Revista Moldova,nr5

ÎMBLÂNZITORUL DE PĂPUŞI

4 6

editorial de nicolae roşca

MONOLOGURI ÎN CULORI

10

consemnări de dumitru matcovschi

"PRIN CREAŢIE, OMUL SE APROPIE DE DIVINITATE" (dialog cu Gheorghe Vrabie) galina furdui

AUGURIADA

18

20

„MOLDOVA ESTE DRAGOSTEA ŞI MÂNDRIA MEA” (Interviu cu Constantin Simirad)

nicolae roşca

AUGURIADA

30 32

38 40 42

UN OM VENIT CU ROATA SA victor dumbrăveanu

Realitatea în lumea virtuală sau virtualul în lumea reală adriana stanciu

ce vrea cartea de la noi? adriana stanciu

AUGURIADA

Mitzura Arghezi: „TATA

44 48 50 2 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

CUNOŞTEA LIMBA ROMÂNĂ ÎNGROZITOR DE BINE” raia roGac

NICIODATĂ TOAMNA... tudor arghezi

CÂND URMA LUI DE UMBRĂ... tudor arghezi

52 58 60 64 67 70 72 74 76 80 82 85 90 92 93 94

INCONTESTABILA MAESTRĂ A PENELULUI andrei burac

AUGURIADA

CONFESIUNILE LUI ROMEO pavel proca

COLIND PESTE OCEAN pavel proca

OSÂNDA ÎNVIERII pavel proca

TREI DINTR-UN PEISAJ nicolae usturoi

MILKMARK — UN REGAT AL PRODUSELOR LACTATE

Tatiana COJOCARU

AUGURIADA

GHEORGHE POSTOVANU, ÎNTRE CONCURSURI ŞI MEDITAŢII Anastasia RUSU-HARABA

ANATOL CODRU: ŞI TOTUŞI, regia! larisa ungureanu

PIETRARII poeme de anatol codru

O IUBIRE DINAMITATĂ iurie balan

AUGURIADA

2010 — ANUL CALAMITĂŢILOR NATURALE Marian HÂNCU

GLOBA PREZICE...

Marian HÂNCU

SUDUL UCRAINEI SE VA TRANSFORMA ÎN PUSTIU, IAR ODESA VA FI ACOPERITĂ DE APĂ Ionel Marga #05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 3

editorial

ÎMBLÂNZITORUL DE PĂPUŞI ...Cred că asocierea asta cu un general al păpuşilor mi-a venit acum patruzeci de ani, când l-am văzut pentru prima dată pe Titus Jucov, tânărul regizor-secund al Teatrului „Licurici”.

— Giukov, i-am zis. Generalul păpuşilor!

El m-a privit resemnat de după lentilele groase ale ochelarilor şi, ciufulit cum era la acea vreme, se asemăna mai mult cu o ceburaşkă nostimă dintr-un foarte popular film cu desene animate.

Adevărul e că am vrut să ironizez niţel pe seama imberbului regizor, care era proaspăt venit de la o înaltă şcoală de profil din Sankt-Petersburg (Leningradul de atunci) care, de cum s-a văzut la „Licurici”, şi-a chemat păpuşile în scenă, le-a explicat cine este şi ce vrea de la dânsele, după care s-a apucat să le chinuiască şapte zile pe săptămână, de câte trei ori pe zi.

— Nu Vă e jale? l-au întrebat mai mulţi pe Constantin Ilinsky, eternul regizor al teatrului de păpuşi.

— De cine să-mi fie jale? răspundea, tot cu o întrebare, Ilinsky. De păpuşi? De actori?

— Nu, de tânărul imberb.

— A-a, de Jucov? Nu, nu mi-e jale. Aflaţi că băiatul ăsta are câteva calităţi, care îi vor permite să facă o mică revoluţie nu doar în această instituţie, ci în întreaga dimensiune teatrală din Moldova. Evident, prima şi cea mai importantă calitate a lui stă în faptul

4 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

că este elevul meu — cel mai dotat, cel mai mângâiat pe creştet de însuşi Domnul Dumnezeu. Va ajunge om mare, ţineţi minte ce vă spun!..

Fiindcă mi s-a părut că glumeşte, am zis atunci, ironic: — Păi, e deja mare. E Giukov, e generalul păpuşilor!

— Să nu faceţi greşeala să credeţi că a fi regizor într-un teatru de păpuşi e ceva simplu, a zis un pic excitat eternul regizor (nu e o invenţie a mea, aşa îşi zicea el — eternul) Constantin Ilinsky.

Tânărul şi foarte ciufulitul regizor Titus Jucov îşi muştruluia cu seninătate păpuşile sale şi părea sau chiar era indiferent la tot ce se petrecea dincolo de scenă şi dincolo de pupitrul său regizoral. Nu-mi amintesc care a fost spectacolul său de debut, respectiv, nu-mi amintesc nici personajele cu care lucra atunci. În schimb, îmi amintesc perfect maniera lui de lucru şi modul său strict personal de a se adresa figuranţilor. Era ceva cam de felul ăsta: — Preacinstită Babă-Hârcă, V-aş ruga să fiţi un pic mai expresivă atunci când rostiţi replica cutare!

Sau: — Dragul meu Zmeu, nu Vă străduiţi să fiţi mai uman decât Vi se cere...

După repetiţie, Hârca şi cu Zmeul, care erau şi ei nişte actori tineri, dar care reuşiseră până la acel moment să cunoască şi

stilurile de muncă ale altor regizori, exclamau cu bucurie: — E de-al nostru. E moldovean!

O, la acea vreme amănuntul ăsta avea mare importanţă. Iar Jucov chiar era moldovean nu doar în sensul de apartenenţă etnică, ci mai ales în sensul că era un cunoscător nativ al culturii moldoveneşti.

Apoi, şi actorii, şi păpuşile, băştinaşi şi ei până în măduva oaselor, cam duceau dorul unui conducător, cu care ar fi putut comunica fără traducător. Fiindcă e una să studiezi chiar la perfecţie un personaj oarecare şi cu totul alta e să fi crescut împreună cu dânsul, să-l fi avut mereu alături ca pe un frate, ca pe o rudă. Or, fraţii şi surorile lui Jucov au fost şi mai sunt încă eroii tuturor basmelor şi poveştilor populare moldoveneşti, care i-au vegheat copilăria, adolescenţa şi întreaga sa viaţă de om matur, care a început să se asemene şi ea cu o poveste minunată — cu povestea din ultimii 40 de ani ai Teatrului „Licurici”.

A pătruns atât de firesc în dimensiunea teatrului de păpuşi, încât peste o jumătate de an nu-şi mai amintea nimeni când a venit şi cum a venit. Se ştia doar că a venit, acoperind un gol pe care nu l-ar fi putut completa nimeni altul. S-a întâmplat ceva aproape misterios, când şi teatrul, şi trupa de actori, şi sala de spectacole dominată de vocile zgomotoase ale micilor spectatori, şi societatea însăşi erau în aşteptarea unui regizor de format nou; pe de altă parte, însuşi regizorul, şcolit foarte bine la instituţii de prestigiu din Moscova şi Sankt-Petersburg, îşi căuta teatrul destinului, în care urma să se afirme. Şi atunci când a revenit acasă, adică la „Licurici”, toate erau puse la locurile lor fireşti, aşa încât lui Jucov nu i-a trebuit multă vreme pentru a se adapta. Primul său spectacol, care a fost întâiul şi pentru majoritatea membrilor noii trupe, a fost montat în câteva luni — două sau trei. Chiar şi eternul regizor Constantin Ilinsky s-a retras din avanscena evenimentelor ce se derulau în teatrul, în care el mai era încă prim-regizor: — Pase, gloire, pase! l-a întâmpinat el pe Jucov, petrecându-l până sus, în scenă.

Aşa a apărut, de fapt, un teatru nou, care a avut înţelepciunea şi prudenţa de a-şi păstra numele vechi şi atât de firesc — „Licurici”. Şi — daţi-mi voie să vă spun ceva foarte important: dacă la „Licurici” nu ar fi venit Jucov, dacă nu s-ar fi produs toate schimbările, reorganizările, reaşezările pe care le-a iniţiat el, azi „Licurici”-ul n-ar mai fi existat. De ce? Ei, asta e altă întrebare. Ce vreau să vă spun e că „Licurici”-ul s-a constituit şi s-a ţinut exclusiv pe Jucov — pe talentul lui nativ de edil, de coleg şi, instantaneu, de mentor, de conducător, de lider. Şi, fireşte, pe cel de regizor — simplu şi talentat.

Gândiţi-vă că la Filarmonica de Stat, după plecarea lui Fedco, nu s-a găsit un alt Fedco, şi mulţi ani instituţia asta ba a existat, ba nu... Şi la Naţionalul „Eminescu”, cam de pe când nu mai e acolo Valeriu Cupcea, teatrul în sine parcă e, parcă nu e... La fel şi „Luceafărul”, după plecarea lui Ungureanu şi a lui Sandri Şcurea, parcă este, parcă nu este... Nu vreau să se supere cineva şi chiar sper să nu fiu înţeles greşit, fiindcă vreau doar să spun că nu e simplu să-ţi aburci în spate un cogeamite teatru şi să-l porţi cu destoinicie ca pe o cruce, ca pe un destin decenii în şir...trei...patru...cinci... Jucov, iată, a reuşit. Mai înainte, astfel de victorii repurtaseră doar Curbet, Garştea, Fedco, Cupcea, Ungureanu, Sandri Şcurea... Ştiu, o să-mi reproşaţi că pe vremea acestor monştri sacri şi statul avea ochi să vadă fenomenul artistic, chiar contribuia esenţial la întreţinerea lui. Reproş acceptat, însă doar parţial. Pentru că statul nostru de azi tratează la fel (de dezolant) toată lumea

spectatori. Şi are dreptate, dacă admitem că o generaţie de spectatori ai unui teatru de păpuşi durează în mediu trei ani. Numai că...ce faceţi cu unul ca mine! Şi eu sunt spectator fidel al acestui teatru minunat, în plus, sunt şi un fan înrăit al lui Jucov. Aşa că, poate că se vor fi perindat o sută şi ceva de generaţii de spectatori, însă acela care s-a îndrăgostit la vârsta de cinci ani de arta lui Jucov rămâne tot spectator şi tot îndrăgostit până la adânci bătrâneţi. În general, povestea vieţii lui Jucov este una care a început ca o primăvară încărcată de flori, când întreaga natură se grăbeşte să-şi etaleze frumuseţile. Au urmat celelalte anotimpuri, însă cele care au venit primele nu s-au retras nici din viaţa lui, nici din viaţa teatrului, nici din vieţile spectatorilor. Aşa se face că în atmosfera de la „Licurici” regăseşti constant farmecul şi frumuseţea tuturor vârstelor cuprinse între florile primăverii şi semnele înţelepciunii autumnale, atât de caracteristice pentru un

artistică de la noi, — şi-atunci de ce unul ca Jucov reuşeşte, iar alţii — nu prea?

Asta nu înseamnă însă, că Titus Jucov trebuie smuls de la „Licurici” şi plantat undeva sus — la Ministerul Culturii, de exemplu. Fiindcă am auzit şi asemenea zvonuri prin urbe. Doamne fereşte să creadă cineva că Jucov e bun de ministru! Vă spun eu: nu e bun! Deşi, mai ştii, poate că nu am dreptate...

Ceea ce ştiu sigur e că societatea noastră s-a obişnuit cu Jucov acolo unde stă el de 40 de ani. E ca şi un arbore plantat de o veşnicie în contextul unui peisaj: dacă smulgi arborele, pierzi tot peisajul. Jucov zice uneori că, de când e la „Licurici”, s-au cam schimbat vreo 120 de generaţii de

destin împlinit. Destin, în centrul căruia stă acest îmblânzitor al păpuşilor, unicul de la noi care a repurtat o sută şi una de victorii.

Iese că gluma mea de demult n-a fost deloc o glumă, ci o predicţie! ...Iar eu mi-am adus aminte, acum, de toate cele relatate mai sus cu banala ocazie că s-au adeverit nişte zvonuri, care circulau de ceva vreme prin târgul nostru: tânărul regizor Titus Jucov a împlinit totuşi vârsta de şaizeci de ani...

E cea mai potrivită ocazie pentru un mare artist să închidă prima carte a vieţii sale cu toate cele o sută şi una de victorii şi să o deschidă pe următoarea, în care se vor regăsi alte victorii, — toate, până la o mie şi una...

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 5

Maestrul şi margaretele...

Dumitru MATCOVSCHI,

Vremea gângăniilor bipede...

Scriitor al poporului

MONOLOGURI ÎN CULORI Cenzorul personal Viaţa mea: cuvântul pe foaie, îl caut, îl aştept, mă rog de toţi dumnezeii pentru el, de cu ziuă. Clipă veşnică scrisul, metafora, zbaterea, dorul. Nu descopăr lumea, întotdeauna aşa a fost. Se caută întâi şi întâi adevărul, te adresezi cui? Nici întrun caz unui cititor anonim, ar fi o crimă.

Te adresezi omului de alături, îl cunoşti, te cunoaşte. Contează de aceea mesajul.

Contează comunicarea. Mai mult nimic.

Ce ai a spune, ştii, nu ştii? Dacă nu ştii, de ce te aşezi la masa de scris? Creator de frumos, aşa e, artistul, a fost şi e. Aici am vrut să ajung, literatură stearpă nu facem. Te naşti în poezie, trăieşti o viaţă, mori în poe-

6 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

zie. În cuvânt. Ca şi cum ţi-ai săpa mormântul, zi de zi. Lupţi, cu alter ego mai ales, cu tine, dar şi cu omul negru, omul de paie, omul cocoşat, neomul, cu răul, este o lege, a materiei, până la urmă. Fără această luptă, lumina s-ar întuneca, Soarele ar scăpăta, s-ar prăbuşi în hău, ar triumfa pustia.

Poezia, aşadar, nu se suge din deget, arta e muncă, nu doar inspiraţie, eu niciodată nu aştept muza. Umblă, moftul europenesc, azi, aici, la noi, mândru, caută „altă formulă”, — auziţi? — altă formulă, ce o mai fi însemnând şi aceasta?

Ducă-se naibii toate ismele, cu toţi vechii şi noii. Ducă-se naibii discuţiile interminabile, vine caua. Omenirea este ameninţată cu pieirea. Care estetică, prăpădiţilor?

Da şi nu, atât.

Dincolo, dincoace de viaţă nu există artă. În această clipă nu există, morala e totul. Cenzorul personal.

Iubire teoretică Trăim, dar cum? Robi, sclavi, slugi la dârloagă, mititei. Ne căznim, fără pâine de saţ, fără zi de mâine. Amară soarta mea. Şi a ta. Şi a lui. A noastră, a tuturor. Optsprezece ani şi încă unul de pomană...

Când colosul a căzut, trei preşedinţi s-au rânduit, al patrulea e pe ducă. Dar guverne provizorii? Nu le mai număr, laptele ţării au muls. Comuna de aur avea un „viitor luminos”, ce are anarhia?

Lume pe dos, republică parlamentară, partide politice. Ne amăgim cu iluzia, speranţa moare ultima, ha-ha-ha. Cineva, în Basarabia, îşi face mendrele, vinde, cumpără. Separatişti la Tiraşpole, separatişti dincoace, la Chişinău. La Moscova — împăciuitori, în Europa — deştepţi, Uniune. Alta, nu sovietică, dar tot atât de ”benevolă”, „de nezdruncinat”. Încotro şi unde? La răsărit, la apus? Bate vântul, ne duce. Azi de acolo bate, mâine de dincolo, adie-a libertate. Adie oare? Umblăm cu capul plecat şi cu mâna întinsă. Parcă mi-ar fi ruşine, dar vouă? Chiar deloc, deloc? Ştiu, dar şi voi

Maestrul şi margaretele...

Nu avem teatru, zic ce cred şi cred ce zic. Deşi avem şi întotdeauna am avut dăruiţi cu har. De la natură harul, darnică natura a fost şi e. Din păcate, ale noastre, talentele, se pierd. Nu sunt ocrotite de stat, în primul rând.

ca mine ştiţi, — există biruitori şi înfrânţi.

Trăiesc o viaţă dublă, îndobitocesc „iubitul popor”. Iubitul! Săracul Mircea Snegur, de la el sintagma, a prins. O repetă fiecare ales pe sprânceană, vai de iubirea lor!

Iubire teoretică, declarată, ţipată la microfon, la tribună.

Nu pot să înţeleg neînţelesul, eu nu pot, mi s-a lehămetit. Şi de patriotism, şi de jurăminte, şi de lacrimi false. „Curaţi ca

lacrima suntem”, ei se jură, ortacii, ani în şir.

Frontişti la început, agrarieni pe urmă, socialişti, comunişti mai apoi. Liberali în sfârşit, democraţi, aduşi de val, fericiţii. Nu ştiu voi, eu nu mai cred nici în Iehova, indiferent şi rece mă uit la toţi de la o parte, am trecut pe la Valea Morilor — i-am văzut acolo, cu cazemate, câini la poartă, două, trei limuzine în curte, ca la Paris; am trecut pe la Mălina Mică — şi acolo au nişte acareturi, de

unde? Simplă de tot întrebarea, cea mai simplă, principială, nu? De douăzeci de ani „ţărişoara”, altă vorbă a lui Mircea Snegur, se fură, hoţi pe drumul mare peste tot, dar mai ales acolo, sus, — în guvernele provizorii, în Parlament, la preşedinţie, la primărie, la toate preturile, la ministere.

Ruşine să le spui oameni acestor năpârci, lăcuste, rozătoare. Nici n-au visat vreodată să le cadă atâta mană din cer, ei n-au luptat cu vechiul regim, ei au profitat de libertate, de haosul care domnea şi mai domneşte la mărgioară.

Un fel de a numi haosul, debandadă, acesta e cuvântul. Fărădelege. Viclenie.

Escrocherie. Gaşcă. Bandă. Nu mai există sfinţi aici şi acum, — lacomi, avizi toţi. De bani în primul rând şi de slavă. De slavă — „dăruiţii cu har”, geniile pustii, elita. Auziţi?

Elita, repet. Analfabeţii se vor elită, cei mai cei, blagosloviţii de Dumnezeu, de providenţă. Şi aceasta o fi democraţie? Nu mai înţeleg nimic. În acest caz, vom recunoaşte, avea rost cenzura. De bunul simţ zic, cenzura bunului simţ necesară e. Ci dacă nu există, — de unde literatură, artă, creaţie? Totuşi, de unde? Suntem astăzi mai săraci decât atunci, în anii „eliberării”, în anii foametei staliniste şi a deportărilor, când scriitorii moldoveni, tineri şi bătrâni, „scrisoare tovarăşului Stalin” îi trimiteau: „Stalin, scumpul nostru soare...” Prin ce a trecut Mărgioara, Doamne, Doamne, Doamne! Trece şi azi, strâmbul e în vogă, fonful e orator, nelegiuitul — legiuitor, imoralul — dascăl...

Vremea saltimbancilor, vremea gângăniilor bipede.

A rezista Unul, măcar unul dintre voi ştie ce-i teatrul? Nu-i reprezentaţie dramatică, este mai mult. Este religie, temei, fond, bază, altar, templu. Barbarii nu au religie, hoarda nu are altar sfânt. Ce avem noi? Statul Republica Moldova ce are? Nu avem teatru, zic ce cred şi cred ce zic. Deşi avem şi întot-

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 7

Maestrul şi margaretele...

Ce montează teatrele noastre, pentru cine montează? Spectacole contemporane, la zi? Clasică română? Arta e în decădere, oameni certaţi cu morala jos şi sus.

deauna am avut dăruiţi cu har. De la natură harul, darnică natura a fost şi e. Din păcate, ale noastre, talentele, se pierd. Nu sunt ocrotite de stat, în primul rând. Debandada nimicniceşte sufletul întâi şi întâi. Or, necinstea în capul mesei a stat şi stă, minciuna. Artistul nu poate sluji minciuna, se interzice. Templul zeiţei Melpomene casă a păcatelor nu poate fi. Parcă am avea minister, direcţii, uniune teatrală, dar teatru nu avem, spectacole mari nu avem, ci dacă înainte, la sat, se mai montau piese „pe scena clubului”, azi nu se mai montează, dar nici „artiştii de la Chişinău” nu vin la ţară să „lumineze” iubitul popor, mai mult, satele noastre sunt pustii, doi-trei bătrâni de-a nimănui au rămas în sat şi doi-trei copii părăsiţi de părinţi, sărmanii. Domnilor, Basarabia moare, spiritul moare, crezul. Nimic nu se va alege din suveranitatea noastră. Care suveranitate fără datină, tradiţie, obicei? Care independenţă cu armată de ocupaţie dincolo, dincoace?

Ce montează teatrele noastre, pentru cine montează? Spectacole contemporane, la zi?

Clasică română? Arta e în decădere, oameni certaţi cu morala jos şi sus. Nu mai e creator de frumos artistul, talentul? Nu mai este

8 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

spectacolul teatral „bun spiritual”? Are sau nu are inimă personajul întruchipat de actorul anonim? Sufletele moarte în această clipă nu mă interesează. În teatru se trăieşte, mai puţin se moare. Unde-i caracterul? Unde-i personalitatea? Pustia îşi face mendrele ca şi cum, nichipercea. Bezbojnicii. Antihriştii.

Mizerabilii. Până când şi până unde?

M-am săturat de mizerie, dar voi? M-am săturat de cel viclean, dar voi? Nu vă repugnă dezmăţul, depravarea din teatru? Nu vă repugnă sărăcia duhului? Unde-i, că nu-i nicăieri, rugăciunea universului? Unde-i, că nu-i nicăieri, taina care ne apără? Unde-i cuibuşorul nostru de dor, casa de acasă?

Dumiriţi-vă. Opriţi-vă. Destul!

Ducă-se naibii cloaca intelectuală! Ducăse naibii lauda minciunii! Ducă-se naibii bufonada, clovneria, arlechiniada! Pornirile animalice ale personajelor nu ţin de teatru. Cât să mai admire bietul spectator goliciunea trupeşă a cadânelor cu moft europenesc? Cât să-i fie ruşine că nu li-e ruşine lor? Cât să le spună copiilor, nepoţilor că n-au ce vedea la teatru, să nu piardă vremea în zadar?

Scurt pe doi, atâta neputinţă intelectuală! Atâta mediocritate cu ifose şi cu

tupeu! Atâta maculatură „dramatică”. A umbla gol pe scenă nu înseamnă a avea curaj. Ajunge mironosiţă Eva în teatrul nostru provincial. De când abecedarul nu mai e cartea cărţilor? De când Prometeu nu mai aduce oamenilor foc? Mă întreb şi vă întreb, atotştiutorilor. Teatrul dintotdeauna a însemnat rezistenţă. Cu el, cu teatrul n-am pierit, când ne-au călcat, ne-au strivit maşinile blindate, tancurile, hoarda. De atunci, de când a fost lichidat Academicul şi până azi, la Chişinău s-au sfinţit închisori, s-au înălţat busturi, statui, monumente, unele din ele — nişte matahale, altele — nişte sperietori, şi-a făcut pe plac unul, cu capul pătrat, s-a crezut, se crede cineva, purtător de nume dracul alb, nu doar cel negru, ca-n ţara lui Guşă-vodă, biruitorul.

La veşnica întrebare — vom fi — nu vom fi? — cine va răspunde?

Coada — cap A fost, atunci, la sfârşitul anilor optzeci, criticată Academia de Ştiinţe a Moldovei.

Pentru „malurostângismul”, moldovenismul agresiv al „eliberatorilor”, pentru temenele, plocoane, teze-antiteze antiştiinţifice,

Maestrul şi margaretele...

Pe scurt, pământul nostru aur poartă.

Singura noastră icoană a fost atunci, când bezbojnicii locaşele sfinte ne pângăreau, îngenuncheam pe vatră, sărutam pământul, ne rugam de toţi dumnezeii să-l aibă în pază, cu pământul vom fi şi noi, oameni vom fi.

ivanociobaniste, pentru colaboraţionism, pentru minciună, pentru viclenie, pentru imoralitate în sfârşit. Şi Academia a prostit generaţii, ”luminându-le”, vorba vine, „din punct de vedere politic”, întru a nu aprinde spiritele, a nu bântui norodul. Şi Academia ne-a ţintuit, pe unii scriitori „care se uitau în altă parte”, la stâlpul infamiei, pe voia kaghebeului, pe voia cozilor de topor, pe voia îngerilor păzitori... Şi Academia. Dar la Academie au fost şi oameni mari, curajoşi, de bună-credinţă, personalităţi notorii, marginalizaţi ce-i drept de „îngerii roşii”, au fost şi au luptat cum au putut cu analfabetismul academic al grămăticilor de la Tiraşpole. Le-am fost recunoscători, le suntem recunoscători, din păcate...la Academie nici azi nu s-a produs schimbarea, omul cu poziţie, luptătorul pentru cauză la Academie poate fi somat de orişicine, poate fi marginalizat, poate fi insultat chiar, etichetat în fel şi chip. „Nu-i omul nostru”, la mine făcea trimitere o doamnă de la „Institutul de filologie”, de ce să-l invităm la şedinţele secţiei, sectorului? O fi, nu sunt al lor, am crezut că preşedintele Duca le va explica obraznicilor al cui sunt, nu s-a întâmplat însă, de ce? Cârdăşia de interese face ravagii.

Nu mai există, vom constata, lucruri sfinte. Nu mai există principii morale, etică, bună–cuviinţă. Ocină personală, Academia? Ocină personală, ştiinţa academică?

Ocină personală, institutele de umanistică? La Academie nănăşismul, cumătrismul sunt în cinste, cumulardul, vel-paharnicul e atotputernic. La Academie mititeii se tot

lustruiesc, ameninţă de acum. Opinca, vorba vine, are gurgui. Şi încă: la Academie, opt ani bătuţi pe muchie, cât au fost la putere rătăciţii de neam ai generalului, la masa prezidiului, loc de cinste unul, stepanciuccea, a avut. Opt ani de zile. Îşi permitea, de la masa prezidiului, să ne „înveţe minte”, să cuvânte, să intre, să iasă în orice clipă, era urmat de vicepreşedinţi, respectat era, stimat, om între oameni, de neînlocuit... Sefi de sectoare, de secţie ajungeau oamenii acestuia.

La Academie, apropo, se editează o enciclopedie nouă, este un eveniment cultural, nu-i aşa? Ar fi, dar mi-e teamă, vor ajunge în enciclopedie aceiaşi pavlici morozovi, aceiaşi „luptători pentru puterea sovietică”, Bodiul nu va lipsi, dar poate că şi Smirnov, separatistul...

Mi-e groază. Am luptat luptă deşartă. De unde atâta cameleonism? De ce nu există cronica documentară a luptei cu dictatura?

Documentară, insist.

Coada nu poate ajunge cap. Se interzice!

Oameni buni Nu mai pot cu tot pieptul să respir. Aer, nu-mi ajunge aer, soarele torid usucă tot, ploile spală tot, pâraiele rup digurile, la Nistru şi la Prut, mă zbat de cu seară, de cu zori să înţeleg viaţa lumii, nu înţeleg nimic, care e vina noastră, suntem vinovaţi în faţa Celui de Sus, noi am tăiat pădurile, noi am schimbat cursul apelor, noi am crescut beton, stâlpi nenumăraţi, peste tot, stricători de legi, stricători de datini suntem, noi, eu, voi, toţi; ne-a spus Miciurin să nu aşteptăm daruri de la natură şi i-am făcut hatârul, natura se

răzbună azi, cine să ne ocrotească, cine să ne îndrume, să ne povăţuiască, am dat cu barda şi în minţile luminate ale acestui pământ, bătrânii noştri mor cu sufletul neîmpăcat, părăsiţi, abandonaţi, Basarabia nu mai este mărgioară, muncesc pe la străini basarabenii, cu gândul că vor trimite bani acasă, dar cui, nu mai au cui, trec în lumea celor drepţi bătrânii, îşi bat joc de copii fel de fel de canalii pedofile venite de aiurea şi eu, unul, mă cutremur: ce-aţi făcut din casa noastră, din credinţa noastră, din sfânta sfintelor neamului nostru, voi, biruitorilor, deputaţilor, nesăturaţilor, aliaţilor şi nealiaţilor?

Văd ca în palmă lumea nouă, decăzută până la bastardizare, au bani aleşii pe sprânceană, în Europa îşi petrec vacanţa, în America, în Oceania, în Turcia; după atâta muncă de ce nu s-ar odihni, tare-i doare pe ei în cot că un scriitor al poporului de douăzeci de ani n-a fost în vacanţă, trăieşte cu ziua de azi, singur în singurătate, scrie poeme şi monologuri în culori, de care nimeni aici şi acum nu mai are nevoie, nimeni nu l-a rugat să-şi pună în primejdie viaţa pentru adevăr, a făcut-o pe cont propriu, ce pretenţii mai poate avea?

Aceasta a fost dintotdeauna psihologia lor, a profitorilor.

Pe scurt, pământul nostru aur poartă.

Singura noastră icoană a fost atunci, când bezbojnicii locaşele sfinte ne pângăreau, îngenuncheam pe vatră, sărutam pământul, ne rugam de toţi dumnezeii să-l aibă în pază, cu pământul vom fi şi noi, oameni vom fi.

Mă bucur că sunteţi, mă bucur că sunt, oameni buni!

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 9

Prinţul picturii

Dialog: Galina Furdui — Gheorghe Vrabie

opera lui Gheorghe Vrabie este în esenţa sa un îndemn şi chiar un instrument de dialog între epoci şi generaţii

„PRIN CREAŢIE,

OMUL SE APROPIE DE DIVINITATE” Una din particularităţile Neamului Moldovenilor este cea de a nu-şi cunoaşte, statistic vorbind, valorile pe care le generează el însuşi de-a lungul timpului.

După care vine, ca o completare a acestei anomalii, necunoaşterea dimensiunilor semantice ale acestor nestemate... Dar cu adevărat tragică este o altă realitate — cea în care lipseşte comunicarea dintre reprezentanţii glorioşi ai neamului şi generaţiile care, din fericire, tot mai vin. Iar asta indică asupra faptului că suntem încă un neam tânăr, infantil, imaculat şi...uşor incult (vorba lui Cantemir). Altfel cum ar putea fi explicat faptul că, trăind într-o criză continuă, avem un singur Ştefan şi un singur Eminescu, un singur Creangă şi un singur Enescu? Nici unul dintre marii moldoveni nu şi-a putut teleporta identitatea peste secole, şi de vină a fost lipsa de comunicare între epoci şi societăţile care le-au populat...

Iar opera lui Gheorghe Vrabie este în esenţa sa un îndemn şi chiar un instrument de dialog între epoci şi generaţii. Este o vrăbiuţă harnică şi neobosită, care coase spaţiile goale din istoria noastră, asigurând o comunicare firească şi atât de necesară între timpul care a trecut şi timpul care urmează să se aştearnă peste Neamul nostru cel Moldovenesc. Vă îndemn să cunoaşteţi această vrăbiuţă măiastră, să-i înţelegeţi semantica ostenelii ei şi să o apreciaţi după merit.

Nicolae ROŞCA

10 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Prinţul picturii Student la Academia de Arte Plastice din Sankt–Petersburg, 1961–1967

— De unde veniţi, domnule Vrabie? În ce condiţii V-aţi început activitatea creatoare?

— În 1957, deci cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, fiind elev în anul al doilea la Şcoala republicană de arte plastice, am publicat primele ilustraţii în revista pentru copii „NOI” care pe atunci se numea „Scânteia leninistă”, în nişte condiţii mai

puţin obişnuite. Încă pe când eram elev în clasa a VII-a a Şcolii medii din satul natal Călineşti, trimiteam poezii la ziarul pentru copii din Chişinău. Îmi amintesc răspunsurile scriitorului Aureliu Busuioc, redactor-şef la ziarul „Tânărul leninist”, care îmi explica motivul de ce versurile mele încă nu pot fi publicate. Absolvind clasa a VII-a, am venit la Chişinău. După doi ani de studii la Şcoala de culinărie şi comerţ şi doi ani de muncă, învăţând seral, am devenit elev al Şcolii republicane de arte plastice. Prin anul doi, intenţionând să expediez nişte versuri la revista pentru copii, m-am gândit să trimit şi ilustraţii. Acesta a şi fost debutul meu. Colaborarea cu redacţia revistei pentru copii a fost o şcoală, unde am învăţat multe. Aici am fost atras în domeniul graficii, dar deseori am simţit şi ispita cuvântului. Am ilustrat peste o sută de cărţi, am practicat grafica de şevalet, realizând câteva cicluri de foi grafice printre care „Oamenii satului” (guaşă), „Hipismul” şi „Oraşul contemporan” (acvaforte), „Plai natal” (desene în creion). Am lucrat mult şi în domeniul artei monumental-decorative, realizând panouri pentru trei Case de cultură din Anenii Noi, Gura Galbenei şi Corneşti (mozaicuri), pentru primăria oraşului Ungheni (pictură murală), pentru Izvorul „Fântâna Doamnei” din satul natal, Călineşti. Cea mai importantă lucrare de artă monumentală este tripticul mozaical de la Şcoala sportivă din Tiraspol, confecţionat în natură, în colaborare cu soţia mea, pictoriţa Dorina Cojocaru-Vrabie. Am elaborat lucrări de artă heraldică: Stema de Stat a Republicii Moldova, stema şi drapelul municipiului Chişinău, simbolica Departamentului vamal, al Curţii Supreme de Justi-

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 11

Prinţul picturii Cu soţia Dorina şi cu Valentina şi Pavel Balan

ţie, drapelul Liceului Teoretic „Gh. Asachi” şi al Clubului de tineret „Estudiantina”.

— Ce rol îl au profesorii şi şcoala în dezvoltarea şi formarea unui artist plastic?

— La formarea oricărei personalităţi un rol deosebit îl au cei şapte ani de acasă, părinţii, locul unde te naşti şi îţi petreci copilăria. Generaţia noastră a avut parte de o copilărie măreaţă, cu multe greutăţi şi evenimente dramatice care s-au rostogolit peste ea. Război, foamete, deportări, maladii, — aceste cuvinte straşnice poate că nu le spune nimic celor din zilele de azi!

Pe tata l-am văzut abia la vârsta de 6 ani.

A fost pe front... Mama a murit în 1944. Nu ne-a rămas de la ea nici o fotografie. Eram patru copii mici, ameninţaţi să fim trimişi la orfelinat. Ne-au luat sub ocrotirea lor bunicii Catinca şi Păvălache Pleşca.

Tata s-a recăsătorit şi am cunoscut şi ceea ce înseamnă să ai o mamă vitregă...

După absolvirea clasei a şaptea a Şcolii medii din Călineşti cu note foarte bune la toate obiectele, am hotărât să plec la studii în Chişinău. A trebuit să mă descurc singur, deoarece în condiţiile acelea de sărăcie, tata, chiar dacă ar fi vrut, nu putea să-mi acorde nici un ajutor. Nici vorbă nu putea fi despre şcoala de arte plastice! Am fost nevoit să studiez doi ani la Şcoala de comerţ şi culinărie, iar apoi am lucrat doi ani în calitate de bucătar. Adesea mă gândesc ce bine ar fi fost ca de la bun început să fi studiat artele. Deşi am început să public ilustraţii încă de pe când eram elev, abia în anul patru mi s-a încredinţat să ilustrez prima carte la editură. Este vorba de cartea unui scriitor estonian, Eno Raud, intitulată „Aşa sau Aşa”. Realizată în acuare-

12 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Prinţul picturii În atelierul din str. Florilor, 12, împreună cu fiica Iulia

lă, lucrarea a reprezentat începutul activităţii mele ca grafician de carte.

Ciclul de ilustraţii în acvaforte haşurat la „Povestea lui Harap-Alb” de Ion Creangă reprezintă tema lucrării mele de licenţă la absolvirea facultăţii de arte grafice a Academiei de Arte Plastice din Sankt-Petersburg.

Aceasta este a patra carte ilustrată de mine şi a apărut în 1968. Primul contract pentru o lucrare de grafică de şevalet, desen cu peniţă şi penelul în tuş au fost ilustraţiile la romanul „Torentul de foc” de A. Serafimovici. Cu această lucrare am debutat la expoziţia republicană, apoi şi la cea de la Moscova. Cu pictorul Aurel David, fostul meu profesor la Şcoala republicană de pictură, care era doar cu patru ani mai în vârstă decât mine, am elaborat mai târziu două lucrări — mozaicul „Plugarul universului” de la Centrul Tineretului „Iu. Gagarin” şi un vitraliu pentru Fabrica de vinuri din Purcari. I-am rămas recunoscător pentru toată viaţa. După dispariţia sa prematură, am scris o monografie intitulată „Aurel David, timpul, artistul şi opera”, apărută la Editura „Cartea Moldovei” în anul 2004. La Sankt-Petersburg am avut profesori buni de care-mi amintesc cu recunoştinţă, printre ei a fost şi Vasili Zvonţov. Anii de studenţie în oraşul de pe Neva (1961–1967) au fost de o importanţă deosebită pentru formarea mea ca artist plastic, având posibilitatea să studiez în acest mare oraş, considerat muzeu în aer liber, să cunosc capodoperele de artă universală din marele muzeu Ermitaj. Îmi amintesc cu recunoştinţă şi de alţi învăţători — pictorul M. Petric, primul profesor şi artist plastic pe care l-am cunoscut în viaţă, A. Colciag, A.Zevin.

— Întotdeauna un artist plastic are posibilitatea să lucreze asupra temelor pe care şi le-ar dori?

— Dacă ar fi posibil aşa ceva, ar fi o situaţie ideală. Noi am lucrat într-o perioadă de timp când planurile editoriale şi expoziţionale cu tematica lor ideologizată erau elaborate şi reglementate de sus. Orice carte sau lucrare pentru expoziţie trebuia să treacă prin consiliile artistice. Majoritatea cărţilor pe care le-am ilustrat au fost pe placul meu: operele lui Creangă, Alecsandri, Eminescu, Haşdeu, lucrările de pictură folclorică, balada „Mioriţa”, „Folcor moldovenesc”, „Cine-a zis doina-doina...”, cărţile scriitorilor contemporani: Vieru, Vangheli, Damian, Boţu, Druţă, Vasilache, având posibilitatea să comunic cu aceşti autori în timpul lucrului. Ilustrând operele scriitorilor contemporani, artistul plastic are posibilitatea să se inspire din cadrul natural, găsind forme, ritmuri şi relaţii cromatice, caractere umane, obiecte, arbori, păsări şi animale pentru a conferi imaginilor vizuale consistenţă, autenticitate şi expresivitate. Acelaşi lucru se poate spune şi despre clasicii literaturii universale, operele cărora am avut prilejul să le ilustrez — Longos, Dante, Rilke, Valery, Baudelaire... În anul 1970, pe când eram angajat în calitate de redactor artistic-şef la Editura „Cartea moldovenească”, poemul „Lenin” de Maiakovski figura în planul editorial printre cărţile prevăzute cu o prezentare grafică deosebită. Prezentarea grafică i-a fost încredinţată lui A.Usov, un grafician bun care practica xilogravura. Dar în ultimul moment el se dezice. Directorul editurii, V. Cherdivarenco, auzind vestea, îmi zice: „Suflecaţi-Vă mânecile şi salvaţi situaţia!” L-am atras şi pe colegul de facultate Alexei Colâbneac şi am realizat ilustra-

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 13

Prinţul picturii cu familiile scriitorilor Grigore Vieru şi Spiridon Vangheli

ţiile (desene în cărbune), dând lucrarea în producere la data stabilită. Cu prilejul unei reeditări în 1984 am revenit, realizând ilustraţiile în acvaforte haşurat. Cartea reprezintă o ediţie bilingvă cu o versiune română în traducerea lui Andrei Lupan. Pentru aceste ilustraţii în anul 1988 am fost distins cu Premiul de Stat. În domeniul graficii de carte se poate spune că artistul plastic depinde de scriitor. Nu pot să mă dezic de ilustraţiile la poemul lui Maiakovski. Există în artă şi lucrări ce nu pot trece examenul sever al timpului. Chiar şi în Chişinău unele monumente vehiculau nişte idei false.

Pe bulevardul Gagarin o lucrare de artă monumentală de dimensiuni mari, realizată în mozaic — este acoperită cu un panou de reclamă... În ceea ce mă priveşte, nu mă dezic de această lucrare. Consider că în unele imagini am reuşit să exprim o anumită valoare artistică, iar în fondul de idei am vrut să accentuez că fiinţa umană, personalitatea trebuie să aibă un rol activ în viaţă, să participe la făurirea istoriei.

Deseori sunt numit pictor-grafician, deoarece nu prea sunt cunoscute lucrările mele din domeniul artei monumental-decorative.

Mai activez de asemenea şi în domeniul teoriei şi istoriei artelor, elaborând trei monografii: „Simbolismul heraldic”, „Aurel David, timpul, artistul şi opera” şi „Arta graficii de carte şi de şevalet din R. Moldova,” precum şi un şir de articole şi portrete de creaţie despre pictorii Igor Vieru, Gheorghe Dimitriu, Alexei Colâbneac şi alţii.

— Cu care dintre scriitorii contemporani aţi avut cea mai interesantă colaborare?

14 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

— Întâlnirile cu autorii cărţilor mi-au prilejuit discuţii interesante, care m-au ajutat să pătrund mai profund în tainele procesului de creaţie, pentru a-i cunoaşte mai bine pe aceşti oameni. Cu Liviu Damian ne întâlneam deseori. Era o personalitate deosebită şi un lider al vieţii publice. Sunt verb se numeşte prima carte pentru care am semnat prezentarea grafică, iar după aceea au urmat două volume de Scrieri alese, pentru care am realizat şi câte un portret al autorului. Interesele sale creatoare erau diverse. După o perioadă de răceală faţă de Ion Druţă, au început să reapară lucrările sale şi la Chişinău, prima fiind Clopotniţa.

Pentru această carte am realizat coperta, foaia de titlu (decorative), două forzaţuri şi câte un frontispiciu pentru fiecare din cele patru compartimente. Am realizat şi un portret pentru frontispiciu, desen cu peniţă în tuş. În carte a fost publicată o fotografie reprezentativă în care autorul apare în floarea vârstei în apogeul activităţii creatoare. Cartea a apărut în 1984.

Imediat după publicare, având o deplasare de lucru la Moscova împreună cu soţia, i-am făcut o vizită, oferindu-i cartea. M-am ales cu un autograf: „Lui Gh. Vrabie şi soţiei sale, rămânându-le recunoscător pentru frumoasa haină cu care a fost îmbrăcată această carte.”

Cu poetul Gr. Vieru am avut prilejul să ne întâlnim de mai multe ori, deoarece am realizat prezentarea grafică pentru patru din plachetele sale. Prima dintre cele patru cărţi ilustrate este o culegere de versuri în limba rusă La ce visează autobuzul?; am aplicat ilustraţii policrome în acuarelă. Ediţia apăruse într-

un tiraj de 100000 exemplare! O lucrare ce s-a dovedit destul de complicată în procesul de lucru şi predare către editură este culegerea de proze scurte şi poezii, intitulată Codrule, codruţule de Gr.Vieru şi Spiridon Vangheli. La cartea Codrule, codruţule am lucrat într-o perioadă de timp când relaţiile cu conducerea Editurii „Lumina” erau tensionate.

Iniţial, consiliul artistic a respins ilustraţiile şi abia după un an şi ceva Spiridon Vangheli, intervenind şi insistând pe lângă Elena Damian, directorul editurii, a obţinut acceptarea, cartea văzând lumina tiparului în 1975. În 1983 au mai apărut două cărţi de Grigore Vieru cu desenele mele — Taina care mă apără şi Poezii în „Biblioteca şcolarului”, în care am introdus şi un şir de imagini documentare.

— Ce rol au artele plastice în societate şi în ce relaţii sunt artiştii plastici cu autorităţile?

— Procesul creator este o parte componentă şi deosebit de importantă a vieţii sociale. De fiecare dată atunci când aud pronunţându-se fraza: „La început a fost cuvântul” cu care începe Evanghelia după Ioan, îmi amintesc şi de afirmaţia lui Goethe care a spus că „La început a fost fapta...”, ceea ce mi se pare mai corect...

Datorită văzului, omul poate cuprinde şi asimila mult mai multă informaţie decât cu ajutorul auzului, adică cu ajutorul cuvintelor. Nu în zadar se spune: „Decât de o sută de ori să auzi, mai bine o dată să vezi!”.

Datorită modalităţilor de exprimare, operele din domeniul artelor plastice pot fi înţelese în plan universal. Operele literare, pentru a putea fi accesibile trebuie traduse în alte limbi. Un tablou, o lucrare de artă

Prinţul picturii Împreună cu Excelenţa sa, Victor Bârsan — ambasadorul României — la inaugurarea expoziţiei personale în sediul ambasadei. anul 2000, Anul Eminescu

plastică poate fi comparată cu o carte deschisă la toate paginile, iar mesajul acesteia poate fi recepţionat în câteva clipe. Datorită xilogravurii policrome japoneze sau picturii monumentale mexicane, aflăm mai multe lucruri despre aceste popoare, decât prin intermediul literaturii. Despre antichitate cele mai multe lucruri le-am aflat datorită operelor din domeniul artelor plastice, picturii, sculpturii şi arhitecturii. Prin intermediul creaţiei în domeniul artelor plastice timpul capătă forme palpabile care sunt ca nişte planuri, nişte repere ce ne permit să ne orientăm şi să ne înscriem în spaţiu. Să nu uităm şi de rolul procesului şcolar. Practicarea desenului, picturii în procesul de învăţământ este o modalitate eficientă, contribuind la dezvoltarea şi formarea fiinţei umane. Desenând sau pictând o floare, un arbore, un peisaj, copilul pătrunde în interiorul acestora, dezvăluindu-ise frumuseţile şi armonia legăturilor dintre obiecte şi fapte, dintre părţile şi formele componente ale lumii înconjurătoare, ale vieţii. Prin actul creator fiinţa umană se apropie de divinitate. Relaţiile dintre oamenii de creaţie şi autorităţile noastre aproape că nu există. Persoanele oficiale participă doar la inaugurarea expoziţiilor, manifestaţiilor culturale...

— Cât adevăr conţine afirmaţia: arta aparţine poporului?

— Prin anii "60 ai secolului trecut, pe când generaţia noastră trecea prin procesul de şcolarizare şi pregătire profesională, această teză, scrisă cu litere mari în formă de lozincă, era afişată deasupra scenei în cluburile şi casele de cultură din satele şi oraşele noastre. Poate că unii îşi mai amintesc cui aparţine, de unde a fost preluată

şi cum era explicat sensul acesteia. Raportată la starea actuală de lucruri din Moldova, trebuie s-o spun cu regret că este vorba mai mult de un deziderat... Aparţine sau nu aparţine arta poporului, depinde de nivelul de cultură şi de educaţie a cetăţeanului şi a societăţii în întregime. Cunoscând nivelul scăzut de cultură de la noi, această teză rămâne o doleanţă, un scop. Cunoscutul dicton: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e” l-aş parafraza în felul următor: „Dacă cultură nu e, nimic nu e”. Mai aproape de popor este arta monumental-decorativă, spre deosebire de pictura de şevalet, dar în ultimul timp nu s-a mai realizat nici o lucrare din acest domeniu. Referitor la literatură şi muzică se poate afirma că aparţin poporului scrierile unor autori precum: Grigore Vieru şi Spiridon Vangheli, publicate în cărţi de mare tiraj. Cântecele lui Nicolae Sulac, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care au şi un mesaj cu ecouri puternice în conştiinţa oamenilor, iar din dreapta Prutului, cântecele lui Tudor Gheorghe cu încărcătură semantică şi emoţională deosebită.

După obţinerea independenţei, nu s-a produs minunea în domeniul artelor plastice aşa cum ne-am fi aşteptat, aceasta şi din cauza că nu s-a format o clasă politică şi o conducere de stat preocupată de destinele acestui popor.

Să ne referim la câteva exemple concrete de lucrări de artă despre care se poate spune că aparţin poporului. Capodopera „Arborele Eminescu”, realizată de pictorul Aurel David, datorită valorii artistice, conţinutului ei, tehnicii grafice în care a fost realizată, tirajării şi recreării ei de către alţi autori, cu alte tehnici şi materiale, datorită reproducerilor pe afi-

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 15

Prinţul picturii

şe şi calendare s-a răspândit în milioane de exemplare, fiind cunoscută întrun spaţiu internaţional imens. Se poate afirma cu certitudine că această lucrare aparţine poporului. Acelaşi lucru cred că se poate spune despre sistemul monetar, bancnotele valutei naţionale fiind totodată şi lucrări de artă plastică de sinteză în care sunt folosite portretul, peisajul, elemente decorative, caracterele scrise, lucrări cu care au de a face toţi cetăţenii ţării, zilnic, de zeci şi zeci de ori. La fel şi Stema de Stat care este reprodusă în milioane de exemplare, este o lucrare de artă care aparţine poporului...

— Ce rol au în activitatea artistului plastic familia, prietenii?

— Familia este nucleul societăţii şi de condiţia şi starea acesteia depinde şi atmosfera socială, depinde statul. Bunul meu prieten, scriitorul Gheorghe Malarciuc, care era cu 5 ani mai în vârstă decât mine, aflând că am de gând să mă căsătoresc cu o fiinţă din acelaşi domeniu de activitate, m-a întrebat dacă nu mă tem că ne vom plictisi unul de altul? Universul creaţiei şi al artei este atât de încăpător şi îi oferă omului atâtea posibilităţi, încât îi încape pe toţi cu cele mai diversificate interese şi aspiraţii. Aş vrea să menţionez câteva exemple de lucrări concrete la care cred că am conlucrat eficient cu artista plastică Dorina Cojocaru-Vrabie, consoarta şi prietena

16 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

mea de viaţă. Drapelele pe care le-am elaborat şi care au fost confecţionate în material şi au fost implementate, după aprobarea proiectelor necesită o intervenţie şi contribuţie specific feminină, atunci când sunt confecţionate în material, în tehnica broderiei pe pânză colorată cu fire colorate de mătase. Dar şi la unele lucrări de artă monumentală decorativă, lucrări de pictură murală sau mozaicuri mari, dimensiuni alcătuite din figuri, elemente de arhitectură şi obiecte diferite, am conlucrat cu deosebită plăcere.

— În anul 1990 aţi participat la concursul naţional pentru elaborarea proiectului actualei Steme de Stat a Republicii Moldova, concurs pe care l-aţi câştigat. Ce amintiri V-a lăsat participarea la această competiţie?

— A fost cea mai importantă şi complicată competiţie la care am participat, deoarece a fost un concurs pentru elaborarea unui atribut indispensabil al statalităţii şi suveranităţii, a unui simbol cu valoare semantică şi estetică de importanţă naţională. Nu a existat un alt concurs de astfel de dimensiuni în care să fi fost antrenaţi atâţia participanţi. Concursul a fost anunţat la 1 mai 1990, a durat o jumătate de an, s-a desfăşurat în câteva etape şi s-a încheiat la 3 noiembrie, odată cu adoptarea Stemei la Sesiunea a V-a a Sovietului Suprem al R.S.S.M. După discuţii îndelungate şi

înfierbântate, chestiunea a fost pusă la vot.

Din cei 257 de deputaţi care s-au înregistrat, 243 au votat „pentru”, 2 împotrivă, 8 s-au abţinut, iar restul s-au pronunţat pentru un alt proiect. Toţi savanţii care au luat cuvântul în cadrul acelei şedinţe s-au pronunţat pentru revenirea la Stema istorică a Moldovei din timpul domniei lui Ştefan cel Mare. Cerându-mi-se opinia, am spus că o stemă realizată la o anumită etapă istorică trebuie să ţină cont de variantele care au existat până la data respectivă. Adică şi de stema care a existat în perioada din prima jumătate a sec. al XX-lea, adică Stema României Mari, în ansamblul căreia era cuprins şi simbolul Moldovei ca element particular, şi acvila cruciată, simbolul originii noastre latine, care se referea la toate provinciile româneşti. Cinci din cei şapte artişti plastici s-au implicat în elaborarea proiectelor Stemei şi am început să lucrăm în echipă. Deoarece colegii s-au conformat opiniei savanţilor, realizând proiecte cu capul de bour, practic, am fost exclus din echipă. Am hotărât să lucrez singur. Această decizie s-a dovedit a fi corectă şi ideea a fost susţinută de Comisia pentru Heraldică, Sigilografie şi Sfragistică a României unde au fost prezentate pentru consultaţie şase proiecte. Pentru definitivarea concepţiei teoretice a fost cooptată dna Maria Dogaru, vicepreşedinte al comisiei menţionate. La propunerea dânsei, în proiect au fost

Prinţul picturii introduse anumite modificări, definitivându-se concepţia stemei în forma pe care a obţinut-o în final.

— Spuneaţi mai sus că aţi avut o copilărie plină de minuni... Relataţi-ne o întâmplare pe care nu o puteţi uita.

— Multe întâmplări din viaţa noastră, unele chiar dramatice, se şterg treptat din memorie. Una însă mi s-a întipărit profund. Împreună cu tata, mama vitregă, fratele meu, Alexandru, şi două surioare născute din a doua căsătorie a tatei, locuiam întrun sat de pe malul Prutului. Noi, fraţii, eram treziţi cu noaptea în cap şi puşi la lucru.

Mama vitregă smulgea de pe noi sumanele pe care le îmbrăcam ziua şi cu care ne înveleam noaptea. În casă erau cearşafuri, iorgane şi perne, dar nu ni se permitea să le folosim. Erau păstrate ca zestre pentru fete, când vor creşte mari şi vor trebui să se mărite… Gestul maşterei era însoţit şi de nişte vorbe usturătoare: “Hai, sculaţi!

Nu dormiţi până a cârâi cioara în par! Apucaţi-vă de lucru!” Într-o dimineaţă, pe când de abia începuse să se lumineze de ziuă, eram deja ieşiţi în ogradă. La un moment dat, din cer coborî o pasăre mare care mi se aşeză pe palme! Avea pene galbene, maronii şi albe. O aruncai în sus. Pasărea revenea înapoi. O aruncai fratelui, el o aruncă spre mine... Copii fiind, am fost antrenaţi într-un joc neobişnuit, şi gesturile noastre erau însoţite de strigăte. La un moment dat, din casă ieşi maştera. Se opri pentru o clipă lângă prag cu faţa crispată de mânie şi ură. Deodată parcă se ilumină, zâmbi şi zise: „Ia’ daţi-mi-o s-o ţin şi eu oleacă”. M-am întors spre ea şi i-am aruncat pasărea. Prinzând-o cu ambele mâini, o ridică în sus şi cu toate puterile o izbi de pământ, omorând-o! În dimineaţa acelei zile a fost omorâtă şi copilăria noastră! Am luat pasărea, am dus-o la marginea grădinii, am săpat o groapă, am aşternut nişte paie, am aşezat pasărea, am acoperit-o cu paie, am tras ţărâna şi i-am făcut un mormânt. Din nişte beţe uscate i-am făcut o cruce, i-am pus-o la căpătâi. Atâta am plâns deasupra mormântului, că beţele acelea uscate ar fi trebuit să înverzească... Uneori, când văd acvila din Stema de Stat imprimată pe Drapelul care fâlfâie-n vânt, iar acvila mişcă din aripi, am impresia că pasărea aceea miraculoasă cu care ne jucam cu fratele meu în copilărie şi care a fost omorâtă de o fiinţă insensibilă a reînviat şi a urcat atât de sus în înaltul cerului, că nimeni nu o va mai putea omorî niciodată...

— Aţi publicat în presa periodică şi versuri. Ce teme Vă preocupă şi ce forme literare preferaţi? Mai este actuală poezia în condiţiile vieţii sociale de astăzi?

— În timpul campaniei electorale din 2009 în diasporă, pentru Parlamentul României, în discuţiile dintre doi concurenţi difuzate la un post de radio, (unul fiind jurist, iar altul poet), juristul a declarat categoric că timpul poeziei a trecut! M-a mirat această declaraţie făcută de un intelectual, deoarece este în contradicţie cu afirmaţia unei personalităţi marcante a culturii noastre, care a spus că omul fără poezie e ca şi mort! Starea poetică este o stare de beatitudine, specifică unor oameni, sufletul (fiinţa) cărora vibrează şi care în anumite condiţii favorabile pot crea opere literare cu imagini artistice înveşmântate în forma emoţionantă a poeziei. Mi se

entate şi textele versurilor, sonetelor, poemelor, eseurilor estetico-filozofice, şi o carte posibilă la care visez ar trebui să poarte următorul titlu: Culorile frumuseţii şi ale revoltei, titlu în care s-ar reflecta atitudinea unui artist plastic faţă de realitate şi viaţă. S-a mai spus, de exemplu, că nu toate ideile, gândurile şi emoţiile trebuie înveşmântate în forma nobilă a sonetului. Majoritatea sonetelor au fost scrise datorită unor impulsuri venite de sus. Acestea au culorile bucuriei. Dar sunt şi texte axate pe impulsuri venite de jos sau de pe orizontală, îmbrăcate în culorile sumbre, întunecate ale revoltei... Am scris şi epigrame. Să-mi fie iertat, dar m-am exprimat şi în formă de sonet. Am abordat şi

pare firesc faptul că unii oameni de creaţie se manifestă cu succes în diferite domenii.

Unii poeţi au realizat lucrări de artă plastică autentică, iar unii artişti plastici scriu versuri. Dacă în şcoală s-ar preda ABC-urile creaţiei în domeniile literaturii, muzicii şi artelor plastice, posibilităţile oamenilor de a se manifesta creator în diferite domenii ar fi mult mai mari. Atunci când încerc să-mi exprim gândurile şi emoţiile în formă literară, apelez la Sonet, care necesită o exprimare laconică, mai concisă. În cazurile în care trebuie reflectate mai multe linii de subiect, pentru desfăşurarea temei, recurg la Poem, deoarece toate lucrurile au partea lor luminoasă şi partea întunecată, iar viaţa omului este un fel de oscilaţie între bucurie şi tristeţe, în funcţie de ceea ce ne prilejuieşte realitatea, existenţa. Tot aşa sunt ori-

teme pe care le-ar putea trata orice autor ce scrie versuri, ca de exemplu „Poesis”, „Donjuanul”, dar sunt multe subiecte pe care le poate valorifica doar artistul plastic. Unele opere de artă mi-au sugerat idei şi emoţii pe care am încercat să le recreez în imagini artistice literare, — tablourile „Mesia”, „Sărutul lui Iuda” sau linogravura policromă „Arborele Eminescu” de Aurel David. Predispoziţia pentru creaţia artistică în diferite domenii poate fi condiţionată şi de factori genetici. Alcătuitorul Arborelui meu genealogic a descoperit legături de rudenie cu poeta Olga Vrabie, care ar fi fost o verişoară a tatălui meu, Nicolae Vrabie...

— Oricare ar fi genealogia dumneavoastră, aţi demonstrat cu prisosinţă ceva important — că V-aţi apropiat de Divinitate. Prin creaţie, fireşte...

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 17

Auguriada NECONTENIRE Trei inimi zvâcnesc în pieptul meu, Trei inimi bat Apăsat şi greu: Inima tatii, Inima mea Şi inima fiului meu.

Pe când eram mic, Pe când zburdam, Trei muguri roşii Răzbiră pe ram.

Trei muguri roşii, Apoi trei frunze, Trei frunze roşii În piept ascunse.

De-atunci ele freamătă împreună. Înmănuncheate se zbat în furtună, Jinduitoare beau laolaltă Ploaia de mai curată şi caldă.

Soarele meu În trei se împarte— E prea puţin pentru el O singură moarte, Căci bat în el Trei inimi mereu: A tatii, A mea Şi a fiului meu...

18 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Emil LOTEANU

Gheorghe Vrabie

Auguriada

"sfântul gheorghe".

#05 / septembrie–octombrie Emblema corpului de ofiţeri din Moldova.

Broderie./ MOLDOVA / 19

Cel mai iubit...

Nicolae ROŞCA

LA IAŞI, LA CEL MAI IUBIT DINTRE MOLDOVENI…

20 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Sângele apă nu se face...

Cel mai iubit...

În ultimul an, de când la Chişinău s-a schimbat guvernarea, s-au schimbat esenţial şi relaţiile bilaterale dintre Republica Moldova şi România, ele devenind aşa cum fuseseră programate încă în anii ’90 ai secolului trecut, adică privilegiate sau frăţeşti. Fiindcă Republica Moldova este într-o stare de nevoie constantă, orice mână de ajutor, venită de peste Prut, este tratată aici ca o manifestare a prietenului care se cunoaşte la nevoie... Însă ceea ce se întâmplă acum este mult mai mult decât un simplu ajutor frăţesc; pur şi simplu, ţara noastră este orientată moral şi economic la valorile europene. Şi nu doar orientată, — ea este conectată la aceste valori. Un rol aparte în această activitate îi revine lui Constantin Simirad — „cel mai iubit dintre moldoveni”, cum i se mai zice lui în Moldova din dreapta Prutului. Istoria îi va aprecia munca şi dăruirea la justa lor valoare, însă acest om a demonstrat prin tot ce a făcut un lucru foarte important — că la moldoveni sângele nu se face apă. Dacă ne gândim bine, asta a fost una din condiţiile dăinuirii noastre, ca şi popor, peste veacurile atât de ostile nouă...

L-am vizitat, în inima Iaşilor, şi Domnia sa ne-a acordat un interviu în exclusivitate pentru cititorii noştri.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 21

Cel mai iubit...

Prin tot ce am făcut până acum, prin tot ce voi mai face de acum încolo, voi demonstra un singur lucru — că Moldova este dragostea şi mândria mea cea netrecătoare şi că toţi românii-moldoveni sunt fraţii mei.

CONSTANTIN SIMIRAD:

— MOLDOVA ESTE

DRAGOSTEA ŞI MÂNDRIA MEA! A văzut lumina zilei în 1941 în satul moldovenesc Cotuşca din judeţul Botoşani, aproape de baştina lui Eminescu... A absolvit cursurile Liceului „Mihail Sadoveanu” din Iaşi şi Facultatea de Matematică din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (Iaşi). Lucrează în calitate de profesor la Dorohoi şi asistent universitar la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” (Iaşi). Între 1973–1975 este detaşat ca profesor la Facultatea de Matematică din Oran (Algeria). Intră în politică în 1991. Un an mai târziu este ales în funcţia de Primar al Municipiului Iaşi, iar în 1996 ieşenii îl realeg în aceeaşi funcţie cu o majoritate covârşitoare de voturi — 71 la sută! În anul 2000 înfiinţează Partidul Moldovenilor, al cărui lider devine. În 2003 este numit, prin decret prezidenţial, Ambasador al României în Cuba. În 2008 este ales în funcţia de Preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, pe care o deţine până în prezent. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

22 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

—Hai să Vă răspund la întrebarea, care îmi este adresată cel mai des — de ce am întemeiat, în anul 2000, Partidul Moldovenilor? m-a întâmpinat Simirad, sugerându-mi că nu are mai mult timp, decât să-mi răspundă la cele câteva întrebări cu care venisem. Ştiu că îmi veţi adresa şi această întrebare...

— Chiar aşa: de ce l-aţi fondat şi de ce, candidând la funcţia de Primar al Municipiului Iaşi, aţi folosit sigla lui, care reprezenta un Zimbru?

— Partidul a fost creat în spirit de frondă faţă de politica cu care tratau provincia guvernanţii de la acea vreme. Toate directivele de mare importanţă se luau la Bucureşti, fără a consulta şi provincia.

De asemenea, toate investiţiile importante se duceau către zonele, unde era elaborat acest model de politică. Investiţiile erau dirijate de guvern într-o manieră subiectivă, favorizând unele provincii şi defavorizând pe altele. Or, eu mă simţeam frustrat tocmai datorită acestui lucru, adică de felul cum eram trataţi noi, cei din provincie, de către guvernanţi. Atunci am organizat Partidul Moldovenilor, cu care am repurtat un succes important în anul 2000. Ceva mai târziu, însă, am considerat că formaţiunea politică şi-a atins obiectivul şi am fuzionat cu PSD-ul de atunci.

— Sugeraţi cumva că această formaţiune politică a urmărit doar nişte scopuri strict economice şi, poate, morale?

— Sigur că nu asta sugerez, pentru că Partidul Moldovenilor era în primul rând o formaţiune politică care a lucrat pentru unitatea moldovenilor de pretutindeni, el militând poate mai mult decât oricare alt partid pentru această unitate.

Atunci a fost realizat Monumentul Unirii, pe care l-am instalat în Piaţa Naţiunii din Iaşi şi care este un simbol al unităţii românilor. Au urmat multe alte acţiuni, pe care le-am iniţiat tocmai în vederea consolidării ideii de unitate a românilor de pretutindeni, inclusiv a celor din spaţiul basarabean. Din păcate, la acel moment România era dezbinată, ideologic vorbind, chiar în interiorul ei, lupta dintre partide era foarte acută şi plana pericolul unei dezordini sociale devastatoare, pe ici-colo chiar se vorbea despre dezmembrarea României, aşa cum avea să se întâmple ceva mai târziu cu fosta Iugoslavie... Eu am dorit să temperez aceste confruntări politice, să ne transformăm din oponenţi politici — în parteneri politici şi să încercăm să rezolvăm în pace şi bună înţelegere problemele cu care se confruntau atunci România şi românii. Repet

Cel mai iubit...

— românii de pretutindeni. Una din aspiraţiile noastre era aderarea la Uniunea Europeană, şi încă de atunci ne-am gândit că ar fi fost corect să-i ajutăm şi pe fraţii noştri din Republica Moldova să adere sau măcar să se apropie de UE. Iată atunci s-a manifestat plenar Partidul Moldovenilor, care se bucura de sprijinul absolut al tuturor cetăţenilor din emisfera dreaptă a Moldovei istorice, cerându-ne să întindem mâna frăţească celor de peste Prut. Şi poate că lucrurile ar fi evoluat aşa cum am sperat noi şi marea majoritate a moldovenilor basarabeni, dacă în Republica Moldova nu ar fi venit la putere Partidul

fier, chiar dacă la început a făcut o vizită la Bucureşti, aducând cu sine şi un camion cu vin... Sigur, a fost o farsă ieftină ca atâtea altele, cu care ne-a delectat opt ani, cât a durat domnia lui...

— În declaraţiile sale Voronin opta pentru colaborare între cele două state româneşti, însă cu condiţia că Republica Moldova rămâne un stat suveran şi independent...

— Teamă mi-e că tocmai în cei opt ani de guvernare a lui Voronin independenţa Moldovei s-a erodat cel mai mult... Dar nimeni în România nu a atentat şi nu atentează nici azi la suveranitatea Republicii Moldova. Eu per-

Comuniştilor. Situaţia s-a schimbat radical şi nu am mai găsit o punte de comunicare cu noua putere de la Chişinău. Toate deciziile acestei noi puteri — fie că era vorba despre renunţarea la limba română, la simbolurile naţionale, dobândite cu atâta chin, la aspiraţiile europene ale populaţiei — subminau proiectele culturale şi economice, elaborate şi implementate anterior de către partenerii de pe cele două maluri ale Prutului. Practic, Voronin şi oamenii săi au repus pe Prut cortina de

sonal i-am recunoscut independenţa, i-am recunoscut şi dreptul ei de a-şi alege calea pe care şi-o doreşte, dar în acelaşi timp m-aş fi bucurat foarte mult dacă am fi format un tandem şi am fi mers împreună înainte, către Europa. Sigur, drumul spre Europa nu trebuia să excludă o colaborare strânsă cu uriaşa piaţă estică, adică cu Ucraina, Belarusul şi Rusia, cu alte foste republici sovietice, pentru că din punct de vedere economic ele au prezentat un mare interes pentru România.

Cu atât mai mult că economia română nu

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 23

Cel mai iubit...

era deloc neglijată şi neglijabilă în acel uriaş spaţiu estic. Să nu uităm că la acea vreme un set de mobilă de producţie românească era râvnit de orice moscovit sau leningrădean cu buzunarele pline de bani... Însă intransigenţa cu care politicienii români au abordat relaţiile noastre cu Estul, ne-a adus prejudicii mari. Şi în Republica Moldova s-a călcat cam tot pe aceeaşi greblă. Aş aminti doar de sloganul „cemodan-vokzal-Rossia”, cu care erau mânaţi din urmă etnicii ruşi, dar şi reprezentanţii altor etnii din Moldova. A fost o mare greşeală, şi poate că ea chiar a fost inspirată de cineva, care nu împărtăşea aspiraţiile moldovenilor de a se apropia de România şi de Europa... Ruşii au trebuit ajutaţi să înveţe limba şi cultura românilor basarabeni, ajutaţi să se integreze în societate şi, cum sunt în majoritatea cazurilor oameni încărcaţi de talente, harnici şi buni gospodari, ar fi trebuit să participe şi la edificarea unui nou model de societate, aşa cum participă consângenii lor în Republicile Baltice. Eu asta mi-am dorit să se întâmple...

24 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

— Poate că aşa va fi de acum încolo, pentru că s-a cam bătut pasul pe loc toţi aceşti 20 de ani şi, ce n-am reuşit până acum, va trebui să facem de acum încolo. Constat, însă, că Dumneavoastră, Constantin Simirad sau „cel mai iubit dintre moldoveni”, cum Vă dezmiardă ieşenii, sunteţi tot pe poziţie, că ne-aţi aşteptat cu răbdare toţi aceşti ani şi că Vă aplecaţi către noi tot cu acelaşi îndemn: „Haideţi, fraţilor, spre Europa”. Şi ne întindeţi mâna de ajutor, mâna asta de frate...

— Prin tot ce am făcut până acum, prin tot ce voi mai face de acum încolo, voi demonstra un singur lucru — că Moldova este dragostea şi mândria mea cea netrecătoare şi că toţi românii-moldoveni sunt fraţii mei. Iar un frate adevărat la nevoie se cunoaşte... Pe lângă multiplele funcţii pe care le deţin, am una foarte importantă — cea de Preşedinte al Euroregiunii „Siret-Prut-Nistru”. În această calitate am elaborat numeroase proiecte de cooperare dintre două judeţe moldovene din dreapta Prutului şi 19 raioane din stânga lui.

Cel mai iubit...

Noi suntem 22 de milioane de cetăţeni, în Republica Moldova locuiesc cca 4,5 milioane de oameni. Aritmetic vorbind, şase români pot lesne ajuta pe un moldovean, indiferent de natura şi destinaţia acestui ajutor.

Este vorba de o colaborare pe proiecte transfrontaliere cu finanţare europeană cu un buget total de 134 de milioane de Euro. În cadrul acestui program de colaborare specialiştii români îi vor ajuta pe fraţii lor din cele 19 raioane din Republica Moldova să realizeze numeroase proiecte de mic business mai ales în infrastructura locală, dar nu numai acolo. Mai amintim că Preşedintele României Traian Băsescu a dat lumină verde procesului de colaborare dintre cele două state româneşti, cerând executivului de la Bucureşti să ofere Republicii Moldova 100 de milioane de Euro nerambursabili. Cum ziceam mai sus, fratele la nevoie se cunoaşte, şi acest gest este unul strict frăţesc...

— Care este destinaţia celor 134 de milioane de Euro, care vin de la UE? — Destinaţiile sunt multiple. Printre altele, am purces la racordarea Republicii Moldova la reţelele energetice europene. În acest sens, modernizăm conducta de gaz de la Ungheni, pentru ca ea să poată propulsa gazul, în funcţie de necesitate, în ambele sensuri. Urmează linia de tensiune înaltă de 110 kilovolţi, pe care am finisat-o deja şi căreia partea moldoveană îi face acum ultimele ajustări. Mai construim o linie de tensiune înaltă – de data asta una de 400 kilovolţi, ambele urmând să asigure localităţile din Republica Moldova cu energie electrică ieftină şi de bună calitate.

Amplul program de colaborare prevede de asemenea şi racordarea spaţiului din stânga Prutului la reţeaua de căi rutiere europene. În acest sens, programăm să construim o autostradă de la Ungheni până la Târgu-Mureş, această localitate fiind deja racordată la marele drumuri europene. Urmează o linie ferată de tip european de la Chişinău la Iaşi, pentru a facilita transportul călătorilor, dar şi al mărfurilor, dintr-o parte în alta. Altfel zis, cele două state româneşti vor putea comunica între ele nu doar la telefon sau prin internet, ci şi pe drumuri moderne. Sadoveanu a căutat toata viaţa

răspuns la întrebarea: „Cine a înfipt pari în inima unui popor?!”, iar noi suntem obligaţi nu doar să eliminăm parii din inima noastră, ci să şi redevenim o familie.

— Apropo, Republica Moldova a şi extirpat pilonii de la frontieră, la care s-a referit Sadoveanu. Aşteptăm drumurile asfaltate şi căile ferate... Şi când te gândeşti că

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 25

Cel mai iubit...

toate aceste proiecte ar fi putut demara cu 20 de ani în urmă! Imaginaţi-Vă unde am fi fost azi. Poate că V-aţi cam grăbit să Vă deziceţi de Partidul Moldovenilor?

— Eu zic uneori, mai în glumă, mai în serios, că dacă am fi reuşit atunci să demarăm cu aceste proiecte, criza mondială n-ar mai fi ajuns până aici... Dar să nu credeţi că n-am încercat, că am abandonat acest vis — pur şi simplu, ni s-au pus piedici. Când eram Primar de Iaşi, a fost la mine în audienţă Vladimir Voronin cu o falsă propunere de colaborare. L-am ascultat şi i-am spus aşa: ne despart trei lucruri - mata eşti comunist, iar eu sunt anticomunist prin definiţie; eu sunt unionist convins, iar mata eşti antiunionist; eu pledez pentru unitatea poporului român, iar mata reprezinţi o minoritate fără apartenenţă etnică sau

26 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

naţională şi eşti împotriva logicii elementare a lucrurilor. Aşa încât vom aştepta cât va fi de aşteptat şi vom reveni la proiectele noastre atunci când nu ni se vor mai pune piedici. Voronin mi s-a plâns atunci că dacă şi-ar reorienta macazul politicii sale, şi-ar pierde electoratul rusofon şi comunofil. I-am spus că ar fi putut să câştige un alt electorat, mai numeros şi mai sigur, şi că, mai târziu, ar putea să piardă tot. Asta s-a şi întâmplat: despre Voronin se poate vorbi doar la timpul trecut, iar poporul moldovean există şi îşi manifestă în continuare aspiraţiile sale europene. Când zic „poporul moldovean” mă refer la toată lumea de acolo, inclusiv la cetăţenii de etnie rusă, ucraineană, găgăuză, bulgară etc.

— Cum Vă înţelegeţi cu actuala conducere de la Chişinău?

Cel mai iubit...

— Practic, nu am ce îi reproşa. Aparent, nu e treaba mea să judec comportamentul conducerii unui stat, de care nu aparţin. Ca persoană particulară însă, trebuie să Vă spun că îi apreciez mai mult pe acei care se apropie de România, decât pe acei, care se îndepărtează de ea. Actuala conducere a Republicii Moldova e mult mai aproape de viziunea mea. Sigur, aş putea să le şi reproşez câte ceva pentru felul în care înţeleg liderii de la Chişinău să se integreze în UE. Din punctul meu de vedere, procesul ăsta ar putea fi accelerat un pic, dacă s-ar ţine cont de experienţa (rea şi bună) de aderare a României la UE. De exemplu, noi am tradus IQ-ul comunitar pe parcursul a şase ani, şi îl putem oferi Moldovei tradus şi adaptat, iar statul vecin şi-ar grăbi aderarea cu aceşti şase ani. Dacă în unele situaţii Chişinăul ar acţiona mai energic, Republica Moldova ar putea ajunge România, şi ambele state s-ar integra împreună în spaţiul comunitar. Însă trebuie să Vă mai spun ceva. Statul român are o uriaşă datorie istorică faţă de poporul basarabean, şi acum se încearcă armonizarea stărilor de lucruri din cele două state româneşti. Tot ce am enunţat în cadrul acestui dialog şi tot ce a rămas dincolo de limitele lui face parte dintr-un program vast şi complex de sprijinire a românilor basarabeni în acest proces anevoios de aderare la UE. Noi suntem 22 de milioane de cetăţeni, în Republica Moldova locuiesc cca 4,5 milioane de oameni. Aritmetic vorbind, şase români pot lesne ajuta pe un moldovean, indiferent de natura şi destinaţia acestui ajutor. Chit că nici moldovenii nu stau cu mâinile în sân şi aşteaptă să li se pună pe masă. Prin urmare, dacă vom merge pe acest principiu, am putea face faţă oricăror situaţii. „Să ne ţinem de fraţi”, zicea primul Preşedinte al Moldovei, Mircea Snegur. Asta şi trebuie să facem să ne sprijinim, să ne ajutăm în orice situaţii, ca nişte fraţi adevăraţi.

— De la un alt moldovean celebru, Dimitrie Cantemir, aflăm că neamul nostru este foarte muncitor, însă „leneş la carte”, chiar dacă însuşi Cantemir a studiat cam cât toţi moldovenii luaţi la un loc.

La noi există această problemă, care ţine de buna instruire a actualei generaţii de urmaşi ai marelui cărturar. Şi cum şcoala românească este renumită în Europa, oare n-ar fi corect să o implementăm şi în spaţiul basarabean?

— E mai mult decât corect, adică e util. Şi facem câte ceva şi în această ordine de idei. Am deschis la Cahul o filială a Universităţii „Dunărea de jos” din Galaţi, deschidem încă o filială a Universităţii din Iaşi — la Ungheni, şi tot la Ungheni vom deschide şi o filială a Universităţii Tehnice din Iaşi.

Presupun că va trebui să ne îndreptăm şi

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 27

Cel mai iubit...

către alte centre urbane de pe Prut, cum ar fi: Edineţ, Râşcani, Glodeni...şi tot aşa mai departe, până la sudul Republicii Moldova, unde ar putea fi deschise filiale ale unor instituţii superioare sau medii de învăţământ din România. Aceste centre de studii ar crea cel puţin trei avantaje în raport cu situaţia actuală: în primul rând, s-ar completa un gol imens, pentru că în aproape toate centrele raionale din Moldova lipsesc instituţiile de învăţământ superior, mediu, mediu de specialitate, profesional etc. În al doilea rând, copiii nu ar mai fi nevoiţi să se deplaseze tocmai la Chişinău sau la Bălţi pentru a se înscrie la o facultate. În al treilea rând, şcoala românească este, într-adevăr, performantă şi e de la sine înţeles că ea va merge peste Prut, ducând cu sine toate performanţele sale. În sfârşit, ar mai fi încă un avantaj, cel de al patrulea — toate cheltuielile în aceste situaţii le va suporta statul român. Adică, noi nu uităm că suntem fraţi, iar fraţii trebuie să se ajute reciproc.

Iată, Statul Român vine către fraţii săi din

28 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Republica Moldova gata să regleze încă o chestiune de mare importanţă – cea a organizării procesului de instruire a tinerilor basarabeni.

— Domnule Simirad, la început aţi fost matematician, aţi absolvit o Facultate de Matematică, aţi muncit în acest domeniu, chiar aţi înregistrat anumite performanţe... însă la un moment dat aţi devenit scriitor. Ce aţi făcut cu matematica şi de ce aţi trădat-o?

— N-am trădat nimic, cu atât mai mult, n-am trădat matematica. Aflaţi însă că am fost îndrăgostit de literatură de când mă ştiu. Chiar şi atunci când făceam matematică, în timpul liber scriam. Sau se întâmpla invers – în timpul liber făceam matematică, iar în rest mă lăsam dominat de pasiunea pentru arta scrisului. Când eram elev, nu m-am gândit că aş vrea să ajung altceva, decât scriitor. Dar s-a întâmplat ceva grozav. Câţiva colegi de liceu au fondat un fel de cenaclu clandestin, care se chema „Mugurele albastru”! Era un mugure

de protest împotriva regimului de atunci, şi tinerii liceeni s-au manifestat cum s-au priceput ei mai bine. M-au îndemnat şi pe mine să vin la cenaclu, să fiu alături de dânşii, dar la scurtă vreme au fost descoperiţi şi arestaţi. Fiecare din membrii „Mugurelui albastru” a primit câte 24 de ani de puşcărie, iar mie mi s-au răcit genunchii şi mi s-a acutizat dragostea pentru ştiinţele exacte. În matematică, mi-am zis, doi şi cu doi fac patru în orice situaţie, dar în literatură iată cum e... Cu toate că la acea vreme cunoşteam deja destinele lui Copernic, Galilei şi pe ale altor mari rebeli, mi-am zis totuşi că în matematică e mai multă substanţă literară, decât în literatura însăşi... Până la urmă însă, m-a ajuns chemarea mugurelui albastru, care a sălăşluit toţi aceşti ani în sufletul meu, şi am revenit la prima mea dragoste — la literatură...

— Sunteţi şi Preşedinte al Consiliului Judeţean Iaşi, iar asta presupune că sunteţi ocupat cu munca 24 din 24. Şi-atunci când scrieţi?

Cel mai iubit...

Eu zic uneori, mai în glumă, mai în serios, că dacă am fi reuşit atunci să demarăm cu aceste proiecte, criza mondială n-ar mai fi ajuns până aici...

— Scriu mereu — dimineaţa, înainte de ceaiul tradiţional, apoi ziua, în scurtele pauze din timpul programului, pe urmă seara... Nu pot zice că scrisul este cea de a doua meserie a mea, pentru că nu ştiu care este prima, însă este sigur una din meseriile mele principale.

— Când aţi fost ultima dată la Chişinău?

— Vizitez destul de des acest oraş, pe care l-am îndrăgit mult, pentru că este foarte frumos şi modern, iar chişinăuienii sunt la fel de simpatici şi ospitalieri, ca şi moldovenii noştri de la Iaşi.

— Cunoaşteţi creaţia scriitorilor de dincolo de Prut?

— Sigur că o cunosc. Aveţi mulţi scriitori minunaţi — în primul rând, mă gândesc la Druţă, Vieru, Vangheli, operele cărora au fost traduse în multe limbi. Aveţi şi o cultură extraordinară în tot ansamblul ei, iar despre dragostea de muncă a poporului moldovean se ştie în toată lumea. Însă mai cunosc ceva — că moldovenii din dreapta Prutului şi moldovenii din stânga acestui râu uneori buclucaş nu mai pot şi nu trebuie să existe izolaţi unii de alţii. Chiar dacă ar veni cineva cu microscopul să găsească deosebiri între moldovenii de aici şi cei de dincolo, tot nu le-ar găsi. Pentru că şi aceia, şi ăştia suntem moldoveni şi suntem din Moldova. Pe de altă parte, de ce ar trebui să aşteptăm pe cineva să caute deosebiri sau asemănări între noi!

Importă ceea ce ştim şi ne dorim noi, moldovenii de pretutindeni. Iar noi ne dorim să fim împreună. Cred că a venit timpul ca fiecare moldovean din România să fondeze o întreprindere cu participarea unui frate al său din Republica Moldova. Sau invers — moldovenii din Moldova să se asocieze cu moldovenii din România. Consider că autorităţile de la Chişinău şi cele din centrele administrative ale Moldovei din dreapta Prutului ar trebui să elaboreze un program serios de unificare a potenţialului intelectual şi economic din cele două emisfere moldovene. Altfel iar rămânem de timp...

— Aveţi dreptate, stimate domn: nu trebuie să ne lăsăm depăşiţi, din nou, de timp. În perioada de până la 1989, în Basarabia era în vogă constantă un deziderat: „Unire, moldoveni!”. Constat că dezideratul ăsta este valabil şi azi şi tocmai bun de implementat în ambele spaţii moldovene. Să ştiţi însă, că în astfel de situaţii soluţiile corecte şi decisive sunt elaborate de către fruntaşii comunităţii. În cazul nostru — de către cei mai iubiţi dintre moldoveni. Iar Dumneavoastră sunteţi unul dintre aceştia.

Vă mulţumesc pentru găzduire şi pentru dialog.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 29

Literatură & Publicistică

Auguriada

DESPĂRŢIRE De după-naltul gard al anilor trecuţi, Copilăria mea, vreau să mă uit la tine.

Desculţă-mi eşti, ţi-s ochii adumbriţi, Şi-n părul ciufulit mijesc ciulinii.

Când noi ne-am despărţit, albeau prin sălcii zori, Şi micul ied mă petrecea din urmă, Dar ochii lui plăpânzi, ascultători, Nu-nţelegeau că joaca ni se curmă.

De-aş fi ştiut că n-am să te mai văd, Copilărie bună şi curată, Mai alintam o dată blândul ied Şi-n ochii lui mă mai priveam o dată!..

Emil LOTEANU

30 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Gheorghe Vrabie

Literatură & Publicistică

Auguriada

M. eminescu. "săăşarmanul dionis".

Frontispiciu.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 31

Închinare la Curbet

Victor DUMBRĂVEANU

Curbet şi „Joc”-ul au marşat împreună peste mări şi continente, ducând până la marginile Pământului gloria neamului nostru de dansatori nativi.

UN OM VENIT CU ROATA SA...

32 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Închinare la Curbet Azi se poate spune cu certitudine că numirea lui Curbet în fruntea Ansamblului de Dansuri Naţionale a fost o eroare – evident, dacă privim lucrurile din perspectiva acelora, care nu credeau în steaua „Joc”-ului şi în steaua lui Curbet.

Fiecare om îşi durează în timpul vieţii un monument al său. Aşa ziceau şi romanii antici: Exegi monument Aere perennius...

Unul şi-l face din piatră, altul din granit sau din lemn, ale altora sunt din alte materiale accesibile. Din gânduri, să zicem. Din vise, să mai zicem. Din îndoieli şi din căutări.

M

arele nostru contemporan, Vladimir Curbet, şi-a durat monumentul său pe parcursul veacului pământesc, şi monumentul ăsta este cunoscut de o lume întreagă. Ansamblul Naţional Academic de Stat de Dansuri Populare „Joc” — aşa se numeşte monumentul lui Curbet. La vârsta sa „abia-ncepută” (vorba lui Arghezi), adică la cei 80 de ani ai săi, stăpânul dansului şi al „Joc”-ului are toate titlurile şi distincţiile de nobleţe, pe care le acordă statul nostru.

Evident, le-a meritat pe toate.

A inventat „Joc”–ul acum 53 de ani. A fost simplu: l-au invitat sus şi i-au spus ce vor de la dânsul. I-au pus la îndemână toate elementele necesare şi i-au dat un termen — trei luni. El a cerut şase luni. Bine, i-au zis, şase să fie, dar să ne dai cel mai bun ansamblu!

Peste şase luni Curbet a venit la raport.

Darea lui de seamă în faţa autorităţilor de atunci a fost o variantă încă plăpândă a ceea ce avea să fie peste ani celebrul ansamblu de dansuri „Joc”, însă şi ea sugera că este un început de legendă. De atunci Curbet şi „Joc”-ul au marşat împreună peste mări şi continente, ducând până la marginile Pământului gloria neamului nostru de dansatori nativi. Au urmat alte opt programe, însumând peste 80 de dansuri şi compoziţii coregrafice, toate fiind plăsmuite cu migală şi răbdare de un tânăr pe atunci încă anonim...

Azi se poate spune cu certitudine că numirea lui Curbet în fruntea Ansam-

blului de Dansuri Naţionale a fost o eroare — evident, dacă privim lucrurile din perspectiva acelora, care nu credeau în steaua „Joc”-ului şi în steaua lui Curbet.. Cei care au acceptat candidatura lui s-au gândit în felul următor: îl numim temporar, el nu prea are şcoală multă, e un autodidact banal şi nu va face mare lucru. Peste ceva vreme va fi trecut în condici drept o greşeală de cadre...Erau însă şi alţii la conducerea de atunci a Modovei, oameni de-ai noştri, de-ai pământului, care credeau în tânărul şi ambiţiosul dansator.

Anume ei l-au susţinut, l-au încurajat, i-au dat libertatea de care are nevoie un adevărat creator.

Mai întâi de toate, lui Vladimir Curbet i-a mers, pentru că în imperiu tocmai apusese steaua celui cu nume oţelit şi se înfiripa dezgheţul hruşciovist, astfel că steaua „Joc”-ului se aprinsese într-un timp potrivit. Curbet culegea de prin sate tot ce mai păstrase neamul de la horele de odinioară.

Ochiul, harul, dar şi dragostea pentru tot ce-i străbun îi dădeau aripi maestrului. Şi dacă primii solişti i-a cules tot de prin bătăturile rurale, mai apoi grijuliul artist a creat şi o şcoală a ansamblului cu ajutorul căreia completează până în prezent echipa.

A mai fost norocos Vladimir Curbet şi pentru faptul că cerberii ideologici nu prea se descurcau în astfel de materii complicate cum ar fi coregrafia în ansamblu şi arta populară în particular, dansul folcloric, portul naţional, ia înflorată,

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 33

Închinare la Curbet căciula ţuguiată şi opincuţa cu aripi. Toate astea erau o materie greu de asimilat şi mai ales de pătruns. Iar atunci când îl invitau la covor pe faimosul conducător, acesta venea cu un braţ de cărţi, pe care ei le răsfoiau, iar de citit nu le ajungea răbdare, şi îl lăsau să lucreze mai departe. Cu un dans sau chiar cu o suită nu se mai cutremură orânduirea socială pe care o ocroteau, aşa gândeau ei.

O, câte perle a reînviat acest culegător de nectar folcloric — Hora fetelor, Crăiţele, Mărunţica, Căluşarii, Răzeşeasca, Ţărăneasca, Drăgaica, Nunta, Mărţişorul, Han-

gul, Sărbătoreasca etc. Pentru a nu face din această avere o ocină a sa, maestrul cu o mărinimie şi dărnicie de invidiat şi-a împărţit-o tuturor, descriind-o şi demonstrând-o grafic-fotografic în cele nouă cărţi ale Domniei sale.

Să nu ne închipuim însă că maestrul are numai admiratori. Are şi destui oponenţi. Unii îi reproşează că prea a intervenit şi a stilizat dansul popular, văduvindu-l de savoarea sa iniţială. Dumnealui însă vine cu argumentele sale. Zice că un talent autentic poate să preia ceva de la popor fără a adăuga ceva de la sine şi viceversa. Iată un exemplu — balada „Miori-

ţa”, căreia Vasile Alecsandri i-a imprimat unele din metaforele sale. Cam aşa a procedat şi Curbet. Chiar dacă i s-a reproşat la început acest lucru, ulterior a fost înţeles şi aprobat, iar noi trebuie să-i fim recunoscători pentru multitudinea de perle folclorice pe care le-a cules şi le-a păstrat pentru urmaşi.

34 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Una din plecările lui Curbet de la „Joc” (pentru că s-a întâmplat să şi mai plece de acolo) a fost provocată de adversarii săi.

Evenimentul este descris cu lux de amănunte de ex-ministrul culturii Mihail Gh. Cibotaru. Abia investit în funcţie, el, ministrul, a fost nevoit să prezinte un nou conducă-

Închinare la Curbet A inventat „Joc”- ul acum 53 de ani. A fost simplu: l-au invitat sus şi i-au spus ce vor de la dânsul. I-au pus la îndemână toate elementele necesare şi i-au dat un termen – trei luni. El a cerut şase luni.

Bine, i-au zis, şase să fie, dar să ne dai cel mai bun ansamblu!

tor al ansamblului „Joc”, deoarece ordinul de eliberare al lui Curbet fusese semnat de predecesorul său. M.Cibotaru a menţionat că regretă plecarea lui Curbet, dar i-a sfătuit pe toţi să muncească stăruitor, întrucât venea semicentenarul ansamblului şi urma să aibă loc un concert jubiliar.

Concertul cu pricina a fost un eşec total, şi câţiva solişti s-au adresat ministerului cu rugămintea de a-l întoarce pe Curbet. Iată cum descrie M. Gh. Cibotaru acest episod: „Ştiam, maestrul e aspru, sever, uneori prea exigent, până dincolo de limită. De altfel, acest neajuns şi l-a recunoscut în discu-

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 35

Închinare la Curbet O, câte perle a reînviat acest culegător de nectar folcloric — Hora fetelor, Crăiţele, Mărunţica, Căluşarii, Răzeşeasca, Ţărăneasca, Drăgaica, Nunta, Mărţişorul, Hangul, Sărbătoreasca...

ţia ce o avusesem, adăugând însă: „Cum să nu-ţi ieşi din fire, cum să nu-ţi pierzi cumpătul, când îi vezi pe unii cum se comportă, mai cu seamă acolo, peste hotare, în timp

36 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

ce reprezintă nu numai ansamblul „Joc”, ci şi întreaga republică!”

Revenit, maestrul s-a apucat de lucru. „În nici trei luni, cu un colectiv, poţi zice, nou

Închinare la Curbet Câte exemple de colective putem aduce, colective care, datorită unor conducători inapţi, s-au destrămat şi nu mai pot fi restabilite.

(„reînnoit capital”) „Joc”-ul iarăşi a revenit (aproape) la albia sa, iarăşi a fascinat spectatorul. Şi l-a bucurat nespus de mult. Printre aceştia eram, bineînţeles, şi eu. Pentru mine însă bucuria era deosebită. Mai întâi şi întâi, s-a pus capăt unei nedreptăţi. Apoi, tot mai întâi şi întâi, a fost salvat „Joc”-ul.

Iar cea mai mare bucurie pentru mine personal, bucurie împletită cu mândrie, era că maestrul Curbet dovedise tuturor că tinereţea, pasiunea şi talentul nu l-au trădat, nu l-au părăsit şi nici nu sunt ofilite, ci proaspete, pline de energie clocotitoare precum cu mulţi-mulţi ani în urmă...”, scrie în continuare M. Gh. Cibotaru.

A urmat un turneu de o lună şi jumătate în Spania, încununat de un succes extra-

ordinar. Iar eu vreau să mai adaug azi la cele întâmplate cu 15 ani în urmă că numai datorită lui Curbet ansamblul a rezistat şi s-a păstrat în formula actuală în tot acest răstimp. Câte exemple de colective putem aduce, colective care, datorită unor conducători inapţi, s-au destrămat şi nu mai pot fi restabilite.

Dar vârsta e vârstă şi optzeci de ani nu sunt, din păcate, patruzeci. La toate titlurile şi menţiunile Maestrul nu mai are ce adăuga. Poate doar un dans sau o compoziţie coregrafică, pe care ar denumi-o convenţional Curbetiada. Sau Curbeteanca..

Cel puţin, aşa aş vedea eu încununarea unei cariere strălucite — cu un monument pe potrivă!

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 37

Tineri & neliniştiţi

Adriana STANCIU

Cum vom comunica de azi înainte?

Realitatea în lumea virtuală sau virtualul în lumea reală Am privit zilele astea un film cu desene animate, în care eroii principali — un arici, un iepuraş, un mieluţ şi încă alte câteva jivine — au găsit într-un depozit nişte drăcovenii asemănătoare cu telegraful şi şi-a luat fiecare câte unul. Astfel, au început să comunice între dânşii, dactilografiind fără să iasă din casă. Totul a durat până într-o zi, când unuia din prieteni i s-a defectat telegraful. Se simţea singur, fiindcă nici unul din ei nu ieşea afară. Toţi prietenii lui erau ocupaţi cu scrisul. Într-o noapte şi-a pus în gând să le strice jucăriile. A doua zi, neavând ce face, au ieşit cu toţii afară. Se uitau unul la altul şi se întrebau: “Cum vom comunica de azi înainte?”.

P

ovestea asta m-a dus cu gândul la noi, cei din generaţia mai tânără, care suntem fascinaţi de tot ce se numeşte “tehnologie digitală”. S-a întâmplat şi cu mine: am stat şi eu închisă într-o carapace, doar eu şi colega sau colegele mele de studii, şi comunicam prin messenger. Era interesant, deşi absurd! De altfel, raţionalul e făcut doar pentru filozofi.

Părinţii noştri n-ar înţelege nici în ruptul capului de ce căutăm relaţii de prietenie sau romane de dragoste în dimensiunea virtuală, dacă în jur sunt atâţia oameni reali? Sunt reali chiar şi acei cu care corespondăm, altfel cine ar scrie în locul lor?! Ni se creează totuşi senzaţia că omul viu, pe care îl poţi săruta sau îmbrăţişa la modul real, nu e chiar ceea ce cauţi. Asta se întâmplă, fiindcă în memoria noastră rămân doar impresiile a ceea ce citim pe net şi de când nu mai citim cărţi tipărite în format clasic.

Lumea se schimbă. Tehnologia informaţională a schimbat lumea. Din punctul de vedere al părinţilor noştri, s-a întâmplat ceva extrem de grav. Din punctul de vedere al generaţiei tinere, nu s-a întâmplat nimic deosebit.

38 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

În societate, toţi suntem actori, doar că unii sunt actori într-o măsură mai mare decât alţii. Şi, dacă suntem actori, când avem pe cineva lângă noi şi riscăm să arătăm pe faţă ceea ce simţim, luăm măsuri de precauţie şi arătăm apartenenţa noastră la lumea artistică doar atunci când ne exprimăm în scris. Probabil, aşa gândesc oamenii mai în vârstă — pentru că sunt maturi şi ştiu că viaţa nu este chiar atât de frumoasă cum o vedem în internet. De multe ori, bieţii noştri părinţi nu mai ştiu cum să vorbească cu noi, fiindcă, odată veniţi acasă, îi vedem doar cât stăm la masă, după care iar ne contopim cu monitorul şi cu lumea de dincolo de plasmă.

Din cauza calculatoarelor am uitat să privim în jur atunci când mergem pe stradă. Am uitat să mai privim copacii, florile, iarba, să ne bucurăm de lumina zilei.

Nu suntem deprinşi să privim oamenii pe stradă, cu toate că ştim că-i vedem, că de altfel am da cu capul în ei. Cum să-i privim sau să ne intereseze, dacă suntem aşteptaţi pe vreun sait de vreo fată sau vreun băiat? Si atunci nici nu ştim că poate trecem pe lângă o persoană care ne-ar fi schimbat viaţa pasivă. Poate ne lovim

Tineri & neliniştiţi Părinţii noştri sunt cei care suferă cel mai mult din cauza că ne pierdem timpul pe scaun. Că nu îi vedem de multe ori. Că le răspundem urât atunci când ne cer un deget de ajutor... şi totuşi ne acceptă aşa cum suntem!

de umărul celui care ne-ar fi sprijinit cu acelaşi umăr atunci când ne-ar fi fost mai greu. Căutăm departe şi uităm că avem viaţa chiar sub nas.

Părinţii noştri sunt cei care suferă cel mai mult din cauza că ne pierdem timpul pe scaun. Că nu îi vedem de multe ori.

Că le răspundem urât atunci când ne cer un deget de ajutor... şi totuşi ne acceptă aşa cum suntem! Ce-ar fi, dacă atunci când am veni acasă ne-am vedea mamele la calculator? Fără să se uite la noi, să ne spună: “Băiete, deschide frigiderul şi mănâncă ce vezi!”, iar în frigider nu e nimic? Normal că ne-am revolta, chiar dacă ni s-ar da asigurări de tipul “îndată vin să îţi prepar ceva”. Este ceva foar-

te cunoscut pentru părinţi acest “îndată” sau “acuşi,” pe care ei îl aud de o sută de ori când ne roagă ceva. Astfel, am putea să murim de foame la bucătărie, dacă am aştepta când mama s-ar ridica de la “biroul de lucru” şi s-ar apuca de făcut mâncare... sau ni l-am putea imagina pe tata venind acasă radiind de bucurie şi nu fiindcă a primit de undeva bani, ci pentru că a găsit două discuri cu jocurile pe care le căuta de foarte mult timp.

Ar fi absurd să vedem cum părinţii noştri ne ignoră... şi totuşi asta facem noi! Îi ignorăm. Absurdul devine realitate doar atunci când se transformă în ceva normal, iar în ultima vreme a devenit normal să nu ne mai privim în ochi.

Ah, da, ne privim în ochi doar prin monitor, prin această inovaţie a tehnologiilor — webcamera. Va veni o zi când absurditatea va fi atât de mare, încât, stând alături, ne vom întreba unul pe altul: “Oare cum vom comunica de azi înainte?” — ca şi personajele din desenul animat care, pe de o parte, ironizează societatea virtuală, iar pe de altă parte, ne arată ce ne aşteaptă în viitor.

Acum râdem de povestea asta, însă peste o vreme ea ar putea deveni normalitate. O normalite absurdă, care va dispărea doar atunci când vom învăţa din nou să ne ascultăm unii pe alţii şi să ne privim în ochi.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 39

Tineri & neliniştiţi

Adriana STAnCIU

CE VREA CARTEA DE LA NOI?

40 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Bipedul cu patru ochi

Tineri & neliniştiţi

Doar datorită curiozităţii omul a devenit ceea ce este acum. Dintr-un animal biped s-a transformat în unul "patruochi". Frica de a nu fi prins pe nepregătite într-o situaţie neobişnuită i-a forţat pe oameni să se informeze despre orice. S-ar putea spune că frica a generat curiozitatea în noi. De la apariţia primelor cărţi şi până în zilele noastre omenirea s-a perfecţionat în toate domeniile, şi dacă Voltaire spunea că “literatura înaripează sufletul”, e straniu că până acum lumea nu e plină de îngeri. Şi totuşi nu e deloc aşa.

Cartea nu a reuşit să ne schimbe sufletul, ci doar intelectul. Datorită dorinţei de a cunoaşte, ea a devenit un bun indispensabil vieţii noastre. De multe ori, cartea este un mijloc prin care poţi evada din rutină măcar pe parcursul lecturii, însă de şi mai multe ori aceasta este impusă de societate şi atunci nu-ţi rămâne decât să cauţi plăcutul în util, începând cu anii de grădiniţă şi terminând cu perioada când deja stai cuminte în fotoliu şi te bucuri de odihna binemeritată.

N

u exagerez când spun că opera scrisă este mai mult un bun impus, decât unul care ne delectează sufletul. Asta ne indică şi datele despre cititorii bibliotecilor municipale, date care nu cred că se diferenţiază prea mult de cele ale întregii ţări. Conform lor, cei mai mulţi dintre vizitatori sunt elevi şi studenţi. Astfel, 65 % din cititorii care au vizitat Biblioteca Municipală “B.P. Hasdeu” pe parcursul anului 2009 au fost copiii şi tinerii, iar la Biblioteca Naţională această cifră a fost de 47 % în acelaşi an. “Plăcerea vine mâncând” şi de aceea există şi un rest al procentajului, destul de mare, care le revine celor trecuţi de anii studenţiei.

Un alt argument în favoarea ideii că oamenii citesc mai mult de nevoie este frecventarea bibliotecilor în anumite perioade. Astfel, bibliotecile sunt vizitate mai frecvent în lunile de după vacanţe: ianuarie, februarie, septembrie şi octombrie, când profesorii dau noi însărcinări celor “îndrăgostiţi de carte”. În această perioadă numărul cititorilor creşte aproximativ de două ori, conform estimărilor Bibliotecii Naţionale. Dacă înainte mai vedeai oameni cu cărţile în mână în timp ce respirau aerul proaspăt din parcuri, acum vezi tot mai mulţi cititori cu halba de bere în mână: orice s-ar zice, dar şi pe etichete poţi lectura ceva...

La noi foarte puţini oameni cunosc drumul spre biblioteci. Aceasta se datorează faptului că pe internet găsim tot mai multă informaţie. De ce să faci coadă la bibliotecă, dacă poţi sta în faţa monitorului şi să citeşti fără să fii nevoit să conspectezi ore întregi? Şi totuşi este un minus — informaţia nu se memorizează atât de bine. Doar 26 % din populaţia municipiului au vizitat Biblioteca “B.P.Hasdeu” anul trecut şi asta, fiindcă ea are 31 de filiale amplasate aproape în toate ungherele Chişinăului, spre deosebire de Biblioteca Naţională, care are doar un sediu vizitat de 1, 25 % din totalul locuitorilor capitalei.

Potrivit statisticilor Bibliotecii “B.P. Hasdeu”, cei mai mulţi cititori de la noi au vârsta cuprinsă între 16 şi 25 de ani. E imbucurător faptul că la aceşti ani oamenii reuşesc să fie primii nu doar la distracţii, îndrăgostiri şi căsătorii, dar şi la citit. Înseamnă că nu este totul chiar atât de pierdut, cum spun unii vârstnici...

Nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când intri în bibliotecă vezi doar câţiva băieţi pierduţi printre o mulţime de cititoare. La drept vorbind, nici nu ai cu cine face cunoştinţă, şi atunci stau şi mă gîndesc: "Oare unde sunt cititorii?". Şi încă ceva. Uniunea Scriitorilor este invadată de noi valuri de poetese. De ce oare?

Nu cumva pentru că bărbaţii pământului nostru fac bani peste hotare? Iarăşi, aceleaşi date ale Bibliotecii Municipale “B.P. Hasdeu” arată că în anul 2009 numarul cititorilor de gen feminin este aproape de două ori mai mare decât numărul celor de gen masculin, şi acest proces este în creştere. Nu m-aş mira, dacă într-un viitor nu prea îndepărtat vom avea o situaţie asemănătoare cu cea din timpul celui de al Doilea Război Mondial, când femeile îşi aşteptau soţii de pe front cu pruncul într-o mână şi cu secera în alta; acum ele i-ar aştepta cu pruncul pe un genunchi şi cu cartea pe alt genunchi...

Cititul este un proces, lectura este o artă, iar în ţara noastră mai mult se citeşte şi prea puţin se lecturează. Nişte date luate de la biblioteci nu vor spune niciodată în ce măsură fiecare om a citit şi în ce măsură a lecturat. Asta depinde de fiecare persoană în parte şi de fiecare carte în parte. Unele cărţi la început sunt citite de nevoie, apoi sunt lecturate cu multă plăcere. Altele stârnesc pasiunea pentru lectură prin titlu, iar apoi sunt citite cu chiu cu vai.

Iese că trebuie să apară cât mai multe cărţi, care să ne determine spre lectură şi cât mai mulţi cititori care să caute sensul în fiecare lucrare.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 41

Literatură & Publicistică

Auguriada

PRIMIŢI-MĂ,PĂDURI...

Primiţi-mă, păduri, în fiecare seară Ca-n pacea voastră să cobor senin, Ca să mă ningă fagi cu frunza rară Şi paltinii cu foşnet lung şi plin.

Culcat pe muşchiul călduros şi moale, Să dorm cu ochii limpezi şi deschişi Şi să ascult cum lunecă la vale Un fir de vânt prin tufe de agriş.

Să nu mă socotiţi, pădurilor, străin, Lăsaţi tăcerea-n mine să se toarne, Să vină cerbi cu pas uşor şi lin Şi să-mi aducă noaptea-n vârf de coarne...

42 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Emil LOTEANU

Gheorghe Vrabie

Literatură & Publicistică

Auguriada

M. eminescu. "săăşarmanul dionis".

Ilustraţie de carte.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 43

Dinastii & destine

raia rogac

urmă de cometă

„TATA CUNOŞTEA LIMBA ROMÂNĂ ÎNGROZITOR DE BINE...”

Mitzura Arghezi s-a născut la 10 decembrie 1924 la Bucureşti. A moştenit de la tatăl său cele mai frumoase calităţi: energică, muncitoare, generoasă, talentată, combativă; nu osteneşte nici azi să valorifice opera Poetului. Este cunoscută ca o bună actriţă de teatru şi cinema, a jucat în peste 100 de piese de teatru şi în 17 filme, dintre cele mai populare fiind: Doi vecini(1958), Furtuna (1960), La porţile Pământului (1966), Mihai Viteazul (1970), Facerea lumii (1971), Secretul lui Nemesis(1985) ş.a. Vine adesea pe la Chişinău în vizită la Biblioteca de Arte, care poartă numele reputatului său tată. Chiar aici mi-a acordat interviul de mai jos.

44 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Dinastii & destine Tata lucra mai mult noaptea, am aflat mai târziu şi am văzut că nopţile erau dedicate scrisului. Tata a fost un om foarte organizat, ordonat şi cel mai bun tată din lume.

— De câte ori aţi vizitat Basarabia?

— De zece ori. Prima oară am venit aici în 1988. Venisem, de fapt, la Moscova, căci editurile de acolo tipăreau din T.Arghezi. În loc de drepturi de autor mi se ofereau ceva bani şi călătorii în spaţiul Uniunii Sovietice. La Moscova am cunoscut-o pe poeta basarabeană Valeria Grosu, de care mă leagă o prietenie de mulţi ani. Atunci am cerut să mi se acorde o călătorie la Chişinău. De atunci tot vin cu plăcere.

— Povestiţi-ne despre copilăria dumneavoastră sub aripile protectoare ale părinţilor.

— ...şi despre opera literară a lui Tudor Arghezi, dacă îmi permiteţi...De 42 de ani conduc Casa Memorială în care a locuit cândva familia noastră.

— Mai sunt cireşe?

— Mai sunt pomi de cireş, dar nu aşa de mulţi ca pe vremea când trăia tata. Eu am copilărit în Mărţişor. Să vă spun din care cauză se numeşte Mărţişor? Când tata a cumpărat acest teren, noi aveam o sală de expoziţii şi îi ziceam fosta tipografie, fiindcă tata dorea să-şi înjghebe o tipografie. În această încăpere este afişat şi actul de cumpărare al Mărţişorului. Nu era stradă, nu era apă, nu era lumină, nu era telefon — nimic. Încetul cu încetul tata a împrejmuit terenul şi, când a început să fie trasată strada, el a observat că primăvara, pe un câmp verde, erau presărate case, iar în pomii din jurul lor — prinse mărţişoare. Era o mahala, un cartier mărginaş din Sectorul 4. Acum suntem în

sectorul patru din cele şase, pe atunci erau patru în Bucureşti.

— Şi nu mai sunteţi un cartier mărginaş?

— Nu, s-a întins mult oraşul... Tata a văzut că oamenii puneau în pomi un fir alb şi unul roşu, adică un mărţişor. E un obicei, să ştiţi, din Oltenia, nu e în toată ţara.

— Se regăseşte şi la noi, în Basarabia...

— Plăcându-i foarte mult obiceiul, tata l-a rugat pe primar să numească strada Mărţişor, şi a rămas Mărţişor. Când veneam de la şcoală şi eram întrebată unde te duci?

— răspundeam că mă duc în Mărţişor. Noi am denumit casa cu terenul nostru Mărţişor şi aşa a rămas până astăzi. Dar m-aţi întrebat de copilărie...A fost frumoasă. Tata se scula foarte de dimineaţă. Mama ne spunea: vedeţi, dragă, că tata s-a culcat în zori, e foarte obosit. Şi nu ştiu dacă dormea treipatru ore, după care pleca în redacţia unde lucra, dacă lucra, când îi convenea, trântea uşa şi pleca, iar pe urmă venea acasă şi-şi împărţea timpul cu noi. Tata lucra mai mult noaptea, am aflat mai târziu şi am văzut că nopţile erau dedicate scrisului. Tata a fost un om foarte organizat, ordonat şi cel mai bun tată din lume.

— Cum era T. Arghezi? Înalt, scund?

— Până la urmă eu eram cu vreo doi centimetri mai înaltă decât tata, când am crescut. Era plinuţ, robust, pe urmă, când s-a îmbolnăvit foarte rău în '39–'40, slăbise. A avut o boală grea, de la care l-a salvat un doctor eminent — Grigoriu Argeş,

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 45

Dinastii & destine Trebuie să vă spun că în România, când au început să circule scriitorii şi oamenii de cultură din Basarabia, prima Casă care a deschis porţile a fost Mărţişorul.

pe care l-au înfierat toţi doctorii. Inventase el un nou preparat pentru reumatism, într-o fiolă. Pentru aceasta nu-l iertau doctorii. Ştiţi ce răi sunt doctorii? Invidia medicorum pessima, aşa se zice. L-a vindecat, şi atunci tata a slăbit, dar era plinuţ. Şi cum noi mâncam ce mâncam şi nu puteam termina mâncarea, tata zicea: daţi-mi-o mie. Era mâncăcios. Dar fumatul, să ştiţi, i-a stricat foarte mult. Nu fac pledoarie pentru a nu fuma, însă tatei tutunul i-a stricat toată viaţa.

— Mai mulţi scriitori mari au avut acest viciu: Rebreanu, Eliade, Eminescu, Stănescu...

— Tata a trăit 87 de ani. Şi să Vă spun un lucru, — dacă nu se prăpădea mămicuţa cu unsprezece luni mai înainte, poate mai trăia. El mi-a spus: nu trec anul; când se împlineşte anul, eu nu mai sunt. În fiecare vineri, că mama a murit într-o vineri, tata zăcea în pat. Încet-încet şi-a redus mâncarea şi în mod firesc a dispărut.

— E dovada unei relaţii extraordinare...

— Nemaipomenită. Nu putea trăi fără ea şi-mi spunea: tu nu vezi că nu mai vorbeşte. Îi răspundeam: nu vorbeşte să nu te supere, tată. Au fost aşa de legaţi! La un

46 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

moment dat, când mama era foarte bolnavă, s-au gândit amândoi să fie înmormântaţi în Mărţişor şi să doneze casa cu grădina întreagă, cu tot ce au avut, statului român şi să se facă o Casă Memorială pentru tineret, pentru copii, pentru maturi, pentru iubitorii de poezie, ca să dăinuie. Când să închidă tata ochii, a fost informat de la Comitetul Central că a fost acceptată donaţia şi se va face Casa Memorială. Epitafurile de pe ambele pietre de mormânt sunt scrise de tata. Am rămas eu şi cu fratele meu, care foarte curând a plecat în străinătate şi nu s-a mai întors.

— Cine vizitează mai des Casa Memorială? Din Republica Moldova cred că au fost toţi scriitorii, şi nu o singură dată.

— Trebuie să Vă spun că în România, când au început să circule scriitorii şi oamenii de cultură din Basarabia, prima Casă care a deschis porţile a fost Mărţişorul. La noi veneau toţi. Mai târziu s-au dus şi în alte părţi, dar noi am primit toţi doritorii.

Unii vorbeau mai decoltat, în sensul politic, alţii se temeau.

— Să vorbim şi despre moştenirea literară. Aţi păstrat toate exemplarele de pe vremea lui Tudor Arghezi?

Dinastii & destine Să ştiţi că oamenii de valoare vor fi biruitori, dar pe ponegritori îi va lovi Dumnezeu sau soarta...

— Tata a scris enorm de mult. Îmi place ediţia făcută de Eugen Simion, un mare domn al literaturii române. Tata a tipărit mai întâi la Editura Minerva, acolo a început ediţia de autor. Din ediţia de autor, care prevedea numai o parte din scrierile lui, s-a extins şi s-a făcut această ediţie de Eugen Simion.

— Acum se editează volumul X? — Da, s-a ajuns la volumul de publicistică. Încă vreo cinci-şase mai sunt şi nu ştiu când vor apărea...

— Când V-a venit ideea cu Biblioteca de la Chişinău?

— La parterul clădirii unde locuiesc este un Institut de Istorie. Şi un domn — Ion Constantin, care lucrează acolo, îmi tot zicea: bonjour, bonjour. Stătea cu mine de vorbă şi m-a rugat să dau unele lucruri pentru o bibliotecă din Chişinău care să poarte numele Tudor Arghezi. M-am bucurat foarte mult de această idee, care durează din 2005.

— Ce impresie V-a lăsat Biblioteca O.Ghibu, pe care aţi vizitat-o?

— La O.Ghibu erau multe persoane care şi-au dedicat viaţă istoriei şi mi-a făcut mare plăcere să le cunosc. La noi nu se face

o astfei de muncă de culturalizare pe care o faceţi dumneavoastră. Şi asta mă impresionează şi mi-a plăcut foarte mult.

— Dar impresiile despre Chişinău care sunt?

— Ultima oară nu m-a impresionat foarte mult, pentru că am venit la înmormântarea lui Grigore Vieru... L-am cunoscut cu mulţi ani în urmă. Era un om delicat, detaşat de meschinăriile acestea, era un visător.

M-a impresionat câte flori au adus oamenii, un munte de flori s-a făcut şi plus câtă lume a participat, şi aceasta a arătat că era iubit, era apreciat. La noi când moare un artist care cântă pe la toate televiziunile astea, prin diverse teatre, acolo se creează câte o coadă ceva, dar când sunt valori — nu prea. Să ştiţi că oamenii de valoare vor fi biruitori, dar pe ponegritori îi va lovi Dumnezeu sau soarta...

— Spuneţi-ne câteva cuvinte şi despre mama dumneavoastră. Cum era ea?

— Mama era o bucovineancă hotărâtă.

Când spunea da, era da. A fost dârză toată viaţa ei şi s-au înţeles foarte bine amândoi şi i-am iubit foarte mult.

— Ce Vă amintiţi cel mai adesea despre dânşii?

— Ştiţi ce spunea Tudor Arghezi, când primea multe manuscrise de la tineri, care credeau că au scris cel mai bine?

Da, el citea toate scrisorile şi manuscrisele, dar când manuscrisele erau slabe, răspundea: e bine, dar rupe foile şi scrie încă o dată, pentru că eu fac aşa: perfectez mereu ceea ce scriu şi nu las să treacă o zi fără un rând scris, ţine linia. Asta mi-a rămas de la tata.

— Vreau să Vă comunic că la Chişinău Tudor Arghezi este înveşnicit nu doar prin biblioteca ce-i poartă numele, aici este şi o stradă Tudor Arghezi.

— N-am ştiut, dar mă bucur. Să ştiţi că am emoţii pentru bibliotecă. Când mi s-a spus că e gata zugrăvită şi putem merge la Chişinău, am fost aşa de fericită! Acum vreo doi ani de zile am făcut un mic accident, care m-a imobilizat niţel, dar nu mă las, fac şi sport, şi merg înainte!

— Oricum, înainte! spunea Brâncuşi, iar dumneavoastră îi urmaţi îndemnul.

— Aşa e: numai înainte!

— Vă mulţumesc pentru interviu. Pentru acesta şi pentru celelalte, care vor veni de acum...înainte.

— Şi eu Vă mulţumesc cu dragoste.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 47

Literatură & Publicistică

Tudor ARGHEZI

NICIODATĂ TOAMNA...

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare Cu vin îngroşat în fundul lor de lut, Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare, Din mocirla cărui aur am băut.

48 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Literatură & Publicistică

Păsările negre suie în apus, Ca frunza bolnavă-a carpenului sur Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles, Şi cu ochii-n facla plopilor cerească Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 49

Dinastii & destine

Tudor ARGHEZI

VERSURI

CÂND URMA LUI DE UMBRĂ ÎNCEPE SĂ NE DOARĂ...

DEŞERTĂCIUNE Toată ziua, toată noaptea treaz, Cine-mi spune de o viaţă-ntreagă Să fiu gata pentru care ceas Când o taină poate se dezleagă?

Taina celor taine fără număr, Înnădite şi încrucişate Între creştet, inimă şi umăr, Jugul, hamul meu de rob şi frate.

LUCEFERE! Cel mai vioi, tu, sfinte şi frate, dintre stele, Rămâi oprit de-a pururi deasupra casei mele, De noapte paznic ager şi , aşteptându-ţi ora, Mă aperi împotriva şi-a mea şi-a tuturora.

Tu nu mă uiţi, iubite din ceruri, niciodată, Fie-mi durerea mută oricât de-ntărâtată.

Dai drumul trâmbii tale de catifea albastră Şi-o desfăşori din suluri la mine la fereastră.

Grămezi de giuvaiere le-mprăştii dintre bolţi De câţi au fost pe lume şi sunt, şi vii şi morţi.

Că fiecare viaţă şi moarte e-nsemnată Cu-o candelă aprinsă şi-o rază-ncrucişată.

Când vreau să ştiu ce semeni mai sunt sau nu mai sunt, Încep să ţi le număr lucind peste pământ. Şi grâul, şi porumbul, şi florile, şi ele Ies, număr după număr şi boabe, câte stele.

50 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Traista-i gata, cârja-i în pridvor.

Drumul o să fie lung pe lună, Drumul de un om şi un picior, Strâmt şi-ngust cu ceaţa dimpreună.

Stau la pândă-n bălţi şi împrejur, Clopot, voce, tunet să mă strige, Ţipăt rău sau şoaptă să murmur, Ce voi zice, nu ştiu, ce voi zice? Şi mi-e spaimă de ceva urât, De o fiară, de un ceas pe care Îl aşteaptă sufletul atât, Lângă viaţă, lângă închisoare.

Cine strigă? Nimeni n-a strigat?

Cucuvaia, greierul, tâlharul?

Voi fi fost chemat şi-apoi uitat?

Bate timpul, trece minutarul.

Netrăită, viaţa s-a sfiit Şi-am trăit-o însutit.

Literatură Dinastii & Publicistică & destine

DACICA Mă uit la tine, şubred vas de lut, Trei mii de ani ai încăput.

Veci de vecii pe care le înfrunţi S-au adunat în golul tău, mărunţi, Şi fiecare vârstă din vecie, Lăsând un fir de praf drept mărturie, L-a pus tihnit în ciobul păstrător.

Clipa trăieşte, veacurile mor.

Tu, plin de taine şi ştirbit în gură, Ai stat ascuns adânc în arătură.

Nici oasele nu i s-au pomenit Ale aceluia ce-n smalţ te-a-ncremenit Şi, frământând, ţi-a dat obârşii noi.

N-a mai rămas măcar din el gunoi.

Tot un pământ, la fel de bun, la fel de prost: Tu eşti aci. El parcă nici n-a fost.

Dar, înmuiată-n sânge şi sudoare, Unghia lui ţi-a pus un zbenghi de floare Şi, ocolindu-ţi coapsa cu subţire Chenar, i-a dat noroiului simţire.

Tu poţi să fii, el poate să nu fie, Zgârietura-i teafără şi vie.

Nu eşti al singurului Dumnezeu, Ca luna, ca o stea, ca o pustie, Eşti şi al semenului meu.

Brâul tău viu, când mâinile-au murit, Dă biruinţă gingaşului pipăit.

Olarul drept pe palma lui te-a pus Şi-ai scos răspuns, la deget, în auz.

Fragedul sunet, dulce, lin, E-ntreg şi nou ca la-nceput, şi plin.

Urciorule de vis şi de pământ, El ţi-a dat glas. Eu îţi voi da cuvânt.

ROMANŢĂ DE MAI Văzându-te plecată pe carte sau pe ac, Gingaşă copilandră, la casa din dantele, De câte ori pornisem şovăitor să-ţi fac Mărturisirea mută-a neliniştilor mele!

Apropiindu-mi umbra de frunza ruginită A pomilor de aur cu ciucuri de azur Şi cu ciorchinii-n streşini, simţeam o nesfârşită Nevoie, — cartea, acul şi ghemul să le fur, Ca să te uiţi la lucru şi slovă mai puţin.

Căutătura numai de-o clipă, dimineaţa, Nu mi-e de-ajuns, cu toate că gândul tău senin Cu zâmbetul lui fraged îmi îmblânzeşte viaţa. Îţi pregătisem parcă şi-un cântec în neştire, Pe când suna cavalul departe, dintre Alpi, Opriţi ca nişte cârduri, în şir, de coviltire, Şi se jucau în aer, pe sus, vulturii albi.

Dar, ajungând în dreptul ferestrei cu glicine, Mă încerca mustrarea căderii în ispită, Că iar a fost lumină o noapte-n geam la tine Şi-am mai pierdut o noapte întreagă nedormită.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 51

Zâna de lângă Glebus

Andrei BURAC

Meditaţii jubiliare

INCONTESTABILA MAESTRĂ A PENELULUI

autoportret în ochelari

52 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Zâna de lângă Glebus Un loc aparte în atenţia noastră îl ocupau oamenii de artă, în special scriitorii, ziariştii, compozitorii şi pictorii. Iar printre aceştia — Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu.

Iată că a sosit şi ora splendidelor explozii ale culorilor asfinţitului de soare, când îmi revin în memorie întâmplări legate de anume persoane şi, mai ales, de părinţii mei. Fiindcă numai în amintiri mai putem auzi unele sunete care au dispărut cu desăvârşire în lumea în care ne trăim zilele astăzi, în amintirile din copilăria şi adolescenţa noastră îndepărtată.

A

nul 1952. Vocea tatălui meu: „Totuşi, pleci de lângă noi... La vârsta ta, printre străini, te aşteaptă multe şi mari greutăţi...Şi în colhoz, dacă rămâneai, nu ţi-ar fi fost uşor...Acum stăpâni peste noi sunt alţii... Venetici... Şi, de data asta, nu dintre cei buni ai stirpei lor... Ei au altă credinţă...Pe cărturarii noştri care te-ar fi luminat... cam pe toţi i-au vânat... O mai fi rămas ei pituliţi pe undeva... Caută-i... Numai de la dânşii vei putea învăţa anumite lucruri bune pentru viitorul tău...”

Cam pe la acea vârstă am şi început să conştientizez cât de importantă este pentru un tânăr succesiunea generaţiilor într-o societate, să încep a înţelege în adâncurile sufletului că întreruperea în veşnica repetiţie a vieţii este inadmisibilă. Mai ales între generaţiile de cărturari, de intelectuali, precum şi neliniştea noastră, a celor mai tineri de altădată, care căutau semnele de înrudire de ordin cultural ale neamului nostru cu alte persoane din alte generaţii, cu cei care, printr-o minune, supravieţuiseră după război, foamete, deportări, exterminări, colectivizare.

La şcoala de medicină cu studii în limba rusă din Bender mi-a fost dat să cunosc câteva persoane despre care îmi vorbise tatăl meu. Erau evrei basarabeni, vorbitori şi de română, cu studii fundamentale făcute şi în ţările din extremitatea occidentală a Europei. Doar aceştia, în pauzele de recreaţie, îmi vorbeau ceva, mai pe ascunselea, şoptit, în limba mea. Iar după absolvire, cel mai îndrăgit de mine pedagog, dar şi intelectual de marcă, doctorul David Cioclea, spre marea mea mirare, m-a invitat acasă

la el, pentru a-mi face două cadouri foarte preţioase, pe care le păstrez cu sfinţenie până astăzi. „Le-am moştenit de la un profesor de-al meu, care mi-a spus să am grijă ca niciodată în viaţă acest portmoneu să nu rămână gol, iar când va fi mai plin, să dau şi celor nevoiaşi. Şi să nu-mi tulbur niciodată apele sufletului, împrumutând bani de la oricine — bogat sau sărac. Iar după ce îmi luase promisiunea că voi face şi facultatea de medicină, mi-a mai întins o foaie de hârtie pe care era dactilografiat un text cu alfabet latin, spunându-mi următoarele: Te-am ales dintre mai mulţi. Sunt prea bătrân ca să greşesc...”

Pe foiţă era textul unei rugăciuni. Recitind-o de nenumărate ori, totdeauna în singurătate, am ajuns s-o consider pentru mine, viitor medic, mai importantă decât jurământul lui Hipocrate. Iar cu timpul am reuşit să pătrund şi în alte substraturi ale profunzimii ei morale, percepând mai bine valorile pe care le promovau, prin însuşi modul lor de viaţă, intelectualii despre care am vorbit mai sus. Ţin să reproduc aici rugăciunea, deoarece cred că şi o bună parte dintre intelectualii noştri de astăzi posedă această rară virtute. Cea despre care vă voi vorbi în continuare, cu certitudine, o posedă. „Dumnezeule sfânt, înainte de a începe sfânta datorie de a vindeca creaturile Tale, îmi înalţ privirea la credinţa Ta, cerând curaj şi putere ca în mod cinstit să-mi fac datoria şi să nu mă las orbit de daruri sau bani, sau cuvinte de laudă. Ajută-mă ca în fiecare om care suferă şi caută ajutorul meu să văd Omul. Bogat sau sărac, bun sau rău, prieten

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 53

Zâna de lângă Glebus sau duşman, fă-mă să văd în el numai omul care suferă. Dacă întâlnesc un alt medic cu mai multă înţelegere decât am eu, ajută-mă să vreau să învăţ de la el. Dacă cei ignoranţi îşi bat joc de mine, fă-mă, cu toate acestea, să cred în iubirea mea pentru creaturile Tale, în dragostea pentru profesia mea. Adevărul să-mi lumineze calea, căci fiecare pas greşit pe acest drum poate aduce moartea sau durerea creaturilor Tale. O, Doamne, Dumnezeul meu şi al datoriei, întăreşte-mă şi ajută-mă şi pune în mine linişte sufletească şi calm. Amin”.

Maimonides, Moşe (1135–1204), medic, teolog şi filozof evreu. Născut la Cordoba (Spania). În a doua jumătate a anilor "50, fiind student la Institutul de Medicină din Chişinău, chiar din primul an am început să cunosc, unul după altul, nu prea mulţi, oameni din generaţiile înaintemergătoare, care trăiau înalt şi cu demnitate, oriunde ar fi locuit sau muncit în acest oraş, în care aproape peste tot se vorbea şi se studia în limba rusă. Şi printre aceştia, doar câţiva care urmaseră şi ceva studii liceale ori universitare în România sau în ţările Occidentului. Împreună cu nişte prieteni de suflet, la reîntâlnirile cu aceste persoane aproape că le cerşeam să-şi mobilizeze străfundurile memoriei lor, pentru a afla de la ei şi a învăţa cât mai multe lucruri din cele pe care le învăţaseră până la instaurarea puterii sovietice.

Pentru că noi nu le-am putut cunoaşte de la profesorii aproape agramaţi, pe care îi avusesem în şcoli, dar nici din bibliotecile sovietice ale timpului, cu maldăre de cărţi cenzurate, unele cu texte distorsionate, false sau chiar moarte încă de la tipărirea lor.

Un loc aparte în atenţia noastră îl ocupau oamenii de artă, în special scriitorii, ziariştii, compozitorii şi pictorii. Iar printre aceştia — Glebus Sainciuc şi Valentina Rusu-Ciobanu.

Nu, pur şi simplu, doi artişti plastici, ci o familie alcătuită din doi oameni de artă, născuţi şi crescuţi în Chişinău, deci, orăşeni. Persoane cu studii în domeniu, printr-o minune nici plecaţi-fugiţi de groaza venirii comunismului, nici deportaţi-exterminaţi. Doi oameni de artă în plină maturitate, înzestraţi şi de natură cu un rar ferment al vieţii, oameni care nu erau intoxicaţi, ca mulţi alţii, de concurenţa şi invidia ce stau la baza efortului supraomenesc.

Două persoane cuprinse de o pornire sufletească creatoare de nestăvilit, mergând umăr la umăr pe drumul artiştilor plastici profesionişti. Persoane trăind zi de zi nu numai cu arta, în atelierul lor modest, dar şi existând din artă, mergând cu capul sus şi cu mare credinţă pe drumul plin de spini şi umilinţe într-un imperiu cu o ideologie comunistă, care prezenta un subtil pericol pentru lumea civilizată. Persoane care posedau secretul — şi chiar îl prac-

54 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

glebus sainciuc

compoziţie decorativă — VII

emil loteanu

Zâna de lângă Glebus ticau! — cum să-şi refuleze, şi într-un astfel de sistem, „hoardele sălbatice ale dorinţelor trupeşti şi sufleteşti”. „Nici un ban, nici un cât de mare lux nu se compară cu marea plăcere de a face o adevărată artă, ne tot repeta pictoriţa Valentina Rusu-Ciobanu, femeie de statură mică, cu chipul permanent bântuit de un freamăt, femeie înzestrată şi cu o energie comunicativă rar întâlnită. Iată ce scria marele Rembrandt în alte timpuri, care, bănuiesc, erau mult mai grele ca ale noastre, continua doamna Valentina Rusu-

ştefan cel mare după lupta de la războieni Ciobanu în atelierul ei din sectorul Râşcani, ticsit de tinerii de pe atunci: „Eu sunt artist mai mult decât cetăţean! Da, cu viaţa şi sângele! Până la moarte! Arta mea sunt eu, adevărul măruntaielor mele. E crucea pe care mă crucific. Credinţa mea şi spânzurătoarea.

Paradisul meu”.

Cu această pictoriţă, eu şi cei care, nu prea mulţi, erau acceptaţi în preajma ei, am făcut schimb de cărţi în română, rusă, franceză şi engleză (limbă pe care ea a învăţat-o de sine stătător), am vizionat şi discutat spectacole şi filme. Dar şi politică... Discuţiile, aproape de fiecare dată, erau şi în contradictoriu. Am ascultat multă-multă muzică. Muzică atât de necesară nu numai pentru suflet, ci şi în tratamentul indispoziţiilor care se întâmplă să ronţăie coardele sufleteşti cu atâta lăcomie... Muzica — dintre toate artele, cea mai intensă — cu misterul ei atât de necesar în viaţa omului... De altfel, precum şi poezia, şi literatura, şi arta plastică. Există atâtea suferinţe sufleteşti enigmatice, care se pot trata doar cu ajutorul artelor! Arte care se învaţă, care trebuie învăţate, ca mai apoi să copleşească înalt cu misterul lor inimile celor care s-au străduit să le domine.

Tot de la această distinsă şi incontestabilă artistă, în tinereţile mele, am aflat pentru întâia oară că omul poate suferi mult mai cumplit şi de o altfel de foame, decât de o

glie şi oameni

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 55

Zâna de lângă Glebus lipsă prelungită de hrană. Foame care nu poate fi potolită cu nimic altceva decât cu elixirul artei.

Astăzi, având în spate povara anilor, copleşită de experienţele vieţii, nu mai frecventează cu regularitate şi sfinţenie atelierul său de creaţie din sectorul Râşcani, folosindu-se de unul mult mai mic din casa în care locuieşte. Dar, la fel ca în timpurile de până acum, şi aici o însoţeş-

te, mereu, aceeaşi rugăciune a inimii. Ruga omului de artă, mereu gata de a gândi creator, de a polemiza cu orişicine despre creaţie şi despre viaţă. Maestra incontestabilă a penelului basarabean, doamna Valentina Rusu-Ciobanu, simte, ştie, dar este şi foarte conştientă de aprecierea şi recunoaşterea discipolilor, a consumatorilor de arte frumoase de la noi, dar şi de pe alte meridiane.

Recent, mai având încă o dată şansa de a fi invitat în vizită la marea Artistă — dar şi soţie, mamă, bunică şi străbunică! — în vechea casă de pe strada Grigore Ureche din apropierea bisericii Sfânta Vineri, am surprins-o pe amfitrioană trebăluind — exact ca în tinereţe! — prin curtea spaţioasă a casei. O casă împrejmuită de o grădină cu certe semne pline de nobleţea şi tradiţiile vremurilor mai de demult, astăzi dis-

a.puşkin şi c. stamati

natură statică "flori şi sfeşnic"

56 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Zâna de lângă Glebus părute aproape cu desăvârşire în Chişinău, cu o curte plină cu flori şi umbrită de arbori „neschimonosiţi” de o îngrijire prea exagerată a mâinilor omului. Pe chipul doamnei — aceeaşi blândeţe şi bunăvoinţă, aceeaşi bucurie a revederii, gata în orice clipă de a-şi satisface plăcerile comunicării. Dândune cu părerile, şi unul, şi altul, despre câteva „nimicuri” frumoase, dar necesare pentru viaţa noastră de zi cu zi, până la urmă, pe neobservate, am lunecat, ca de obicei,

Grigore Vieru

la alte teme, mai grave, poate chiar şi mai pline de importanţă vitală. Că astăzi ne ducem viaţa într-o vreme neprietenoasă tuturora, într-un haos aproape generalizat al culturii, care se răsfrânge dureros asupra noastră, în special, asupra oamenilor de creaţie, mai ales asupra celor mai tineri.

A luat în discuţie şi teme mai delicate, precum „frumuseţea imaginilor urâte”, despre

aureliu busuioc

aceea că şi omul are o datorie ca, cel puţin din când în când, să se mai întrebe dacă pe racursiul vieţii lui a avut şi stări de fericire şi, cu atât mai mult, stări de beatitudine. Şi dacă-i consecvent întru a-şi apăra fiinţa, şi dacă el, omul, poate fi sau este un destin chiar şi aici, în provincia noastră atât de amărâtă astăzi...

A câta oară am rămas convins că Basarabia noastră are o personalitate cu virtuţi universale ale cugetului, care pledează pentru o adevărată concordie a intelectualilor, aceasta bazată pe creaţie, pe adevărata valoare a spiritului, caz mai rar întâlnit printre intelectualii noştri dintre Prut şi Nistru...

La puţin timp, înainte de a ne lua rămas bun, când abia de se auzi de undeva, din vecinătate, un plânset lung de copil, răspândindu-se în înălţimile cerului, doamna Valentina se nelinişti brusc, vibrând: „Oare ce s-o fi întâmplat?”, exact ca în

tinereţe, atunci când o vizitam cu nereuşitele noastre, cu tristeţi profunde, bucuroşi că aveam cui le împărtăşi. Atunci, ea ne liniştea de fiecare dată, ne mângâia cu privirea, iar la despărţire ne repeta, în concluzie, cunoscuta maximă: „Şi asta va trece...”

Făcând cale întoarsă spre casă, mă tot gândeam la aceşti doi oameni, contemporani cu noi, la Glebus Sainciuc şi la Valentina Rusu-Ciobanu, ca la nişte mari admiratori ai vieţii, fie ea oricum ar fi, ceva caracteristic doar artiştilor autentici, persoanelor de mare anvergură umană. Asemenea persoane, veritabile spirite umane, niciodată nu sunt ghidate de o iluzorie superioritate artistică sau de vârstă în relaţiile lor cu cei mai tineri şi chiar foarte tineri.

Iar calitatea mea de prieten şi coleg cu asemenea oameni o consider un mare privilegiu şi un adevărat răsfăţ al sorţii.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 57

Literatură & Publicistică

Auguriada

ŢARCUL Stâlpii Au fost bătuţi cu râvnă în pământ, Împlântaţi adânc în miezul gliei.

Orbi şi muţi, Ei stau zăgăzuind Larga revărsare a câmpiei. Şi încins cu creangă de stejar Ţarcul stă de strajă pe colnice...

Mânjii vin cu pas supus şi rar, Îndemnaţi de chiot şi de bice.

Repetând al ţarcului ocol, Alergând pe strâmta lor orbită, Mânjii cresc cu suflet trist şi gol, Cresc cu semeţia potolită.

Când se-ntâmplă câte-un vânt sălbatic De prin stepă să se smulgă-n zări, Mânjii urcă ochii de jăratic Şi-l adulmecă cu tremurânde nări. Şi tresare şi zvâcneşte mânzul, Şi nechează pătimaş şi larg! ...Se întoarce sufletul la dânsul, Sufletul de dincolo de ţarc.

58 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Emil LOTEANU

Gheorghe Vrabie

Literatură & Publicistică

Auguriada

Râul nistru lăţângăa oraţţşsul râbnita.

Acvaforte haşurat.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 59

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Pavel Proca vs. Iurie Negoiţă

CONFESIUNILE LUI ROMEO În profesia lui nu alege, ci este ales. Nu culege, ci este cules. E răbdător şi jovial de te scoate din sărite. Dar nu sare la bătaie. Ştie, ca puţini alţii, să tune şi să fulgere apocaliptic de pe dâmbul dreptăţii lui.

De fapt, dâmbul său e coşcogeamite munte. Pare naiv în marele său crezământ şi marele său optimism de vieţuitor teatral. Cu înţeleaptă şiretenie îşi trage în capcană oponenţii rânzoşi, citindu-le, pe furiş, din scoarţă în scoarţă intenţiile. Nu neapărat răufăcătoare. Cineva are frumuseţe, dar nu are fascinaţie. Altul are prea mult pământ sub picioare, dar nu prea are duh şi văzduh în suflet. Altcineva are farmec, dar nu are rezonanţă. Iurie Negoiţă le are pe toate. Este o emanaţie, un produs brut al Teatrului Puşkin-Eminescu — deşi a jucat şi pe scenele Luceafărului şi Gintei Latine — şi al propriului stil interpretativ inconfundabil. Poate sta la pândă stagiuni în şir într-un colţ de scenă, ca Mohammed Ali într-un ungheraş de ring, ca mai apoi, după ce s-au răscopt premisele, să lovească fulgerător. Nu şi ucigător.

Fulgerător nu e o metaforă. E starea de creaţie a lui Negoiţă. Şi-a cristalizat o manieră proprie de joc şi trăiri scenice din care cauză e nespus de greu să-l ghigoseşti în rama aurită a unui portret. E teribil de greu pentru că ar trebui să ticluieşti tot atâtea portrete de creaţie, câte personaje au prins viaţă teatrală prin mijlocirea firii lui. Munceşte — acesta-i cuvântul potrivit la locul potrivit — ca un apucat cu zâmbetul până la urechi pe obrajii rumeni ca o vatră de jăratic.

Poate că nu toate rolurile sale trag greu la cântar (depinde şi cine le cântăreşte), în schimb, toate rolurile sale sunt de durată: nu o epocă reflectă un artist, ci un artist reflectă o epocă. Prezenţa scenică a lui Iurie Negoiţă e marcată de început şi de continuitate. E nesuferibil de pământesc. De mioritic, cum se exprimă poeţii noştri. Chiar şi în Romeo era din Călineşti, nu din Verona.

60 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Dialog

Ţi-aduci aminte, Teofile?

IURIE NEGOIŢĂ: — La ce bun m-ai invitat la un pahar de vorbă, Pavele, dacă de mai bine de un deceniu eşti certat cu licoarea Domnului?

PAVEL PROCA: — Te-am invitat la o cafea.

I.N.: — S-o bea turcii, că eu sunt creştin.

P.P.: — Atunci, ca un creştin ortodox, să-mi spui pe şleau ce daraveră ai poznit chiar în primele luni de studenţie la Moscova?

I.N.: — A fost demult... Acum patruzeci şi şase de anişori. Era toamna lui 1964. Doamne, cum mai zboară timpul! Bătuse prima brumă moscovită. Împreună cu bunii mei colegi de cărturărie — învăţam la facultatea de actorie a Institutului Unional de Artă Teatrală A.V. Lunacearski — ne cotileam, cum se spune în satul meu, spre staţia metro...

P.P.: — Şi cine-ţi erau camarazii?

I.N.: — Ei... parcă tu nu-i cunoşti: Anatol Răzmeriţă, Ion Puiu, Nicolae Darie, Mihai Iorga, Victor Soţchi-Voinicescu, Ion Gheorghe Şvitchi… În drum spre staţie, pe trotuar, în faţa noastră apare ca din senin o jigodie de câine.

P.P.: — Un câine-lup?

I.N.: — Ba bine că nu! Un căţeluş cât un dovleac. Dar să vezi minune: era încotoşmănat într-un cheptăraş şi îmbumbat de la gât până la coadă. Ca nu cumva să răcească, javra. Aşa ceva încă nu văzusem în viaţa mea. Colac peste pupăză, needucata jigodie după fiecare cinci-şase metri ridica un picioruş în sus. Făcea pipi în faţa viitorilor artişti ai norodului moldovenesc. Îşi bătea joc de noi !

P.P.: — Şi tu n-ai răbdat...

I.N.: — Şi eu n-am mai răbdat. Sunt din viţă de răzeşi de la Prut, am cules de la rădăcina unui copac un bolovan, l-am scuipat de trei ori ca să fie cu noroc, am ochit javra şi am pocnit-o drept în screaua cheptăraşului.

P.P.: — Şi căţeluşul a început să scheaune ca din gură de căţea?

I.N.: — Potaia ca potaia... o învăţasem etica şi conduita moldovenească cu un bulgăraş de pământ, nu cu un pietroi. Dar, parcă din asfalt, a ţâşnit o baborniţă, mare cât monumentul de la intrarea în oraşul Bălţi, mătăhăloasă şi spurcată la gură şi când m-a luat la plefturit, s-au oprit tramvaiele în Moscova.

Scurt circuit! De unde să ştiu eu că în capitala Uniunii Sovietice existau câini de casă şi de rasă? La mine-n sat eu eram spaima dobermanilor. Când începeau să latre haimanalele în mahalaua noastră, directorul şcolii se scărpina mâhnit în creştet: "Băiatul lui Ion Negoiţă s-a pornit la învăţătură..."

P.P.: — Dacă am ajuns la învăţătură, spune-mi câţi ani ai învăţat în metropola sovietică?

I.N.: — Un cincinal bătut pe muchie. Şcoală excelentă.

Profesori — mai dă, Doamne, şi altora. Teatre extraordinare. Spectacole fantastice. Artişti pe care numai în filme îi văzusem. Toate bune şi frumoase, dar mizeria, sărăcia ne prăpădeau cu zile, nu alta.

P.P.: — În ce consta mizeria-sărăcia?

I.N.: — În ce consta... în ce consta... Pâinea dispăruse nu doar în Moscova, ci şi în Moldova. Nu aveam ce mânca, iată în ce consta!

P.P.: — Îmi aduc aminte de acei ani... Învăţam într-o clasă cu Nicolae Roşca, redactorul-şef al revistei care ne publică dialogul, cu Efim Josanu, ex-preşedintele Comitetului Olimpic, Gheorghe Corman, fost crainic la televiziunea moldovenească. La şcoala medie moldo-rusă din Teleneşti învăţam. De luni până vineri făceam coadă la brutării, ne căpătuiam cu câte o pită din mazăre şi cartofi, iar sâmbăta, după lecţii, cu desagii cu pâine de la iepure în cârcă o luam, pe jos, spre satele natale să înfruptăm părinţii, fraţii, surorile...

I.N.: — Ce puteam cumpăra noi, cu bursa noastră de 25 de ruble, în magazinele moscovite? Mai nimic. De fapt, în magazine şi era mai nimic.

Puiu, Soţchi şi Iorga cât pe ce să dea ortul popii de foame. Subnutriţie

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 61

Ţi-aduci aminte, Teofile?

La examen au venit profesori, regizori, actori din toată Moscova. De studenţi nici nu mai vorbesc.

se numea foamea. Au fost luaţi la evidenţă medicală. Se căpătuiseră cu bonuri la o cantină specială: o străchinuţă de terci cu apă chioară. Şi nişte pastile dulci, ghematoghen se numeau, pe care ei le împărţeau frăţeşte cu noi.

P.P.: — Şi cum i-au permis lui Ion Puiu, aşa jigărit cum era, să-l joace pe Lenin în Omul cu armă?

I.N.: — Lenin a fost mai târziu... în anul patru, dacă nu greşesc.

P.P.: — Şi chiar Ion l-a jucat pe Vladimir Ilici?

I.N.: — Nu râde, că l-a jucat foarte bine.

Pentru prima dată în istoria şcolilor teatrale sovietice un student, pe deasupra minoritate naţională, a fost distribuit în rolul celui din Mausoleu. Îţi închipui cât leninism a tocit Puiu în anii ceia? Mai mult decât Victor Stepaniuc şi Mark Tkaciuk luaţi la un loc. Da machiajul? Doamne fereşte! Venea un specialist de la Mosfilm şi-l tortura ore în şir. Responsabilitate ideologică, nu şagă.

P.P.: — Am văzut nişte fotografii vechi...

I.N.: — Şi vrei să spui că nu semăna cu Ulianov-Lenin?

P.P.: — Semăna.

I.N.: — La examen au venit profesori, regizori, actori din toată Moscova. De studenţi nici nu mai vorbesc. Toţi au recunoscut că Puiu e maladeţ.

P.P.: — Ce-i drept, aţi avut noroc şi de nişte pedagogi jos pălăria.

I.N.: — Ai dreptate, am avut. Olga Pâjova şi Boris Bibikov, discipolii lui Stanislavski, deveniseră părinţii noştri moscoviţi.

Alcătuiseră un orar de lecţii suplimentare şi ne invitau, pe câte trei-patru studenţi, pe rând, la ei acasă. Eram poftiţi pentru a

62 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

fi hrăniţi, nu pentru a face teorie teatrală. Şeful grupului era Simion Ghimpu. Dumnealui ne-a dus la librăria Drujba, ne controla bibliotecile personale, ne examina dacă citeam ceea ce cumpăram. Cărţile româneşti erau foarte ieftine în Moscova: douăzeci de kopeici un volumaş din Biblioteca pentru toţi.

P.P.: — Mai era cu voi şi regretatul Veniamin Apostol.

I.N.: — Întocmai. După absolvirea Conservatorului Gavriil Musicescu îşi continua studiile regizorale sub oblăduirea renumitului Anatol Efros. Cu Veniamin am montat Priveghiul mărginaşului de Vasile Vasilache.

P.P.: — Cum aţi ajuns la Teatrul Academic în 1969 şi cum aţi fost întâmpinaţi?

I.N.: — Am fost peţiţi încă din institut de Valeriu Cupcea. Să zic că am fost primiţi cu braţele deschise, aş minţi. Pe de altă parte, care trupă se bucură când vin cadre noi?

Concurenţă, dom’le! Cu atât mai mult că noi veniserăm cu lada cu zestre studenţească: două spectacole foarte reuşite. Au fost incluse în repertoriu şi s-au jucat mai multe stagiuni: Tangoul criminal şi Corbul de Carlo Gozzi în regia lui Boris Bibikov.

P.P.: — Şi cum ai ajuns la Romeo şi Julieta, montat de Andrei Băleanu?

I.N.: — Premiera a avut loc pe data de unu ianuarie 1971.

P.P. : — Ţii minte botezul?

I.N.: — Am găsit-o în cronicile academicianului Leonid Cemortan. Mai mult nu mă întreba de roluri plăcute şi neplăcute. Am avut destule pe parcursul a patruzeci şi una de stagiuni.

P.P.: — Te cred, altfel nu vedeai titlul onorific de Artist emerit, în1983...

I.N.: — Fără a fi nici membru de partid, nici komsorg, nici proforg. Pe atunci emeritul trăgea foarte mult la cântar.

P.P.: — Şi ce folos? Peste douăzeci de ani de carieră nu ai ajuns iar în faţa unei comisii de examinatori?

I.N.: — Am ajuns... Toată trupa a fost impusă să se prezinte în faţa judecătorilor şi să recite, ca nişte elevi repetenţi, fabule.

P.P. : — Ai recitat Vulpea şi Bursucul?

I.N.: — Pe dracul, am recitat! M-am cărăbănit pe scena Luceafărului. Ştii foarte bine cu ce s-a terminat această neghiobie naţională. Diana Barcaru s-a aruncat de la etaj...

Colega noastră de facultate şi de teatru ajunsese în rândul cerşetorilor. Ca şi noi toţi, de fapt.

P.P.: — Cum ai devenit director general al Teatrului Naţional Mihai Eminescu?

Teatru cu cazino.

I.N.: — Fără cazino era mai bine? De unde bani pentru salarii şi montări? De ce nici un deştept nu spune cum renumitul actor rus, Aleksandr Zbruev, a deschis restaurant în Teatrul Lenkom? Şi Mark Zaharov nu a văzut o crimă în asta! Ce trebuia să facem în acele condiţii mizerabile? Să murim de foame? Teatrul îşi are intrarea sa. Cazinoul îşi are uşa sa.

Spectatorii şi jucătorii nici nu se întâlnesc, nici nu au ce împărţi. Bogaţii cu averile lor, săracii cu spectacolele lor.

P.P.: — Cine totuşi a distrus fostul teatru?

Până la urmă toate oalele şi ulcioarele s-au spart în capul regretatului Iacob Burghiu, care era şef al Departamentului Arte de la Ministerul Culturii. Să fi avut un funcţionar de rând asemenea putere? Fostul ministru, Eugeniu Sobor, plecase iar la Comitetul Central. Viitorul ministru, Ion Ungurea-

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Noi nu avem manageri teatrali. Noi avem stăpâni, cinovnici, birocraţi şi carierişti profesionişti. Fără şcoli teatrale serioase.

nu, era deputat în primul parlament. Cine a ordonat lichidarea teatrului?

I.N.: — Teatrele sunt distruse de fidelii slujitori ai teatrelor. Cu alte cuvinte, sunt nimicite dinăuntru cu susţinerea tacită a celor din afară. Eu, unul, nu voi uita niciodată acea şedinţă în plen a Consiliului Uniunii Teatrale, când majoritatea colegilor noştri din alte teatre, după ce au argumentat cu lux de amănunte — Cartagina trebuie distrusă! — au votat şi au bătut ultimele cuie în sicriul trupei.

P.P.: — Eu n-am votat!

I.N.: — Tu n-ai votat, dar camarazii tăi au ridicat voios mânuţele.

P.P.: — Triste amintiri... Totuşi, cum ai ajuns director general?

I.N.: — Colegii m-au urcat în tron. Trupa, susţinută de minister, m-a uns pe mine.

P.P.: — Şi tu, la rându-ţi, ai susţinut candidatura lui Vitalie Rusu în funcţia de director artistic.

I.N. : — Aşa a fost şi nu regret. Ce a fost mai departe e treaba noastră...

P.P.: — Doar a voastră?

I.N.: — Să-ţi dau să citeşti scrisorile pe care le ticluiai pentru noi? Pentru mine şi pentru Vitalie. Un maldăr de plicuri.

P.P.: — În care, printre altele, scriam că, atâta timp cât veţi fi o apă şi-un pământ nu vă paşte pericolul răzmeriţei. Cum va trece printre voi pisica neagră, cum vor apare zurbagiii.

I.N.: — Dacă ar fi fost doar pisicile, mai treacă-meargă... Să ştii un lucru, Pavele, nu m-am ţinut niciodată de posturi. Niciodată n-am confundat treaba ceea cu prefectura. Vitalie Rusu e un actor cu majusculă. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus în seara de 12 mai, anul curent,

la vizionarea spectacolului studenţesc D-ale carnavalului. Despre Vitalie ţi-am spus.

P.P.: — Atunci mi-ai spus mie, acum destăinuieşte-te cititorilor.

I.N.: — O spun ca la spovedanie: dacă Vitalie Rusu nu s-a învrednicit cu premiul Cel mai bun actor al anului, la recenta Gala UNITEM, pentru rolul central din Suflete moarte, montat de Ion Sapdaru, atunci halal de asemenea jurii, gale, festivaluri şi competiţii. Crede-mă, că e un rol de zile mari.

P.P.: — Te cred. Totuşi, de ce aţi ieşit ambii din birouri cu uşile-n cap?

I.N.: — Fiindcă începuseră iar a croncăni corbii deasupra lui Eminescu. Cum crezi, dacă lucrurile ar fi mers din cale afară de prost, s-ar fi încumetat cineva să ne jinduiască funcţiile? Ţi-o spun ca unui vechi prieten şi coleg de breaslă: o trupă mai experimentată ca a noastră nu există nici într-un teatru. Circa cincizeci de actori de toate vârstele.

P.P.: — De acord. Or, mai e un ceva...

Anatol Durbală, Oleg Grudco, Sandu Leancă, Mihaela Strâmbeanu, Anişoara Bunescu s-au transformat în ducători de tavă. Interpreţi de roluri episodice. Igor Caras, Nelly Cozaru, Luminiţa Ţâcu au părăsit teatrul. Să fie gaşca de vină?

I.N.: — O fi, nu zic ba. În acelaşi timp pe scenele noastre – şi mare, şi mică – au montat Mihai Lungeanu, Ada Lupu, Ion Sapdaru, toţi trei din România. Emil Gaju, Silviu Fusu, Titus Jucov, Sandu Vasilache, Vitalie Drucec, Mihai Fusu, toţi de la noi...

P.P.: — Acum nu ţi-e dor de cabinet?

I.N.: — Ai în vedere biroul directorului general? Nu, nu mi-e dor! Eu am fost, sunt şi voi rămâne actor. Mă bucur că nu mă uită directorii de scenă. Ba şi Petru Vutcă-

rău m-a peţit într-un excelent rol. Vino, pe la sfârşitul anului, la Eugene Ionesco să mă vezi. Vei aplauda...

P.P.: — Într-o emisiune televizată Andrei Strâmbeanu îi relata lui Mihai Fusu că avem directori de teatru eternizaţi şi chiaburiţi pe banii statului.

I.N.: — Strâmbeanu ştie ce spune.

P.P.: — Andrei ştie, dar tu nu ştii? Au fost distruse muzeele, arhivele, fotografiile. Au rămas teatrele fără istorie!

I.N.: — Ştiu şi eu, ştiu şi cei de la Ministerul Culturii. Noi nu avem manageri teatrali. Noi avem stăpâni, cinovnici, birocraţi şi carierişti profesionişti. Fără şcoli teatrale serioase. Târgoveţi de meserie.

P.P.: — La început ai fost Gheorghe, pe urmă te-ai numit Iura? Cine eşti, de fapt?

I.N.: — Sunt Gheorghe al lui Ion Negoiţă din comuna Călineşti, judeţul Ungheni, născut în ziua a cincea a lunii brumărel, anul una mie nouă sute patruzeci şi şase.

Copilul foametei, ca şi tine.

P.P.: — Şi numele Iurie de unde se trage?

I.N.: — De la Moscova. Pedagogul nostru, Olga Pâjova, m-a rebotezat. Dar nu m-a numit Jora, că e nume de maidan. Apropo, în teatrul cel vechi mai era un Gheorghe, căruia toţi îi ziceam Iurie.

P.P.: — Haso?

I.N.: — Regretatul Haso. Colegul de facultate al lui Valeriu Cupcea, Constanţei Târţău, Petru Baracci, Eugeniu Platon...

P.P.: — Aici încheiem? Vrei să mai spui ceva important?

I.N.: — Spune tu ceva….

P.P.: — Mai bine îţi cânt...

I.N.: — Hai!..

P.P.: — Mână, Gheorghe, boii bine...

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 63

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Pavel Proca

Anatol Răzmeriţă a fost şi este un rapsod al timpului trecut

COLIND PESTE OCEAN Anatol Răzmeriţă (vi-l mai amintiţi?) a urcat pe scenă simplu, modest, fără tam-tamuri, surle şi tobe, fără armură de protecţie, vulnerabil la magia cuvintelor şi la razele dătătoare de speranţe ale rampei. Destui actori buni s-au evaporat printre culise, pentru că au fost din cale afară de convinşi că Dumnezeu le-a pus palma pe creştet. Lui Anatol nu i-a pus nimeni mâna nici pe scăfârlie, nici pe frunte, nici pe umăr. Pe întinsul a douăzeci de stagiuni ne-a oferit cu mărinimie o stare de spirit, plămădită din generozitate. Dintr-un preaplin al sentimentului melodiei, poeziei şi melancoliei. E un rătăcitor bard clasic. Un menestrel la curţile dorului. Tol, nume pe care l-a adus cu trenul Moscova-Chişinău după absolvirea Institutului Teatral, cunoaşte greutatea cuvintelor şi-şi sugrumă sufletul cu vraja lor. Ştie, ca puţini alţii, să facă deosebire între siguranţa artistică şi tupeu. Nu se bizuie excesiv pe talent şi nu se risipeşte în clevetiri aristocratice. A umplut tăcerile noastre cu atâta pasiune, încât tăcerile răcneau deznădăjduit. Încărca la maximum pauza ca să putem auzi desluşit pauza.

A

natol Răzmeriţă a fost şi este un rapsod al timpului trecut. Dar şi al timpului prezent. El nu compunea îngerul pe cale alchimică, el avea îngerul într-însul. Or nu la vederea tuturor. Figura lui Răzmeriţă face parte din acea speţă rară, căreia timpul nu-i macină pecetea. Dimpotrivă, o cizelează meticulos ca pe o valoroasă efigie de colecţie. A fost pentru noi toţi balada din piatră a unui timp păgân. A parcurs, de unul singur, pe scenă şi în viaţă, tragicul, grotescul, sublimul. Dacă ar fi să unesc printr-o acoladă teatrul său cu poezia cântată — pe atunci încă nu auziserăm de folck, — termenul obţinut s-ar numi subtilitate.

Inimoasele întâlniri teatrale şi literare din fostul cămin al Ministerului Cul-

64 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

turii de pe fosta stradă Tolbuhin ne dau târcoale până în mileniul trei. Cenacluri nocturne sub zodia destinului hain. Când după atâtea căutări disperate a găsit atât de puţin înainte, a lovit năprasnic cu toaipa în ursită şi a luat-o la fugă în lumea mare fără a mai face cale întoarsă. Continuă să vieţuiască cu zdrenţe de amintiri elegiace, precum fumătorii pofticioşi duhnesc mucuri de ţigări după ce-şi isprăvesc tutunul.

Ce-i drept, nu s-a vaporizat nici în străinătăţi amare. Acei, care ştiu să-şi păstreze demnitatea şi verticalitatea, rămân oriunde grinzi ale simţirii româneşti. Chiar şi în pribegie. Răzmeriţă e o asemenea grindă.

Distanţa imensă dintre Moldova şi America

face să se supradimensioneze în sufletu-i sentimentul de a căuta Casa. Nu neapărat mare. Şi din Canada, şi din S.U.A. pentru artistul care iubeşte această şchioapă de pământ al făgăduinţei, peticul mioritic se vede exagerat de mare: Un verde ne vede...

Din razele curcubeului, înflorit peste Niagara când e soare, Anatol smulge durerea bejaniei. O smulge cântând disperat California regretatului Grigore Vieru. Duhovnicul său dintotdeauna. Şi peste ocean Răzmeriţă face spectacole. De astă dată fără regizori. Îşi aminteşte cu lacrimi dulci în ochi de Valeriu Cupcea, Andrei Băleanu, Veniamin Apostol şi aşteaptă înfrigurat să ningă în subtropice. Şi printre fulgii de nea să apară o nălucă de sanie cu zurgălăi. Şi un plu-

Ţi-aduci aminte, Teofile?

La o repetiţie a spectacolului "Romeo şi Julieta" de W. Shakespeare.

Anatol Răzmeriţă (în rolul lui Mercuţio–centru) alături de regizorul Andrei Băleanu şi actorul Damian Dimitrov.

guşor numai bun de pornit colindul. Cetărătorii-colindători — Ion Puiu, Iurie Negoiţă, Nicolae Darie, Ninela Caranfil, Mihai Iorga, Ion Gheorghe Şvitchi — îi ţin isonul de pe malul Bâcului. De pe malul Senei le sare întru ajutor Victor Soţchi-Voinicescu.

Anatol Răzmeriţă nu e un trubadur-servant al poeziei. Mai degrabă e un stranic cu alură romantică. Egal doar cu sine în sensul echilibrului şi al expresivităţii. Prin succesive operaţii chirurgicale de îndepărtare a balastului ideologic şi-a consolidat repertoriul. Magia primară a artei sale e folclorul şi stihul clasic. Convinge întotdeauna fără a învinge niciodată. Poezia de valoare îi pulsează în vene mai dihai decât sângele. Se ducea, pe timpuri, cu chitara în braţe să dea bineţe tuturor busturilor de pe Aleea Clasicilor. Încă pe atunci, când roşul curgea năvalnic peste tot. Veritabil hidalgo al cuvântului şi rafinamentului, Tol nu se încărca, în pofida pizmătăreţilor, cu veninuri mortale. Pentru dânsul binele şi mai binele este o voca-

ţie. Nu a păşit pe scenă cu paloş butaforic de cherestea în căutarea triumfului neghiob. Nu a făcut-o niciodată pe eruditul, deşi dormea, încă din anii studenţiei, cu volumele lui Antoşa Cehonte sub căpătâi. În vis şi numai în vis i-a jucat pe Treplev, pe Dorn, pe Astrov, pe Firs, pe Lopahin, pendulând fulgerător între mizerie şi nobleţe.

Tol cunoştea foarte bine zicala, că singurul cântec de triumf este cel al cocoşului care cheamă soarele, şi nu vâna triumful beteag.

Mai ştia şi maxima: la o masă de proşti cel mai prost dintre toţi este omul spiritual, şi se ferea de mese. Rostuia, în nopţile cu stele în suflet, cuvinte blânde fără zăranie de banalităţi. Le rostuia într-o dezordine deloc orchestrată. Cu Bacovia, Minulescu, Topârceanu, Blaga, Barbu, Eminescu, Sorescu, Stănescu, Ioan Alexandru... ne-a adăpostit junia şi rezistenţa prin cultură. Răzmeriţă e un tiran-vrăjitor care-şi farmecă prietenii prin arderea şi credinţa în ceea ce face. Fără a face parte din nici o gaşcă ascunsă între

culise. Nici bun peste măsură nu a fost: când eşti prea bun, te ling servilii din toate părţile. Te ling ca pe o caramelă. Lui Tol îi displăceau dulciurile şi dulcegăriile.

Aproape după fiecare premieră îşi spunea: "Gata! Mă las de teatru!" Şi nu se lăsa.

Nu se lăsa teatrul de dânsul. Jucând mult şi aproape întotdeauna bine, nu a avut timp să viseze la rolul visat. A avut însă timp să se strecoare cu uşurinţă în fiinţa artistului cu chitară. Chiar s-a identificat cu ea. Şi cu regretatul Mihai Dolgan: De ce plâng chitarele? Anatol Răzmeriţă a izbutit să coboare foarte adânc în stările poetice pe care le-a trăit. Pe care le-a suferit. S-a contopit cu poeţii pe care i-a adus în scenă. Cu Vieru, Vatamanu, Ciocanu, Codru, Matcovschi, Boţu, Damian, Teleucă... Abia după ce îi cunoşti de-a fir-a-păr începi să te descoperi pe tine... Pe tine te găseşti mai greu...

Găsindu-mă, am început să cred în adevărul meu... Tol a răbufnit pe scenă ca un actor fatal. Prin excelenţă, un personaj în răspăr

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 65

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Anatol Răzmeriţă nu e un trubadur-servant al poeziei. Mai degrabă e un stranic cu alură romantică. Egal doar cu sine în sensul echilibrului şi al expresivităţii. Prin succesive operaţii chirurgicale de îndepărtare a balastului ideologic şi-a consolidat repertoriul.

cu tabla de valori a timpului. Avea ceva din versificaţia nostalgică a unei vremi şi a unei lumi apuse. Sub fragilitatea ritmului poeziei de alb-negru cu emfaze rudimentare de romantism revoluţionar, ascundea făptura de piatră a eroilor zămisliţi. Ambiţioşi, încăpăţânaţi până la confuzie. Artist fără cenzură. Paladin modern. Baladin medieval.

Inventator al jocului şi situaţiei anapoda.

Cu violenţa şi cimitirul lui de zâmbet pe buze, Răzmeriţă s-a aruncat smucit într-o aiureală personală fără sfârşit. Cu impe-

tuozitate şi curaj de călăraş voievodal s-a aruncat. Rapsodul poeziei spaţiului închis e foarte pământean. Adică muritor între muritori şi fiinţă între fiinţe. Până azi îşi strigă ortacii din trei direcţii: a poeziei, a chitarei, a decepţiei. Realismul magic al artei sale inconfundabile — din care a creat un al doilea plan al metaforei — a dat versului cântat o dimensiune nouă. Una pur teatrală, fără zornăitoare acompaniamente. Chitara sa şi peste mări şi ţări rămâne a fi un revelator de sensibilitate şi emoţie. Jucând

cu trupul gangsteri americani în serialele hollywoodiene, cu sufletul doineşte balade haiduceşti. Transmiterea sensurilor unei străvechi civilizaţii e modul său obişnuit de a exista. Nu de a face, pur şi simplu, umbră pământului. E existenţa unui american liniştit care nu-şi poate găsi tihna. Dar s-a regăsit pe sine. Şi acasă, şi ne-acasă. Acasă n-a mai fost de şase ani... După plecarea în nefiinţă a părintelui său spiritual, Grigore Vieru, cine ştie când va mai veni. Dacă va mai veni. La Chişinău. La Orhei. Orheiul Nou. Sau Orheiul Vechi. De fapt, acasă totu-i vechi. Şi e pe vechi. O.K.! ... Pe litoralul exotic al Pacificului (Ori al Atlanticului? Ori al Indianului? Habar n-am!), pe nisipul auriu al căruia nicicând nu vor călca adidaşii turceşti ai colegilor săi, în aristocratica metropolă Los Angeles, îşi rupe ultima strună a chitarei, întrecându-se cu talazurile furioase ale oceanului venetic, fostul artist emerit, împodobit cu titlu onorific de fostul director Ion Podoleanu al fostului Teatru Academic fost decorat cu fostul ordin Drapelul Roşu de Muncă... Răcneşte englezeşte, înjură franţuzeşte, drăcuieşte italieneşte şi viersuieşte româneşte baladele lui Valentiuşa Puişor, imprimate cândva la fostul radio Luceafărul de fostul redactor-şef Nicolae Lupan: Iar pe vârf de deal Coace, coace buba cea de cal...

Cocoraşul mamei, cocoraş, Dar pe mine cui mă laşi?...

66 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Pavel PROCA

Interpretul lui Ştefan cel Mare nu a avut în teatrul nostru precursori

OSÂNDA ÎNVIERII

D

arie — stirpea din care-şi trage obârşia renumitul actor de teatru şi cinema Iurie Darie — e actorul care nu se rătăceşte în cotloanele culiselor. Cunoaşte, nu din auzite, magia teatrului. În aceeaşi măsură îşi cunoaşte şi limitele particulare. Doar pe acest temei îmi explic unda de tristeţe ce-i încununează, mai întotdeauna, zâmbetul. E un duh blând cu isteţimi

de care se miră el însuşi. Capabil să însufleţească cu umor blajin rolurile deprimante.

Giuvaiergiu al cuvântului, se joacă pe silabe precum maestrul Eugeniu Doga se joacă pe clapele pianului. Actor cu posibilităţi practic nelimitate. Şi cu datoria de a-şi etala şi cerceta cu minuţiozitate toate vocile care îi aparţin. Se tiranizează până la epuizare întru întregirea originalităţii creatoare

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 67

Ţi-aduci aminte, Teofile?

Avem actori buni care ştiu să compună cu măiestrie, cu ajutorul grimei, perucilor, costumelor diferite personaje. Sunt aşa-numiţii interpreţi de deghizare. Există şi o altă categorie de teatralişti. Actori care nu se deghizează. Care rămân, întotdeauna, ei înşişi în orice rol. Acestor artişti naturaleţea le conferă prezenţa scenică. Spectacolul personalităţii lor e mai important decât orice travestire. Pentru Nicolae Darie dezvăluirea lumii interioare e mai importantă decât arta oricărui machiaj. Teatrul său e o experienţă individuală şi o şcoală proprie de firesc şi autenticitate. Priponit la conovăţul modei de împrumut, smulge ţăruşul şi fuge — cu priponul după dânsul! — înapoi în legendă. În baladă, de unde i se trage seminţia. Teatrul lui mocneşte în jăraticul sufletului şi, oricine se apropie nepoftit de el, se pârjoleşte. Pentru obişnuiţii măsurători cu şchioapa a talentelor Nicolae contrariază. Surprinde. Nu el se vede în teatru, ci teatrul se desluşeşte conturat în el. E un lider al scenei care nu acceptă, nici într-o împrejurare, compromisul cu Scena. şi a culturii căreia îi aparţine. Căreia îi este dator. Care îi este datoare.

Jocul lui Nicolae Darie nu înseamnă reprezentarea unui rol. Jocul său este o confesiune. O împărtăşanie. Aşa a fost dăscălit în aulele Institutului Unional de Artă Teatrală A.V. Lunacearski din Moscova. Aşa continuă să-şi muştruluiască discipolii cu caş la gură. Trăirile sale, absolut fireşti, sunt revelaţii, emoţii şi sentimente. Sentimentul albatrosului baudelairean căzut din zborul în înalturi pe o aşchie de scenă.

Disponibilităţile actoriceşti, lăsate paragină stagiuni întregi de unii regizori, urcă registre surprinzătoare în diapazonul temperamentului latent, dezvelind efortul integrării în teatru prin tradiţionala şi mereu neglijata înţelepciune, numită măsură scenică. Deţine atâta încredere în ceea ce face, încât îţi lasă impresia că numai dânsul decide începuturile lumii. Modestia şi nobleţea îi fac zile şi nopţi fripte. Secundat mereu de o suită de înfruntări prin care i-a fost dat să treacă — ca prin nişte vămi ale cunoaşterii de sine — a ajuns până la urmă să învingă şi să fie uns în tronul Marelui Voievod.

Precum Miroiu din Steaua fără nume visa să descopere o Stea, Nicolae Darie visa,

68 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

încă din anii studenţiei moscovite, să-l joace pe Ştefan cel Mare. A visat la Apus de soare până a răsărit soarele pentru o clipă.

S-a înălţat pentru un moment ca să apună iar fulgerător odată cu asfinţitul patriotismului nostru publicitar. Cu duhul mărit voievodal a refăcut pe scena lui MIHAI EMINESCU drama celui care ne-a păstrat libertatea. Însuşi Darie este un personaj fatal din trilogia lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Statutul personal al ipostazelor tragice, comunicate de interpret Eroului, e un statut de îngeri căzuţi. Statutul vânzărilor şi trădărilor de neam. Pe o scenă-eşafod de refugiu şi meditaţie actorul-domnitor sfeteşte spectatorului cum se râde în hohote când moartea te aşteaptă lacomă.

Nu mi-l imaginez pe Delavrancea, pe scena noastră, fără Darie. Şi nici pe Darie fără Delavrancea. Actorul rămâne a fi mereu simbolul Marelui Domnitor. Rămâne a fi fără a fi mic de stat, gros şi iute la mânie.

Nimic retoric. Nimic patetic. Suflet şi durere. Adjectivul monumental i se potriveşte de minune. Monument viu, precum e capodopera lui Alexandru Plămădeală. Delavrancea a shakespearizat marile figuri nonconformiste ale teatrului european. Darie

Nicolae Darie a ales din istorie o clipă şi a dilatat clipa cât istoria. Simpla lui trecere prin scenă aduce aură în jurul personajului.

Ţi-aduci aminte, Teofile? a scos de sub oborocul destinului nedrept personalitatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt printr-un joc zodiacal din garderoba shakespeariană a umanităţii. O parabolă asupra rostului puterii, a vieţii şi a morţii, descifrată cu cărţile pe faţă. Actorul ne-a convins că pe scena istoriei motivul lumii ca teatru este emblematic macbethian. Dându-şi sie târcoale, Nicolae scoate vremea din ţâţâni în căutarea miezului autentic, îngropat în împrejurări nefaste.

Interpretul lui Ştefan cel Mare nu a avut în teatrul nostru precursori. Nici călăuze îndrumătoare întru învierea chipului Domnitorului. Far i-a fost doar celebrul George Calboreanu, pe care îl idolatrizează. Apus de soare a fost o experienţă teatrală de unicat. O reuşită încercare ce i-a angajat fiinţa până la pericolul de a o primejdui. Cu neobosită încăpăţânare, într-o mereu deplină aşteptare şi-a zidit la temelia crezului rostul vieţuirii de actor dramatic. Hotarele dintre sinceritate şi minciună, dintre patriotism şi ciocoism iau proporţii catastrofale pe scena noastră politică. Pendulăm într-o nepregetată oscilare stupidă dintre realitate şi iluzie. Înfundaţi într-o permanentă negare, ce nu are nimic comun cu filozofica negare a negaţiei. Tot aşa se întâmplă şi cu regii lui Shakespeare. Peste ei şi peste

lume pluteşte, ca o predestinare, sabia lui Damocles. Nicolae Darie a ales din istorie o clipă şi a dilatat clipa cât istoria. Simpla lui trecere prin scenă aduce aură în jurul personajului. Îl învăluie într-un soi de mister care comunică impresia de fiinţă-legendă descinsă de pe alt tărâm. Traversează infernul durerii prin osânda învierii. Evidenţiază viziunea romantică a dramaturgului, viziunea epopeică a spectacolului, fără tirade măiestrit declamate şi declarate. Problema pe care şi-o pune nu este aceea de a da expresie, ci aceea de a crea expresie. Expresia esenţială a unui timp şi a unei spiritualităţi. Actorul nu pictează culoarea locală.

Actorul construieşte metafore şi idei. Poemul dramatic în proză devine pentru interpret un fel de plonjon arheologic în straturi subterane.

Nicolae Darie, actor cu experienţă şi cu drăcuşori, a ştiut să pună accentele pe actualitatea textului şi mai puţin pe tonalitatea îndepărtatului ev moldovenesc, jucând în perfect echilibru pe o nevăzută şi însângerată lamă de paloş. Sângele muşatinilor nu are astâmpăr. Vibraţia vocii, de parcă îşi vorbeşte sieşi, îi conferă Eroului enigmă, fior tainic. Glasul — voce de rasă teatrală — deţine liniştea înspăimântătoare, prevestitoare de năpastă. Acel suflet tânjind după

soare vesteşte sentimentul a ceva înălţător ce începe a se degrada. Spectatorii veneau la Apus de soare ca la o slujbă ecleziastică laică. Renumitul monolog despre Moldova urmaşilor urmaşilor ridica sala în picioare.

Mi-l închipui pe Nicolae Darie, urcând pe calul alb al unui oştean medieval şi strigând: "Haide, băieţi!" Şi nenumăraţi boieri, vornici şi hatmani ai teatrului nostru îi răspund într-un glas: "Venim, Măria Ta!" Unde vin? Unde se duc? Iar în istorie? În care istorie? A cui istorie? Un hâtru bun de glume a spus odată, că istoria este un abator al fericirii popoarelor. Prin urmare, venim sau ne ducem, nu contează, spre marea fericire. Spre marele abator. Care să fie azi răspunsul la sacramentalul monolog Moldova nu este a noastră?... Sensul lui, până la un punct de vedere, e literar-teatral. De la alt punct încolo e filozofic, însumând şi ideea de moarte. Dar nu moarte ca suprem sacrificiu, ci moarte ca indiferenţă şi laşitate. Noi ce alegem? Noi cu ce ne alegem?

P.S. Albert Camus spunea, că actorul şi-a ales gloria fără margini, aceea care se consacră şi se trăieşte. Nicolae Darie şi-o trăieşte de patruzeci şi una de stagiuni. O trăieşte pe scenă. O consacră scenei. În căminul moscovit avea un acordeon. Zestrea lui sentimentală. Adusă mai apoi, cu trenul, la Chişinău. Dintr-un cămin în alt cămin.

Parcă îl văd aievea, venind noaptea târziu în teatru, urcând tiptil pe scenă ca să nu sperie tăcerile culiselor, înfăşurat în mantia Voievodului, cu domneasca coroană pe creştet. Ajuns sus, umflă până la trosnet foalele acordeonului şi se pune pe cântat. Mai bine zis, pe tunat şi fulgerat: De ce ne-aţi dus de lângă voi?... De ce ne-aţi dus de-acasă?...

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 69

Publicitate

Nicolae USTUROI

Glodenenii le poartă celor trei cinste, le ascultă sfatul şi povaţa, îi urmează.

TREI DINTR-UN PEISAJ Domnul Ion Movilă, Preşedintele raionului Glodeni

Sunt trei, deşi ar putea fi şi mai mulţi, o întreagă cohortă de gospodari care au ştiut să găsească soluţii pentru perioada dificilă a tranziţiei la economia de piaţă, iar peisajul ce-i înconjoară e cu adevărat superb.

Aici se află Pădurea Domnească, fremătând dulce, în care încearcă să se deprindă cu iarba suculentă zimbrii, aceste bovine ale istoriei şi ale dăinuirii noastre seculare pe aceste văiugi şi coclauri.

Glodenenii le poartă celor trei cinste, le ascultă sfatul şi povaţa, îi urmează.

PÂRCĂLABUL

La el vin cetăţenii să-şi găsească rezolvarea problemelor de care sunt preocupaţi.

Căci se ştie de când lumea: omul chibzuieşte, meditează, se îndoieşte, dar oricum mai are nevoie de un sfat al altcuiva care să-l ajute, să-l lumineze.

Ion Movilă, Preşedintele raionului, e accesibil pentru toţi. Şi pentru şefi, şi pentru oamenii de rând. Cetatea lui nu se cere

70 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

cucerită, ea te cheamă, te îmbie, te aşteaptă. Prezenţa sa, spun cei mai mulţi din preajmă, parcă te-ar impulsiona să iei decizia cea mai corectă. Iată de ce subalternii vin la el, iar ceva mai înainte, în campania de alegeri locale, chiar şi oamenii de rând i-au acordat toată încrederea. Şi el nu le-a înşelat aşteptările. Or, lumea îl cunoştea, îi ştia firea, îi încercase în diferite momente priceperea şi cutezanţa. Căci nu era un novice în raion. După terminarea studiilor la facultatea de economie a Institutului agricol mulţi ani a activat în cadrul, apoi — o perioadă îndelungată — şi ca şef al Direcţiei financiare din raion. Dar la finanţe, după cum se ştie, nu se prea cântă romanţe, ci se munceşte serios. Iată de ce, consilierii nu pentru ochi frumoşi, ci pentru seriozitatea şi bunele intenţii de care-i determinat în permanenţă, l-au ales preşedinte.

Principiul său neclintit este de origine biblică — celui care i s-a dat mult, multe se şi cer de la el. Şi atunci te întrebi, de unde

îi ajung puteri ca să înfrunte toate dificultăţile ce le întâmpină un conducător în oricare moment? Explicaţia e simplă ca bună ziua — cetatea lui e familia lui, unde nu se ascunde ca să se apere, ci vine ca să-şi încarce bateriile. Soţia Sofia şi fiica Mihaela îi asigură platoul de lansare de unde porneşte. Uneori se ciocneşte cu asemenea probleme, încât singur nu le poate depăşi. Şi atunci îl ajută nu numai familia, dar şi cei de alături — cum sunt: Gheorghe Filip, Veaceslav Boubătrân, Ion Levcă, Nina Gonţa. În raion s-au mai păstrat încă mulţi conducători de unităţi economice pricepuţi, pe care se poate oricând bizui, ca: Gheorghe Airinei, Gheorghe Lungu, Vasile Puşcaş, Iurie Nastas, Constantin Bogdan, iar pe doi îi evidenţiază îndeosebi — Vasile Zaharciuc şi Eugeniu Lebediuc, numiţi în glumă patriarhii agriculturii locale, alături de care nimeni nu-şi permite să se lase pe tânjală.

O veste-poveste se răspândise prin republică, chipurile, va staţiona fabrica de zahăr din Glodeni. Preşedintele dezminte zvonul: o să funcţioneze. E onoarea sa şi a investitorului fabricii,

Patriarhul Vasile Zaharciuc cu soţia Ana

Publicitate Gheorghe Magdâl, un adevărat patriot al raionului. Bunele intenţii ale acestuia, cât şi spiritul său organizatoric şi responsabilitatea de care dă dovadă sunt nişte argumente de forţă că fabrica va prelucra roada de pe cele 4,5 mii hectare de sfeclă. Dl Magdâl a făcut ca întreprinderea similară din Donduşeni să-şi reia activitatea după ce staţionase timp de 7 ani la rând. Şi îi mai plac preşedintelui oamenii dârji, profesionişti adevăraţi, maximalişti. De aici şi provin izbânzile ce le înregistrează raionul. Însufleţitor e însuşi preşedintele care îşi dirijează cu iscusinţă suita sa.

Deşi au venit şi anii de pensie, patriarhul nu se odihneşte la umbră. Intraţi pe la el şi o să vă servească miere de mai,

te, iar ultimii 17 ani a stat la cârma gospodăriei din Fundurii Vechi, până l-a găsit pensia. Între timp la reverul sacoului său

Soţii Eugeniu şi Victoria Lebediuc

PATRIARHUL

În faţa lui îşi scoate căciula oricine, chiar şi un ministru. De orice formă de gospodărire de care a avut parte Fundurii Noi, prin străduinţele lui Vasile Zaharciuc, a dat rezultate. Căci cele 2600 hectare de pământ arabil, la care se adăugau 45 de autobasculante, 70 de tractoare, plus braţele sătenilor şi iscusinţa conducătorului aduceau eficienţă.

Domnul Zaharciuc a avut grijă să ridice în sat nu numai locaşul sfânt ce lipsea, dar şi şcoala, Casa de Cultură cu o sală de 400 locuri, grădiniţa pentru 160 de copii, iar cei mai buni absolvenţi au fost bursierii gospodăriei în cele mai prestigioase instituţii de învăţământ.

Biserica din satul Fundurii Noi

o să vă propună o cană de lapte proaspăt, brânză cu smântână, iar dacă o să doriţi puteţi gusta şi o felie de şuncă aromitoare. Dumnealui are acasă o gospodărie multiramurală. Vă poate propune şi un pahar de vin într-ales, căci are 20 de soiuri de viţă europeană. În livada sa cresc 127 de cireşi, anul ăsta poamele suculente s-au vândut ca pâinea caldă.

Iată un exemplu viu pentru tineretul ce caută fericirea pe aiurea.

Deşi e bunic cu patru nepoţi, nu cedează vârstei. Are o casă îngrijită, o grădină cu flori ca la nimeni în sat, căci e în supravegherea stăpânului. La el nici zarzării n-au îngheţat, fiindcă a ştiut unde să-i sădească, în dosul casei şi gerul a trecut pe alături. Mândria sa e totuşi prisaca cu cele 15 ştiubeie. A obţinut vreo 600 kilograme de miere curată.

Sensul vieţii sale îl vede în copii şi în nepoţi. De nimic nu regretă. Doar că anii prea au luat-o repede din loc. La început a crezut că va lăsa gospodăria satului pe mâinile feciorului său, dar acesta nu şi-a dorit-o. Şi atunci agronomul Nicolae Mironic a preluat cârma. Şi nu-l face de ruşine pe patriarh. E gospodar la locul lui. Continuă cauza acestuia.

CÂRMACIUL

Din aceeaşi cohortă e şi Eugeniu Lebediuc. Timp de 43 de ani a fost preşedin-

s-au adunat 4 ordine şi 3 medalii. Oricum ne-am uita astăzi la ele, nici odinioară decoraţiile nu se împărţeau cu polonicul, trebuia să le meriţi.

La doar 26 de ani a fost trimis să ridice cea mai mare gospodărie din raion, cea de la Cuhneşti, unde mai intrau încă şase sate cu o suprafaţă de 8 mii de hectare arabile. Îşi aminteşte că nu avea nici duminici, nici sărbători, dar nici nopţi tihnite de somn. Şi numai străduinţele conducătorului şi osârdia sătenilor a adus roade.

Au procurat tehnică, a fost sădită o livadă, o vie, au fost construite ferme, arii, depozite.

Acum trăieşte mai mult din amintiri.

Se bucură de ce-a izbândit şi se întristează de ceea ce n-a reuşit. Gândise că-l vor urma copiii, dar... N-a fost să fie. Anatol e inginer-constructor, Boris — compozitor, Ana — profesoară. Toată speranţa e la cei 5 nepoţi ce vin din urmă şi pe care soţii Lebediuc îi mângâie şi le îndulcesc copilăria.

După zbuciumul unei vieţi, o întâlnire de suflet cu vlăstarii săi e ca o gură de ozon.

O tragi în piept şi simţi o împrimăvărare în tot corpul.

Multe ar fi de reamintit. Dar vremurile sunt altele şi oamenii sunt alţii. Doar fapta bună şi picătura de sudoare au aceeaşi strălucire ca şi pe vremuri.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 71

Publicitate

Tatiana Cojocaru

Fabrica de Unt din Floreşti, una dintre cele mai mari întreprinderi producătoare de produse lactate din ţară

— UN REGAT AL PRODUSELOR LACTATE Am vizitat Fabrica de Unt din Floreşti şi am avut senzaţia că fac o călătorie într-o lume de basm, în care figurantul central este gustul miraculos al laptelui proaspăt şi cel al produselor lactate: smântână, chefir, brânză, chefir dulce cu gust de caise şi căpşune... Hm...ce delicioase sunt! Dar cel mai important detaliu este că toate au un gust natural. Parcă aş fi în vizită la bunica, unde totul e bun, e gustos, e natural şi util... Mi-a plăcut mult brânza granulată “Dejun boieresc” care, pur şi simplu, se topeşte în gură. Apropo, am aflat că este un produs nou lansat de această întreprindere, după mine, unica în ţară care încearcă să folosească doar ingrediente sută la sută naturale.

72 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Publicitate S.A. Fabrica de Unt DIN Floreşti deţine puncte de colectare şi recepţie a laptelui proaspăt de văcuţe în raioanele Floreşti, Soroca, Şoldăneşti, Drochia, Sângerei, Donduşeni, Edineţ, Ocniţa şi Briceni.

А

şadar, să vă spun ceva despre Fabrica de Unt din Floreşti, una dintre cele mai mari întreprinderi producătoare de produse lactate din ţară. Istoria ei începe de prin anul 1966, când realmente a fost fondată. Peste câţiva ani, mai exact, în 1980, întreprinderea este reorganizată, reconstruită, reaşezată conceptual pe alte principii tehnologice şi...a pornit la drum, însă mersul i-a fost destul de cătinel. Suferea de un defect mare: nu avea un conducător pe potrivă, adică un manager adevărat.

Iată, însă, că în anul 2002 — fie că a fost un miracol, fie că, pur şi simplu, a venit omul potrivit la timpul şi la locul potrivit, — adevărul e că la întreprindere vine, în funcţia de manager principal Pavel Grigoraş, şi de atunci traseul Fabricii de Unt din Floreşti a cunoscut un urcuş continuu. În scurt timp întreprinderea a devenit fruntaşă nu doar în dimensiunea raională, ci şi în cea naţională. Iar de ceva vreme producţia acestei întreprinderi este exportată şi peste hotare, unde se bucură de mare întrebare.

— În 2002, când a venit dl Grigoraş la noi, am început să producem laptele praf şi untul cu un conţinut înalt de grăsime..., cam atât, îşi aminteşte un angajat din generaţia de mohicani ai fabricii.

Dar astăzi!... astăzi gama de produse lactate MilkMark este, pur şi simplu, foarte variată.

Bineînţeles că lista începe cu laptele pasteurizat cu 1,5% şi 2,5% conţinut de grăsime. Urmează chefirul degresat — fo-o-oarte bun pentru siluetă —, chefirul cu 1%, 2,5% şi 3,2% conţinut de grăsime, smântâna 10–25% conţinut de grăsime, biosmân-

tâna cu 15% conţinut de grăsime, chefirul dulce cu adaos de fructe, în special, caise şi căpşune, brânza granulată cu 4–6% conţinut de grăsime, caşcavalul sub cele trei forme: clasic, topit şi afumat, untul cu 72% şi 82,5% conţinut de grăsime, dar şi untul de ciocolată. Era să uit de laptele praf degresat, care de asemenea este produs la Floreşti şi care se bucură de mare căutare pe piaţa din Rusia.

Conform datelor furnizate de Departamentul Marketing al fabricii, zilnic se transportă aproximativ 30–32 tone de produse în magazinele republicii. Doar în capitală, pe timpul verii, ajung cca 15 tone de produse lactate MilkMark, iar în sezonul rece chiar mai mult — 20–24 de tone.

Vă imaginaţi cât lapte proaspăt de văcuţe trebuie colectat pentru asemenea cantităţi de produse gustoase? Aveam o curiozitate sporită să aflu cum reuşesc să adune laptele de care au nevoie...

Secretul e simplu şi constă în faptul că S.A. Fabrica de Unt din Floreşti deţine puncte de colectare şi recepţie a laptelui proaspăt de văcuţe în raioanele Floreşti, Soroca, Şoldăneşti, Drochia, Sângerei, Donduşeni, Edineţ, Ocniţa şi Briceni.

De acolo se colectează în fiecare zi câte 75 de tone de lapte, însă capacitatea de prelucrare a întreprinderii este de 100–150 tone. Practic, în toate punctele de colectare există dispozitive speciale de răcire a laptelui proaspăt, care ulterior este transportat la fabrică fără a-şi pierde din proprietăţile sale miraculoase şi din prospeţime. Ajuns pe mâna specialiştilor, laptele

trece un control sever în laboratorul fabricii, unde este testată calitatea acestuia, şi abia apoi este permisă prelucrarea sa. Doar după un lung proces tehnologic, laptele natural, de cea mai bună calitate ajunge la noi pe masă în atât de diversele game gustative şi forme geometrice...

— La noi, zic cu mândrie lăptarii de la Floreşti, voia consumatorilor este şi voia zeilor. Sau a boierilor, că ei sunt mai aproape de noi...

Zău că e chiar aşa! Pentru „boierii” de noi floreştenii au inventat “Dejunul boieresc” — un produs mai recent, destinat tuturor consumatorilor. Cine ar refuza să se înfrupte dintr-o brânză granulată proaspătă, care este sută la sută naturală?!? Chit că orice „boier” poate servi produsul ăsta al naibii de delicios direct din ambalaj, şi el foarte drăguţ. Dacă „boierului” nu-i ticneşte brânzica — no problem! — lăptarii floreşteni vă servesc smântânică boierească. Tot gustoasă, tot sută la sută naturală. Ceea ce v-ar lipsi într-o astfel de situaţie poate fi o mămăliguţă boierească, dar, din păcate, floreştenii (încă) nu o produc...

La desert, puteţi încerca dulcele chefir cu fructe — fie cu caise, fie cu căpşune.

Acesta fiind bogat în vitamine şi alte elemente nutritive esenţiale, cu un gust deosebit de plăcut, devine deliciul copiilor de „boieri” chiar de la prima gustare. Iar chefirul degresat este, cum vă spuneam la început, o adevărată ispită pentru „boieroaicele” care doresc să-şi menţină silueta de viespe, dar să fie şi sănătoase! Şi-atunci, domnii mei, oare nu merită să fim cu toţii boieri şi să ne înfruptăm zilnic din delicioasele produse lactate ale Fabricii de Unt din Floreşti? Eu am fost acolo, am gustat tot ce mi s-a permis să gust şi certific: se merită!

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 73

Literatură & Publicistică

Auguriada

Emil LOTEANU NEFERTITI Mi-e dor nebun de chipul tău, zeiţă, Atât de viu, atât de pământesc, Mi-e dor nebun, frumoasa mea zeiţă, De ochii mari ce ard şi ţintuiesc.

Fecioara mea, zeiţă Nefertiti, Ce mâini în piatră mi te-au înviat, Ce mâini de om sălbatice, vrăjite, Mi te-au cioplit şi mi te-au mângâiat? ...Ce aprig te-a iubit bărbatul care S-a mistuit în piatră ca să-ţi dea În loc de ochi câte un negru soare Şi frunţii curăţenie de nea.

74 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Iar dragostea bărbatului acela În mine trece vie dogorând, Şi braţul meu tresare ars. Tresare. Şi-n loc de piatră plămădeşte cânt...

Gheorghe Vrabie

Literatură & Publicistică

Auguriada

DEcoratie.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 75

vers de piatră

Anastasia RUSU-HARABA

Schiţe la un portret

GHEORGHE POSTOVANU, ÎNTRE CONCURSURI ŞI MEDITAŢII

Dacă mi-aş fi propus, poate că aş fi putut măsura, într-un fel sau altul, distanţa de la marginea Satului Nou (Cimişlia) până la stâncile Acropolei (Atena). Nu am făcut însă acest lucru, deoarece, în cazul de faţă, nu contează atât depărtarea kilometrică, cât cea istorică şi culturală între cele două extremităţi. Şi, mai ales, pentru că Gheorghe Postovanu a parcurs acest drum utilizând o proprie unitate de măsură a lungimii — cea a spiritului. La începutul anilor "90 ai secolului trecut, când, în sfârşit, ne-a fost întredeschisă poarta spre alte lumi şi când cei mai temerari au cutezat să se strecoare spre altfel de lumini şi umbre, el a pornit spre Grecia...

76 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

vers de piatră

Ştefan cel mare

C

ine era, înainte de a pleca? Un ins care, până atunci, învăţase multe şi era capabil să facă multe, însă nimic din cele multe nu-i era atât de aproape, încât să se îndepărteze de toate celelalte şi să rămână doar cu ceva anume. Un pelerin ce cutreiera, impasibil, lumea artelor. A studiat pictura şi grafica, apoi şi ceramica în mai multe instituţii de învăţământ cu facultăţi de specialitate. Primele încercări de creaţie — de altfel, reuşite, ceea ce o confirmă şi faptul că unele dintre lucrări au fost achiziţionate pentru fondurile sale de către Muzeul Naţional de Arte Plastice — le-a făcut în ceramică. Într-o zi, învârtindu-se prin camera în care lucra, din neatenţie, a atins o compoziţie la care a muncit mult şi care îi plăcea. Ea a căzut pe podea şi, desigur, s-a spart… Acum, revenind cu amintirea la acea întâmplare, când, uluit, stătea lângă cioburile împrăştiate, Gheorghe Postovanu zice că, posibil, anume episodul ăsta a fost pentru el începutul unui alt drum în artă.

Cu siguranţă, şansa de a vizita Grecia nu i-a fost dată întâmplător de soartă, ea ştiind bine ce face. Mai întâi, a cunoscut ocazional un cetăţean grec, cu care s-a împrietenit, apoi acela l-a invitat să-i viziteze ţara.

A plecat fără a sta mult pe gânduri, fără a chibzui cum se va descurca acolo printre străini. Ce-i drept, ştia că poate conta, în

caz de necesitate, pe ajutorul grecului, dar mai auzise că oamenii de acolo au obiceiul să cumpere opere de artă pentru a-şi împodobi casa, şi pe asta vroia să mizeze. Venit la Atena şi cutreierând-o timp de mai multe zile, s-a apucat să facă picturi în stradă, cum făceau şi alţii ca dânsul. Spre norocul său, multe din acestea într-adevăr au fost cumpărate de localnici. Nu era un câştig mare, — suficient însă ca să poată rămâne acolo mai mult timp, decât era indicat în viză. Dar nu pentru ca să se mai bucure de căldura soarelui şi a mării. Se îndrăgostise de Acropole…

Un adevărat artist poate reconstitui imaginar — cu mai multă sau mai puţină exactitate — un întreg complex de edificii, pe care timpul le-a transformat în ruine. Mai ales dacă artistul în cauză are o bună pregătire la capitolul istoria artelor şi mai ales dacă, venit pe pământul unde se află ruinele, se documentează suplimentar în muzeele şi bibliotecile de acolo. Astfel, Gheorghe Postovanu a aflat foarte multe despre ceea ce a fost pe acest platou stâncos vreme îndelungată: din ultimele treipatru secole înainte de Hristos şi până în secolul XVII al erei noastre, când, în 1687, faimosul complex de temple şi sanctuare numit Acropole a fost făcut ruine în timpul unui asediu al Atenei de către turci. Şi, pentru că pe timpul său Acropole era

Metamorfoză

Ştefan cel mare, Bălţi

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 77

vers de piatră vestit în toată lumea şi prin sculpturi celebre în interiorul şi exteriorul său, Gheorghe Postovanu a putut avea o întrevedere imaginară cu Fidias, cel mai de seamă sculptor din perioada clasicismului elen. Din tot ceea ce crease acesta pentru Acropole, cea mai impunătoare era statuia de 12 metri, în aur şi fildeş, a Zeiţei Atena din templul Parthenon. Tot Fidias e cel care a plăsmuit o altă celebră sculptură pentru oraşul Olimpia cea a lui Zeus, — şi ea din aur şi fildeş (sec. V. î.Hr.), considerată pe atunci una din cele şapte minuni ale lumii. Apoi Gheorghe Postovanu a urmat să-l descopere pe renumitul în timpul său (sec. IV î.Hr.) Praxitele, care, prin statuia Afroditei din Cnidos, a rămas să fie pentru totdeauna cel care a introdus nudul feminin în sculptura mondială.

Deci, s-ar putea spune că, aflându-se în Grecia, Gheorghe Postovanu a început să ia lecţii de specialitate la sculptorii antici…

Ulterior, a revenit aici de mai multe ori, aşa încât, acum, el afirmă că acolo a făcut, de fapt, facultatea de bază, universitatea sa cea mai importantă, — acolo s-a apropiat definitiv de sculptură, până atunci având doar două mici experienţe: sigla satului de baştină şi un monument (din ciment alb şi marmură fărâmiţată), consacrat consătenilor căzuţi în ultimul război. Şi tot în

Zbor

Germinaţie

trei graţii

Alături de statuia eroului grec Elefteris venizelos (Australia) 78 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

avânt

Grecia, între anii 1992 şi 1996, Gheorghe Postovanu a făcut paşii următori către această meserie miraculoasă. A început cu plastica mică, din două considerente: poate fi practicată mai lesne, iar de la dânsa poţi trece mai uşor la lucrări cu volum mai mare.

Mai era ceva: grecii cumpără de la artişti şi sculpturi mici — bineînţeles, dacă le sunt pe plac. Iar el trebuia să-şi câştige tainul. În felul acesta, l-a avut cumpărător pe un inginer în domeniul transporturilor, care i-a făcut şi o invitaţie la el acasă pentru a se lăuda cu o bogată colecţie de pictură şi sculptură aleasă cu mult rafinament.

Ajungând să cunoască destul de bine limba băştinaşilor, Gheorghe Postovanu a reuşit să se apropie de mediul artistic din Atena, acesta fiind foarte diferit de al nostru.

Totuşi, colegii de breaslă de aici au manifestat interes pentru creaţia moldoveanului.

Asta a însemnat foarte mult pentru el. Întâi de toate, i-a insuflat curaj şi încredere în propriile forţe. După care a îndrăznit să participe la un concurs naţional de sculptură din Atena — desigur, cu un nume şi prenume grec, altfel nu se putea — şi, din cele 20 de lucrări prezentate, a lui a cucerit locul II. Era o compoziţie inspirată din tragica istorie a Acropolei, de pe stâncile căreia, înfăşurându-şi corpul cu drapelul ţării sale, s-a aruncat un ostaş grec, alegând să moară decât să fie captivat de duşmanii care atacau înălţimea. Apreciind compoziţia acum, la o distanţă în timp, consideră că a meritat să fie printre cele mai bune, chiar dacă nu i-a fost dată şansa să devină un monument amplasat în Atena. Acest vis i s-a împlinit totuşi mai târziu, în 2006, când a fost din nou acolo, la o tabără internaţională de creaţie, într-o echipă de sculptori din 16 ţări, care au lucrat la tema “Refugiaţii”. Una din sculpturile pe care le-a făcut acolo a rămas să înfrumuseţeze peisajul urbanistic al cartierului Nikeos din Atena.

Din toate aflările sale în Grecia, s-a mai ales cu ceva de folos: a prins gustul concursurilor. De când s-a consacrat sculpturii, aici, la Chişinău, Gheorghe participă la toate concursurile. Nu neapărat pentru a câştiga cu orice preţ, deşi nu se poate spune că nu se bucură când câştigă sau ia vreun premiu.

Cel mai important pentru el este factorul mobilizator, inspiraţia. Pregătindu-se pentru un concurs, în interiorul lui apar nişte energii pe care în alte situaţii nu le simte. Şi chiar dacă nu este el câştigătorul, în schimb, rămâne cu o lucrare în care a transpus până la epuizare tot ce avea mai bun la momentul dat — şi ca artist, şi ca om. De regulă, e o lucrare bună. Asta contează.

Un sculptor poate aborda orice subiect. Însă în sculptură e mai greu să obţii expresivitatea, care în alte arte

vers de piatră e mai accesibilă. Dacă în pictură, să zicem, te poţi juca oricum şi oricât vrei cu petele, în sculptură nimic nu trebuie să fie de prisos, — nici o linie, nici un detaliu — în caz contrar, rişti să dezechilibrezi tridimensionalul, să periclitezi mesajul lucrării. Apoi, există şi aspectul tehnologic specific domeniului, care impune şi el nişte rigori. Fiecare lucrare, fiecare compoziţie îşi cere materialul său. De exemplu, o sculptură care va fi monument în aer liber, trebuie să reziste decenii, chiar secole de-a rândul, deci şi materialul din care este executată trebuie să fie unul cu

o poate face în cazul altor materiale.

Apoi, când este vorba despre o lucrare monumentală, contează mult să ştii unde va fi amplasată, în ce localitate şi chiar pe ce stradă, altfel spus, în care spaţiu va urma “să vieţuiască”. Şi el a cunoscut bine locul în ambele cazuri.

Despre monumentul lui Ştefan cel Mare de la Bălţi s-a vorbit şi s-a scris mult mai mult decât despre cel de la Cimişlia — posibil, pentru că a fost printre primele monumente ale Voievodului ridicat în zilele noastre. Gheorghe Postovanu ţine mai mult la cel de la Cimişlia. Cineva i-a spus că acesta ar

Zbor Frânt

afectul genezei

2006, Atena. tabăra de creaţie

duritatea respectivă. Pentru cele două monumente ale lui Ştefan cel Mare — unul la Bălţi, iar celălalt la Cimişlia — Gheorghe Postovanu a folosit bronzul. Pe lângă faptul că bronzul este dur, acest metal îi permite artistului să exprime mult mai multe nuanţe decât

putea concura cu cel de la Chişinău, aprecierea bucurându-l ca pe un copil.

La sfârşit de august, l-am găsit în atelier preocupat de încă un concurs. Lucra concomitent la câteva schiţe ale monumentului lui Grigore Vieru, care va fi amplasat pe bulevardul Grigore Vieru. Are de

gând să prezinte mai multe variante. Pentru toţi participanţii acesta va fi un examen dintre cele mai serioase, fiind vorba nu pur şi simplu despre un monument, ci despre un simbol. Deci, va trebui să fie o sculptură de o expresivitate deosebită, chiar ieşită din comun. Dispoziţia lui Gheorghe Postovanu rămâne neschimbată: chiar şi în cazul în care juriul nu va alege lucrarea sa, el va fi în câştig. Tot timpul cât a lucrat asupra celor trei variante, l-a simţit alături pe Grigore Vieru… Şi-a adus aminte de câteva întâlniri cu poetul la Uniunea Scriitorilor, de câteva lansări ale unor volume de versuri, la care a participat şi el… L-a cunoscut atunci modest, simplu şi înţelept. Acum, când nu mai este printre noi, meditând asupra vieţii şi creaţiei lui, a perceput mai limpede că poetul este un model de verticalitate morală, un exemplu de slujire jertfelnică artei… În afara concursurilor, rămâne cu a doua sa dragoste: plastica mică. Cea în care încearcă să exprime într-o viziune metaforică relaţia omului cu lumea spirituală şi cea materială. Amatorii de artă care au vizitat expoziţiile de sculptură au remarcat multe din aceste lucrări, reţinând şi numele creatorului. La întrebarea, ce şi-ar dori cel mai mult, a răspuns: “Un atelier mai încăpător şi o viaţă mai avută pentru oamenii noştri. Ca să-şi poată împodobi şi ei casele cu o lucrare de artă…”

Da-o-ar Domnul să fie aşa!

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 79

vers de piatră

Larisa UNGUREANU

Creionare

ANATOL CODRU: ŞI TOTUŞI, REGIA! Ultima perioadă a vieţii sale Anatol Codru a dedicat-o teatrului, în special Teatrului ”A. Mateevici”, fiind şi directorul artistic al acestei instituţii. Din 2004, pe scena acestui teatru se joacă spectacolul ”Piatră de citire”. Surpriza a fost că poetul şi cineastul Anatol Codru, autorul dramatizării propriilor versuri, a regizat spectacolul, lucru firesc în alte părţi, dar nu şi la noi.

La întrebarea mea ”Ce V-a îndemnat să colaboraţi cu Teatrul ”A. Mateevici”?”, distinsul academician a răspuns: 80 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

— De fapt, teatrul a venit la mine. Îmi spunea Nicolae Jelescu: ”Noi am ”intrat” în cărţile dumitale şi credem că este posibil să avem un spectacol de poezie”. De ce să nu vreau eu ca poezia mea să urce pe scenă?! Aşa că, m-am apucat de muncă şi peste un timp am intrat în repetiţii. Mă bucur nespus că am găsit-o pe foarte talentata actriţă Margareta Nazarchevici, care cunoştea poezia mea. Avusese şi nişte recitaluri la radio. Mi-a plăcut timbrul vocii ei, care se asociază cu trăirile din interior, trăirile ei exprimând gândirea şi simţirea pe care am pus-o în fiecare vers.

Aşa a luat naştere ”Piatră de citire”, un spectacol de o oră, în care se înveşniceşte Piatra şi Iarba. Piatra care exprimă dârzenia şi Iarba care răzbate la lumină. Scenografia aparţine pictorului Vlad Bulat care, la fel, vine din cinematografie. De menţionat că spectacolul se păstrează în repertoriul

curent al Teatrului ”A. Mateevici”, fiind un argument în favoarea actului creativ, indiferent din care zonă artistică provine. Şi totuşi, Anatol Codru rămâne în memoria multora din noi ca regizor de film. Deşi, ca esenţă, este poet, el a reuşit să înveşnicească pe peliculă dragostea şi atitudinea sa faţă de durerile şi bucuriile neamului din care se trage. A învăţat limbajul cinematografic, mai întâi, la ”Moldova-film”, apoi la Moscova, frecventând Cursurile Superioare de Regie în perioada 1969–1971. În 1968, a debutat la studioul ”Moldova-film” cu documentarul ”Trânta” care, la prima vedere, era un film despre sportul nostru naţional, dar după o analiză mai atentă, se întrezărea ideea unei confruntări cu propriul „eu” şi o dorinţă aprigă de a te înălţa, de a răzbate sus, spre culmi.

Anul 1969 este rodnic pentru Anatol Codru. Realizează tocmai trei documen-

vers de piatră Anatol Codru îşi propusese să realizeze o serie de filme documentare despre scriitorii clasici. Din păcate, nu a reuşit să înfăptuiască acest vis decât într-o măsură foarte mică.

tare! Este vorba de ”Biografie”, ”Alexandru Plămădeală” şi ”Bahus”. Cine îndrăznea, pe atunci, să vorbească despre sculptorul Alexandru Plămădeală, autorul monumentului lui Ştefan cel Mare, creaţie care l-a înveşnicit în asemenea dimensiuni, cum este cinematografia?! Ei bine, Anatol Codru a demonstrat dârzenie, convingere şi o neţărmurită admiraţie pentru un artist plastic, aproape dat uitării la acea vreme. Prin acest documentar, într-o manieră poetică, Anatol Codru (scenariu şi regie) l-a repus la loc de cinste pe faimosul artist. Încă de atunci s-a făcut remarcată o calitate a regizorului şi scenaristului Anatol Codru: studierea până în cele mai mici amănunte a surselor documentare, calitate care-l va aduce mai târziu la studii aprofundate a unor teme de mare importanţă în artă şi cultură şi care se regăseşte şi în filmele sale. Ca exemplu, ne pot servi documentarele despre marii noştri înaintaşi Dimitrie Cantemir, Ion Creangă, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu. La fel, Anatol Codru a realizat documentare despre arhitectul Şciusev, despre prezenţa lui Puşkin în Moldova, un film despre martirul gulagurilor sovietice, scriitorul Nicolae Costenco.

Un film de neuitat rămâne a fi ”Tălăncuţa” (1986), despre care nu se ştia mai nimic în acea vreme. Anatol Codru a intuit că această formaţiune artistică este mult mai mult decât un colectiv de artişti ama-

tori pe care-i unea dragostea pentru cântecele populare. Ansamblul ”Tălăncuţa” a însemnat un început de trezire a conştiinţei naţionale într-o formă inedită: cântecul ritualic care venea din izvoare arhetipale. Sunt memorabile scenele din film cu rugurile aprinse şi mişcările interpreţilor din ”Tălăncuţa” care aminteau a dans de iniţiere. De o profunzime aparte sunt cântecele care răsunau într-un spaţiu aproape necunoscut până atunci ecranului nostru, care abunda de ferme, de livezi cu mere şi struguri. Aici se văd stânci de piatră, copaci rămuroşi, natura care ne leagă de veşnicie. ”Tâlăncuţa” rămâne şi azi un documentar de o rară frumuseţe şi sensibilitate artistică.

La 1988, Anatol Codru vine cu dramaticul său film ”Sunt acuzaţi martorii” — un poem în culori dedicat râului Nistru care, sub ochii noştri, murea. A ajuns cu camera de filmat (imagine Iulian Florea) până în munţii Carpaţi, acolo unde-şi are începutul izvorul râului Nistru. Cu înfrigurare priveam aceste cadre rare care ne aduceau imaginea unui început de râu firav, o şuviţă de apă care trece apoi într-un pârăiaş, iar mai apoi într-un râuleţ, şi tot aşa până se transformă în râul Nistru, un râu cu un destin tragic. Rând pe rând, cad în vizorul camerei toţi cei care distrug acest râu, care-l omoară cu deşeuri otrăvitoare, gunoaie, murdărie, care-l secătuiesc de prundiş, adică toate fabricile şi instituţiile care-i grăbeau sfârşitul. Filmul a fost înalt

apreciat. A venit cu o temă majoră şi actuală. Şi nu doar pentru acele timpuri. El este actual şi azi. Păcat doar că nu se difuzează nici pe ecranele cinematografelor, nici la televiziunile noastre.

Un documentar fascinant rămâne a fi ”Mihai Eminescu” (1992) — o frescă biografică, artistică, documentară, de cercetare minuţioasă a vieţii, activităţii şi eternităţii marelui nostru poet, — o operă asupra căreia Anatol Codru a muncit ani buni. Este unul dintre cele mai valoroase filme realizate în cheie documentară, cu elemente poetice, dedicat Poetului nepereche, film care i-a adus autorului recunoştinţa contemporanilor.

Anatol Codru îşi propusese să realizeze o serie de filme documentare despre scriitorii clasici. Din păcate, nu a reuşit să înfăptuiască acest vis decât într-o măsură foarte mică. Cu eforturi greu de imaginat, a scos la capăt, în 1998, documentarul ”Ion Creangă”, o capodoperă a genului, în care elementul artistic şi interpretativ se ”duelează” cu faptul documentar. Filmul, care avea să urmeze lui ”Ion Creangă”, trebuia să fie consacrat ilustrului scriitor şi om politic, Mihail Kogălniceanu…

Aportul lui Anatol Codru în cinematografia moldovenească este mare şi valoros.

Prin filmele sale, a scris o filă de o importanţă aparte. Rămâne ca noi, contemporanii săi, să-i promovăm creaţia şi să n-o dăm uitării.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 81

vers de piatră

Anatol CODRU

Coroana mea înmugurind cu spini...

PIETRARII

Din strană cerul îşi răstoarnă Talazul orgilor de-argint Şi luna rupe noaptea-n coarne Şi noaptea cade la pământ Unde-n adâncuri cu putere Pietroase spaţii detronând Pietrarii dincolo de eră Şi dincolo de infinit Coboară-n propria lor soartă, Unde de vii s-au fost zidit Pietrarii vecilor de piatră În piatra pietrei nemurind Un clopote de piatră dură Pe turn de piatră ridicat Şi piatra e cu piatra-n gură Şi piatra-n piatră a săpat Un mit al ei şi tot de piatră În necuprins şi peste tot Unde mai dincolo de moarte Din piatra pietrei piatră scot Pietrarii:ce imens adânc!— Ei parcă-n albul pietrei ning...

82 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

vers de piatră

ŞI VA FI ATÂT DE SIMPLU...

CE IARBĂ!

Din milenii în milenii Auzi-vei,vei vedea, Cum vor trece sănii,sănii Peste cărunteţea mea.

Ce iarbă,ce holdă,ce rai necuprins, Ce verde!...ce coase se-aud mai aproape, Ce rouă fierbinte:străbunii au plâns La ceasul când fost-au de vii să se-ngroape.

Şi va fi întruna timpul, Şi de pretutindeni eu, Şi va fi atât de simplu, Şi va fi atât de simplu, Parcă-a nins cu Dumnezeu!...

Pe culmi, La cetate, Ţepoase-n ambiţia lor,suverane, Cresc ierbile,bărbile daco-romane!

DE CE?

DE PIATRĂ ZIC...

Bate frig de la origini, Cerul scapără polei, Şi-o să-ncep şi eu a ninge Peste toţi străbunii mei.

Ce iarbă înaltă! Să n-o mai tăiaţi, S-o trecem cu luntrea, s-ajungem la mare.

Ce iarbă înaltă! Au fost îngropaţi Străbunii noştri cu bărbile-afară..

De ce e-atâta rouă pe pământ, De ce-s atâtea lacrimi conspirate, De ce-i atâta frig şi-atâta vânt, Şi-atâta-ndreptăţită strâmbătate?

De piatră zic,de felul ei tăcut, De focul ei pe culmile de munţi, De mari puteri,de harul celor mulţi, Care-au găsit în piatră început

Dacă au pâinile ideile de grâu Şi-a le rosti n-avem de ce ne teme, De ce în viaţă ni-e aşa târziu, De ce-n nemoarte ni-e aşa devreme?

De temelii,de piscuri şi de larg, De simplu aşternut,de căpătâi, De-altar scobit în peşteri şi-n tării.

Tu, omule, cel mai de piatră prag,

De ce ni-e drumul pururi în răspăr Luat de noi şi părăsit de soartă, Prea lung şi prea scurtat în nicăieri, Şi prea de când ni s-a făcut a piatră

Să n-o înghesuieşti de-a valma-n zid, Să nu arunci cu ea în haitele de câini, Nici să o porţi în sân ca un străin, Şi-un chip,mai altul,să n-o ştiu că sunt.

Această amintire despre noi, Cu-această mult adaosă-nviere, Până la marele şi veşnicul apoi, Până la ultima şi veşnica tăcere?

Decât că-aş fi cum este semnul sfânt, Coroana mea înmugurind cu spini...

De ce-s atâtea toate peste tot, Şi-a toate câte-ar fi,că nu mai pot?

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 83

vers de piatră

MI S-A DUS DIN VIAŢĂ–O PARTE...

Mi s-a dus din viaţă-o parte Undeva în nicăieri.

Gânduri v-am lăsat în piatră Şi idei lucrate-n fier.

V-am lăsat şi-această poartă Şi pe ea – un giuvaier De cuvinte fără moarte Ca făcliile din cer.

Vouă-n vremi să vă rămână Harul pietrei. Să aveţi, Decât mine altă vină, Decât mine alte dălţi, Care vor sculpta-n lumină Duhul sfânt al astei vieţi...

MĂRIRI CONFUZE

Primiţi-mă: eu sunt cel de demult, Care transcrie timpul mai încoace, Care pe sine-ntruna se reface, Care confruntă, dar şi-ndură mult. Şi are-o angajare la soroace, Şi poartă în fiinţă un tumult, Eu parcă din uitare m-aş întoarce, Eu parcă din durere m-am fost smult. În orele care-au lovit cu pace Venirea mea în ţărmuri cu iluzii, Să-mi las ancora şi să-mi strig gerunzii, În golfurile lacrimii sărace, În care vă zidiţi măriri confuze, De care vă e teamă,dar vă place...

84 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Postfaţă la o viaţă

Iurie BALAN

Motto: Când este achitat vinovatul, se condamnă judecătorul Publius Syrus

O IUBIRE DINAMITATĂ Cu câteva săptămâni înainte de a pleca pe ultimul său drum, Iurie Balan ne-a vizitat redacţia şi ne-a anunţat că are ceva pentru noi.

— În zilele noastre atât de tumultuoase, dominate de sus până jos de elementul politic şi de cel criminal, un ziarist de bună–credinţă nu prea are unde să-şi publice opţiunea..., ne-a zis el cu tristeţea-i din priviri ce l-a însoţit mereu. El chiar a fost un ziarist cu har şi de bună–credinţă. Indiferent pe unde ar fi fost angajat — că era o redacţie de la Radioul Naţional sau una din presa scrisă —, glasul lui a răsunat mereu ca un îndemn la conciliere în lumea asta concepută pe contradicţii. Chiar şi ultima sa lucrare, pe care o reproducem mai jos într-un format puţin comprimat, este un strigăt către justiţiari: — Fiţi prudenţi şi corecţi cu acei care vin la voi după dreptate! Ne-a transmis materialul-îndemn şi a spus că pleacă. — Unde te duci? l-am întrebat. Şi-a frecat lentilele ochelarilor şi ne-a privit îndelung cu ochii săi trişti. Plec...

Pur şi simplu, plec... Era aşa de tânăr şi bântuit de atâtea energii interioare — cum să admiţi că ar putea pleca pe veci! Însă a plecat, totuşi. Şi vestea asta a fost tot atât de năucitoare, pe cât de nedreaptă şi stupidă. Să ne aplecăm resemnaţi asupra acestui ultim strigăt de deznădejde al său şi să nu-l uităm niciodată pe cel care a fost Iurie Balan!..

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 85

Postfaţă la o viaţă Din considerente lesne de înţeles, numele participanţilor la procesul de judecată descris în coloniţele de mai Jos au fost substituite. Dar toate celelalte fapte relatate corespund ordonanţelor, declaraţiilor, proceselor-verbale ale şedinţelor de judecată şi tuturor celorlalte documente anexate la dosarul în cauză.

O IUBIRE DINAMITATĂ Ceva straniu se întâmplă în sistemul nostru justiţiar. Este vorba de o realitate trăită tot mai des de cetăţeanul comun, descrisă tot mai frecvent în ziare şi discutată tot mai aprins în emisiuni cu participarea unor jurişti cu nume notorii. Rezumând aceste convorbiri particulare, declaraţii de presă, discuţii televizate şi virtuale, parcă ai fi îndreptăţit să crezi că Themis — zeiţa ce ţine balanţa dreptăţii în mână — este oarecum virusată. Între altele, cei mai distructivi viruşi de care se tem până şi aşii în domeniul calculatoarelor şi microelectronicii, anume aşa se numesc — troieni. Ei bine, dar ce altceva înseamnă introducerea unui

Această dramă a avut loc într-un oraş din Moldova, într-o stradă cu denumirea legată cel puţin de respect, dacă nu şi de iubire — 8 Martie. Anume aici locuiau soţii Nina şi Alexei Ciuntu, care s-au căsătorit în 1996. astfel de ”cal troian” în actul de justiţie al unei ţări democratice, dacă nu subminarea din temelie a acesteia? Or, democraţia vizează în primul rând şi preponderent APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE ALE CETĂŢEANULUI. Cum să ţi le aperi, dacă pârghiile acestui mecanism nu funcţionează sau — cu atât mai rău — se transformă în frâne?

Pornind de la cele scrise mai sus, ne-am zis că ar fi bine să inaugurăm prezenta rubrică — nu pentru a generaliza sau a eticheta, ci pentru a încerca să identificăm „troienii” care au pătruns în Themis, prezentându-vă cazuri concrete de instrumentare şi judecare inadecvată a unor dosare, ele fiind comentate de un jurist cu o experienţă apreciabilă în domeniu, domnul Petru MUNTEANU, vice-

86 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

preşedinte al Consiliului Baroului de Avocaţi din Republica Moldova.

Această dramă a avut loc într-un oraş din Moldova, într-o stradă cu denumirea legată cel puţin de respect, dacă nu şi de iubire — 8 Martie. Anume aici locuiau soţii Nina şi Alexei Ciuntu, care s-au căsătorit în 1996.

Toate bune şi frumoase până în anul următor, când Nina a născut. Dar în loc să se grăbească acasă să o ajute la treburile gospodăreşti, Alexei, dimpotrivă, o rări din sânul familiei.

Apoi, se mai şi făcea să uite că banii câştigaţi de el trebuie aduşi în casă. Cât despre creşterea copilului — nici nu vroia să audă!

Crezând că treburile le merg prost din cauza nevoilor, părinţii Ninei le-au dăruit tinerilor cinci mii de dolari, ca să înceapă o afacere şi să se pună pe picioare, în rând cu lumea. Cu aceşti bani, tinerii soţi au deschis un magazin, care se dovedi a fi o treabă profitabilă. În plus, tot pentru a-i ajuta să-şi dezvolte mica afacere, părinţii le-au cumpărat şi un ”Ford”.

Dar nici aceste „puncte de atracţie” nu au schimbat comportamentul lui Alexei. Parcă era vrăjit. Continua să vină tot mai târziu şi tot mai rar acasă. Să-i fi stat ceva sau cineva în cale?

Nina nu ştia ce să mai facă, pentru că Alexei se purta din ce în ce mai urât cu dânsa, deşi ea născuse deja al doilea copil. Ce zice, în asemenea situaţii, inima unei femei? Poate că aforismul lui Octavian Paler: ”Gelozia ia naştere odată cu dragostea, dar nu moare odată cu ea”, ar putea explica ceva, în acest sens. Într-adevăr, în mintea Ninei nu putea să nu încolţească decât o singură bănuială: iubitul ei soţ ”s-a încurcat” cu o altă femeie. Înnebunită de gelozie, pe 6 noiembrie 1999, ea cumpără o grenadă model RG-42, pe care o ascunde în casă. Fireşte, procurarea unui explozibil fără o autorizaţie specială este un act ilegal, fapt pe care ea îl va recunoaşte, ulterior, în toate instanţele. Ce-şi pusese în

Postfaţă la o viaţă

gând cu acest dispozitiv explozibil, a cărui perioadă de deflagraţie este foarte scurtă, de doar 4–5 secunde de la detaşarea inelului ce fixează cuiul de siguranţă? În operaţiunile militare, o astfel de grenadă este aruncată, de obicei, dintr-un şanţ, aşa încât lansatorul ei să aibă timp suficient pentru a se culca la pământ, ca să nu fie vătămat corporal.

Un autor de romane-fluviu ar putea să improvizeze multe de toate în această fază a dramei. Noi însă vă propunem să abordăm o cale mai simplă, dar întemeiată pe gândirea logică. În primul rând, dacă Nina ar fi intenţionat să-şi omoare soţul, ea trebuia să se descurce foarte bine în genistică. Ar fi putut, de exemplu, să agaţe grenada, cumva, sub patul lui Alexei, să lege inelul de siguranţă cu o sfoară lungă, ca să fie trasă, cu putere, de la distanţă, aşa încât explozia să-l sfâşie în bucăţi pe soţul ei, apoi să adune ghem sfoara cu pricina, s-o arunce într-un râu, bunăoară, pentru a elimina orice probă de omor prin premeditare. Dar ea n-a făcut una ca asta. De ce oare? Pentru că îl mai iubea pe Alexei şi spera să-l readucă în sânul familiei... Sau ar fi putut să se sinucidă, în acelaşi pat cu soţul, ca în melodramele siropoase. De ce n-a făcut-o nici pe asta? Pentru că era mamă a doi copii...

Cine ştie ce este în capul omului care-şi procură o grenadă — poate că el, ajutat de un genist, scoate amorsa din aparatul exploziv, o aruncă la gunoi, trage peste grenadă un strat de vopsea reflectorizantă şi o transformă într-un pandantiv, vorba vine! În genere, cum poţi să demonstrezi — cu probe! — gândul rău al Ninei Ciuntu, dacă aceasta nu l-a înfăptuit? Până la urmă Nina Ciuntu a ales drept ţintă pentru nenorocita-i de grenadă ”Ford”-ul condus exclusiv de Alexei. Aşa i-a venit ei în cap, că anume această maşină este ”răul” ce trebuie eliminat din viaţa lor, ca relaţiile conjugale dintre ei să revină pe făgaşul dragostei şi bunei înţelegeri.

...În ziua de 20 noiembrie 1999, aproape de miezul nopţii (potrivit anchetei, la 23.30), soţii Ciuntu se întorceau cu maşina acasă. (De reţinut, în acest context, că până pe 20 noiembrie trecuse multă vreme — suficient de multă, pentru a pune la cale şi a săvârşi un omor, amorsând o grenadă cumpărată în data de 6 a aceleiaşi luni!) Au ajuns deci acasă; Alexei a ieşit din ”Ford” şi s-a dus să deschidă porţile, pentru a parca maşina în curte. În clipa asta, Ninei ce-i veni în minte? Stresată de conflictul pe care l-a avut tot drumul cu soţul său, acesta imputându-i neîncetat că nu ştie ”cum să se poarte în lume”, femeia a pus grenada între fotoliile din faţă ale autoturismului, a tras de inel şi a mers îndată înspre poartă, spre bărbatul său. În clipa deflagraţiei, Nina şi Alexei erau alături...

Dacă femeia ar fi dorit ca soţul ei să piară, cu tot cu ”Ford”-ul cela blestemat, de ce nu l-ar fi lăsat sau de ce nu i-ar fi găsit vreo ”motivare” să se întoarcă înapoi la maşină? Dacă ar fi urmărit acelaşi scop — de lichidare fizică a lui Alexei —, de ce să nu-i fi pus grenada chiar sub fotoliul din faţa volanului? Ei bine, ”Ford”ul s-a făcut ţăndări, soţii au rămas teferi, nimeni n-a depus la poliţie nici o reclamaţie.

De la cine să ceri despăgubiri, dacă maşina era dăruită de părinţii Ninei, deci, era proprietate comună? În plus, după acea explozie conjugală, viaţa celor doi soţi parcă-parcă îşi revenea în albia normalităţii. Dar n-a durat mult — doar până atunci, când Alexei s-a aşezat iarăşi în faţa volanului. A fost suficient ca el să răsucească din nou cheia de contact, şi vechile probleme şi-au reluat traseul.

O CONDAMNARE ”AMORSATĂ” Însă a urmat o nenorocire. Pe 14 decembrie 1999, două persoane neidentificate îl omoară pe Alexei Ciuntu, soţul Ninei. Aşa cum criminalii nu au putut fi prinşi, organele de urmărire penală ”îşi amintesc” de Nina Ciuntu. Şi în ziua de 20 decembrie (de ce nu cu 6 zile mai devreme, când s-a descoperit crima?), dânsei i se intentează dosar penal pe motiv de ”intenţie de tentativă de omor” — culpă pe care ar fi săvâşit-o pe 20 noiembrie 1999, când a deflagrat acea grenadă. Nu exista nici un temei pentru o astfel de acţiune judiciară, întrucât nici Alexei Ciuntu, nici alte persoane nu o reclamaseră în organele de drept — nici în ziua deflagraţiei, nici mai târziu. Mai mult, pentru acea zi de 20 noiembrie nu s-a înregistrat nici o solicitare de asistenţă medicală în legătură cu deflagraţia din salonul susamintitei maşini. În dosarul intentat Ninei Ciuntu lipsea şi ordonanţa de recunoaştere a vreunui cetăţean a calităţii sale de parte

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 87

Postfaţă la o viaţă vătămată, precum şi nici o declaraţie a vreunei rude din partea lui Alexei Ciuntu care ar fi incriminat-o pe Nina Ciuntu.

Cu toate acestea, Nina acceptă să se autodenunţe.

De ce am spus ”acceptă”? Pentru că ea n-a scris acel autodenunţ de bună voie şi nesilită de nimeni. Dânsa a fost reţinută de poliţie cu scopul de a se obţine probe privitoare la omorârea soţului său. La poliţie i s-au explicat unele drepturi pe care le are. De obicei, în astfel de cazuri celui reţinut i se ”sugerează”: ”Dacă ne spui cum s-a săvârşit crima, noi te putem elibera...” Ce alege cetăţeanul reţinut de poliţie, în astfel de cazuri? Decât să stea în condiţiile mizerabile de închisoare preventivă, până se demonstrează cine este adevăratul făptaş al unui omor, el este gata să se ”autodenunţe”, numai să iasă cât mai repede din această belea. Şi astfel Nina s-a ”autodenunţat”.

Dar — atenţie! — tot ce a scris dânsa în acea declaraţie nicicum, nici în mod direct şi nici indirect, nu confirma intenţia ei de a-l lichida fizic pe Alexei Ciuntu. Începând cu acest act şi terminând cu ultimul, în toate actele ce compun dosarul care i s-a intentat, dânsa a declarat, întotdeauna şi invariabil, că a deflagrat grenada doar cu o singură intenţie — cea de a-i deteriora maşina, astfel încercând să-l determine să se întoarcă în familie. Şi în instanţa de judecată dânsa va reitera că s-a autodenunţat la cererea anchetatorului de la procuratură. În aceeaşi şedinţă de judecată Nina Ciuntu a spus că respectivul anchetator i-a sugerat să se autodenunţe în calitate de complice la uciderea soţului său, Alexei Ciuntu. Dacă nu va face acest lucru, a adăugat el, atunci i se va intenta dosar penal pentru tentativă de omor prin detonarea grenadei. Iată cum, deci, se „amorsa” o condamnare a ei pentru o crimă pe care nu o săvârşise. Însă drama Ninei Ciuntu, mamă a doi copii minori, nu a luat sfârşit odată cu autodenunţarea. Procesul-verbal de reţinere pentru 24 de ore trebuia întocmit la 20 decembrie, dar ea a fost ţinută în condiţii de arest preventiv până pe 26 decembrie, chiar la sediul procuraturii, unde, în aceeaşi zi, la 15.30 i s-a întocmit proces-verbal de reţinere, ca apoi să fie interogată în calitate de bănuită. Dar nici din acest act juridic nu poate fi probat faptul că Nina a avut intenţia să-şi omoare soţul. În pofida inconsistenţei ”probelor” acumulate pentru a o trimite pe banca acuzaţilor, ”calul” acestui dubios proces de judecată o rupe din loc, în forţă. Aşa că pe 17 septembrie 2001, Colegiul Penal al Tribunalului Chişinău scoate o sentinţă prin care o declara vinovată de săvârşirea unui şir de infracţiuni şi o condamnă la 12 ani privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-un penitenciar de tip închis. În data de 10 decembrie, anul 2001, Colegiul Penal al Curţii de Apel admite apelul sus-amintitei condamnate şi casează sentinţa Colegiului Penal al Tribunalului Chişinău din 17 septembrie, emiţând o nouă hotărâre, prin care Nina este achitată din motivul că fapta ei nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tentativă de omor, condamnând-o, totuşi, la doi ani privaţiune de libertate, cu suspendarea condiţionată a pedepsei pe un termen de un an. Însă pe 9 aprilie 2002 Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie casează decizia instanţei de apel şi reactualizează sentinţa Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001. În data de 4 aprilie 2003, Procurorul General al R.M. remite Plenului Curţii Supre-

88 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Postfaţă la o viaţă me de Justiţie un recurs în anulare vizavi de dosarul Ninei Ciuntu.

Acest fapt a fost posibil doar după ce avocatul Ninei Ciuntu a făcut nenumărate apeluri către Procuratura Generală a R.M. şi a insistat să fie audiat de însuşi conducătorul acestei înalte instanţe de drept.

Avocatul demonstra că Nina Ciuntu a fost condamnată nelegitim pentru tentativă de ucidere a soţului său.

Procurorul General acceptă argumentele şi remite un recurs Colegiului Penal al Curţii Supreme de Justiţie. Dar cum, oare, se întâmplă că pe 21 aprilie, acelaşi an, Colegiul Penal al Curţii Supreme de Justiţie respinge totuşi acest recurs al Procurorului General? Foarte simplu. În loc să se prezinte în şedinţa plenară a Colegiului, pentru a-şi susţine demersul, el îl trimite pe adjunct. Iar acesta — stupoare! — cere... respingerea recursului şefului său. Să nu-şi fi coordonat luările de atitudine un adjunct cu şeful său? Să fim serioşi!

Totuşi, câte feţe are Themis, zeiţa dreptăţii?

O MAMĂ O SALVEAZĂ PE O ALTA Printre martorii citaţi în acest proces de judecată s-a aflat şi mama defunctului Alexei Ciuntu. Prezenţa şi declaraţiile ei în instanţă aveau să imprime procesului o turnură nouă.

E de menţionat că nici unul dintre părinţii lui Alexei nu au declarat în judecată că de uciderea lui Alexei ar fi bănuit-o pe Nina Ciuntu. Explicaţia e simplă. În acea blestemată noapte, când explodase grenada, fiul său i-a vorbit despre adevăratul motiv al acestei fapte a soţiei sale, dar a rugat-o pe mamă-sa să nu-l dezvăluie nimănui.

Pentru că dezlegarea acestei taine ar fi pus într-un con de umbră viaţa conjugală a soţilor Ciuntu. Dar această mamă mai era şi bunică a doi nepoţei — copiii lui Alexei. Şi, iată că, într-o bună zi, Eugenia se hotărăşte să rupă tăcerea.

Pe 20 decembrie 2009, judecătoria raională admite cererea de revizuire a cauzei penale în privinţa condamnatei.

Motivul acestei turnuri stă în declaraţia Eugeniei Ciuntu, mama defunctului Alexei, în care ea susţine că fiul său i-a spus, după ce ”Ford”-ul fusese deteriorat prin explozie, că soţie-sa a făcut acest lucru din gelozie şi că femeia dorise doar atât — ca el să stea cât mai mult cu dânsa şi cu copiii. În aceeaşi zi grefierul sus-amintitei judecătorii înregistrează încă o declaraţie importantă în acest dosar: renunţarea procurorului la învinuirea Ninei Ciuntu de tentativă de omor şi distrugerea cu rea intenţie a averii proprietarului automobilului

”Ford”. În rezultat, instanţa decide „anularea sentinţei Tribunalului Chişinău din 17 septembrie 2001 şi a o achita şi elibera pe C. N. din arest...”

DE CÂTE ORI ”DOAMNE FEREŞTE!”...?

Dar cum rămâne cu anii, pentru care Nina a „ispăşit” o pedeapsă stabilită incorect? La această întrebare şi la altele câteva l-am rugat să ne răspundă pe dl Petru MUNTEANU, avocatul care s-a ocupat de acest dosar, tot el vicepreşedintele Baroului de Avocaţi din Republica Moldova.

— Spuneţi-ne, chiar este posibil, într-un stat de drept, să fie condamnat cineva în lipsă evidentă de probe? Prin ce se explică acest fenomen în justiţia moldovenească?

— Se explică foarte simplu: nenumărate cauze — penale şi civile — sunt examinate incorect. Cauza principală ţine de incompetenţa judecătorilor care dau sentinţe greşite. Cu referire la cazul Ninei Ciuntu, care a trecut prin toate ”furcile caudine” ale sistemului nostru judiciar, problema e următoarea: colegiile penale, ulterioare şedinţei de judecată de primă instanţă, nu doreau să schimbe această ”optică”, lăsând în vigoare prima sentinţă, pentru a apăra ”onoarea” instanţei pe care o reprezintă.

Astfel, se adună tot mai multe ”reuşite” la capitolul ”stabilitatea sentinţelor”, se reduce numărul condamnărilor nelegitime şi a altor aspecte care ar pune în balanţă credibilitatea sistemului juridic, în ansamblu.

— În astfel de cazuri, unde trebuie căutate carenţele — în fisurile legislaţiei moldoveneşti, în mecanismul de funcţionare a instituţiilor de drept de la noi sau în incompetenţa (sau rea-voinţa) unor particulari, angajaţi în actul justiţiei?

— În cazul Ninei Ciuntu este vorba şi de incompetenţă, dar mai cu seamă de rea-voinţă din partea acelora, care au respins toate recursurile în anulare. Cum să recunoască ei că s-a comis o greşeală grosolană?

— Dacă, în medicină, mal-praxisul (diagnosticarea şi tratarea incorectă a unui bolnav) este pasibil de pedeapsă, inclusiv penală, ce se întâmplă în sistemul juridic din Republica Moldova: este sancţionat şi cum anume omul legii care greşeşte, în procesul exercitării funcţiei sale, denaturând astfel soarta cetăţeanului citat ca bănuit într-o instanţă de drept?

— Sancţionarea unui funcţionar antrenat în actul justiţiei — aşa ceva, pur şi simplu, nu există!

— Nu este pedepsit nici unul, nicicum?

— Doamne fereşte! Doamne fereşte!

Chiar şi atunci când Republica Moldo-

va este condamnată la CEDO, se caută sute şi mii de explicaţii — para-juridice, politice, literare, morale, oricare altele — pentru a-l scoate basma curată pe cel care a greşit în mod flagrant.

— Ce sfaturi le-aţi da celor care ar putea (Doamne fereşte!) să trăiască asemenea ”poveşti cu cai nărăvaşi”, precum i s-a întâmplat doamnei Nina Ciuntu?

— Acest caz ar trebui să ne pună serios pe gânduri. Pentru că mai avem şi acum persoane condamnate nelegitim. Pur şi simplu, oamenii noştri sunt neputincioşi să-şi caute dreptatea în alte instanţe, de aceea mulţi au de suportat consecinţele unor procese judecate strâmb. Dar chiar dacă vreun condamnat are norocul să fie achitat, să ştiţi că plata prejudiciilor morale este, pur şi simplu, derizorie în comparaţie cu valoarea la care ar trebui să fie estimate acestea. Dar, iarăşi, cine stabileşte cuantumul acestor plăţi, dacă nu tot... judecata? Şi iată că cercul s-a închis!

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 89

Literatură & Publicistică

Auguriada

ÎMI PARE RĂU... Îmi pare rău că toamna a trecut, Că plopii lasă umbre pe zăpadă...

E crângul meu îngândurat şi mut, Şi nu mai vin cocoarele să-l vadă.

Iar undeva în inimă de trunchi Se zămisleşte mugurul ce mâine Îşi va desface-al frunzelor mănunchi Şi va stârni o şoaptă pentru tine.

Vin viforele şi se culcă-n prag.

Mi-e dor cumplit de tine şi de soare... ...Iar plopii stau îngânduraţi şi tac Şi tot visează strigăt de cocoare!

90 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

Emil LOTEANU

Gheorghe Vrabie

Literatură & Publicistică

Auguriada

grigore vieru.

Portret.

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 91

Divertis

Marian HÂNCU

2010 este anul cu cele mai înalte temperaturi din toată istoria omenirii

2010 — ANUL

CALAMITĂŢILOR NATURALE Datele recente oferite de cei mai vestiţi climatologi ai lumii ne pun pe gânduri. După toate probabilităţile, 2010 este anul cu cele mai înalte temperaturi din toată istoria omenirii. Afară de aceasta,el a cauzat o mulţime de pagube. Conform afirmaţiilor curente ale savanţilor americani de la Centrul naţional de cercetare a zăpezii şi a gheţii, nivelul gheţarilor arctici maritimi a coborât până la cea mai joasă treaptă. Cu fiecare zi ce trece dispar cca 40 km pătraţi de gheaţă. Ultima dată acest lucru s-a întâmplat în 2007. În acelaşi timp cercetătorii Centrului ştiinţific polar de la Universitatea din statul Washington spun că în martie 2010 volumul gheţii maritime a fost cu 38% mai mic decât în 1979, când savanţii au început să înregistreze datele cu privire la topirea gheţarilor.

Pronosticuri îngrijorătoare fac şi specialiştii de la NASA, care efectuează investigaţii cu ajutorul sateliţilor. După spusele climatologului principal, James Hansen, temperatura globală a scoarţei pămân-

92 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

teşti în timpul cel mai apropiat poate să ajungă la maxim. În materialul prezentat de revista Orizonturile geofizicii, Hansen şi colegii săi afirmă că în ultimele 12 luni Pământul s-a încălzit cu 0,65 de grade în comparaţie cu perioada dintre anii 1951—1980 şi că temperatura globală în 2010 a depăşit indicii anului 2005, când a fost fixat ultimul record.

Aceste materiale contestă afirmaţiile unor savanţi cum că încălzirea globală va înceta în timpul cel mai apropiat. Tot climatolo-

gii ne-au anunţat pe la mijlocul lui iulie că, din cauza temperaturilor înalte de la suprafaţa mărilor, e pe cale să se dezlănţuie sezonul de uragane în Oceanul Atlantic şi că el va fi unul devastator.

Potrivit unor date, în sezonul actual vor avea loc cca 23 de furtuni năprasnice, 14 din ele pot declanşa uragane. Unele vor fi atât de puternice, încât viteza vântului va ajunge până la 200 km pe oră. Probabilitatea că un astfel de taifun va devasta coastele S.U.A. e de 69%.

Divertis

Marian HÂNCU

Criza economică se va prelungi până-n 2020

GLOBA PREZICE...

Criza economică se va prelungi până-n 2020. Drept urmare, harta lumii va fi modificată în întregime, iar repartizarea forţelor geopolitice pe glob se va schimba din temelie. S.U.A. vor trăi vremuri grele, Ucraina şi Uniunea Europeană se vor destrăma. Astfel de pronosticuri a făcut recent cunoscutul astrolog rus Pavel Globa.

Potrivit lui, preşedintele american va avea parte de o soartă de neinvidiat.

„Încă în 1999 am spus că omenirea se va confrunta cu o criză nemaipomenită, care va începe imediat după venirea la putere a celui de al 44-lea preşedinte al S.U.A., a menţionat Globa. Încă în secolul XVI clasicii astrologiei moderne preziceau năpasta care va veni de peste ocean când acolo va fi instalat al 44-lea conducător. Acesta era numit omul negru. În 1999 credeam că porecla omul negru fusese pomenită la figurat, dar s-a dovedit că a fost folosită în

mod direct”, a mai adăugat Globa. În continuare el susţine că anul 2011 va fi cel mai dificil an din domnia lui Obama, deoarece îi va fi pusă în pericol viaţa. „Am studiat foarte atent horoscopul lui Obama şi m-am convins că e identic cu cel al lui John Kennedy. Sper însă ca 2011 să nu fie un an fatal pentru dânsul”.

Globa e de părere că America e o ţară fără viitor. „America este ameninţată de o mare depresiune economică, politică şi morală. Ţara ca atare va continua să existe, dar îşi va pierde rolul de stat-lider mondial. Cei mai grei pentru americani vor fi anii de după plecarea lui Obama, care se va menţine la putere nu mai mult de un termen”, a precizat Globa.

După părerea sa, un viitor asemănător o aşteaptă şi pe UE: „În locul UE vor apare câteva reuniuni noi. Ţările Scandinave şi cele Baltice vor forma Uniunea de Nord, o moştenitoare a Uniunii de la Hanse. Franţa, Italia şi Spania se vor reuni în Uniunea de Sud ş.a.m.d. UE, posibil, va rămâne, dar numai pe hârtie, a speci-

ficat astrologul. De asemenea, se vor destrăma şi alte uniuni politice şi militare. Nici blocul NATO nu va supravieţui până la sfârşitul crizei”.

Pavel Globa a mai prezis şi apropiata dezmembrare a Ucrainei în trei părţi, două dintre care vor intra în componenţa noului Imperiu Rus. ”Ucraina nu va supravieţui criza, ea se va diviza în trei formaţiuni. Dezmembrarea va avea loc în 2014, când pe teritoriul Ucrainei de azi vor exista, de fapt, două administraţii independente, formal păstrând integritatea teritorială, cum se întâmplă în Moldova în prezent. Federaţia Ucrainei de Est nu se va subordona Kievului şi, de facto, va face parte din Noul Imperiu Rus. Crimeea, la rândul său, va deveni pentru Ucraina a doua Cecenie.”

Potrivit pronosticului astrologului, 2014 e anul când omenirea va fi la un pas de o nouă conflagraţie — al Treilea Război Mondial! „2014 va fi un an plin de pericole, pentru că Uran se va afla sub semnul Berbecului, o combinare războinică, a lămurit Pavel Globa.

Mă tem de un război de lungă durată în Orient. Doamne fereşte, să înceapă în Iran...”

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 93

Divertis

Ionel Marga

Predicţii de groază

SUDUL UCRAINEI SE VA TRANSFORMA ÎN PUSTIU, IAR ODESA VA FI ACOPERITĂ DE APĂ

În ultimul secol clima în Ucraina s-a încălzit cu 1 grad. Lucrul ăsta îl resimt moluştele şi călugăriţele (mantis religiosa L), iar ambrozia a „migrat„ din regiunea Doneţk tocmai în Carpaţi. Într-un raport al ONU consacrat fenomenului încălzirii globale savanţii prognozează că, din cauza topirii rapide a gheţarilor de pe Terra, nivelul apei oceanelor va creşte către anul 2050 cu cca 90 de cm, — în consecinţă, vor dispare sub apă state insulare, cum ar fi Marea Britanie.

C

alculele arată că în cazul în care temperatura medie din regiunile cu gheţari va creşte cu doar 2 grade Celsius, două treimi din gheţarii Chinei, inclusiv cei din munţii Tian-Shan, pur şi simplu vor dispărea. În prezent, gheţarul de pe Himalaya îşi reduce zilnic dimensiunile cu 7%. Din acest gheţar se aprovizionează cu apă potabilă 500 de milioane de oameni din valea fluviului Gange în India şi Bangladesh, se alimentează râurile Huanghe şi Ianţzî. Nepalul, ţara vecină cu India, din cauza topirii masive a gheţarilor, este ameninţat de inundaţii şi puhoaie devastatoare. Gheţarii tropicali din Anzii Americii Latine în ultimii 35 de ani s-au diminuat cu 20-30 %, iar către anul 2100 vor dispărea definitiv, dacă nu vor interveni schimbări esenţiale. Cu toate acestea, nu va spori şi cantitatea de apă potabilă de pe glob, deoarece ea se va vărsa în mări şi oceane.

Către anul 2050 situaţia va deveni catastrofală pentru sute de milioane de oameni, care trăiesc aproape de mări şi oceane. O parte din ei se vor strămuta cu traiul în alte regiuni, alţii vor suporta lipsuri şi foame. În Africa numărul celor care vor îndura foame va creşte până la 75-200 de milioane de oameni. Încălzirea globală va condiţiona reducerea cu 30-50 % a recoltei de grâu, orez, porumb, soia, cafea şi a altor culturi. Va suferi mult şi Europa. Pentru Olanda, Belgia, Luxemburg, o parte a teritoriului cărora se află sub nivelul mării, debitul poate crea mari probleme. Afară de

94 / MOLDOVA / septembrie–octombrie / #05

asta, sub apă vor dispărea oraşul chinez Shanghai şi capitala Argentinei — Buenos Aires.

Din cauza încălzirii va creşte numărul calamităţilor naturale, al uraganelor, ploilor torenţiale, va spori umiditatea aerului, ceea ce va conduce la înmulţirea ţânţarilor şi a altor insecte care transmit malaria şi diverse boli contagioase. În 2006, în urma inundaţiilor, în Etiopia s-a răspândit epidemia de holeră, care a răpit viaţa a mii de oameni. Încălzirea climei va afecta serios şi râurile. Apele fluviilor din Africa şi Asia vor scădea cu 15–50 %, ceea ce va acutiza problema apei potabile. Tot pe aceste continente, din cauza secetei, a reducerii suprafeţei cultivate şi a crizei alimentare care va urma pot avea loc conflicte militare.

Dacă e să dăm crezare celor 250 de experţi ai ONU care au pregătit raportul, deja astăzi se află pe cale de dispariţie fiecare a patra specie de plante şi animale. Un pericol deosebit de mare îl reprezintă schimbarea climei pentru unele ecosisteme extrem de sensibile, cum ar fi: recifii de corali, unele insule, pădurile şi mlaştinile. În Africa, de exemplu, în urma încălzirii cu 3 grade, vor fi expuse pericolului 277 specii de mamifere mici şi mijlocii. Dacă majoritatea animalelor vor putea migra înspre poli în căutarea unor temperaturi mai joase cu care s-au obişnuit, la rândul lor -- urşii albi, pinguinii, păsările de mare, morsele, focile etc. nu se vor putea salva, deoarece alte regiuni de pe glob cu o climă mai rece nu există.

DE VINĂ SUNT OAMENII ŞI GAZUL

Ex-vicepreşedintele S.U.A. Albert Gore, laureat al premiului Nobel pentru filmul „Adevărul care deranjează”, în care se povesteşte despre încălzirea globală, demonstrează că schimbările climaterice sunt condiţionate de emisiile sporite de gaze „de seră”, îndeosebi a bioxidului de carbon — CO2. În raportul ONU se specifică — în 90 de cazuri dintr-o 100 vinovaţi de schimbarea climei se fac oamenii şi activitatea lor.

Ideea cu privire la gazele „de seră” nu e deloc nouă, ea fiind vehiculată de vreo 200 de ani. Încă în 1827 fizicianul francez Joseph Fourier presupunea că atmosfera Terrei are o funcţie asemănătoare cu cea a geamurilor unei sere — aerul lasă căldura solară să pătrundă, dar nu-i permite să se evaporeze înapoi în cosmos. La acest efect se ajunge datorită gazelor atmosferice de importanţă redusă, cum ar fi vaporii de apă şi bioxidul de carbon. Aceste gaze permit razelor

Divertis solare să treacă, dar absorb radiaţia reflectată de suprafaţa pământului şi a apei, păstrând, astfel, căldura. Dacă n-ar fi existat „efectul de seră”, temperatura pe glob ar fi fost cu 30 de grade mai scăzută şi deci viaţa pe Terra s-ar fi dezvoltat anevoios.

Adversarii lui Gore presupun că povestea cu gazele „de seră” e o simplă ipoteză, motivul principal al încălzirii climei fiind necunoscut. Ei îl acuză pe Gore spunând că, cică, ar folosi acest subiect în interesul unor companii care vând baterii solare şi centrale electrice eoliene, precum şi de faptul că, ajutate de el, ţările occidentale intenţionează să stopeze dezvoltarea economică a Chinei şi Indiei, unde cresc vertiginos emisiile gazelor de seră. Gore, la rândul său, explică şi insistă că reducerea emisiilor bioxidului de carbon poate salva planeta de o eventuală catastrofă.

Climatologii care neagă rolul decisiv al omului în procesul de încălzire a climei sunt de părerea că schimbarea temperaturii e un proces ciclic şi că nu va pricinui nici un rău planetei. Lucruri de-astea s-au mai întâmplat în secolele XIX şi XX: temperatura a crescut, însă omenirea a supravieţuit...

Apropo, există încă o teorie privitoare la creşterea temperaturilor globale – cea magnetică. Unii savanţi sunt de părerea că Pământul se încălzeşte nu din exterior, ci din interior, aşa că nu face să dăm vina pe CO2 sau să cheltuim anual (doar în spaţiul UE) 60 de miliarde de Euro pentru a combate încălzirea globală. Oamenii de ştiinţă sunt de părerea că motivul încălzirii stă în câmpul magnetic tehnogen, creat de om.

Acest câmp provoacă oscilaţii care generează încălzirea nucleului Pământului.

SUDUL UCRAINEI INTRĂ LA APĂ...

Savanţii ucraineni nu cred că acest coşmar se poate produce peste o jumătate de secol, dar faptul că temperatura medie anuală creşte continuu îi pune pe gânduri. Ce se va întâmpla cu Ucraina în următorii 50 de ani? Litoralul Mării Azov este ameninţat de inundaţii. Apropo, nimeni nici nu se gândeşte însă să construiască noi diguri sau să le fortifice pe cele vechi! Adâncimea medie a mării e de 6,5m, în timpul inundaţiilor apa poate să se ridice până la 12-13 metri şi să se reverse pe o suprafaţă de 10 km. După

calculele climatologilor, o parte din sanatorii sunt deja ameninţate de apă. Afară de asta, au început să apară animale necunoscute, cum ar fi şacalii, mamifere rare în Ucraina. Căldurile de vară cu temperaturi mari vor provoca numeroase incendii, pădurile umede din Polesia şi Carpaţi se vor usca şi se vor preface în stepă, iar câmpia din sudul ţării se va transforma într-un semideşert de tipul celui din Cazahstan.

Dar — ce se va întâmpla, oare, cu ţara noastră? Ce ne aşteaptă pe noi în viitorul ce va veni dincolo de referendum şi dincolo de alegerile parlamentare şi prezidenţiale? Vom supravieţui sau ne vom duce cu toţii la fund?

#05 / septembrie–octombrie / MOLDOVA / 95

M-am convins că o comunicare cu lumea din jur prin intermediul prestigioasei — totuşi, celei mai prestigioase de la noi! — reviste „Moldova” e ca şi cum ai conversa cu fratele tău, cu sora ta, cu părinţii...

Atât de natală e!

M-am convins de asemenea că a savura tot ce ne dăruieşte această carte de căpătâi a noastră este echivalent cu a ne trata zilnic cu un ir tainic, care poate avea efect tămăduitor doar pentru sufletele noastre atât de sensibile...

Atât de utilă, dar şi de necesară ne e!

Mi-am demonstrat că a fi unul din cititorii activi ai revistei „Moldova” e ca şi cum mi-ar povesti cineva propria sa viaţă, iar eu o ascult resemnat şi mă întreb: — A cui e viaţa asta că seamănă atât de mult cu a mea!?

Atât de a noastră e!

Nu trebuie să ne imaginăm cum ne-am simţi dacă ne-ar lipsi din casă; să ne străduim fiecare să o avem acolo – ca pe un copil al nostru, ca pe un frate, ca pe un părinte!

Abonaţi-o, Vă rog. E Cineva de care avem nevoie cu toţii.

E revista „Moldova”.

Ion BOLEA, om de afaceri.