat, de greu (Îi dă drumul. Dumbravă cade). Ce spui agent, cum ne stă împreună? AGENTUL: Superb! ADELAIDA: Nu-i aşa că o să fim fericiţi? AGENTUL: Categoric! ADELAIDA: Agent dă-i tu două palme să se trezească. Eu nu suport violenţa. (Agentul se apleacă deasupra lui Costică şi-l mângâie încet) AGENTUL: Domnule Dumbravă, domnule Dumbravă, veniţi-vă în fire. Logodnica dumneavoastră nu suportă să vadă aşa ceva. DUMBRAVĂ: Logodnica mea ?! AGENTUL: Logodnica dumneavoastră. DUMBRAVĂ: Eu cred că atunci când am căzut în central m-am lovit la cap şi acum aiurez. Nu-i aşa domnişoară? AGENTUL: Ce-ati spus? DUMBRAVĂ: Nu-i aşa domnişoară? 37

AGENTUL: Uitasem că sunt femeie. Ce frumos aţi rostit “domnişoară” (Dumbravă se ridica în picioare) ADELAIDA: Pisicuţule, te-ai trezit? Spune-mi pisicuţule, unde o să stăm. DUMBRAVĂ: Poftim?! ADELAIDA: Unde o să locuim iubiţel? DUMBRAVĂ: Nu înţeleg! (Vrea să fugă) AGENTUL: (Îl reţine şi îl întoarce cu faţa către Adelaida) Veţi locui în oceanul Atalntic, pe-o insulă pustie. ADELAIDA: Ah, excitant! Excitant! AGENTUL: Şi veţi avea un papagal vorbitor. ADELAIDA: Serios!? AGENTUL: Şi-o slugă pe care-o cheamă Vineri. ADELAIDA: Nemaipomenit! O să avem o slugă! Iubiţelule mă duc să-i spun lui papa că o să avem o slugă. (Iese) DUMBRAVĂ: Ce dracu vrea maimuţa asta de la mine? AGENTUL: E genul de femeie de care nu scapi nici mort. DUMBRAVĂ: Asta constat şi eu. (Intră ca o furtună Paula) PAULA: Se pare că nu mai este nimic de făcut. Nebuna e hotărâtă să se mărite. Unde eşti iubiţel? AGENTUL: Şi de-abia l-am reanimat! PAULA: A! Aici erai? Zi, esti mort, ai? Grozav. Deci fata mea e văduvă înainte de nuntă. Cred că n-ai pretentia să se cunune în doliu? DUMBRAVĂ: Eu n-am nici o pretenţie, doamnă. PAULA: Asta este grozav. În general bărbaţii sunt nesuferiţi… pentru că au pretenţii. DUMBRAVĂ: Eu am o rugăminte, numai o rugăminte. PAULA: A! Pehlivanule, ştiu eu ce rugăminte ai. Toţi bărbaţii începeţi prin a ne ruga şi sfârşiţi prin a va scuza. Eu vreau ca soţul fiicei mele să corespundă din toate punctele de vedere. DUMBRAVĂ: E treaba dumneavoastră. PAULA: Sigur că-i treaba mea, doar n-o să-mi las fetiţa pe mâna unuia mort complet. Ceva viu trebuie să mai fie. Ei, hai, nu fi aşa timid că nu mănânc bărbaţi. Vreau doar să ştiu pe mâna cui dau fata. DUMBRAVĂ: Doamnă, vă rog! PAULA: Mă rogi?! Drăguţ din partea ta că mă rogi. Eziţi?! Crezi că nu corespund? Mieluşelule, nu mă-nfuria. DUMBRAVĂ: Doamnă, e agentul de faţă. PAULA: Agent, ce treabă ai tu aici? AGENTUL: Să păzesc delicventul. PAULA: Eşti liber, îl pazesc eu. AGENTUL: Domnul inspector mi-a ordonat să nu-l slăbesc din ochi. PAULA: Mieluşelule, n-ai o poză? O să se uite la poza ta până ne întoarcem. 38

COSTICĂ: Da’ unde să mergem doamnă? PAULA: Să ne plimbăm prin parc. Să luăm puţin aer. COSTICĂ: Îmi pare rău, dar domnul inspector mi-a ordonat să nu părăsesc secţia. PAULA: Domnul inspector dă numai ordine idioate. Ah! Ce ordine dă comisarul Cocoş! O aranjăm noi şi p-asta! (Iese ofensată) COSTICĂ: Salvează-mă agent! AGENTUL: Ce pot face eu, domnule Dumbravă? Eu sunt prea mic. Am ordin să nu te scap din ochi, nu te scap din ochi. COSTICĂ: Ba poţi. Împuşcă-mă agent! AGENTUL: Eu!?! N-aş face asta nici pentru… nu ştiu ce.. COSTICĂ: Nu mai contează. Oricum sunt mort în acte. AGENTUL: Eu nu trag nici în muşte. COSTICĂ: Eşti poliţai! AGENTUL: Da, sunt totuşi femeie. COSTICĂ: Spuneai că ai citit în ziare despre femei criminal, despre femei poliţist, despre femei care luptă în ring. AGENTUL: Nu lua de bună tot ce scrie în ziare. (Intră ca o furtună Adelaida) ADELAIDA: Iubiţel, papa e convins. Dacă mami face nazuri, leşin. Aşa că pregateştete, peste zece zile e nunta. (Formează un număr de telefon). Alo, Lili? Stai jos că îţi dau o veste nebună. A, cum ai ghicit? Într-adevăr mă mărit! Da, tu! Da cu cine mă mărit? Asta-i bomba. Nu tu nu mă mărit cu un ministru, mă mărit cu un mort. Zău tu! Nu, nu e mort după mine. E mort, mort! Fată sunt! Sunt văduvă de pe-acum. Nostim nu? Nu tu. Nu locuim în cimitir. Tipul are o insulă în oceanul Atlantic. Zău, tu! Are un papagal care ţine conferinţe apolitice. E şcolit în propaganda electorală. Are şi doi servitori tu, Vineri şi Sâmbătă. Nu, nu ei vin în fiecare zi da’ aşa îi cheama pe ei. Zău tu! Nu glumesc deloc. Mă mărit cu un mort. Ei! De ce ma faci nebună? Cum de unde telefonez? De la poliţie de la papa. Tocmai l-a arestat. Alo, alo! A închis! Iubiţel hai să facem un selfie, Lili mi-a spus că în ziarul de zi scrie ceva despre tine. Cică unul Tolstoi (pune accentual pe ultima silabă) a scris despre tine că eşti cadavru viu. Cine-i Tolstoi ăsta? Trebuie să-i trimitem un selfie. COSTICĂ: Domnişoară Tolstoi, nu Tolstoi, este mort demult. ADELAIDA: Ce părere ai tu agent, cum se promovează morţii ăştia între ei. Hai să facem un selfie toţi trei. Nu fugi iubiţel pentru că o femeie când vrea un selfie, selfie se face. AGENTUL: Domnişoară, morţii nu ies în poză. ADELAIDA: Vai de mine! Şi cu pozele de la nuntă ce fac? Agent stai tu în locul lui, nu-i aşa? AGENTUL: Doamne fereşte! Lumea va crede că v-aţi căsătorit cu o femeie. ADELAIDA: Aşa-i! Pe cine dracu mai excită aşa ceva? (Intră doi paramedici) PARAMEDIC I: O! Tu eşti mireasa văduvă, nu-i aşa? 39

ADELAIDA: De data asta să nu vă amestecaţi că leşin PARAMEDIC II: Dacă eşti amabilă, un autograf… PARAMEDIC I: Scrieţi: cu dragoste pentru vechii mei prieteni… ADELAIDA: Vă dau autograf şi vă iert cu mărinimie. Voi fi preşedinta unei insule goale din Atlantic. Voi conduce un parlament compus din papagali vorbitori. Voi locui într-o vilă cu piscine şi voi avea trei servitor: Vineri, Sâmbătă şi Duminică. Sunt fericită că toate prietenele mele or să crape de ciudă când mă vor vedea la televizor. PARAMEDIC II: Pentru ca mulţimea să vă aclame va trebui să vă purtăm pe braţe. (O scot din scenă pe braţe în timp ce Adelaida salută o mulţime imaginară) COSTICĂ: Unde o duc? AGENTUL: La balamuc. Prietena ei Lili care a întrebat-o de unde sună a… COSTICĂ: A. Înţeleg. Sper să o ţină destul de mult ca să mă poată uita. AGENTUL: Dacă numai pentru asta au luat-o, mâine pot să-i dea drumul. (Se aude Paula strigând) COSTICĂ: Agent, salvează-mă! Vine madam inspector. AGENTUL: Ascunde-te alături. (Costică iese să se ascundă. Intră Paula) PAULA: Domnul inspector a ordonat să îmi dai deţinutul să îl duc la plimbare. AGENTUL: Să vă dau ce? PAULA: Deţinutul AGENTUL: Care deţinut, doamnă? PAULA: Mortul AGENTUL: Aaa… Să vedeţi… PAULA: L-ai scăpat din ochi? AGENTUL: Eu… trebuia…am fost obligată… PAULA: Ce trebuia, agent? AGENTUL: Doamnă, dacă vorbesc mă omoară şefu’… PAULA: Soţul meu!? Atât îi trebuie. Îl vând dezasamblat la facultatea de medicină. AGENTUL: Doamnă, certificatul de deces e un fals. PAULA: Un ce!? AGENTUL: Un fals. Dacă se află că v-am spus… PAULA: Cum adică fals? AGENTUL: Soţul dumneavoastră a aranjat. PAULA: Momâia!? AGENTUL: Ştiaţi deci? PAULA: Ce să ştiu? AGENTUL: Numele lui conspirativ. PAULA: Care nume conspirativ? Al cui? AGENTUL: Numele conspirativ al soţului dumneavoastră este Momâia. PAULA: E potrivit într-adevăr, dar la ce-i foloseşte? AGENTUL: Mi-e frică doamnă. 40

(Priveşte ceasul) PAULA: De cine ţi-e frică? Vorbeşte că te gâtui! Şi nu-ţi mai holba atâta ochii-n ceas că te omor. AGENTUL: Doamnă, meseria soţului dumneavoastră este o mască. El nu e poliţist, este gangster. PAULA: Fugi domnule d-aici! AGENTUL: Nu credeţi? Cu atât mai bine. (Priveşte ceasul) PAULA: Mă rog, nu cred da’ zi. AGENTUL: Domnul Dumbravă e subalternul lui. E care va să zică gangsterul adjunct. PAULA: Ei! AGENTUL: Legătura dintre Adelaida, fetiţa dumneavoastră şi gangsterul adjunct este veche. PAULA: Ei nu, că asta le întrece pe toate. AGENTUL: Nu credeţi? Cu atât mai bine. (Priveşte ceasul) PAULA: Zi odată agent, că te gâtui. AGENTUL: Domnul inspector a aranjat cu moartea falsă a domnului Dumbravă. Domnul Dumbravă e mort. PAULA: Ei şi ce mare lucru cu asta? AGENTUL: Cine mai caută un mort? PAULA: Nimeni. AGENTUL: Nici poliţia deci. Ajutându-se de pistol, domnul Dumbravă a spart o bancă şi are buzunarele doldora de bani. PAULA: Pistol?! Ce pistol? AGENTUL: Unul ca acesta! (Agentul scoate pistolul din teacă şi îl arată) PAULA: Fugi de-aici. Pe mine când m-a chemat comisarul Cocoş să-mi arate pistolul lui, mi-a arătat cu totul altceva. (Îi ia pistolul apucându-l de ţeavă) AGENTUL: Doamnă inspector, pistolul nu se ţine de ţeavă. PAULA: Mie comisarul Cocoş mi-a spus că tocmai de ţeavă se ţine. Da’ ia-ţi odată ochii din ceas şi zi! (Agentul o trage aproape şi îi explică ceva la ureche. Paula gesticulează alternând între surpriză şi iritare) PAULA: (În timp ce o rupe la fugă) Pun eu mâna pe ei! (Costică iese râzând din ascunzătoare) COSTICĂ: Ai o imaginaţie fantastică, agent. AGENTUL: Cândva scriam nuvele poliţiste. Visul meu era să scriu un roman de succes. COSTICĂ: Când doamna inspector va reveni, cariera ta va fi încheiată. 41

AGENTUL: Nu va reveni chiar aşa de curând. COSTICĂ: Crezi AGENTUL: Ştiu eu ce ştiu. COSTICĂ: Eşti de milioane agent. Şi acum ce urmează? AGENTUL: Pentru mine e simplu: nu te pierd din ochi. COSTICĂ: Nu tot atât de simplu e pentru mine. (Intră inspectorul) INSPECTORUL: Agent, mi-am pierdut şi nevasta şi fiica. Muream de frică să nu le găsesc aici. AGENTUL: Nu vă faceţi problem, domnule inspector. Sunt bine aranjate. INSPECTORUL: Nu mai spune! Ştii cumva unde sunt? AGENTUL: Fiica dumneavoastră a tot dat telefoane că se marită cu un mort şi a ajuns la spitalul de psihiatrie unde cred că este deja obişnuită. INSPECTORUL: Săraca fată este relativ normală pentru aceste vremuri. De data asta însă o las vreo două săptămâni. Şi doamna inspector? AGENTUL: E-n tren! INSPECTORUL: În tren!?! AGENTUL: În drum spre New York. INSPECTORUL: Na că şi tu te-ai ţicnit. AGENTUL: Mi-am permis să îi spun una dintre acele poveşti care ştiu că îi plac foarte mult. INSPECTORUL: Adică? AGENTUL: I-am spus că dumneavoastră sunteţi gangster. INSPECTORUL: Eu!?! AGENTUL: Asta v-a reabilitat, oarecum. Aţi crescut considerabil în ochii ei. INSPECTORUL: Îţi mulţumesc agent. Mai departe? AGENTUL: I-am spus că dumneavoastră aţi aranjat cu moartea falsă a domnului Dumbravă. INSPECTORUL: Nici eu nu mă credeam în stare de aşa ceva. AGENTUL: Apoi i-am spus că-n umbra acestui certificate de deces, domnul Dumbravă a furat toată valuta din bancă şi a fugit cu Adelaida şi tatal ei la cursa de Ciulniţa să prindă legătura cu New York. INSPECTORUL: Şi ea s-a repezit să ne caute-n tren? AGENTUL: Exact. Numai că era fără geantă şi îmbrăcată cu o rochiţă fără buzunare. INSPECTORUL: Şi?! AGENTUL: Astăzi pe cursa de Ciulniţa controlor este domnul Axinte care nu vă prea iubeşte, dacă nu mă înşel. INSPECTORUL: Eu îl iubesc pe el. Dar începe să sune frumos. AGENTUL: Sunt absolut convins ca de data aceasta domnul Axinte va proceda absolut după lege. INSPECTORUL: (Râde cu poftă) Ştii ce înseamnă asta agent? AGENTUL: Cincisprezece zile închisoare corecţională. 42

INSPECTORUL: Agent, numai cincisprezece zile mai ai de trăit. AGENTUL: În cincisprezece zile multe se pot schimba. INSPECTORUL: În orice caz sunt cincisprezece zile de vacanţă. Îţi mulţumesc Brigitte. AGENTUL: Este pentru prima dată când îmi spuneţi pe numele mic. INSPECTORUL: Este pentru prima data când te simt altfel decât un robot militar. AGENTUL: Vă mulţumesc, domnule inspector. Aş îndrăzni să vă rog ceva. INSPECTORUL: Cu plăcere. Ascult. AGENTUL: Aş vrea să îmi daţi o mână de ajutor. Vreau să ies din poliţie repede şi cu fruntea sus. INSPECTORUL: Orice agent, dar tu aveai un ideal măreţ, nu? Eradicarea huliganismului. Era un ţel şi un mod de viaţă. AGENTUL: Aşa-i. Dar am găsit un altul. Mult mai nimerit pentru mine. INSPECTORUL: Pot să ştiu şi eu care? AGENTUL: Feminizarea femeii. Refeminizarea femeii. De ce râdeţi, domnule inspector? INSPECTORUL: Eşti nebună Brigitte. Nu ştii în ce te bagi. E mult mai simplu să rămâi lângă mine să stârpim borfaşii din târg. AGENTUL: Oricât ar fi de greu aş vrea să încerc. INSPECTORUL: Treaba ta agent, treaba ta. AGENTUL: Acum vă rog să-mi spuneţi, ce fac cu delicventul? (Se lasă o linişte apăsătoare. Inspectorul se plimbă gânditor prin încăpere) INSPECTORUL: Spune-mi agent, la cât crezi tu că se ridică paguba cârciumarului? AGENTUL: Cam la patru, cinci sute, domnule inspector. INSPECTORUL: Bine. Domnule Dumbravă, ia te rog o mie de lei şi plăteşte-i cârciumarului să-şi retragă plângerea de la noi. COSTICĂ: Domnule inspector … INSPECTORUL: Lasă, lasă, domnule Dumbravă. La urma urmei mulţumită dumitale am o vacanţă de cincisprezece zile. Aşa că-ţi eram dator. Am să te rog, în schimb, dacă vrei, să-mi faci şi mie un mic serviciu. COSTICĂ: Vă stau la dispoziţie, domnule inspector. INSPECTORUL: Uite! Ai încă o sută de lei. COSTICĂ: Nu se poate, domnule inspector! INSPECTORUL: Nu-ţi fă probleme, sunt banii lui Axinte. Odată retrasă plângerea cârciumarului, eu nu mai am motive să te reţin. Nu te-am văzut, nu mai văzut. Corect? COSTICĂ: Corect, domnule inspector. INSPECTORUL: După ce te achiţi la cârciumar, te urci în prima cursă şi te opreşti la Făcăieni unde activează bunul meu prieten, comisarul Cocoş. Chiar vis-à-vis de gară e o cârciumă prăpădită “La Gogoşarul”. Intră şi repetă figura pe care ai făcut-o în cârciumă la noi. COSTICĂ: Da’ agitate viaţă de mort mai am! 43

INSPECTORUL: Apoi, când va fi posibil, să vii să-mi povesteşti ce mutră a făcut comisarul Cocoş când te-ai legitimate dumneata. COSTICĂ: Aşa voi face, domnule comisar, dar… INSPECTORUL: Dar? COSTICĂ: Sunteţi un om deosebit. Bun … înţelegător… INSPECTORUL: Lăsaţi, lăsaţi, domnule Dumbravă. COSTICĂ: Am totuşi conştiinţa încărcată, ştiţi…? INSPECTORUL: Dacă aţi făcut imprudenţa s-o folosiţi. COSTICĂ: Totuşi … INSPECTORUL: Ce-a fost, a fost. COSTICĂ: (Priveşte ceasul) Dar ce-o să fie, domnule inspector… INSPECTORUL: Ce-o să fie, domnule Dumbravă? COSTICĂ: Ştiţi … la cârciumă … Am băgat sub tejghea o micuţă bombă artizanală. INSPECTORUL: Ce!?! COSTICĂ: (Priveşte ceasul) Da. Cred că în zece minute… INSPECTORUL: Dobitocule! (Fuge. Agentul fuge după el) COSTICĂ: Brigitte, stai! De la dumneata am învăţat să spun poveşti palpitante. AGENTUL: Eşti nebun! COSTICĂ: Aş vrea să te rog ceva înainte să plec. AGENTUL: Te rog, te rog, domnule Dumbravă. COSTICĂ: Aş vrea să treceţi pe la madam Vintilă şi să luaţi spre păstrare vehiculele cu care am călătorit peste tot. AGENTUL: Vehiculele?!?! COSTICĂ: Vreo două mii de cărţi, domnişoară. AGENTUL: (Râde) Bănuiam eu că n-aţi călătorit chiar pe jos. Cu plăcere. COSTICĂ: Apoi, dacă-mi permiteţi, când am să pot, am să trec să le iau. AGENTUL: V-aştept cu nerăbdare, domnule Dumbravă. COSTICĂ: Vă mulţumesc. Bună seara. (O clipă se privesc în tăcere, apoi Dumbravă se smulge din vraja care-i leagă şi iese precipitat) AGENTUL: (Singură) La revedere, domnule Dumbravă.

FINAL 44

Ioan Mircea Popovici un val se sparge de dig (să fie de-o oră târzie) fix acum dum-dum-dum da, aşa-i cum spui închide ochii să vezi şi să crezi fluturii s-au aşezat peste ale noastre cei albaştri peste axiomele neeuclidiene rotunde şi pline de umbre desen: Bogdan Turcea ca umbrele de la sălcii unde fluturii fac nuntă vara înnebuniţi ieşiţi din primăvara în care mânjii şi mieii se berbecesc pe paleta pictorului fluturii galbeni de lămâiţă s-au asezat pe pălărie să-ţi ţină de veselie fluturii roşii cu buline de gărgăriţă aşteaptă-n poeniţă cuminţi parfumul florilor de cicoare cascada de la mijlocul muntelui urlătoare şi şoptitoare după cum bate ceasul din turn să fie de-o oră târzie când mugurii pârguiesc în vie ori ora răsăritului timpuriu când cerul se colorează-n roşu-vineţiu deschide ochii acum priveşte la cerul brăzdat de norişori şi-n brazda cerului lasă sămanţa misterului să încolţească-n mii de culori peste radicalul Tympului coapte în logaritmul celui de-al optulea anotimp un val se sparge de dig stropi mari de apă sărată udă floarea de pipirig...

Beatrice Bernath din volumul în lucru Cochetării cu Cîntăreața Cheală mă întâmplu în treziri temporare și observ cum mai există încăperi în afară camerei claustrofobice din creierul meu în care înoată peștele anonimul misteriosul amenințătorul Godot cu toate fricile mele înpregnate în adn-ul veșnicei conversații bidimensionale cu necuvântătorul animal banal fumat ce căcat -viața e îngustă vreau să te discreditez prin absurdul situației mereu prezent cu păreri personale atribuite doar de audiență ba nu, nu există nimic în afară camerei noastre secrete cucu! te-am păcălit -e lumea cu masa pregătită pentru noi doi for ever persoane conversative în spatele farfuriilor cu supă sleită eva eternă și peștele ei mut extern apatrid plin de substraturi golit de toate organele interne chiar și de șira spinării umplut cu mirodenii ca să pară aproape comestibil aproape comedian aproape bărbat aproape o dorință aproape orice și nimic totuși conversația se menține în scopul atmosferei acceptabile căci decorul e în capul meu @Beatrice Bernath 46

dystopic 2020 șueră vântul amestecat cu mare zdrăngăne geamul de la terasă trezește pisica urlă știrile războaie ură ne adaptăm cu absconsă apatie pe când urlăm în somn urletul din noi ne fuge pământul de sub picioare ne înecăm în două scurte zile de ploaie comentând -ce bine că nu e la noi la fel cu rachetele războaiele atacurile teroriste de pe strada mare cât timp nu se întâmplă pe strada mea e bine pisica e trează - animal de noapte trează și eu tăcem întunericul ce urlă și el la vântul turbat religiile se bat cap în cap mai marii lumii amenință cu moarte criminalii devin îngeri s-antors viața pe dos iar eu în cubul meu aproape pătrat gândesc mereu amestecat supărări triviale bucurii și prostii tulburată de intensitatea lor prostească aproape nepotrivită situației malefice aud cum zboară peste capul meu avioane într-o direcție pe care o voi afla mâine la primele știri gândul îmi zboară din nou în amintiri nu nu e grotescă zburdălnicia mea nemotivată de urletul naturii a lumii și al mării revoltate de lumina lunii zboară avioane de luptă peste capul meu mă refugiez în mici nevinovate prostii și știu că tu știi bb (ad hoc 4.1.20)

s-au speriat când au văzut pe cer un îngerzbura lipit de umerii mei ca o boală dădea din mâinile mele ca înecatul ce nu poate urla cu gura plină de apă și sare plin de amărăciunea zborului aiurea prin cerul ce nu-i mai aparținea 47

s-a lipit străinei din mine căci străină am fost mereu în sinele meu fiindcă și eu zburam fără aripi s-au înspăimântat când au văzut pe cer îngerul care zbura ținându-mă de suflet se atârna de inima mea ca de o ultimă rază de lumină cu toată amărăciunea zborului aiurea prin cerul în care nu mai era nimic de găsit și s-a lipit de lumina mea căci plină am fost mereu în revărsare de tot și am zburat fără aripi am zburat

Desen Yarin Brandt 

Baruch Elron – Instalaţii

Instalaţii din ferestre Ferestre abandonate, uşi de dulap, chiar şi de dimensiuni foarte mari (110 x 50cm) sunt culese de artist din străzile oraşului, din ele va produce lucrări aparte în care aplică un fond pictat (ulei pe placaj) care înlocuieşte sticla spartă şi îndepărtată din ramă.

Ierusalim – Oraşul vechi (2000)

Yaffo (2001)

Temele acestor instalaţii sunt peisaje din Yaffo, Ein Kerem, flori, multe flori. Toate au un colorit viu, penetrant. Ca să nu uităm de trecutul ramelor, Elron adaugă ici colo, cioburi ( simulate) de sticlă, pictate, transparente. AG (Elron – Magia Penelului – SAGA 2017 )

Angela Baciu

Haiku

flori de sakura pe stampele goale clopoței de vânt. pe apa lină nuferi galbeni nori trecând prin cocul ei. val timid de vară scoică plină de alge ganduri moarte lună-n padure un trandafir de Damasc strigăt de lupi albi. în jurul unei Barci in flacari lebede canta mut. liniște doar vânt stea căzătoare în vis poem de leagăn. glasuri de mierle iris înflorit la timp poarta scârțâie. dimineți albe cuib de barză cu ouă floare de cireș. rugăciunea ei udumbara din ceruri floare-virtute. creangă uscată vânt lacrimă pe obraz azi, primăvară. 52

Paul Mircea Goreniuc

–

artă plastică si sculptură

Fănuș Neagu Prin 1968 lucrăm în redacția unei reviste literare cu sediul într-o clădire copleșită de castani uriași. Orașul București, mai cu seama părțile sale vechi, trăiește în umbra castanilor. Coroanele lor uriașe, frunză lată, floarea lor alb-rozalie, umbra lor ca o ploaie binefăcătoare ocrotesc străzi și palate aparțînând istoriei. În părțile cele mai frumoase, de altfel, România aparține civilizației lemnului... Dar să revin. În vara lui '68 apărea în biroul meu, un tânăr înalt, brunet, frumos, parcă născut sub Poartă Sărutului lui Brâncuși, purtând două ranițe cu sculpturi din rădăcini de lemn. Mi-a umplut masa și scaunul cu creațiile lui gândite de rădăcinile pădurilor, cu scene din basmele neamului românesc, cu fragmente din boieria nestrăpunsă de moarte a poveștilor și basmelor cu zmei și balauri. Scriam pe atunci la romanul "Frumoșii nebuni ai marilor orașe"iar tânărul ce dădea buzna în viața mea și se numea Mircea Goreniuc sosea la o întâlnire de taină cu închipuirile mele despre lume și oameni. Venea din tăcere de biserici voievodale, încărcat cu mărturisiri ale misterelor de sub coaja pământului, spunându-și legendă cu glasul lemnului, cu miresmele adâncului, cu chinurile care fierb în brazda visului, pândite de frumusețe și nemurire. Fugea de realitățile epocii realismului socialist pe sub pleoapele tinereții, hotărât să nu plătească tribut dogmelor. Toate râurile gândurilor sale se vărsau numai în estuarul copilăriei, Era limpede că aparține bucuriei de a lupta și învinge. A dispărut în relieful vânăt al epocii. Câte-odată, foarte rar, mi-l aminteam: umbră risipită. Îl pierdusem, păstrându-l doar ca pe un crâmpei de frază dintr-un dintr-un scriitor de demult: "ce monotonă ar fi zăpada dacă Dumnezeu n-ar fi creat corbii". După evenimentele din 1989 a reapărut în România. Sosise prompt la întâlnirea cu castanii Bucureștilor, ca să se sprijine de Coloana Infinită, care-i Coloana Libertății a marelui Constantin Brâncuși. Trăise departe de țară , într-o altă dimensiune a timpului, unde muncise pînă la istovire,dar nu îngenunchiase, îndurase lovituri, studiase și realizase saltul quantum de la visul în lemn la visul scris în bronz și oțel de la cioplituri în rădăcini, măști de capre și draci, la sculpturi moderne, monumentale împodobind municipalități din California până în Beijing. Încărunțit, maturizat și închipuind într-un fel știut numai de cei aleși, ideea de a învinge prin suferință. Mircea Paul Goreniuc e un castan din București, plecat din țara lui ca să cunoască lumea și să-i dăruiască tot ce are mai frumos în inimă. Și e în același timp o ramură din fluviul tutelar al României, Dunărea- acea lungă eternă și maiestoasă curgere albastră printre maluri neîmpacate cu declinul: Artistul. Visătorul. Lumea. Desupra, norii. Iar norii: tăceri albe, grav traversate, de păsări singure. Fănuș Neagu

București, Mai 2006 57

Dino Buzzatti

Accelerarea Când si-a dat seama pentru prima dată de acel fenomen, monseniorul Giacinto Pleora, paroh al Domului, avea cincizeci si sapte de ani împliniti. Era într-o duminică. Liturghia tinută de el, de fată fiind si cardinalul arhiepiscop, era pe terminate. Si Pleora se simtea multumit, aproape fericit, cuprins de un sentiment de împlinire si împăcare a cugetului. Pe măsură ce slujba se desfăsura, îsi dădea seama aproape fără să vrea de cât de perfectă era sfânta sa prestatie. Nici vorbă de trufie. Stia foarte bine că totul se datora experientei, nenumăratilor ani de liturghie, astfel că cel mai neînsemnat episod din epopeea liturgică îi intrase de acum în sânge. Odinioară, pe când era tânăr, trebuia să se concentreze intens ca să nu uite anume gesturi si formule, un efort istovitor, ce mai, acum însă, simtindu-se stăpân, totul era sigur, firesc si usor ca respiratia. Artistul pe scenă stie din instinct când se realizează între public si el inefabila tensiune a succesului. Aproape la fel percepea parohul o misterioasă corespondentă între el si multimea credinciosilor. Un fel de extaz, o stare de gratie, pe fundalul măretiei altarului, al buclelor de fum de tămâie printre piezisele raze de soare, ce le dădeau strălucire, si cascadele de sunete ale orgii. Gesturile sale erau desăvârsite, vocea gravă, predica înăltătoare, armonioasă, plină de sentiment. În acele minute, cu umilintă multumi lui Dumnezeu ce-i îngăduia să-l slujească în nemărginita sa glorie Dar iată că liturghia luă sfârsit, tăcură corul si orga, cădelnitele se stinseră, si îndată ce rumoarea oamenilor plecând se făcu simtită si preotii oficianti se îndepărtară în cortegiu, pe altarul părăsit se întronă tristetea. Dar, surpriză. Imediat ce intră în sacristia vastă cât o biserică în sine, parohul observă că toti participantii la slujbă, preoti, clerici si cantori, priveau mâniosi încolo si încoace. O clipă îl zări si pe cardinal, înainte de a fi ajuns la coridorul arhiepiscopatului: până si pe chipul său, de obicei atât de blând si bun, se citea o umbră de antipatie; iar de-a dreptul furios părea tânărul secretar, don Terlizzi, ce-i tinea urma Eminentei Sale, mânati parcă de aceeasi iritare, chiar dacă în proportii diferite. "Ce se întâmplă cu ei?" îl întrebă în soaptă pe don Sustinenti, decanul colegiului, ce tinea la el ca la un fiu. "Oh, monseniore - răspunse sufletul acela curat. - Sunt emotionati, desigur. A fost slujba cea mai frumoasă a anului. Si nicicând n-ati vorbit atât de frumos." Cuvintele lui don Sustinenti îi pătrunseră ca un balsam în inimă. Dar privirile îi căzură pe don Cerriola, cel mai zelos între canonici: gîfîia de mama focului, asemeni celui ajuns la capătul puterilor. Abia atunci o bănuială îi fulgeră în minte. Îsi ridică ochii la orologiu: unu fără zece. Aproape trei ore de liturghie, deci. Îngrozitor. Niciodată nu se depăsise spatiul celor două ore.Aveau dreptate să fie exasperati. Dar cum se făcuse că nu si-a dat seama? Si de ce o lungise în asemenea hal? Totusi nu zăbovise, nu-si îngăduise licente de nici un fel, făcuse comentariul evanghelic în limitele firesti. Cum se explica o asemenea întârziere? 58

Nimeni nu si-a permis vreo observatie. Si nici reprosuri. Totusi, din pricina ciudăteniei fenomenului, rămase cu un sentiment de jenă. De atunci începu să fie atent ca asa ceva să nu se mai repete. Verificându-si faptele de zi cu zi, i se păru că sesizează un fel de încetineală în tot ceea ce făcea. Desi muncea cu dăruirea de altădată, orele zilei si ale serii nu-i mai ajungeau. Venea miezul noptii si el tot mai avea câte ceva de făcut. Si-acel ceva trebuia amânat pe a doua zi. Dar a doua zi datoria veche se adăuga la noile si numeroasele sarcini si urgente. Care pe zi ce trecea deveneau o tot mai apăsătoare povară. Poate că am îmbătrânit - se gândea el poate e vorba de o pierdere de energie, nu reusesc să mai lucrez ca înainte, să fie de vină oboseala, să fie vreo boală la mijloc? Pentru o spovedanie nu-mi trebuia mai mult de un sfert de oră, azi am nevoie de cel putin de două ori pe-atâta. Ca să redactez pastoralele cerute de arhiepiscop, aveam nevoie cândva de câteva ore, azi veghez toată noaptea si-n zori văd că n-am terminat. Îl chemă pe medic si-i explică situatia, se lăsă consultat. Medicul îl cunostea bine si-si cunostea si meseria. "Monseniore - îi spuse - sunteti sănătos tun. O cură revigorantă, spuneti? Dacă insistati, v-o recomand cu plăcere. Dar la ce bun? Vă bucurati de o sănătate perfectă." "Si-atunci cum vă explicati că...?" "E timpul. Si pentru dumneavoastră timpul a început să alerge." "Vasăzică sunt bătrân?" "La un moment dat al vietii, zilele încep să fugă mai repede. Ca, de pildă, râurile. Curg linistite si dintr-odată o iau la goană, tot mai tare si mai tare, până ce se prăbusesc în josul cascadei. Si cu noi se întâmplă la fel." "Dacă am înteles bine - zâmbi timid monseniorul - asta înseamnă că si pentru mine cascada se apropie, că firul vietii mi se scurtează văzând cu ochii." "Nu neapărat. Nu există o regulă. Depinde de temperamente. Să ne gândim la râul ce încă de la izvoare, ca să zicem asa, are presentimentul îndepărtatei cataracte ce-l asteaptă si pret de sute si sute de kilometri apele sale se tot trudesc. Pe de altă parte, mai avem si râul ce până în ultima clipă, până la câtiva metri de hău, nu dă semne de oboseală si merge linistit înainte ca si cum nimic n-ar fi. Totul e chestiune de temperament." "E totusi un semn de bătrânete, nu?" "Nici asta nu se poate spune. Cunosc tineri de douăzeci de ani..." "Si leacul?" "Leac? Când timpul a început să gonească si zilele se fac mai scurte si pare că în ele nimic nu se mai tine... nu, nu, e cu neputintă să-l oprim..." "Atunci si dumneavoastră, doctore?" "Dacă si eu? Să tot fie zece ani de când mi-am dat seama de primele simptome. Si numai Dumnezeu stie cât am luptat împotriva curentului. Rezistă cineva? Cât despre mine, nu sunt decât un dop de plută, supt, târât vertiginos spre vâltoarea din urmă... Depărtată? Apropiată? Cine stie?" "Si-atunci, dacă am înteles bine, nu-mi rămâne..." "...decât să vă resemnati, monseniore. Si înainte de toate să vă rugati lui Dumnezeu... El, poate..." Nu a vrut să se resemneze. Dimpotrivă, s-a gândit că răul provine chiar din resemnare: dacă, în schimb, ar reactiona energic, fără să se lase surprins fie si o singură dată, timpul însusis-ar da pe brazdă si zilele si-ar reveni la ritmul regulat de odinioară. Zis si făcut. Dar ce osteneală. Mereu cu ceasul sub ochi spre a nu 59

depăsi limitele, mereu cu obsesia de a nu reusi să mai tină pasul. Si cu cât se gândea mai mult la asta, cu atât mai greu resimtea hărtuirea. Era de-ajuns o clipă de neatentie sau relaxare, o umbră de oboseală: îndată vrăjmasul, timpul cel blestemat, îi luneca printre degete si tâsnea, se rostogolea ca o avalansă. Trebuia ajuns din urmă, priponit, înfrânat. De reusit, reusea monseniorul Pleora, dar după aceea abia îsi mai trăgea sufletul. Atunci se întorcea la bănuiala că poate avea dreptate medicul, rezistenta nu însemna decât să faci jocul dusmanului, istovindu-te peste poate; si cu cât esti mai ostenit, cu atât creste acceleratia orelor, si odată cu ea, chinul. Poate că se cuvine prin urmare să nu lupti, ci să te abandonezi curentului si să-ti cruti energia, spre a o folosi în eventualitatea încheierii socotelilor, când genunea va da primele semne. Numai că angajarea sa, ca si abandonul, aveau acelasi rezultat. Ca atunci când trenul porneste si se aude un tăcănit al rotilor la îmbinarea sinelor, după care altul si apoi altul si ritmul la început foarte lent se înteteste din ce în ce, până când zgomotele devin atât de apropiate încât formează un singur sunet, un necontenit uruit, identic cu bubuitul apei printre stânci: deja monseniorul Pleora nu mai izbutea să discearnă o oră de alta, o zi de alta, într-atât treceau ele de iute, strâns încleiate într-o compactă masă uniformă. Singurul lucru, medicul i-o spusese, era să se roage lui Dumnezeu. Slavă Domnului, îi mai rămânea măcar această nădejde. Singurul răgaz când parohul putea să-si regăsească cel putin amintirea pierdutei seninătăti. Dar până când îi va fi îngăduit să se roage? Îndată ce se trezea, în zori, dintr-un vechi obicei din copilărie, învătat de la mama lui, monseniorul Pleora spunea trei rugăciuni Pater, trei Ave si trei Gloria. Le învătase pe de rost cu o rapiditate miraculoasă, aproape ca pe un joc de cuvinte, fără să sară însă vreo silabă sau să modifice întelesul. Nu cronometrase niciodată căci i se păruse necuviincios, trebuia să fi fost vorba de unul sau două minute, dacă nu chiar de câteva secunde. Totul pentru a se confrunta cu timpul. Dar timpul nu stie ce e mila. Monseniorul Pleora se trezeste în zori la sapte, coboară din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. Abia apucă să sfârsească ultimul amen si sună telefonul: cineva moare, cineva se naste, altcineva se însoară, altul are remuscări si toti au nevoie de el. Monseniorul Pleora se trezeste în zori la sase, coboară din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. E la a doua Ave Maria, când bătrâna Clementina năvăleste în cameră:"Monseniore, Monseniore, grăbiti-vă, pentru Dumnezeu. Eminenta Sa e jos si v-asteaptă în masină!" - "Dar nu era la zece întâlnirea?" "E zece, Monseniore." Monseniorul Pleora se trezeste în zori la ora cinci, coboară îndată din pat, îngenunchează, îsi recită micile sale rugăciuni. "Pa..." începe el. Nu apucă să spună "...ter", că se si înserează. Traducere de Geo Vasile

A researcher from the University of St Andrews has unearthed the oldest known city view of Venice, dating from the 14th century.The discovery, by Dr Sandra Toffolo from the School of History, was made during research for her monograph Describing the City, Describing the State. Representations of Venice and the Venetian Terraferma in the Renaissance, which will be published in early 2020.The image is part of a manuscript containing the travel account of NiccolĂ˛ da Poggibonsi, an Italian pilgrim who travelled to Jerusalem in 1346-1350. The manuscript was likely made shortly after he returned to Italy in 1350. During his pilgrimage, NiccolĂ˛ passed through Venice and his description of the city is accompanied by a pen drawing of Venice.Dr Toffolo (pictured right), who specialises in the history of Venice in the Renaissance, discovered the image in May 2019 during her research in the Biblioteca Nazionale Centrale in Florence, and has worked on representations of Venice during the Renaissance for several years. 61

Stelian Tanase

SUNT UN COPIL AL RĂZBOIULUI RECE

Motto „Intîi te ucide melancolia, abia apoi bătrînețea și boala” CAPITOLUL 1/ Am debutat bine in viata asta. M-am născut la maternitatea Donca Simo de pe strada Avrig linga hala Obor. Donca Simo era in acei ani „eroina clasei muncitoare’. Existau strazi, fabrici, statui, era elogiata in manuale si articole in presa. Nu murise schingiuita de sbirii Sigurantei cum spunea versiunea oficiala. Am gasit in arhive dupa 1989 ca fusese depusa la inchisoarea Dumbraveni cu diagnosticul „tuberculoza” – boala nevindecabila in interbelic. Sfirsise in 1937 la spitalul inchisorii Vacaresti. Fusese inmormintata la cimitirul Izvorul nou. Voi povesti mai incolo cum am fost facut pionier la mormintul ei… In 17 februarie 1952 ma bucuram asadar de auspicii bune, astrele se pozitionasera OK gratie acelei uteciste, zeita a vremurilor noi. O conjunctura cum nu se poate mai fericita. Ma potriveam perfect cu epoca aceea singeroasa. Donca Simo veghea asupra mea – sa nu mor prematur, sa fiu sanatos, sa am kilogramele corespunzatoare, sa nu-mi lipseasca nimic – un deget, o ureche sau – D-ne fereste! – mai stiu eu ce. M-am nascut cu caita pe cap, semn de noroc in viata. „O sa fie cineva!” Nasterea a decurs normal chiar daca am scos strigatul de bun venit cam tirziu, lovit la poponet cu palma de o moasa. Incasam bataie de la inceput asa ca totul se anunta minunat. Ideea era ca daca eram batut faceam si ce trebuie. Cu acest strigat am aparut pe lume. Poate m-as fi intors in uterul mamei –d-aia am plins pesemne – dar nu mi s-a 62

dat nicio sansa. Dadeam inca de atunci semne ca sunt incapatinat, recalcitrant si ma razgindeam sfisiat de indoieli. Asa am ramas pina azi. Suntem in la mijlocul lui februarie 1952 – gruzinul Iosif Visarionovici Stalin mai avea de trăit putin peste un an si atinsese – simtindu-si sfirsitul aproape – cota maximă a paranoiei. Cred ca innebunise. Il damblagise puterea absoluta, nu doar bolile si scleroza. Cădeau capatele in jurul pe banda rulanta. Demiteri, arestari, Lubianka, executii. Gulagul era plin cu milioane de prizonieri. Siberia ii inghitea pe toti. Poporul sovietic triumfalul,invingator al hoardelor naziste naziste, oferea acest spectacol degradant- acasa la el indura cnutul fara sa cricneasca. Ce eroi!!!

Jumatate de Europa era bolșevizată și trăia extrem de greu sub ocupația Armatei roșii. Cortina de fier cazuse intre Sczecin la Marea Baltica si Trieste in sud , cum anuntase Churchill, in 1946 la Fulton. Ignoram se intelege aceste detalii geostrategice, altfel nu as mai fi venit pe lume. Sa stiu o treaba. Chiar era să nu mă mai nasc dar nu am avut acest mare noroc. Iată cum. Încolțit de chinezi în 1951, gloriosul general USA din Asia de sud-est, Douglas McArthur, a cerut folosirea bombei atomice în războiul din peninsula Coreea. Dacă ar fi primit acordul de la Casa Alba omenirea booom sarea in aer! Degeaba părinții mei se cunoscuseră la Salonul de dans Ileana de la capătul străzii Avrig. Spermatozoidul care mă purta nu mai ajungea dragutul de el la adresă si un mare destin era ratat. Lumea se găsea în plin „război rece”. Sub aceasta zodie am trăit mai mult de jumătate din viață. Tunelul a durat pînă cînd în insula Malta liderii celor două supraputeri, George Bush și Mihail Gorbaciov, au anunțat că războiul rece s-a încheiat. Aveam 37 de ani, vestea a venit prea tîrziu, tinerețea mea se cam dusese. Ceaușescu nu va prinde sfirsitul anului, va fi executat la 24 decembrie. Si eu, care credeam ca e nemuritor!!! Regimul de dictatura proletariatului își trăia ultimele zile. Aveam să tîrăsc cu mine tot restul vieții amintirea de cenușă a războiului rece – rama tabloului în care am evoluat odată cu prima generatie postbelica. Estimp s-au scurs multe 63

evenimente pe care le-am privit de la distanță și care mi-au marcat viața ca un incendiu din curtea vecinului. La 5 martie 1953 (aveam un an și trei săptămîni si inca udam scutece ) DjugasviliStalin a murit. L-au îmbălsămat și l-au depus în mausoleul din piața Ro;ie ridicat pentru Lenin. M-am intrebat cind am inceput- la Washington in 1991 să scriu Dracul si Mumia (lui Lenin se intelege) – Cum s-au inteles cei doi bandiți siliți de Biroul Politic să impartă acelasi spatiu? Rușii impărțeau cu alte familii locuința în anii de după razboi. Era o mare criza locativă, locuia in vagoane de tren prin de pouri, prin parcuri, scoli, hale industriale, claie peste gramadă. Așa că Lenin -imi imaginam in carte – s-a resemnat si a acceptat ofensa asta – sa i se aduca un colocatar, anume Stalin, căruia îi lăsase mostenire partidul. Au dus-o impreună în piața Roșie pînă cind dracul impresionat de atitea scandaluri, l-a extras pe Lenin din mausoleu și-a fugit cu el in lume. In romanul meu nu in realitate. Așa se face că Stalin a ramas singur pina cind in decembrie 1961 dupa un Congres PCUS Stalin a fost dat afară și îngropat în zidul Kremlinului. In noile conditii Lenin a acceptat la rugămintile fierbinti ale tovarăsilor să își reia locul consacrat si sa serveasca poporul care-l venera. Îndata marele popor rus a facut cozi imense să îl viziteze, să se roage la mumia lui suprarealista. Aici închipuirea s-a incheiat. Konec tavarasci! Cind memoria este o foie nescrisă, fabulația tine locul amintirilor și completează ce lipsește. Nu îmi amintesc nimic, fireste, de moartea lui Stalin decit că toată lumea plingea – sau e o falsă amintire? Totusi ceva concret mă leaga de împrejurare. După ce terminasem de scris „Luxul melancoliei”(1979) si „Playback” (1982) ardeam de nerăbdare să ma întorc la istorie. Toată cariera mea de scriitor am pendulat fiction/ nonfiction. Le-am slujit cu egală pasiune. Venise rindul – după două romane – sa incerc non-fiction.. Mă cam sastisisem de ficțiune. Cautam un teren mai sigur să mă desfașor. Mi-am zis să las imaginația să se odihnească o vreme. Proiectul meu era simplu- să intreb diversi ce-și amintesc despre imprejurările morții lui Stalin!? Cum s-a resimțit șocul în patria mea draga. Am chestionat interlocutorii (prea puțini au fost de acord să-mi răspundă) – unde se găseau cind a venit anunțul morții lui Stalin!? Cum au primit vestea? Era o veste bună sau rea? Din ce sursă au auzit – radio, ziar, la serviciu? Cum ați petrecut zilele de doliu? Unde lucrați/invățați în acel timp. Investigatia a devenit repede fierbinte. Nu prea a fost cum îmi imaginasem. Lumea l-a plins, probabil pentru că se temea pentru viitor. Ce urma după Stalin!? Unul și mai nebun si mai sadic? Lumea il stia de frică și nu se bucura nimeni la vedere la Est de Cortina de fier că o mierlise la vila din Kuntzevo, lîngă Moscova. E rău cu frica in oase, dar și mai rău fără ea. Totusi destui s-au bucurat că omenirea scăpase de tiran, mai ales la ales in URSS. Au trait un sentiment de usurare, ca supravietuisera tiranului. Funeraliile au fost ceva imens. L-au Moscova s-au călcat in picioare. Bisericile s-au umplut de popor, din mila, de spaimă, l-a plins si s-a rugat pentru el. S-au tras clopotele de la Vladivostok la Praga, inclusiv in gubernia noastra amărită. Popii nostri au slujit cu mult sirg, S-au rugat la icoane pentru sufletul lu Stalin. Brava armată romana si-a vopsit mantalele din kaki in 64

negru si a defilat in fiecare oras unde exista o garnizoană. Fireste cu fanfara de rigoare cîntînd de jale. Fațadele imobilelor publice au fost acoperite cu steaguri si portrete in bernă. La radio s-a dat numai muzica sovietica și marșuri funebre. Cu acest material voiam să fac o carte…Nu am apucat. Unul dintre interlocutori

(poate mai mulți) s-au grăbit să mă denunțe la Securitate. Proiectul meu s-a dus dracu. Am fost chemat la vorbitor la Partid. „Cine esti tu Tănăsică să scrii pe un asemenea subiect? Te crezi Marin Preda? Ocupă-te de problemele noastre, de construcția socialismului! Citeste discursurile tovarășului Ceausescu să te inspiri. Tovarăsii sovietici, știi bine, l-au dezavuat pe Stalin.” – asa suna gargara unui ștab care se voia amabil și cu umor. Mi-a tăiat pofta să rîd. Păcat pentru că mă distram bine cercetind urmele acelui martie 1953. Nu era in planul meu să îi stirnesc pe tovarășii de la partid. Rău a fost că am fost clasat peste noapte drept SUSPECT. Uite cu ce se ocupă ăsta! O să avem necazuri cu el! N-am scăpat o zi pină în decembrie 1989 de eticheta de „suspect”. De atunci, 1983, nu am mai avut viața cu Regimul – concret – cu editurile, cu cenzura. Nici cu Securitatea care mi-a deschis dosar. A inceput prin ascultarea telefonului, martie 1983. A continuat cu filajul din 1985 și cu exploatarea intensa a rețelei de informatori – cf arhiva CNSAS. Ar trebui să încep enumerarea evenimentelor din tot acest interval 1952/89 cu răscoala din 17/18 iunie 1953, din Berlinul de est împotriva ocupației sovietice. Ar urma in ordine conferinta de la Geneva din 1955 si in 1956 Congresul XX PCUS de la Moscova, cînd Nikita Hrusciov a demascat „cultul personalitatii” si crimele lui Stalin. Ar veni la rînd în criza din Polonia și revolutia de la Budapesta, in acelasi an, 1956, despre care nu am niciun fel de amintiri. Prima mea amintire nu are nimic politic. Este despre viscolul teribil din iarna anului 1954. Ca prin vis îmi apar tata și bunicul meu. Dădeau zăpada afară din curte, voiau să elibereze ferestrele și ușa, să putem ieși din casă. Zăpada depășea streașina casei noastre în înălțime. Am aceasta imagine extrem de cinematografică, cu siluetele celor doi barbati inlăturind cu 65

lopelile zăpada care tot cadea de pe acoperiș și nu se mai sfirșea. Următoarea amintire ar fi din 1958 (făcusem 6 ani). E despre retragerea Amatei roșii și atmosfera febrilă din casă ( ne mutam în acel timp în alt alt cartier, la Bariera Vergului). Am aflat mai tirziu ce era acea agitatie. Un amestec de bucurie și teamă legată de plecarea uniformelor rusești spre Est. Siberia vă mănîncă! le strigau strigau unii de pe trotuare cind huruitul șenilelor le acopereau glasurile. Curaj, nene! Bunicul – sas de felul lui de la Brasov, Filip – maistru la fabrica SET din vecinătate – nu putea să îi sufere pe ruși. Se intreba – chiar pleacă? Ce va urma? Cade Dej? Ne bombardeaza americanii ca în aprilie 1944? Nu s-a întîmplat nimic. Apoi timpul nu stiu cum a inceput sa curga mult mai repede. Anii, lunile, saptamînile orele NU trec in mod egal. Unele sunt mai scurte altele mai lungi. A venit in calendar alegerea lui Kennedy ( aveam 8 ani ), ridicarea zidului de la Berlin în august 1961, criza rachetelor din Cuba in toamna 1962 cind am simțit o mare teamă în jur, aproape isterică. La 23 noiembrie 1963 Kennedy a fost ucis la Dallas.Am ind am simtit că se termina o lume. Incepeam să casc ochii la ce se intimplă în jur. Prima mea luare de contact cu realitatea – directă, brutală, fizică – a fost în august 1968, odată cu invadarea Cehoslovaciei. Am ințeles instantaneu ca se intimpla ceva rău. Aveam 16 ani – imi petreceam timpul jucînd fotbal în curtea școlii, cîntînd la chitară într-un părculeț din colțul blocului (P3, strada Stejarului 42), curtînd fetele frumoase și mai ales citind pe rupte. Am avut pasiunea cititului. O am și azi. Fundalul copilăriei și adolescenței, petrecute ambele

cu cheia de git, a fost – ca un ecran de cinema – războiul din Vietnam (1962-74). Toate jurnalele Tv și ziarele de la București cuprindeau neapărat știri despre bombardamentele aviației americane, miile de victime, bombele cu napalm, distrugerile, Ho Și Min, preoți budiști care își dădeau foc in pietele Saigonului. Vietcong, masacre (un exemplu, la My Lai), piloți americani făcuți prizonieri, demonstrații uriașe de protest de la New York, Chicago, Washington DC. Plus un 66

șir lung de nume misterioase (delta Mekong, Da Nang etc) care se schimbau în fiecare zi. Era un război de guerila purtat în junglă, fără un front clasic în care dușmanii stau față în față. Citind comunicatele TASS (reproduse de Agepres) nu înțelegeai nimic, nici cine pierde, nici cine cîștigă – acesta era și scopul. Dar înțelegeam bine că este un război murdar. Adolescența mea s-a scurs citind comunicate de război, ascultînd la un hîrb de radio Janis Joplin și Jimi Hendrix, visând să ajung cumva în Occident. Nu prea știam cu cine să țin. Intrebarea era cine va cîștiga? Ii simpatizam pe americani, nu pe vietnamezi, pe care îi vedeam ca pe marionetele Brejnev&Mao. Vietnamul de nord însemna regimul comunist, detestat la București de aproape toată lumea. Ne întrebam – stînd de vorbă seara în jurul unei chitare – ce caută americanii în Vietnam? De ce bombardează oamenii nevinovați, de ce folosesc napalm? La ce bun atîtea victime? Eram împinși să ne punem întrebări despre protestele din campusurile americane, despre marșurile anti-război, de mișcarea hippy – pe care le simpatizam. Eram de încurcați în opțiunile noastre. Doream să cîștige SUA pentru că înțelegeam destul de exact că în Vietnam se confruntau pe viață și pe moarte cele două sisteme. Speram să bată americanii si sa scapam de comunism. de care eram sătui pina in git. Dar tineam și cu victimele. Bun, la 23 ianuarie 1973 (zi mare!) Richard Nixon a anunțat încheierea războiului din Vietnam. Ajunsesem cu lecturile la Montesquieu, Rousseau, Marx, Tocqueville ca filosofi, și Kafka, Proust, Faulkner în literatură. Invățam de zor pentru admiterea la facultatea de filosofie. Cum căzusem deja de doua ori, era ultima mea șansă. Mă gîndeam, dacă pic iar, să fug in Occident – scenariul B. Făceam schițele primului meu roman care va fi „Luxul melancoliei” – o confruntare între succes si eșec. Mă intrebam ce se va alege de mine. Ma temeam de viitor, de ratare, să nu fiu declasat de imprejurări și de ghinion. Nu e nimic de capul tău! îmi zicea tata citeodată. Am reusit la facultate în vara 1973 printre primii. Tot atunci m-am emancipat de părinți. La scurt timp (aprilie 1974) m-am mutat împreună cu femeia pe care o iubeam într-o casă de mahala bucuresteană pe care am descris-o mai tîrziu în „Corpuri de iluminat” – roman cenzurat, (1987) ca si Playback (1983). Nu stiam ce îmi rezerva viitorul, dar trăiam o poveste ca în „Romeo si Julieta”, toata lumea era împotriva în jur, dar noi ne iubeam si credeam că e de ajuns. Nu a fost.

Am trait peste zece ani printre comunicate și știri zilnice despre masacre, bombardamente, Goful Tonkin, Hanoi, Saigon, avioane doborîte. Intîlniri între delegați la Paris Le Duan si Henry Kiessinger. Orice făceam in viata mea oarecare de la Bucuresti exista un ingredient – macar un episod din acel război îndepărtat. Așa ne-am dus viața, eu și generația de care aparțineam. Părea că razboiul acela murdar nu se mai termină. La Casa albă s-au perindat Eisenhower, John F Kennedy, Lyndon Johnson, Richard Nixon, Gerald Ford. La Moscova Stalin, Hrușciov, Brejnev. În fine, la Conferinta de la Paris, delegații SUA și Vietnam s-au înțeles. Americanii – presați de protestele masive de la ei de acasă – s-au grăbit să părăsească Vietnamul (în debandadă) cînd au înțeles că nu pot avea victoria. Plătiseră cu peste 56.000 de morți, vietnamezii pierduseră două milioane de-ai lor. Hanoi-ul a semnat pacea presat de Moscova și Beijing. Astfel, războiul din Vietnam a luat sfirșit. A rămas în urmă doar ca amintire. Odată cu încetarea ostilitatilor s-au dus copilăria și adolescența mea (a noastră). Dar piesa cu războiul rece va mai dura citeva acte. Cortina va cadea abia în 2/3 decembrie 1989 cind Gorbaciov si Bush – din rada portului la Malta – ne-au anuntat ca pe niste copii retardați că „războiul rece s-a terminat”. Ca să vezi! Cum trece timpul! Viața noastra s-a scurs între doua summit-uri, la Yalta și Malta. ST Fragment din volumul „Sunt un copil al razboiului rece” in curs de aparitie, 2020. editura Corint

Poezii

Raul Ancel

NECUNOSCUTUL Mă sperie necunoscutul. De după ușa pe care scrie doctor.. Dintr-o scrisoare de despărțire pe încă n-am primit-o. Necunoscutul din pauzele imposibil de lungi când nu știi cum să alini durerea prietenului.. Dar nici o data nu m-a speriat necunoscutul pe care încercam să-l descifrez, să-l apropii, să-l cunosc. Nici o dată nu m-a speriat întrebarea a cărui răspuns nu-l știam.. Nu, nu mă sperie niciodată gustul mărului din care nu am luat încă prima mușcătură.. Nici gustul primei sărutări la apropierea buzelor, roșii acolade parfumate.. M-a speriat totdeauna răutatea fără motiv. M-au speriat motivele din răutate. Mă sperie raționalul din ură. Mă sperie iraționalul din gândire! Egoul îmi strigă: ai făcut toate cu cele doua mîini și cele 9 degete. Al 10-lea ține-l în sus pentru cei ce încă nu sunt mulțumiți de tine. Sau poate simplu se tem de tine..de necunoscut. Ține-l obraznic în sus și Măsoară-te cu necunoscutul! Fă-i față! Cunoaște-l! ACUM Frigul intră imediat în oase și ține mult Acum. Puține cuvinte răzvrătite au rămas să convingă sau să te convingă Acum. Destul, nu mai căuta fața nevăzută a lunii Acum. Pentru tine ea nu v-a exista vreodată! 69

Doar povesti lumești ce vor să te depărteze de aici Acum! Bucură-te de ce vezi, de ce ai Acum. Spunele celor iubiți că-i iubești spunele mereu, fără rezerve Acum. Nu economisi vorbe și fapte pentru cei iubiți Acum. Acum ai timp!!! Acum e timpul să spui cât iubești! Acum e timpul să iubești cât spui! Uită-te la fața lunii Acum. Asta e tot ce vei vedea vreodată.. Nimic nu se mai schimbă de Acum! Pe ceruri luna-i frumoasă!! Nu te lăsa amăgit de nevăzuta ei față! Acum, da Acum nu mai are importanță! Valurile Valurile ascunzând necunoscutul vin din larg și bat la gura tărmului. Vin lent și sărută pământul… Lung, ud, calm, fierbinte.. Dragoste milenară.. Transformă liniștea în care te pierzi Într-o liniște în care te regăsești la fiecare 15 secunde. Valurile..

Iubire temperata Ea îi spune lui Je t'aime El îi spune ei Mă tem...

Yarin Branth

Festival vizual

CULINARIA

Veronica Pavel Lerner Ouă umplute Cui nu-i plac delicioasele ouă umplute? Sunt multe variante de reţete, dar cea mai simplă este următoarea: ouăle fierte tari se taie în jumătăţi, se scot gălbenuşurile, se zdrobesc, se adaugă sare, piper, ulei, muştar şi maioneză, se amestecă, iar cu acest amestec se umplu jumătăţile de albuşuri, dupa care se orneaza cu ce vrei. În vizită la fiul meu din California, am avut ocazia să constatat marea popularitate a ouălor umplute printre californieni, mai ales în timpul sărbătorilor de Paști. Ele se găsesc de vânzare, gata preparate, la supermarket-uri. Crezând că se numesc "filled eggs" (traducerea engleză a lui "ouă umplute", precum în franceză se numesc "œufs farcis"), am folosit acest termen când am întrebat unde sunt plasate în magazin. Amercicanii nu prea m-au înţeles, dar când le-am explicat despre ce era vorba, au zis: "A!! You look for deviled eggs! They are over there" şi mi-au arătat aleea pe care trebuia să le găsesc. Erau puse câte şase sau opt în cutii de plastic transparente, unele ouă aveau umplutură galbenă şi erau pudrate cu boia, altele aveau umplutură bej –(cu pate de ficat în compoziţie) şi pudrate cu piper, iar altele erau umplute cu ceva misterios, pentru că se numeau "deviled eggs without eggs", adică "ouă umplute, fără ouă" – destinate vegetarienilor. Erau şi ele de două culori,unele galbene şi unele verzulii, toate pudrate cu boia. "Deviled eggs" (ouă diavoleşti), acuma am învăţat. Denumirea mi s-a părut ciudată şi am hotărât să-i întreb pe cei din jur de ce nu se numesc „filled eggs", denumire mai fidelǎ şi mai potrivitǎ . Ulterior am înţeles că primul meu impuls de a mă fi adresat cu asemenea întrebări unor persoane era totalmente demodat în ziua de azi, unde sursa universală de informații e Google! N-am regretat însă demersul, care s-a dovedit foarte interesant. Absolut toţi cei abordaţi de mine m-au privit cu consternare, figura lor trădând totala supriză şi, eventual, dilema pe care întrebarea mea, legitimă de altfel, le-a provocat-o. În majortitate, răspunsurile au fost :"nu ştiu", însoţite de câte un zâmbet incert, dar politicos şi de o ridicare indiferentă din umeri. Voi cita câteva din răspunsuri: •

O infirmieră: "ha! nu m-am gândit, mă mir că soţul meu, inginer, nu s-a întrebat şi n-a căutat pe Google!"

•

O studentă: "niciodată nu mi-a trecut prin cap că se pot numi altfel; adevărat, de ce s-or fi numind aşa?" 75

•

O artistă decoratoare: "hm... interesantă întrebare; nu ştiu de ce, dar poate că, fiind atât de gustoase, suntem ispitiţi de diavol să mâncăm multe!"

•

O doctoriţă psihiatră: "eu cred că gălbenuşul este inima oului şi, zdrobindu-l, distrugi inima lui, ceea ce e un act diavolesc".

•

Un profesor universitar de matematică: "ce spune Google?"

•

Un agent imobiliar: "ouăle umplute sunt foarte bune, n-are nicio importanţă cum se numesc, se consumă rapid oricum s-ar numi! Sincer, nu prea mă interesează numele mâncărurilor".

•

O vânzătoare la un magazin de haine: "da, da, parcă-mi aduc aminte că aceeaşi întrebare i-a pus-o un coleg al fiului meu la facultate, cred că era originar de undeva din Europa, ştiu că fiu-meu a venit acasă mirat că cineva îi pune o asemenea întrebare. Nu mai ţin minte răspunsul, a fost de mult!"

•

Casierul unei staţii de benzină: "vreţi să repetaţi întrebarea? ..." nu ştiu, de mâncare nu mă ocup eu, nevasta mea găteşte. Mie-mi plac hamburgerii."

Am continuat cercetările până când am aflat răspunsul corect pe Google. Când m-am întors la Toronto, am fost la un party unde s-au servit ouă umplute. Am întrebat-o pe una din invitate (pe româneşte) dacă ştie numele lor în engleză. Sigur, "deviled eggs", mi-a spus. Se întrebase şi ea de ce tocmai acest nume, dar n-a căutat răspunsul. Iată-l: Un englez și-a deschis în 1822 în Boston un bussiness de vânzare a condimentelor, care mergea foarte bine. În 1868, fiul lui a experimentat un nou produs din carne cu un amestec de condimente. Firma a ajuns celebrǎ și ei au numit procesul de amestecare a condimentelor "deviling". De atunci -și obiceiul se pǎstreazǎ- denumirea "deviled" se utilizeazǎ pentru orice produs care conține condimente ca muștar, ardei iute, piper, etc. Cum ouăle umplute au și muștar,ele se numesc"deviled eggs". E drept, internetul are rǎspunsuri, dar nu mulţi își pun întrebări, iar dacă-și pun, nu toţi caută răspunsuri!

Adelaida Mateescu

- Desene

Maria Cecilia Nicu In dodii - Cam prăfuiți. - Adică? - Așa ca de drum lung. - Păi da, toți venim cam de la drum lung. Considerabil. - Depinde. E o problemă cu drumul ăsta lung, după 4o de ani s-a cam dublat, nu? - Mă, voi vorbiți în dodii... - Nu-i așa? Și tu încă mai știi românește, regionalism, slang ceva...dodii? - Eh sigur că slang că așa se zicea pe la noi, nu? Atmosferă relaxată în cârciuma asta recomandată călduros de localnici pentru că “este civilizată – serios - are țuică de Vâlcea, vin bun și de Cotnari și de Dealu’ Mare, cel puțîn, băieții sunt subțiri, vorbesc englezește, ce mai, e un loc plăcut, merită să încercați” și toată gașca asta adunată din lume doar pentru că elementul nostalgic lucrează indiferent de distanță, fie ea în spațiu sau timp pare a aproba recomandarea. - Nu face tu pe deșteptul că dacă-mi aduc aminte tu chiar le ziceai copiilor în clasă “ shut up” și, slavă domnului, nu stăteai prea grozav cu bruma aia de engleză pe care ai învățat-o în școală doar pentru că trebuia să fii invers decât toți ceilalți. - Păi da, că suna mai autoritar. - Mie-mi spui? Era și ușor să fim autoritari într-o clasa cu 45-50 de elevi, ba chiar 52 dacă-mi aduc aminte bine, numai vreo 15 fete și restul găligani de 17-18 ani cu hormonii vraiște si cu imaginație încinsă de speranțe mai totdeauna gatuite, e drept, de imposibilități... - Da’ susținute de autoritatea ideologică, selectivă, cum sper că n-am uitat. - Las-o dracului de autoritate oficială, să vă spun una bună: eram de serviciu și o colegă, preda franceza, m-a rugat să vin la teza de la una din clasele alea imense, a XI-a, parcă, pentru că avea probleme cu ochii și nu vedea mai departe de 2 m... Copiatul, bineînțeles, mai ales că era în clasa aia o gașcă venită de la alt liceu – școală medie, pardon - o problemă de disciplină, părinți cu pile, ceva de genul ăsta, mă rog - m-am dus, băieților mai ales le-a căzut fața, dar n-a fost de ales... - Sigur, s-a cam dus copiatul. - În genneral, da, cel puțin așa cred, ba chiar câțiva s-au resemnat, dar..., pus în prima banca, în fața catedrei, ca să poată fi supravegheat îndeaproape, era unul 78

Vișescu – sigur că nu i-am uitat numele – monument de lene, indolență obrăznicie uneori... problemă, ce mai. Acuma fiți atenți la filmul ăsta: catalogul, poșeta și manualul pe catedră, Vișescu la un pas șI băiatul ia cartea ( de pe catedră, cum ziceam), o deschide unde îi trebuie, o reazămă de poșeta tov. prof. și-și scrie în liniște teza. Ar fi trebuit să-i vedeți fața tragedie shakespeariană - când m-am oprit lângă el. Dar dup cum nu va inchpuiti n-am semnalat, i-am închis cartea și teza a rămas în suspensia momentului, presupun; în aer. Mi-a plăcut grozav ideea lui. - E banc? - Cum o să fie? - Hai, mă! - Niciun hai. Băiatul avea imaginație. Eu am făcut o figură asemănătoare la un ex. de ff - fără frecvență, ce vă uitați așa, toată ziua vorbțti abreviat - cred că era înainte de bacalaureat, un tov. locotenent de miliție, altfel băiat simpatic și în general civilizat, ia biletul ( la oral) și zice “mă iertați dar nu prea știu primul subiect, pot să trec la a doilea?” sigur, zic, pauză, cu ochi mari țintă, pe al doilea îl știți, întreb și răspunsul vine încet dar ferm:“tot ca pe primul”! - Și l-ai trecut? - Păi! - Hai că o comisie de ff avea fan, trebuie să recunoașteți. Vorba lui Nelu Caius “ draga mea nu încerca să-ți ridici fusta mai sus de genunchi că știu, ai muncit degeaba să scrii pe picior” Am supravegheat odată – la teză, totdeauna cu probleme – o clasă de vreo 18 ff-iști care mai decare mai important, dădeau scrisul la socialism (științific, evident!) Toți au încercat să copieze, nu le-a mers că eram afurisit mai ales cu ăștia așezați deja dar școliți retroactiv, dar un tov. maior de secu. – maior, era și în uniformă - m-a lăsat cu gura căscată având o fițuică în 3 exemplare...just in case! E o seară superbă, căldură neîncinsă, adieri trimise de undeva doar așa ca să amintească sfârșit de august și de ani, care i-au ținut la distanță pe toți adulții (sic!)aștia, dar peste care se vede că știu să treacă doar pentru că tinerețea le-a fost comună ori poate nu doar, ci tocmai.

Maria Sava Gusturile lui Fernando Pessoa

Arta culinară în textele lui Pessoa

O, mari oameni ai momentului! (...) Faceți-vă un nume și îmbuibați-vă, Căci ziua de mâine aparține nebunilor de azi! (Fapt divers, Alvaro de Campos) Prima carte de bucate din Portugalia datează din 1680, ”Arte de cozinha” (Arta bucătăriei) de Domingos Rodrigues, bucătarul regelui Dom Pedro al II-lea. La distanță de o sută de ani apare ”O cozinheiro moderno” (Bucătarul modern) de Lucas Rigaud, un francez venit în Portugalia pentru a fi bucătarul reginei Dona Maria I. În niciuna din aceste cărți nu era menționată cantitatea ingredientelor. În 1870, Alexandre Dumas-tatăl lansează monumentalul ”Grande dicionario de culinaria” (Marele dicționar culinar) care ajunge una din cele mai importante cărți ale sale, alături de ”Contele de Monte Cristo” (care nu era conte) și de ”Cei trei mușchetari” ( care erau patru). Începând cu ”Lusiada” lui Camoes (în care erau specificate multele provizii care erau îmbarcate pe navele flotei) toate operele în care se face vorbire despre invențiile culinare și artistice specifice locului, sunt secundare în preferințele lui Pessoa. Era adeptul rețetelor simple pentru că ”în cazul meu, ritualul acesta al gustului este mai puțin solemn.” Se născuse într-o miercuri, pe 13 iunie 1888, ”zi lentă și suavă”, în plină fumăraie, de ziua Sfântului Anton, când străzile Lisabonei erau mai animate ca oricând și clopotele bisericilor băteau mai des, împletindu-se cu zgomotele orașului. Pe jarul micuțelor grătare înșirate pe străzi sfârâiau cârnați, mușchi de porc, dar și sardine grase pe care oamenii le mâncau pe felii de pâine. Tăvile erau pline cu prăjituri, fâșii de ”bacalhau” prăjit, orez cu lapte, biscuiți de Lapa lângă care se lăfăiau carafe colorate pline cu vin roșu, cu lichior, cu sangria cu bucăți de gheață și lămâie verde plutind deasupra. Petrecerile de acest fel nu erau prea dese și pentru că poetul va călători încă de la vârsta de șapte ani nu i se vor întipări în minte aceste mirosuri. Ca orice copil era mare amator de ciocolată. Gusturile nu-i rămân nici din Africa unde locuise o vreme cu părinții. De pe acel nou continent se știe că îi plăcea foarte mult curry-ul, în Portugalia cunoscut drept ”caril”, un amestec de condimente 80

amestecate într-un mojar. Fiecare familie avea propria metodă de preparare a curryului, de obicei fiind nevoie de șofran, scorțișoară, cardamon, cuișoare, curcuma, foi de orez, foaie de dafin, masala, nucșoară, semințe de coriandru, chimion, fenicul, muștar, susan. Pe lângă aceste ingrediente se mai adăuga ienibahar și piper roșu sau negru măcinat, toate aduse din coloniile Portugaliei. Dintre felurile de mâncare cu curry, pe care Pessoa le agrea, se remarcă ”cocoșul cu orez în curry” rețetă la care se foloseau următoarele ingrediente: 1 cocoș potrivit, 1 nucă de cocos, 2 ardei mici iuți, 2 lingurițe de curry, 1 linguriță de ghimbir, 2 lingurițe de chimion, 20 gr. de coriandru, 150 gr. pulpă de roșii 1 ceapă mare, 4 căței de usturoi , 500gr. orez, sare și piper după gust. Modul de preparare să-l caute cititorul prin cărțile de bucate. În famile, meniul era destul de variat, poetul amintindu-și cu drag, de fiecare dată de mesele de acasă: ”Masa pusă cu scaune multe, cu vesela cu desene frumoase, cu mai multe pahare, bufetul cu multe lucruri-dulciuri, fructe, restul aacoperit sub tăblie-mătușile bătrâne, verii.” La loc de cinste era pepenele galben de Almeirim sau piele-de -broască, crud, cu jambon și multe prăjituri între care ”BoloRei”, o prăjitură care are în mijloc un bob de fasole și un cadou care-i garanta celui care-l găsea împlinirea unei dorințe. ”Să te trezești în orașul Lisabona, mai târziu decât ceilalți, să te trezești pe Rua do Ouro, să te trezești în Rocio, la ușile cafenelelor.” Pessoa își începea ziua cu o cafea mâncând brânză de Alverca și de Azeitao, plus un pahar mare de vin. La cină, când avea cu ce plăti, cumpăra un pachet de la cantinele din apropiere. Se întâmpla să rămână și fără bani și atunci se culca flămând mulțumindu-se cu paharul de vin de peste zi, băut în cine știe ce împrejurare. Prânzul îl lua de cele mai multe ori la Berăria Jansen - pe Rua do Alecrim, punctul de întâlnire al poeților moderniști acolo unde s-a discutat, începând cu octombrie 1914, înființarea revistei Orpheu. Îi plăcea foarte mult ”friptura a la Jansen”. Apoi mai frecventa Leao d’Ouro, unde se găseau mereu artiști plastici, cunoscuți drept ”Grupul de la Leao”, funcționari de la Teatrul Național și clienții obișnuiți. În zilele noastre, Leao d’ Ouro s-a mutat la adresa originală pe Rua 1 de Dezembro și se mai păstrează încă salonul vechi cu pereții de piatră și grinzile de lemn, cu masa la care poetul venea altădată. Una din specialitățile localului care-i plăcea și poetului sunt creveții. Proprietarul arată cu mândrie oricărui oaspete locul rămas neatins în care poetul lua prânzul. Cina, luată deseori acasă, avea un ritual și sfârșea de fiecare dată cu o țigară. Servită de obicei la ora 7, cina consta dintr-o supă numită ”caldo verde”. Câteodată se mai ducea la Cafe Martinho, în vechiul Largo Camoes, cunoscut pe atunci ca Martinho do Camoes, unde se întâlnea cu prietenii. Acolo au discutat despre înființarea Editurii Solucao. Tot acolo, Almada Negreiros, urcat pe o masă, a recitat pentru prima dată Manifestul său ”anti-Dantas”, manifest care marchează începuturile futurismului în Portugalia și protestul împotriva unei generații artistice 81

și intelectuale învechite reticente față de noile curente, așa cum era Julio Dantas. Cafe Martinho era la vremea aceea localul cel mai luxos și mai elegant din Lisabona. O dată pe săptămână, Pessoa lua masa cu vărul său Mario Nogueira de Freitas, sau mergea la câte un unchi. Felul lui de mâncare preferat era ”bacalhau”, măruntaie gătite după rețeta de la Porto. Acest fel de mâncare mai este cunoscut și cu denumirea de ”tripas a moda do Porto”, de aceea locuitorilor orașului Porto li se mai spune și ”tripeiros”. Cei din Lisabona sunt porecliți ”alfacinhas”, diminutiv de la ”alface” ( salată). Apropos de legenda întemeierii orașului Lisabona de către eroul grec Ulisse, se spune că în Atena femeile semănau salata pe acoperișuri pentru a asigura bogăția recoltelor. Alții dau o altă explicație expresiei cum că ar face referire la primul cartier al orașului în zona portului Alfama, unde înflorea comerțul cu mărunțișuri și mișmașuri. Restaurantele și cafenelele preferate ale lui Pessoa erau cele unde exista un mezanin cu aspect de bodegă decentă. În același timp frecventa și ”cărbunarii”, restaurante simple specializate în ”pasteis de bacalhau”, bodegi modeste. La cafeneaua Gibraltar se întâlnea cu Almada Negreiros și cu oameni politici de toate culorile. ”De pe terasa acelei cafenele privesc tremurător spre viață.” La Brasileiro din Chiado, pe Rua Garett 120-122, Pessoa primea din partea casei o cafea gratuită. Acolo s-a născut expresia tipică pentru cafenelele din Lisabona ”tirar uma bica” (a bea o ceașcă de cafea). Doar că restul trebuiau plătite. Cafeneaua Martinho din Terreiro do Paco nr.3, colț cu Rua da Alfandega era cea mai veche cafenea din Lisabona, inaugurată la 7 ianuarie 1782 cu numele de Casa da Neve pentru că aparținuse lui Martinho Bartolomeu, furnizorul oficial de gheață al Lisabonei. Potrivit lui Luis Machado era ”un loc de conspirații, oprirea obișnuită pentru iacobini, liberali, masoni, anarhiști și republicani. La mesele ei se discutau regimuri, se contestau politici, s-au demontat revoluții. Cafeneaua avea iz de secolul al XVII-lea, ”timpul acela uitat când invadatorii franceziai lui Junot (1807) veneau pe aici să târâie săbiile și să alunge plictiseala.” Pessoa ședea la o masă înaltă de marmură pe care fumega eterna țigară portugheză. Pierre Hourcade evocă figura poetului: ”Mă căznesc să uit imaginea și am ochi doar pentru apariția magicului. Îl credeam mic, melancolic oacheș, prizonier vrăjii funeste a dorului cu care se intoxică întreaga lui rasă - și mă izbesc brusc de cea mai vie privire, un surâs ferm și malițios, un chip mustind de viață secretă...Inima mea bătea mai tare, atenția mea concentrată peste măsură era confuză, ca și cum aerul respirat în jurul lui Fernando Pessoa ar fi fost mai bogat în oxigen, în semiîntunericul de la Martinho da Arcada. ” Aici, cea mai celebră e ”supa Juliana”. Cafeneaua Martinho e cafeneaua pe care poetul o frecventează până în lunile dinaintea morții. ”E ca și cum aș aștepta pe vecie atent/Sosirea ta sigură și planificată/ În orașul de jos la cafeneaua Martinho de sub aracadă/Unde aproape sfârșește acest continent” (Sa – Carneiro, Fernando Pessoa) 82

Maria Sava

Irezistibila pasiune pentru alcool ”Beția duce uneori La o luciditate înspăimântătoare” (Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa) ”Jao Gaspar Simoes, unul dintre biografii lui Pessoa adoptă versiunea

căreiapoetul era un alcoolic inveterat pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil. Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: ”Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur...Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simoes), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,.. Dumnezeule, ce diferență!” Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: ”Fiecare are alcoolul său. Găsesc suficient alcool în faptul că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.” Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră și-l aștepta să vină la masă: ”De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun.” În ”Îmbătați-vă” (din ”Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: ”E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat. Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Lisabona, albe- Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. ”Cu mâna 83

muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului, de care nu mă lipsesc, numele de aliment sau de necesitate vitală”. Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place ”bagaceira”, echivalentul ”grappei” italiene, al ”eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. ”Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.” Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. ”Bețivul cădea de beat ce era/Și eu care treceam,/Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/În mijlocul străzii./Iar eu nu m-am întors, dar am auzit. Eu beat/Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa) Într-o scrisoare către Ofelia îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofelia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind Casa Abel Pereira da Fonseca, cunoscută și drept Crama Val do Rio. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață de boem din categoria celor care lasă viața să le tracă printre degete. Așa cum sugerează și Jose Blanco nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. ”Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun: îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.” Și ca unuia care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat recunoștința prin versuri. Prietenul său, Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa- să i se lase mesaje la Abel Pereira da Fonseca, acolo unde mergea în mod regulat. În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care n-au probleme psihice) băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări. Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O Neill, Henry Thoreu, Liliam Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau 84

psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc. Totuși, președintele Mario Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți a fost că în locul formolului folosit în procesele de mumificare alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul conservându-l. Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: ”Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.” Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi, Abilio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. ”Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” ” Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consens între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistuit, îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în ”Cartea neliniștirii” spune că ”sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. ”Astfel mi-am trăit viața, astfel mi-am murit viața, calme sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” ”Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună- eliberează-mă de bucurie și de fericire” ”Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/și când bea nici nu-și amintește/Că a mai băut în viața lui,/Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.” (Ode, 19.06.1914, Ricardo Reis)

Și-a luat rămas bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă: ”Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort. Farewell, farewell forever. Rămas bun pentru totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte. Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori, pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică. Unii 85

mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și iau iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia i-au aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta! Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat! Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață. Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine. What is fame after death? A life that’s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat. Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde bruscsecretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică! Am isprăvit. L`heure est a Nous! Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul...Da, viitorul...Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoaare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!” (Mică antologie de texte, Fernando Pessoa)

Bibliografie: Jose Paulo Cavalcanti Filho, Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie), Editura Eikon, 2015, trad. Dinu Flămând)

Autor: Maria Sava

Adina Rosenkranz Herscovici Meniu teleghidat (1 Mămăligă-aburindă Cu ciuperci și cu sos, Sarmale-n foi de viță, Dulci și acrișoare Cu zeamă și iaurt, Adevărat regal; Tartă cu-albuș deasupra, Cu struguri dedesupt Și cu crème pâtissière Ce-n gură se topesc... Iar ea, de undeva, Îmi face cu ochiul, Trimite o bezea, Și eu o tălmăcesc: "Fetițo,ești bravă! Sunt mândră de tine! Text inspirat de mesele regești servite de mama mea, Salomeea Rosenkranz,(R.I.P.), care era un fel de "Cordon bleu". Haiku Restaurant (2 Pere , vin dulce, pulpe dezosate mov. Limba mea e-n foc. Tot pulpe, pe gril, ciuperci cu sos Tariaki. Gust prea dominant. Cremă de cartofi, catifea mătăsoasă, smântână și unt. Lins și degustat casată cu alune. Atenție, regim! Deserturi,bonus. Servici ireproșabil. Ambianță super! (la restaurantul Seghev-Express,Centrul Comercial "Hazahav",Rishon LeTzion). 87

Adriana Ausch-Simmel President, Dalcroze New England Chair, Dalcroze Department Winchester Music School Faculty, Tufts University, Community Music Program Faculty, Longy School of Music of Bard College 617-872-5666

Bună dimineața ! Bună dimineața, bună ca pâinea caldă, bună de pus la rană, bună de gura....prea zgomotoasă Și la ce să mai deschid ochii-n dimineața asta, presimt prin pleoapele strânse lumina sălbatică a unei zile"noi" zdrobite, ce-mi va străpunge gândurile fixindu-le ca-ntr-un insectar pe coala realității. De-atâta viață explodează lumea de-adevăratelea!! ( o fi din cauza găurii din stratul de ozon?) Toate miturile se prăbușesc de-odată rdicând praf stelar peste oceane cu pești morți la care privesc de după enorme pântece flamânde, copii - de obicei negri. Măcar de s-ar muri de moarte buna.... în accident de mașină sau de AIDS (că-n patul tău, sau al cui o fi?) nici vorbă parcă și calamitățile naturale s-au înmulțit accelerat nu știu ce final DECISIV prezis de nu știu ce profeți, sau parcă erau poeți...? Fă difuzorul mai încet! Nu-mi mai sfredeli urechile, mi se arde sufletul sub maldere de decibeli urlați și cântati,și lătrați Și așa am început să confund realitatea cu realitatea. Ecrane de toate dimensiunile se holbează la mine, ce naiba , doar n-o să-l găsesc pe Dumnezeu mai curând daca aflu cursul la zi al dolarului 88

Și cum să fac abstracție de toți fugariții de soartă, de balenele extreminate, de ruinele ruinate de turiști, de războaie civile și necivile, de penuria de artiști... Copilul ăsta nu-ncetează o dată cu plânsul, e oare al meu? Adriana Ausch-Simmel

Maria Sava Gusturile lui Fernando Pessoa Arta culinară în textele lui Pessoa O, mari oameni ai momentului! (...) Faceți-vă un nume și îmbuibați-vă, Căci ziua de mâine aparține nebunilor de azi! (Fapt divers, Alvaro de Campos)

TEXT EVIDENTIAT (nR)

Prima carte de bucate din Portugalia datează din 1680, ”Arte de cozinha” (Arta bucătăriei) de Domingos Rodrigues, bucătarul regelui Dom Pedro al II-lea. La distanță de o sută de ani apare ”O cozinheiro moderno” (Bucătarul modern) de Lucas Rigaud, un francez venit în Portugalia pentru a fi bucătarul reginei Dona Maria I. În niciuna din aceste cărți nu era menționată cantitatea ingredientelor. În 1870, Alexandre Dumas-tatăl lansează monumentalul ”Grande dicionario de culinaria” (Marele dicționar culinar) care ajunge una din cele mai importante cărți ale sale, alături de ”Contele de Monte Cristo” (care nu era conte) și de ”Cei trei mușchetari” (care erau patru). Începând cu ”Lusiada” lui Camoes (în care erau specificate multele provizii care erau îmbarcate pe navele flotei) toate operele în care se face vorbire despre invențiile culinare și artistice specifice locului, sunt secundare în preferințele lui Pessoa. Era adeptul rețetelor simple pentru că ”în cazul meu, ritualul acesta al gustului este mai puțin solemn.” Se născuse într-o miercuri, pe 13 iunie 1888, ”zi lentă și suavă”, în plină fumăraie, de ziua Sfântului Anton, când străzile Lisabonei erau mai animate ca oricând și clopotele bisericilor băteau mai des, împletindu-se cu zgomotele orașului. Pe jarul micuțelor grătare înșirate pe străzi sfârâiau cârnați, mușchi de porc, dar și sardine grase pe care oamenii le mâncau pe felii de pâine. Tăvile erau pline cu prăjituri, fâșii de ”bacalhau” prăjit, orez cu lapte, biscuiți de Lapa lângă care se lăfăiau carafe colorate pline cu vin roșu, cu lichior, cu sangria cu bucăți de gheață și lămâie verde plutind deasupra. Petrecerile de acest fel nu erau prea dese și pentru că poetul va călători încă de la vârsta de șapte ani nu i se vor întipări în minte aceste mirosuri. Ca orice copil era mare amator de ciocolată. Gusturile nu-i rămân nici din Africa unde locuise o vreme cu părinții. De pe acel nou continent se știe că îi plăcea foarte mult curry-ul, în Portugalia cunoscut drept ”caril”, un amestec de condimente amestecate într-un mojar. Fiecare familie avea propria metodă de preparare a curryului, de obicei fiind nevoie de șofran, scorțișoară, cardamon, cuișoare, curcuma, foi de orez, foaie de dafin, masala, nucșoară, semințe de coriandru, chimion, fenicul, muștar, susan. Pe lângă aceste ingrediente se mai adăuga ienibahar și piper roșu sau negru măcinat, toate aduse din coloniile Portugaliei. Dintre felurile de mâncare cu curry, pe care Pessoa le agrea, se remarcă ”cocoșul cu orez în curry” rețetă la care se foloseau următoarele ingrediente: 1 cocoș potrivit, 1 nucă de cocos, 2 ardei mici iuți, 2 lingurițe de curry, 1 linguriță de ghimbir, 2 lingurițe de chimion, 20 gr. de coriandru, 150 gr. pulpă de roșii 1 ceapă mare, 4 căței de usturoi , 500gr. orez, sare și 90

piper după gust. Modul de preparare să-l caute cititorul prin cărțile de bucate. În famile, meniul era destul de variat, poetul amintindu-și cu drag, de fiecare dată de mesele de acasă: ”Masa pusă cu scaune multe, cu vesela cu desene frumoase, cu mai multe pahare, bufetul cu multe lucruri-dulciuri, fructe, restul aacoperit sub tăbliemătușile bătrâne, verii.” La loc de cinste era pepenele galben de Almeirim sau pielede -broască, crud, cu jambon și multe prăjituri între care ”Bolo-Rei”, o prăjitură care are în mijloc un bob de fasole și un cadou care-i garanta celui care-l găsea împlinirea unei dorințe. ”Să te trezești în orașul Lisabona, mai târziu decât ceilalți, să te trezești pe Rua do Ouro, să te trezești în Rocio, la ușile cafenelelor.” Pessoa își începea ziua cu o cafea mâncând brânză de Alverca și de Azeitao, plus un pahar mare de vin. La cină, când avea cu ce plăti, cumpăra un pachet de la cantinele din apropiere. Se întâmpla să rămână și fără bani și atunci se culca flămând mulțumindu-se cu paharul de vin de peste zi, băut în cine știe ce împrejurare. Prânzul îl lua de cele mai multe ori la Berăria Jansen- pe Rua do Alecrim, punctul de întâlnire al poeților moderniști acolo unde s-a discutat, începând cu octombrie 1914, înființarea revistei Orpheu. Îi plăcea foarte mult ”friptura a la Jansen”. Apoi mai frecventa Leao d` Ouro, unde se găseau mereu artiști plastici, cunoscuți drept ”Grupul de la Leao”, funcționari de la Teatrul Național și clienții obișnuiți. În zilele noastre, Leao d` Ouro s-a mutat la adresa originală pe Rua 1 de Dezembro și se mai păstrează încă salonul vechi cu pereții de piatră și grinzile de lemn, cu masa la care poetul venea altădată. Una din specialitățile localului care-i plăcea și poetului sunt creveții. Proprietarul arată cu mândrie oricărui oaspete locul rămas neatins în care poetul lua prânzul. Cina, luată deseori acasă, avea un ritual și sfârșea de fiecare dată cu o țigară. Servită de obicei la ora 7, cina consta dintr-o supă numită ”caldo verde”. Câteodată se mai ducea la Cafe Martinho, în vechiul Largo Camoes, cunoscut pe atunci ca Martinho do Camoes, unde se întâlnea cu prietenii. Acolo au discutat despre înființarea Editurii Solucao. Tot acolo, Almada Negreiros, urcat pe o masă, a recitat pentru prima dată Manifestul său ”anti-Dantas”, manifest care marchează începuturile futurismului în Portugalia și protestul împotriva unei generații artistice și intelectuale învechite reticente față de noile curente, așa cum era Julio Dantas. Cafe Martinho era la vremea aceea localul cel mai luxos și mai elegant din Lisabona. O dată pe săptămână, Pessoa lua masa cu vărul său Mario Nogueira de Freitas, sau mergea la câte un unchi. Felul lui de mâncare preferat era ”bacalhau”, măruntaie gătite după rețeta de la Porto. Acest fel de mâncare mai este cunoscut și cu denumirea de ”tripas a moda do Porto”, de aceea locuitorilor orașului Porto li se mai spune și ”tripeiros”. Cei din Lisabona sunt porecliți ”alfacinhas”, diminutiv de la ”alface” ( salată). Apropos de legenda întemeierii orașului Lisabona de către eroul grec Ulisse, se spune că în Atena femeile semănau salata pe acoperișuri pentru a asigura bogăția recoltelor. Alții dau o altă explicație expresiei cum că ar face referire la primul cartier al orașului în zona portului Alfama, unde înflorea comerțul cu mărunțișuri și mișmașuri. 91

Restaurantele și cafenelele preferate ale lui Pessoa erau cele unde exista un mezanin cu aspect de bodegă decentă. În același timp frecventa și ”cărbunarii”, restaurante simple specializate în ”pasteis de bacalhau”, bodegi modeste. La cafeneaua Gibraltar se întâlnea cu Almada Negreiros și cu oameni politici de toate culorile. ”De pe terasa acelei cafenele privesc tremurător spre viață.” La Brasileiro din Chiado, pe Rua Garett 120-122, Pessoa primea din partea casei o cafea gratuită. Acolo s-a născut expresia tipică pentru cafenelele din Lisabona ”tirar uma bica” (a bea o ceașcă de cafea). Doar că restul trebuiau plătite. Cafeneaua Martinho din Terreiro do Paco nr.3, colț cu Rua da Alfandega era cea mai veche cafenea din Lisabona, inaugurată la 7 ianuarie 1782 cu numele de Casa da Neve pentru că aparținuse lui Martinho Bartolomeu, furnizorul oficial de gheață al Lisabonei. Potrivit lui Luis Machado era ”un loc de conspirații, oprirea obișnuită pentru iacobini, liberali, masoni, anarhiști și republicani. La mesele ei se discutau regimuri, se contestau politici, s-au demontat revoluții. Cafeneaua avea iz de secolul al XVII-lea, ”timpul acela uitat când invadatorii franceziai lui Junot (1807) veneau pe aici să târâie săbiile și să alunge plictiseala.” Pessoa ședea la o masă înaltă de marmură pe care fumega eterna țigară portugheză. Pierre Hourcade evocă figura poetului: ”Mă căznesc să uit imaginea și am ochi doar pentru apariția magicului. Îl credeam mic, melancolic oacheș, prizonier vrăjii funeste a dorului cu care se intoxică întreaga lui rasă - și mă izbesc brusc de cea mai vie privire, un surâs ferm și malițios, un chip mustind de viață secretă...Inima mea bătea mai tare, atenția mea concentrată peste măsură era confuză, ca și cum aerul respirat în jurul lui Fernando Pessoa ar fi fost mai bogat în oxigen, în semiîntunericul de la Martinho da Arcada. ” Aici, cea mai celebră e ”supa Juliana”. Cafeneaua Martinho e cafeneaua pe care poetul o frecventează până în lunile dinaintea morții. ”E ca și cum aș aștepta pe vecie atent/Sosirea ta sigură și planificată/ În orașul de jos la cafeneaua Martinho de sub aracadă/Unde aproape sfârșește acest continent” (Sa – Carneiro, Fernando Pessoa) Irezistibila pasiune pentru alcool ”Beția duce uneori La o luciditate înspăimântătoare” (Fără titlu, 1931, Fernando Pessoa) Jao Gaspar Simoes, unul dintre biografii lui Pessoa adoptă versiunea căreia poetul era un alcoolic inveterat pentru că ar fi băut mai mult decât ar fi fost rezonabil. Mai târziu, Augusto Ferreira Gomes se indignează asupra acestei afirmații: ”Nu vreau, nici pe departe, să vă spun acum că Fernando Pessoa era un abstinent candid și pur...Bea sănătos, ba chiar în ultimii ani un pic mai mult decât ar fi trebuit. Și totuși, de acolo până la decăderea totală cum ar vrea biograful său (Gaspar Simoes), care poate regretă că n-a sfârșit într-un șanț ca Poe,..Dumnezeule, ce diferență!” Și totuși, adevărul era pe undeva pe la mijloc. În forul său interior, Pessoa considera că această plăcere merită: ”Fiecare are alcoolul său. Găsesc suficient alcool în faptul 92

că exist. Îmbătat de propria-mi simțire, hoinăresc și merg la țintă.” Sora lui, Teca, își amintește mai târziu că la ora prânzului ședea la fereastră și-l aștepta să vină la masă: ”De îndată ce mă vedea, începea să se prefacă beat: mergea în zigzag, se împiedica, își arunca pălăria către lampă. Îi spuneam, vai, ce rușine, te crede lumea nebun.” În ”Îmbătați-vă” (din ”Mici poeme în proză”), Baudelaire a scris: ”E necesar să fii mereu beat. Totul se reduce la asta: iată singura problemă. Dar cu ce? Cu vin, cu poezie, sau cu virtute, cum găsiți de cuviință. Atâta timp cât vă îmbătați.” Se pare că Pessoa a trăit întreaga viață de parcă ar fi avut continuu în minte cuvintele acestea. Cert este că nici vecinii, nici cunoscuții nu l-au văzut niciodată beat. Uneori, când familia primea musafiri la cină, el se retrăgea în camera lui, cerând să-i scuze absența și să spună că-i beat. Se știe că aprecia mult așa numitele vinuri de Lisabona, albe- Bucelas și Gaeiras sau roșii, în special, Colare, din zona de sud a Estramadurei, preparat dintr-un strugure muscatel. ”Cu mâna muritoare duc la muritoarea gură într-o fragilă cupă, vinul trecător și nu dau vinului, de care nu mă lipsesc, numele de aliment sau de necesitate vitală”. Însă vinul lui preferat era vinul de Porto. Încearcă și absintul, dar îl abandonează repede din cauza problemelor gastrice pe care i le provoacă. Apreciază mult coniacul (Macieira), în Portugalia cunoscut mai ales ca brandy. Însă mai mult decât orice îi place ”bagaceira”, echivalentul ”grappei” italiene, al ”eau-de-vie” franceze și al rachiului din struguri românesc. Preferabil marca Aguia Real. ”Ah! Bea! Viața nu-i bună sau rea.” Poezia și alcoolul în cazul lui Pessoa, au fost într-o bună conviețuire. ”Bețivul cădea de beat ce era/Și eu care treceam,/Nu l-am ajutat, întrucât el cădea de beat ce era,/ Iar eu doar treceam./ Bețivul a căzut de beat ce era/În mijlocul străzii./Iar eu nu m-am întors, dar am auzit. Eu beat/Și căderea lui pe stradă./Bețivul a căzut de beat ce era/Pe strada vieții./Doamne! Și eu am căzut de beat ce eram/Doamne.” (Fără titlu, Fernando Pessoa) Într-o scrisoare către Ofelia îi spunea să nu se mire dacă scrisul lui era mai ciudat: găsise în casă o sticlă de Porto și se omenise puțin. Iar biata Ofelia se plângea că uneori îl prefera pe Abel persoanei ei, Abel fiind Casa Abel Pereira da Fonseca, cunoscută și drept Crama Val do Rio. Se pare că, la tinerețe, toate aceste aluzii la alcool, în scrisorile ori în convorbirile cu prietenii țin mai degrabă de măștile pe care poetului îi plăcea să le tot schimbe, de stilul lui de viață de boem din categoria celor care lasă viața să le tracă printre degete. Așa cum sugerează și Jose Blanco nu trebuia să fie luat în serios, pentru el fiind deseori doar simple glume. ”Dacă un ins nu scrie bine decât atunci când e beat, scrie Pessoa, atunci îi spun: îmbată-te. Iar dacă îmi spune că ficatul lui suferă din pricina aceasta, răspund: ce înseamnă ficatul dumitale? E ceva mort ce trăiește atâta timp cât trăiești dumneata, iar poeziile pe care le vei scrie trăiesc fără soroc.” Și ca unuia care nu duce paharul la ureche, Pessoa s-a indignat și a protestat împotriva Prohibiției din Statele Unite, considerând legea drept un amestec intolerabil în viața cetățenilor ceea ce perturbă libertatea economică. În 1933, când președintele Roosevelt a revocat legea, Pessoa și-a arătat 93

recunoștința prin versuri. Prietenul său, Martins da Hora mărturisea mai târziu că atunci când nu era de găsit exista o singură cale să iei legătura cu Pessoa- să i se lase mesaje la Abel Pereira da Fonseca, acolo unde mergea în mod regulat. În scrierile medicale băutorii sunt împărțiți în trei grupuri distincte: băutorii sociali (care n-au probleme psihice) băutorii problemă (au oarece manifestări în urma excesului de alcool) și băutorii cronici care au grave manifestări. Alcoolicii nu funcționează în lipsa alcoolului și beau dimineața pentru a elimina tremurul produs de băutură. Așa au fost dependenți de alcool scriitorii: Charles Bukovski, E.A. Poe, Emily Dickinson, Ernest Hemingway, Eugen O Neill, Henry Thoreu, Liliam Hellmann, Mark Twain, Mary McCarthy, Nerval, Verlaine, F. Scott Fitzgerald, Tom Wolfe, Truman Capote, William Faulkner. Pessoa nu prezenta semnele fizice sau psihice comune alcoolicilor cronici, calitatea scrisului său neavând de suferit absolut deloc. Totuși, președintele Mario Soares, care în 1985 era prim-ministru al Portugaliei, a povestit biografului lui Pessoa că la comemorarea a 50 de ani, pe 15 octombrie, a dispus mutarea rămășițelor sale pământești la Mănăstirea Jeronimos. Conform exigențelor birocratice, sicriul a fost desfăcut pentru colectarea oaselor, însă corpul era intact de parcă ar fi fost îmbălsămat. Concluzia celor prezenți a fost că în locul formolului folosit în procesele de mumificare alcoolul folosit în timpul vieții îi îmbibase trupul conservându-l. Această versiune a fost susținută și de scriitorul Emiliano Monge. Unul din membrii comisiei afirma: ”Nu voi uita niciodată uluirea pe care mi-a provocat-o acea viziune neașteptată, parcă m-aș fi aflat în fața aceluiași om pe care-l văzusem de atâtea ori în copilăria mea, de parcă aș fi avut în față fotografia sa.” Cu timpul, dependența de alcool se agravează. Unul din heteronimii săi, Abilio Quaresma suferă chiar de delirium tremens. La Pessoa consumul de alcool a fost un fel de sinucidere lentă, făcută în mod conștient. ”Azi sunt învins, de parcă aș ști adevărul.” ” Iar eu urăsc viața cu sfială, mă tem de moarte cu fascinație.” Și totuși, nu există un consens între specialiști. Unii afirmă că nu a avut nici pe departe intenția de a se sinucide prin intermediul alcoolului, că depresia l-a mistuit, îmbibat în alcool, folosit drept anestezic. Chiar dacă în ”Cartea neliniștirii” spune că ”sinuciderea înseamnă lașitate”, Pessoa a preferat să-și scurteze bătrânețea, să nu suporte umilința decrepitudinii. ”Astfel mi-am trăit viața, astfel mi-am murit viața, calme sunt cerurile cele mute.” ”Să intrăm în moarte plini de bucurie! La dracu!” ”Consolatoare a celor fără de consolare, lacrimi ale celor care nu plâng niciodată, orologiu care nu mai sună- eliberează-mă de bucurie și de fericire” ”Înțelept cel care se mulțumește cu spectacolul lumii,/și când bea nici nu-și amintește/Că a mai băut în viața lui,/Pentru el totul este nou/ Și veșnic neofilit.” (Ode, 19.06.1914, Ricardo Reis) Și-a luat rămas bun de la lumea prin care s-a strecurat precum o umbră, sfâșiat de chinurile lui Tantal, așa numai cum numai un geniu precum a fost Fernando Pessoa putea s-o facă: 94

”Munca e încheiată. Ciocanul a fost aruncat. Îi salut pe toți cei care mă vor citi și las scrisă în această carte imaginea planului meu mort. Farewell, farewell forever. Rămas bun pentru totdeauna, regină a filelor. Las din mână pana, îmi închei peregrinarea solitară. Viața e un interval între ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla, interval mort între Moarte și Moarte. Eu am trăit viața întreagă. Suntem cu toții muritori, pe o durată potrivită, niciodată prea mare sau prea mică. ”Unii mor imediat ce mor, alții mai trăiesc o vreme în amintirea celor ce i-au văzut și i-au iubit; alții rămân în memoria națiunii căreia i-au aparținut. Dar pe toți îi înconjoară abisul timpului, ca să-i strângă laolaltă. De ce scriu această carte? Scriu această carte ca să mă mint pe mine însumi. Să căutăm întotdeauna imposibilul, pentru că aceasta este Soarta noastră. Tu, care mă auzi și abia dacă mă asculți, nu știi ce înseamnă tragedia aceasta! Ce n-aș da ca din mine să nu rămână decât o frază, ceva spus despre care să se spună Bine lucrat! Dar nimeni nu reușește. Vei avea parte de consolare, pentru că vei avea parte de speranță; vei avea parte de uitare, pentru că nu vei avea parte de dorință; vei avea parte de odihnă, pentru că nu vei avea parte de viață. Iar mai apoi după apoi, se va face ziuă, dar va fi târziu, ca întotdeauna. După ce m-am luptat atâta vreme cu umbrele, m-am prefăcut și eu într-o umbră. Și mi-e dor de mine. What is fame after death? A life that’s not a life my dearest boy. Vin amintirile, cu dorul sau cu speranța lor, și cu un surâs fermecat. Tot ceea ce sunt, sau ceea ce am fost, sau ceea ce gândesc despre ceea ce sunt sau nu am fost, totul se pierde bruscsecretul, adevărul, poate și soarta. Death-What is death? Moartea e triumful vieții. Totul e mort, doică, totul e mort. Roagă-te pentru mine. Simt că același soare aurește și câmpiile unde nu mă aflu. Cât de multă, cât de multă singurătate! Roagă-te pentru mine, doică! Am isprăvit. L’heure est a Nous! Combattons! Mâine voi deveni și eu cel care a încetat să mai treacă pe străzile de aici, cel pe care ceilalți îl vor evoca vag cu un oare ce s-o fi ales de el? Nu moartea mi-o doresc, nici viața; ci acel altceva ce strălucește în străfundul neliniștii ca un diamant posibil. Cer nemărginit, cer albastru, cer apropiat de misterul îngerilor. Lasă-mă să dorm, lasă-mă să uit, stăpână a Proiectelor Incerte. Restul e ca Destinul. Viitorul...Da, viitorul...Fiindcă din spatele înfrângerii apare, curată, singurătatea neagră și necruțătoare a cerului pustiu. Și strălucește, mică, în depărtare, prima stea. Sfârșit!” (Mică antologie de texte, Fernando Pessoa) ** Bibliografie: Jose Paulo Cavalcanti Filho, Fernando Pessoa (o cvasi autobiografie), Editura Eikon, 2015, trad. Dinu Flămând) Autor: Maria Sava

Nicolae Vălăreanu Sârbu Lumini și umbre - eseu Nu știu câte lumini și umbre se succed, știu doar că sunt un om al luminii pe care o absorb prin toți porii și ea îmi inundă sufletul încât acesta devine un flux de bule cristaline care se ridică și împarte raze peste pământul din care izvorăsc în fântâni apele fermecate ale gândului împlinit. Cu fiecare picătură pe care o beau mă împărtășesc în credința că totul vine filtrat ca un nimb în care se nasc contururile visului ce urmăresc să înfăptuiască îngemănarea cuvântului dăruit la început de creator pentru a reflecta tot ce-i mai frumos și adevărat în modul de a trăi și spera, ca arta lui să se apropie de perfecțiune. Umbrele uneori odihnitoare și răcoroase, dar și pline de neprevăzut și amenințare le privesc cu detașare ca pe o stavilă în fața pornirii unei lumini prea exuberante și vorace pentru propriile binefaceri. Iubirea mea le îmbrățișează deopotrivă pentru substanța vie care se regenerează și diversifică natural, dar nu le iartă nici pentru efectele uneori dezastruoase când nu se găsesc mijloacele de prevenire și înlăturare a lor. Lumini și umbre se regăsesc în fiecare activitate umană, în fiecare credință și timp.Totul este să domnească echilibrul dintre ele și fiecare să se manifeste mai mult prin pozitivismul său. Nicio nefericire a cuiva nu mă poate decât întrista și orice rugă cu lacrimi aprinse în fața altarului Dumnezeului nostru mă liniștește. Îngenunchez cu rugăminți fierbinți pentru izbăvirea de focul ghenei, ori de umbra morții. Și care umbră e mai sumbră decât cea a morții în momente de cumpănă pentru existența ta ca ființă gânditoare dotată cu resurse de credință în propria reușită și izbăvire la lumină ca pasărea Phoenix în zbor. Merg mai departe cu toată încrederea că cineva mă dirijează pe drumul cel adevărat cu simțiri și fapte pe măsura aspirațiilor celor care mi-au dat viață și m-au crescut și educat. Societatea cu hățișurile ei la tot pasul mă poate rătăci oricând dacă nu exersez voința de a fi stăpân și liber pe destinul hărăzit. În mine orice rană dobândită din greșeală e un mod al voinței fructificată în lupta pentru vindecare. Iubirea e o formă de sănătate a sufletului pentru aproapele meu, o manifestare a trăirii în inima celuilalt cu care mă însoțesc în zidirea frumosului acestei vieți dătătoare de împliniri. Cred că lumina cuvântului e și ea un mod de al asocia și îmbrăca cu tăcerea și pioșenia cuvenită, în hainele vorbelor alese cu miez de înțelegere plăcută semenilor. Mirosul pâinii dătătoare de siguranță îl simți din adierea vântului peste lanurile câmpiei, din ierburile coapte și din livezile cu pomi ale căror fructe îți oferă în anotimpurile nuntirii lor prinosul realizării și al bucuriei. Munții tac și privesc cu semeție depărtările, îți oferă întotdeauna încrederea curăției înălțimilor de gând și faptă, aerul acela ozonat în care te simți purificat de toate relele lumii. Lumini și umbre se regăsesc în fiecare dintre noi, de aceea e necesară măsura și echilibrul care le face dătătoare de speranță și îndeamnă la permanentă căutare în resorturile intime pentru cultivarea înțelepciunii. Ce frumos este când se spune despre un om că este luminat și nu prea când stă în umbra altuia. Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu crește nimic).” spunea Brâncuși.

Poeme dedicate sculptorului Constantin Brâncuși ( n.19 Februarie, 1876 – d.16 Martie, 1957)

Visează împreună cu păsările, își deschide vertical aripile prin siluete de metal,

Sculptorul

Brâncuşi

în zbor, împreună taie și străpung cerul.

apoi familia împuţinată aşezată pe şase scaune la masa de parastas varsă lacrimi în tăcere.

E o masă a tăcerii la care stă Gânditorul de la Hamangia. Brâncuşi obosit după călătoria prin lume, se aşază şi el la masa rotundă din lemn şi gustă roadele pământului originar. Suferinţa din gând îşi vede simbolurile cum se nasc din lucruri simple. Ideile se cioplesc în masa tăcerii, pleacă fecund spre poarta sărutului şi coloana fără sfârşit după ce a iniţiat himere,vrăjitoare, domnişoare, prinţese... şi zborul unor păsări văzute la Hobiţa chiar peşti ori ţestoase zburătoare. Urmaşii un timp n-au priceput nimic considerându-l un copil plecat! Sculptorul este prezent în piatra, metalul şi lemnul lumii mai mult decât în conştiinţa noastră de neînsemnaţi muritori.

Coloana infinitului

Zidind în piatră

Cine caută cu sufletul arcul luminos în sferele atinse de înaltul galaxiilor găsește puterea venită prin ere, datina și oasele nemuririi la porțile de piatră dintre generații.

Încrezători dau drumul la semne, zidind în piatră porţi cu sărutul pe ambele feţe.

Fulgeră-n inimi iernile lunii, se descifrează vise în ochiuri de stele; nimicul existent se șterge.

Ascultă cântec din fluier la masa rotundă şi-n taină foamea a plecat să se culce, ochii în ochi se pătrund şi se satură.

Brâncuşi îşi ciopleşte gândul peste inima pietrei în forme de sărut. Poarta se deschide, îndrăgostiţii trec sculptorul moare. Se aşează masa tăcerii, pe scaune doar doisprezece cei care l-au iubit, Jiul doar murmură. Spiritul său se înalţă prin coloana fără sfârşit,

Coloana infinitului, virtute a ideii de săgeată în urcare adoptă și încălzește inimi.

Brâncuşi are un mugure ascuns,

izbeşte cu dalta în piatră, scrie sfârşind în cuvântul ce iese din fântâni spre cer.

Poarta sărutului Abur la poarta unui sărut unde bat să deschidă, mirosul fierbinte al pâinii rupte ce urcă o rugă spre inimi, magica poartă în faţa luminii cosmice. Aştept cu palmele lipite dulcele ei surâs, tăcerea care o alungă cu ochii minţii. În piatră se coace infuzia pe care buzele mele o simt dragoste devenind.

Atingând cu privirea un cuib rotitor ca un izvor în cremene, unde lumina gândeşte pe Unul şi ceilalţi se întrevăd în EL. Cu zâmbetul, în numele lui, fructul celest se naşte cu inima roşie ori verde, moştenire pământului să-i fie. Rămâne doar zborul

Coloana fără sfârșit

Noaptea-şi omoară întunericul cu o lamă de cuţit, pieptul pământului absoarbe rădăcini din anotimpuri.

Oul e infinitul care se multiplică, își păstrează forma perfectă. Păsările sunt ideea care iese din inima lui vie, cu lecția de zbor în aripi.

Inima închide nesomnul ceasului în aşternuturile pieptului. Călare pe caii vântului de nord ochii mei se sting de aşteptare şi îşi sapă lumina prin minereu. Pietrele statui gânditoare deschid drumul eternităţii, lăcrimează în clipele de răgaz în piaţetele oraşelor durerea lui Brâncuşi.

Tăcerea rămâne un gest de împărtășire a gândurilor; nu stă la masă, caută un scaun de timp, să-și mărturisească taina-n sărut înflorind stâlpii porții. O bucurie dăltuită-n durere rugăciunea spusă de cumințenia pământului, domnișoarei Pogany înainte de a se ridica la cer.

Se deschide cerul sub aripile păsărilor, ne mai rămâne doar zborul ori mutarea în noi înşine urcuş prin romburi la infinit.

Pe urmele recunoștinței, Brâncuși înduioșat a zidit mineralele pământului într-o coloană fără sfârșit, să-și sprijine cerul. 99

TOT COLOANA , ALTA MANCARE, de Aramă…

I. D. Sîrbu, amintiri din copilărie „Într-o vară, 1937 sau 1938, nu mai țin minte, m-a chemat unul din foștii colegi de ucenicie să vin la Ateliere, se plătește bine, o muncă socială. […] Ne soseau de la turnătoria de fontă niște forme trapezoidale (nu se mai terminau, mereu mai mari și mai grele), de trebuiau să fie curățite de praful de turnătorie ca să fie aduse la arămit. […] Nu era voie să rămână niciun fir de praf, de nisip, altfel arama nu se lipea. […] Directorul A.C.P. venea însoțit de un popă mic și-al dracului, controlau, amenințau, ne obligau să stăm până seara târziu. Sub un șopron. Periile de sârmă se toceau repede, domnul Lampe (care semăna leit cu fostul rege Ferdinand) era o bestie, zgârcit și la perii, și la cele trei calități de șmirghel. Degetele îmi erau zdrelite, aș fi plecat, dar nu puteam; nu se mai terminau trapezele acelea, popa cel mic venea și ne înjura mărunt într-o oltenească repezită, de neînțeles; eu și noaptea (mulți ani după aceea, mai ales când făceam febră) nu visam decât acele suprafețe aspre pe care trebuia să le curățăm, să le facem lună. Nimeni nu știa la ce servesc, nici nu se interesa. Prin 1966, trebuind eu să conduc un grup de tovarăși din teatrele est-germane la Târgu Jiu, arătându-le și explicându-le cam ce este și ce vrea să fie Coloana Infinitului – deodată auzii bubuind în subconștientul meu: astea sunt trapezele mele, astea mi-au mâncat tinerețea, de ce nu ne-au spus? De ce nu ne-au explicat? Și popa ăla de ne înjura gorjenește era Brâncuși“. [@]

______________ [@] Ion D. Sîrbu (1994) Traversarea cortinei, corespondență cu Ion Negoițescu, Virgil Nemoianu, Mariana Șora. Timișoara: Editura de Vest.

Saul Steinberg

- Lumea văzută de pe 9-th Ave. NY

101

Mircea Dinescu

Cum am fost eu la un pas de-a lua premiul Nobel pentru sarmale

Printr-o fericită coincidență, exact în ziua cînd britanicii i-au zis Coanei Europa “Adio și un praz verde!”, bruxellezii au pus la cale un anti-Brexit în care subsemnatul, executînd un grațios număr de prestidigitație gastronomică, a lăsat cu gurile căscate o sută douăzeci de flamanzi, cu ajutorul cărora a făcut să dispară în cîteva minute patru sute de sarmale de gîscă fierte-n Muscat Ottonel, trei jamboane de porc afumat la lemn de prun, paișpe metri de ghiudem de capră, bașca douășunu’ de borcane de zacuscă de vinete coapte pe malul Dunării, însoțite de trei castroane cu mîncărică de măcriș, întru consolarea domnișoarelor dependente de iarbă verde. Pretextul ciudatei năvăliri barbare amirosind a Tămîioasă Românească a fost închiderea festivalului Europalia care, în mod firesc, ar trebui repetat la anu’ în comuna Flămînzi ca să le arătăm străinilor că avem și noi flamanzii noștri. Puțină lume știe că românii au inventat catering-ul acum cinci sute de ani, cu ocazia asedierii Vienei de către turci. Astfel, istoria nu s-a scris doar cu sabia, ci și cu dîra de fum a pastramei valahe ce a înnobilat pilaful otoman. După ce au prădat Bulgaria, transformînd bisericile lui Chiril și Metodiu în geamii, osmanlîii au lăsat bisericuțele noastre ortodoxe să funcționeze la ralanti în vreme ce la Buda și Pesta, în fostele catedrale catolice, țîpureau muezinii. Și asta datorită produselor bio ale țăranilor noștri. Echivalentul rezervelor NATO pentru ienicerii turci erau carele încărcate cu grîu, cu seu de oaie, cu miere, cu saci de ceapă și funii de usturoi, asigurate atît de domnitorul Țării Românești, cît și de cel al Moldovei care, chit că nu se-nțelegeau între ei, jucau totuși în aceeași echipă în divizia B, alături de strămoșii lui Caramitru din Munții Balcani, singurele persoane civile din tot imperiul care aveau voie să umble cu pistoalele la brîu ca să-și apere turmele de ciorditori. Se și spunea, de altfel, că cine îndrăznește să fure oile machedonilor fură oile sultanului și trebuie degrabă descăpățînat. Așadar, după ce am exportat hrană o jumătate de mileniu, am ajuns acum să exportăm țărani natur, de s-au pustiit satele nu din pricina turcilor, ci de frica ocupării României de către români. 102

Dan Romașcanu Ospețe ca-n filme

Care este a doua cea mai populară temă în istoria cinematografiei? (admițând că dragostea este tematica numărul unu). Cred că mâncarea - sub diferitele sale aspecte - ocupă acest loc de cinste. Și dacă sexul mai mult sau mai puțin explicit este imagistica pe ecrane a temei dragostei, atunci ospețele mai mult sau mai puțin copioase reprezintă imagistica temei mâncării. Probabil că nu ar trebui să ne mirăm. În definitiv, impulsul sexual și potolirea foamei sunt cele două instincte primordiale de supraviețuire. Despre ordinea lor discutăm cu altă ocazie. Cert este că ambele sunt necesități dar și pot duce la excese, pot genera momente de sublim și de ridicol, pot aduce ființele umane la extaz și pot ucide. Astăzi și pentru acest articol, am ales să trec în revistă câteva dintre scenele memorabile din filme legate de mâncare.

La grand bouffe

103

Parada noastră nu poate începe cu alt film decât 'La grande abuffatta' (sau 'La grande bouffe') realizat în 1973 de regizorul italian Marco Ferreri. Patru prieteni se întâlnesc la sfârșit de săptămâna în vila unuia dintre ei. Ugo (Tognazzi) este 'chef' și proprietar de restaurant. Phillippe (Noiret) este magistrat. Marcello (Mastroiani) este pilot de avion. Michel (Piccoli) este producător de televiziune. Scopul întâlnirii? Să mănânce până crapă. Ceea ce de altfel se va întâmpla. Ospățul începe cu o întrecere - cine poate mânca mai multe stridii. Urmează cărnuri de tot felul, munți de orez și piure-uri, și imens de multe prăjituri ... până la moarte. Această satiră sinistră a lăcomiei și consumerismului se încheie cu imaginea post-apocaliptică a vilei invadate de câinii care se înfruptă din resturile ospățului.

Babette’s feast 'Babettes gæstebud' ('Babette's Feast) regizat de Gabriel Axel a fost primul film danez care s-a bucurat de notorietate internațională, câștigând în 1987 Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Filmul a deschis drumul spre consacrare internațională a altor regizori danezi precum Lars von Trier și a școlii cinematografice Dogma 95 care avea să se lanseze in deceniul următor. Este vorba despre adaptarea cinematografică a unei povestiri a scriitoarei Karen Blixen, cunoscută și sub pseudonimul Isak Dinesen. Acțiunea se petrece într-un sat îndepărtat din provinicia daneză Jutland, spre sfârșitul secolului 19, într-o austeră atmosfera protestantă. Este o dramă socială a cărei eroină, Babette (intepretată de actrița franceză Stephane Audran), refugiată din Franța invadată de armata prusacă, își câștigă înțelegerea familiei care o găzduiește și a sătenilor, investindu-și mica ei 104

avere (dobândită la loterie) în pregătirea unui ospăț după rețetele și cu materiile prime ale luxosului Paris unde fusese 'chef' într-o cafenea celebră. Rafinatele feluri de mâncare franceze devin o metaforă a întâlnirii culturale și sociale dintre două lumi, dar și un mijloc de a stabili un dialog între acestea. Eat,drink,man,woman

Mâncare copioasă și aleasă - de data această însă preparată după rețetele și cu condimentele bucătăriei asiatice - se află și în centrul filmului 'Eat Drink Man Woman' (titlul original, dacă sunteți curioși este 'Yin shi nan nu') care a lansat în 1994 cariera internațională a regizorului de origine taiwaneza Ang Lee. În jurul mesei pregătite de 'chef'-ul bucătar Chu (jucat de actorul Sihung Lung) se adună în fiecare duminică cele trei fete ale sale și familiile lor. Mâncarea divină gătită de expertul tată nu reușește să fie altceva decât un catalizator al conflictelor între generații și mentalități care îi despart pe membrii familiei. 'A crește fete și a pregăti o masă este cam același lucru. Până când ai terminat, ti-a trecut pofta' - filosofează eroul filmului.

105

Leylasede

O structură oarecum asemănătoare o putem identifica și în filmul israelian 'leylasede' (titlul în difuzarea engleză a fost 'Passover Fever') realizat în 1995 de regizoarea Shemi Zarhin. Majoritatea sărbătorilor evreiești se petrec în familie, în jurul meselor care au ca scop să aducă împreună familiile într-o atmosfera de tradiție și coeziune. Și aici însă, ca în toate familiile bune de toate naționalitățile și religiile, reuniunile familiale cu mâncare copioasă la mijloc, au potențial exploziv, apar pericolele deconspirării secretelor, ale acerbării tensiunilor, alereglementărilor de conturi vechi dar nu și uitate. Filmul începe într-o atmosferă dulce dar continuarea include multă 'matza' și 'marir'. Amatorii de film israelieni se pot delecta cu o distribuție selectă din care nu lipsesc Gila Almagor, Alon Abutbul, Dana Berger, Yosef Shiloah, Anat Waxman, Arie Moscona.

106

Sieranevada

Voi încheia scurta paradă cu cinematografia românească. Exemplele abundă,

aproape că îmi vine să afirm, fără să fi făcut un studiu exact, că scenele de ospețe întrec cu mult în filmele românești scenele de dragoste, cel puțin ca minute pe ecran. Românilor le place să mănânce bine și să bea vârtos, la bucurie, la necaz și chiar și la doliu. Filme cu puternic mesaj social ca '4 luni, 3 săptămâni și două zile' (Cristi Mungiu, 2007) sau 'Poziția copilului' (Călin Peter Netzer, 2013) au scene cheie în care ospețele joacă un rol important în definirea relațiilor dintre personaje. 'Nunta mută' (Horațiu Mălăele, 2008) aduce pe ecrane un festin de nuntă cu totul special dintr-o perioadă dureroasă a istoriei României. În fine, mai recentele 'Sieranevada' (Cristi Puiu, 2016) și 'Aniversarea' (Dan Chișu, 2017) aduc in jurul meselor îmbelșugate de familie personaje contemporane, confruntate cu fantomele istoriei și cu realitatea complicată a României de astăzi. Poftă bună la mese copioase și vizionări interesante la cinematograf cu filme bune, însoțite eventual de o porție mare de popcorn!

(toate imaginile au ca surse ilustrațiile filmelor respective de pe Web site-ul https://www.imdb.com/)

107

Sofia Gelman Kiss

Culinare

Prietenii noștri din New York ne-au vizitat nu demult, ocazie cu care i-am plimbat prin toată țara; n-au lipsit nici „evenimentele” culinare spre a contura cât mai fidel specificul locului. Evident, în peisajul pestriț al bogăției bucătăriei israeliene s-a găsit și falafelul garnisit cu salate delicioase, multicolore. Cu ocazia unei escapade de genul acesta, mai precis la sfârșitul ei, după ce chelnerul își primise suma – rotunjită – ce i se cuvenea pentru serviciul prestat ireproșabil, prietenul nostru i-a mulțumit spunând : „Thanks a lot !” Chelnerul, vizibil mulțumit de clienții săi, dar înțelegând cu totul altceva, îi strigă colegului de la bucătărie: „t e n s a l a t !…” (adu o salată ! în ebraică)

* Am asistat nu demult la o scenă nostimă care se petrecea într-un magazin de confecții pentru dame. O mamă corpolentă venise cu fiica ei care îi semăna și ea la kilograme, să-i cumpere o rochie. Mama, în timp ce fiica încercă diverse modele își lua – probabil – dejunul care consta dintr-o porție impresionantă de falafel. O altă porție nu mai modestă îi aparținea fiicei, care, lua câte puțin din mâncarea ei preferată din mâna mamei – unde depusese falafelul până încerca rochiile. La un moment dat, fiica ieși de după paravan într-o rochie cu dungi transversale. „Nu-ți lua rochie cu dungi dragă – își admonestă fiica – ele îngrașă !” „Nu dungile îngrașă doamnă – interveni vânzătoarea – ci falafelul…” * Suntem asaltați cu statistici care confirmă presupunerile unor oameni de știință, în consecință primim sfaturi : ce ne priește și ce nu, ce alimente trebuie să consumăm ca să fim sănătoși și ce nu avem voie să mâncăm… Este greu să urmărești schimbările care se produc adesea, din „numai margarină” am ajuns la „unt în exclusivitate” – margarina este de-a dreptul nocivă! La un moment dat, până și roșiile au devenit cancerigene, ca să nu vorbim de carnea friptă în ulei. Cred că valoarea „obiectivă” a statisticilor a formulat-o Mark Twain când se întreabă :„ce știință exactă este aceea care susține că dacă vecinul meu a mâncat patru ouă iar eu niciunul, totuși sunt învinuit că aș fi consumat două !?” * Dieteticienii susțin că alimentația naturală este cea care ne întreține sănătatea pe timp îndelungat; adevărul este că tot timpul suntem martori la descoperirea „celor mai sănătoase” alimente, ele sunt de obicei anumite fructe sau legume cărora li se atribuie „unice” caracteristici pentru o perioadă… În ultimii ani s-au înmulțit locurile în care se vând sucuri de banane, portocale, mere, roșii, morcovi, toate 108

„ideale” pentru sănătate. Totdeauna sunt consumatori, de obicei trebuie să te înarmezi cu răbdare pentru a ajunge la savurarea nectarului dorit. L-am întrebat odată pe unul din proprietarii unui chioșc, ce părere are despre proprietățile mirifice ale sucului natural: „nu știu dacă pentru voi are vreun efect – a venit răspunsul prompt – dar nouă ne face mult bine !!” * Oameni suntem Cu ocazia unui drum în Europa, am vizitat niște vechi prieteni pe care nu îi văzusem de câțiva ani buni. Revederea a fost deosebit de plăcută, poveștile s-au prelungit până târziu iar gazdele, gentil, ne-au invitat la cină. S-au consumat multe bunătăți printre care și o salată ademenitoare de ciuperci. Soțul meu nici nu a vrut să guste, se teme de ciupercile otrăvitoare, dar, s-a lăsat convins când gazdele l-au liniștit că ei le culeseseră dintr-o pădure apropiată. Ideea deosebit de originală s-a dovedit a fi și mai interesantă când, la un moment dat, prietenul nostru ne-a relatat că la plimbarea respectivă își uitase ochelarii acasă… La întrebarea noastră legitimă, dacă – totuși – ciupercile sunt comestibile, răspunsul a venit prompt: „nu vă impacientați ! Toate ciupercile pot fi mâncate… odată.”

109

Ghettoul Venețian - după 500 de ani – Manual de funcționare

Primii evrei au sosit la Veneția în secolul al XIII-lea. S-au stabilit în special pe insula Judecca (de unde și numele). Pe la mijlocul secolului XIV evreii au cerut Senatului să le dea terenuri pe care să poată trăi permanent. De-a lungul secolului al XV-lea, evreii erau fie chemați la Veneția, fie expulzați de acolo. Senatul nu a arătat simpatie sau ostilitate față de aceștia, ci era ghidat de motive cu totul materiale. Când situația economică a Republicii Venețiene s-a agravat, evreii au fost mai ușor acceptați - cu condiția să deschidă birouri care acordau împrumuturi mici, locuitorilor orașului, cu un procent stabilit de Senat. Ca atare, evreii erau de două ori utili: au ajutat Veneția să iasă din criza financiară și au deviat mânia săracilor care recurgeau la serviciile lor. Când situația Republicii s-a îmbunătățit, evrreii au primit ordin să o părăsească.

Singura excepție de la această regulă a privit medicii evrei care în Evul Mediu, datorită științei lor, erau apreciați mai mult decât omologii lor creștini. La 29 martie 1516, Senatul Republicii Venețiene a anunțat că 700 de evrei care trăiau în acea vreme în „Cea mai strălucită Republică" trebuie să se mute într-o parte a orașului, strict rezervată pentru ei. Ea va fi păzită și închisă noaptea. Cartierul a fost numit „ghetou”. Cuvântul a venit de la topitoriile de metale aflate în apropiere „ghetto”. „Noul Ghetto” a devenit primul loc de segregare religioasă din istorie. A servit de model pentru toate ghetourile ulterioare, până în secolul XX. Din motive 110

religioase și etnice, evreii locuiau împreună, dar fără să se închidă noaptea și să pedepsească pe cei rămași afară, cum propunea Veneția. Primii la Veneția au fost evreii Ashkenaz- refugiați din Germania. Apoi li s-au alăturat evrei din Provence și din regiunile din jurul Veneției, iar apoi exodul a continuat din Spania și Portugalia, unde evreilor li s-a oferit un timp, posibilitatea de a accepta creștinismul sau de a pleca. Cele mai numeroase au fost valurile de refugiați din Magreb și Orientul Mijlociu (Egipt, Siria), precum și din Turcia. Puțin înainte de 1500, Papa Leon X a ordonat expulzarea evreilor din orașele italiene, iar venețienii au propus un compromis: „Evreii trebuie să locuiască împreună, în case situate în zona Cannaregio, pentru a nu ieși noaptea, cu acces printr-un pod, cu două porți, care vor fi păzite de patru gardieni creștini, iar evreii vor plăti pentru ele." Dorința de izolare a fost reciprocă. Evreii nu voiau să trăiască printre creștini, doreau să își respecte legile, căsătoriile mixte erau strict interzise. Dând evreilor un spațiu aparte, autoritățile Republicii Venețiene le-au arătat o mare favoare - pentru că tot ceea ce s-a întâmplat pe acest teritoriu nu a fost sub jurisdicția autorităților creștine. Prin urmare, dreptul de a trăi în ghetou a fost acordat numai elitelor - evreii Ashkenazi și imigranții din comunitățile evreiești din alte orașe italiene. Astfel a apărut un simbol marcant al vieții evreiești în Europa, de mai bine de patru sute de ani: ghetoul.Aceiași segregare a fost practicată nu numai în ceea ce privește evreii. Germanilor, grecilor, perșilor, turcilor și armenilor li s-au acordat și privilegii separate de autoritățile Republicii, dar impunându-se multe interdicții locuitorilor. Comerțul evreiesc era limitat prin lege, la cumpărarea și vânzarea de haine vechi. De fapt, aceste restricții au fost puțin luate în considerare și, odată cu creșterea orașului, filialele comerțului evreiesc s-au extins. Făceau comerț cu o mare varietate de produse: sticlă, cristale și aur, tapet, broderii, cărți etc. Guvernul acorda o atenție deosebită vânzării de pietre prețioase, dar fără mare succes. În această industrie, evreii au câștigat o reputație atât de puternică, încât chiar și persoanele încoronate din Europa recurgeau la serviciile lor.

111

Într-un spațiu mic, au fost ridicate 5 sinagogi (în funcție de numărul de comunități evreiești care provin din diferite țări) - italiană, germană, spaniolă, levantină, cantonală. Întrucât iudaismul interzice artele vizuale, sinagogile au fost proiectate de arhitecți creștini. Într-un secol în care se construiau biserici neobișnuit de frumoase în toată Veneția, comunitatea ghetoului spaniol l-a invitat pe celebrul arhitect Baldassare Longenu să proiecteze sinagoga spaniolă.Această sinagogă a devenit prima realizare arhitecturală a districtului, eclipsând tot ceea ce a fost construit mai devreme. Interiorul său luxos, proiectat în tonuri de roșu și auriu, cu sculpturi magnifice din lemn, este considerat unul dintre cele mai frumoase din Italia. De la porțile care odată separau Veneția creștină de Iudeea noaptea, s-a păstrat doar o impresionantă gaură pentru balamale , cioplită în pereții de piatră. Dar clădirile rezidențiale au supraviețuit până în zilele noastre. În ciuda pereților dărâmați și erodați, peisajul nu este mohorât. Desigur, la exterior, casele sunt complet diferite de clădirile magnifice care există în zonele San Marco sau Santa Croce. Simplitatea aspectului a fost obligată, pentru a nu atrage atenția și a nu provoca invidia creștinilor care ar putea intra în gheto . În ghetou existau un conservator și un teatru; aici locuiau muzicieni magnifici, adesea invitați în cele mai nobile case venețiene. Evrei erudiți au lucrat la traducerile unor scrieri antice, ale căror texte au fost căutate chiar de episcopii italieni.

În secolul al XVI-lea, Veneția a devenit un centru recunoscut al culturii evreiești, cu o tipografie și o teologie avansate. Cursurile școlii de muzică și dans situate în ghetou au fost deschise multor creștini respectabili din cartierele vecine. Trăind în ghetou, evreii venețieni s-au simțit mai în siguranță decât oriunde în Europa, feriți de fanatismul religios și la cheremul autorităților. În secolul XVII, odată cu încetinirea activității economice la Veneția, datorită reducerii comerțului exterior, rolul relațiilor comerciale evreiești (în special cu Levantul) a crescut semnificativ. Comunitatea evreiască din Veneția a devenit cea mai 112

bogată comunitate evreiască din Italia și a doua după Roma în ceea ce privește populația evreiască, în 1655, având aproximativ 5.000 suflete. Locul a devenit aglomerat, așa că nu este surprinzător că primii „zgârie-nori” au apărut în ghetou case cu opt etaje - printre cele mai înalte clădiri din Veneția. În ghetoul venețian se consuma orezul cu stafide, care era gătit și servit rece, ca în Istanbul. Spaniolii i-au învățat pe semenii lor cum să înmoaie codul sărat și să pregătească cacao. Legume prăjite - au fost cele mai ieftine alimente de stradă pe care negustorii evrei le-au vândut venețienilor. Și, desigur, condimentele, macaroonurile și portocalele au fost moștenirea Orientului îndepărtat, cu care evreii au continuat să mențină relațiile comerciale. Datorită evreilor, venețienii au gustat foie gras, gâturi de gâscă umplute și cârnați de vită, ale căror rețete de au fost aduse din Germania, la fel crap umplut, picioare de vițel în aspic și alte feluri cum ar fi Kneidlach, adică găluște, care s-a transformat în cugoli de specialitate venețiană – sau gnocchi obținute din firimituri de pâine. Desigur, trebuia plătit pentru produse, iar prețul, de multe ori era foarte mare: evreii erau impozitați foarte mult, nu aveau dreptul să se angajeze în meserii, agricultură, vinificație și tranzacții comerciale. Li s-a permis să facă comerț doar cu lucruri uzate, să practice medicina și acele operațiuni bancare, care erau interzise creștinilor: împrumutul de bani.

Chiar și banii, cheia prosperității, au fost percepuți diferit în ghetou. Bogății și săracii trăiau la un loc în ghetou - evrei nu aveau dreptul de a se muta într-o altă 113

zonă a orașului sau de a cumpăra un atelier de artizanat. Deși administrația orașului a fost în permanență sub influență papală, venețienii s-au bucurat de o oarecare toleranță, așa cum se observă în general în marile orașe comerciale și portuare: evreii, alături de alte neamuri, se bucurau de dreptul de a se ruga liber. Republica era puternică și bine organizată; în ea ordinea internă era sever menținută și toate obligațiile erau îndeplinite cu rigoare. Prin urmare, Condotta („Regulile”) au fost respectate cu strictețe, iar viața și proprietatea evreilor au găsit întotdeauna protecție prin lege.

În 1797, Napoleon, prin decretul său, a înlăturat toate restricțiile privind circulația evreilor în oraș și a desființat statutul ghetoului venețian drept rezervație, iar evreii au primit toate drepturile civile în mod egal cu creștinii. Porțile ghetoului au fost arse solemn, ca semn al eliberării evreilor de sub asuprire - și de atunci ghetoul a fost practic abandonat. În revoluția din 1848, Veneția, aproape fără vărsare de sânge a forțat garnizoana austriacă să se predea și a ales un nou guvern interimar, care a inclus doi evrei. Președintele republicii a fost Daniele Manin (pe jumătate evreu). După aderarea Veneției la regatul italian în 1866, evreii au devenit cetățeni deplini ai țării. Astăzi, în fostul ghetou evreiesc, trăiesc între 150 și 300 de evrei. Există un muzeu al evreilor, două sinagogi, un restaurant kosher și un magazin, un centru de studii evreiești, o școală (yeshiva), o grădiniță, un azil și un hotel. În iulie 2017, Veneția a găzduit spectacole de teatru unice. Echipa internațională de teatru (Compagnia de Colombari), împreună cu Universitatea Venețiană din Ka'Foscari, au pus în scenă „Neguțătorul din Veneția” piesa lui Shakespeare în peisajul autentic al ghetoului. Evenimentul a fost dedicat celor 500 de ani de la crearea ghetoului și a 400 de ani de la moartea lui William Shakespeare. Arian G - SAGA 2020 114

Unknow artist, from Mugurel Barbulescu FB

115

Discursul Rabinul Israel Meir Lau la Yad va Shem - Jerusalem World Holocaust Center - Remembering Holocaust, fighting Antisemitism Ne amintim Holocaustul Combatem antisemitismul.

Dragi conducători ai lumii, V-am întâlnit ieri, va văd azi aici, va mulțumesc pentru amabilul vostru gest, atât pentru alocuțiunile care ne-au atins, cât și pentru dragostea, prietenia, frăția pe care ne-o arătați, pentru promisiunile de speranțe și de viitor, nu vom uita niciodată, apreciem profund prezența voastră, noi supraviețuitorii, frați și surori, cetățeni ai Israelului. Lideri ai lumii, doamnelor și domnilor, cu 25 de ani în urmă, cu ocazia pomenirii a 50 de ani de la eliberarea lagărului de concentrare Buchenwald de către armata americană, în 18 aprilie 1945, am fost invitat să țin un discurs pentru supraviețuitorii eliberați din lagăr și care au supraviețuit în plus, 50 de ani în libertate. Am venit împreună cu fratele meu mai mare Naftali, eroul care mi-a salvat viața, am venit din Ierusalim la Weimar - Buchenwald se află la periferia orașului Weimar- și am început discursul mea cu aceste vorbe: "Aceasta este a doua mea vizită la Buchenwald, prima a fost cu 51,5 ani mai devreme. Care este diferența? Când am fost adus prima oară aici, eram un copil de 7,5 ani. Nu mai aveam tată, nu mamă, doar un frate. Am sosit aici fără un nume, eram doar un număr - prizonierul 117030. Prizonier... un copil de 7,5 ani. Ce crime făcusem până atunci ca să fiu luat prizonier? Fără un nume. Fără identitate. 50 de ani mai târziu am venit din vechea mea nouă țară - statul Israel. Acum am un nume, el este Israel Meir Lau. Nu mai sunt un prizonier, sunt șef rabinul Israelului. Ce schimbare!". Pentru o astfel de schimbare între prima și a doua vizită aici, cineva ar spune: OK... hai să uităm toate astea, să deschidem o pagină nouă, un capitol nou, hai să iertăm, hai să uităm, de aceia am venit să vă spun direct - nu pot să iert, pentru că nu am fost autorizat să iert, părinții mei înainte de au fost luați de lângă mine, nu m-au rugat să iert, ei miau cerut să continui lanțul evreiesc, care nu va fi distrus, care nu poate dispare, întru eternitate. Mi-o aduc aminte pe mama, aveam deja 7,5 ani, ea îmi spunea: oriunde vei fi adu-ți aminte că ești evreu, ești partea unui lanț rabinic care continuă, tatăl tău care a dispărut în urmă cu 2 ani, și nu știu unde se află, era al 37 la număr într-o dinastie rabinică, tu ești al 38-lea, continuă dinastia, du-te acasă, cu ajutorul lui D-zeu... ea nu mi-a vorbit despre iertare, nici despre uitare. 116

Uitare? Cum pot uita, cum să uit bătăile, gerul, foametea? Dar îmi aduc bine aminte stelele într-un tunel întunecos pe când aveam 5,5 ani. Aceștia erau "drepții între popoare", unora dintre ei, eu le datorez viața..Pe aceștia îi țin minte. La fel îmi amintesc suferința, torturile, victimele..pe ei nu îi pot uita și de aceia am venit aici. Acum vreau să va spun aici, dragi prieteni, în Yad va Shem apreciem enorm efortul de a veni aici, apreciem mult promisiunea de a combate antisemitismul și rasismul, este o promisiune și o obligație, o datorie a umanității întregi, și nu vom uita nici măcar un cuvânt din ce s-a spus azi aici, pentru că a-ți spus-o din inimă, și noi vă credem, și mai credem că această seară aici în Yad va Shem în Ierusalim, poate fi o punte între întreaga omenire, nu numai legată de holocaust ci vizând supraviețuitorii conflictelor globale. Explic la ce mă refer... dacă deschidem primul capitol al bibliei, Geneza, să citim povestea arcei lui Noe. Începe un potop și D-zeu ii spune lui Noe: "să construiască o arcă și să ia cu el toate animalele, cât și familia lui, acolo veți fi în siguranță, veți supraviețuii potopului".150 de zile au stat grămadă în arcă, și ce era acolo? șerpi, leoparzi, tigrii, lei, păsări, animale domestice, vaci,măgari, găini, rațe...cum au rezistat toți la un loc sub același acoperiș? 150 de zile?...nimeni nu a fost bătut, nimeni lovit, omorât sau măcelărit, nu s-au mâncat între ei, 150 de zile lungi, șerpi și copii la un loc, nepoții lui Noe, și nimeni nu s-a rănit? De ce? Pentru că s-au purtat bine, erau obligați să se comporte civilizat, pentru că exista un inamic comun în jurul lor: potopul ! Puteau pieri în potop, lichidați de ape. Trebuie să trăim în prietenie, avem un dușman afară! Oameni, cetățeni ai lumii, dragi oaspeți și conducători, noi nu avem azi un inamic comun? Nu putem înțelege ce șerpii au înțeles pe arca lui Noe, nu simțim și noi amenințarea inamicilor comuni? bolile, cancerul, alzheimerul, foametea, ignoranța, crimele, armele nucleare, cât de mulți inamici... Să ne comportăm prietenește, să înțelegem ce animalele au înțeles, timp de 150 de zile, .. să înțelegem că și nouă ni se poate întâmpla la fel, aici în aceste timpuri. Chemarea poate veni de la Yad va Shem, poate veni din Ierusalim, așa cum profetul Isaia și profetul Micah, au zis cu aceleași cuvinte: "Din Sion va ieși Cartea Sfânta (Torah ) și 117

cuvântul D-lui din Ierusalim". Vocea D-zeului a tot puternic răspândită în toată lumea, a plecat din Ierusalim, un oraș cu o istorie de 4000 de ani.

Nu putem uita, dar trebuie să iertăm, trebuie să ne comportăm ca prieteni și frați, e datoria noastră și este concluzia acestei întâlniri ... Voi liderii lumii aveți puterea în mâinile voastre, în brațe, cu o singură frază, cu o semnătură ...puteți decide pentru milioane de suflete, deci alegeți iubire, prietenie și pace eternă. Va mulțumesc. Traducere text : Adrian G * Holocaust (Omagiu Rabinului Israel Meir Lau *) În visul cel rău aveam o mătușă deportată care tocmai murise într-un "hotel" german cineva mi-a adus un pic din cenușa tinerei femei împrăștiată în vântul iernii Aș fi vrut să-l chem pe Rabi Israel Lau, ca să îmi povestească despre familia noastră cu un unic nume o cunoscuse pe bunica și bunicul, din cărțile poștale lipite pe frigider, al 38-lea rabin dintr-un neîntrerupt lanț de rabini La nunta mea, Israel Lau a fost cel ales să ne cunune și ne-a vorbit sub "Chupa" într-o limbă veche 118

cea a strămoșilor, a eroilor, vibrantă... Shema Israel ! Și vărul meu Alex m-a chemat la el insistent Vino, zicea, mai am puțin de trăit în temnița vieții dar eu aveam în cap doar caiete și cărți De atunci mă uit cu atenție, la tot ce e viu sunt mai atent la vorbe și imagini am un adânc regret pentru cei dispăruți, ireversibil sau temporari plecați, în acel vid fără de uitare al celor care nu mai sunt cu noi... _____________________________________________ *) Pentru excepționala sa apariție la "Yad va Shem" - Ierusalim- 23 ianuarie 2020 Adrian Grauenfels

119

Ossip Mandelstam

Traduceri Ossip Mandelstam – Veac

Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea Să privească în pupilele tale Şi cu sângele tău de a încleia Vertebrele a două veacuri fatale? Sânge-constructor iar năboieşte Ca din gâtlejul pământenelor lucruri, Trândavul doar se mai moşmoneşte La pragul noilor zile în cruguri. Făptură, ce viaţa cât o înşfacă, Trebuie să-şi ducă vertebrala, Şi invizibil val infantil se joacă Chiar cu vertebra, sacramentala. Ca firavul zgârci, cartilaj de copil De veac terestru în pruncie – Pare jertfit precum mielul fragil Al vieţii creştet pe neagră tipsie. Pentru a salva din captivitate Veacul, şi altă lume-a fonda, Noduroşi genunchi de zile uitate Trebuie c-un flaut subţire-a-i lega. Acest veac nătâng clatină valul Cu adâncă tângă de om în păcat Şi-n iarbă respiră un şarpe, pândarul, Cu a timpului măsură de aur furat. S-or mai desface mugurii pre-verii, Vor ţâşni lăstari de verde buiac, Dar sfărâmată-ţi e şira spinării, Minunatul, jalnicul meu veac sărac! Şi c-un surâs, livid şi fără sens, Îndărăt priveşti, crud, dar cu puteri slabe, Ca o fiară, cândva, mlădie la mers, Chiar pe urmele propriilor labe. Sângele-constructor iar năboieşte Ca din gâtlejul terestrelor lucruri, Şi aidoma unui fierbinte peşte Zgârciul mării plescăie la ţărmuri. Şi din înalta mreajă-a păsărimii, De pe umede steiuri fără lucire Curge, curge indiferenţa lumii Peste mortala ta stâlcire. traducere de Leo Butnaru 120

Ossip Mandelstam – Semioameni „Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt. Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt. Iar când vorbele par să se-nchege puţin, Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin. Are degete groase şi grele, Sunt cuvintele lui de ghiulele. Râd gândacii mustăţilor strâmbe Şi-i lucesc a năpastă carâmbii. Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri – Semioameni slujindu-l umili – Care şuieră, miaună, latră câineşte, Numai el, fulgerând, hăcuieşte. Potcovar de ucazuri, forjează porunci: Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi. Orice moarte-i desfată deplin Pieptu-i larg de cumplit osetin.” traducere de Emil Iordache Ossip Mandelstam – Fragmnete din versurile nimicite În an treizeci şi unu de la naştere de veac Eu m-am întors, ba nu – citeşte: cu forţa Am fost întors în Moscova budistă. Dar până atunci totuşi am reuşit să văd Biblicul acoperământ al bogatului Ararat Şi două sute de zile petrecui în ţara sâmbetei, Care Armenia se cheamă din vechime. De vrei să bei, acolo există apă Din izvorul kurzilor, Arzni, Gustoasă e şi rece, plată şi uscată Cum ar fi apa cea mai de adevăr aproape. 2 Dar eu deja iubesc legile moscovite, Deja nu-mi este dor de apa cea, Arzni. În Moscova mălinii doar şi telefonul. Prin execuţii ziua, oricare,-i renumită. 3 De vrei să trăieşti, priveşti cu ascuns surâs Spre laptele cu o budistă înalbăstrire, Petreci cu ochii vreo tobă otomană, Pe când el îndărăt pe roşie cale Goneşte în galop la simplă-nmormântare, 121

Sau întâlneşti vagon încărcat cu perne Şi spui: „gâşte-lebede, înapoi, acasă!” Nu alege, ţăcăneşte, kodak drag, Cât ochiul e cristalul pasărilor-stolnici Şi nu o sticlişoară oarecare! Mai mult clarobscur – Încă, încă! Retina e flămândă! 4

Eu nu mai sunt copil. Morminte, tu, Nu încerca să-nveţi pe cocoşat – să taci! Eu pentru toţi vorbesc cu-atare forţă, Ca cerul gurii chiar cer să devină, Ca buzele să-mi crape ca argila roză. traducere de Leo Butnaru

Multumiri: Liviu Antonesei pentru atentionare !

122

Recital Mugurel Barbulescu â&#x20AC;&#x201C; Perth, Australia

123

124

125

Mugurel Bărbulescu ♦ Timpul Visului Un artist român în Australia, cu o carte scrisă în Israel Îl cunosc de mulți ani pe Mugurel Bărbulescu. Ne leagă o prietenie virtuală de peste 10 ani. Este un amic discret, și mult prea modest, pentru lumea zgomotoasă și agitată în care trăim. Arta lui Mugurel este deosebită și poate stranie europenilor. La prima vedere, ne șochează complexitatea ei, parcă voit indescifrabilă a desenului. Mesajul este ascuns în povești și emoții personale. Pictorul folosește culori primare, puternice, cerneluri și pigmenții unei civilizații pe care noi europenii nu o cunoaștem. Lucrările lui Mugurel acoperă un spațiu eclectic larg și variat, de la schiță și desen la caligrafie, picturi complexe, obiecte găsite și prelucrate migălos sau o ceramică pictată. După cum declară însuși pictorul, legăturile sale cu țara natală sunt vii și pregnante: Australia! Pare straniu să ai impresia că ești prin...vecini și totuși să fii la atâția mii de km! De aici până în România sunt cam 11 000 de mile! M-am născut în București dar am crescut la Vlădești, jud.Vâlcea cu bunicii parentali! Bunicul meu era preot și bunica învățătoare! Bunicul meu făcea sculptură în lemn și pirogravură și lucra și pe foi subțiri de aluminium! Și cânta minunat la vioară! Am crescut cu lampa de gaz și cu difuzor cu radioficare! În mare măsură sufletul meu a rămas la Vâlcea și sunt sigur că o parte din simbologia folosită în lucrările mele provine din bogăția etnică a Vâlcei!

Dar arta lui este departe de a mima sau continua motivele românești ale tinereții sale petrecute în România. Mugurel imigreză în vastul continent Austral unde va dezvolta noi tehnici și subiecte, o artă alimentată profund de cultura autohtonă, de culorile deșertului, de starea de suflet a unui om sensibil la natură și la elementele specifice unui nou teritoriu, cu un folclor vast, mistic și impresionant. Mă bucură minunata interacție dintre noi și hotărârea luată în comun de a produce acest album care să sintetizeze munca și viziunea unui talentat pictor, și povestitor. Fiecare tablou, desen sau obiect prezintă o lume aparte, un vis, o poveste sau o legendă. Am adăugat pentru cititorul de limba română noțiuni de bază despre Australia, istoria cuceririi ei, interacția colonizatorilor cu aborigenii nativi care locuiau acest pământ de zeci de mii de ani, dispersați în sute de triburi și etnii, atât cu obiceiuri, credințe diferite, mituri și ritualuri, cât și producând de milenii o artă impresionantă prin sinceritatea ei, cu motive si semne, pe care le regăsim ca pe un ecou sofisticat, în opera lui Mugurel Bărbulescu.

126

http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/mugurel-barbulescu-timpul-visului/paperback/product24422631.html

Colonizarea unui continent Australia a fost inițial folosită de către autoritățile engleze drept loc de deportare a deținuților de drept comun. La data de 13 mai 1787, o flotă engleză pleacă din Portul Portsmouth spre Australia, comandată de Arthur Phillip, cel care avea să fie și primul Guvernator al coloniei. Avea la bord aproximativ 1000 de oameni. O furtună violentă, lovește flota în timp ce se îndrepta spre Tasmania, provocând avarii destul de serioase. Comandantul Philip trece pe nava Supply, cea mai rapidă dintre toate și pornește înainte, cu intenția de a pregăti terenul pentru restul flotei: să găsească un loc unde să se poată construi o așezare, cu apă potabilă și eventual să ridice câteva adăposturi. După el urmau să vină Alexander, Friendship și Scarborough, care aveau la bord majoritatea condamnaților bărbați, ultimele 127

urmând să ajungă corăbiile de provizii, mai lente, însoțite de restul vaselor. Pe 18 ianuarie 1788, Supply ajunge în Botany Bay, a doua respectiv a treia zi ajungând și celelalte corăbii. Deci, după o călătorie de aproape 8 luni ajung la Botany Bay, în sudul continentului, la data de 18 ianuarie 1788, denumind izvorul descoperit acolo Sydney, după numele Ministrului Coloniilor. Astfel lua sfârșit una din cele mai importante expediții maritime din istorie -11 corăbii, cu peste 1.400 de oameni, care au călătorit timp de 252 de zile, acoperind un traseu de 24.000 de kilometri, fără să piardă vreun vas. Pe țărm aveau să debarce, în total, 1373 de persoane, cu 47 mai puține decât plecaseră din Portsmouth. În timpul voiajului se născuseră 22 de copii, în timp ce 69 de persoane au murit sau au dezertat. Rata mortalității a fost de doar 3%, foarte scăzută dacă avem în vedere condițiile în care s-a desfășurat expediția. Începutul este mai greu, proviziile aduse din Anglia terminându-se rapid, iar plantele cultivate nu au reușit să prindă, datorită secetei existente. O corabie este trimisă în Batavia pentru a aduce provizii, se impun rații pentru deținuți, iar criza va fi ulterior rezolvată. A doua flotă va ajunge în 1792 la Botany Bay. Dacă la început relațiile cu aborigenii sunt bune, ele se vor strica treptat, ajungându-se la masacre în special din partea populației albe. Imaginea pe care societatea engleză o avea despre Botany Bay era dublă: pe de o parte este văzut ca cel mai cumplit loc unde pot ajunge deținuții, iar pe de altă parte, este văzut ca locul unui nou început. O importantă minoritate, care are de la început o situație specială este cea irlandeză, catolică, în conflict continuu cu englezii. Relațiile cu aborigenii sunt la început bune, materializându-se în schimburi mărunte, însă curând vor începe masacrele de ambele părți. Populația engleză, conștientă de superioritatea sa, va deveni treptat o forță asimilatoare. Se formează o a două așezare la Paramatta. Al doilea Guvernator este Francis Grose, care are un rol important în dezvoltarea agriculturii și a comerțului. După eliberare, deținuții se angajau ca muncitori pe fermele ofițerilor, renunțând să se repatrieze în țara de origine. Este semnalul apartenenței la o nouă civilizație, însă, la acel moment, numele pe care îl poartă colonia este New South Wales. Pe lângă ciocnirile cu aborigenii, englezii sunt într-un conflict perpetuu cu irlandezii catolici. O rebeliune a acestora, în martie 1804, a dus la uciderea principalilor lideri ai irlandezilor și calmarea momentană a spiritelor. Economia crește treptat, în special datorită cantităților imense de lână și cereale exportate. Desenul bidimensional, lipsa adâncimii Deși artele plastice au descoperit perspectiva și iluzia volumului pe pânză sau hârtie, încă înainte de anul 1500, marea majoritate a tablourilor lui Mugurel sunt realizate în planul bidimensional, personajele și obiectele lui trăiesc în planul imediat, plat, oferit vederii. Și Brauner dar şi Jules Perahim au experimentat, timp de o perioadă desene suprarealiste bidimensionale, bazate doar pe grosimea pastei plastice aplicate. La Mugurel nu vom găsi umbre, simularea adâncimii, perspective, straturi sau planuri multiple, așa cum folosea pictura clasică. Din contra, el adoptă tehnicile 128

vechi de desen planar, ale aborigenilor, sau ale culturilor Maya, cu care cochetează intens. Artista contemporană, Silvia Bächli, consideră că desenul este o apariţie în mişcare, o abatere nuanţată, un schimb în câmpul gravitaţional, care atrage indirect atenţia asupra obiectului şi a plăsmuirii visului, care nu vor fi niciodată concretizate în desen. A desena înseamnă a intra într-un teritoriu neatins, a te învârti şi plimba prin el, a crea un spaţiu şi a-l cerceta, a lucra cu şi împotriva vârstei hârtiei. Desenul deschide spaţii interioare şi există în acele spaţii, fără a le ocupa în totalitate. Dacă a picta înseamnă a însufleţi desenul, a face să înflorească forma, după cum afirma André Lhote, atunci desenul va fi nelipsit din creaţia picturală. În desen sau pictură, forma este sugerată în spaţiu, iar în sculptură forma este poziţionată în acel spaţiu. Iata ce declara Mugurel despre opera sa: „Este ca și cum aș avea un ghem de linie infinită, lungă, pentru oricât ar fi nevoie și atemporal aflată în interiorul meu și, doar marginile pânzelor, plăcilor, obiectelor găsite, costumelor, statuilor, măștilor, pieselor ceramice... pot opri acel flux continuu de linie care șerpuiește în plan. Îmi place în mod special să ofer o a două șansă pentru diverse obiecte și lucruri pe care oamenii le aruncă, deoarece le consideră inutile sau demodate. Arta mea este o combinație de artă tribală și suprarealistă. Utilizarea detaliilor extreme atunci când îmi prezint labirinturile, cu subiecte înlănțuite în desen, dezvăluie adevărata mea intenție de a exprima o gamă largă de sentimente și emoții. Artistul român Victor Brauner și picturile sale mistice, caligrafia pe blocuri de lemn japoneza, arta primitivă de pe diverse continente, arta bizantină și scrierile lui Carl Gustav Jung stau la rădăcina începuturilor mele în artă. Mă consider un artist străin, cu o obsesie față de linia și detaliile artelor plastice. Materiale pe care le folosesc: creioane, pasteluri, cărbune, stilou cu bilă și cerneală, vopsea și perii acrilice, guașe, colaje, asamblări , de asemenea obiecte găsite, cerneluri diluate, monoprinturi și hârtie de schițe.

Adrian Grauenfels Editura SAGA

129

Ziua Recunoștinței pe front, al Doilea Război Mondial

1933 - USA – Sfarsitul Prohibitiei

130

Cărţi noi - Editura SAGA

In the footsteps of Victor Brauner (Pe urmele lui Victor Brauner) Victor Brauner is the most important painter of the Romanian avant-garde. After his first impressionist and expressionist works, he contributed to every avantgarde movement or group. However, the biggest part of his work aligns with surrealism, Brauner being considered one of the most important surrealist painters of the pre - and post-war period. Following Max Herman Maxy and Marcel Ianco, the vanguard representative of the Romanian art is Victor Brauner, who, in the same time, is a representative of the international modern art due to the Parisian school he belonged to, starting from 1938. He was born in Piatra Neamt, in 1903. His father was involved in spiritualism and sent Brauner to the evangelical school in Brāila from 1916 till 1918. He enrolled in 1919 in the Academy of Fine Arts in Bucharest, where he remains till 1921, when he continues his studies at the private painting academy of H. Igiroșianu. He participates in 1924 in the international exhibition of "The contemporary" and again, in the exhibitions of the same group, in 1929 and 1930. In 1921, he attended for a short time the School of Fine Arts in Bucharest where he painted Cezanne-like landscapes. He exhibited paintings in his expressionist style at his first solo exhibition, at Mozart Gallery in Bucharestin the year 1924. The catalogue features 16 paintings with a verse, with a surrealist image, delightful in their insolite, maybe creations of an automatic dictation and, precisely, without any reference to the respective work. They are redacted in French language. Their savor is maintained through the Romanian translation as well. The 131

exhibition caused the appearance of numerous, interesting critical articles in newspapers and magazines and attitude taking regarding surrealism in arts and literature. Other commentaries mentions about Brauner's participation in surrealist exhibitions: "This current with its total appearance of an absurd formula...it's a transiting point towards the art that is coming." (D. Frost, in "Rampa" of April 14, 1935). In the ("Cuvântul Liber") "Free Word" of April 20, 1935, in the article "The exhibition of Victor Brauner", Miron Radu Paraschivescu wrote: "Compared to - for example - what we can see in the exhibiting halls near Victor Brauner, his painting means integration, attitude which, in the artistic dimension, is social, because V. Brauner takes attitude through the character and the ideology of his own art ." Also in 1935, he created the illustrations for the collection of poems by the poet Gellu Naum "The incendiary traveller" and "Freedom to sleep on the forehead". Since 1930, Brauner has settled in Paris. He becomes friends with his compatriot Constantin Brâncusi, who initiated him into the art of photography. During the same period he becomes friend with the poet Benjamin Fondane, and Yves Tanguy, the latter will introduce him in the circle of the surrealists, in the year 1933. He lives on Moulin Vert road, in the same building with Giacometti and Tanguy. During this year he paints " Self-portrait with plucked eye", a premonitory theme. In 1934, his first personal exhibition takes place in Paris, at "Gallerie Pierre", presented by André Breton, who wrote an enthusiastic introduction to the catalogue that accompanied the exhibition. A series of works are exhibited, in which the eye theme is always present: " The power of concentration of mister K" and "The strange case of mister K" are works that André Breton compares with the play " Ubu Roi" by Alfred Jarry, "an immense caricature satire of the bourgeoisie". The exhibition was not well received, and in 1935 Brauner returned to Bucharest, where he remained until 1938. Breton dedicates to him a full chapter in his book "Surrealism and painting". In 1935 he returned to Romania to take part in the first surrealist exhibition in Romania, artistic orientation to which he adhered totally, after in the first period of creation he had opted for an insistently expressive portraiture painting, followed by a less known "iserian" phase - of landscapes with Dobrogean and Transylvanian scenery's. Brauner came back to Paris in 1945. He was included in the "International Exhibition of Surrealism" at Maeght Gallery in Paris, in 1947. His post war painting incorporated forms and symbols based on Tarot cards, Egyptian hieroglyphs and antique Mexican codices. In the fifties, Brauner travelled to Normandy and Italy, and his work was exhibited at the Venice Biennale in 1954 and 1966. In 1965, he created an ensemble of object-paintings full of inventiveness and liveliness, grouped under the titles "Mythology" and "Mothers feasts". The mythology of the modern world, where man is pictured with humour, tenderness and also pessimism, estranged from his new "mothers" that are "L'automoma" and "L'aeroplapa". Here is a critique or an acceptance of this world, formerly "so frightening " and in which "reality becomes a 132

terribly harmful thing", but that life made it more acceptable. It is considered that these works, painted at VarangĂŠville, in 1964 at Athanor, where Victor Brauner retreated, are visions full of humour and fantasy of the world to come, which he wanted to leave for us, as a gift. In this "Mythology" is also found the last storytelling painting "The end and the beginning" (made in 1965) reminding that "if the painter's life is over, his work starts living". He died in Paris, in 1966. He is buried in the Montmartre cemetery, his tomb stone having the epitaph: "Painting is life, real life, my life" Text: Adrian Grauenfels - SAGA 2020 English translation: Carmen Tatiana Onuorah http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/pe-urmele-lui-victor-brauner/paperback/product24390232.html

133

http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/fran%C3%A7ois-villon-balade-alese/paperback/product24400873.html

134

http://www.lulu.com/shop/dominic-diamant/cu-dragoste-din-mamonia/paperback/product-24398775.html

135

http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/revista-nautilus-no26/paperback/product-24319201.html

136

http://www.lulu.com/shop/adrian-grauenfels/pe-urmele-lui-victor-brauner/paperback/product24390232.html

137

Carti Noi la Editura SAGA un scurt CV

Raul Ancel

Scriu de când sunt tânăr și arunc imediat ce scriu la coșul de gunoi . Când am ieșit la pensie am căutat prin caietele vechi și am găsit poezii din tinerețe Din momentul ăsta m-am hotărât să nu mai arunc la coșul de gunoi. Să pun totul la facebook. Un domn, George Roca m-a contactat . Si cu ajutorul domniei sale m-au publicat în Convergențe literare - Sydney Australia. A urmat Gazeta Românească Israel, Miorița Sacramento- USA, Logos și Agape, Timișoara- România, Revista Familiei Israel, Prolitera Deutchland, Climate literare -Târgoviște ,România Cam asta e scurta mea istorie și geografie literară . Multumesc mult pentru cinstea de a mă avea în Editura SAGA, si prezenta aici în Revista Nautilus !

138

Dominic Diamant- Fantastica finala- Editia a 2-a - 106 pagini SAGA 2020

139

140

Despre stăpânirea arabă în Eretz Israel Cu peste 150 de ani în urmă,cunoscutul scriitor Mark Twain,a făcut o vizită în Țara Sfântă, pe care atunci se numea Palestina.El era curios să vadă cu ochii săi, ce a devenit din strălucita țară a evreilor din Tanah, din care au fost alungați de vechea stăpânire romană.El a străbătut țara în lung și în lat,dorind să vadă fiecare colțișor. Când a revenit în america a publicat într-un ziar, ceea ce a fost odată țara din Tanah,o țară de lapte și miere,stăpânită de evrei. În timpul lui Mark Twain, țara era stăpânită de imperiul turcesc și era pur și simplu un pustiu, fără apă, fără verdeață, acoperită de foarte multe mlaștini și noroaie, fără pomi și umbre, rar locuită, cu o lume înfometată și bolnavă. O mare parte din populație suferea de boli ca: malaria, trachoma etc.răspăndită la cei mai mulți copii."Te cuprinde un tremur când vezi pe ochii copiilor zeci de muște pe care nici nu le alungă de pe ei "- scria Mark Twain. |Pe evrei i-a găsit aici numai în câteva locuri cu adevărat sfinte pentru ei, în orașe Patriarhale ca Ierusalim, Hebron, Țfat,unde se găsesc câteva Morminte de Sfinții Patriarhi.La începutul anilor 1880 și încă înainte,se deslănțuiră Progromuri peste evreii din diverse locuri din Rusia Imperială. Ele au produs o mare agitație printre evrei și au început să se organizeze. Se formaseră grupuri care îndrumau pe evrei să plece în Eretz Israel pentru a reconstrui Statul Israel. O astfel de grupare s-a denumit- BILU- a căror semnificație literară era “să construiești”. Concomitent, se multiplica astfel de grupări și în alte țări din răsăritul Europei ca: România,Ungaria, Polonia, care lăsau într-o parte marile greutăți și porneau la drum, spre Eretz Israel. Cu o oboseală enormă,cu suferințe extraordinare și cu foarte grele sacrificii ei stabileau așezări noi,cu scopul,ca mai târziu să le transforme în sate și orașe.Primii noii stabiliți erau denumiți Coloniști și mai târziu Halutzimi.Ei au întâmpinat mari greutăți,sufereau de nevoi,dar în special sufereau de diferite boli și pe deasupra invazii de țânțari,care aduceau malaria,aducând o victimizare enormă printre ei.Dar adevărata activitate de muncă revenea în special la desecarea mlaștinilor,de lichidare a noroaielor,spre curățirea aerului și a obținerii pământului fertil, să îndepărteze pustiul,trezind la viață deșerturile, s ă alunge durerea și să creeze drum liber păsărilor care,vor readuce la viață aceste locuri a pământurilor părăsite. Precum am arătat mai sus , în Țara Sfântă domina Marele Imperiu Otoman (Turcii) care în acele timpuri fusese o mare putere și stăpâneau mari teritorii din Orientul apropiat și din Asia,turcii fiind cunoscuți ca Mahomedani și pe deasupra aveau interese să susțină pe arabii musulmani nomazi-ce-și căutau posibilitatea existenței,departe în alte țări mai sărace ca de aici să obțină posibilități printre frații lor religioși-a turcilor musulmani-în speță, în cea mai mare parte în părți din pustiu și pământuri părăsite. Când evreii au revenit în Țara Sfântă pentru a trezi la viață trecutele schimbări, turcii ca mahomedani au pus la toate, piedici.Ba mai mult, evreii au fost obligați să răscumpere pământuri în vederea scopurilor constructive, plătind pentru aceasta foarte mulți bani. 141

Dar evreii,halutzimii,pionierii, idealiștii nu s-au speriat și cu ardoare,cu dorință și energie, uscau mlaștinile,plantând livezi,însămânțând pământul odinioară uscat,pe care l-au stropit cu apă -obținând diferite culturi,recolte de cartofi, legume etc. Dar într-o zi ,pe neașteptate,într-o etapă tulburătoare,au năvălit arabii și văzând de ceea ce evreii pot face,a început în ei să clocotească o ură și o răzbunare înțelegând că e o schimbare întrucât, până atunci văzuseră pe evrei pe care-i cunoșteau atunci că cei mai mulți evrei care au revenit în țară,au fost ceea ce i-au numit evrei religioși,care trăiau din caritate și pomeni,grupați pentru a învăța în Țara Sfântă-Tora și să moară aici și prin aceasta dovedeau că evreii nu acordau visul lor de a întemeia vechea lor independență. Arabii și în general lumea musulmană nu putea și nu vroia să facă pace cu acest fapt că evreul vine și pretinde înapoi pământul său, pretinde justețea și se menține în dreptatea sa.Ei considerau pe evreu ca o ființă slabă, și brusc au resimțit puterea sa și tocmai acest lucru a condus la o furie de neiertat. De aici au început acele lupte grele și amare care în diferite etape au luat alte forme de luptă în Țara Sfântă între arabi și evrei,ce se întinde până în ziua de azi și care durează de peste un secol. Prin sosirea primilor halutzimi în țară au început de asemeni în țările din exil, în speță din europa răsăriteană, o trezire a unui astfel de gând înapoi, spre a reconstrui independența lor. Evreii au adunat bani și diverse mijloace de ajutor. În câteva locuri diverse grupuri din țară aproximativ în același timp,au început munca lor grea și periculoasă prin desecarea mlaștinilor și construirea de așezări.Dezvoltările ulterioare făcute de evrei au stimulat forțe de muncă tot mai mari. Arabii săraci și încă primitivi, de pe urma pământurile lor nu se puteau întreține , au căutat alte mijloace de întreținere,de aceea au acceptat cu bucurie să lucreze chiar cu bani puțini, la evrei. Ba mai mult, frații lor din țările lor sărace,vecine, ca-Siria,Iordania,Egipt și chiar Arabia Saudită-când au auzit că pot primi de lucru,chiar dacă câștigul era mic, au început nomadul încoace pentru a câștiga o bucată de pâine. Dar,s-a creeat o problemă, că prin sosirea noului val de emigranți evrei în țară și cu susținerea lor, a început mai târziu să se mărească și cu noi emigranți arabi din țările învecinate. De această situație ce s-a creeat în Țara Sfântă au început să se intereseze țările paupere vecine,în acest sens Sirienii au susținut că Palestina le aparține și că turcii au stăpânit-o mai mult ca administrativ,cât și poate din alte motive Conducătorii sirieni au ținut că Eretz Israel trebuie să le aparțină,lucru cel susțin până în ziua de azi și că o mare parte din teritorii din țară să fie sirian și această să fie acceptat în mod oficial. Dar Dumnezeul nostru Ceresc a donat bunicului nostru măreț-Avraham o țară care se află la o încrucișare de drumuri spre țările îndepărtate bogate din Asia și Africa, aceasta însemnând că fiecare țară care are pretenția să devină o mare putere militară trebuie să treacă prin Țara Sfântă.De aceea din antichitate sau în epoca 142

medievală sau chiar în timpurile moderne,mari conducători au aruncat o privire asupra Eretz Israelului de altă dată ca apoi, prin Palestina să-și asigure interesele. Așa au făcut Babilonienii,mai târziu Perșii și ulterior Romanii și creștinii,pe aceștia înțelegând Cruciații,iar mult mai târziu englezii ,francezii și alte țări nesemnificative. Înainte de 1900,Theodor Herzl a creeat o mișcare sionistă ce a luat o formă foarte puternică de deschidere spre creerea unui stat evreiesc ca o asigurare independentă,pentru suferințele poporului evreu. Prin activitatea sa Herzl a fost predicatorul a cărui fapt a fost - organizarea (cu toate că a fost un mic așezământ, dar strălucit)în Eretz Israel. Aceasta a întărit și mai mult opoziția de a ridica înapoi o independență evreiască situate în țările arabe. A fost enorm de greu să denaturizeze așa zisul corp străin în afara stăpânirii arabe și la aceasta numai cu evrei, acești veșnici rivali din domeniul religiei. La începutul creerii religiei musulmane Mohamed era prins de gândirea și de comportamentul religiei evreiești, dorind astfel să atragă pe evrei la el ca un Profet a lui Dumnezeu dar, mai târziu simțind că evreii se dezic să vină la el,s-a transformat într-un dușman către fii lui Israel. La mahomedani este acceptat că însăși Dumnezeu a hotărât să stăpânească această țară și nu lui Itzhac (Isac), că Avraham a stabilit să stăpânescă această țară,numai fiul său mai vârstnic, Ismail, care s-a născut din servitoarea lui Sara, Agar. După primul război mondial s-a destrămat imperiul turcesc,iar englezii și francezii pe atunci două state imperialiste au stăpânit Orientul apropiat,Anglia având în vedere să protejeze drumul spre Orientul îndepărtat,respectiv India iar francezii din contra, au susținut că ei au interese directe în Orientul apropiat și acest lucru vine,ca ei să aibă o influență în lumea musulmană. În jurul Eretz Israel (Palestina cum e cunoscută în lumea arabă) a început o luptă grea și amară, pur și simplu o luptă complexă de a stăpâni țara.Întâi au început cele două mari puteri amintite să-și exercite marile lor interese,ca să rămână cât mai puțin pentru viitorul stat evreiesc, atașând importante domenii țărilor arabe vecine, sărace, în detrimentul istoriei Eretz Israelului, ba mai mult, englezii au ridicat o nouă captură,care niciodată nu a existat un stat arab dincolo de Iordan care fusese precum e cunoscut , o parte a țării evreiești. De aici putem observa cine a hotărât cu adevărat soarta din Țara Sfântă. Poate aici este locul tuturor socotelilor ce s-au petrecut și se petrec în jurul Eretz Israelului dar un lucru trebuie spus că în țara mică rămasă din care au rupt teritorii importante,au introdus vechile lor sisteme imperialiste - împarte și stăpânește. Pe de o parte un Ministru englez de externe a elaborat un important documentașa zis-a Declarația Balfour, care a făcut cunoscut lumii că Marea Britanie se angajează să ajute la stabilirea unui cămin evreiesc și pe de altă parte ei au permis,organizat și ajutat la formarea unui curent puternic naționalist arab,împotriva creerii de așezări evreiești. Ajutorul tacit dat de englezi a fost,că arabii s-au întărit în vederea limitării Alialei evreiești, organizând Progromuri peste 143

tot, peste încă destul de slabii evrei,încercând să zădărnicească în toate împrejurările dezvoltările și construcțiile de atunci a micilor și slabelor așezări evreiești. Ipocrizia imperialismului englez a mers așa de departe că pur și simplu nu și-au ținut spusele lor în a ajuta la instalarea unei independenței evreiești și nici măcar soarta epocală a poporului evreu și mai târziu,în general cu închiderea porților din țară, pentru a nu veni alți evrei. Ei au jucat și manevrat intrigi între arabi și evrei,conform cu intereselor lor, odată renunțând la primul, altă dată la al doilea. Dar în ciuda acestor greutăți de lupte amare, sau impotriva arabilor sau împotriva unei asemenea puteri superioare ca cea a Angliei, comunitatea din Eretz Israel s-a întărit până când a atins destulă putere ageră de luptă ca până la urmă să instaleze o siguranță a stabilizării și alungarea din mica țară, șase țări arabe, care au intrat aici în mod absolut să ne lichideze. Arabii și în general musulmanii au o ură inutilă , care a început de peste o sută de ani. Având ca punct culminant un profund caracter fanatic religios care până în ziua de azi nu s-a stins. Ea ține mai departe și zădărnicește o Pace adevărată (poate) dintre popoare pașnice arabe din care mulți sunt deja scârbiți de sângele vărsat și se străduiesc să introducă în țările lor sărace, înapoiate, libertatea, și democrația, în populațiile pe care le locuiesc. Ing. Saul Leizer Traducere din cartea intitulată Whirpool of events and thoughts din limba idiș de Avraham Meiekevitch

144

ÎN PREGĂTIRE la Editura SAGA- Albumul de desene și caricaturi semnat de artista Adelaida Mateescu

EXPORAMPA O colecție de desene, schițe, portrete și caricaturi - pentru actori, muzicieni, oameni de știință și cultură, care au luminat și influențat viața românească.

Maia Morgenstern n.1962

Rodica Mandache n.1943

145

Jean Constantin 1927 - 2010

Marin Moraru 1937 - 2016

146

Emil Cioran filosof, scriitor 1911 – 1995

Dan C. Mihăilescu critic și istoric literar n. 1953 147

CONTINUT Lucian Nastasa Kovacs .........................................................................................................................................3 Marcel Ianco - coșul cu fructe ..............................................................................................................................4 Jacques G. Costin .................................................................................................................................................5 Liviu Antonesei ..................................................................................................................................................10 Bedros HORASANGIAN ......................................................................................................................................11 Valery Oisteanu .................................................................................................................................................12 Adrian Grauenfels..............................................................................................................................................13 Cezar Viziniuck ...................................................................................................................................................19 Alex Valeriu........................................................................................................................................................20 Camelia Florescu................................................................................................................................................21 Nicolae Coande..................................................................................................................................................23 Emil Cremer .......................................................................................................................................................37 Ioan Mircea Popovici .........................................................................................................................................45 Beatrice Bernath................................................................................................................................................46 Baruch Elron ......................................................................................................................................................49 Instalaţii din ferestre .........................................................................................................................................50 Angela Baciu ......................................................................................................................................................52 Paul Mircea Goreniuc ........................................................................................................................................53 Fănuș Neagu ......................................................................................................................................................57 Dino Buzzatti......................................................................................................................................................58 Stelian Tanase....................................................................................................................................................62 Raul Ancel ..........................................................................................................................................................69 Yarin Branth.......................................................................................................................................................71 CULINARIA .........................................................................................................................................................74 Veronica Pavel Lerner........................................................................................................................................75 Adelaida Mateescu

- Desene.......................................................................................................................77

Maria Cecilia Nicu ..............................................................................................................................................78 Maria Sava .........................................................................................................................................................80 Adina Rosenkranz Herscovici.............................................................................................................................87 148

Adriana Ausch-Simmel.......................................................................................................................................88 Maria Sava .........................................................................................................................................................90 Nicolae Vălăreanu Sârbu ...................................................................................................................................97 I. D. Sîrbu, amintiri din copilărie ......................................................................................................................100 Mircea Dinescu ................................................................................................................................................102 Dan Romașcanu ...............................................................................................................................................103 Sofia Gelman Kiss.............................................................................................................................................108 Ghettoul Venețian ...........................................................................................................................................110 Ossip Mandelstam ...........................................................................................................................................120 Recital Mugurel Barbulescu – Perth, Australia ...............................................................................................123 Cărţi noi - Editura SAGA .................................................................................................................................131 In the footsteps of Victor Brauner (Pe urmele lui Victor Brauner) ..................................................................131 Raul Ancel ........................................................................................................................................................138 Despre stăpânirea arabă în Eretz Israel ...........................................................................................................141

149