Revista Moldova,nr4 by dinu rodnitchi

Cuprinsul

Doamna şi Domnii Culturii

6 9

COLINELE SONORE ALE MARIEI BIEŞU nicolae popa

E GREU SĂ VORBEŞTI ÎN ZIUA DE AZI DEspre PLANURILe DE VIITOR (Interviu cu Ştefan Petrache)

12 14

18 22

nicolae popa

Auguriada. TEAMA CELUI DIN FRUNTE. Mihail Ion CIUBOTARU victor dumbrăveanu

OMUL CARE ADUCE NINSORI REBELE victor dumbrăveanu

ORIZONTURI ROZE PENTRU OPERA NAŢIONALĂ nicolae roşca

AUGURIADA

Dinastii & destine

NEAMUL ŞEICANILOR miron ganea

Cabinetul de miniştri

28 30 34

GOSPODARUL SE CUNOAŞTE DUPĂ DRUMURI nicolae popa

TURISM PE UN PICIOR DE PLAI ŞI PE O GURĂ DE RAI victor dumbrăveanu

AUGURIADA

Sfat în doi

22 2 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

DUMBRĂVEANU FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU PROHIN victor dumbrăveanu

AUGURIADA

Cuprinsul

Consemnări

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

44 46

TREI SECOLE DE COPILĂRIE adriana staiciu

ÎN FIECARE POVESTE ESTE CEVA REAL — LETARGIA ŞI FRUMOASA ADORMITĂ.

81 84

PENTRU O LUME MAI BUNĂ larisa ungureanu

AUGURIADA

adriana staiciu

48 50

BASARABEAN vs. MOLDOVEAN sau O „CEARTĂ” ÎNTRE SUFLET ŞI RAŢIUNE tania vacaru

poezia sau drama căutării Dumitriţa-Raluca PARFENTIE

Cinema–club

52 56 58

ESTE „PUBLICA TV” UN PROIECT KGB?

CELE MAI DĂUNĂTOARE PRODUSE DIETETICE

MARGARET THATCHER ŞI ...DIETA

COPII...FĂRĂ DRAGOSTE

BĂRBAŢII MINT MAI DES DECÂT FEMEILE

anhgel basarab

dionisie corbu

„CRONOGRAF"-UL BATE TOBA SAU...CLOPOTELE? mihai ştefan poiată

O ŢARĂ FĂRĂ FILME DOCUMENTARE E CA O FAMILIE FĂRĂ ALBUM–FOTO tatiana cojocaru

dionisie corbu

AUGURIADA

Idei & Idealuri

LECTURI MINORE

Divertis

COPILUL DIN COLIVIE claudia partole

AUGURIADA

INTERNETUL: O NOUĂ PUTERE ASUPRA LUMII anghel basarab

Benefice Pavel Proca

„DIN CHAOS, DOAMNE, — AM APĂRUT...”

ÎN CĂUTAREA SCRISORILOR PIERDUTE

TEATRUL SE ZIDEŞTE CA O CETATE

Suferinţele vecinilor

RUSIA RURALĂ MOARE ÎN SĂRĂCIE ŞI UITARE tom lAsseter #04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 3

CHEAMĂ-ŢI, DOAMNE, APELE!.. Atâta apă, câtă ne-a adus Prutul care împarte o naţiune în două teritorii aproape egale şi în două lumi aproape diferite, — atâta apă, zic cronicile, nu s-a mai pomenit peste Moldova! S-a întâmplat însă un fenomen ciudat: apele au unit ceea ce au despărţit oamenii! Moldova e din nou integră, cu tot cu Bucovina şi cu Basarabia de Sud, deşi sub ape. De la cetăţile Sucevei şi Hotinului se poate ajunge lesne, pe apă, până la Cetatea Albă şi până la cea de la Chilia. Această dureroasă realitate ne demonstrează că, oricât de mulţi şi de insistenţi ar fi aceia care ne despart, noi de fapt tot împreună rămânem. Fiindcă ne regăsim mereu sub Luminata Cupolă a Cerului , dar şi sub mistuitoarele ape, care dărâmă tot ce le iese în cale. Inclusiv digurile acestea, care, aşa cum se vede acum, n-au fost ridicate pentru veci, ci doar pentru o scurtă perioadă de timp... Scria cineva că cel mai important dintre diguri, ridicat de Armata Roşie de-a lungul Prutului de sus, de sub Carpaţi, şi până la gurile acestui râu profund moldovenesc, a avut mai înainte de toate o semantică politică. Ca şi Valul lui Traian de acum o mie şi ceva de ani, valul de pe Prut a fost conceput ca o cortină impenetrabilă, pentru că râul nostru cel de-a pururi n-ar fi putut rupe şi separa un neam; chiar şi când 4 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

îşi iese din maluri, el este în esenţa sa un râu care uneşte... Şi atunci, vorba lui Sadoveanu, au fost înfipţi pari în inima unui popor. Însă nici parii n-au dat siguranţa separării fraţilor de fraţi şi a părinţilor de copii, a trecutului de viitor şi a istoriei de prezent. Şi roşia armată a ridicat unul din cele mai mari diguri din Europa. Inginerii ziceau că el va opri viiturile. Şi chiar aşa avea să fie: mai bine de o jumătate de secol au fost inundate doar luncile din dreapta Prutului, cele din stânga rămânând neatinse de puhoaie. Pentru că erau protejate şi de dig, dar şi de fâşia de pădure sădită de-a lungul Valului de pe Prut. Din chestia asta se făcea politică. Vedeţi, ziceau ideologii, inundaţiile se produc doar în dreapta Prutului, la noi e bine... Dar cum să vadă aceia, cărora le era adresat mesajul condimentat politic, dacă din cauza digului nu se putea vedea nimic?! În schimb, oamenii simţeau totul. Pentru că nici un inginer, oricât de roşu ar fi fost, nu a putut inventa un dig în calea sentimentelor. Şi moldovenii dintr-o parte a Prutului au simţit mereu suferinţa fraţilor din partea cealaltă. Este adevărat, digul i-a împiedicat şi pe unii, şi pe ceilalţi să-şi întindă şi să-şi strângă la rândul lor mâna de frate, însă ştiau că digul de pe Prut nu-i va

despărţi pe veci. Acum, iată, digul a fost spălat de ape... O,da, inundaţiile de acum şi cele dintotdeauna ne învaţă că trebuie să înălţăm diguri de protecţie de-a lungul tuturor râurilor mari şi mici. Însă nici un dig nu trebuie să separe naţiuni şi popoare. Şi Prutul trebuie să redevină ce a fost — un râu paşnic, ca şi oamenii care îi populează luncile din dreapta şi din stânga lui. Iar atunci când se vor retrage aceste puhoaie ce au inundat în vara asta mândra Ţară a Moldovei de la Carpaţi şi până la Marea Neagră, când viaţa noastră va reintra în normalitate, poate că ar fi bine să facem o mică revizie a memoriei noastre ca să vedem cât am avut şi cât am pierdut. Ar trebui să înţelegem că şi viiturile acestea sunt parte a destinelor noastre, pentru că se produc de-a lungul râurilor Nistru, Prut, Moldova etc., etc., adică de-a lungul râurilor noastre. Şi pentru că în acest spaţiu totul e moldovenesc şi ne aparţine — şi râul, şi marea, şi muntele, şi lunca —, ar fi corect să le gestionăm cu spiritul gospodăresc de rigoare. Altfel cum putem spera în renaşterea Moldovei?! Până una-alta, însă, privesc cu mirare şi teamă aceste puhoaie, care s-au revărsat peste toată ţara noastră — de la Carpaţi până la mare, şi mă rog: — Cheamă-ţi, Doamne, apele!

Fondator Guvernul Republicii Moldova

Redactor–şef Nicolae ROŞCA Secretar general de redacţie Iuliu CÂRCHELAN Şef Departament Literatură şi Publicistică Nicolae POPA Şef Departament Cultură şi Relaţii cu publicul Victor DUMBRĂVEANU Şef Departament Grafică şi Design Ala TARAN Contabil-şef Elena HADJIU Adresa redacţiei: Republica Moldova, mun. Chişinău, str. Puşkin, 22, Casa Presei, etaj 5, birouri nr. 531, 533, 535, 539, 541; Tel.: 23-50-07, 23-74-63. 23-87-26, 23-25-49; E-mail: journalmoldova@gmal.com www.revista.md

Coperta, fotografii — Mihai Potârniche

Abonamentele la revista „Moldova” pot fi perfectate începînd cu orice lună a anului. Indice poştal: PM31719 Revista “Moldova” este difuzată în toate reprezentanţele ţării de peste hotare, la misiunile diplomatice străine din Republica Moldova, la cele mai importante instituţii şi întreprinderi ale statului, precum şi prin intermediul agenţilor de difuzare a presei. ISSN 0132-6635 Imaginile şi textele pot fi reproduse doar cu acordul redacţiei.

Tipar executat la Combinatul Poligrafic din Chişinău #04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 5

Doamna şi Domnii Culturii

Nicolae POPA

Ave Maria!

COLiNELE SONORE ALE MARIEI BIEŞU

ocea cu înălţătoare sonorităţi celeste a Mariei Bieşu a completat mereu golul format după desfiinţarea dramatică a corurilor bisericeşti odată cu închiderea de către regim a bisericilor. Şi asta chiar dacă pentru majoritatea necăjiţilor noştri de pe la sate sau de la oraşe „Tosca” de Puccini, de pildă, era de neînţeles în sens direct, lingvistic. Interpretată de Maria Bieşu atunci, în 1962, „Tosca” însemna şi recuperarea unor armonii pierdute. Se zice că însăşi raportarea mai în glumă, mai în serios a denumirii acestei opere la cuvântul rusesc „tosca”, cu sensul de dor de vremuri trecute, era un prilej de amară ironie. Referitor la talentul deosebit al tinerei interprete a acestui rol pe scena Operei din Chişinău, uimirea publicului era şi mai mare. Să urci oarecum direct din colbul drumurilor prăfoase ale unui sătuc de la sud pe cea mai importantă scenă din capitală, era mai mult decât un mare noroc, era, de fapt, o răzbunare a destinului. După nedreptăţile cauzate de urmările războiului şi de consecinţele anilor de foamete organizată pe la mijlocul secolului trecut, în toiul unui nesfârşit hostropăţ ideologic, când chiar şi folclorul trebuia să se înscrie în directivele de partid, apariţia unei voci cu deschidere spre templele muzicii clasice însemna o şansă de revitalizare a zonelor sufleteşti afectate de dezmăţul proletcultist apărut la noi peste noapte, odată cu tăvălugul colectivizării forţate. Se refăcea într-un fel traiectoria succesului cu adevărat european pe care îl repurtase în perioada interbelică o altă basarabeancă, celebra interpretă cu acelaşi nume, Maria, — Maria Cebotari. De fapt, atunci, la 1962, Maria Bieşu, debutând ca proaspătă absolventă a Conservatorului cu rolul Floriei Tosca, inaugura în arta interpretativă basarabeană, după cum afirmă Rodica Iuncu, „cea mai strălucită carieră vocală din a doua jumătate a secolului XX, dar şi perspectiva unui teatru care a putut să întreţină şi să alimenteze această biografie de succes.”

6 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Doamna şi Domnii Culturii

Ce-ar fi să recurgem la un simplu exerciţiu de memorie? Mai precis, de memorie auditivă. Şi anume, să ne amintim, fiecare în parte, în ce împrejurări ne-a fost dat de-a lungul anilor să o ascultăm pe Maria Bieşu. Rezultatul va fi, vă asigur, magnific şi merită tot efortul. Vom descoperi, de-o pildă, că nici o altă voce de la noi nu ne-a însoţit cu mai multă fidelitate, însoţind totodată însăşi biografia spirituală a spaţiului pruto-nistrean.

Aşa se face că vocea Mariei Bieşu ne ajunge mereu din urmă, se ţine de noi încă din copilărie, auzită de la banalul difuzor de perete care, de regulă, nu tăcea decât noaptea, transformând la anumite ore ograda părintească într-o sală de concert, ceea ce însemna, fie şi inconştient, o nesperată ocazie de civilizare în toiul grijilor multe şi mărunte, şi chiar umilitoare

uneori, care te-ai mira să-l fi ocolit pe careva. În plus, însăşi vestea că o fată simplă dintr-un sat oarecare, fără pregătire muzicală specială, îi făcea pe examinatorii de la Conservator să aplaude vrăjiţi de vocea ei, fenomenul în sine era un semn încurajator pentru mulţi alţii. Era o dovadă că, precum se zice, ”da, se poate!”, că nu e totul pierdut, că vremurile ar putea să se reaşe-

ze. Or, nu dispăruseră cu totul cei care îşi mai aminteau cu nostalgie de Chişinăul interbelic, unde era pe cale să se afirme un faimos Teatru de Operă prin vocile unor Jean Athanasiu, Anastasia Dicescu, Nicolae Nagacevschi, Lidia Lipkovska, Elena Ivoni ş.a. Aşadar, apariţia Mariei Bieşu cu vocea ei atât de neobişnuită însemna, pe drept cuvânt, un semn al destinului, un semn al

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 7

Doamna şi Domnii Culturii împlinirii noastre. Din fericire, tânăra interpretă s-a dovedit a fi la nivelul aşteptărilor şi în sensul recuperării unor vaste domenii ale artei interpretative. Şi, probabil, acelaşi destin pecetluit în ceruri, a făcut ca între anii 1965—1967 să urmeze stagierea la Teatrul „La Scala” din Milano, unde vocea ei de soprano este îndrumată de către maestrul Enrico Piazza, elev al celebrului Arturo Toscanini, pentru viitoarele roluri de răsunet mondial. Iar marele triumf nu s-a lăsat mult aşteptat. În anul 1967 devine laureată a Concursului Internaţional consacrat memoriei cântăreţei japoneze Miura Tamaki, obţinând totodată premiul de onoare „Globul de Aur”, iar pentru cea mai bună interpretare a rolului Cio-Cio-san i se decernează titlul de „Cea mai bună Cio-Cio-san din lume”. De aici încolo, Maria Bieşu aparţinea nu numai scenei moldoveneşti, ci şi marilor scene ale lumii. Fireşte, avea oferte pentru a evolua în marele metropole occidentale, ceea ce presupunea, după cum ne putem da seama, mari bătăi de cap celor responsabili de eliberarea permiselor de trecere peste hotarele Uniunii Sovietice. În această privinţă este cunoscut un caz aproape anecdotic. Se ştie că după ce marea noastră cântăreaţă a evoluat pe scena Teatrului Metropolitan Opera din New York, conducerea acestui teatru a expediat către Ministerul Culturii al U.R.S.S. o ofertă oficială solicitând încheierea unui contract cu Maria Bieşu pentru o întreagă stagiune teatrală. Conform acestui contract, urma să interpreteze zece din cele mai frumoase roluri pe scena Metropolitanului. Ei bine, răspunsul din partea oficialităţilor sovietice a fost: „Nu!”. Dar ştiţi de ce? Şi aici intervine anecdoticul caracteristic pentru acele timpuri marcate de perfidie partinică. Interpretei i s-a spus aşa: „Să nu uiţi că eşti deputat, că trebuie să ai grijă de alegători, că ai obligaţii morale faţă de ei”. Se mai spune că Maria Bieşu a fost tentată de mai multe ori să rămână ”dincolo”, însă nu s-a decis niciodată, deoarece ar fi fost de nesuportat pentru ea să rupă legăturile cu mama şi cu surorile. Aşa că a continuat să meargă pe de o parte la întâlniri cu alegătorii săi din Moldova, pe de alta în diverse turnee prin Japonia, Australia, Cuba, Israel, S.U.A. etc. De altfel, deşi recunoscută unanim ca fiind Primadonă a Operei Naţionale, Maria Bieşu a cântat mereu cu aceeaşi dăruire şi în faţa unui public obişnuit, în faţa oamenilor de la ţară sau în colective muncitoreşti. Ba chiar se zice că bucuria succesului e mai mare printre oamenii simpli. În acest sens, deţin şi eu o notiţă de jur-

8 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

nal făcută de mine la Dolna în una din „zilele puşkiniene”, pe 10 februarie 1986, unde consemnez că regretatul Pavel Boţu, moderatorul întâlnirii scriitorilor şi a Mariei Bieşu cu satul, face următoarea remarcă în faţa publicului după interpretarea recviemului „Ave Maria”: „Maria, uite că şi la Dolna eşti la fel de furtunos aplaudată ca

Maria Bieşu aparţine nu numai scenei moldoveneşti, ci şi marilor scene ale lumii. la Opera din Chişinău!” M-am întrebat mai apoi de multe ori: oare în ce stare sufletească o ascultase atunci însuşi poetul Pavel Boţu? Vorba e că o asculta pentru ultima dată în viaţă. A doua zi dimineaţa Pavel Boţu avea să urce în avion pe ruta Chişinău-Moscova, de unde, odată revenit peste câteva zile într-o stare sufletească răvăşită, s-a sinucis în împrejurimi nici până azi pe deplin elucidate.

Apropo,despre un anumit gen de „vitalitate mistică” ce răzbate din acest recviem atunci când este interpretat de Maria Bieşu. Efectul acestei vitalităţi se face simţit mai ales când ai rarisima ocazie de-a o asculta cântând pe Primadona Operei Naţionale fără microfon şi încă în aer liber. Nimic mai perfect arcuit sub formă de nimburi peste colinele moldave, decât modulaţiile vocii ei „de-un autentic belcanto” ce face ca însăşi urarea „Ave Maria!” să se transforme într-o expresie aproape materială, telurică, a biblicului nume. Relativ recent, acum doi ani şi ceva, eram şi eu în preajma Domniei Sale la înălţimea celor cinci sute şi ceva de trepte urcate cu pietate până la „Lumânarea recunoştinţei” lui Ion Druţă, în cerul de deasupra Nistrului şi deasupra Cetăţii Soroca, unde a început deodată să moduleze cu vocea-i pe deasupra văii Nistrului şi peste toate colinele din jur un „Ave Maria!” de neuitat. Era ca şi cum fiecare colină aparte şi-ar fi avut coloana ei sonoră menită să multiplice la nesfârşit irepetabila-i voce! Ave Maria! Ave, Maria Bieşu! Ave!..

Doamna şi Domnii Culturii

Nicolae Popa

Marea majoritate a artiştilor a ajuns să cânte pentru o bucată de pâine.

Ştefan PETRACHE: — E GREU SĂ VORBEŞTI ÎN ZIUA DE AZI DEspre PLANURIle DE VIITOR — Se spune că aţi întrerupt o vreme relaţiile cu presa şi că aţi făcut-o din proprie iniţiativă. E adevărat? — Într-un fel, da. Deşi, mă împac destul de bine cu presa care este interesată de probleme serioase şi care vine să afle de la mine lucruri de interes comun. Însă ocolesc presa care mă tachinează de fiecare dată cu aceleaşi întrebări de genul: de ce am lăsat scena şi m-am apucat de construcţii? Chestia asta până la urmă devine sâcâitoare şi mă şi plictiseşte. La fel cum mă plictiseşte să fiu întrebat mereu ce planuri am pentru viitor. — Vă mulţumesc, am să ţin cont de asta. Aţi fost ispitit vreodată să faceţi politică? — Da. Cândva chiar am candidat la funcţia de deputat. Concuram pentru un loc în primul Parlament al republicii. Şi chiar am trecut în turul doi. Dar candidam într-o circumscripţie foarte dificilă — circumscripţia numărul zece din sectorul Centru al capitalei. Vă daţi seama cine erau alegătorii de aici în acea perioadă! O mulţime de militari în rezervă, veterani de partid etc... A câştigat contracandidatul meu Liseţki, acum decedat, sărmanul, Dumnezeu să-l odihnească. Pentru mine a fost totuşi un mare succes să fiu întrecut doar cu puţine voturi de dumnealui într-o circumscripţie în care circa optzeci la sută erau alolingvi. A fost important că mesajul meu şi luările mele de poziţie au prins şi în mediul lor. — Sunteţi de acord că pe vremea aceea cântecele interpreţilor noştri aveau mai multă încărcătură civică şi chiar erau în stare să trezească conştiinţa naţională? — Sigur că da. Existau textele minunaţilor poeţi: Damian, Vatamanu, Dabija, Romanciuc, dar poate în primul rând ale lui Grigore Vieru, ba chiar şi eu, scuzaţi-mă că par nemodest, am scris câteva texte axate pe mesaj. Printre acestea: „Ce-aş fi fost”, „Monolog”, „Prometeu”. Şi era firesc să ieşim în faţa lumii cu mesaje. Pe atunci obiectivele societăţii noastre erau mult mai clare.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 9

Doamna şi Domnii Culturii Trebuie să avem curajul de a recunoaşte că societatea noastră este intelectual bolnavă. Există o lene intelectuală care face ravagii. Dar nu pot învinui nici publicul spectator şi nici artiştii.

— Şi nu Vă deranjează faptul că marea majoritate a cântecelor lansate azi sunt, practic, eterogene, insistând asupra unor motive minore? — Mă deranjează. Cum să nu mă deranjeze? Însă totul se trage de la ceea ce avem în jur. Trebuie să avem curajul de a recunoaşte că societatea noastră este intelectual bolnavă. Există o lene intelectuală care face ravagii. Dar nu pot învinui nici publicul spectator şi nici artiştii. Ei s-au contaminat reciproc. Lenea asta de a gândi, lenea de a vrea mai multe, lenea de a cuceri nişte idealuri, la urma urmelor, de a face o mişcare plastică inteligentă, are o motivaţie ce reiese din realitatea prin care trecem. Marea majoritate a artiştilor a ajuns să cânte pentru o bucată de pâine. Care sfere înalte? Care idealuri metafizice? Ei trebuie mai întâi de toate să supravieţuiască! Şi unde să-şi câştige bucata de pâine dacă nu la o nuntă sau la o cumetrie? Iar acolo, dacă folclorul rămâne folclor, dacă e în grija unui lăutar veritabil, nu se alterează, cum datorită lui nu se alterează nici sufletul omului. Dar dacă acel lăutar lipseşte? Şi lipseşte pentru că publicul începe să ceară tot mai des cântece despre poponeaţă şi pentru poponeaţă. Cântăreţul, la rândul său, ca să-şi câştige şi el pâinea, a început să cânte ceea ce i se cere, adică despre poponeaţă şi pentru poponeaţă. Şi cercul s-a închis aici. — Faceţi parte dintr-o generaţie de interpreţi care s-a impus nu numai prin cântecele apreciate de toată lumea, dar şi printr-o viguroasă prestanţă socială. Cum aţi

10 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

caracteriza generaţiile de muzicanţi care vin din urmă? — Vedeţi, în primul rând, muzica este o artă colectivă, spre deosebire de literatură, să zicem. Un scriitor se închide în camera sa, se aşază la masa de scris şi creează. Nu are nevoie decât de un pix şi o foaie de hârtie. Un pictor se poate izola şi el. Dar nu poate un interpret de muzică uşoară, mai ales la noi, să se izoleze şi să creeze. Nimeni nu-şi poate permite să închirieze un studio. Interpreţii sunt, vrând - nevrând, persoane publice. În acest sens, toate generaţiile sunt şi vor fi la fel. Nu va putea niciodată un interpret să devină foarte cunoscut fără să aibă o sursă de existenţă, fără să-şi poată permite să-şi cumpere un microfon de bună calitate, o chitară performantă şi atâtea alte lucruri de stringentă necesitate. E nevoie de foarte mulţi bani. Or, se ştie că artiştii noştri niciodată n-au avut bani. — În acest sens, nu-i invidiaţi pe actualii cântăreţi pentru faptul că au mai multe posibilităţi tehnice pentru a se lansa, faţă de posibilităţile de acum treizeci de ani? — Care invidie? Iar revenim la întrebarea de ce m-am retras şi mă retrag? Revin din nou la aceleaşi gânduri, în fond. Evoluţia nu întotdeauna e benefică. Uitaţi-vă, acum în occident se revine la amplificatoare cu tuburi electronice. Se caută instrumentele vechi, cum ar fi „Chorg-M1”, „Yamaha DS7” de pe timpurile lui Pazvante Chioru. Asta pe de o parte, fiindcă se revine la muzica vie. Pe de altă parte, fiindcă nu orice pro-

Doamna şi Domnii Culturii toate generaţiile sunt şi vor fi la fel. Nu va putea niciodată un interpret să devină foarte cunoscut fără să aibă o sursă de existenţă, fără să-şi poată permite să-şi cumpere un microfon de bună calitate, o chitară performantă şi atâtea alte lucruri de stringentă necesitate.

gres este şi benefic, cum spuneam, totul e mult mai facil şi trecător. Astăzi muzica au început să o facă cu şurubelniţa, cu cleştele patent. Acum, pur şi simplu, programezi, apeşi un buton la întâmplare şi – troncaronca! tronca-tronca! Se cheamă că asculţi muzică. O lună de zile, un an de zile poate să-ţi troncănească după aceeaşi programare. Ce să invidiezi aici? Pur şi simplu, te apucă jalea şi mila de băieţii ăştia tineri. Pentru că printre ei sunt talente veritabile. Însă ei nimeresc imediat în atmosfera asta deja contaminată şi, conştient sau inconştient, o iau la vale pe unde curge pârâul. — Şi din nou revenim la atmosfera generală ce s-a creat în societate... — Da, revenim. Fiindcă lucrurile sunt mult prea complicate. Chiar să vină cineva care ar vorbi într-o limbă rustică, aşa, cât mai pe înţelesul ţăranului nostru, oricum nu ar putea explica pe înţelesul tuturor care e adevărata stare de lucruri. Să-i luăm pe cei plecaţi peste hotare, care au simţit cel mai bine efectele realităţii noastre. Ce ar însemna să-i întoarcem înapoi? Să dezghiocăm problema asta de la coadă spre cap. Să zicem, a revenit omul acasă... — Din patriotism? — Mă rog, şi din patriotism. Dar trebuie să i se ofere ceva. Şi ştiţi cât costă să creezi un loc de muncă? Ei bine, pentru a crea acest loc de muncă e nevoie aproximativ de peste trei sute de dolari. Atenţie, abia îl creezi. Dar pe urmă trebuie să produci, iar producând, trebuie să ştii cui vinzi ceea ce produci. Deci, e un lanţ foarte lung care se

leagă verigă cu verigă, sunt relaţii şi corelaţii ce trebuie să dureze zeci de ani ca să dea randament. Deocamdată, eu nu văd, din păcate, o înlănţuire de verigi care să ducă spre şanse reale şi palpabile. — Se fac vinovaţi politicienii de această situaţie? — Sigur că da. Primii responsabili de tot ce se întâmplă sunt cei care deţin puterea. Aveţi cuvântul meu de onoare, şi am şi martori, că eu cu lacrimi în ochi îi rugam pe cei care porneau programul „Pământ” să se oprească. Era clar că se merge spre distrugere. Pentru asta Stalin i-ar fi pus cu faţa la zid. Dar nimeni, frate, n-a vrut să mă asculte. Şi aveam toate dovezile că parcelarea, hăbucirea pe cote va însemna sfârşitul agriculturii noastre. Cum puteai să transformi gospodăriile agricole în nişte chichineţe, fără să pregăteşti infrastructura necesară!? Dragă, ia să-mi spună cineva, că eu sunt artist şi poate nu înţeleg: cum să te învârţi tu cu un tractor „Kiroveţ” pe un teren de numai opt ari? Ce fel de agricultură poate să iasă din asta? Pe urmă: unul mai înstărit are nişte chimicale, îngrăşăminte sau seminţe mai de soi; altul, pe cota de-alături, nu are. Iar vătămătorii nu ţin cont de haturi. Şi cum să intri cu o stropitoare pentru a-ţi trata lotul când cei de-alături cultivă cu totul alte culturi? Oamenii au fost prinşi cu totul nepregătiţi pentru o situaţie ca asta. Nu aveau nici măcar nişte cai pentru loturile lor mici. Şi pământul a început a intra în paragină, iar satele au prins a se goli.

— V-a propus vreodată cineva din conducerea de vârf să-i fiţi consilier? Sau v-a cerut cineva de acolo vreun sfat într-o problemă sau alta? — Nu, Doamne fereşte! Nu s-a apropiat nimeni de mine. Poate că se temeau să nu cer cumva prea multe de la ei. Adevărat, am fost chemat de mai multe ori să fac politică. Chiar şi vara trecută a fost cineva la mine şi mi-a propus să intru în partidul lui. Am refuzat categoric. Din păcate, de cele mai multe ori politica la noi trezeşte prea mult dezgust. De aici şi numărul foarte mare al celor indecişi şi dezamăgiţi de efectele politicii. Cei mai mulţi caută să-şi vadă de treabă în sfera lor de activitate, ocolind cu bună ştiinţă ofertele puterii. Pentru a prelua iniţiativa şi a purcede la o schimbare, e nevoie să ai bani grei şi să mai ai de partea ta cea mai mare parte a societăţii civile. Or, de aşa ceva dispun nu întotdeauna oamenii de cea mai bună calitate morală. Şi ca să revenim la ceea de la ce am început, adică la presă, ar trebui să fie, în primul rând, ea liberă. Să nu depindă de sacul cu bani. Sau nu de oricare sac cu bani. Dacă ar fi, să zicem, un Titulescu cel care ar sta în spatele unui ziar, sprijinindu-l inclusiv financiar, atunci am mai putea vorbi de reforme adevărate şi de bună-credinţă în intenţii. Deocamdată, însă, asta e. Şi deaceea nici nu-mi place să fiu întrebat despre planurile de viitor! — Oricum, urări de bine întru realizarea lor!

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 11

Auguriada Literatură & Publicistică Victor DUMBRĂVEANU

Mihail Ion CIUBOTARU

TEAMA CELUI DIN FRUNTE În literatura noastră unul dintre cele mai răspândite nume rămâne a fi Ciubotaru, astfel că a te impune cumva purtând acest semn de nobleţe e şi o onoare, dar şi o responsabilitate. Să nu uităm că tot din încrengătura Ciubotărenilor descinde unul dintre cei mai mari prozatori şi povestitori ai noştri, inconfundabilul Ion Creangă, care la origini o fi avut vreun străbun ce a practicat această meserie pământeană atât de necesară.

În ceea ce-l priveşte pe poetul şi publicistul Mihail Ion Ciubotaru, se pare că prin venirea sa negrăbită în literatură, ar fi vrut să zică, de, aş fi fost bucuros să fie un Ciubotaru mai puţin în scrisul nostru artistic şi un Mihail în minus, căci exista deja prozatorul Mihail Gheorghe, dar n-a fost să fie, deoarece în cazul de faţă nu conta numele, ci creaţia care urma să poarte o semnătură. Şi pământeanul meu de la Nicoreni a riscat, risc ce s-a dovedit a fi îndreptăţit. Dar răbdarea sa ne-a adus în literatură un poet format deja, cu o faţă distinctă, care se deosebea întru totul de colegii săi de generaţie, iar aceştia nu erau alţii decât Grigore Vieru, Liviu Damian, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă. A te impune într-o asemenea companie se cerea nu numai curaj, dar şi har. Şi Mihail I. Ciubotaru le are pe ambele. „Linia”, cu care a debutat la cei treizeci şi şapte de ani, caligrafia un adevărat destin al unui poet ce era conştient de valoarea sa. Eu însă l-am cunoscut mult mai devreme. Nu aveam decât optsprezece ani, învăţam la filologie şi după ce publicasem câteva schiţe literare şi nişte articole în „Tinerimea Moldovei”, redactorul ad-interim de

12 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

pe vremea ceea Pavel Meniuc, mi-a propus un post de reporter la ziar. Secretar de redacţie era Mihail I. Ciubotaru. Îmi amintesc şi acum că mă chema la el şi cu vocea sa caldă-mucalită îmi arăta schiţele viitoarelor pagini de ziar, unde urma să-mi apară şi opusul meu. — Iată aici, tinere, o să-ţi plasăm articolul. Ce zici, îţi place? Mă întreba secretarul, secundat de pictorul Isai Cârmu, ce-şi începea şi el cariera de grafician şi viitor pictor de carte. Mai încăpea vorbă! La mai mult nici nu putea pretinde un biet student de la anul trei, care nu prea avea ajutor financiar de acasă, iar „Tinerimea” îmi oferea un mic salariu, dar şi onorar pentru textele publicate. Îmi amintesc cum într-o dimineaţă, mă cheamă secretarul şi cu aceeaşi voce mai curând părintească decât de şef, îmi zice: — Trebuie să pleci cu fotoreporterul Simanovschi până la Bulboaca, unde a început secerişul. El o să facă poze, iar tu încearcă să scrii nişte nuvelete despre oamenii grâului. Încearcă să fii cât mai liric, să vezi poezia muncii de plugar. O să fii în stare? Un an mai târziu, fiind recomandat de Anatol Ciocanu şi Anatol Gujel, am fost

Literatură & Publicistică Un an mai târziu, fiind recomandat de Anatol Ciocanu şi Anatol Gujel, am fost angajat la „Moldova socialistă”. Tocmai atunci Nicolae Dorofeev aduna echipă pentru o viitoare revistă — „Moldova”.

angajat la „Moldova socialistă”. Tocmai atunci Nicolae Dorofeev aduna echipă pentru o viitoare revistă — „Moldova”. Nu ne prea închipuiam cum va arăta revista, deoarece la ora aceea existau foarte puţine tradiţii în acest sens. Dorofeev alegea cadrele pe sprinceană, pentru că „Moldova” trebuia să fie o revistă deosebită. Aşa s-a şi întâmplat. Iar mâna şi linia lui Mihail Ion Ciubotaru se simţea de la copertă şi până la ultima frază cizelată până la strălucire. Deşi scria şi publica încă din adolescenţă, Mihail I. Ciubotaru şi-a tot amânat debutul până şi-a simţit pământul sigur sub picioare, lansând o plachetă matură din toate punctele de vedere — „Linia”. Aceasta anunţa un poet ce îmbina armonios tradiţia cu modernitatea. Verbul său era sigur fără nici un fel de echivocuri. Autorul nu şi-a dezvăluit nicicând calea devenirii, ci a arătat însăşi devenirea sa propriu–zisă. În 1977 Mihail Ion Ciubotaru a fost avansat la noua publicaţie, „Literatura şi arta” în funcţie de redactor–şef adjunct. Iarăşi i se oferea posibilitatea de a lansa o proaspătă publicaţie într-o viziune

modernă. Şi el îi găsise faţa, stilul şi caracterul. Oriunde ar fi muncit, ziarul sau revista îi semănau. Semăna la începuturi şi „LA” cu Ciubotaru. Numai că în timp ce săptămânalul îşi lua avânt, apăruseră în librării volumul „Temerea de obişnuinţă”. Cineva a avut grijă să scrie un denunţ şi cartea a fost arestată, sustrasă din biblioteci şi librării. Au urmat şi alte sancţiuni — destituirea din post. Şi atunci s-a retras la masa de lucru, cunoscând pâinea amară a traducerilor. Lui Mihail I. Ciubotaru îi aparţine versiunea română a celebrului roman în versuri „Evgheni Oneghin” de Aleksandr Puşkin. A mai tradus din Pavel Antokolski, Oljas Suleimenov, Andrei Voznesenski, Saadi s.a. După o pauză lungă, semnează şi volume proprii de o profunzime ieşită din comun şi de o lucrătură de armurier — „Răsai”, „Viaţa fulgerului”, „Noi, picătura de sânge”. Vede lumina tiparului şi „Temerea de obişnuinţă”, dar abia peste 15 ani. Şi dacă o zicală spune că de ce te temi, de aia nu scapi, apoi în cazul lui Mihail I. Ciubotaru temerea lui s-a dovedit îndreptăţită. O confirmă însăşi creaţia Domniei sale.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 13

Doamna şi Domnii Culturii

Victor DUMBRĂVEANU

OMUL CARE ADUCE NINSORI REBELE Iată aşa din senin i s-a făcut dor de iarnă cu zăpezi imaculate şi cu vreascuri trosnind în sobă, cu buieştri suflând caiere de aburi pe nări şi cu toate celelalte minuni prilejuite de un anotimp în care poveştile se torc pe îndelete ca firul de tort, încât nu-ţi rămâne decât să le asculţi cu toate fibrele sufletului. Magicianul, tot el regizorul Titus Jucov, ar fi putut să facă — pentru micii spectatori, fireşte! – toate minunile de pe lume. Astfel, noaptea ar fi putut să răsară soarele, în plină vară ar fi nins, iar într-un pustiu, să zicem, ar fi înflorit păpădiile... 14 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Jucov, sexagenarul

Doamna şi Domnii Culturii În lumea teatrală de la noi chiar şi atunci când nu se întâmplă nimic, ceva totuşi se mişcă, indiferent în ce direcţie, spre bine sau spre rău.

Fiind martor al unei astfel de minuni, am auzit o fetiţă de vreo cinci anişori adresându-se către mama sa: — Mami, dar de ce fulgii sunt calzi? — Ca să nu se topească... Asemenea scene am admirat împreună cu cetele de copii gălăgioşi în sala atât de miraculoasă a „Licurici”-ului, unde de ani buni activează în calitate de prim-regizor Titus Jucov. În acest răstimp Jucov a parcurs calea de la un debutant naiv până la cea de mare regizor. Nu exagerez deloc: Jucov este un mare regizor! De destulă vreme îi urmăresc foarte cointeresat activitatea ce-o desfăşoară la „Licurici”. Veneam la spectacolele lui cu fiicele mele. Contactul ăsta durase cam vreo zece ani. A urmat o pauză şi au apărut nepoţelele şi din nou eu ca om şi prieten al teatrului frecventez şi până azi spectacolele pentru copii deja în calitate de bunic. Nu cred să fi scăpat vreunul, iar cele vizionate de câte 2–3 ori sunt majoritatea. În lumea teatrală de la noi chiar şi atunci când nu se întâmplă nimic, ceva totuşi se mişcă, indiferent în ce direcţie, spre bine sau spre rău. Toţi acei ce frecventăm spectacole, am fost martori cum s-au destrămat colective, s-au schimbat fără nici un motiv regizori şi nu înspre bine, s-au modificat din mers concepţiile repertoriale ale unor teatre, presa a trâmbiţat un timp pentru ca până la urmă să ia apă în gură. Şi numai despre „Licurici” nimeni nu strecoară un cuvânt de rău, iar despre Titus nici o jumătate. Unde în altă parte mai avem un repertoriu constant? Ce spectacol adună mai mult de 3-4 săli pline? Pe când la Titus şi la a 50 reprezentaţie sala e plină de copii.

Colegii vin la premierele lui Jucov, se duce şi el prin alte teatre, dar puţini se gândesc să-i ceară un sfat, o povaţă, să afle care-i miracolul longevităţii sale regizorale şi cum atrage generaţiile de spectatori la „Licurici”. Faptul că „Licurici”-ul s-a contopit cu personalitatea lui Titus Jucov nu mai uimeşte pe nimeni. Este felicitat pe la stagiuni jubiliare, i se întinde mâna când montează următorul — cel mai nou spectacol şi doar unii observă că ultima premieră nu seamănă cu tot ce-a montat el până acum. Dar, slavă Domnului, în cei 32 de ani de când se află la cârma acestei corăbii, şi-a adunat la activ multe spectacole, fiecare menţinându-se pe afiş cel puţin câţiva ani sau revenind într-o altă formulă. Am putea face o înşiruire a spectacolelor, a numelor de actori, dar despre toate acestea s-a scris, şi nu o dată. Mult mai important mi se pare a fi calea devenirii regizorului Titus Jucov, despre care de cele mai multe ori s-a tăcut sau s-a trecut cu vederea. Titus s-a născut în unul din cele mai pitoreşti locuri din Moldova — la Buteşti, a copilărit la Ciuciulea, a cutreierat Cobanii, Cuhneştii şi Pădurea Domnească, s-a scăldat în apele Prutului, a admirat coclaurii şi stâncile din preajmă, imaginându–şi că-s munţi şi urcându-i ca un cuceritor de piscuri. Un asemenea decor te predispune la visare, începi să crezi că cele mai frumoase poveşti, ba nu — chiar toate poveştile s-au născut prin aceste locuri pitoreşti, iar tu, un puştan curios şi curajos, eşti chiar eroul acestor basme. Copilul din Titus a rămas şi până astăzi, când iaca-iaca e gata să devină bunic, dar

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 15

Doamna şi Domnii Culturii

au fost şi vremuri când era mic cu adevărat şi putea să-şi permită orice ştrengărie sau poznă la care maturii rămâneau fără replică. Era de felul său ascultător, părinţii puteau conta pe el, dar setea de libertate ce se manifesta prin hoinăreala împrejurimilor, extraordinar de frumoase, cu băieţii satului, nu-l puteau ţine pe lângă casă, în ogradă. Asta ar fi fost peste poate. Şi atunci când amurgurile şi foamea îl aduceau acasă, îşi lua conştiincios şi porţia de pedeapsă din partea mamei, despre care azi, când părinţii se află în împărăţiile cereşti, are un citat la spatele fotoliului în care stă: „Cea care a contribuit cel mai mult să cresc în „cultul tatălui” a fost... mama mea”. Coboară Titus dintr-o familie de intelectuali. Tatăl său şi-a făcut studiile teologice la Iaşi, iar mama a învăţat la liceul de fete din Bălţi. Băieţandru fiind, a deprins repede

16 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

să scrie şi să citească, deoarece avea o soră cu doi ani mai mare ca el şi odată cu ea a prins gustul şi vraja lecturii şi a scrisului. La şase ani nimeni nu l-a mai putut opri să meargă la şcoală. Şi „feciorul popii” era primul la toate. Numai că acest lucru nu plăcea autorităţilor care închideau bisericile şi ponegreau preoţii. Însăşi învăţătorii

Faptul că „Licurici”–ul s-a contopit cu personalitatea lui Titus Jucov nu mai uimeşte pe nimeni. au venit şi l-au sfătuit pe părinte să mute băiatul după şapte clase la o altă şcoală, deoarece sunt învinuiţi de autorităţile raionale că un fecior de popă are cele mai bune

note. Cum se poate una ca asta, suntem ateişti sau ce naiba!? Această primă ciocnire cu realitatea sovietică s-a dovedit a fi benefică pentru Jucov. A fost trimis la cea mai bună şcoală din împrejurimi la timpul cela, vestita nr. 1 din Bălţi, unde mai citeau lecţii foştii absolvenţi ai liceelor româneşti. Cu o deosebită admiraţie îşi aminteşte regizorul de profesoara de română Basa Harein, care i-a ajutat să prindă gustul de cele mai bune modele ale literaturii clasice, şi în primul rând de Eminescu, apoi Coşbuc, Goga, Minulescu... De aici încolo viaţa lui Titus Jucov pare un şir de întâmplări norocoase. Dar asta-i doar o privire subiectivă şi selectivă. N-au lipsit nici locurile tenebroase care, în fond, îi aminteau că trebuie să simtă pământul sub picioare şi să nu plutească asemenea unui meteor prin spaţii. Or, nereuşitele sunt şi ele componentele vieţii şi, oricât ne-am feri de ele, ne găsesc până la urmă, dar ne şi întăresc. Învăţând la Bălţi, a descoperit marea minune a acestui oraş cu multă lume întâmplătoare şi străini de toată mâna, teatrul „Vasile Alecsandri”. Seară de seară venea la spectacole, iar curând începu să frecventeze studioul pe care-l conduceau Anatol Pânzaru şi Efim Lăzărescu. Aceştia doi plus repetiţiile spectacolului „Omul cu mârţoaga” de George Ciprian, unde Titus juca rolul central, l-au îmbolnăvit pentru totdeauna de teatru. A terminat cu bine şcoala, obţinând una din cele două medalii de aur dintr-un contingent de 156 de absolvenţi. Aduc aceste amănunte, deoarece mai bântuie opinia că oamenii de teatru învaţă prost la şcoală, sunt axaţi doar pe literatură şi în celelalte materii nu sunt decât nişte diletanţi. Venind cu mama la Chişinău, aceasta îl lăsă la Politehnică să dea documentele, iar ea se duse să facă unele cumpărături prin oraş. Titus, rămas fără supraveghere, urcă mai la deal câteva cartiere şi depuse actele la Conservator. Până se mai dumiriră părinţii, el devenise deja student la regie. Şi din nou în viaţa lui Titus interveni măria sa Întâmplarea. După doar nouă zile de studii, un profesor îl chemă într-o parte şi-l povăţui părinteşte: — Dacă vrei să deprinzi meseria, pleacă, băiete, la Moscova. O să-ţi dau o scrisoare de recomandare pentru Gheorghi Gheorghievski, care-i un om de teatru cu trup şi suflet. L-a ascultat Titus şi n-a dat greş. La Moscova a învăţat temeinic arta regizorală, a citit nespus de mult, a vizionat toate spectacolele teatrelor de acolo, a cunoscut toţi corifeii scenei ruse, de

Doamna şi Domnii Culturii care renumita metropolă n-a dus lipsă niciodată, dar s-a şi împrietenit cu Gheorghievski, devenind adoratul şi discipolul său cel mai iubit. La întoarcerea de la Moscova, Titus a considerat că are de achitat o datorie sfântă faţă de teatrul din Bălţi. Şi el a montat la numai 21 de ani „Tribunalul” de A. Makaionok. Comunicarea cu Mihai Volontir, Iulian Codău, Călin Măneaţă, Mihai Ciobanu, Paulina Potângă, Emilia Lupan, Lidia Noroc i-au adus multe clipe de satisfacţie sufletească şi profesională. „Tribunalul” i-a deschis drumul, oricât ar părea de straniu, spre „Licurici”. I s-a propus postul de regizor. A avut şi Titus o doleanţă — să fie trimis stagiar la Teatrul Mare de Păpuşi din Leningrad, la Victor Sudaruşkin. Oferta nu i-a fost satisfăcută chiar imediat, dar şcoala păpuşărească a capitalei nordice ruse a trecut-o, fiind timp de doi ani mâna dreaptă a lui Sudaruşkin şi la repetiţii, şi la spectacole, şi în turnee. Întâmplarea asta a fost una fericită, cu noroc, culminând la sfârşitul stagierii cu montarea spectacolului „Răţuşca cea urâtă”, după care Sudaruşkin a dorit să-l angajeze în teatrul său. Pe Titus însă îl rodea dorul de baştină, de copiii neamului său. Şi iată că din 1978 e regizor–prim la „Licurici”, înlocuindu-l pe Constantin Ilinski, care s-a aflat la timona teatrului timp de un sfert de secol. În acest răstimp teatrul s-a mutat în câteva sedii, dar a rămas constantă concepţia regizorală şi repertorială, calitatea spectacolelor, iar Titus n-a făcut niciodată conjunctură cu tematica înscenărilor. A mizat pe tradiţie, artă, profesionalism. Obârşia sa teologică şi lipsa carnetului de partid îşi spuneau, fără îndoială, cuvântul în atitudinea autorităţilor faţă de el. Timp de vreo patru ani a fost regizor–prim interimar, căutându-i-se în tot acest timp înlocuitor. Până când un oficial auzi de la Pavel Pelin o replică: ”Ce fecior de popă mai e şi Jucov, am studiat cu el la Moscova şi era un fustangiu fără pereche!” Spusa a fost decisivă. Se accepta orice viciu uman, numai nu provenienţa dintr-o familie de cult. Acum când „Licurici”–ul îşi începe cea dea 65–a stagiune, iar Titus Jucov probează roba sexagenarilor, putem afirma cu certitudine: teatrul şi regizorul s-au găsit reciproc, s-au meritat şi au progresat împreună. Drept argument serveşte echipa cu care Titus Jucov a montat atâtea perle-minuni începând cu „Harap Alb” de Ion Creangă şi până la recentul „Luceafăr” după Mihai Eminescu. P. S. Revista „Moldova”, în calitatea sa de suporter etern al minunatului regizor Titus Jucov şi al Teatrului „Licurici”, le urează mulţi ani şi multă baftă.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 17

Doamna şi Domnii Culturii

Nicolae ROŞCA

Interviu cu Valeria ŞEICAN, Director General al Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Moldova.

ORIZONTURI ROZE PENTRU OPERA NAŢIONALĂ — Ce face o domnişoară firavă în fruntea unui colectiv atât de numeros? Cum a ajuns domnişoara firavă aici? Cum se descurcă? — Mă descurc bine... Pentru că sunt prin definiţie o luptătoare. Unul din principiile existenţiale de care mă ghidez este mersul într-un singur sens – în sus şi doar înainte, către noi descoperiri şi noi orizonturi. Teatrul de Operă şi Balet este un astfel de orizont, pentru că m-am născut din operă şi mi-am trăit viaţa de până acum în operă şi cu opera. Pot zice că opera, în sensul larg al noţiunii, este destinul meu. La vârsta de 12 ani, imediat după revoluţia din România, primul colectiv artistic basarabean,care a susţinut concerte la Ateneul Român şi la Palatul Cotroceni, a fost Orchestra Simfonică Naţională a companiei Teleradio Moldova. Eu,pe atunci pianistă,am fost invitată pentru a susţine un concert cu această ilustră orchestră. Această ieşire în lume mi-a marcat destinul şi de atunci nu am mai avut nici un dubiu vizavi de viitorul meu. Am înţeles că trebuie să studiez profund fenomenul muzical nu doar ca pe o formă de exprimare, de exteriorizare a energiilor spirituale, ci ca pe o filozofie de bază a existenţei noastre în dimensiunea artistică. Şi m-am pus pe carte. Am început să studiez temeinic muzicologia, care este o ştiinţă despre arta muzicală sub toate aspectele ei. Mi-am făcut studiile la Conservatorul din Cluj. Aici am simţit necesitatea de a cunoaşte în profunzime întregul sistem de funcţionare al raporturilor sociale şi, în aceeaşi perioadă în care studiam la Conservator, m-am înscris şi la facultatea de juridică. Mi-am zis că la juridică voi acumula cunoştinţe noi despre modul în care trebuie să fie organizată o societate modernă. Dar nu m-am oprit aici – m-am înscris la o a treia facultate, la cea de limbi moderne, unde am studiat engleza, franceza, italiana; româna şi rusa le cunoşteam deja... Aşa se face că la începutul vieţii eram deja muzicolog diplomant, jurist specializat în drept civil şi filolog care cunoştea

18 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Doamna şi Domnii Culturii — Deşi în dialectică conflictele fac parte din textul vieţii, am convingerea că în cultură ele nu au ce căuta.

cele mai importante limbi moderne. E de la sine înţeles că mi-am făcut mai apoi masteratul şi doctoratul, iar tema pentru teza de doctorat nu putea fi alta decât „Opera naţională moldovenească în circuitul cultural internaţional”. Vă întrebaţi, poate, de unde am cunoscut atât de bine fenomenul Operei noastre pentru a-i consacra studiul-teză? Ei bine, în anul 2000, când îmi făceam studiile la cele trei facultăţi, mi s-a părut că mi-a mai rămas încă foarte mult timp liber şi mi-am zis să-mi caut o slujbă. M-am angajat la Teatrul nostru de Operă în calitate de redactor. Ăstimp am realizat un film documentar, am organizat mai multe spectacole, am stabilit relaţii cu ambasadele străine de la Chişinău şi...am continuat să studiez fenomenul operei naţionale. Într-un cuvânt, nu mi-am primit banii pe degeaba. Ba am constatat chiar că mi-a mai rămas ceva timp liber, pe care l-am consacrat unui studiu monografic (a fost, de fapt, prima mea carte) despre ilustrul compozitor Gheorghe Mustea. — Şi tot nu v-aţi săturat de atâta operă? — Nu. De operă, ca şi de dragoste, nu se poate sătura nimeni. Doar că am fost angajată la Ministerul Culturii, unde m-am preocupat de arta cinematografică de la noi. Poate că a fost o coincidenţă a mai multor factori şi stări, dar se consideră că perioada asta a fost cea mai prolifică pentru cinematografia naţională. Un pic mai târziu mi-am schimbat biroul, fiind promovată în funcţia de Prim-viceministru al Culturii, pe care am deţinut-o aproape patru ani. A fost o perioadă în care s-a lucrat foarte mult. Atunci am reuşit să facem funcţională Legea cu privire la teatre, instituţii teatralconcertistice şi circuri. Este perioada în care

s-a efectuat inventarierea tuturor bunurilor din cultură; este perioada în care au fost semnalate primele accese către granturile internaţionale; este perioada în care Moldova a avut mai multe prezenţe de valoare în diverse instituţii şi organisme internaţionale... — Pot confirma şi eu că perioada ceea, la care faceţi referire, a fost una calmă şi paşnică. Altminteri, în dimensiunea culturală de la noi se dă mereu o luptă continuă şi aprigă.... — Deşi în dialectică conflictele fac parte din textul vieţii, am convingerea că în cultură ele nu au ce căuta. — Cu toate acestea, aţi plecat de la Ministerul Culturii. Aţi fost cumva victima unor conflicte? — Nu! S-a schimbat guvernarea, a venit alt cabinet, alţi specialişti, iar eu am revenit la ale mele. — Tot la operă? — Exact. Am mers să o redescopăr în biblioteci şi în arhivele capitalei. Iată atunci am şi realizat studiul vieţii mele - „Opera naţională moldovenească în circuitul cultural internaţional”. Din 2002 sunt lector la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Moldova, unde ţin un curs de Critică Muzicologică şi Jurnalism. Apoi mai ţin un curs de Drept Internaţional la Academia de Studii Europene a Moldovei. Trebuie să remarc că Academia de Studii Europene este prima instituţie privată din Moldova, specializată în materie de drept internaţional. — Explicaţi-mi, ca să înţeleg şi eu: care este legătura dintre operă ca gen de exprimare artistică şi Dreptul internaţional? — Este o legătură simplă şi firească. E aceeaşi, care există între toate meseriile

seculare de la noi şi de aiurea cu tehnologiile informaţionale. Vă imaginaţi cumva pe cineva care poate exista fără un calculator sau telefon mobil? Astăzi, cunoaşterea calculatorului nici măcar nu este considerată o meserie. E ceva firesc, ca şi tăbliţa înmulţirii de odinioară. Ei bine, eu nu miam propus doar să studiez fenomenul operei până în cele mai mici detalii, ci să îl şi pot gestiona. Iar managementul modern nu este posibil fără a cunoaşte temeinic mai multe ştiinţe, printre care şi Dreptul internaţional... — Acum am înţeles. Bine, într-un târziu aţi revenit la Teatrul de Operă şi Balet... — Am revenit exact în momentul în care am considerat că voi putea face faţă stării de lucruri de aici. Se întâmpla pe la finele anului trecut, când mi s-a propus funcţia de manager principal al Teatrului de Operă şi Balet, pe care am acceptat-o cu responsabilitatea cuvenită. Trebuie să se ştie că teatrul nostru a fost mereu în epicentrul evenimentelor de maximă importanţă socială. Începând cu istorica Declaraţie de suveranitate a Statului Moldovenesc şi terminând cu cele mai recente manifestări cu semantică istorică pentru destinul poporului nostru — toate s-au produs în incinta Teatrului de Operă şi Balet. Poate că a fost o coincidenţă... Însă eu descopăr aici o energetică deosebită, vitală, care, alături de opera propriu-zisă, conferă o semantică specială sarcinilor care îmi revin. Pentru că aici se joacă cel mai important spectacol social... Când am venit la Operă, am găsit o criză profundă şi în dimensiunea artistică, şi în cea economică. Teatrul era debranşat de la curent şi apă, colectivul era dispersat, artiştii nu-şi mai primeau salariile de luni bune,

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 19

Doamna şi Domnii Culturii Un spectacol poate fi prezentat exact de atâtea ori, de câte ori îl cere publicul. Depinde de o mulţime de factori. Depinde de cine joacă în rolurile principale, depinde de calitatea muzicii, a scenografiei, dramaturgiei etc., etc.

activitatea de bază rezumându-se la turnee în străinătate. La acea vreme societatea cam uitase că avem un Teatru de Operă şi Balet, fiindcă acesta da semne de viaţă doar în perioada în care se desfăşura festivalul „Invită Maria Bieşu”. Dar, printre altele, în cadrul acestei instituţii activează cca 500 de angajaţi, unii dintre care, pentru a putea fi angajaţi la un teatru de operă, trebuie să facă studii de la 17 până la 25 de ani (Opera e ca o armată severă!). S-a ajuns în situaţia în care exista o instituţie teatrală, exista o trupă de artişti alcătuită din peste 500 de persoane, însă această trupă cu un uriaş potenţial artistic aproape că nu ieşea pe scenă. Nici nu se muncea, nici nu se şoma — era o stare de incertitudine totală. Să ne gândim, însă, că printre aceşti artişti erau unii, pe care şi i-ar fi dorit cele mai selecte teatre de operă din lume. Maria Bieşu, de exemplu. Sau Mihai Munteanu. Fără energie electrică, apă şi căldură, cu conturile blocate pentru datorii (dispăruse chiar şi ştampila teatrului!) — ei bine, în situaţia asta vin eu în faţa colectivului şi îl anunţ că de acum încolo totul va fi OK. — Şi e chiar OK? — Eu zic că — da, este. Mai întâi de toate am curmat turneele aberante cu durate de şase şi mai multe luni. Ştiţi de ce? Pentru că sunt şi artiştii oameni — cu familii, cu părinţi şi copii, de care nu trebuie despărţiţi cu forţa, de parcă s-ar fi dus la război... Un turneu în sensul omenesc al cuvântului nu poate dura jumătăţi de an sau chiar ani întregi. Am făcut ordine în bugetul instituţiei şi am început să achităm salariile. Şi — ne-am pus pe lucru. A trebuit să revizuim repertoriul, fiindcă mai înainte un specta-

20 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

col era jucat până se săturau şi interpreţii, şi spectatorii de dânsul. O premieră se producea din cinci în cinci ani, ceea ce echivalează cu o crimă dacă ţinem cont de potenţialul teatrului nostru. Într-un cuvânt, cred că am reuşit să intrăm în normalitate. — Dar ce e rău în faptul că unele spectacole erau jucate perioade mai îndelungate de timp? Dacă sala era plină, de ce să se fi renunţat la ele? — Tocmai asta e, că sala nu era plină nici pe jumătate. Dar cineva vroia ca un spectacol lipsit de actualitate să fie jucat la nesfârşit. În general, pe atunci teatrul şi toţi angajaţii lui erau trataţi ca şi proprietatea cuiva... Proprietarul sau proprietarii îşi permiteau să facă orice ar fi dorit cu teatrul şi cu artiştii. Şi, în timp ce aceştia nu-şi primeau salariile cu lunile, cineva făcea sume uriaşe de bani pe seama teatrului... — Imposibil! Iar eu am crezut că Teatrul de Operă e un Templu Sfânt!.. — Este. Doar că unii funcţionari au încercat să-l pângărească... Apropo, vreţi să ştiţi când erau eliberaţi din funcţie directorii de la Operă? Imediat după ce se încheia revizia de rând a Curţii de Conturi... — Mda-a-a! Ce bine că această Curte de Conturi nu verifică şi locaşele sfinte! Cu siguranţă că ne-ar furniza surprize neaşteptate... — Însă asta e altă poveste. Ce vreau să spun e că, în conformitate cu Legea despre teatre, în funcţia de manager al unei asemenea instituţii poate fi promovată o persoană ce corespunde unui şir de criterii. În primul rând, managerul trebuie să fie licenţiat în această materie, să aibă studiile potrivite, dar şi studii superioare juri-

dice. Pentru că un manager, fiind doar artist, necunoscând tainele acestei meserii complexe, din intenţii bune, romantice ar putea lesne confunda opera sau baletul cu alte genuri de activitate, mai puţin artistice. Ceea ce s-a şi întâmplat la noi în ultimii ani. Este foarte interesant să fii managerul unui Teatru de Operă şi Balet, însă munca asta este şi foarte responsabilă. — "Nţeles. Dar există vreo normă temporală de exploatare a unui spectacol? Pomeneaţi ceva mai sus despre durata exagerată a spectacolelor... — Sigur că nu există. Nici nu poate exista. Un spectacol poate fi prezentat exact de atâtea ori, de câte ori îl cere publicul. Depinde de o mulţime de factori. Depinde de cine joacă în rolurile principale, depinde de calitatea muzicii, a scenografiei, dramaturgiei etc., etc. Doar că nici un spectacol bun nu poate fi jucat la nesfârşit. Există o logică repertorială, care trebuie respectată. Însă un om venit din stradă, străin teatrului, nici nu o va cunoaşte, nici nu o va respecta... Până mai nu demult aici se considera că turneele sunt unica metodă de supravieţuire a unui teatru. Turneele presupun investiţii minime, cheltuieli mici şi nici o durere de cap, pentru că ai trimis trupa la capătul lumii. Dar nu e aşa. Trupa vine totuşi acasă. Oamenii revin, problemele reapar. Ba chiar se înmulţesc. Picant e că...turneele astea erau oarecum abstracte...parcă sunt, parcă nu-s... — ??? — Pe parcursul anului trecut teatrul a efectuat tocmai şapte turnee internaţionale, însă în documentele contabile nu este reflectat nici unul. Asta poate însemna tot ce vreţi, doar artă nu.

Doamna şi Domnii Culturii — Nu vă cred. — Nici chiar clădirea teatrului nu este înregistrată la Cadastru! — Cum să nu fie înregistrată? Doar a fost construită, dată în exploatare, în frumoasa Sală de spectacole au avut loc şedinţe şi întruniri, unele mai importante decât altele. Vreţi să sugeraţi că Teatrul de Operă şi Balet, în incinta căruia a fost declarată independenţa şi suveranitatea Statului Moldovenesc, nu este înregistrat la Cadastru? Adică, nu există? — Ba nu, există, însă nu e înregistrat. E şi ăsta un mic paradox naţional... — Boon! Haideţi să încheiem acest capitol trist şi neplăcut... Ce aveţi de gând să faceţi de acum încolo? — Mă voi orienta la experienţa pozitivă a teatrelor performante din străinătate. Nu cred că ar fi corect să inventez roata moldovenească atâta timp cât funcţionează perfect cea inventată în antichitate. — Există un prototip de teatru către care vă orientaţi? — Sigur că da, şi el nu poate fi altul decât Viena Stats Opera. Mi-aş dori să avem şi noi la Chişinău un astfel de teatru. — Şi eu mi-aş dori, însă, orice s-ar zice, Viena este totuşi capitala mondială a Teatrului de Operă, pe acolo a trecut însuşi Strauss, iar guvernul acestei ţări investeşte anual în minunatul Teatru de Operă din capitala austriacă cca 100 de milioane de Euro... — Şi totuşi am putea obţine şi unele performanţe, care pentru Teatrul din Viena sunt doar manifestări cotidiene. Trebuie să vă spun că teatrul nostru, această minunată clădire neînregistrată încă la Cadastru, este ea însăşi o operă în sensul arhitectonic. Scena de aici este o adevărată bijuterie, iar într-un teatru scena are semnificaţii şi destinaţii speciale. Acustica este foarte bună. Însă mai mult ca orice valorează talentele din teatru şi tradiţiile Moldovei în acest gen de artă. În multe ţări opera nu există ca şi gen artistic, ea nu este cultivată şi promovată. Nici în România, nici în Ucraina, nici în alte state vecine Opera pur şi simplu nu se manifestă ca fenomen cultural de performanţă. Există mai mult statistic. Iar Opera noastră se manifestă, este cunoscută în lume prin mesagerii săi remarcabili. Nu mă refer doar la Maria Bieşu sau Mihai Munteanu, ci mă refer la întregul colectiv. Potenţialul artistic de la noi ne-ar permite să menţinem un repertoriu de talie mondială. — Cu ce e mai bun un spectacol de Puccini sau de Ceaikovsky, montate la Chişinău, decât aceleaşi spectacole, montate la Cluj? — Vă explic. Maria Cebotari, legendara interpretă de operă aplaudată de toa-

tă Europa, s-a născut la Chişinău, iar ultimii şase ani de viaţă şi i-a petrecut, cu statut de Primă, chiar la Viena Stats Opera. Astăzi, tot la Stats Opera, cântă şi dansează în scenă mai mulţi artişti moldoveni, cultivaţi în laboratoarele teatrului nostru, printre care Tatiana Lisnic şi Mihail Sosnovschi. — Credeţi că vor reveni înapoi? — Nu asta e problema. Lumea a migrat în toate timpurile şi va migra mai departe. Deocamdată nimeni n-a demonstrat că fenomenul migrării este sută la sută negativ. Cei doi moldoveni de la Viena, Lisnic şi Sosnovschi, continuă să-şi reprezinte ţara, de data asta în calitatea de ambasadori ai culturii. Iar într-un viitor previzibil lor li se vor alătura alţii, fiindcă ne propunem să trimitem la Viena câţiva tineri solişti, de data asta la stagiere. — De unde îşi ia cadrele de tineri specialişti Teatrul de Operă şi Balet?

du-se şi ca un pedagog excelent; lucrurile s-au urnit din loc. — Vreţi să sugeraţi că tinerii de azi nu se dispersează cu toţii în dimensiunea virtuală şi că printre dânşii mai sunt mulţi adepţi ai operei şi baletului? — Exact asta am vrut să spun. Trupa noastră, şi cea de la Operă, şi cea de la Balet, este pur şi simplu foarte tânără. — Şi talentată? — Şi foarte talentată! Potenţialul de exprimare al trupei ne permite să montăm orice spectacol – de la unul clasic până la unul modern. — Cu toate acestea, în repertoriu se regăsesc doar spectacole clasice... — În curând vom prezenta publicului un minunat proiect, foarte popular în Europa de Vest, constituit din celebrele melodii ale grupului „Quin”, interpretate de regretatul Fred Mercury. De asemenea, am înce-

— De la Academia de Muzică, de exemplu. De la Colegiul Republican de Coregrafie, în cadrul căruia activează numeroşi pedagogi, care la rândul lor şi-au făcut studiile la cele mai bune instituţii de profil din Rusia. Or, se ştie bine că baletul şi opera de probă rusească sunt artele cele mai preţuite pe mapamond. Însă îl mai avem şi pe marele nostru specialist în arta baletului, Mihai Caftanat. Cu ceva ani în urmă, acest Artist al Poporului s-a învrednicit de titlul de „Cel mai bun Spartacus” în fosta U.R.S.S., ceea ce înseamnă că a fost mai bun şi decât colegii săi din Rusia, Georgia, Armenia, Ţările Baltice... Cu siguranţă, înseamnă că la acea vreme Caftanat era cel mai bun „Spartacus” din lume! Aşa a şi rămas. De curând, a preluat conducerea Baletului din teatrul nostru, valorificându-şi uriaşa experienţă şi manifestân-

put pregătirile pentru un spectacol sută la sută naţional, inspirat din viaţa domnitorului Ştefan cel Mare. Muzica pentru acest spectacol o va scrie reputatul compozitor Gheorghe Mustea. — Cum vedeţi orizonturile imediate ale Operei noastre? — Exclusiv, în roz! Ne vom relansa, pe intern, cu spectacole vechi şi noi, dar toate de calitate, însă ne vom orienta şi la colaborări strânse cu instituţii prestigioase, cum ar fi Viena Stats Opera. — Altfel zis, Opera noastră nu se sfârşeşte aici? — Nu. După un scurt respiro, ea îşi va urma drumul său glorios către alte orizonturi. — Revista „Moldova” vă urează, în numele cititorilor săi, călătorie sprâncenată!

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 21

Literatură & Publicistică

Auguriada

MĂ LUMINEAZĂ Mă luminează mâinile tale. Ele sunt flăcări de suflet,cuminţi. Acoperire gingaşă de petale sub care m-alinţi. Se prelungeşte însăşi natura în frumuseţea firească a lor, plosca cu apă,sapa şi-alergătura arşiţei pe ponor. Îngândurate,îmbucurate, mai hotărâte,mai iscusite, însingurate sau inelate sau obosite. Te-nfăţişează aduceri aminte, renăscătoare câmpuri şi grădini. Uite soarele:răsare şi asfinte între aceste mâini.

22 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Mihail Ion CIUBOTARU

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "EVGHENI ONEGHIN"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 23

DINASTII & DESTINE

Miron Ganea

Dinastii şi destine

NEAMUL ŞEICANILOR

În zilele noastre unora le vine greu să înţeleagă de ce în perioada sovietică orice continuitate dinastică ajungea să fie condamnabilă. În orice caz, asupra acestei continuităţi planau mereu anumite suspiciuni din partea celor „de la cadre”. Cu atât mai mult când era vorba de o dinastie de intelectuali. Se pare că ceea ce deranja cel mai mult era faptul că aceste dinastii erau în toate cazurile păstrătoare de memorie. Or, memoria, acolo unde era vie, nu putea fi ţinută sub control. Regimul putea trece cu buretele peste memorie numai dacă forţau întreruperea legăturilor dintre generaţii, dacă reuşeau să facă în aşa fel încât nepotul să nu preia nimic din memoria bunelului sau a tatălui. 24 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

DINASTII & DESTINE Transmiterea prin moştenire a unui, să zicem, instrument muzical şi a talentului de a cânta la el, nu avea cum să fie privită cu ochi buni într-o lume a materialismului dogmatic.

rice activitate în domeniul cunoaşterii trebuia să înceapă, într-un fel, de la zero. Se exagera într-un asemenea hal, încât nici măcar descendenţii celor cu biografii pur partinice nu erau încurajaţi să meargă pe urmele părinţilor şi buneilor lor. Se vede că erau prea importante secretele cu care trebuia să meargă fiecare în mormânt. Prea era fiecare în parte implicat în acţiuni tenebroase, pentru a fi lăsaţi cel puţin să se mărturisească faţă de urmaşi, dacă nu în faţa preotului, în vederea eliberării de păcate. Singurele dinastii care erau susţinute, şi chiar încurajate cu mult tam-tam în presă, erau dinastiile de plugari şi muncitori. Se ştie, însă, că plugarii şi muncitorii nu prea aveau altceva ce să-şi transmită drept moştenire decât uneltele de muncă. Care proprietăţi? Care şantiere private? Dacă au tras sapa părinţii şi buneii, era cu atât mai lăudabil să ţi se dea şi ţie o sapă sau să te încurajeze să urci pe tractor şi să tragi brazde cu plugul în loc de sapă, ajungând ast-

fel să faci parte dintr-o dinastie ce merita să fie dată la gazetă. Tonele de cereale, fructe şi legume înmagazinate în depozitele statului erau un motiv pentru a primi din tată în fiu diplome şi medalii, făcând parte dintr-o dinastie de plugari unanim cunoscută şi apreciată. Ceea ce nu se putea întâmpla la fel de uşor şi în cazul celor care nu produceau ceva palpabil, măsurabil în tone sau în metri pătraţi. Transmiterea prin moştenire a unui, să zicem, instrument muzical şi a talentului de a cânta la el, nu avea cum să fie privită cu ochi buni într-o lume a materialismului dogmatic. Cântăreţii, actorii, pictorii şi toţi oamenii de artă aproape că trebuia să se ruşineze faţă de restul societăţii că nu produc ceva concret, că nu cresc pâine sau nu construiesc etaje. De regulă, oamenii de artă erau duşi din când în când la muncile agricole sau pe şantiere ca să li se amintească ce sectoare sunt cu adevărat importante pentru patrie şi care sunt adevăratele munci necesare societăţii.

În acest context, era apreciată şi susţinută nu arta în sine, ci arta ca instrument ideologic. Şi numai datorită eforturilor unor intelectuali cu spirit de sacrificiu, a fost posibilă perpetuarea unor tradiţii de autentică propăşire culturală. Iar aceste tradiţii nu ar fi putut fi de durată dacă nu ar fi consolidat dinastii şi generaţii. Şi era cu atât mai mare riscul pentru cei ce activau în acest domeniu al desăvârşirii spiritule şi puneau accentul pe repunerea într-un circuit social normal a generaţiilor ce vin. A riscat la vremea sa şi cel care a fost Petre Şeican — un mare muzician, un spirit creator prin excelenţă care a revoluţionat sudul Moldovei în anii când muzica în general, cu folclor cu tot, trecea printr-o perioadă de uniformizare fără precedent. De fapt, dinastia Şeican începe încă din perioada interbelică cu un virtuos violonist — Ştefan Şeican, care cânta la prima vioară originală germană STEINER, el fiind tatăl lui Petre Şeican, după ce a făcut studii muzicale la BUCUREŞTI. Anume el a adus în

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 25

DINASTII & DESTINE

Basarabia o bibliotecă de materiale didactice-unicat pentru studierea şi interpretarea profesionistă clasică la vioară–crestomaţiile tehnicii interpretării, prin aceasta fiind puse bazele instruirii în arta înterpretării clasice la vioară din Republica Moldova. Petre Şeican era la vremea aceea unul din cei mai apreciaţi cunoscători ai folclorului şi muzicii clasice de prin părţile Leovei. Din fericire, pe lângă aceste virtuţi mai avea şi calitatea de bun organizator. Era conştient de faptul că totul trebuie să aibă un sens bine determinat şi continuitate precisă. Şi, în ciuda tuturor intemperiilor de sorginte ideologică, a perseverat în a deschide cât mai multe şcoli de muzică şi instituţii de cultură, în a susţine crearea de colective artistice. Aşa s-a făcut că în acea perioadă zona respectivă a Moldovei a cunoscut o adevărată renaştere culturală, fiind descoperite noi talente, luând fiinţă orchestre şi coruri, afirmându-se tot mai multe nume, nu numai în plan local, ci şi pe scena republicană. Şi nu e de mirare că anume în perioada febrilei activităţi creatoare a lui Petre Şeican, şi anume în sudul Moldovei, avea să fie descoperită pe scena unei şcoli cu profil agrar o elevă ce avea o voce deosebită. Observată la timp şi îndemnată cu insistenţă să treacă la studii muzicale, această elevă avea să devină o celebritate cu renume mondial, numele ei fiind Maria Bieşu. De asemenea, deloc întâmplător tot de la Leova ne vine şi excepţionala dinastie de interpreţi a fraţilor Petre şi Ion Teodorovici. Totul vine în sprijinul ideii că Petre Şeican a ştiut să lase urme în viitor, valorificând la maximum posibilităţile ce i le oferea prezentul. Apropo, se zice că a fost în stare să

26 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

şi conlucreze destul de abil cu acel prezent în general restrictiv. Mai precis, cu factorii de decizie de la acel moment. De dragul viitoarelor realizări, ştia să aibă relaţii foarte bune cu autorităţile. Cu atât mai mult, cu cât avea şi un sprijin de nădejde în capitală, unde fratele său era prim-concertmaistru al Teatrului de Operă şi Balet. Şi, fiindcă genele muzicale ale acestei dinastii erau, ca să zicem aşa, în plină expansiune, nu putea să nu meargă pe urmele lui Petre Şeican şi fiul său Valeriu. Acesta a ales de mic, fără alte abateri inerente vârstei când toţi se văd cosmonauţi, să meargă la studii muzicale. A şi absolvit Liceul muzical „Coca”, apoi — Conservatorul, devenind unul din clarinetiştii cei mai apreciaţi ai generaţiei sale. Şi, deşi era în plină glorie, cucerind cu fermecătorul său clarinet nu numai Moldova, dar şi întregul spaţiu al fostei Uniuni Sovietice, Valeriu Şeican a simţit nevoia de a face şi studii de jurnalism. Însă nu pentru a se îndepărta de muzică, ci, dimpotrivă, pentru a avea mai multe posibilităţi de a o propaga, pentru a nu se populariza doar pe sine, ci pentru a scoate în lume numele a zeci şi sute de oameni de talent, pentru a pune în circuit opere muzicale de mare valoare. În fond, e vorba de acelaşi „nărav” axat pe necontenita tendinţă de a da şi altora din comorile culturale pe care le deţii. Aşa că după ce a absolvit cu rezultate excelente facultatea de jurnalistică a Universităţii de Stat din Chişinău era cât se poate de firesc să ajungă într-o Redacţie muzicală. Căci de unde poţi ajuta lumea mai bine să cunoască muzica de calitate, să afle care ne sunt valorile adevărate, contribuind ca numele celor mai talentaţi să devină şi nume de

răsunet. Prins în iureşul a tot ce se întâmpla prin studiouri, zice-se că Valeriu Şeican nici nu şi-a dat seama că a zăbovit la Televiziunea Moldovei mai bine de douăzeci de ani. Perioada aflării sale acolo — între 1970 şi 1990 — fiind şi o perioadă de afirmare totală a fenomenului muzical moldovenesc. Multe din emisiunile sale reprezintă astăzi fondul de aur al TVM. A promovat nu numai muzica autohtonă, dar şi muzica străină, ceea ce a contat foarte mult pentru creşterea nivelului de cultură generală a milioanelor de telespectatori. Mulţi îşi mai aduc încă aminte că într-o perioadă când celebrul interpret rus Valeri Leontiev era interzis la Moscova, Valeriu Şeican a avut curajul să-l invite în studio la Chişinău şi să realizeze o emisiune de mare succes. În 1986 a realizat o emisiune în direct de 1 oră cu Tiberiu Brădiceanu, compozitor, dirijor, patriarhul muzicii clasice româneşti, discutând despre muzică şi identitatea culturală a Basarabiei. La fel de important e şi un alt moment cu adevărat istoric pe care i-l datorăm lui Valeriu Şeican. Şi anume: din iniţiativa sa, asumându-şi şi toate riscurile, a făcut ca împreună cu fraţii Teodorocici să dea pentru prima dată în emisie extraordinarul cântec „Basarabia” pe versuri de Dumitru Matcovschi, cântec care a avut menirea să contribuie direct la declanşarea renaşterii naţionale. Acelaşi spirit organizatoric înnăscut, atât de caracteristic dinastiei Şeican, a făcut ca, între anii 1992 şi 1995, Valeriu Şeican să deţină dificila funcţie de Director General al Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Moldova, perioada acestui directorat fiind una dintre cele mai dificile în contextul reformelor sociale şi politice de atunci. Adevărul e că prelu-

DINASTII & DESTINE Biografia sa se mai face remarcată şi prin faptul că a fost, practic, trimis în 1995 să re-pună pe picioare Filarmonica Naţională. Şi chiar asta a şi făcut.

ase un teatru falit. Mulţi îşi luaseră lumea în cap şi plecaseră în căutarea unor condiţii mai decente. Şi totuşi, în doar trei ani de activitate febrilă, cea mai importantă scenă a Republicii Moldova a redevenit o scenă de mare succes repertorial şi interpretativ. Sub conducerea sa, Teatrul Naţional de Operă şi Balet avea să plece pentru prima dată peste hotare în turnee adevărate — nu doar pe la uzine şi prin colhozuri, pe vase militare sau de pescuit, ci pe scene autentice, în teatre celebre, în faţa unui public spectator de mare fineţe. Biografia sa se mai face remarcată şi prin faptul că a fost, practic, trimis în 1995 să re-pună pe picioare Filarmonica Naţională. Şi chiar asta a şi făcut. A contribuit în mod direct la buna funcţionare a acestei instituţii culturale. Între timp, a fost şi consilier al primului-ministru în probleme de cultură, dar şi reprezentant al Moldovei în Parlamentul Mondial pentru Securitate şi Pace în cadrul ONU, unde activează şi în prezent. Iar dacă tot vorbim de o dinastie, nu putem să nu precizăm că fiul său, Dan Şeican, după ce a absolvit Conservatorul din Cluj, în prezent este prim-cornist al Teatrului de Operă din Braşov. Or, aici se cuvine o precizare: dintre instrumentele de suflat cornul este considerat a fi cel mai sever. Nu-l poate îmblânzi şi mânui oricine. Iar Dan Şeican actualmente este parte a unei formaţii din 13 cornişti, care face furori prin România şi prin toată Europa. Ei bine, tot de Conservatorul din Cluj se leagă şi biografia de creaţie a unui alt reprezentant al acestei dinastii exemplare. De fapt, în cazul dat „reprezentantul” e o „reprezentantă”, o distinsă doamnă ce nu putea să nu preia şi să promoveze tot

ce are autentic dinastia Şeican. Şi vorbim acum de bine cunoscuta în lumea muzicală şi culturală Valeria Şeican. Dumneaei conduce un colectiv de peste 600 de angajaşi şi, vorba vine, toţi artişti! În plus, nu e un colectiv oarecare, ci însuşi colectivul Teatrului Naţional de Operă şi Balet, al cărei director are onoarea de a fi, după ce tot aici a lucrat şi în calitate de redactor şi secretar muzical. Din punctul de vedere al prestaţiei profesionale, credem că nici în privinţa Valeriei Şeican posibilităţile afirmării concomitent cu o întreagă dinastie nu sunt de neglijat. Or, tocmai de ceea ce se temeau pe vremuri „cadrovicii” cu apucăturile lor exclusiv totalitare, când nu susţineau dinastiile de provenienţă intelectuală pentru a nu le permite să dea un sens naţional de durată creaţiei şi activităţilor lor, acum se coagulează într-un tot întreg de o reală eficacitate profesională.

O fugară trecere în revistă a preocupărilor intelectuale, a realizărilor de creaţie şi a funcţiilor pe care le-a îndeplinit până la această oră (licenţă în muzicologie; licenţă în drept; cursuri de perfecţionare a funcţionarilor publici pe lângă Academia de Administrare Publică; specialist principal în cadrul Direcţiei Relaţii Externe a Ministerului Culturii; prim-viceministru al culturii; lector universitar la Academia de Muzică; decan la Universitatea de Studii Europene; deputat în Parlamentul Internaţional pentru Securitate şi Pace; moderator-scenarist al mai multor concerte festive de nivel interstatal; realizator de film documentar; coautor de studii monografice; iniţiator de proiecte umanitare pentru Republica Moldova; Doctor în studiul artelor) denotă cât se poate de clar: da, e din neamul Şeicanilor. Cultura noastră nu are decât de câştigat având printre noi o asemenea dinastie.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 27

CABINETUL DE MINIŞTRI

Nicolae Popa

În prezent, Chişinăul are şi dorinţă, şi cuvenitul capital uman, şi capacităţi intelectuale, nu are însă suficiente posibilităţi financiare.

Anatol ŞALARU: —GOSPODARUL SE CUNOAŞTE DUPĂ DRUMURI — Stimate dle Ministru Anatol Şalaru, ştiu că sunteţi de multă vreme conducător auto şi sunt curios să aflu, dacă se întâmpla uneori să scăpaţi vreo înjurătură la adresa Ministerului Transportului când vă supărau gropile în asfalt sau alte neplăceri la drum? — Da, mai ales în ultimii ani. Iar când am luat în primire ministerul, m-am convins că aveam şi motive. Deoarece am văzut starea reală în cifre şi date. Se observă o involuţie îngrijorătoare de la un an la altul. Dacă, să zicem, în anul 1990 cincizeci la sută din drumuri erau în stare rea sau foarte rea, în anul 2009 în jur de 95 la sută din drumuri erau în stare rea sau foarte rea. Cum să nu înjure sărmanii şoferi? Acum sarcina noastră este foarte dificilă. Trebuie să reabilităm cele peste 10 mii de kilometri de drumuri pe care le are Republica Moldova. — Care dintre cele patru direcţii principale — drumuri, căi ferate, linii aeriene sau transport fluvial — sunt cele mai costisitoare şi mai dificil de exploatat?

28 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

— Fireşte, calea ferată şi drumurile. Noi avem o mie două sute de kilometri de cale ferată, iar întreţinerea unui kilometru de cale ferată costă de trei-patru ori mai scump decât un kilometru de şosea. Pentru drumurile naţionale, în conformitate cu Strategia de dezvoltare a infrastructurii rutiere, aprobată în 2009 de către guvern, sunt necesari minimum 4 miliarde de dolari la preţurile din 2006—2007. Iar pentru calea ferată, în special pentru a construi un ecartament nou, european, pe segmentul ChişinăuUngheni şi pentru a-l electrifica, e nevoie de cel puţin 300 milioane de Euro. În plus, vor mai fi necesare şi vagoane noi, readaptate. Iar fiecare vagon costă peste două milioane de Euro, ca să nu mai vorbim de locomotivele electrice care sunt şi ele foarte scumpe... — Apropo, un exponent al Ministerului Transporturilor din România, fiind întrebat despre posibilitatea unificării ecartamentului căilor ferate de pe ambele

maluri ale Prutului, a răspuns că totul depinde de dorinţa Chişinăului. — În prezent, Chişinăul are şi dorinţă, şi cuvenitul capital uman, şi capacităţi intelectuale, nu are însă suficiente posibilităţi financiare. Noi am discutat această chestiune cu actualul Ministru al Transporturilor de la Bucureşti, dl Radu Berceanu. Problema a fost abordată şi de către Preşedintele României Traian Băsescu. S-a ajuns la concluzia că schimbarea ecartamentului poate fi un proiect european, realizat pe bani europeni. Dar e greu să ne imaginăm că cineva îi va oferi Republicii Moldova un grant de 400 de milioane de Euro. Ar fi ideal să putem construi cât mai repede acest ecartament european, ca să nu mai stea garniturile câte două-trei ore la frontieră. Dar, repet, nimeni nu ne va oferi un asemenea grant. Mai ales că ar urma să fie reconstruit doar segmentul de cale ferată până la Chişinău. Mai departe, legătura cu Ucraina şi cu toate ţările estice se va face prin vechiul ecartament.

CABINETUL DE MINIŞTRI Pentru 2010 avem în fondul rutier circa 500 milioane de lei, faţă de 250 de milioane pe care le aveam anul trecut.

— Rămâne deci totul pe vechi? — Nu, eu nu sunt atât de pesimist. Mai există şi alte soluţii — de exemplu, un credit de la Uniunea Europeană. Din păcate însă, la moment, Republica Moldova nu poate lua un asemenea credit. La un buget de circa un miliard de Euro, pe care îl are actualmente ţara noastră, ea nu-şi poate permite un asemenea împrumut doar pentru calea ferată. Mai există şi alte priorităţi. — Atunci care sunt şansele unor îmbunătăţiri cât mai grabnice în domeniul transportului? — Şansa noastă este proiectul „Compact” finanţat se S.U.A.. E vorba de un grant în sumă de 133 milioane de dolari. Guvernul american a organizat deja o licitaţie, în cadrul căreia a fost selectat un sector de drum ce urmează să fie reconstruit din aceşti bani. Este vorba de sectorul dintre intersecţia de la Sărăteni şi până la Soroca. Şi de la Soroca încă opt kilometri până la intersecţia traseului spre Drochia. — Şi cam la ce stadiu de desfăşurare se află acum acest proiect? — E în derulare. Lucrările se vor desfăşura nemijlocit pe parcursul anilor 2011— 2012. Acum aşteptăm să vină banii... — Ce ne puteţi spune despre celălalt mare proiect — „Autostrada de centură a ţărilor riverane Mării Negre”? — Este important să se ştie că Ucraina n-a dorit ca această autostradă să treacă şi pe teritoriul Moldovei. Se dorea ca Ucraina să fie legată direct de România pe vectorul Odesa—Reni. Însă statul român a insistat ca autostrada să intre în România numai pe la Albiţa. În acest caz, după cum s-a convenit, autostrada va veni dinspre Tiraspol, va trece prin Chişinău şi va ajunge la Albiţa. Cu alte cuvinte, va traversa teritoriul nostru pe o lungime de circa 170 de kilometri. Problema însă e că trebuie să o construim doar din banii noştri, la fel cum fiecare ţară

riverană Mării Negre îşi va construi propriul segment de şosea din propriile mijloace. — Unde se duc taxele plătite de conducătorii auto pentru drumuri? Oare se regăsesc ele în calitatea drumurilor? — Taxele pentru drumuri nu sunt plătite de toţi. După estimările noastre, le achită doar o jumătate din cei care ar trebui să le plătească. Aceste achitări se fac în timp ce se execută testarea tehnică a mijloacelor de transport. Însă aceşti bani nu ajung în buget. O parte din ei ajung în fondul rutier, iar jumătate sunt acumulaţi de către administraţia publică locală, de unde Consiliul raional utilizează banii pentru repararea drumurilor. Aşa că Ministerul Transporturilor este implicat doar indirect în gestionarea acestor sume. Iar dacă ţinem cont că în fondul rutier se adună anual nu mai mult de 80 milioane de lei, vă daţi seama că aceştia nu ajung decât pentru întreţinerea drumurilor, nici vorbă să mai rămână şi pentru construcţii... Ce să mai vorbim! Vă pot spune că pe noi ne-a costat numai dezăpezirea de până la începutul lui februarie în jur de 40 de milioane de lei... — Şi atunci ce ne facem? Cum ieşim din iarnă şi cum ajungem în toamnă? — Din fericire, în acest an pentru fondul rutier a fost repartizată de la buget o sumă destul de importantă. E pentru prima dată când guvernul a luat în serios acest aspect. Pentru 2010 avem în fondul rutier circa 500 milioane de lei, faţă de 250 de milioane pe care le aveam anul trecut. Adevărat, şi cheltuielile urmează să fie pe măsură, ţinând cont că trebuie să reînnoim utilajele, acestea fiind în proporţie de nouăzeci la sută încă de pe vremea lui Brejnev. — Putem vorbi deja despre efectele benefice ale Portului de la Giurgiuleşti? — Fără îndoială! Datorită celor două terminale — unul cerealier şi altul petrolier — avem export direct de cereale din Moldova

spre alte ţări, se importă produse petroliere... Chiar mai deunăzi am participat la descărcarea unei încărcături de 5 mii de tone de petrol aduse direct din Grecia. Această ieşire la Dunăre ne permite să importăm şi să exportăm mult mai ieftin. Până acum toate importurile şi exporturile mai importante se făceau prin Odesa sau, parţial, prin Constanţa. Acum navele acostează direct la ţărmul nostru, la Giurgiuleşti. Actualmente portul Giurgiuleşti, ca volum de importuri, a depăşit portul Reni. Chiar înainte de a intra dumneavoastră la mine pentru acest interviu, dacă aţi observat, l-am avut în birou pe directorul şi căpitanul portului şi am convenit să pregătească un proiect de dezvoltare durabilă şi de perspectivă a portului, aşa că surprizele benefice încă urmează. — În final, nu pot să nu le reamintesc cititorilor că în anii ce prevesteau perioada de renaştere naţională eraţi animatorul cenaclului „Mateevici”, care a dus la schimbarea la faţă a Republicii din punct de vedere politic... Să ne aşteptăm acum la o schimbare la faţă din punctul de vedere al aspectului drumurilor noastre? — Ţin foarte mult să contribui la această schimbare. Trebuie să o facem! Pe calea ferată vreau să aduc vagoane noi pe distanţa Chişinău—Bucureşti, care să staţioneze cât mai puţin în vamă. Pe rutele aeriene ţin să ieftinesc biletele. Ceea ce s-a şi întâmplat deja pe ruta Chişinău—Bucureşti. Ce ţine de transportul rutier, vrem să-l aducem la un nivel de funcţionare cât mai civilizat. Să excludem toate microbuzele reutilate, care sunt un real pericol şi, la fel, un real disconfort pentru pasageri. Să facem astfel, încât gara feroviară, gările auto, aeroportul, să devină nişte intrări în Republica Moldova de care să nu ne fie ruşine. Fiindcă — ştii cum e! — gospodarul se cunoaşte după cum îi este poarta. — Vă dorim succes!

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 29

CABINETUL DE MINIŞTRI

Victor DUMBRĂVEANU

Interviu cu Ludmila Dumitraş, director al Agenţiei de Turism din Moldova

TURISM PE UN PICIOR DE PLAI ŞI PE O GURĂ DE RAI

30 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

CABINETUL DE MINIŞTRI Este un proverb bun despre acest mod de petrecere a timpului liber, care zice aşa: călătoria este un narcotic pe care îl consumi cu ochii...

„Moldova”: — Instituţia pe care o conduceţi a fost înfiinţată recent şi se pare că asta ar trebui să ne sugereze că noua guvernare îşi propune să scoată din amorţire şi acest segment al economiei... Să sperăm că aşa stau lucrurile. Apoi, turismul este mai întâi de toate deplasare, călătorii, impresii. Altfel zis, unui turist îi stă bine cu drumul. Dumneavoastră, chiar şi în funcţia pe care o deţineţi, sunteţi un călător, un turist activ? Ludmila Dumitraş: — Nu cred că există oameni, cărora să nu le placă să călătorească. Este un proverb bun despre acest mod de petrecere a timpului liber, care zice aşa: călătoria este un narcotic pe care îl consumi cu ochii... Iar în ceea ce mă priveşte pe mine personal, pot să vă spun că sunt o călătoare foarte pasionată, aproape în fiecare an merg undeva, iar până în prezent am călătorit prin mai multe ţări, printre care: România, Ucraina, Portugalia, Rusia, Franţa, Spania ş. a. Adică, am obţinut dreptul moral să afirm şi eu că turismul în sine, călătoriile permanente reprezintă o terapie universală pentru orice intelect, dar şi o şcoală a vieţii, pentru că, aşa cum spunea A. Huxley, un om sensibil nu poate să cutreiere lumea şi să se întoarcă înapoi cu aceeaşi filozofie a vieţii cu care a plecat. „M”.: — Se ştie că moldovenii sunt călători pasionaţi, în ultimele decenii consângenii noştri s-au răspândit pe toate continentele şi procesul ăsta e „în continuă derulare”. Necolindată rămâne patria lor – Moldova, pe care nu o cunosc înainte de toate chiar moldovenii... Dar dacă i-ar convinge cineva, dacă ar înţelege ei că trebuie să călătorească prin Moldova, ce itinerare le-aţi sugera? L.D.: — Putem afirma cu toată certitudinea că Republica Moldova are multiple atracţii turistice de excepţie care merită a fi promovate. Aceasta se referă în egală măsură la mănăstiri, peşteri rupestre, cetăţi, muzee, cascade şi praguri, păduri, beciuri şi vinării etc. Pe mine m-au impresi-

onat profund mănăstirile Ţipova, Saharna, Căpriana, Hârbovăţ, Frumoasa, Hârjauca, Răciula. Pentru că se află aproape de locurile unde am copilărit, ţin nespus de mult la Cetatea Sorocii şi constat că în aceste locuri îmi place să revin iar şi iar.... „M”.: — Când se vor schimba lucrurile (în bine, fireşte) în dimensiunea turistică naţională, pentru că în prezent nu se poate spune că e bine acolo...Care e noua strategie a Agenţiei de Turism? L.D.: — Agenţia îşi va conjuga eforturile pe următoarele direcţii de activitate: constituirea cadrului administrativ-organizatoric, inclusiv prin crearea structurilor teritoriale de monitorizare a activităţii turistice; ajustarea cadrului legislativ şi normativ la cerinţele europene şi internaţionale; asigurarea transparenţei decizionale, publicarea deciziilor curente şi a programelor de

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 31

CABINETUL DE MINIŞTRI durată medie şi lungă şi prin cooperarea cu sectorul public; crearea parteneriatului public-privat prin eliminarea constrângerilor de ordin administrativ şi economic în dezvoltarea industriei turismului; promovarea imaginii Republicii Moldova în calitate de destinaţie turistică; modernizarea sistemului de formare şi perfecţionare a cadrelor din industria turismului; dezvoltarea infrastructurii turismului prin crearea de noi trasee turistice, asistenţă în crearea infrastructurii zonelor turistice şi promovarea destinaţiilor turistice ale ţării; informatizarea domeniului. „M”.: — În toată lumea turismul mai înseamnă şi bani, foarte mulţi bani… Care este contribuţia turismului nostru la bugetul republican? Ce perspective ne aşteaptă în viitor? L.D.: — Se ştie că primele 15 ţări de pe glob,care au înregistrat cele mai înalte valori ale PIB-ului pe cap de locuitor, sunt şi printre primele la capitolul destinaţii turistice internaţionale, ocupând o poziţie diferenţiată în cadrul balanţei turistice mondiale, care într-o mare măsură reflectă relaţia dintre încasările turistice, venituri şi cheltuieli. Republica Moldova are realizări cu totul şi cu totul modeste, volumul total al încasărilor din turism constituind în anul 2009 doar 0,91%. A face prognoze în

32 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

acest domeniu, în opinia mea, deocamdată este prematur. Perspectivele depind de foarte mulţi factori, cum ar fi ieşirea din criza mondială, evoluţia economiei naţionale, dezvoltarea infrastructurii la nivel naţional ş.a. „M”.: — Există o listă cu firme turistice care vor implementa strategiile elaborate de Agenţie? L.D.: — Dar nu se va merge pe ideea avantajării unor firme anumite. Pentru toa-

te proiectele vor fi anunţate concursuri şi, evident, în baza rezultatelor acestora vor fi derulate activităţile propuse. Am mai spus-o şi cu alte ocazii că sarcinile pe care ni le propunem sunt majore, dar în realizarea lor vom conta într-o mare măsură pe parteneriate viabile cu organismele internaţionale, societatea civilă şi agenţii economici din industria turismului. În activitatea noastră ne propunem Deschidere, Colaborare şi Transparenţă!

CABINETUL DE MINIŞTRI „M”.: — Spre deosebire de alte state, noi am păstrat satele şi unele dintre ele ar prezenta interes pentru străini. Cum veţi susţine turismul rural, de care ar putea beneficia turiştii sosiţi în Moldova? L.D.: — Una dintre formele prioritare ale turismului în Republica Moldova este turismul rural. În străinătate acesta se bucură de o popularitate deosebită. Şi la noi mediul rural (cu sate pitoreşti şi comunităţi agricole) constituie o sursă importantă în prestarea serviciilor de cazare tradiţională de tip rural, oferirea unor oportunităţi de încadrare în activităţile şi preocupările satului, familiarizarea cu folclorul şi tradiţiile locale, demonstrarea meşteşugurilor din zonă şi implicarea directă în fabricarea acestora, posibilitatea de a procura obiecte de artizanat. Potenţialul peisagistic, tradiţiile gastronomice de valoare, ospitalitatea moldovenilor, — toate acestea creează premise pentru dezvoltarea turismului receptor. Este foarte important faptul că turismul rural îşi propune ameliorarea calităţii vieţii în regiunile-gazdă, creând noi locuri de muncă şi venituri suplimentare pentru fermieri. Cu toate acestea produsul turistic naţional rămâne a fi necompetitiv sub aspectul calitate –preţ–diversitate. În acest sens, la 14 aprilie curent, la Agenţie a avut loc o întrevedere de lucru în problema dezvoltării agroturismului. Oaspeţi ai reuniunii au fost dl Gavin Bell, manager de proiect al Fundaţiei ADEPT, şi dl Mircea Mocanu, manager de program la PNUD România. Iniţiativa acestei reuniuni a venit din partea PNUD-ului , care a dorit să extindă experienţa Fundaţiei ADEPT — cea care a creat cu succes în România centre de prelucrare a produselor agricole. Prin unirea în aceste centre a 6-8 gospodării, au fost oferite noi oportunităţi de dezvoltare pentru pensiunile agroturistice, inclusiv prin îmbunătăţirea infrastructurii, instruirea populaţiei şi nu în ultimul rând prin promovarea produselor acestor gospodării, fie că este vorba de producerea mierii, a brânzeturilor, uscarea fructelor etc.

Acest gen de activitate încurajează şi un şir întreg de alte preocupări conexe pentru turişti, cum ar fi: implicarea în coacerea pâinii pe vatră, cositul grâului, culegerea strugurilor, împletitul de lozie ş.a. Promovând centrele de prelucrare a produselor agricole, asigurăm în mod cert legătura dintre produsul autohton, pe de o parte, şi cel turistic, pe de altă parte. Suntem optimişti în ceea ce priveşte implementarea acestui proiect şi în ţara noastră. „M”.: — Există rute cu vizitarea unor localităţi din Republica Moldova şi România? L.D.: — Deocamdată rute comune nu există, dar deja au fost purtate tratative în acest sens. În data de 7 aprilie a.c. am avut o întrevedere cu dl Sorin Munteanu, secretar de stat la Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului din România. Un subiect al discuţiilor s-a referit la perspectiva promovării programelor turistice comune, inclusiv în contextul accesării de fonduri europene comune în cadrul Programului de cooperare transfrontalieră România-Ucraina-Republica Moldova

(printre proiectele care ar putea fi derulate prin acest program se regăsesc Drumul vinului şi Drumul mănăstirilor. „M”.: — Se pare că aţi început să conlucraţi cu firme de turism din România... L.D.: — Aşa este. Ne propunem o conlucrare strânsă cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului din România. Vom prelua experienţa dânşilor, vom învăţa pe parcurs. „M”.: — Este ceva la noi care nu-i sperie pe turiştii străini? Drumurile, să zicem... L.D.: — Suntem conştienţi de faptul că infrastructura din ţara noastră necesită intervenţii majore. Dar tocmai pentru că sunt majore, acestea necesită şi foarte mari investiţii. Ele, cu siguranţă, se vor realiza în timp. Deocamdată vom încerca să-i atragem pe turişti prin ospitalitatea şi deschiderea noastră. „M”.: — Ce le place mai mult moldovenilor? Unde preferă ei să meargă? L.D.: — În top se află Turcia, Bulgaria şi Ucraina. Statistica confirmă anume aceste destinaţii cu următoarele cifre: în 2009 şi-au petrecut vacanţa în Turcia 39%, în Bulgaria — 28%, Ucraina — 13%, România — 10%, Egipt — 3% şi Grecia — 1% dintre moldovenii care s-au odihnit în afara ţării. Deocamdată la noi nu se fac sondaje care să scoată în evidenţă categoriile de vârstă ale turiştilor şi excursioniştilor. Dar dacă este să revenim de la ce am pornit şi anume că turismul este o preocupare nobilă (şi utilă!), pot presupune că la orice vârstă poţi face turism, adică poţi pleca într-o călătorie în lumea mare. Altceva este ca de fiecare dată să te reîntorci cu drag acasă... „M”.: — Vă mulţumim pentru amabilitatea cu care ne-aţi acordat acest interviu şi vă urăm spor în toate.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 33

Literatură & Publicistică

Auguriada

ELEGIE DESPRE MICA PATRIE O lungă neiertătoare tăcere te va-nsoţi în mica ta patrie, copiii te vor asurzi cu droaia,însă nu te vor cunoaşte (nepoţii tăi încearcă să se afirme pe o altă ţărână) nu te vor cunoaşte pe văi cu urme-ncâlcite colburile, drăgaicele nu-ţi vor chicoti pistruii pe faţa roşcată, nici amicii din poze mai vechi nu-şi vor risipi ochii după tine şi cum să-ţi explici un străin nălucindu-ţi în sarea cuvintelor,dincolo de vis,printre crucile sparte şi negre,printre casele cu flori şi braţe pe care să-ţi odihneşti fruntea?— un străin zi de zi nălucindu-ţi stelar în oglindă pe lama briciului

Mihail Ion CIUBOTARU

34 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "GLIRA"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 35

SFAT ÎN DOI

victor dumbrăveanu

Între ei, Victorii

DUMBRĂVEANU FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU PROHIN V.D.: — Eşti proverbial prin modestia ta. Te consider un bun prieten al meu, dar nici chiar eu nu-ţi cunosc rădăcinile. De unde vii, cine ţi-s părinţii care au pus în tine atâta candoare şi cumsecădenie? V.P.: — Îţi mulţumesc pentru apreciere, dar... s-o luăm de la margine. Fiecare dintre noi are un cod interior de conduită. În diverse situaţii, acesta parcă ţi-ar şopti: cutare lucru ţi-l poţi permite, iar celălalt — nu. Vechii greci, îmi spunea Victor Teleucă, l-au numit daimon... Codul de care mă călăuzesc mi l-au format, în egală măsură, părinţii, oamenii satului şi cărţile citite în adolescenţă. Nu ştiu dacă-s modest: ceea ce am de făcut, mă ambiţionez să fac cât mai calitativ... Din clasele primare am îndrăgit cititul. “Înghiţeam” toate cărţile pe care le împrumuta de la unii profesori din sat fratele meu. Citeam romanele aduse, în timpul vacanţelor, de sora mea mijlocie, studentă la Soroca. Pe lângă aceasta, la fiecare trei-patru zile, mă duceam să iau cărţi de la bibliotecă. Îngrijorată, mama îmi povestea că a stat la spital într-un salon cu o femeie necăjită: fata ei se ţicnise de atâta citit. Datorită lecturilor, mă orientam,în unele circumstanţe,mai uşor decât alţii. În consecinţă, mă alegeam cu tot soiul de misiuni: să pregătesc gazeta de perete a clasei, să răspund printre primii la lecţiile deschise, să iau cuvântul la diferite întruniri. Odată, într-a şasea,pe când diriginta îmi dădea misiunea de rând, o fată din clasă se ridică indignată: ”De ce mai toate însărcinările i le daţi lui Prohin? Oare nu sunt şi alţi şcolari care le-ar putea executa?..” Era o elevă harnică. Avea doi fraţi care treceau cu greu dintr-o clasă în alta, în schimb, ea învăţa foarte bine. Au trecut peste cincizeci de ani de atunci, dar eu n-am uitat acel sentiment de jenă penibilă care m-a cuprins. Din cauza mea, nu se puteau manifesta alţii, aşa credeam... Consider că literatura şi, în genere, creaţia, e un teritoriu nemărginit, cu suficient spaţiu pentru fiecare.

36 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

SFAT ÎN DOI — De unde vii, victore, cine ţi–s părinţii care au pus în tine atâta candoare şi cumsecădenie?

V.D.: — Şi părinţii? V.P.: — Dacă e să mă refer la părinţii mei, plecaţi de mult la cele veşnice, cred că de la mama am preluat ceea ce ţine de simţire, de inimă. De la tata am moştenit viziunea raţională, uşor colorată comic, asupra spectacolului lumii. Mama, fiică de feroviar, a rămas, la o vârstă fragedă, fără mamă. Tatăl ei a participat la războiul ruso-japonez, în Manciuria. Rămas văduv, cu trei copii, a fermecat cu vorba o ţărancă din satul vecin, înduplecând-o să se mărite cu el. N-au făcut casă comună mulţi ani. Bunicul pe linie maternă a fost secerat de tifosul exantematic adus din primul război mondial. Mama a frecventat o singură iarnă şcoala. În scrisorile care mi le trimitea când eram student, apoi la armată, n-am dat de nici un semn de punctuaţie. Tata e coborâtor din ţărani. S-a născut într-un sat cu un nume

La Ipoteşti. Lângă casa copilăriei lui Mihai Eminescu.

care îmi place — Krasnopolie, în traducere ar însemna Câmpul-Frumos. S-au cununat la biserica aceluiaşi sat, în 1924. Mirele avea 20 de ani, mireasa — 16. Tata rămase fără tată încă de minor. Bunica a murit cu mult înainte de a mă naşte eu. În arborele meu genealogic, dincolo de bunei, e spaţiu alb. Până la formarea, în 1934, a Republicii Autonome Mordvine (Rusia), satul în care s-a născut tata făcea parte din regiunea Penza, la câţiva kilometri de regiunea Reazan, baştina poetului Serghei Esenin. Numele Trohin, care seamănă cu al meu, e atestat în unele registre mai vechi din Principatul Moldovei. În piesa lui Constantin Negruzzi “Muza de la Burdujeni”, figurează un personaj îndrăgostit, vameşul Trohin. Uneori mă gândesc: ”Dacă unele particularităţi ale sensibilităţii străbunilor ni se transmit genetic, prin părinţi, nu-i exclus că cineva dintre stră-stră-străbuneii mei să fi plecat, odată cu Dimitrie Cantemir, în Rusia, după bătălia de la Stănileşti, în 1711”... La început tata a fost agricultor: ara pământul, semăna ovăz, secară... În acea republicuţă, cu o populaţie de nici un milion de locuitori, oamenii au trecut prin aceleaşi urgii ca şi basarabenii — foamete, colectivizare forţată, deportări. Acestea au avut loc în Republica Mordvină cu mult mai înainte ca în Moldova. Localnicii n-au cunoscut infernul şi purgatoriul „eliberărilor”, în schimb, au gustat din alte cumpene: specialişti în diverse domenii, intelectuali, feţe bisericeşti şi chiar oameni necărturari au fost maltrataţi de enkavedişti pentru a semna „mărturisiri” că au făcut să deraieze trenuri, au otrăvit fântâni, au infectat cirezi de vite...Ţara sovietelor avea nevoie de braţe ieftine de muncă la marile şantiere staliniste. Pentru a scăpa de persecuţii

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 37

SFAT ÎN DOI a scrie pentru cei mici e mai greu decât pentru cei mari. Dacă nu captivezi copilul din primele fraze, el se plictiseşte.

”Cei mai dragi cititori îmi sunt copiii...”

şi, totodată, a-şi întreţine familiile, bărbaţii plecau cu miile să muncească în Extremul Orient, în Siberia, dincolo de Cercul Polar. Tata, lăsând-o acasă pe mama cu doi copii mici, s-a angajat într-o echipă de pompieri care stingea incendiile de pădure din vecinătatea căii ferate, în Republica Autonomă Carelo-Fină (în prezent Carelia).Peste un timp l-au urmat mama şi copiii. Lângă Marea Albă şi peninsula Kola condiţiile de muncă erau mai bune decât în regiunile din centrul Rusiei. Dar părinţii s-au văzut nevoiţi să se întoarcă în mica lor republică — mama nu suporta clima nordică. Serviciile de pompieri făceau parte din structurile organelor de interne. Întrucât la baştină nu erau locuri vacante de pompieri, tatei i s-a propus să urmeze cursuri de sectorişti şi după absolvirea lor a lucrat în noua sa funcţie, având în subordine cinci sate: două de mordvini, unul de tătari şi două de ruşi. Destinul a vrut să văd lumina zilei într-o localitate în care nu aveam nici o rudă — satul Vindrei. Din certificatul de naştere ştiu că în mordvină mama e mamasi, iar tata — teteasi. Numai două amintiri legate de acele locuri mi s-au păstrat în memorie: se aude o fanfară şi toată lumea plânge — s-a terminat războiul. În 1944 a venit o dispoziţie din Saransk, capitala republicii: să fie întocmite listele cu numele celor mai buni lucrători în domeniul medicinii, comerţului, veterinăriei, justiţiei, finanţelor, miliţiei, comisariatelor militare. Chipurile, spre a fi decoraţi. Dar în loc să li se dea ordine şi medalii, toate persoanele înscrise în liste au fost trimise în regiunile de vest ale U.R.S.S., proaspăt eliberate de sub ger-

38 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

mano-fascişti. I-au forţat să-şi lase modestele gospodării, părinţii, rudele, prietenii şi să-şi înceapă un alt capitol de biografie în teritoriile sărăcite de război. O parte din cei trimişi în Ucraina au fost omorâţi de combatanţii lui Stepan Bandera. Mai mulţi lucrători medicali au murit în Moldova fiind contaminaţi cu maladii infecţioase. Peste 25 de ani şeful miliţiei raionale, unde tata activase ca sectorist, i-a expediat o scrisoare în care îşi cerea iertare că îl inclusese în acea listă. V.D.: — Iată deci cum: puteai să devii scriitor rus, mordvin sau tătar.Dar ţi-a fost scris să te faci prozator român basarabean. V.P.: — Vatră a copilăriei mi-a devenit satul Lencăuţi, Ocniţa. Acolo am avut buni prieteni de joacă şi de şcoală, am umblat cu uratul, am lucrat cu sapa şi cu furca alături de săteni. V.D.: — Bine, dar cum ai devenit moldovean? V.P.: — Simplu: am copilărit şi am crescut (m-am format, adică) în Moldova.În copilărie, când mama creştea viermi de mătase, eu cu sora aduceam frunze de agud. Iar un copil de miliţian trece prin trăiri pe care alţii nici nu le bănuiesc. Eram prin clasa a 6-a şi într-o seară stăteam singur şi citeam sau scriam la lumina lămpii cu gaz. Aud că cineva ciocăneşte în fereastră. Aprind lanterna şi mă apropii de geam. Ca într-un film de groază văd un cap cu faţa însângerată. Din întuneric i se desluşea numai albul ochilor şi al dinţilor. Fiind beat, omul se bătuse cu cineva şi a venit la sectorist să arate ce au făcut răii din el. Sau un alt episod:

stăteam de câţiva ani cu un băiat într-o bancă. Eram buni prieteni. Într-o primăvară au dispărut din depozitul gospodăriei câţiva saci de floarea-soarelui. Cineva a lansat zvonul că le-ar fi furat tatăl colegului meu de bancă. Numai eu ştiam ce se făcea în sufletul meu: brigadierul, şeful depozitului şi sectoristul trebuia să facă percheziţie în casa bănuitului. Cât de mult m-am bucurat că bănuiala a fost falsă! Funcţia de sectorist a tatei m-a făcut să simt durerea mai multor oameni. După moartea lui Stalin, lumea se bucura de anumite libertăţi. Putea să meargă la un frate sau la o soră în România, li se permitea să se ducă la o rudă deportată. Sătenii nu aveau de unde să cunoască legile. Mulţi veneau la tata să ceară un sfat, să-i ajute să scrie o cerere. Dar un sectorist nu avea dreptul să scrie cereri pentru alţii. În asemenea cazuri se apela la mine. Îmi spunea el cum să scriu şi eu le scriam. Unei femei i-am scris o cerere ca să i se permită să meargă la Brăila la o soră, pe care n-o văzuse din 1944. Unei bătrânele din satul vecin i-am ticluit o cerere pentru a merge în Tiumen, să-şi vadă nepotul deportat pentru că studiase la Iaşi... În 1956, când se transmiteau ştiri despre rebeliunea antisovietică din Ungaria, eu îi scriam lui Voroşilov o cerere din partea unei femei, care ruga să-i fie graţiat soţul, fiindcă avea trei copii mici, iar părinţii îi erau bătrâni şi bolnavi. Cred că cererile ajungeau la destinaţie, dar tata refuza să ia ceva pentru ajutorul acordat. Câte o bătrână îmi dădea un măr sau o rublă ca să mă duc la film. Roşeam până în vârful urechilor....

SFAT ÎN DOI regret că nu avem autori tineri în literatura pentru copii. o carte inspirată pentru cei mici e o adevărată sărbătoare.

La 65 de ani. O felicitare în cadrul cenaclului "La Creangă".

V.D.: — Bine, ai devenit moldovean... Dar de ce te-ai apucat de scris? Şi când ai început să scrii? V.P.: — Prima poezie am compus-o în clasa a treia. Se numea „Lencăuţi” şi avea patru catrene în care au încăput Nistrul, şcoala cu două niveluri, clubul, biblioteca şi gospodăria „Scânteia”. Eram o fire timidă şi imboldul de a scrie a pornit, pesemne, de la dorinţa de comunicare cu lumea. V.D.: — La Universitate ai avut colegi admirabili. Filologia basarabeană n-a avut nici până la voi, nici după voi un asemenea contingent. Tu erai poet la acea vreme, scriai epigrame... Cum ai ajuns la proză? V.P.: — Sunt născut în octombrie 1942. Puteam să mă duc la şcoală în ”49. Din motive de sănătate, mama m-a dat la şcoală în "50. La Universitate însă m-a bucurat această întârziere, fiindcă am avut colegi buni, harnici, înclinaţi spre studii aprofundate. Ne-au citit cursuri N. Corlăteanu, An. Ciobanu, I. Osadcenco, Gh. Dodiţă. Am avut un seminar cu H. Corbu despre dramaturgia lui Vasile Alecsandri. Când eşti student acumulezi informaţie nu numai de la profesori, ci şi de la colegi. Mihai Cimpoi mi-a fost, bunăoară, coleg de grupă, iar la anul trei - coleg de cameră la cămin. Pe la orele 22.00 lumina era stinsă. Ca să-şi termine studiul sau recenzia, Mihai scria lângă geam, la lumina felinarului din stradă. Era la curent cu viaţa Uniunii Scriitorilor, ne servea informaţii curioase: Andrei Lupan ştie pe de rost „Luceafărul”; Ion Druţă a scris „Casa mare” ca o replică la romanul „Cresc etajele” de Emilian Bucov; Ion Bolduma îşi găsise o

traducătoare în ucraineană, din Doneţk, şi noi ne întrebam cum va suna în limba lui Şevcenko „Luna linge-n gard găleata ca o mâţă stricătoare”...? Anatol Gavrilov ne-a fost singurul coleg care învăţa germana. Când discutam, aducea citate din Ibrăileanu, din filozofii germani. Ion Dumbrăveanu studia, în paralel, spaniola şi italiana. De la el am auzit: „A citi „Don Quijote” în traducere e ca şi cum ai citi „Amintirile...” lui Creangă într-o altă limbă”... Când vorbim despre promoţia din care fac parte, nu se cade să uităm că am fost studenţi în perioada dezgheţului hruşciovist. Noi, care am studiat în 1960-65, eram obligaţi să citim literatură română. Peste 90 la sută din studiile, monografiile, articolele pe care ni le recomanda Anatol Ciobanu erau tipărite la Bucureşti. În chioşcuri puteai cumpăra liber „România literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”... Cum am trecut la proză?.. În clasele VI-VII am citit patru poeţi de valoare: Coşbuc, Alecsandri, Puşkin, Lermontov. Urmând involuntar aceste modele, scriam şi eu versuri. După ce i-am citit pe Eminescu şi Blaga, mi-am dat seama că poezia e o stare de spirit, o filozofie, poate un mod de viaţă. Mişcarea, acţiunea sunt elemente ale prozei. Primele epigrame le-am scris la comandă — pentru gazeta de perete a facultăţii. Apropo, în epigramă ca şi în poezia pentru copii, trebuie să fie multă acţiune. Prima proză care am publicat-o la „Cultura Moldovei” se numea „Eu şi presa de perete”... V.D.: — Ai fost mai mulţi ani în fruntea unor organizaţii obşteşti de la Uniunea Scriitorilor... Ce crezi azi despre ace-

le funcţii? Cu ce te-ai ales bun din toate acestea? V.P.: — Munca obştească, adică neremunerată, însemna o enormă pierdere de timp şi energie. Din cauza diferitor misiuni obşteşti nu mi-am scris, probabil, cele mai frumoase cărţi. De altfel, avem aceeaşi experienţă de muncă, tu ai lucrat la vreo 5-6 redacţii, eu la câteva. Nici un om al presei nu se prea rupea spre activităţile obşteşti. Am fost şi la controlul popular, şi la sindicate, am condus şi organizaţia de partid a Uniunii Scriitorilor. Înaintea mea în această funcţie activase Vera Malev şi atunci când i-am cerut un sfat, ea mi-a spus: „Să ajuţi, cât ai să poţi, oamenii”. Astfel că împreună cu regretatul Pavel Boţu şi Gheorghe Madan, preşedinte al comitetului sindical, am semnat diferite demersuri pentru decorarea scriitorilor, pentru a fi publicaţi la Moscova, pentru a primi apartamente. Pe unii dintre colegi i-am apărat de răuvoitori. V.D.: — L-ai cunoscut personal pe Nichita Stănescu, atunci când a fost la Chişinău. Ce impresie ţi-a produs? V.P.: — Despre Nichita Stănescu auzisem prima oară de la colegii de promoţie Ion Vieru şi Gheorghe Ciocoi. Mai descurcăreţi ca mine, ei erau abonaţi la „România literară” şi „Luceafărul”. Toate cărţile editate în România pe care am dorit să le am, mai devreme sau mai târziu le-am procurat la Moscova, Odesa, Kiev, Cernăuţi...Dar până la destrămarea U.R.S.S.n-am dat în librării de nici o carte a acestui poet. În toamna lui ’76, când a venit la Chişinău împreună cu Mircea Tomuş, l-am însoţit alături de Liviu Damian la câteva manifestări literare. I-am

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 39

SFAT ÎN DOI

1963. Student la anul 3, Facultatea de Filologie, U.S.M. Colegii de grupă (în prim-plan): Mihai Cimpoi, Gheorghe Ciocoi, Aurel Ciocanu, Efim Movileanu; (în planul doi): Octavian Şauga, Anatol Coşciug, Victor Prohin.

spus lui Nichita că citisem într-o revistă moscovită câteva din poeziile lui, traduse în rusă. Poetul s-a bucurat, el nu ştia despre acea publicaţie, m-a rugat să-i fac rost de un număr de revistă. O impresie de ordin personal: dacă majoritatea dintre noi, care ne zicem scriitori, ca şi cum am avea două moduri de a vorbi — construcţia frazei, lexic, topică, — unul pentru comunicare obişnuită, orală şi altul când ne adresăm în scris cititorului, — Nichita Stănescu în privinţa aceasta nu făcea nici o diferenţiere. Vorbea cu cei din jur în metafore şi îmbinări neaşteptate de cuvinte şi sensuri, cum o făcea în versurile şi eseurile sale. V.D.: — Despre ce opere, nume, la apariţia cărora ai pus umărul, îţi place să-ţi aminteşti? V.P.: — Fiind timp de 11 ani secretar responsabil, apoi 5 ani redactor-şef adjunct la revista „Nistru”, eram obligat să citesc tot ce se propunea spre publicare. M-a bucurat Nicolae Vieru, când a venit cu trei proze scurte, îmbrăcat în uniformă de ostaş, m-a bucurat Ion Iachim — lucra profesor la Cărpineni şi avea o proză aproape perfectă, m-a impresionat proza Lidei Istrati care

40 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

vedea în proiectele ei trei romane din epoca lui Ştefan cel Mare, dar a reuşit să scrie numai unul, îmi amintesc până acum fiorul primăvăratic din nuvela lui Nicolae Rusu „Pălărie pentru bunel”, a fost o apariţie neaşteptată romanul lui Dumitru Matcovschi „Duda”. Mi s-au întipărit primele proze semnate de Viorel Mihail, Vlad Zbârciog, Iulia Mihăileanu, Iurie Bodrug, Constantin Cheianu... V.D.: — Câteva cărţi ale tale au apărut în traduceri peste hotare. Unde? Când? V.P.: — Mi-au fost traduse trei cărţi. Una în rusă, la Chişinău, alta în lituaniană, la Vilnius, şi a treia în letonă, la Riga. Cel mai mult m-a bucurat ediţia de la Riga. Leons Briedis, care a studiat la Chişinău mai întâi, mi-a tradus câteva proze pentru o revistă, apoi le-a adunat într-o carte foarte frumos ilustrată. La Vilnius m-a tradus profesorul Eduardas Pundzeavicus. V.D.: — Romanul tău „S-a copt frunza” l-am recitit acum doi ani, când a apărut în a doua ediţie. Mi-a plăcut şi la recitire. Cum l-a primit cititorul de azi? V.P.: — Dacă e să fiu sincer, nu-mi prea

cunosc cititorul. Mi s-a întâmplat să particip la întâlniri în şcoli, biblioteci. De obicei, moderatorii mă prezintă în felul următor: „Până acum aţi ascultat proză şi poezie serioasă, iar Victor Prohin vă va face să vă tăvăliţi de râs”. De fapt, în interiorul meu sunt mai curând trist. După apariţia primei ediţii a „Frunzei” am fost invitat la o întâlnire cu studenţii facultăţii de cultură fizică. Auditoriul a ascultat atent tot ce i-am vorbit şi la urmă mi-a adresat o singură întrebare: în cât timp aţi scris romanul? Cel mai devotat cititor al meu a fost soacra, dactilografă. Născută la Galaţi, ea avea simţul limbii şi al artisticului. Până îi dam proza ca să mi-o tipărească, o transcriam de mână de câteva ori, ca să nu trag cu obrazul... V.D.: — Acum lucrezi la revista „Alunelul”. E, poate, unica publicaţie căutată... Nu ţi-e teamă că Internetul va substitui cartea? V.P.: — A scrie pentru cei mici e mai greu decât pentru cei mari. Dacă nu captivezi copilul din primele fraze, el se plictiseşte. Regret că nu avem autori tineri în literatura pentru copii. O carte inspirată pentru cei mici e o adevărată sărbătoare. Cartea ta

SFAT ÎN DOI

1976. La Expoziţia Realizărilor Economiei Naţionale. De la stânga la dreapta: Gheorghe Madan, Liviu Damian, Mircea Tomuş, Nichita Stănescu, Victor Prohin.

„Goangele Dădiţei” a fost pentru mine, dar şi pentru alţi cititori, neaşteptată, ca şi „Isprăvile lui Guguţă”, „Balada celor cinci motănaşi”... Rămân devotat revistei „Alunelul”. Ţin mult la această publicaţie. E vorba totuşi de cititorul care nu şi-a pierdut credinţa în bine şi frumos. Dacă rezolvă un joc, găseşte răspunsul la o ghicitoare sau devine premiant al unui concurs, acesta-i un eveniment extraordinar în scurta lui biografie. Privitor la Internet, n-am o opinie proprie. Spre ruşinea mea, n-am însuşit această minune a secolului, care este calculatorul. Continui să-mi scriu textele cu pixul. Poetul Aurel Ciocanu, stabilit de un deceniu în S.U.A., îmi trimitea un mesaj: „I-aş sfătui pe toţi părinţii ce au copii până la 16 ani să-şi arunce pe fereastră computerul”. Cel mai frumos cadou al societăţii ar fi ca părinţii să nu plece peste hotare, să rămână alături de copii, să nu-i lase pe la bunici. Reproduc o scrisoare a unui băieţel de la ţară: „Suntem doi fraţi şi ţinem mult unul la altul. Când tata şi mama au fost plecaţi peste hotare, am fost răzleţiţi. Eu trăiam la o bunică dintr-un sat, fratele — la altă bunică, în alt sat. Acum părinţii s-au întors şi

suntem iarăşi grămăjoară. Până şi în somn, când dormim, ne ţinem de mâini ca să nu ne mai despărţim”. V.D.: — Ai fost membru al acelui Parlament, care a votat oficializarea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la grafia latină. Altul, în locul tău, ştii ce dividende ar fi scos din asta! Spune ceva despre atmosfera din acel Soviet Suprem. V.P.: — Revenirea la grafia latină şi oficializarea limbii e opera a sute de mii de oameni. Scriitorii, intelectualitatea au tras clopotele, dar fără sprijinul masiv al populaţiei nu ar fi obţinut nimic. Inclusiv şi noi: tu — redactor-şef la „Columna”, eu — membru al grupului pentru elaborarea proiectelor legislaţiei lingvistice. Unele propuneri ale noastre au fost ignorate. Cu o jumătate de an înainte de sesiune, noi propuneam următoarea formulă a articolului de bază: „Limba de stat a R.S.S. Moldoveneşti este limba moldovenească (română) în baza grafiei latine”. La discuţiile în comisii a fost scos cuvântul română. Situaţia în republică la acel sfârşit de vară era tensionată. S-au declanşat gre-

ve la întreprinderile din Tiraspol, Tighina, Comrat. La Nistru erau oprite trenurile, multe încărcate cu fructe şi legume. Peste ani, aveam să aflu că Gorbaciov îi propusese lui Grossu să oficializeze două limbi de stat. În acele ore astrale ale deşteptării conştiinţei naţionale a basarabenilor voinţa oamenilor trăgea greu la cântar. Parcă îmi stă şi acum înaintea ochilor ultimul episod al sesiunii. Conform tradiţiei, trebuia să rostească o alocuţiune primul secretar, Simion Grossu, care era un bărbat înalt şi frumos. Nu auzeam ce zice, gândurile îmi erau la cele două zile ale sesiunii. Unii deputaţi lăcrimau, dar nu-şi ştergeau şiroaiele de pe obraji. Iată cum a fost... Probabil, multe s-ar mai putea şi ar trebui să se spună despre acest om neobişnuit, care este mordvinul-moldovean Victor Prohin. Nu e vina noastră că e atât de modest — din contra, avem meritul de a-l fi făcut acum să se destăinuiască. Dar dacă am fi întrebaţi, cum se poate să îl cunoaşteţi mai bine, v-am da un singur îndemn — citiţi-l. Şi începeţi numaidecât cu romanul „S-a copt frunza”...

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 41

Literatură & Publicistică

Auguriada

SONET PE ASFALT Aud câmpia. Aud cărăbuşul cum trage firul luminii, încolo,spre margini mai pure. Iu-hu-hu,scutură-ţi zdreanţa, pădure cu mure! Cerul e spart ca un geam, tihărăi şi viroage! Eu îmi pun scaunul pe tevatură,pe dure tâlcuri ostile, ca pe nişte ghimpi în poloage. Iu-hu-hu,boieri mari, domnia-i sub vremi miloage! Cine-mparte doi peşti şi cinci pâini, fără să fure? Soarele-n cer tace,spaima e-o cârtiţă mută, satele ies la drum,se-ndeasă unul într-altul,— tren pribeag, nu e păcat că neamul se strămută? Dar tu îţi duci crucea, câmpie! Şi-n tot înaltul te-aud! Apoi roţi...scrâşnete...o umbră tăcută... Şi-mi plec urechea. Şi-ascult. Şi m-asurzeşte asfaltul. Martie 2004 42 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Mihail Ion CIUBOTARU

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "Cavaleria rusticana"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 43

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Adriana STAICIU

TREI SECOLE DE COPILĂRIE

44 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Amintiri de pe când nu eram pe lume

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Copilăria este perioada fără griji, de care ne amintim toată viaţa cu nostalgie, pe care am vrea să o perpetuăm peste întreaga noastră existenţă. Poate, dacă ne-am mulţumi cu ceea ce avem, am fi fericiţi, dar aşa toate zilele noastre le umplem cu regrete. Când suntem mici vrem să fim mari ca să putem cumpăra o casă plină cu dulciuri, iar când ajungem mari şi avem casa, nu ne mai trebuie dulciurile. Şi totuşi vrem să fim iarăşi copii. Se spune că toate copilăriile sunt la fel. În esenţă, aşa şi este, fiindcă tot grijile jocului sunt cele mai importante, doar că aparenţele nu sunt chiar aşa. Dacă am face un studiu comparat al „Amintirilor din copilărie”, scrise de humuleşteanul care a trăit cu un secol şi jumătate în urmă, al „Hronicului şi cântecului vârstelor”, scris de copilul secolului XX, Lucian Blaga, dacă am studia şi perioada lipsită de griji a electronizaţilor secolului XXI, ne-am da seama că ceea ce a fost — nu mai este, iar ceea ce a rămas — este schimbat radical.

ăt de mult, în epoca răzeşilor, pe când lotul de pământ reprezenta cea mai mare bogăţie a omului,pe când existau doar cai şi căruţe, iar picioarele desculţe ale răzeşilor erau pline de bătături şi totuşi sănătoase, — atunci, domnii mei, puii de răzeşi trăiau cea mai frumoasă copilărie pe care şi-ar imagina-o omul de astăzi. Chiar de la prima propoziţie a memoriilor lui Ion Creangă ne putem da seama cât de diferit ar scrie un copil al zilelor noastre. Cine ar mai putea zice aşa: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremuri şi ce oameni mai erau în părţile noastre... pe când începusem şi eu a mă ridica băieţaş la casa părinţilor mei...”, dacă nu copilul din Humuleşti? Copiii din zilele noastre ar scrie aşa: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce jocuri proaste la calculatoare vechi mai aveam pe când se lăsau scaunele de greutatea creşterii noastre...”, oamenii fiind înlocuiţi de televizoare şi calculatoare. Părinţii noştri, dar şi tinerii de vârsta mea, care şi-au trăit o parte din viaţă între colbul drumurilor de la sat, între viile şi copacii vecinilor, între ploile cu bulbuci din timpurile arşiţei, par înrudiţi cu imaginile din cunoscutele rânduri ale poetului Lucian Blaga din “Hronicul şi cântecul vârstelor”: „Dimineaţa, abia trezit, numai ce auzeam strigăte din curte din toate puterile: „Lulu Popii, Lulu! Lulu Popii... fusese aşa de lungă noaptea! O noapte întreagă nu ne-am văzut... Mă îmbrăcam şi ieşeam... Jocurile noastre iscodiseră toate virtuţile nisipului. Exploatam o grămadă mare de nisip mărunt, pus de cineva sub castanul uriaş din faţa casei...” Nu e vorbă, că şi azi se cheamă copiii unul pe altul la joacă, dar o fac prin intermediul telefonului. Cu cuvinte delicate, cel de la alt capăt al firului întreabă părintele, dacă îi permite odraslei sale

să iasă pentru o oră afară, şi dacă obţine permisiunea, la adunarea picilor din curte numaidecât vor discuta despre te miri ce monstru dintr-un film japonez.... Acum chiar şi în veşnic posomorâtele noastre sate rareori vezi cete de copii jucându-se în curte până se aprind luminile la bucătărie pentru ca mamele răguşite să îi cheme la o cină. Cei maturi au uitat, iar cei tineri încă nu au aflat despre semnificaţiile duminicilor, despre mersul obligatoriu la biserică, despre datoria de a-şi vizita din când în când rudele şi de a-i ajuta pe cei neajutoraţi, pentru că televizorul şi calculatorul „lucrează până târziu, iar soarele răsare abia la amiază”. Minunile astea nu se întâmplau nici când am copilărit eu. Doar Creangă spune în Amintirile sale: „Duminicile bâzâiam la strană şi hâşti! câte un colac!” Acum doar femeile în vârstă, devenite, poate, excesiv de evlavioase, merg regulat la biserică, iar colaci nici n-au cui să dea, că e pustiu în locaşul Domnului. „Cugetul nostru îşi învaţă imperativele de la păsări şi flori”, spune Blaga în „Hronicul şi cântecul vârstelor”, iar copiii de azi învaţă imperativele postului de televiziune MuzTV. Dacă odinioară se juleau şi îşi rupeau iţarii, fugind de câini, sărind gardurile vecinilor când se duceau la cireşe străine, acum ei nici nu au cum să cadă, fiindcă stau ţepeni pe scaune de le amorţesc şi simţirile. Cine din copiii de azi ar mai crede, ca şi micul Lucian Blaga, că soarele merge împreună cu el şi deci el e fiul soarelui? Naivitatea senină din timpul copilăriei lui Blaga s-a spulberat în timp, fiindcă pruncii de azi se maturizează încă de la grădiniţă. Ciudată poveste: azi poate că ar zâmbi şi copilul Lucian, dacă ar auzi de la cineva că soarele este substantiv însufleţit...

Maturizarea copiilor de azi întrece limitele normalului, mai ales dacă ne gândim că mulţi din ei nu cred în poveşti. Am fost martora unei întâmplări, când o tânără mamă îi povestea copilului său despre Baba-Hârca, aceea care îi bate pe copiii neascultători. Ăla mic, plictisindu-se de poveste, îi spune: „Mamă, eşti mare, cum poţi să crezi în babe rele? Iată, dinozaurii erau răi! I-am văzut într-un film, la calculator...” Tânăra mamă a tuşit a neputinţă şi l-a ameninţat pe puşti că îi ia calculatorul de lângă pătuc, dar era clar pentru toată lumea că nu i-l va putea lua... Mai înainte învăţam la şcoală tot felul de poezii despre patrie, despre neam, despre dragostea ce trebuie să le-o purtăm... şi credeam, simţeam aievea că ne iubim baştina, că suntem legaţi de Patrie cu toate fibrele sufletului. Oare de ce copiii de azi abia aşteaptă să se maturizeze, să facă rost de paşaport cu viză străină şi să plece în ţări îndepărtate, unde trăiesc vedetele Hollywood-ului?! Multe ne-a spus Ion Creangă despre copilăria lui, multe a spus şi Blaga. Dar oare ce ar putea spune un copil de azi despre viaţa sa petrecută între patru pereţi, împreună cu monitoarele care au devenit ferestre într-o lume ireală, dominată de un realism exagerat? Nimic! Mi se face jale de viitoarele amintiri ale viitorilor copii ai Moldovei. Mi-e jale că toţi fug după o altă civilizaţie, unde nu sunt cireşe, câini, nădragi rupţi şi soarele cu calităţi umane... pur şi simplu, mi se face rău la gândul că dincolo de secolul copilului de la Humuleşti, dincolo de era sensibilului Blaga şi dincolo de repriza asta cu jocuri halucinante pe NET nu se mai intuieşte nimic. Aici sfârşeşte copilăria umanităţii...

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 45

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Adriana STAICIU

Pentru adulţi poveştile sunt un vis frumos

ÎN FIECARE POVESTE ESTE CEVA REAL —

LETARGIA ŞI FRUMOASA ADORMITĂ

e sunt poveştile? Pentru cei mici cred că reprezintă o realitate ciudată sau nişte evenimente care se vor întâmpla atunci când se vor face mari. Pentru adulţi poveştile sunt un vis frumos, un pic de realitate amestecată cu vise în roz. Iar pentru maturi povestea este un cod, cu ajutorul căruia el, maturul, comunică cu cei mici. E definiţia mea, fireşte, şi nu pretind că e exactă ca o teoremă a lui Pitagora. Paradoxal însă, doar cei mici sunt mai aproape de adevăr atunci când definesc poveştile, chiar dacă, de cele mai dese ori, ei nu pot distinge realitatea de ficţiune. Să luăm un exemplu concret — „Frumoasa Adormită” de Charles Perrault. Cu toţii suntem fascinaţi de dragostea pe care o au, unul faţă de altul, personajele centrale, al cărei mesaj poate fi formulat printr-o aserţiune cunoscută prin naivitatea sensului — „Dragostea învinge totul, chiar şi anii grei de somn”. Învinge ea, nu-i vorbă, dar nu chiar totul. Mai ales nu poate face nimic cu anii. În realitate, timpul schimbă multe, chiar şi poveştile. În ce sens? Vă spun imediat. Dar mai întâi să stabilim ce ni se pare mai ireal într-o poveste? Sigur că finalul. Pentru că fericirea absolută nu poate exista prin definiţie, iar povestea nu e poveste, dacă finalul ei e altul... Şi totuşi! Atunci când toţi sunt fericiţi, iar iubirea dăinuie asupra întregii lumi, de fapt, starea asta nu e chiar atât de ireală pe cât pare, dacă ne-am imagina pentru o clipă că cineva a oprit timpul la jumătatea filmului, exact înainte de punctul culminant şi fericit. Ce se întâmplă cu restul poveştii? Restul dispare... dacă vrea autorul. Iată marea diferenţă dintre poveste şi realitate. Dacă autorul ar continua povestea, ea s-ar transforma în realitate. Şi atunci nu mai e poveste. Adică, e poveste în prima jumătate a ei, iar în cea de a doua

46 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

— e realitate. Doar că la un moment dat una ar putea fi confundată cu alta... Acum să ne imaginăm că povestea „Frumoasa Adormită” este o tragedie. De ce? Fiindcă somnul Aurorei este, de fapt, o stare patologică numită letargie. Aceasta este o cauză a isteriei, survenită în urma unor evenimente tensionate. În cazul prinţesei eveniment tensionat este lovitura adevărului, care nu-şi putea găsi locul în creierul tânăr al acesteia; schimbarea prea rapidă a rangului, de la o scară socială inferioară la una mai superioară, a devenit un şoc de o intensitate prea mare, mai ales că „evenimentul” era urmat şi de probabilitatea pierderii persoanei îndrăgite. Sigur, acesta este un motiv serios de isterie! Cum rămâne cu fuiorul? Puţină magie înfrumuseţează povestea, deci lăsăm la o parte ficţiunea. Felippe o sărută pe Aurora după ce, clar lucru, omoară forţele răului, ea se trezeşte şi îl vede pe cel, care ar fi trebuit să dispară de mult din viaţa ei. Într-adevăr, e o fericire, dar pentru cât timp? De obicei, accesele de letargie se repetă, iar uneori, dacă perioada somnului este mai mare, persoanele dragi te pot înmormânta de viu. Nu e vina lor. E vorba de asemănarea izbitoare a somnului letargic cu moartea. Aceleaşi simptome: răcirea corpului; bătăile dese ale inimii şi respiraţia insesizabilă fac ca multe dintre persoanele ce suferă de accese de letargie să se trezească în sicriele deja îngropate. Să zicem că Aurora nu va avea această soartă (dat fiind că persoanele dragi au mai văzut-o în ipostaza unei veşnic adormite), dar pur şi simplu va adormi, pentru a se

trezi peste vreo 20 de ani în acelaşi pat. Care e efectul? Felippe va deveni bătrân nu doar din cauza anilor, ci şi din cauza singurătăţii ( aceasta în cazul în care nu va căuta alinare în braţele vreunei curtezane), iar Aurora se va trezi la fel de tânără precum a adormit, rămânând frapată de imaginea celui pe care îl iubea. Aceasta o va face să se înstrăineze de el. La rândul său, Felippe va fi martorul unor transformări prea rapide a fizicului Aurorei, — timpul întotdeauna ia ceea ce-i aparţine şi nu face excepţii nici pentru somnul letargic! Astfel, el îşi va privi iubita ca pe o extraterestră nu fiindcă se va transforma prea rapid într-o bătrână, dar din cauza veşnicei imagini, care i s-a întipărit în memorie şi care l-ar forţa să o zeifice pe cea adormită; dar Frumoasa se va deteriora din cauza cumplitei dezamăgiri, care îl va copleşi pe Felippe. Fiinţa pe care Felippe a crezut-o zeiţă este, de fapt, o femeie obişnuită, uneori chiar banală. Deosebirea dintre ceea ce a fost şi ceea ce este e halucinantă şi, clar lucru, vor trebui să treacă alţi 20 de ani ca dezamăgirea să ia locul afecţiunii şi obişnuinţei. Dar nu e exclus faptul că el sau ea nu vor mai trăi până atunci. Nimic nu e sigur. Iată şi concluzia: forţele răului nu au fost omorâte de Felippe, ci ascunse, fiindcă adevărata răutate nu poate fi materializată, ea este subiectivă şi macină viaţa încet , dar sigur. Astfel, poveştile sunt, de fapt, secvenţele cele mai interesante şi fericite din realitatea noastră, secvenţe care sunt ascunse undeva în memorie, departe de rutina copleşitoare....

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 47

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Tania VACARu

În acest loc se produce conflictul: Sufletul îşi doreşte să fie acasă, lângă familie şi prieteni, în tara în care s-a născut

BASARABEAN vs. MOLDOVEAN sau

O “CEARTĂ” ÎNTRE SUFLET ŞI RAŢIUNE

48 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Cu toate că nu mai am domiciliu stabil în Moldova de aproape 7 ani, citesc ştirile on-line în fiecare zi (în special în ultimul an) şi urmăresc cu ardoare ce se mai întâmplă acasă. Mă şi miram de curiozitatea şi dorinţa mea de a citi fiecare cuvinţel ce face referire la ţărişoara mea, Moldova, ca să-mi dau seama că evenimentele curente au fost duşul rece, care a trezit multă lume la viaţă, inclusiv pe mine, moldoveancă get-beget care a schimbat până acum 3 ţări, tot învăţând şi acumulând experienţă şi cunoştinţe, ferm convinsă că ţara mea va avea nevoie de ele (nu ştiu la care Paşte, iertat fie-mi sarcasmul).

aradoxal, dar am învăţat să-mi iubesc Patria şi am conştientizat această iubire de la distanţă, pentru că de obicei tindem să dispreţuim ceea ce avem şi să adorăm ceea ce are vecinul. Nu zic, avem destule motive să fim nemulţumiţi. Eu, cel puţin, mi-am pus de multe ori întrebarea: de ce colegul meu neamţ are asigurată ziua de mâine, de ce francezului (care are note mai proaste decât mine) statul îi poartă de grijă, nemaivorbind de nordici, cărora statul "le plăteşte" pentru că învaţă. Răspunsul este extrem de simplu şi de complicat în acelaşi timp: pentru că eu sunt moldoveancă, iar statul meu nu iese bine dintr-un păcat că imediat intră în altul. Şi totuşi mai "acasă" decât acasă nu m-am simţit nicăieri, şi dorinţa de a mă întoarce creşte pe zi ce trece tot mai mult, doar că ce vrea sufletul nu este la fel cu ce gândeşte raţiunea... În acest loc se produce conflictul. Sufletul îşi doreşte să fie acasă, lângă familie şi prieteni, în ţara în care s-a născut, iar raţiunea îmi spune: „te întorci acasă să îngroşi rândurile şomerilor sau, şi mai rău, să lucrezi pentru un salariu de batjocură, că doar eşti "tânăr specialist", nu ai experienţă. În plus, şi studiile tale europene sau americane nu se împacă cu stilul moldovenesc de a face business, de a aplica legea, de a trata bolile şi încă atâtea altele. Şi ce o să zică familia ta? Ce-o să zică părinţii care ani de zile au muncit să-ţi plătească studiile nimănui folositoare — pardon, de nici un folos în propria ţară?... Şi uite aşa se "supără" studenţii moldoveni pe ţara lor, se zbat şi-şi găsesc un loc de muncă decent pe undeva, şi n-o duc rău, doar că sufletului parcă tot nu-i prea convine... Unii susţin că noi, ăştia tineri, ne trădăm ţara atunci când "ne vindem" mintea altor state în loc să ne întoarcem acasă şi să

muncim pentru patrie. Dar, oare, ţara nu ne trădează pe noi prin incapacitatea de a ne aprecia la justa noastră valoare, prin faptul că ne lovim de obstacole care nu ar trebui să existe într-o societate democrată? Este generaţia mea mai pretenţioasă decât generaţia părinţilor mei? Poate. Cerem mai mult, dar cererea este justificată, cel puţin în ceea ce mă priveşte. Acum sunt la momentul, în care încerc să găsesc motive raţionale de a mă întoarce acasă, însă, din păcate, ajung iarăşi să mă cert cu mine însămi... Lăsând aceste dureri la o parte, aş vrea să abordez un subiect foarte la modă în ultima vreme. Se tot vorbeşte despre "unire" şi revenirea la patria-mamă şi, pentru că, de obicei, această idee este aruncată în braţele noastre, a tinerilor, vreau să fac o precizare: NU ne dorim acest lucru! Ce vrem noi, de fapt, este să ne asumăm odată şi pentru totdeauna dreptul de a fi "moldoveni", lăsându-i deoparte pe bieţii "basarabeni", care aparţin trecutului, parte din istoria formării noastre ca popor, dar care nu mai sunt în viaţă, simbolic vorbind. Cei care mai au nostalgii de felul ăsta ar trebui să se trezească la realitate, iar realitatea e alta. Generaţia noastră gândeşte pragmatic şi îşi dă seama că unirea nu mai este posibilă nici cu România, nici cu o altă ţară din simplul motiv că nu mai putem fi asimilaţi şi nici noi nu mai putem asimila modul de viaţă şi de gândire al vecinilor noştri. Oare de ce ne e frică să recunoaştem asta? Nu e nimic ruşinos, ba dimpotrivă, ţine de demnitatea noastră şi de mândria de ţară care, din păcate, ne cam lipseşte. Nu mi-a fost ruşine niciodată să spun că sunt moldoveancă, dimpotrivă, rostesc asta mereu cu mândrie. Mi s-a întâmplat de multe ori să văd o frunte încreţită sau ochi cât cepele de mirare la auzul numelui ţării mele — Moldova. Am încercat mereu

să rămân calmă în faţa acestor mimici şi să le explic persoanelor în cauză unde se află ţara mea şi să le dau nişte detalii. Dreptul de a fi recunoscut trebuie câştigat. Un nume de ţară e ca un brand: cu cât e mai vizibil, cu cât e mai prezent în viaţa oamenilor, cu atât îi creşte şi importanţa. La fel şi noi.Ca stat independent funcţionăm din 1991.Moldova e un prunc alături de veteranii continentului: Marea Britanie, Franţa sau Italia. Nu e de mirare că nu se cunosc multe lucruri despre noi, dar este de datoria noastră să ne afirmăm. Şi nu e ceva imposibil. Dovadă vie sunt eu: nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu marginalizată pentru faptul că vin dintr-o ţară pe care puţini o cunosc... Personal, am obosit să mai fiu basarabeancă, româncă, rusoiacă sau să mi se atribuie alte nume, cu care nu mă identific. Eu îmi cer dreptul de a fi cetăţean al ţării mele, pentru că asta simt cu mintea şi cu sufletul. Oricâte probleme ar avea Moldova, este de datoria mea şi a celorlalţi cetăţeni să găsim soluţii, pentru ca adevăratul sentiment al apartenenţei la neam, tradiţii şi cultură derivă din apartenenţa la ţară. Nu că aş fi eu mare expert în politică, dar duşul rece de care vorbeam la început mi-a revigorat speranţa în ziua de mâine, speranţa într-un viitor mai bun în ţara mea. Aş vrea ca ea să devină o destinaţie finală atât de râvnită după o călătorie plină de obstacole, dar şi plină de învăţăminte. Se întrevede o schimbare în Moldova, o schimbare în care mie personal încă mi-e greu să cred, după ce m-am dezamăgit de atâtea ori. Timpul ne va arăta dacă această schimbare se va produce şi în ce direcţie se va produce. Însă până atunci continuu să mă cert cu mine însămi...

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 49

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Dumitriţa-Raluca PARFENTIE

A scrie înseamnă a cugeta asupra cuvintelor. Gaston Bachelard

POEZIA sau DRAMA CĂUTĂRII S-a născut la 11 iulie 1990 în or. Chişinău. În 2008 absolveşte Liceul Teoretic „Onisifor Ghibu” din capitală. Actualmente îşi face studiile la USM, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării. A publicat în revistele şi ziarele:”2 ore +3 iezi”, ”Alunelul”, ”Clipa siderală”, ”Noi”, „Univers. Om”, ”Limba Română” , ”Viaţa Basarabiei”, ”Florile dalbe”, ”Glasul”, ”Climate literare”(România), a evoluat în Magazinul copiilor de la Televiziunea Naţională. În 2009,la Editura „Grafema Libris”, îi apare prima carte –MĂRUL DIN SÂNGE.

INIMA Imaginează-ţi că fiecare cuvânt e o inimă pe care i-o pui cuiva în piept. Cât de frumoşi am fi, cu pieptul plin de inimi. N-am mai şti să murim. Am şti doar să iubim.

Cerul din pământ Pământ zidit de talpă Cu ochiul de praf îndreptat către cer Mai simţi greutatea din sufletul meu? Se îneacă umbra-mi în noroiul lui octombrie Şi soarele latră, cineva fură lumină… Tăcere, de ce nu mai strigi ca altădată? Sângele coagulat se preface-n mac… Visul într-un fir de iarbă Iar îngerul meu e hamal — Trage din urmă veşnicia. Pământ sufocat de pasu-mi Ce-ţi păşeşte în grabă peste stern De ce ţi-ai întins un braţ către mine? Au sunt eu oare scara-ţi către cer?

50 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

TINERI ŞI NELINIŞTIŢI

Cuib Era într-o zi de iulie Când şoseaua se umfla De căldură Şi clocotea în pupile. Venise în sfârşit ziua când Toţi oamenii Şi-au schimbat pielea Pe verso. Ciudată privelişte. Inimile scoase la vedere Trosneau ca nişte vreascuri Aruncate pe foc. Tot ce ascunsesem cândva în noi

Ieşea acum afară Până şi gândurile asudate Se topeau în luna lui iulie. Rezemată de cer Priveam cu uimire Cum o pasăre Se aşezase tăcută pe inima mea. Privise în jur mută După care a scos un ţipăt de fericire. Pasărea asta mică Crezuse că a găsit un cuib. A aţipit cu capul sub aripă. Mişcarea inimii se împletea cu respiraţia ei. La apus am vrut s-o trezesc.

Mâine, reveneam la omul normal. S-a împotrivit. A mişcat din cioc de parcă A muşcat cerul Şi a aţipit din nou. Mă trezesc întrebându-mă uneori Dacă pasărea din mine mai trăieşte Dacă cerul îi mai ajunge încă Şi dacă n-a murit de foame şi singurătate. Azi, când am scris Am avut impresia că o aud ciripind Că-şi întindea aripile Încercând să-mi străpungă braţele.

Revărsată din cuvânt în cuvânt şi întru necuprinsul lui, poezia în linii mari aduce mereu cu o căutare interminabilă a propriei identificări dintr-o perspectivă oniric-filozofică şi etico-civică determinantă, dacă nu cu o dramă „de la mine la cer”.Orice generaţie, prin reprezentanţii ei proeminenţi, într-un fel sau altul se angajează direct şi indirect la constituirea unor noi tehnologii şi modalităţi artistice, reflexiv-lirice, probante, pe măsura vocaţiei şi efortului dezinteresat al autorilor. Exploziile literare au întotdeauna locul şi menirea lor de etapă, de legătură şi de continuitate în linia tradiţional-modernă a procesului de creaţie. Dumitriţa-Raluca PARFENTIE ilustrează cu de la sine putere, prin publicaţiile ei din presă şi în volum, o reprezentantă aleasă şi insolită în peisajul configurat dinspre imaginaţie şi ideaţie al douămiiştilor, al primului lor val ancorat în epicentrul realităţilor de noi şi de nou. Versurile, eseurile şi desenele ei simbolice şi arcadice, mozaicale şi originale ne pun în faţa unui talent indubitabil, logodit — prin cele ce ne oferă cu inima deschisă — cu vocabula poetică de care-i conştientă.

Tudor PALLADI

Avânt în nemărginire Eu, omul cu frică de oameni, Am vorbit zilele trecute Cu pasărea căreia îi e frică de zbor. Am întrebat-o: — De ce ţi-e frică? Ai aripi! Dacă le-aş avea şi eu, Nu mi-ar fi frică să zbor. Pasărea şi-a încorsetat şi mai mult Trupul între aripi Şi mi-a răspuns: — Tu ai inimă. De ce ţi-ar fi frică să iubeşti?

Rapid, fără ezitări, am zis: — În unii oameni, în loc de inimă stă un vid Sub formă de inimă. Pasărea şi-a întins aripile, A privit în ochii mei Şi a umplut tăcerea de cuvinte: — Când am zburat pentru întâia dată Eram încă un pui. Nimeni nu mi-a arătat cerul. Aşa că, la chemarea văzduhului L-am căutat singură, găsindu-l. La adierea vântului,din când în când

Se rotea în cercuri. Am trecut ca o săgeată în trupul cerului Până când, o talpă grea a strivit zborul. Pesemne, un înger mi-a pedepsit avântul. — Dar cerul tău e sus! Ai zburat într-o reflecţie! — Şi inima omului stă la locul ei. Tu ai privit dintr-un unghi greşit! De câteva zile, Caut unghiuri perfecte şi aştept… Pasărea cu frică de zbor, zboară… Numai eu, plină de avânt, mai caut… Eu, omul cu frică de oameni…

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 51

CINEMA– CLUB

Mihai ŞTEFAN POIATĂ

ECRANUL DINTRE NOI ŞI NOI

“CRONOGRAF”– UL BATE TOBA SAU…CLOPOTELE? În primăvara lui 2009 viaţa a bătut filmul. Mai bine zis, l-ar fi bătut, dacă ar fi existat. În lipsa unei cinematografii naţionale viabile şi a unor filme autohtone competitive a fost “bătută” unica piesă de rezistenţă din domeniul celei de a şaptea arte — Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF. După şapte ediţii consecutive, spectatorii au fost nevoiţi să aştepte cea de a opta ediţie nu un an, ci doi, iar dacă li s-ar fi cerut opinia, nu încape nici o îndoială că ei ar fi sacrificat festivalul de film în favoarea unui alt festival — un festival… politic pe care îl aşteptaseră opt ani de zile. Slavă Domnului, “bătaia” din 2009 s-a dovedit a fi fatală doar pentru fosta guvernare, dar nu şi pentru festivalul de film, care, un an mai târziu, la 11 mai 2010, şi-a anunţat startul celei de a YIII-a ediţii. Cu voia sau fără voia organizatorilor, evoluţia colectivului muzical invitat la inaugurarea CRONOGRAF — ului din 2010 a avut o semnificaţie dublă. Fiind solicitaţi în rol de acompaniatori, studenţii din Grupul de percuţionişti de la AMTAP, care au bătut tobele cu atâta pasiune şi expresie, au sugerat verbul potrivit pentru a deveni laitmotivul celei de a YIII ediţii a Festivalului, un laitmotiv în două “voci”. Şi asta datorită faptului că însuşi cuvântul “percuţie” are o semnificaţie dublă: nu numai producerea sunetelor prin lovirea unei membrane sau a unei plăci metalice de la un instrument muzical, ci şi diagnosticarea unei afecţiuni după

52 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

sunetul rezultat din lovirea uşoară şi repetată a unei regiuni a corpului. Tam-tamurile percuţioniştilor au fost o dovadă că echipa de la OWH TV Studio a reuşit să dea lovitura. Şi asta datorită faptului că „a lovi” mai înseamnă şi “a bate”. După ce s-a bătut pasul pe loc aproape doi ani de zile, Virgiliu Mărgineanu nu s-a bătut cu pumnul în piept (că a reuşit să organizeze tocmai şapte ediţii ale CRONOGRAF-ului), dar nici cu capul de pereţi nu s-a bătut (de ciudă că nu i-a reuşit cea de a opta). El s-a apucat să bată la uşi, să bată pragurile instituţiilor, să-i bată la cap pe boşii acestora, să bată şeaua ca să se priceapă iapa ca în cele din urmă sa bată palma cu cine a trebuit (vezi lista partenerilor Festivalului), iar noi, în seara de 11 mai 2010, să batem din palme şi să salutăm inaugurarea celei de a opta ediţii a Festivalului Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF.

CINEMA– CLUB Noi ne-am fi dorit ca Marele Premiu să fie acordat unui film autohton consacrat evenimentelor din aprilie, care au făcut imposibilă desfăşurarea Festivalului din 2009. dar acest film încă nu a fost realizat...

În “ecuaţia” noastră (cinematografică) conotaţia muzicală a percuţiei vizează destinul Festivalului CRONOGRAF, iar conotaţia medicală a termenului se referă la „sănătatea” sistemului autohton de producţie cinematografică. Şi dacă Virgiliu Mărgineanu, directorul festivalului, s-a alăturat tinerilor percuţionişti şi a bătut şi el toba, pentru a ne convinge că pulsul CRONOGRAF-ului bate bine, directorul de la „Moldova-film” ar trebui să bată... clopotele. Deşi studioul a devenit (abia anul acesta) partener al Festivalului, deşi filmul „Regina Maria”, realizat aici, s-a învrednicit de două premii, situaţia nu inspiră optimism. În mod paradoxal, filmul tinerei cineaste Olga Pascari (despre un sat populat cândva de nemţi, iar acum pe cale de dispariţie) se asociază cu atmosfera sinistră de la studioul nostru (populat cândva de cineaşti, iar acum şi el pe cale de faliment artistic, urmat inevitabil de falimentul economic). Studioul „Moldova-film” nu mai este, ca pe timpuri, un generator de idei şi proiecte artistice, dar încă nu a devenit (în lipsa unor investiţii serioase şi a unei concepţii de modernizare) un centru de prestare a serviciilor cinematografice pentru producătorii din străinătate (cei autohtoni nefiind capabili să-i asigure un volum de producţie adecvat capacităţilor). Şi dacă, vorba lui Loteanu, nu ne mai putem considera „o naţiune cinematografică”, de ce pretindem să avem un festival cinematografic? Ar fi logic să-şi asume organizarea unor festivaluri internaţionale de filme doar ţările care produc... filme. Filme multe şi bune. Precum se ştie, cele mai prestigioase premii cinematografice şi cele mai importante festivaluri internaţionale au

viză de reşedinţă în ţările care s-au stabilit în fruntea topurilor cinematografice internaţionale („Oscar” — în Statele Unite ale Americii, BAFTA — în Marea Britanie, „César du cinéma” şi „Palme d'or”— în Franţa, „Leone d'Oro” — în Italia etc.). Logica respectivă rămâne valabilă şi în raport cu festivalurile internaţionale de film documentar, ea este confirmată chiar şi de cele câteva festivaluri internaţionale găzduite de capitala R. Moldova. Astfel, Bienala Teatrală (BITEI) a fost iniţiată de cel mai valoros şi ambiţios teatru („Eugène Ionesco”, condus de Petru Vutcărău), festivalul “Ethno jazz” — de cea mai originală şi longevivă formaţie de jazz

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 53

CINEMA– CLUB În pofida atitudinii rezervate (uneori, suspicioase) a autorităţilor, “Cronograf”–ul a rezistat.

(„Trigon”-ul lui Anatol Ştefăneţ) , iar pentru „Invită Maria Bieşu” ar fi inutil să mai căutăm justificări, deoarece Primadona Operei Naţionale era predestinată să devină amfitrioana unui astfel de festival. Ei bine, CRONOGRAF-ul a sfidat această logică. Deşi începuse să producă filme demne de atenţie, echipa OWH TV Studio nu-şi putea revendica locul de frunte printre studiourile autohtone şi din acest punct de vedere nu a avut suficiente merite pentru a lansa un Festival internaţional. Nu existau nici alte circumstanţe care ar fi favorizat o astfel de iniţiativă. Precum mărturisea Virgiliu Mărgineanu în 2001, „asemeni unor cupluri tinere care nu se decid să conceapă un copil din cauza „timpurilor grele”, nu le-a fost uşor să se avânte în această aventură. Dar, animaţi de ambiţia de a demonstra „existenţa unui potenţial artistic local”, tinerii de la OWH TV Studio au debutat cu Festivalul CRONOGRAF tocmai atunci când criza cinematografiei naţionale începuse să vădească tendinţe ireversibile. Iată de ce, dacă în decembrie 2001, când a avut loc debutul, s-ar fi găsit cineva care să exclame entuziasmat „Moldova, acum ai Festival!”, cu siguranţă, am fi auzit şi o voce din tabăra adversă: „Ei şi?” Trebuie să recunoaştem că reacţia celor sceptici nu ar fi fost lipsită de temei. Din 1932, când contele Giuseppe Volpi di Misurata a înfiinţat primul Festival Internaţional de Film (cel de la Venezia), au fost lansa-

54 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

te zeci şi sute de competiţii cinematografice, dar puţine au rezistat. La fel se putea întâmpla şi cu CRONOGRAF-ul — să moară chiar în anul naşterii, — mai ales că anul politic 2001 nu promitea nimic bun pentru domeniul cinematografiei şi ulterior ne-am convins că… s-a ţinut de cuvânt. În pofida atitudinii rezervate (uneori, suspicioase) a autorităţilor, CRONOGRAF-ul a rezistat. În primul rând, datorită susţinerii pe care i-a acordat-o breasla profesională a cineaştilor. Anume în Sala Mare a Uniunii Cineaştilor de pe str. Alexandru cel Bun, nr. 18, s-au desfăşurat primele ediţii ale Festivalului, anume cineaştii de frunte ai Moldovei au participat la elaborarea concepţiei şi structurii festivalului, au condus comisiile de preselecţie şi anume Uniunea Cineaştilor i-a furnizat «Cronograf”—ului preşedinţi de juriu pentru toate ediţiile de până acum. Apropo, ar fi un prilej potrivit să-i amintim pe toţi, ca să se convingă lumea că au mai rămas cineaşti în Republica Moldova: Dumitru Olărescu, Vlad Druc, Mihai Poiată, Mircea Chistrugă, Sergiu Prodan, Ana-Maria Plămădeală, Victor Bucătaru şi Boris Conunov. Tot cineaştii au fost cei care au salutat intenţia organizatorilor de a pune accentul pe componenţa competiţională a festivalului, ceea ce le-ar fi oferit posibilitatea unei confruntări profesionale cu colegii de breaslă din alte ţări. Deşi până acum doar un singur film s-a învrednicit de Mare-

le Premiu («Aria» lui V.Druc şi D.Olărescu), CRONOGRAF-ul a rămas fidel acestui obiectiv şi anume aceasta i-a ridicat reputaţia şi l-a făcut atractiv pentru cineaştii din străinătate. Anul acesta, la preselecţie au participat 187 de filme din 46 de ţări. Pentru secţiunea principală au intrat în competiţie 27 de filme din 26 de ţări: Austria, Republica Cehă, Norvegia, Portugalia, Germania, Bulgaria, Israel, Olanda, România, Republica Moldova, Italia, Letonia, Rusia, Belarus, Polonia, Brazilia, Croaţia, Macedonia, Serbia, Noua Zeelandă, Canada, Finlanda, Danemarca, Elveţia, Franţa, Iran. Despre nivelul festivalului şi gradul de concurenţă a filmelor participante ne vorbeşte şi faptul că filmului „Divorţ în stil albanez”, care a adunat circa zece premii internaţionale (inclusiv Marele Premiu la Festivalul „Zolotoi Viteazi” din Rusia) la Chişinău i s-a acordat doar premiul special al juriului. Dar un festival este nu doar o competiţie, ci şi un laborator de creaţie, un mediu în care se conturează tendinţele ce domină filmul documentar la ora actuală, fie că e vorba de o tematică nouă, fie că se semnalează etape noi în evoluţia limbajului cinematografic. Spre exemplu, s-a făcut remarcat interesul cineaştilor pentru subiecte provenite din ţări străine: bulgăroaica Adela Peeva filmează în Albania (“Divorţ în stil albanez” ), lituanianca Dzintra Geka — în Rusia (“…Igarka, Speranţă şi Fluturi”), polo-

CINEMA– CLUB Cu voia sau fără voia organizatorilor, evoluţia colectivului muzical invitat la inaugurarea «Cronograf»–ului din 2010 a avut o semnificaţie dublă.

nezul Miroslaw Dembinski — în Belarus (“Muzica partizanilor”), olandezul Ton Van Zantvoort — în Kenya (“O afacere înfloritoare”). Un caz aparte reprezintă filmul nemţoaicei Iana Rihter (“Gauchos: dacă nu urci, nu vei cădea…”), realizat în Argentina. Iana s-a aflat printre protagoniştii filmului nouă luni de zile, a filmat material cu o durată totală de 148 de ore, din care a stors un film de doar 85 de minute, un film care se înscrie surprinzător în tradiţia lui Robert Flaherty şi care ar fi meritat trofeul principal al Festivalului. Juriul a decis altfel: de astă dată Marele Premiu va pleca în Israel, în căutarea lui Barak Heyman, realizatorul filmului „În pas de dans cu Alfonso”. Noi ne-am fi dorit ca Marele Premiu să fie acordat unui film autohton consacrat evenimentelor din aprilie, care au făcut imposibilă desfăşurarea Festivalului din 2009. Dar acest film încă nu a fost realizat. Poate ar trebui să batem clopotele, ca să vină cineaşti din alte ţări să ne facă filmul demn de Marele Eveniment şi... Marele Premiu? Deocamdată, ne mulţumim doar cu festivalul, consolându-ne cu gândul că dacă există lac, se vor găsi şi broaşte, dacă există cerere, va apare şi oferta. Nu este o utopie, deoarece CRONOGRAF-ul a devenit şi un spaţiu care favorizează contactele culturale şi sugerează noi posibilităţi de colaborare, noi proiecte cinematografice. Spre

exemplu, Vasile Arhire, prezent la toate ediţiile Festivalului, a declarat că şi-ar dori ca Studioul Teritorial Iaşi al Televiziunii Române, pe care îl conduce din 2003, să devină partener al CRONOGRAF-lui. A rămas impresionat de nivelul festivalului şi Cristian Tabără, director al Departamentului Film din cadrul Direcţiei Programe a Televiziunii Publice din România, invitat la Chişinău în calitate de membru al juriului. Deşi nu a făcut promisiuni sunătoare (“Eu nu vin aici cu un mandat oficial, ci cu o gândire managerială”), el şi-a exprimat certitudinea că R. Moldova va intra în zona de interes nu numai a TVR (5 canale), dar şi a programelor de finanţare europene care ar putea fi accesate de realizatorii moldoveni. Festivalul mai este şi o şcoală, o pistă de lansare pentru studenţii de la Catedra Multimedia a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice. Şi dacă în timpul apropiat catedra se va transforma într-o facultate de film sau într-o Academie de Arte Audiovizuale, meritul CRONOGRAF-ului va fi unul incontestabil. Dacă ar fi să parafrazăm titlul superbului film realizat de Iana Rihter (“Gauchos: dacă nu urci, nu vei cădea”), am putea spune că echipa CRONOGRAF-ului, după ce a “căzut” în 2009, s-a decis să mai urce o dată. Sperăm să nu mai cadă. Le dorim să bată toba şi nu clopotele…

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 55

CINEMA– CLUB

Tatiana COJOCARU

Videosalon

O ŢARĂ FĂRĂ FILME DOCUMENTARE

E CA O FAMILIE FĂRĂ ALBUM-FOTO

Mi-a fost profesor la facultate, ne-a ţinut cursul de economie. Entuziast, foarte carismatic şi cu zâmbetul mereu pe buze, reuşea să menţină atmosfera efervescentă pentru toţi studenţii de la jurnalism care aşteptau săptămânal fiecare prelegere a sa. Iar într-o zi de primăvară, prin luna mai, la finalul orei de economie, a început să ne vorbească despre filme documentare. La început, am zis că glumeşte, dar din vorbele sale reieşea că este foarte iniţiat în domeniul cinematografic. Aşa am aflat pentru prima dată de Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, unicul festival de acest gen din Moldova, dar şi din spaţiul ex-sovietic. Apărut la iniţiativa OWH TV Studio în frunte cu Virgiliu Mărgineanu, festivalul a devenit locul unde îşi fixează întâlnire cineaştii din Est şi din Vest, cu şcoli şi viziuni diferite asupra documentarului, cu experienţe istorice diferite şi cu perspective noi asupra problemelor lumii contemporane. Eram curioasă de mult timp să aflu cum a apărut festivalul CRONOGRAF, transformat de organizatori într-un eveniment cultural de ţinută, la care au fost prezente de-a lungul celor 8 ediţii numeroase personalităţi de marcă din cinematografia şi televiziunea internaţională. Am stabilit o întâlnire cu cel care a înfiinţat Festivalul Internaţional de Film Documentar CRONOGRAF, Virgiliu Mărgineanu.

— Îmi pot imagina ce volum de muncă implică organizarea unui festival internaţional, de aceea Vă felicit pentru modul în care aţi organizat ediţia CRONOGRAF — 2010 . — Îţi mulţumesc în numele întregii echipe de la OWH ( Open World House) TV Studio pentru aprecieri. — Cum Vă explicaţi pasiunea pentru artă, în special pentru cinematografie? — Părinţii mei au considerat că este bine să studiez la o şcoală muzicală, unde am mers cu multă plăcere. Am continuat să flirtez cu muzica şi în armată , şi la facultate, până am ajuns la Academia de Studii Economice de la Bucureşti. Imediat după studiile economice am avut norocul să câştig o bursă de masterat în Managementul Cultural din Franţa, unde — practic — am combinat pasiunea mea pentru artă cu studiile în economie pe care le făcusem şi unde mă simt expert, căci mai întâi de toate sunt economist. Sunt mulţumit de munca pe care o fac atât în domeniul economic, cât şi cel cinematografic. Chiar dacă domeniul artistic este puţin mai dificil şi mai puţin profitabil, totuşi pofta vine mân-

56 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

când, iar mie îmi place din ce în ce mai mult ceea ce fac. — Cum a apărut festivalul CRONOGRAF? Vă mai amintiţi de prima ediţie? — Cum să nu! Marea provocare a pornit în anul 2001. La OWH TV Studio, produceam filme documentare de diferite genuri şi am participat cu ele la festivaluri internaţionale, unde am obţinut şi unele premii. Şi pe unde participam în concurs, simţeam o atmosferă deosebită, care mi se pare foarte importantă, căci, într-un festival, cel care face un documentar vrea să-l prezinte publicului larg, să discute şi să afle opinia celorlalţi, să fie jurizat. Adevărul este că atunci a fost o nebunie. Ne-am gândit să facem un festival şi la Chişinău, pentru că nu exista. Şi, cu ideea aceasta, care era poate naivă la început, am reuşit să adunăm în jurul nostru o echipă bună, care ne-a susţinut şi a fost de acord cu nebunia noastră. Bineînţeles, prima ediţie a fost destul de modestă, cu doar şapte-opt ţări în concurs şi vreo cinci participanţi din afara Moldovei. Primele două ediţii le-am organizat în luna decembrie, dar ne-am dat seama că este mai indicat ca festivalul

să se desfăşoare în lunile mai-iunie, când oraşul Chişinău e verde şi înflorit. Şi uite aşa încet-încet am ajuns la cea de-a opta ediţie, la care au fost 26 de participanţi din întreaga lume. — Cum a evoluat formula de organizare a festivalului în acest interval? — Organizarea depinde de parteneri şi în funcţie de posibilităţile pe care le avem. Organizăm festivalul cum putem mai bine. Echipa organizatoare este de 15 persoane plus voluntarii care vin să ne ajute. Se întâmplă uneori ca un membru din echipă să facă mai multe lucruri concomitent. — Apropo, cum faceţi faţă, financiar, fiecărei ediţii a festivalului? — La finalul fiecărei ediţii spunem că a fost ultima, că de anul viitor nu vom mai organiza festivalul. Dar nu ne ţinem de cuvânt...( râde). Iar anul acesta, în premieră, spre bucuria noastră, am fost susţinuţi de Ministerul Culturii şi de guvern. Deşi s-a acoperit doar un sfert din cheltuielile festivalului, totuşi este o mare realizare pentru CRONOGRAF: am reuşit să convingem autorităţile că festivalul este un eveniment important pentru popor, pentru relaţiile sale cu exteriorul şi pentru

CINEMA– CLUB promovarea imaginii Moldovei. De exemplu, am avut aici filme din Brazilia, Australia, din Noua Zeelandă… Regizorii de acolo au auzit de Moldova şi de CRONOGRAF, au trimis filmele încoace, apoi au venit la Chişinău. Cu alte cuvinte, prin intermediul festivalului există modalităţi de promovare a Moldovei peste hotare, şi nu doar în regiune. Acum trei ani chiar făcusem o glumă: la ediţia a cincea aveam filme de pe cinci continente, o mare performanţă pentru noi. Dar, odată cu creşterea nivelului festivalului, cresc şi cheltuielile, iar acum bugetul este de 4-5 ori mai mare decât la început. — Presupun că şi Laboratorul Video pentru Tineri este tot un proiect susţinut de organizaţii internaţionale? — Exact... Cu susţinerea UNICEF–Moldova am pornit acest atelier, care are drept scop iniţierea în domeniul artei cinematografice a tinerilor cu vârsta intre 14 şi 20 de ani din întreaga republică şi încurajarea cineaştilor în devenire să-şi exprime propria viziune asupra lumii în limita unui filmuleţ de numai un minut. — Ce impact au avut cele 8 ediţii ale festivalului asupra cinematografiei din Moldova? — Festivalul a apărut de la ideea animării creaţiei cinematografice autohtone. De asemenea, pentru a descoperi orizonturi noi în domeniul documentarului şi de a oferi cineaştilor din R.M. posibilitatea de a participa la un festival internaţional chiar la ei acasă. Din păcate, cineaştii din Moldova nu reuşesc să se lanseze, după cum reiese din numărul de filme locale din programul festivalului. Totuşi, ne bucură faptul că cel puţin acei care participă cu filme obţin menţiuni în cadrul festivalului. — Cum recepţionează publicul autohton filmul documentar? — Publicul devine tot mai numeros. Spectatorii şi-au dat seama că şi documentarul are ceva de spus, poate chiar mai mult decât un film artistic; astfel se pot afla atât de multe lucruri interesante de pe întregul glob. E foarte curios să vezi ce fac copiii din Irak şi cum cresc cei din Afganistan, cum călăresc cowboy-ii din Argentina, cum pescuiesc nordicii. De asemenea, este o plăcere deosebită să vizionezi un film documentar pe marele ecran. În plus, spec-

tatorii au posibilitatea să voteze filmul preferat la secţiunile internaţionale CadRO, organizate deja al treilea an în cadrul festivalului şi dedicate filmelor despre români şi comunităţi de români din întreaga lume, dar şi la secţiunea principală — pentru Simpatia publicului. — Şi dacă nu reuşeşti să vezi filmele la festival, mai există posibilitatea de a le viziona? — Spre regret, nu. Noi, cei de la OWH TV Studio, ne-am dori o cinematecă la Chişinău, o sală specială unde să putem prezenta cinefililor din R.M. filmele pe care nu au reuşit din diferite motive să le vadă. Sunt o mulţime de filme documentare bune, care interesează oamenii la un moment dat, cum ar fi explozia de la Cernobâl sau obţinerea independenţei R.M. Mie mi se pare că o ţară fără filme documentare e ca o familie fără album-foto şi ar fi păcat să nu producem filme documentare care să rămână în istorie, iar o cinematecă este oportună în acest sens. — V-a impresionat vreun film la această ediţie a festivalului? — De fapt, mi-au plăcut...cam 90% din filme. Dacă aş fi fost membru al juriului, mi-ar fi fost dificil să aleg câştigătorii. Bine că este interzis prin regulament prezenţa organizatorilor în juriu. De exemplu, la deschiderea festivalului a fost proiectată coproducţia polono — germană „Iepurii de la zidul Berlinului", un documentar nominalizat la Oscar, în regia lui Bartek Konopka şi Piotr Rosołowski. Acest documentar atipic ar putea începe foarte bine cu „A fost odată..." Iepurii de la zidul Berlinului, mai exact, dintre cele două ziduri, au dus o viaţă liniştită şi comodă, cu iarbă cât vezi cu ochii, la adăpost de orice pericole şi duşmani, iar când s-au înmulţit peste măsură, gardienii i-au mutat. Însă, iepurii au supravieţuit acolo 28 de ani, până într-o zi, când zidul Berlinului a fost dărâmat şi animalele au luat-o care încotro, speriate de noua lume în care au fost aruncate şi năucite de atâta spaţiu şi libertate. Ei s-au mutat în Berlinul de Vest şi au vieţuit acolo în mici colonii. Şi acum încă învaţă cum să se adapteze la viaţa în libertate, la fel ca şi noi — cetăţenii Europei de Est. O altă coproducţie emoţionantă, de această dată elveţiană-franceză-rusă, este “Mama”, prin care Antoine Cattin aduce în prim-plan o mamă eroină cu mulţi copii, care în ciuda vieţii grele îşi apreciază şi-şi iubeşte foarte mult copiii săi. Deşi este un film lung, totuşi mesajul său lasă foarte multe semne de întrebare. — Apropo, de durata filmelor: are prioritate un documentar scurt sau unul mai lung?

— Există mereu discuţii despre durata unui documentar. De la ediţia a treia a festivalului am pus condiţia ca filmele acceptate în concurs să nu depăşească 60 de minute. Dar, lucru curios, majoritatea filmelor câştigătoare au avut peste 60 de minute. Din acest motiv am renunţat la atare criteriu, căci nu contează dacă filmul este lung sau scurt, important este să nu se simtă acest lucru. Este adevărat că e foarte obositor pentru juriu să vizioneze trei filme a câte 90 de minute la rând, dar dacă filmele intrigă şi sunt interesante, trecem cu vederea peste acest detaliu. Spunea cineva că filmele pot fi scurtate până la 60 de minute. Eu nu sunt de aceeaşi părere...fiecare secvenţă are ceva de spus şi, dacă aş fi în locul autorului, mi-ar fi greu să renunţ la vreun fragment din film. — Trofeul festivalului este un cactus într-un ecran de bronz. Cine a avut ideea aceasta? — Trofeele pentru toate secţiunile sunt realizate de sculptorul Valentin Vârtosu, care a avut această iniţiativă, cactusul fiind un simbol al artistului. Este, într-adevăr, un trofeu pe care toţi participanţii îl găsesc interesant şi care merită să fie deţinut în palmaresul personal. — De data asta Marele trofeu a plecat spre Israel. În Moldova a rămas vreodată? — "În pas de dans cu Alfonso", în regia şi imaginea lui Barak Heyman din Israel, este filmul care a câştigat trofeul oferit de ”Moldova-film” la cea de-a opta ediţie a festivalului. Filmul oferă spectatorilor o poveste şi un portret neobişnuit al lumii interioare a persoanelor în vârstă, o privire asupra infinitului din noi, unde speranţa de a găsi marea dragoste nu piere niciodată. Iar cel care a făcut ca trofeul CRONOGRAF-ului să rămână în R. Moldova a fost regizorul Vlad Druc care a prezentat în 2005 un documentar despre ilustra Maria Cebotari, cunoscută, din păcate, mai mult în străinătate decât acasă. — Dincolo de premiile oferite participanţilor, ce satisfacţii personale vă aduce Festivalul CRONOGRAF? — Publicul mulţumit de filmele vizionate, de lucrurile interesante pe care le-a aflat în sala de proiecţii şi emoţiile pozitive care se transmit, — iată cea mai plăcută stare pe care mi-o furnizează festivalul. De asemenea, scrisorile participanţilor care pleacă impresionaţi din oraşul nostru frumos imediat după festival, descoperind aici un popor talentat şi ospitalier. De exemplu, unul dintre participanţi ne-a scris că a plecat de la Chişinău direct la Festivalul de la Cannes, unde nu s-a simţit atât de bine ca la noi... — Revista „Moldova” vă urează, în numele cititorilor săi, sănătate şi noi victorii în ceea ce faceţi.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 57

Literatură & Publicistică

Auguriada

NERV DESCHIS Sincer asimilat de-ndoieli (chiar dacă inima n-a bătut fals şi pe margini) tu însuţi de faţă cu tine însuţi taci de parcă un foc trufaş uitat în drum să ardă fără motiv între apocalipsă şi gustul de viaţă unde pândeşti şansa-n vâlceaua cu lume carnavalescă răul suprimă în oameni virtuţile ziua surâde haotic şi pentru că e musai să faci totuşi ceva, taci? ah! între eşec şi speranţă pălălăind tainicul arhipelag (starea aceea de veghe continuă, a captării) ah! între apocalipsă şi gustul de viaţă sub ochii puternici ai limitei nerv deschis... 58 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Mihail Ion CIUBOTARU

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "Marchitanca"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 59

LECTURI MINORE

CLAUDIA PARTOLE

COPILUL DIN COLIVIE Când era mic de tot, îi ziceam Micul Prinţ. Pentru că-i plăcea şi deseori mă ruga să-i pun hlamida improvizată asemănătoare cu a Micului Prinţ. Umbla prin casă înveşmântat astfel, dându-şi importanţă şi crezându-se cu adevărat un prinţ mic. Citeam împreună frumoasa întâmplare cu Micul Prinţ, descrisă fascinant de Exupery — poveste reală, sunt sigură! O citeam şi, de fiecare dată când ajungeam la episodul despărţirii Micului Prinţ de vulpe, plângeam: eu şi el!... De aceea, îi zic până acum — Marele meu Prinţ... 60 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Când era mic de tot, îi ziceam Micul Prinţ.

LECTURI MINORE — bună dimineaţa, bună seara şi... noapte bună! M-am gândit că e mai bine să Vă zic toate aceste formule de politeţe dintr-o dată, pentru că dimineaţa s-ar putea să nu ne întâlnim, dar, poate, nici seara şi nici noapte bună să nu ne putem zice.

PENTRU MICU ERAM FEMEIE! Era cert: cuvântului om Micu îi atribuia acelaşi sens ca şi francezii (homme!). De altfel şi oamenii din satul meu zic, atunci când văd mergând pe drum un bărbat şi o femeie: Iată un om şi o femeie! Dacă n-ar fi existat următorul moment, aş fi crezut că într-o viaţă anterioară Micu a trăit în Franţa... Dar, într-o bună zi, l-a şocat o descoperire incredibilă! Tocmai isprăvisem menajul şi, ca orice gospodină sătulă de făcut ordine, m-am adresat bărbaţilor casei: — Vă rog frumos, păstraţi curăţenia, că-s om şi eu! Nu pot uita nedumerirea şi mirarea care se aşternuse pe chipul lui Micu. Mă privi, de parcă mă vedea pentru prima oară. Fără să vreau mi-am întors privirea spre oglindă, să văd dacă nu cumva mi-a crescut vreun corn în frunte sau barbă. N-am constatat nici o schimbare pe chipul meu! Micu, după ce mă examină atent, mă întrebă aproape în şoaptă: — Mămico, şi tu eşti om?!? În acea clipă mi-am dat seama că, fiind şi eu om, pierdeam enorm în ochii lui. Am încercat să mă reabilitez. — Credeai cumva că nu sunt om? l-am întrebat eu la fel de mirată.

Dar era mai bine dacă tăceam, căci îmi spuse decepţionat: — Şi eu care vroiam să fii numai femeie! E MINUNAT SĂ FACI CEVA PENTRU PRIMA DATĂ! Numai că atunci, când se întâmplă să facem acel ceva, nu ne dăm seama că nu se va mai repeta, că este prima (şi, poate, unica!) relaţie cu lumea văzută. Prima experienţă! Micu a mers pentru prima dată la teatru. Cu papion, cu pantofi lustruiţi. Toată lumea era cu ochii pe el, îl admira. Mergea ţanţoş, uitându-se ba la pantofi, ba pipăindu-şi papionul. O lua înainte, apoi se întorcea să vadă dacă nu m-am pierdut eu, mămica lui. Se oglindea în ochii mei! Urma să vedem o poveste despre un mare viteaz pe nume Andrieş. Eroul trebuia să înfrunte tot felul de încercări pentru a-i scăpa pe oameni de un balaur fioros. Rolul lui Andrieş era interpretat de tatăl celui mai bun prieten de grădiniţă al lui Micu. Deci şi acest moment era important! Abia aşteptam să înceapă spectacolul... Sala fierbea! Micii spectatori, unul mai vioi decât altul, abia se vedeau de după spetezele scaunelor. Eu şi Micu aveam locuri în lojă. Începu reprezentaţia. Copiii, mult mai altfel decât la spectacolele cu vârstnici, fiecare îşi alesese câte un rol. Dar, de fapt, toţi se vroiau eroul Andrieş sau de partea acestuia. Se revoltau, când Baba–Cloanţa căuta în fel şi chip să-l oprească din cale pe voinic. Iar atunci, când îi dădu urciorul cu apă moartă, toţi ca unul s-au ridicat în picioare, strigând în gura mare:”Nu bea! Nu bea!”

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 61

LECTURI MINORE Cum se vede, voinicul era surd sau se făcea a nu auzi, cine ştie... Numai el ştia de ce n-a dat ascultare sfatului înţelept şi prietenesc al celor din sală! A băut din urcior şi... s-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple: a adormit! Micu, revoltat şi supărat nevoie mare, vocifera: ”E un prost Andrieş acesta!” Încercam să-l calmez. Mă uitam spre cealaltă lojă, unde o mămică îşi liniştea odrasla, o fetiţă care plângea în hohote. Numai fiul actorului se uita spre scenă înmărmurit. Probabil, nu ştia cum să procedeze şi cu cine să fie de acord. Sau, poate, mai văzuse cândva spectacolul şi ştia ce trebuie să se întâmple. Cu toate acestea, ochii îl trădau că-i era milă de tatăl său... Micu a aflat finalul basmului mai târziu, când i-am citit povestea. Atunci însă am fost nevoiţi să părăsim sala de spectacole. Decepţionat, prea furtunos îşi manifesta supărarea. Îşi scoase papionul şi, fără să-i pese că mă face de ruşine (pe mine, mămica lui), continua să-şi exprime nemulţumirea:”Un Andrieş ca ăsta n-o să biruie niciodată balaurul! De ce nu ne-a ascultat!?” Zadarnic aş fi încercat atunci să-l conving, spunându-i că între poveste şi realitate există un zid, prin care nu trec vorbele şi nici sfaturile lumii... LA BUNICI, MICU AVEA O PRIETENĂ Se jucau frumos, mai altfel decât se juca cu băieţii. Părea mult mai atent. Nu se supăra pentru orice fleac. Nu se împotrivea să-i dea fetiţei jucăriile dragi. Păpuşi nu avea. Dar, cum se vede, şi fetiţa îl plăcea pe Micu, pentru că se juca cu maşinuţele, ca un băiat. Că, dacă nu i-ar fi plăcut, n-ar fi venit să stea la poartă până o observa bunica. „Hai intră, ce aştepţi?!” Aşa o îndemna buna, şi fata intra bucuroasă. Şi bunica era împăcată! Când se jucau în curtea ei băieţii, răsuna mahalaua de pocnituri, împuşcături, ţipete, de parcă ar fi început al treilea război mondial! Iar până în seară numaidecât se întâmpla vreo bătălie adevărată. Şi aproape de fiecare dată dis-

62 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

părea câte-o jucărie de-a lui Micu. Atunci bunica trebuia s-o facă pe detectivul ca s-o găsească. Şi o găsea! Când era cu Lica şi prânzul părea mai gustos. Micu înfuleca tot ce i se punea în farfurie, fără mare pofteală. Voia să-i demonstreze musafirei că nu e mofturos şi că e bărbat adevărat. Odată însă, cum se vede, Lica veni fără să-şi ceară voie. Dar, poate, făcuse vreo şotie şi, ca să scape de pedeapsă, fugise de acasă?! Cine ştie... Cert e că apăru maică-sa înfuriată tocmai când jocul era în toi. Fără a lua în seamă prezenţa lui Micu, o înşfăcă pe fiică-sa de-o aripă şi prinse a o scutura ca pe un snop. Copila nu se împotrivi, doar scânci încetişor, jenată. Micu, înmărmurit, privi câteva clipe scena, apoi se ridică, puse mâinile în şolduri şi strigă cât îl ţineau baierele: — De ce te porţi aşa cu copiii!? Femeia, luată prin surprindere, lăsă din strânsoare fata şi abia atunci atrase atenţie mogâldeţei care se postase între Lica şi ea. — Uite-l, cavalerul! E fata mea şi fac ce vreau cu ea... Lica stătea supusă cu capul plecat, iar pe obraji i se rostogoleau lacrimi cât boabele de mazăre. Îi era ruşine pentru mămica ei sau, poate, se simţea măgulită... Micu, cavalerul, continua să privească sfidător femeia, apoi, coborând tonul şi, mai puţin piţigăiat, îi spuse: — Eu n-aş vrea să am o asemenea mămică!

vopseaua de pe ziare conţine plumb... Am bănuit că aceasta a fost cauza orbirii lui. Nu voi uita niciodată seara când l-am scos la plimbare prin casă. Era până a-i descoperi handicapul! Deodată, Ştefănel o rupse din loc, alergând ca sălbăticit şi izbindu-se ba de un perete, ba de altul. Credeam că înnebunise. Bietul iepuraş! Astfel îşi manifesta disperarea... A trebuit să ne despărţim de el. L-am dus la bunici la ţară, dar i-am rugat să nu-l sacrifice. Nenicu l-a dăruit vecinilor. Aceştia, peste un timp, l-au anunţat pe Micu că a fugit în pădure. Poate el i-o fi crezut, eu — nu!

VOIA PAPAGAL! Visa să aibă un papagal. Ar fi făcut orice pentru a-l merita. Dar ne cam săturasem de tot felul de oaspeţi nedoriţi, fie patrupezi sau înaripaţi. Trecuseră deja prin casa noastră câteva ciori, câţiva porumbei şi un iepuraş — Ştefănel. Pe acesta din urmă l-am îndrăgit tare: îl prinsese bunicul mâncând varză chiar în tinda casei şi ni l-a dăruit. Nu ne-a deranjat cu nimic până a-şi frânge lăbuţa. Cum s-a întâmplat accidentul, n-am putut afla. Pentru că n-a vrut să recunoască nici iepuraşul, nici Micu! I-am pus atunci urecheatului piciorul în ghips şi îl ţineam la bucătărie într-o cutie. Când părea că nu-l băgăm în seamă, se ridica pe lăbuţe şi, cu urechiuşele ciulite, ne privea, ne urmărea curios. Dacă-i surprindeam cumva privirea, se furişa, lăsând să i se vadă doar urechile. De la un timp însă încetă să ne mai urmărească. Nu-mi puteam da seama ce i s-a întâmplat. Adevărat că, după ce-şi frânsese lăbuţa, începu să rumege hârtie de ziar (pe care i-o aşterneam în cutia-căsuţă, în loc de nisip!). Făceam glume pe chestia asta: iepuraşul nostru ştie carte — citeşte! Mai bine nu i-o aşterneam, dacă am fi ştiut că

CLIPA DESTĂINUIRII Veni! Dar a fost mult mai târziu. Eram în doi: eu şi Micu. Tocmai făcuse glume pe seama verişoarei, deja domnişoară, care avea un cavaler. Micu era supărat, pentru că nu-l primeau în societatea lor. În semn de răzbunare, striga în urma lor: „Mirele şi mireasa,/ Joacă jupâneasa!” Folclor vechi-străveci! Oricum, deranjant... I-am zis, auzindu-l:”Nu e frumos să-i spui verişoarei tale asemenea vorbe! Dacă-i place băiatul şi din cauza vorbelor tale se despart? Mâine şi ţie îţi va striga cineva din urmă aşa ceva, o să-ţi pară bine?...” Mă ascultă fără să-mi reproşeze. La ce s-o fi gândit? Nu mi-a întors cuvântul, ca altă dată. Eu însă răscoleam în memorie,vrând să-mi amintesc vreo poveste frumoasă de dragoste. Dar n-am reuşit să încep a depăna povestea inventată de mine, că Micu mă trase, uşurel, de mânecă. Am înţeles că urma o mare destăinuire. Semn că trebuia să-l ascult! Şi mi-am aplecat curioasă urechea. — Mie îmi place o fată din clasa mea... Ca să vadă cât de tare m-a impresionat şi că-l înţeleg, am constatat:

Totuşi, voia un papagal! Îmi imaginam, ca în povestea cu drobul de sare, cum i se întâmplă ceva şi papagalului. Căutam o soluţie prin care să-l fac pe Micu să nu mai vrea papagal. Şi atunci când cauţi— găseşti! — Îţi cumpăr papagal! i-am zis. — Ura-a-a! — Dar o să caut unul dintre acei care vorbesc. Vrei? — Mă mai întrebi!? — Care să-mi spună tot ce se face în casă în lipsa mea... — Un pârâtor?! — Cum vrei, aşa zi-i, dar el o să-mi povestească. Micu se gândi cât se gândi, apoi găsi un moment potrivit ca să-mi propună: — Mămico, voiam papagal, dar acum mă gândesc să nu ne grăbim!

LECTURI MINORE — E minunat să iubeşti, dar trebuie să mai aştepţi, să mai creşti. Atunci poate o să-i placi şi tu... Nu mă lăsă să termin. — Mă place, ştiu bine! Nedumerită, am întrebat: — Şi de unde, mă rog, ştii? Ţi-a spus-o ea? — După ochii ei am priceput... M-am făcut şi mai curioasă: — Se uită la tine?! — Ei, mămico! — ... — Ţi-aminteşti, mi-ai dăruit o ilustrată cu o vulpişoară... — Şi?! — I-am dăruit-o ei! Şi, îţi închipui, se uită toată lecţia la vulpişoară! Nu-i aşa că mă iubeşte? — Fără îndoială, te place! L-am încurajat. Micu, bucuros nevoie mare, o rupse de fugă, sărind în sus. Apoi, săltând într-un picior, îndrăgostitul reveni lângă mine.! SPĂLAM HĂINUŢELE Şi scuturam buzunarele. Dinăuntru cădeau câte şi mai câte: şurubaşe, hârtiuţe colorate, piuliţe... Pe unele le examinam, ca să nu conţină ceva valoros şi eu, din neglijenţă, să le arunc. Altele mi se păreau, de la bun început, mai puţin importante. Pe acestea, fără a le acorda mare atenţie, le dădeam la coş. Îmi opri privirea o hârtie împăturită grijuliu. Am desfăcut-o şi am citit: ”Te iubesc tare-tare!” Cui o scrisese? Mi-am amintit, în aceeaşi clipă, cu strângere de inimă de o altă ţidulă, pe care o descoperisem altă dată, după o neînţelegere între noi (părinţii) şi el. În acea scrisoare scria: ”Eu nu vă mai iubesc...” Atunci, cu durere în suflet, am recunoscut despre cine era vorba. Îl rănisem prea tare! Îl duruse prea adânc gestul nostru. Şi, pentru că n-avea dreptul să-şi exprime opinia (să se revolte deschis!), a scris ceea ce-a scris. Cu câtă durere o fi aşternut cuvintele! Şi eu, cu aceeaşi strângere de inimă, am citit. Declaraţia de dragoste însă, simţea inima mea de mamă, nu-i este adresată ei... M-a surprins cu scrisorica în mână. Ce era să fac? I-am dat-o. Se fâstâci, o ascunse în pumn, privindu-mă pe furiş. — Nu ştiu cui e adresată! am zis eu, vrând să-l conving că n-am citit. — Ţie, cui puteam s-o scriu?! A fost prima lui minciunică, pe care n-aş fi fost în stare s-o dezmint. Am încercat doar să-l înţeleg. Deşi aş fi meritat eu să fiu pedepsită: cu ce drept am îndrăznit să-i citesc scrisoarea?

Altă dată, m-a rugat să-l ajut să expedieze un răvaş bunicii. „Dar, te rog frumos, să nu-l citeşti!” Am promis. Scrisoarea era învelită şi încleiată în foi prinse cu mai multe clame. Era, într-un cuvânt, o scrisoare sigilată! Se vedea de la o poştă că înăuntru e un mare secret! Urma să pun scrisoarea în plic, să scriu adresa şi... Atât! Dar n-am rezistat ispitei! Am desfăcut foile — oricum, n-ar fi încăput în plic precum erau concepute (mă jusificam eu!)! Am sustras ţidula, ca pe o mare taină şi... am citit: „Bunică, îţi mulţumesc frumos pentru aşa mămică scumpă! Cu drag, nepotul dumitale...” Doamne! Mă învălui o căldură de nu mai ştiam: mă bucuram, îmi era ruşine sau erau toate launloc. Nu i-am mărturisit niciodată că i-am citit atunci răvaşul. Dar, din acea clipă, m-am simţit o mamă cu adevărat fericită. TOATE AU IMPORTANŢĂ ŞI EXPLICAŢIE Supărarea pentru care Micu încetase, fie şi pentru o clipă, să nu ne mai iubească, avea temei. Deşi majoritatea părinţilor ar fi de acord cu teoria că orice mămică şi orice tătic trebuie, din când în când, să-şi înveţe minte odrasla... Ce se întâmplase, în cazul nostru? Câteva zile la rând Micu aducea de la şcoală câte-un doi la purtare. Nu mai aveau sens nici discuţiile, nici pedeapsa. Găsea de fiecare dată motive. Odată argumentă precum că a îmbrâncit-o pe Doiniţa de nota patru, nici măcar de trei! Învăţătoarea însă i-a pus, fără temei, nota doi! Noi, bineînţeles, nu l-am luat în serios, cu atât mai mult că, a doua zi, veni cu un alt doi — de asemenea, la purtare! De astă dată, zise că învăţătoarea n-a avut alte note! Iar a treia zi şi... al treilea doi (de asemenea, la purtare!) — a fost prea de tot! Atunci tăticul l-a poftit la un dialog cu sfântul Nicolae cel din cui, modernizat, cu chip de curea. I-a poruncit să-şi dezbrace iute haina de şcoală şi... Zadarnic aştepta cureaua! Micu dispăruse în altă odaie. Când am intrat după el, l-am descoperit îmbrăcând cei mai strâmţi pantaloni care-i avea. — Ce faci? Grăbeşte-te! Altfel, şi mai tare-l superi... Bietul copil! Mă privi cu speranţă că poate-i aduc vestea cea bună: tăticul s-a răzgândit, a uitat sau a fost chemat urgent undeva! — Cu cât mai mult o-ntinzi, cu atât mai rău de tine! i-am zis din nou. Dezamăgit, Micu lăsă ochii în jos, răspunzându-mi ca unei solii din tabăra adversă:

— Nu vezi?... Mă îmbrac! — N-ai altceva mai lejer?! m-am mirat, văzând cu cât greu îşi trage pantalonii. Micu, fără să vrea, îşi divulgă secretul strategic! — ... Până-i las în jos, se răzgândeşte! Nu-mi amintesc cu ce s-a terminat conflictul. În schimb, ţin minte promisiunea lui tăticu-său: — Dacă-mi mai aduci un „doi”, rămâi fără jucării! Ţi le-arunc la gunoi... N-am crezut că o va face! Micu avea jucării frumoase la care ţinea mult. Toate aveau o semnificaţie pentru el: una era de la nenicu, alta de la mama-mare, mai alta de la nana Vica, de la Diana, verişoara... Toate-i erau dragi! Nu voi uita niciodată seara, când au fost adunate într-o cutie toate jucăriile. Chiar el, Micu, s-a dus să le arunce în tomberon. Aplecat şi de povara care o ducea, părea atât de mic, mult mai mic decât era... Ar fi trebuit să ascund măcar maşinuţa la care ţinea cel mai mult! Abia mai târziu mi-am dat seama ce-ar fi fost bine să fac atunci. Dar, deşi mă durea sufletul, n-am făcut-o! Uşa rămase deschisă, ca o gură căscată a mirare şi nedumerire. Şi a mai stat aşa încă mult timp, până, în sfârşit, reveni Micu şi o închise. Ţinea ochii plecaţi şi nu voia să ne vadă! Sunt sigură, n-a uitat nici o jucărie şi nici că i le-am aruncat nu ne poate ierta... În schimb, a fost ultimul „doi” la purtare! Abia acum înţeleg ce-a valorat mai mult...

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 63

Literatură & Publicistică

Auguriada

Mihail Ion CIUBOTARU SPĂLAREA PODELELOR Spăl, fac lună podeaua, mâine e sărbătoare! Doamne, e-atât de curat, abia de se-ndură să calce sandaua, dar pentru cine, mă rog? prietenul nu va veni, el urmând să dispute la miting,în Piaţă. Fratele nu va veni, că-ntre fraţi încă n-a fost gustat până la limită mărul discordiei. Fiul, el este oricând aşteptat de teribila sa companie,nu va veni. Nici vecinul, nici el n-o să vină, picându-i chiar lui o mulţime de oaspeţi cu zvoană şi cântec şi clinchete lungi de pocale, ca de-obicei în ore de odihnă. 64 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Aşa că speranţele,toate,mă poartă la mama. Dar mama,departe în câmpuri,retrasă pe după obloanele ţării cu vişini bătrâni, cu ploi şi cu vrăbii mereu guralive, ea, unica, dusă pe gânduri şi tot mai puţină,ca focul atunci când se mântuie, mama de mult, prea de mult stă şi-aşteaptă că doar reveni-vom odată la pragul preavechi, singuratic şi mut, cu zilele fără de număr, proaspăt spălat. Aprilie,1991

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "Nunta lui Figaro"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 65

BENEFICE PAVEL PROCA

Pavel PROCA

„Luceafărul” nu face parte din divertisment. „Luceafărul” e o viziune abreviată asupra lumii.

„DIN CHAOS, DOAMNE, — AM APĂRUT...”

66 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

BENEFICE PAVEL PROCA

Spre deosebire de oameni, păpuşile nu-şi pierd niciodată crezul şi prezenţa de spirit. Nici nu mor. Continuă să trăiască altfel. În altă lume. Acolo unde au adormit cuvintele, melodiile, culorile, basmele ce s-au stins după ce şi-au împlinit rostul. Artă eternă şi străveche, de când prima bunicuţă din lume i-a spus prima poveste din lume primului nepoţel din lume. Eternitate în care pot intra doar acei care ştiu să privească fermecaţi în ochii fără fund ai copiilor: Dumnezeu se uită la cei mari prin ochii copiilor...

Prin „Luceafărul” eminescian Titus Jucov, Nina Zabrodin, Valentin Dânga, Ion Puiu, Ion Ungureanu, Vitalie Rusu, Andrei Moşoi, Vlad Ciobanu, Elena Frunză şi echipa de actori–mânuitori ne propun un spectacol–locomotivă: filozofia unor păpuşi cugetătoare ce au pornit într-o călătorie imaginară pentru a descoperi glăsuiri, care să le facă să mediteze şi să cuvânteze; mâini, care să le facă să gesticuleze; picioare, care să le facă să se mişte; aripi, care să le facă să zboare. Premiera „Licurici”-ului e o regenerare teatrală ce reprezintă nu numai o formulă inedită de spectacol, ci şi o dovadă incontestabilă că măiestria păpuşărească este domeniul în care sincretismul artelor se exprimă cel mai convingător şi benefic.

Echipa de creaţie s-a unit în jurul eternei expresii „a fost odată ca-n poveşti...” şi din întrepătrunderea sufletului cu forma şi conţinutul, prind contur viu personaje, se exprimă sentimente, se naşte o lume în care totul e vis plăsmuit din vrajă. ”Luceafărul” e un spectacol fermecător şi fantastic care poartă marca unui stil regizoral inconfundabil. O dramatizare atent lucrată, cu real simţ scenic, dozată cu rigoare pentru o „scenă mică”, cizelată îndelung după reguli clasice şi moderne păpuşăreşti. Spectacolul lui Titus Jucov „e o bucată de cristal” şlefuită, cu multe faţete şi sensuri. Este o operă din operă. O operă teatrală, născută din operă literară. Un produs sincretic ce aparţine, deopotrivă, spiritului, sufletului şi simţurilor. Dacă stau şi mă gândesc bine, nu ştiu ce

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 67

BENEFICE PAVEL PROCA Prin „Luceafărul” poezia s-a reîntors pe scenă, ca la începuturile teatrului lumii: versul s-a creat pe coturni şi rima, ritmul nu au fost scrijelite în pagini, ci s-au topit între culise.

gen de spectacol este „Luceafărul”. Muzică şi mişcare? Joc de lumini şi umbre? Actori, păpuşi, măşti şi joc de cuvinte? Nu. Cred că este o magie cu toate cele enumerate la un loc. O reprezentaţie surprinzătoare pentru copii şi adulţi înţesată de obsesii lirice, dramatice, filozofice. Un purgatoriu al păpuşilor. O feerie în care regizorul, zis şi „iscoditorul puradeilor”, şi-a demonstrat în creuzetul talentului capacităţile păpuşăreşti din care s-a născut „Luceafărul”. Înălţarea spre Infinit, fiindcă coborârea Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi ( la începutul reprezentaţiei) nu este cădere. Dimpotrivă, este urcarea noastră spre universul cunoaşterii lui EMINESCU. Neobosit creator de forme expresive, Jucov plăsmuieşte un spectacol poetic, romantic şi filozofic în egală măsură , cu o fantastică înscriere a mişcării în spaţiul scenic. Cu lumini uluitoare bine dozate. Cu o miraculoasă atmosferă bine temperată, motivând astfel incursiunea teatrală prin trecerile din lumea de basm în lumea reală şi invers. Teatrul ”Licurici” este nu numai o etapă de familiarizare cu arta păpuşărească, ci şi o modalitate de concepere a valorilor literare. Micul spectator întâlneşte pe scenă o reverie spre care vine, încearcă să o descifreze, să participe la ea, să uite timp de o oră academică de năzbâtiile de dincolo de uşile teatrului. Prin „Luceafărul” poezia s-a reîntors pe scenă, ca la începuturile teatrului lumii: versul s-a creat pe coturni şi rima, ritmul nu au fost scrijelite în pagini, ci s-au topit între culise. Teatrul jucovian slujeşte nu doar poezia, ci şi pe acei care vor

68 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

să cunoască în profunzime opera eminesciană. „Luceafărul” nu face parte din divertisment. „Luceafărul” e o viziune abreviată asupra lumii. Frontiera dintre „teatrul cu oameni” şi „teatrul cu păpuşi” se volatilizează şi face loc unei reprezentaţii imaginare în care artiştii şi marionetele se pun reciproc în stări teatrale. Misterul, miraculoasa artă a animaţiei, devine în faţa ochi-

lor noştri o exaltare a ingeniozităţii datorită plasticităţii, energeticii şi cuvintelor, toate la un loc asamblate cu muzica, lumini şi mişcare. Gravată ”în marmora eternităţii noastre literare”, apropiindu-se cu pietate de tragica viaţă şi dureroasa dragoste a Poetului nepereche, echipa de creaţie înzestrează scena cu patos dramatic, trece cu evlavie

BENEFICE PAVEL PROCA Decorurile şi păpuşile sunt funcţionale (şi foarte frumoase, cum le spun copiii!), viziunea artistică e dublată de competenţă tehnică.

şi emoţie prin poem, inventează noi şi noi lumi scenice, înlesnindu-ne astfel pătrunderea în altă dimensiune a existenţei artistice. „În necuprinsul Eminescu fiecare actor a intrat în măsura cutezanţei sale omeneşti şi artistice pentru ca din această corelaţie să contureze un microcosmos din Particula Luceafărului” care este pentru români o culme eternă, cum este Faust pentru germani, Hamlet pentru englezi, Don Quijote pentru spanioli. Trupa e solicitată de regizor la maxim. Actorii au fericita ocazie să-şi demonstreze aptitudinile, interpretând cu har mai multe roluri, dirijând din umbră mai multe păpuşi, îmbinând organic arte diverse şi variate procedee de animaţie,-- totul împlinit cu măsură în slujba comunicării unui mesaj literar şi cognitiv, ducându-ne într-o lume a semnificaţiei în care se aude foarte desluşit ecoul versului eminescian. Scenograful Nina Zabrodin — remarcabilă prezenţă în trupa „Licurici”, ale cărei creaţii au adus contribuţii însemnate la „teatralizarea teatrului” — a exploatat cu rafinament convenţionalitatea artei de animaţie, construind veritabile metafore şi simboluri în mişcare. Decorurile şi păpuşile sunt funcţionale (şi foarte frumoase, cum le spun copiii!), viziunea artistică e dublată de competenţă tehnică. Bijuteriile păpuşăreşti sunt puntea de legătură dintre lumea reală şi lumea onirică. Arta coloristică a Ninei Zabrodin se bizuie pe stilizare şi esenţializare. Pe surpriză şi surprindere. Pe momente de virtuozitate, pe fior şi emoţie. Pe vizualizare şi nuan-

ţe. Mânuite la vedere şi în umbră, păpuşile, măştile, marionetele – unidimensionale şi multdimensionale – în fond nu sunt nici oameni, nici jucării, ci personaje vii cu aerul unor plăsmuiri fantastice şi reale în acelaşi timp, vizând direct nucleul contemplativ al poemului. Titus Jucov şi Nina Zabrodin comunică plenar cu Eminescu, citindu-l cu un alt alfabet — cel al culorii şi luminii. Cel al Zborului. Prin această modalitate teatrală Poetul vine direct spre noi din nebuloase galaxii spre care s-a înălţat pentru a ajunge „la steaua care-a răsărit”... Dacă semnul muzical e o prezenţă constantă în spectacolele de animaţie, întregeşte unitatea lui prin melanjul proporţionat de vigoare, sensibilitate, candoare şi sinceritate, iată că pe scena „Licurici” — ului se mai naşte un spectacol în care arhitectura sonoră devine personaj principal. Coloana muzicală, care de fapt este o veritabilă simfonie meditativă, de mare autenticitate şi frumuseţe (frumoasă şi sfântă!), semnată de compozitorul Valentin Dânga, devine limbajul scenic capabil să aducă armonie, tensiune şi tragism în canavaua poemu-

lui. Ascultând fascinaţi, învăţăm „Albinuţa” sunetelor muzicale. În loc de „a fost odată ca-n poveşti...” compozitorul a scris DO şi RE şi MI... Muzica şi cuvântul se adună, se converg, construind o concluzie hipnotizantă pe tot parcursul reprezentaţiei, călăuzind, reglând ritmul, conţinutul şi forma. Şi de astă dată colaborarea lui Jucov cu Dânga s-a dovedit a fi magistrală: simfonia teatrală a devenit un impresionant element de atmosferă scenică şi cunoaştere poetică. Spectacolul lui Titus Jucov e mai mult decât un spectacol. E un act de înaltă măiestrie. Actorii dispar şi apar – din neant şi în neant — păpuşile devin imagini dramatice, decorul devine o lume, vocile — un univers, iar Coloana fără sfârşit se transformă miraculos în cele două zboruri ale lui Hyperion: unul spre Cătălina, altul spre Demiurg. Vocea lui Ion Ungureanu, de o forţă, o desfăşurare şi o destăinuire cu adevărat demiurgică — vecină cu natura însăşi — e o stihie în care clocoteşte un suflet şi un suflet care comunică direct, ”nemuritor şi rece”, cu alt suflet, provocând mister convertit în uimire şi

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 69

BENEFICE PAVEL PROCA

admiraţie. Maestrul pătrunde în versurile lui Mihai Eminescu ca într-o Catedrală. Toarnă cuvintele în forme — forma singurătăţii — şi simboluri noi, convingân-

70 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

du-ne o dată în plus, că „adevărul se poate îmbolnăvi, dar nu moare niciodată”. Ion Ungureanu, ca la el acasă în Casa Poeziei, nu se joacă de-a poezia, ci o redescoperă,

o tratează invers unor sensuri ce doar ni se păreau cunoscute ( Demiurg din „Luceafărul” regretatului Emil Loteanu a vorbit tot cu vocea lui Ungureanu). Graiul eroului lui Vitalie Rusu, ”băiat din flori şi de pripas”, mieros, măgulitor, cu evoluare spre ironie şi parodie de bună calitate, cu valoarea timbrală a fiecărui sunet, înalţă semnificaţia transfigurării artistice prin desăvârşită tehnică a rostirii şi cultul demnităţii cuvântului eminescian. Cătălin, „viclean copil de casă”, nu poate fi decât instinctual sau ridicol, niciodată sublim. Persiflarea interioară, confirmată prin rafinamentul vocii şi nu şarjarea exterioară a contururilor, adevereşte cu prisosinţă acest caracter. Andrei Moşoi (actor, care a sonorizat vocea autorului şi în ”Făt–Frumos din lacrimă”) recită cu patos şi cu o cuceritoare vibraţie lăuntrică într-un tumultuos stil personal, cu modalitate discretă şi cu inteligenţă, făurind din cuvinte imagini scenice „din a chaosului văi”, redând atmosfera demonică a poemului: „Eminescu şi-a muiat pana în Luceafăr” (Tudor Arghezi). Vlad Ciobanu a izvodit din versuri, „din setea care-l soarbe”, din rime romanţioase, dramatice, nostalgice un Hyperi-

BENEFICE PAVEL PROCA on vizibil şi aproape ireproşabil. Cătălina Elenei Frunză, „fecioara între sfinţi şi luna între stele”, e candidă, dezarmantă, naivă, voluptoasă, vorbeşte cu sine şi cu noi, ascultându-se şi ascultându-ne prin ritmul, tensiunea, gradaţia emoţională şi subtilele treceri dintr-o stare în alta. Cinci stiluri de joc verbal atât de diferite temperamental, cinci caractere pregnante şi savuroase conving spectatorii că versul are nevoie de mare concentrare spirituală şi de o variată iscusinţă a mijloacelor de expresie. Naturaleţea artistică, mişcarea gândului în timp şi spaţiu, vocile „la vedere”, monoloagele interioare de mare virtuozitate cu vibraţii profund tragice, vorbirea atât de firească şi de spirituală, încât pare o improvizaţie de moment, tonuri care colorează tranziţia dintr-un efect în altul, de la vehemenţă la patimă ascunsă, tehnica şocului în plan lingvistic, plan imagistic, plan semantic, — toate acestea la un loc e cea mai de preţ laudă pe care le-o pot aduce actorilor-mânuitori de cuvinte eminesciene. Şi mai e „un ceva” surprinzător în acest spectacol. Pentru prima dată ne-a fost dat

să auzim strofele din ultimul capitol, greşit distribuite lui Cătălin, din gura Cătălinei. Şi anume: catrenele 90 şi 91, care încep „ Cu farmecul luminii reci...”, „Şi deasupra mea rămâi...” înaintea strofei a nouăzeci şi cincea „Cobori în jos luceafăr blând...” Observaţiile elocvente ale lui Igor Creţu, destăinuite cu multe decenii în urmă maestrului Ungureanu, şi-au găsit cuvenitul loc în montarea lui Titus Jucov. Actorii-păpuşari ai lui Jucov nu pot fi confundaţi. Deşi joacă în umbră sau după paravane. Stilul lor e ca o pecete pusă pe iscălitura chinezească ascunsă în vârful peniţei. Arcadie Strungaru, în rolul lui Hyperion, seamănă copleşitor de mult cu EMINESCU al lui Aurel David. Demiurgul lui Andrei Prepeliţă are ceva comun cu înfăţişările de pe icoanele medievale. Svetlana Radu şi Alexandra Albeneţanu, mânuitoarele celor două Cătăline – păpuşa imensă şi păpuşa minusculă, contrastul între măreţie şi nimicnicie — nu se limitează la ilustraţia vizuală şi desfăşurarea sonoră, ci „le joacă” cu o dezinvoltură contagioasă. Irina Boiarchin şi Jana Basu, interpretele din umbră ale lui Cătălin, din nou două chipuri contrastante ca dimensiuni, vădesc agilitate şi elegan-

ţă scenică. Duhul poetic, romantic infuzat de actori spectacolului, imaginaţia şi metafora, spiritul modern în care tratează fiecare mizanscenă — captivează. Cei douăzeci şi trei de mânuitori, interpreţii cerului cu stele, talazurilor zbuciumate ale mării, elementelor Coloanei Infinitului etc. (printre care şi veteranul trupei, Vladislav Şeluh) „se mişcă de mână cu graiul”, cu întâmplarea şi fabula, mediază şi meditează, pun în stare de vibrare şi comunicare orizontul real şi cel fantastic fără a demonstra textul. Există spectacole care te trag de mânecă, obligându-te să te opreşti din drum şi să priveşti în jur, oferindu-ţi astfel răgazul necesar pentru a observa că s-a mai întâmplat ceva în lumea noastră teatrală. Şi, într-adevăr, s-a întâmplat. Teatrul „Licurici”, cel care în stagiunea a 55-a, la aniversarea a 150-a de la naşterea Poetului, montase „Făt–Frumos din lacrimă”, în cea de-a 65-a stagiune a sa, la 160 de ani de la naşterea Poetului (şi la şase decenii de la apariţia pe lume a directorului artistic) renaşte scenic, din imensa lacrimă eminesciană, pentru noi toţi — şi mari, şi mici — LUCEAFĂRUL fiinţării noastre.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 71

BENEFICE PAVEL PROCA

Pavel PROCA

Val Butnaru nu este un adaptor, ci este un dramaturg satiric abilitat.

ÎN CĂUTAREA SCRISORILOR PIERDUTE

utorul Scrisorilor... nu face o banală adaptare cu tipuri mototolite şi mutilate; nu schimbă intriga; nu introduce găselniţe literare; nu frânează acţiunea înainte de finalul stabilit de clasic; nu compune colaje de replici alandala. Val Butnaru nu este un adaptor, ci este un dramaturg satiric abilitat. El meditează asupra operei caragialene fără inflexiuni manieriste, descoperind dincolo de înţelesul imediat al replicilor, alte, actuale şi neaşteptate înţelesuri, fără a mima şi a vulgariza. Textele nu sunt tăios tratate cu foarfeca. Nu sunt nici strangulate, nici diluate, nici revăzute. Din cuvinte se nasc mişcări şi din mişcări se nasc cuvinte. Carcasa şi vertebraţia stilului caragialesc sunt păstrate cu pioşenie: pe Caragiale nu-l poţi decât iubi sau detesta. Dramaturgul nu siluieşte spunerea, ci încarcă litera, topica, logica, pauza, accentele, aluzia şi

72 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

ritmicitatea ei cu tonalitate tragică. Perenitatea operei marelui comediograf o primim şi o judecăm ca pe un punct de vedere personal (cu vădite tangenţe gogoliene), clasic şi modern totodată. Scriptura dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, cum scria la început de secol douăzeci Mihail Dragomirescu, este sfântă şi trebuie să rămână sfântă, cu deosebire pentru artistul dramatic român... oricine îşi permite schimbări e în primejdie să fie socotit incult. Altoit pe şcoala lui Caragiale, care este un scriitor radical, Val Butnaru jonglează cu fantezie într-o lume de intriganţi, parveniţi, moralişti, aducând cu sine nu numai verva, supleţea, duritatea, personaje cu demoni în sânge, desenul literar şi teatral al lui moş Virgulă, dar şi maniera dramaturgică proprie. Şi umorul-complice, satira cu care rostuieşte firesc, fără ostentaţie, într-o netăgăduită actualitate. Niciodată peste limitele bunei-cuviinţe. Ba chiar a bunei conduite artistice: a tramei, a dramei, a hazului. Sincronizările între replică şi acţiune, filtrate prin blajinătatea atât de scumpă gustului caragialean — nelipsită chiar de unda unei tristeţi subterane — îmbibă piesa şi domină mesajul lui Val Butnaru. De aici un Caragiale precursor al absurdismului, existenţialismului, al mai tuturor curentelor literare câte au bântuit şi mai bântuie prin lumea noastră artistică. Un Caragiale stăpânit de angoase, vizând sordidul ca pe un dat fundamental şi constant al relaţiilor şi realităţilor sociale de parcă am fi aceiaşi şi aceiaşi de la facerea lumii. Un Caragiale a cărui ironie e tradusă în sarcasm, în impecabile performanţe de logică ilogică, în grotescul umorului negru a cărui virtute supremă ascunde un profund zăcământ tragic pe care Val Butnaru izbuteşte să-l aducă la suprafaţă. Astfel tălmăcit de autorul Scrisorilor... — opera lui Caragiale este obsesia profundă a lui Val, dar şi a lui Sandu Grecu — scriitorul clasic devine iar contemporanul nostru. Politica devine maltratarea ideii de politică. Dragostea este mizerabilă. Trădarea devine act de eroism. Tâmpiţii, fiind ridi-

BENEFICE PAVEL PROCA

În satira Scrisorile pierdute împreună cu Val Butnaru vedem şi auzim un Caragiale-în-legea-lui. Autorul propune tratarea comediilor (O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului, Conul Leonida faţă cu reacţiunea şi câteva scenete din Momente), interpretarea lor (astăzi!) în respectul total faţă de moştenirea literară fără contemporaneizări — textul caragialean îşi conţine în propria substanţă modernitatea — fără intervenţii chirurgicale în conţinut şi formă (excepţie discutabilă făcând lecturarea ziarului Timpul), păstrând integritatea, rigoarea literară şi teatrală recomandate de nenea Iancu însuşi şi numai de el.

Scriptura dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, cum scria la început de secol douăzeci Mihail Dragomirescu, este sfântă şi trebuie să rămână sfântă, cu deosebire pentru artistul dramatic român... oricine îşi permite schimbări e în primejdie să fie socotit incult.

coli, nu sunt inofensivi şi naivi. Veselia piesei şi a spectacolului te înfioară. Substratul parodic al personajelor, care îşi fac loc printre noi şi noi ne facem loc printre ele, este că asemenea antropoizi sociali vor să dirijeze conştiinţele; că asemenea specimene apelează la sentimente şi noţiuni civice — dreptate, adevăr, „revuluţie”, democraţie, republică, libertate — şi le folosesc ca pe nişte recuzite în modul cel mai abject cu putinţă. Comediile lui Caragiale sunt foarte profunde. Încurcături în care pamfletul se îmbină permanent cu fatalitatea. Ciudăţenii cu accente groteşti. Vacarm necontenit, ritm şi atmosferă febrilă, paiaţerie şi tărăboi electoral ce nu se curmă nici în secolul nostru. Parodicul implică, în piesa lui Val Butnaru, valenţe dramatice de o anumită factură. Zic de o anumită factură, fiindcă Scrisorile... e o piesă în care râsul e însoţit de o vădită senzaţie de panică şi derută. Divertismentul nu delectează. Sărbătoarea nebunilor înspăimântă. Pe autor l-a interesat, în primul rând, agonia unei lumi şi mai apoi politicăria acestei lumi. Satira combate bine, monşer, tocmai prin faptul că e un rod al stilului caragialesc, înţeles ca destin comun, social, spiritual, raţional. Butnaru nu face o lectură ad literam a comediilor şi momentelor din care se inspiră. Nu caută originalitate cu orice preţ — originalitatea cu orice preţ aduce la nonsens. Nu face, pur şi simplu, o versiune domesticită, de popularizare a genialului scriitor, care a fost un om de teatru total, aproape acea excep-

ţie imposibilă dorită de Craig: dramaturg, prozator, regizor, cronicar dramatic, director de teatru. Autorul Scrisorilor... foloseşte în manieră proprie produsul politicianismului Demonului veseliei. Face un salt vizibil de la arlechiniadele electorale spre dramatismul deriziunii supreme. Descifrarea comediilor de moravuri este estompată în favoarea satirei sociale. Nu neapărat politice. Stâlpii puterii (la Ibsen — Stâlpul societăţii), la rândul lor, fac părtie dramei tensionate. Teroarea creşte continuu. Ameninţările reacţiunii se dovedesc a nu fi vorbe goale. Observator lucid şi exact, obsedat de cazurile-limită, de contrastul dintre pretenţie-realitate-ambiţ, de caracterul de turmă al anonimilor, Val Butnaru aduce în piesa sa ideea lumii ca spectacol. Lumea Scrisorilor pierdute e un caleidoscop al bagabonţilor, bampirilor, suciţilor — foarte simpatici şi atrăgători în felul lor — de care s-ar cuveni să râdem. Dar şi să medităm la motivaţia râsului. Măştile lui Val sunt destinate să voaleze cumva identitatea eroilor. Să-i facă să se piardă în mulţime. Or, această tăinuire, elementar, nu mai e posibilă. Flagelul degradării i-a molipsit deopotrivă pe toţi. Le-a nivelat personalităţile. Ştirile cele mai trăznite, sminteala totală iau proporţii catastrofale. Autorul de azi ajunge la gândul autorului de ieri: Nebunia va fi cândva starea normală a minţii omeneşti...planeta noastră va fi un vast balamuc. În balamuc, de fapt, acţionează eroii din Scrisori... Personajele se complac în min-

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 73

BENEFICE PAVEL PROCA

ciună, şantaj, trădare. Văd, aud şi înţeleg doar ceea ce le place. Ajung chiar să fie convinse că totul este aşa cum cred ei. Iar cei din jur nu le observă viciile. Cum să le observe,musiu, când cei din jur sunt leit ca dânşii? Se precipită în cele mai stupide acţiuni. Umblă forfota după alegători turmentaţi. Se grăbesc să-şi treacă viaţa într-o inconştientă uitare de sine. Intenţia parodică, împinsă de dramaturg până la limi-

tele demenţei şi absurdităţii, se menţine permanent în perspectiva celebrei afirmaţii caragialene: Simt enorm şi văd monstruos! În Scrisorile... lui Val Butnaru lentilele lui nenea Iancu sclipesc din nou diavoleşte, curăţate de praful vremii. Dramaturgul evocă lumea istorică a lui Cargiale, lume în care Membrul Român al Societăţii Internaţionale a Chelnerilor (precum semnase o scrisoare) e presupus ca fiind martor ocular, chiar dacă nevăzut: Rică sunt eu, bă! Nu în zadar autorul iese la închinat cu fotografia lui Caragiale în mîini. Fleacul acesta, pierderea scrisorilor (câte să fie în piesă, că în spectacol nu le dăm de capăt?) care, dacă nu s-ar fi produs, nu s-ar fi născut satira, moftul acesta, prin urmare, a declanşat atâtea dezvăluiri şi aprigi înfruntări calomnioase, încât şi în mileniul trei mai suntem în căutarea ţidulelor. Anume bătălia pentru obţinerea răvaşelor amplifică registrul piesei, particularizează bufonada trădărilor şi trădătorilor, încurcă intriga şi iubirea, sporindu-i conţinutul. Fără

74 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

ele mesajul ar fi fost o banală încăierare electorală între demagogi şi carierişti. De fapt, spectacolul rebotezat Eu pentru cine votez?, într-acolo şi ne duce. Titlul — Scrisorile pierdute — conţine o enigmă. Titlul — Eu pentru cine votez? — e o realitate moldovenească. Înseamnă asta, oare, că linia originală de interpretare dramaturgică nu-şi are valoarea? Probabil, că nu. Numai că această linie (pentru cine votăm?), care constituie o părere personală a lui Sandu Grecu, ori nu s-a integrat desfăşurării de ansamblu a compoziţiei şi misterului satirei, ori nu e pe deplin motivată. În cel mai bun caz e discutabilă: sarabandele electorale de mult nu mai sunt noutăţi pentru noi. În Scrisorile pierdute, premiera teatrului Satiricus, duhul lui Caragiale pluteşte ca neunde pe altă scenă: părinteşte, protector, veghind cu severitate la păstrarea cu acurateţe şi cu neştirbit simţ de răspundere a replicilor, iniţial stabilite de comediograf. Jucat într-o expresie de vădită măiestrie interpretativă, cu o forţă de îmbinare aproape ireproşabilă între conţinut şi formă, între inspiraţie şi haz spectacolul denunţă în continuare străinilor micile noastre mizerii mari. Statul se confundă cu guvernul. Guvernul se confundă cu partidul. Partidul se confundă cu moftangiii care-l compun. Actorii, de la veterani până la novici, pun noi culori pe desenul dramaturgului. Păstrează unitatea psihologică între replică-gest-mimică-mişcare. Toate dezvoltate în limitele grotescului caragialean. Interpreţii se concentrează pe datele interioare şi exterioare ale personajelor, pe ambiguitate, stupiditate, duplicitate cu şiretenie şugubeaţă. Spectacolul lui Sandu Grecu e o reprezentaţie textuală şi actoricească şi mai puţin o descifrare a codului Caragiale. E un spectacol actual şi tradiţional în sen-

sul larg al cuvântului. Maniera burlescă de concepere a rolurilor a dat actorilor prilej să-şi exerseze atât inventivitatea, cât şi agilitatea, solicitându-i la caracterizări directe (prin limbaj şi tehnica improvizaţiei), dar şi indirecte (prin forţa de sugestie: excelentă scena mută cu coctailurile lui Valeriu Cazacu — Igor Mitreanu — Ludmila Gheorghiţă). Mişcarea precis gândită provoacă impresia că eroii se află într-o uriaşă centrifugă. Hazul amar şi umorul negru se nasc din nonsensul aparenţă-esenţă. Ceea ce se observă şi cu ochiul liber — fără lornionul lui Iancu Luca Caragiale — e linia clasică de interpretare. Mizanscene haioase cu multiple sugestii anapoda. Unele ingenioase, altele doar comice. Ce-i drept, personajele din Momente în spectacol se pierd între personajele din comedii, dându-ţi impresia de umplutură poznaşă. Similitudinea de idei regizorale cu cele aplaudate în spectacolele montate în stagiunile trecute nu înseamnă deloc lipsă de inventivitate. Dimpotrivă, înseamnă solidaritate de stil şi de concepţie. De subliniere a caracterului peren al operei caragialene. Piesa lui Val Butnaru cucereşte prin inedit, prin excentricitate, prin zborul fanteziei, prin foarţa de observaţie a contrastelor, prin individualizarea mentalităţii unei întregi clase sociale din epoca noastră de tranziţie, prefacere şi refacere. Aici el se apropie iar de Mihail Dragomirescu care scria, că vorba nu e să umpli o lume largă cu o operă, ci o operă strâmtă să o umpli cu o lume largă, fiindcă o operă trebuie să trăiască în lung, nu în larg: ca o rază ce pătrunde drept înainte, nu ca un balon de luminaţie ce se umflă în lături. Şi, ca la urmă, în rol de cititor şi spectator, mă întreb şi eu ca un papugiu: pe câte scrisori pierdute a pus mâna Val Butnaru în piesa sa şi câte din ele a găsit Sandu Grecu în spectacolul său?

BENEFICE PAVEL PROCA

Dialog: Pavel PROCA — Sandu GRECU

Teatrul este o micro-lume bântuită de macro-conflicte

TEATRUL SE ZIDEŞTE CA O CETATE

Ca şi toţi oamenii de teatru şi din teatru, interlocutorul meu este unul dintre puţinii regizori pe care îi poţi auzi recunoscând că a greşit distribuţia într-un spectacol; că s-a cam grăbit cu ridicarea cortinei premierei (deşi nu are cortină în teatru); că piesa, luată în repertoriu, ar fi trebuit să se mai pritocească în sertarul lui Ion Diviza; că interpretul X ar fi jucat mai bine rolul central decât actorul Y... Sandu Grecu este unul dintre regizorii care e ironic nu doar faţă de alţii, ci şi în raport cu propria-i persoană. Are un mod direct de adresare şi un fel simplu de a spune adevărul. Tumultul artistic din jurul său e redat de convorbitor cu delicateţe persiflantă, cum i s-ar cuveni căpeteniei unui teatru de satiră. Firescul, în care există de decenii, este şi trăsătura dominantă ale celor mai reuşite montări ale sale. Zic ”cele mai reuşite,” fiindcă e imposibil ca toate cele vreo 40 de spectacole, montate în douăzeci de stagiuni, să fie catalogate drept izbânzi categorice. Teatrul este o microlume bântuită de macro-conflicte. Se iscă şi discordii care pot fi anihilate numai prin severitatea şi rigurozitatea unui monarh, a unui autocrat şi a unui filozof...

PAVEL PROCA: — Tu cine eşti, Sandule? Monarh? Autocrat? Filozof? SANDU GRECU: — Toţi trei împreună: rege neîncoronat, despot neîntronat, cugetător nepatentat. Dar de ce debutăm cu întrebările astea? P.P.: — Ca să-mi mai spui o dată că eşti toţi trei la un loc. S.G.: — Adică Nero, Caligula şi Richard al III–lea într-o cămaşă? De unde ai luat-o? P.P.: — Din revista Coliseum, nr. 3-4, anul 2000, pagina 79... S.G.: — Am spus eu aşa ceva? Nu-mi vine a crede. P.P.: — Nu-ţi vine să crezi azi, la cincizeci de ani... Dar atunci, la numai patruzeci, chiar asta ai spus. Ascultă atent: ”Vă place sau nu, niciodată un teatru nu se face cu democraţie!” S.G.: — Mai e ceva acolo, dacă îmi aduc bine aminte. După „Teatrul nu se face cu democraţie!” urma: „Vreau să joc rolul cela, vreau piesa ceea...” Poţi visa zi şi noapte, dar numai regizorul îţi poate spune în ce piesă şi în ce rol te vede. Eu vorbeam despre actori, nu despre procesul teatral. Teatrul este o operă colectivă... P.P.: — ...condus de un prim-regizor S.G.: — E un conducător artistic. Sau un conducător de oşti, pentru că trupa lui este o oaste şi el răspunde cu capul şi de victorii, şi de înfrângeri. Dacă un actor pofteşte să se manifeste plenar de unul singur, nu are decât s-o facă pe scena teatrului unui actor. P.P.: — Miroase a dictatură... S.G.: — Deloc! Directorul de scenă este creatorul spectacolului şi pentru regula asta voi pleda mereu. P.P.: — Pentru actorul-instrument, cum l-ai definit în revista sus-pomenită? S.G.: — Pentru actorul-instrument-acordat al unei orchestre simfonice. Fiecare cu

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 75

BENEFICE PAVEL PROCA La grecii antici originea Teatrului era confundată cu originea Cetăţii. Îmi place la nebunie această confundare. Ne-am zidit Teatrul, cum se zideşte o Cetate.

partitura sa şi cu ochii la bagheta dirijorului. Teatrul nu se face cu demagogie P.P.: — Dar cu ce se face? Cu mână de fier? S.G.: — Cu mână de fier în mănuşi de catifea. P.P.: — Vorba lui Caragiale: ”Scoală, cocoană, şi te bucură, că a venit libertatea la putere!” În libertate fiecare regizor montează nu ceea ce trebuie, montează ce poate. S.G.: — Dacă tot îl pomeneşti pe Caragiale, hai să-ţi amintesc şi eu ceva din zicerile lui: „Pentru un român care ştie a citi cel mai greu lucru e să nu scrie!” P.P.: — Curios lucru: pe cine să fi avut în vedere nenea Iancu? S.G.: — Pe nişte bagabonţi. Pe nişte moftangii. Pe nişte coate-goale. Pe nişte scârţascârţa cu peniţa. P.P.: — Ţi-am priceput aluzia. Pentru că nu te poţi detaşa de Caragiale, spune-mi: cum ai ajuns, Sandule, la Integrala Caragiale? Nu a fost un moft? S.G.: — Moftul caragialean nu striveşte corola de minuni a lumii. Tudor Arghezi spunea că nenea Iancu produce eroi în serie şi ni-i tot trimite, peste vremi, în mijlocul nostru. Acesta ni-e destinul, acesta ni-e datul ontologic: Farfuridi, Dandanache, Ipingescu, Pampon, Leonida au revenit în soţietatea noastră la loc de cinste. P.P.: — Adică, în capul mesei. S.G.: — Adică, în capul mesei... P.P.: — Caragiale zice, nu eu: „Ne trebuiesc mai multe teatre... Statul ar trebui să se gândească serios... Numai cu cereale şi zarzavaturi nu se poate pune o ţară faţă cu cultura europeană...” S.G.: — Ştiu... Şi atunci eu, cu o mână de bezmetici, am zidit un nou teatru. Şi i-am dat numele prozatorului, publicistului, directorului de teatru, dramaturgului

76 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

"CALIGULA" de Josef TOMAN

"O NOAPTE FURTUNOASă" de Ion Luca Caragiale

"CERERE ÎN CĂSĂTORIE" de Anton P.CEHOV

ciudat şi fantast care, într-un fel — susţin cercetătorii literari — descinde din Gogol, dacă nu cumva chiar din bunicul acestuia, care era român. P.P.: — Revizorul sufletelor moarte s-a întâlnit pe scena teatrului SATIRICUS – ION LUCA CARAGIALE cu năpastele din nopţile furtunoase, puse faţă în faţă cu reacţiunea scrisorilor pierdute în carnavalul schiţelor şi momentelor... S.G.: — Calmează–te! Pur şi simplu, indivizii suspecţi din opera marelui comediograf au ocazia să fie chişinăuieni get-beget: politicieni cunoscuţi, ziarişti cunoscuţi, poliţişti cunoscuţi, deputaţi cunoscuţi. P.P.: — Cum ai ajuns să fii stăpân pe un teatru, Sandule? S.G.: — La grecii antici originea Teatrului era confundată cu originea Cetăţii. Îmi place la nebunie această confundare. Ne-am zidit Teatrul, cum se zideşte o Cetate. O citadelă care are la temelie doi piloni: opera lui Caragiale şi dramaturgia naţională contemporană. Despre piesele lui moş Virgulă am vorbit deja... P.P.: — Cetăţile mai sunt asediate din vreme în vreme. Cucerite. Cotropite. Dărâmate... S.G.: — Ţi-am spus să fii calm! Am destui apărători în cetate. Şi pe metereze. De la plăieşi şi arcaşi până la tunari, vornici şi pârcălabi. Nu ne dăm nici morţi! P.P.: — Sau: ne dăm doar morţi! S.G.: — Nici chiar atunci. În zidurile Cetăţii ne-am clădit sufletele, credinţa şi Patria mea este Limba Română. P.P.: — Ce ai de spus despre al doilea pilon, dramaturgia naţională contemporană? S.G.: — Nimic. Citeşte. P.P.: — Ce să citesc? S.G.: — Repertoriul afişat în faţa teatrului. P.P.: — La ce bun? Îl cunosc.

Literatură & Publicistică

S.G.: — Ca să dai bineţe dramaturgilor autohtoni, cu care colaborez: Nicolae Esinencu, Andrei Burac, Andrei Strâmbeanu, Iulian Filip, Dumitru Crudu, Nicolae Negru, Constantin Cheianu, Irina Nechit, Val Butnaru... Aceşti autori sunt prezenţi cu câte două şi chiar trei piese. De nu mă bizuiam, de la bun început, pe dramaturgia autohtonă ajungeam noi, în decembrie 2008, la prima ediţie a Bienalei Festivalului Dramaturgiei Contemporane? Azi am dreptul să spun răspicat: avem dramaturgie naţională! P.P.: — Mihai Viteazul avea o zicere: „Asta-i pohta ce-am pohtit!” S.G.: — Frumoasă zicere! Sunt de acord cu domnitorul. P.P.: — Şi cu Despot-Vodă Eraclidul? Că şi acela tot grec era...Te pomeneşti că eşti şi tu din neamul lui Esop... S.G.: — Robul sau filozoful? P.P.: — Sclavul teatrului.Cum a fost colaborarea cu autorii noştri? S.G.: — Bine... Binişor... Satisfăcător... P.P.: — De ce faci teatru, Grecule? S.G.: — Pentru că altceva nu pot face. Pentru că îmi place să înot contra valurilor şi curentelor teatrale. Pentru că mă tem să nu ajungem să scriem tratate În apărarea Teatrului Naţional precum scriem, de ani de zile, tratate În apărarea Limbii Române. P.P.: — Ce nu-ţi place în teatru, Sandule? S.G.: — Nu-mi plac utopiile. Nici cele vechi, nici cele noi. Nu-mi plac măcelarii vegetarieni. Nu cred că teatrul trebuie să devină o lojă masonică pentru aleşi. P.P.: — Teatrul tău a ajuns la majorat cu douăzeci de ani în cârcă... S.G.: — Şi Eugène Ionesco împlineşte anul acesta două decenii de la fondare. Teatrul Luceafărul îşi deschide stagiunea a cincizecea. Licurici rotunjeşte şaizeci şi cinci de anişori, iar Naţionalul Mihai Eminescu, care îşi trage obârşia direct din Teatrul Naţional din Chişinău (1920—1935), mă tem să spun...a ajuns la nouăzeci de veleaturi. Apropo, regretatul maestru Eugeniu Ureche a debutat, student fiind, pe scena Naţionalului vechi. P.P.: — Dacă eşti de un an de zile şi preşedintele Uniunii Teatrale, cunoşti pe de

rost biografiile subalternilor? S.G.: — Care subalterni? Colegi de breaslă. P.P.: — Unele teatre vă invidiază pe voi, cei de la Satiricus. Cred că vă scăldaţi în bine, că huzuriţi... S.G.: — O ducem şi noi, de azi pe mâine, cum o ducea Patronul nostru. P.P.: — Care Patron? S.G.: Ion Luca Caragiale. La o vârstă înaintată, simţind că i-a ajuns cuţitul la os, a deschis câteva berării... P.P.: — Pe una a botezat-o Grădina Basarabiei. S.G.: — Prevedea că va fi montat şi în Basarabia... Câtă afacere a făcut Domnia Sa cu berea se vede limpede din epigrama lui Cincinat Pavelescu: Iancu Luca Caragiale Îţi dă berea cu măsură, Face şi literatură... Însă nu face parale. P.P.: — Urmaşii birtaşului-dramaturg fac teatru fără a face şi biştari? S.G.: — Din păcate, aşa e. Spune-le asta şi acelor care ne invidiază. Doar politicieniiactori fac bani mulţi. Slujitorii Melpomenei îi adună cu ţârâita... P.P.: — De ce nu ai cortină în teatru, Grecule? S.G.: — Pentru că nu am avut unde s-o atârnăm! Nici în demisolul Filarmonicii (1990), nici în sala reconstruită de noi la Botanica (1992), nici în Casa Centrală a Armatei (1995), nici în fostul cinematograf Biruinţa, reconstruit tot de noi în 1999. P.P.: — În fosta Sală Roşie a acestui cinematograf...Fii exact, te rog S.G.: — Aşa, sala a fost roşie, dar fără seceră şi ciocan. P.P.: — Aţi avut noroc. Dacă se mai schimbă o dată puterea, dacă vine iar cea veche, într-o noapte vă treziţi într-o chichineaţă din sectorul Ciocana. Şi acolo vi se va pune şi ...secera. S.G.: — Nu! Ţi-am spus şi-ţi mai repet că Cetatea noastră este şi va fi pe strada MIHAI EMINESCU nr.55. Aici, vorba lui Caragiale, suntem între ai noştri, republicani toţi, săracii!

"DICTATORUL" de Andrei SRÂMBEANU

"MAESTRUL SI MARGARITA" de Mihail Bulgakov

"MAIMUŢA ÎN BAIE" de Irina Nechit

"S.R.L. Moldovanul "de Nicolae Esinencu

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 77

SUFERINŢELE VECINILOR

Tom Lasseter

Privind peste gard, la vecini...

RUSIA RURALĂ MOARE ÎN SĂRĂCIE ŞI UITARE Kuvşinovo, Rusia. Reprezentantul administraţiei locale e plin de optimism: în regiune a crescut natalitatea, investiţiile în infrastructură cresc şi ele, iar regiunea înfruntă cu succes furtuna economică mondială.

ituaţia este excelentă! se laudă Boris Zaiţev, un bărbat lat în spete, cu voce sigură şi monotonă. Dincolo de oficiul său, situat la 270 de kilometri nord-vest de Moscova, intrarea principală a sediului administraţiei, construit în timpurile sovietice, se ruinează. Străzile oraşului sunt doldora de gropi adânci, care ar putea rivaliza cu cele lăsate de obuze pe străzile Bagdadului. Populaţia regiunii s-a redus cu mai mult de un sfert. Funcţionarilor de aici le place să le arate vizitatorilor noua biserică ortodoxă din Kuvşinovo, o construcţie elegantă din lemn. În interior încă nu s-au încheiat lucrările de finisare — pentru că s-au terminat banii. În căutare de icoane şi de bani, hoţii au dat foc altei biserici din localitate. Au făcut-o de două ori. Preotul din cel mai apropiat sat din vecinătate, care susţine o campanie împotriva alcoolismului, a fost incendiat în propria casă împreună cu familia. Împrejurimile acestei enclave rurale se află într-o stare îngrozitoare; câmpiile înfloritoare 78 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

SUFERINŢELE VECINILOR odinioară sunt pustii, iar numărul populaţiei este în cădere liberă. Deopotrivă cu multe alte oraşe şi sate din imensa Rusie rurală, el e un fel de imagine miniaturală a unei ţări care, conform unor investigaţii recente, "se epuizează". În Kuvşinovo şi în cătunele din apropiere populaţia s-a redus de la 22 de mii la 16 mii în mai puţin de 20 de ani. În general, în perioada dintre 1992 şi 2008 Rusia a pierdut 12,3 milioane de oameni. Afluxul de imigranţi, în fond, din fostele republici sovietice, a ajutat la camuflarea proporţiilor problemei. Acum populaţia ţării este de 142 de milioane, dar ar fi fost de 136,3 fără imigranţi... Statistica ne ajută să explicăm de ce cuvintele vicepreşedintelui american Joe Biden despre faptul că “în Rusia scade numărul populaţiei, iar economia se epuizează" au atins nişte coarde sensibile în sufletul elitei ruse. “Este foarte dificil să te împaci cu pierderea imperiului", a mai adăugat Biden. În pofida evoluărilor Kremlinului pe piaţa mondială şi linia lui dură în relaţiile cu regiunea pe care ruşii o numesc “străinătatea apropiată" — atacul asupra Georgiei, sistarea livrărilor de gaz natural Ucrainei, pretenţia de a avea o sferă privilegiată de interese în alte ţări postsovietice — dezagregarea în chiar inima ţării arată că Rusia este nu atât o mare putere care renaşte, cât o naţiune care încearcă să nu se rupă la toate încheieturile. Moşiile şi livezile din Rusia imperială s-au vestejit sau s-au ruinat la fel ca şi multe kolhozuri care hrăneau Rusia comunistă. Acum satele reprezintă nişte terenuri abandonate, unde bântuie sărăcia, iar bărbaţii beau de dimineaţă până seara. Problemele legate între ele ale natalităţii mici, mortalităţii mari şi infrastructurii uzate au făcut infertilă cea mai mare parte a naţiunii. Uitându-se la câmpiile din jurul cupolei şi crucii aurite ce străluceşte în vârful clopotniţei situate la câteva mile de Kuvşinovo, preotul ortodox de aici îşi pune întrebarea: ce se întâmplă cu Rusia? "În unele sate au rămas doar câte doi

locuitori, dar sunt deja şi sate în care nu mai locuieşte nimeni", spune, alegând cu grijă cuvintele, Aleksandr Peşehonov, un bărbat cu părul cărunt legat la spate în cosiţă, care face şi menţiunea obligatorie: "Avem o ţară măreaţă". Apoi îşi dă un bobârnac peste gât, gestul acesta însemnând că "oamenii beau mult". Când vine primăvara, zice el, pe imaşuri şi pe drumuri sunt găsite cadavrele localnicilor morţi beţi pe timp de viscol. Bărbatul care a incendiat biserica din Kuvşinovo a fost prins la piaţă, unde vindea icoanele furate ca să facă rost de bani pentru vodcă. Dacă e să te iei după ce scriu ziarele şi după propaganda liderilor noştri, te-ai putea gândi că totul e în regulă, zice Peşehonov. Dar eu nu cred în acestea".

VIN TIMPURI ŞI MAI GRELE!

O investigaţie de proporţii publicată de ONU şi scrisă de cei mai de seamă experţi în problemele Rusiei, prognozează că până în anul 2025 Rusia va mai pierde încă cel puţin 11 milioane de locuitori. Conform previziunilor altui raport, la fel pregătit de ONU, până în anul 2050 populaţia Rusiei s-ar putea reduce la 100 de milioane de oameni. Raportul pomeneşte recenta ameliorare a nivelului natalităţii, dar avertizează că "deşi aceste tendinţe favorabile ar mai putea dura încă 5 sau 6 ani, toate pronosticurile din ultimul timp... arată că reducerea populaţiei Rusiei doar se va intensifica". "Există riscul că în cel mai rău caz Rusia pur şi simplu va înceta să existe ca stat", spune Olga Isupova, colaborator ştiinţific principal în probleme de demografie al Şcolii Superioare de Economie, una dintre universităţile particulare de top din Rusia. Întrebată dacă există într-adevăr o asemenea posibilitate, Isupova îi răspunde jurnalistului care se porneşte la Kuvşinovo: "Dacă o să plecaţi acolo şi o să descoperiţi ceva mai optimist, vă rog să-mi daţi de ştire".

Medicul Anna Voronova conduce policlinica din satul Preamuhino, la care ajungi de la Kuvşinovo mai întâi pe un drum prăfuit, apoi pe alt drum de ţară. Stând la masă într-o odaie prost iluminată cu podeaua strâmbă şi vopseaua cojită de pe pereţi, Voronova spune că are de a face cu multe persoane afectate de alcoolism. Ea zice că nu e vorba doar de vodcă şi bere. "Beţivii noştri cumpără substanţe chimice pentru spălatul veselei sau dizolvante pentru spălarea automobilelor şi le beau, pentru că acestea sunt ieftine. Nu e vorba de o persoană sau două, e vorba de foarte multe persoane. Toţi beau aici!..". În 1990 în Preamuhino şi împrejurimi locuiau 720 de oameni. Acum trăiesc vreo 500. Reducerea populaţiei este parţial rezultatul plecării locuitorilor în oraşe, dar cauza principală rămâne faptul că numărul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor. Nu doar preoţii şi medicii din provincie, ajunşi la disperare, vorbesc despre alcoolism. Una dintre investigaţiile la care neam referit mai sus a luat în vizor trei oraşe industriale ruseşti cu tendinţe tipice de modificare a mortalităţii. Rezultatele investigaţiei au arătat că în anii 1990 mai mult de jumătate dintre decesele persoanelor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 54 de ani s-au produs din cauza alcoolului. Rusia moare, încet dar sigur, din cauza beţiei. "Dacă nu vor interveni schimbări, satele vor muri", spune Iulia Novosiolova, care lucrează la şcoala din Preamuhino. Soţul ei iarna transportă cărbune, iar vara paşte vitele. Novosiolova, care m-a invitat la ceai şi la prăjituri, are trei fiice cu vârste cuprinse între 17 şi 22 de ani. Toate fie că au plecat deja din sat, fie că intenţionează să plece şi nici una nu priveşte cu optimism în viitor, unde se profilează chipul matuşkăi Rusia murind de beţie... Tom Lasseter

RUSIA VA FI ŞTEARSĂ DE PE HARTA LUMII? Expertul militar şi jurnalistul german Peter Scholl-Latour este sigur că în curând Rusia nu va mai exista ca formaţiune statală. Compania TV ZDF a prezentat şi un film documentar de 45 de minute intitulat "Rusia strânsă în chingi duble", realizat de acelaşi Peter Scholl-Latour. Filmul a fost realizat pe baza cărţii cu acelaşi nume, pe care expertul german a scris-o după o călătorie în Rusia. El afirmă, în carte şi în film că, în pofida conjuncturii economice externe favorabile, Rusia se deplasează implacabil spre propria pieire. Peter Sholl-Latour pronostichează că Rusia va fi ştearsă de pe harta lumii şi că acest proces este ireversibil, deoarece este obiectiv. El menţionează că problema principală a Rusiei şi a ruşilor este depopularea catastrofală a acestui stat uriaş. "Numărul ruşilor scade vertiginos, în timp ce numărul ne-ruşilor (mai ales al popoarelor musulmane) dimpotrivă, creşte vertiginos", arată expertul german. Pe acest fundal China va pune mâna pe Extremul Orient şi pe Siberia, care se depopulează rapid. Depopularea acestor regiuni va conduce inevitabil la faptul că teritoriile respective vor cădea în mâna chinezilor ca un fruct copt, fără să se tragă barem un foc de armă. "Nu China şi nici chiar Iranul, ci anume Rusia va deveni în timpul cel mai scurt câmpul unui război crâncen. O vor sfârteca, o vor rupe în bucăţi Occidentul, China şi Lumea Islamică într-o bătălie sângeroasă pentru imensele zăcăminte minerale, în special pentru petrol şi gaz", prezice Peter Scholl-Latour. ("McClatchy", S.U.A.) #04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 79

SUFERINŢELE VECINILOR

BELARUŞII NU VOR CU RUŞII

Majoritatea locuitorilor Belarusiei sunt categoric împotriva unirii într-un stat cu Rusia. Cei care mai cred în realizarea proiectului "Statul unional" s-au dovedit a fi mai puţini chiar şi decât acei care se pronunţă pentru aderarea republicii la Uniunea Europeană. Aceste opţiuni au fost detectate în cadrul unui sondaj organizat de Institutul belarus de investigaţii sociale (BISS). Dacă refuzul poporului de a accepta componenţa politică a proiectului care ameninţă Belarusia cu pierderea independenţei a fost fixat de sociologi, apoi la întrebarea dacă ţara are nevoie de apropierea economică cu Rusia a răspuns peste câtva timp însuşi Aleksandr Lukaşenko, preşedintele Belarusiei. Înfuriat definitiv pe Rusia, el i-a dat guvernului său indicaţia "să caute fericirea într-o altă parte a planetei". De altfel, această expresie a fost una dintre cele mai blânde în toată alocuţiunea lui Lukaşenko. BISS şi-a întrebat respondenţii dacă sunt de acord ca Belarusia să edifice, împreună cu Rusia, un stat unional cu preşedinte comun, parlament comun şi valută comună. "Nu!" au răspuns 54,8 la sută dintre cei chestionaţi. Doar 20,4 la sută şi-au exprimat acordul, iar ceilalţi (24,7 la sută) sunt indecişi. Mult mai mulţi susţin aderarea republicii la Uniunea Europeană (33,5 la sută). Majoritatea respondenţilor (74,1 la sută) au optat pentru ca Belarusia să rămână stat independent. Cei care 80 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

acceptă intrarea ţării în componenţa Rusiei sunt doar 14,4 la sută. În fond, rezultatele sondajului nu constituie o surpriză. În 2004 Institutul independent de cercetări social-economice şi politice a realizat un sondaj pe această temă şi a constatat că în decursul unui an numărul adepţilor statului unic s-a redus de două ori. Atunci cauza declinului popularităţii acestui proiect a fost considerată decizia Rusiei de a-i deconecta republicii gazul. Aleksandr Lukaşenko a numit această decizie "un act de terorism de stat" şi a promis că relaţiile dintre cele două ţări vor fi "pe mult timp intoxicate cu gaz". Aceste cuvinte s-au dovedit a fi profetice… În anii care au urmat şi care au fost marcaţi de un şir de conflicte între Rusia şi Belarusia, proiectul "Statul unional" n-a izbutit să obţină o susţinere largă din partea populaţiei republicii. Astfel, în februarie 2008, Centrul informativ-analitic ataşat Administraţiei preşedintelui Belarusiei a realizat un sondaj după care a comunicat că crearea Uniunii este susţinută de mai puţin de jumătate din belaruşi (42,2 la sută). Dar şi aceştia au căzut de acord doar cu modelul în care "relaţiile dintre state se vor constitui conform principiului unei alianţe egale în drepturi, cu crearea unor organe de administrare supranaţionale". Nici în Rusia unirea cu Belarusia nu are parte de un sprijin înflăcărat. Conform rezultatelor unui sondaj din octombrie 2008, această idee este susţinută de mai puţin de jumătate a populaţiei. Un

alt studiu realizat la începutul lui 2009 a constatat că circa jumătate dintre cetăţenii ruşi sunt contra faptului ca Rusia să-şi împartă banii cu Belarusia în perioada crizei economice (respondenţii au declarat că banii trebuie utilizaţi pentru susţinerea propriei economii, iar creditele acordate presupuşilor "aliaţi" au fost numite de 47 la sută dintre cei chestionaţi "cheltuieli ireversibile". În ultimă instanţă, anume chestiunile financiare ar putea înmormânta Statul unional. Lukaşenko, căruia Rusia refuză a nu se ştie câta oară să-i mai acorde un credit, acuză în ultimul timp tot mai des Moscova de zgârcenie şi de tentative de a profita de republica sa, care a avut de suferit din cauza crizei economice. "În ultimul un an şi jumătate din contul majorării preţului la gaz şi introducerii taxelor vamale la petrol Rusia a pompat din Belarusia 10 miliarde de dolari, iar nouă ne-au acordat 2 miliarde, cu o dobândă destul de mare, care de mult nu se mai aplică în lume", se revolta preşedintele belarus. Lukaşenko acuzase şi mai înainte Rusia că încearcă să cumpere pe doi bani întreprinderile belaruse. "Ce dracu’ căutaţi în Rusia asta, unde vi se dau ghionturi? i-a întrebat el pe miniştrii săi. Chiar nu înţelegeţi că vor să ne ia cu mâinile goale, pe gratis?! Apoi a indicat: Dacă nu ne iese nimic în Rusia, să căutăm fericirea în alte părţi, acolo unde suntem aşteptaţi". Adaptare de Marian CREŢU

CONSEMNĂRI

Larisa UNGUREANU

BITEI 2010

PENTRU O LUME MAI BUNĂ

ctuala ediţie s-a bucurat de susţinerea Ministerului Culturii al R.M. şi a Primăriei municipiului Chişinău, a sponsorilor generoşi, cât şi de sprijinul partenerului general Moldcell. Spre deosebire de alte ediţii, când Teatrul ”Eugène Ionesco” şi, în special, directorul artistic, Petru Vutcărău, împreună cu echipa, duceau tot greul pe umerii lor. Cu toate acestea, au mers cu demnitate şi curaj mai departe. În numele teatrului, a promovării artei teatrale, dar şi a imaginii Republicii Moldova, Teatrul ”Eugène Ionesco” devenind, pe bună dreptate, poate unicul şi cel mai valoros ambasador al culturii noastre în lume. De ce organizatorii au ales genericul Pentru o lume mai bună? ”M-am săturat de violenţă, de certuri, de ură, a ţinut să precizeze Petru Vutcărău. Societatea este suprasaturată de aceste energii negative. Noi, oamenii de cultură, trăim într-o lume a frumosului, ne alimentăm din acest inepuizabil izvor şi dorim, prin acest act artistic care este Festivalul Internaţional al Artelor Scenice, să creăm o oază a frumosului,să cultivăm gustul artistic în rândul spectatorilor,să punem accentul pe frumos. Prin această acţiune de amploare dorim să contribuim la diminuarea violenţei atât la noi, cât şi în lume.” Au reuşit organizatorii festivalului să-şi realizeze intenţia? În opinia noastră, da. Marea majoritate a spectacolelor selectate şi incluse în program au fost de cea mai bună calitate. Perfecţiunea, dăruirea totală a interpreţilor, jocul nedisimulat, înălţarea prin spirit până la culmi de neatins cu privirea, ci doar cu sufletul, — iată doar câteva noţiuni prin care se caracterizează spectacolele propuse publicului. În care lumea a fost mai bună. Prin munca şi harul actorilor, regizorilor, a echipelor de creaţie din diverse ţări. Care ne-au demonstrat că trebuie să-ţi doreşti să fii mai bun şi să nu-ţi precupeţeşti forţele şi harul pentru a crea opera demnă de atenţie. Festivalul s-a deschis cu ”Spărgătorul de nuci”, un spectacol de balet modern pe muzica lui P. Ceaikovsky (regia, libre-

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 81

CONSEMNĂRI

Ediţia a IX-a a Festivalului Internaţional al Artelor Scenice — BITEI — Bienala Teatrului ”Eugène Ionesco”, s-a desfăşurat la Chişinău în perioada 20–30 mai a.c. Au participat 11 ţări (Republica Moldova, România, Japonia, Rusia, India, Ucraina, Georgia, Estonia, Turcia ş.a.), au fost prezentate 22 de spectacole şi au sosit la eveniment peste 400 de participanţi şi invitaţi. Programul festivalului a cuprins trei secţiuni: Teatru, Muzică, Dans. În cadrul acestor secţiuni s-au jucat spectacole de teatru dramatic, reprezentaţii de dans modern, teatru de păpuşi, muzică şi dans folcloric. Genericul festivalului a fost: Pentru o lume mai bună.

tul, coregrafia aparţinând lui Radu Poclitaru), jucat de trupa Teatrului Modern Balet din Kiev. Pământeanul nostru, Radu Poclitaru, este un deschizător de drumuri. Ceea ce nu i s-a permis la Chişinău sau în alte părţi, a găsit la Kiev, unde încearcă să-şi realizeze visul, recompunând balete clasice, spărgând tipare, căutând să descifreze mişcările şi comportamentul omului de azi. Pentru a veni cu o nouă viziune care-şi găseşte reflectare în spaţiile scenice, în halucinantele şi întortocheatele zboruri ale omului modern. Teatrul ”Odeon” din Bucureşti, prin spectacolul ”Pyramus & Thisbe 4You”, ne-a propus patru variante de minispectacole, luându-se ca reper memorabila scenă de teatru din piesa lui W. Shakespeare ”Visul unei nopţi de vară”. Regizorul Alexandru Dabija ne-a convins că imaginaţia, în teatru, nu are limite. Ne-a mai convins şi de faptul că teatrul, ca artă, este nemuritor şi de neînlocuit. În spectacol au evoluat actori binecunoscuţi, cum ar fi: Doina Lazăr, Rodica Mandache, Ana Maria Moldovan, Pavel Bartoş, Marius Damian, Mircea Constantinescu ş. a. Un spectacol valoros a fost ”Jucătorii” după N.Gogol, interpretat de actorii Teatrului de Stat de Păpuşi pentru Tineret din Tallinn, o montare dificilă din punct de vedere tehnic, dar inegalabilă ca imagine artistică. Iniţial, în prim-plan sunt plasaţi actorii, apoi locul lor îl preiau păpuşile: de la păpuşi care seamănă cu o faţă umană, prin dimensiuni, până la păpuşi de dimensiuni mici. Toate aceste procedee nu sunt deloc întâmplătoare, având menirea de a crea acea lume anormală, plină de monstruozitate, descrisă de Gogol.

82 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Un alt spectacol montat într-un teatru de păpuşi este ”Obsedată de dragoste” de Brian McAvera în regia lui Petru Vutcărău, un monospectacol cu actriţa Antonina Dobroliubova de la Teatrul Regional de Stat de Păpuşi de la Sahalin, care devine debordant prin imaginaţia regizorală. Spectacolul este o tragedie a sufletului care nu şi-a

găsit liniştea după moarte. ”Te voi găsi, Pablo, te voi găsi şi în iad!”, rosteşte Olga cu o ură pătimaşă din care putem înţelege cât de mult l-a iubit ea pe celebrul pictor, dar şi cât de mare i-a fost decepţia. A crea o lume în care a trăit cândva Olga, prima soţie a lui Pablo Picasso, fostă balerină în trupa lui Deaghilev, folosind, de exemplu, papuceii de balet ca pe nişte păpuşi,

CONSEMNĂRI

a aduce alte detalii din miraculoasa lume a păpuşăriei care se împleteşte armonios cu cea a picturii, este cu adevărat o performanţă regizorală. Un spectacol de care nu te poţi despărţi uşor a fost şi ”Livada cu vişini” după A.Cehov, montat la un alt teatru de păpuşi, Teatrul ”Ognivo”, Mâtişci, Rusia. Regia — Oleg Zhyugzhda (Belarusi), un spectacol de o înaltă cultură teatrală. Actorii şi păpuşile au devenit un tot întreg, contopindu-se cu rolul. Este un spectacol pentru maturi, dat fiind că teatrul din Mâtişci, de la bun început, şi-a pus scopul să creeze două repertorii: unul pentru copii, altul pentru maturi. ”Livada cu vişini” are cultură, rafinament

şi poate deveni un exemplu pentru teatrele noastre. De menţionat şi spectacolul ”Banană din budincă şi gutuie cu cogniac şi rom”, o montare efectuată de regizorul Giorgi Tavadze la Teatrul Dramatic de Stat ”Ilya Chavchavadze” din oraşul Batumi. Spectacolul a fost realizat după o piesă a unui dramaturg contemporan, Irakli Samsonadze, pe o temă foarte actuală din istoria ţării: războiul cu Rusia din august 2008. Prin mijloace teatrale, într-o manieră alegorică, teatrul a reuşit să-i facă pe spectatori să înţeleagă că un popor care doreşte să fie cu adevărat liber rezistă în cele mai cumplite momente din viaţa sa prin dragoste, demnitate, redată prin mijloace scenice, cu umor, ironie fină, metaforă sugestivă. O culme regizorală şi interpretativă a fost spectacolul ”Romeo şi Julieta”, montat de Roman Viktyuk (Moscova), la fel, ”Cameristele” după Jean Jenet, un spectacol montat cu mai bine de două decenii în urmă, care a însemnat un nou limbaj teatral bazat pe plastică şi mişcare. De menţionat şi spectacolul ”Metamorfoza” după F. Kafka în viziunea Companiei de Teatru ”MODE” din Japonia, regia Osamo Matsumoto şi prezenţa în festival a spectacolului ”În container” de Constantin Cheianu, montat la Teatrul ”Odeon” din Bucureşti. Încheierea festivalului BITEI 2010 a fost un adevărat regal, însuşi festivalul devenind şi o provocare teatrală. De aici încolo, în cel mai serios mod, ne punem întrebarea: cum va arăta teatrul de mâine, mai ales, cel de la noi?

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 83

Literatură & Publicistică

Auguriada

PUN INIMA Am trăit,nu mă ademeniţi cu traiul. Am murit, de ce m-aş mira mai murind? Trec în culori amărui, las vouă raiul, braţele mele de adevăruri se prind. Pun şi eu inima, oh,ritmuri ingrate, Simţul dezoxidându-l în ăst spaţiu chior. Sufletul,buletin de identitate, mi-l preia pe retină vreun domn cititor. Viaţă,erori dulci,curse cozi de şopârlă, invoc istoriei unicul ghid, timp ce-ar putea foc pe gură să zvârlă, neam, ţară, verb,sânge pe zid. Am trăit, ştiu cifrul: vis,dar şi forţă, râs,dar şi plâns – dar şi partea de drum! Zilele-s alt praf de puşcă, tâmpla e-o torţă. Arse, podurile-n urmă încă scot fum. 84 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Mihail Ion CIUBOTARU *** Cu munţii, cu apa, cu aerul acestui pământ aş putea ridica o furtună mare cât un cuvânt. Şi-atunci s-ar vedea în ce piatră se poate-nturna cea mai şoptită şoaptă în care aş sta... Dar inima mea are faţa crezului meu omenesc. ...Într-o lumină a inimii locuiesc.

teatrul naţţtional de opera si balet Literatură & Publicistică

Auguriada

Scenă din spectacolul "Nabucco"

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 85

DIVERTIS

Anghel BASARAB

Ia te uită cine vine!

ESTE „PUBLIKA – TV” UN PROIECT K.G.B.?

Presa de dincolo de Prut, susţinută de presa de dincoace de Prut, strigă în două voci că „trustul media (al) lui Sorin Ovidiu Vântu se prăbuşeşte”, făcând aluzie la suspendarea, de la începutul acestui an, a câtorva ziare „din zona de influenţă” a omului de afaceri şi că...”exponentul de marcă al serviciilor secrete ruseşti”, tot el S. O. Vântu, îşi transferă capitalul şi influenţa din România în Republica Moldova, unde a lansat de curând postul de televiziune „Publika — TV” şi unde ar fi investit, până la acest moment, cca 8 (opt) milioane de Euro...

e ştie însă că ceea ce scrie presa uneori nu are nimic în comun cu realitatea şi s-ar putea întâmpla că şi ceea ce se scrie acum, la Bucureşti şi la Chişinău, despre trustul lui Vântu să nu aibă nimic în comun cu „Realitatea-Caţavencu”. Dar se scrie totuşi... Dacă ar fi să credem acestor zvonuri, S. O. Vântu s-ar fi lansat în afaceri imediat după căderea regimului comunist în Europa de sud-est, împreună cu pământeanul nostru Vitalie Usturoi, patronul firmei „Valeologia”, tot el general K.G.B., (deşi, din câte mi-l amintesc, nu avea chip şi nici asemănare de general!) şi că Usturoi l-ar fi angajat iniţial pe Vântu în calitate de contabil la această firmă. (FNI-ul avea să vină mai târziu, însă şi operaţia asta ar fi fost o afacere gestionată de generalii K.G.B.). N-ar fi fost nimic suspect în povestea cu contabilul

86 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Vântu, dacă nu ar fi fost foarte suspectă însăşi firma „Valeologia”. Pentru că ea ar fi fost concepută şi patronată nu de unul, ci de mai mulţi generali K.G.B., printre care Vitalie Usturoi, Tamerlan Mutaliev şi alţii, care au avut misiunea să scoată din fosta U.R.S.S. sume uriaşe de bani (banii Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, de care nu ar fi fost străin nici cel de al doilea Preşedinte al Republicii Moldova, Petru Lucinschi) şi să-i investească în afaceri şi structuri economice din sudestul Europei. „Norocul” a căzut pe capul României, unde au fost debarcaţi generalii K.G.B., care l-ar fi cooptat pe S.O. Vântu şi pe alţi oameni de afaceri din România. Şi banii care nu au miros au început să lucreze masiv. Însă nu şi curat. Lui Vântu şi foştilor (oare şi actuali?) săi colegi li se atribuie meritul de a fi dus la faliment câte-

va bănci din România, în primul rind, „Bancorex”-ul, de la care „Valeologia” lui Usturoi şi a generalilor ruşi ar fi luat un împrumut de peste 140 de milioane de dolari, şi pe care, evident, a uitat să-l întoarcă. De unde i s-a şi tras obştescul sfârşit, adică falimentul. Presa bucureşteană mai scrie că această schemă ar fi fost aplicată repetat cu mai multe instituţii bancare şi nu numai. În toate cazurile se face aluzie şi la răsunătoarea „afacere FNI” (sau SOVINVEST, cum i se mai zice). Pe parcurs, la cei câţiva generali s-ar fi raliat şi „generalul tuturor armelor”, faimosul traficant de arme Victor Bout, care ar fi cumpărat din ţara vecină, exclusiv pe banii „murdari” ai „Valeologiei”, avioane şi armament şi l-ar fi dus în diverse zone de conflict de pe glob... „Valeologia” a fost implica-

DIVERTIS

tă în mai multe scandaluri privind traficul cu armament şi substanţe radioactive pe teritoriul României...”, scrie un ziar bucureştean, iar altul completează: „Numele lui Usturoi (...) a apărut în scandalul din 1994 de la Vila Lac–Snagov, când mai multe persoane au fost prinse în flagrant în timp ce traficau 4,5 kilograme de substanţă radioactivă...”. Şi tot aşa mai departe — multe se scriu, multe se vorbesc. Iar acum, zice-se, K.G.B.-ul ar fi ordonat readucerea banilor într-o zonă cu mai multă siguranţă şi mai uşor controlabilă de la Moscova, iar zona asta ar fi chiar ţara noastră. Nu se ştie cu certitudine, dacă e drept ce spun ziarele, ceea ce se ştie însă este că şi aici banii vor trebui sa facă ceea ce fac ei în principiu — să lucreze. Dumnezeu ştie unde vor fi investiţi, însă „Publika”, zice-se, va fi alimentată doar pe bani ce provin de la defunctul P.C.U.S.. Ei nu au putut să dispară odată cu P.C.U.S., nici măcar nu şi-au schimbat patronii, ceea ce ne trimite la gândul că nu vor lucra doar pentru noi, ci pentru generali şi stăpânii acestora. Şi aşa este corect: pentru noi trebuie să lucrăm noi, iar dacă nu ne duce capul...să lucreze cine se pricepe... Totuşi, ce-o fi cu „Publika” asta? Chiar e a K.G.B.ului? Ştiţi cum răspund eu la întrebarea asta? Dragii mei, atunci când ne potolim setea cu o sticluţă de coca–cola, fiţi absolut siguri că înghiţim şi ceva din C.I.A.; când servim un wisky produs undeva în Marea Britanie, de fapt, servim o mixtură de la MI-5, iar când bem vodcă e clar că avem de furcă cu K.G.B.-ul. Componenta serviciilor secrete ale statelor care se preocupă serios de destinul lor, se regăseşte în toate celea — de la apa minerală până la rachetele cosmice. Aşa e făcută lumea şi aşa este corect. Credeţi că în Franţa, sau în America, sau în Spania, sau altundeva sunt puţine instituţii de presă care funcţionează pe banii K.G.B.-ului, ai C.I.A.ului, ai lui MI-5 sau ai MOSSAD-ului? Ba bine că nu! Chiar şi în Rusia sunt ziare care funcţionează pe bani străini (ha-ha!)... În cazul nostru, însă, nu originea banilor este importantă, ci inteligenţa noastră de a ne folosi de dânşii şi de instituţiile care se alimentează din aceşti bani. Dacă vă miroase cumva neplăcut, imaginaţi-vă că de fapt ei nu provin de la K.G.B., ci de la F.M.I., iar F.M.I.-ul i-a împrumutat de la K.G.B.. Sau de la C.I.A.. Sau de la MOSSAD... Cât despre „Publika” — eu îi zic „Bine a venit!” şi bine că a venit. Iar angajaţilor ei, care vor primi salarii de la Sorin Ovidiu Vântu, le urez baftă şi pricepere să facă emisiuni bune — atât de bune, încât să crape şi K.G.B.-ul de invidie.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 87

DIVERTIS

Dionisie CORBU

dacă nu puteţi renunţa la ele, reduceţi la maxim folosirea lor.

CELE MAI DĂUNĂTOARE PRODUSE

ALIMENTARE DIETETICE

Deseori se întâmplă că cele mai gustoase produse alimentare sunt şi cele mai dăunătoare. Cercetând raţiile de hrană ale diferitor oameni, dieteticienii au întocmit lista celor mai dăunătoare alimente, care sunt: cipsurile, băuturile gazoase, batonaşele de ciocolată. E de mirare că în această listă au nimerit şi salamurile preferate de toţi în mai toate timpurile.

Aşadar, iată o listă incompletă a celor mai dăunătoare alimente:

Gumele Gumele şi bomboanele de mestecat, pastilele în ambalaj strălucitor, ”meybonurile”, bomboanele „ciupa-ciup”, — toate, fără îndoială, sunt produse dăunătoare sănătăţii noastre. Pe lângă faptul că conţin mult zahăr, ele mai au adaosuri chimice, coloranţi şi substanţe surogate.

Cipsurile Cipsurile, atât cele de porumb, cât şi cele de cartofi, sunt foarte dăunătoare pentru organismul uman. Ce reprezintă cipsurile? Un amestec din hidraţi de carbon şi grăsime, într-un înveliş din coloranţi şi substituenţi gustativi. La fel de dăunători sunt şi cartofii prăjiţi.

Băuturile gazoase Băuturile gazoase dulci constituie un amestec de zahăr, substanţe chimice şi gaze. Băuturile gazoase dulci sunt dăunătoare deoarece conţin o cantitate mare de zahăr, echivalentă cu 4-5 linguriţe la un pahar de apă. Deci , nu trebuie să vă mire faptul că după ce aţi băut câteva pahare de apă gazoasă imediat vă este sete din nou!

Batonaşele de ciocolată Batonaşele de ciocolată — o cantitate enormă de calorii în combinaţie cu adaosuri chimice, produse genetic modificate, coloranţi şi substanţe aromatice.

salamuri şi crenvurşti Un capitol aparte îl ocupă varietăţile de salamuri şi crenvurşti. Chiar dacă ne-am imagina că în crenvurşti nu se mai adaugă hârtie, iar în cârnaţi nu se pune carne de... şoareci, totuna şi mezelurile, şi crenvurştii, ca şi celelalte produse din carne afumată, continuă a fi cele mai dăunătoare alimente din asortimentul gastronomic contemporan.

Tăieţeii Tăieţeii, supele solubile, piureul de cartofi, sucurile din praf solubil, — toate reprezintă un amalgam de substanţe chimice ce dăunează organismului uman.

Sarea Ca şi zahărul, sarea este numită „moartea albă”. Ea ridică tensiunea arterială, dereglează echilibrul acido-salin din organism, contribuie la acumularea toxinelor. Dacă nu puteţi renunţa definitiv la sare, faceţi cumva şi reduceţi la maxim cantitatea ei în bucate.

Băuturile spirtoase Chiar şi-n cantităţi mici ele stopează asimilarea vitaminelor. Afară de aceasta, alcoolul e foarte caloric. Deci, nu trebuie să contăm că alcoolul va avea o influenţa benefică asupra organismului nostru...

88 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

DIVERTIS

Dionisie CORBU

Printre documente se afla şi carnetul său de buzunar pentru însemnări zilnice

MARGARET THATCHER ŞI ... DIETA Margaret Thatcher, cunoscută şi ca „Lady cea de fier”, care în 1979 a devenit prim-ministru al Angliei, era sigură, încă din copilărie, că va fi prima femeie-şef de guvern al Regatului Unit al Marii Britanii. În programul său electoral pentru acest post fusese prevăzută chiar şi o dietă specială. Scopul? Ca să arate bine în faţa camerelor de luat vederi! Aceasta rezultă din documentele publicate recent de către Fundaţia „Margaret Thatcher”.

Această fundaţie a dat publicităţii în mod oficial şi a plasat pe cite-ul său pentru acces liber documentele din primul an al aflării dnei Thatcher la putere, documente care până în prezent se păstrau în arhivele Universităţii din Cambridge. „E foarte important ca noi să stabilim cu maximă exactitate strategia şi tactica acţiunilor noastre, iar cât priveşte deciziile-che-

ie în guvern, sunt convinsă că trebuie să-mi asum, personal, întreaga responsabilitate”, scria Thatcher. Printre documente se afla şi carnetul său de buzunar pentru însemnări zilnice, în care a fost găsită o foaie îngălbenită cu dieta sus-pomenită, numită „Dieta clinicii Meyo”. Potrivit acestei diete, care ar fi durat maximum două săptămâni, That-

cher trebuia să mănânce ( în 7 zile!) 28 de ouă, ceea ce i-ar fi permis să slăbească cu 20 de kg. Nu lipseau din raţie nici fructele şi legumele, carnea de găină, iar la finele listei se preciza că în unele zile se poate de gustat câte puţin whisky. După spusele istoriografului fundaţiei Kris Collins, aspectul exterior al dnei Thatcher ar fi putut provoca „alegeri anticipate”...

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 89

DIVERTIS

Dionisie CORBU

tehnologiile ÎEC se dezvoltă atât de rapid, încât embrionii vor putea fi crescuţi în incubatoare speciale

COPII... FĂRĂ DRAGOSTE Opinia specialistului

Claudia Şonţu, ginecolog:

Ei bine, povestea e tristă, domnilor bărbaţi şi femei! Peste câţiva ani, dacă veţi dori să aveţi copii, nu va mai trebui să întreţineţi relaţii intime. În locul părinţilor, totul va face ÎECul — o drăcovenie de metodă nou-nouţă de însămânţare extracorporală —, iar embrionul se va dezvolta într-o eprubetă. După cum scrie The Times, savanţii consideră că tehnologiile ÎEC se dezvoltă atât de rapid, încât embrionii vor putea fi crescuţi în incubatoare speciale, dirijate cu ajutorul computerului. Astfel, naşterea copiilor va putea fi pusă pe conveier. Şi oamenii nu se vor încorda deloc. Bineînţeles, cercetătorii îşi propun alte scopuri decât cele de a lipsi omenirea de plăcerile „zămislirii copiilor”. E alarmant să ştii că în unele ţări înalt dezvoltate din Europa vârsta mamelor, la naşterea primului copil, ajunge la 35 de ani! Metoda ÎEC are şi alte avantaje. Mai întâi de toate, ea le asigură viitorilor părinţi un concediu pentru studii şi carieră, scutindu-i de teama că ar putea rămâne fără copii, ştiindu-se că şansa de a rămâne gravidă, după 35 de ani, e una din zece. Savanţii sunt de părere că reproducerea naturală a omului, în formula ei actuală, este destul de ineficientă. Aşa încât, peste 5-10 ani multe femei trecute de 40 vor apela la serviciile ÎEC– ului. .

90 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

— Şi eu consider că ÎEC–ul are un viitor mare, inclusiv în ţara noastră. Însă trebuie să se ştie că eficienţa ÎEC - ului abia depăşeşte limita de 50 la sută. Problema nu stă în acest proces tehnologic, fiindcă nu e mare act de vitejie să creşti embrionul în eprubetă! Întrebarea e — ce facem cu sănătatea părinţilor? Căci după 35 de ani mulţi suferă de boli cronice, infecţii netratate la timp. Unii nu se adresează medicului cu anii, având sănătatea destul de şubredă. În aceste cazuri, chiar cu ajutorul celor mai performante ÎEC–ului se pot naşte copii firavi sau bolnavi. Sfatul meu e să nu ne dezicem totuşi de a naşte primul copil în condiţii naturale şi neapărat până la vârsta de 30 de ani.

DIVERTIS

Dionisie CORBU

De cele mai multe ori, soţii îşi spun minciunile pentru a evita scandalurile în familie

BĂRBAŢII MINT MAI DES DECÂT FEMEILE Cercetătorii britanici au efectuat un experiment curios în Muzeul Ştiinţelor din Londra, reuşind să demonstreze că bărbaţii spun în mediu trei neadevăruri pe zi, ceea ce e egal cu 1902 minciuni pe an, în timp ce femeile mint doar de două ori pe zi, adică de 728 ori pe an. De cele mai multe ori, soţii îşi spun minciunile pentru a evita scandalurile în familie. Iată o formulă de minciună tipic bărbătească: — Ce căpcăun e vecinul ăsta al nostru! Iar m-a rugat să stau cu dânsul în berărie... Sau: — Vai, draga mea, ce bizară e prietena asta a ta! Nu-mi place deloc... Sau: — Da, am fost la meci. Însă m-a invitat şeful... Registrul minciunilor femeieşti nu e cu nimic mai original: — N-am cheltuit mult pe pantofii ăştia... toţi banii se duc pe mâncare! Sau: — Nu te căzni aşa, dragul meu, totul e în ordine! (deşi ea aşteaptă scuzele lui). Sau: — Am fost cu fetele la cafenea, iar buchetul ăsta de flori l-am găsit acolo... În rezultat, savanţii s-au convins o dată în plus că minciunelele fac parte din natura umană, că ele ajută în comunicarea dintre sexe, dar şi în dimensiunea socială. .

Opinia specialistului Svetlana Mardari, psiholog:

Tot ce e mult — strică. Aşa că nu vă întreceţi în a vă spune minciuni!

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 91

IDEI & IDEALURI

Anghel BASARAB

MEDITAŢII NAIVE

INTERNETUL: O NOUĂ PUTERE ASUPRA LUMII

loggul colectiv boingboing.net este una dintre cele mai citite resurse online din lume (400 000 de vizitatori pe zi). Cei mai mulţi utilizatori cunosc Boing Boing ca pe „Ghidul lucrurilor uimitoare” (A Directory Of Wonderful Things). De regulă, în spatele unei formulări de acest gen se ascunde un fel de ghiveci, o grămadă de materiale despre tot şi despre toate. Un serviciu cu un asemenea renume nu prea inspiră imediat încredere. Nu e şi cazul acestui portal. În Boing Boing scriu oameni denumiţi geeks — inteligenţi, curioşi, niţel obsedaţi de obţinerea informaţiilor interesante. Rezultatul rezidă în prezenţa materialelor exclusive, calitatea lor şi mii de citări pe zi în toată reţeaua. Şi Mark Frauenfelder, creatorul lui Boing Boing este un geek şi un trăsnit (locul trei în

92 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

ratingul revistei Forbes "Celebrităţile internetului"). Şi aşa a fost întotdeauna. Şi când a condus „Wired”. Şi când a scris cărţi despre lucruri neobişnuite şi interesante (anul acesta va apărea ediţia a şasea a cărţii lui „Confecţionat manual”). Şi, desigur, când a lansat boingboing.net. În comparaţie cu bloggerii bătăioşi de prin alte părţi, acest american este uluitor de vivace şi de entuziasmat. Şi mai e şi modest, simplu şi nepretenţios. Participă la showuri TV populare, inaugurează expoziţii artistice şi face publicitate producţiei „Apple” — şi e îmbrăcat mereu într-o cămaşă în carouri, de cow-boy, ce pare să fie purtată, mereu chiar una şi aceeaşi. Ataşamentul lui Mark faţă de hainele de lucru nu este accidentală, el fiind un meşter cu mâini

IDEI & IDEALURI

Iată un om de format nou: Mark Frauenfelder, blogger, jurnalist, ilustrator, scriitor, fondatorul bloggului boingboing.net. S-a născut la Denver, statul Colorado (ascunde ziua şi anul naşterii). Şi-a făcut studiile de inginerie la Universitatea Colorado. A lucrat în companiile „Memorex” şi „Fujitsu”, s-a ocupat de elaborarea discurilor dure. Între 1993 şi 1998 a fost redactor al revistei „Wired”. Apoi a lansat versiunea on-line a revistei şi a devenit redactor-şef al acesteia. Între 1998 şi 2001 are o rubrică permanentă în revista „Playboy”. Actualmente, este redactor-şef al revistei „Make” pentru amatorii de tehnologii moderne şi mai scrie şi pentru boingboing.net. Boing Boing este laureatul a două premii Webby şi Bloggie Awards pentru anul 2005. Bloggul intră în ratingul „50 cele mai bune site-uri ale anului 2009” al revistei „The Times” şi e pe locul doi în topul „50 de blogguri cu cea mai mare autoritate în lume” al publicaţiei „The Guardian”. În 1993 Mark a realizat designul copertei discului „Cyberpunk” al cântăreţului Billy Idol. Din 1995 scrie cărţi. Din octombrie 2009 are o rubrică permanentă în „F5”.

de aur. În copilărie, împreună cu tatăl său care era inginer-electrician, asambla aparate de radio. Acum lucrează pe un lot de lângă casă. Ce-i drept, între aceste două pasiuni a fost şi o perioadă lungă de creaţie jurnalistică — mai întâi, la ziarul local, apoi la diferite reviste serioase şi în fine la propria-i publicaţie… În anul 1988 Mark, împreună cu soţia sa, Carla Sinclair, a fondat „Boing Boing" — un zine simplu şi ieftin (în America sunt numite zine ediţiile de „samizdat”, o prescurtare inversă a cuvântului englez magazine — “revistă”), care în anul 1995 şi-a făcut un site pe internet, iar în 2000 a devenit webblogg şi în 2003 — blogg colectiv, administrat concomitent de patru redactori: Frauenfelder şi prietenii săi de la revista „Wired” — Cory Doctorow, David Pescowitz şi Xeny Jardin. — Popularitatea noastră are câteva cauze, spune Mark. La început erau doar vreo câteva sute de blogguri. Iar deschizătorii de drumuri obţin întotdeauna un avantaj. Plus autorii, jurnalişti profesionişti de calitate, pe care i-am implicat. Făceam treceri în revistă competente, reflectam evenimente interesante. Tuturor împreună şi fiecăruia în parte ne reuşea să sesizăm şi să reflectăm cele mai importante tendinţe în Reţea şi în cultura modernă. În afară de aceasta, scriam mereu

foarte mult, ceea ce este foarte important. Intraţi în internet şi vă gândiţi: "Oare ce să citesc? Ia să văd „Boing Boing”, acolo e întotdeauna ceva nou-nouţ". — Când aţi început să câştigaţi bani cu Boing Boing? — Cam prin 2004 întreţinerea acestei gospodării devenise prea costisitoare (aproape câte $1000 pe lună). Atunci am decis că e timpul să încercăm să vindem publicitate. Am stat de vorbă cu un prieten care avea multă experienţă de lucru la reviste şi l-am rugat să se ocupe de noi. Aşa că am devenit întreprindere comercială absolut din întâmplare — s-a dovedit că la noi publicitatea se vinde bine, şi pentru patru redactori ai bloggului munca la „Boing Boing” a devenit pe neobservate ocupaţia lor de bază şi chiar modul lor de viaţă la propriu. — Cum şi unde sunt selectate materialele pentru a fi publicate în blogg? — Uneori scriu despre ce mi se întâmplă, despre viaţa mea, despre cărţile pe care le-am citit, filmele pe care le-am vizionat. Alteori iau lucruri interesante de pe site-uri, multe materiale îmi sunt trimise de cititori. Sunt abonat la peste 100 de fluxuri de ştiri. Dar, în general, totul se produce parcă de la sine… Nu vă miraţi. — Cine selectează materialele pentru publicare? Toţi redactorii?

— Ba nu. Noi nu prea comunicăm — trăim în diferite localităţi, facem legătura prin Skype, e-mail etc. De vreo două ori pe an ne reunim şi discutăm probleme de producţie. În fiecare zi însă postăm contente. Se întâmplă ca oameni diferiţi să ne trimită concomitent informaţii identice — în acest caz are prioritate primul expeditor. — Adică, bloggul nu are o concepţie aparte? Totul se produce repede şi spontan? — Nu avem nici un fel de concepţie aparte. Mai bine zis, ea constă în faptul că fiecare dintre noi caută şi plasează materiale. Nu convenim nimic între noi înainte de publicare. — Nici cu utilizatorii? Mă refer la opţiunea "Plasaţi un comentariu" — ea ba apare la voi, ba dispare… — Ne torturează trollii — oamenii cărora le place să intervină în discuţii şi să le încurce participanţilor la ele. Şi am decis să procedăm radical — să închidem în general comentariile. Aceasta s-a întâmplat în anul 2003. Dar timpul trecea, ni s-a făcut dor de discuţii şi în 2007 am decis să restabilim opţiunea, dar de data aceasta cu moderare prealabilă. — Apropo, de unde aţi luat numele bloggului — „Boing Boing”? — Pe când porneam împreună cu soţia zine-ul „Boing Boing” exista un şir de publi-

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 93

IDEI & IDEALURI caţii cu denumiri ce semnificau sunete nostime, gen honk, buzz, blab… Mie mi-a plăcut ideea aceasta. În plus, „Boing Boing” e un cuvânt vesel, viu, care exprimă în cheie glumeaţă sensul reorientării rapide a atenţiei de la o idee la alta. — Nu vă sperie concurenţa? Techcrunch. com, kottke.org… — Să ne gândim. Mă sperie, probabil, cei pe care nu-i cunosc. Vă imaginaţi, undeva în vreo fundătură provincială stau în laboratorul lor din subsolul casei părinteşti nişte puşti de 16 ani şi inventează vreun supermijloc de comunicaţie sau mediatic, care peste câţiva ani va cuceri lumea fără luptă — şi noi rămânem fără lucru cu toţii. Nu te poţi ţine din urma ăstora! Dar aceasta trebuie să se întâmple în mod inevitabil. Iar cât priveşte site-urile pe care le-aţi numit, pot spune doar că noi avem nişa noastră, noi am elaborat un stil unic, propria noastră viziune asupra lucrurilor. — Se pare că sunteţi tot timpul în căutare, chiar şi în preocupările după placul inimii.

EXISTĂ!

Mihall Heller, preot şi matematician polonez, a obţinut un prestigios premiu pentru un studiu care demonstrează indirect existenţa lui Dumnezeu. Teoriile lui Heller con-

PLICTISEALA POATE FI FATALĂ

Un grup de savanţi britanici a demonstrat că expresia „plictiseală mortală” poate fi interpretată ca exprimând ceva foarte real. La persoanele care se plâng mereu că viaţa este plicticoasă şi sunt marcate de acest fenomen, riscul de a muri prematur este cu mult mai iminent decât în cazul persoanelor cu un tonus vital pozitiv. Savanţii au testat 7000 de persoane cu vârste cuprinse între 35 şi 55 de ani; timp de 25 de ani ei au stabilit nivelul de plictiseală din viaţa celor testaţi. Iar cu ceva timp în urmă s-au apucat să cal-

94 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

— Aşa este. Este pasiunea mea şi necesitatea mea supremă — de a găsi cazuri şi fapte neobişnuite şi de a le împărtăşi imediat cititorilor şi prietenilor. De asta mă ocup cea mai mare parte a zilei, cea mai mare parte a vieţii. Şi mi-e greu să mă rup de această activitate. Stau aşa până mă apucă ameţelile. — Care este rolul internetului în aceste transformări revoluţionare? — Rolul lui este enorm! M-am pasionat recent de apicultură, acum am mierea mea. Nici unul dintre vecinii mei nu se pricep la asta. Aşa că am găsit în internet apicultori cu experienţă disponibili să dea sfaturi. Nişte oameni extraordinari. Adevăraţi confraţi întru spirit, tovarăşi de idei. Mulţi dintre ei locuiesc, ca şi mine, la Los Angeles. Acum noi, apicultorii din Los Angeles, ne întâlnim frecvent, suntem prieteni cu familiile. Internetul a scos multe bariere, a eliberat omul. — În internet se întâlnesc nişte idei interesante de-ale dvs… — Una dintre preferatele mele: plasăm o cameră video în interiorul unui zmeu de hârtie şi îl lansăm. Obţinem nişte imagini

extrem de interesante ale împrejurimilor din unghiuri neobişnuite. Un alt exemplu: dintr-un mouse vechi de computer facem un robot care reacţionează la sursele de lumină intensă şi se deplasează spre ele. Şi copiii, şi adulţii sunt încântaţi de această jucărie! Ei nu se mai tem de aparatele electronice casnice după ce văd că nu e nimic complicat în ele. În ultimul timp mă interesează instalarea bateriilor solare. Electricitatea nu se ieftineşte, iar un generator de energie propriu îl eliberează pe om, îl face independent. Noi îi învăţăm pe oameni să facă obiecte complicate din materiale simple — electricitate proprie, produse alimentare proprii (apropo, eu am găinile mele). Scriem cum poate fi folosit mai raţional lotul de lângă casă, astfel ca nici un metru pătrat să nu rămână neutilizat — un fel de grădinărit din punctul de vedere al intelectualităţii tehnice. Internetul este o nouă putere asupra lumii. Ce ne învaţă criza? Că nu se mai poate să lenevim. În vremurile noastre oamenii sunt nevoiţi să fie inventivi...

ţin probe care dovedesc nu doar existenţa lui Dumnezeu, ci pun la îndoială însăşi existenţa lumii materiale din jurul nostru. El a elaborat o formulă foarte complexă, cu ajutorul căreia poate fi explicat totul, chiar şi întâmplările cele mai banale, folosind nişte calcule matematice. Ceva mai înainte se ajunsese la concluzia că la tălmăcirea textului Bibliei a fost comisă o eroare regretabilă, care a creat o confuzie ce durează mii de ani. Hellen Van Wold, o savantă din Olanda, care s-a specializat în studiul Vechiului Testament, consideră că îmbinarea de cuvinte „la început Dumnezeu a creat cerul şi pământul” nu a fost tradusă exact

din ebraica veche. Ea este de părere că în textul original se indică altceva, şi anume că Pământul exista deja şi că Dumnezeu doar l-a populat cu oameni şi cu animale. Van Wold a demonstrat că verbul „bara” din ebraica veche, care este folosit în prima propoziţie din cartea „Geneza”, nu înseamnă „a crea”, ci „separarea spaţiilor”. Dacă lucrurile stau aşa cum ne sugerează Van Wold, înseamnă că acea primă propoziţie din „Geneza” trebuie tradusă cam aşa: „la început Dumnezeu a separat Cerul de Pământ”. Adică, la facerea lumii Dumnezeu exista deja. Lucru demonstrat şi de preotul polonez Mihall Heller.

culeze câţi dintre aceştia au mai rămas în viaţă. S-a constatat că 40 la sută din numărul persoanelor care se plângeau pe viaţa lor, apreciind-o ca fiind din cale afară de plicticoasă, şi-au luat bilete la trenul ce duce spre rai (sau spre iad?), iar cei cu tonus pozitiv mai sunt încă trăitori ai acestei lumi. Explicaţia e simplă, aşa cum înţeleg lucrurile cercetătorii britanici — cei supăraţi pe viaţă recurg mai frecvent la proceduri vicioase, cum ar fi fumatul, băutul, narcoticele etc. Acest mod de viaţă conduce inevitabil către insult sau atac de cord.

Foarte curios e că femeile sunt de două ori mai predispuse indispoziţiei decât bărbaţii. Tot în zona riscului sporit se află şi tinerii specialişti, dar şi muncitorii necalificaţi. Concluzia e simplă: bucuraţi-vă de viaţă!

IDEI & IDEALURI

NU, N-AVEM SUFLET!

Un grup de savanţi a realizat un studiu cu privire la „viaţa de după moarte”, încercând să dea o explicaţie logică situaţiei în care unii oameni ce au suportat moartea clinică susţin că sufletul lor ar fi părăsit trupul. În această stare de moarte clinică mulţi şi-au revăzut „întreaga istorie a vieţii lor”, au traversat un tunel „cu o

HOŢII DE APARTAMENTE FAC UZ DE TWITTER

În Olanda a fost lansat un site „Please rob me” („Pradă-mă, te rog”), care a şi fost etichetat ca fiind un proiect iresponsabil. Pe site sunt adunate toate informaţiile utilizatorilor programului Twitter, care în momentul dat nu se află acasă. „Cu 11 minute în urmă utilizatorul John Ciccone scria că s-a dus la un bar de pe strada Charls din Baltimor” — informaţii de acest fel sunt plasate pe site-ul „Please rob me” la rubrica „Posibilităţi nebănuite”. Creatorii site-ului au declarat că le-a trebuit câteva ore pentru a-l deschide şi activa. Toată informaţia o culeg dintr-un

E BINE SĂ DORMI. DAR CÂT?

Durata normală a somnului nostru se diminuiează odată cu trecerea anilor. Sfatul părinţilor şi al medicilor că e bine să dormim câte 8 ore pe zi (pe noapte, fireşte) nu e chiar atât de bun şi corect. Doar specialiştii ne pot spune cât trebuie să dormim de fapt. În plus, somnul e o

luminiţă la capăt”, iar alţii chiar au avut „întrevederi” cu Dumnezeu... Rezultatele studiului au demonstrat că toate aceste descrieri a „celor întâmplate şi trăite” nu sunt nimic mai mult decât nişte halucinaţii banale provocate de moartea celulelor creierului uman. În timpul morţii clinice creierul nu mai este alimentat cu oxigen şi în consecinţă încep să moară neuronii. Când moare o celulă, în creier se produce o schimbare a gravitaţiei dintre neuroni, iar acest fapt este însoţit de manifestări, pe care noi le definim ca „amintiri din trecutul îndepărtat” sau ca banale halucinaţii. Altfel zis, omul vede ceea ce îşi doreşte să vadă. E firesc că în astfel de situaţii critice suferindul îşi doreşte să-l vadă pe Dumnezeu...

A fost găsit şi răspunsul la întrebarea: „De ce muribunzii văd un tunel cu o luminiţă la capăt?” S-a dovedit că imaginea tunelului apare în momentul în care omul pierde cunoştinţa. La început totul este în întuneric, dispar toate imaginile, rămânând doar lumina aprinsă din capătul tunelului. Piloţii avioanelor supersonice cunosc bine aceste efecte în timpul zborurilor, când sângele coboară din creier spre picioare... Acest grup de savanţi nu şi-a propus să demonstreze inexistenţa lui Dumnezeu. „Ne-am propus doar să găsim o explicaţie logică pentru unele fenomene, care frământă omenirea din cele mai străvechi timpuri”, declară ei. Una din explicaţiile lor este că omul nu are suflet. Ce păcat!

joc on-line de pe Twitter, care se cheamă Foursquare. Participanţii la joc îşi anunţă prin intermediul telefoanelor mobile locul aflării lor în acel moment — într-un bar, în ospeţie la cineva sau în sala de masaj. „N-am vrut să-i stimulăm pe hoţii de apartamente, lansând acest site, se îndreptăţesc creatorii lui. Am vrut doar să demonstrăm cât de periculos e să plasezi pe net toată informaţia despre tine. Pe de o parte, când ieşim din casă deconectăm toate aparatele electrice, stingem lumina, închidem apa..., iar pe de altă parte, le comunicăm hoţilor unde am plecat, pe câtă vreme am plecat şi chiar cum se poate intra în casele noastre...”

Cu toate acestea, mai multe organizaţii obşteşti au declarat site-ul „Please rob me” absolut iresponsabil. „Ceea ce au făcut în realitate băieţii ăştia e că au deschis pentru hoţi o fereastră din apartamentul nostru”.

treabă atât de individuală şi depinde atât de mult de starea organismului fiecăruia din noi, că nimeni n-ar putea spune unui cuplu familial, de exemplu, cât trebuie să doarmă în patul conjugal. Se poate întâmpla că unul doarme, iar celălalt se uită în pod. Sau se uită la televizor. Savanţii sunt unanimi doar într-o singură chestiune — că fiecare din noi doarme mai mult sau mai puţin decât trebuie şi că din această cauză ne expunem mereu stresurilor. Un studiu în acest sens a realizat recent un grup de savanţi din Brazilia. Studiul a demonstrat fără rezerve că, odată cu trecerea anilor, omul are tot mai puţină nevoie de somn. Dacă insomnia sau somnul de scurtă durată nu provoacă

probleme, atunci nu aveţi de ce să vă bateţi capul. Organismul uman ştie ce face şi îşi ia de la starea de repaus doar atâta, cât îi trebuie lui. Pe de altă parte, insomnia este o maladie extrem de periculoasă şi foarte actuală în secolul nostru supratehnologizat. Şi iată ce rezultă din calculele savanţilor din ţara fotbalului şi a cafelei: persoanele de vârsta cuprinsă între 20 şi 30 de ani dorm în medie câte 7,23 ore pe zi (noapte), cele cu vârsta de 40–55 de ani — câte 6,83 ore, iar cele de 60-83 de ani au nevoie doar de 6,51 ore pentru un somn normal. Dar, repetăm, şi somnul este o chestiune foarte individuală, ca şi totul ce ţine de viaţa noastră.

#04 / iULIE–AUGUST / MOLDOVA / 95

IDEI & IDEALURI

FUMATUL ESTE COMPARAT CU SEXUL ORAL

Se ştie că francezii sunt nişte fumători înrăiţi, însă tot în această ţară activează o mulţime de asociaţii de combatere a fumatului. Una din aceste organizaţii se numeşte „Les Droits des Non-fumeurs”, care a amplasat prin oraşele din Hexagon o mulţime de placate uriaşe, pe acestea fiind imprimat chipul unei adolescente stând în genunchi în faţa unui bărbat, care în loc de penis scoate... o ţigară lungă. Inscripţia de pe placate anunţă:„Fumătorul este robul tutunului”.

MARELE ACCELERATOR DE HADRONI POATE PROVOCA SFÂRŞITUL LUMII

Teama că Marele Accelerator de Hadroni (Large Hadron Collider – LHC) poate conduce la apariţia unor găuri negre capabile să înghită întregul Univers, nu este total

ŞOC! FEMEILE SUNT MAI INTELIGENTE DECâT BĂRBAŢII!

Adevărul ăsta a ieşit la iveală la capătul unui concurs, care a durat cinci luni în Internet în cadrul unui joc popular Trivial Pursuit. Concursul a avut o anvergură planetară şi s-a ţinut în nouă limbi de circulaţie internaţională. Participanţii la concurs au trebuit să răspundă la 15121731 de întrebări. Reprezentantele sexului frumos au răspuns corect la 4088139 de întrebări, iar partenerii lor — doar la 4077596.

ACUM SE VOR PROTEJA BĂRBAŢII

96 / MOLDOVA / iulie–AUGUST / #04

Cum era de aşteptat, această idee de combatere a fumatului cu toate placatele de pe străzi a provocat un scandal monstruos. Însă cei de la „Les Droits des Non-fumeurs” au parat: — Staţi cuminţi! Doar o antireclamă şocantă este în stare să-i atenţioneze pe adolescenţi. Noi am vrut să le spunem că fumatul este în sine supunere unei voinţe străine. În minţile adolescenţilor acest fenomen este comparabil doar cu sexul oral, susţin activiştii de la „Les Droits des Non-fumeurs”.

Foarte interesant că, începând cu 1991, fumatul ca fenomen de masă a scăzut vizibil în Franţa, însă generaţia tânără de francezi continuă să-şi transforme viaţa în scrum.

lipsită de temei. Teoretic vorbind, aceste găuri pot apărea. Prima lansare a LHC-ului a fost însoţită de o adevărată isterie, provocată de posibilitatea formării unor astfel de găuri. După cum se ştie, în Univers au fost descoperite sute de găuri negre cu o gravitaţie atât de puternică, încât nici chiar lumina nu poate ieşi din îmbrăţişările lor. Găurile negre absorb totul din preajmă! „Catastrofiştii” au cheltuit tone de hârtie, încercând să atragă atenţia opiniei publice asupra pericolului apariţiei unor găuri apocaliptice în momentul ciocnirii bozonilor în LHC. Ei cred că mai întâi va fi

înghiţit acceleratorul de hadroni, iar apoi se va ajunge şi la Univers. Slavă Domnului, în 2009 nu s-a întâmplat nimic, pentru că LHC-ul a fost încuiat pentru reparaţii. Nu s-a întâmplat nimic rău nici astă-toamnă, când acceleratorul a fost relansat, dar cine ştie ce poate fi de acum încolo? În orice caz, savanţii parează, declarând că din calculele lor reiese că acceleratorul este un agregat foarte paşnic, însă nu demult nişte oameni de ştiinţă americani şi francezi au demonstrat că — da, particulele din LHC, în momentul în care se produce ciocnirea dintre ele, sunt în stare să provoace sfârşitul lumii. Iese că omul şi-o face cu mâna lui...

Cele mai populare întrebări se conţineau în compartimentul „Distracţii”, urmat de „Ştiinţă şi natură”, „Sport şi odihnă”, „Istorie”, „Artă şi literatură”, „Geografie” şi la final „Oameni şi locuri”. După cum era de aşteptat, doamnele au preferat să răspundă la mai multe întrebări din compartimentul „Distracţii”, iar bărbaţii s-au arătat pasionaţi mai ales de ştiinţă şi natură. Per total însă femeile s-au dovedit a fi mai bune cunoscătoare a tuturor domeniilor reprezentate în con-

curs. De asemenea, reacţia lor a fost una mai rapidă decât cea a bărbaţilor. De aici şi verdictul că ELE sunt mai inteligente decât EI...

În Scoţia a demarat un proiect experimental, care va dura doi ani şi care are ca scop testarea unor contraceptive noi pentru bărbaţi. La intervale de două luni acestora li se face câte o injecţie, care stopează procesul de propulsare a spermatozoizilor. Savanţii sunt de părere că în 90 de cazuri dintr-o sută injecţia şi-a demon-

strat eficacitatea, iar capacitatea de reproducere se restabileşte imediat după terminarea tratamentului. Însă totuna donjuanii vor trebui să poarte în buzunar pacheţelul cu prezervativele de rigoare, pentru că această minunată injecţie nu-i poate proteja şi de maladiile transmisibile pe căi sexuale.