Revista Mesagerul Sfantului Anton by Mesagerul Sfantului Anton

Mesagerul

Revista e înregistrată la Tribunalul din Padova, nr. 1385 din 7.10.1993

Revistă de spiritualitate a franciscanilor minori conventuali

Sfântului Anton

●

Anul XIX

●

Nr. 110

ianuarie-februarie 2012

Cine construiește pacea, se apropie de Dumnezeu! „Euharistie” înseamnă „acţiune de mulţumire”.

Ce impact are „Memorialul Sighet” asupra societăţii?

Uniunea cunoaşte cea mai mare criză economică.

Sumar

ISSN 1221-8820

Assisi, un loc de pace

Anul XIX - Nr. 110

●

Editorial 3 Familia creştină laborator al credinţei Pr. Ciprian Sava

●

ianuarie-februarie 2012

Pagina antoniană: Sfântul Anton şi mesajul său 16 Padova, orașul meu! Pr. Luigi Francesco Ruffato

Poşta redacţiei

Pagina biblică

4 Poşta redacţiei Redacţia

18 Proiectul lui Dumnezeu cu familia umană Pr: Mihai Afrenţoae

360°

Pagina tinerilor

6 Curtea Neamurilor la Tirana Pr. Adrian Măgdici

19 ASUR, Asociaţia Susţinătorilor Unităţii Româneşti? Pr. Adrian Măgdici

Cum să citesc Biblia, dacă e plină de scandaluri? Pr. Iosif Diac

7 Mysterium salutis Pr. Adrian Baciu

Despre virturea prudenței Pr. Marius Vătămănelu Dosar: despre Euharistie 8 Controversa azimelor Gabriel Catalan 10 Sfânta Euharistie în scrierile Sfinţilor Părinţi din sec. al II-lea Pr. Damian Pătrașcu

20 Stima de sine - teamă sau bucurie! Pr. Bogdan Emilian Balaşcă 21 Criza modelelor Pr. Carol Daniel Sabău Cultură şi societate 22 Adevărul nu poate fi ascuns interviu Ana Blandiana 24 Două înmormântări Nicolae Prelipceanu 26 Reflecţii poetice Alexandru Cistelecan

Spiritualitate şi viaţa Bisericii

27 Teama de singurătate Alois Gherguț

12 Filosoful beatificat. Despre Antonio Rosmini Pr. Wilhelm Dancă

28 Colapsul Uniunii Europene nu este un răspuns valid la criză Cristina Dascălu

13 AMD - 80 de ani de prezenţă în România Pr. Paul Bulai

Mulțumesc, Sfinte Anton!

14 Vocaţia sfinţitoare şi formativă a pelerinajului Constantin Cucoș 15 Un alt fel de lecție Consuela Vlăduțescu

29 Mulțumiri aduse Sfântului Anton Redacţia Provincia franciscană 30 Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii Pr. Silvestro Bejan

Assisi, prin urmare, a devenit un simbol al păcii mondiale pentru fiecare cetățean al lumii. Pe copertă, Papa Benedict al XVI-lea, împreună cu alți lideri religioși, într-un moment de rugăciune la Mormântul Sf. Francisc. Director responsabil Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Director al redacţiei Pr. Ciprian Sava, OFMConv. Vice-Director al redacţiei, difuzare şi abonamente Pr. Carol Daniel Sabău, OFMConv. Proiect Grafic Roberto Bordin Editura Provincia Padovană OFMConv. Messaggero di Sant’Antonio Editrice Via Orto Botanico, 11 - 35123 Padova. Director general Pr. Ugo Sartorio, OFMConv. Tipografia Mediagraf - Navigazione Interna, 89 35027 - Noventa Padovana (PD) - ITALIA. Oferte pentru abonamente 2012 În străinătate: 2 Euro revista; 12 Euro/an. În România: 3 Ron revista; 20 Ron abonament anual. Cont: Mesagerul Antonian Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001 deschis la BCR Roman (NT) Adresa redacţiei: MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 BacĂu (BC) - Tel./Fax: 0334.501044 Mesagerul Online: www.ofmconv.ro E-mail MSA: mesagerul@ofmconv.ro

Dacă doriţi reînnoirea abonamentului la Mesagerul Sfântului Anton sau să oferiţi un "cadou de suflet" prietenilor, aceasta este adresa redacţiei. Str. Arcadie Şeptilici, 1/A - 600234 Bacău (BC) Tel/Fax: 0334.501044 - mesagerul@ ofmconv.ro Oferta abonamentului pentru anul 2012: 20 RON poate fi trimisă fie prin mandat poştal, pe adresa redacţiei (Pr. Carol Daniel Sabău), fie prin virament în contul bancar: “Mesagerul antonian" Cod fiscal: 21414366 Cod IBAN: RO91 RNCB 0198 0738 8398 0001, deschis la BCR - Roman (NT).

pagina

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

pagina

Veţi face parte din “familia spirituală” a Sfântului Anton!

editorial Pr. ciprian sava

familia creştină Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea prin Scrisoarea sa apostolică Porta fidei ne invită să primim în familiile noastre darul credinței, să-l experimentăm cu iubire și astfel vom primi speranța că lumea noastră poate fi mai bună și de ce nu, mai sfântă.

laborator al credinţei

n acest Nou An familia creştină va urca încă o treaptă spre redescoperirea propriei identităţi şi misiuni, spre împlinirea vocaţiei de biserică domestică, spre desăvârşire şi împlinire a comuniunii de iubire, de jertfă şi de credinţă. Familia este invitată, dragi cititori, să accepte credinţa ca pe o parte esenţială a propriei fiinţe, devenind astfel o promotoare a valorilor creştine. Credința este cea care ni-l revelează pe Cristos în aproapele, care ne relevează caritatea jertfei lui Cristos şi care devine călăuză sigură spre desăvârşire, surmontând propriul sine până la concretizarea în propria persoană a modelului mântuitor. Familia este leagănul civilizației, punctul de formare al omului nou, al creștinului adevărat. Familia este cea care modelează caractere și le valorizează. Familia care participă la liturghie împreună, familia care se îmbogățește constant cu harurile sacramentale, familia care se roagă împreună este o familie vie, o familie puternică care poate înfrunta vicisitudinile. Familia este chemată să devină un laborator al credinței în care să se experimenteze zilnic comuniunea în rugăciune, în jertfă, în slujire. Omenirea este în criză, veți spune, cum va pune credința stavilă crizei? Dar de-a lungul zbuciumatei sale istorii, când nu a fost omenirea în criză? Indiferent dacă criza s-a numit criză sau pur și simplu război, foamete, molimă, sărăcie, sclavagism... Înainte de orice ar trebui să conștientizăm că de fapt familia este în criză. Da, dragi cititori, familia este astăzi mai încercată ca niciodată căci plăgi ca adulterul, divorțul, avortul consimțit, egocentrismul au înlocuit adevăratele valori ale familiei creștine. Familia este în criză spirituală și este momentul să revină la sorginte anulând și desfințând criza. Calea sigură spre valorizarea în credință a familiei ne este arătată de Biserică prin preoții ei. Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea prin Scrisoarea sa apostolică Porta fidei ne invită să primim în familiile noastre darul credinței, să-l experimentăm cu iubire și astfel vom primi speranța că lumea noastră poate fi mai bună și de ce nu, mai sfântă. În primul rând, familia trebuie să experimenteze în laboratorul credinței apropierea de sfintele sacramente. Curățată prin taina pocăinței și întărită prin taina euharistiei, familia poate ieși în lume pentru a-și

mărturisi credința. Prin participarea frecventă a familiei la sfânta liturghie, familia primește Cuvântul divin care o va învăța cum își poate mărturisi credința. Familia revigorată va putea deveni model de trăire și experimentare a credinței și pentru alte familii și astfel familia este un laborator al credinței vii și adevărate. Poate vă întrebați dragi cititori, ce înseamnă credința în contextul actual când omul și implicit familia este subordonată materialului și hedonismului? Cum se împacă iubirea față de aproapele cu satisfacerea propriilor cerințe, din ce în ce mai exacerbate? Unde se mai regăsește speranța într-o atmosferă a disperării dusă la paroxism? Biserica vă îndeamnă să încercați să trăiți împreună cu Cristos, să-l invitați în familiile voastre, în viețile noastre și astfel credința, iubirea și speranța își vor regăsi locul și valoarea. Apropiați-vă cu încredere de sfintele Evanghelii și de Catehismul bisericii catolice, culegeți de acolo nectarul științei și discutați cu încredere cu preoții voștri, descoperiți comoara de învățătură bimilenară a Bisericii . Mesajul lui Isus este același astăzi ca și acum două mii de ani, căci el a venit la noi cu iubire, pentru ca prin iubire să ne mântuiască. Nu-l lăsați pe Isus singur, el s-a format ca om în familia din Nazareth! Chemați-l pe Isus în familiile voastre și învățați de la el modelul familiei din Nazareth! Învățați împreună cu Isus calea spre sfințenie a familiei creștine! Curățați impuritățile și asperitățile personale și dăruiți-vă necondiționat unul altuia comoara învățăturii creștine, comoara carității și comoara exemplului de credință. La celebrarea Sacramentului Căsătoriei soții realizează că familia nu se reduce numai la ei, la cei doi. Familia are un membru în plus, pe Isus Cristos răstignit pe cruce, ca simbol al dumnezeirii dar și al sacrificiului. Deci din primele momente ale existenței sale familia creștină îl primește pe Isus. Realitatea concretă ne arată că totuși familiei contemporane îi este incomod să-l și păstreze pe Isus. De aceea dragi cititori, vă invit să adresați Tatălui ceresc o rugăciune pentru familiile aflate în dificultate spirituală, pentru a redeveni comunități de credință și evanghelizare, de ascultare a Cuvântului lui Dumnezeu, de educare la credință. Vă invit să ne rugăm pentru ca toate familile să-și găsească calea spre împlinire și desăvârșire în credință. Familia trebuie să pătrundă misterul suferinței lui Cristos pe cruce și astfel va fi mai deschisă la sacrificiile la care tebuie să se supună în fiecare zi. Soții creștini au misiunea de a deveni misionari ai iubirii și ai vieții, bazându-se pe sfințirea reciprocă. Prin sacrificiu se va ajunge la bucuria descoperirii credinței adevărate. Vă doresc dragi cititori, să experimentați zilnic în propriul laborator al credinței bucuria comuniunii în rugăciune, în jertfă și în slujire, întărindu-vă astfel credința, speranța și caritatea!

Tuturor, PACE şi BINE! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

mesagerul semnalează Vizita Papei Benedict al XVI-lea în Mexic și Cuba

Pe data de 12 decembri 2011, în cadrul celebrării amintirii a 200 de ani de la aparițiile Sfintei Fecioare Maria la Guadalupe, patroana Americii Latine și protectoarea copiilor nenăscuți, Papa Benedict al XVI-lea și-a anunțat intenția de a face o călătorie apostolică în Mexic și Cuba. Vizita va avea loc între 23-29 martie 2012, cuprinzând întâlniri cu Conferințele Episcopale și președinții celor două țări, celebrarea Sfintei Liturghii la Silao (Mexic) și Santiago de Cuba. Alte detalii se găsesc pe site-ul http://www.news.va

22 de noi Cardinali în Biserica Catolică

În cadrul următorului Consistoriu, ce va avea loc pe 16 februarie, Papa Benedict al XVI-lea va crea 22 de noi Cardinali, printre care se află

și Preafericitul Lucian Mureșan, Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolică și Președinte al Conferinței Episcopilor Catolici din România, fapt anunțat de către Sfântul Părinte, vineri, 6 ianuarie 2012, la sfârșitul Sfintei Liturghii din solemnitatea Epifaniei Domnului.

Biblia în limba română, în traducere catolică

Proiectul traducerii Bibliei în limba română, în versiunea catolică, face un pas înainte prin publicarea online pe site-ul www.bibliacatolica. ro a Noului Testament, în întregime, tradus de pr. Alois Bulai și p. Anton Budău, și a primelor cinci cărți ale Vechiului Testament, traduse de pr. Alois Bulai și de pr. Eduard Pătrașcu. Proiectul se află în desfășurare, urmând ca în viitorul apropiat să fie publicate și celelalte cărți. Știre preluată de pe http://www.infosapientia.ro

Poşta redacţiei Vă simţim foarte aproape de noi, şi ne simţim onoraţi să facem parte din aceeaşi familie! Iuliana Bejenaru, Câmpulung Moldovenesc

Vă mulţumesc pentru clipele de linişte sufletească la citirea „Mesagerului”, vă rog să continuaţi tot aşa.

Valentin-Antoniu Giurgiu, Turda

Cu fiecare număr ne dorim ca revista

să fie aproape de cititorii ei. La fel, ne dorim ca mijlocirea Sfântului Anton să nu contenească în viaţa fiecăruia dintre noi. Vă mulţumim pentru gândurile frumoase şi aşa cum dumneavoastră ne simţiţi aproape, la fel simţim şi noi această apropiere, ca într-o familie.

(…) Vă trimit cu această scrisoare, sondajul de opinie completat, primit de la Dvs. odată cu revista din noiembrie-decembrie, cu menţiunea că toate articolele sunt elevate, educative, mai ales pentru oamenii mai tineri care au o educaţie spirituală şi credinţă alterabile sub influenţa societăţii supusă la tot mai multe stresuri(…) Vasile Filimon, Oradea

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Vă

mulţumim pentru răspuns şi pentru observaţie. Educaţia e după cum se ştie perpetuă, însă e îngrijorător când ea nu e însuşită într-o perioadă propice. Desigur nu aducem în discuţie doar educaţia spirituală, lăsată deoparte, dar educaţia, sub toate aspectele ei, are mari carenţe. La fel de adevărat că societatea de câtva timp e generatoare de stres, de nemulţumire, de frici. Însă capacitatea de a reacţiona, de a riposta evanghelic, şi nu numai, aparţine fiecăruia. Deja e un semn pozitiv când semnalăm astfel de situaţii. Înseamnă că ştim direcţia pe care ar trebui să o luăm.

(…) Doresc să mă folosesc de acest prilej pentru a-mi exprima nedumerirea şi regretul că de câtva timp scrisorile pe care le-am trimis pe adresa Redacţiei „Mesagerul” nu au mai fost luate în consideraţie şi nu s-a dat nici un răspuns subiectelor şi întrebărilor, deşi conţinutul scrisorilor le consider că au fost destul de relevante! Ioan Cojan, Traian (NT)

Ne bucurăm enorm să ştim că nu doar ne citiţi, dar că ne şi scrieţi. Toate scrisorile primite sunt interesante, în felul

lor. Faptul că le-am lăsat deoparte, nu înseamnă că nu au fost luate în consideraţie, ci doar am făcut loc şi celorlalţi care ne-au scris. Aşteptăm pe mai departe scrisorile Dvs.

Lăudat să fie Domnul nostru Iisus

Hristos! Sunt din Reşiţa şi fac parte din familia antoniană de câţiva ani. Mama este greco-catolică, tata ortodox, şi cu toate

un an nou - o nouĂ revistĂ

Avem plăcerea să vă anunțăm dragi cititori, apariția numărului 110 al Revistei noastre de spiritualitate franciscană „Mesagerul Sfântului Anton”. Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că o dată la două luni ne primiți cu bucurie în familiile și căminele dumneavoastră, sprijinindu-ne în viaţa noastră de rugăciune şi de trăire creştină. Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că prin dumneavoastră revista a câștigat în importanță și s-a valorizat spiritual devenind o revistă deopotrivă pentru suflet și minte. Vrem să vă mulțumim dragi cititori, că ne percepeți ca o punte între religiozitate și contemporaneitate, ca o rază de pace și bine antonian.

că eu am fost botezată în vechiul regim ca ortodoxă, am un adevărat cult pentru sfântul Anton, pentru mine el este prezent la orice necaz, bucurie, durere şi întristare. Este ca un tată pentru mine, un frate drag şi un prieten iubit, care cu cât îl căutam să-l cunosc, cu atât se lăsa descoperit mai mult! (…)

Maria Moise, Reşiţa

Stimată doamnă Maria, vă mulţumim pentru scrisoare. Mă bucur să ştiu de această apropiere şi descoperire a Sfântului Anton. Există nenumărate piedici în căutarea desăvârşirii, însă e bine că obstacolele au fost depăşite, iar prezenţa sfântului Anton e continuă şi vizibilă. Dacă doriţi, începând cu acest număr vom iniţia şi o pagină cu mulţumiri aduse

Astfel, la ceas aniversar, vom oferi revistei „Mesagerul Sfântului Anton” dragi cititori, o înfățișare grafică nouă precum și un conținut ușor îmbogățit la 32 de pagini în care veți gasi rubricile deja consacrate, dar și rubrici noi: Editorial; Poșta redacției și Mesagerul semnalează; 360°; Dosar; Spiritualitate, pagina mariană; Pagina antoniană; Pagina Biblică; Pagina tinerilor; Cultură și societate; Mulțumesc Sfinte Anton; Pagina provinciei. Vă așteptăm alături de noi în continuare dragi cititori și noi, prin cuvintele noastre sărace ne dorim să-l facem din nou pe Sfântul Anton să vorbească inimilor dumneavoastră și să binecuvânteze viața acelora care sunt în nevoi materiale și spirituale.

sfântului Anton, aţi putea să ne trimiteţi câteva rânduri şi acolo.

Stimate Părinte,

(…) doresc să fac câteva consideraţii în legătură cu sondajul de opinie care a fost iniţiat de redacţie. În primul rând este foarte binevenit spre deosebire de alte reviste sau chiar ziare ce nu se interesează dacă cititorii sunt mulţumiţi de respectiva apariţie. Mă refer atât la presa centrală şi locală, care mai mult este interesată de publicitate. În al doilea rând, apreciez acest sondaj pentru multitudinea de aspecte pe care le prezintă revista „Mesagerul Sfântul Anton”. Mi-amintesc de un serial de articole publicate în anii trecuţi despre pericolul ce îl prezenta satanismul. În acest sens îmi amintesc că doamna doctor de familie, pe care am avut-o, s-a interesat de acest subiect şi i-am prezentat revistele ca să se documenteze. (…) Cât priveşte aprecierea generală este că revista e echilibrată, creşte în formă şi conţinut cu fiecare număr. (…)

Vasile Pârâu, Viile Satu Mare

Vă mulțumim pentru observațiile aduse asupra sondajului. Altminteri mulțumim tuturor celor care au expediat sondajul. În urma evaluărilor realizate de către cititori, și nu numai, am modificat câte ceva în conținutul și aranjarea revistei. Sondajul a fost, înainte de toate, un gest de apropiere față de dumneavoastră și, de ce nu, față de așteptările pe care le aveți. Vă mai așteptăm rândurile.

Tuturor celor care ne-ați scris în acest răstimp, celor care ați trimis gânduri de bine, felicitări, vă mulțumim și vă așteptăm şi în acest an 2012 în familia Sfântului Anton. Pace și Bine!

360°

curtea neamurilor

Pr. adrian măgdici

Curtea Neamurilor la Tirana (Albania)

irana, oraş universitar, centru al vieţii politice şi culturale a Albaniei, a găzduit, în zilele de 14 şi 15 noiembrie 2011, Curtea Neamurilor, proiect susţinut de Consiliul Pontifical pentru Cultură, având drept temă: „În ce cred cei care nu cred”. Alegerea acestei teme a fost oarecum motivată şi de faptul că Albania comunistă – caz unic în lume – ani şi ani de-a rândul a ţinut ca ateismul să fie specificat, în mod explicit, în propria Constituţie considerându-l un principiu constitutiv al statului, fapt care a înăsprit ulterior persecuţia religioasă. Au fost închişi preoţi, surori şi laici care au îndrăznit să-şi proclame propria credinţă. Albaneza Klaudia Bumci, reporter

trimis de „Radio Vaticana” să asiste la eveniment, îşi aminteşte: „Când eram la şcoală odată mi s-a întâmplat să spun că sunt de religie catolică, şi am riscat să fiu exclusă din absolut orice şcoală din Albania. Norocul meu a fost că un profesor care ţinea foarte mult la mine a mers la director şi i-a spus: «Nu-i adevărat. N-am auzit asemenea cuvinte. Probabil că cineva a minţit». În acest fel am scăpat de persecuţie”. E de la sine de înţeles, aşadar, că după ce au suportat opresiunea unui regim comunist ateu, oamenii, când au aflat de Curtea Neamurilor, s-au arătat entuziaşti, dornici să dialogheze, să afle cât mai multe despre

150° de ÎntrebĂri despre credinţă

Dumnezeu, religie, spiritualitate ori adevăr. Pe 14 noiembrie tinerii, şi nu numai, au sărbătorit în piaţa din vecinătatea Catedralei Sf. Paul din Tirana. Având în minte misterul Dumnezeului cel necunoscut, tinerii organizatori au instalat trei corturi mari, reprezentând trei aspecte importante din viaţa umană: munca, spiritualitatea şi informaţia (mass-media), invitându-i pe cei care soseau să pună întrebări. Atât tinerii, cât şi intelectualii care erau acolo, au ajuns la concluzia că ar fi fost de dorit ca etica să fie introdusă în şcoală. În aceiaşi zi, între orele 19.1521.00, imediat după luările de cuvânt ale arhiepiscopului Mirdita şi ale primarului Tiranei, Lulzim Basha, arta Pr. iosif diac

Cum să citesc Biblia,

dacă e plină de scandaluri?

i se repetă adesea nouă, credincioşilor, să citim Biblia. Chiar şi necredincioşii sunt invitaţi să nu ignore Scripturile ebraice şi creştine, deoarece ele constituie „marele cod” cultural al Occidentului, adică punctul de referinţă ideal şi artistic… Dar cum pot fi interpretate atât de multe pagini, scandaloase, imorale ce infestează Vechiul Testament? Nici chiar Noul Testament nu e lipsit de astfel de pagini: de exemplu Apocalipsa, sau ce spuneţi de paginile în care este descris sfârşitul tragic al soţilor Anania şi Safira, vinovaţi de ceea ce toţi creştinii fac astăzi, adică sunt departe de a vărsa toate bunurile lor în conturile Caritasului (de citit Fap 5,1-11)?

hestiunea deschisă de interlocutorul nostru, simplă în aparenţă, constituie de fapt un nod important pentru cine doreşte să se apropie serios de Biblie. Tehnic, numim această chestiune „hermeneutică” (termenul, de matrice greacă, trimite la zeul Hermes, interpretul voinţei şi oracolelor zeilor). Scriptura, teologic vorbind, prezintă pentru cel credincios două naturi: pe de

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

o parte, este un cuvânt veşnic divin, iar pe de altă parte e întrupat într-o istorie, într-un limbaj uman. E limpede, aşadar, că dublă trebuie să fie şi interpretarea. Ca un cuvânt al lui Dumnezeu, Biblia pretinde să ne fie un ghid transcendent, capabil să ne conducă la adevărul de credinţă şi de viaţă cuprins în textul istoric şi literar. Tocmai de aceea, Cristos, chiar pentru înţelegerea deplină a înseşi cuvintelor sale, promite ajutorul Duhului Sfânt care „vă va învăţa orice lucru, vă va aminti tot ceea ce v-am spus… şi vă va conduce la adevărul întreg” (In 14,26; 16,13). Dacă ignor ajutorul Duhului Sfânt pentru a pătrunde în misterul şi adevărul lui Dumnezeu, voi reduce Scripturile la simple texte literare din anticul Orient Apropiat. E necesară, însă, şi o analiză istorico-critică pentru a înţelege limbajul uman, legat de coordonatele temporale, spaţiale şi culturale diferite de ale noastre, sau ale altor cititori de-a lungul istoriei. Dacă optăm pentru o lectură strict „literală” putem ajunge la rezultate aiurite, deoarece limbajul folosit pe atunci avea canoane diverse de ale noastre. ❏

Pr. adrian baciu

Mysterium salutis

a devenit protagonistă prin cântece, dansuri şi monologuri organizate de diferite „corturi” şi comunităţi religioase. Manifestările artistice s-au încheiat în acordurile imnului Curţii Neamurilor, „Unknown you”. Imediat cu toţii s-au îndreptat spre Catedrală, unde au asistat la un moment de rugăciune organizat de Mişcarea Focolarilor, Comunitatea Sfântul Egidiu şi de Comunitatea din Taizè, pentru ca mai apoi, întreg cortegiul, cu lumânări aprinse în mâini, să se reverse pe străzile oraşului. A doua zi, pe 15 noiembrie, în

cursul dimineţii, Curtea Neamurilor s-a mutat la Universitatea Statală din Tirana pentru ca mai apoi, în a doua parte a zilei, să o aflăm la Universitatea Europeană din Tirana. Profesorii din respectivele universităţi, fie au dat mărturii despre felul în care şi-au trăit credinţa în timpul regimului comunist - în cazul celor credincioşi, fie au făcut referinţă (în special la Universitatea Europeană, unde erau mai mulţi necredincioşi) la fraternitatea universală ori la etică, elemente prezente de obicei şi în cei ce cred şi în cei care nu cred în Dumnezeu. q

virtuţi

Despre virtutea prudenței

Pr. Marius Vătămănelu

ât nu am da, uneori, cu toţii, să putem da timpul înapoi pentru a schimba momente, decizii luate în mod greşit, pentru a corecta cuvinte prin care am rănit persoane sau le-am îndepărtat, pentru a anula acţiuni pripite şi atitudini nechibzuite? Doar că timpul nu-l mai putem da înapoi…Ceea ce însă putem face este să învăţăm din toate acestea căci viaţa de fiecare zi, plasmată mereu de alte şi alte întâlniri, decizii, situaţii noi, ne va da posibilitatea să arătăm dacă am devenit sau nu mai prudenţi. Cuvântul prudenţă vine din substantivul latinesc prudentia, care la rândul său derivă din providentia şi înseamnă precauţie, a vedea ceva înainte de a se întâmpla. Această dispoziţie interioară, după cum ne spune şi Catehismul Bisericii Catolice (cf. CBC 1806), ne ajută să alegem mereu binele şi să evităm răul, cântărind bine deciziile pe care vrem să le luăm. Da, cel prudent prevede. Ştie că orice cuvânt, decizie şi atitudine au consecinţe asupra persoanei proprii, dar şi asupra celorlalţi. De aceea, ştiind că putem săvârşi uşor răul, persoana prudentă acţionează într-un mod chibzuit, cu multă atenţie. Gândirea sa cuprinde un orizont mai larg. Omul prudent gândeşte înainte de a face ceva. Nu se pripeşte, nu acţionează la nervi, la supărare, nu se aprinde repede în discuţii. Ştie că orice acţiune îşi are consecinţele ei şi că, deseori, graba nu doar că strică treaba, dar consecinţele ei nu mai pot fi schimbate, oricât ar vrea... În concluzie, prudenţa ne invită să învăţăm din greşelile noastre şi ale altora căci, cine este înzestrat cu această virtute, poate înţelege ce trebuie să facă în prezent, poate învăţa din trecut şi poate prevedea pentru viitor. Merită, ca atare, să cerem această virtute din partea Domnului, pentru că de ea depinde binele nostru, binele altora, dar ❏ mai ales răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu în lume!

upă liturghie se apropie de mine un tânăr pe care nu îl mai văzusem până atunci cerându-mi să stăm de vorbă. Ne-am aşezat, neam prezentat şi am trecut repede la subiect. Chestiuni legate de Sfânta Treime, de pasajele dificile din Biblie, de sacramente, orânduite în funcţie de o necesitate personală, şi nu de o curiozitate academică formau conţinutul dicuţiei. Surprins şi ezitant am purtat un dialog îndelung deşi insuficient pentru seriozitatea problemei. Mi-am amintit în acel context că anterior o altă persoană îşi exprima nemulţumirea pentru că s-ar fi aşteptat din partea noastră la o mai temeinică instruire dogmatică. Întâmplarea a făcut să experimentez pe propria-mi piele interesul crescând al unor persoane obişnuite vis-a-vis de chestiuni teologice pe care le consideram mai degrabă rezervate experţilor ori aulelor academice. Aceasta era una din premizele sesiunii Comisiei Teologice Internaţionale, reunită la sfârşitul lui 2011. Să păstreze credinţa vie şi trează e prima datorie a teologiei. Ea trebuie să restituie creştinilor evidenţa fericită a prezenţei lui Dumnezeu în lume şi chipul său ca izvor de pace pentru omenire. Aici creştinul ia cunostinţă de misterul revelat al lui Dumnezeu, pentru a-l mărturisi într-un demers ce vrea să refacă convieţuirea simfonică dintre religie şi raţiune, fără de care lumea va fi devastată de o religiozitate care se opune raţiunii şi o raţiune ce se opune religiozităţii. Acestea erau textual cuvintele adresate de Papa în acel context. Iar eu le-am reţinut pentru că eram ispitit uneori să cred că ceea ce doresc oamenii de la noi, preoţii, e să fim un fel de consilieri psihologici fără onorariu, iar misiunea noastră e să îi facem să se simtă bine la liturghie. Ceea ce e la urma urmei adevărat, însă, din fericire, nu e esenţial. Esenţial e mai degrabă o discuţie despre Sfînta Treime, sâmbătă seara, când ne-ar face plăcere un pic de distracţie în compania prietenilor. ❏

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

D o s a r

Fermentul credinţei

Familie, devino ceea ce eşti!

gabriel catalan

Controversa azimelor (Traducere şi adaptare de Gabriel Catalan a articolului AZIMO din Enciclopedia Cattolica, Città del Vaticano, vol.II, 1948, coll.578-580).

Dosar

ână la mijlocul sec. XI, nici o controversă nu a apărut între Bisericile creştine în privinţa calităţii pâinii euharistice: toate, în lucrul acesta, erau de acord că trebuie să fie din grâu (cereală). Dacă apoi azima trebuie să fie fermentată sau fără drojdie, era o problemă de care nu se ocupa nimeni, aşa cum nimeni nu se întreba dacă vinul de la liturghie trebuie să fie roşu sau alb. De fapt, între timp, utilizarea pâinii dospite era de multă vreme preponderentă în Bisericile orientale, cu excepţia Bisericii armene care, cel puţin din sec. VI, folosea azima, după cum ştim din răspunsul pitoresc pe care într-o zi patriarhul armean Moise II (574-604) l-a dat împăratului bizantin Mauriciu, care îl invitase la un conciliu unionist, care trebuia să se ţină la Constantinopol: „La ce bun să traversăm Achat-ul pentru a începe să mâncăm pâine coaptă la cuptor

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

şi să bem apă caldă ?” (cf. J. Pargoire, L’Eglise byzantine de 527 à 847, ediţia a treia, Paris, 1923, p.102). Puţin mai înainte, monofizitul alexandrin Ioan Filopono, scria: „Cristos nu a dat discipolilor săi pâine azimă ca arhetip al corpului său, pentru că uzul său nu s-a păstrat până acum.” (Libellus de Paschate, ed. C.Walter, Lipsia, 1899). Oricum, în 819, când Rabano Mauro a scris cartea sa De ecclesiasticis officiis, în cap.31 (PL 107,318-319), afirma că Occidentul folosea pâinea azimă, după exemplul lui Cristos la ultima cină. Alcuin (mort în 804), în Epistola ad fratres Lugdunenses (PL 100,289), a scris: Panis autem qui in corpus Christi consecratur absque fermento ullius alterius corruptionis debet esse mundissimus… Ex aqua et farina panis sit qui consecratur in corpus Christi. Acestea sunt singurele mărturii clare din antichitate relative la această problemă, dintre o mulţime de altele mai mult sau mai puţin imprecise, pe care participanţii la controversă le-au aruncat în dispută. Ceea ce se poate în mod raţional presupune este că în primele secole era întrebuinţată în mod indiferent

pâinea azimă sau cea dospită conform locurilor, timpului şi circumstanţelor. Mai târziu, uzanţele s-au stabilizat în sensul indicat. Cu siguranţă obiceiul latin este anterior schismei lui Fotie şi acesta s-a abţinut de a-l blama. Patriarhul de Constantinopol, Mihail Cerularie (1043-1059) a fost primul care a iniţiat cearta asupra acestui punct cu latinii, pe care el îi trata ca „azimişti”. Spre sfârşitul anului 1052 sau la începutul lui 1053, toate bisericile pe care aceştia le deţineau la Constantinopol au fost închise din ordinul său. Cardinalul Humberto di Silva Candida povestea cum capelanul patriarhal a călcat în picioare ostiile consacrate de latini (Brevis et succinta commemoratio eorum quae Constantinopoli acta sunt: PL 142,1004). Au urmat atacurile teologilor la ordinele patriarhului, ale lui Leon, arhiepiscopul de Acrida, şi ale monahului din Studion, Niceta Stethatos, contra anumitor obiceiuri liturgice ale Bisericii latine, dintre care acela al azimei ocupa primul loc. Toţi latinii, şi Papa însuşi, primiseră ordine de a ceda în faţa obiceiului bizantin şi

D o s a r de a-l prelua. De ce aveau loc aceste atacuri neaşteptate? Se încerca de către Mihail Cerularie să se împiedice reluarea relaţiilor cu Biserica romană, întrerupte de mult timp, fără dubiu de la 1028. Atunci, de fapt, erau în curs tratative între Papa Leon IX şi împăratul bizantin Constantin Monomahul pentru încheierea unei alianţe politice împotriva normanzilor din Italia meridională prin mijlocirea latinului Argiro, guvernatorul Italiei bizantine. Alianţa politică trebuia fatalmente să aducă cu sine unirea religioasă. De aceea se încerca să se facă imposibilă această unire prin intermediul acestei polemici rituale izbucnită pe neaşteptate. Teologii lui Cerularie pretindeau că azima nu era pâine adevărată; [ci] era un reziduu al iudaismului, intolerabil sub noua Lege: era un lucru mort şi fără viaţă, incapabil să reprezinte corpul viu al Cristos, deoarece, conform părerii lor, fermentul este simbolul sufletului uman al Salvatorului. A consacra cu pâine azimă semnifica, după opinia lor, a mărturisi în mod implicit că Fiul lui Dumnezeu a luat un corp fără suflet; ar semnifica chiar căderea în erezia lui Apollinarie.

Era validă consacrarea latină? Polemiştii greci nu s-au pronunţat în mod clar. Preluându-i literalmente, teoria lor era că azima nu se poate transforma în corpul viu, ci în trupul inanimat al Mântuitorului. Latinii declarau că obiceiul Bisericii lor provenea de la apostolii Petru şi Paul, şi că însuşi Cristos a instituit Euharistia cu pâine azimă, după cum atestă cele trei Evanghelii sinoptice. Grecii le opuneau mărturia celei de-a patra Evanghelii şi au ajuns să nege nu numai învăţătura Părinţilor lor [Sfinţilor Părinţi] şi chiar aceea a însăşi liturghiei lor, [care susţine] că Isus Cristos a mâncat Paştele legal: după ei, Cristos a instituit Euharistia înainte de prima zi a azimelor. Cardinalul Humberto le-a răspuns în mod viu în opera sa Adversus Graecorum calumnias (PL 143,931-974) făcând elogiul pâinii azimă şi, atacând cu vivacitate obiceiul folosirii celei fermentate, pâine „cavernoasă”, a vorbit despre drojdia („aluatul”) fariseilor, simbol al ipocriziei şi al vicleniei sau răutăţii. Aceasta a fost prima fază a controversei. Dar ea n-a încetat cu Mihail Cerularie; ba dimpotrivă, după el, a

devenit una din principalele divergenţe dintre greci şi latini, alături de problema purcederii Spiritului Sfânt. Despre ea se vorbea de fiecare dată când era în discuţie unirea. Cu aceste ocazii, şi în special la Conciliile din Lyon (1274) şi Florenţa (1439), s-a ajuns la soluţia indicată de simplul bun simţ şi mereu propusă de Biserica romană: pâinea azimă şi pâinea dospită sunt în egală măsură materia validă pentru consacrarea euharistică. În practică, clericii fiecăreia din cele două Biserici, Orientală şi Occidentală, trebuiau să urmeze obiceiul respectivei lor Biserici. Definiţia Conciliului din Lyon (Confesiunea lui Mihail Paleologul) insista asupra validităţii consacrării pâinii azimă, pe care unii greci o negau sau o declarau dubioasă. În realitate, polemiştii de acest gen fuseseră foarte rari, şi aproape mereu adversarii azimei îi contestau doar conivenţa şi liceitatea, repetând argumentele simbolice inventate de teologii din sec. XI. Numai un oarecare rus, îndemnat de bizantini, pretindea în mod serios că latinii căzuseră în apollinarism pentru că se serveau de pâinea azimă. În rest, polemiştii posteriori lui

Azima ermenul azimă provine din limbile greacă şi ebraică T (άζυμος, de la α = fără şi ζύμη = ferment, adică «fără ferment»; ebr. maşşāh, pl. maşşôth). Vechiul Testament

se referă la pâinea nefermentată cu ocazia prezentării unor situaţii de precipitare sau grabă extraordinară (Gen 19,3; Ex 12,34; 1Sam 28,24); acest motiv a cauzat folosirea pâinii sub forma azimei în timpul fugii lui Israel din Egipt (Ex 12,8-18; 13,3; Deut 16,3). În amintirea acestui fapt, a fost unită cu sărbătoarea comemorativă a exodului miraculos (Pesah), legea de a se alimenta cu pâine nedospită în timpul celor şapte zile cât durează solemnitatea (Ex 12,15). Paştele mai era numit „sărbătoarea azimelor” (Ex 23,15; 34,18; Lc 22,1) sau „zilele azimelor” (Mt 26,17; Lc 22,7; Fapt 12,3; 20,6). Deja la primul Paşti celebrat pe pământ palestinian (Ios 5,11) se observă folosirea azimelor. Azimele au îmbrăcat o semnificaţie religioasă (cf. Jud 6,19-21: azime oferite

îngerului, mistuite de foc). Pentru că nimic fermentat nu putea fi oferit pe altar (Ex 23,18; 34,25), la sacrificii se ofereau doar lipii fără drojdie, care uneori constituiau un sacrificiu special (Lev 2,4 şi 11; 6,16) nesângeros (minhāh), cu excepţia „trufandalelor”, care nu se depuneau pe altar (Lev 2,7; 7,13; 23,17). Pregătirea azimelor revenea leviţilor (1Cron 23,29: cuvântul „preoţii” din Vulgata este interpolat). Doar preoţii mâncau azimele rămase de la sacrificii (Lev 6,16 şi 18). În iudaismul târziu se reţine că pâinile de ofertă erau azime. În perioada postcreştină evreii au introdus ritul azimelor zis afiqômen. De la chestiunea dacă Isus a utilizat pâine azimă la ultima cină a rezultat, în timpul întrucâtva mai recent (sec. XI), spinoasa controversă dintre Biserica greacă şi Biserica latină. Din azimă Sf. Paul extrage simbolismul tropologic (alegoric, figurat) al „sincerităţii şi adevărului”. (1Cor 5,8). Angel Penna

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

D o s a r Mihail Cerularie sunt departe de a se înţelege între ei: 1). asupra chestiunii cunoaşterii felului de pâine de care s-a servit Domnul nostru la ultima Cină (sunt înaintate ca propuneri până la cinci opinii diferite); 2). asupra originii obiceiului latin, pe care unii o plasează în vremea apostolilor, alţii o stabilesc în sec. II, alţii în sec. IV sub antipapa Felix II (355-365), care se pare că a fost apollinarist, alţii sub Carol cel Mare, alţii, şi aceasta este opinia cea mai în vogă, din sec. VIII până în sec. XI, puţin înainte de Mihail Cerularie. Această ultimă opinie, pe baza căreia patriarhul disident Antim VII a redactat a sa Scrisoare enciclică din 1895, răspunzând la enciclica Papei Leon XIII, Praeclara gratulationis, din 20 iunie 1894, este în mod sigur falsă potrivit celor pe care le-am zis mai sus. După cum se vede, în sine, chestiunea azimei nu are nicio importanţă şi nu poate fi un obstacol în faţa unirii, ci doar un pretext pus înainte de cei care nu o doresc. Astăzi toţi creştinii orientali folosesc pâinea dospită, exceptând armenii (catolici şi dizidenţi), maroniţii şi malabarezii.

Martin Jugie

BIBLIOGRAFIE: Despre folosirea pâinii azimă în Biserica latină a se vedea lucrarea Disertatio de pane eucharistico azymo ac fermentato, în Vetera analecta, ediţia a II-a, Paris, 1723, pp.524-547, reprodusă în PL 143,1219-1278, care respinge tezele lui J. Sirmond, Disquisitio de azymo, Paris, 1651 (cf. idem, Opera, vol.IV, Veneţia, p.351 şi următoarele). Principalele documente referitoare la controversa din sec. XI sunt reunite în PG 120 şi PL 143. Pentru perioada ulterioară sec. XI: A. Pavlov, Studiu critic asupra istoriei vechii polemici greco-ruse contra latinilor (în rusă), Petersburg, 1878; M. Lequien, Dissertatio damascenica, vol. VI: PG 94,367-416; B. Leib, Due inediti bizantini sugli azimo al principio del XII sec., în „Orientalia christiana”, 2 (1924), pp.135-263; M. Jugie, Theologia dogmatica christianorum orientalium ab Ecclesia catholica dissidentium, Paris, vol.I, 1926, pp.311-351; vol.III, 1930, pp.332-356; Th. Spáčil, Doctrina theologiae Orientis separati de Sanctissima Eucharistia, în „Orientalia christiana”, 14 (1929, vol.II), pp.114-145; F. Cabrol, Azymes, în DACL, vol.I, coll.3254-3260; J. Parisot, Azymes, în q DThC, vol.I, coll.2653-2664.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Una în credinţă şi iubire Pr. Damian Pătraşcu

fânta Euharistie în scrierile Sfinţilor Părinţi din secolul al II-lea Termenul „euharistie” provine din limba greacă iar semnificaţia iniţială era aceea de „acţiune de mulţumire”. Odată cu răspândirea creştinismului acest termen este preluat de Biserică şi va desemna Cina creştină, binecuvântarea consacratorie, elementele sacramentale şi, în sfârşit, acţiunea euharistică. Odată cu trecerea timpului, acest sacrament va lua diferite nume. Primul nume pe care îl întâlnim deja în scrierile neotestamentare este cel de fractio panis, denumire folosită de evanghelistul Luca în evanghelia sa şi în Faptele Apostolilor. Prin metonimie, gestul care va da început cinei/prânzului, legat de euharistie, va indica foarte repede întreaga acţiune. Acest termen va dispărea degrabă în legătura sa cu cina/ prânzul (cu excepţia unor opere în care va mai apărea, ca de exemplu: Acta Pauli et Th., 5; Serap., Eucol., 14, 15. În

prima operă din perioada apostolică, Didahia, euharistia este legată de un adevărat prânz, ceea ce explică ambivalenţa expresiilor în rugăciunile din capitolele 9-10. În aceste capitole, descrierea Euharistiei pune accent mai ales pe caracterul său eclezial şi escatologic:

Precum grăunţele de grâu au fost risipite pe câmpii, iar boabele de struguri pe dealuri şi, fiind ele adunate, s-a făcut din ele o singură pâine şi un singur vin, care au fost aduse înaintea ta, Părinte ceresc, tot astfel te rugăm să aduni Biserica ta din toate colţurile lumii şi să o faci una în credinţă şi iubire 1. şi Adu-ţi aminte, Doamne, de Biserica ta, fereşte-o de orice rău şi fă-o perfectă în dragostea ta; sfinţeşte-o, adun-o din cele patru vânturi în împărăţia pe care i-ai pregătit-o. şi Să vie harul tău şi să treacă această lume. Osana casei lui David. Cel care este sfânt să se apropie, iar cel care nu este să facă pocăinţă. Maranatha. Amin.

Sfânta Euharisti Părinţi

D o s a r

Ignaţiu cunoaşte şi foloseşte ca termen tehnic „euharistia”, atunci când vorbeşte despre adunările credincioşilor unde se frânge pâinea, dar o pune în legătură cu botezul (cfr., Eph., 13, 1; Phil., 4; Smyrn., 7, 1; 8, 12 ). Euharistia ocupă un loc central în scrisorile lui Ignaţiu. Ea trebuie să fie celebrată în mod necesar de către episcop. Se invocă Dumnezeu cu o rugăciune comună, oficială şi liturgică, rugăciunea episcopului unită cu cea a Bisericii. Ea este o laudă şi cerere în acelaşi timp şi se încheie cu participarea la împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Această cină este un sacrificiu de mulţumire, aşa cum indică expresiile sacrificiale; necesită credinţă şi caritate. Dă posibilitatea în acelaşi timp să fie aflat Cristos şi să se trăiască în dragoste. Ignaţiu stabileşte un paralelism între euharistie şi martiriu. Acesta din urmă este o adevărată liturgie, deoarece constituie imitarea cea mai perfectă a jertfei lui Cristos şi calea cea mai scurtă pentru a ajunge la ea. Iată ce ne spune Ignaţiu în Scrisoarea către Romani, 4, 1: Scriu tuturor Bisericilor şi tuturor le

dau de veste că voi muri bucuros pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă veţi împiedica. Vă implor, nu recurgeţi în favoarea mea la o bunăvoinţă importună! Lăsaţi ca eu să devin hrană pentru fiare, prin intermediul cărora îmi va fi dat să ajung la Dumnezeu! Eu sunt grâul lui Dumnezeu şi vreau să fiu măcinat de dinţii fiarelor, pentru a putea deveni pâinea neprihănită a lui Cristos... Imploraţi-l pe Cristos pentru mine, pentru ca prin mijlocirea acelor dinţi, să devin ostie bineplăcută lui Dumnezeu. Un alt autor din prima perioadă patristică, marele sfânt şi filosof, Iustin, ne furnizează prima descriere a euharistiei în Prima Apologie, cc. 65-67. După ce descrie ritul botezului care se încheie cu ritul dăruirii păcii, aminteşte: Apoi se aduce celui care prezidează adunarea fraţilor, pâine şi un pahar de vin amestecat cu apă, pe care acesta luându-le, înalţă laudă şi slavă Părintelui tuturor, în numele Fiului şi al Duhului Sfânt, şi rosteşte o lungă rugăciune de mulţumire, pentru ca acestea să fie primite de către El. Când a terminat rugăciunile şi euharistia, întreg poporul care este de faţă rosteşte cu glas mare: «Amin». Cuvântul Amin este un cuvânt ebraic care înseamnă «aşa să fie». După ce întâistătătorul a terminat euharistia şi tot poporul a rostit Amin, slujitorii aceia care sunt numiţi la noi diaconi, dau fiecăruia dintre cei ce se găsesc de faţă să se împărtăşească din pâinea şi vinul amestecat cu apă, care s-au transformat în euharistie, iar celor care nu sunt de faţă, li se duc pe la casele lor. şi Hrana aceasta se numeşte la noi euharistie. Nimeni nu poate participa la ea decât numai cel ce crede că cele propovăduite de noi sunt adevărate şi care au trecut prin baia iertării păcatelor şi a renaşterii, trăind mai departe aşa cum ne-a transmis Biserica. Căci noi nu primim pe acestea ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună; ci, după cum prin Cuvântul lui Dumnezeu, Isus Cristos Mântuitorul nostru, S-a întrupat, şi a avut în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în euharistie, prin rugăciunea cuvântului celui de la El, hrana aceasta, din care se hrănesc sângele şi trupurile noastre prin schimbare, am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele

Acelui Isus întrupat. Apostolii, în memoriile lor, care se numesc Evanghelii, aşa ne-au transmis că li s-a poruncit lor: Isus luând pâinea şi aducând rugăciuni de mulţumire asupra ei, a zis: „Aceasta să o faceţi în amintirea Mea; acesta este trupul meu” (Lc 22, 19-20). Şi, de asemenea, luând şi potirul şi aducând rugăciuni de mulţumire asupra lui, a zis: „Acesta este sângele Meu”. Şi i-a împărtăşit din ele numai pe ei3. Din textele citate reies unele aspecte interesante pentru această perioadă a Bisericii primare. Există înainte de toate unul care prezidează euharistia. Iustin nu menţionează dacă acesta trebuie să fie în mod necesar episcopul, sau poate orice preot să celebreze. Cei care îi împărtăşesc pe credincioşi sunt diaconii, care împart fiecăruia împărtăşania sub ambele specii, obicei care la ora actuală a dispărut în Biserica romano-catolică, păstrându-se în celelalte Biserici, în special în cea orientală. Euharistia apoi era dusă şi acasă pentru cei care nu aveau posibilitatea să participe la Sf. Jertfă. Nu se pomeneşte însă dacă se ducea numai pâinea, aşa cum era practica în Biserica primară. Este de aşteptat totuşi că vinul nu se ducea deoarece era mai greu de pus în ceva şi de transportat. La fel, nu se aminteşte nimic dacă euharistia era dusă acasă numai pentru cei bolnavi, sau pentru toţi cei absenţi, indiferent de motivaţia absenţei acestora de la Sf. Liturghie. Există deja conştiinţa că pâinea şi vinul se transformă în totalitate şi în mod real în trupul şi sângele lui Isus Cristos. Ceea ce se celebrează urmează îndeaproape ceea ce Cristos a celebrat şi a poruncit să se facă în memoria Lui la ultima cină. q 1 Această rugăciune a fost înserată în Liturghierul roman, la rugăciunea credincioşilor, în Rugăciune pentru unitatea creştinilor. Cfr., LITURGHIERUL ROMAN, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, Bucureşti 1993, p. 956. 2 În această scrisoare Ignaţiu recurge şi la termenul agapé. 3 SFÂNTUL IUSTIN, Apologia întâi, în Apologeţi de limbă greacă, Trad., introd., note şi indici de Pr. Prof. Dr. T. BODOGAE, Pr. Prof. Dr. O. CĂCIULĂ, Pr. Prof. Dr., D. FECIORU, Ed. Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p. 93-95.

e în scrierile Sfinţilor din secolul al II-lea

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

spiritualitate şi viața bisericii

Filosoful beatificat

Wilhelm Dancă

În 8 noiembrie 2007, la Novara (Italia), a fost ridicat la cinstea altarelor ca fericit filosoful italian Antonio Rosmini, un gânditor catolic mai puţin cunoscut, atât la noi, cât şi în alte părţi ale lumii.

Despre Antonio Rosmini S

-a născut la Rovereto, regiunea Trentino, în 24 martie 1797, având parte de o copilărie fericită, în timpul căreia a citit foarte multă literatură clasică, filosofică şi teologică. Faima lui de om învăţat l-a făcut pe Alessandro Manzoni să spună: „se pare că nu există nici o carte pe care Rosmini să nu o fi citit!” Ignorând ambiţiile părinţilor săi, care făceau parte din clasa aristocraţiei italiene, Antonio Rosmini a decis la vârsta de 16 ani să se facă preot, ceea ce s-a şi întâmplat în 1821. Ca preot tânăr, a arătat că-i place să trăiască aspectul contemplativ al vieţii sacerdotale. Printre alte roade ale vieţii lui spirituale, amintesc aici întemeierea Institutului Carităţii şi a Congregaţiei Surorilor Providenţei. Aceste întemeieri au la bază carisma lui Antonio Rosmini, şi anume caritatea universală, care cuprinde trei forme specifice: temporală, intelectuală şi spirituală. Mergând la Roma, în 1829, pentru a primi confirmare de la Papa Pius al VIII-lea pentru carisma lui, Sfântul Părinte i-a spus: „Este voinţa lui Dumnezeu ca tu să scrii cărţi, aceasta este vocaţia ta. Biserica are o mare nevoie de scriitori, vreau să spun, de scriitori mari, care sunt atât de puţini. Pentru a influenţa cu folos poporul, astăzi nu există un alt mijloc decât acela al raţiunii; prin intermediul acesteia, să-l conduci la religie”. Rosmini a luat în serios propunerea Papei şi a scris enorm: peste o sută de volume de filosofie şi teologie, acoperind cele mai importante aspecte ale ştiinţei, epistemologiei, metafizicii, eticii, filosofiei dreptului, filosofiei educaţiei, ştiinţelor politice, antropologiei filosofice, psihologiei, teodiceii, antropologiei teologice, teosofiei şi ale altor discipline. Opera lui constituie un sistem de filosofie şi teologie creştină care nu este mai prejos de sistemul augustinian sau tomist. Din păcate sistemul rosminian nu este cunoscut. Lucrarea cea mai cunoscută a lui Rosmini este Cele cinci răni ale Bisericii, de curând tradusă şi în limba română.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Fiind o carte profetică, nu a fost înţeleasă la vremea respectivă, iar autorul ei a fost pus la Index, deci excomunicat şi interzis. Totuşi, tezele acestei cărţi erau profunde, fiindcă se întemeiau pe învăţătura Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi şi a Conciliilor Bisericii. Prin deschiderea lor, ele au anticipat o parte din deciziile Conciliului al II-lea din Vatican, în special cele din constituţia Sacrosanctum Concilium şi din documentul Dignitatis Humanae. Şi fericitul Papă Ioan Paul al II-lea a validat intuiţiile lui Antonio Rosmini, în special cele legate de dialogul dintre credinţă şi raţiune, propunându-l ca model din acest punct de vedere în enciclica Fides et ratio (nr. 74). Sistemul filosofic şi teologic al lui Antonio Rosmini poate fi numit Sistemul Adevărului, deoarece se bazează pe cercetarea raţională şi riguroasă a adevărului care, în cele din urmă, în cazul nostru, se identifică cu ideea de fiinţă. Pentru Rosmini, ideea de fiinţă este izvorul tuturor cunoştinţelor şi ştiinţelor noastre. La această idee se ajunge cu ajutorul unei analizei atente a faptelor: 1) fiecare dintre noi are ideea de fiinţă, ştie ce înseamnă existenţa în formele ei generale; 2) calităţile şi caracteristicile ei nu pot logic să

ţină de ceva particular, cum ar fi experienţa personală, senzaţia, eul personal; ideea de fiinţă este eternă, imutabilă, necesară, posibilă, nedeterminată, obiectivă, simplă, universală; 3) ea se găseşte în toate ideile noastre, este ultima abstracţie posibilă din fiecare idee pe care o avem; 4) ideea de fiinţă nu poate fi extrasă din lucrurile particulare, din noi înşine sau din experienţa noastră; ea este înnăscută, noi ne naştem cu această idee de fiinţă. Aşadar ideea de fiinţă în noi este elementul divin care străluceşte în faţa minţii noastre şi pe care se bazează demnitatea, măreţia şi deschiderea noastră spre infinit. Ea asigură legătura dintre raţiune şi credinţă, dintre natură şi supra-natură, dintre ştiinţă şi religie. Pe scurt, Antonio Rosmini a pornit de la om pentru a ajunge la Dumnezeu, potrivit îndemnului rugăciune al Sf. Augustin – fecisti nos Domine ad Te et inquietum est cor nostrum donec requiescat in Te – sau în spiritul acelui itinerarium mentis in Deum al Sf. Bonaventura. Prin beatificarea lui în 2007, Papa Benedict al XVI-lea a dorit să facă nu doar un act de dreptate faţă de un gânditor catolic pus sub obroc de duşmanii lui politici şi eclesiastici, ci să ofere şi un medicament la criza culturală prin care trece Biserica din zilele noastre, invitându-ne să avem curajul să gândim realităţile ultime, lucrurile mari, principiile întemeietoare, aşa cum a făcut fericitul Antonio Rosmini - pensare in grande! Acest pensare in grande presupune nişte condiţii de posibilitate în om: printre altele, iubirea adevărului, asumarea caracterului personal al fiinţei umane şi promovarea spiritului de înţelegere. Antonio Rosmini a fost considerat un fel de Kant al Italiei, de aceea aş vrea să închei cu pledoaria lui pentru dezvoltarea inteligenţei, raţiunii, raţionalităţii şi logicii umane şi să vă adresez o întrebare de natură morală în stil rosminian: în tot ceea ce faceţi, urmaţi mereu lumina raţiunii? q

pagina mariana

Armata Maicii Domnului

Pr. Paul Bulai

80 de ani de prezenţă în România

in darul lui Dumnezeu începem un nou an cu revista „Mesagerul Sfântului Anton”, prin a cărei bunăvoinţă este găzduită în fiece număr o pagină închinată operei mariane, Asociaţia Publică Internaţională Armata Maicii Domnului. Chiar de la începutul anului, cu ocazia acestui prim articol, doresc, ca în nume personal şi al tuturor membrilor asociaţiei, să exprim gratitudinea şi recunoştinţa noastră directorului revistei pr. Ciprian Sava şi vice-directorului pr. Carol Sabău pentru îngăduinţa acestei pagini, pentru posibilitatea de a ajunge în casele tuturor abonaţilor şi pentru colaborarea fructuoasă pentru binele comun şi mai ales al militanţilor care citesc permanent această revistă. Cum este şi firesc, la trecere pragului unui nou an, fiecare dintre noi îşi face un plan de acţiune după care să se ghideze mai apoi în lucrarea pe care o are de înfăptuit. Noi, Asociaţia Publică Internaţională de drept pontifical, nădăjduim, ca prin ajutorul Domnului, mijlocirea puternică a Maicii Neprihănite şi a apostolului ei neobosit, sf. Maximilian Maria Kolbe, anul acesta aniversar, 80 de ani de prezenţă fructuoasă pe teritoriul României, să vă oferim tuturor cititorilor etapele fondării şi apoi ale dezvoltării asociaţiei şi a spiritului pe care şi l-a propus să-l răspândească printre toţi creştinii de bunăvoinţă. Aş comite o impietate impardonabilă dacă nu aş sublinia faptul că sufletul creştin chiar din fază incipientă are pe lângă caracterul eminamente cristocentric şi pe cel marian şi aceasta nu este o hiperbolă menită să surprindă cititorul, dar este un adevăr incontestabil reliefat de altfel şi de Suveranul pontif Paul al VI-lea. Aşa după cum Maica Neprihănită a fost chemată de Dumnezeu Tatăl şi

investită cu mandat divin de a fi purtătoare de Dumnezeu în lume, tot la fel fiecare creştin, prin botez, are menirea de a fi în lume purtător de Dumnezeu, purtător de Cristos, cristoform. Trebuie să o spunem în mod limpede, că chiar dacă la începuturile creştinismului iubirea faţă de Maica Domnului nu era aşa vădită din cauza persecuţiilor, de teama ca nu cumva să fie confundată cu vreo zeiţă a timpului, avem totuşi mărturii care ne vorbesc despre o atenţie cu totul deosebită pe care creştinii dintotdeauna au manifestat-o faţă de Născătoarea de Dumnezeu. Prin aceasta, de fapt, creştinii, în frunte cu conducătorii lor, au ţinut cu tot dinadinsul să pună în practică rugăciunea plină de dragoste a lui Isus rostită pe când atârna pe cruce: „Fiule, iat-o pe mama ta!” (In 19,26) şi apoi să imite exemplul remarcabil al ucenicului pe care-l iubea Isus: „Şi, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el” (In 19,27). Aşa după cum Biserica s-a preocupat cum să pună în practică îndemnul lui Isus: „Vegheaţi şi vă rugaţi!”(Mt 26,41) şi a dus la formarea în mediile monahale a ceea ce astăzi numim Liturgia Orelor, deopotrivă şi cuvintele rostite de pe înălţimea crucii şi-au găsit ecou în inimile creştinilor ducând la formarea breviarului marian – Sfântul rozariu, prin care se exprimă în mod concret şi la îndemâna oricui şi pretutindeni iubirea filială faţă de Maica Domnului. Dragostea faţă de Neprihănita, Maica lui Isus şi a noastră, a rodit în decursul celor două milenii de creştinism diferite manifestări: statui, icoane, rugăciuni, acatiste, litanii; grote, capele şi bisericii închinate ei; ordine şi congregaţii religioase aşezate sub patronajul ei; concilii dedicate adevărurilor mariane, cei care s-au succedat la catedra sfântului

Petru s-au aplecat deseori cu atenţie sporită asupra persoanei Fecioarei, au fost declarate ca dogme de credinţă anumite adevăruri mariane cum ar fi: „Zămislirea Neprihănită a Mariei”. La această pleiadă enumerată adineauri se adaugă şi asociaţiile mariane printre care amintim: Scapularul Maicii Domnului, Medalia Miraculoasă, Rozariul viu, Legiunea mariană, Mişcarea sacerdotală mariană, Reuniunea mariană, Armata Maicii Domnului etc., fiecare având specificul propriu. În ceea ce priveşte asociaţia noastră, apărută în timpuri vitregi nu numai pentru Europa dar şi pentru întreg mapamondul, este un răspuns adecvat la situaţiile timpului, fiind, aşa cum spunea sfântul Maximilian Kolbe: „o viziune globală nouă a vieţii creştine”, care-l are în centru pe Cristos, apoi Biserica sa sfântă şi pe Maica Neprihănită - exponentul cel mai nobil al creaţiunii lui Dumnezeu şi al Bisericii. Fie ca anul acesta aniversar să putem aduce fiecare obolul nostru umil spre binele tuturor. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

spiritualitate şi viața bisericii

pelerinajul credinţeI

Constantin Cucoş

Vocaţia sfinţitoare şi formativă a pelerinajului

intotdeauna, omului i-a stat bine cu drumul, cu călătoria, cu de-localizarea – cel puţin din când în când şi din anumite puncte de vedere. „Dorul de ducă” are consecinţe benefice, formative, mai ales dacă este asumat, făcut cu ştiinţă, supravegheat de conştiinţă, „înfăşurat” de voinţă. Una dintre cele mai importante forme de călătorie a fiinţei, prin amploare şi consecinţe sufleteşti, este pelerinajul. Spre deosebire de alte forme de deplasare, pelerinajul se realizează sub faldurile credinţei (acompaniată de celelalte asumpţii, amintite mai sus), care îi este imbold dar o şi dinamizează, o maturizează, o supune la probă. Specificul acestei forme de mutare spaţială constă în aceea că ea se face în numele unui credinţe religioase, făcând parte, până la urmă, dintr-o formă subtilă de celebrare, de mărturisire a ei. Pelerinajul nu se reduce la o simplă deplasare fizică într-un cadru cu valoare spirituală, ci este o mişcare înspre interiorul sufletesc, în ce are el mai autentic şi mai profund. O mişcare interioară care poate prefaţa una mai amplă, cea care vizează întâlnirea cu Dumnezeu. Prin preparative, scenografia derulării şi consecinţe, pelerinajul excede excursia, deplasarea cu scop recreativ. Funcţia de loisir dispare în favoarea unei funcţii reflexive, constructive, auto-formative. Întâi de toate, pelerinajul este un gest de fidelitate faţă de reperele credinţei tale, de mărturisire a propriului crez printr-un un efort minimal de coparticipare, prin prezenţă, la un mister, în preajma unui însemn religios (sfinte moaşte, un loc sau obiect care are conexiune cu un eveniment spiritual, alt marcator cu semnificaţie religioasă). O prezenţă auto-consimţită, întăritoare, edificatoare în raport cu credinţa ce o exprimi şi cu care te solidarizezi.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

În al doilea rând, apare cu pregnanţă conştientizarea scopului acestei deplasări sufleteşti: de trăire adâncă a sentimentului religios, de purificare, de făgăduire - faţă de Dumnezeu, faţă de sine - a unei perfectări viitoare. Pelerinajul este o mişcare ascensională a subiectului în plan valoric în consens cu zările de aşteptare ale edificiului religios, o mutare voită într-un registru motivaţional maxim. Însăşi scopul devine sfinţitor, prin încărcătura de trăiri curate şi registrul de reguli ce acompaniază parcursul acestei dinamici purificatoare. În al treilea rând, pelerinajul presupune asumarea unui anumit comportament atât în timpul derulării acestui eveniment, cât şi după încheierea lui. El obligă la o anumită rigoare normativă, la o disciplină interioară, la asumarea şi învingerea unor dificultăţi fizice (vânt, ploaie, frig) sau a unor cazne sufleteşti (răbdare, aşteptare, foame, sete). Dar tocmai aceste dificultăţi dau măsura bucuriei, când aceasta se împlineşte, alături şi simultan cu ceilalţi. Conduita nu este doar circumstanţială, ea devine contaminantă - de la alţii spre mine, de la mine spre alţii - şi se prelungeşte dincolo de acest cadru. Pelerinajul instaurează o stilistică de ordin comportamental, la nivelul fiecărei persoane în parte, ce tinde să se reediteze, să se perpetueze în timp.

În al patrulea rând, pelerinajul este o formă de poziţionare a credinciosului faţă de binefacerile sau bucuriile vieţii, cele avute sau cele vrute. Este un eveniment care marchează finalul unui traseu (pelerinajul de mulţumire faţă de bucuriile survenite) sau care anunţă începutul unei noi căi (pelerinajul de invocare a împlinirii unei dorinţe sau de pocăinţă). El se plasează la intersecţia dintre ce a fost (şi rău, şi bine…) şi ceea ce urmează să fie (numaidecât bine!). În acelaşi timp, pelerinajul este un marcator temporal, un eveniment crucial din existenţa unui individ (cum ar fi pelerinajul la Sfântul Mormânt sau la Muntele Athos), care lasă amprente adânci în memoria sufletească a persoanei. Multe se pot uita, dar contactul şi „imersiunea” într-un perimetru atins de sfinţenie nu se uită nicicând. Existenţa umană capătă cu adevărat sens când este presărată de evenimente nodale, cu încărcătură spirituală. Pelerinajul mai devine şi o ocazie de întâmpinare şi asumare a semenilor noştri, de co-împărtăşire şi trăire laolaltă a bucuriilor credinţei. Este o formă de rezonare afectivă, prin şi alături de ceilalţi, în perspectiva unei întâlniri alese, unice şi ultime - cea dintre firea omului (finită) şi Dumnezeu (Cel Infinit). q

spiritualitate şi viața bisericii

momente de viaţă

Consuela Vlăduţescu

Un alt fel de lecţie S

unt aici două momente de viaţă trăite cu dăruire şi iertare totală pentru ceilalţi, şi câteva modeste gânduri. Era 15 august, ziua cea sfântă a Înălţării Fecioarei şi era forfotă mare, după slujbă în incinta cimitirului Bellu catolic. Venisem la morminte cu flori, candele şi câteva pachete, să omagiez astfel Măriile din neam. La poarta cimitirului, după ce împărţisem pachetele, mi-a atras atenţia o fetiţă cu cârje, sprijinită de zid. M-am apropiat de ea, şi cum nu mai aveam nici un pachet, am vrut să-i dau bani, dar m-a refuzat, politicos. I-am oferit atunci ciocolată (rămasă în plus de la pachete), din care rupsesem doar un colţ. Mi-a mulţumit bucuroasă, dar un băiat din mulţime, s-a repezit şi i-a smuls-o. Văzându-mă atât de contrariată, fetiţa mi-a spus, liniştindu-mă „Lăsaţi...Nu-i nimic... E bine că îl pot privi, până vine fratele meu să mă ia!” Port şi acum povara neputinţei de a acţiona eficient în acele momente! Pentru ca răul să triumfe este suficient ca oamenii să nu facă nimic, sau să renunţe la confruntări în mod „paşnic”. Mi-a fost dăruită atunci una din cele mai frumoase lecţii de viaţă! Era duminică, 11 septembrie, zi mult îndoliată pentru americani; era, pentru noi, duminica de dinaintea noului an şcolar. În tradiţia noastră, după Înălţarea Sfintei Cruci, în mod firesc, ca o binecuvântare, începea noul an şcolar, ca un alt fel de înălţare, a spiritului, spre cunoaştere. Era duminica a 24-a de peste an, „duminica iertării” cu lectura întâi din Ben Sirah („(...) iartă aproapelui tău”) şi cea de a doua din Sfântul Matei (iartă „până la şaptezeci de ori câte şapte”). Erau mulţi credincioşi din lumea şcolii în Catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti, şi ea, mult încercată de otrava vremurilor noi şi a impostorilor. Catedrala aceasta, în care s-au înălţat rugile atâtor generaţii, şi în care au poposit, între atâţia alţii, Mihai Eminescu, Nichita Stănescu sau Marin Sorescu, în care s-a scris istorie prin slujirea, împreună, a

unui Papă magistral („papa mileniului”) şi a unui Patriarh ortodox (fericească Dumnezeu în pace) este mult îndrăgită de către tinerii din toată ţara. Mă gândeam la Psalmul 59, atât de complex şi potrivit pentru noi, pentru că reuneşte elemente ale lamentaţiei individuale, cu cele ale implorării întregului popor, pentru ca Dumnezeu să-i elibereze de duşmani. Ceea ce a urmat a fost o predică de excepţie, în care, în stilul clar şi apropiat al Episcopului nostru, s-a făcut pledoaria iertării, ca măsură a iubirii şi compasiunii pe care Domnul ne cere să o mărturisim faţă de oameni, aşa cum şi El Însuşi o face. A experimenta răbdarea înseamnă a primi mult mai mult decât noi înşine am cerut vreodată. Pentru că pariul lui Dumnezeu se află în întregime aici: a înlocui răzbunarea şi impulsul de a restitui răul suferit cu iertarea şi compasiunea. A absorbi răul şi a-l transforma într-un bine mai mare se numeşte putere. Iar puterea lui Cristos, care a schimbat istoria prin compasiune este totul. Lecţia este repetitivă şi cu unii dintre noi. Şi ceea ce a urmat a fost o mare lecţie. O tradiţie rabinică susţine că a educa înseamnă „a actualiza revelaţia de la Sinai”, adică a cunoaşte şi a crede cu acelaşi sens. Cu acea blândeţe inconfundabilă, Sfântul Augustin ne învaţă:

„cu cât mă apropii de Cristos mai mult, cu atât sunt mai puternic, iar cu cât mă îndepărtez, cu atât cad mai mult”. Şi numai la „Cuvântul Său” avem şi noi curajul de a înainta în larg, de a ne înălţa la amvon sau catedră pentru ceilalţi. Preotul educă prin „arta lui Dumnezeu”, iar profesorul se apropie de sfinţenie, atunci când reuşeşte să îndrume discipolii spre o cunoaştere unitară a lumii prin modelarea unei personalităţi echilibrate. Desigur, homo faber fortunae suae (omul este artizanul propriului destin), dar inspiră enorm şi modelele, preoţii formatori, educatorii, psihologii. Tot de la Sfântul Augustin învăţăm că nu poate fi cunoscută o persoană, decât cu prietenie şi bunătatea inimii, deoarece ceea ce se iubeşte, se înţelege mult mai bine. În studiu, ca şi în credinţă este nevoie de pasiune. Există o „memoria amoris”, pentru că fiecare avem „dascălii” noştri, pe care i-am interiorizat, încă din primii ani ai tinereţii, care au lăsat o amprentă adâncă în inima noastră, şi care, au aprins în noi, intuiţii, idealuri, ce şi astăzi, încă luminează. După o lecţie adevărată de viaţă, atât educatorul cât şi grupul lui, sunt în măsură să binecuvânteze existenţa, să admire miracolul şi frumuseţea strălucitoare a vieţii cu posibilităţile ei incomensurabile! În această îmbrăţişare a vieţii, cu ochii la cer, înveţi lecţia omeniei şi a iertării, fie de la o micuţă infirmă sau de la un Episcop renumit şi înţelegi că niciunui om nu trebuie să i se refuze posibilitatea de a se reabilita. Atunci, parcă şi Dumnezeu ascultă, căci vorbele înviate în stradă sau orfelinate respectă canoanele cerului, practicând virtutea şi frăţia, mila, jertfa şi devotamentul. Privesc şi ascultă şi cei care le-au rostit, dincolo de altar, catedră, amintindu-şi că unele dintre ele au rămas înscrise în piatră, în filele istoriei, sau, mai ales, în inimile discipolilor; zâmbetul educatorului adevărat exprimă recunoştinţa că aplauzele care răsună, sunt, de fapt, în faţa cerului. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

pagina antoniană

Cuvântul Sfântului Anton

PR. Francesco ruffato

În secolul al douăsprezecelea în regiunea Veneto, o regiune sfâșiată de măcelurile dintre guelfi și ghibelini, acolo unde între lux și sărăcie era o prăpastie, Sfântul Anton predica dreptatea și iubirea. Spre sfârşitul primăverii anului 1230, Anton, în timpul Capitulului General al Fraţilor Minori din Assisi, renunţă la slujirea de Ministru Provincial al Italiei de Nord. Nu izbuteşte să împace cele două slujiri: mai întâi pe aceea de Ministru al Fraternităţii Provinciale şi apoi slujirea de predicator. E foarte anevoie să lupţi pe două fronturi. Situaţie înlesnită şi de o boală contractată în Africa ce îl slăbea întruna. Francisc murise de patru ani. Între timp apăruseră probleme şi năzuinţe contrare în sânul Ordinului franciscan asupra normelor şi valorii juridice a testamentului lui Francisc şi asupra observării Regulii. Pe urmă, Anton, ce se întâmplă? Luase naştere o Comisie din care făceam şi eu parte. Îi cerusem Papei Grigore al IX-lea, un admirator neostoit al lui Francisc, să ne propună unele soluţii împăciuitoare. Cu acest prilej, pontiful îmi solicita o întrevedere cu el şi cardinalii.

. .

Cum a fost? Simţeam cum Duhul îmi inspira toate cuvintele. O senzaţie pe care o avusesem şi atunci când îi călăuzeam pe pelerini la mormântul Sfântului Petru. Însă pentru puţin timp, pe la sfârşitul verii, deja mă îndreptam spre Padova.

De ce Padova? Pentru că am mai fost pe acolo, în micul Convent Sancta Maria Mater Domini, în iarna dintre 1228-1229. Nu puteam să călătoresc mai mult, din cauza frigului. În acea perioadă, Padova renăştea după dezastrele provocate de Longobarzi. Comerţul şi industria lânii era în continuă ascensiune. Câmpiile erau rodnice, poporul se ridica din propria cenuşă. Ar trebui să menţionezi că în casele nobililor şi printre burghezi bântuia un fast strident. Instituţiile

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Padova, culturale erau promiţătoare. Îndeosebi pentru înfiinţarea Universităţii. cine avea puterea? .În oraş Guelfii, antiimperialiştii. Iar sectele eretice? . Sectele eretice nu tulburau viaţa creştină. Ba mai mult, datorită unor episcopi Padova putea fi considerată o cetate a doctrinei catolice.

Deci şi pentru acest considerent ai ales Padova? Mai mult pentru dragostea ce mă lega de anumite familii creştine. Cronicarii spun că padovanii te admirau foarte mult. Trebuie să mărturisesc că erau foarte ospitalieri. Însă eram preocupat de situaţia politică ce ameninţa pe creştini, pe cei credincioşi Bisericii Catolice.

. .

La ce anume te referi? La lupta dintre ghibelini, conduşi de cumplitul Ezzelino al III-lea Romanul, susţinut şi de casa Montecchi din Verona, şi padovani, în frunte cu marchizul di Este, conţii Sanbonifacio şi Camposampiero.

Cu ce rezultate? Urmările au fost tragice: sărăcie şi prăpăd. Îmi propuneam să ajut cumva oraşul, înainte de toate, mijlocind pentru pace.

Şi ai reuşit? Îmi propusesem să predic zilnic în bisericile din oraş şi din împrejurimi. Credeam într-o reînnoire, înainte de toate, spirituală.

şi din cauza oboselii dar şi din cauza bolii care tot revenea. Nu era posibilă o moderaţie, o canalizare a energiilor? Aşa ceva nu era posibil.

. De ce? . Ghibelinii din Verona, din ordinul lui Ezzelino al IIIlea Romanul, conducătorul imperialiştilor de atunci din Nordul Italiei, sechestrase şi întemniţase pe câţiva dintre nobilii padovani, printre care şi pe contele Rizzardo di Sanbonifacio. Ezzelino era nemilos. Elimina pe oricine dintre adversari fără milă.

orașul meu! .

Convertirile? Slavă Domnului, au fost nenumărate. Cronicarii afirmă că aveai o gardă de corp. De ce? Dorea vreunul să te vadă mort? Era din cauza celor care se îmbulzeau să asculte un cuvânt despre dreptate şi dragoste.

Un martor ocular a lăsat scris că oamenii „se ridicau în miez de noapte, se anunţau între ei şi, purtând făcliile aprinse, se îndreptau cu nelinişte spre locul unde predicase el. Văzuse cavaleri şi matroane în bezna din afară, pe cei care erau obişnuiţi să lenevească în paturile lor chiar şi o bună parte din zi, că vegheau fără nicio reţinere. Luau parte şi bătrâni şi tineri, şi bărbaţi şi femei de orice vârstă şi condiţie socială; chiar şi venerabilul episcop de Padova, dimpreună cu clerul său, l-a urmat fără şovăire în predicare pe Anton, şi făcându-se exemplu pentru turma sa a început să o asculte. Chiar fiind uneori de faţă ca să-l asculte şi câte treizeci de mii de persoane nu se auzea nicio şoaptă nicăieri. Femeile, din evlavie, îi tăiau chiar şi din haină ca să îşi facă relicve. Era preţuit cel care reuşea să atingă cel puţin tivul hainei. El se retrăgea degrabă, alegând locurile potrivite, ori aştepta ca mulţimea să se împrăştie. Se întâmpla ca, în timp ce dormeau, să simt cum sunt strâns de două mâini groaznice ce parcă vroiau să mă sufoce. Mă trezeam brusc, şi imediat îmi dădeam seama despre ce era vorba. Făceam semnul sfintei cruci, o imploram pe Maria, Fecioara slăvită, şi deodată strânsoarea dispărea. Nu vedeam pe nimeni. Doar o lumină orbitoare străfulgera chilia.

Cronicile ne vorbesc despre 22 de tâlhari convertiţi datorită predicilor tale. Despre persoane şi comunităţi împăcate. Despre viaţă creştină evlavioasă. Dar şi despre o boală fizică a ta. Arcul întins peste măsură era gata să cedeze,

Greşesc dacă afirm că politic era contrar Bisericii? În nici un caz. Îi ajuta pe eretici. Sechestra pe mulţi dintre oamenii bisericii. Îi jugănea pe adolescenţi. Era ameţit de otrava violenţei. Ca un balaur ce usucă ierburile (pe cei săraci) cu focul răutăţii sale; făcea să dispară plantele (bogaţii acestei lumi, comercianţii, cămătarii); omora şi arunca în văpaie ca pe animale (familiali, moştenitorii, servitorii). Fără dreptate şi lege e imposibilă orice convieţuire. Totuşi un asemenea animal a fost răpus de câteva nevăstuici, animale micuţe (cei săraci în duh) ce nu s-au temut de nimic deoarece nu aveau de pierdut absolut nimic. Ai plecat la Verona să tratezi cu un tiran, numit „Nero reînviat”. Nu aveam să cer nimic pentru mine. Mă simţeam liber. L-am privit în faţă, înconjurat fiind de oameni înarmaţi. Îi cerusem în numele Domnului să elibereze pe cei întemniţaţi. Dorinţa mea era un act de caritate, pe când a lui o politică mârşavă. Din această cauză refuzase cererea mea.

Cronicarii din acea vreme ne-au lăsat scris, că „până şi Ezzelino, cumplitul, fusese şocat de prezenţa ta şi mărturisise apoi că faţă de tine a cunoscut mai multă frică decât faţă de orice altă peroană”. Prizonierii fuseseră eliberaţi un an după moartea ta. Ezzelino a murit excomunicat, învins, necăit, refuzând chiar şi îngrijirea propriilor răni. Iar tu, după aventura neplăcută în Verona, la întoarcere în Padova, ce ai făcut? Eram epuizat. Îmi doream de mult să pot sta în tăcere, să mă odihnesc, să intru în contemplaţia franciscană.

Adică? Nu îmi doream izolarea totală, dar comuniunea cu Dumnezeu prin intermediul fraternităţii. La invitaţia contelui Tiso, m-am retras la Camposampiero, o localitate la câţiva kilometri de Padova. Acolo, de câţiva ani, era închegată o comunitate de fraţi franciscani care m-au primit binevoitori.

Cine era contele Tiso? Era un luptător împotriva tiraniei lui Ezzelino, dar şi un bun agricultor. De fapt, de la început m-a invitat la el acasă ca să îmi vadă de sănătate, şi pentru că vroia să îmi vorbească. Era prietenul fraţilor, dar şi al meu. Am preferat să rămân în conventul fraţilor – o colibă din rogojini – construit în apropierea casei lui. Mă bucuram, în sfârşit, de ceva linişte, între rugăciune şi tăcere, ascultându-l pe Dumnezeu. o MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

pagina biblică

cuvântul vieții

Pr. mihai afrențoae

Proiectul lui Dumnezeu cu familia umană

ubiţi cititori ai revistei Mesagerul, titlul acestui articol ne orientează spre o nouă temă pe care o vom parcurge împreună în acest an: este familia, mica celulă a societăţii, ce se fondează pe un proiect voit de Dumnezeu. A şti că facem parte dintr-un proiect ne dă siguranţă şi încredere, deschizându-ne inima şi mintea către orizonturi noi şi pline de speranţă. Încă de la geneza sa, Sfânta Scriptură descrie în repetate rânduri voinţa divină cu privire la familia umană. Textele clasice sunt două, ce aparţin unor tradiţii diferite: prima numită sacerdotală (Gen 1,26-28), iar cealaltă yahwistă (Gen 2,4-25). Aceste tradiţii, deşi au nuanţe diferite, sunt complementare, nu exclusiviste. Să vedem ce vrea să ne spună autorul sacru prin aceste texte!

Povestirea sacerdotală (Gen 1,26-28) „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem pe om după chipul nostru, după asemănarea noastră(…)». Dumnezeu a făcut pe om după chipul său; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Suntem în contextul operei creatoare a lui Dumnezeu, care mai întâi a creat animalele şi plantele, iar în a şasea zi a creat omul. Acesta este apogeul creaţiei, actul ce conclude „în frumuseţe” proiectul lui Dumnezeu cu universul, cu omul. Dar cine este acest om despre care se vorbeşte în textul nostru? Mai întâi de toate, omul apare pe scena existenţei după o decizie a lui Dumnezeu: „să facem omul” (Gen 1,26). Totul începe de la un cuvânt al lui Dumnezeu care vrea cu tot dinadinsul să existe umanitatea pe pământ. Deci, dacă noi existăm, acest lucru nu este o întâmplare, ci suntem voiţi de Cel care este Creatorul nostru. Ba mai mult, suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este vorba despre o imagine, o copie, deci nu suntem noi originalul, de aceea psalmistul spune: „L-ai făcut pe om cu puţin inferior faţă de Dumnezeu” (Ps 8,6). Omului i s-a încredinţat un mare rol şi o mare cinste, de a stăpâni peste tot ceea ce mişună pe pământ, dar, în acelaşi timp, i s-a dat şi o mare responsabilitate: trebuie să-şi întrebuinţeze toate calităţile sale, primite de la Creator sau dobândite cu propriile forţe, pentru a avea grijă de creaţie, precum şi pentru a transmite viaţa mai departe.

Povestirea yahwistă (Gen 2,4-25) „(…) Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul a devenit astfel un suflet viu… Apoi Domnul Dumnezeu a zis: «Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el» (…) Şi omul a zis: «Iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din om». De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va uni cu nevasta sa şi vor deveni un singur trup”. Această povestire parcă vrea să explice cum Dumnezeu l-a creat pe om, după chipul şi asemănarea sa: bărbat şi femeie. Nu e bine ca omul să fie singur (Gen 2,18). Dumnezeu

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

stabileşte ce este bine pentru om. „Rău” este o experienţă care duce la nefericire şi la moarte, prin care ādām trăieşte în solitudine, adică izolat şi fără relaţii semnificative cu alte persoane. „Bine”, în schimb, înseamnă că fiecare fiinţă umană stabileşte cu alţii relaţii care îl vitalizează, de aceea este însuşi Dumnezeu Cel care vrea să facă pentru ādām un ajutor potrivit pentru el.

Bărbatul şi femeia în relaţie reciprocă Relaţia omului cu cineva asemenea lui nu este opţională, deoarece Dumnezeu l-a creat tocmai pentru a fi sociabil, pentru a intra în dialog, pentru a împărtăşi cu cineva experienţele sale, pentru a trăi în reciprocitate cu alţii. Ajutorul care să-i fie potrivit indică ideea complementarităţii şi a asemănării, deci a unei demnităţi egale, dar, în acelaşi timp indică şi alteritate, diferenţă. Fiecare persoană este o alteritate, chemată să intre în contact cu un tu asemănător. Până acum omul se considera un tot şi la general, fără un specific anume: ādām, om, umanitate. Numai după crearea femeii îşi va da seama că este o entitate specifică. De acum încolo se va percepe ca bărbat, ish, diferit de cea pe care Dumnezeu a creat-o chiar din coapsa sa: femeie, ishah. De ce Dumnezeu nu a creat încă de la început şi femeia, astfel încât omul să nu se mai simtă singur? Suntem în faţa pedagogiei divine, care doreşte ca omul însuşi să se întrebe: cine mă poate ajuta să ies din cercul acesta al singurătăţii? Nu este suficient ca Dumnezeu să voiască binele omului: este necesar ca şi fiinţa umană să dorească binele, să-l descopere câte puţin şi să-l primească în dar. Dumnezeu, creând femeia, face să cadă un somn adânc asupra omului, pentru a indica pasivitatea lui, deoarece nu este el care îşi concepe femeia după propriile dorinţe. Nu-l vede nici pe Dumnezeu când o creează pe femeie, de aceia nu va putea să o posede, rămânând o alteritate faţă de propria persoană, învăluită puţin de mister. Numai în Dumnezeu va putea omul să o cunoască pe femeie, şi viceversa. Comuniunea dintre bărbat şi femeie este complementară, formând un singur trup, iar prin consimţământul reciproc de a fi împreună, comuniunea dintre bărbat şi femeie devine sacrament indisolubil: „ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu q despartă” (Mc 10,9).

pagina tinerilor

etice umaniste

Pr. Adrian Măgdici

Asur

Asociaţia Susţinătorilor Unităţii Româneşti?

icidecum. Glumeam doar. Sensul acronimului ASUR este cu totul altul. „Ei” îşi spun „Asociaţia Secular-Umanistă din România”. Înfiinţată în 2010, organizaţia are drept scop promovarea valorilor umanismului secular, adică promovarea principiilor etice umaniste, a gândirii critice şi a separării statului de biserică. Pe situl oficial, www. asur.ro, cei care strunesc frâiele organizaţiei româneşti - simpli pioni ai unor organizaţii atee mondiale - declară pompos că au o „viziune”: „împărtăşim idealul unei societăţi democratice, seculare, fundamentată pe libertate de conştiinţă, de gândire şi de religie a cetăţenilor”. Cuvintele, din păcate, nu prea se potrivesc cu sensul cuvântului „viziune”. Probabil că au voit doar să ne dea de înţeles că au un „deziderat”, „ţel” ori „ideal”. Spun aceasta pentru că „a avea o viziune” despre lume ori despre om înseamnă a avea o idee, o explicaţie, cât de cât clară, despre originea şi destinul ultim al universului în general şi al omului în special. Însă, printre materialele publicate pe site-ul menţionat, cât şi printre cele de pe blog-ul http:// secularumanisti.blogspot.com/, încă n-am putut afla o astfel de explicaţie. În schimb pe blog, jos, în colţul din dreapta al paginii, se poate vedea un mic banner pe care apare un logo roşu pe un fond alb: A, abreviere a englezescului „Atheists”, fiind vorba de fapt despre aşa-numita „OUT Campaign”, o iniţiativă a faimosului ateu militant Richard Dawkins prin care îi incită pe atei „ruşinoşi” să-şi manifeste public propriile lor convingeri. „Ateişti - îi îndeamnă cu înflăcărare

Dawkins pe http://outcampaign.org/ – noi trebuie să ELIMINĂM supranaturalul din principiile noastre morale şi din politică”. Aşadar, poziţia acestei asociaţii nu este nici pe departe neutrală, aşa cum pare să sugereze cuvântul „secular”, ci este pur şi simplu atee. Evitarea termenului „ateu” din denumirea organizaţiei este doar o stratagemă menită să tamponeze un eventual impact negativ asupra cetăţenilor, însă intenţia ascunsă este aceea de a propaga o campanie absolut atee ce, în opinia noastră, conduce la o degradare treptată a demnităţii omului. Formulele mieroase, precum cea deja menţionată în aşa-zisa „viziune” (a se vedea şi art. 8 din Statutul ASUR), sunt vădit contrazise de modul în care asociaţia îşi face propagandă. Un exemplu concludent, apropo de recensământul populaţiei realizat în perioada 20-31 octombrie 2011, este sfatul pe care ASUR îl dă agnosticilor: „Nu vă declaraţi agnostic(ă). Există riscul ca recenzorii să nu ştie despre ce este vorba şi să fiţi înregistrat(ă) la „Alte religii”! Manualul recenzorului prevede doar „Ateu” sau „Fără religie” (Recomandări pentru atei / necredincioşi, http://www.recensamant2011.ro). Să avem pardon! Agnosticii nu sunt nici atei, nici în mod necesar fără religie. Darwin, de exemplu, declarându-se agnostic, nu şi-a negat nicidecum apartenenţa la Biserica Anglicană şi, pe de altă parte, nici nu a îmbrăţişat o poziţie complet atee. Chiar cu doi ani înainte să moară, într-o scrisoare datată 7 mai 1879, Darwin îi mărturisea lui John Fordyce, autor al unor opere despre scepticism: „Până şi-n frământările mele cele mai

Înfiinţată în 2010, organizaţia are drept scop promovarea valorilor umanismului secular, adică promovarea principiilor etice umaniste, a gândirii critice şi a separării statului de biserică.

extreme eu n-am fost niciodată un ateist, în sensul negării existenţei lui Dumnezeu. Cred că în general (iar asta tot mai mult odată cu înaintarea în vârstă), deşi nu întotdeauna, agnosticismul ar fi cea mai corectă descriere a trăirilor mele mentale” (Darwin Correspondence Project Database, http://www.darwinproject. ac.uk/entry-12041/, letter no. 12041). Interesantă şi la obiect mi s-a părut reacţia lui Cristian Pascu, tânăr absolvent al facultăţii de fizică şi programator, care, apropo de campania ASUR pentru scoaterea educaţiei religioase din şcoli, scrie: „Se face mult tam-tam pe acest subiect şi presei îi place să amplifice scânteia ori de câte ori are ocazia. Această organizaţie, A.S.U.R, tristă din cauza stării deplorabile în care se află acum România, luptă din răsputeri pentru scoaterea educaţiei religioase din şcoli. […] Mesajul este ipocrit şi total despărţit de realitatea concretă. […] Copiii sunt abandonaţi cu sutele de ore în faţa televizorului şi a calculatorului, iar conţinutul cu care sunt bombardaţi zilnic şi încontinuu nu are nici urmă de element religios. Discovery Science, CartoonNetwork, Disney Channel, canalele urmărite de părinţi, bone, bunici etc., nici unele nu oferă informaţie religioasă. […] În aceste condiţii, o oră de religie pe săptămână se numeşte îndoctrinare?!?” (Educaţia religioasă în şcoli şi ipocrizia ASUR, http://cristianpascu.ro/ educatia-religioasa-in-scoli/). Într-adevăr, dacă o oră de religie pe săptămână în şcoală este „îndoctrinare”, atunci intenţiile subterane şi ideologice ale ASUR în ce fel mai pot fi catalogate? Într-o societate zbuciumată şi dezbinată, ca a noastră, avem nevoie, mai mult decât oricând, de unitate. Organizaţii precum ASUR, însă, sunt departe - ani lumină departe - de acest ţel. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

pagina tinerilor

psihologie

Pr. Emilian Balaşcă

Stima de sine

teamă sau bucurie! Stima de sine e adesea un concept discutabil. Pentru că nu mereu s-a înţeles corect. Unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. Nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. Tupeistă chiar...

u poţi să nu te gândeşti la tine. Cel puţin din când în când. Probabil nu de fiecare dată cu aceeaşi intenţie. Ai motivele tale... S-ar putea ca uneori să fii mulţumit de tine. Să spui că eşti ok. Alteori nu. Posibil să nu fii chiar în apele tale, ceva s-a întâmplat. Alteori însă, pur şi simplu pendulezi aşa… între bine şi rău, încât nici tu nu ştii ce să mai crezi. Despre tine. Rămâi confuz, ciudat. Chiar supărat… Depinde, spui tu decent, de tine. Sau poate de stima de sine. Stima de sine e adesea un concept discutabil. (Probabil nu te interesează aşa mult. E din psihologie, îţi spui, o idee ciudată, prea delicată…) Pentru că nu mereu s-a înţeles corect. Unii cred că e mândrie, alţii admiraţie exagerată de sine, iar alţii un fel de aroganţă proastă. Nepoliticoasă. Îndrăzneaţă. Tupeistă chiar... Şi totuşi nu-i aşa. E altceva. O ai şi tu, o

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

am şi eu (ceva există!). În cantitate mai mică sau mai mare, numai că nu ne gândim mereu la ea. O bănuim cumva, sau încercăm să ne convingem că… putem şi fără ea. Ştii… multă lume suferă chiar din această cauză. A stimei de sine. Dar, atenţie: nu pentru că nu ar avea-o. Ci tocmai pentru că o are. Dar o are greşit! Unii oameni se stimează doar pentru că deţin anumite calităţi, pentru că au reuşit ceva în viaţă, sau poate pentru că li se spune adesea că sunt buni. Aparent, nimic ieşit din comun. Ar putea avea chiar şi o stimă de sine înaltă. Numai că aici e buba! Această stimă înaltă condiţionează. Nu-i lasă liberi. Vor încerca mereu să „aibă grijă”, să aibă calităţi, să reuşească. Ca să-şi „menţină stima”. Se vor stresa să nu dezamăgească, să facă mereu treaba cu succes. Pentru că doar aşa, sunt valoroşi. Prin calităţi. Aşa gândeşte omul. Şcoala, lumea, societatea. Vrea competenţe. Ambiţie. Imagine de sine. Şi asta oboseşte, derutează. Te antrenează în direcţie greşită. Vei crede că va trebui să pari, iar dacă nu vei reuşi, vei suferi. Astfel apare boala, depresia, complexul, melancolia sau monotonia. Sau şi altele… egocentrismul, alcoolismul, suicidul, etc. Pentru că omul va fi convins că nu mai e aşa de bun, dacă nu mai are competenţele cerute. Că nu mai e apreciat. Stima de sine e altceva de fapt. Ea nu e concurenţă şi nici competenţă. E abilitatea de a te cunoaşte realist şi de a te aprecia aşa cum eşti. Indiferent de calităţi sau de defecte. Indiferent de orice altceva! Să ai capacitatea de a fi convins că totuşi te iubeşti... Cu demnitate, legitim, motivat. Dar necondiţionat.

Carl Rogers, cel care a întemeiat şcoala de psihoterapie centrată pe persoană, spunea că ceea ce face ca omul să aibă stimă de sine este iubirea sau acceptarea necondiţionată. Din partea sa şi a celorlalţi. Aceasta i-ar da omului un sentiment de valoare. L-ar face să se simtă preţios. L-ar convinge pe acesta că nu datorită calităţilor sau a reuşitelor e important, ci, pur şi simplu, pentru faptul că există. Că este bun oricum. Nici defectele, nici eşecurile nu l-ar doborî, pentru că e concentrat în altă parte. La propria valoare. Din multe motive n (Că undeva, cumva, în inima sa are un vis…, că poartă în sufletul său ceva profund... Că e unic. Original. Irepetabil.) Şi toate acestea necondiţionat. Mai mult decât atât: omul se va privi cu demnitate, când va vedea că într-însul există Dumnezeu. Va fi mult mai senin. Nu-şi va închide ochii la greşeli. Nici la defecte. Le va vedea corect, dar nu va dispera. Va şti că are altceva mai valoros. Ceva ce-l face să renască: e spiritul lui Dumnezeu în el. Desigur că porunca „să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” te angajează. Te face să transpiri. Dar te şi onorează. Pentru că te ridică la un nivel mult prea înalt: îţi cere stimă de sine. Delicateţe cu celălalt, ca şi cum ai fi cu tine! Nu mândrie, nici tupeu. Ci umilinţă. Orgoliul l-ar îndepărta pe om de om. Pe om de Dumnezeu. Ar refuza esenţa celuilalt, valoarea sa. Dar omul valorează atât cât valorează înaintea lui Dumnezeu şi nimic mai mult, spunea Sf. Francisc. Şi e destul de optimist! Pentru că Dumnezeu ţine la om. El preţuieşte mult! q

pagina tinerilor

E vremea frumuseţilor artificiale

Pr. Carol Daniel Sabău

Criza modelelor

ntr-un studiu realizat, cu ceva timp în urmă, de către Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei (ISE) despre care sunt modelele tinerilor români, rezultatele arată în felul următor: modelele pentru 36,5% dintre tineri sunt vedetele de televiziune, 16,6% - membrii familiei, 13,3% - sportivii, 11,2% - oamenii de afaceri, 7,5% - profesorii, 1,2% - oamenii de cultură. Toate aceste date, în ciuda faptului că pot părea prea generale şi prea teoretice, sunt, în fapt, sugestive. Autorii studiului notează că vedetele sunt preferatele acestor tineri întrucât trăiesc în ceea ce am putea numi show time culture. E vremea frumuseţilor artificiale, a macho man-ilor îmbrăcaţi în Armani, în care mirajul banilor, al succesului facil îi atrage irezistibil pe tinerii aflaţi în căutarea propriei identităţi. Efectele sociale ale acestor alegeri s-ar putea resimţi atunci când tinerii vor ajunge la maturitate şi vor constata că lumea reală este cu totul alta. Şocul poate fi cu atât mai mare cu cât viaţa în România, cu toate caracteristicile sale, nu este conectată cu „realităţile” micului ecran.

Însă am putea trăi cu impresia că aceste lucruri se întâmplă izolat, doar în România. De pildă, în Marea Britanie, în urma unui studiu realizat de Association of Teachers and Lecturers (ATL), în anul 2008, ni se arată că modelele tinerilor britanici sunt: David şi Victoria Beckham (pe primele două locuri), Frank Lampard, Lewis Hamilton, Lily Allen, Johnny Depp, Daniel Radcliffe (Harry Potter), şamd. Aşadar criza modelelor nu este doar locală, ci globală. Diferenţele sunt date aşadar de faptul că în alte ţări această criză este compensată de polemici şi acţiuni constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a remedia situaţia. Explicaţia acestei crize, să îi spunem, este facilă, dar şi sinuoasă. Cum o bună parte din tineri îşi petrec timpul liber în faţa televizorului ori calculatorului, selecţia acestor modele este influenţată/intermediată de ecrane. Şi cum suntem o generaţie educată în faţa televizorului, credem cu seninătate că tot ce zboară se şi mănâncă. Desigur, atunci când vorbim despre faptul că modelele tinerilor sunt construite din personaje fabricate, problema

Aşadar criza modelelor nu este doar locală, ci globală. Diferenţele sunt date aşadar de faptul că în alte ţări această criză este compensată de polemici şi acţiuni constructive, de viziuni pe termen lung şi de voinţa societăţii de a remedia situaţia. dominantă nu o constituie atât faptul că aceste „modele” sunt figuri dubioase, personaje suspecte, cât mai ales că modelele valabile, legitime, sunt adesea, marginalizate, aruncate la categoriile din spate ale publicaţiilor, în timp ce derizoriul continuă să ocupe, nestingherit, pagina de home. Bănuiesc că nu există băiat care să nu fi visat să ajungă patron, fotbalist, actor, şi aproape nicio fată care să nu fi visat să ajungă fotomodel, prezentatoare TV, cântăreaţă. Dar foarte puţini remarcă cu ce preţ îşi plătesc oamenii de succes… succesul. Cei mai mulţi dintre ei au o viaţă compromisă, mereu vânaţi în poveşti de scandal, şi ceea ce nu ne dăm seama e că de multe ori ei oftează după o viaţă normală… ca a noastră. În contradicţie totală cu ceea ce ne oferă spectacolul acesta artificial, veacul acesta, stau, aparent inaccesibile, alte tipuri de modele… modele după chipul şi asemănarea lui Cristos. Nici nu prea vrem să admitem că avem posibilitatea şi chiar dreptul să ne luăm drept model viaţa unui sfânt, spre exemplu. Altminteri dacă aş mărturisi celorlalţi această opţiune a mea, ar râde şi cu burta de mine. Astăzi să fii prea bun înseamnă să fii luat de prost, să fii smerit înseamnă să alegi ultima poziţie, să întorci obrazul e amprenta laşităţii. Aşa e, întrucât sfinţii au fost o provocare pentru lumea aceasta, şi nu e greu, e imposibil fără Dumnezeu. Sfinţii au reuşit, pentru că au îndrăznit. În lume veţi avea necazuri; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea, ne asigură Cristos. Aşadar, îndrăznim?! q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

cultură şi societate

Interviu

ANA BLANDIANA

Interviu realizat de Pr. Carol Daniel Sabău

„Adevărul nu poate fi ascuns” 1. Credeţi în existenţa aşa-numitului „tribunal al istoriei” şi în ce măsură se poate rescrie/recupera o istorie? Da, cred. Dar este vorba de un tribunal care nu se opreşte niciodată să delibereze şi care îşi reia cercetările mereu în funcţie de culorile epocii în care deliberează. Faptul că acum apar în Franţa cărţi despre revoltele din Vendee – provincia care s-a împotrivit revoluţiei franceze – şi despre represiunea sângeroasă care le-a urmat, nu e fără legătură cu sfârşitul comunismului şi cu descoperirea crimelor celeilalte mari revoluţii,

din Rusia (de altfel, Soljeniţîn a fost primul care a adus un emoţionant omagiu victimelor din Vendee). Dar dincolo de coloratura emoţională a verdictelor, ceea ce este absolut sigur este că totul se află, totul se descoperă şi se spune, nimic nu rămâne pentru totdeauna ascuns. Şi asta este esenţial: faptul că, oricât de secret, adevărul nu poate fi ascuns şi, deci, oricât de târziu, în funcţie de el se judecă procesul. 2. Ce impact are „Şcoala Memoriei”, „Memorialul Sighet” asupra societăţii, în general? Ce e bun şi ce e rău? Ce reacţii există? Societatea n-a fost niciodată omogenă. Cu 18 ani în urmă, când am început, partea ei de la putere ne-a fost violent potrivnică. În oficiosul guvernului Văcăroiu („Vocea României”) se scria sub titlul „Sacrilegiul de la Sighet” că vindem suferinţa românilor Consiliului Europei (era în 1993, iar România nu era încă, din cauza mineriadelor, membră nici măcar a Consiliului Europei). În acelaşi timp, foştii deţinuţi politici veneau la Sighet cu un fel de recunoştinţă care mă tulbura profund, pentru că, de fapt, noi eram cei care trebuia să le fim (şi le eram) recunoscători. Acum, pe măsură ce Memorialul devine o operă de calibru internaţional, el a ajuns un punct de referinţă şi pentru clasa politică din România, în sensul că o vizită la Sighet poate deveni, în anumite condiţii, un certificat de bună purtare. Dar asta este mai puţin important. Important este faptul că în lunile de vârf la Memorial sunt peste 1300 de vizitatori pe zi, dintre care 40% sunt străini, 40% tineri şi restul români care vor pur şi simplu să afle sau să-şi aducă aminte cum a fost şi ce a reprezentat comunismul în istoria ţării lor. În ceea ce priveşte reacţiile, îmi place să stau la uşa muzeului şi să privesc figurile răvăşite de emoţie ale celor care au petrecut câteva ore înăuntru. În cele

mai multe cazuri pare că au străbătut o experienţă existenţială. De altfel, cartea de impresii o dovedeşte cu prisosinţă. 3. Dar asupra generaţiilor tinere, a căror conştiinţă naţională istorică f ie e precară, f ie absentă? Şcoala de Vară care a început la patru ani după începerea Memorialului (anul acesta a fost cea de a 14-a ediţie) este cred cea mai eficientă dintre manifestările care se desfăşoară acolo. Au trecut prin ea până acum aproape 1500 de tineri (câte 100 pe serie, pentru că nu avem mai mulţi bani), care au intrat printrun concurs unde au fost de obicei câte 4-5 pe un loc. Rectorul acestei adevărate instituţii de învăţământ este Stephane Courtois, autorul „Cărţii Negre a Comunismului”, iar profesori sunt istorici, sociologi, scriitori, filozofi, lideri de opinie, din România, din celelalte foste ţări comuniste şi specialişti în istoria comunismului din Europa occidentală şi din Statele Unite. La împlinirea a 10 ani de la funcţionarea acestor cursuri de-a dreptul fascinante – nu numai prin temele conferinţelor prestigioase, ci şi prin discuţiile care le urmează (şi unele şi altele sunt publicate în fiecare an în seria de volume „Şcoala Memoriei”) – am organizat o reuniune cu foştii elevi, dintre care unii se aflau la mari universităţi occidentale ca doctoranzi, alţii erau profesori de istorie ei înşişi, iar alţii terminaseră studii de natură tehnică sau ştiinţifică, fără legătură cu ceea ce învăţaseră la Sighet. Toţi fără excepţie, însă, au mărturisit că participarea la cursurile de la Memorial i-a marcat şi le-a influenţat perspectiva asupra lumii şi felul de a înţelege şi de a reacţiona la provocările prezentului. Pentru că Memorialul nu este un drum spre trecut, ci unul care trece prin prezent pentru a ajunge în viitor. Pe un afiş al Memorialului, care prezintă doi copii privind uimiţi prin vizeta unei uşi a fostei închisori scrie „Vreţi să înţelegeţi

România de azi? Vizitaţi Memorialul Victimelor Comunismului”. La întrebarea – tot mai actuală într-o lume globalizată şi ameninţată să-şi piardă reperele – „Poate fi învăţată memoria?”, răspunsul este DA, nu numai ca o formă de optimism, ci şi ca singura formă posibilă să ne salvăm din trecut.

precaritatea sau chiar inexistenţa modelelor. În acest sens, Memorialul de la Sighet este, paradoxal, reconfortant tocmai prin suferinţa extremă pe care o prezintă şi căreia i-au rezistat cu demnitate mari personalităţi politice, spirituale, culturale, autentice modele nu numai prin opera, ci si prin moralitatea lor.

4. După căderea regimului comunist a existat o schimbare radicală de valori? Ori s-a schimbat doar o suprafaţă, esenţa rămânând aceeaşi? Sunt valorile astăzi valori, modelele sunt modele? Schimbarea radicală a fost determinată, pe de o parte, de apariţia bruscă a libertăţii, care dintr-un ideal de neatins a devenit o realitate atât de şocantă, încât adesea excesivă; iar, pe de altă parte, de trecerea de la condamnarea proprietăţii la supremaţia ei absolută. Ipocritul ideal egalitar al comunismului a fost înlocuit de transformarea consumului (şi al banului care îl face posibil) într-un jalnic ideal, care poate fi realizat prin orice mijloace, cu atât mai mult cu cât proaspetei libertăţi nu i-a mai pus nimeni hotare morale. Lipsa de măsură şi lipsa de scrupule au înlocuit lipsa de libertate şi lipsa de curaj, rezultatul fiind la fel de periculos şi de fără speranţă. În aceste condiţii, cea mai mare frustrare a tinerilor este

5. Ce îşi propune „Academia Civică” pentru viitor, acum după succesul prezentării Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei la Parlamentul European de la Bruxelles? Ne puteţi vorbi puţin despre acest moment? Expoziţia despre primul memorial al victimelor comunismului din lume, deschisă sub înaltul patronaj al preşedintelui Parlamentului European, cu prilejul ajungerii la majorat, a fost un minunat prilej de a face cunoscută represiunea comunistă din România, şi deci, istoria noastră de după război, de a demonstra cu exemple concrete şi infinit de impresionante, suferinţa prin care am ajuns până la ei, şi care este un patrimoniu ce se adaugă patrimoniului comun european. Iniţiativa expoziţiei a aparţinut doamnei Monica Macovei, europarlamentar român, iar la vernisaj au participat în afara oficialităţilor înaltului for european, parlamentari, comisari, ambasadori, dar

şi foşti deţinuţi politici din România şi preoţi greco-catolici, istorici specialişti în istoria comunismului din Est şi Vest, colaboratori ai Memorialului, şi bineînţeles, realizatorii lui. Afluenţa şi interesul vizitatorilor, care stăteau zeci de minute pentru a citi explicaţii, a privi obiecte şi a studia documente, m-a tulburat şi m-a convins de importanţa acestei descoperiri a Europei de Est, pe care o reprezentam, pentru adevărata unire a celor două Europe. În ceea ce priveşte planurile de viitor, ne vom continua activitatea de până acum (conferinţe, colocvii, expoziţii itinerante prin ţară şi străinătate), adăugându-i un plan ambiţios, acela de a deschide la Bucureşti o replică esenţializată a muzeului de la Sighet. Nu va fi uşor, dar ar fi necesar, şi vom reuşi dacă Dumnezeu ne va ajuta. 6. Un cuvânt către cititorii revistei „Mesagerul Sfântului Anton”… Am început să citesc şi să scriu din cînd în când la revista Dvs, de pe vremea când ea era editată de părintele Petru Albert, fost deţinut politic, cu care ne-am întâlnit la simpozioanele de la Sighet. Şi am fost întotdeauna emoţionată când îmi spunea vreunul dintre cititorii dvs. obişnuiţi că m-a citit, pentru că dincolo de conţinutul celor citite, se simţea bucuria înfrăţirii, a depăşirii şi de o parte şi de alta a deosebirilor, pentru a ne regăsi în aceeaşi esenţă a credinţei, speranţei şi iubirii. Sper din toată inima că cititorii „Mesagerului” sunt sau vor fi şi vizitatorii Memorialului de la Sighet, unde în sala dedicată persecuţiilor religioase am încercat să aducem un pios omagiu şi înalţilor prelaţi catolici şi greco-catolici care şi-au dat viaţa pentru credinţa lor. Una dintre cele mai frumoase imagini din muzeu este aceea a Monseniorului Vladimir Ghica înconjurat de copii, un adevărat simbol al purităţii şi dragostei pe care răul nu le poate distruge. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

cultură şi societate

Două înmormântări

Nicolae Prelipceanu

Imagini Şi mesaje Î

n preajma Crăciunului, au dispărut din lumea aceasta doi oameni despre care a auzit toată planeta. E drept, despre fiecare s-a auzit altceva, pur şi simplu pentru că unul dintre ei s-a bătut pentru libertatea poporului său, în timp ce al doilea, dimpotrivă, a continuat opera – dacă pot să-i spun aşa – tatălui său, aceea de supunere necondiţionată a circa 40 de milioane de oameni, poporul său. Aţi ghicit, este vorba, în primul caz despre Vačlav Havel, iar în cel de-al doilea, despre Kim Jong-il. Dar diferenţa dintre cei doi oameni (că nu poţi să-i spui nici celui de-al

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

doilea, oricât ai vrea, altfel) a continuat şi după ce nici unul dintre ei nu se mai putea manifesta în vreun fel. Dacă la Praga lumea suferea sincer şi discret, într-o tăcere respectuoasă faţă de marele om care tocmai se ducea, la Phenian, dimpotrivă, scenele de isterie colectivă abundau pe măsură ce treceau zilele, prea multe, de doliu naţional. Bogăţia catafalcului şi a podoabelor risipite în jurul lui era la Phenian invers proporţională cu sărăcia absolută a poporului, adus în sapă de lemn tocmai de marele regretat. Nu mai ştiu cum i se mai spunea şi ăstuia, îmi aduc aminte de formulele ridicole cu care era introdus numele celuilalt într-o foaie nord-coreeană editată în franţuzeşte, care putea fi văzută din când în când şi pe la noi, în urmă cu câteva decenii, când cel dintâi dictator nu dispăruse încă. Un cod absurd, dirijat de sus, fixa formulele cu care poate fi citat conducătorul, ba respectat şi iubit, ba mai ştiu eu cum, în acelaşi registru ridicol în care s-au petrecut şi scenele regretelor, cu ţipetele, salturile în aer,

nu de bucurie, cum ne-am fi putut închipui, sau pumnii în piept de durere. Pretinsă durere. Unii susţin că totul nu era decât prefăcătorie. Prefăcătorie, în sensul că fiinţa umană însăşi fusese prefăcută în acest material manevrabil de către o forţă a răului. Să nu uităm că poporul nord-coreean moare de foame la propriu, se pare chiar că vreo două-trei milioane de nord-coreeni au pierit din cauza economiilor făcute pentru programul nuclear al proaspătului dispărut. Culmea tragediei acestui popor mi s-a părut fericirea înlăcrimată şi expresia dragostei faţă de „marele” dispărut în faţa unor trunchiuri mizerabile de peşte ordinar care li s-au împărţit oamenilor cu prilejul funeraliilor. Alte ţipete şi alte smulgeri de păr din cap când cei filmaţi pentru ştirile din toată lumea şi-au dat seama – chipurile – că abia dispărutul conducător s-ar fi gândit până în ultimul moment la ei, să aibă ce mânca, adică aceste sloiuri de peşte ieftin, pe care le putea vedea cu ochiul liber toată lumea. Scenele împărţirii peştelui (nici o legătură cu

peştii înmulţiţi de Hristos) mi-au amintit magazinele pustii în care se dădeau, pe cartelă, nişte bucăţi de slănină, câte unei cozi anemice, la Havana, văzute chiar de mine acum vreo 35 de ani, în ianuarie-februarie 1977. Nici aceia nu aveau ce mânca în afară de ceea ce le permitea partidul şi conducătorul, nici aceia nu aveau ce îmbrăca decât ce le permitea marele lor tovarăş Fidel, şi aceia erau îndrăgostiţi până peste cap de el, fireşte, cu excepţia celor care reuşeau să scape din paradisul lui şi a acelora care se exprimau şi intrau în teribilele închisori. Din care, aud, fratele dictatorului de atunci a început să-i scoată. N-am mai spus nimic despre funeraliile lui Vačlav Havel, pentru că acestea s-au desfăşurat cu decenţa şi tristeţea sinceră, nedirijată de nimeni altcineva decât de fapta bună a vieţii dispărutului, pentru că la Praga nu s-au risipit gesturile şi ţipetele, ci totul a purtat marca demnităţii cu care a trăit acest cu adevărat mare om, de la extrema cealaltă decât dementul dictator nord-corean. Întâi am fost dezgustat de ceea ce vedeam, filmat, în piaţa mare de la Phenian, sau în preajma catafalcului de sticlă al criminalului defunct. Abia pe urmă a venit groaza că omul poate deveni asta, ceea ce vedeam acolo. Văzusem şi eu, aici, în apropiere, oamenii noi manifestând, în anii ‘90, împotriva celor care nu se mulţumeau cu minciuna oficială despre revoluţia din decembrie 1989, dar dincoace, în Coreea de Nord, procesul mersese mult mai departe. Ar fi mers şi la noi, dacă sistemul ar mai fi durat şi mai ales dacă sistemul ar fi reuşit să închidă lagărul atât de ermetic pe cât o făcuse în peninsula asiatică. La noi, lagărul nu putuse să fie închis de tot, izolat complet de lumea liberă, de Occident şi de aceea, poate, oamenii noi de peaici erau, totuşi, departe de cei care se

văicăreau, bărbaţi şi femei, în gura mare şi cu gesturi disgraţioase, la Phenian. Cred că filmările acelea, înspăimântătoare pentru mine, de la prefuneraliile şi funeraliile dictatorului coreean au fost în măsură să dea idei tuturor descreieraţilor acestei lumi, ajunşi în fruntea vreunui nefericit popor şi care visează la o supunere oarbă din partea acestuia. Am citit cândva, în deceniul nouă al veacului trecut cred, Psihologia mulţimilor a lui Jacques le Bon şi cred că autorul acestei remarcabile lucrări ar avea multe de revizuit, dacă ar mai putea să vadă aceste noi exemple de isterie colectivă. Ce s-ar putea spune altceva despre aceste imagini de necrezut? Poate că n-am dat eu atenţie semnelor care existau de mult încă, despre supunerea poporului din nordul Coreei. Prin anii ‘70, cred, sau poate chiar mai devreme, am văzut, la televiziunea lui Ceauşescu şi a PCR, un film coreean despre nişte copii care locuiau departe de localitatea unde era şcoala lor şi despre imensa bunătate a tovarăşului Kim Ir Sen, care a dat ordin să li se facă o cale ferată pentru a se putea duce la şcoală. Ba, mai mult, după aceea, dacă îmi aduc bine aminte, a ordonat să se facă şi o linie pe care să se întoarcă de la şcoală! Şi cum aceştia înălţau ode, cu ochii înlăcrimaţi de fericire, tovarăşului Kim. Am râs atunci, fireşte, deşi trăiam într-un regim faţă de care cel de la Phenian nu era decât un ideal. Ar fi trebuit să-mi dau seama că, deşi acela era doar un film „artistic”, el spunea exact adevărul despre situaţia de acolo, pentru că în regimurile totalitare nu există nici o deosebire între artistic şi documentar, adică de propagandă. Filmul acela artistic era unul documentar, adică din care noi, ceilalţi, să ne dăm seama de imensa lucrare de îndobitocire a maselor, pe care partidul comunist din acea parte de lume asiatică o întreprindea. Efectele

lucrării se mai pot vedea în scenele pe care le-am evocat mai sus. Poate că mi s-ar fi părut normale toate cele de la catafalcul lui Kim al doilea, dacă aş fi luat în serios ceea ce văzusem cu circa 40 de ani înainte. Morala: să nu ne uităm cu un ochi distrat de câte ori vedem asemenea exagerări precum cele din filmul nord-coreean evocat de mine mai sus, pentru că ele devin natură acolo unde se petrec, în afara cazului când fac parte dintr-un program cu adevărat artistic, şi anume de satirizare a unui asemenea proces antiuman. +Pe de altă parte, m-am gândit că cineva ar putea spune că aşa ceva e posibil numai în marginea îndepărtată a Asiei, dar mi-am amintit brusc de exemplul Germaniei naziste, din centrul Europei, şi m-am resemnat a crede în slăbiciunea naturii umane, în imensa posibilitate de manipulare a omului de către dictaturile totalitare. +În final, să ne mirăm de această coincidenţă stranie: moartea unui om luminos, dăruit celorlalţi, pentru a căror libertate a luptat toată viaţa, cam odată cu aceea unui tiran întunecat, care-şi aduce poporul pe cea mai joasă treaptă a degradării psihice şi fizice, exprimată în acea jale, de neînchipuit de către nişte oameni sănătoşi la cap, cu ocazia morţii unuia dintre cei mai sângeroşi tirani ai lumii moderne. q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

cultură şi societate

Feţe ale timpului

Alexandru Cistelecan

Reflecţii poetice

ărintele Anton Moisin e spiţă de luptător şi cărturar, după modelul vechi al cărturarului ardelean dăruit cu totul şi implicat cu totul în cele ale naţiei. Nu degeaba se trage, pe linie maternă, din acelaşi trunchi cu Avram Iancu, iar pe linie paternă - dintr-o dinastie de preoţi uniţi. Mica biografie afişată pe site-ul Uniunii Scriitorilor, al cărei membru a devenit de curînd, rezumă o viaţă plină şi de realizări şi de persecuţii. Absolvent al Facultăţii de istorie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” şi apoi al celei de filozofie din cadrul Universităţii Bucureşti, doctor în istorie, Anton Moisin a fost profesor la ţară pînă la revoluţia din 1989. În clandestinitate a urmat şi teologia, fiind hirotonit preot de cardinalul Todea. Din 1990 pînă în 1995 a fost redactorul-şef al revistei blăjene „Unirea” şi profesor la Academia teologică din Blaj, iar apoi preot în oraşul Victoria. Are în spate o bibliografie impresionantă în care se cuprind cărţi de istorie (între ele şi o Istorie a Transilvaniei în mai multe volume), de teologie şi de pedagogie, iar în 2010 a explodat ca scriitor, publicînd,

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

la editura sibiană Imago, nu mai puţin de patru volume (e drept, subţirele toate): Poezii, Ninsoare de gînduri (aforisme), Prizonierul (roman) şi La carieră (schiţe). Cu toată această salvă trasă, se pare că sertarele literare ale părintelui Moisin sunt încă pline. Volumul de Poezii are şase cicluri autonome, fiind, probabil, o antologie din volume independente. Cel mai consistent (cel puţin cantitativ) e primul dintre ele – Singurătatea acestei vremi, cu poeme din anii ’70-’80. Tehnic vorbind, e vorba de poeme de reflecţie, construite în general pe o schemă de analogie şi-n care răzbate transparent condiţia de încarcerat existenţial de pe vremea comunismului: „ca o gară pustie/ e singurătatea acestei vremi/ cu semnale roşii pe toate/ căile anilor,/ tăcerea/ te-mpresoară aici/ ca o umbră duşmană,/ bătăile inimii/ îşi măsoară/ o oră ciudată” (O oră ciudată). Fondul e mereu cel al unei existenţe strivite, cu inima strînsă şi sufocată în angoasă, iar această stare de apăsare se insinuează chiar şi în peisaje, al căror desen e rareori euforic şi mult mai frecvent atins de o adiere funestă, de aripile stingerii: „se-ntinde mătasea broaştei/ pe apa de lacrimă rece/ a iazului -/ verde mătase/ mătase lucioasă/ în care se-nfăşoară multele broaşte/ ca pentru un dineu de gală// caii sălbatici ai stepei/ cu greu mai pot să se-adape/ soarele/ şi-a pierdut chipul din ape…” (Iazul). Pastelurile sunt, de fapt, stricte pretexte meditative, căci poezia se concentrează mereu pe condiţia existenţială, pe schiţa de temniţă fără ieşire: „ciudată temniţă/ teama noastră/ cu anii-orînduiţi/ ca nişte gratii/ stranie temniţă/ în care uşa/ se deschide doar/ pentru moarte” (Ciudată temniţă). Notele naturiste sunt trase pe partitură reflexivă şi regimul

prielnic al poeziei e cel de parabolă infuză, cu referinţe transparente la atmosfera sufocantă a vremii. Nici chiar în notaţiile cele mai descriptive această angoasă de substrat nu se destinde, căci arcul poeziei e tras tocmai de reflecţia existenţială. Fond de coşmar, figurat în desene hieratice, şi din care poetul iese doar prin credinţa în poezie şi prin credinţa ca atare. Din acelaşi fond de striviri şi speranţe ies şi „sonetele”, şi ele stricte schiţe de condiţie ce reiau pînă la decalc figuraţia dinainte: „În orice luminiş sunt hecatombe/ şi orele ne sunt nişte zăbrele/ În frică suntem cantr-o închisoare”. Ecuaţia atitudinală are elementele centrale scoase din Goga, unind suferinţa cu un mesianism tradus cam pripit: „Cum strălucirea unei iubiri nespuse/ Trezi-va brusc dorminde gînduri sclave/ şi bucuria sfîntă pe toţi ne va uni”. Poemele în proză fac şi mai evidentă turnura de parabolă şi tehnica analogiei, ambele folosite în reflecţii vag învăluite şi într-o poezie cu povaţă, tipic ardelenească. Scene-le din Aiud (doar două, ca şi sonetele) sunt „povestiri” în versuri, episoade de teroare şi schiţe de destin extrase din biografiile întemniţaţilor. Scrisori către răsărit au tonalitate cotruşiană, iar catrene-le subsecvente par şapirografiate după poemele întrun vers ale lui Ion Pillat. Sunt două sintaxe poetice cum nu se poate mai opuse, dar pe care Anton Moisin încearcă să le exerseze, modulînd, pe rînd, virulenţa şi suavitatea de tip preţios. În totul, cele şase cicluri reprezentate aici de o micro-selecţie propun un poet cu mai multe voci, unele discordante, dar cu tematică unitară, în măsura în care converg toate în reflecţia de condiţie şi în denunţul instrumentarului comunist. q

cultură şi societate

Feţe ale timpului

Alois Gherguţ

Mi-am propus în acest an (raliindu-mă asfel spiritului de schimbare a formatului lansată de redacţia Mesagerului) să aduc în centrul atenţiei câteva subiecte asupra cărora merită să reflectăm cu toată maturitatea şi responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Voi încerca să schiţez doar un cadru general al problemei, fără pretenţia epuizării subiectului, stârnind poate curiozitatea şi motivaţia de a afla mai multe despre tema supusă reflecţiei. Mă adresez în principal mai tinerilor cititori (adolescenţilor), dar şi celorlalte categorii de vârstă, cu o invitaţie specială pentru părinţi.

ititorii care doresc să vină cu comentarii, observaţii, critici, propuneri sau întrebări la temele propuse sunt invitaţi să scrie pe adresa revistei, urmând ca în numerele viitoare să dăm curs şi răspuns provocărilor dumneavoastră.

Teama de singurătate Se vorbeşte tot mai mult de singurătate, se invocă tot mai des singurătatea drept cauză a multor gesturi, evenimente nefericite sau conduite antisociale, întâlnite mai ales la tineri care, sub spectrul ameninţării de singurătate, fie pun viaţa lor sau a unor semeni în pericol, prin consum de substanţe toxice, acte suicidare, manifestări auto- şi/sau heteroagresive, fie afectează/alterează starea de normalitate dintr-o comunitate pentru a atrage atenţia asupra lor, fie încearcă să propună alte modele de convieţuire şi interacţiune în lumi virtuale scăpând astfel de spectrul singurătăţii etc. Evident că fiecare dintre noi a experimentat măcar o dată în viaţă teama de singurătate sau iminenţa singurătăţii. Aş spune chiar că astfel de experienţe sunt şi utile – te ajută să înţelegi cât de mult pierzi dacă nu conştientizezi importanţa semenului de lângă tine, valoarea sa şi rolul său în viaţa fiecăruia dintre noi. Intrarea în starea de singurătate favorizează în timp apariţia sentimentului

Merită să reflectăm! Invitaţie la reflecţie!

de însingurare, situaţie în care vorbim deja de manifestări patologice (nevroze, tulburări ale echilibrului emoţional, anorexie, tulburări de somn, indispoziţie generalizată etc.) cu ecou inclusiv asupra vieţii somatice (declanşarea unor afecţiuni/boli cardiovasculare, digestive, endocrine, metabolice etc.). Pe fondul stării de însingurare apare o alterare majoră a comunicării şi relaţiilor cu cei din jur (familie, prieteni, colegi, anturaj), manifestată prin autoizolare, autovictimizare, refuzul oricărui sprijin, ideaţii/scenarii, adesea cu caracter suicidar, consum de substanţe euforizante sau halucinogene (alcool, etnobotanice, droguri) prin care cei în cauză au senzaţia că scapă de presiunea psihică la care sunt supuşi (de fapt se produce o abolire sau suprimare a simptomelor, concomitent cu apariţia temporară a unor pseudostări de bine, fără rezolvarea problemelor de fond, ba dimpotrivă, amânarea şi agravarea lor după dispariţia efectelor substanţelor respective). Practic se intră într-un cerc vicios, în care se instalează dependenţa de drog, concomitent cu alterarea continuă a stării de sănătate, cerc adesea fără ieşire! Când apare teama de singurătate şi sentimentul de însingurare? Aş răspunde printr-o formulă simplă şi concisă: când ai mai multă nevoie de atenţia şi susţinerea celor din jurul tău, iar aceştia sunt indiferenţi sau nu au timp pentru tine. În cazul adolescenţilor şi tinerilor, nevoia de atenţie şi suport este foarte mare, mai ales din partea persoanelor de referinţă din viaţa lor (membrii familiei, prieteni, unii colegi etc.), deoarece ei parcurg o etapă extrem de importantă a vieţii personale, respectiv conturarea şi manifestarea individualităţii şi personalităţii lor. Dacă această etapă nu este parcursă sau „consumată” corespunzător nevoilor vârstei, apar conduite adaptative de satisfacere a

acestor nevoi: căutarea de atenţie, apreciere sau valorizare în cercuri sau anturaje, adesea riscante pentru personalitatea vulnerabilă a tânărului; provocarea de situaţii şi modificarea comportamentului pentru a atrage atenţia asupra lui în scopul de a fi remarcat, valorizat, „mediatizat” etc.; refugiul în lumea virtuală (internetul!) unde „totul este posibil” sub protecţia anonimatului sau falsei identităţi; o interiorizare excesivă de tip „autist” sau „emo” cu modificări psihice majore în planul senzorialităţii, orientării, emoţionalităţii. Nu în ultimul rând, vreau să subliniez şi ideea că singurătatea nu este întotdeauna nocivă. Uneori simţim chiar nevoia de a fi singuri şi a reflecta mai in linişte la problemele noastre sau a trăi mai aparte pacea interioară care ne reechilibrează. Un exemplu elocvent pentru această situaţie este isihasmul sau asumarea conştientă a însingurării de lume, din dorinţa armonizării raportului cu divinitatea, prin împăcarea trupului cu sufletul. Momentul adevărului: Mă tem de singurătate? Ce măsuri iau să nu mă simt singur? Ştiu să lupt cu singurătatea? Dispun de resursele necesare pentru a face faţă riscului de însingurare? Ce fac atunci când descopăr lângă mine pe cineva care se luptă cu singurătatea? Ştiu/pot să ofer suport şi atenţie semenilor care se simt singuri? Epilog: Lupta cu singurătatea ta sau a semenului presupune sacrificiu, renunţare, jertfă, altruism, disponibilitate necondiţionată. Uneori lupta cu singurătatea se joacă pe o singură carte – viaţa! Alteori singurătatea îţi poate oferi iluzia fericirii! Scepticii ar spune că singurătatea nu ştie să piardă. Realiştii mizează pe curaj în lupta cu singurătatea. Psihologii ar putea explica singurătatea ca o stare a omului apărută în situaţia în care nuşi mai poate justifica limitele. Altruiştii refuză să creadă în singurătate! Tu? q MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

cultură şi societate

criza Uniunii Europene

Cristina Dascălu

Colapsul Uniunii Europene nu este un răspuns valid la criză Experţii nu s-au sfiit a preconiza sfârşitul Uniunii Europene, odată cu dispariţia ipotetică a monedei unice, Euro. Chiar Angela Merkel afirma: “dacă Euro eşuează, Europa eşuează”. Însă nu poţi să răspunzi la o criză, provocând o altă criză, cel puţin nu în cazul de faţă.

niunea cunoaşte acum cea mai mare criză economică şi de personalitate. Ca la orice răscruce de drumuri, mai multe scenarii sunt posibile. Cel mai puţin probabil, statu quo-ul. Cu ceva mai multe şanse de izbândă avem scenariul reconfigurării, retransformării, în căutarea unui modus vivendi european. Însă nu e uşor să convingi 27 de catâri să apuce pe acelaşi drum, să ţină aceeaşi direcţie cu aceeaşi viteză. O a treia variantă ar fi dezintegrarea Europei, din această intersecţie, fiecare pleacă singur în direcţia dorită. Doar că dispariţia UE ar crea şi mai multe probleme care nu vor putea trece ca soluţii.

le-ar fi de folos în acest scop o dezintegrare a UE? Matematic vorbind, când reprezinţi 500 de milioane de europeni pe scena internaţională, vocea este mai impunătoare decât atunci când reprezinţi 80 de milioane de germani. Când se vorbeşte despre apocalipsa UE, se uită un aspect poate nu atât de neglijent pe cât pare la prima vedere. Ce se va întâmpla cu cei peste 50.000 de funcţionari europeni, miile de ong-uri şi alte soiuri de asociaţii care roiesc în jurul instituţiilor europene, miile de tineri înscrişi la programele universitare dedicate studiilor europene peste tot

Cifre şi Real Politik Cum va ajuta destrămarea UE la ieşirea din criză când ştim că două sferturi din schimburile comerciale sunt intra-europene şi că acestea reprezintă inima economiei? Ba mai mult, cu excepţia a câtorva nostalgici, e aproape unanim acceptat că Europa a pierdut locul de “buric al pământului”, însă liderii ţin mordicus să păstreze vechiul continent printre puterile lumii. Cu ce

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

în lume? Fără Uniune, ce se va alege de imigranţi? Mai mult, o temere a fost formulată în repetate rânduri de către analişti. Fără UE ne reîntoarcem la balcanizare, la reactivarea vechilor conflicte istorice între naţiuni? Un scenariu nu imposibil dacă ne uităm la declaraţiile antigermane

făcute recent în Franţa, având conotaţie istorică. Un semn premergător? Cine va vrea să deschidă cutia Pandorei şi cine va asuma eventualele consecinţe? Deşi varianta destrămării pare din ce în ce mai plauzibilă pe fondul crizei, a crede într-un astfel de scenariu înseamnă a nu avea o perspectivă istorică. Care instituţie de talia Uniunii a putut fi redusă la neant până acum? Cel mai adesea, ele se reformează sau îşi pierd din vizibilitate, însă nu dispar nici după ce şi-au pierdut rostul de a exista. Spre exemplu NATO, organizaţie creată ca răspuns la ameninţarea sovietică, persistă şi astăzi la 20 de ani de la prăbuşirea URSS. Sau OCDE, câţi mai ştiu cu ce se ocupă şi cui serveşte? Însă ea continuă să existe. Pe deoparte, ni se vorbeşte despre destrăma-

rea Uniunii, iar pe de cealaltă, Croaţia tocmai a semnat tratatul de aderare la...UE. Se pare că Uniunea Europeană dată dispărută de către specialişti este Uniunea care nu a existat niciodată şi care nu poate exista, şi anume UE ca stat. Actuala criză ne-o demonstrează perfect. Însă ce există şi va stărui este acest modus vivendi european care are încă forţă de atracţie. q

mulțumesc, sfinte Anton! Dragi cinstitori ai Sfântului Anton,

După cum aţi observat cu acest număr revista noastră, Mesagerul Sfântului Anton, are o nouă rubrică, dedicată exclusiv mulţumirilor şi recomandărilor faţă de Sfântul Anton. Mulţumirea e semnul unei alte cereri, unei alte rugăciuni, după cum se ştie. De multe ori am primit ajutorul Sfântului Anton, am simţit sprijinul său în încercările zilnice, am găsit alinare în necazurile vieţii, am aflat soluţii la problemele noastre. Însă nu am avut oportunitatea să îi şi mulţumim cum se cuvine lucrării sale continue. Începând cu acest număr, revista Mesagerul Sfântului Anton vine în sprijinul mulţumirilor şi recomandărilor dumneavoastră. Aşadar invităm pe oricine doreşte să-i mulţumească sau să se recomande Sfântului Anton, să ne trimită prin poştă pe adresa redacţiei o fotografie, numele şi motivul pentru care îi mulţumeşte sau i se recomandă Sfântului Anton. Recomandat este să ne scrieţi pe adresa de email (mesagerul@ofmconv.ro): unde să trimiteţi o fotografie a dumneavoastră (cu extensia .jpg), iar textul separat într-un document word. Vă mulţumim. Familia Butacu Benone şi Cristina. Sfinte Antoane, ajută-ne ca prin orice faptă a noastră să ajungem mai aproape de tine şi de Dumnezeu. Ne încredem în tine şi ştim că de acolo din cer, tu ne asculţi rugăciunile noastre şi îl rogi pe Dumnezeu pentru ca rugăciunile să se împlinească.

În viața noastră de familie am simțit de multe ori sprijinul și mijlocirea "Sfântului Minunilor", nu neapărat în obținerea unor lucruri spectaculoase, căci nici nu le-am cerut. Dar dacă avem o familie unită în credința în Dumnezeu și ne creștem acum nepoții, dacă am trecut cu bine examenele vieții, înseamnă că am avut un mijlocitor puternic și milostiv. Pentru toate acestea si pentru altele neamintite aici mulțumim ocrotitorului nostru. Familia, Tereza și Laurențiu Mihăică, (Nisiporești)

Mariana Vernica. Când am fost însarcinată cu primul meu copil m-am îmbolnăvit de o boală contagioasă, rubeola. 3 doctori m-au sfătuit să fac avort fiindcă copilul poate să se nască surd, mut sau cu altă malformaţie. Am plecat acasă eu şi soţul ne-am lăsat în mâna Domnului, ne-am rugat la mijlocirea Sf. Anton până s-a născut Robert Anton, nici surd nici mut, perfect sănătos, frumos, talentat şi peste 2 luni împlineşte 18 ani. Îţi mulţumim, Sf. Antoane!

Familia Anton Agneza și Ioan, (Nisiporești), îi mulțumesc Sfântului Anton pentru cei 50 de ani de căsătorie, celebrați pe data de 26 noiembrie 2011. Îi mulțumim, totodată, pentru toate darurile primite de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Anton: viața, sănătatea, pentru cele șase fete și un băiat precum și pentru nepoții noștri care cu drag ne-au însoțit la acest ceas aniversar. Te rugăm, Sfinte Antoane, să-i prezinți Tatălui Ceresc rugăciunea noastră și să binecuvântezi familia noastră!

Edmond şi Renata Horgoş de la Mănăstirea Maica Domnului, Oradea. Mulţumim Sf. Anton de Padova pentru că ne-a ascultat rugăciunile şi a mijlocit pentru noi în faţa lui Dumnezeu în întregul an 2011, care pentru mine a fost cel mai frumos an din viaţă, am reuşit să-mi înving temerile, am avut rezuletate foarte bune la şcoală, sănătate şi pace în întreaga familie. Carmen şi Iosif Mistreanu Îţi mulţumim, Sfinte Antoane, pentru ajutorul tău, pentru că ne-am căsătorit de puţin timp şi simţim sprijinul tău şi apărarea ta asupra familiei noastre. Cu ajutorul tău, am găsit un loc de muncă pentru a ne putea susţine căminul. Îţi mulţumim şi ţi-i recomandăm şi pe toţi cei pe care îi iubim şi ne iubesc! MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

provincia franciscană

frații franciscani

Pr. Silvestro bejan

Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii „Ajunge cu violenţa! Ajunge cu războiul! Ajunge cu terorismul! Fiecare religie să aducă pe pământ dreptate şi pace”. Apelul adresat de Ioan Paul al II-lea la Assisi, în anul 1986, când pentru prima oară religiile lumii s-au întâlnit pentru a se ruga pentru pacea în lume a fost preluat şi retransmis cu tărie şi de Benedict al XVI-lea în luna octombrie 2011 din orăşelul sfântului Francisc.

upă douazecişicinci de ani de la prima întâlnire interreligiosă de la Assisi (27 octombrie 1986) acest apel continuă să rămână actual într-o lume încă suferindă datorită consecinţelor diviziunilor dramatice provocate de război, criză economică… Papa a fost pelerin în Assisi şi a invitat, „să se alăture la acest drum fraţii creştini de diferite confesiuni, liderii tradiţiilor religioase ale lumii şi, în mod ideal, toţi oamenii de bunăvoinţă”, pentru a reînnoi în mod solemn „angajarea credincioşilor din fiecare religie de a trăi propria credinţă religioasă ca slujire pentru cauza păcii”, pentru că „cine este în drum spre Dumnezeu nu poate să nu transmită pace, cine construieşte pacea nu poate să nu se apropie de

Papa Benedict al XVI-lea, împreună cu alți lideri religioși într-un moment de rugăciune la Mormântul Sf. Francisc.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Dumnezeu”. A fost o invitaţie la reculegere, tăcere, pelerinaj, post şi, nu în ultimul rând, la rugăciune, deoarece rugăciunea, aşa cum spunea Ioan Paul al II-lea este şi rămâne contribuţia esenţială pe care oamenii de credinţă pot să o ofere pentru cauza păcii. Pentru a evita însă criticele sau mai bine zis pericolul de relativism sau sincretism rugăciunea a fost trăită mai ales în dimensiunea tăcerii şi a reculegerii interioare şi ca urmare, spaţiul pentru formele publice a fost redus la esenţial. Ziua aniversară a fost caracterizată îndeosebi de reflecţie, de unde şi numele „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Există „două chipuri noi ale violenţei”: terorismul, adesea motivat şi justificat de religie, şi negarea lui Dumnezeu. „Înainte de toate – spune Benedict al XVI - este terorismul, în care, în locul unui mare război, există atacuri bine ţintite care trebuie să lovească în puncte importante adversarul, în mod distructiv, fără nicio atenţie faţă de victimele umane nevinovate care cu asta sunt în mod crud ucise sau rănite. În ochii responsabililor, marele motiv al dăunării duşmanului justifică orice formă de cruzime. Este scoasă din joc tot ceea ce în dreptul internaţional era în mod comun recunoscut şi sancţionat ca limită pusă violenţei”. „Ştim – continuă Papa – că adesea terorismul este motivat în mod religios şi că tocmai caracterul religios al atacurilor foloseşte ca justificare pentru cruzimea nemiloasă, care crede că poate să izoleze regulile dreptului din cauza binelui urmărit. Religia aici nu este în slujba păcii, ci a justificării violenţei”. Papa Benedict în faţa a circa 300 de participanţi la evenimentul „Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii” a subliniat

întâlniri pentru pace şi faptul că „în istorie chiar şi în numele credinţei creştine s-a recurs la violenţă. Recunoaştem asta, plini de ruşine. Dar este absolut clar că aceasta a fost o folosire abuzivă a credinţei creştine, în contrast evident cu adevărata sa natură”. S-a subliniat din nou importanţa unui dialog interreligios pentru a căuta „o natură comună a religiei care se exprimă în toate religiile şi de aceea este valabilă pentru toate”. Această „misiune fundamentală” este îndreptată spre a contrasta „în mod realist şi credibil recurgerea la violenţă din motive religioase”. Dialogul este o necesitate urgentă dar pentru a putea dialoga trebuie „să ne purificăm propria credinţă, pentru ca Dumnezeu – adevăratul Dumnezeu – să devină accesibil” (apel repetat de 4 ori). Al doilea tip de violenţă „este consecinţa absenţei lui Dumnezeu, a negării sale şi a pierderii de umanitate care merge în acelaşi pas cu asta”. Însă nu-ul spus lui Dumnezeu a produs cruzime şi o violenţă fără măsură, care a fost posibilă numai pentru că omul nu mai recunoştea nici o normă şi nici un judecător mai presus de el, ci se lua numai pe sine însuşi ca normă. Ororile din lagărele de concentrare arată în toată claritatea, consecinţele absenţei lui Dumnezeu”. Papa aşadar s-a oprit şi asupra decadenţei omului din care derivă schimbarea climatului spiritual. Într-o societate marcată de degenerarea dorinţei de fericire, violenţa devine un lucru normal, în acest caz „pacea este distrusă şi, în această lipsă de pace, omul se distruge pe sine”. Închinarea la mamona, în faţa averii şi puterii, se dezvăluie o contra-religie, în care nu mai contează omul, ci doar avantajul personal. În finalul discursului din Bazilica Sf. Maria a Îngerilor, Papa a vorbit despre noutatea de la Assisi 2011. Prezenţa, alături de religiile mondiale, a unui grup de persoane care nu cred, oameni de ştiinţă şi de cultură, „persoane cărora nu le-a fost dat darul de a putea crede şi care totuşi caută adevărul, sunt în căutarea lui Dumnezeu”. Aceste persoane pun întrebări atât ateilor combativi care pretind a şti că nu există Dumnezeu, cât şi adepţilor religiilor, pentru ca să nu-l considere pe Dumnezeu ca o proprietate. Aceste persoane caută adevărul, caută pe Dumnezeul adevărat, a cărui imagine în religii, din cauza modului în care nu rareori sunt practicate, este, nu de

puţine ori, ascunsă. Faptul că ei nu reuşesc să-l găsească pe Dumnezeu depinde şi de credincioşi cu imaginea lor redusă sau distorsionată despre Dumnezeu. Este vorba deci de „a fi împreună în acest drum spre adevăr, de angajarea hotărâtă pentru demnitatea omului şi de asumarea împreună a cauzei păcii împotriva oricărui tip de violenţă distrugătoare a dreptului”. Biserica catolică, încheie Papa, „nu se va retrage din lupta împotriva violenţei, din angajarea sa pentru pacea în lume”. Chiar dacă după această întâlnire nu au urmat euforia şi emoţia, precum şi ecoul mediatic din 1986, „spiritul de Assisi” rămâne neschimbat. Assisi, prin puternica sa încărcătură simbolică pe care o reprezintă, continuă să însufleţească numeroase întâlniri pentru pace şi totodată să construiască proiecte concrete în jurul cărora toţi oamenii de bunăvoinţă se pot regăsi: pacea, lupta împotriva sărăciei şi corupţiei, dreptatea, respectul omului faţă de natură… „Spiritul de Assisi” continuă „să sufle” şi astăzi în diferite feluri şi în numeroase colţuri ale lumii, chiar şi în cele mai îndepărtate. Cine iubeşte vântul ştie că nu poate avea pretenţia sau dreptul de a-l stăpâni şi domina şi ştie foarte bine, în acelaşi timp, că vântul nu poate trăi între zidurile unei simple chilii. De ce? Pentru că Assisi se poate spune că este un „fapt” ireversibil. q

Anul acesta, 2012, împreună cu revistă, cartea cu Viața Sfântului Anton!

ragi cititori ai revistei Mesagerul Sfântului Anton anul acesta veţi primi cartea cu Viaţa Sfântului Anton de Padova, totodată cartea va include şi rugăciuni închinate lui.

Virgil

io Gam

boso

iografiile dedicate sfântului Anton de Padova au fost nenumărate de-a lungul secolelor, mai puţin, Viața însă, în limba română. Cartea de faţă va pune la S fântulu dispoziţia publicului larg din România rodul unui i îndelugat studiu al scritorului Virgilio Gamboso, un Anton faimos studios al vieţii sfântului. Aşadar cartea se de Pad ova bucură, pe de o parte, de un conţinut sigur şi precis al datelor, însă, pe de altă parte, datorită stilului cursiv şi limbajului strălucitor, garantează o lectură plăcută şi familiară. Totodată, din aceste pagini va reieşi chipul minunat al Sfântului Anton de Padova, pe care cinstitorii săi îl cunosc doar în parte, datorită binefecerilor primite, însă el a fost, după cum ne prezintă cartea, un predicator strălucit şi un mistic, un om de cultură şi iniţiator al studiilor teologice în Ordinul Franciscan, un neobosit confesor şi apostol al păcii.

MESAGERUL SFÂNTULUI ANTON ianuarie-februarie 2012

Pentru comenzi de carte:

Editura Serafica

Str. Teiului, 20 611047 Roman (NT) Tel. 0233/744.611 sau 0741.120321 fax 0233/744.570 edituraserafica@yahoo.com

AVENTURA VIEȚII. Trei ani cu preadolescenții la oratoriu, 2011, pag. 374; preţ: 30 RON. TRAD. PR. LUCIAN ABALINTOAIEI Pentru comandă carte la Editura Serafica tel. 0233/744611 sau 0741.120321 e-mail: edituraserafica@yahoo.com

CLEMENS BRENTANO Dureroasa Patimă a Domnului notru Isus Cristos După meditaţiile Fericitei Ana Caterina Emmerich; 2011, pag. 376; preţ 25 RON. Pentru comandă carte la Editura Serafica tel. 0233/744611 sau 0741.120321 e-mail: edituraserafica@yahoo.com

«Mesagerul SfÂntului Anton» Str. Arcadie Şeptilici, 1/A 600234 Bacău (BC) Tel. Fax: 0334/501044 http://www.ofmconv.ro – mesagerul@ofmconv.ro Ofertă pentru abonamentul pe 2012: 20 Ron; o revistă: 3 Ron - issn 1221-8820