ANUAR - Liceul Carol I, Bicaz 2016.II by Mihai Capsa-Togan

Liceul CAROL I Bicaz

ANUAR 2016

Tiparit la F&F INTERNATIONAL PiaÅ£a Dr. Jakab Antal Nr. 4 Gheorgheni 535500 Jud. Harghita Telefon: 0266.364.171 E-mail: office@fandf.ro http://www.fandf.ro/

ANUAR – LICEUL CAROL I, BICAZ Redactor responsabil: Prof. dr. Mihai Capşa-Togan Coperta: Weget Enterprise | Groningen | Olanda & Cristea Turică Corectori: Elevii - Raluca Elena Paleu, Damian Iulian Pancu, Maria Gheorghiţă Culegere şi tehnoredactare computerizată: Prof. dr. Mihai Capşa-Togan, Cristea Turică Secretariat de redacţie: secretar șef Carmen Lungu, contabil Monica Stoian CORESPONDENŢI ÎN STRĂINĂTATE: dr. Sabina Alistar (Stanford University – Management Science and Engineering, SUA), Iulian Bulai (European External Action Service, Norvegia), Adrian Dimitriu (The Royal Bank of Scotland, Hong Kong, China). COLEGIUL REDACȚIONAL: Lect. univ. dr. Cristian Baumgarten (Universitatea „Babeș - Bolyai” Cluj-Napoca), Prof. univ. dr. V. S. Constantinescu (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi), Prof. metod. Gabriela Livia Curpănaru (Casa Corpului Didactic, Neamț), Prof. univ. dr. Constantin Dram (Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi), Prof. dr. Irina Hăilă (Colegiul Naţional „Mihai Eminescu”, Botoşani), av. Adrian Pintilie (Bucureşti). COLECTIVUL REDACŢIONAL Prof. dir. Rodica Iorga, Prof. dir. adj. George Lăzăr, Prof. Gianina Hreniuc, Prof. Mihaela Apetroei, Prof. Florin Huţanu, Prof. dr. Mihai Capşa-Togan. © 2016 LICEUL CAROL I, BICAZ Această publicaţie periodică este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi copierea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare savârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.

Liceul Carol I, Bicaz, România Bulevardul Republicii, nr. 21 - www.liceulcarolbicaz.ro ISSN 2393 – 2627 | ISSN-L 2393 – 2627

Colegiul redacţional aduce mulţumiri domnului Vasile Mancaş fără de care acest volum nu ar fi văzut lumina tiparului.

CUPRINS PREFAȚĂ �� 1 Profesor univ. dr. Mihai ZAMFIR Universitatea Bucureşti ANUARUL LICEULUI ,,CAROL I” ÎŞI CONTINUĂ DRUMUL �� 2 Coordonatorii Anuarului I. DE PROFUNDIS �� 3 PARADIGME ALE ÎNVĂŢĂRII, ŞCOLII ŞI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE �� 4 Academician, Solomon MARCUS Academia Română/Universitatea Bucureşti TRANSDISCIPLINARITY AND COMPLEXITY: LEVELS OF REALITY AS SOURCE OF INDETERMINACY �� 9 Academician, Basarab NICOLESCU Membru de Onoare din străinătate al Academiei Române. Profesor docent univ. dr. Centre National de la Recherche Scientifique, Universitatea Paris VI PUTEREA MODELELOR MATEMATICE: APLICAȚII IN DECIZII DE SĂNĂTATE �� 20 Dr. Sabina ALISTAR Universitatea „Stanford” – Management, Ştiinţă şi Inginerie II. MAGISTER �� 25 PROBLEME ALE ROMANULUI: MUTAŢII, REPERE, DRUMUL CĂTRE MODERNITATE. SECOLUL LUMINILOR �� 26 Profesor univ. dr. Constantin DRAM Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi CINE MAI CITEŞTE ASTĂZI POEZIA LUI ŞTEFAN-AUGUSTIN DOINAŞ? �� 31 Profesor dr. Gheorghe BRÂNZEI Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ VASILE ALECSANDRI ŞI MATEI MILLO DOUĂ TALENTE ÎN SLUJBA THALIEI �� 35 Antoaneta MACOVEI Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

iii

UN SCRIITOR ÎMPOTRIVA CURENTULUI: URMUZ �� 39 Lector unic. dr. Livia IACOB Universitatea „Al. I. Cuza” - Iaşi THE „COURTIER” OF BALDASSARRE CASTIGLIONE OR ON THE ARISTOCRATIC MANNERS DURING THE RENNAISSANCE �� 46 Conf. univ. dr. Nicoleta CĂLINA University of Craiova PLOTIN, ENNEADE I. 6 „DESPRE FRUMOS” �� 52 Conf. univ. dr. Marina CRISTEA Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj–Napoca NOBLEȚEA PROFESIEI DE EDUCATOR �� 57 Profesor univ. dr. Virgiliu RADULIAN Universitatea Bucureşti THE PHILOSOPHY OF HAPPINESS AT SAINT JOHN THE PATRIARCH OF ALEXANDRIA (THE MERCIFUL), AFTER HIS BIOGRAPHER LEONTIOS, BISHOP OF NEAPOLIS (LIMASSOL) IN CYPRUS �� 59 Monah dr. Grigorie CIULINARU Mânăstirea Cetăţuia, Iaşi HAIDUCUL BALTĂ, LEGENDĂ VIE PE VALEA TARCĂULUI �� 68 Bibliotecar Ion ASAVEI Biblioteca „Mihai Eminescu” – Bicaz CONCEPŢIA MESOPOTAMIANĂ DESPRE CREAREA OMULUI PRIVITĂ ÎN PERSPECTIVA TRADIŢIEI VECHI TESTAMENTARE �� 71 Preot profesor Constantin CAPŞA Parohia „Buna-Vestire”, Sarata, Piatra-Neamţ III. AMICUM LYCEUM �� 81 CATHARSIS ȘI MIMESIS (II). PRO DOMO. AUTOPORTRETELE TEATRULUI �� 82 Profesor Ada POPOVICI Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” Piatra-Neamţ SCRIITORI ȘI CĂRȚI LA TÂRGUL DE CARTE „LIBRIS” EDIȚIA A V-A, 17-20 SEPTEMBRIE 2015 PIATRA-NEAMȚ �� 114 Profesor-scriitor Constantin TOMȘA Piatra Neamţ PROVOCAREA LECTURII �� 124 Profesor Oana ILARIE Liceul Tehnologic „Gh. Ruset Roznovanu”

REÎNTOARCERI LA SCRIITORII CANONICI �� 138 Profesor dr. Oana-Andreea BĂRBUŢ Şcoala Gimnazială „Dr. Alexandru Şafran”, Bacău HERMENEUTICĂ PARODICĂ ÎN ROMANUL LA GLORIA DE GIUSEPPE BERTO �� 140 Profesor dr. Corina DORCU Colegiul Economic „Ion Ghica” Bacău DESCÂNTECUL ŞI BLESTEMUL – FORME ALE DISCURSULUI MAGIC ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU �� 148 Profesor dr. Florin DORCU Liceul Tehnologic „Sfântul Ioan de la Salle” Pildeşti, Neamţ STRATEGII DE DEZVOLTARE DURABILĂ A TURISMULUI ÎN ALBA IULIA �� 155 Profesor Felicia BECA Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia ÎN VREME DE RĂZBOI ŞI IMPLICAŢIILE EI TRAGICE �� 162 Profesor Gabriela TABLAN Liceul „Economic” Piatra-Neamţ PLANIFICAREA MANAGERIALĂ A LECŢIEI �� 169 Profesor Elena Cristina SASU Şcoala Gimnazială Nr.1 Bicaz SISTEMUL DE MARKETING INTERN ÎN SECTORUL FINANCIAR BANCAR-UNICREDIT ŢIRIAC BANK �� 173 Profesor Florin Cristian DINCĂ Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ÎN „ŢARA DE PIATRĂ” COMUNA GÎRDA DE SUS �� 176 Profesor ec. Claudia Simona DUMA Colegiul Naţional „Avram Iancu” Cîmpeni, Jud. Alba Profesor ec. Carmen Cornelia CIOCAN Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia MEREU SUB, PE SAU ÎN VALUL SCHIMBĂRII! �� 180 Profesor Niculiana NIȚĂ Casa Corpului Didactic Neamţ LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL �� 181 Profesor Mihai Emilian MANCAŞ Paris, Franţa

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

ANDROGYNY: RITES AND CROSS–DRESSING IN ANCIENT LITERATURE �� 185 Profesor Orania HĂLĂNGĂU Liceul Tehnologic „Electronică Industrială” Bucureşti CORECTITUDINEA POLITICĂ �� 190 Bibliotecar-scriitor Dan D. IACOB Biblioteca „G. T. Kirileanu” Piatra-Neamţ DIN POMUL CUNOAŞTERII, EXERCIŢIU DE BUNĂ SOCOTINŢĂ �� 195 student Elena Teodora POPA Facultatea de litere, Departamentul literatură comparată şi universală, UAIC, Iași IV. IN CORDE ET MENTE �� 207 PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ECOSISTEMULUI LACULUI BICAZ, COMPATIBILE CU APLICAREA ACVACULTURII CARACTERISTICILE LIMNOFIZICE ALE LACULUI BICAZ �� 208 Profesor Roxana DUMITRAŞCU Liceul „Carol I” Bicaz ASPECTE METODICE PRIVIND EXPERIMENTUL DE LABORATOR (REAL) ŞI EXPERIMENTUL VIRTUAL �� 218 Profesor Florentina SFETCU Liceul „Carol I” Bicaz ROLUL FAMILIEI ÎN PREVENIREA VIOLENȚEI ȘI A ABUZURILOR ASUPRA COPIILOR �� 231 Professor Elena FODOR Liceul „Carol I” Bicaz OTRAVA DIN COSMETICE �� 234 Profesor Rodica IORGA Liceul „Carol I” Bicaz IMPORTANȚA COOPERĂRII DINTRE BISERICĂ ȘI ȘCOALĂ �� 240 Profesor Valentin-Alexandru PREDA Liceul „Carol I” Bicaz AUS DER GESCHICHTE SPRACHWISSENSCHAFTLICHER BEZIEHUNGEN. DEUTSCHE ELEMENTE IM RUMÄNISCHEN �� 248 Profesor dr. Mihai CAPŞA-TOGAN Liceul „Carol I” Bicaz STRESUL POSTTRAUMATIC �� 251 Profesor psiholog Manuela CENUŞĂ C.J.R.A.E. Neamţ, Liceul „Carol I” Bicaz

DIAMANTUL, ÎNTRE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE �� 254 Profesor Ioana ŢEPEŞ Liceul „Carol I” Bicaz ROMÂNIA MAI PUȚIN ŞTIUTĂ �� 258 Profesor Magdalena URSUŢ Liceul „Carol I” Bicaz SUCCESUL ACTULUI DE INSTRUIRE ÎN FUNCŢIE DE METODELE ABORDATE �� 262 Profesor Gianina HRENIUC Liceul „Carol I” Bicaz TITU MAIORESCU ŞI MAIORESCIANISMUL �� 271 Profesor Florin HUŢANU Liceul „Carol I” Bicaz FEŢELE PUTERII �� 279 Profesor Violeta TEIOŞANU Liceul Tehnologic „Gh. Ruset-Roznovanu”, Roznov IMPORTANȚA INFRASTRUCTURII RUTIERE ASUPRA ECONOMIEI FORESTIERE ȘI MEDIULUI �� 281 Profesor Gabriela CEHAN Liceul „Carol I” Bicaz PROCEDURI DE CERCETARE ŞI STABILIREA CADRULUI METODOLOGIC ÎN CEEA CE PRIVEȘTE STUDIEREA TEHNICILOR PROMOȚIONALE UTILIZATE LA HANU ANCUȚEI, NEAMȚ �� 283 Profesor ec. Carmen CONSTANTIN Liceul „Carol I” Bicaz VALEA MUNTELUI – TRADIȚII ȘI VALORI CULTURALE IMORTALIZATE ÎN ARTA FOTOGRAFICĂ A LUI ADOLPH CHEVALLIER �� 287 *** Liceul Carol I Bicaz SAVE OUR PLANET �� 297 *** Liceul Carol I Bicaz CETĂȚENII BICAZULUI, DESPRE COMUNISM �� 300 *** Liceul Carol I Bicaz V. VERUM SCIENTIFICUM �� 304

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

vii

SALMAN RUSHDIE – LITERATURE AND CONTROVERSY �� 305 Teacher Lavinia-Mihaela UNGUREANU Transylvania College, Cluj Napoca STUDIUL CONVERGENȚEI ȘIRURILOR DEFINITE PRIN TERMEN GENERAL SAU RECURENT �� 312 Profesor Laura MANOLICĂ Liceul „Carol I” Bicaz LOCURI GEOMETRICE ŞI METODE GENERALE DE REZOLVARE �� 319 Profesor Roxana LEAHU Şcoala Gimnazială Nr.1 Bicaz MATRICEA DE LA MATEMATICĂ LA INFORMATICĂ �� 327 Profesor Mirela FÂRŢALĂ Liceul „Carol I” Bicaz PROTEINE EXTRACȚIE ȘI IDENTIFICARE DIN MATERII PRIME VEGETALE �� 346 Profesor George CERCEL Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” Piatra-Neamţ EFECTUL ZEEMAN INTERPRETARE CLASICĂ �� 351 Profesor Viorica FÎRŢALĂ Liceul „Carol I” Bicaz INTUIȚIA INFINITULUI �� 355 Profesor Carmela BOTEZATU Liceul „Carol I” Bicaz NUMERELE COMPLEXE ŞI CURENTUL ALTERNATIV. APLICAŢII �� 362 Profesor Maria-Georgiana CAIA Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”, Piatra-Neamţ CONSECINŢE ALE MODIFICĂRILOR CLIMATICE HAZARDE NATURALE �� 366 Profesor Antonela CUCIUC Liceul „Carol I” Bicaz VI. COGNITIO DOCTRINA �� 370 COMUNICAREA DIN PUNCT DE VEDERE ŞCOLAR �� 371 Profesor Cosmin-Constantin SAVA Profesor Carmen Mihaela PRELIPCEAN Şcoala Gimnazială „Episcop Melchisedec Ștefănescu”, Comuna Gîrcina

viii

PLATFORMEI MOODLE UTILIZAREA EI ÎN PROCESUL DE PREDARE A DISCIPLINELOR ECONOMICE �� 376 Profesor Amalia FURDUI Colegiul Economic „Dionisie Pop Marțian” Alba Iulia TIPURI DE COMUNICARE �� 379 Profesor Mariana PALEU Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” Piatra-Neamţ ASPECTE PRIVIND FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT ROMÂNESC, FINLANDEZ, FRANCEZ ŞI GERMAN �� 384 Profesor George LAZĂR Liceul „Carol I” Bicaz COMUNICAREA CONTRACTUALĂ PRIN INTERMEDIUL PRESEI SCRISE �� 394 Profesor Mihaela APETROEI Liceul „Carol I” Bicaz MODALITĂŢI PRACTICE DE REALIZARE A EDUCAŢIEI ECOLOGICE �� 402 Profesor Mihaela SCURTU Liceul „Carol I” Bicaz VII. INTER QVIVIRAE ET LECTIO REPER �� 404 POEZII �� 405 Preot, poet Dorin PLOSCARU Vaduri 2, Neamţ Poezii �� 409 Vasile PINTILIE (1955 - 2016) POEZII �� 414 poet basarabean - Ion CHELBAN Poezii �� 420 Mariana ŞERBAN Liceul „Carol I” Bicaz PROZĂ. LITERATORUL �� 422 profesor Luiza NEGURĂ Liceul Tehnologic „Gh. Ruset-Roznovanu”, Roznov OPT ANI DE STUDII ȘI EXPERINȚE PROFESIONALE �� 426 Iulian BULAI European External Action Service, Norvegia

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

ÎNDEMN �� 431 Adrian DIMITRIU The Royal Bank of Scotland, Hong Kong VIII. POPULUS LYCEUM �� 434 ABC - UL ELEVULUI DE LICEU �� 435 Secretar şef Carmen LUNGU Liceul „Carol I” Bicaz ABSOLVENŢI �� 440 Secretar şef Carmen LUNGU Liceul „Carol I” Bicaz PLANUL ACTIVITĂȚILOR EDUCATIVE �� 464

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

PREFAȚĂ Nu am o părere bună despre prefețe, mai ales despre prefețele la opere colective. O carte serioasă se dispensează de cuvinte introductive, mai ales când acestea nu sunt scrise chiar de autorul ei, ci de un invitat special. Ce ar putea adăuga prefațatorul unei cărți care „stă în picioare” prin propria ei valoare? Foarte puțin. De data asta însă mă simt dator să adaug acel foarte puțin, deoarece e vorba de un volum cu aparențe modeste, însă cu sens aproape eroic. Pentru ca să aduni împreună comentarii la Plotin cu studii politice de ultimă oră, pedagogia generală cu problemele dezvoltării economice a Moldovei, pe scriitorii baroci europeni cu scriitorii români interbelici a fost nevoie de un curaj neobișnuit. În acest insolit demers științific, profesorii de la Liceul „Carol I” din Bicaz, reprezentând coloana vertebrală a Anuarului, reușesc să strângă în jurul lor nu doar alți profesori cu vocație științifică din județul Neamț, dar și autori veniți de departe, din Ardeal, din Banat și din străinătate; cu toții au acceptat să colaboreze la această întreprindere, dându-și seama că ne aflăm în prezența unei inițiative deosebite, onorantă pentru fiecare participant. Fără să fi avut intenția, prezentul Anuar s-a transformat într-un implicit omagiu adus profesorului Solomon Marcus, cel mai strălucit autor din lunga listă a colaboratorilor și, probabil, cel mai complet savant pe care țara noastră l-a dat în ultimele decenii. Domeniile matematicilor, semiologiei, lingvisticii, literaturii și filozofiei aplicate se reunesc foarte rar în aceeași conștiință; la noi în țară, asta s-a întâmplat doar în cazul lui Solomon Marcus. Toți cei care colaborăm la acest număr din Anuar ar trebui să fim conștienți că, prin paginile scrise de noi, suntem coautori ai unui document istoric: ai volumului unde apare, poate, cel din urmă text scris de una dintre marile figuri ale culturii noastre din secolul XX, Solomon Marcus. Mihai ZAMFIR

Anuarul liceului ,,carol i” îşi continuă drumul

ANUARUL LICEULUI ,,CAROL I” ÎŞI CONTINUĂ DRUMUL Liceul ,,Carol I” Bicaz şi-a îmbogăţit repertoriul valoric odată cu prima apariţie a Anuarului în anul şcolar 2014 – 2015; suntem acum la cel de-al doilea număr şi ne bucurăm că dorinţa tuturor colegilor de a ne exprima propria cultură printr-o carte comună păşeşte înainte, fără oprelişti, pe calea tradiţiei, ştiinţei şi spiritualităţii. Este locul unde îşi dau mâna generaţiile de dascăli trecute şi prezente ale liceului, personalităţi foarte apreciate din lumea ştiinţei şi culturii româneşti, cadre didactice ale liceelor nemţene şi foşti elevi de-ai noştri care, prin ceea ce fac, îşi aduc contribuţia la prestigiul liceului. Apreciem că primul număr şi-a atins scopul şi a generat ecouri favorabile nu numai printre cei care au semnat articole în cadrul său, ci şi printre cititorii externi curioşi şi dornici să cunoască ce se află între filele Anuarului; într-o prezentare grafică de excepţie, cu o estetică ademenitoare şi titluri de articole care te determină să-i cercetezi cuprinsul, Anuarul 2014 – 2015 reprezintă o valoare, o sinteză a domeniului culturii umane cu deschidere către literatură, filozofie, istorie, matematică, chimie, fizică, biologie, psihopedagogie, artă, ecologie, geografie, limbi străine, religie şi multe altele, din care poţi gusta la alegere informaţii necesare vieţii şi imbolduri către cercetare sau aprofundare. Diversitatea domeniilor abordate şi calitatea deosebită a articolelor prezente, fac din cel de-al doilea număr al Anuarului o carte apetisantă, incitantă şi relaxantă, o mică enciclopedie scrisă de autori cu sufletul; iar atunci când un articol nu este rezultatul unei obligaţii, ci o emanaţie a esenţei autorului, nu se poate ca această creaţie să nu fie transmisă şi cititorului avizat. În aceste condiţii misiunea cărţii este atinsă şi noi ne putem continua drumul către al treilea număr. Considerăm Anuarul un act de cultură relevant pentru liceu, pentru Bicaz şi pentru şcoala nemţeană, o carte necesară care să lumineze în vâltoarea tulbure a dominaţiei unor pseudovalori, o bună incursiune în contextul demnităţii umane şi al plăcerii spiritului. Coordonatorii Anuarului

Anuar 2016 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

I. DE PROFUNDIS

Paradigme ale învăţării, şcolii şi proprietăţii intelectuale

PARADIGME ALE ÎNVĂŢĂRII, ŞCOLII ŞI PROPRIETĂŢII INTELECTUALE1 Academician, Solomon MARCUS Înţelegerea Cubul cognitiv Varietatea extraordinară de moduri de înţelegere a lumii, existente în cunoaşterea contemporană, dă impresia că am intrat într-un fel de anarhie intelectuală. Efortul de a introduce o oarecare ordine în această privinţă a existat din cele mai vechi timpuri. Ne vom opri la o sistematizare care-şi are originea la R.S. Brumbaugh („Metaphysical presuppositions and the study of time”, in The Study of Time III, eds. J.T. Fraser, N. Lawrence, D. Park, Springer Verlag, Berlin, 1978), fiind preluată şi prelucrată ulterior de Carlos A. Mallmann şi Oscar Nudler (Conceptual aspects of the introduction of human time in social systems modelling, UNESCO’s Socio-Economic Analysis Division, Fundacion Bariloche, Argentina, November, 1979). Aceşti autori preiau metoda carteziană a sistemului de coordonate, introducând un spaţiu tridimensional, la care este raportat orice mod de a înţelege lumea. Însă coordonatele nu sunt aici de natură numerică (aşa cum se întâmplă la Descartes), ci pur calitative, sub forma unor opoziţii polare (sau dihotomii): abscisa este dată de poziţia faţă de distincţia empiric-reflexiv, ordonata este apreciată în raport cu distincţia intuitiv-raţional, iar cota priveşte situaţia faţă de poziţia dintre conştient şi inconştient. Ia naştere astfel ceea ce am putea numi cubul cognitiv, o structură tridimensională care poate găzdui orice mod de a înţelege lumea. Distincţia emfiric-reflexiv Să explicăm mai bine cele trei distincţii binare alese ca reper. Ele sunt rezultatul unei reflecţii care a marcat întreaga istorie a culturii, sub diferite forme ale ei: filozofie, ştiinţă, artă, tehnică, religie. Să discutăm mai întâi opoziţia empiric-reflexiv. Ea mai poate fi prezentată sub forma extern-intern, deoarece empiricul exprimă relaţia cu ceea ce se află în afara noastră, deci în lumea exterioară, în timp ce reflexivul caracterizează activitatea de elaborare intelectuală, deci modul de prelucrare internă a datelor empirice. Uneori, reflexivul este asimilat cu teoreticul, dar desigur sfera reflexivului este mai vastă decât aceea a teoreticului. Unde se află sursa principală a cunoaşterii, în activitatea empirică sau în cea reflexivă? Această problemă i-a împărţit pe filozofii Greciei antice în două tabere, dar şi-a păstrat actualitatea până în zilele noastre, schimbându-şi mereu veşmintele, limbajul. în cea de-a doua parte a secolului al XX-lea, Noam Chomsky a lansat o provocare la adresa celor care pun accentul pe latura empirică. Terenul de luptă a fost’oferit de modul în care sunt reprezentate procesele de învăţare. Empiriştii pun accentul pe învăţarea care rezultă din ceea ce dobândim prin interacţiunea cu exteriorul, în timp ce reflexivii se orientează în primul rând spre mecanismele înnăscute ale creierului. Dintre cei dintâi, putem menţiona pe J. Locke şi pe D. Hume, dintre cei de al doilea tip, pe R. 1 Textul de mai sus, „Paradigme ale învăţării, şcolii şi proprietăţii intelectuale” - fragment, autor Solomon Marcus este preluat din volumul „Paradigme universale” / Solomon Marcus, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2005, cu acordul autorului şi în memoria sa. (nn)

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Descartes şi pe G. Leibniz. Până la Chomsky, studiul proceselor de învăţare era preponderent bazat pe reprezentarea lor ca interacţiuni de tipul stimul-răspuns, iar modelele matematice ale învăţării preluau aceeaşi filozofie, materializată în procese Markov sau extensiuni ale lor, cum ar fi lanţurile cu legături complete introduse în 1935 de O. Onicescu şi G. Mihoc şi duse mai departe de Marius Iosifescu şi Radu Theodorescu (R. R. Bush-F. Mosteller, Stochastic models for learning, Wiley, N.Y., 1955; M. Iosifescu-R. Theodorescu, Random processes and learning, Springer, Berlin, 1969). Dar încă în 1959 Chomsky publică („Review of Verbal behavior’ by B.F. Skinner”, Language 35, 1959, pp. 26-58) o recenzie devastatoare a unei cărţi care exprimă punctul de vedere empiric asupra modului de a înţelege învăţarea. De fapt, pe Chomsky îl preocupa învăţarea limbajului, dar aceasta era văzută ca învăţarea de bază, la care trebuie raportat orice alt proces de învăţare la om. In 1979 are loc la Abbaye de Royaumont, lângă Paris, o dezbatere internaţională ale cărei lucrări au fost editate de Massimo Piatelly-Palmarini: Language and learning, The debate between Jean Piaget and Noam Chomsky (The Harvard Univ. Press, Cambridge, Mass., 1980). Dezbaterea nu s-a soldat cu un câştigător. învăţarea umană articulează o componentă empirică, de tipul stimul-răspuns, şi o componentă reflexivă, de tipul înnăscut-dobândit. Amândouă sunt la fel de importante. Modelarea matematică a acestei combinări a fost realizată de cercetători japonezi (Y. Uesaka, T. Aizawa, T. Ebara, K. Ozeki, „A theory of learnability”, in Kybernetik 13, 1973, pp. 123-l31) şi se prevalează de o reprezentare a unui obiect de învăţat printr-un şir infinit de perechi ordonate <n,r(n)>, unde n este un stimul, iar r(n) este răspunsul primit. Empiricul face posibilă asimilarea primilor termeni ai acestui şir, pe când reflexivul extrapolează rezultatul la termenul general al şirului. Distincţia secvenţial-nesecvenţial La Brumbaugh este vorba de distincţia intuitiv-raţional, văzută ca o consecinţă a diferenţierii funcţionale a celor două emisfere cerebrale. Numai că această diferenţiere, în varianta ei cea mai recentă, a fost prezentată ca una care opune procesele nesecvenţiale (de fapt, continue şi polidimensionale) de tipul intuiţiilor, emoţiilor şi afectivităţii în general, aflate, toate, cu precădere, sub controlul emisferei cerebrale drepte, a proceselor secvenţiale de tipul limbajului şi logicii, aflate cu precădere sub controlul emisferei cerebrale stângi. Activităţile de natură secvenţială sunt cele care prelucrează unităţi discrete care vin una după alta, în timp sau în spaţiu. Activităţile nesecvenţiale sunt fie de concomitentă a unor unităţi discrete, fie relative la fenomene continue, de obicei cu mai mult de o dimensiune. Ipoteza diferenţierii funcţionale a celor două emisfere cerebrale, în maniera în care tocmai am descris-o, a fost uneori contestată. Chiar în acest caz, distincţia dintre secvenţial şi nesecvenţial îşi păstrează importanţa. La fel de importantă este distincţia discret-continuu, relevantă în toate ştiinţele. O secţiune întreagă din această carte îi este dedicată. Distincţia conştient-inconştient La fel de importantă ca şi distincţiile precedente, nu va intra totuşi în atenţia noastră în consideraţiile de faţă. Este unanim recunoscut faptul că, atât în ştiinţă cât şi în artă, atât în descoperire cât şi în invenţie, conştientul şi inconştientul intervin deopotrivă. H. Poincare şi J. Hadamard au relatat experienţa lor personală în această privinţă, în ceea ce priveşte creaţia matematică, iar W.A. Mozart a relatat o experienţă similară în ceea ce priveşte creaţia muzicală. Dacă acordăm credit lui J. Lacan, care pretinde că inconştientul are o structură de limbaj, atunci ne putem într-adevăr referi la combinaţia secvenţial-empiric-inconştient tot aşa cum ne putem referi la combinaţia secvenţi-al-reflexiv-inconştient, după cum şi celelalte şase combinaţii sunt

Paradigme ale învăţării,şcolii şi proprietăţiiintelectuale

posibile: nesecvenţial-empiric-inconştient, nesecvenţial-reflexiv-inconştient şi alte patru, obţinute prin înlocuirea inconştientului cu conştientul. Reţinându-le numai pe acestea din urmă, vom dedica fiecăreia dintre ele o atenţie separată. Abordări de al doilea ordin Acestea se obţin (în cele două variante: conştientă sau inconştientă) prin combinarea două câte două a celor patru moduri de mai sus. Combinând reflexivul cu secvenţialul, se obţine abordarea analitic-sintetică, tradiţional asociată cu matematica, fizica matematică, lingvistica teoretică, logica ş.a.m.d. Combinând secvenţialul cu empiricul, se obţine abordarea experimentală, caracteristică ştiinţelor experimentale şi tehnologiilor care rezultă din ele. Combinând empiricul cu nesecvenţialul, se obţine abordarea experienţială, folosită cu precădere în ştiinţele socio-umane. Combinând nesecvenţialul cu reflexivul, se obţine abordarea holistică, pe care nu trebuie s-o confundăm cu aceea de sinteză; amândouă se referă la aspectul de ansamblu al unei probleme, dar sinteza vizează reconstituirea unui întreg din „cioburile” produse de o analiză prealabilă, în timp ce privirea holistică, atât de importantă în artă, are în vedere obţinerea directă a unei reprezentări de ansamblu, deci fără o analiză prealabilă. Orice cercetare are componente în toate aceste patru moduri de abordare (fiecare în parte în cele două variante, conştientă şi inconştientă) şi în toate cele patru tipuri iniţiale, empiric, reflexiv, secvenţial, nesecvenţial (fiecare în cele două variante, conştientă şi incoştientă). Dar proporţia în care diferitele moduri şi tipuri intervin diferă de la un caz la altul şi chiar de la un autor la altul. Există, din acest punct de vedere, o tipologie a filozofilor şi savanţilor, pe care Brumbaugh o exemplifică astfel: Democrit, Descartes şi Einstein aparţin tipului analitic-sintetic, Arhimede, Galilei şi Faraday aparţin tipului experimental, Parmenide, Zenon şi Platon aparţin tipului holistic, iar Bergson, Whitehead şi Hegel aparţin tipului experienţial. Putem vorbi şi de o înţelegere integrativă, în care toate abordările de mai sus intervin în mod echilibrat, colaborând între ele. Oricât ar putea să pară de curios unor profani, până şi matematica a încetat să rămână prizoniera analiticului şi sinteticului, unde este de multe ori plasată, şi se află într-un proces de expansiune spre celelalte zone ale cubului cognitiv. Astfel, matematica experimentală a crescut mult în importanţă, ca urmare a dezvoltării calculatoarelor. Intuiţia îşi cere şi ea drepturile, multe rezultate fiind bănuite pe cale intuitivă, mult înainte de a fi confirmate printr-un raţionament deductiv. Putem, de asemenea, să considerăm diferite tipuri de procese: de abstractizare, orientate dinspre modul experimental spre cel holistic şi de observare, orientate invers; de totalizare, îndreptate dinspre modul analitic-sintetic spre cel haolistic, de atomizare, dinspre holistic spre analitic-sintetic, de testare, dinspre analitic-sintetic spre experimental; de conceptualizare, invers celui de testare; de subiectivare, dinspre experimental spre experienţial; de obiectivare, dinspre experienţial spre experimental. Echilibrul dintre diferitele moduri de a înţelege lumea este o condiţie de sănătate psihosomatică. Nerespectarea acestui echilibru este, de asemenea, o piedică în calea unei înţelegeri autentice a lumii şi a propriei noastre persoane. Didacticul De ce oare a ajuns adjectivul didactic un epitet mai degrabă de ocară decât unul de laudă sau măcar neutru? Semnificaţia actuală a acestui cuvânt este în concordanţă cu etimologia sa grecească didaktikos, asociat cu verbul didaskein, a instrui, a-i învăţa pe alţii. într-adevăr, principala accepţiune a cuvântului în discuţie în dicţionarele actuale este formulată în DEX (Dicţionarul explicativ al limbii române) astfel: „De sau pentru învăţământ, relativ la învăţământ. Care este menit să instruiască” şi se dă ca exemplu sintagma literatură didactică. O explicaţie

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

asemănătoare găsim şi în MDE (Mic dicţionar enciclopedic, 1978). însă în amândouă aceste dicţionare apare şi o a doua accepţiune, calificată drept peiorativă: „arid, sec”. Această semnificaţie peiorativă pare a fi de dată oarecum recentă, deoarece într-o ediţie din 1948, în două volume, a celebrului Larousse, în dreptul lui didactique se indică o singură accepţiune, în esenţă aceeaşi cu cea nepeiorativă din DEX şi MDE. O confirmare a acestei evoluţii este şi faptul că în DEX şi MDE apare şi substantivul didacticism, în timp ce cuvântul francez care i-ar putea fi analog lipseşte din Larousse, 1948. Este clar că substantivul în cauză, ca şi adjectivul care i se asociază, s-au format sub presiunea frecvenţei crescânde a accepţiunii peiorative a didacticului. într-adevăr, iată cum este explicat acest substantiv în DEX: „folosirea dogmatică a principiilor şi metodelor didactice; tendinţa de a instrui cu orice preţ”. Pentru a afla în ce ar putea consta dogmatismul şi preţul la care se referă formularea din DEX, să vedem cum este explicat acelaşi substantiv în MDE. După o frază echivalentă cu cea din DEX, se adaugă: „în artă şi literatură se manifestă ca o supralicitare a aspectelor explicative, etico-peda-gogice, în detrimentul celor emoţionale, estetice ale operelor”. Să analizăm puţin mentalitatea care putea conduce la o atare prezentare a lucrurilor. Mai întâi observăm că în zona peiorativă este atras acum şi domeniul etico-pedagogic. Putem înţelege că explicativul câştigă teren în dauna emoţionalului şi esteticului (atinse de inefabil), deşi acest punct de vedere vine oarecum în conflict cu efortul şcolii de a explica elevului frumuseţea unei opere literare. Dar dacă domeniul etico-pedagogic se află şi el în conflict cu emoţionalul şi cu esteticul, atunci suntem pierduţi şi tot efortul pe care învăţământul îl depune este sortit eşecului. Şcoala urmăreşte, prin mijloace etico-pedagogice, să formeze oameni cu o dezvoltare armonioasă, în care raţionalul şi emoţionalul, reflexivul şi empiricul, logicul şi intuitivul, adevărul şi frumosul, sacrul şi profanul se află în echilibru, într-o relaţie de complementaritate fără de care fiinţa umană nu-şi găseşte sănătatea psiho-somatică. Este cazul să ne întrebăm cum s-a putut ajunge la o atare distorsionare a sensurilor. Nu cumva, în anumite părţi ale procesului de învăţământ, au apărut şi chiar au căpătat amploare unele fenomene negative care au adus didacticul în conflict cu ceea ce ar fi trebuit să-i fie genuin? Cei care, ca autorul acestor rânduri, au umblat mult prin şcoli, au lucrat cu multe generaţii de tineri, au cunoscut evoluţia programelor de învăţământ şi a manualelor şcolare şi au stat de vorbă cu mulţi profesori, elevi, studenţi şi părinţi de elevi şi studenţi, pot localiza fără dificultate măcar o parte a surselor fenomenelor la care ne-am referit mai sus. De-a lungul anilor, am asistat la multe ore de clasă, am răsfoit multe caiete de notiţe ale elevilor şi am completat două caiete cu impresii de la inspecţiile de grad la care am participat. Primul lucru care m-a şocat a fost faptul că obligaţiile, constrângerile şi comandamentele impuse de disciplina şcolară nu sunt compensate cu o atenţie la fel de mare dată unor nevoi naturale ale copilului, adolescentului şi tânărului, cum ar fi satisfacerea unor curiozităţi fireşti şi prezenţa elementelor de joc. M-am întrebat de multe ori de ce copilul care ne asaltează cu întrebări înainte de a ajunge la vârsta şcolară îşi cenzurează tendinţa interogativă de îndată ce păşeşte pragul şcolii. Nu cumva întrebarea a fost văzută uneori ca un act de indisciplină? Nu cumva manualele şcolare, atitudinea unor profesori dau o atenţie insuficientă educării capacităţii de a întreba? Nu cumva ieşim prea rar din formula „profesorul întreabă, elevul răspunde”? Mulţi elevi, nici măcar atunci când profesorul foloseşte un cuvânt necunoscut de ei, nu îndrăznesc să ceară lămuriri. O situaţie la fel de precară se referă la prezenţa ludicului. Nu mă refer aici la ludicul exterior, sub forma jocurilor sportive sau de inteligenţă, individuale sau de societate. Am în vedere componenta ludică esenţială în procesul de învăţare a oricărei discipline. Ea se manifestă, de exemplu, în faptul că avem dreptul să eşuăm în unele încercări, avem dreptul să greşim, iar greşelile sunt de multe ori extraordinare surse de creativitate. Se reflect aceste lucruri în învăţământ? Află

Paradigme ale învăţării,şcolii şi proprietăţiiintelectuale

elevii cum arată drumul spre descoperire şi invenţie? Sunt ei puşi în situaţia de a greşi în acest mod creator? Noi nu le arătăm decât faţa diabolică a greşelii, care se penalizează. Nu a venit oare timpul să le arătăm şi faţa ei bună, să-i punem în situaţia de a o frecventa? Dar câte altele nu ar fi de spus în această privinţă!

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

TRANSDISCIPLINARITY AND COMPLEXITY: LEVELS OF REALITY AS SOURCE OF INDETERMINACY Academician, Basarab NICOLESCU 1. Quantum physics and levels of Reality The major cultural impact of the quantum physics has certainly raised questions for the contemporary philosophical dogma of the existence of a single level of Reality [1]. Here the meaning we give to the word “Reality” is pragmatic and ontological at the same time. By Reality I intend first of all to designate that which resists our experiences, representations, descriptions, images or mathematical formalizations. Quantum physics caused us to discover that abstraction is not simply an intermediary between us and Nature, a tool for describing reality, but rather, one of the constituent parts of Nature. In quantum physics, mathematical formalization is inseparable from experience. It resists in its own way by its simultaneous concern for internal consistency, and the need to integrate experimental data without destroying that self-consistency. In so far as Nature participates in the being of the world one must ascribe an ontological dimension to the concept of Reality. Nature is an immense, inexhaustible source of the unknown which justifies the very existence of science. Reality is not only a social construction, the consensus of a collectivity, or an intersubjective agreement. It also has a trans-subjective dimension, to the extent that one simple experimental fact can ruin the most beautiful scientific theory. By level of Reality [1] I intend to designate an ensemble of systems which are invariant under the action of certain general laws : for example, quantum entities are subordinate to quantum laws, which depart radically from the laws of the macrophysical world. That is to say that two levels of Reality are different if, while passing from one to the other, there is a break in the laws and a break in fundamental concepts (like, for example, causality). No one has succeeded in finding a mathematical formalism which permits the rigorous passage from one world to another. Semantic glosses, tautological definitions or approximations are unable to replace a rigorous mathematical formalism. The recent decoherence models have nothing precise to say on the passage between the quantum level and the macrophysical level : in fact, the main problem is not decoherence but precisely coherence. There are even strong mathematical indications that the continuous passage from the quantum world to the macrophysical world would never be possible. But there is nothing catastrophic about this. The discontinuity which is manifest in the quantum world is also manifest in the structure of the levels of Reality. That does not prevent the two worlds from co-existing. The levels of Reality are radically different from the levels of organization as these have been defined in systemic approaches [2]. Levels of organization do not presuppose a break with fundamental concepts : several levels of organization appear at one and the same level of Reality. The levels of organization correspond to different structurings of the same fundamental laws. For example, Marxist economy and classical physics belong to one and the same level of Reality.

Transdisciplinarity and complexity:levels of reality as source of indeterminacy

The emergence of at least two different levels of Reality in the study of natural systems is a major event in the history of knowledge. The existence of different levels of Reality has been affirmed by different traditions and civilizations, but these affirmations were founded on religious dogma or on the exploration of the interior universe. In our century, in their questioning of the foundations of science, Edmund Husserl [3] and other scholars have discovered the existence of different levels of perception of Reality by the subject-observer. But these thinkers, pioneers in the exploration of a multi-dimensional and multi-referential reality, have been marginalized by academic philosophers and misunderstood by the majority of physicists, enclosed in their respective specializations. The view I am expressing here is totally conform to the one of Heisenberg, Pauli and Bohr. In fact, Werner Heisenberg came very near, in his philosophical writings, to the concept of “level of Reality”. In his famous Manuscript of the year 1942 (published only in 1984) Heisenberg, who knew well Husserl, introduces the idea of three regions of reality, able to give access to the concept of “reality” itself : the first region is that of classical physics, the second — of quantum physics, biology and psychic phenomena and the third — that of the religious, philosophical and artistic experiences [4]. This classification has a subtle ground : the closer and closer connectiveness between the Subject and the Object. As we shall see in the following, the notion of levels of Reality will lead us to a general philosophical understanding of the nature of indeterminacy. If there was only one region or level of reality, it was impossible to conceive what means a true, irreducible indeterminacy, like the quantum one. 2. The logic of the included middle Knowledge of the coexistence of the quantum world and the macrophysical world and the development of quantum physics has led, on the level of theory and scientific experiment, to the upheaval of what were formerly considered to be pairs of mutually exclusive contradictories (A and non-A) : wave and corpuscle, continuity anddiscontinuity, separability and nonseparability, local causality and global causality, symmetry and breaking of symmetry, reversibility and irreversibility of time, etc. The intellectual scandal provoked by quantum mechanics consists in the fact that the pairs of contradictories that it generates are actually mutually contradictory when they are analyzed through the interpretative filter of classical logic. This logic is founded on three axioms : 1. The axiom of identity : A is A. 2. The axiom of non-contradiction : A is not non-A. 3. The axiom of the excluded middle : There exists no third term T which is at the same time A and non-A. Under the assumption of the existence of a single level of Reality, the second and third axioms are obviously equivalent. If one accepts the classical logic one immediately arrives at the conclusion that the pairs of contradictories advanced by quantum physics are mutually exclusive, because one cannot affirm the validity of a thing and its opposite at the same time : A and non-A. Since the definitive formulation of quantum mechanics around 1930 the founders of the new science have been acutely aware of the problem of formulating a new, “quantum logic.” Subsequent to the work of Birkhoff and van Neumann a veritable flourishing of quantum logics was not long in coming [5]. The aim of these new logics was to resolve the paradoxes which quantum mechanics had created and to attempt, to the extent possible, to arrive at a predictive

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

power stronger than that afforded by classical logic. Most quantum logics have modified the second axiom of classical logic — the axiom of non-contradiction — by introducing non-contradiction with several truth values in place of the binary pair (A, non-A). These multivalent logics, whose status with respect to their predictive power remains controversial, have not taken into account one other possibility : the modification of the third axiom — the axiom of the excluded middle. History will credit Stéphane Lupasco with having shown that the logic of the included middle is a true logic, formalizable and formalized, multivalent (with three values : A, non-A, and T) and non-contradictory [6]. His philosophy, which takes quantum physics as its point of departure, has been marginalized by physicists and philosophers. Curiously, on the other hand, it has had a powerful albeit underground influence among psychologists, sociologists, artists, and historians of religions. Perhaps the absence of the notion of “levels of Reality” in his philosophy obscured its substance : many persons wrongly believed that Lupasco’s logic violated the principle of non-contradiction. Our understanding of the axiom of the included middle — there exists a third term T which is at the same time A and non-A — is completely clarified once the notion of “levels of Reality” is introduced. In order to obtain a clear image of the meaning of the included middle, we can represent the three terms of the new logic — A, non-A, and T — and the dynamics associated with them by a triangle in which one of the vertices is situated at one level of Reality and the two other vertices at another level of Reality. If one remains at a single level of Reality, all manifestation appears as a struggle between two contradictory elements (example : wave A and corpuscle non-A). The third dynamic, that of the T-state, is exercised at another level of Reality, where that which appears to be disunited (wave or corpuscle) is in fact united (quanton), and that which appears contradictory is perceived as non-contradictory. It is the projection of T on one and the same level of Reality which produces the appearance of mutually exclusive, antagonistic pairs (A and non-A). A single level of Reality can only create antagonistic oppositions. It is inherently self-destructive if it is completely separated from all the other levels of Reality. A third term, let us call it T0, which is situated on the same level of Reality as that of the opposites A and non-A, can not accomplish their reconciliation. The T-term is the key in understanding indeterminacy : being situated on a different level of Reality than A and non-A, it necessarily induces an influence of its own level of Reality upon its neighbouring and different level of Reality: the laws of a given level are not self-sufficient to describe the phenomena occuring at the respective level. The entire difference between a triad of the included middle and an Hegelian triad is clarified by consideration of the role of time. In a triad of the included middle the three terms coexist at the same moment in time. On the contrary, each of the three terms of the Hegelian triad succeeds the former in time. This is why the Hegelian triad is incapable of accomplishing the reconciliation of opposites, whereas the triad of the included middle is capable of it. In the logic of the included middle the opposites are rathercontradictories : the tension between contradictories builds a unity which includes and goes beyond the sum of the two terms. The Hegelian triad would never explain the nature of indeterminacy. One also sees the great dangers of misunderstanding engendered by the common enough confusion made between the axiom of the excluded middle and the axiom of non-contradiction . The logic of the included middle is non-contradictory in the sense that the axiom of noncontradiction is thoroughly respected, a condition which enlarges the notions of “true” and “false” in such a way that the rules of logical implication no longer concerning two terms (A

Transdisciplinarity and complexity:levels of reality as source of indeterminacy

and non-A) but three terms (A, non-A and T), co-existing at the same moment in time. This is a formal logic, just as any other formal logic : its rules are derived by means of a relatively simple mathematical formalism. One can see why the logic of the included middle is not simply a metaphor, like some kind of arbitrary ornament for classical logic, which would permit adventurous incursions into the domain of complexity. The logic of the included middle is the privileged logic of complexity, privileged in the sense that it allows us to cross the different areas of knowledge in a coherent way, by enabling a new kind of simplicity. The logic of the included middle does not abolish the logic of the excluded middle : it only constrains its sphere of validity. The logic of the excluded middle is certainly valid for relatively simple situations. On the contrary, the logic of the excluded middle is harmful in complex, transdisciplinary cases. For me, the problem of indeterminacy is precisely belonging to this class of cases. 3. The Gödelian unity of the world The transdisciplinary approach [7] sets forth for consideration a multi-dimensional Reality, structured by multiple levels replacing the single level of classical thought — one-dimensional reality. This proposal is not enough, by itself, to justify a new vision of the world. We must first of all answer many questions in the most rigorous possible way. What is the nature of the theory which can describe the passage from one level of Reality to another ? Is there truly a coherence, a unity of the totality of levels of Reality ? What is the role of the subject-observer of Reality in the dynamics of the possible unity of all the levels of Reality ? Is there a level of Reality which is privileged in relation to all other levels ? What is the role of reason in the dynamics of the possible unity of knowledge ? What is the predictive power of the new model of Reality in the sphere of reflection and action ? Finally, is understanding of the present world possible ? According to our model, Reality comprises a certain number of levels [1,2]. The considerations which follow do not depend on whether or not this number is finite or infinite. For the sake of clarity, let us suppose that this number is infinite. Two adjacent levels are connected by the logic of the included middle in the sense that the T-state present at a certain level is connected to a pair of contradictories (A and non-A) at the immediately adjacent level. The T-state operates the unification of contradictories A and non-A but this unification is operated at a level different from the one on which A and non-A are situated. The axiom of non-contradiction is thereby respected. Does this fact signify that we can obtain a complete theory, which will be able to account for all known and forthcoming results ? There is certainly a coherence between different levels of Reality, at least in the natural world. In fact, an immense self-consistency — a cosmic bootstrap — seems to govern the evolution of the universe, from the infinitely small to the infinitely large, from the infinitely brief to the infinitely long [1]. A flow of information is transmitted in a coherent manner from one level of Reality to another level of Reality in our physical universe. The logic of the included middle is capable of describing the coherence between the levels of Reality by an iterative process defined by the following stages : 1. A pair of contradictories (A, non-A) situated at a certain level of reality is unified by a T-state situated at a contiguous level of Reality ; 2. In turn, this T-state is linked to a couple of contradictories (A’, non-A’), situated at its own level ; 3. The pair of contradictories (A’, non-A’) is, in its turn, unified by a T’-state situated at a different level of Reality, immediately contiguous to that where the ternary (A’, non-A’, T) is found. The iterative process continues indefinitely until all the levels of Reality, known or conceivable, are exhausted.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

In other terms, the action of the logic of the included middle on the different levels of Reality induces an open, Gödelian structure of the unity of levels of Reality. This structure has considerable consequences for the theory of knowledge because it implies the impossibility of a complete theory, closed in upon itself. In effect, in accordance with the axiom of non-contradiction, the T-state realizes the unification of a pair of contradictories (A, non-A) but it is associated, at the same time with another pair of contradictories (A’, non-A’). This signifies that starting from a certain number of mutually exclusive pairs one can construct a new theory which eliminates contradictions at a certain level of Reality, but this theory is only temporary because it inevitably leads, under the joint pressure of theory and experience, to the discovery of new levels of contradictories, situated at a new level of Reality. In turn this theory will therefore be replaced by still more unified theories as new levels of Reality are discovered. This process will continue indefinitely without ever resulting in a completely unified theory. The axiom of non-contradiction is increasingly strengthened during this process. In this sense, without ever leading to an absolute non-contradiction, we can speak of an evolution of knowledge which encompasses all the levels of Reality : knowledge which is foreveropen. Finer matter penetrates coarser matter, just as quantum matter penetrates macrophysical matter, but the reverse is not true. Degrees of materiality induce an orienting arrow for tracing the transmission of information from one level to the other. This orienting arrow is associated with the discovery of more and more general, unifying, and encompassing laws. The open structure of the unity of levels of Reality is in accord with one of the most important scientific results of the 20th century concerning arithmetic, the theorem of Kurt Gödel [8]. Gödel’s theorem tells us that a sufficiently rich system of axioms inevitably lead to results which would be either undecidable or contradictory. The implications of Gödel’s theorem have considerable importance for all modern theories of knowledge. First of all it does not only concern the field of arithmetic but also all mathematics which includes arithmetic. Now, obviously the mathematics which underlies theoretical physics include arithmetic. This means that all research for a complete physical theory is illusory. In fact, the search for an axiomatic system leading to a complete theory (without undecidable or contradictory results) marks at once the apex and the starting point of the decline of classical thought. The axiomatic dream is unraveled by the verdict of the holy of holies of classical thought — mathematical rigor. The theorem that Kurt Gödel demonstrated in 1931 sounded only a faint echo beyond a very limited circle of specialists. The difficulty and extreme subtlety of its demonstration explains why this theorem has taken a certain time to be understood within the mathematical community. Today, it has scarcely begun to penetrate the world of physicists. Wolfgang Pauli, one of the founders of quantum mechanics, was one of the first physicists to understand the extreme importance Gödel’s theorem has for the construction of physical theories [9]. The Gödelian structure of the unity of levels of Reality associated with the logic of the included middle implies that it is impossible to construct a complete theory for describing the passage from one level to the other and, a fortiori, for describing the unity of levels of Reality. If it does exist, the unity linking all the levels of Reality must necessarily be an open unity. To be sure, there is a coherence of the unity of levels of Reality, but we must remember that this coherence is oriented : there is an arrow associated with all transmission of information from one level to the other. As a consequence of this, if coherence is limited only to the levels of Reality, it is stopped at the “highest” level and at the “lowest” level. If we wish to posit the idea of a coherence which continues beyond these two limited levels so that there is an open unity, one must conceive the unity of levels of Reality as a unity which is extended by a zone

Transdisciplinarity and complexity:levels of reality as source of indeterminacy

of non-resistance to our experiences, representations, descriptions, images and mathematical formalizations. Within our model of Reality, this zone of non-resistance corresponds to the “veil” which Bernard d’Espagnat referred to as “the veil of the real” [10]. The “highest” level and the “lowest” level of the unity of levels of Reality are united across a zone of absolute transparence. But these two levels are different ; from the point of view of our experiences, representations, descriptions, images, and mathematical formalizations, absolute transparence functions like a veil. In fact, the open unity of the world implies that that which is “below” is the same as that which is “above”. The isomorphism between “above” and “below” is established by the zone of non-resistance. Quite simply, the non-resistance of this zone of absolute transparence is due to the limitations of our bodies and of our sense organs, limitations which apply regardless of the instruments of measure used to extend these sense organs. To claim that there is an infinite human knowledge (which excludes any zone of non-resistance), while simultaneously affirming the limitations of our body and our sense organs, seems to us a feat of linguistic sleight of hand. The zone of nonresistance corresponds to the sacred, that is to say tothat which does not submit to any rationalization The unity of levels of Reality and its complementary zone of non-resistance constitutes the transdisciplinary Object. A new Principle of Relativity [7] emerges from the coexistence between complex plurality and open unity : no one level of Reality constitutes a privileged place from which one is able to understand all the other levels of Reality. A level of Reality is what it is because all the other levels exist at the same time. This Principle of Relativity is what originates a new perspective on religion, politics, art, education, and social life. In the transdisciplinary vision, Reality is not only multi-dimensional, it is also multi-referential. The different levels of Reality are accessible to human knowledge thanks to the existence of different levels of perception, which are in bi-univocal correspondence with levels of Reality. These levels of perception permit an increasingly general, unifying, encompassing vision of Reality, without ever entirely exhausting it. As in the case of levels of Reality the coherence of levels of perception presupposes a zone of non-resistance to perception. The unity of levels of perception and its complementary zone of non-resistance constitutes the transdisciplinary Subject. The two zones of non-resistance of transdisciplinary Object and Subject must be identical in order that the transdisciplinary Subject can communicate with the transdisciplinary Object. A flow of consciousness crossing the different levels of perception in a coherent manner must correspond to the flow of information crossing the different levels of Reality in a coherent manner. The two flows are in a relation of isomorphism thanks to the existence of one and the same zone of nonresistance. Knowledge is neither exterior nor interior : it is at the same time exterior and interior. The study of the universe and the study of the human being sustain one another. The zone of non-resistance permits the unification of the transdisciplinary Subject and the transdisciplinary Object while preserving their difference. Transdisciplinarity is the transgression of duality opposing binary pairs : subject/object, subjectivity/objectivity, matter/consciousness, nature/divine, simplicity/complexity, reductionism/ holism, diversity/unity. This duality is transgressed by the open unity which encompasses both the universe and the human being. The transdisciplinary model of Reality has, in particular, some important consequences in the study of complexity. Without its contradictory pole of simplicity (or, more precisely, simplexity) complexity appears as an increasingly enlarging distance between the human being and Reality

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

which introduces a self-destructive alienation of the human being who is plunged into the absurdity of destiny. The infinite simplicity of the transdisciplinary Subject corresponds to the infinite complexity of the transdisciplinary Object. The Subject/Object problem was central for the founding-fathers of quantum mechanics. Pauli, Heisenberg and Pauli, as Husserl, Heidegger and Cassirer refuted the basic axiom of modern metaphysics : the clear-cut distinction between Subject and Object. Our considerations here are inscribed in the same framework. 4. The death and the resurrection of Nature Modernity is particularly deadly. It has invented all kinds of “deaths” and “ends” : the death of God, the death of Man, the end of ideologies, the end of history and, today, the end of science [11]. But, there is a death which is spoken of much less, on account of shame or ignorance : the death of Nature. In my view, this death of Nature is the source of all the other deadly concepts which were just invoked. In any case, the very word “Nature” has ended by disappearing from scientific vocabulary. Of course, the “man in the street”, just as the scientist (in popularized works) still uses this word, but in a confused, sentimental way, reminiscent of magic. Since the beginning of time we have not stopped modifying our vision of Nature [12]. Historians of science are in accord in saying that, despite all appearances to the contrary, there is not only one vision of Nature across time. What can there be in common between the Nature of so-called “primitive” peoples, the Nature of the Greeks, the Nature in the time of Galileo, of the Marquis de Sade, of Laplace or of Novalis ? The vision of Nature of a given period depends on the imaginary which predominates during that period ; in turn, that vision depends on a multiplicity of parameters : the degree of development of science and technology, social organization, art, religion, etc. Once formed, an image of Nature exercises an influence on all areas of knowledge. The passage from one vision to another is not progressive, continuous — it occurs by means of sharp, radical, discontinuous ruptures. Several contradictory visions can co-exist. The extraordinary diversity of visions of Nature explains why one cannot speak of Nature, but only of a certain nature in accord with the imaginary of a given period. The image of Nature has always had a multiform action : it has influenced not only science but also art, religion, and social life. This allows us to explain some strange synchronicities. Here I limit myself to but a single example : the simultaneous appearance of the theory of the end of history and of the end of science just before the beginning of the 3rd millenium. For example, unified theories in physics have as their aim the elaboration of a complete approach, founded on a unique interaction, which can predict everything (hence the name, “Theory of Everything”). It is quite obvious that if such a theory were formulated in the future, it would signify the end of fundamental physics, because there would be nothing left to look for. It is interesting to observe that both the idea of the end of history and of the end of science have simultaneously emerged from the “end of the century” imaginary. Notwithstanding the abundant and fascinating diversity of images of Nature one can nevertheless distinguish three main stages: Magic Nature, Nature as Machine, and the Death of Nature. Magical thought views nature as a living organism, endowed with intelligence and consciousness. The fundamental postulate of magical thought is that of universal interdependence : Nature cannot be conceived outside of its relations with us. Everything is sign, trace, signature, symbol. Science, in the modern sense of this word, is superfluous. At the other extreme, the mechanist and determinist thought of the 18th and above all the 19th century (which, by the way, still predominates today) conceives Nature not as an organism,

Transdisciplinarity and complexity:levels of reality as source of indeterminacy

but as a machine. It suffices to disassemble this machine piece by piece in order to possess it entirely. The fundamental postulate of mechanistic and determinist thought is that Nature can be known and conquered by scientific methodology, defined in a way which is completely independent of human beings and separate from us. The logical outcome of the mechanist and determinist vision is the Death of Nature, the disappearance of the concept of Nature from the scientific field. From the very beginning of the mechanistic vision, Nature as Machine, with or without the image of God as watchmaker, is split up into an ensemble of separate parts. From that moment on, there is no more need for a coherent whole, for a living organism, or even, for a machine which still kept the musty odor of finality. Nature is dead, but complexity remains. An astonishing complexity (in fact, often confused with “complication”), which penetrates each and every field of knowledge. But this complexity is perceived as an accident ; we ourselves are considered to be an accident of complexity. The Death of Nature is incompatible with a coherent interpretation of the results of contemporary science, in spite of the persistence of the neo-reductionistic attitude which accords exclusive importance to the fundamental building-blocks of matter and to the four known physical interactions. According to this neo-reductionist attitude, all recourse to Nature is superfluous and devoid of sense. In truth, Nature is dead only for a certain vision of the world — the classical vision. The rigid objectivity of classical thought is only viable in the classical world. The idea of total separation between an observer and a Reality assumed to be completely independent from that observer brings us to the verge of insurmountable paradoxes. In fact, a far more subtle notion of objectivity characterizes the quantum world : objectivity depends on the level of Reality in question. Space-time itself no longer rests on a fixed concept. Our space-time which proceeds in four dimensions is not the only conceivable space-time. According to certain physical theories, it appears more an approximation, like a part of a space-time all the more rich for being the generator of possible phenomena. Supplementary dimensions are not the result of mere intellectual speculation. On the one hand, these dimensions are necessary to insure the self-consistency of the theory and the elimination of certain undesirable aspects. On the other hand, they do not have a purely formal character — they have physical consequences for our own scale. For example, according to certain cosmological theories, if the universe had been associated from the “beginning” of the big bang in a multi-dimensional space-time, supplementary dimensions would have remained forever hidden, unobservable ; rather, their vestiges would be precisely the known physical interactions. By means of generalizing the example provided by particle physics, it becomes conceivable that certain levels of Reality correspond to a space-time different than that characterizing our own level. Moreover, complexity itself would depend on the nature of space-time as well. We can make, like Heisenberg made [4], a step further and assert that the classical fourdimensional space-time is, in fact, an anthropomorphic concept, founded on our sense-organs. According to present scientific conceptions, matter is far from being identical with substance. In the quantum world, matter is associated with a substance-energy-information-space-time complexus. It is somewhat mysterious why trajectories played such a central role in the formulation of modern physics. The quantum indeterminacy showed that trajectories are not a fondamental concept. In more recent years, a new discipline is born by the unexpected encounter between the theory of information and quantum mechanics: the Quantum Theory of Information [13].

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

This new-born science already poses a crucial question : are the information laws more general, and therefore deeper, than the equations of movement ? Are the central concepts of positions, speeds and trajectories of particles to be abandoned in favour of information laws which, in fact, could be valid not only for physics but also for other fields of knowledge ? There were these last years fabulous experimental advances in the fields of non-separability, disentaglement, quantum cryptography and teleportation, in conjonction with the possible advent of quantum computers. This shows that notions like “levels of Reality” or “included middle” cease to be just theoretical speculations , by entering today in the field of experiments and, tomorrow, in the everyday life. We can assert that the notion itself of laws of Nature completely changes its contents when compared with that of the classical vision. This situation can be summed up by three theses formulated by the well-known physicist Walter Thirring [14]: 1) The laws of any inferior level are not completely determined by the laws of a superior level. Thus, notions well anchored in classical physics, like “fundamental” and “accidental,” must be re-examined. That which is considered to be fundamental on one level can appear to be accidental on a superior level and that which is considered to be accidental or incomprehensible on a certain level can appear to be fundamental on a superior level. 2) The laws of an inferior level depend more on the circumstances of their emergence than on the laws of a superior level. The laws of a certain level depend essentially on the local configuration to which these laws refer. There is therefore a kind of local autonomy of respective levels of Reality ; however, certain internal ambiguities concerning laws of an inferior level of Reality are resolved by taking into account the laws of a superior level. It is the internal consistency of laws which reduces the ambiguity of laws. 3) The hierarchy of laws evolves at the same time as the universe itself. In other words, the birth of laws occurs simultaneously with the evolution of the universe. These laws pre-exist at the “beginning” of the universe as potentialities. It is the evolution of the universe which actualizes these laws and their hierarchy. A transdisciplinary model of Nature must integrate all this new knowledge of the emergent characteristics of the physical universe. The Thirring’s description of the laws of Nature is in perfect agreement with our own considerations about the Gödelian structure of Nature and knowledge. The problem of quantum indeterminacy can now be fully understood as the influence of the quantum level of Reality on our own macrophysical level of Reality. Of course, the laws of the macrophysical level depend more, as Thirring writes, on “the circumstances of their emergence”. From the point of view of the macrophysical level indeterminacy appears as accidental, incomprehensible, or at most as a rare event. But this reveals, in fact, an internal ambiguity which can be solved only by taking into account the laws of the quantum level. At this last level the indeterminacy is fundamental. One can ask if one can not logically conceive a generalized indeterminacy, which goes far beyond the problem of trajectories of particles. Heisenberg already considered theindeterminacy of language [4]: the natural language can not express with arbitrary high precision all its elements, because the way of expressing acts in an essential manner on what is expressed. The indeterminacy of the natural language is just one example of the generalized indeterminacy generated by the Gödelian structure of Nature and knowledge. In conclusion, we can distinguish three major aspects of Nature in accordance with the transdisciplinary model of Reality: 1) Objective Nature, which is connected with the natural properties of the transdisciplinary Object ; objective Nature is subject to subjective objectivity. This objectivity is subjective to the extent that the levels of Reality are connected to levels of perception. Nevertheless emphasis here is on objectivity, to the extent to which the methodology employed is that of science.

Transdisciplinarity and complexity:levels of reality as source of indeterminacy

2) Subjective Nature, which is connected with the natural properties of the transdisciplinary Subject ; subjective Nature is subject to objective subjectivity. This subjectivity is objective to the extent that the levels of perception are connected to levels of Reality. Nevertheless, emphasis here is on subjectivity, to the extent to which the methodology is employed is that of the ancient science of being, which crosses all the traditions and religions of the world. 3) Trans-Nature, which is connected with a similarity in Nature which exists between the transdisciplinary Object and the transdisciplinary Subject. Trans-Nature concerns the domain of the sacred. It cannot be approached without considering the other two aspects of Nature at the same time. Transdisciplinary Nature has a ternary structure (objective Nature, subjective Nature, trans-Nature), which defines living Nature. This Nature is living because it is there that life is present in all its degrees and because its study demands the integration of lived experience. The three aspects of Nature must be considered simultaneously in terms of their inter-relation and their conjunction within all the phenomena of living Nature [15]. The study of living Nature asks for a new methodology — transdisciplinary methodology [7] — which is different from the methodology of modern science and the methodology of the ancient science of being. It is the co-evolution of the human being and of the universe which asks for a new methodology. An attempt to elaborate a new Philosophy of Nature, a privileged mediator of a dialogue between all the areas of knowledge, is one of the highest priorities of transdisciplinarity. References and notes [1] Basarab Nicolescu, Nous, la particule et le monde, Le Mail, Paris, 1985. [2] Basarab Nicolescu, Levels of Complexity and Levels of Reality, in “The Emergence of Complexity in Mathematics, Physics, Chemistry, and Biology”, Proceedings of the Plenary Session of the Pontifical Academy of Sciences, 27-31 October 1992, Casina Pio IV, Vatican, Ed. Pontificia Academia Scientiarum, Vatican City, 1996 (distributed by Princeton University Press), edited by Bernard Pullman ; Basarab Nicolescu, Gödelian Aspects of Nature and Knowledge, in “Systems - New Paradigms for the Human Sciences”, Walter de Gruyter, Berlin - New York, 1998, edited by Gabriel Altmann and Walter A. Koch ; Michel Camus, Thierry Magnin, Basarab Nicolescu and Karen-Claire Voss,Levels of Representation and Levels of Reality : Towards an Ontology of Science, in The Concept of Nature in Science and Theology (part II), Éditions Labor et Fides, Genève, 1998, pp. 94-103, edited by Niels H. Gregersen, Michael W.S. Parsons and Christoph Wassermann. [3] Edmund Husserl, Méditations cartésiennes, translated form German by Gabrielle Peiffer and Emmanuel Levinas, Vrin, Paris, 1966. [4] Werner Heisenberg, Philosophie - Le manuscrit de 1942, Seuil, Paris, 1998, translation from German and introduction by Catherine Chevalley. [5] T.A. Brody, On Quantum Logic, in Foundation of Physics, vol. 14, n° 5, 1984, pp. 409-430. [6] Stéphane Lupasco, Le principe d’antagonisme et la logique de l’ énergie, Le Rocher, Paris, 1987 (2nd edition), foreword by Basarab Nicolescu ; Stéphane Lupasco - L’ homme et l’oeuvre, Le Rocher, Paris, coll. “Transdisciplinarité”, 1999, under the direction of Horia Badescu and Basarab Nicolescu. [7] Basarab Nicolescu, La transdisciplinarité, manifeste, Le Rocher, Paris, coll. “Transdisciplinarité”, 1996 ; the word “transdisciplinarity”, as carrying a different meaning from “interdisciplinarity”, was first introduced in 1970 by Jean Piaget in L’ interdisciplinarité Problèmes d’enseignement et de recherche dans les universités, OCDE, Paris, 1972. From etymological

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

point of view “trans” means “between, across, beyond”. We mean by “transdisciplinarity” that which crosses all disciplines and finds itself between and beyond all disciplines. Therefore the transdisciplinarity is clearly not a new discipline; See also the Internet site of the International Center for Transdisciplinary Research (CIRET), http://perso.club-internet.fr/nicol/ciret/ (materials in French, English, Portuguese and Spanish). [8] See, for example, Ernest Nagel and James R. Newman, Gödel’s Proof, New York University Press, New York, 1958 ; Hao Wang, A Logical Journey - From Gödel to Philosophy, The MIT Press, Cambridge, Massachusetts - London, England, 1996. [9] Wolfgang Pauli, Writings on Physics and Philosophy, Springer-Verlag, Berlin-Heidelberg, Germany, 1994, edited by Charles P. Enz and Karl von Meyenn, translated by Robert Schlapp ; K.V. Laurikainen, Beyond the Atom - The Philosophical Thought of Wolfgang Pauli, Springer Verlag, Berlin - Heidelberg, Germany, 1988. [10] Bernard d’Espagnat, Le réel voilé - Analyse des concepts quantiques, Fayard, Paris, 1994. [11] John Horgan, The End of Science, Broadway Books, New York, 1997. [12] Robert Lenoble, Histoire de l’ idée de Nature, Albin Michel, Paris, coll. “L’évolution de l’humanité”, 1990. [13] See, for example, David Deutsch, The Fabric of Reality, Penguin Books, London, England, 1997. [14] Walter Thirring, Do the laws of Nature evolve ?, in What is life ? - The Next Fifty Years : Speculations on the Future of biology, Cambridge University Press, USA, 1995, edited by Michael P. Murphy and Luke A. O’Neil. [15] In fact the term “living Nature” is a pleonasm, because the word “Nature” is intimately linked to that of “birth”. The root of the Latin word, natura is nasci and designates the action of giving birth as well as the feminine organs of generation.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

PUTEREA MODELELOR MATEMATICE: APLICAȚII IN DECIZII DE SĂNĂTATE Dr. Sabina ALISTAR Trebuie să investim mai multe fonduri în programele care oferă ace sterile şi droguri persoanelor dependente de droguri, pentru a preveni răspândirea infecțiilor cu virusul imunodeficienței umane (HIV). Aceasta este una dintre concluziile surprinzătoare, dar folositoare care pot fi trase prin aplicarea modelelor matematice în informarea deciziilor din politicile de sănătate. Recenta criză economică mondială a afectat întreaga lume, forțând guverne şi ţări să se gândească foarte atent la folosirea puținelor resurse financiare disponibile. Peste tot, se depun eforturi de a reduce cheltuielile într-un mod judicios, cu speranța că realizarea acestui scop se poate face prin reducerea programelor mai puțin folositoare, şi păstrarea investițiilor în programe mai benefice. Problema este identică pentru toate organizațiile, începând de la guverne şi terminând cu fundații, organizații non-guvernamentale sau companii pentru profit. Bugetele alocate pentru probleme de sănătate sunt privite cu atenție deosebită, fiindcă reprezintă o oportunitate majoră de îmbunătățire. De exemplu, Statele Unite cheltuiesc ~17% din produsul intern brut pentru sănătate, aproape dublu cât se cheltuiește in Marea Britanie, (şi de peste trei ori mai mult decât in România)1, dar indicatorii de performanţă în sănătate sunt mai puțin buni: mortalitatea infantilă este cu ~35% mai mare decât în Marea Britanie, iar speranța de viață este cu un an mai scurtă1. Întrebați dacă sunt mulțumiți cu sistemul de sănătate actual, mulți români ar spune că avem mult de lucru pentru a-l îmbunătăți; de aceea, este important să înțelegem cum pot fi folositoare modelele matematice în acest context. Prin cercetarea pe care am desfășurat-o pe parcursul a mai mult de șapte ani, am învățat despre câteva aplicații interesante pe care le are modelarea matematica în informarea deciziilor din politicile de sănătate, pentru a îmbunătăți modul de funcționare al sistemului de sănătate şi modul de alocare a resurselor. Deciziile din politica de sănătate sunt dificile dintr-o multitudine de motive. Niciodată nu vom avea destule fonduri pentru a finanța fiecare inițiativă de sănătate publica, şi trebuie luate decizii dificile nu numai pentru a alege între programe diferite pentru aceeași boala, dar şi între programe pentru condiții de sănătate diferite. De exemplu, cât de ambițioase trebuie să fie recomandările pentru frecvenţa cu care femeile primesc mamografii, ce ajuta la diagnosticarea cancerului de sân? Este mai benefic să finanțam un program care ajută la reducerea fumatului, sau o inițiativă pentru a identifica şi trata persoanele infectate cu tuberculoză ? Cum putem evalua într-un mod obiectiv şi judicios astfel de alegeri dificile? „Standardul de aur” pentru evaluarea eficacității intervențiilor de sănătate sunt studiile clinice randomizate – acestea sunt tipul de studii în care un grup de persoane primesc intervenția, şi un alt grup pe cât posibil identic nu primesc intervenția, apoi cele două grupuri sunt comparate 1 World Health Organization Global Health Expenditure database (http://apps.who.int/nha/database)

Puterea modelelor matematice: aplicații in decizii de sănătate

după o perioada de timp. Deși obiective şi folositoare, din păcate aceste studii sistematice nu pot fi implementate la nivelul unei întregi populații, iar uneori ar fi lipsit de etică sa fie folosite (de exemplu, atunci când un astfel de studiu ar presupune limitarea accesului la tratamentul pentru persoane bolnave care îl necesită). Aici, modelarea matematică poate juca un rol central. Modelele matematice pot fi folosite pentru a obține o estimare obiectivă a beneficiilor şi costurilor programelor de sănătate, atunci când nu este ușor ca acestea să fie evaluate. De asemenea, modelele matematice ne permit să ne „jucam” cu diverse opțiuni, şi să analizăm ce se poate întâmpla cu o populație cu sau fără aceste programe. În plus, putem folosi modelele pentru a compara costurile şi beneficiile relative a diferitelor programe de sănătate – această analiză este cunoscută sub numele de „analiza cost-eficacitate”. Rezultatele analizei pot fi folosite pentru a informa factorii de decizie din sănătate, fie ei reprezentați ai guvernului, ONG-urilor, sau companiilor pentru-profit. În problema mamografiilor pentru depistarea cancerului la sân, dezbaterea științifică nu s-a încheiat încă, dar avem dovezi matematice puternice care arată că recomandările au fost greșite pentru multa vreme. În Statele Unite, recomandarea medicala a fost că toate femeile peste vârsta de 40 de ani sa primească o mamografie pe an, pentru a asigura depistarea cancerului de sân în stadii incipiente. Deși bine intenționată, această recomandare ignora potențialele probleme cauzate de mamografii, care presupun folosirea radiațiilor şi sunt un test relativ imprecis, cu multe rezultate fals-pozitive. Incidenţa cancerului de sân la femeile cu vârsta între 40-50 de ani este scăzută, şi multe leziuni identificate prin mamografii nu vor evolua niciodată într-o boala mai serioasă. De aceea, scanarea frecventă şi rezultatele fals-pozitive detectate au trimis milioane de femei către proceduri medicale care nu erau necesare, biopsii invazive, şi stres emoțional legat de rezultatele testelor. Pe baza unor modele matematice detaliate, cercetătorii au demonstrat cş efectele negative ale mamografiilor frecvente sunt mai mari decât beneficiile. Recomandarea a fost schimbată, şi acum specifică începerea mamografiilor doar de la vârsta de 50 de ani, şi doar o dată la doi ani2 . Acesta este un exemplu în care modelarea matematică a ajutat la identificarea strategiei optime pentru a administra şi organiza un program de sănătate. Desigur, nu peste tot exista deschidere spre folosirea modelelor matematice în politicile de sănătate, deoarece poate părea un mod impersonal şi rece de a lua hotărâri care afectează viața populației. De asemenea, aceste modele ne forțează să răspundem la întrebări dificile cu multe aspecte legate de etică. Pentru a evalua beneficiile, se folosesc unități de măsura precum „ani de viață ajustați în funcție de calitate” (quality-adjusted life years, sau QALYs în limba engleza), care măsoară nu doar cât timp trăiește o persoană, ci şi cât de bine, sau cu ce calitate a sănătății își poate trăi viața. Astfel de unități de măsura ne permit să alegem varianta optimă între un tratament care extinde viață cu 10 ani, dar are efecte secundare teribile, şi un tratament care extinde viața pentru doar 5 ani, dar cu efecte secundare limitate. Cum altfel ne putem gândi la astfel de decizii şi compromisuri? Odată ce adăugăm costurile în ecuație, cum putem evalua valoarea vieții unei ființe umane? Oare e mai logic să punem mai multă greutate pentru salvarea unui an din viața unei persoane mai tinere şi sănătoase, sau pentru un an din viața unei persoane în vârstă care mai are doar puțin timp de care se poate bucura? Acestea sunt întrebări foarte dificile, dar cercetătorii au găsit o metoda matematică de a ne oferi un răspuns, fie el nesatisfăcător la nivel emoțional. Modelul matematic pe care l-au construit a analizat costurile pe care este dispus sistemul american de sănătate să le plătească pentru a oferi dializa persoanelor cu boli renale. Răspunsul este aproximativ 130,000 USD în medie, cu o variație între 65,000 si 500,000, în funcție de 2 CIA World Factbook (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2091rank.html)

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

vârsta pacientului3. Desigur, această sumă variază de la ţară la ţară, în funcție de economia şi costurile de sănătate locale. Pare nenatural să atașăm o valoare matematică vieții unei persoane unice şi de neînlocuit, dar adevărul este că luăm decizii în fiecare zi despre cum vor fi alocate fondurile pentru sănătate, deci evaluăm implicit valoarea fiecărui program, şi a fiecărui an din viață salvat. De cele mai multe ori, aceste decizii sunt luate pe baza cheltuielilor istorice („am alocat dintotdeauna atâtea fonduri pentru acest program”), a unor reguli simplificate (e.g., alocare proporțional cu numărul de persoane afectate de o condiție medicală), experiența profesională a factorilor de decizie, sau interese politice. Toate aceste modalități de a lua decizii pot conduce către folosirea ineficienta a fondurilor. De exemplu, dacă cheltuim mai mult în cadre în care prevalenţa unei boli este mai mare, atunci putem pe termen lung încuraja programe care sunt complet nefolositoare în a preveni răspândirea bolii. Aceste decizii despre folosirea fondurilor trebuie luate oricum, iar resursele sunt limitate, de aceea putem măcar încerca să utilizăm datele şi modelele pe care le avem la dispoziție pentru a lua decizii mai informate. La nivel mondial, ţările se află în stadii diferite de adopție a acestor metode științifice de a lua decizii despre politicile de sănătate. Sistemul național de sănătate din Marea Britanie folosește modele matematice şi analize cost-eficacitate în mod regulat pentru a lua decizii. Institutul National pentru Sănătate şi Excelenţă Clinică a definit o limita acceptabilă de aproximativ 30,000 lire sterline per QALY pentru a considera că un program oferă „cost-eficacitatea” dorită; sistemul de sănătate poate refuza să plătească pentru intervenții care sunt mai scumpe per QALY decât limita acceptabilă4. În contrast, în Statele Unite deciziile bazate pe evaluarea cost-eficacitate sunt foarte limitate – deși analizele matematice există, deciziile din politicile de sănătate sunt luate în general doar pe baza eficacității clinice, fără a considera costurile intervenției. Lăsând la o parte costurile din ecuație, cele mai dificile compromisuri de analizat sunt cele dintre tratament şi prevenire. Este ușor să demonstram rezultatele unui program de tratament – putem vedea persoanele care au primit medicamente, şi impactul pe care l-au avut în viața lor. Este de asemenea ușor de a obține sprijin politic, dacă se poate demonstra că programele promovate au salvat vieți tangibile. Este mult mai dificil, din păcate, a se obține sprijin pentru programe de prevenire a bolilor, programe care evită daunele înainte ca acestea să se întâmple – iar aceste programe de obicei sunt cele mai ieftine. Aceasta este o problema foarte importanta în special pentru bolile infecțioase precum HIV. Deoarece acestea se transmit de la persoană la persoană, o singură infecție prevenită astăzi poate preveni multe alte infecții în viitor, şi beneficiile programelor preventive se pot multiplica exponențial când le evaluăm peste o perioada mai lungă de timp. HIV a devenit în ziua de astăzi o boala tratabilă, datorită descoperirilor medicale din ultimii 20 de ani, dar rămâne o boală incurabilă, şi~37 de milioane de persoane sunt infectate la nivel global, bazat pe date din 2014. În fiecare minut, se întâmplă 4 infecții noi, şi 2-3 persoane mor din cauza complicațiilor bolii. Am rămas în urmă la prevenire: pentru fiecare persoană care începe tratamentul anti-HIV, două persoane devin infectate cu HIV. Accesul la tratament este de asemenea limitat: aproximativ 60% din persoanele care au nevoie de tratamentul ce le poate 3 US Preventive Services Task Force, “Screening for breast cancer: U.S. Preventive Services Task Force recommendation statement”, Ann Intern Med. 2009;151(10):716-26, W-236. 4 Lee, C. P., Chertow, G. M. and Zenios, S. A., “An Empiric Estimate of the Value of Life: Updating the Renal Dialysis Cost-Effectiveness Standard”, Value in Health 2009; 12: 80–87.

Puterea modelelor matematice: aplicații in decizii de sănătate

salva viața nu îl primesc5. Consecințele negative sunt majore, deoarece tratamentul anti-HIV funcționează extraordinar de bine şi ca metodă de prevenire, deoarece reduce concentrația de virus din sângele pacienților cu peste 96%, reducând riscul de transmisie a bolii. Modelele matematice sunt deosebit de potrivite pentru a ajuta factorii de decizie cu aceste probleme complicate, şi pentru a facilita decizii dificile de alocare a fondurilor, care sunt limitate în special în ţările mai afectate de epidemia de HIV. În cercetarea mea, am colaborat cu Programul Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA (UNAIDS) pentru a crea un model matematic cu aplicație practică6. Acest model poate fi folosit de factori de decizie de oriunde în lume pentru a evalua efectele diferitelor alocări bugetare pentru programele de control a epidemiei de HIV. Modelul a fost conceput să fie ușor de adaptat cu date locale despre epidemie, permițând factorilor de decizie să obțină analize şi decizii optime bazate pe datele şi circumstanțele specifice ţării lor. Încorporarea acestei flexibilități în structura modelului este esențială, deoarece cauzele principale ale răspândirii epidemiei variază de la ţara la ţara – în Africa, majoritatea transmisiei virusului se întâmplă pe baza relațiilor sexuale neprotejate, pe când în Europa de Est majoritatea infecțiilor noi pot fi atribuite folosirii drogurilor injectabile. Modelul ne-a ajutat să înțelegem şi ilustrăm niște concepte esențiale în deciziile de sănătate publică. Când l-am populat cu date din ţări diferite, am putut demonstra că nu există o singură soluție (combinație de programe de tratament şi prevenire) care se potrivește peste tot pentru a controla epidemia, chiar şi în ţări unde răspândirea bolii pare destul de similară. De exemplu, soluția optimă de alocare a resurselor pentru Ucraina, ţara cu cea mai mare prevalenţă HIV din Europa, este diferită de cea pentru Sankt Petersburg, Rusia, şi presupune o alocare diferită a fondurilor între programele de tratament şi prevenire a HIV. Modelul este de asemenea folositor în a cuantifica compromisurile pe care le facem când luăm decizii pe termen scurt, fără a evalua impactul pe termen lung, de vreme ce persoanele infectate cu HIV supraviețuiesc un număr semnificativ de ani chiar şi când nu primesc tratament. O decizie luată astăzi are consecințe pe termen lung, iar epidemia este şi ea dinamică şi evoluează în timp. Dacă evaluăm miopic numai beneficiile şi costurile imediate ale intervențiilor, putem prioritiza un set de programe sub-optim. În plus, revenind la discuția anterioară despre QALYs şi unități de măsură pentru beneficiile intervențiilor, folosind modelul nostru am putut demonstra că „cea mai bună” decizie variază dacă optimizăm pentru a reduce prevalenţa HIV sau pentru a preveni cât mai multe infecții, faţă de situația când scopul este să maximizăm numărul de ani de viață salvați (ajustați pentru calitate). Numărul de infecții prevenite este o unitate de măsură folosită pe scară largă pentru a evalua şi compara programe pentru controlul HIV, dar această măsură neglijează beneficiile oferite de tratament prin extinderea vieții şi îmbunătățirea calității de viață a pacienților. Atunci când preferăm o anumită unitate de măsură faţă de alta, plasăm implicit o valoare neglijabilă asupra anilor de viață adiționali oferiți de tratament. Aceste analize ne arată puterea modelelor matematice în a informa deciziile de alocare a resurselor în sănătate, şi a oferi claritate în modul cum analizăm compromisurile necesare. Poate cea mai de impact contribuție a modelelor este că pot oferi argumente obiective în dezbateri politice, pentru a sprijini programe benefice care altfel ar fi nepopulare sau indezirabile din 5 National Institute for Health and Care Excellence, “The guidelines manual”, 2012 (https://www.nice.org.uk/ article/pmg6/chapter/7-assessing-cost-effectiveness) 6 Raportul Programului Națiunilor Unite pentru HIV/SIDA, “AIDS by the numbers”, 2015 (http://www.unaids. org/sites/default/files/media_asset/AIDS_by_the_numbers_2015_en.pdf)

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

motive politice. Exemplul menționat la începutul acestui articol, legat de programele pentru persoanele care folosesc droguri injectabile, merită o discuție mai detaliată. Un aspect crucial pentru controlul epidemiei de HIV atât in Statele Unite, cât şi în special în Europa de Est, este nevoia de a include programe pentru persoanele care folosesc droguri injectabile. Aceste persoane pot deveni foarte ușor infectate cu HIV, dacă folosesc ace ne-sterile şi le împart cu persoane deja infectate. În multe ţări, folosirea drogurilor injectabile este stigmatizată şi duce la marginalizare socială. În consecință, folosirea de fonduri publice pentru programe direcționate către persoanele care folosesc droguri injectabile poate fi nedorită pe motive politice – exemple de astfel de programe sunt centrele de distribuire a acelor sterile (pentru evitarea refolosirii acelor infectate), şi clinicile unde se oferă terapia de substituție cu metadonă (persoanele care injectează droguri primesc o doza controlată de metadonă sub supraveghere şi cu ace sterile, pentru a evita supradozele accidentale şi refolosirea acelor). Un exemplu extraordinar în care modelarea matematică a produs o schimbare de opinie extremă şi a condus la adopția pe scară largă a acestor programe a fost studiul unui centru de distribuire a acelor sterile la începutul anilor‚ 90 în New Haven, Connecticut, Statele Unite7. La acel moment, se purtau dezbateri publice înflăcărate despre cât de folositor ar fi un astfel de program, şi existau temeri substanțiale (deși nefondate) că programul nu numai că ar fi o risipă de fonduri şi nu ar funcționa, dar ar încuraja folosirea drogurilor injectabile. Cercetătorii au adunate date despre prevalenţa HIV în acele folosite pentru injectarea drogurilor înainte şi după ce programul de schimb al acelor a fost implementat, şi au demonstrat matematic că programul a redus incidenţa HIV (numărul de noi cazuri) cu peste 30%. Acest studiu a avut un impact deosebit asupra politicilor de sănătate, şi de la publicarea lui, peste 200 de centre de schimb al acelor au fost deschise în Statele Unite. Mai mult, modelele matematice pot descoperi beneficii ascunse ale programelor care altfel pot părea indezirabile, astfel făcând-le mai acceptabile pentru finanțare, şi salvând mii de vieți. Într-un alt proiect de cercetare, am studiat impactul terapiei de substituție cu metadonă într-o epidemie de HIV perpetuată de folosirea drogurilor injectabile precum cea din Ucraina, la momentul când se dezbătea intens adoptarea unui astfel de program la scară largă8. Folosind modelul nostru matematic, am putut demonstra că metadona este o metodă ieftină şi eficace de a controla răspândirea HIV în Ucraina, care la acel moment era cea mai rapidă din Europa. Poate cel mai surprinzător rezultat a fost descoperirea că mai mult de jumătate din beneficiile programului (infecții prevenite, ani de viață salvați) ar reveni populației generale, şi nu persoanelor care folosesc droguri, deoarece rezultatul net al programului este că sunt mai puține persoane infectate cu HIV (care folosesc droguri injectabile) care întrețin relații sexuale neprotejate cu persoane sănătoase. În concluzie, societatea ar beneficia per total mult mai mult dacă ar folosi fondurile limitate de control al epidemiei HIV pentru programe direcționate către persoanele care folosesc droguri injectabile. Închei articolul cu aceasta concluzie, şi sper că v-am convins măcar parțial de importanţa folosirii metodelor obiective şi bazate pe date științifice în deciziile de sănătate.

7 Alistar, S.S., Brandeau, M.L., Beck E.J. “REACH: A practical HIV resource allocation tool for decision makers”, In G.S. Zaric (Ed.), Operations Research and Health Care Policy, Springer Publishers, New York, 2013. 8 Alistar, S.S., Owens, D.K., Brandeau, M.L. “Effectiveness and cost effectiveness of expanding harm reduction and antiretroviral therapy in a mixed HIV epidemic: A modeling analysis for Ukraine”, 2011, PLoS Medicine, 8(3): e1000423

Anuar 2016 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

II. MAGISTER

26 Probleme ale romanului: mutaţii, repere, drumul către modernitate. Secolul luminilor

PROBLEME ALE ROMANULUI: MUTAŢII, REPERE, DRUMUL CĂTRE MODERNITATE. SECOLUL LUMINILOR Profesor univ. dr. Constantin DRAM Istoria romanului cunoaşte cea mai importantă pregătire a sa pentru modernitate pe parcursul secolului XVIII, mai cuseamă în literatura engleză şi, ca o replica specifică de acceptare şi interpretare, şi în cea franceză. Acest secol, cunoscut în istoria mare în general, şi în cea a culturii în special, drept secolul luminilor, al didacticismului enciclopedic, poate, totuşi, datorită multitudinii de aspect îmbrăcate, să treacă mai puţin observat la nivelul acestei contribuţii cu adevărat remarcabilă la devenirea romanului universal. În această perioadă, în literatura engleză se vor pune bazele realismului englez şi, implicit, ale drumului către impunerea romanului modern. Defoe, Fielding, Sterne, Richardson, marile nume ale romanului englez din acest secol, acompaniaţi de Diderot, Voltaire, Montesquieu, Rousseau şi alţii, în spaţiu francofon, sunt cei care fixează prin operele lor cadrele ce vor pregăti noul drum al romanului în secolele XIX şi XX. Un posibil reper al acestui drum va fi noul gen de roman istoric consacrat de Scott, cel care va impune şi ideea de roman total, atât de apropiată apoi lui Balzac. Însă, marele romancier francez, cel care va începe să scrie roman sub semnul lui Scott, va continua prin a-şi identifica propriul traseu, acela care se va cristaliza sub cupola epică a „comediei umane”, uriaşă construcţie ce va însemna alternativa primului „imperiu de hârtie” din istorie, oferită istoriei reale. Balzac va impune liniile unei noi poetici şi o nouă atitudine faţă de roman şi literatură în general, pe care o vom numi, în final, într-un larg context european, balzacianism. Deşi cadrele concrete ale realismului vor fi delimitate abia prin deceniul şase al secolului XIX, cu opera uriaşă a lui Balzac a pornit şi s-a impus definitoriu un nou tip de discurs romanesc. Romanul însă se va dovedi un gen extrem de orgolios şi de nestatornic, chiar faţă de cei care îl gândesc şi îl tutelează. Deşi romanul balzacian va marca un secol de literatură şi îşi va păstra, inclusiv în epoci mai apropiate de noi, influenţa şi forţa, semne ale detaşării şi ale nevoii de schimbare, atât de caracteristice unui gen ce va sfârşi prin a se identifica, neîndoielnic, cu însăşi istoria civilizaţiei omeneşti, se vor vedea chiar din plină epocă balzaciană. Stendhal, contemporan şi apropiat, la nivel de ideaţie cu Balzac, este romancierul care va realiza cea mai spectaculoasă deturnare a liniei balzaciene, îndreptând romanul spre sensibilitatea secolului XX, cu o sută de ani mai devreme, după cum avea să remarce unul dintre marii istorici ai romanului modern. Schimbarea stendhaliană, secondată şi de cea a lui Flaubert, instituie un nou traseu al romanului chiar din timpul lui Balzac, fără ca marea forţă balzaciană să fie umbrită. În schimb, se nasc acele premise ce vor fi apoi formulate coerent şi urieşesc în cea mai mare aventură narativă a celei de a doua jumătăţi din secolul XIX, aceea legată de sistemul romanesc edificat de Dostoievski. Romancierul rus nu va interveni doar în construcţia procesului de semnificare a textului, în general, ci va deplasa, definitiv, pentru lumea modernă, accentul fundamental al construcţiei şi ideaticii romanului. Pentru romanul realist de factură balzaciană, ţinta narativă era aceea de a surprinde o lume, un spaţiu, răspunzând unor întrebări esenţiale care priveau evoluţia faptică a eroului, romancierul fiind unic deţinător al informaţiilor de orice gen, cu acea putere

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

demiurgică mereu invocată în comentariile de gen. Cât priveşte romanul dostoievskian, acesta vine cu plecare asumată din cel stendhalian (cel care lăsa însă o portiţă generoasă şi pentru declanşarea aventurii intelectuale specifice romanului secolului XX); acum sensul aventurii se deplasează dinspre suita de întrebări ordonate pe schema creată de întrebareace face eroul, spre o serie de întrebări mult mai subtile, care priveşte existenţa din spatele faptelor, având ca întrebare ordonatoare de ce face eroul ceea ce face, deplasând, prin urmare, atenţia narativă dinspre lumea strict materială, a faptelor şi consecinţelor acestora, spre lumea prea puţin explorată a psihicului uman. Va fi într-o continuitate naturală ce se va întâmpla la nivelul romanului european în perioada de după Dostoievski. O întreagă jumătate de secol revărsată spre secolul XX va reitera Aventura romanului de factură psihologică, declanşând aventura romanului existenţialist, a romanului estetizant, a romanului tragic-creştin şi a altor forme de roman ce au ca punct cert de plecare direcţia impusă de marele scriitor rus. Dar până acolo, totul se învârte în jurul începuturilor. Aşa cum spuneam, se acceptă, de regulă, ideea că bazele romanului, într-o accepţie comună şi nouă, cititorilor moderni de astăzi, aveau să fie puse, definitiv, de-a lungul secolului XIX. Dar, pentru a se putea ajunge la ceea ce critica avea să numească, în cunoştinţă de cauză, „triumful romanului”, era nevoie de o perioadă pregătitoare, atât pentru ceea ce înseamnă „devenirea romanului”, cât şi pentru un public care nu se obişnuia, deocamdată, cu specificul unui nou gen, ce ambiţiona o confruntare directă cu istoria. Or, această etapă, necesară cu adevărat propulsării romanului, se va petrece în amintitul secol XVIII, secol pe care memoria culturală îl va reţine mai mult pentru ceea ce a însemnat el la nivelul ideologiei iluministe, un secol care a cunoscut şi anumite forme/ condiţii diferite, atunci când vorbim de fenomenul literar în Anglia, respectiv în Franţa. Condiţiile ce vor favoriza această atestare/ acceptare a unei specii strict burgheze, aşa cum va fi în final romanul sunt, de regulă, rezumate semnificativ: 1. Ascensiunea tot mai evidentă a noii clase sociale, burghezia; 2. Formarea unei noi sensibilităţi receptoare, ce avea să conducă evoluţia romanului spre două direcţii: una vizând componenta realistă, ce avea să se împlinească programatic spre jumătatea secolului XIX; cealaltă orientându-se spre o componentă vădit sentimentală, ce avea să ducă spre romanul preromantic, apoi romantic, de la sfârşitul secolului XVIII; începutul secolului XIX; 3. Începutul unei influenţe tutelare din partea operei unor mari autori ca Rabelais, Cervantes, Defoe, Swift (primul fiind cu adevărat receptat abia în epoca luminilor). În fapt, romanul, mai cu seamă în Franţa, pe la sfârşitul secolului XVII, dădea cu adevărat semne de stingere, înainte de o afirmare propriu-zisă, ce nici nu putuse să se petreacă în plin secol al rigorii clasice. Termeni precum povestire sau nuvelă sunt consideraţi mai potriviţi spre a desemna anumite producţii epice, în timp ce acela de roman pare a se resemna cu trimiterea spre anumite forme frivole, desuete, mai puţin relevante ca valoare estetică şi morală. Caracterul heteroclit al „romanelor preţioase” avusese un rol esenţial în impunerea unei asemenea atitudini faţă de roman. De aceea, re-surecţia romanului în Franţa avea să se producă într-un mod diferit de ceea ce avea să se petreacă în Anglia, unde climatul ideologic era deja pregătit pentru aventura realistă şi unde romanele lui Defoe creaseră deja gustul pentru re-formarea romanului ca aventură totală. Cu toate acestea, romanul francez nu abandonează propria-i cale şi dă semne certe de căutare a unei individualităţi. Apar opere ca: Gil Blas al lui Lesage, Marianne a lui Marivaux, precum şi mult cunoscutul roman Manon Lescaut al Abatelui Prévost, ca şi Scrisori persane de

Probleme ale romanului: mutaţii, repere, drumul către modernitate. Secolul luminilor

Montesquieu, mult comentatul roman despre Télèmaque al lui Fénelon, de asemenea Voltaire va scrie atât Candide, cât şi alte „povestiri filosofice”. Există şi o direcţie mai „libertină” a romanului francez din acest secol, ce va excela cu opera lui Sade, dar, la fel de important este că acest secol aduce şi opera unor Rousseau şi Diderot, consideraţi ca având cea mai importantă contribuţie la dezvoltarea romanului francez din acest secol. Apariţia romanului Noua Heloiză, a lui Rousseau, pe la 1761, avea să impună atât un nou text romanesc, cât şi o prefaţă devenită celebră şi acceptată ca un text referenţial despre roman. Textul în sine, deosebit de apreciat în epocă, avea să se inspire dintr-un roman englezesc, Clarissa lui Richardson. Formula utilizată este aceea consacrată de epocă, a romanului epistolar iar povestea în sine este una de dragoste dintre tânăra Julie şi preceptorul ei Saint-Preux; cei doi, despărţiţi de graniţe sociale, caută şi găsesc acea consolare ce o oferă practicarea virtuţii exemplare. De aici, romanul se poate îndrepta spre formula romanului de dragoste romantică de la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX. Prefaţa, în schimb, e remarcabilă prin felul în care numeşte câteva dintre problemele esenţiale ale romanului: 1. Problema relaţiei istorie / roman, implicit, statutul ficţiunii. Se realizează un pas uriaş din acest punct de vedere, vechea opoziţie fiind considerată caducă. Faptul că acele scrisori sunt reale sau fictive nu mai are relevanţă; totul, în roman, intră într-o convenţie şi implică reguli proprii, detaşate de cele ale lumii reale. 2. Problema ideologiei. Rousseau reabilitează romanul, gen care poate impune valori morale şi linii de comportament exemplar, căpătând valoare pedagogică întro lume coruptă. 3. Problema receptării. Autorul Noii Heloize anticipă idei legate de ceea ce critica modernă va numi cititorul model, încercând să identifice categoriile de cititori care pot reprezenta ţinta corectă a romanului său epistolar. Astfel, Rousseau va puncta linii de reabilitare a genului, impunând aşa numita componentă morală a romanului. Prin 1761, Diderot, un alt nume mare din istoria culturii franceze, va redacta un Elogiu lui Richardson, ocazionat de moartea romancierului englez. Opera acestuia pătrunsese în mediul francez prin mijlocirea traducerilor făcute de abatele Prévost iar Diderot (autor, printre altele al romanului Jacques Fatalistul) va fi impresionat mai cu seamă de lectura (în engleză, de această dată) a romanului Clarissa. Atitudinea sa este în spiritul unui secol „moralist” şi ceea ce va lăuda entuziast Diderot va fi tocmai această componentă, prin care el îl apropie pe romancierul englez de Moise, Sofocle, Euripide, Homer, pe de o parte, dar şi de Montaigne sau La Rochefoucauld, pe de altă parte. Conform gustului epocii, singura imperfecţiune a scriiturii lui Richardson, venea din aceea că… scria romane, or „(…) prin roman, s-a înţeles până azi o ţesătură de evenimente himerice şi frivole a căror lectură era primejdioasă pentru gust şi pentru moravuri. Aş vrea să se găsească un alt nume operelor lui Richardson care înalţă spiritul, mişcă sufletul, respiră pretutindeni dragostea de bine, şi care se numesc tot romane.” De fapt, Diderot relansa problema romanului. Iar prin ideea atribuirii unui alt nume genului, afirma de fapt onorabilitatea unui gen, aşa cum o demonstrau scrieri precum cele ale lui Richardson, în ciuda unor păreri scorţoase şi chiar intolerante existente la adresa acestei specii în epocă. Zisă şi specie umilă… Şi, cu toate acestea, dincolo de celelalte scrieri ale lui Diderot, supuse canonului unui secol iluminist, în cursă se va înscrie propriul roman, Jacques Fatalistul.Din perspectiva receptării de astăzi, mai cu seamă, era/ este, probabil, cel mai modern text romanesc de după Don Quijote, în primul rând datorită intenţiei sale metatextuale, care îl face un text despre roman, cum fusese şi romanul lui Cervantes, chiar dacă autorul şi-l numeşte „rapsodie” sau „antiroman”. Dincolo de povestea lui Jacques (a cărui existenţă convinge că prin fatalist trebuie să înţelegem un soi de filosof materialist, care se întreabă despre realitatea libertăţii şi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

despre relaţia cauză-efect), textul este surprinzător şi astăzi, datorită problemelor de scriitură pe care le ridică, decodând relaţia autor-narator-personaj-lector, un text care se delimitează de scriitura clasică, un text care cooperează cu cititorul, analizând, previzionând comportamentul acestuia şi oferind chiar versiuni diferite de final, aşa cum avea să ne obişnuiască, mai degrabă, romanul postmodern. De cealaltă parte, în literatura engleză, problema moralităţii fusese depăşită prin succesul rapid al romanului “englez” de factură realistă, având o pornire glorioasă cuRobinson Crusoe. Romanul cu acest titlu avea să fie considerat primul roman englez modern şi nu numai, inaugurând, la nivelul literaturii universale un nou mod de a comunica artistic realul şi de vedea problema relaţiilor umane. Dacă acest roman avea şi un pronunţat caracter simbolic, într-un alt roman, Moll Flanders, Daniel Defoe continua traseul realist, insistând asupra condiţiei omului obligat să supravieţuiască într-o lume deloc prietenoasă. În scurt timp însă, romanul englez urma să se îndrepte spre ceea ce va numi „realismul formal”, formă ce precede realismul propriu-zis, impus de romanul francez al secolului XIX. E un drum ce se va întinde de la Defoe la Smollet şi Goldsmith şi vizează acele opere, denumite apoi cu titulatura de novel, pe la sfârşitul secolului XVIII şi care se caracterizează prin impunerea unei corespondenţe evidente între universul lor epic şi lumile pe care încearcă să le imite, de interes fiind punctul de vedere al autorului, forma în care el vede lumea supusă încercării epice, de unde şi numele de realism formal. Realismul englez se baza pe psihologism, funcţionând după ideea potrivit căreia individul poate descoperi realitatea cu ajutorul simţurilor sale. E un realism critic, adept al noutăţii şi adversar al conservatorismului, acordând o mare atenţie descrierii întâmplărilor din realitatea cotidiană, cu accentuarea unor amănunte de ordin spaţio-temporal şi cu un plus de detalii în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, accesorii, limbajul personajelor etc. . Dacă privim aceste caracteristici ale prozei realiste de secol XVIII, observăm că ele corespund unor profunde modificări structurale ale societăţii şi deplasării profunde la nivelul mentalului colectiv produse la nivelul unei societăţi postrenascentiste. Imaginarul social schimbase formula societăţii gregare, ce caracteriza lumea medievală, cu o alta, a unei societăţi populate de inşi, având fiecare privilegiul experienţelor particulare. Astfel, de la Robinson încolo, în literatura universală pătrunde omul modern, dominat de angoase, de previziuni şi de nemulţumiri sociale, cel care va înlocui imaginea globalizantă/ difuză/ amorfă a unei lumi neconturate, puternic influenţată de simboluri şi cutume existenţiale, unde conflictele erau de faţadă şi se rezolvau prin acte strict convenţionale, previzibile. După 1740, putem vorbi chiar de o receptare concretă a acestui tip de realism, şi el va fi ilustrat, în primul rând de doi mari romancieri ai epocii, Samuel Richardson şi Henry Fielding, urmaţi de Laurence Sterne (autorul lui Tristram Shandy, text de asemenea surprinzător de modern şi care prevesteşte mijloace utilizate de romancieri ai secolului XX, prezentând şi interesante probleme de scriitură, introducând probleme metatextuale, jocuri la nivelul semnelor tipografice, pagini albe, capitole de un rând, grafice, raportări la ceea ce se va numi instanţă narativă, dar şi la orizontul de aşteptare al cititorului!), Tobias Smollet (Roderick Random) şi Oliver Goldsmith (Vicarul din Wakefield). În special primii trei vor avea o influenţă hotărîtoare asupra acestui drum al romanului englez spre coordonatele literaturii universale. După cum am văzut mai sus, Diderot îl prezentase la superlativ pe Richardson, autor a două romane de succes, Clarissa şi Pamela. Şi dacă astăzi romanul epistolar, cultivat de autorul englez, pare mai puţin atrăgător, atunci, cititorul găsea, cel puţin în cele două numite anterior, o reţetă captivantă. Practic, era vorba de o despărţire totală de istorie, romanul construind propria sa istorie, deoarece textul miza pe arta detaliului realist, care suprima în orice moment senzaţia ficţiunii. Lumea reală se transforma în scenă a romanului şi numai insistenţa exagerată pe morală

Probleme ale romanului: mutaţii, repere, drumul către modernitate. Secolul luminilor

a putut să transforme în plictiseală ceva ce părea bine intenţionat. Evenimentele tratate în astfel de romane se înscriu în linia unui verosimil cultivat cu adevărat de şcoala realistă, cu o tehnică anticipând formula romanului adevărat; pe de altă parte, înscrierea în cadrele unei moralităţi ordonate este cea care poate pune la îndoială linia cu adevărat modernă a acestui tip de roman. Iată pentru ce, critica, în special cea engleză, va identifica un autor sigur. Acesta va fi Fielding, în opera căruia vor fi identificate acele elemente care afirmă paternitatea unui gen prea puţin acceptat şi reprezentat în literatura anglo-saxonă, pînă atunci. Cel care a scris, printre altele, Aventurile lui Joseph Andrews, Viaţa lui Jonathan Wild cel Mare sau Tom Jones (despre care Stendhal avea să spună că reprezintă pentru roman ceea ce fusese Iliada pentru epopee!) are marele merit de a-şi prefaţa romanele cu texte teoretice vizând rolul şi caracterul romanului, într-o accepţie pe care o va autentifica romanul secolului ce va urma. Avocat de succes, ziarist, autor dramatic, Fielding fusese provocat spre roman de succesul obţinut de Richardson prin Pamela. De aici, o idee a sa, genială pentru epocă: aceea de a scrie o cu totul altă Pamela; astfel avea să apară romanul Aventurile lui Joseph Andrews, replică eliberată de moralităţi plictisitoare şi bazată pe o uluitoare libertate de expunere. Avem acum de a face cu autorul omniscient, cel care stăpâneşte biografia personajelor, care construieşte mai multe intrigi, mergând pe dezvoltarea opoziţiei tragic-comic (specifică teatrului) în roman. Se va naşte ceea ce critica va numi poemul epico-comic în proză. Se continua linia burlescului din epica spaniolă şi franceză, se alegeau subiecte simple, personaje umile şi se arăta un interes deosebit aspectelor lipsite de sublimitate ale existenţei (pe care le trataseră atâta vreme epopeea şi tragedia!). Este elocvent începutul romanului Tom Jones, în care autorul se autocompară cu un chelner înfăţişând meniul, care conţine un singur fel de mâncare: natura umană. Dar aici e capcana plină de subtilităţi a literaturii realiste, căci acel singur fel se transformă, de fapt, într-o infinitate de posibilităţi, după cum este de fapt natura umană, plină de aspecte contradictorii şi caracterizată de o rapidă şi continuă schimbare. Or, literaturii romaneşti i se pretinde, de către teoreticianul Fielding, să depăşească linia imitaţiilor palide şi să impună ceea ce se va numi caracterul veridic al reprezentării realului, capabil să producă plăcere estetică unui nou tip de cititor. Astfel, pe la sfârşitul secolului XVIII, se produce o mutaţie esenţială, care priveşte noul segment de cititori (ilustrând un nou tip de mentalitate), un nou tip de autor şi un nou de produs romanesc, numit acum novel, titulatură ce va înlocui mai vechiul romance, ce rezistase atâta vreme, din timpul imaginarului cavaleresc medieval. Drumul spre romanul secolelor următoare era început.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

CINE MAI CITEŞTE ASTĂZI POEZIA LUI ŞTEFAN-AUGUSTIN DOINAŞ? Profesor dr. Gheorghe BR ÂNZEI Argument Studiul de faţă este o pledoarie pentru lectura poeziei din a doua jumătate a secolului al XX-lea a celui care a readus balada, ca specie lirică, în atenţia contemporanilor săi şi nu numai. Şcoala sensibilităţii poetice, pe care a frecventat-o cu asiduitate, l-a transformat pe ŞtefanAugustin Doinaş în unul dintre sufletele cele mai vibrânde la emoţia estetică generată de Cuvânt. Aşadar, credem că poezia lui Doinaş poate fi citită cu aceeaşi plăcere ca acum aproape o jumătate de secol! De fapt, rândurile care urmează ne susţin punctul de vedere. Starea lirică a baladei Fenomenul literar românesc a urmat o evoluţie aparte în comparaţie cu alte literaturi naţionale. Socotită îndeobşte o literatură tânără (aprecierea are în vedere, în primul rând, literatura cultă), literatura română trăieşte o tinereţe care nu exclude vechimea şi străvechimea chiar, dacă luăm în consideraţie folclorul. Căci, prima formă de organizare şi de comunicare artistică prin cuvânt este literatura populară şi conţinutul ei atestă această nobleţe a vechimii. În folclor întâlnim imagini poetice care sugerează forme de viaţă arhaică, precreştină şi prelatină chiar. Poezia ritualică de fertilizare, unele descântece, unele blesteme, unele colinde, unele doine şi balade conţin straturi şi substraturi de credinţe în zei. Pe de altă parte, miturile şi reprezentările mitologice din balade şi basme, mai ales, sunt dovezi ale caracterului străvechi al culturii şi al literaturii noastre. Format la „Şcoala lui Lucian Blaga”, Ştefan-Augustin Doinaş reface specia baladescă şi-i dă o strălucire pe care această specie nu a mai cunoscut-o decât în literatura populară. Reprezentanţii Cercului literar de la Sibiu, care reunea printre alţii pe: Radu Stanca, Ioanichie Olteanu şi ŞtefanAugustin Doinaş, şi-au propus să scrie balade, specie literară mai veche, în care Goethe vedea „suprema formă a poeziei lirice”. În articolul „Resurecţia baladei”, publicat în „Revista Cercului literar de la Sibiu”, în mai 1945, Radu Stanca, după ce arăta că, în balade, liricul recurge la forma indirectă a unei travestiri, că baladesc înseamnă prezenţa dramaticului în interiorul poeziei lirice, stabilea trei tipuri de baladă: lamentaţia baladescă, în genul lui François Villon, în care anecdota e simplu pretext generator al stării lirice; legenda sau eposul, în care confesiunea lirică este filtrată prin arta de a povesti; balada propriu-zisă, în care procedeele dramatice (dialog, replică, conflict) trec pe primul plan, obligându-l pe poet să manifeste un fel de obiectivitate faţă de evenimentul narat. Întoarcerea la baladă reprezenta, în intenţia membrilor Cercului literar de la Sibiu, o atitudine polemică, de opoziţie faţă de revărsarea abundentă, programată, a subconştientului în creaţia lirică dintre cele două războaie mondiale. Balada cerea mai multă intelectualitate, avea nevoie de o construcţie elaborată, iar pentru lărgirea spectrului emoţional esteticul era însoţit de valori etice, magice, politice etc. Scrisă în 1945 şi refăcută în 1950, balada Mistreţul cu colţi de argint (reprezentativă pentru „resurecţia baladei”) face parte dintr-un ciclu de nouăsprezece balade publicate în 1966, în volumul Omul cu compasul. Aceasta este o fantastică poveste de vânătoare a unui prinţ din

Cine mai citeşte astăzipoezia lui ştefan-augustin doinaş

Levant, dar, încă de la început, se simte preocuparea autorului pentru a transmite semnificaţii dincolo de linia narativă a poeziei, care trebuie citită ca o alegorie. Într-adevăr, prinţul este un vânător ciudat, care îşi îndeamnă servitorii să intre în păduri nepătrunse după mistreţul cu colţi de argint, din poveste. Prinţul nu se simte ispitit de vânatul cu coarne, iar vulpile roşii şi iepurii mici, căprioara cuminte ori linxul cu ochi sclipitori îl lasă indiferent. El îşi zăreşte fantasma în hăţişurile pădurii, peste plaiuri sau, dincolo de brazi, înspre crestele munţilor. Mistreţul îl cheamă, îi face semn, îl ademeneşte, pufnind şi scurmând stingher în aşteptare; apa, iarba şi luna clipesc pe rând, „ca un colţ de mistreţ”; prinţul aleargă după vânatul cel mare într-o goană imposibilă, care sfârşeşte neverosimil, prin răpunerea vânătorului. Poezia este construită ca un dialog, întretăiat de scurte pasaje narative, între prinţ şi servitori. Apropierea de Don Quijote este vizibilă. La fiecare chemare a prinţului, servitorul răspunde cu îngăduinţa bunului simţ care acceptă, uneori, jocul fanteziei, apoi râde, iar la urmă, dispreţuieşte. Pentru el, prinţul este un nebun incapabil să se încadreze în dimensiunile realităţii, care-şi merită soarta, pentru că, nici în ceasul din urmă, nu pare a înţelege adevărul. Tot servitorul îi face cunoscut adevărul, dar prinţul îl refuză fiindcă adevărul lui este altul, şi, de aceea, moare împăcat, absorbit, parcă, de forţa propriului vis. Niciun reproş nu se îndreaptă spre fiara care l-a ucis şi niciun regret nu-l însoţeşte, doar sunetul cornului, semn al izbânzii, se ridică spre cerul senin într-o scurtă şi duioasă melancolie: „Dar vai! Sub luceferii palizi ai bolţii/ cum sta în amurg, la izvor aplecat,/ veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii/ îl trase sălbatic prin colbul roşcat.// (…)// - Taci./ Mai bine ia cornul şi suflă întruna,/ Să suni până mor, către cerul senin…/ Atunci asfinţi după creştete luna/ şi cornul sună, însă foarte puţin.” Asta, la o primă lectură! „La altele, în succesiune ascendentă, aprofundată, pot fi deduse multe şi felurite semnificaţii, fireşte, oarecum convergente: simbolice, magic-religioase, spiritualiste”.1 Balada lui Doinaş apare astfel ca o ars poetica, întrucât viziunea poetului asupra creatorului şi creaţiei conţin aceleaşi sugestii etice care au plecat din legenda Meşterului Manole şi au devenit „mit fundamental al românilor”.2 Nicolae Manolescu, şi nu numai, consideră (pe bună dreptate!) că baladele sunt partea cea mai originală şi mai rezistentă a poeziei lui Ştefan-Augustin Doinaş. Parabole relativ simple, cu mai multe sensuri, uşor de înţeles, cu o anumită cantabilitate a versurilor, rotunde din punct de vedere compoziţional, baladele stârnesc şi astăzi interesul cititorilor de poezie, mai ales în şcoală. Starea lirică a Alfabetului poetic Debutul în revistă este consemnat în 1939, în „Jurnalul literar” călinescian şi este continuat de colaborarea la „Viaţa românească” şi, mai ales, la „Revista Cercului literar de la Sibiu”. Încă de la început, destinul literar al lui Doinaş avea să se contureze ca unul de excepţie prin premiul „Eugen Lovinescu” pentru volumul-manuscris Alfabet poetic, pe care îl primeşte în 1947. Ecourile blagiene se simt, în acest volum, chiar de la început: „La început a fost cuvântul IUBIRE./ Respiraţia ta ajungea până la mine/ stranie, ca o adiere de vânt, iar vântul/ stăruia-n juru-ne ca o respiraţie tainică.” (Poem). De altfel, şi universul tematic se configurează încă din perioada debutului: iubirea, cosmosul, istoria, poezia, filonul baladic etc. Acestea prind relief liric printr-o succesiune de motive pe care le vom puncta la momentul cuvenit. De altfel, iubirea se impune ca dominantă tematică a volumului Alfabet poetic: „Ameţitoare, albă stalactită/ care susţine bolta unui gând/ cu trupul ei de raze spumegând,/ cu gura tragică şi răzvrătită;// profil de-argint, ca marea-ntr-un intrând,/ de unde praguri tot mai sus invită/ 1 Ion Rotaru – O istorie a literaturii române, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 190. 2 G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

spre-o altă lume, furtunos ivită/ din mâluri şi azururi, rând pe rând.” (Amanta). În Un zeu al hotarelor, iubirea carnală rămâne o vagă amintire a unei stări de vis: „Un zeu al hotarelor stă între noi./ Sărutul rămâne pe umerii lui/ şi zace uitat, putrezind ca mărul/ din care cândva l-am muşcat amândoi.// Ne-aducem aminte că-a fost amărui./ Pe sânii de brumă, pe şolduri apoi/ bogat pâlpâie cu flacăra-i părul,/ aşa cum de-atunci nencetat îl văzui.// Acum eşti departe, iar visul e scrum./ O undă bogată-n fum şi dezastre/ trecând spală lespedea unde şezum.// Acum înţeleg că până la moarte/ de vârsta de foc, de inimi, de astre/ un zeu al hotarelor ne desparte.” Se află aici, regretul prea timpuriu pentru o poveste de dragoste care pare că s-a sfârşit înainte de a începe. Se află, de asemenea, aici, dovada peremptorie a preocupării lui Doinaş pentru forma versului (poezia datează din 1942). Se amestecă, în acest prim volum, măşti ale erosului cu elemente ale unui decor cu vagi răsfrângeri eminesciene şi blagiene: „Aici am stat cândva, pe la amiaz,/ cu măştile iubirii pe obraz,/ sub cerul ce-şi scotea din slavă zeii/ ca nişte-ntruchipări ale scânteii./ În semicerc, pe trepte, brazi, goruni/ zvâcnind din svelte busturi de nebuni/ priveau din verde marmură firavă/ mişcarea noastră plină de otravă./ Un vânt umblat cânta necontenit/ voinţa zeilor cu glas mărit/ şi-ncetinindu-şi aripa sub tâmplă/ stârnea, copilăros, peruca simplă.” (Măşti). Cu Forma omului, discursul liric devine grav, poetul însuşi devine un Creator în spirit platonician („Şi astfel după ce fiinţa omenească a fost tăiată în două, fiecare jumătate de om dorind pe cealaltă, se ducea să o caute”): „În ziua cea dintâi, pe când lumina/ tâşnind în mari mănunchiuri de văpăi/ nu limpezea nici dragostea, nici vina,/ nici umbre moi nu presăra pe văi;// (…)// venea un uriaş, lovind pereţii/ cu umbra unui trup hidos, diform,/ şi se pleca să-şi vadă faţa hâdă/ în recile oglinzi cu prund de-argint,/ să plângă şi pe urmă să surâdă/ gândind că, totuşi, apele îl mint.” Starea lirică a Utopiei Volumul Ovidiu la Tomis cuprinde poezii din perioada 1951–1957. Aşezat în fruntea poeziilor din acest volum, poemul Ulisse sugerează aceeaşi constantă temă a iubirii, la care poetul revine ori de câte ori are ocazia. De data aceasta, tonul este grav, lirismul pare că se estompează sub greutatea simbolurilor antice. Aproape toate celelalte poezii au forma de sonet şi nu se distanţează semnificativ de temele preferate. În Ovidiu la Tomis, admiraţia capătă rezistenţă de granit: „Zadarnic spumegi, veninoasă mare,/ din valurile-ţi negre şi amare!/ Eu stau nebiruit în faţa ta.// Şi mii de ani, în zarea arămie,/ poeţi însinguraţi asemeni mie/ sfidându-te cu lira vor cânta.” Cu Voluptatea limitelor, epicul interferează cu liricul, iar tonul baladic revine în forţă. Apreciem că motivul lunii explică şi, în acelaşi timp, mistifică (ca la Blaga) lumea în care trăim, adâncindu-i misterele şi transformându-le în taine şi mai mari: „Întotdeauna am simţit că luna/ e una din acele vietăţi/ cu suflet dublu, ce hălăduiesc/ deopotrivă-n apă şi în aer.// (…) // Şi a ieşit apoi/ pe ţărmuri, cu un strigăt de văpaie/ atât de stins, atât de enigmatic,/ că cealaltă jumătate a ei/ - imaginea din apă – purtătoare/ a sufletului calm, nepricepându-l,/ continua să roadă umbra dulce/ a sălciilor plânse, din adânc…” (Luna). Cu Născut în Utopia, lirismul pare că revine în matcă, deşi unele simboluri cu ecouri epice îşi mai găsesc locul. Volumul cuprinde poezii scrise între 1969 şi 1975. Iubirea se naşte între astre şi mare, din lut şi apă, peste care adie o boare de vânt. Iubirea devine împlinire de o clipă: „Pasul acela, înaripatul,/ care nu era pas,/ neiertătorul, neîntrupatul/ fără popas,/ cel ce-n potir de sunet şi rouă/ înflorind adormea,/ astru născând în dragoste nouă/ inima mea, -/ pasul acela, palidul, unde-i?/ O, fragil, străveziu,/ zilnic mi-l fură-n cearcănul undei/ marea, târziu…” (Pasul acela). Tărâmul de împlinire întru poezie este acest tărâm al Utopiei. Născut în Utopia, care încheie

Cine mai citeşte astăzipoezia lui ştefan-augustin doinaş

ciclul omonim, pare a fi un fel de poem cu rezonanţe autobiografice: „Fu întrebat de unde e, răspunse:/ „Născut, crescut, trăind în Utopia”. Din Anotimpul discret reţinem cele şapte Sonete către Euridice. Aici, astrele devin proiecţii ale unei iubiri împlinite prin artă; universul mare generează sentimente curate, într-un gest demiurgic care amestecă izvorul cu dorul, astrul cu lutul, din care se naşte o „scară pe care noi, mereu, o coborâm.” (Sonetul I). Concepţia lui Doinaş despre poezie şi despre misiunea poetului o descoperim în câteva poeme din Conjuratio poetica: Arta poetica, Cuvintele, Poezia ca dobândă a morţii, Poetul ca negustor de zăpadă, Poezia ca ispită a limbii, Cel ce vorbeşte-n locul meu, Omagiu, Oracol mut, Conjuratio poetica. Ilustrăm afirmaţia cu ultima poezie din înşiruirea de mai sus: „Una şi singură,/ pulsar/ între Alfa şi Omega,/ lauda locuieşte în cerul gurii.// Acolo -/ fâlfâind în locul păsării,/ cuvîntul pasăre se ouă în aer./ Acolo -/ suferind în locul inimii,/ cuvântul inimă nu oboseşte./ Acolo-/ durând în locul iubirii,/ cuvântul iubire se împarte la castori./ Din exil,/ Ioan-fără-Limbă/ - prinţul cu sabia-n teacă -/ ne-a trimis veste.// Să aşezăm zale ori câlţi/ între noi/ şi tăişul lucrurilor// Să întemeiem/ în alb/ Împărăţia Cuvintelor”. Starea lirică a prezentului Poezia lui Doinaş este o poezie de factură neoclasică, iar autorul ei este un reflexiv, manifestând tendinţa de a conceptualiza sentimentele şi de a imprima universului întreg ordine şi echilibru. În creaţia lui, lumea este un spectacol, iar poetul este o conştiinţă contemplativă şi senină. Preocupat de marile teme ale artei, Ştefan-Augustin Doinaş este receptat ca un poet echilibrat, care îşi purifică emoţiile printr-o disciplină remarcabilă a versului, îndelung elaborată. Mai târziu, avea să-şi aducă aminte de perioada începutului, pe care o pune într-o relaţie nouă, reproşând confraţilor întru poezie lipsa de interes faţă de formă: „Ştii, după perioada proletcultistă, când oficialităţile administrative decretau cine e poet şi cine nu, a urmat o alta, când unii poeţi se decretează ei înşişi drept genii, deschizători de drumuri, inovatori de profesie etc., sau o fac prin cei mai apropiaţi prieteni ai lor. Situaţia aceasta – în care scriitorul vrea să vorbească înaintea operei sale – m-a determinat să intervin.” Nu putem încheia periplul nostru printr-un univers al stării poetice fără să identificăm, prin re-scriere, Starea cuvintelor, aşa cum însuşi Ştefan-Augustin Doinaş a văzut-o: „Iară şi iară/ începe starea fiduciară.// Toate zac bolnave/ pe arie:/ şi cele dure,/ şi cele suave,/ - şi nu mai pot să îndure./ Ca şi când după Nominarie/ - ultima lună din anul cu nimb -/ ar mai fi încă una: - de schimb./ Le-am spus:/ - Dar voi sunteţi doar cuvinte:/ iniţiale,/ feude scutite de orice apus,/ o bolboroseală fierbinte/ în cerul gurii senioriale…/ - Doamne, mi-au răspuns. E zadarnic:/ existentul, ca un paharnic/ prea harnic,/ pe toate/ vai! Ne-a umplut/ până peste poate/ de înţelepciune şi lut./ Iară şi iară/ începe starea fiduciară.// Ce profet diletant/ ne-a luat din braţele vântului?/ Un rege itinerant/ sfârşeşte cu noi cucerirea pământului…/ - Nu-i nimic: nu vă temeţi de însuşire./ Am să-l aştept la ieşire…”

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

VASILE ALECSANDRI ŞI MATEI MILLO DOUĂ TALENTE ÎN SLUJBA THALIEI Antoaneta MACOVEI Nicicând o intervenţie despre două destine umane şi artistice, Alecsandri şi Millo, nu poate fi gratuită. Nicicând personalitatea artistului Matei Millo nu trebuie să fie uitată pentru că el nu a fost doar interpretul ideal al scrierilor dramatice ale lui Alecsandri ci sfătuitorul, criticul şi cronicarul, omul de inimă cu flerul celui ce ştie şi simte pulsul publicului. Deci, Alecsandri şi Millo două destine, două vieţi care au ars pentru triumful teatrului naţional. Întors la 1848 din pribegie, Alecsandri nu întârzie să se implice dezvoltării fenomenului cultural. Pentru el teatrul însemna „singurul mijloc de uşurare a sufletului”. „Sunt plictisit scria el lui I.Ghica – dar lucrez mult ... Fac piese de teatru ... este singura tribună care ne mai rămâne. Asta reuşeşte mai bine decât jurnalismul. Lumea nu citeşte jurnalele dar se duce la teatru şi se alege cu ceva idei”. Legate prin firele trainice ale prieteniei şi ale unor ţeluri comune, cele două personalităţi, Millo şi Alecsandri, au rămas în posterioritate un model al colaborării creator-actor. Lectura scrisorilor primului dezvăluie fapte şi trăiri mai puţin discutate. Desigur că nu urmărim să descoperim ineditul sau senzaţionalul, lucru greu realizabil, pentru că în decursul unui veac cercetătorii nu au stat degeaba. Ne vom opri la cele şase scrisori adresate de Millo lui Alecsandri publicate de Marta Anineanu,1 texte care întregesc cunoaşterea raporturilor dintre cei doi prieteni şi colaboratori. Acest mănunchi epistolar dezvăluie trăirile omului Matei Millo cu succesele şi amărăciunile inerente unei existenţe de artist, fără efuziuni de circumstanţă sau protocol de serviciu. Autenticitatea vieţii triumfă peste rigorile genului epistolar. Aici Millo nu mai este actorul care îşi plăsmuieşte textul ci omul, cu experienţa cotidiană, neconvertită în ficţiune, dornic să comunice, să se confeseze să ceară sprijinul, sfatul sau încuviinţarea interlocutorului, în cazul de faţă una dintre cele mai populare personalităţi, mai strălucitoare ale culturii româneşti. Scrise între 1864 şi 1882, în limba franceză, scrisorile precizează unele momente şi situaţii, descopăr sau autentifică relaţii, stabilite sau distruse, de cel ce a stat în fruntea vieţii artistice româneşti timp de şase decenii. Cine ar fi bănuit că Matei Millo nu se împăca cu M. Kogălniceanu ? Şi totuşi, scrisoarea din 28 oct. 1864, adresată lui Alecsandri în termenii cei mai apropiaţi („Preţiosul meu prieten”), debutează cu o astfel de ironie la adresa ministrului lui Cuza: „Scuză-mă dacă nu ţi-am scris mai curând dar până în clipa aceasta am fost ca pe jărătic. Miile şi miile de mizerii ale celebrului nostru reformator, care şi-a făcut o popularitate în genul lui Erostrate, nu mi-au lăsat timp să răsuflu...”2 . Acesta constituie un exemplu doar pentru ceea ce înseamnă scrisoarea, modalitate 1 Scrisori către Vasile Alecsandri, Minerva, 1978. 2 M. Kogălniceanu, asemeni lui Erostrate din Efes care a dat foc templului Dianei pentru a deveni celebru, dorea în 1863 să reorganizeze teatrul, cu ajutorul unei comisii formate din C.A. Rosetti, V. Bourescu, Gr.Bengescu, I. Silion şi I. Strat.

Vasile alecsandri şi matei millodouă talente în slujba thaliei

şi mijloc de-a trece dincolo de aparenţe şi a „citi” gândurile şi sentimentele celui ce stă în spatele rândurilor. Dar ceea ce ne reţine atenţia în mod special, în epistolele lui Millo, scrise într-o limbă franceză impecabilă, sunt câteva momente, cruciale pentru evoluţia actorului Millo, a teatrului nostru şi a creatorului de texte. Neînţelegerile şi nerentabilitatea de la teatrul ieşean determină pe Millo să privească spre capitală, aşa cum an de an, generaţie de generaţie a procedat. Cu sprijinul lui Alecsandri şi ai altor prieteni ajunge, în 1852 la Bucureşti, ia în antrepriză Teatrul cel Mare. Anunţă 24 de premiere ! Este perioda de strânsă colaborare cu Alecsandri; reprezentarea Chiriţelor, Millo director, a cântecelelor comice îl fac pe Millo celebru, vizavi de popularitatea altui mare actor, Mihai Pascaly cu care s-a aflat într-o rivalitate fără sfârşit. Rândurile din 10/22 ianuarie 1865, adresate lui Alecsandri, întăresc acest adevăr. Însărcinat de ministrul de resort să ţină un curs la Conservatorul nou înfiinţat, Millo nota: „... rolurile, repetiţiile, reprezentaţiile, administraţia” îl copleşeau „Nu aş fi primit acest adaos de muncă şi de greutate, dar cum Kogălniceanu vroia să dea aceasta tot lui Pascaly, d-l Creţulescu aproape m-a forţat să accept pentru a înlătura pe celălalt, a trebuit să primesc”. (p.288) Dincolo de orgoliul lezat al marelui Millo, trebuie să subliniem pornirea sinceră a acestui mare îndrumător al artei interpretive româneşti. De aceea, calitatea de profesor nu a fost executată doar dintr-o vanitate ci din sentimentul datoriei, a convingerii că are ce împărtăşi generaţiilor tinere. Numit profesor de mimică şi declamaţie la noul conservator de artă dramatică de la Bucureşti, înfiinţat la 1 septembrie 1864, Matei Millo se preocupa de ultimele apariţii în domeniul artei dramatice. Scrisoarea din 10/22 ianuarie 1865, poartă un P.S. elocvent pentru noile preocupări pedagogice ce-i stăteau în faţă: „Cum am mare nevoie de câteva lucrări de valoare şi cu totul speciale, care tratează despre declamaţia teatrală, trimite-mi o scrisoare pentru fratele dumitale, la Paris, care cunoaşte pe Got la Comedia franceză şi care le va trimite d-lui Boligot, căruia îi voi înmâna preţul”.3 La inaugurarea Conservatorului marele artist a ţinut un discurs care a avut un ecou deosebit.4 Aceeaşi scrisoare comunica autorului succesul cu Zgârcitul risipitor precum şi impresiile celui ce montase piesa în 15 zile. „Nici dumneata nu ai fi făcut mai mult şi mai bine decât am făcut eu; înţelegi că eram de două ori interesat, şi ca artist, şi ca antreprenor. ....Piesa a fost jucată cu un ansamblu puţin obişnuit la Teatrul valah, rolurile erau ştiute pe degete şi ceea ce este mai extraordinar este că şi eu ştiam pe al meu într-un fel puţin obişnuit”. Exigent cu sine dar şi cu cei pe care îi conducea, Millo ţinea ca trupa lui să apară în faţa publicului, atât de select din seara premierei, luaseră parte şi Prinţul şi Prinţesa, într-o formă ireproşabilă. Reţeta obţinută era de 122 ducaţi! Interesante sunt comentariile actorului pe marginea textului lui Alecsandri. Şi cred că aici a stat secretul succesului autorului Chiriţelor şi al lui Barbu lăutarul; textul îşi verifica valabilitatea prin reprezentarea lui imediată. Millo schimba, inventa, suprima, în funcţie de sală. Încrederea reciprocă ce o aveau unul în celălalt a putut duce la succesele înregistrate. Îndemnurile sale nu vor fi rămas fără ecou în mintea lui Alecsandri: „Cred că sunt obosiţi să audă vorbindu-se de politică, fie de bine, fie de rău, şi că buna critică a moravurilor este încă ceea ce le place mai mult. Să ne întoarcem la vechea, buna şi sănătoasa şcoală a lui Molière şi Beaumarchais şi a iubitului meu autor, şi să nu ne murdărim condeiele cu mârşăviile marilor noştri politicieni, care sunt tot atât de meschini pe cât sunt de stupizi şi de plictisitori”. (p. 290) 3 Vol. cit. , p.290. 4 Ioan Messof, Teatrul românesc, vol.II, p.125 şi urm.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Aşa cum cu facilitate se poate observa, Millo avea publicul în mână, ştia ceea ce prinde şi ceea ce cade. Rare ori nu i-a ghicit preferinţele şi nu a venit în întâmpinarea lor. Una din aceste perioade, mai grele, s-a conturat în primăvara lui 1865 „sezon dezastruos”, cu „pierderi simţitoare”, când Millo îi scria lui Alecsandri : „Binevoitorul meu prieten şi singurul meu sprijin, m-am gândit deci că Concina şi Ginerele vor fi un mare noroc pentru începutul sezonului viitor. Numai că, spiritualul şi fecundul meu autor, cred că încercând să abordezi un gen mai serios, după modelul Concinei şi Ginerelui, nu trebuie să neglijezi vechiul dumitale gen: Chiriţa, Lipitorile, Barbu etc. El ţi-a creat reputaţia şi pe a mea de asemenea, graţie dumitale. A făcut mai mult bine ţării, de cincisprezece ani, decât toate şcolile, cărţile şi ziarele publicate în acest răstimp. Nu fi nerecunoscător faţă de acest haz comic, care te caracterizează şi care îţi vine de la Molière, tatăl nostru al tuturor”5. Şi pentru a-l angaja şi mai mult pe Alecsandri, Millo îi oferea câte 300 de ducaţi pentru stagiunile viitoare. Măcinat de hărţuieli, îndoieli şi sâcâielile „Kogălniceanu”, pe de o parte, după căderea ministerului Kogălniceanu, M.Pascaly care credea că acesta este binevoitor lui Millo, reia campania în vederea obţinerii direcţiei Teatrului Naţional, funcţie pe care o onora Millo. Ultimile două scrisori, din 28 iulie 1866 şi sfârşitul lui 1882 închid în ele marea dramă a celui ce servise scena românească – din convingere patriotică şi nu din veleitarism. „Silit” să desfacă contractul pentru direcţia teatrului, „ruinat şi îndatorat”, „văzând cariera mea dramatică şi literară sfărâmată chiar de servitorii acestui regim” – spune Millo cu amărăciune – ia hotărârea unor reprezentaţii în beneficiul său. C.A. Rosetti şi Maria Rosetti se vor ocupa de distribuirea biletelor. Era un moment destul de critic în evoluţia evenimentelor politice. După detronarea lui Cuza venise „Prinţul”. Aşa cum reiese din corespondenţă, spectacolele de curtoazie nu mai încetau. Marele actor nu s-a înscris în corul de ovaţii. „Am lăsat şarlatanilor de meserie, Pascalilor şi consorţilor, să plictisească pe Prinţ cu imnurile şi tablourile lor alegorice de prost gust şi când am văzut stingându-se ultimul lampion al entuziasmului la comandă, am venit cu simpla mea reprezentaţie de beneficiu”.6 Succesul a fost mare. Textele jucate erau tot ale lui Alecsandri. La sfârşitul unei cariere, după 60 de ani de „grijă şi lucrări”, nu-i mai rămăseseră (aceasta era in 1882) decât amintirile. Nu i se mai încredinţau roluri. Lipsa de disciplină din noul teatru, „neînţelegerile” şi „anarhia” care domneau în instituţia artistică de primă mână a ţării îl fac pe bătrânul Millo să-l numească Teatrul „Babel”. Chiar dacă din scrisorile pe care am încercat să le readucem în actualitate transpare, uneori, şi patima actorului pentru succesul facil, unele interese omeneşti, dezavuarea unor inimiciţii, un fapt rămâne de necontrazis; în paginile lor am redescoperit două suflete care au vibrat în acelaşi ritm, unite de aceeaşi sacră misie - creşterea teatrului românesc. Convins de contribuţia lor, în scrisoarea din 1882, Millo avea să scrie lui Alecsandri: „Dacă spre fericirea noastră vei veni la Bucureşti, pentru sau după sărbători, ai putea pune stavilă dezastrelor în care moare teatrul, care până la urmă, orice s-ar zice, este opera vieţii noastre laborioase, a amândurora.”7. Orice comentariu este gratuit. „Într-o epocă de saţietate beletristică şi dorinţă de adevăr corepondenţa e foarte căutată”8 . Poate că acesta va fi şi motivul pentru care corepondenţa emisă de unele personalităţi rămâne 5 Vol. cit. , p. 293. 6 Vol. cit., p. 299. 7 Op. cit., p. 302 8 Paul Cornea, Documente şi manuscrise literare, vol. III, Corepondenţa B. P. Haşdeu – Iulia Haşdeu, Academia R.S.R. 1976, p. 7.

Vasile alecsandri şi matei millodouă talente în slujba thaliei

încă un tărâm explorabil, nu lipsit de ineditul faptelor şi senzaţia apropierii iluzorii de oamenii şi evenimentele dispărute. Prin intermediul ei este posibilă restituirea nu numai a temperaturii Z unei epoci, a tensiunii colective dar şi existenţelor individuale, în special, pentru că această cale a comunicării cu un interlocutor degajă, inevitabil, o cantitate imensă de adevăr, sinceritate şi subiectivitate. Omul şi sufletul apar ca doua entităţi concordante. Masca sub care se ascunde totdeauna scriitorul, conştiinţa publicităţii sunt atribute străine corespondenţei. Pe drept cuvânt G. Lanson, într-un studiu de mare întindere, despre literatura epistolară, scrie că „Toate acestea vor să spună că există o singură regulă a genului epistolar: să fii tu însuţi, oricum ai fi, să te arăţi în scrisori aşa cum eşti în lume”. Lectura scrisorilor lui M. Millo ilustrează pe deplin observaţia teoreticianului amintit. Actorul român a reacţionat în rândurile scrise lui Alecsandri nu conform unui cod ci la fel cu toate spiritele care au adoptat corespondenţa ca intermediar în relaţiile interumane. Aici îl descoperim pe Millo însuşi, natural şi cald, omul cu viaţa lui. Ce poate fi mai captivant decât autenticul?

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

UN SCRIITOR ÎMPOTRIVA CURENTULUI: URMUZ Lector unic. dr. Livia IACOB Secolul XX narativ debutează sub imperiul unui paradox: numărul deosebit de mare de adepţi pe care i-a adjudecat romanul – atât din partida scriitorilor înşişi, cât şi din cea a cititorilor – este subminat de numărul redus al subiectelor propriu-zise, cele care constituie „materia primă” a operelor respective. Criza limbajului, făcută publică o dată cu apariţia scrierilor urmuziene în literatura română sau denunţată în mişcările avangardiste din celelalte literaturi europene, se explică, de fapt, prin acuta criză a subiectelor. Nemaiputând inventa nimic nou, romancierii sunt, în consecinţă, datori să recitească literatura şi, în baza erudiţiei astfel dobândite, s-o reconstruiască, modelând vechile tipare sub titluri noi. O situaţie asemănătoare înregistrează şi critica literară, şi teoria acestui moment, întrucât, prin reprezentanţi de seamă, ele se îndreaptă de asemenea în direcţia recuperării, reinterpretării şi valorificării pe cât posibil obiective a canonului, recomandând traseul respectiv ca sursă de inspiraţie şi scriitorilor. Punctul de vedere formalist este, terminologic vorbind, un deschizător de drumuri pentru atât pentru teoreticienii literari ai secolului XX, cât şi pentru romancierii postmoderni, căci teoria „naraţiunii dialogice” pe care cei dintâi au propus-o, iar cei din urmă au aplicat-o ca principiu intern de dezvoltare a scriiturii a apărut înainte de parodiile postmoderne cele mai cunoscute (Iubita locotenentului francez a lui John Fowles, Evanghelia după Isus Hristos de José Saramago, Cartea lui Daniel a lui E.L. Doctorow etc.). Descrierea a ceea ce s-a numit, în traducerea românească (Ce este literatura?), literaturitatea textului şi a funcţionat mai târziu drept literaritate va putea fi făcută, aşadar, doar printr-un limbaj de specialitate, adecvat, rezervându-şi marje de eroare cât mai reduse. În cadrul acestui limbaj, parodia şi parodierea sunt fenomene asupra cărora formaliştii s-au aplecat cu obstinaţie, motivaţi de faptul că dezvoltarea literaturii ar fi, practic, incompletă (dacă nu chiar imposibilă) în lipsa textelor parodice importante. Interesantă şi din punctul de vedere al inspiraţiei, al abordării subiectelor vechi într-o nouă lumină, parodia reprezintă, o dată cu Şcoala Formală rusă, un factor de evoluţie internă a literaturii, autogenerator. Nu este uitată nici dimensiunea comică pe care, de foarte multe ori, operele parodice o dezvoltă cu generozitate. Terminologia astfel obţinută se susţine prin numeroase exemplificări, fie din literatura rusă, fie din canonul universal, accentul căzând asupra ideii de canon, rareori asupra unor parodii marginale. Registrul „formal” variază de la spectrul prozei la cel al textului liric, într-un articol programatic fiind luată în calcul chiar folosirea parodică a stilului epistolar etc. Articolul lui Iuri Nikolaevici Tînianov intitulat Dostoievski şi Gogol (Despre teoria parodiei) rezonează – exemplificând, cum lesne se subînţelege, prin categoria numelor mari din literatura rusă – cu ideile lui Tomaşevski în aceeaşi notă a continuităţii tradiţie/modernitate pe care o asigură, comic şi/sau prin intermediul stilizării, parodia. La scară universală, literatura reprezintă, în concepţia acestui teoretician, un depozit de procedee vechi şi noi care convieţuiesc numai după ce lupta pentru supremaţie şi, de ce nu, pentru supravieţuire se va fi încheiat. Încadrând parodia la capitolul „preluărilor” mărturisite („făcute conştient”, cum ar fi scris Tomaşevski) şi separând-o de adaptare sau imitaţie ori pastişă, Tînianov îşi motivează opţiunea notând că „orice preluare în literatură este în primul rând luptă, desfiinţarea construcţiei vechi şi realizarea unui

Un scriitor împotriva curentului: urmuz

ansamblu nou din elemente vechi”1. Citindu-l, am avut impresia că recunoaştem tacit motivaţiile care l-au împins pe Urmuz, autorul acelui roman – Pâlnia şi Stamate – în patru părţi care se întind pe doar câteva pagini (zece sau opt, în funcţie de ediţia consultată), unic în literatura universală, să denunţe, sub forma parodiei muşcătoare, criza limbajului de început de secol şi absurditatea oricărui discurs care s-ar situa de partea originalităţii literare. Desigur, Tînianov nu s-a apropiat de textul urmuzian atunci când şi-a enunţat teza. O vom face noi însă, întrucât observaţiile sale pot fi mai uşor înţelese prin intermediul parodistului român. Lupta ce are drept rezultat „preluarea”, urmată de desfiinţarea anumitor modele şi instaurarea noii opere reprezintă, de fapt, garantul evoluţiei formelor şi şcolilor literare. Indiferent dacă ea se duce cu maliţiozitate sau în spiritul omagierii modelului, presupune dispariţia linearităţii ce ar genera, în caz contrar, opere asemănătoare pe bandă rulantă. Deşi ,,oamenii îşi imaginează de obicei o linie dreaptă care leagă pe reprezentantul mai tânăr al unei orientări literare de cei mai în vârstă decât el”, fenomenul e, în realitatea demonstrabilă a circulaţiei operelor literare în timp şi spaţiu, mult mai complex. Parodia nu mai are neapărat legătură cu vârsta autorului operei, care s-ar putea, în relaţie de cauzalitate, fie revendica de la un model strălucit (urmând să-i asigure trecătoarea faimă), fie declara împotriva generaţiei precedente sau chiar a ideii de generaţie în sine. Drept urmare, nu trebuie coborâtă în sfera josnică a ,,bătăii de joc”, a ,,vrăjmăşiei” unuia sau altuia dintre participanţi; mulţi dintre autorii parodiaţi receptează, de altfel, cu ,,veselie” textele care-i vizează. Atât la nivel conceptual, cât şi practic, e vorba de „atitudinea faţă de un anume fenomen de la care se porneşte, deci de delimitare (s.n.)”2 . Delimitarea ca formă a dinamicii canonului face, în consecinţă, ca parodia să se transforme dintr-un proces marginal într-unul central, provocând continuu graniţele imaginarului şi ale limbajului. Problema limbajului asupra căreia se opreşte Tînianov, construindu-şi, original, teoria în baza binomului parodie – stilizare, l-a preocupat fără îndoială şi pe Urmuz, aşa cum rezultă din textele sale halucinante ca imagine, cu evidente înclinaţii spre absurd, dar impecabile din punctul strict de vedere al sintaxei, al logicii frastice. Binomul parodie-stilizare, întâlnit şi la Tomaşevski, vizează concret modul în care hipotextul poate fi citit în hipertext. „Ca procedeu, stilizarea se apropie de parodie. Şi una, şi cealaltă au o viaţă dublă; dincolo de planul operei se simte cel de-al doilea plan, stilizat sau parodiat”3. Cei doi termeni nu sunt însă sinonimi, diferenţele intervenind în modul de receptare al textului de către cititorul său. Cititorul de astăzi al lui Urmuz recunoaşte intenţia autorului de a parodia formula consacrată a romanului realist în Pâlnia şi Stamate, dat fiind că tradiţia literară nu reţine prea multe romane care să se întinde pe câteva pagini; ca atare, va căuta să descopere şi care sunt operele de la care a pornit sau măcar să precizeze dacă parodia ridiculizează categoria epicului romanesc în întregime. „Parodia cere însă obligatoriu (s.n.) ca cele două planuri să nu se suprapună, ca între ele să fie o discrepanţă. (…) În cazul stilizării nu există această discrepanţă, dimpotrivă ambele planuri – cel ce stilizează şi cel stilizat ce transpare în el – se află în concordanţă unul cu celălalt.” Cum textul parodic urmuzian presupune asumarea sa de către cititor prin raportarea la textul parodiat, recunoaşterea poate fi făcută numai după ce vor fi fost luate toate precauţiile. Altfel spus, hipertextul nu trebuie să se solidarizeze (întrucât s-ar confunda) cu hipotextul, faţă de care manifestă discursiv o opoziţie certă, chiar dacă opoziţia nu antrenează întotdeauna polemica. De multe ori, „parodierea este atât de evidentă încât pentru stabilirea ei este de ajuns o simplă aşezare în paralel a textelor”4. 1 I. Tînianov, „Despre Dostoievski şi Gogol (Despre teoria parodiei)”, în Ce este literatura?, p. 475; 2 Ibidem. 3 I. Tînianov, art. cit., p. 478. 4 Idem, p. 486.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Tocmai opoziţia planurilor permite citirea „romanului în patru părţi” ca parodie; revenim aşadar la ideea recognoscibilităţii textului de origine în opera literară parodică. Tot Tînianov face referire la acelaşi factor comic de care uzase şi Tomaşevski şi care, ulterior, îşi va adjudeca tipuri de discurs diferite, subsumând ironia, ludicul etc. Comicul asigură glisarea dinspre stilizare spre parodie, căci „stilizarea, motivată sau subliniată în plan comic (s.n.), devine parodie”. Aşa se face că, spre exemplu, parodiind o tragedie vom obţine o comedie, posibil fiind şi reversul, din parodierea comediei să se ajungă la o tragedie prin ancorarea într-un tip de stilizare asemănător. Parodiind motive ale literaturii epopeice, dar şi, conform altor criterii, ale realismului, scrierea urmuziană de dimensiunile unei proze scurte se transformă într-un roman, care împinge, e adevărat, comicul spre absurd. Esenţa parodiei o constituie, la fel ca şi la Tomaşevski, pe care l-am adus în discuţie în paginile introductive ale lucrării, „automatizarea unui procedeu anume”, cu precizarea că ea se face simţită „numai în cazul în care cunoaştem procedeul supus automatizării”5. Viziunea rămâne restrictivă, Tînianov susţinând că parodia nu ar avea mai mult de două finalităţi, şi anume să puncteze automatizarea unui procedeu anumit, apoi să organizeze „un nou material”, sub masca lui ascunzându-se de fapt „vechiul procedeu automatizat”. Automatizarea procedeelor de natură lexicală se realizează fie „prin repetarea” lor (care însă nu „coincide cu planul compoziţional”), fie prin „mutarea elementelor componente (un procedeu frecvent al parodiei este citirea versurilor de jos în sus)”, fie prin „schimbarea sensului cu intenţie de calambur (parodiile scolastice ale versurilor clasice)”, fie prin „adăugarea unor refrene cu sens ambiguu (refrenul din piesa Broaştele parodiind versurile lui Euripide «Am pierdut ulcica», procedeu preferat în anecdote), în sfârşit, „prin disjungerea de procedee similare şi îmbinarea de procedee contrarii”6 . Într-un alt articol, Ritmul ca factor arhitectonic al versului, oprindu-şi atenţia asupra procedeelor specifice liricii, Tînianov constata că parodia în versuri antrenează metrul şi sintaxa unei secvenţe şi le pune să interacţioneze cu lexicul şi semantica alteia7. Spre exemplu, „revoluţiile pe tărâmul poeziei” rezultă din conjugarea unei secvenţe noi cu o alta, anterioară. Urmuz sesizează şi el atât automatizarea procedeelor realiste, dar şi a celor venind dinspre romanele sentimentaliste ori de analiză psihologică la modă în literatura română interbelică, dar în plus denunţă şi automatizarea limbajului însuşi, care va risca să-şi abandoneze funcţia principală, cea de comunicare interumană. În zgomotoasa, vociferanta alternanţă de avangardism, onirism, suprarealism şi, mai nou, postmodernism, Paginile bizare s-au retras, o vreme, de pe scena, ce-i drept prozaică, a „autenticului”. Şabloanele de gândire şi expresie ale paradigmei literare de pretutindeni, denunţate parodic de scriitorul român, vor fi însă prezente pretutindeni şi oricând. Numit de Eugen Ionescu un „profet al revoltei literare universale”, Urmuz îşi merită titulatura, dar cu o precizare: revolta sa, aşa cum reiese ea din texte, nu din mărturiile diverşilor apropiaţi, nu e una organic distructivă, în ciuda înclinaţiei spre maladiv de care a fost acuzat, ci una esenţialmente constructivă. Căci atât Pâlnia şi Stamate, Ismaïl şi Turnavitu, Cotadi şi Dragomir, Plecarea în străinătate, Algazi şi Grummer, postuma Fuchsiadă, cât şi „fabula” Cronicari se supun unei „legi” care a devenit principiu de construcţie la toate nivelurile textului: parodia. Nu însă şi una răutăcioasă, acuzatoare, deşi nu evită nici satira ori cinismul, când necesităţile stilistice o cer. Ci una polemică, incluzând, tematic, recontextualizarea operelor din trecut, cu toate trăsăturile unei nostalgii, uşor ironice ce-i drept, care ne îndreptăţeşte să facem chemin retour către lecturile mai vechi, pentru a le expune, sub lumina prezentului, unor interpretări 5 Idem, p. 487. 6 Ibidem. 7 Cf. I. N. Tînianov, „Ritmul ca factor arhitectonic al versului”, în Ce este literatura?, p. 523.

Un scriitor împotriva curentului: urmuz

noi. În interiorul prozelor sale nu ne putem mişca alene, comoditatea îi este exclusă neiniţiatului, lectorul trebuie neapărat să fie un „intrus” bine informat. Pâlnia şi Stamate n-ar mai avea, în ciuda comentariilor auctoriale, un caracter atât de accentuat parodic în lipsa referinţelor comice la călătoria lui Ulise din Odiseea, vizibile o dată cu maturizarea erotică a lui Stamate... Fuchsiada n-ar mai fi un text complet dacă cititorii n-ar observa trimiterile atât de clare la Ţiganiada, fapt ce-l ni-l prezintă pe autor drept un continuator de primă mână al tradiţiei parodice pe care literatura română a inaugurat-o prin însăşi cea dintâi mare „poemă” a sa, scrisă cu geniu tocmai fiindcă apare in medias res, în lipsa unui model, aşa cum apăruse eposul eroi-comic pe teren italian ori francez. Cititorul avizat, dispus să-şi „ancoreze” speculaţiile interpretative exact în litera textelor aduse de noi în discuţie, le va înţelege, probabil, pe deplin intenţionalitatea dacă le va raporta la romanele în care titlul, alcătuit, îndeobşte, prin joncţiunea numelor celor doi protagonişti, unul de sex feminin şi unul de sex masculin, trimite la povestea de dragoste a acestora. Căci tot o histoire d’amour este şi povestea infidelităţii lui Stamate cu o bizară, dar îndeajuns de simbolică pâlnie. Modul în care autorul accentuează una din observaţiile făcute de un personaj cu privire la starea în care se găseşte celălalt, opusul său, este definitorie pentru tipul de parodiere practicată de Urmuz. Intrând în cameră, Algazy „cu groază observă în stomacul lui Grummer că tot ce rămăsese bun în literatură fusese consumat şi digerat”. Iată, într-o exprimare cât se poate de directă, fără înflorituri bombastice şi de prisos, adevărul postmodernilor: în instanţa ei ultimă – adică, în cazul de faţă, cea mai apropiată de momentul existenţei scriitorului despre care vorbim –, literatura este o înşiruire de locuri comune. Un lanţ de clişee tematice manifestate sub forme şi, desigur, structuri distincte (dar în esenţă destinate aceluiaşi parcurs) cărora le este imposibil să mai sufere o modificare esenţială. În vidul de repere astfel detonat, doar parodia, „formă de spirit compusă din bufonerie şi subversiune”8, mai poate interveni. Printr-o asumată complicitate cu sine însuşi, Urmuz-autorul, bufon şi bineînţeles subversiv, dă senzaţia de imitaţie şi, în acelaşi timp, de a putea fi luat drept original. Aici rezidă cea de-a doua trăsătură fundamentală a scriiturii sale, vocaţia ironică. Paginile sale nu sunt bizare gratuit, doar de dragul absurdului care nu i-a lăsat indiferenţi pe atâţia şi atâţia exegeţi. Ciudăţeniile stilistice reinventează, de fapt, limbajul golit de conţinut sau, în termenii altui secol, formele fără fond, versurile uşor de scris „când nimic nu ai a spune”. Pâlnia şi Stamate e subintitulat, strategic, deci pentru a-i atrage atenţia cititorului că nimic nu e lăsat în voia hazardului în această „fiinţă” care a „îngurgitat”, pe întinderea a nouă pagini, pilule de literatură universală, Roman în patru părţi. Sunt vizate îndeosebi arsenalul de procedee specifice romanului tipic balzacian, dar şi realismul imitativ, de mâna a doua valorică, al scriitorilor cu mare priză la publicul interbelic, ale căror nume s-au şters astăzi din memoria literară. Dar temele parodiate nu se opresc aici: Bildungsroman-ul îşi găseşte un comic răsunet în evoluţia micului Bufty, fiul lui Stamate; epopeicul voiaj din Odiseea se încheie prin săvârşirea unui act erotic cu o pâlnie, în timp ce instituţia căsătoriei este sistematică distrusă; jertfa pentru creaţie din Meşterul Manole îl împinge pe Stamate ca, după ce „îşi îmbrăţişă soţia devotată şi, după ce-i dădu în grabă o vopsea” s-o coase „într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradiţiunea culturală a familiei”. Cât despre coborârea dantescă în cercurile infernale, ea capătă dimensiunea unei călătorii într-un „cărucior cu manivelă” spre „capul misterios al canalului”... Avem de-a face cu un roman care declară, prin rigurozitatea schemei compoziţionale (patru „capitole”, fiecare introducând în scenă câte o parte componentă a modelului realist), că trebuie 8 Cf. Daniel Sangsue, La Parodie, Paris, Éditions Hachette, 1994.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

citit în paralel cu celelalte, cu care intră în dialog, anulând graniţele. Încă de la bun început, căci descrierea aparţine unui interior tipic burgheziei balzaciene, în care se strecoară „nevinovate” note de balcanism: „Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, având terasă cu giamlâc şi sonerie” (p. 15). Până aici, nimic neobişnuit; împărţire a spaţiului, geometrie, într-un cuvânt, exactitate. „Curiozităţile” intervin, parodic, în momentul în care trecem, alături de naratorul omniscient, cu camera de filmat prin tot decorul: „În faţă, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strâns înfăşurată în cearşafuri ude... O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule şi probabilităţi, suportă un vas ce conţine esenţa eternă a «lucrului în sine», un căţel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ţinând în mână o sintaxă şi... 20 de bani bacşiş...”. Sublinierile pe care le-am făcut sunt, luate separat, o mostră a modului în care înţelegea să-şi oficializeze poziţia literară şi, implicit, statutul auctorial Urmuz. Declaraţia sa de „independenţă” în faţa convenţiilor epice şi a structurilor narative ultrauzitate ni se pare interesantă cel puţin pentru duplicitatea sa: dorinţa de evadare dintr-un spaţiu fix, al modelor şi al modelelor, este subminată, cum vom observa în continuare, chiar prin dependenţa de acestea. Căci, vrând să parodieze modelul de descriere realist-occidental, Urmuz îşi pune naratorul în situaţia de a se „conforma” fantasticului oriental, vizibil în a doua încăpere, cea care „formează un interior turc, este decorată cu mult fast şi conţine tot ceea ce luxul oriental are mai rar şi mai fantastic” şi e mobilată de „nenumărate covoare de preţ, sute de arme vechi, încă pătate de sânge eroic”. Aceeaşi obsesie a geometriei e liantul celor două tablouri (în cel de-al doilea, pereţii sunt „conform obiceiului oriental, suleimeniţi în fiecare dimineaţă, alteori măsuraţi, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întâmplare”), cel care le învesteşte, de fapt, cu o finalitate metafizică (şi anume intrarea în posesia facultăţii de a vedea „în timpul nopţii, cele şapte emisfere ale lui Ptolemeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuţă [s.n. – aluzie la faptul că universul acesta aberant e şi ateu]”). Ca în teatrul de mistere medieval, naraţiunea uzează de convenţii pentru a face trecerea de la un moment la următorul. Când simte nevoia să pună reflectorul pe „protagonişti”, Urmuz recurge la o „trapă făcută în duşumea” şi la un „cărucior pus în mişcare cu manivela” – elemente ce se reiau la finalul romanului, semn al închiderii lumii parodice în spaţiul ei restrâns – o recuzită cu care ne înarmăm pentru a intra în lumea „umanizată”, dar „subt-pământă” a prozaicei familii Stamate. Îndeosebi nemulţumit de convenţionalitatea personajelor realiste (tipologii facil de conturat), naratorul le atribuie trăsături care ţin când de fantastic, când de grotesc, dar care au, toate, un corespondent cât se poate de palpabil în logica stratificării sociale. De altfel, la Urmuz ne întâlnim mereu cu un suprapersonaj, nenumit, dar care le înglobează pe toate celelalte şi a cărui prezenţă mai degrabă se ghiceşte: autoritatea ia aici chipul ierarhiei sociale tiranice, precum la Kafka legea îşi face simţită prezenţa în parabole. Astfel, Stamate, din cauza „ocupaţiilor ce le avea în consiliul comunal” a ajuns să capete o „formă aproape eliptică”, în timp ce fiul său Bufty, „gras, blazat şi în etate de patru ani”, e deja înzestrat cu „avere personală”. Soţia „tunsă şi legitimă” nu mai produce nici o surpriză. „Ia parte la bucuria comună, compunând madrigale, semnate prin punere de deget”, în ecourile unui altfel de concert din muzică de Bach. O întrebare se subînţelege: se mai poate face ceva pentru ca aceste schiţe umanizate să fie zdruncinate din „fericirea” lor conjugală? Doar intriga, mai bine zis, parodierea conflictului clasic, ne-o poate spune. Aşa că naratorul se angajează, cum vom vedea, să propună un nou final, dublat de o nouă perspectivă asupra „caracterelor” şi de o atmosferă ce trece în zona comicului: „drama lui Stamate”, constând în „seducerea şi decăderea lui”, cum avea să noteze Nicolae Balotă, oferă prilejul perfect pentru introducerea în text a surprizei, a invenţiei epice. Care diferenţiază acest text de altele similare. Stamate „evadează”, face un salt în şi prin fantastic către o existenţă

Un scriitor împotriva curentului: urmuz

livrescă. Îşi părăseşte, şi la propriu, şi la figurat, liniştea căminului pentru a începe o aventură amoroasă cu o „inocentă şi decentă pâlnie”, dar una şlefuită şi adusă „pe o superbă cochilie de sidef” de o „duzină de Driade, Nereide şi Tritoni”. În acest punct, naraţiunea capătă un caracter dialogic pentru că, în interiorul ei, autorul dialoghează cu un altul, textul dialoghează cu un predecesor al său etc. Pâlnia şi Stamate parodiază celebrele intervenţii ale zeilor din majoritatea epopeilor şi, ulterior, din poemele eroic-comice. Aventura existenţială a prozaicului Stamate se va dovedi una fantastică, extraordinară, care vizează spectaculosul (dar într-un microunivers personalizat, amintind, prin recuzita motivelor şi prin decor, de fantasticul romantic). Spaţiul e atribuit literaturii exotice, iar evaziunea e provocată de o „apariţie” care vine de imaginarul acvatic: „Alergând de urgenţă la tubul de comunicaţie, Stamate, spre marea lui înmărmurire, văzu cum, în aerul cald şi îmbălsămat al serii, o sirenă cu gesturi şi voce seducătoare îşi întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării...”9. Familist convins, Stamate, aflat în clasicul şi perimatul conflict dintre iubire şi datorie, adică „în luptă puternică cu sine10, pentru a putea să nu cadă pradă tentaţiei (...), închirie atunci în grabă o corabie şi, pornind în larg, îşi astupă urechile cu ceară împreună cu toţi matrozii...”. Încercările sale de a scăpă din capcana întinsă de zânele mării (implicaţia Circelor în destinul muritorilor e un ecou suficient pentru a transforma aventura lui într-o tragi-comedie) se soldează însă cu un eşec, în urma căruia ne vom reîntâlni cu un cap de familie „confuz, înnebunit, dezagregat”, dar şi în plin contact cu „fiorii divini ai dragostei”, căci „se simţea acum mai bun, mai îngăduitor, şi tulburarea ce o încerca la vederea acestei pâlnii îl făcea să se bucure şi totodată să sufere şi să plângă ca un copil”. În fragmentul de mai sus, deformarea spaţiului are un ecou imediat în poetica personajului, provocând modificarea comportamentală a protagonistului însuşi. Stamate cunoaşte răsturnări de situaţie care-l fac să se alinieze literaturii de analiză psihologică a momentului. Epicul evenimenţial e dublat de o punere sub lupă a instituţiei căsătoriei însăşi, ceea ce se tot făcea, în perioada interbelică, încă din romanele lui Liviu Rebreanu, pentru a nu mai vorbi de Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu ori Anton Holban. Deghizat în justiţiar, naratorul face o „patetică” dreptate unui personaj marginalizat, căzut pradă prizonieratului obişnuinţei, ca în piesele de teatru ale lui Ibsen: „Uitându-şi cu totul sacrele îndatoriri de tată şi de soţ, Stamate începu să-şi taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l ţineau ataşat de ţăruş şi, spre a putea da frâu liber dragostei sale neţărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pâlniei, făcânduşi vânt în ea de pe o trambulină construită expres şi coborându-se apoi în mâini, cu o iuţeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia îşi rezuma rezultatul observărilor sale în afară” (p. 21). În Pâlnia şi Stamate, mobilul e încă şi mai înalt, dat fiind că pâlnia reprezintă „singura fiinţă de sex femeiesc cu un tub de comunicaţie ce i-ar fi permis (protagonistului) să satisfacă şi cerinţele dragostei, şi interesele superioare ale ştiinţei”. Din perspectiva vieţii reale însă, tot ce este sublim în ficţiune se perimează, pierzându-şi aura estetizantă şi căzând, cu uşurinţă, în uitare. În final, schema circulară a textului se completează, tot într-o notă tragi-comică. Primul „triunghi amoros” (Stamate-soţie-pâlnie) este înlocuit de un al doilea (Stamate-fiu-pâlnie), de unde rezultă un absurd la pătrat, dar şi un efect de comic la pătrat, pentru că aerul de tragedie antică este subminat de un umor de calitate („Într-una din nopţi, Stamate, venind spre a-şi face obişnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimire şi dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, orificiul de ieşire al pâlniei se strâmtase într-atâta, încât orice comunicaţie prin el era imposibilă. Nedumerit şi totuşi bănuitor, se puse la pândă, şi a 9 Urmuz, Pagini bizare, Chişinău, Editura Cartier, 1999, p. 19. 10 Cacofonia voluntară este, aici, un semn al văditei ironii auctoriale.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

doua noapte, necrezându-şi ochilor, văzu cu groază cum Bufty, urcat sus, gâfâind, fusese lăsat să intre şi să treacă”). Un scenariu al dezinhibării, deşi ambiguu, care prin profetismul din încheiere dă jos masca „protagonistului”, asociind căderea lui în banal cu râsul zgomotos al cititorilor. „Cât despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătând prin tubul de comunicaţie, mai privi o dată Kosmosul cu ironie şi indulgenţă.” Categoria bizarului ca atare este şi ea parodiată. Mai mult chiar, transferarea interesului cititorilor în zona umorului facilitează accesul la operă, evitând, cu toate precauţiile ironiei, acel deces al romanului de care se tot vorbeşte astăzi. Chiar dacă Urmuz s-a ferit să-şi publice lucrările, temându-se, probabil, de aşa-zisa lor banalitate, nesigur pe genialitatea scrisului său, totuşi interesat de accesul la public. În eseul Între mine şi mine, Ilarie Voronca făcea următoarea consideraţie: „Urmuz n-a fost un scriitor, adică un slujitor al hulitei literaturi”. Şi parodia practicată de el tinde să-i confirme aserţiunea: Urmuz trebuie redescoperit în calitatea sa de autor care a respins „oficializarea”, înscrierea într-o tradiţie, fie ea şi modernistă, fapt verificabil în cele mai multe dintre texte. Pretutindeni, deşi atât structura compoziţională, cât şi poetica personajului ori stilul ţin de un manierism controlat, efectul e întotdeauna spectaculos. Rezultă colorate îmbinaţii de fantastic şi grotesc, dar şi tributare unui realism balcanic, ducându-ne cu gândul la periferia bucureşteană – suculente în istorii de alcov, de putere, de mărire şi decădere prin (şi pentru) avere. Şi (aproape) toate nişte „poeme în proză sau nişte comprimate parodice ale unor mai vaste, mai nobile specii literare: romane, poeme eroice, epopei, tragedii etc.”11. Venind dintr-o literatură care nu are tradiţia parodică specifică, de pildă, literaturii italiene, dar suplineşte prin inventivitatea numelor sonore care au cultivat-o, de la Budai-Deleanu la Topârceanu, Sorescu sau Cărtărescu, Urmuz atrage atenţia asupra unuia dintre aspectele de seamă care au provocat apariţia postmodernismului: criza limbajului, cu posibile rădăcini şi în lipsa de imaginaţie a romancierului modern cât priveşte retragerea într-un univers ficţional propriu. Sesizată de formalişti, de telquelişti, aceasta i-a oferit creatorului din a doua jumătate a secolului XX premisa aşteptată pentru întoarcerea la surse, la subiectele pre-existente, altfel spus la epicul tradiţional, pe care-l va remodela, obţinând noi şi noi suite combinatorii. Opunându-se doar aparent modernismului, care, prin mişcările extreme de avangardă, se delimita hotărât de curentele anterioare şi chiar dorea să demoleze totul, să facă „antiliteratură”, postmodernismul e tributar unui altfel de artist. Celui conştient că face parte dintr-un lanţ mult mai lung de semne, „artistul hiper-livresc care ştie că noutatea absolută este exclusă şi care decide să convieţuiască paşnic cu tradiţia. Pierzându-şi inocenţa, fiind marele cititor de texte înainte de a fi scriitor, el simte că spaţiile rămase pentru rostiri inedite sunt extrem de înguste. De aceea va trimite cu detaşare, cu ironie, cu superbă toleranţă la biblioteca uriaşă care-l precede”. De aceea, procedeul prin definiţie specific lui este intertextualitatea, care „exploatează referinţele livreşti până la dimensiunea unui stil”12 .

11 „Sterilitatea şi opera comprimată”, în Nicolae Balotă, op. cit., p. 293. 12 Irina Petraş, Curente literare, Bucureşti, Editura Demiurg, 1992.

The „courtier” of Baldassarre Castiglione

THE „COURTIER” OF BALDASSARRE CASTIGLIONE OR ON THE ARISTOCRATIC MANNERS DURING THE RENNAISSANCE Conf. univ. dr. Nicoleta CĂLINA Author of the elegy Tirsi, designated to a celebration at the court of Urbino, and of the epistle in Latin Ad Henricum Angliae regem de vita et gestis Guidobaldi Urbini ducis, Baldassare Castiglione, Italian humanist, diplomat and man of court himself, cortegiano, scholar by excellence, arbiter of aristocratic manners during the Renaissance, after receiving a classical education in Mantua and Milan, he served at the court of the Milanese duke Lodovico Sforza, then entered the service of Francesco Gonzaga, Duke of Mantua and soon after, the court of Guidobaldo da Montefeltro at Urbino.1 He also was in the service of Pope Clement the VII and formed himself at the highest and most civilized courts of Italy. In Rome, he shared friendship with many artists and writers; among these, Raphael soon became a really close friend of him, and he gratefully painted a famous portrait of Castiglione that is now at Louvre (Paris). Moralist writer, Castiglione is, first of all, a political man, deeply engaged in the contemporary events. He wrote few works, but remained in the history of the literature for the dialogue Il cortegiano (The Book of the Courtier), book that opens with a dedication to the Portuguese diplomat and literary man don Michele De Silva, and that was begun in 1514 and finished four years later; he polished its style so elaborately as to delay its publication only one year before his death: 1528. By continuing the work of the Humanists, he researches the nature of man, his “dignity”, his possibilities of improvement, and he elaborates a four-book masterpiece, that describes the accomplishments and moral character of the ideal courtier. He presents, in his book, one of the most re-stamped books of the Renaissance - under the form of a dialogue between the persons from the Court of Urbino - the most important issues of Italian culture and the features of the perfect man in relationship with his problems. Having as interlocutors great men of letters like Pietro Bembo, the dialogue treats, in the first three books, on the education of the court man and in the fourth one, on the education of the woman belonging to the same social status and it remains loyal to the tradition of the dialogue form, that was almost a standard of the didactic literature. The dialogue of the first two evenings defines the personality of the perfect courtier, describing his physical and moral qualities, from the art of the conversation to the “grace” of his movements and of his moral attitude. Urbino was at that time the most refined and elegant among Italian courts, a real meeting point of culture directed by duchess Elisabetta Gonzaga; among most constant guests we can find here Messer Pietro Bembo, a philosopher and a poet, Giuliano de’ Medici, son of Lorenzo il Magnifico and friend of Leonardo da Vinci, Machiavelli, Ottaviano and Federico Fregoso, Cesare Gonzaga, and many other literary men. The guests used to organize intellectual 1 Nina Facon, Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 106.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

competitions which resulted in an interesting, stimulating cultural life that produced a brilliant literary activity. The court of Urbino is not chosen arbitrarily and it responds to profound artistic necessity. Here it is the projection of the ideal world of the kindness and politeness that he could find in this place, but also the poetic translation of a lived reality which is full of autobiography aspects, between known and beloved persons in a short break of happiness and peace of the complicated life. The most ample treaty of the moment, published in Venice by Andrea d’Asolo, the book describes the ideal court and courtier, going into great detail about the philosophical and cultured discussions that occurred at Urbino. The book is significant because it defined the perfect Renaissance gentleman. In the Middle Ages, the perfect gentleman was a chivalrous knight who distinguished himself by his ability on the battlefield. Castiglione’s book changed now that the perfect gentleman had to be educated in the classics as well. Adviser of the prince, having as major quality the wise and proper measure in all the fields, the Court Man is the future Philosopher, counsellor of the illuminated despot in the absolutist monarchies from the Age of the Lights. Assigning to the “Court Woman” the role to sustain the works of the artists that were close to the monarch, Baldassarre Castiglione writes an education treatise for women and indicates their function as culture factors. Giuliano dei Medici is the one who takes out in bald relief the qualities of the woman from palace, which has to be affable, modest, educated and never vain, alternating the pleasant tone with the serious one.2 Castiglione’s Book of the Courtier was a huge and immediate success. Translated into Spanish (1534), French (1537), English (1561), and German (1566), The Book of the Courtier saw some 40 editions in the 16th century alone and a hundred more by 1900. Especially in England the book influenced the idea of a gentleman. Through it, the broad values of Italian humanism - the ideal of the fully developed, well-rounded man, the rebirth of a classical ideal - were helped to spread throughout Western Europe. Yet, it must be admitted that in The Courtier the high qualities of humanitas - culture and virtue - are exalted not for themselves but as tools of self-advancement.3 As another image of the Renaissance, along to that of Machiavelli, his contemporaneous, Castiglione’s work, is worth to be mentioned for his search for an exemplary man, with a strong intrinsic virtue, with an active life, far from any scission, of the torments of the soul, of anxieties, of incapabilities. One of the few European classics of the Italian literature, international bestseller, even beginning from the XVIth century, it completes, in a certain manner, Machiavelli’s Principe4 and represents a capital text for all social occasions, a manual for all those who wanted to live at a royal court and a wonderful scientific treatise on the strategies of self-representation, on the being of human beings.5 From the very beginning, there is a focus on the platonic intention to idealize the persons that make conversation. His idealized picture of society at the court of Urbino quickly became a book of etiquette for both the bourgeoisie and the aristocracy even beyond the confines of Italy. The treaty is on how the perfect man must have a calm mind, argue and talk well, and be athletic. This man must be good at combat sports, as well as endurance sports and throwing sports. The Renaissance man must have common sense, wisdom, knowledge, and be able to 2 N. Sapegno, Compendio di storia della letteratura italiana. Cinquecento. Seicento, Settecento, La Nuova Italia, Firenze, 2000, pag. 93. 3 http//www.answers.com. 4 Alexandru Balaci, op. cit., pag. 40. 5 Covito, Carmen, Busi, Aldo, (traducono) Il Cortigiano di Baldassar Castiglione, Rizzoli, Milano, 1993

The „courtier” of Baldassarre Castiglione

read Greek and Latin classics. The man of court is for Castiglione the man of arms, of action, and the intellectual of the époque, so that the characteristics that are asked for him, do not limit to the superficial ones, that regard the court life, but they are moral features based on culture, and on its function of ennoblement of the spirit. Through Pietro Bembo’s words, the author ennobles the features of the court man with the most important of the virtues, which is love, naturally, a platonic love, highly spiritualized.6 The central point of the work is in the exposure on the political function of the court man and the features required for him are essential, because the Court man is, according to Castiglione, the person that rules the reign of the sovereign towards justice, generosity and kindness, virtues fit for a prince. The purpose of the cortigiania (courtesy) is to moderate the tyranny, and to limit the absolutism of the princes, by keeping alive the civic ideals of the Renaissance. The corrupted, ignorant and arrogant princes will learn from the court man what is justice, moderation, sobriety, the real power.7 The Book of the Courtier can be divided, according to Giulio Preti, in three parts: the first one representing the terrain and humanistic ideal for the man of court, which is told by Ludovico di Canossa and Federico Fregoso; the second one, that represents the ideal of court man as wise counsellor of the sovereigns, presented by Ottaviano Fregoso and the third representing the metaphysic sublimation in Love (Amore). These three parts correspond to the ideals of the age of the courtesy: youth, maturity, and oldness.8 The book is considered to be a historic, literary, cultural, political and philosophical real proof of the Italian Renaissance, a handbook on the good behaviour and costumes from the Court, reflecting attitudes during Renaissance and establishing the elements of the education of the “courtier” (il cortigiano), who is the man of firearms and, at the same time, the intellectual of the age, endowed with a strong culture and nobility of the soul. It is the best known treatise of Cinquecento, the century that loved so much this tendency to defend the disciplines and the theories.9 His masterpiece focuses on the educational virtues of the Humanism in the moment of the political crisis of the Peninsula, when the Court Man was asked to take action, close to the princes, to restore the power of the Italian states.10 The dialogue illustrates the great ideas of the Humanism: reason discovers us the truth and leads towards the correct action; science is man’s most precious thing; virtues can be obtained through knowledge and the present is above the past, as the culture masterpieces prove; nature has to be a model in man’s behaviour, his grace residing in his naturalness.11 Culture assumes two directions: one of the man who has a free thought, dedicated to a public activity within a political organism whose member he is, and another one, of the man in the service of a sovereign, who is, at the same time, a court man and employee, either if it is about literary men, painters or philosophers. Castiglione’s classical learning is elegantly shown into the polite conversation of the courtiers 6 Bruscagli, Riccardo, Storia della letteratura Italiana. Il Quattrocento e il Cinquecento, a cura di Riccardo Battistini, Il Mulino, Firenze, 2006, pag. 126 7 Nina Facon, Istoria literaturii italiene, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1962, p. 187 8 Preti, Giulio, in Antologia della critica letteraria. Dal Rinascimento all’Illuminismo, di Giuseppe Petronio, Editori Laterza, Bari, 1972, pag. 204 9 Alexandru Balaci, Storia della Letteratura Italiana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1986, p. 39 10 Nina Facon, Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 11 Nina Facon, op. cit., pag. 483

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

and their ladies. His arguments in favour of literature are derived from those of Cicero, and his description of the ideal courtier is strongly influenced by him. The courtier should be noble, witty, pleasant, agile, has to know to handle the arms and the horse, and to be devoted to his prince. He should know Greek, Latin, French, and Spanish, and he should have strong notions in literature, music, painting, and dancing. The courtier’s behaviour should be characterized by grace and nonchalance (and the author uses the term sprezzatura). The Court man is no longer the type of bowing and adulatory servant, but (it’) he is an intelligent person, (that) who knows very well to make the distinction between truth and lie, good or bad, who is at the service of the country, loyal in advising the good and courageous in all the acts that he undertakes.12 Castiglione is neither pessimist, nor moralist; he doesn’t make any difference between what is really useful and what is well from the moral point of view, for him these two coincide. The atmosphere is a theatrical one, when the persons that make conversation bring up real dialogues of brilliant comedy. But over the curtain, there is the reality of a Cinquecento, splendid in its art, but cruel in the political life.13 Castiglione’s idea of court life and social culture differed much from medieval chivalry. “Everything that men can understand, can also be understood by women”, he wrote. The cultural importance of women was exemplified by such figures as Lucrezia Borgia, and Isabella d’Este, who were the centre of the court in Ferrara and Mantua. What Castiglione demanded of the perfect man of the world was versatility, the uniform development of physical and spiritual capacities.14 Dignified, melancholic and idealistic (qualities that Raphael captured in his famous portrait), Castiglione tended not only to soften society’s rough edges, but also to avoid thorny practical and moral issues. For instance, he speaks of the Italians’ recent poor reputation in arms, “It is better to pass in silence that which cannot be recalled without pain.” As to the question of what a courtier should do when ordered by his prince to commit an immoral act such as murder, he states, “There would be too much to say; it must all be left to your discretion.” Nevertheless, there is much that is positive in The Book of the Courtier; there is a lofty concept of human personality and dignity and of man’s creative possibilities. The courtier’s image doesn’t want to be a concrete character and adherent to the quotidian reality, but it’s rather an ideal model, conceived in the world of the platonic ideas. At the same time, it is not an abstract person, but a desired idea lived in fantasy, a myth that was born on the root of the passionate experience in which the secret aspiration to a noble spirit realizes, in a few words, a supreme standard. In the court man type it is concretized the highest part of the Renaissance spirit: the ideal of the man who acquired the full awareness of things and the perfect self-possession that ordered the own life according to a law of perfect equilibrium, in solid harmony of the physical and spiritual features, of the individual and social demands, of man and nature. It is that interior peace that gives life balance and dominates it, that rare equilibrium of the senses and of the thoughts. The art of the courtier becomes the symbol of a very high spiritual condition and this book is one of the first attempts to conceive man’s education in an organic manner and with a perfect coherence. Introducing among the characteristics of the “Courtier” this proper measure and wisdom

12 Alexandru Balaci, Storia della Letteratura Italiana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1986, p. 190 13 Carmen Covito, Aldo Busi, op. cit, pag. 8 14 Harry Berger Jr., The Absence of Grace

The „courtier” of Baldassarre Castiglione

in speaking and the good manners too, he brings the Questione della lingua15 (the problem of the language) from the diplomat’s point of view, and not that of the traditionalist literate. He rejects the literary archaistic language proposed by Pietro Bembo and sustains the acceptance of the dialectal words and of the neologisms and gives privilege to the spoken language, to the conversation, instead of the written one. In Castiglione’s work, one can feel the live culture that is conceived form the real and vivid dialogue, from the fecund contrast of interests, experiences, temperaments: contrast that is put under the mark of the dynamism. It is that alive culture of the practical life that blooms into an agile and actual language, noble in its construction but still neither academic, nor archaic, but the language of the social class that participates at the life of that “humanistic” culture, which is the language of the court. Tuscan is the language that preserved better than anyone the Latin forms. Even artistically, The Book of the Courtier is one of the most beautiful books from Cinquecento, due to the fact that it realizes that idea of luminous grace, that bright elegance with no track of vanity which was the fundamental standard of courtesy. 16 The dialogue has nothing mechanic and it develops according to its clear and sure line, but through a series of pauses, returns, alternatives, digressions, along with the writer’s awareness. A model for the Elizabethan culture, over 100 editions of this book were published between 1528 and 1616. The Book of the Courtier changed the Renaissance because it redefined what a “perfect man” was. However, after the publishing of this book, the perfect man must also be interested in arts and have a good appearance as well as being proficient at combat and weaponry. Thus, Baldassare Castiglione was one of the most important personalities in Renaissance history. Great honours were paid to his memory, and Charles the Fifth was said to have called him “one of the best knights in the world”. His fame, however, mainly rests on his Cortegiano (Book of the Courtier), the book that described the accomplishments and moral character of the ideal courtier. A truly representative son of the Renaissance, he exhibited in his Book of the Courtier brilliant classical scholarship and exquisite taste, combined with a keen spirit of observation and noble conceptions. Bibliography: 1. Albury, Randall, Vernacular Humanism, Medicine and Political Philosophy in „The Book of the Courtier” in <<Act of the Humanism and Medicine in the Early Modern Era>>, UWA, 1986 2. Balaci, Alexandru,. Storia della Letteratura Italiana, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1989 3. Brucker, A., Renaissance Florence, New York, John Wiley & Sons, ed. it. G.A.B., Firenze nel Rinascimento, con trad. di M. Rinaldi Bertelli, Firenze, La Nuova Italia, 1980 4. Bruscagli, Riccardo, Storia della letteratura Italiana. Il Quattrocento e il Cinquecento, a cura di Riccardo Battistini, Il Mulino, Firenze, 2006 5. Burckhardt, Jacob, La Civiltà del Rinascimento in Italia, Sansoni, Firenze, 1952 6. Burdach, K., Riforma. Rinascimento. Umanesimo, Sansoni, Firenze, 1986 15 denomination through which is indicated the totality of the discussions during centuries on the Italian literary language, and that have as issues the use on one hand, of Latin or of volgare as literary language, and on the other hand, of the Tuscan/Florence dialect. 16 Natalino Sapegno, Compendio di storia della letteratura italiana. Cinquecento. Seicento, Settecento, La Nuova Italia, Firenze, 2000, pag. 94

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

7. Covito, Carmen, Busi, Aldo, (traducono) (1993). Il Cortigiano di Baldassar Castiglione, Rizzoli, Milano 8. De Robertis, D., Storia della civiltà letteraria italiana, UTET, Torino, 1993 9. Façon, Nina, Dicţionar enciclopedic al literaturii italiene, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 10. Garin, Eugenio, Medioevo e Rinascimento, Laterza, Bari, 1990 11. Petronio, Giuseppe, Antologia della critica letteraria. L’umanesimo, Laterza, Bari, 1975 12. Preti, Giulio, in Antologia della critica letteraria. Dal Rinascimento all’Illuminismo, di Giuseppe Petronio, Editori Laterza, Bari, 1972 13. Sapegno, Natalino, Compendio di storia della letteratura italiana. Cinquecento. Seicento, Settecento, La Nuova Italia, Firenze 2000 14. Vasoli, Cesare, La cultura delle Corti, Cappelli, Bologna, 1980

Plotin, enneade i. 6 „Despre frumos”

PLOTIN, ENNEADE I. 6 „DESPRE FRUMOS” Conf. univ. dr. Marina CRISTEA În cele cinci secole care-l despart pe Plotin de Zenon sau Pirron, după Atena şi Alexandria, Roma devine centrul cultural al Occidentului – acolo avea loc reluarea marilor teme ale filosofiei greceşti (Lucretiu, Cicero, Seneca, Epictet, Marcus Aurelius) sau conjugarea lor cu conceptele Vechiului Testament, tradus în limba greacă1, şi tot acolo, creştinismul depăşea treptat faza sa incipientă, confruntându-se cu o filosofie păgână legitimantă şi cu ereziile primelor trei secole. Neoplatonismul este ultimul manifest al platonismului în lumea antică, subsumând tendinţele şi direcţiile filosofiei greceşti şi alexandrine precedente, şi prima formă istorică a scolasticii2. Primul său reprezentant este Ammonius Saccas (175-242), care preda doctrina platonică la Alexandria, maestrul lui Plotin, alături de care se numărau discipolii Origen3 şi Cassius Longinus. Considerat în ordine cronologică4, „Despre frumos” este primul dintre cele douăzeci şi una de tratate care marchează prima fază a gândirii lui Plotin, deja redactate la data la care Porfir se alătura la Roma şcolii lui Plotin, în 263. Tratatul are la bază problematica5 dezbătută de Platon în Hippias Maior, Banchetul6 şi Fedru7, în sensul asimilării ideii de frumos cu cea de Bine8. Conceptul grecesc de frumos este unul extins, referindu-se atât la forme, culori şi sunete9, cât şi la obiceiuri şi moduri de gândire10, atât „la tot ceea ce este plăcut auzului şi vederii”11, cât şi la ceea ce atinge măsura şi proporţia, frumosul fiind considerat şi una dintre trăsăturile structurale ale Binelui, alături de adevăr şi proporţie12. Şi pentru stoici, „binele este frumosul şi 1 Cf. E. Severino, La filosofia antica, Rizzoli, Milano 1997, p. 194; 2 N. Abbagnano, Storia della filosofia, vol. I, UTET, Torino 2003, p. 260; 3 Nu este vorba de creştinul Origene. 4 Ordinea în care se prezintă scrierile lui Plotin se datorează ediţiei stabilite de discipolul său, Porfir, care le-a împărţit în şase grupuri a câte nouă tratate, pe un criteriu relativ tematic, de unde titlul acestora, Enneade. Pentru titlu şi situarea cronologică a tratatului în creaţia plotiniană, vezi Enneade I,6, Vasile Rus (trad. şi note), IRI, Bucureşti 2003, pp. 414-415, nota 202. 5 Pentru planul analitic al tratatului, ibid., p. 105; 6 Banchetul 201d-202b, 210b-211b. Vezi discuţia lui H. V. White, „Beauty of Soul and Speech in Plato’s

Symposium”, The Classical Quarterly, vol. 58, nr. 1 (2008), pp. 69–81;.

7 Fedru 250b-252c; 8 Cf. Banchetul 210e-211d; 9 Unii pitagorici problematizează, în cadrul doctrinei numerelor, armonia sunetelor (cf. Metafizica N 2/3, 1090a 2325), unde numărul matematic este un intermediar între numărul ideal şi numărul sensibil (ibid., N3, 1090b 35-37). 10 Hippias Maior 286c-303d prezintă problematica insolubilă a frumosului cu ajutorul a două tipuri de definiţii, cele propuse de sofistul Hippias, care nu reuşeşte să surprindă diferenţa dintre valoarea atributivă a frumosului şi frumosul în sine, şi cele ale lui Socrate. 11 Ibid. 298a; 12 Philebus 64e. Vezi şi Omul politic 283c-d, cu privire la arta justei măsuri. De asemenea, vezi Poetica 1450b 38, 1078a 3;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

reciproc”13. „Morala este o Ðmolog […a] o dispunere armonioasă a întregii vieţi”14; un pronunţat accent moral, în detrimentul dimensiunii fizice, sensibile.15 Cele trei principii ale metafizicii plotiniene sunt următoarele: Unul, numit de Platon „ideea de Bine”16, care nu poate fi descris în mod direct17, ci prin recunoaşterea a ceea ce acesta nu este18; Intelectul care se gândeşte pe sine19 şi care prin actualizarea propriei gândiri poate accede la Unu 20; şi Sufletul, al cărui raport cu Intelectul este similar celui dintre Intelect şi Unu 21, activitatea internă a acestuia fiind imposibil de cunoscut, iar cea externă, Intelectul, aşa cum activitatea internă a Intelectului este contemplarea Formelor, iar cea exterioară, Formele înseşi. Activitatea internă a Sufletului este constituită de toate activităţile fizice ale fiinţelor animate, în timp ce activitatea sa externă este natura, care cuprinde tot ceea ce are şi nu are un suflet în lumea sensibilă.22 Materia este stadiul final al acestui proces degradativ, nefiind prevăzută nici cu formă, nici cu inteligibilitate, fiind numai un produs, la care Unul participă prin intermediul Intelectului şi al Sufletului23, însă condiţie a existenţei imaginilor lumii inteligibile, a Formelor, în lumea sensibilă.24 Dualismul lui Plotin este evident în formularea acestora atât ca realităţi ontologice, cât şi ca principii în spiritul celor platonice, pe care Plotinus nu are decât intenţia de a le interpreta corect25, ferindu-le de eventualele neînţelegeri sau degradare. Procesul de emanaţie26 presupune un fel de degradare, o scădere prin auto-reflexie: Intelectul provine din Unul care se gândeşte pe sine27, în timp ce Sufletul, din Intelectul care se gândeşte pe sine, sau ca imagine a Intelectului. Prin urmare, cele emanate nu sunt nici perfecte, nici unitare, ci sunt imperfecte şi multiple. Intelectul este registrul Ideilor platonice sau divinitatea despre care vorbeşte Aristotel. A doua emanaţie, Sufletul lumii, are o parte superioară, care aspiră la Intelect, şi una inferioară, care se guvernează corpul, şi care este Providenţa. Lumea inteligibilă, prin urmare, este cea a Unului, a Intelectului şi a Sufletului lumii, în timp ce lumea sensibilă este 13 M. Spanneut, p. 40, apud Stoicorum Veterum Fragmenta, I. von Arnim (ed.), Stuttgart 1903-1905, vol. I, pp. 538, 557, vol. III, pp. 16, 29-35; 14 Ibid., vol. III, pp. 3, 39, citat de Spanneut, op. cit., p. 40; 15 Cf. Spanneut, op. cit., p. 40: Cleantes, Chrysippus, Antipater din Tars compun tratate despre frumos, teoriile latine pe tema honestum continuând această tradiţie specific elenică. 16 Republica VI, 507d-509d, Parmenide 137 c-d; 17 Enneada VI, 9, 4, G. Chindea (trad. şi note), p. 413: „De aceea, spune Platon, el nu poate fi nici spus, nici scris, ci vorbim şi scriem despre el pentru a conduce la el şi a trezi prin cuvinte contemplaţia.” Vezi şi nota 1433, p. 574; 18 Enneada V, 3, 14; VI, 8; VI, 9, 3; 19 Timaeus 30c; Philebus 22c; 20 Enneada V,1,7; 21 Enneada V, 1; V, 9; 22 Enneada III, 8, 2; 23 Enneada II, 4, 16, 3-8. Vezi observaţia lui Severino, op. cit., pp. 195-196; 24 Aici, materia este identificată cu receptacolul sau spaţiul lui Platon, din Timaeus 52a-d. 25 J. Watson, „The Philosophy of Plotinus”, The Philosophical Review, vol. 37, nr. 5 (sept. 1928), p. 485, susţine că această interpretare este literală, neluând în considerare avertismentul platonic, anume că acesta s-a servit numai de diferitele formulări, chiar în instanţă metaforică. Despre Plotin, Watson susţine, ibid., p. 500: „Its strength consists in the vigor with which the claims of the religious life are set forth, its weakness in its inability to reconcile the various parts of the total system. Plotinus’s conception of religion virtually does away with the distinction between theology and religion.” 26 Enneada V, 4, 2; 27 Metafisica XII, 9, 1074b 34;

Plotin,enneade i. 6„Despre frumos”

redusă la materie, concepută de Plotin ca precară, privativă, carenţială. Totuşi, lumea, guvernată de Sufletul lumii, cunoaşte ordinea şi frumuseţea, dar numai prin intermediul conştiinţei.28 Potrivit lui Plotin, deşi frumosul se manifestă în diferite forme, afectând organele de simţ şi dând naştere emoţiilor, nu se reduce la ceea ce se poate obţine prin percepţie, repropunând distincţia dintre frumosul de factură internă şi cel extern, care priveşte lumea sensibilă.29 Prin muzică, se poate transcende planul sonor, sensibil, prin atingerea armoniei inteligibile30, aşa cum prin iubire, omul poate depăşi frumuseţea sensibilă, corporală, şi poate vedea frumuseţea nesensibilă, reflexie sau imagine a Binelui. Dincolo de frumuseţe, omul trebuie să ajungă prin filosofie la izvorul însuşi al frumosului, care este Unul, unitatea absolută, de dincolo de substanţă, „dincolo de fiinţă”31, dar nu prin intermediul Intelectului, condiţionat de subiectul care gândeşte şi obiectul respectivei gândiri32. Plotin respinge ideea unui frumos care constă în armonie (summetr…a)33, căci armonia este numai efectul, nu cauza frumuseţii, fiind un concept prea lax şi prea reductiv în acelaşi timp. Armonia rezultă din prezenţa conjugată a părţilor şi trebuie distinsă de formă, de întregul care caracterizează unitatea şi prezenţa părţilor. Considerarea frumosului ca armonie pură ar afecta ideea de pluralitate care precedă unitatea, faptul că forma este un produs şi aceea că frumosul este sursa comună a lucrurilor caracterizate de frumuseţe. Însă, Plotin susţine că frumosul nu este restrictibil la lumea sensibilă, ca obiect al percepţiei, ci se referă la finalitatea mai largă a frumosului: conduita umană, acţiunile umane, caracterul uman şi acea frumuseţe care se află în sufletul omului. Esenţa frumosului poate fi urmărită în Plotin în lumina tratatelor amintite, Hippias Maior şi Phaedon.34 În Enneada VI, 7, 32 şi 3335, Plotin identifică Unul cu Binele şi Frumosul, ultimul fiind considerat anterior din punct de vedere ontologic Formelor, şi un principiu cauzal universal. Prin urmare, Frumosul care înfăşoară în lumină orice Formă este el însuşi un reflex al splendorii Unului. Dacă am considera Unul ca fiind Frumosul, criteriul stoic 28 Vezi, de exemplu, W. R. Inge, „Some Aspects of the Philosophy of Plotinus”, Proceedings of the Aristotelian Society, serie nouă, vol. 17 (1916-1917), p. 381, despre distincţia formelor conştiinţei, cunoaşterea subiectului cu privire la unitatea propriilor părţi şi cea a opoziţiei dintre subiect şi obiect, sau conştiinţa de sine. 29 Enneada I, 6, 1 şi 2, ed. cit., pp. 183, 185. Vezi şi V, 4, 2, 27-33; 30 Republica 402e- 403c; 31 Enneada VI, 8,19, ed. cit., p. 399; 32 Abbagnano, Storia della filosofia, vol. I, UTET, Torino 2003, p. 261, numeşte demersul lui Plotin „teologie negativă”. Vezi şi Enneada II, 9, 9, G. Chindea (trad. şi note), ed. cit., p. 379: „Într-adevăr, a nu restrânge divinitatea la o singură fiinţă, ci a o arăta înmulţită, aşa cum a arătat-o zeul însuşi, aceasta este virtutea celor care cunosc puterea lui, cât timp el, deşi rămâne ceea ce este, dă naştere tuturor celorlalţi zei legaţi de el şi existenţi prin el şi de la el. (...) Iar dacă lumea şi ceilalţi zei nu sunt eul suprem, acest fapt este natural.” 33 Enneada I, 6, 1, ed. cit., pp. 183-184: „Toţi spun (stoicii, vezi ibid., nota 219, pp. 415-416), ca să zic aşa, că simetria reciprocă a părţilor precum şi faţă de întreg, ca şi adaosul culorii, produc frumosul vizual, iar pentru aceste vizibile ca şi în general, pentru toate celelalte corpuri a fi frumoase înseamnă proporţie şi măsură.” Vezi şi Enneada VI, 7, 22, op. cit., p. 319: „De aceea, trebuie să spunem că şi aici jos, frumosul este mai degrabă ceea ce străluceşte într-o armonie, decât armonia însăşi şi că acest lucru este obiectul iubirii.” 34 Există exegeţi (cf. S. Stern-Gillet, „Le Principe du Beau chez Plotin: Réflexions sur Enneas VI.7.32 et 33”, Phronesis, vol. 45, nr. 1 (febr. 2000), p. 40, nota 17) care, cu excepţia lui L. P. Gerson, Plotinus, London-New York, 1994, p. 290, încearcă să identifice o Formă a Frumosului între Inteligibilele lui Plotin, ceea ce, observă Stern-Gillet, nu ar avea decât un efect „platonizant” asupra concepţiei plotiniane despre frumos. 35 Ed. cit., p. 335: „(...) de la ce realitate provin aceste forme şi din ce cauză sunt frumoase. Iar aceasta nu poate fi niciuna dintre ele: în acest caz, ea va fi oricare dintre ele şi va fi o parte.”

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

nu ar mai putea fi refuzat, tocmai pentru că se referă la o structură şi un caracter complex. Dacă participarea la Formă justifică numele de Frumos dat sensibilelor, Frumosul se referă atunci şi la clasa entităţilor care participă la Forme, prin urmare nu mai există o categorie aparte a Formelor frumoase. Distincţia dintre Frumos şi Bine este prezentă în finalul tratatului36, Binele neputând fi identic cu Frumosul, ci mai degrabă sursa acestuia, căci reflecţia lui Plotin asupra frumosului nu are acel caracter estetic pe care îl concepem în mod curent37. Tratatul despre frumos se înscrie, cum spuneam, în prima perioadă a gândirii lui Plotin în care predomina o tendinţă compensatorie, „intenţia de a ridica un fel de o barieră teoretică împotriva tendinţei naturale şi spontane de a refuza cu pesimism lumea.”38 Notă cu privire la tradiţia manuscrisă a tratatului Scrierile lui Plotin au fost traduse pentru prima dată în limba latină de Marsilio Ficino şi publicate la Florenţa în mai 1492, după finalizarea de către acesta a traducerii manuscriselor lui Platon aflate în biblioteca de la San Marco.39 Sursa lui Ficino pentru Plotin este Laurentianus 87,3, a cărui copie, Parisinus graecus 1816, Ficino o foloseşte în cursul realizării traducerii40. Parisinus graecus 1976 este un alt manuscris plotinian, numai recent adus la lumină de ediţiile lui E. Bréhier (Budé, Paris, 1924-1938) şi P. Henry - H. R. Schwyzer (Oxford, 1964-1982). Bibliografie: 1. Plotin, Enneade I-II, IRI, Bucureşti 2003 (după ediţia P. Henry - H. R. Schwyzer, Oxford 1964-1982), „Despre frumos”, Vasile Rus (trad. şi note), pp. 182-201, 414-426; 2. Idem, Enneade VI, IRI, Bucureşti 2007, „Cum s-a instituit mulţimea ideilor şi despre bine”, V. Rus (trad. şi note), pp. 272-359, 475-565; 3. N. Abbagnano, Storia della filosofia, vol. I, UTET, Torino 2003; 4. F. E. Peters, Termenii filosofiei greceşti, Humanitas, Bucureşti 1997; 5. P. Prini, Plotino e la fondazione dell’umanesimo interiore, Vita e pensiero, Milano 1992; 6. E. Severino, La filosofia antica, vol. I, Rizzoli, Milano 1997; 7. M. Spanneut, Permanence du stoïcisme, Duculot, Gembloux 1973; 8. J. P. Anton, „Plotinus’ Refutation of Beauty as Symmetry”, The Journal of Aesthetics and Art Criticism, vol. 23, nr. 2 (1964), pp. 233-237 9. W. R. Inge, „Some Aspects of the Philosophy of Plotinus”, Proceedings of the Aristotelian 36 Enneada I, 6, 9, op. cit., p. 201: „Încât, printr-o formulă generală, spunem că el este frumosul primordial; dacă însă distingem inteligibilele, se va spune că frumosul inteligibil ţine locul ideilor, iar binele este dincolo de el şi este izvorul şi principiul frumosului. Sau se vor aşeza la acelaşi nivel binele şi frumosul originar: oricum, frumosul se află acolo sus. ”; 37 Plotin aurait probablement été bien surpris de decouvrir qu’il avait une esthétique.” (A. H. Armstrong, „Beauty and the Discovery of Divinity in the Thought of Plotinus”, J. Mansfeld - L. de Rijk (eds.), Kephalaion: Studies in Ancient Greek Philosophy offered to C.J. de Vogel, Assen, 1975, p. 155, citat de S. Stern-Gillet, „Le Principe Du Beau Chez Plotin: Réflexions sur Enneas VI.7.32 et 33”, Phronesis, vol. 45, nr. 1 (febr. 2000), p. 63); 38 Prini, Plotino e la fondazione dell’umanesimo interiore, Vita e pensiero, Milano 1992, p. 34; 39 Pentru istoria tribulaţiilor manuscriselor plotiniene, vezi H. D. Saffrey, „Florence, 1492: The Reappearance of Plotinus”, Renaissance Quarterly, vol. 49, nr. 3 (1996), pp. 488-508; 40 Riccardianus 92 este una dintre variantele copiate de Ficino însuşi pentru uz personal. Conţine o selecţie a textelor platonice despre frumos şi iubire, alături de traducerile în latină ale textelor plotiniene cu teme analoge, anume tratatul I, 6, „Despre frumos”, şi tratatul III, 5, „Despre iubire”;

Plotin,enneade i. 6„Despre frumos”

Society, serie nouă, vol. 17 (1916 - 1917), pp. 360-394; 10. H. D. Saffrey, „Florence, 1492: The Reappearance of Plotinus”, Renaissance Quarterly, vol. 49, nr. 3 (1996), pp. 488-508; 11. S. Stern-Gillet, „Le Principe Du Beau Chez Plotin: Réflexions sur Enneas VI.7.32 et 33”, Phronesis, vol. 45, nr. 1 (febr. 2000), pp. 38-63; 12. J. Watson, „The Philosophy of Plotinus”, The Philosophical Review, vol. 37, nr. 5 (sept. 1928), pp. 482-500;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

NOBLEȚEA PROFESIEI DE EDUCATOR Profesor univ. dr. Virgiliu RADULIAN Aspecte educative se regăsesc în toate profesiile, dar în cea pedagogică în mod deosebit. Această însușire trebuie evidențiată încă înainte ca viitorul pedagog să pășească în practicarea profesiei sale. La aceasta contribuie în mod nemijlocit diferitele trepte ale pregătirii profesionale și sufletești. Înainte de toate, se impune verificarea calităților umane ale viitorului educator. Ne referim la însușiri precum atitudinea de înțelegere a manifestărilor specifice ale copilăriei și adolescenței, la capacitatea de călăuzire a acestora în plan formativ. În cele ce urmează ne vom referi și la alte însușiri ce se cer cultivate viitorului educator. Astfel: să fie mereu însetat de noi și noi cunoștințe, capabil să transmită această sete de cunoaștere (cultură) discipolilor săi, să intuiască felul în care va reacționa elevul la măsurile luate pentru perfecționarea activității sale școlare. Are caracter de axiomă regula potrivit căreia, în diferite forme, cu sau fără îndrumare, efortul propriu al elevului este principala modalitate de depășire a dificultăților în învățare. De acest adevăr trebuie să fie conștient însuși elevul. Fiecare profesor, potrivit specificului obiectului pe care îl predă, este dator să-i îndrume pe elevi în însușirea adecvată a cunoștințelor din domeniul său. În acest fel elevii vor dobândi treptat, dar din ce în ce mai temeinic, priceperea de a acționa în mod diferit în învățarea specifică domeniilor. De pildă, învățarea matematicii este cu totul diferită de cea din domeniul literaturii, geografiei sau istoriei. De înțelegerea acestui specific depinde eficiența învățării. Este, de asemenea, important ca viitorul pedagog să se obișnuiască a nu grăbi mai mult decât firesc ritmul și efectuarea progresului de învățare a fiecărui elev. Aceasta presupune cunoașterea cât mai temeinică a individualității acestuia iar conlucrarea cu ceilalți profesori și cu dirigintele clasei devine absolut necesară. În același timp, se impune colaborarea dintre profesori și părinții elevilor. Este esențial ca în practica tuturor profesorilor clasei să se manifeste măsură și echilibru între apropierea sufletească și severitate. Atât prin conținutul și formele în care se exprimă (se manifestă), cât și prin obiectivele ce se străduie să realizeze, activitatea pedagogică devine sensibilă și, respectiv, profund umană. În acest fel se explică atașamentul elevilor față de unul sau altul dintre profesorii săi. Educatorul autentic reușește să facă deosebire între rămânerea în urmă la învățătură a unor elevi, care este temporară, trecătoare, și insuccesul școlar real, ce tinde să se permanentizeze. În raport cu aceste situații se impun măsuri diferite, strict individualizate. Este de dorit ca profesorul să evite examinarea superficială sau pripită, creând, dimpotrivă, fiecărui elev condiții propice de a se exprima conform propriilor gânduri, aptitudini și capacități, să evite întotdeauna intervențiile dure și inoportune, lăsând celui examinat libertatea de a gândi și a se exprima potrivit cu felul său de a fi și a se manifesta. Evitarea greșelilor în verificarea, notarea și aprecierea nivelului de pregătire al elevilor trebuie să preocupe permanent pe adevăratul pedagog. E necesar ca legătura și colaborarea cu părinții să devină o constantă în activitatea profesorului. Împreună cu aceștia să urmărească continuu crearea unui mediu familial favorabil învățării, să stimuleze interesul părinților pentru munca și rezultatele școlare ale copilului, încurajarea simțului de responsabilitate al acestuia, mai mult, să cultive părinților înșiși atitudinea favorabilă

Noblețea profesiei de educator

învățării și implicarea în problematica școlii. Un efect dăunător îl pot avea pretențiile exagerate ale părinților față de rezultatele învățării. Interesul și preocuparea consecventă ale părinților pentru învățare și conduită școlară oferă suport elevilor în urmărirea și atingerea țelurilor educative. Profesorul și părinții împreună vor contribui la formarea modalităților de înfăptuire a obligațiilor școlare, a priceperilor și deprinderilor de învățare conștiincioasă și eficientă, a unui stil de muncă individuală, aptitudinea de a selecta și prelucra materialul studiat, de a efectua independent observații și sinteze, de a elabora proiecte și, nu în ultimul rând, de a experimenta și inova. Toate acestea asigură creșterea randamentului învățării și formarea stilului de muncă intelectuală. Nu pot să închei aceste succinte considerații fără să afirm convingerea mea că, pe cât de important este efortul propriu al elevului în învățare, tot pe atât cheia succesului învățării constă în arta profesorului. Aceasta decurge din calitatea umană și profesională (vocație, sensibilitate, formație intelectuală, cultură și pregătire de specialitate, tact pedagogic) și din experiența proprie a educatorului acumulată de-a lungul carierei sale didactice.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

THE PHILOSOPHY OF HAPPINESS AT SAINT JOHN THE PATRIARCH OF ALEXANDRIA (THE MERCIFUL), AFTER HIS BIOGRAPHER LEONTIOS, BISHOP OF NEAPOLIS (LIMASSOL) IN CYPRUS Monah dr. Grigorie CIULINARU The holy reliques – the holy right hand – of Saint John the Patriarch of Alexandria are in the Church “Postelnicu Fir” from Craiova, Romania. His feast day is yearly on the 12th of November. Leontios of Neapolis – Greek: Λεόντιος Νεαπόλεως, Bishop of Neapolis (Limassol) in Cyprus (+668) –, a biographer of Saint John the Merciful, the Patriarch of Alexandria, said about this saint: „Our purpose was – on the one hand – obtaining spiritual benefits and following his example, and – on the other hand – praising the Lord that, in our days – and during all generations for that matter – there have been stars able to enlighten those lying in darkness and in the land of the death. For – my beloveds – we do not honor those men who are living according to God’s commandments, but we say that – in times of yore – the wickedness was less frequent than today, when – they say – God’s prophecy (see Matthew 24, 12) stating that – due to the increase of wickedness – the love of most will grow cold, came true. For this reason, we – those living nowadays – are unable to do the good deeds of those of yore… For this very reason, I decided to tell you about the life of this saint in order to show that – in our times – those who apply themselves and rein their will in, may improve their spiritual lives and enter through the narrow door, forcing those who say lies and other things dangerous for the soul to be silent”1. Leontios of Neapolis wanted to illustrate this very fact: when one wishes to do good to people, when one really loves God and their brethren, God Himself gives one strength; it does not matter if the respective person lived at the beginnings of Christianity or in a moment of doldrums and depression, as the 7th century – the time when Saint John lived – was considered. Heinrich Gelzer, the German Byzantinologist editor, began his study in this manner when he asserted2 that – in the darkest period of the Byzantine culture (between 600 and 800) – this spontaneous and sometimes naïve history of a saint’s life – internalized by Monophysites and Arabs and considered a model by the Ioannites’ Order later on –, written in a popular, simple 1 Heinrich Gelzer, Leontios’ von Neapolis Leben des heiligen Johannes des Barmherzigen, Erzbischofs von Alexandrien (1893), in the series “Sammlung ausgewählter Kirchen - und dogmengeschichtlicher Quellenschriften, als Grundlage für Seminarübungen bersungegeben unter Leitung”, von Professor D. G. Krüger, Akademische Verlagsbuchhandlung von J. C. B. Mohr (Paul Slebeck), Freiburg i. B. und Leipzig, 1893, pp. 1-2. 2 Idem, Ein griechischer Volksschriftsteller des 7. Jahrhunderts, in «Ausgewählte kleine Schrisften», Teubner, Leipzig, 1907, pp. 2-4.

The philosophy of happiness at saint john the patriarch of alexandria

style, is a true and eloquent testimony on people and acts a talented 2nd century writer called “the evidence that God is with us”3. Those feasts of love – the agapes – , typical for the first centuries, were no longer organized, there were no other Saint Basil the Great and his famous Basiliads or Saint John Chrysostom who fed thousands of widows and poor people. To compensate, we have Saint John, the Patriarch of Alexandria, who was to organize an unprecedented aid campaign surpassing national borders, and who strove to make people believe in their brothers, to breed collective responsibility for every person’s needs; in a nutshell, his was a multilateral program targeted at good deeds, at brotherhood based on the belief that one should see Christ in all people who suffer, Christ who is looking and waiting for us. In a popular, grave style, without the subsequent rhetorical passion characterizing most works of this type, “The Life of Saint John” underlines that “we investigated and checked most achievements of this wondrous man under oath, according to the four Gospels which say every matter should be established by the testimony of two or three witnesses”4 (see Matthew 18, 16). Some of the foremost reference works used are written by the “two defenders of orthodox devotion”, contemporaries and admirers of Saint John the Merciful, namely John Moschus, the author of the well-known works popularizing monastic efforts in 6th-7th century Palestine and Egypt (the Leimonarion, or Spiritual Meadow), and Sophronius, the future patriarch of Jerusalem, known to have also written a biography of the hierarch from Alexandria, nowadays conserved as it was reshaped by Simeon Metaphrastes. These writers had used a cultivated, classic language (text in Greek) as Leontios mentions in his translation, but this biography offers more details on Saint John. According to this information, as well as to Emperor Basil the Porphyrogenitus’ Menologion and chronicler John of Nikiû’s words, Saint John was born in Cyprus, where his father had been a governor. His parents had John married unwillingly; after his wife and children died, during emperor Heracles’ reign, when Alexandria’s patriarchal throne was vacant, the citizens insisted that he be their hierarch, patrician Nikita (praefectus augustalis) – highly prestigious in contemporary Byzantine administration – pleading for this even in front of the emperor. Saint John was enthroned at the end of 610 at the latest, and his ministry lasted only 9 years; he took refuge to Cyprus, together with patrician Nikita, during the Persian invasion (June 619), and he died there the same year5. Although short, Saint John’s ministry was exceptionally rich. According to John and Sophronius’ biography, “when he was enthroned, there were only seven orthodox churches and when he died there were 10 times as many”, and Saint Maximus the Confessor6 and chronicler Theophanes7 testify as to his zeal for Orthodoxy, against the Jews, the Monophysites and the Monothelites. But let us see how the two biographers continue: “He took ardent and absolute care for the poor, for whose healing he would go to a maximum extent, spending all money and giving his last cent. He erected buildings for the foreign, hospitals for the ill, asylums for the 3 Epistola către Diognet, in “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. I: «Scrierile părinţilor apostolici», traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 411. 4 Heinrich Gelzer, Leontios’ von Neapolis Leben..., pp. 3-4. 5 Details in: Ibidem, pp. 15-23. 6 Saint Maximus the Confessor, Opuscula theologica et polemica ad Marinum, “Patrologia Graeca”, vol. XCI, col. 33, Jacques-Paul Migne (editorem), Paris, 1863. 7 Theophanes the Confessor, The Chronicle: Byzantine and Near Eastern History AD 284–813, Translated with Introduction and Commentary by Cyril Mango and Roger Scott with the assistance of Geoffrey Greatrex, Clarendon Press, Oxford, 1997, p. 235 and after.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

poor and other philanthropic centers; to these, he provided food and all necessary things on a daily basis. He provided an adequate place for poor, homeless women, for them to give birth to their children; in various city districts, he organized seven such buildings, with beds and laundry and with assistance for nursing mothers. He also took care of poor church servants and provided each of them a yearly allowance. He did not spare his money when it came to bishops either”. In a rhetorical style, the biographer continues: “What are these if compared to his wide sea of care and his endless ocean of goodness? Just as a second Nile whose waves bring prosperity, he fed Egypt and the entire world. None of the destitute people coming from afar to him ever returned empty-handed. If he only heard that a person in need was to be found somewhere, he would quickly and abundantly send them whatever they needed. When the Persians plundered Syria… and Rosmiux, the Persian king Chosroes’ general, took holy Jerusalem, the saint gave shelter and food to many priests and laymen from Syria; at Jerusalem, after weeping like Jeremiah on its ruins, he sent faithful Ctesippus with food and all kinds of victuals, clothes, cattle to carry materials for rebuilding the city, together with large sums of money; he sent bishops Theodore of Amathus and Gregory of Rinokurura, together with igumen Anthony from the big mountain (Sinai?) with money, to redeem the prisoners”8. Let us now try and go back to the detailed description of Saint John’s life, written by Leontios of Neapolis. We cannot have the 46 chapters of his work reproduced here. They deserve being read in full. The author’s devoutness and admiration prove objectivity and honesty. A second testimony is that of the iconomus of the Church of Alexandria during Saint John’s ministry. His name was Mina and Leontios’ biography – except the last two chapters – is Mina’s report on what he saw and heard from Saint John’s life. It is obvious that this report is full of references and witnesses confirmed by historical documents. We shall not stop at miraculous stories from Leontios’ works. However, there is a lot to discuss and learn from here. But we’d better give him the floor: After being elected and enthroned patriarch of the Christian city of Alexandria, Saint John decided – truly inspired by God and not as a consequence of human customs – to take redeeming actions he presented to all. He sent for the church iconomus and for the deacon who usually says «in peace let us pray to the Lord» during mass and – when the council met – he said: «My brothers, it is not right that we take care of ourselves more than we do of Christ». As the ones present were surprised by his words, the father continued: «Go to the city streets and register all my masters». Not even now did they understand who these might be, but they kept their heads low and thought on who the patriarch’s «masters», spread all around the city, might be, he spoke like an angel: «Those that you call poor and beggars I consider to be masters and intercessors, since they are the only ones to defend us and give us the heavenly kingdom». And, quickly showing how the «imitation of Christ» should be understood, he ordered his servants to distribute what the 750 poor people in the city might need, on certain days of the week. With God’s will, this is how Saint John started his work, together with the priests and those around him, as a true shepherd, not as one employed (see chapter II). «Once, this wise father was informed that the church servants who distributed the alms chose the people they redeemed from foreigners according to the bribe they had paid. He called them without delay, told them such accusations should no longer reach his years, he increased the amounts to be distributed but he also ordered that nobody could accept bribes since, he said, fire will consume the tents of those who love bribes (see Job 15, 34). Their households have 8 Text to be found in: Heinrich Gelzer, Leontios’ von Neapolis Leben..., pp. 111-112. They met and recognized – says the foreword – on the pilgrimage at the site where the relics of Egypt’s patron saints, martyrs Kir and John.

The philosophy of happiness at saint john the patriarch of alexandria

improved and some of them refused bribes, with God’s help, ever since» (according to chapter IV). «At some other time, when Saint John heard that some were treated unfairly and they would like to complain to him, but they did not dare for fear of his officials, advocates and other servants, he devised a way pleasant to God: on Wednesdays and Fridays, he would take a table and a couple of chairs and sit in front of the church, accompanied by important people and carrying the Gospel with him; he only took one servant with him, so as to allow those who wanted to come close to him and encourage them to openly ask for the satisfaction of their needs; he also decided that nobody was to leave until the issue was settled; he declared that we are free to go to the Lord’s house and inform Him of our requests for, despite we cannot see Him since He is above all creation, we hurry to make requests and we are sad if He does not listen to us, in the prophet’s words – «Hear my prayer, O Lord, listen to my cry for help» (Psalm 78, 7) – hence we are obliged to fulfill our brothers’ requests, bearing in mind God’s words «with the measure you use, it will be measured to you» (Matthew 7, 2) and the prophet’s saying «what you prepared for yourself, that you will get». «Thus, one day as the saint was sitting in front of the church at dusk, at 5 o’clock, and nobody had come so far to complain or request anything, he left with tears in his eyes. Since nobody dared asked him about the reason, Saint Sophronius (the future patriarch of Jerusalem, present there at that time) took him aside and asked him: «What is the reason of this sadness troubling your soul, our wise father, and causing our grief?» He answered in a gentle voice: «Poor John got no pay today – due to his many sins – and he cannot bring anything to Christ, as he used to do». God inspired Sophronius to say these words to the hierarch, wiping all sadness from his soul: «Your beatitude, we should rejoice at your true happiness – you were able to reconcile the herd God entrusted to you, and now none has enmity or doubt in their souls, being like angels, without antipathies and malice». Once the gentle shepherd realized that these words were true, he raised his eyes towards the sky and said: «Thank You, Lord, for having given me, the sinner and despicable, the honor of being called a shepherd of Your people»”. After he said this, all despair disappeared and was replaced by joy and humility. Some say that late emperor Constantine, Heracles’ son, started following his example and fostered peace between his subjects9. During the reign of Justinian and of his successors in Egypt, there was a confessional and social gap: the low and middle classes were Monophysites, and they got hold of all churches and monasteries. From the perspective of peace in the Empire, John the Merciful’s ministry was a natural part of emperor Heracles’ efforts and of the requirements that the superior interest of Orthodoxy demanded. His wisdom in such complicated times is exemplary. Even if they seem funny, some of the events reported by his biographer are full of devotion and touching simplicity: «While many refugees were still in the city, a foreigner who had seen the Saint’s numerous charitable deeds wanted to test him; after dressing in poor clothes, he met the Saint on his way to visiting the ill in the hospital (for the Saint paid them two, three weekly visits) and told him: «Have mercy of me, I have just been freed». The Saint said to his treasurer: «Give him 6 silver coins!». After taking the money, the foreigner quickly changed his clothes, fell to the Saint’s feet and said: «Have mercy of me, I am in great need!». The father said to his servant: «Give him 6 silver coins too!». When he left, the treasurer whispered in the Saint’s year: «By Lord, your Beatitude, it’s the same man whom I gave the money before!». The Patriarch pretended to be unaware of this. The man came to him for the third time and –although told that he had already received some silver coins – the merciful patriarch told his companion: «Give him 12 9 Unfortunately, Constantine reigned only for 100 days: Heinrich Gelzer, Leontios’ von Neapolis Leben..., pp. 125-126; George Ostrogorsky, History of the Byzantine State, Rutgers University Press, 1969, pp. 93-95.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

silver coins now, for he might be Christ and test me» (chapter 9). The same happens with a merchant sailing towards Sicily, Spain and the British Isles (see chapter 10). The manner in which Saint John the Merciful fought against the greediness or avarice of laymen, clergymen and hierarchs, is famous. An instance of this appears in chapter 11, where two of his officials kept 2/3 of the aid granted by the patriarch to a ruined man; eventually, their deed was unexpectedly discovered, they admitted that they were guilty and asked for forgiveness. The story of the rich young man (chapter 13) who wanted to become a deacon by bribing the patriarch is meaningful for those times and it helps one know people in general: Since – as I mentioned earlier – countless people had taken refuge in Alexandria for fear of the Persians, and he could barely fill the riverbeds with food and money, the saint sent emissaries to take loans of 100 silver coins each. This money was quickly spend and the famine continued, and there were no other opportunities for borrowing money, since everybody feared that the famine will continue and they had grown used to live only on the aid they received. So, while the saint was praying and striving for money, knowing his need, one of the rich men from the city – who lived with another woman without being separated from the first one but wanted to become a deacon of the holy church from Alexandria – tried to force the saint consecrate him then, when the church was in great need. Not daring to talk to him in person, the young man wrote him a letter as follows: «To his Beatitude and thrice blessed Father of fathers John, the vicar of Christ, the entreaty of Cosmas, Your Beatitude’s most unworthy and humble servant. I know, Your Beatitude, that You must be worthy of God’s love, and that – with my sins – I enhance the poverty nowadays; I thought it inappropriate to stuff myself with food while my master lives in such poverty. I, the sinner, have, my lord, about 8,500 kilos of wheat and more than 50 kilos of gold, which I want to give Christ by Your Beatitude’s hands provided I am made a deacon, so that you intercede in front of the holy altar for my being cleansed of my sinful debauchery, since Saint Paul himself said «for when there is a change of the priesthood, there must also be a change of the law» (Hebrews 7, 12). After receiving the letter, the father – whom the Lord endowed with wisdom – sent for him and asked: «Were you the one who sent me this letter through your secretary?». When he confirmed, the saint had the other counselors leave the room, since he did not want to make him feel embarrassed in front of everybody, and he told him: «Your gift is considerable and greatly needed, but it is not clean; you should know that, according to the Law, sheep – be it small or big – must not be sacrificed if blemished (according to Leviticus 22, 20), and God Himself would not accept Cain’s offering. Related to what you said, o brother, that «for when there is a change of the priesthood, there must also be a change of the law», the Apostle had the Old Testament in mind when he wrote this. Given this, how could James, the Lord’s relative (see James 2, 10) say that whoever fails to keep one law becomes guilty of it all? As to my poor brethren and the holy Church, know you that God, who fed them before me and you were born, will feed them from now on as well, if they abide by His words. That who was able to multiply the five breads – according to the Gospel –, can also bless the 10 bushels I still have in my treasury. For this reason, my answer is the Apostle’s words: you have no part or share in this ministry, because your heart is not right before God» (according to Acts 8:21). As soon as the rich man left, baffled and ashamed, Saint John was announced that two ships belonging to the church had anchored in the harbor and brought wheat from Sicily, where they had been sent. Hearing this and falling to his knees, the Saint thanked almighty God and said: «Thank you, Lord, for not allowing your servant to sell Thy gift for money. Indeed, those who seek the Lord lack no good thing» (Psalm 33:10).

The philosophy of happiness at saint john the patriarch of alexandria

This is the report on the aid sent to Jerusalem (chapter 20): «For our many sins, God allowed that some churches from Jerusalem be burnt by the pagan Persians (year 614). Saint John found out that Modestus, patriarch of Jerusalem, was in great need and sent him 1000 silver coins, 1000 bags with wheat, 1000 bags with vegetables and fruit, 10,000 kilos of iron, 1000 barrels of preserved fish, 1000 leather bags of wine and 1000 Egyptian workers to help him rebuild the churches, and he wrote as follows: «Forgive me, o worthy worker in Christ’s vineyard, for not coming to help at rebuilding the holy church of Our Lord’s Resurrection. Please do not mention my humble name anywhere, but ask Christ to put it down in heaven, for eternal happiness». The following story tells us about the Saint’s utmost care to help the ones in need: «Once, one of his paramonarios had reached extreme poverty. Without being informed of it, Saint John had given to his servant 0.870 grams of gold and the man said: «If you give me so much money I won’t dare come in front of Your Beatitude anymore». To this, the Saint gave a wise, commendable reply: «My dear brother, I have not yet laid my life for you, as God commanded me to» (see John 10, 11). The wish to help his brothers has various, even incredible forms in Saint John’s life; no matter how incredible they may be, they are always delightful and profitable for the soul. He refused to receive an expensive blanket from a rich man and the latter bought it for him three times and sent it again to him: «Let us see – in the end – which of us gets angry: me, selling it or you who buy it again?» (chapter 21). At another time he said to a debtor prosecuted by the tax authorities: «My son, I will give you the clothes I’m wearing if you want» (chapter 30); the debtor had come to him and cried for help, since, after all the charity he had given, the Saint could not but cry when he saw the poor weeping». The chapters inflaming the others to give alms are delightful and significant: the beggar who got a loaf of bread thrown at his face (chapter 23) or bishop Troil, whom the saint taught to give 30 silver coins’ worth to the poor in the asylum, because he knew of the bishop’s avarice. Or, eventually, the banker who taught his child to steal a few coins from home every day and give them to the poor, until one day they were left without money for bread! (chapter 38). However, Saint John forbade abuse or ripoff. In chapter 7 he says: “When some women wearing earrings and bracelets came and asked for charity, the servants in charge of distributing aid informed the patriarch about this; for this reason, twisting his eyebrows and in an bitter voice – usually his eyes being tender and his voice gentle – the Saint said: «If you wish to distribute aid for humble John, or for Christ actually, you should not nose into things and question the commandment saying that you should give to everyone who asks you! (see Luke 6, 30). And if you came to get charity for yourselves, you should know that neither God nor humble John needs charlatans, for if I give alms from my possessions, mind you, I will not be stingy about them; but if those which I distribute are the Lords’, them I must observe His commandments. Or, if you don’t believe or have little faith that the alms I distribute are more expensive than the money I collect, you of little faith should see that, as long as God is allowing me to distribute his gifts, if everybody came to Alexandria to ask for charity, the endless treasures of the Lord and of the Church shall not finish»”. Heinrich Gelzer, a Protestant, believed Saint John to be a pietist, like H. Franke or Fr. Fabre10; I consider that the remarks from chapter 42 do not leave room for such interpretations. The Saint took good care of the Divine Liturgy and he made efforts for it. One day he wanted to teach people not to get out of the church after the Gospel was read and not to talk 10 Heinrich Gelzer, Byzantinische Kulturgeschichte. Mohr, Tübingen, 1909, p. 41.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

instead of participating to the payers from the «litany of fervent supplication», and what do you think he did? As soon as the Gospel was read, the Saint left the church and joined the crowd outside – who was surprised – and told them: «My sons, the shepherd should join his sheep: if you get in, I’ll follow you, and if you stay here, I’ll stay too. I come to the Holy Church for your sake, otherwise I would have stayed home and had a service in the bishopric chapel». By doing this once or twice, John showed his people how to behave wisely and correct their conduct, for fear he should give them such lessons in the future. He would never allow people to fix an appointment and talk in church, but took them out when everybody was present, and told them: “If you came here to pray, get your mind and mouth used to this, and if you came to meet others, don’t forget that it is written: «God’s house will be called a house of prayer, don’t make a “den” of robbers of it» (Matthew 21, 13)”. Another wondrous thing about this holy patriarch from Alexandria was that, before being tonsured a monk and a hierarch of the church, while he was living with his wife, they agreed to live in chastity; he used to be a military11 before being ordained a patriarch, and his morality exceeded that of hermits. At to serving God and the people, Saint John not only recommends charity, but he also commends the vocation of priesthood. We all know how much he insists on forgiveness and reconciliation, especially between priests: Once, two clergymen had gone wrong and fought one with the other. For this reason, the Saint made them do penitence for a few days. One of them admitted he had been wrong and was happy at the penance, but the other one – who was evil – did not accept it and rebelled, looking for an opportunity to not go to Church and spending him time in wrongdoings. He was even angry at the Saint and he tried to hit him. Some say he informed patrician Nikita on the church money, taken by the latter – as we said before. When the patriarch found about the vindictive man’s plan, like a true shepherd, he remembered the words «who is weak and I do not feel weak?» (2 Corinthians 11, 29) and «we who are strong ought to bear with the failings of the weak» (Romans 15, 1) and intended to send for him, scold him as appropriate and make the enmity disappear, since he saw that the wolf tried to steal his sheep from him. But God wanted everybody to see how innocent the Saint was, and John forgot to send for the wrongdoer and exempt him of his punishment. One Sunday, it was the Saint’s turn to officiate the Divine Liturgy. The deacon had almost finished saying the litany of fervent supplication and the moment when the epitaphios is lifted, the creed is said and the brotherly kiss is given was drawing near; the Saint remembered the clergyman’s offence and the commandment stating that «therefore, if you are offering your gift at the altar and there remember that your brother or sister has something against you, leave your gift there in front of the altar. First go and be reconciled to them; then come and offer your gift» (Matthew 5, 23-24), the Saint told the deacon to repeat the litany from the start and – if need be – once more until His Beatitude come back (he had retired to the sacristy and had send about 20 gatekeepers to look for the respective clergyman, planning to save the sheep from the wolf’s mouth); so God, who helps those fearing Him, had the clergyman be found immediately and, when he drew near, the patriarch himself spoke first and confessed the true and holy words of the Scripture and said «forgive me, brother!» and bent low in front of him. The clergyman felt shame in front of the Patriarch and those present, and horror when he thought of his sin and, shivering as if fire had come from the skies, ready to consume him, when he saw the patriarch’s 11 The biography written by John and Sophronius is clearer: «He left this layman status and he adopted a superior and recluse one»: Heinrich Gelzer, Leontios’ von Neapolis Leben..., p. 148.

The philosophy of happiness at saint john the patriarch of alexandria

white hairs touching the ground, he bent low too and asked for forgiveness and reconciliation. When the patriarch said: «May God forgive us all», both of them stood up and entered the church, coming in front of the altar with joy, for they were able to pray to God, with a clean conscience: «and forgive us our trespasses, as we forgive those who trespass against us». Thus, that anagnost came to reason and later on he was ordained a priest (chapter 14). At another time, John was informed that a retaliatory deacon would not reconcile with a colleague of his. The Saint tried to find out his name and rank and, one Sunday eve he was told that his name was Damian and he was a deacon. The Saint told the archdeacon to show Damian to him when he was to go to church, without telling the deacon anything about it. Thus, the next day, Damian came to church for the Divine Liturgy and the archdeacon looked at him, signaling to the patriarch that that was the man. Thus, the holy patriarch decided to participate to the service so as to make Damian reconcile with his colleague. Of course, he did not tell anybody what he planned to do. So, when Damian came to receive the holy body from the patriarch’s hand – according to the rule for deacons –, Saint John clutched his hand and said: «First go and reconcile with your brother and only after that come and take the Holy Communion». Ashamed at the sight of the clergymen present, who were ready to stop him from receiving the Holy Communion, the deacon decided to reconcile with his colleague and – after this – he came back. From that moment on, all clergymen and laypeople made efforts not to fight, lest the patriarch should rebuke and make them feel embarrassed, as he had done with that deacon. The manner in which he helped one of the most important persons in town come to terms: making use of an official pretext, Saint John sent for him on a day when the Divine Liturgy was officiated in the chapel attached to his residence. When the prayer «Our Father» was being said, the patriarch and his syngellos – they were the only persons there – were silent and that man had to say by himself «and forgive us our trespasses, as we forgive those who trespass against us», but then the patriarch said, in a gentle voice: “You realize in what important moment you told God: «Forgive us, our Lord, as a I forgive too». As if fire had burnt him, the boyar fell to his knees and he truly reconciled with his enemy afterwards” (chapter 39). All these being said, Saint John’s biography shows that the Christian mission does not only encompass mercy, devotion to ministry or teaching, but all these together. We are truly impressed by the living example of this important apostle and shepherd of the Church, his manner of educating the others by means of action, kindness, his discreet scolding of an alcoholic and quarrelsome nephew of his (chapter 16), his impenetrable manner of showing that lies and greediness should be castigated (chapter 26) or how should pride be fought against (chapter 40), how we should avoid swearing (chapter 1), judging (chapter 43) or treating our family servants bad (chapter 33); all these are just facets of the one and only Christian apostolate, worthy of this name. According to the Apostle’s words, Saint John served all and lost none. In simple words, but with warm love and help – this is how this insuperable servant of Christ and of humankind worked. How much strength and dedication we would need today, how much enthusiasm for charity, how much generosity and inexhaustible pathos to clean the many stains left by a segregationist or colonialist climate which still pervades after 2000 years of Christianity? We will find the answer to this question if we compare our lives with this major minister and philanthropist’s. Bibliography: 1. Epistola către Diognet, în “Părinţi şi scriitori bisericeşti”, vol. I: «Scrierile părinţilor apostolici», traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995. 2. Gelzer, Heinrich, Byzantinische Kulturgeschichte. Mohr, Tübingen, 1909. 3. Idem, Ein griechischer Volksschriftsteller des 7. Jahrhunderts, in «Ausgewählte kleine Schrisften», Teubner, Leipzig, 1907, pp. 1-56. 4. Idem, Leontios’ von Neapolis Leben des heiligen Johannes des Barmherzigen, Erzbischofs von Alexandrien (1893), in the series «Sammlung ausgewählter Kirchen - und dogmengeschichtlicher Quellenschriften, als Grundlage für Seminarübungen bersungegeben unter Leitung», von Professor D. G. Krüger, Akademische Verlagsbuchhandlung von J. C. B. Mohr (Paul Slebeck), Freiburg i. B. und Leipzig, 1893. 5. Maximus the Confessor, Saint, Opuscula theologica et polemica ad Marinum, “Patrologia Graeca”, vol. XCI, col. 9-286, Jacques-Paul Migne (editorem), Paris, 1863. 6. Ostrogorsky, George, History of the Byzantine State, Rutgers University Press, 1969. 7. Theophanes the Confessor, The Chronicle: Byzantine and Near Eastern History AD 284–813, Translated with Introduction and Commentary by Cyril Mango and Roger Scott with the assistance of Geoffrey Greatrex, Clarendon Press, Oxford, 1997.

Haiducul baltă, legendă vie pe valea tarcăului

HAIDUCUL BALTĂ, LEGENDĂ VIE PE VALEA TARCĂULUI Bibliotecar Ion ASAVEI Sub cetina brazilor din codrii Brateşului tărcăuan, şi-a trăit viaţa până mai ieri, Ileana lu’ Musteaţă, fosta soţie a unuia dintre vremelnicii tovarăşi ai haiducului Baltă. Deşi nu l-a cunoscut personal pe ultimul haiduc al Moldovei, alintat Bădiuşa şi poreclit Baltă, Ileana lu’ Musteaţă i-a păstrat haiducului moldav până la moarte o vie amintire pe seama poveştilor auzite de la fostul ei bărbat, Neculai Musteaţă, omul cu care avea să trăiască peste 30 de ani. Prima şi cea mai nostalgică dintre amintiri se referea la întâlnirea cu omul ei, întâlnire petrecută la tinereţe, pe când femeia abia de împlinise 17 ani. „Eram o copchilă de vreo 17 ani, când m-am dus cu un frate şi cu mai mulţi băitănaşi şi fete la cules de afine într-o pădure din vecinătatea Gârcinei. De fapt, părinţii ne-o trimis pe noi doi şi pentru că un alt frate era cioban la o stână din acel loc, şi trebuia să-i ducem nişte haine de schimb. Mersu’ era distul di periculos, pentru că lumea vorghea câti şi măi câti dispri haiducu’ Baltă şi oaminii lui, care umblau şi trăiau prin pădurile din Neamţ. Cu toate aiestea, noi cei tineri nu ni prea temeam pentru c-aşa-s tinerii îndrăzneţi. Şi cum culegeam noi afine aşa întinşi pe-un rând, eu aflândumă într-un capât, numai ci văd că apari din păduri un om frumos tari, îmbrăcat naţional şi c-o pelerină în spati, cari vinea spre noi. Sâ-ndreaptâ spre locul undi eram eu, mai la marginâ cum zâceam, se opreşti, scoati pelerina, o aşază pi iarbă şi se uita aşa spri mini, cu un râs în colţul guri. Mii mi-o fost tari frică şi mă gîndeam că dacă cumva faci spri mini îmi dau drumul în vali, că era acolo o râpă şi o iau la fugă. Numai că omul stătea liniştit şi tăcea. După o vremi începi sâ ni-ntrebi.”Di undi sunteţi? Cum vă cheamâ?” şi nu mai ştiu ci, da’ în mini abia atunci o intrat frica cea mari. „Ci vrea omu ista?. Dacă-i de-a lu’ Baltă? Şâ di ci s-o oprit acolo undi eram eu?” Îmi făciam fel de fel di gânduri. Mă şi videam luată di el şi dusă-n păduri, câ dintri feti eu eram cea mai înstărită. Mă duci la ciilalţi oameni dispri cari să spunea câ-s cu fimeili lor. Şâ cum tremuram eu ca varga, numa’ aud că-l strâgâ pe frati-miu şi-l cheamă la el.”Lasâ câ-ţi culeg ciilalţi afini şi-ţi umplu şâ ţâi găleata. Hai să stăm di vorbă.” Şâ o început a-l întreba: „Asta cini-i, ciilalţâ cini-s? şî câti şi mai câti. Întri timp o vinit şâ fratili meu, cari era cioban, ca sâ-i dăm hainili de schimb, câ ştia c-o sâ ni întîlnim acolo. O stat oleacâ şi-o plecat, iar noi trebuia să stăm la masă. Numa’ văd câ omu’ o ia la deal, da nu stă mult şi vini cu un rucsac plin şi scoati pastramâ îndemnându-ni să mâncăm. Mai cu fricâ, mai cu îndrăzneralâ, am luat şâ di la el. După ce-am mâncat, am luat-o spri casă. El, după noi. Si tot pi lîngâ mini. Vorghea foarti frumos, nu era obraznic. M-o întrebat di undi-s, ce părinţi am, şâ cînd o aflat că ciobanu’ care vinisâ la noi ni-i fraţi, s-o bucurat pentru că sâ cunoşteau di pi la stâni”, a povestit Ileana lu’ Musteaţă, aflată la cei peste 80 de ani ai săi, pe patul de suferină. Cât s-a oprit să-şi mai tragă sufletul şi să-şi şteargă o lacrimă, noi am putut arunca o privire spre pozele de tinereţe, ce se aflau prinse în rame, atârnate undeva sub icoane, întru cinstirea trăitorilor de atunci. I-am putut admira pe Ileana lu’Musteaţă, o tânără destul de oacheşă pe atunci, şi pe Neculai Musteaţă, omul despre care femeia ne-a povestit cu atâta dulceaţă, într-un dulce grai moldovenesc. „Deşi mi-o fost frică, l-am plăcut di cum l-am văzut. El n-o fost haiduc. Asta aveam să aflu pi urmă, când mi-o povestit cum de-o ajuns să trăiascâ pi lângă Baltă. Fiind plecat în război şi ajungând frontu’ în zona noastrâ, o fugit şi s-o ascuns în pădure. Acolo s-o întâlnit cu banda lu’ Baltă şi i s-o alăturat. Ş-o schimbat straili, da’ puşca o tânut-o. Haiducul îl trimitea şâ pi el la drumul

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

mari, da’ el n-o împuşcat pi nimeni. Dupâ întâlnirea din păduri, pi cari am povestit-o, o mai trecut o săptămână, două şi m-am trezât cu el acasâ vinind cu frati-miu, ciobanul, di undi nici nu o mai plecat. Ne-am luat, deşâ părinti n-o prea fost di acord şâ am plecat, nu după mult timp, spre Tarcău, undi ne-am şi stabilit. Am fost a triea fimei pentru el. La Tarcău, am ajiuns după ci s-o schimbat regimu’. Fiind cărăuş şi având vite multi exista pericolu’ să fie trecut la chiaburi. Atunci o vândut tot şi ne-am tras la Brateş, unde omu’ meu o lucrat la păduri. Aici am făcut gospodării frumoasâ câ era vrednic. Şi am trăit cu el 34 di ani. O fost om bun, Dumnezeu să-l odihnească în paci”, a spus femeia, căruia i-a mai scăpat o lacrimă. Din spusele sale, aveam să aflu că o dată cu schimbarea regimului, omul ei, chiar de s-a tras mai la munte, n-a scăpat de sub privirea „ageră” a jandarmilor şi, mai apoi, a miliţiei. „Tot o vinit sâ-l ieie ca sâ le-arăti pi undi s-ascundi Baltă. Şâ plecau prin păduri, da’ omu meu li arata alti locuri, ca sâ-l scăpi pi Baltă. Li era frică şi la miliţieni, di haiduci, aşa câ o dată o stat vreo două săptămâni ascunşi pi la noi, ca sâ creadâ şăfii câ îl cautâ pe Baltă. Asta, mai ales după ci într-un rând s-o lăsat cu puşcături şi unu’ din miliţieni o fost rănit”, ne-a povestit femeia. Ileana lu’ Musteaţă din Brateş îşi aminteşte că la un moment dat a aflat că haiducul Baltă a fost prins şi împuşcat, deşi se spune că n-ar fi sfârşit sub focul „poterei”, ci ucis de către un anume Petrea, om pripăşit de către Baltă în ceata sa. Acesta, l-ar fi ucis mişeleşte atras de premiul de 20.000 lei pus pe capul haiducului de către autorităţi. „Eu am auzât c-o fost împuşcat. Mai multi nu ştiu. Pi urmă am auzât că umbla vorba precum c-o fost omorât di către cineva de-a lui. Da’ nu pot şti cum o fost. Aşa cum zâceam, nu l-am cunoscut. Omu’ meu v-ar fi spus multi dacă ar mai fi trăit”, a adăugat femeia. După moartea omului ei, Neculai Musteaţă, femeia s-a recăsătorit. Când am cunoscut-o, ea purta numele lui Dumitru Giosan, a omului cu care trăia la acea vreme. Asta însă n-a împiedicat-o să-şi povestească cu nostalgie prima ei dragoste, care prin datul sorţilor a apropiat-o de istoria unei întâmplări trecute, devenite peste timp legendă, „banda haiducului Baltă”. Cât despre acesta, se spune că ar fi fost de prin zona Neamţului, că ar fi copilărit printre ciobani, că de pe la 12 ani s-au năpustit asupra sa toate nedreptăţile lumii, puternice precum blestemele şi că în urma unui vis, devenit realitate peste noapte, a luat calea haiduciei, hălăduind codrii Neamţului în căutarea dreptăţii. Şi cum haiducia presupunea să iei de la bogat şi să împarţi săracului cam asta a făcut şi Baltă şi ai săi până şi-a aflat sfârşitul. În rest doar legendă, ce la Brateş, prin Ileana lu’ Musteaţă a continuat să aibă încă legătură de suflet cu realitatea anilor ‚40 - ‚50. Fascinat de fenomenul haiducesc, ca istorie a locului şi nu numai, scriitorul Daniel Dieaconu, doctor în istorie, avându-i alături în ale cercetării documentare pe Viorel Nicolau, Alexandru Ioan Ungureanu şi Emil Pedemonte Juncănaru, a scos nu de mult pe piaţa editorială o carte, cea de-a 22-a din ampla sa operă, purtând titlul „Haiduci şi tâlhari - Contribuţii de mitologie şi antropologie istorică”. Cât priveşte cartea, conform spuselor autorilor îşi doreşte să acopere o zonă mai puţin bătătorită a istoriografiei, haiducia şi tâlhăria, concentrându-se asupra celor două fenomene fără vreo delimitare strictă. „O astfel de temă, care să surprindă istoria haiduciei şi a tâlhăriei în spaţiul românesc, nu a beneficiat în timp de o cercetare serioasă... (...) Fiind o temă la care istoriografia a rămas datoare faţă de beletristică, cele mai importante pentru cercetare au fost creaţiile populare, un bogat tezaur de balade, doine, cântece, poveşti şi legende. Haiducii şi faptele lor au intrat şi în literatura cultă, încă din prima jumătate a veacului al XIX-lea, iar la sfârşitul veacului deja devenise „la modă” nuvelele haiduceşti. Am încercat să ilustrăm caractere generale ale fenomenului: cine a ajuns în codri, cine erau cei care trebuie pedepsiţi, căpitanul, ceata, femeile-haiduci, înfăţişarea, armele, însuşirile suprafireşti, legăturile dintre codru, popor şi haiduci sau tâlhari, dorind a afla care ar fi trăsăturile

Haiducul baltă, legendă vie pe valea tarcăului

care diferenţiază pe tâlharul ordinar de haiduc, se arată în introducerea cărţii. Lucrarea a fost prefaţată de către prof. dr. Lucian Strochi, care prin dibăcia sa scriitoricească, a trecut haiducia prin cultura naţională, alăturând-o mitologiei româneşti. „...mitul haiduciei intră în relaţie directă cu celelalte patru: cu mitul descălecării pentru că haiducul stăpâneşte un teritoriu al său, fiind şi un erou civilizator, pe lângă un erou justiţiar; cu mitul jertfei întru creaţie, pentru că haiducul se jertfeşte pentru valorile sale; cu mitul zburătorului - pentru că este replica feminină într-un mit iniţiatic, dragostea fiind înlocuită cu lupta şi cu moartea; cu Mioriţa pentru că haiducul se află într-o relaţie directă, dependentă cu natura şi cu moartea”, afirmă prefaţatorul. „Încă de la început, studiul monografic alcătuit de către cei patru autori, pune întrebări esenţiale precum haiduci şi hoţi, haiduci şi tâlhari, şi numai citind această carte veţi afla un răspuns susţinut de o documentere fundamentată ştiinţific”, a spus printre altele criticul literar Constantin Tomşa, invitând cu eleganţă la lectură. Liceul „Carol I” Bicaz a gândit fenomenul haiducesc, abordând tema într-o manieră originală pentru concursul de istorie, secţia Cultură şi civilizaţie românească. La etapa judeţeană, desfăşurată în urmă cu un an la Piatra-Neamţ, liceenii bicăjeni şi-au adjudecat locul I. Tema a fost înscrisă în ceea ce presupune conservarea si valorificarea patrimoniului cultural traditional de pe Valea Muntelui. Proiectul, ce a permis echipajului condus de către profesorii Xenia Sîrbu si Mihai Apopei, să urce prima treaptă a podiumului, a fost intitulat „Haiducii în constiinta populară a locuitorilor de pe Valea Muntelui”. Elevii Daniel Sîrbu, clasa a X-a, Patricia Flueraş, clasa a IX-a si Emanuel Florea, clasa a X-a, pentru a avea mai mult succes, au abordat subiectul, îmbinând metoda expunerii verbale cu una modernă, însemnând realizarea unui film documentar. „Ideea acestui proiect au avut-o profesorii noştri, ca de altfel şi-n ediţiile trecute. Ne-a plăcut propunerea şi am depus un efort mare pentru realizarea ei, documentarea presupunând discuţii cu profesorul Daniel Dieaconu, autor al mai multor lucrări în domeniu, deplasări în teren pentru a discuta cu bătrânii de pe Valea Muntelui şi mai ales cu membrii din Banda lui Bujor din Grinţies, împrumutând de la aceştia şi costume populare haiduceşti, dar şi studiu pe baza unei bibliografii destul de stufoase. Dar a fost frumos şi interesant, deoarece am aflat lucruri noi despre care nu ştiam aproape nimic. Pe lângă bucuria succesului, stim sigur că multe din informaţiile pe tema haiduciei le vom păstra în memoria noastră“, am aflat de la Patricia Flueraş, aflată pentru prima oară la o confruntare de acest gen. La vorbele acesteia s-au adăugat cele ale lui Daniel Sîrbu, elev cu experienţă, care nu este la prima prezenţă la astfel de competiţii. „Au mai participat două echipaje bine pregătite de la Colegiul Naţional „Calistrat Hogaş”, dar ajutaţi de dascălii noştri, cu mai multă experienţă în concursuri de acest gen, am reusit să ne mobilizăm si să învingem“, a spus Daniel, ce a avut în cadrul proiectului rolul unui haiduc veritabil. „Acum, va trebui să ne pregătim pentru confruntarea naţională, ce va avea loc la Botoşani, între 29 mai si 1 iunie. Vom face mici ajustări, pe baza unor sugestii, vom repeta intens si sperăm să ducem traditia mai departe, stiut fiind că liceul nostru a fost premiat ani la rând la concursul Cultură şi civilizaţie românească“, a declarat Emanuel Florea, aflat în acest an la a doua confruntare în ale istoriei locale. Cei trei laureaţi împreună cu profesorii au gândit şi o politică de promovare a muncii lor. „Pentru conservarea şi promovarea patrimoniului local abordat prin proiectul nostru, Clubul de Istorie Carol I va încheia parteneriate cu instituţiile culturale din zonă, realizând totodată şi un pliant pentru promovarea obiectivelor cultural-spirituale ale zonei, care de fapt au constituit tema proiectului nostru“, avea să ne spună profesoara de istorie Xenia Sîrbu. De reţinut faptul, că instituţia liceală din Bicaz a reprezentat învătământul nemţean la faza naţională din 2007 încoace, adjudecându-şi de fiecare dată premii sau menţiuni.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

CONCEPŢIA MESOPOTAMIANĂ DESPRE CREAREA OMULUI PRIVITĂ ÎN PERSPECTIVA TRADIŢIEI VECHI TESTAMENTARE Preot profesor Constantin CAPŞA I. Introducere Una din preocupările de seamă ale omului a fost strâns legată de ceea ce el personal reprezintă, de statutul său în ordinea fiinţelor, a lucrurilor, a universului întreg şi chiar de existenţa sa după moarte, oriunde a existat fiinţa umană se regăsesc semne ale unei căutări şi încercări permanente de a explica starea sa fiinţială, de a o articula în termeni adecvaţi, potrivit unei înţelegeri condiţionate de contextul imediat în care a trăit sau de felul în care a conceput realitatea existenţială globală, adică atât sub aspect empiric cât şi sub aspect transcendental. Cum a ajuns omul şi ce l-a îndemnat pentru prima dată să se preocupe cu probleme ce privesc natura sa şi menirea pe care o are în lume, ştiinţa istoriei şi a arheologiei nu ne dau elemente sigure. Omul preistoric nu a cunoscut scrisul şi de aceea nu ne-a lăsat nici un document explicit oare să dea posibilitatea unei interpretări sigure privind concepţia sa despre ceea ce el reprezintă. Singurele lucruri care ne vorbesc despre el şi care arunca o rază de lumină asupra trecutului întunecat al omului în preistorie sunt uneltele de care s-a folosit, arta rudimentară şi bineânţeles locurile de înmormântare. Faptul că omul preistoric şi-a înmormântat morţii reprezintă o nuanţă de importanţă vitală pentru fenomenul uman, întrucât prin această mărturie arheologică putem vedea pe om în întreaga sa specificitate, care rezultă din însăşi unicitatea sa fiinţiaiă. Nu se ştie precis ce rol a avut fenomenul naşterilor şi al morţii în experienţa fiinţială a omului în perioada preistorică, dar putem spune că şi acesta l-a ajutat să facă o evaluare asupra naturii şi menirii sale în mediul înconjurător care au accentuat sentimentul său de singurătate şi neputinţă, l-au făcut, se pare, să caute şi sa-şi consolideze viaţa în grup în comunitate, a cărei coerenţă a crescut în decursul istoriei Văzute în lumina descoperirilor arheologice şi a datelor antropologice, obiceiurile de înmormântare indică speranţa în nemurire, element fundamental al religiei în perioada preistorica, al naturii şi destinului omului. Cât priveşte credinţa în nemurire, aceasta pare să fi apărut, după concepţia unora, ca urmare a organizării de ritualuri bazate pe concepţia unei stări de continuă trecere: moarte spre renaştere permanentă. Această interpretare ciclică a secvenţei perene în ordinea naturală şi umană a dus apoi la speranţa în timpurile eshatologice, când nu va nai fi nevoie de înnoire, iar extinderea procesului moarte-viaţă, viaţă-moarte şi asupra ordinei naturale a sugerat ideea de început şi sfârşit al lumii. Acestei speculaţii ipotetice trebuie să-i adăugăm ca sprijin noţiunea creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, după arhetipul divin, în baza căreia credinţa în nemurire este răspunsul imediat al chemării omului lăuntric spre realizarea asemănării cu Dumnezeu. Această chemare nu este instinctuală, ci reprezintă un îndemn, o dimensiune tainică a naturii umane. Aceasta consună cu învăţătura creştină moştenită din Vechiul Testament despre o

Concepţia mesopotamiană despre crearea omului

revelaţie primordială a lui Dumnezeu. Datorită lipsei de mărturii concludente, imaginea pe care o avem despre om în timpurile îndepărtate ale preistoriei are un caracter profund ipotetic, ea putând fi confirmată sau infirmată în funcţie de noi descoperiri. Reţinem ca important ideea că încă din preistorie omul a avut speranţa în nemurire, speranţă clădită nu numai pe experierea fenomenelor legate de viaţa sa şi de natura înconjurătoare, a cărei moarte şi revenire la viaţă, într-un ciclu precis, a putut fi luată ca punct de referinţă, ci existentă mai ales în virtutea acelui chip divin sădit în om la crearea sa. Acestea sunt câteva coordonate de bază de care trebuie să ţinem seama atunci când evaluăm, din punct de vedere creştin, natura omului şi menirea sa, aşa cum acestea au fost formulate în diferite culturi şi civilizaţii sau în diferite tradiţii religioase. În cele ce urmează ne vom angaja în prezentarea mai detaliată a concepţiei mesopotamiene despre om şi a menirii omului în întreg universul, aşa cum tradiţiile din ţinutul dintre cele două râuri le prezintă. Înainte de a trece la tratarea propriu zisă a problemei credem utile câteva aprecieri cu caracter general legate de civilizaţia mesopotamiană. II. Civilizaţia mesopotamiană Este bine de ştiut faptul că civilizaţia mesopotamiană nu este deloc omogenă, cum ar fi cazul cu civilizaţia iudaică din Palestina. Aici este vorba de o serie de civilizaţii şi culturi care s-au suprapus în secvenţe istorice încă nedefinite precis şi care au format un amalgam sau mai precis o civilizaţiei sincretistă. Cu mulţi ani înainte ca nisipurile aducătoare de uitare să acopere cetăţile falnice din Mesopotamia, s-au succedat aici o serie de civilizaţii: sumeriană, akkadiană şi amorită. Despre cele ce au existat înainte de a se aşeza în aceste ţinuturi sumerienii, ştim foarte puţin, sau mai precis spus, nimic. Sumerienii, popor indo-european, se aşează aici cam prin mileniul al patrulea înainte de Hristos, punând temeliile unei civilizaţii strălucite. Aceasta civilizaţie a avut prioritate în foarte multe domenii ale culturii umane.8 Lumea sumeriană a înflorit paralel cu statele-cetăţi ale unei populaţii semite, cunoscută nouă ca populaţia accadian şi care au ocupat toată partea de nord a Mesopotamiei. Ceea ce ne uimeşte este faptul că miturile, concepţia despre lume şi despre om, precum şi toate postulatele gândirii lor au fost integrate simbiotic în primul rând în civilizaţia semiţilor din Accad. Tot aceştia au fost cei care au păstrat limba sumeriană ca limbă sacră până în mileniul 1 înainte de Hristos, difuzând gândirea sumeriană la toate celelalte popoare din Asia Anterioară. Răspândirea acestei culturi spirituale, sumeriană la origina dar asimilată de asiro-babilonieni, la popoarele Asiei apusene, a putut da naştere la celebra teorie a pan-babilonismului, după care Babilonul ar fi fost unicul şi cel mai vechi focar de cultură al umanităţii, iar civilizaţia mesopotamiană ar fi avut o influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării culturi la cele mai multe popoare din lume. Pan-babilonismul, apărut ca teorie în istoria culturii la sfârşitul secolului trecut, a fost apărat de oameni de cultură ca F. Delitzscn şi G. Winkler după care toate miturile despre crearea lumii, despre potopul cel mare, despre păcatul originar al omului, despre existenţa raiului şi iadului etc, ar fi apărut mai întâi în Babilon şi de acolo s-ar fi răspândit la toate popoarele

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

vecine. Fără îndoială, descoperirea sumerienilor şi a remarcabilei lor culturi, dar mai ales faptul că Babilonul a preluat cultura sa spirituală de la sumerieni au dărâmat teza priorităţii în timp a Babilonului şi o originii babiloniene a culturilor spirituale antice şi în speţă a celei biblice. Chiar dacă gândirea mesopotamiană ne înfăţişează o abundenţă de forme, de aspecte şi de modalităţi de reprezentare a realităţilor, care au putut genera teoria eronată a pan-babilonismului, ea nu s-a putut insa niciodată degaja cu totul de cadrele mitice în care s-a dezvoltat. Nu posedăm de la asiro-babilonieni un tratat speculativ unde s-ar afla o expunere sistematică a universului sau a omului. Gândirea asiro-babiloniană nu s-a ridicat până la concepte şi ramâne pre-filosofică, între altele fiindcă nu oferă explicaţiile raţionale ale fenomenelor empirice. Pentru a studia concepţia mesopotamiană despre om sau antropologia mesopotamiană este necesar sa căutăm în imnuri, poeme, în mituri, frânturi de explicaţii de interpretări, de afirmaţii generale, risipite şi ascunse în mijlocul unor relatări fantastice. Adesea aceste explicaţii şi motivări raţionale trebuie deduse din mituri, din incantaţii, din ritualuri religioase. III. Crearea omului Atunci când intrăm în lumea vechilor mesopotamieni, avem impresia că ne aflăm într-o lume dominată în cea mai mare parte de un spirit brutal, spirit ce doreşte parcă să depăşească limitele idealului şi să se înrădăcineze în realitatea dură a vieţii. O astfel de idee sau impresie este extrem de vie mai ales dacă evaluăm Stela vuiturilor cu scenele sale extrem de crude, sau dacă privim scenele de tortură prezentate cu o acurateţe implacabilă în palatul monarhului asirian Sennacherib. Ce determină oare o astfel de atitudine este extrem de greu de explicat. Este ea rezultatul sau opera unui popor a cărui cruzime era complet distinctă sau reprezintă o reflecţie a concepţiei asiriene despre rolul şi locul omului în societate şi în univers? Privită în ansamblu istoria Mesopotamiei nu este o istoria unor popoare crude. Dimpotrivă, aceste popoare au creat civilizaţii ce par să sfideze timpurile, venind din adâncurile imemoriabile ale trecutului. Există la mesopotamieni o dragoste explicită faţă de cultură, faţă de ceea ce este măreţ şi frumos. Care alt popor a construit grădini suspendate pentru a sădi frumosul? De unde atunci tendinţa spre reprezentarea tristă şi implacabilă a vieţii? Acest lucru nu poate fi explicat decât dacă privim mai îndeaproape concepţia Mesopotamiană despre om şi despre destinul acestuia în lume. Cercetătorii în domeniul istoriei Mesopotamiei sunt de părere că weltanschauung-ul mesopotamian este atât de crud deoarece mediul climatic este extrem de aspru. Pentru a explica mai bine acest lucru ei au pus în paralel civilizaţia Egiptului Antic şi a Mesopotamiei. Este clar că Egiptul a fost binecuvântat cu un mediul climatic mult mai blând. Aici este veşnicul Nil ale cărui ape binefăcătoare se revarsă periodic pentru a mângâia şi îndestula omenirea.Spre deosebire de Nil, apele râurilor Tigru şi Eufrat sunt turbulente şi distrugătoare ele mătură totul în calea lor, aducând un prundiş neroditor. Fără îndoială, deosebirile de mediu au avut un rol foarte important în modelarea celor două civilizaţii, dar se pare că adesea acest rol este prezentat cam exagerat şi ne este foarte greu să vedem modul în care aceste deosebiri au dus la adoptarea unor concepţii atât de diferite despre om şi despre destinul omului. În plus, ar fi fost poate mult mai interesant dacă s-ar fi încercat o evaluare a celor două civilizaţii în perspectiva mijloacelor de construire a propriilor edificii. În timp ce Egiptul folosea piatra, Mesopotamia era forţată să facă uz de cărămizi arse la soare. Dintr-odată aici se iveşte o discrepanta uriaşă, discrepanţă ce ar putea explicat şi deosebirile existente între concepţia egipteană despre om, privită sub unghiul permanenţei şi cea mesopotamiană, privită mai ales în perspectiva inutilităţii strădaniilor de permanentizare. Nici deosebirile rasiale nu pot fi considerate ca fiind punctul marcant separator dintre

Concepţia mesopotamiană despre crearea omului

Egipt şi Mesopotamia. Civilizaţia mesopotamiană este rezultatul activităţii creatoare a două popoare deosebite: sumerienii, indo-europeni şi care se pare că au pus temeliile acestei culturi şi semiţii, care au acceptat şi elaborat cultura lor. S-a exprimat şi părerea că există elemente în viaţa şi practica de toate zilele a popoarelor semitice (asirienii, fenicienii, cartaginezii) care ar putea explica această tendinţă spre duritate, iar aceasta ar fi o trăsătură caracteristică rasială. Luată însă în ansamblu, concepţia mesopotamiană despre destinul omului rămâne o dezvoltare din afară, accidentală, mai degrabă decât ca trăsătură inerentă a caracterului acestui popor. IV. Izvoare şi mărturii Izvoarele şi mărturiile pe care le avem la dispoziţie pentru studierea concepţiei mesopotamiene despre om şi despre destinul acestuia formează trei grupe distincte, care însă se întrepătrund şi se completează reciproc, în ciuda discrepanţelor existente. Aceste date cuprind: a. m ă r t u r i i l e a r h e o l o g i c e descoperite în diferite morminte; b. textele rituale menite să asigure eliberarea din tot felul de năpaste şi textele pentru divinaţie; textele literare mai lungi, care în majoritatea cazurilor au fost compuse pentru folosirea lor rituală, dar care cuprind şi concepţiile cosmogonice mesopotamiene, probleme legate de relaţiile dintre om şi zei şi despre natura lumii infernului. Nici unul din aceste texte nu poate fi considerat ca expunere oficială a credinţei mesopotamiene, deoarece religia în Mesopotamia era mult prea amorfă pentru o astfel de definiţie şi în acelaşi timp nu exista nici o autoritate ecclesiastică sau religioasă supremă care să fi fost interesată în a reglementa şi direcţiona credinţa şi practicile religioase. Aceste texte par să reprezinte compoziţii ad hoc concepută de preoţii unui sanctuar mai mare sau de către credincioşii sau practicanţii unor ritualuri magice sau de exorcism. Totuşi, în ciuda aspectului amorf şi compozit al acestor texte ele ne dau o imagine clară despre practica religioasă şi despre credinţele vechilor Mesopotamieni. Având în vedere acest caracter al informaţiile pe baza cărora vom clădi concepţia despre om în tradiţia mesopotamiană să vedem acum modul în care este prezentată originea omului. Minunatul text al Epicului babilonian „Enuma eliş” povesteşte ca Marduk, după ce a aşezat pe „zeii mari” în astre, după ce a fixat anul punând „câte trei constelaţi ni pentru fiecare din cele 12 luni” şi a „definit zilele anului prin „mijlocirea figurilor cereşti”, după ce a făcut luna „să lumineze, noaptea încredinţându-i-o”, după toate acestea şi încă multe altele, „a voit să creeze ceva plin de măiestrie”. Şi, „deschizându-şi gura, s-a adresat lui Ea Împărtăşindu-i planul plămădit în inima sa; Sânge vreau sa se adune, să ia fiinţă oasele, Voiesc să-l fac pe lullu, om este numele lui Da, vreau să-l creez pe Iullu, pe om. EI va sluji pe zei, ca ei să se odihnească”. Ea, zeul cel înţelept, îl sfătuieşte să ceară zeilor care au mers de partea lui Tiamat să fie

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

predat unul din fraţii lor; „acesta să fie sacrificat, pentru a crea oamenii”: „Să se adune aici zeii cei mari; Să fie jertfit vinovatul, ca sa dăinuiască ei”. Zeii se strâng şi, „prezidându-i blând”, Muarduk le cere să divulge pe acela care „a aţâţat la răzvrătire”pentru ca acela să fie sacrificat. Zeii cei mari, igigii, „îi răspunseră lui... : Kingu a fost cel care a stârnit răzvrătirea Şi a făcut pe Tiamat să se răscoale, să plece la bătălie”. „Ei l-au legat pe el şi l-au dus la Ea. Puseseră pe el aharpnicul şi-i tăiară vinele; Din sângele lui l-au făcut pe om.” Zeul primordial, Kingu, ca şi Tiamat, reprezintă forţa elementară, oarbă şi distrugătoare. Oastea sa e alcătuită din „şerpi monştri”, „cu venin în loc de sânge”, din „dragoni furioşi” cu chip de zeu, „aşa ca cel care i-ar privi să moară de frică”, din vipere, din lei de mare, din câini turbaţi, din oameni scorpioni. El însuşi se retrage înfricoşat; zeul înţelepciunii, al ordinii universale, este încă prea slab. Numai Marduk, fiul său, zeu solar, este în stare să învingă stihia şi să facă posibilă transfigurarea ei în fiinţă raţională. Născut din sângele lui Kingu, omul este recunoscut ca natură; creat de Ea în urma victoriei lui Marduk, este afirmat ca fiinţă, copie a principiului ordonator. Stihie devenită raţionalitate, prin aceasta omenirea este făcută să servească pe zei. Tema supunerii ţine, poate, şi de condiţiile genezei: omul născut dintr-un zeu învins, dintr-un zeu blestemat, ispăşeşte prin umilinţă un păcat originar, este posibil să însemne şi altceva: omul făcut de Ea „înţeleptul zeilor”, din voinţa lui Marduk, la o altă scară, este o copie a lor, şi, ca urmare, gândeşte şi lucrează asemenea creatorilor săi, prin extindere, potrivit cu firea principiului ordonator. Mitul nu sapă prăpastie între zeu, ca principiu, şi om; dimpotrivă, le admite conaturalitatea. Făcut posibil ca urmare a biruinţei lui Marduc, omul apare din forţa elementară (Kingu) învinsă şi supusă ordinii. E este deopotrivă Kingu (unul supus, prin transfigurare însă) şi Marduk. De aici, poate, şi tensiunea imanentă, neliniştea năzuinţei şi căutarea permanentă. Făcut să asculte de zei şi să le slujească, în dependenţă deci de ceea ce îl depăşeşte, omul tinde să devină autonom. Va încălca prescripţii şi va fi pedepsit, va încerca să obţină ceea ce nu intra în condiţia lui şi va trebui să renunţe, dar niciodată nu va fi învins în mod absolut. Pentru a fi păcătuit („Tara mugea ca boii sălbatici / Zeul era tulburat de gălăgia Ior”), Enlil, care „auzea zgomotul lor”, hotărăşte să piardă pe oameni prin potop, pentru că: „apăsător a devenit zgomotul omenirii”. În urmare, „Cu prima licărire a zorilor Un nour negru s-a ridicat de la răsărit. Înăuntrul lui Adad tună. În timp ce Sullat şi Hanis merg în frunte, Înaiatând ca nişte crainici pe dealuri şi câmpii. [...] Întreaga ţară s-a fărâmiţat ca o oală O zi întreagă a suflat furtuna de sud. Sporind în iuţeală, în suflarea sa îneca munţii; Luând pe neaşteptate poporul ca într-o bătălie. Nimeni nu mai putea să vadă pe tovarăşii Iui. Nici să mai recunoască poporul cineva de sus, Chiar şi zeii erau înfricoşaţi de potop”.

Concepţia mesopotamiană despre crearea omului

Dreşi aduce cu ei pedeapsa, îngrozitoarea pedeapsă care „prefăcuse în tină” omenirea, păcatul este o afirmare a speciei şi nu o ofensă. Îndrăznind, omul încalcă tabu-uri şi astfel înaintează. Păcatul dislocă omul din starea larvară de dependenţă; este transfigurarea mitică a primei conştiinţe a puterii de a opta şi de a fi liber. Paradoxal, păcatul este o izbândă şi nu o înfrângere a omului. Certat de Ea („Cum ai putut to, fără gândire, să aduci potopul?”), Enlil, cel care a poruncit apelor să se pornească binecuvântează pe singurii supravieţuitori; Wtnapishtim („primul Noe”, cum îl numeşte S.N. Kramer) şi pe soţia sa: „Stând între noi, povesteşte Utnapiştim lui Ghilgameş, el a atins fruntea noastră să ne binecuvânteze: Până acum Utnapiştim n-a fost decât un om De acum înainte Utnapiştim şi soţia lui vor fi ca unul dintre zei”. Faptul este unul de recunoaştere a erorii comise de zeu; de aceea păcatul va fi şters ca o învinuire nedreaptă. Oamenii se tem de posibilele consecinţe ale îndrăznelii sau oricum nu sunt indiferenţi faţă de ele, neştiind încă ce mutaţii malefice sau benefice pot determina actele lor în univers. Au intuiţia că se pot afirma doar refuzând starea lor de dependinţă, dar se înspăimântă de urmări. Ideea păcatului pare să semnifice conştiinţa unei vinovăţii faţă de ordinea universală, teama de imprevizibilele consecinţe ale iniţiativelor umane, însă nu numai atât, de vreme ce pedeapsa nu umileşte specia ci o înalţă, zeificarea lui Utnapiştim (şi a soţiei sale) fiind o apoteoză a omului recunoscut şi integrat principiilor ordonatoare ale lumii. Primind condiţia zeilor, cei doi continuă să fie oameni, deşi în alt regim; ei devin un fel de simbol al speciei, garanţia perenităţii şi aspiraţiilor spre veşnicie ale omului. Cei doi traiesc „în depărtare, la gura râurilor”, dincolo de pământul oamenilor. Drumul până la ei, presărat cu obstacole, numai cu greu este străbătut doar de către un om-zeu: Ghilgameş (Două părţi din el sunt divine / o parte-i umană”). Hotărât să obţină nemurirea, porneşte spre „gura râurilor numai că „anevoios e locul de străbătut, îngrozitor drumul până acolo, / Şi apoi sunt apele morţii ce stăvilesc apropierea. Deşi „carnea zeilor se află în trupul lui”, el nu poate să izbândească singur. Îl înduplecă pe Sursunabu (sau Ursanabi în versiunea asiriană), corăbierul lui Utnapiştim, să-l ajute să treacă peste apele morţii. Ajuns la gura râurilor, îi cere lui Utnapiştim nemurirea: „Prietenul nou pe care l-am iubit s-a întors în pământ! Au trebuie ca şi eu să zac jos, să nu mă mai scol în vecii vecilor?” Mişcat de suferinţele îndurate şi de dorinţa lui de a trăi veşnic, Utnapiştin Depărtatul îl pune să culeagă din adâncul apelor o iarbă prin care cineva „îşi recapătă suflul vieţii”. În drum spre Uruk, în timp ce se scălda, „Un şarpe adulmecă aroma plantei; El ieşi din apă şi fură planta”. Încercarea lui Ghilgameg eşuează: „Eu n-am agonisit nici un câştig pentru mine. Pentru leul pământului am dobândit câştigul” Resemnat, Ghilgameş se reîntoarce în Urukul cel împrejmuit, printre semenii săi, oamenii, pentru a trăi şi a muri ca ei. Căutând nemurirea, poate nu numai de spaima morţii, ci şi datorită celor două părţi divine din el, Ghilgameş vroia să scape de firea omenirii. Neputând să o obţină, se întoarce la oameni, mai om ca înainte. Călătoria la „gura râurilor” n-a fost un eşec, fiind una de descoperirii el „a văzut totul până la marginea pământului”, „a trăit şi a cântărit totul”, „ceea ce-i ascuns el a văzut” şi „a dezvăluit ceea ce-i tainic” tuturor din vremea şiui şi petnru cei după el, povestind şi scriind pe o stelă. Viaţa lui Ghilgameş se înscrie între brutalitatea primară (semeţ ca un taur

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

sălbatic, „el nu lasă pe fiul tatălui său”, „nu lasă pe fecioară mamei sale”, „pe fiica ostaşului, pe soţia starostelui”) şi înţelepciune din care dăruie cu generozitate. Pornit într-o lungă călătorie, grea şi obositoare, pentru a scăpa de soarta omenirii, se întoarce ca un înţelept. Ştie că de moarte Omul nu poate să scape: „Au clădim noi casă pentru vecie? Pecetluim contracte pentru eternitate? Au îşi împart fraţii părţile pentru vecie? Au durează la nesfârşit ura în ţară? Au pentru vecie se umflă râul şi potopeşte?” [...] „Cel care a rămas şi cel mort sunt ei aceiaşi? Au nu înfăţişează ei imaginea morţii? Cel de jos şi cei de sus?” De aceea, cu un gest prometeic, am putea spune, Ghilgameş dezvăluie tot ce a aflat şi construieşte „zidul împrejmuitului Uruk” şi „altarul cei sfint al veneratului Eanna” şi „zidul 1 exterior, pe care nimic nu-l poate egala”. Aceeptând „soarta omenirii”, nu-şi mai tulbură şi nu-şi mai înfruntă semenii. Dimpotrivă, ca un erou civilizator, îi ajută să ştie mai mult să poată mai mult. Când pune să se sape pe o stelă „tot zbuciumul său” şi face să se construiască altare şi ziduri fără egal, Ghilgameş gândeşte şi făptuieşte un om cure a aflat autenticul, cel omenesc, al nemuririi. La început voise să scape de „soarta omenirii” prin depăşirea firii ei, ceea ce, de-ar fi fost posibil, ar fi echivalat cu dezumanizarea. În cele din urmă, se împlineşte întocmai ca fire umană şi capătă o nemurire omenească; aceea a înfăptuitorului care-şi supravieţuieşte în faptă. Către o astfel de nemurire îl îndemna Utnapiştim, geniul bun, şi un profet al resemnării. Dându-şi, totuşi, seama de strădaniile sale, el îi dă iarba reîntineririi, el nu poate să asigure păstrarea ei de către Ghilgameş. Şarpele, leul pământuiui, când fura planta, de fapt o restituie lumii naturale. Actul său, mutatis motandis ca de altfel şi acela al şarpelui din Geneza biblică, este unul benefic şi nu unui malefic dacă este privit în perspectiva strict umană, căci el stabileşte o stare naturală şi determină să se caute nemurirea în limitele firii omeneşti, ca o condiţie ce urmează să depăşească aceste limite. S-ar părea că eşecul eroului vine din neputinţa speciei însăşi, din starea ei de limitare. Căutător al nemuririi, Ghilgameş nu este înfrânt, nu se anihilează ca om, ci se afirmă. El semnifică luarea de cunoştinţă a omului de propria condiţie Astfel încât, ceea ar putea să pară drept înfrângere este de fapt o izbândă. Ghilgameş aduce oamenilor un dar de preţ, poate mai de preţ decât nemurirea, şi anume conştiinţa de sine (se înţelege că la nivelul posibil în epocă). „Erou civilizator, el face posibil valorificarea omului în acte autentic omeneşti. Pierderea ierbii nemuririi şi revenirea în Uruk poate că semnifică primul gest al luării realitatea de cunoştinţă a omului de sine, fiindcă unei călătorii, îi urmează opera umană. Ghilgameş se dedica semenilor, ca un om între oameni. Din acest punct de vedere între Ghilgameg şi Hammurabi putem descoperi o legătură directă, cel din urmă apărând ca un Ghilgameş al unei epoci istorice, deci un Ghilgameş realist, mai umanizat. „Codul lui Hammurabi” (secolul al 18-lea î.d.Hr.), desigur un text juridic, este, şi poate în aceeaşi măsură, şi o carte de înţelepciune, cum Hammurabi, ca şi Ghilgameş, la vremea lui, se impune ca un erou civilizator. Profitând de „morala” căutărilor regelui din Uruk, Hammurabi, luând ca tip reprezentaţie pentru omenirea secolului al 13-lea din Mesopotamia, dă consistenţă operei începute de înaintaşul său „Codul” fiind expresia şi garanţia, totodată, ale unei ordini omeneşti asigurată aproppe numai de către oameni Este adevărat, că, în prolog, Hammurabi invocă zeii, pentru a-l fi ales să strălucească asemenea soarelui” peste cei cu capul negru” (sumerienii) aducând „bunăstare poporului”, dezrădăcinând „răul şi nelegiuirea”, făcând

Concepţia mesopotamiană despre crearea omului

ca dreptatea să aibă întâietate ân ţara”. Dar zeii numai îl aleg: „Când Marduk m-a însărcinat să conduc poporul pe calea cea dreaptă Si să călăuzesc ţara, Atunci eu am întocmit legea şi draptatea în limba tării, Prin aceasta am pus temelie bunăstării poporului”. El desăvârşeşte ceea ce începuse Ghilgameş odată cu reîntoarcerea sa la Uruk, dezvăluind oamenilor tainele convieţuirii în cetate. „Eu, Hammurubi, sunt regele dreptăţii, Căruia Samaş i-a încredinţat legea, Cuvintele mele sunt măreţe; faptele mele n-au egal, Numai pentru cel nesocotit ele-s neînsemnate. Regele care va fi în ţară să păstreze Cuvintele dreptăţii pe care le-am scris pe stelă”. Statuările sale, pare să spună Hamurabi, pornesc din firea omenască, pentru ca omul se afirmă trăind în cetate şi doar promovând dreptatea, convieţuirea fiind posibilă prin respectare; acesteia din urmă ca lege a fiinţei noastre. Cine o încalcă, ne-socoteşte omul şi nu este păcat mai mare decât acesta, ofensându-se deopotrivă omul şi zeul, pentru că Marduk ar fi fost acela care a făcut ca dreptatea să triumife sus şi Jos”. Nelegiuire fără seamăn, încălcarea legii omeneşti, care puneîn scris voia divină, poate să ducă la năruirea întregii omeniri Cine a „lepădat ceea ce am promulgat”, blestemă cel de al şaselea rege al primei dinastii a BabiIonului; „Anu cel puternic, tatăl zeiior, are mi-a dăruit domnia Să-l lipsească de slava regală, Să-i rupă sceptrul, să-i blesteme soarta. Enlil, stăpânul, cel ce hotărăşte destinele Ale cărui porunci nu pot fi schimbate, Cel care a făcut mare regatul meu, În locuinţa lui să nu poată fi potolite Nenorociri ce duc la ruină! [...] Să-i dea, prin al său cuvânt puternic, nimicirea cetăţii, Imprăştierea poporului, schimbarea domniei sale, Numelui şi amintirii sale din ţară. [...] Stăpânul, susţinătorul meu, să-i sfărâme domnia; Să nu-i dăruiască ceea ce i se cuvine, Să-i rătăcească drumurile; Să-i surpe temeliile neamului său”. Identificându-se cu „rebele dreptăţii”, vrea si dezvăluie tuturor principiile convieţuirii după legea divină înscrisă în firea legii lucrurilor şi a oamenilor, pentru ca tot omul s-o ştie şi s-o urmeze. În „Prolog” şi în „Epilog”, cel puţin, „Codul” face elogiul dreptăţii aproape în condiţie absolută: „eu am întocmit legea şi dreptatea în limba ţării”, „am scris pe piatră cuvintele mele cele preţioase”: „Pentru ca după ea să conducă justiţia ţării, Să se aplice legile ţării, Să se facă dreptate celui oprimat”. Pentru ca cel tare să nu mai apese pe cel slab Dreptatea să fie văduvei şi orfanului”. Urmând legea, Hamurabi ar fi izbăvit poporul sau „de la suferinţă” asigurându-i traiul „în mijlocul BabiIonului”, ar fi stârpit pe vrăjmaş în sus şi în jos”, ar fi pus „capăt râzboiului ar fi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

pregătit „belşugul ţării”, ar fi făcut „ca cetăţenii să se odihnească în locuinţe paşnice”. „Aşa am devenit eu păstorul binefăcător al cărui sceptru este dreptate A cărui umbră odianitoare este întindă peste toată cetatea”. Codul propriu-zis, deci reglementările juridice, susţine prea puţin ideea unei dreptăţi absolute în sensul actual al cuvântului, ceea ce evident nici nu era posibil. Astfel, „Dacă cineva a scos ochiul unui om liber (amelu), să se scoată şi lui; „Dacă el a spart ochiul sau osul unui muşkenu (om eliberat prin răscumpărare, n.n), atunci să plătească o jumătate (?) de mină de argint”; „Dacă un om liber a dat o palmă unui alt om liber cu care este egal să plătească o mină de argint”, Dacă sclavul cuiva a dat o palmă unui om liber, să i se taie o ureche”; „Dacă cineva a lovit pe fiica unui om liber, provocându-i avortul, atunci va plăti cinci şekeli de argint”; „Dacă a lovit pe sclava cuiva pricinuindu-i un avort, va plăti doi şekeli de argint”. „Codul” consacră trei nivele sociale şi ce raportează diferenţiat la ele. Amelu, omul liber, are mai multe drepturi decât muşkenu şi amândoi decât sclavul, socotit mai degrabă proprietatea cuiva, decât om: „Dacă un medic a făcut cu cuţitaşul de bronz o operaţie grea sclavului unui muşkenu din care pricină acesta a murit, va da un sclav în loc”. Ceea ce aparţine divinităţii, adică templului, şi palatului este mai apărat de lege decât proprietatea unui amelu sau unui muşkenu oarecare; „Daca un om a furat un bou sau o oaie sau un asin sau un porc sau o barcă şi dacă ceea ce a furat aparţine divinităţii sau palatului va restitui înzecit Dacă însă este proprietatea unui muşkenu, atunci va restitui înzecit”. Din punct de vedere juridic, Codul sancţionează o stare a economiei şi a relaţiilor interumane existentă de fapt în practica zilnică din acea perioadă. Când Hammurabi se afirma ca profet al dreptăţii nu avem motive să-i minimalizăm ori să-i contestăm intenţiile, nici fapta, pentru că încerca să statornicească un sistem în care arbitrarul să nu mai încapă. Dar conştiinţă a epocii sale, Hammurabi traducea în faptă în sistemul său normativ un sistem de relaţii sociale care presu punea inegalitatea. Ceea ce nu înseamnă că regele, care se instituea în cavaler al dreptăţii absolute şi nu era, urmăre să facă un fel de diversiune. Ideea de dreptate în perioada respectivă, nu avea cum să fie decât aşa cum apare în Cod. Deşi operă a regelui, sau oricum inspirata şi prezidată de spiritul regelui, Codul este dominat de ideea dreptăţii. Mai puţin aplicată sclavilor, dreptatea este totuşi omniprezentă, pentru că Hammurabi o socotea o lege înscrisă de zei în firea lucrurilor. Dealtminteri, pentru popoarele care s-au succedat pe pământul Mesopotamiei ideea de dreptate consituie „o categorie caracteristică şi fundamentală a gândirii, tinzând în mod firesc să traducă în norme obiceiurile: deci încă un aspect al acelui cult al ordinii care coincide cu existenta” luată în ansamblul ei. Există, totuşi, în cadrul tradiţiei mesopotamiene nuanţe ce merg dincolo de simplele aspiraţii pentru dreptatea pământească. Căci, aşa cum ne-am aştepta, ca orice civilizaţie antică, omul se proiectează, împreună cu aspiraţiile sale, dincolo de mormânt Ceea ce este pe pământ este trecător. Ghilgameş a fost cel care ne-a atras atenţia asupra acestui lucru şi a făcut-o într-un mod cât se poate de clar şi pe înţelesul tuturor. Strădaniile sale de a găsi nemurirea pământească eşuează într-un mod cât se poate mai lamentabil. El, cel care a învins pericolele înspăimântătoare şi a depăşit orice condiţii disperate, punând temporar mâna pe ceea ce se părea a fi nemurire, o pierde unei fiinţe, cum nu se poate mai lipsită de apărare. Elocvent în acest context este însă faptul că şarpele, după ce fură planta nemuririi fuge cu ea în adâncurile abisale ale mării. De ce face acest lucru? De ce nu fuge pe pământ să se ascundă printre tufişurile pădurilor sau pietrele deşertului? Ni se pare aici că avem de a face cu încă o interpretare simbolică, o reprezentare a concepţiei mesopotamiene privind viaţa după moarte.

Concepţia mesopotamiană despre crearea omului

Concepţia referitoare la viaţa de apoi este că aceasta se va continua undeva în lumea subpământeană. Şarpele fuge în adâncurile oceanului, indicând această lume. Epopeea lui Ghilgameş ar vrea să arate deci că pentru om supravieţuirea este legată de continuarea vieţii în lumea de dincolo. Acolo este adevărata nemurire, acolo va putea omul să realizeze planul împlinirii sale fiinţiale în perspectiva nemuririi. Dar mesopotamienii nu aveau o concepţie precisă despre viaţa de apoi, de aceea totul este nebulos şi pus sub egida incertitudinii. Să vedem însă cum au conceput ei viaţa de dincolo şi modul în care se completează concepţia mesopotamiană despre om. Bibliografie: 1. Eliade, Mircea, Istoria credințelor si ideilor religioase, Bucureşti, 1986; 2. Eliade, Mircea, Culianu, Ioan P., Dicționar al religiilor, 1993; 3. Prof. A. P. Lupuhin, Istoria biblica a Veciului Testament, Vol. I, Traducere de Patriarhul Nicodim, Editura Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucureşti 1994; 4. Andre Scrima, Antropologia apofatica, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005; 5. Ioannis Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, traducere de Caliopie Papacioc, Editura Bizantina, Bucureşti 1999 6. Pr. Dr. Nicolae Razvan Stan, Antropologia din perspectiva hristologică, Editura Arhiepiscopiei Tomisului, Constanta 2007; 7. Olivier Clement, Intrebări asupra omului, traducere de Ierom.Iosif Pop si Ciprian Span, Alba-Iulia 1997; 8. Leonard W. King, Legende babiloniene și egiptene în raport cu tradiția ebraică, Bucureşti1918; 9. Syntactic Change in Akkadian: The Evolution of Sentential Complementation. Oxford University Press US, traducere în limba română, Bucureşti, 1997;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

III. AMICUM LYCEUM

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

CATHARSIS ȘI MIMESIS (II). PRO DOMO. AUTOPORTRETELE TEATRULUI Profesor Ada POPOVICI “…Dar apoi noi, o adunătură de nişte copii, goniţi din toate părţile, făcând repetiţii pin bufet, pin garderoape, pe acasă, şi în ziua reprezentaţiei, mai totdeauna fără decoraţii – pentru că ar fi o crimă să pretindem. Mă mier, zău, cum la reprezentaţie nu ne lovim în capite?” C. Caragiali – O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi Teatrul în faţa oglinzii. Când anume a devenit textul dramatic autoreflexiv, nu în sensul examinării teoretice a resorturilor care guvernează strict scriitura sau în sensul vreunei banale captatio benevolentiæ, echivalentă cunoscutului plaudite, cât în sensul folosirii resurselor emoţionale ale acestui microcosmos pentru ca, prin ridicarea perdelei care ascunde anumite mecanisme, să dezvăluie celor ce priveau povestea de după poveste, odată cu un întreg univers uman? Desigur, s-ar zice, aceasta a trebuit să se întâmple odată cu reabilitarea sa morală şi estetică, odată cu ridicarea interdicţiei care scotea înafara naturalului impersonarea, ca o superstiţie mai presus de înţelegere, odată cu reclamarea rolului său de formator de opinie a cetăţii. Sau, cel puţin, teatrul a trebuit să ajungă, nu numai suficient de temut, dar şi conştient de importanţa sa axiologică, de valoarea sa estetică măcar, pentru a îndrăzni să pledeze pro domo, pentru a avea curajul să se apere şi să-şi apere, principial, rostul estetic. Ceea ce ne-ar aduce în perioada romantică, în epoca marilor prefaceri, cuprinsă între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XX-lea. Va fi fost perioada în care Marie Antoinette va juca pe Contesa Almaviva în premieră absolută; şi pentru că nu dorea să joace cu sala goală, o va umple cu slugile palatului; când Mozart făcea parte din aceeaşi lojă masonică cu împăratul Iosif al II-lea, când arta nu va mai fi un simplu divertisment comandat ocazional pentru a însoţi un vin bun sau o mâncare specială. ...S-ar zice. Dar abia structurat genul dramatic, în zorii existenţei sale, abia pantele dealurilor ce duceau spre Acropole vor fi fost pietruite, pentru ca spectatorii întrecerilor dintre corurile de satiri să nu se aşeze direct pe pământul gol, se va face simţită plăcerea noii forme de persuasiune emoţională de a se autoparodia, de a lua în râs cu mijloacele genului nu numai seriozitatea evenimentului, dar şi seriozitatea manifestării dramatice, încă incomplet dezbrăcată de aspectul său esoteric. Aristofan este singurul care a ajuns la noi; nu va fi fost singurul care a făcut-o. Probabil că este vorba, atunci, de ceva care ţine de eternul uman, de discernământul, uneori dus la extrem, care a dus specia înainte prin autoreflexivitate, examinându-se continuu, dar şi împiedicând-o să se ia prea în serios, adică să înceteze de a fi o specie de animale puternic sociale, discernământ pe care îl numim simţ al umorului. „ - De unde să ia asta ?” întreabă un personaj de comedie antică şi primeşte, foarte serioasă, replica:„- De la coregi !”Abia instalată, convenţia dramatică iese din sine, descoperindu-şi o importantă resursă: extra-textualul, recursul la fatic şi referenţial. Cinstiţi sau huliţi, asociaţi cu vagabonzii şi cu păgânii, uneori obligaţi de împrejurări să

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

se alieze cu aceştia, oamenii de teatru şi-au dus cu oarecare nepăsare sau, cel puţin, cu relativ stoicism, crucea înainte, oprindu-se din când în când să constate comicul situaţiei tragice în care se aflau. Bufonul regelui putea să ia bătaie, dar se bucura de o impunitate de care nu se bucura nici curteanul, nici prinţul de sânge: libertatea de a zeflemisi. Autoportrete tot mai frecvente ale teatrului vom putea, aşadar, găsi înainte de secolul al XVIII-lea, mai exact în Renaşterea care începe să pună preţ pe tot ce este îndemânare umană şi efort creator. Shakespeare are deja curajul de a-şi pune cel mai cunoscut personaj să sară cu convingere în apărarea actorilor într-un schimb de replici devenit emblematic meseriei: „Hamlet – […] Good my lord, will you see the players well bestow’ d? Do you hear, let them be well used; for they are the abstract and brief chronicles of their time: after death you were better have a bad epitaph than their ill report while you live. (subl. ns.)

Hamlet – Bunul meu domn, vrei să te ocupi de găzduirea actorilor? Fii atent, să fie bine trataţi; căci ei sunt cronica scurtă şi obiectivă a vremu-rilor lor: mai câştigat eşti să ai un epitaf rău după moarte, decât să te vorbească ei de rău cât eşti în viaţă.

P olonius – My lord, I will use them Polonius – Măria-ta, îi voi trata după according to their desert. cum merită. H amlet – God’s bodykins, man, better: use every man after his desert, and who should scape whipping? Use them after your honour and dignity: the less they deserve, the more merit is in your bounty […] (subl. ns.)” 1

Hamlet – Doamne sfinte, omule, mult mai bine! Dacă ai trata pe fiecare cum merită, cine ar mai scăpa nebiciuit ? Tratează-i după obrazul şi cinstea dumi-tale: cu cât mai puţin o merită ei, cu atât meritul dumitale e mai mare.”

Prin simpatica şi aproape obraznica pledoarie pro domo (a nu se uita nici o clipă că aceste cuvinte erau rostite de actori pe scenă, nu de prinţi şi nobili reali) străbate şi o îndestulă îndrăzneală, şi un ton de mea culpa, mai ales în fragmentul cu biciuitul: Hamlet va fi prima premieră londoneză a trupei de la teatrul „The Globe”, din care făcea parte şi pentru care scria Shakespeare după mai sus pomenita „re-tragere în istorie” de aproape un an pricinuită, probabil, de eşuarea complotului lui Essex. Teatrul în ramă. Să spunem dintru început că această înfăţişare a teatrului ca teatru prezintă un dezavantaj structural de natură strict materială şi financiară: nu e uşor lucru să înfăţişezi pe scenă o scenă, atunci când prezinţi direct acea parte care este vizibilă, cu staluri, balcoane etc. sau, dimpotrivă, culisele, cabinele, cuşca sufleurului ori „tehnicul”. Este acesta un lucru mai greu de înţeles pentru omul de azi, spectator al epocii cine-tele-video, când pelicula fotosensibilă, cea magnetică şi mai ales imaginea digitală pot, cu acurateţe maximă, fixa o infinitate de detalii. Ba, încă, a le fixa o dată pentru totdeauna şi de a le reproduce ulterior de, teoretic, oricâte ori. Sigur, cea mai simplă soluţie, în secolul care abia s-a încheiat şi în cel în care suntem, este abolirea convenţiilor teatrului italian (în care scena paralelipipiedică se presupune a mai avea un perete, acela figurat de cortină, actorii făcând abstracţie de sală şi de public, încât acţiunea se petrece în „diorama” figurată de decor), cu interpelarea sufleurului, „luministului” sau „sunetistului” în chiar cabinele lor, contopirea, adică, a teatrului ca spaţiu de joc cu teatrul în sine. Dar să ne gândim la reproducerea pe scenă a unei săli de teatru (eventual, amenajată ca sală de bal), ca la premiera absolută a unei piese ca Iaşii în carnaval, de pildă. Decorul celui de-al treilea act se petrece în sala Teatrului de la Copou. Adică acolo unde avea loc premiera. Pe scenă trebuiau deci reproduse cele trei rânduri de loji şi „paradisul”, cum se mai numea încă,

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

după moda franceză, galeria, apoi parterul amenajat, după obicei, cu acea podină care forma parchetul sălii de bal (fotoliile şi banchetele se puteau da deoparte, iar fiecare lojă comunica direct cu acest parchet); trebuia asigurată iluzia de animaţie, inclusiv prin umplerea “lojilor” postişe cu figuranţi etc (nu rareori, prin panouri pictate cu spectatori !). Mai adăugaţi la aceasta iluminatul cu gaz, schimbarea de decor (numai un act se petrece în sala teatrului). Aceasta, în timp ce oricine putea judeca, printr-o simplă răsucire a capului, veridicitatea reconstituirii; iar convenţia receptări, decorurile stilizate figurativ nu intrau încă în vederea publicului începutului, pentru care veridicitatea era esenţială. Aceeaşi problemă privind, să zicem, tabloul introductiv din Cyrano de Bergerac, de Edmond Rostand (v. infra) sau în Hamlet, Prince of Denmark, unde teatrul propriu-zis nici nu este măcar locul exclusiv de desfăşurare a acţiunii, căci, pe lângă estrada actorilor, mai există cel puţin trei spaţii de joc (postamentul regal, scaunul Opheliei, uşa de acces, de unde regele vorbeşte cu ceilalţi). Astăzi tehnica modernă a pus un excelent mijloc de creare a unei asemenea iluzii la îndemâna, nu numai a cinematografiei, ci şi a teatrului: retroproiecţia laser şi cea digitală, sau aşa-numitul bluescreen. Pe un decor neutru morfologic şi cromatic (panouri, corpuri etc) se proiectează, practic, tot ce e nevoie: bolţile unei cetăţi, cosmosul îndepărtat, o sală de teatru oricât de realistă sau orice are în memorie. Proiecţia este astfel studiată, încât să dea iluzia de tridimensionalitate, permiţând, iarăşi între limitele convenţiei, deplasarea actorilor printre aceste sugerate spaţii. Privită cu obiectivitate, ideea este excelentă şi, cu excepţia costurilor iniţiale de achiziţie, tot mai reduse datorită progresului tehnic, scuteşte teatrul de multe sute de milioane date actualmente pe decoruri, sume greu de recuperat în condiţiile slabului interes pentru spectacol al publicului de astăzi, ba chiar greu de găsit din capul locului. Dar, deşi sponsorizarea şi subvenţionarea bugetară erau şi pe vremea lui Alecsandri principalele resurse de finanţare ale teatrului (mult, mult prea rar un teatru s-a descurcat doar din reţeta proprie), asemenea resurse tehnologice nu le erau la îndemână: decorul trebuia reconstituit din carton şi vopsea. Este adevărat, pe de altă parte, că nici exigenţele publicului, încă neformat în mare parte şi îngăduitor în general, nu erau atât de mari, aşa încât nu se supăra nici dacă vedeau o farsă populară jucată în decor de colonade, precum mărturisesc scrierile vremii: „Costumele ca şi decorurile prezintă ades anacronismuri neertate (sic!). Scene de codru se petrec în pieţe de oraşe; scene de salon în grădini etc. şi în ele se agită auto-maticeşte marchizii în costum de palaţi (paladini, aventurieri, nn.) dame din secolul XVI îmbrăcate după moda de astăzi, care se sărută pe gură (lucru considerat, evident, obscen, nn.), şi adeseori vorbesc cu dosul întors la public sau fug în culise dacă şi-au uitat rolul.” Testimoniază Alecsandri în prefaţa ediţiei operelor sale dramatice din 1876, continuând: „Publicul asistă cu nepăsare la toate aceste netoţii căci nu are idee de condiţiile unui bun teatru şi, ce e trist, el pare mai mult dispus a gusta farse grosolane şi apelpisite, decât piese de înaltă comedie. Pentru el un individ ce se strâmbă ca o momiţă, sau strănută lung, des şi tare, e un actor de talent, deşi nu-l numeşte actor ci karaghioz; aseminea el dă diplomă de artist, însă artist cu ducă-se pe pustii, acelui ce sub pretest de a fi dramatic, îşi zburleşte părul vălvoi, scrâşneşte din dinţi, geme, ţipă, rage, se bate de păreţi, se trânteşte la pământ, şi se zbuciumă ca un epileptic. (subl. aut.)” 1 Consemnăm acest fragment, deoarece în el găsim, exprimate explicit şi implicit, nu numai toate caracteristicile de bază privind concepţia despre teatru a oamenilor vremii, ci şi o opinie lucidă, de gust şi dovedind un incontestabil profesionalism, privind receptarea sa: neadecvarea spaţio-temporală contând pe lipsa de pregătire culturală a publicului, absenţa unei axiologii de specialitate la un public încă obişnuit cu ideea că spectacol înseamnă 1 ***Pagini din istoria gândirii teatrale româneşti. Bucureşti: Editura Meridiane, 1972, p. 69

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

bufonerie, preferinţa pentru jocul exagerat, care stârneşte direct şi nemijlocit hazul buf, răspunzând prea servil orizontului de aşteptare încă insuficient structurat al publicului, convingerea publicului vremii (sub influenţa perspectivei istorice) că activitatea scenică este de resortul anormalităţii, preferinţa pentru „cârlige” (efecte dramatice ieftine) jocul actoricesc neglijent, neprofesional, ironia cu iz de suspiciune care însoţea, pe bună dreptate, orice producţie actoricească exagerată. O asemenea detaliată analiză a orizontului de aşteptare al publicului dovedeşte, o dată în plus, că publicul a fost dintotdeauna discriminantul alcătuirii spectacolului de teatru şi că, deci, orice analiză compozi-ţională, literară sau teatrologică a textului dramatic nu poate porni de la criterii predominant estetice, ci mai ales sociologice: nu are atâta relevanţă ceea ce vede critica literară (predominant structurală şi stilistică) în textul dramatic, câtă relevanţă are ce spune istoria literară şi teatrală despre părerile şi gusturile publicului premierei absolute. În acelaşi sens se exprima, cu peste douăzeci de ani înainte, cu limba ascuţită a familiei, deşi cu o mai pronunţată nuanţă de captatio benevolentiæ, dat fiind contextul, Costache Caragiali: „[…] noi tot jucăm adese piese naţionale în palate neapolitane, precum chiar la piesa Fata cojocarului, am jucat sau bine 2 fără ştire‹a› bietului cojocar, l-am trântit în nişte palaturi poleite, şi l-am pus să dupească chiei, lângă coloane godice veneţiene… Nu face nimica. De la Veneţia la Podu Vechi, unde să pitrecea sţena, nu este prea multă depărtare… 3 Ia vedeţi, domnilor, aiste sunt nişte lucruri atât de mici şi atât de mari, încât publicul nostru, de n-ar fi mărinimos, apoi nu ne-ar şuiera, ci ne-ar bate, că, precum v-am spus, nu ştie, nici nu poate şti, de unde vin aceste; le crede toate devenite (provenite, n. n.) din puţina noastră cunoştinţă (cultură, nn.) teatrală;de aceea şi împins de patriotizm, este atât de indulgent şi iertător!” 4 Evident, problema acestei reproduceri cât mai realiste nu se pune decât de la Romantism încoace, de când decorul şi-a căpătat rolul pregnant în economia spectacolului, iar adecvarea costumului a devenit o preocupare a unei lumi a oamenilor de teatru tot mai culţi şi mai interesaţi de istorie. Până în Renaştere şi Baroc, când, în descendenţa teatrului medieval, scena era o simplă estradă, liberă de orice structuri plastice, cu rara excepţie a câtorva mobile, era mai simplu, cum am văzut. Revers al medaliei, pe atunci rămânea mai mult loc măiestriei actoriceşti, care trebuia să creeze în spaţiu acele structuri absente. Deasemenea, eroii antici erau îmbrăcaţi în haine ce ţineau de epoca în care erau jucate. Nu numai din lipsa de preocupare pentru adecvarea istorică, dar şi pentru a nu contraria şi pune în dificultate perceptivă orizontul de aşteptare al publicului, obişnuit să deosebească după însemne un prinţ sau un general al vremii sale de un simplu soldat, dar pe care marcarea gradelor în armata romană sau persană l-ar fi pus în dificultate. Ne-am tot întrebat dacă insistenţa romantismului german (şi apoi francez) de a institui principiul reconstituirii cât mai aproape de autenticitate a decorului şi costumului nu se subsuma cumva obsesivei teme romantice a evadării în spaţiu şi timp. Este adevărat că, într-o etapă anterioară celei de care vorbim, aceea a lipsei de decor şi a neadecvării costumelor, scena era încărcată cu fotoliile şi scaunele spectatorilor nobili care nu concepeau să vadă piesa de altundeva decât de acolo, ignorând suveran că, din cauza lor, întreg 2 sau bine – locuţiune adverbială cu sensul de ‘pur şi simplu’, ‘de-a dreptul’ 3 antifrază şi calambur, Ponte Vecchio fiind unul dintre cele mai frecventate obiective turistice veneţiene; în Iaşi, Podu Vechi era un reper topografic şi sediul breslei tăbăcarilor şi cojocarilor 4 Costache Caragiali – O repetiţie moldovinească sau noi şi iar noi. În vol. Primii noştii dramaturgi. Bucureşti: Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă 1960, pp.160-161

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

parterul nu vede nimic. Să urmărim o asemenea prezenţă în piesa lui Molière, Les Fâcheux / Pisălogii, pentru a înţelege mai bine atmosfera vremii. De notat că autorul însuşi introduce aici câteva accente critice, dovadă a faptului că respectivul obicei începuse să devină vetust şi enervant; dovadă, mai ales, a faptului că o trupă de tea-tru devenise un factor suficient de respectabil pentru ca să-şi permită să protesteze împotriva unui asemenea detaliu ener-vant (dacă nu cumva se va fi făcut ecoul unei înalte nemulţumiri): „Les acteurs commençaient, chacun prêtait silence Lorsque, d’un air bruyant et plein d’extravagance, Un homme à grands canons 2 est entré brusquement En criant: «Holà! ho! un siège promptement!» Et, de son grand fracas surprenant l’assemblée, Dans le plus bel endroit a la pièce troubleé. [...] Bien que dans les côtes il put être à son aise, Au milieu du devant il a planté sa chaise, Et, de son large dos morguant les spectateurs, Aux trois quarts du parterre a caché les acteurs. [...] Il m’a fait à l’abord cent questions frivoles, Plus haut que les acteurs élevant ses paroles. [...] Là-dessus de la pièce il m’a fait un sommaire, Scène à scène averti de ce qui s’allait faire Et jusques á des vers qu’ il en savait par cœur Il me les récitait tout haut avant l’acteur.” 3

Actorii începeau, era linişte-n sală, Când, foarte zgomotos, cu-n aer plin de fală, Un om cu largi nădragi în sală a intrat Strigând: „Ei, voi de colo! Un scaun, deîndat’!” Şi, cu atâta zgomot, că toţi s-au enervat, Cea mai frumoasă scenă a piesei a stricat. [...] Şi chiar dacă pe margini ar fi găsit el loc, Îşi puse jilţu-n faţă, şi tocmai pe mijloc, Bătându-şi joc de lume, cu spatele-i voinic, De care tot parterul n-a mai văzut nimic. [...] O sută de-ntrebări el a avut a-mi pune, De n-auzeam niciunul dintre actori ce spune [...] Pe urmă tot subiectul dramaticului joc Mi-l spuse dinainte, până să aibă loc. Până şi versurile ce-şi aducea aminte Mi le spunea, luând-o actorilor ‘nainte.

Asemenea scene, cum e cea din care am extras fragmentul de mai sus, monolog de o sută şase versuri, nu sunt, propriu-zis, un autoportret al teatrului, ci o satiră cu nuanţe polemice, care nici nu se referă propriu-zis la spectacol, cât la receptarea lui. Scene de acelaşi gen, de mare savoare comică, întâlnim şi în alte genuri literare, în alte epoci, în special în proză. Dickens, de pildă, va da şi el o vie relatare a spectacolului teatral în Great Expectations / Marile speranţe, unde, ca şi în Nicholas Nickleby, va pune accentul pe savuroasa reacţie a publicului, devenit personaj ad-hoc. Astfel, când stângaciul interpret al lui Hamlet rosteşte faimosul monolog, întrebând „a fi sau a nu fi”, unii răspund afirmativ, alţii negativ, recomandarea ultimă fiind... să dea cu banul. Când eroul îşi spune că un nemernic ca el, ezitant şi fără curaj, nu merită să trăiască, i se răspunde „Hear, hear!” / „Aşa e!” iar în scena actorilor, este îndemnat să ia în consideraţie propriile sfaturi despre actorie în propriul său joc. Ezităm să inserăm aici întregul pasaj, prea complex, construit în celebrul stil victorian al lui Dickens, cu o mimată, elaborată seriozitate, în favoarea simplei semnalări a receptării dramatice ca o sursă a comicului de situaţie şi a slabei sacra-lizări a actorului, fie el şi pe o scenă londoneză, fie el şi într-un rol de mare prestigiu. Sau poate tocmai de aceea. Opinia publică este nemiloasă: poate n-a citit şi n-a studiat Hamlet, dar l-a mai văzut, a urmărit discuţii despre piesă şi montările ei şi ştie când nu-i place cum arată. Orizontul de aşteptare estetică al publicului este un barometru foarte sensibil. Obiceiul de a pune scaune pe scenă a fost abolit în Franţa, precizăm, abia în 1759, când contele de Lauranguais, ulterior duce de Brancas, a obţinut suprimarea sa, despăgu-bind actorii care obţineau venituri suplimentare din concesionarea acestor locuri şi, deci, aveau interesul să rabde ifosele respectivilor fâcheux. Deci, practica a continuat încă nouăzeci şi opt de ani, Les Fâcheux având premiera în 1661. Iar, în privinţa obturării vizibilităţii parterului, nu trebuie uitat nici că acesta, ca şi galeria, era

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

populat intens cu paji, studenţi sau calfe de negustori, veritabili gamins, care nu concepeau să vină la teatru fără sarbacane cu boabe de mazăre, grunzi de sare ori alte proiectile mai contondente ori mai jenante pentru ceafa acestor fâcheux, cu pisici legate de coadă şi peste bot, care să se agaţe pe neauzite cu ghearele de mirobolantele peruci, cu broaşte şi şoareci prin buzunare etc. De unde deducem că a te proţăpi în avanscenă trebuie să fi fost considerat un adevărat act de bravură; poate de aici şi popularitatea acestui exploit (în jargonul nobilimii, faptă de curaj, cu care să te poţi mândri). Modernitatea unui autoportret renascentist. O mărturie a frecvenţei obiceiului pe scenele lumii o constituie o piesă anterioară lui Molière şi contemporană lui Shakespeare, The Knight of the Burning Pestle (aprox. ‘Cavalerul pisălogului înflăcărat’, pisălogul având în engleză ambele sensuri ca şi în română: pisălog – din lat. pistilum, instrumentul de mojarare, cu care se pisează în piuliţă, trimitere, vom vedea, la ocupaţia personajelor, dar şi pisălog – sens derivat metaforic – om de o insistenţă obositoare şi agasantă). Piesa, datată în general 1607, a fost scrisă în colaborare de Francis Beaumont şi John Fletcher pentru aceiaşi Children of Her Majesty’s Revels, trupa de actori-adolescenţi de la Blackfriars. Parodie a spiritului cavaleresc, cu elemente de Don Quijote, dar şi a altor piese de succes în epocă, cu o contribuţie scăzută a eufuistului Fletcher (a cărui mână se va simţi doar în monoloagele cavalerului rătăcitor), piesa este de o îndrăzneală şi de o moder-nitate a viziunii dramatice, de o măiestrie a îmbinării planurilor acţiunii, care transcend aproape trei secole de teatru, fiind, practic, superioară din acest punct de vedere oricăror piese scrise până în secolul al XX-lea (ceea ce nici nu e de mirare: academizarea teatrului în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea a condamnat ca neserioase atari „ieşiri din sine”, aboliri ale convenţiei „peretelui de sticlă” şi interacţiunile cu publicul). Pare dintru început a fi vorba despre un spectacol de teatru oarecare, iar printre elementele de decor se găsesc, aflăm imediat după titlu, Câţiva Domni aşezaţi pe taburete pe „Several Gentlemen sitting on stools on the stage; the Citizen, his Wife and R afe below scenă; Cetăţeanul, Nevasta sa şi Rafe stând among the audience” 4 în stal, amestecaţi în public Consemnarea celor aşezaţi pe scenă ar fi suficientă pentru a semnala textul aici, deşi, fără îndoială, câteva taburete elizabetane extensibile sunt cu totul altceva decât amplele fotolii Louis Quatorze; dar, prin voinţa auctorială, aceşti spectatori, din figuranţi, vor deveni nu doar actanţi, ci subiectul însuşi al piesei. Căci, cu o îndrăzneală neegalată timp de mai multe secole, autorii au curajul de a rupe total convenţia dramatică. “Spectatorii” sunt Cetăţeanul, băcan avut (George), cu Nevasta sa Nell (diminutiv îndeobşte de la Hellen) şi calfa lor Rafe (Raphael) – toate, nume printre cele mai uzitate, St. George fiind patronul Britaniei şi al regalităţii ei, Hellen, datorită prestigiului cultural al motivelor conexe războiului troian, devenind antonomastic pentru femeia care-şi duce băr-batul de nas, iar numele îngerului Raphael, alt protector al Insulelor Britanice, fiind dat şi astăzi orfelinatelor engleze (Rafe este un orfan luat de procopseală în casa băcanului, din speţa lui Chiriac de mai târziu). Nu este de mirare, cum am văzut, în mai toate epocile genului dramatic, frecventa recurgere la antonomază, ca referinţă culturală, dar şi ca reper al recunoaşterii personajului (recurs la orizontul cultural al spectatorului). Aceştia trei, aşadar, asistând la o reprezentaţie la teatrul de la Westminster, intervin hotărât în acţiune. El, om de treabă deşi cam grobian, declară că s-a săturat să vadă oamenii de rând, breslaşii şi negustorii făcuţi subiect de batjocură în comedii şi că, dacă a plătit, vrea să vadă o poveste frumoasă şi moralizatoare, cu eroi proveniţi din popor sau măcar cu un cavaler rătăcitor iar dacă nu există aşa ceva în piesă, n-au decât să introducă unul acum, pe loc. Actorul-Prolog

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

încearcă fără succes să-l disuadeze, spunându-i că n-au de unde scoate nici rol nou, nici actor. Nevasta sa, care, cum se vede, l-a instigat şi care, în pofida blândeţii ei mieroase şi a stilului ofensiv al celuilalt, îşi duce soţul de nas cum vrea ea, vine atunci şi-l propune ca interpret pe Rafe (pentru care, cum va rezulta din acţiune, are mai mult decât admiraţie şi mămoasă afecţiune, ceea ce nu dă deloc de gândit îmbro-boditului bărbat), susţinând că acesta, Rafe poate ţine piept şi chiar depăşi pe orice actor. La insistenţele lor, trupa cedează, urmând a improviza câteva scene parazite pentru a-i da lui Rafe ocazia să strălucească. Dar, odată precedentul creat, cei doi vor deveni tot mai pretenţioşi. Rafe nu poate juca decât un cavaler fără pereche, al cărui nume se trage de la „isprava vitejească” de a fi ucis un leu, înarmat fiind doar cu un pisălog aprins; el nu poate intra altfel, decât anunţat de fanfară; dacă nu există fanfară, să se ducă actorii să închirieze una; plăteşte băcanul. Ori de câte ori acţiunea reuşeşte să se înjghebe cât de cât, nevasta declară că se plictiseşte sau că e gata să leşine, dacă nu mai apare Rafe să mai omoare vitejeşte câteva grămezi de duşmani. În mijlocul celor mai absorbante scene, ei cheamă iar Prologul, omul lor de legătură, pe care îl trimit după Rafe, cu un scop sau altul. Desigur, incultura îşi are dezavantajele sale şi „spectatorii” care au răbdat atâtea întreruperi, ca şi trupa care, din politeţe şi din deontologie profesională, nu a repezit un asemenea grup supărător, vor fi răzbunaţi. Când, de pildă, personajul interpretat de Rafe, parodie de cavaler rătăcitor, mai precis de om de rând sedus de mirajul cavaleriei erante (motivul literar al lui Don Quijote fiind, am văzut, deja în circulaţie europeană, subsecvent, probabil decăderii speciei), va fi oprit să plece fără a fi plătit de la hanul unde mai dusese şi pe alţii şi pe care, în chiar stilul halucinaţiilor donquijoteşti, şi-l închipuie ca pe un loc de binefacere, perechea noastră cam încurcă planurile acţiunii, uitând că ei sunt cei ce au comandat întregul imbroglio şi că, de fapt, privesc o ficţiune: „Wife – Look, George! Did I not tell thee Nevasta – Uite, George! Nu ţi-am spus eu as much? The Knigt of the Bell is in the earnest. că aşa e? Cavalerul Clopotului (hangiul, nn.) Rafe shall not be beholding to him. Give him nu glumeşte. N-o să-l laşi pe Rafe la mâna lui. his money, George, and let him go snick up. Dă-i banii, George, şi ducă-se să se spânzure. Cetăţeanul – Să-l aresteze pe Rafe? Nu! Citizen – Cap Rafe ? No. – Hold your hand, Ţine mâna, Sir Cavaler al Clopotului, uite-ţi Sir Knight of the Bell; there’s your money. (He banii (Îi dă bani – douăzeci de şilingi, o liră, o gives money.) Have you anything to say to Rafe sumă respectabilă, nn.) Mai ai ceva cu Rafe? now ? Cap Rafe ? Auzi, să-l arestezi pe Rafe ?! Wife – I would you should know it, Rafe has friends that will not suffer him to be capped for ten times so much, and ten times to the end of that. – Now take thy course, Rafe.” 5

Nevasta – Trebuia să te ducă mintea că Rafe are prieteni care nu vor răbda să-l vadă arestat nici pentru de zece ori pe-atâţi bani; şi nici de zece ori zece. – Gata, Rafe, vezi-ţi de drum.

Evident, se presupune (textele rămase din Renaşterea engleză sunt simple „piese de dosar”, ilustrând repertoriul, poate destinate unui tip de cenzură, nu texte de autor; indicaţiile de regie se dădeau pe viu interpreţilor sau erau lăsate la latitudinea profesionalismului acestora) că trupa tace şi încasează fără să clipească banii, prea puţini pentru câte le-a fost dat să îndure; dar meritul piesei nu stă atât în canavaua tragi-comică peste care se brodează în supraimpresiune scenele

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

celor trei, nici în comicul de caracter şi de situaţie privind confuzia dintre ficţiune şi realitate; acestea toate sunt relativ simple. Ideea însăşi de a transforma publicul în actant, fie şi prin „reprezentanţi”, a aducerii celor doi în scenă, alături de domnii care stau deja aici, înseamnă, de de o parte, o dovadă privind consideraţia arătată publicului în acele vremuri, pe de alta, că asemenea intervenţii în acţiune ale celor din public, oameni de rând sau nobili, nu erau neobişnuite, câtă vreme publicul real al spectacolului a putut face apel la structura de recunoaştere, altminteri, fără avertisment prealabil, cei doi tulburători de reprezentaţie ar fi fost, pur şi simplu, daţi afară de la premieră, până să mai constate cineva că interpretează doar nişte roluri. Or aşa, totul a căpătat un caracter de satirizare a acestui extrem de prost obicei de a confunda un spectacol public cu o comandă comercială, unic caz în care îţi poţi permite să-ţi impui punctul de vedere. Oricum, este singurul text dramatic care aduce o asemenea mărturie şi de un inedit viziunii care trimite direct la teatrul secolului al douăzecilea, când procedeul va deveni frecvent. Să mai semnalăm şi fragmentul de relativ interes pentru spectatorul român, căci un tablou din ipoteticele călătorii ale lui Rafe fiind plasat în ipoteticul regat al Moldaviei. Acolo, mânat de neobosita-i questa, Rafe, Cavalerul Pisălogului Înflăcărat poposeşte, stârnind o pasiune mistuitoare în sufletul fiicei acestuia, Pompiona, dar pe care acesta o refuză cu indignare: „R afe – I am a knight of religious order, And will not wear a favor of a lady’s That trust in Antichrist and false traditions.”

Rafe – Sunt cavaler dintr-un ordin pios. Nu pot purta culorile-unei doamne Ce crede-n Anticrist şi în eresuri.”

Aprobat cu înflăcărare de patronul său, care-l îndeamnă s-o convertească pe păgână, Rafe se dovedeşte un vrednic puritan al vremii sale; căci este improbabil să fi ştiut ceva despre religia Moldovei, înafară de faptul că nu era, în mod sigur, anglicană. Prin această inedită modalitate a diversificării planurilor acţiunii, The Knight of the Burning Pestle dovedeşte în integralitatea sa o foarte originală folosire a teatrului în teatru, mise en abîme de o îndrăzneală şi o modernitate a viziunii fără egal în teatrul epocii şi în dramaturgia secolelor următoare. Procedeul, altminteri, nu este altul decât acela anterior observat, al publicului care respinge catharsis-ul şi intervine, neînţelegând con-venţia dramatică a desfăşurării temporale a faptului artistic. Oglinzi şi modele. Dar scopul prezentului capitol este mai mult decât simpla enumerare a unor curiozităţi. Încercăm a stabili o morfologie a „teatrului în teatru”, o specie de mise en abîme pentru a vedea cu ce intenţii oamenii de teatru îşi oferă lumea ca obiect de studiu, întorc scena şi ne arată toate sforile, cu ce scop se deschid ei acestei duble semnificări, în care catharsis-ul dramatic este, simultan, semnificat şi semnificant. Vom abandona în acest scop criteriul istoric în favoarea celui morfologic. Chiar înainte, însă, de a pune teatrul în „rama” textului dramatic, să ne oprim o clipă asupra uneia dintre cele mai cunoscute lecţii de artă dramatică din istoria genului, pentru confirmarea a ceea ce am mai discutat, respectiv pledoaria pentru măsură în interpretarea scenică. Ne referim la discursul ţinut de Hamlet oportun sosiţilor actori. Anunţarea lor fusese pretextul unei indirecte pledoarii pro domo pe care am discutat-o în altă parte. Acum, în scena a doua a celui de-al treilea act, prinţul, deşi fervent admirator al trupei, le mai dă un rând de sfaturi; s-ar zice că se teme ca nu cumva bătrânii tragedieni să-şi cam fi stricat stilul în contact cu criticata nouă modă, cea a intonaţiilor şi modulaţiilor nefireşti:

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

„Hamlet - Speak the speech, I pray you, as I pro-nounced it to you, trippingly on the tongue: but if you mouth it, as many of your players do, I had as lief the town crier spoke my lines. Nor do not saw the air too much with your hand, thus; but use all gently, for […] you must acquire and beget a temperance that may give it smoothness […] First Player – I warrant your honour.” 7

Hamlet – Să spui discursul, rogu-te, cum ţi l-am rostit eu, cu limbă vioaie; dar dacă ai de gând să-l urli, mai bine pun pe crainicul ora-şului sămi rostească discursul. Şi nici nu tot tăia aerul cu braţul, uite-aşa; ci foloseşte-ţi mijloacele actoriceşti cu măsură, căci … trebuie câştigată şi păstrată o cumpătare care să îndulcească totul. Primul actor – Aşa va fi, alteţă.

…Şi sfaturile continuă privind folosirea bunului simţ şi nevoia de a nu depăşi „the modesty of nature”, pronunţarea cât mai naturală a frazei, evitarea abuzului de gaguri şi a provocării nemăsurate a hohotelor de râs de către personajele-clowns şi altele. Fragmentul citat in extenso ar ocupa prea mult loc în lucrarea de faţă. De ce această inistenţă? Poate, pentru a mai înfinge cuţite în concurenţă; poate, pentru a da lecţii colegilor mai tineri, căci fiecare sfat este urmat de un contraexemplu: „O, it offens me to the soul to hear a robustious periwig-pated fellow tear a passion to tatters..”; „O, there be players I have seen play – and hear other praise, and that higly…”, „For there be of them that will themselves laugh, to set on some quantity of barren spectators to laugh too…” 8

Mă loveşte până-n fundul inimii să aud un găligan împopoţonat cu perucă şi care face zdrenţe pasiunea adevărată…; Am văzut eu actori care joacă aşa, şi am auzit pe alţii lăudându-i şi încă mult…; Căci sunt şi dintre-aceia care râd ei înşişi ca să-i facă pe spectatorii capete-seci să râdă…”

Dar am stabilit deja dintru început că Hamlet are deplină încredere în aceşti actori. Nu întâmplător, mai multe actualizări ale acestui text dramatic pentru scenă şi ecran au folosit, ca un contrapunct imagistic acestor sfaturi, plictiseala inerentă a actorilor care dau din cap cu seriozitate, obligaţi să suporte lecţia ilustrului lor prieten şi comandi-tar, dar pe la spate îl strâmbă şi surâd ironic la aceste „revelaţii” de actorie sau, obosiţi de călătoria ce i-a adus la castel, stau gata să adoarmă de interminabilitatea lor (Hamlet este, statistic, cel mai „vorbăreţ” personaj shakespearian). Iar Shakespeare, deja dramaturg de mare reputaţie la acea oră, nu era încă actor legitimat. Ori, mai simplu şi mai omeneşte, verbiajul se trage aici din emoţia autorului – fie el şi improvizat, precum eroul nostru – la prima reprezentaţie, căruia nici o interpretare nu i se pare destul de bună pentru opera sa; căci scena se petrece în preambulul reprezentaţiei dramatice revelatoare a crimei şi criminalului, pentru care prinţul a scris o tiradă intro-dusă de şeful trupei într-o mai veche canava dramatică. Este normal, atunci, ca Hamlet să aibă emoţii, nu numai cu privire la rezultatul experimentului, dar şi cu privire la soarta interpreţilor: el, prinţ de coroană, fiu al reginei, este relativ invulnerabil; dar bieţii actori? Pentru că aici avem de-a face cu una dintre cele mai interesante utilizări a teatrului în teatru (şi, fără îndoială, cea mai cunoscută), cea a utilizării teatrului ca reactiv. Este, evident, vorba despre reproducerea pe scenă a uciderii regelui de către ruda sa (nepotul, în piesă, aşa cum „în viaţă” fusese fratele) urmată de cucerirea reginei ca o întărire a legitimităţii succesorale. Prinţul construieşte cu multă abilitate această capcană psiho-logică, ba îşi ia şi măsuri de siguranţă: îi ia mereu în râs pe actori, pentru a nu se presupune vreo complicitate, îl pune pe credinciosul Horatio să pândească fiecare mişcare a regelui, pentru ca el să poată crea cu acurateţe diversiunea:

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

personajul prinţului nebun, care ar fi comandat această piesă din strictă lipsă de tact şi reflexie, nu cu cine ştie ce intenţii experimental-sediţioase. De ce are nevoie Hamlet, se întreabă critica literară de peste trei veacuri, de atâtea asigurări ? Piesa, se ştie, a fost concepută ca o satiră, poate singura comedie de caracter din creaţia shakerpeariană (unde există caractere puternice, dar nu construite, ca în clasicism, în jurul unei singure trăsături centrale). În dramaturgia Renaşterii engleze, de altfel, nici nu există comedie de caractere. Caracterele rezultă din situaţii (behaviorism empiric, obţinut prin extensia epicului). Căci, fundamental-mente, caracterele clasicismului, barocului şi iluminismului sunt tot extensii de măşti, subsecvente modalităţii taxonomi-ce, categorizante de a privi lumea, specifice genului. Era o comedie a ezitării, a hiper-reflexivului care pregetă întru împlinirea datoriei sale de a-şi răzbuna tatăl mort pentru că mereu i se pare că dovezile care i se aduc nu sunt concludente (în opoziţie cu bătăiosul nobil, popular în epocă, gata să omoare pentru orice năzărire de ofensă). Aşa a şi fost interpretată iniţial de către John Burbage, actor bondoc, pântecos chiar, iar textul, cum spuneam, vorbeşte despre acest lucru. Descoperită peste mai bine de două veacuri de romantici, piesa a fost văzută cu ochii cu care o vedem şi astăzi, o tragedie a zbaterii lucide în mocirla ne-putinţei, a neputinţei de a găsi o certitudine şi a neputinţei de a te coborî la nivelul subumanităţii celorlalţi. Dar mai are nevoie astăzi Hamlet de teatrul în teatru ? O montare bucureşteană din anii ’70 pornea de la această supoziţie interesantă: dar dacă Hamlet este tras complet pe sfoară, dacă el este păcăli-torul păcălit (în spectacolul-capcană) şi observatorul observat? Dacă sunt speculate resentimentele şi suspiciunile sale privind moartea tatălui? Practic, personajul n-ar avea decât să se întoarcă la Wittemberg (interesantă, alegerea universităţii, cu proaspătul ei prestigiu în lumea protestantă) şi să aştepte moartea regelui; acesta neavând moştenitori direcţi şi căsătorindu-se cu regina deja trecută de maturitate, tronul i-ar reveni lui, lui Hamlet, de fapt, după cum îi revine de drept. Claudius însuşi dă prinţului, curţii şi reginei asigurări clare în acest sens din chiar prima scenă; dealtfel, dacă ideea uzurpării l-ar fi frământat, proaspătul încoronat s-ar fi preocupat din timp să-şi asigure propria sa linie succesorală directă, pentru a avea cui lăsa moştenire în perspectivă tronul uzurpat. Or, înafara cazului că minte – şi nu mai avem cum să-l verificăm – sau are un alt plan, netransparent din conflict, dacă lucrurile stau aşa, la ce bună crima iniţială ? Pentru a cuceri o putere temporară şi o regină trecută? Ægist îl alungase pe Oreste din cetate, acolo uzurparea era clară, chiar dacă succesiunea nu. Şi, pe deasupra, tânărul Hamlet nici nu dă semne a fi un viitor rege foarte bun, ca tatăl său (şi aici, Jan Kott are multe de zis). Cine are interes să scape, dintr-o lovitură, de întreaga dinastie, asmuţind pe fiul regelui defunct asupra celui prezent ? Este imposibil ca noul rege Claudius să fie strict nevinovat de moartea fratelui său, chiar vinovat de adulter fiind şi, după legile vremii, de incest (legile britanice, în spiritul dreptului cutumiar, interzic încă expres, ca fiiind cosingenogamie, căsătoria între cumnaţi văduvi) ? Nu este de conceput ca fantoma de la care porneşte totul să fie opera lui Fortinbras, cel mai avantajat de stingerea prezentei dinastii daneze? Ca straniu de oportunul Horatio, ultimul supravieţuitor, să fie agentul acestuia ? Lui Hamlet i se induce, atunci, o fantomă falsă, care face revelaţii reale sau false, dar pe care nici un nobil nu le poate ignora (scena confesiunii fantomei este exagerat de teatrală) şi se aşteaptă cu răbdare rezultatul. Iar, în actul al cincilea, noul pretendent, Fortinbras, intră în scenă cu precizie atunci când au murit toţi, mai puţin Horatio. Textul, s-o recunoaştem, justifică puternic o astfel de interpretare; dealtfel, cu mult mai alertă şi mai novatoare decât cele clasice. Iar tabloul “teatrului în teatru” se încarcă de suspense până la tăierea respiraţiei; pentru că acel ce orchestrează totul poate comandita şi demodaţii actori: prea oportune sunt apariţiile şi întâlnirile

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

în această piesă. Ca un paradox, consemnăm faptul că spectacolul bucureştean pornind de la această ipoteză, extrem de coerentă în sine, a „căzut la public”, tot ca reflex al orizontului de aşteptare: cei care ar fi apreciat o asemenea viziune n-au mers să-l vadă, presupunând o altă viziune tradiţională; cei care au mers să-l vadă, n-au agreat un punct de vedere modern asupra acestui „monument” al culturii universale. Dar cui slujeşte un monument care nu mai interesează? Oglinzi şi spaţii. Teatrul ca decor. Pentru a organiza într-o gradaţie ascendentă implicarea teatrului ca microcosmos în textul dramatic, vom începe prin a vorbi despre teatrul ca decor. Nu ne referim, desigur, la menţiuni întâmplătoare sau la plasări fugitive ale unor fragmente dramatice în vestibulul unui teatru sau într-o cabină, aşa cum vom găsi în Mascarada lui Lermontov sau in scena revelaţiei pe care Gelu Ruscanu o are de la Nora, dubioasa actriţă de revistă, în privinţa pasiunii inexplicabile a lui Ruscanu-tatăl pentru ea (să notăm în trecere idiosincrazia autorului pentru aceste nume diminutiv-impersonale ale femeilor din specia pe care o dispreţuieşte, femeile care, vai lor, nu corespund imaginii ideale pe care bărbatul şi-o face despre ele: Ela, Nora, Alta, Ema etc.) În aceste cazuri, folosirea spaţiului teatral are, cel mult, o semnificaţie alegorică, scenele fiind, de obicei, expandabile moralmente la meditaţii privind prefăcătoria umană etc. Ne referim la acele tentative minuţioase de reconstituire a unei lumi, fie în partea sa mondenă, fie în aspectul său profesional, care dovedesc însă o mare pasiune a detaliului, o acurateţe a reconstituirii dusă până la manie. Aici, pe primul loc se situează Edmond Rostand, cu al său Cyrano de Bergerac. Întregul act prim se structurează în jurul celebrei tradiţii „difficile à controler” 5 care susţine că eroul titular l-ar fi gonit de pe scena cunoscutului Hôtel de Bourgogne pe rotofeiul actor Montfleury (specializat, în ciuda corpolenţei sale, în interpretarea de in-namorati) agasat de jocul său prea grandilocvent (sau, cum susţine Rostand, pentru îndrăzneala de a fi curtat o précieuse de care eroul era îndrăgostit, idealizata Roxanne), interzicându-i goguenard să iasă pe scenă timp de o lună ! Dar actul respectiv are peste şapte sute de versuri (şapte scene, din care episodul la care se face referire nu cuprinde decât finalul scenei a treia şi prima jumătate din scena a patra). Restul serveşte, evident, la caracterizarea personajului; dar serveşte mai ales la crearea atmosferei unei seri de teatru de epocă, cu soldaţii ce intră fără să plătească înainte de aprinsul lumânărilor spre a face exerciţii de scrimă în parterul încă gol (nu apăruseră scaunele de stal), curte florăreselor sau partide de zaruri, cu beţivul care declară ritos: un beţiv se cade să-şi bea vinul de „[…] Un ivrogne Doit boire son Bourgogne à l’Hôtel de Bourgogne” 9 Bourgogne la Hôtel de Bourgogne cu pajii şi micii marchizi, cu notabilităţile care îşi ocupă lojile în bârfa generală. Replicile sunt scurte, întretăiate, imposibile din punctul de vedere actoricesc, de o imaginaţie în ebuliţie, dar catastrofale pentru interpretare: „Une dame (dans les loges) – C’est inouï!

O damă (din lojă) – Nemaivăzut!

Un seigneur – C’est scandaleux!

Un gentilom – Ce scandalos!

Un bourgeois – C’est vexatoire!

Un burghez – Ce deranjant!

5 Philippe van Tieghem – Les grands comédiens. Paris: Presses Universitaires de France, 1960, p.21

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Un page – Ce qu’on s’amuse!

Un paj – Ce amuzant!

Le parterre – Kiss! – Montfleury! – Cyrano!

Parterul – Psss – Montfleury – Cyrano!

Cyrano – Silence!

Cyrano – Tăceţi!

Le parterre (en délire) – Hi han! Bêê! Ouah, Ouah! Cocorico!

Parterul – I-ha! Bee! Ua-ua! Cucurigu!

Cyrano – Je vous…

Cyrano – Vă…

Un page – Miâou!

Un paj – Miau!

Cyrano – Je vous ordonne de vous taire!” 10

Cyrano – Vă poruncesc tăcere!

Ideea unei rumori a parterului (spectatorii din faţa scenei, din actualele staluri, porţiune neocupată, pe acea vreme, de scaune sau fotolii) care, în delir, vorba autorului, profită de debandadă pentru a face ca toate animalele, dar în aşa fel încât să rezulte alexandrini iambici poate părea ilară autorului sau cititorului de astăzi (ne amintim că şi Hasdeu, în primul act din Răzvan şi Vidra, avea pretenţia ca publicul să râdă în cadenţă: „De râs ţara s-a făcut! Da, da, da! / Hi, hi, hi! Ha, ha, ha! Hi, hi, hi! Ha, ha, ha!” – bineînţeles, se presupunea că „hi, hi, hi” fac femeile, iar „ha, ha, ha!”, bărbaţii). Dar, fie şi la sfârşitul secolului al XIX-lea (piesa are premiera în 1897), când actoria era, în Franţa, un meşteşug foarte exact, ideea manevrării unei mase de figuranţi care behăie, miaună şi rag într-un ritm exact trebuie să fi creat dureri de cap oricărei direcţii de scenă, iar efectul asupra publicului va fi fost de alt fel de comic decât cel scontat; mai curând de domeniul ridicolului. Nimic mai fals „pe teatru” decât spontaneitatea dirijată. Desigur că dramaturgii propun, iar oamenii de teatru dispun, în limita posibilităţilor; desigur că Rostand avea exerciţiul şi pasiunea acestor scene create din întretăieri de crâmpeie de detalii verbale (a se vedea mai ales L’Aiglon), dar asemenea încercări nu reuşesc decât, cel mai sigur, a răpi textului caracterul său reprezentabil, transformându-l într-un poem dramatic, cu atât mai mult cu cât detaliile nu sunt importante în sine, ci doar creatoare de atmosferă. Se vede aici o bună exemplificare a ceea ce se numeşte „specific dramatic”, o noţiune estetică acuzată de mulţi critici a suferi de empirism. Aducerea unui text dramatic la viaţă, crearea unui contrapunct vizual, moţional sau sonor, transsubstanţializarea unei opere literare, cu setul ei de legi specifice, într-o altă formă de reprezentare artistică, aceea scenică, marcată prin caracterul său sincretic, este ceea ce îndreptăţeşte existenţa genului şi proliferarea speciilor dramatice; nu are nici un rost să încerci să dai echivalente literare unor scene de mase; oricum nu vor „ieşi” pe scenă, deci vor trebui tăiate şi înlocuite în reprezentaţie cu pantomime sau scene de figuraţie. Şi cum să înghesui cei peste două sute de figuranţi, câţi numără tabloul pe o scenă pe care mai ai şi o altă scenă de teatru în teatru, într-un decor unde trebuie să ai loc pentru trei rânduri de loje, dueluri, discuţii de grup, aparté-uri etc, încât să se mai vadă şi drama personajelor principale ? Pentru ochiul contemporan, însă, format pe alt tip de reprezentări, este fascinant cât de cinematografică era viziunea autorului, într-o vreme când cinematograful era în faza experimentelor mute. Dacă era, probabil, irealizabil scenic la nivelul preciziei pe care o nădăjduieşte Rostand, fiind, în primul rând, imposibil să condensezi atâta lume pe o scenă şi să faci ca fiecare să se audă bine şi precis la momentul dat, tabloul devine viu la o transpunere cinematografică (a şi devenit,

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

în varianta produsă, regizată şi interpretată de Gérard Depardieu), pentru că există acea tehnică auxiliară a montajului de film. Şi, dincolo de considerentele scenice, rămâne ideea teatrului în teatru, chiar dacă nenorocitul Montfleury nu apucă să spună decât trei versuri din pastorala sa. Tot o modulaţie interesantă de acest tip prezintă şi piesa lui V. Alecsandri, Iaşii în carnaval sau Un complot în vis. Ne referim, desigur, la cea mai cunoscută scenă a comediei, cea a jucatului păpuşilor, care, la premiera sa absolută (sâmbătă 22 decembrie 1845) a stârnit o furtună gen Ernani, personajele ilustre ce asistau părăsit loja, urmate de “subindignatul” agă (şeful poliţiei ieşene), dar protestele „bonjuriştilor” au făcut comedia să fie dusă la bun sfârşit. Interesantă este, mai ales pentru un român al secolului XXI, reacţia unui român din secolul XIX la presiunile cenzurii: „În timpul reprezentaţiei, prefectul de poliţie a vrut să se tragă cortina – din ordin venit de sus – dar publicul l-a împiedecat. Atunci a venit să mă înştiinţeze că trebuie să-mi retrag piesa, căci, dacă nu, mă vor închide pentru câtva timp într-o mănăstire; i-am răspuns că piesa aparţinea deja publi-cului şi că, dacă mă vor trimite la mănăstire, voi face o nouă piesă cu acest subiect (subl. ns.).” 6 A folosi presiunea de jos ca argument împotriva presiunii de sus este demn de o epocă a cuceririlor democratice cum a fost cea pre-patruzecioptistă; dealtfel, cu toată teroarea imperiului ţarist, metodele de brutală persuasiune asupra artiştilor, care au făcut gloria puterii sovietice, încă nu se inventaseră. Să ne imaginăm o clipă reacţia autorităţilor comuniste la un asemenea răspuns venit din partea unui dramaturg postbelic: cel mai probabil, un hohot de râs, căci nimeni nu putea strecura în teatre, cu sau fără presiunea opiniei publice, o piesă care să nu se bucure de aprobarea autorităţilor. Cu mult mai progresistă, deci, epoca post-fanariotă, când prefectul de poliţie făcea asemenea rugăminţi şi primea asemenea răspunsuri. Să nu uităm a preciza că reprezentarea comediei a continuat. Să nu uităm, pe de altă parte, că deţinem informaţia direct de la una dintre părţile implicate, autorul, nu arareori bântuit de accese de orgoliu. Am enumerat toţi aceşti factori tocmai pentru a reaminti cât de greu este să discerni adevărul în privinţa efectelor receptării unei opere dramatice, efecte trecătoare prin definiţie; cu atât mai greu cu cât epoca este mai îndepărtată sau mărturiile sunt mai indirecte. Dar, vom vedea, şi teatrul românesc pre-decembrist ne opune o dificultate similară. Ceea ce interesează, însă, în acest punct, este folosirea teatrului ca decor în teatru. Nu doar că balul mascat din miezul Carnavalului – înduioşătoare, dorinţa generaţiei lui Alecsandri de a aduce pe aceste meleaguri carnavalul întâlnit şi admirat de ei în ţări europene (Italia, Franţa), în sincretism cu manifestări similare locale cu originea în folclor – se desfăşura la teatru (şi reamintim dificultatea de a reconstitui pe scenă teatrul, aşa cum era el structurat pentru a găzdui baluri; era aceasta o proaspătă tradiţie locală, pe model vienez sau parizian, ideea de a amenaja o podea din module, la nivelul scenei, către care se deschideau lojile; teatrul bucureştean de la Cişmeaua Roşie, una dintre primele instituţii de profil, începuse chiar prin a fi sală de club monden, devenind sală de bal şi abia apoi sală de teatru). Dar cunoscutele cuplete ale lui Alecu costumat în Păpuşar formează un spectacol dramatic în ramă sui-generis, căci tinerii „slujbaşi dicaniceşti” (funcţionari judiciari) sunt îmbrăcaţi păpuşari şi cară ditamai cuşca de păpuşi care devine o scenă de dimensiuni reduse, pe care „vestitul StatuPalmă-Barba-Cot din poveste” dă un spectacol-monolog: „…ş-acum am venit aici tocmai din ţara păpuşilor, unde multe pozne-am văzut şi multe-am auzit… De vreţi să vi le povestesc?…eu sunt gata… aud?… vreţi?…bucuros…” 7 Teatru în teatru, aşadar, ba, complicat încă de un al treilea nivel al impersonării, costumul 6 V. Alecsandri – op. cit., p.808; 7 id. p.129

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

şi masca de carnaval creând al doilea, căci, a nu se uita, actorul nu joacă un păpuşar care dă viaţă unei păpuşi, ci pe un funcţionar judiciar care joacă păpuşarul care face să joace păpuşa care e actorul propriu-zis; se adaugă pe de asupra şi implicarea publicului spectator – pe scenă ca şi în sală, dovadă reacţia publicului la tentativa de întrerupere a spectacolului – aşa cum se întâmpla şi în iarmaroacele populare. Păpuşile şi păpuşarii vor fi însă un motiv redundant, cu duioşie prezent în dramaturgia lui Alecsandri. Oglinda mesmerizantă. Vom examina acum o altă modulare a motivului teatrului în teatru, pe care am putea-o numi teatrul ca instrument al iluziei. Este vorba, din nou, despre instrumentalizarea teatrului în teatru, dar, de data aceasta, nu ca pretext sau ca divertisment, ci, mai aproape de specificul său, ca modalitate de a induce spectatorului o realitate alternativă, de a extrapola catharsis-ul, adică, la proporţii şi durate cosmice; căci, odată instalat într-un anume ordo rerum, omul devine, datorită adaptabilităţii sale, aservit acelei ordini propuse; deşteptarea bruscă putând fi fatală. Nu altfel, în registrul comic, desigur, va reacţiona Nick Bottom, ţesătorul, la „trezirea din vis”, de fapt, după ce, şi el subiect de experiment castigator pentru „capricioasa” Titania (din punctul de vedere al epocii, a nu-ţi asculta bărbatul era demn de pedeapsă, oricât de absurde toane ar fi avut acela), va fi restaurat stării sale naturale; de remarcat că şi el, în condiţii analoage celorlalţi doi, tot la vis se va gândi când va ieşi din starea de graţie. Căci tot despre realitate şi iluzie va fi vorba şi în A Midsummer Night’s Dream / Visul unei nopţi de vară; iar Bottom, în stilul său ridicol, este şi el un filosof: „Bottom (awaking) – […] I have had a most rare vision. I have had a dream, past the wit of man to say what dream it was: man is but an ass, if he go about to expound this dream. Methought I was – there is no man can tell what. Methought I was, and methought I had,– but man is but a patcht fool, if he will offer to say what methought I had. The eye of man hath not heard, the ear of man hath not seen, man’s hand is not able to taste, his tongue to conceive, nor his heart to report what my dream was” 11

Bottom (trezindu-se) – Am avut o năzărire fără pereche. Am avut un vis – mai presus de mintea omenească să spună ce vis a fost acela: şi oricine ar fi un dobitoc, să umble de colo, colo să povestească aşa un vis. Parcă eram… cine mai ştie ce. Parcă eram, parcă aveam… ar fi nebun sadea oricine s-ar prinde să-mi lămurească ce parcă aveam. Ochiul omenesc n-a auzit, urechea omului n-a văzut, mâna omului n-ar putea gusta, nici limba lui pipăi, şi nici inima n-ar putea lămuri ce vis era visul meu…

Dar ceea ce leagă puternic piesa de tema noastră este revenirea în domeniul teatrului în teatru, mai exact a teatrului ca subiect. Ne referim, desigur, la reprezentarea de către „artiştii amatori” ai Atenei a legendei îndrăgostiţilor nefericiţi, Pyramus şi Thisbe, legendă atât de populară în epocă, încât, se pare, stă şi la baza cunoscutei drame shakespeariene Romeo şi Julieta. Nu intenţionăm să ne ocupăm de reprezentaţia propriu-zisă decât în măsura în care „publicul” reprezentaţiei are relevanţă pentru tema noastră. Cei şase mici meşteşugari caracterizaţi de autor drept Clowns (şi am explicat sensul în epocă al termenului, apropiat de ceea ce se numeşte în filmul actual comic relief ) îşi vor spune rolul, cu obişnuitele imprecizii lexicale (în special folosirea antonimelor şi paronimelor în locul termenului corect) care constituie cel mai frecvent procedeu al comicului de limbaj la clownii shakespearieni (videlicet Much Ado about Nothing, Measure for Measure, The Winter’s Tale ş.a.) Reţinem deci că asemenea personaje erau de rigoare în textul şi spectacolul dramatic şi că doar măiestria autorului făcea (sau nu) din ei personaje antologice precum Nick Bottom &co. Spectatorii, cele trei perechi de însurăţei şi curtea vor comenta jocul lor, încercân-du-şi

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

spiritul pe bieţii ageamii. Poate cele mai simpatice remarci vor fi făcute atunci când, înainte de final, Thisbe ajunge prima la mormânt, leul apare, rage şi o sperie, aceasta fuge, leul sfâşie mantaua căzută de pe umeii eroinei, apoi pleacă şi scena rămâne goală înainte de apariţia lui Pyramus. Spectatorii aprobă persiflant şi aplaudă parodic: „Demetrius – Well roar’ d, lion!

Demetrius – Bine răgetul, leule!

Theseus – Well run, Thisbe!

Theseus – Bine fugit, Thisbe!

Hippolyta – Well shone, moon! – Truly, the moon Hippolyta – Bine luminat, lună! –Zău dacă shines with a good grace.[…] luna nu luceşte cu mult talent […] Theseus – Well moused, lion.” 12

Theseus – Bine sfâşiat, leule!

...Până şi Hippolyta, amazoana fără mare rafinament, care nici nu a înţeles de ce proaspătul ei soţ a ales această improvizaţie în detrimentul altora, profesioniste, a intrat în concertul de false aprobări admirative; ba, mai ţine şi să sublinieze faptul că a priceput şi ea, în sfârşit, gluma. Desigur, întregul concert de comentarii în contrapunct are darul de a amplifica stângăcia reprezentaţiei teatrale; dar folosirea în acest mod a „publicului” teatrului în teatru va multiplica planurile receptării dramatice, cum am văzut că drama-turgii vremii nu se sfiau să facă. Şi mai interesantă însă este prima repetiţie pe care o fac cei şase meseriaşi. Să spunem, dintru început, că nu e vorba de măreţe şi semi-profesioniste reprezentaţii în spiritul celor date de bresle în vremurile teatrului religios. Nu este vorba nici măcar de oameni cu pasiunea teatrului, poate cu excepţia „producătorului” Quince. Avem de-a face cu şase “liber profesionişti”: Quince, ‘gutuie’ – dulgher, Snug, ‘blândul’ – aprox. tâmplar, probabil subordonat celuilalt, Bottom ‘fund’ – ţesător, ceea ce însemna, până în secolul XIX, lucrător cu ziua; cei care aveau „propria lor suveică” erau cei mai căutaţi şi mai bine plătiţi, aşa cum aflăm din romanele lui Hardy şi George Eliot, Flute ‘flaut’, supranume datorat probabil vocii, căci joacă rolul feminin – cârpaci de foale, iarăşi o meserie fără prea multă cerere, probabil, Snout ‘botişor’ – căldărar, de fapt spoitor de vase şi Starveling ‘lihnitul de foame’ – croitor; discutarea comicului de nume poate face obiectul unei discuţii separate; nu trebuie ignorate oarece rezonanţe scatologice ale numelor, pertinente încă în engleza actuală. Sunt oameni fără avere, fără măcar o prăvălie unde să repete, dovadă că se întâlnesc pentru a repeta la o milă de oraş, în pădurea castelului, la răsăritul lunii, pentru ca nimeni să nu le fure ideea. Ceea ce îi îndeamnă să purceadă la acţiune este, cum am mai spus, nădejdea de a fi selectaţi la serbările post-nupţiale şi, dacă vor avea destul noroc, să facă rost de o răsplată materială de moment sau viageră. Dintre ei, Quince are ceva talent literar / dramatic; el va scrie textul şi va organiza spectacolul, va procura recuzita, va regiza întregul, în cel mai mare secret, cum spuneam. Dar nici el, nici ceilalţi – şi aici intervine factorul de interes – nu au noţiunea convenţiei dramatice. De aici, pendularea lor continuă între dorinţa de a plăcea şi frica de a deranja, ba chiar speria iluştrii spectatori. De pildă, atunci când vine vorba de apariţia leului, Bottom, care, dacă s-ar putea, ar vrea să joace toate rolurile, încearcă să obţină, pe lângă rolul lui Pyramus, şi pe cel al leului:

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

„Bottom – Let me play the lion too: I will Bottom – Dă-mi tot mie să joc şi leul: am roar, that I will do any man’s heart good to hear să rag, de o să-i ungă la inimă pe toţi bărbaţii me: I will roar, that I will make the duke say, de faţă; am să rag de-o să-l fac pe duce să zică: ‘Let him roar again, let him roar again’. ’bis, răgetul; bis, răgetul!’ Quince – An you should do it too terribly, Quince – Dacă ai rage prea groaznic, le-ai you would fright the duchess and the ladies, that speria pe ducesă şi pe doamne, de s-ar apuca they would shriek; and that were enough to hang de urlat; şi asta ar fi de ajuns ca să ne spânzure us all. pe toţi. All – That would hang us, every mother’s son.

Toţi – Ne-ar spânzura pe toţi, vai de mama noastră!

Bottom – I grant you, friends, if you should fright the ladies out of their wits, they would have no more discretion but to hang us: but I will aggravate my voice so, that I will roar you as gently as any sucking dove; I will roar you an ‘twere any nightingale.” 13

Bottom – Aici vă dau dreptate, prieteni. Dacă le-aţi speria pe doamne de să-şi iasă din minţi, am şi merita să ne spânzure; dar eu am să-mi prefac vocea astfel că am să rag mai dulce decât un turturel sugaci; am să rag, de să juri că-s privighetoare…

Şi tot aşa, incultura lor şi lipsa de experienţă dramatică ridică incidente la fiecare pas, spre amuzamentul oricărui public conştient de convenţia dramatică. Dar dacă se vor speria doamnele văzându-l pe Pyramus că-şi ia viaţa ? Să se scrie câteva rânduri, din care doamnele să afle că, de fapt, nu se omoară şi că, de fapt, nici nu e Pyramus, ci Nick Bottom, ţesător. Şi leului să i se scrie un prolog, să anunţe doamnele cine e şi ce va face. Dar ce-i de făcut cu lumina lunii ? Dacă nu e lună în seara aceea ? Să vedem în calendar. Este ! Dar dacă-i înnorat ? Să iasă un actor costumat care să spună că el e luna şi ce caută acolo. Şi zidul să aibă versurile sale, ca să se ştie cine e şi cu ce treabă a apărut. Ceea ce se va şi face, transformând sceneta într-o încâlceală de prezentări strict inutile, dată fiind familiarizarea curţii cu asemenea divertismente şi producând ilaritatea generală. Nu mai puţin, în comicul său, acest fir al acţiunii va pune în dezbatere ideea convenţiei dramatice şi va constitui una din primele mărturii ale teatrului în teatru, nu sub raportul reprezentării, ci al repetiţiilor şi conceperii unui spectacol. La care putem adăuga şi frica oamenilor de teatru, fie şi nejustificată, ca nu cumva multe din cele ce le rostesc să genereze represalii nescontate, dovedind că, şi la nivel rudimentar, tot preocuparea de a nu contraria orizontul de aşteptare al publicului are precedenţă. E posibil ca aici să se ascundă şi ceva intenţionalitate auctorială; poate şi o idee de ironie la adresa companiilor actoriceşti rivale şi amatoare, cum am mai găsit. Dincolo de orice, însă, a pune în discuţie însuşi specificul dramatic, a examina impersonarea în sine, este un element inedit, ca şi cum am vedea sub ochii noştri născându-se un concept estetic. Am putea continua înşirînd exemple din toate dramaturgiile. Preferăm să încheiem reamintind cel mai ilustru, în istoria genului, moment de folosire a teatrului în teatru ca motor al iluziei, ne referim la discutata scenă a reprezentaţiei aluzive din Hamlet. Am putea da încă o infinitate de alte exemple, dar nu am demonstra mai mult decât am făcut-o că oamenii de teatru nu s-au sfiit niciodată să joace cu cărţile pe masă şi, în nădejdea de a explicita publicului forţa impresionantă a arsenalului lor profesional, să creeze scene dramatice în care personajele să facă tot ce ştiu mai bine actorii: să creeze iluzii perfecte, care să se răsfrângă,

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

într-un joc secund, chiar asupra personajelor de pe scenă. Nu altul este cazul meditaţiei dramatice L’arte della comedia / Arta comediei de Eduardo de Filippo. Vom găsi în acest text, probabil conceput ca o extensie sau o actualizare la Il teatro comico de Goldoni, sigur continuând linia marelui creator de iluzii care a fost Pirandello (citat în text), se constituie într-una dintre cele mai interesante pleoarii cu privire la subţirea graniţă dintre ficţiune şi realitate pe care evoluează funambulesc interpreţii dramatici. Practic, avem de-a face cu o tentativă de a demonstra eficienţa mesmerizării catharctice dincolo de convenţia scenică. În faţa noului prefect, conducătorul unei trupe dramatice al cărei sediu a ars vine să-i solicite acestuia, nu pomană, ci doar înaltul patronaj cu scopul ca, printr-un spectacol, să-şi procure banii de drum în scopul fuziunii cu o altă trupă de provincie. Deşi se declară amator de teatru, prefectul tratează cu dispreţ tagma actoricească. În prealabil, actorul se declarase întristat de poziţia prea puţin demnă pe care societatea o acordă oamenilor de spectacol, nepuşi, cel puţin, în rândul meseriilor onorabile trecute în cărţile de şcoală: “Campese – […] Actorii commediei dell’arte […] au fost întotdeauna persecutaţi, siliţi să fugă dintr-un loc într-altul , fiind deseori prinşi, azvârliţi în închisoare, torturaţi şi uneori spânzuraţi […] Teatrul trebuie ajutat, oferindu-i-se o existenţă certă şi libertatea de a se exprima la nivelul cultural al spectatorului de azi, nu ţinându-l de scurt, cum fac bonele cu un copil înapoiat.” 8 Aroganţei sfertodocte a prefectului, actorul îi răspunde pomenind de capacitatea actorilor de a se grima cameleonic, devenind oricine doresc. Oreste Campese (a se observa simbolistica onomastică) refuză pomana şi pleacă, luând cu el, în locul foii de drum, lista audienţelor din acea zi. Şi prefectul rămâne îngrozit că nu mai poate să-şi dea seama dacă aceia care vor veni sunt persoane reale (pe care încă nu le cunoaşte), sau actori care vor să îl convingă de măiestria lor. Iar audienţele vor aduce pe tapet probleme de mare com-plexitate şi mult tragism uman: un doctor supus oprobriului general pentru un unic caz de malpraxis, un preot care vrea să împiedice o tânără să-şi nască fiul nelegitim în biserică, moartea unui alt copil nelegitim, negată de toată lumea care i-a ascuns existenţa, un farmacist care, după o lungă carieră în prăvălia familiei, este dat afară pentru că nu are studii şi care, în final, se sinucide chiar în prefectură etc. Din frica de a cădea în capcană, prefectul le ia pe toate drept farse; dar doctorul, ce se întoarce cu diploma de medic (care pare autentică, dar este realmente ?) şi cu toate hârtiile cerute, constată că farmacistul chiar a murit (dar – este el doctor adevărat şi diagnosticul lui este real şi competent sau totul e convenţie ?) şi tot aşa, până bietul prefect este gata să cedeze nervos, incapabil a mai discerne dacă totul este adevărat sau numai joc actoricesc. Reapare şeful trupei, venit să restituie lista audienţelor luate din greşeală. Prefectul, la capătul puterilor, îl somează să răspundă dacă şi-a dus până la capăt promisiunea-experiment. Ceea ce Oreste Campese refuză să facă, lăsând finalul într-o superbă ambiguitate. Ameninţat cu arestarea, îl întreabă pe prefect dacă e sigur că jandarmul chemat să-l reţină va fi… jandarm autentic, uniforma respectivă nelipsind din inventarul de costume al niciunui teatru. Finalul deschis, dincolo de argumentarea ideii dorite, transferă textul din planul conceptual în planul comicului de situaţie, nepierzând nimic din valoarea demonstraţiei dar câştigând la capitoul suspense. Nu altfel a procedat anterior Matei Millo în Prăpăstiile Bucureştilor (v. infra), cu excepţia explicaţiei finale a personajului misterios şi polimorf care se recunoaşte a fi Radu Actorul. Teatrul lumii teatrale. Deloc de mirare, atunci, că fascinanta lume a teatrului a început, de la un punct încolo, să se ofere pe sine ca tematică, într-un soi de autoreflexivitate care aminteşte oglinda unui personaj popular din Ţările de Jos. Deloc de mirare, că acest lucru s-a 8 Eduardo de Filippo – Arta comediei. Text pentru uz intern, editat de Asociaţia Oamenilor de Artă din Instituţiile Teatrale şi Muzicale, Centrul de Documentare Teatrală şi Muzicală, nr. 25 / 1966, p. 19

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

întâmplat mai ales odată cu impunerea teatrului ca instituţie de frunte în cultura unui popor, dar şi cu deplina laicizare a domeniului tematic, cu interesul publicului (şi, implicit, al oamenilor de teatru) în abordarea unor subiecte cât mai originale, cât mai exotice pentru publicul larg, chiar – sau mai ales – când acel exotism este de găsit… sub ochii lor. Şi mai ales de când artistul de spectacol, de la clown la divă, a început a fi perceput, şi prin influenţa liricii moderne, ca un personaj interesant, misterios, complex, sinteză de grandoare şi mizerie, pe scurt: ofertant estetic. Dar, pentru ca frământările, tragice sau comice, care prezentau interes pentru publicul spectator, să fie aduse la rampă, pentru ca, altfel zicând, scena să fie întoarsă, oferind spectatorilor fascinantul spectacol al dedesubturilor, al „bucătăriei” spectacolului, trebuia mai întâi să existe oamenii de teatru capabili să sesizeze nu numai valoarea de interes dar şi forţa dramatică a acelor dedesubturi. Trebuia să existe, de fiecare dată, un om care să îmbine două laturi tot mai depărtate: pe de o parte, o cunoaştere adâncă şi subtilă a lumii teatrului (şi care, în pofida acestei cunoaşteri, să nu înceteze să o iubească şi să fie fascinat de ea), pe de alta – talentul literar de a le scoate la iveală, de a selecta detaliile cele mai semnificative, câteodată duioşia ridicolului ei; şi de a da acestora formă scenică, pentru a face publicul să înţeleagă comicul, tragicul, generalitatea ei umană. Nu este de mirare, aşadar, faptul că acei autori, în mare parte ai secolului al XX-lea, care au scris despre „faţa nevăzută a teatrului” se numesc Goldoni, Cehov, Giraudoux, Ion Sava, Victor Ion Popa, Mircea Ştefănescu, Aurel Baranga; sunt, adică, oameni care vin spre literatură (dramaturgie) dinspre spectacol, dinspre teatrul ca lume; şi, dacă nu mai avem de-a face cu autorul-interpret al Commediei dell’Arte, avem de-a face măcar cu oameni fascinaţi de complexitatea umană pe care au găsit-o aici. Prin forţa împrejurărilor, ne vom opri mai îndelung asupra acelor piese în care relevanţă specială are receptarea spectacolului dramatic; şi, dintre acestea, întâmplător sau nu, cele româneşti vor fi precumpănitoare. Dar, înainte de a ne referi la texte dramatice binecunoscute, să amintim un asemenea joc „cu cărţile pe faţă”: arhicunoscutul spectacol al lui Giorgio Strehler pe motive din Commedia dell’Arte, cu care Il Piccolo Teatro a făcut înconjurul lumii. În el, regizorul punea „en abîme” il sogetto, cam aşa cum face şi Leoncavallo în Pagliaccio, estrada pe care joacă actorii, săracă şi improvizată, fiind flancată “la vedere” de aspecte strict non-dramatice ale vieţii trupei. Astfel, după ce îşi ţinea graţiosul monolog, innamorata somptuos îmbrăcată ieşea din scenă şi o puteam vedea, „în spate”, alăptându-şi copilul şi adormindu-l, sau spălându-i şi întinzându-i scutecele sărace; apoi intra iar în scenă, redevenind suava eroină. Existau chiar conflicte paralele, amplificate în tragismul lor de seninătatea şi vitalitatea acelor lazzi care se perindau pe estradă, tragedii şi suferinţe umane, rivalităţi; apoi, ca şi în opera veristă, la commedia era finita. Ne-am depărtat de la textul dramatic doar pentru a semnala o modalitate de expresie-manifest prin care oameni de teatru, cu cele mai simple mijloace, îşi spuneau povestea cui era pregătit s-o audă. Răzbunarea sufleurului, ultima creaţie de amploare a lui Victor Ion Popa are premiera absolută la Naţionalul ieşean în 1937 (unde începuse, cu peste douăzeci de ani înainte, cariera sa de om de teatru) reunind ceea ce avea să devină o generaţie de aur a acestuia: Margaretta Baciu, Cezar Rovinţescu, Şt. Dăncinescu, G. Popovici. Dar consem-narea pur documentară a acestui moment inaugural nu are nimic de-a face cu interesul piesei pentru tema noastră. Poate, înafara faptului că textul fusese scris cândva între anii 1932-34 şi că după el, autorul, credincios făgăduinţei făcute sieşi, nu a mai scris decât proză sau piese într-un act pentru teatrul radiofonic şi de amatori. Este vorba în ea, cum spune şi titlul, despre acel „Dumnezeu al actorului” care este sufleurul. Unul dintre aceştia, edec al teatrului, manevrează cu extrem de exact simţ psi-hologic întreaga trupă, în seara unei premiere, încât fiecare să-şi dea adevărata măsură a valorii (mai propriu

100

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

zis, arama pe faţă), „dinozaurii” plini de ifose ai teatrului să fie imolaţi, iar tânăra care promite a deveni o extraordinară actriţă să aibă parte de debutul care îi e necesar şi pe care îl merită. Piesa, lăsând pe ici, pe colo să se vadă destul de pregnante resentimente ale autorului, e plină cu tot felul de oameni “de şcoală nouă”, dintre care singurul realist şi simpatic, deşi foarte rău de gură, este Regizorul (echivalent al regizorului tehnic de astăzi); dar acesta este, de fapt, un alter ego al autorului. Lui îi revine şi una dintre replicile-cheie al piesei: „R egizorul – […] Ba nu zău, dimnule director, nu crezi d-ta că publicul ne-ar mulţumi grozav dacă am întoarce sala? Directorul – Cum asta? R egizorul – Să vadă ce se petrece aici, în loc să vadă ce-i dincolo?” 9 Să precizăm. În 1932, V. I. Popa părăseşte plin de amărăciune Teatrul Ventura unde asigurase tocmai regia tehnică. Între 1918 şi acest an, la Cluj, Craiova, Cernăuţi, pe scenele bucureştene, complexul om de teatru a repurtat zeci de succese, a primit premii literare, a fost unanim apreciat de critică. Trecerea sa în 1930 la Teatrul Ventura, care dădea semne a fi un teatru al spiritului tânăr, novator, a fost salutată corespunzător de cronicarul de specialitate al revistei „Vremea”: „La Teatrul Ventura a venit un om tânăr, muncitor şi entuziast; d. Victor Ion Popa a adus o concepţie nouă şi a încercat să realizeze un nou sistem de lucru. În primul rând, dl Victor Ion Popa şi-a alcătuit un repertoriu modern şi actual. Farsa bulevardieră a fost izgonită de pe scena unui teatru important. Lucrări care aduceau gând proaspăt şi problematică inedită au fost înscrise în cel mai inteligent şi mai frumos repertoriu care s-a alcătuit vreodată într-un teatru românesc.” 10 Opinia poate fi exagerat de laudativă, până la a declanşa suspiciuni în privinţa obiectivităţii (după topică şi lexic, ar putea aparţine tocmai celui despre care vorbeşte, procedeu frecvent în epocă), dar, în mai puţin de două stagiuni, teatrul alunecă din nou în derizoriu, în bulevardier, ceea ce va determina consecutiv demisia dramaturgului. Iar în această târzie „răzbunare” personală, mai recunoaştem câteva portrete şarjate – să nu uităm, avem de-a face şi cu un caricaturist lipsit de scrupule: Coana Mica, vedeta-edec a teatrului, cu nevroze de tinereţe şi „lipici” la colaboratori tineri, este, fără îndoială, Marie Ventura. Amorezul pe care „numai un dobitoc nu l-ar cunoaşte că a ieşit din stămbărie […] de câte ori îl vezi, simţi că lipseşte ceva între tine şi el. Şi ştii tu ce lipseşte: tejgheaua […]” 11 are foarte puternice şanse de a fi alter-ego-ul lui Ion „Puiu” Iancovescu, vedeta masculină a teatrului. Directorul de scenă (care încă nu se numea regizor), tânăr şi cu fumuri occidentale pare a fi Soare Z. Soare, adversar al autorului încă de la Teatrul Naţional şi tot aşa. Prin acestea, comedia s-ar fi înscris mai bine într-un alt capitol al lucrării, acela care s-a ocupat de reflectarea evenimenţialului în textul dramatic. Dar alte două personaje ne reţin cu deosebire atenţia, din punctul de vedere al „paginării” spectacolului dramatic prin prisma receptării sale de către public. Situaţi la polii opuşi ai înţelegerii, Pompierul şi Criticul ne dau măsura percepţiei de către destinatar – adică, a receptorului străin de creaţia dramatică – a faptului de teatru. Pompierul Gavrilă intră prima oară într-un teatru în scena a doua din actul II, repartizat conform regulamentului pentru a preveni incendiile întâmplătoare datorate în special ţigărilor neglijent aruncate. Caporalul i-a făcut un minim de instructaj – să nu se mire de nimic, acolo sunt boieri care se îmbracă şi se poartă ciudat „ca să joace pe scenă”, să nu-şi permită libertăţi 9 V. I.Popa – Teatru I. Bucureşti: Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, 1984, p.360 10 ap. Cornel Simionescu – Prefaţă, în vol. V. I.Popa – Teatru I. Bucureşti: Editura Minerva, colecţia Biblioteca pentru toţi, 1984, p. XL 11 vol. cit. p.294

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

101

cu vreo femeie dacă o vede îmbrăcată „mai aşa, ca ale noastre” pentru că e tot o doamnă, dar în costum popular (uşor de dedus că episodicul caporal va fi fost subiect de ilaritate când va fi făcut avansuri vreunei actriţe, la primele sa veniri ca pompier la teatru); mai cu seamă să aibă grijă să nu fumeze nimeni în culise (e de precizat că nimeni nu i-a explicat bietului Gavrilă ce şi unde sunt scena şi culisele), în rest, să fie săritor, să ajute şi el la nevoie – apoi a plecat, lăsându-l total nedumerit. Pe parcursul piesei, el va fi o sursă de comic de situaţie, nimerind tocmai pe dos aplicarea „consemnului de foc” (printre altele, serviabil, aprinde ţigările tuturor, după care… îi roa-gă să le stingă etc.); la un moment dat, spre final, când personajele sunt realmente gata să se încaiere, rugat să intervină, el exclamă rezolut: „Nu m-amestec în joacă! Lasă că mi-a spus dom căprar!”, ceea ce îi face pe ceilalţi să conştientizeze ridicolul propriei situaţii. Dar revelaţia a ceea ce se petrece de fapt o are când, discutând cu Fetiţa, eroina şi pricina întregii intrigi, începe a se lămuri pe ce lume se află: „Pompierul – Iote-te drăcie! Aşaaa? Poi, aici îi drăcovenie mare, domle. Eu am să mai cer să viu, că mie-mi place. (Se subînţelege că-şi jurase în prealabil că, dacă scapă întreg la minte, nu mai calcă pe-acolo nici mort, nn.) Asta trebuie să fie un fel de Viclein… cum e pe la noi de sărbători… Lucru tare frumos. Şi aduce? Aduce bine? (bani, evident, nn.) Fetiţa – La unii mai mult, la alţii mai puţin. (Fata este, deocamdată, figurantă, nn.) Pompierul – Păi asta nu se cade, că la noi se împarte frăţeşte. Eh! Poate unde sunt alte locuri… se schimbă şi obiceiul.” 12 În consecinţă, cu excepţia „consemnului de foc”, pe care-l aplică anapoda, va lua tot ce vede ca pe o joacă, un capriciu „boieresc”, neînţelegând până la sfârşit că „joaca” adevărată se petrece nu în culise, ci dincolo de perdea, în scenă, categoric plecând fără să bănuiască măcar că aici, în spatele scenei, actorii şi toţi ceilalţi sunt ceea ce sunt cu adevărat, dar pătruns adânc de intuirea unui concept aproape străin până atunci: acela al impersonării dramatice. Dacă va simţi nevoia să revină, într-adevăr, va reuşi, în câteva luni din armată, să descâlcească integral iţele şi va înţelege, de pildă, că acea „cucoană” care-i făcea ochi dulci era o simplă cabinieră. Şi va da vreunui nou recrut sfaturi incomprehensibile acestuia. Dar, în această seară, Pompierul Gavrilă trăieşte o revelaţie esenţială. Criticul, dimpotrivă, vechi „edec” al premierelor, cunoaşte în amănunt nu numai noţiunea de dramatic, dar şi dedesubturile fiecărei montări. Ceea ce nu-l împiedică să dovedească o naivitate cel puţin egală cu a Pompierului, chiar dacă mai încărcată de ridicol. Pentru acela, totul era o joacă, al cărei rost nu-l descifrează, dar… aşa-s boierii. Pentru Critic, specialistul, totul este intenţionalitate, totul este mizanscenă, intra- sau extra-spectaculară. De aici, cele mai bufe reacţii posibile, căci, la manipularea impecabilă a lui Nenea Costică, spectacolul cunoaşte cele mai imprevizibile răsturnări de situaţie. Autorul îl aduce în scenă, după fiecare episod, pentru a prezenta punctul de vedere al sălii. Astfel, după dispariţia divei şi primul tablou susţinut magistral de către talentata tânără actriţă, Criticul este explicabil entuziasmat şi-i mustră în glumă pe ceilalţi pentru că au pus la cale o asemenea farsă: „Unde-i, domnule, unde-i ? Să cad în genunchi în faţa ei. […] M-a înnebunit, pur şi simplu. […] Miza în scenă a reuşit… asta-i tot… Bine aţi aranjat-o… Că aia a fugit… că a lăsat pe alta… Şi pac cu măciuca în capul publicului.” 13 Nenea Costică sufleurul vrea să pedepsească pe Amorez şi îl face de râs; acesta, lipsit de caracter, dă vina pe fată, ceea ce era de demonstrat, iar pentru a improviza un final de tablou 12 id, p. 328 13 ibid. pp. 336-337

102

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

Regizorul reintroduce în scenă, absolut fără rost, un personaj deja decedat – pe scurt, deruta e totală. Criticul: „Ce final admirabil; şi ce invenţie splendidă, chestia aia cu reîntoarcerea aceluia… Dacă era jucată cumsecade, scena aceea nenorocită ar fi fost un triumf […] Şi avea tot ce-i trebuie pentru rol, tânără… glas bun…” 14 În sfârşit, poltronul partener primindu-şi pedeapsa meritată, fata îşi poate da măsura talentului nestânjenită şi ridică sala în picioare. Criticul, evident, n-a priceput nici asta: „…Mă rog, ce-aveţi de gând ? Să ne înnebuniţi, să ne ucideţi ? Am ajuns să cred că şi scena cealaltă aţi ratat-o înadins, ca să ne zăpăciţi cu asta. Bine, fata asta e… Duse 15, pur şi simplu. […] Ce intrare în scenă ! Fiară ! […] Dar aşa, cum o azvârle el jos – şi-a fost o cădere teribilă, a luat şi aplauze… Şi când se ridică în mâini […] Plângea sala în hohote !” 16 Inutil să spunem că fata intrase în scenă, în disperare de cauză, îmbrâncind-o pe Coana Mica, apoi fusese ea însăşi îmbrâncită pe jos de partenerul enervat, care ieşise depăşit din scenă şi, biata, continuase a-şi spune rolul către tronul gol. Deci, totul este mai mult decât accidental, iar trăirile personajului sunt cât se poate de reale. Dar Criticul nu poate concepe că incidentul nu e în proiectul auctorial; e prea fin, prea versat în artificii spectaculare pentru a mai crede în întâmplare, în neaşteptat. La cele două extreme ale scării culturale, cei doi mari păcăliţi ai piesei, Pompierul şi Criticul sunt doar zâmbitoarea constatare a faptului că arta dramatică, pentru orice privitor, este cea mai mare generatoare de miraje, de ceea ce se numeşte în show-business-ul con-temporan makebelieve, ’fă-i pe cei ce privesc să creadă orice le-ai oferi, să ia de bun orice le-ai spune’. Şi, fără îndoială, valoarea specială a Răzbunării sufleurului este tocmai cantitatea de experienţă proprie înglobată, faptul că este explicitată de experienţa efectivă de o viaţă a autorului în teatru, întruna dintre cele mai interesante perioade ale istoriei teatrului românesc, aceea a implantării structurilor teatrului european sincron. Acelaşi procedeu, a suprapunerii creatoare de metafore şi alegorii dintre planul real şi cei imaginar, până a nu mai şti care este adevărata ficţiune va fi întrebuinţat de Luigi Pirandello în primele două piese de succes ale sale: Şase personaje în căutarea unui autor şi în Astă-seară se improvizează, ca şi în ultima sa piesă, neterminata Uriaşii munţilor. Vom găsi şi aici reprezentaţia întreruptă de cutremurătoare poveşti umane, care fac ridicole poveştile scenice, dar care se sting în derizoriul lor, în faptul de a nu avea nimic deosebit faţă de multe alte poveşti, la fel de adevărate şi la fel de triste. În ciuda măiestriei scriitoriceşti şi a viziunii moderne, textele nefiind foarte ofertante structural şi dramatic, preferăm să le consemnăm doar. O altă piesă românească raportabilă la acest subcapitol dedicat teatrului ca subiect este o piesă postbelică: Travesti, de Aurel Baranga. Având premiera absolută la 13 februarie 1969 la Teatrul Naţional, cu Marcela Rusu în rolul principal (să amintim că majoritatea rolurilor feminine din perioada de maturitate a dramaturgiei lui Baranga au fost scrise special pentru a fi jucate de Marcela Rusu) piesa vorbeşte despe destinul Alexandrei Dan, ferma directoare a Teatrului Liber, ea însăşi actriţă sensibilă şi încercată şi, ca şi în alte piese amintite, tot despre tribulaţiile declanşate de o premieră originală. Titlul are la bază o meditaţie de factură filosofică pe care o face chiar directoarea: „[...] am adus viaţa în teatru, ceea ce e foarte bine, şi teatrul în viaţă, ceea ce e foarte rău. Prea 14 ibid. p. 357 15 Se referă, evident, la Eleonora Duse (1858-1924), tragediana italiană, interpreta în premieră absolută a lui Ibsen şi D’Annunzio, paragon al artei interpretative în epocă. 16 Op. cit. pp. 368-369

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

103

mult travestiuri, prea mult carnaval!…” 17 Dincolo de aspectul filosofic, avem de-a face, aşa cum este de aşteptat la Baranga, mai ales cu o comedie de situaţie. Există, practic, două conflicte în piesă, convergente în punctul Alexandra Dan. Unul, viaţa ei personală, care este catastrofală, atât datorită condiţiei ei de artistă, care face, de la un punct, indiscernibilă realitatea de ficţiune (a se vedea, de pildă, monologul ei la telefon care, auzit de soţ, îl face să creadă că este înşelat şi declanşează un întreg imbroglio). Celălalt, viaţa de manager de teatru, ceea ce, la acea vreme, însemna mai ales activist cultural, prilej pentru autor de a crea o întreagă faună de personaje de profil. Fireşte, personajele sunt cele pe care le-am cunoscut în piesele deja discutate: Actorul Prim Amorez, Regizorul, Sufleurul, plus fauna obişnuită şi intrigantă a teatrelor. Se adaugă personajul Boiangiu, administratorul, transplantat aici din lumea birocraţilor câinoşi a lui Baranga.Vom avea, şi aici, micime umană, meschinărie, seismele produse de critici dramatice, „aria şobolanilor […] care fug când li se pare că se scufundă vaporul” 18, neveste reclamagioaice, copii protestatari, actriţe intrigante şi actori chiulangii. Dar mai ales îi vom avea pe tovarăşul Topală şi pe tovarăşul Deleanu. Tovarăşul Topală este, ca Nechifor Lipan, mama ciobănaşului din Mioriţa sau Vlad Ţepeş în Răceala, personajul evocat. El a fost invitat – sau trimis – să asiste la premieră, a reacţionat convenabil, la început, dar, pe la jumătatea ei, s-a ridicat şi a părăsit sala, împreună cu soţia. E acum dimineaţa de după premieră, primele cronici sunt proaste (şi ne întrebăm dacă aceasta are vreo legătură cu plecarea prematură a activistului), directoarea a dispărut (fiul a avut un accident, dar nimeni nu ştie asta), lumea s-a adunat şi comentează, încercând să descâlcească dedesubturi sau să găsească semnificaţii. Iar de la biroul tovară-şului Topală se sună din cinci în cinci minute, ceea ce transformă depresia în panică şi panica în teroare. Toată lumea îşi scrie demisia. Evident, se va dovedi că omul sună să se scuze că a fost chemat la o şedinţă urgentă şi să anunţe că va reveni, deoarece piesa i-a plăcut. Cam improbabil, neverosimil chiar, se poate obiecta. Ca umbra unui probabil insucces să declanşeze o avalanşă de demisii, asta s-a mai văzut. Ca toţi să se sperie de consecinţele unei proaste impresii făcute de piesă asupra unui activist, şi asta mai treacă-meargă, deşi reacţia normală ar fi, mai curând, bucuria, mulţi visând probabil să-i ia locul Alexandrei Dan. Ca omul să se scuze, iarăşi e de conceput, dacă are un rudiment de educaţie. Însă, dacă acesta este unicul motiv pentru care sună, ce îl împiedică să transmită scuzele, după cuviinţă, Secretarei, care nu numai că ar fi anunţat-o pe Directoare, dar ar fi liniştit şi spiritele ? Convenţia dramatică, mai precis cea comică. Ce anume face ca Titircă şi Ipângescu să citească tocmai articolul scris de „junele R.Vent.” ? Ce anume îl împiedică, în actul al doilea din Bărbierul din Sevilla, pe tânărul Conte Almaviva ca, timp de aproape douăzeci de minute de aparté cu Rosine, să-i comunice singura informaţie esenţială: aceea că a predat scrisoarea primită de la ea tutorelui, din raţiuni de intrigă ? Ce anume îl împiedică pe Trahanache să arate din primul act adevărata plastografie a lui Caţavencu şi să o folosească, limitând daunele ? Ce anume împiedică “mârţoaga” lui Chirică să câştige încă de la prima cursă, evitând drama ? Convenţia dramatică, mai precis voinţa auctorială, care ştie că fără aducerea la paroxism a tensiunii nu există interes pentru piesă. Autorul, deci, pentru a menţine trează atenţia publicului, pentru a forţa cât mai puternic limitele orizontului de aşteptare a publicului, trişează, amplificând plauzibilul până la limita improbabilului. 17 Aurel Baranga – Travesti. Comedie tragică în trei acte. În Teatru. Vol. II. Bucureşti: Editura Eminescu (seria Teatru Comentat), 1978, p. 232 18 id. p. 233

104

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

Este acea „mişcare exagerată” de care vorbea Maiorescu, „iuţirea de sine”, cum o numea D. I. Suchianu, practic condensarea timpului care ne face să nu avem la dispoziţie zile întregi; ea permite exagerarea unui quid pro quod, unei iluzii generatoare de tragic sau comic până dincolo de verosimil şi dau substanţă conflictului dramatic. Nici obsesia lui Jupân Dumitrache privind pe „coate-goale”, nici graba Chiriţei de a-şi mărita fetele, nici aţâţarea lui Shylock întru răzbunare, care îl face să refuze orice răscumpărare a personajului care îl umilise în atâtea rânduri, nici precipitarea Contelui Almaviva de a o seduce pe Suzanne nu sunt de altă factură. ...Cel mai sinistru personaj, din punctul de vedere al receptării piesei, în epocă şi în posteritate, este însă Tovarăşul Deleanu. El este, practic, cel care diferenţiază piesa de celelalte de aceeaşi factură de care am vorbit aici. Sub acest nume voit anodin (spre deose-bire de numele cu rezonanţă de sperietoare al tovarăşului Topală) se ascunde „omul de la Cultură”; cel venit să ceară modificări întrucât a avut loc „vizionarea; azi dimineaţă” . Poate că discuţia despre această, vai, atât de rară mărturie quasi-oficială a unei practici dezavuate şi dezavuabile, îşi găsea locul în alt capitol, acela consacrat teatrului pândit. Dar, întrucât un autor care, el însuşi sfâşiat între dragostea de teatru şi teroarea unei epoci, a găsit de cuviinţă să includă această scenă într-un portret al teatrului contem-poran şi mai ales întrucât scena nu a căzut nici la vizionarea premierei, nici la redactarea antologiei, ba a rezistat şi mai severei vizionări a variantei cinematografice, putem cu linişte să vorbim despre o mărturie quasioficială despre o mentalitate şi să începem aici o consemnare pe care o vom continua, poate, în altă parte. Aşadar, tovarăşul Deleanu vine acasă la Directoare, în după-amiaza premergătoare priemierei, pentru a cere „Nimica grav, tovarăşă. Absolut nimica grav. Nişte fleacuri… Dar de care trebuie neapărat să ţinem seama” 19 (simptomatic, oximoronul), respectiv, inevitabilele modificări. Prima îndrăzneală a autorului trece neobservată: cronologia scenei. Nu imediat după vizionarea de dimineaţă s-au cerut modificările, ci abia „târziu după-amia-ză”. Cu doar câteva ore înainte de premieră. Tovarăşul Deleanu nu avea nevoie de altceva decât de propria sa autoritate pentru a le cere. A avut nevoie de timp ca să se consulte cu „alţi tovarăşi” ? Care alţi tovarăşi ? Nu fusese el delegatul „organului responsabil cu sănătatea morală a ideilor transmise etc.” ? Nu era calificat să analizeze o creaţie artistică sau se teme că nu e suficient de vigilent ? Sau nu vrea să-şi asume responsabilitatea integrală ? Devine tot mai limpede că, pe lângă cenzorul oficial, se afirmă aproape explicit a mai exista şi alţi vigilenţi, a căror identitate nu era niciodată cunoscută, dar ale căror „observaţii” erau coroborate pentru a se cere numitele modificări. Şi, corolar al primei idei, se recunoaşte că tovarăşul Deleanu este departe de a fi o somitate în domeniul literar. Desigur, ideea e strecurată în text cu o abilitate care denotă marele meştesugar. Dar ce gen de modificări (a se citi eliminări) se cer ? „Mi-ai turtit fesul”, ca o posibilă aluzie la situaţia din Orientul Mijlociu. Hazul absurdei temeri din 1969, data premierei absolute, se amplifică exponenţial în secolul XXI, dovadă de temeinicia ipotezei pe care o urmărim de-a lungul întregii lucrări. Astăzi, când realmente situaţia din Orientul Mijlociu a adus la paroxism sensibilităţile etnice şi religioase, când câteva caricaturi cu profetul Mahomed erau pe cale de a declanşa războaie civile şi religioase, pentru a nu mai vorbi de alte acte de terorism, tot n-am putea presupune această familiară – şi familială – locuţiune verbală ca pe o aluzie jignitoare intenţionată din domeniul politicii externe. Deşi, cu senzaţionalismul presei, cu înăsprirea aplicării drepturilor omului şi cu un avocat bun, nimic nu e imposibil. 19 ibid. p. 203

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

105

În scenariul variantei filmice, această replică, prea slabă totuşi, era înlocuită cu „Am pus-o de mămăligă”, care risca a fi interpretată ca o aluzie la neîndeplinirea planului la recoltarea porumbului. Destul de mare, îndrăzneala, s-o recunoaştem. Atât de mare, încât lasă impresia unei revoluţii… cu voie de la poliţie, adică una dintre acele replici intenţionat lăsate să treacă, pentru a da iluzia democraţiei, a criticii şi autocriticii numitului for responsabil, a curajului opiniei etc. Urmează o lungă tribulaţie cu privire la oamenii „singuri”, o amorsă întâmplătorare a unei tirade prin care eroina principală urmărea un simplu efect de melodramă. A fi singur însă, am văzut din Iertarea lui Băieşu, era un concept până într-acolo inacceptabil în socialismul „tutulor” încât răspândea un nedorit parfum de – nomina odiosa – individualism, sectarism, egocentrism („S-ar putea ridica întrebarea: cine sunt ăia” 20 spune Deleanu) drept care totul rămâne, pe răspunderea Directoarei, întrucât cine a semnalat cenzurii replica incriminată n-a aşteptat să observe că ea avea doar misiunea de a pregăti o replică următoare: „Singurătatea e o stare morală. E singur numai cine vrea să fie singur” 21, ceea ce constituie, desigur, o interpretare pozitivistă cu ton amendant de radicală corecţie. Asumarea răspunderii face, pe scenă, un efect minunat. În realitate, desigur, un asemenea curaj ar fi dus, pur şi simplu, la interdicţia reprezentării. Iar ultima replică pusă în dezbatere este „Viaţa e un joc”, prea idealist-pesimistă pentru o scenă socialistă. Obiecţia este rezolvată tot de Alexandra Dan care propune intonaţia interogativă, ceea ce ar putea fi acceptabil. Desigur, pentru orice consumator de teatru serios, asemenea obiecţii şi modificări pot părea ridicole, prin inconsistenţa lor: în realitate, dispăreau scene întregi, tablouri, spectacolul era mutilat până la incomprehensibilitate cu o zi, două, cu câteva ore înainte de premieră, când era prea târziu să mai improvizezi ceva (şi tocmai din acest motiv numitele vizionări erau amânate până atunci). Dar pentru spectatorul de rând care a auzit, empiric, că se cenzurează abuziv şi sfertodoct cărţi şi spectacole, o asemenea scenă aducea o uluire şi o satisfacţie comică de factură aristoteliană: „le-a zis-o!”. Devine aproape imposibil să înţelegi al cui joc îl face, de fapt, Baranga, dacă nu cumva va fi fiind vorba unei înţelepciuni milenare de a face jocul tuturor, lăsând fiecăruia convingerea că îl faci doar pe al lui. Tovarăşul Deleanu pleacă, în orice caz, precum furtuna, dar autorul rămâne trist: „Alexandra – Ce e, Arghir? Arghir (şoptit, amărât) – Îmi pare rău de fes. Alexandra – Fii băiat serios: îl scoatem astă-seară, şi mâine îl băgăm la loc.” 22 ceea ce este cel mai periculos lucru care se spune în piesă. Era, într-adevăr, o curentă practică a autorilor spectacolului de a reintroduce părţile tăiate atunci când vigilenţa cenzurii obosea ori îşi găsea alte obiecte mai proaspete ale atenţiei; dar a clama acest obicei coram populo echivala, practic, cu o demascare, implicit cu o invalidare a procedeului. Ce avem aici ? O sfidare, adresată celor ce vor cenzura, că nu pot, practic, controla totul şi mereu ? O demascare a toleranţei celor ce permit asemenea „contrabande” cu scene şi replici tăiate ? O minimalizare a „legitimelor obiecţii” făcute de culturnici ? O satirizare a celor ce se opun liniei partidului ? O pretenţie ca această replică de efect să fie tratată ca un caz izolat ? Prea puţin probabil. Replica s-a spus, pe scenă şi pe ecran. Nu ne rămâne decât un singur indiciu: data premierei absolute. După 1965, aşa cum vom explica mai târziu, o perioadă de derută a făcut posibilă speranţa ca socialismul românesc să fie, realmente, democra-tizabil şi, deci intern criticabil. Apoi au avut loc nişte vizite de lucru. 20 l. cit. 21 ibid. p. 204 22 l. cit.

106

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

Oglindă şi panopticum. În acelaşi context, acela al teatrului ca subiect în sine, se înscrie şi o altă categorie de piese situate în decor de teatru, ne referim la portretele de teatru. Mai exact, la acele piese ale căror obiect îl fac tocmai oamenii de teatru, fie prin ilustritatea, fie prin anonimatul lor. S-ar înscrie aici piese precum Kean a lui Jean-Paul Sartre (care adaptează după Victor Hugo, tema fiind existenţialistă, un artist învingător împotriva secolului său), Cabala fariseilor a lui Bulgakov (o tentativă de dramatizare, frumoasă deşi destul de simplistă, prin slaba documentare sau prin mutilare întru reprezentare, a luptei lui Molière pentru a-şi juca disputatul său Tartuffe; şi este interesant de urmărit în ce măsură opera autorului a avut acelaşi destin cu opera eroului) sau Cântecul lebedei (Calhas) de A. P. Cehov: mai recentele The Dresser / Cabinierul scrisă de Ronald Harwood (povestea unui actor şi a cabinierului său, între care, dincolo de certurile continue, există o relaţie de indelebilă simbioză) sau Anotimpuri teatrale de Eduard Covali, o tentativă de radiografie a unor tipuri din teatrul anilor ’80, valoroasă tocmai prin încă necontaminarea profesiei de actor de mercantilismul actual. În ea, printr-o suită de monologuridin nou, o piesă à tiroirs), Actorul în prag de pensie, Debutanta, Actriţa matură, Junele prim etc îşi confesează bucuriile şi neîmplinirile, existenţa meschină şi splendidă de actori de teatru de provincie. De reţinut – pasiunea actorului vârstnic care, iubind aplauzele, singură şi sărmană răsplată a unui artist, mai ales dramatic, a colecţionat, cu complicitatea „sunetistului”, benzi de magnetofon cu aplauze, mii de metri de bandă şi care, după atâţia ani, ştie cu precizie încă fiecare înregistrare, de la ce spectacol şi în ce împrejurări s-a făcut, după simpla tonalitate a aplauzelor). Să ne oprim o clipă asupra lui Vasili Vasilâci Svetlovidov, bătrânul actor de provincie din piesa într-un act Cântecul lebedei (Calhas) de la începuturile carierei lui Cehov, pentru extraordinara capacitate a autorului de a da valoare de generalitate unui personaj, prin detaliile pe care le inserează în text. Actorul şi teatrul nu sunt un subiect inedit în dramaturgia rusă. Nesciaslivţev şi Sciaslivţev (Nefericitul şi Fericitul, adică actorul tragic şi cel comic) au apărut de câteva ori la Ostrovski, primul fiind chiar adevăratul erou al piesei Pădurea. Arkadina şi Trigorin, actriţa de mare succes provincial şi prozatorul pe care ea îl remorchează, personaje principale din Pescăruşul cehovian, amintesc, măcar autoironic, de Olga Knipper-Cehova şi de autorul însuşi, chiar dacă această modalitate autoreflexivă este doar un reflex de autoapărare; Zarecinnaia însăşi, după idealisme care o vor costa amare deziluzii, va înţelege că grandoarea meseriei / vieţii constă în însăşi crucea pe care o ai de purtat, aşa cum o va face şi alt personaj, fără legătură cu viaţa teatrului, Unchiul Vanea. Dar Svetlovidov va depăşi orice precedent, nu prin grandoarea rolului, ci, dimpotrivă, prin puţinătatea ofertanţei sale umane. Cine este Svetlovidov ? Nimeni. Un actor al unui teatru de provincie, aflat la punctul în care înţelege că nu-i mai rămâne nimic de făcut decât să-şi ducă mai departe existenţa sa redusă la o unică linie. Ce face el ? Nimic. Îmbătându-se după un spectacol de beneficiu (spectacol ale cărui încasări se virau, într-o proporţie mare, în beneficiul unuia dintre interpreţii principali, de obicei în prag de pensionare), spectacol în care juca rolul profetului Calhas, actorul a adormit în teatru şi acum, trezindu-se în miez de noapte, este îngrozit de hăul necunoscut pe care îl vede în această instituţie pe care a slujit-o timp de patruzeci şi cinci de ani: sala de spectacol goală. Din fericire, apare Nikita Ivanâci, sufleurul, alt edec al teatrului care, neavând unde dormi, rămâne peste noapte în cabine. În faţa acestuia îşi va goli bătrânul actor sufletul, începând cu succesul piesei din seara precedentă : „M-au chemat la rampă de şaisprezece ori… mi-au trimis trei coşuri cu flori şi alte daruri… Toţi erau în extaz, da’ nu s-a găsit nici unul care să-l fi trezit pe bătrânul ăsta beţiv şi să-l ducă

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

107

acasă…” 23 şi coninuând cu povestea dezamăgirilor care au format viaţa lui. Apoi începe a-i spune bătrânului sufleur fragmente din marile roluri ale repertoriului rus şi universal: Boris Godunov, Hamlet, Lear, în tentativa de a-i dovedi ce actor mare a fost el. A jucat actorul realmente aceste roluri ? Dacă da, tragicul condiţiei sale este şi mai amplificat, acum, când îşi dă el însuşi seama ce a ajuns. Dacă nu, cu atât mai tristă este povestea vieţii sale, cu cât pare a fi fost capabil a le fi jucat la modul remarcabil sau, cel puţin, a o crede. Dar Cehov, cu înţelepciunea sa dramatică, nu ne spune nici o vorbă despre felul cum interpretează Svetlovidov, lăsând totul la latitudinea polului interpretativ şi / sau a viziunii regizorale. Svetlovidov a jucat în seara precedentă rolul lui Calhas. În Ifigenia în Aulis ? În cine ştie ce piesă de factură modernă ? Cehov, din nou, cu un instinct auctorial din categoria pe care Caragiale ar fi numit-o „cuminţenie”, adică judecata pornire de a evita să individuali-zezi, să categoriseşti şi să spui lucruri inutile, se fereşte să ne dea răspunsul la vreuna dintre întrebările pe care le ridică textul. Acest gen de înţelepciune se câştigă în teatru, unde înveţi că fiecare cuvânt şi fiecare mişcare în plus pot distruge efectul întregului joc. Sufleurul încearcă acum să-l convingă că e timpul să se ducă acasă; apoi, înţelegând starea de spirit a bătrânului actor, devine nu numai publicul, ci şi partenerul lui, dându-i replica şi aprobându-i interpretarea. Apoi ies amândoi, în timp ce cortina cade încet. Încotro ? Spre casă (probabil, o odaie mobilată într-o pensiune ieftină) ? Spre cârciuma unde vor relua discuţia la o nouă repriză de vodcă? Spre cabinele unde vor adormi pe vreun fotoliu, după ce înfierbântarea şi deprimarea bătrânului actor se vor fi domolit ? Nu vom afla. Ce se va întâmpla mâine ? Nimic, fără îndoială. Îşi vor relua existenţa măruntă, până ce vor cădea la datorie, căci altceva nu sunt în stare să facă, şi vor fi radiaţi fără regret din scriptele teatrului. Cum spuneam, tocmai simplitatea acestei generalităţi umane dă înaltul tragism al piesei. Oglindire şi persuasiune. Este un excurs riscat analiza textului dramatic (şi vorbim de cele de incontestabilă valoare) din perspectiva teatrului ca forţă de manipulare. Nu ne referim la perioada postbelică, pentru că nu credem în eficienţa acelei propagande. Dar, încă de la începuturi, teatrul şi-a simţit fără umbră de îndoială puterea sa de a influenţa opinia publică sau, cel puţin, de a-şi apăra convingerile. În altă parte am discutat despre instrumentalizarea prin tragedie a unor procedee dramatice de tipul deus ex machina pentru manipularea opiniei publice. Nici comedia nu se va lăsa mai prejos. Să amintim rolul jucat de comedia aristofanescă Norii în determinarea unui curent de opinie defavorabil lui Socrate, ceea ce a dus ulterior la condamnarea lui. Şi exemplele ar putea continua. Să rămânem în domeniul nostru de interes, vorbind despre Broaştele, tot opera lui Aristofan, şi despre o dezbatere estetică, aşa-zicând în lumea lui Hades. Scrisă în anul 405 („părintele comediei” a trăit între 450 şi cca 386 a.Ch. şi a scris în intervalul 425-386 a.Ch.), Broaştele este o operă de maturitate, urmată numai de Adunarea femeilor şi de Plutos, dintre cele unsprezece păstrate. Ceea ce se pune în dezba-tere aici este stilul tragediei şi oportunitatea inovaţiilor aduse genului de noile generaţii de autori. În acea epocă, din triada de tragedieni arhiconsacraţi mai trăia doar Sofocle; Euripide, cel mai tânăr, murise cu un an înainte (406 a.Ch.), ceilalţi autori minori de opere tragice (Iophon, fiul lui Sofocle, Agathon, Xenoclés, Pythángelos) sunt denunţaţi ca „[…]Gunoi de struguri! Bâlbâiţi! Duşmani ai artei sfinte! Ţipete de rândunici! […]pângăritori ai tragediei…” 24 de către însuşi patronul acestei „arte sfinte”, Dionysos. Căci, cum se ştie, în umbra Marilor Dionysii a apărut această formă de impersonare, 23 A. P. Cehov – Piese într-un act. Bucureşti: Editura pentru Literatură Universală, 1963, p. 22 24 Aristofan – Teatru. Bucureşti: Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, 1956, p. 229

108

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

derivată din païan şi din dityramb, imnuri de slavă către zei şi căpătându-şi treptat statutul de artă aparte, va deveni tragedia, pusă de Aristotel alături de epopee, altă formă de actualizare a mitologiei şi tocmai de aceea denumită aici fără ocolişuri „artă sfântă”. Cuprins de un dor de a-şi vedea favoritul, pe Euripide, a cărui superficialitate (după opinia lui Aristofan) se potrivea cu superficialitatea zeului, rotofeiul Dionysos, veşnic flămând şi însetat, pune la cale un descensus ad inferos. Şi, pentru că singurul care avusese privilegiul unei atare isprăvi fusese Herakles, se îmbracă în mantia leului din Nemeea, semnul distinctiv al eroului, îi cere aceluia, sub pretextul îndrumărilor de itinerariu, permisiunea să-şi asume identitatea sa şi pleacă la Hades, în ipostaza sa de Pluton, păstrătorul bogăţiilor subterane, printre care, se subînţelege, şi spiritele marilor decedaţi. Peripeţiile de pe drum, cu Charon care se burzuluieşte la el că, după ce n-a ajutat la traversare vâslind, ezită să-şi plătească şi cei doi oboli, cu hangiţe care îl recunosc drept un chefliu care a fugit fără să plătească, cu schimbarea identităţii cu sclavul Xanthias (de frică), cu reacţiile intestinale acute determinate tot de pusilanimie, sunt numai preambulul comic al dezbaterii estetice care urmează. Dionysos, aşadar, a cărui superficialitate este exagerată comic de către autor (abundenţa de figuri divine din piesă – Dionysos, Herakles, Eac, Pluton – este, ca şi în Eumenidele sau Ion, o parodică desfăşurare de divinităţi, o profuziune deus ex machina în sens litotic) pornesc o dezbatere. Aceasta, iniţial, nu are legătură cu estetica tragediei (cine este cel mai vrednic dintre cei doi poeţi să ocupe tronul din preajma lui Pluton, căci Euripide şi-a câştigat sprijinul declasaţilor din Hades şi a uzurpat locul lui Eschyl). Problema superiorităţii este supusă chiar acum judecăţii publice, aşa că, vrând, nevrând, Dionysos va asista la ea, ba va fi pus chiar arbitru, ca unul ce patronează genul; şi va avea „[...] echere / Şi rigle să măsoare stihul... / Forme cu patru laturi (poate, mulaje paraleli-pipedice precum cele pentru cărămizi nn.) […] şi diametre (probabil, compase, nn.)” 25 Disputa celor doi, prea lungă să fie inserată aici şi prea plină de elemente tehnice pentru a fi inteligibilă publicului de astăzi, se va soluţiona printr-o răsturnare de situaţie destul de previzibilă: Dionysos îşi va schimba diametral părerea şi îl va lua cu sine, pentru a-l reda lumii celor vii, nu pe Euripide ci pe Eschyl. Astfel, contestatarul îşi va putea păstra tronul, iar Pluton, pe lângă urările de bine: „Pluton – Cu bine, du-te-n lume, o, Eschyle, Şi scapă-ne cetatea de nevoi, Cu sfaturi bune! Cearcă şi-i îndreaptă, Pe cei lipsiţi de minte, căci sunt mulţi…” 26 îi va încredinţa şi diverse daruri pentru demagogii (conducătorii, notabilii) cetăţii: săbii, funii de spânzurătoare, cupe cu otravă, împreună cu invitaţia de a-l vizita cât mai curând. Se poate observa că Aristofan nu ezită din nou, nu doar să-şi transfere propriile păreri în gura zeului suprem al Infernului, dar şi să-l pună pe acesta să vorbească de cetatea noastră (Atena, evident) prin dativul posesiv (”scapă-ne cetatea”). Avem aici, poate, un reflex al concepţiei antice despre comedie: dacă actorii ce jucau personajele tragice, inclusiv cele divine, erau priviţi ca im-personări imediate ale eroilor mitologici, personajele comice erau o oglindă care micşorează, o reproducere în derizoriu, un ochean întors: Pluton era Pluton, dar ca în jocul de copii în care fiecare rămâne simultan şi personajul, şi interpretul. De aceea avem de-a face cu un Pluton atenian. Concepţia nu contrazicea, oricum, gândirea politeistă antică. În ceea ce priveşte părerea lui Aristofan despre cei doi tragici, plăcerea de a-l face pe straniul 25 id. p. 274 26 ibid. p. 313

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

109

Euripide un intrigant şi un scandalagiu spurcat a gură, aceasta este de factura gustului personal. Aristofan, sigur pe prerogativele sale de comediograf, n-a procedat altfel nici cu Socrate; dealtfel, cum s-ar fi putut supăra adepţii marilor tragedieni, când autorul îşi permite o asemenea şarjă groasă a divinităţilor ? Dramaturgia lui Eschyl, dată ca model al construcţiei şi moralităţii, era deja vetustă la ora scrierii acestor versuri; orizontul de aşteptare estetică a publicului atenian evoluase nemilos, după cum am demonstrat; condiţiile social-istorice erau altele decât pe vremea poetului-cetăţean, vremea supremaţiei ateniene pe mări şi a marilor victorii anti-persane. Cu atât mai lăudabil curajul lui Aristofan, fie el şi marcat de utopism, de a pleda pentru o cauză esteticeşte pierdută. Şi cu atât mai interesantă modalitatea dezbaterii (polemicii) estetice în forma sa dramatizată. Molièresc, caragialesc. Din specia polemică a disputei stârnite de L’École des femmes , evoluând de la concret spre meditația amară privind condiția actorului, este şi piesa lui Iorgu Caragiali, O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi (1844 / 45) subintitulată „Farsă în I act compusă de C…li la anul 1844 martie 17. Pentru plăcerea şi pitrecerea a vro câţiva prietini”, scrisă mult înaintea celei mai sus pomenite. Al doilea subtitlu părea a destina piesa uzului privat, reprezentaţiilor de salon, nu de scenă; sau era o viclenie, minimalizând piesa în ochii cenzurii. Şi totuşi, faptul că BAR posedă un manuscris din care rezultă că acela este exemplarul care a mers la cenzură, pe marginea căruia sunt făcute adnotările autorului la cererea acesteia şi un altul, din care modificările cerute lipsesc, pare să indice pregătirea ei pentru reprezentare. De altfel, chiar în manuscrisul susmenţionat (BAR 3315), la foaia 29 r., cenzura a referit favorabil pentru reprezentare: „trimiţându-mi-să particular această piesă compusă de d. d. Caragiali spre a-i face cercetare, am cetit-o, am docladarisit dumisale vel post. şi la espresiile ce s-au socotit echivocuri s-au făcut îndreptare de d-lui Caragiale înaintea mea.” 27 Piesa, din care am citat la începutul studiului de faţă, mai mult decât precedenta ei de clasică memorie, este, bineînţeles, o pledoarie pentru sprijinirea teatrului românesc şi o demascare a condiţiilor în care actorii români, consideraţi toleraţi între trupele franceze, germane etc., aveau a-şi desfăşura activitatea. Prea cunoscută pentru a o mai discuta, desprindem din text două idei şi cele mai importante: necesitatea de a încredinţa direcţia Teatrului Naţional unui român şi de a da prioritate spectacolelor în limba română: „Să iau direcsia? Hm! şi această să poate, dar s-o iau, să nu o cumpăr, şi nu o voi lua-o până când teatrul limbii naţionale va fi atributar teatrurilor streine” 28 şi necesitatea de a pune în fruntea culturii moldovene oameni tineri, cultivaţi şi buni patrioţi, care, fie şi fără responsabilităţi directe, puteau prezenta garanţia lipsei de interes şi a dorinţei reale de propăşire a instituţiei: „ [...] nu cunoaşteţi dv. vreunu din compatrioţii moldoveni, la care să vă fi dus să-i spuneţi nedomirirea voastră, să-i cereţi sfat? Iată, d. Alecsandri tânărul, d. Kogălniceanu, C. C. Negruţi, mers-au vreunu din voi la vreunul din d-lor, şi v-au dat afară? Bine ştiţi că d-lor au ţinut teatrul în anii trecuţi şi putea să vă dea sfaturi folositoare;dar, dacă nu aţi mers, cine-i de vină?” 29 În rest, Caragiali merge compoziţional exact pe structura piesei lui Molière, înlocuind, evident, polemica pe tema Şcolii nevestelor cu chinurile pe care le avea de îndurat trupa română: „[…] De ce nu dă Dumenzeu să vie, fără de veste, unu din cei însămnaţi, să deie peste noi, grămădiţi, ca calicii împrejurul unei sobe unse cu săuri şi cu untdelemn […] Şi dacă acel nobil ar fi, 27 cf. Primii noştri dramaturgi. Bucureşti: Editura de Stat Pentru Literatură şi Artă, 1960, p.153 28 id. p. 160 29 ibid. p. 170

110

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

zic, un adivărat nobil, adecă ar avea o inimă de un adivărat patriot, negreşit că, văzându-ne într-o stare atât de miseră, ar lăsa să-i curgă slobod doao lacrime pentru 15 compatrioţi ai săi maltrataţi până la cel mai dupe urmă punct.” 30 Cei cincisprezece compatrioţi, membrii trupei române, citaţi în text cu numele lor reale, sunt ceea ce se numea în epocă „diletanţi”, de unde şi statutul de toleraţi în teatrul de profesionişti pe care-l împărţeau cu o trupă franceză şi una germană. Aceştia, recrutaţi dintre elevii Academiei Mihăilene şi ai fostei şcoli filarmonic-dramatice înfiinţată pentru un timp de Asachi, vor fi însă fermentul viitoarei trupe de profesionişti care vor străluci în epoca lui Millo şi în cele următoare. Mai mult decât la Molière, unde am înregistrat doar câteva înţepături între actori (şi mai ales actriţe) în privinţa dimensiunii rolurilor, la Iorgu Caragiali fricaţiunile dintre membrii trupei sunt prezentate cu un realism... într-adevăr caragialian; e interesant, de pildă, de meditat cum va fi făcut autorul pe Flora Macé şi pe soţul ei, M. Macé să accepte a juca propriul rol: ea – de primadonă şi „regizoriţă” (directoare de trupă şi girantă, în epocă) arogantă şi acră, cheltuitoare şi vani-toasă, nedispusă nici măcar să se grimeze şi costumeze pentru rolul de compoziţie al unei bătrâne, el – pripăşit aici ca să facă bani, rupt de realitate, autoritar şi poltron, cheltuitor el însuşi şi aflat sub papucul unei neveste precum cea descrisă. Doamna Macé a fost una dintre primele ingenue ale teatrului românesc, prestaţiile ei, de pildă, în rolul Marghioliţei din Iaşii în carnaval fiind extrem de bine primite de critică, înainte chiar de a fi luat, împreună cu soţul ei, subdirecţia secţiei române a teatrului. Intersantă, iarăşi, adaptabilitatea lexicală de care dă dovadă Caragiali, muntean, folosind în text nu numai fonetisme moldoveneşti (jăli, chele, ţ-oi zice, adivărat, împregiurările etc) ci şi o topică predominant orientată spre acest subdialect. Muntenismele (fui, dupe, adecă, împreună cu câteva verbe la persoana a III-a plural din subtipul muntenesc) sunt copleşite de celelalte aspecte dialectale şi aproape nedumeresc lectorul. Cauza precumpănitoare a fenomenului trebuie, probabil, căutată în cei şase ani petrecuţi deja, la data scrierii piesei, la Iaşi şi Botoşani, unde acest vizionar a încercat şi, finalmente, a reuşit, să înjghebe ceea ce va fi, peste ani, începutul teatrului în limba română de acolo. De aceeaşi factură şi din aceeaşi „şcoală”, aceea a piesei-declaraţie de intenţie, va fi şi ultima creaţie dramatică de care pomenim aici, este vorba despre Începem, subintitulată “Instantaneu într-un act” şi scris de I. L. Caragiale cu ocazia deschiderii porţilor Teatrului Davila. Piesa s-a jucat, într-adevăr, la 12 septembrie 1909 de către Compania “Davila” la Teatrul Leon Popescu şi s-a publicat, chiar a doua zi în „Noua revistă română” (13 septembrie 1909). Fiind o „artă poetică” a unui teatru nou (compania înfiinţată de Al. Davila se găsea printre primele companii particulare din Bucureştiul începutului de secol XX, ceea ce vom discuta în secţiunea a doua a lucrării), caracterul polemic, acela care a însufleţit piesele anterior citate şi întreaga creaţie a nepotului lui Iorgu Caragiali, cedează loc declaraţiilor de intenţie şi tonului festiv, bineprevestitor. Altminteri, piesa, cam ca şi celelalte, nu are un conflict bine determinat, prezentând, tot în tradiţia genului, principalii actori (Romuald Bulfinski şi cea cu care acesta a format un cuplu inimitabil pe scenă, Marioara Voiculescu, Maria Alexandrescu, Maria Giurgea, Directorul (Davila, evident, care nu se dădea îndărăt să joace roluri chiar mai complicate, cum vom vedea), Suflorul (în ortografia autorului), Regizorul, apoi Secretarul, Frizerul, maşiniştii, fauna culiselor teatrale cu cere deja ne-am obişnuit. Pe lângă aceştia, vor apărea o serie de personaje de factură goldoniană, reprezentanţi ai unor categorii umane care au o puternică aură de realitate. Tânărul Autor, Artistul şi Artista plini de sine pentru a ascunde frica de a nu fi respinşi (opinăm că personajele provin din Teatrul comic al lui Goldoni, de care ne ocupăm în continuare, unde apar omoloagele celor 30 ibid. p. 160

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

111

din textul caragiali-an), Profesorul-conferenţiar, chemat să rostească o cuvântare în deschidere conform unui obicei care s-a perpetuat până în perioada postbelică. Toţi sunt simpatici, fiindcă sunt adevăraţi, umani, chiar în ridicolul lor. Dar adevăratul personaj-surpriză este Doamna abracadabrantă care se oferă ca enigmă, deşi tuturor li se pare a o cunoaşte: „Capriţioasă şi statornică; impresionabilă ca un copil incult, blazată ca un filosof istovit, mahalagioaică şi aristocrată; aci primitivă, aci ultra-rafinată, iau în glumă împrejurările cele mai grave şi sunt gravă faţă cu cine ştie ce nimicuri. […] Pedanţii mă nesocotesc, fiindcă le par uşuratecă, şarlatanii mă curtează, crezându-mă naivă; oamenii de merit mă respectă ştiind că adesea judec foarte just. Modeştii mă lasă indiferentă, îndrăzneţii mă fascinează, bravii mă cuceresc. […] Da, îmi place să tiranisesc, căci am putere superlativă” 31 Este, fără să ni se spună explicit, Opinia publică, un alt nume al orizontului de aşteptare, şi care nu recunoaşte decât o singură stăpână, Moda: „Astăzi voi sunteţi la modă, îmi placeţi şi vă îmbrăţişez cu drag, dar feriţi-vă de moda de mâine.” 32 Dincolo de valoarea alegorică, personajul este şi un avertisment pe care autorul îl dă celor din noul teatru, iar prin el – publicului. Şi totuşi, această cuconiţă capricioasă se dovedeşte a fi realmente subtilă şi mai ales a şti ce vrea, atunci când vine vorba de adevăratele valori ale esteticii teatrale: viabilitatea, realismul, calitatea jocului actoricesc, capacitatea de a impresiona publicul: „Dar un teatru care să-mi placă mie… (cu mult avânt şi elevaţie crescândă) trebuie să fie viu, cald, fierbinte! Să dogorească viaţă de aci până colo sus în fundul galeriei; actorii… când ies pe scenă, să fie nişte posedaţi; să aibă un demon în ei; prin ochi, prin sprâncene, prin gură, prin vârful degetelor, prin toţi porii, să scoaţă pe demonul acela şi să-l sufle asupra mea.O clipă să nu-l ierte pe spectator a-şi veni în fire, a-şi da seama de ce vor cu el: să-l ia repede, să-l zguduie, să-l ameţească, să-l farmece, să-l vrăjească, mai ştiu eu cum să zic? Când or ieşi din teatru, nici doi ochi să nu fie uscaţi şi siguri: toţi să fie împăienjeniţi de emoţie, umezi de plâns ori de râs.” 33 Moda, aici, nu mai are nici o legătură, deci nici orizontul de aşteptare al publicului; teatrul trebuie să fie, aşadar, fascinaţie, empatie, emoţie catharctică în sine. Emoţie care, însă, ilustrează tocmai acel feedback secund pe care îl dezbăteam în preambulul acestor observaţii. Evident, aici nu mai are a face opinia publică; îndemnul la valoare în arta scenică românească este a unui om care şi-a petrecut o viaţă în teatru şi acum, la deplină maturitate, transmite această moştenire culturală, ca pe un blestem al calităţii, noii generaţii de oameni de teatru, după cele trei sau patru printre care a trăit. Nimeni nu ignoră faptul că acest blestem este adresat mai ales celor de pe scenă, mai puţin celor din sală, căci a ţine cont de vrerea publicului este ceea ce face un adevărat om de teatru. Şi interesantă este, mai presus de orice, măiestria cu care autorul trece, de la caracterul programatic iniţial (cel comandat: entuziast, febril chiar) la tonul de avertisment cu care el, Caragiale, se adresează actorilor noului Teatru Liber, mesajul trupei către public devenind mesajul comediografului către trupă. Oglinda fără măşti. Concluzia relevă futilitatea polemicii. Secolele au vorbit. Filtrate de impurităţile aluziilor imediatului, operele scrise cu scop polemic au devenit – poate, au rămas – mărturii ale vremii lor îşi au astăzi locul lor în istoriile dramatice, în repertoriile teatrelor sau în preferinţele spectatorilor. Şi au supravieţuit prin ceea ce aveau în ele ca valoare absolută, ca şi prin ceea ce au găsit potrivit cu vremurile noi generaţii succesive. Au fost folosite în tot felul, au inspirat alte opere, deasemenea memorabile. Astăzi, nici măcar lectorul avizat, necum directorul 31 I.L.Caragiale – Teatru.Timişoara: Editura Facla, 1984, pp.245-246 32 id. p. 247 33 ibid., l. cit.

112

Catharsis și mimesis (ii). Pro domo. Autoportretele teatrului

de teatru sau regizorul, nu mai consideră o incompatibilitate a avea simultan în repertoriu, de pildă, piese de Goldoni şi Gozzi, ireconciliabili până dincolo de iritant; Vahtangov, Strehler sau Brook au demonstrat-o cu prisosinţă. Nici măcar pe noi parcă nu ne mai interesează, altminteri decât din curiozitate documentară, că îndărătul acestor senine comedii e sânge şi venin, metaforic vorbind, desigur. Clipa a trecut. Dar fără clipă n-am avea eternitatea operei. Faptul vorbeşte de la sine, desigur, despre plăcerea teatrului de a se autoportretiza şi, nu arareori, de a se autoparodia. Pe lângă exemplele citate am putea aduce multe altele; înseşi operele puse în discuţie ar putea fi disecate încă multă vreme, furnizând tot mai multe teme de meditaţie. Să reţinem măcar că, sensibil la nevoia sa de public, teatrul revine mereu şi mereu cu asemenea imagini, în care, pe lângă polemică şi ceva exotism găsim şi o tentativă de umilă scuză, de dorinţă de a explica publicului ceea ce se străduiesc seară de seară să-l facă să uite: că, în spatele măştii reale sau imaginare, se află nu un erou, nu un supraom ci, dimpotrivă, un om sărac, simplu şi de toţi suspectat de prefăcătorie. Nu este de mirare deci că, fără excepţie, toate aceste autoportrete teatrale au un ton amar, trist şi, pe cale de consecinţă, de nimeni înţeles. Pentru că nu prea frământă pe nimeni soarta actorului, iar oamenii preferă să creadă în propriile lor fetişuri, ceea ce nu le ameninţă universul axiologic. Bibliografie: 1. * * * Drama of the English Renaissance. New York: Modern Library, 1969 2. * * * La comédie au XVI-e siècle. Col Classiques Larousse, Paris: Librairie Larousse, 1948 3. * * * Malherbe, Racan, Maynard. Poésies choisies. Paris: Librairie Larousse, 1934 4. * * * Medieval and Tudor Drama. New York: Bantam Books, 1968 5. Battaglia, Salvatore – La conscienza letteraria del Medioevo. Napoli: Edditore Liguori,1965 6. Baty, Gaston şi Chavance, René – Viaţa artei teatrale. Bucureşti: Editura Meridiane, 1969 7. Beare, W. – The Roman Stage. London: Methuen, 1964 8. Bédier, J., Hazard, P. şi Martino, P. – Littérature française (vol I-II). Paris: Librairies Larousse, 1948-1949 9. Brunetière, Ferdinand – Evoluţia criticii de la Renaştere până în prezent. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1972 10. Brunetière, Ferdinand – Les époques du théâtre français. Paris: Librairie Hachette, 1928 11. Bullough, Geoffrey – Narrative and Dramatic Sources of Shakespeare. London: Routledge and Kegan Paul; New York, Columbia University Press, 1964-1966, vol. I-V 12. Burada, T.T. – Istoria teatrului în Moldova. Vol.I. Iaşi, 1915 13. D’Amico, Silvio – Enciclopedia dello spettacole. A cura di -. Roma: Le Maschere, 1954–1966 14. D’Amico, Silvio – La regia teatrale. A cura di - .Roma: Belardetti ed, 1947 15. D’Amico, Silvio – Storia del teatro drammatico. vol I – IV. Milano: Edizioni Garzanti. 1958 16. De Sanctis, Francesco – Istoria literaturii italiene. Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1965 17. De Sanctis, Francesco – Studii critice. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958 18. Debidour, Victor Henri – Aristophanes par lui-même. Paris: Editions du Seuil, 1962

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

113

19. Delcroix, Maurice – Le sacré dans les tragédies profanes de Racine. Paris: Nizet, 1970 20. Rusu, Liviu – Eschil, Sofocle, Euripide. Bucureşti: Editura Tineretului. 1961 21. Sabbatini, Nicola – Pratica di fabbricar scene e macchine ne’ teatri. Ravenna, 1638, Firenze: Edizioni Sansoni Antiquariato, 1956 22. Sadoveanu, Ion Marin – Drama şi teatrul religios în Evul Mediu. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1972 23. Thomson, Peter – Shakespeare’s Professional Career. Cambridge: University Press, 1999 24. Thorens, Léon – Le Dossier Molière. Verviers: Editions Gérard, 1964 25. Voinescu, Alice – Eschil. Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură, 1946 26. Voltz, Pierre – La comédie. Paris, Armand Collin, 1964 Note 1 William Shakespeare – Hamlet, Prince of Denmark, în vol. cit. pp. 686-687 2 Canons – pantaloni de dantelă, de o lărgime ridicolă, specifici costumului masculin al epocii; cf. şi Les Précieuses ridicules, sc. IV: „J’ai remarqué encore [...] qu’ il s’en faut plus d’un grand demi-pied que leurs hauts-de-chausse ne sont assez larges.” (Am băgat de seamă că pantalonii erau cam cu jumătate de picior mai înguşti decât trebuia. Piciorul măsurând pe atunci cca 33 cm, Cathos critică lipsa a 16-17 cm lărgime) 3 Les Fâcheux. Act I sc. 1. În vol. Molière – Œuvres complètes. Tome deuxième. Paris: Nelson, Editeurs, f.a. 4 Francis Beaumont, John Fletcher – The Famous History of the Knight of the Burning Pestle. În vol. Drama of the English Renaissance. New York: Modern Library, 1969, p.301 5 id. p. 342 6 ibid. p.358 7 William Shakespeare – vol. cit, pp. 689-690 8 l. cit. 9 Edmond Rostand – Cyrano de Bergerac. Paris: Éditions du Panthéon, 1950, p. 18 10 id. p. 40 11 W. Shakespeare – vol. cit. p. 296; comicul de limbaj obţinut prin improprietate terminologică este unul dintre cele mai frecvente la autor 12 id. pp. 299-300 13 ibid. p. 282

114

Târgul de carte „libris” ediția a v-a

SCRIITORI ȘI CĂRȚI LA TÂRGUL DE CARTE „LIBRIS” EDIȚIA A V-A, 17-20 SEPTEMBRIE 2015 PIATRANEAMȚ Profesor-scriitor Constantin TOMȘA În organizarea Consiliului Județean Neamț, a Primăriei Municipiului Piatra-Neamț, a Societății Scriitorilor din Județul Neamț și a Camerei de Comerț și Industrie Neamț, ediția din 2015 a Târgului de Carte „Libris” s-a desfășurat în trei corturi (două pentru expoziția de carte cu vânzare și unul pentru lansări de carte și reviste) amplasate în fața statuii lui Ștefan Cel Mare din Parcul Tineretului din centrul orașului reședință de județ. Pe parcursul celor patru zile s-au desfășurat numeroase manifestări al căror moderator a fost criticul literar dr. Cristian Livescu, președinte al Societății Scriitorilor din Neamț. Au fost prezenți scriitori din județul Neamț (Adrian Alui Gheorghe, Dan Gabriel Arvătescu, Emil Bucureșteanu, Mihai Gabriel Capșa-Togan, Bică Nelu Căciuleanu, Mihai Coșerariu, Angi Cristea, Vasile Checheriță, Daniel Diaconu, Lavinia Dumitrache, Dan Iacob, Mihai Hanganu, Ioana Marin, Olga-Elionora Loghin, Mihai Merticaru, Cornel Paiu, Lucian Strochi, Tudorel Radu, Virgil Răzeșu), din Bacău (Calistrat Costin-președintele Filialei U.S.), Iași (Cassian Maria Spiridon-președinte al Filialei Iași a U.S., Aurel Ștefanachi, Daniel Corbu), București (Eugen Simion, Gabriela Adameșteanu, Oana Bulai, Daniel Cristea-Enache, Ioan Lazu, Florentina Niță, Nicolae Scurtu, Coman Șova, Dorin N. Uritescu.) și din Republica Moldova (Arcadie Suceveanu-președinte al U.S.). Menționăm prezența diverselor edituri: Cetatea Doamnei, Conta, Crigarus din Piatra-Neamț, Pavco-București, Eikon-București, Pamfilius și Timpul-Iași, Carmides-Bistrița-Năsăud, InspirescuSatu-Mare, Ideal Chișinău, Semne-București, TipoMoldova-Iași, Vivaldi-București, Princeps Edit-Iași, Princeps Multimedia-Iași, Polirom-București, Rawex Coms-București, Doxologia-Iași Prezent la târg, în calitate de invitat și ca prezentator al unor cărți și al autorilor acestora, semnatarul acestor rânduri prezintă în continuare, câteva recenzii: UN STUDIU DESPRE MORALĂ ȘI RELIGIE Cartea intitulată „Morală și religie în decadentism” apărută la Editura „Pamfilius” din Iași, în vara anului 2015, aparține lui Mihai Gabriel Capșa-Togan profesor de limba și literatura română de la Liceul Carol I din Bicaz. După cum aflăm din „introducerea” cărții, ne aflăm în fața unei teze, adică a unei lucrări științifice elaborate și susținute de autor în vederea obținerii titlului de doctor în filologie. Așadar, de la început, cititorului i se atrage atenția că se află în fața unei lucrări prin care autorul își demonstrează competențe deosebite, în cazul de față într-un domeniu referitor la „decadența de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX” în literatura universală și, implicit în literatura română; competențe dobândite atât prin studii universitare și postuniversitare, cât și prin consultarea unei bogate bibliografii de specialitate, care i-a permis urmărirea evoluției fenomenului din antichitate și până la începutul secolului al XX-lea. Lucrarea profesorului Mihai Gabriel Capșa-Togan este o demonstrație de cum trebuie

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

115

elaborată o teză științifică de acest fel, prin care autorul își demonstrează volumul de cunoștințe acumulate prin studiu, prin studiu aprofundat precum și modalitățile de expunere a argumentelor folosite prin citarea autorilor și lucrărilor consultate, dar și prin opiniile proprii asupra problematicii puse în discuție. Cartea, prin conținut se adresează atât elevilor, dar mai ales studenților și cercetătorilor începători din domenii umaniste cărora li se pune la dispoziție mai întâi un plan de cercetare inclus în cuprinsul așezat în primele pagini ale volumului, apoi o prezentare sintetică a modului în care problematica legată de tema evidențiată în titlul lucrării a preocupat lumea științifică umanistă de-a lungul secolelor. Mihai Gabriel Capșa-Togan, după propria precizare făcută în primul capitol al cărții, nuși propune ca în studiul de față să refacă „istoria ideii de decadență” și în tratarea subiectului se oprește în cele patru părți ale cărții asupra unor autori pe care-i consideră reprezentativi în realizarea demonstrației, pe care și-a propus-o în această carte: 1. Joris-Karl Huysmans și noua religie; 2. Alexandru Macedonski-un reflex românesc al decadentismului; 3. Oscar Wilde: încercarea de a crea religia frumosului; 4. Mateiu Caragiale sau încercarea de actualizare a comportamentului decadent. Dar pe parcursul demersului său demonstrativ se folosește de o multitudine de informații, pe care le-a descoperit în bibliografia consultată și astfel, aduce în discuție o galerie întreagă de autori și opere din care extrage argumente pentru a-și susține ideile proprii, unele incluse în textul de bază, altele conținute în note ample de subsol, toate alcătuind un portofoliu stufos, dar interesant, și care urmărește să dea răspuns multor probleme legate de acest subiect. Reținem apelul pe care-l face autorul la diferite personalități din exegeza românească asupra culturii umaniste (Adrian Marino, G. Călinescu, Mircea Mihăieș, E. Lovinescu) și referințele sale privind anumite manifestări ce se repetă ciclic în istoria culturii precum „valențele estetice actuale” ale unor creații din trecut „active în orice caz atâta timp cât va rămâne vie și năzuința omului de a se inventa și de a se realiza pe sine însuși în spiritul necesităților structurii sale interioare, în corelație cu cerințele umanității.” Pornind de la analiza romanului „La Cathédrale” și a altor creații literare ale lui Joris-Karl Huysmans (n. 5 februarie 1848), Mihai Gabriel Capșa-Togan realizează o radiografie amănunțită și interesantă a evoluției fenomenului literar, urmărind încadrarea în tema abordată (morală și religie în decadentism) până la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, cu referiri la operele marilor creatori: Goethe, E.T.A. Hoffmann, Alan Edgar Poe, Thomas Mann, Charles Baudelaire, Paul Verlaine și, desigur nu sunt neglijate „ecourile disputelor europene” în literatura română a secolului al XIX-lea, în mod deosebit a creației lui Alexandru Macedonski, ca „reflex românesc al decadentismului”. Cel de al doilea scriitor din literatura universală asupra cărei opere literare se oprește autorul nostru este englezul Oscar Wilde (n. 16 octombrie 1854) pe care-l socotește unul din marii dandy ai gândirii, alături de Byron, Gautier, Huysmans, Baudelaire, ș.a., și pe care îl consideră „un spirit nesupus convențiilor, esteticii rigide”, apreciind că „din păcate, conștiința europeană l-a păstrat ca pe o apariție curioasă cu obiceiuri extravagante și de o moralitate îndoielnică.” Pentru a justifica teoria încadrării lui Oscar Wilde în rândul scriitorilor folosiți în susținerea ideilor din eseul de față, Mihai Gabriel Capșa-Togan se oprește asupra romanului „Portretul lui Dorian Gray” (1891-1891), (apărut la șase ani după „La Cathédrale” a lui Joris-Karl Huysmans), realizând o analiză minuțioasă și pertinentă, cu referiri la alți autori și operele lor din aceeași perioadă istorică, concluzionând că romanul analizat este „un manifest al estetismului”, adică ilustrarea artistică a unei idei pur teoretice, o încercare – reușită – de a da formă literară teoriei „artei pentru artă”.

116

Târgul de carte „libris” ediția a v-a

Apelând la marea critica literară (G. Călinescu, E. Lovinescu, T. Vianu) în ultimul capitol al cărții Mihai Gabriel Capșa-Togan aduce în discuție personalitatea celui de-al doilea scriitor român, Mateiu I. Caragiale căruia îi alcătuiește un veritabil portret, socotindu-l „cu siguranță cel mai important dandy-scriitor român și singurul care intră aproape cu totul în canoanele speciei”. Demnă de remarcat este și analiza stufoasă, dar interesantă asupra operei lui Mateiu Caragiale, analiză pe care autorul o face folosindu-se de argumentele desprinse și însușite de el din opera criticii literare de la noi mai veche sau mai nouă, susținându-și, cum am mai afirmat, propriile concluzii. „Concluziile” care încheie acest volum demn de toată atenția celor cărora, după cum am mai spus li se adresează, sunt o pastilă sintetică în care autorul amplului eseu ce a făcut obiectul recenziei noastre oferă o definire a celor două noțiuni „dandysm” și „decadență”. MIHAI HANGANU, „AVATARUL ROŞU” În romanul intitulat ,,Avatarul Roșu”, titlul ce duce cu gândul la opera eminesciană, Mihai Hanganu realizând o proză narativă pe un ton colocvial, care cucereşte cititorul de la primele pagini ale cărţii. Mai mult, chiar din primele rânduri, ţine să precizeze ideea cărţii: „Ceea ce urmează să aflaţi ţine de un lucru sigur. Nu rămâne nimic în viaţa omului care să nu se lege de alte lucruri. Iar enigmele, atunci când există, au rostul lor de a încinge sensul vieţii: unele dăinuie de secole sau chiar milenii.” Respectând toate canoanele romanului clasic, autorul se conformează celor cinci părţi ale unei naraţiuni, acordând o atenţie aparte, în primul rând, unei „expoziţiuni” oferind cititorului posibilitatea de a afla locul în care se va desfăşura acţiunea – localitatea Hangu, la poalele Muntelui Ceahlău, locul de baştină al unui erou principal – Victor Lacela, prezentat în momentul reîntoarcerii acestuia în ţară, după un exil de 60 de ani în America, respectând, astfel, regula timpului şi locului acţiunii. Ceea ce înteţeşte şi mai mult curiozitatea consătenilor lui Victor Lacela – ajunşi la venerabile vârste de aproape o sută de ani, veniţi la întâlnirile periodice cu acesta, așezaţi „în fotoliile din nuiele, artistic împletite şi tactic aşezate în fundul curţii” acestuia, după 1990, ca la un fel de „sfat al bătrânilor”, ce duce cititorul, la fel de curios, cu gândul la întâlnirile desfășurate în ,,Poiana lui Iocan” din ,,MOROMEȚII” lui Marin Preda, este prezentarea „intrigii” printr-o întrebare adresată de fostul exilat adunării: „Cine este prinţul deşertăciunilor, denumit apoi Avatarul Roşu – împărat al trădării, care a cutremurat România, şi nu numai?” Interesul creşte şi mai mult când aflăm că la „dezbateri” participă: Vasile Condeescu, istoric, fost cercetător la Muzeul de Istorie Apostol, care a lucrat în domeniul de siguranţă naţională, între ultimul şi Victor Lacela dialogul devenind încordat pe probleme din perioada de dinainte 1989. Prin personajul său Victor Lacela, Mihai Hanganu încearcă şi dă un răspuns la „buclucaşele balansări între socialismul ştiinţific şi economia de piaţă din capitalismul sălbatic care nu s-a obişnuit cu întortocheatele cărări din Olimpul românesc”, întrebări ce frământă tot neamul nostru. De fapt, întâlnirile acestui grup format din cinci nonagenari, cărora li se va alătura în partea a doua a cărții psihologul Alin Păstoru, nu este decât un pretext ce oferă autorului posibilitatea de a prezenta o perioadă din istoria României dinainte de 1989, în care se relatează despre acea ,,epopee a Bicazului, construirea între 1950-1960 a primei hidrocentrale din țară” precum și a altor mari obiective industriale din județul Neamț (combinatele de pe platforma Săvinești, Fabricile de ciment din Bicaz și Tașca, Combinatul de Industrializarea Lemnului, Fabricile de hârtie ș.a., toate dispărute după 1989), acestea din urmă, dispărute din peisajul industrial contemporan. De asemenea, merită menționate frumusețile Văii Bistriței precum și legendele legate de locurile de sub Muntele Ceahlău. Acţiunea este plasată în perioada postului mare, în preajma săptămânii patimilor, „încărcată

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

117

de obiceiuri şi practice creştine rămase nealterate în conştiinţa românului indiferent de perioada istorică parcursă în cei peste două mii de ani, de la Hristos încoace”, prilej minunat pentru autor de a-şi etala cunoştinţele în domeniu. Întreruperea întâlnirilor determinată de sărbătoare a Paștelui oferă lui Mihai Hanganu un prilej potrivit de a-l pune pe Vasile Condeescu, „cinstit şi neobosit creştin”, să „cugete doar pentru el”, relatând o pagină din istoria României, despre perioada anului 1944, când armata română se retrage de pe Frontul de Est, când Regele Mihai ordonă întoarcerea armelor împotriva nemţilor, insistând asupra modului în care se comportă ostașii aliaţi, ostaşii sovietici, totul văzut prin ochii soldatului Costache, naraţiune pigmentată cu bancuri pe seama acestora. Remarcăm interesantul mod de adresare a autorului posibilului cititor care nu a cunoscut acea perioadă din a doua jumătate a anului 1944, când armata sovietică a străbătut teritoriul românesc de la Est la Vest, în aşa-zisa acţiune de eliberare. După ce, în puţine cuvinte, prezintă modul în care ostaşii ruşi o ţineau într-o permanentă veselie, cu băutură din belşug, în trenurile ce-i transportau spre Vest, conchide cu un umor reţinut, dar evident: „Asta, aşa ca să ştiţi, să vedeţi şi să constataţi şi cei de acum rolul deosebit al armatelor sovietice la actul de eliberare a ţării noastre de sub jugul fascist!” Mihai Hanganu se dovedeşte un bun cunoscător al tainelor şi frumuseţilor naturii montane din Ceahlău şi, nu în ultimul rând, un iscusit mânuitor al cuvântului ce le pune în pagină literară, socotind că acest munte este străbătut de cea mai puternică axă energetică a pământului, fenomen încă neexplicat de nimeni: „Ceahlăul se numără printre cele mai misterioase masive muntoase din România. În primele ore ale dimineţii, la răsăritul soarelui, deasupra masivului, apar, în mod inexplicabil, nişte jocuri de lumini. Nu întâmplător se spune că acest munte ar fi fost în trecut casa zeului dac Zamolxis. Nu cumva Dimitrie Leonida, iniţiatorul şi realizatorul măreţului proiect de pe Bistriţa, cugetă pentru el Iulius Grozavul, în alegerea acestui loc, pentru a da ţării lumină, a plecat de la legenda ce susţine prezenţa ei de veacuri în această zonă!?” Mihai Hanganu îşi concepe naraţiunea după modelul sadovenian al popasului de la Hanu Ancuţei, punându-și personajele să-şi „răsfoaie”, pe rând, „tolba plină” de amintiri de pe vremea construirii barajului de la Bicaz ,,minunăţia naturii şi liniştea muntelui”. Minunăţiile Muntelui Ceahlău, văzute prin ochii diferitelor vârste omeneşti (de la copilul de 9 ani la aproape nonagenarul Vasile Ursu). Mihai Hanganu s-a documentat şi a studiat o întreagă bibliografie despre Muntele Ceahlău (de la Dimitrie Cantemir la I. Simionescu) şi face referiri la fenomene precum „Umbra piramidei” şi „Calea cerului”. Nici în momentul de faţă, când, chipurile, trăim într-o desăvârşită democraţie, Victor Lacela nu scapă de „suferinţa şi dezamăgirea pe care a trăit-o atâţia ani”. Considerăm că romanul „Avatarul roșu” este cea mai bună carte de proză pe care Mihai Hanganu a publicat-o până acum, aceasta depășind din punct de vedere stilistic toate cărțile sale de proză și poezie publicate până în prezent. ELEONORA-OLGA LOGHIN, „CRONICA UNUI DESTIN” O nouă carte semnată de Eleonora-Olga Loghin – ,,Cronica unui destin” – documentar, vine, din punct de vedere tematic, să completeze imaginea societății dominată de comunism în România din a doua jumătatea a secolului al XX-lea, după celelalte cărți de proză ale autoarei: ,,Testamentul maturității. Mărturii de ieri și de azi (2010)”; și ,,Colegul meu. Aducere aminte (2011)”. Fiind cadru didactic, de profesie, Eleonora-Olga Loghin își plasează acțiunea romanului, deși volumul este intitulat ,,documentar” aparține acestei specii literare, într-o școală generală

118

Târgul de carte „libris” ediția a v-a

în anii dinainte de 1989, eroii fiind în majoritate cadre didactice, dar și alte categorii sociale, medici, ingineri agronomi și desigur nu lipsește reprezentantul securității care răspundea de această unitate. Câteva sunt personajele care se detașează în mod special: directorul Luțu și soția acestuia Luța-personaje aproape malefice care au o preocupare permanentă - dezbinarea colectivului didactic, răspândirea unor motive imaginare pentru a crea o imagine negativă a colegilor și pentru a da naștere unor conflicte între intelectuali, dar, mai ales, au ca preocupare principală ținerea la curent cu tot felul de informații despre manifestările din cadrul colectivului didactic și din viața personală a acestora, a securistului care vizitează localitatea și care nu discută decât cu cei doi, celorlalți neacordându-le nicio atenție. Cartea mai este importantă și pentru prezentarea altor aspecte din viața școlii referitoare la desfășurarea programelor școlare, a practicii agricole și a muncii patriotice a elevilor, susținerea examenelor pentru obținerea gradelor didactice, activități de petrecerea timpului liber, precum și unele tipuri de profesori dedicați meseriei. Cele trei cărți la care ne-am referit deja, alcătuiesc un tablou al unei lumi veridice-lumea școlii din a doua jumătatea a secolului trecut, o lume văzută, cu luminile și umbrele ei, din interior de un om ce s-a dedicat mai bine de patru decenii, cu pasiune și dăruire activității de dascăl. Eleonora-Olga Loghin și-a scris cărțile cu sinceritatea tranșantă ce i-a caracterizat întreaga viață, într-o limbă română impecabilă, cu o detașare de remarcat, cu nostalgia caracteristică senectuții, cu căldură, fără patimă și fără stridențe. Se pare că Eleonora-Olga Loghin a purtat această carte, căci cele trei cărți alcătuiesc un tot unitar din toate punctele de vedere și mai ales până în 1989 în suflet, iar acum a așezat-o pe hârtie și a încredințat-o tiparului . Într-un fel, am putea considera că această carte face parte ceea ce numim cu sintagma ,,literatură de sertar” de dinainte de 1989, desigur în cazul autoarei noastre e un ,,sertar mental”. Este o carte care, așa cum își subintitulează ultima parte un documentar, din dorința exprimată de autoare, de arăta una din fețele lumii românești din a doua jumătate a secolului al XX-lea cu adresabilitate directă celor care s-au născut după 1989, care nu au întotdeauna mijloacele veridice necesare imaginii corecte a unei lumi pe care o dorim apuse pentru totdeauna, mai ales acum când unii mai sunt nostalgici, iar alții neputând sau nevrând să deosebească bine , consideră că acea lume a dispărut definitiv și irevocabil. MIHAI MERTICARU, „FLACĂRA DIN PIATRĂ - 77 DE SONETE” La zestrea sa livrescă cu cărți proprii, poetul Mihai Merticaru a adăugat un nou volum de versuri - „Flacăra din piatră”, ce conține 77 de sonete, cartea fiind structurată în două părți: I.- Flacăra din piatră (care dă și titlul întregului) conține 41 de sonete; II.- Universul multicolor, conține 36 de sonete. Acestea sunt precedate de un text al autorului intitulat „Sonetul și matematica astrală”, în care, în maniera-i cunoscută de educator, prezintă câteva caracteristici ale acestei specii poetice cu formă fixă, un adevărat studiu teoretic, desigur pentru eventualii săi cititori mai tineri care vor lua contact pentru prima dată cu asemenea texte. În cele câteva pagini ale acestei sinteze teoretice, pe baza consultării unei bogate bibliografii referitoare la sonet, precum și ca un bun cunoscător al creatorilor de sonete sunt amintite nume prestigioase de la Giacomo Da Lentini (întemeietorul sonetului italian), la Dante Alighieri și Petrarca, la Shakespeare, Byron, și Rilke, la români, de la Eminescu, la Mihai Codreanu, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Ion Pillat, Lucian Blaga, Ion Barbu, Ion Vinea, Dan Botta, Victor Eftimiu, ș.a., la contemporanii noștri Radu Cârneci, Leonard Gavriliu, Tudor George, Petre Ghelmez, Leonid Dimov, Grigore Hagiu, Arcadie Suceveanu ș.a.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

119

Acest text prefațator călăuzește posibilul cititor în înțelegerea celor 77 de sonete ale cărții și, totodată, oferă o bibliografie selectă și cuprinzătoare pentru cei care vor dori să aprofundeze cunoștințele legate de această specie poetică care nu de puține ori a fost socotită, cum bine se știe, „piatra de încercare” pentru orice poet. De altfel, trebuie să facem precizarea că Mihai Merticaru nu este la prima încercare când își verifică puterile și măiestria în a-și turna creația poetică în tiparele nu foarte comode ale sonetului. Din toate volumele de poezie publicate până acum, („Vânătoare princiară”, „Catedrală de azur”, „Scriere cuneiformă”, „Întâlnire pe pod”, „Imperiul lupului”, „Împărăţia clipei”, „Arca lui Petrarca”, „Împărăţia frigului”, „Geometrie lirică,66 de sonete”, „Umbra păsării, poeme alese”, „Arta euritmiei,74 de sonete”, „Fiordurile memoriei,poeme”, „Veşnicia dintre clipe”, „Miresme celeste”, „Flacăra din piatră”, „101 Sonete”), patru sunt alcătuite numai din sonete: Geometrie lirică, 66 de sonete, Arta euritmiei, 74 de sonete, Flacăra din piatră”, „101 Sonete. În prima parte a cărții pe care o prezentăm acum, textele, în marea lor majoritate, au ca tematică iubirea, „tema predilectă a sonetului”, iubirea cea care stă la temelia vieții omului, iubirea care conform Apostolului Pavel, „dacă nu e, nimic nu e”, iubirea care, fără binecuvântarea divinității, nu poate aduce fericirea. Sonetele lui Mihai Merticaru se constituie într-un amplu poem închinat iubirii trăite de poet, de la primii fiori ai tinereții la anii senectuții, iubirii „spiritualizate”, parcurgând, după cum singur precizează de mai multe ori în această carte, toate etapele drumului de la „agonie la extaz”. Am putea recomanda cititorului titluri precum: „Femeie”, „Invitație”, „Ispită”, ș.a. sau oricare alt text din această parte, dar ar fi prea mare lista. De aceea, vom cita la întâmplare:„ Uneori eu sunt vulcan şi ea un sloi/Sau ’mneaei, flacără, eu, cărbune stins,/O învingătoare şi un învins,/ Indiferent, infinitul dintre noi,//O câştigătoare şi un perdant convins,/Un înger înaripat şi un strigoi/Fericiţi, doar împreună, amândoi,/În rest, în paranteză, iad prelins.//În deplin acord, credem în ursită/Rezemaţi de-al vremurilor pervaz,/Cernem necazurile prin sită,//Ne finisăm ca o piele argăsită,/Adeseori mai facem haz de necaz,/Trăim între agonie şi extaz.//(„Trăim”)” sau „Hipersensibilă ca o mimoză,/Uşoară cum petala de ciclamă,/Făcută doar pentru cei ce-o aclamă/Înaltă, parfumată tuberoză.//Cu vino-ncoace de departe cheamă/La ireprehensibilă osmoză,/Ce culminează cu-o apoteoză,/Spectacol feeric de pus în ramă.//Albă şi luminoasă, o naiadă,/Flori de vis i se aruncă în cale,/Ea însăşi, o înflorită livadă,//Rar i-i dat unui muritor să vadă/Astă silfidă din lumi transcendentale./Unicu-i scop? S-adune osanale.//”(„Aceasta-i femeia”). În cea de-a doua a parte a plachetei, așa cum și-a obișnuit cititorii precedentelor sale cărți de sonete, Mihai Merticaru adună laolaltă, aparent texte diverse din punct de vedere tematic referitoare la aspecte ale politicii actuale, la dragostea de țară, la trecutul istoric al acesteia la prezent ș.a., dar un lucru este evident, așa cum am mai spus și în alte comentarii ale cărților poetului, scriitorul se dovedește a fi prezent în agora, cu toate simțurile treze la ceea ce se întâmplă în cotidian; nu de puține ori sonetele sale transformându-se în veritabile pamflete în versuri. Și, din nou cităm la întâmplare:„ O ţară inundată de blesteme,/Aşa a fost şi-o ştim de la începuturi,/Să-şi vadă fiii dragi pe scuturi,/În cealaltă lume plecaţi devreme.//Aşa-i oglindită în zeci de mituri,/Lovită crunt de ploi de anateme,/Jefuită de blazoane şi de steme,Pom plin de rod, dar fără drept să-l scuturi.//De veacuri bâjbâie prin ceaţă şi noapte,/Condusă de inşi gomoşi, pretinşi elite,/Strigând promisiuni mirobolante.//Poporul, un muşuroi de termite./Deşi i se promit legi sacrosancte,/Dreptul la viaţă nu i se permite.//” („Țară blestemată”) și „Unde-s pădurile de altădată?/Unde-i umbra duiosului izvor?/Unde-i patria cântecului de dor?/Vandalizate-s de-o bandă turbată!//Unde îşi mai fac păsările sobor?/Unde-i împărăţia adorată/A cerbului cu coroana -ncrengată?/Toată a căzut sub tăiş de topor.//Unde-i frunza verde care cântă?/Cine-a

120

Târgul de carte „libris” ediția a v-a

lăsat munţii României goi?/Cine-a călcat în picioare legea sfântă?//Unde s-au aciuat hapsânii ciocoi/Ce-au lăsat în urmă doar răni şi moroi?/Întreabă codrul din noi şi se-nspăimântă.// „(Unde-s pădurile de altădată?”). Încheiem acest scurt comentariu observând că în spiritul celor expuse în textul introductiv (Sonetul și Matematica Astrală) a inclus 77 de sonete, nu întâmplător un număr egal cu cel al anilor pe care autorul i-a adunat în timp, așa cum a făcut și cu alte volume anterioare:„Geometrie lirică,66 de sonete”, „Arta euritmiei,74 de sonete”. TUDOREL RADU, „POEZIE AFORISTICĂ” Tudorel Radu, după data nașterii (n.26 septembrie 1956, Ivești, jud. Galați), aparține generației optzeciste și, după propria-i afirmație scrie poezie încă din anii de liceu, dar „ieșirea sa în lume” s-a produs târziu, prin debutul cu prima sa carte intitulată „Trăiri eliberate”(2007). Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că Radu Tudorel este mult mai reținut și mai puțin gălăgios decât au fost, la vremea lor, confrații săi de generație. După prima plachetă cu care a debutat poetul, a publicat în 2011, „Călătorie de unul singur”, iar la ediția a cincea a Târgului de Carte „Libris”, Piatra-Neamț,17-20 septembrie 2015, și-a lansat două plachete: „Singurătatea gândului eliberat” ediție bilingvă (româno-italiană) și „Locul geometric al gândurilor - poeme din eternul efemer”. Placheta bilingvă este alcătuită din peste 40 de texte, în care autorul, călăuzindu-se parcă după zicerea „esențele tari se păstrează în recipiente mici”, concentrează trăiri, gânduri, vise, constatări personale sau ale altora referitoare la tot ce ține de viață, de existența umană cu raportare în timp și spațiu, încât cititorul are senzația că se află în fața unor aforisme vechi de când lumea și noi, și actuale mereu. Cităm la întâmplare: „Moartea trebuie că are și ea o mamă,/ Trebuie s-o fi legănat cineva,/S-o fi alăptat cineva,s-o fi iubit cineva/Care i-a dat viață,/Cred că nu poate fi altfel decât suntem,/Că prea e ca noi toți.(O apă ș-un pământ)” sau „Mirosul sunetului radiază/Lumini/De toate felurile în universul/Liniștii./Linii frânte,/Rotunjite la capătul culorii,/Pe portativul dumnezeirii.(Simfonie)”. Nu lipsesc nici referirile poetului la viața noastră cotidiană, parcă vrând să atragă atenția confraților care nu se implică, dând dovadă de lașitate: „Minciuna a ajuns la putere/Fără mari probleme fură,/Înșeală,distruge fără a se teme, ajutată/De noi, îngenuncheați/De lașitatea neimplicării,/Și a eclipselor permanente ale conștiințelor,/Distruși de trecutul/Ce nu vrea să se transforme/În viitor.(Fără viitor)”. Cea de-a doua carte „Locul geometric al gândurilor-poeme din eternul efemer” este structurată în patru compartimente: „Punctul; Linia; Linii frânte; Alte forme”. În general, cartea conține mai multe texte în care poetul își exprimă propriile cugetări despre spațiu și timp cu oarecare iz filosofic acumulat prin lecturi (v. Meditație), dar nu este uitată nici lumea înconjurătoare dominată de vicii de comportament precum în poezia „Manipulare”: „Simțuri induse/De programări superioare/Existenței lineare de zi cu zi,/Transformate în puncte de vedere/Fără coloană vertebrală,/Creează neputința amestecată/Cu disperarea autodistrugerii./”sau în „Dictatura”:„Când înăuntru am văzut născându-se/Samavolnicia puterii,/Nu am mai putut dormi./Acum, ascult ploaia ce curge ca mine,/Ce plânge ca mine./Lacrimile mele au udat-o/ Binecuvântând astfel/Moartea/Unui eu de până atunci.” Rețin atenția prin zestrea metaforică folosită, nu de puține ori inedită, textele ce pot fi considerate pasteluri. „Cer senin”: „Luna s-a spart/În argint împrăștiat/Peste brazi,/Aprinzând poienile, ca soarele/În toată puterea Lui./Acele de brad sunt/Mărite pe cerul de gheață,/Dând astfel umbrei mai multă consistență/În întunericul ce stă la pândă/Să se joace.” Sau în poezia „Anotimpuri”: „Frunzele de toamnă freamătă/Multicolor provocând iarna/La ninsori care

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

121

să danseze/În același ritm impus,/De primăvara care nu are/De gând să apară fără/Culoarea renașterii ce/Abia a murit.” Cititorul care va lectura aceste două cărți de poezii, deși va constata că unele texte sunt preluate dintr-o plachetă în alta ( nu știm ordinea), va ajunge la concluzia că Tudorel Radu este un poet original, că poezia lui se înscrie în peisajul actual al poeziei postmoderne și, mai mult, va subscrie afirmației făcute de criticul literar Cristian Livescu în textul înscris pe ultima copertă a volumului „Locul geometric al gândurilor”, text ce se constituie întru-un „certificat de garanție” al poeziei pe care tocmai a citit-o:„Radu Tudorel scrie o poezie de notație, luându-și materia din cotidian, din „eternul efemer” al clipei, ce-și caută refugiu în memorie…” VIRGIL RĂZEȘU, „VIEȚI PARALELE” În cei peste șaizeci de ani, de când Virgil Răzeșu s-a stabilit la Piatra-Neamț, numele său a devenit cu fiecare an, tot mai cunoscut, la început, în lumea medicală (ca medic specialist, șef de secție chirurgie, ca inițiator și organizator al Reuniunilor Chirurgilor din Moldova - ediția, apoi de către locuitorii capitalei județului și nu numai. Virgil Răzeșu născut la Brăila,(07.02.1932) a beneficiat de o instrucție și o educație deosebită (a fost elev al prestigiosului liceu „Vasile Alecsandri” din Galați, încă înainte de „faimoasa” reformă comunistă a învățământului din România. A urmat anii de studii universitare la Facultatea de Medicină din București). Bogăția zestrei sale profesionale, i-a permis, fie în colaborare, fie în nume propriu, să elaboreze o serie de lucrări științifice (peste 200) care l-au impus în lumea științifică medicală și a fost primit în rândul U.S.S.M și A.O.Ș fiind răsplătit cu numeroase distincții (amintim doar Premiul pentru Opera Omnia al A.O.Ș. din România). Virgil Răzeșu s-a remarcat și ca un intelectual deosebit datorită unei bogate zestre livrești și treptat, treptat a pătruns în lumea literară, mai întâi ca traducător (Pitigrilli, „Bărbatul care caută dragoste”;J.G.Prod’homme, „Simfoniile lui Beethoven”, ș.a.), apoi ca autor de proză scurtă („Nuntă de aur” ș.a.), romane („Prin vămile vieții; „Inelul pierdut”, „Glonțele cu parfum de crin”), și publicistică, pe care le-am comentat la vremea respectivă, afirmând că ne aflăm în fața unui scriitor veritabil, cu toate că cei ce s-au aflat și se află vremelnic în fruntea breslei scriitoricești, locale sau centrale, se prefac că nu observă valoarea cărților sale refuzându-i pătrunderea acestuia în rândurile Uniunii Scriitorilor, cu toate că, printre cei aproape 3000 de scriitori membri, se află foarte mulți care au o „zestre” mult mai „subțire” decât a scriitorului-medic de la Piatra-Neamț. În septembrie 2015, la Târgul de carte „Libris” de la Piatra-Neamţ, Virgil Răzeşu a fost prezent cu o traducere („Faraonul”, un roman de Boleslaw Prus) şi cu romanul „Vieți paralele”, la care ne vom referi în continuare. Plasându-și într-un mod firesc personajul principal Savrami Emanuel (Manoli) în diverse medii sociale și economice din mai multe părți ale Europei, Virgil Răzeșu reușește să prezinte cititorului numeroase prefaceri de pe continent, și în mod deosebit o imagine reală a prefacerilor din societatea germană, în perioada premergătoare celui de Al Doilea Război Mondial (v.cap.11). În peregrinările sale, pe Dunăre între Galați și Ulm (Germania), dar și în alte localități din Germania, Savrami Emanuel (Manoli) intră în legătură cu multe alte personaje secundare, ale căror vieți sunt istorisite de autor, în capitole separate, adevărate narațiuni ce pot fi considerate ceea ce numim în teoria literară „poveste în poveste” sau „povestire în ramă”, toate acestea având menirea să completeze în mod fericit imaginea europeană, dar mai ales a unei Germanii ce se pregătea de declanșarea unui război fără precedent. Nu lipsite de interes sunt imaginile orașului Brăila (locul de naștere al autorului) și ale împrejurimilor, adevărate pagini de poem în proză (vezi cap.15).

122

Târgul de carte „libris” ediția a v-a

Cartea de acum, la fel și cele publicate anterior, poate chiar mai mult decât acelea, demonstrează că doctorul în chirurgie Virgil Răzeșu este un scriitor înzestrat cu un har deosebit al povestirii și, în același timp un deținător al unei științe aparte, aceea a conceperii și construcției narative, de la cele mai simple specii ale genului epic în proză, momentul și schița, la cele mai complexe, nuvela și romanul. În romanul din urmă, autorul și-a ales o temă și un subiect inedite plasându-și acțiunea romanului într-un cadru geografic și istoric autentic, Europa secolului al XX-lea din perioada Primului Război Mondial până la Cel de Al Doilea Război Mondial, dar cu reverberații puternice asupra vieții sociale și politice a aceluiași spațiu, însă în actualitatea imediată a bătrânului continent frământat, poate mai mult ca oricând, de convulsii ce stau gata, gata să izbucnească. Arta autorului se manifestă în creionarea personajului principal, secondat de o întreagă galerie de personaje, plasate în diferite spații, de o parte și de alta a Dunării pe tot traseul acesteia, de la izvoare (orașul Ulm) și până aproape de vărsarea în mare, la Brăila. Alături de aceste personaje de ficțiune autorul introduce în roman nume cunoscute în viața social politică de pe continent. Există deja, printre cei care au realizat o lectură de suprafață a romanului, ideea că titlul ar fi nepotrivit pe motiv că viața unui om este una singură și același, insă nu poate avea „două vieți paralele”. Nu împărtășim aceeași părere, deoarece la o lectură mai atentă urmărind intențiile și ideile autorului, se poate constata că Virgil Răzeșu are în vedere alte vieți paralele ale unor personaje cu viața personajului principal. Demnă de remarcat este și rezolvarea destinelor din acest roman în finalul narațiunii .Cititorul ajuns la ultimele pagini în care se vorbește despre sfârșitul războiului, este gata să-și pună întrebarea: și cu aceste destine cum rămâne? Autorul a găsit soluția. Într-un epilog de câteva pagini oferă un răspuns firesc și cât mai aproape de realitate așa cum este narațiunea. Nu putem încheia aceste câteva considerații dacă nu menționăm limba literară de o acuratețe aparte folosită pe tot parcursul romanului, fără multe neologisme care abundă în proza română contemporană; o construcție lipsită de o multitudine a figurilor de stil, mai puțin alambicată, și în care patimile și umorile autorului sunt inexistente. Și încă ceva, Virgil Răzeșu a realizat și de această dată un roman adevărat ce poate fi considerat un model pentru cei care își etichetează creațiile literare, când le încredințează tiparului cu precizarea înscrisă sub titlul „roman”. NICOLAE SCURTU: „CONTRIBUȚII LA ISTORIA REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE” – 1939/1944, ȘI „SĂLUC HORVAT ȘI CONTEMPORANII SĂI” În cele ce urmează, vom prezenta, pentru cititorii „Anuarului” cele două cărți lansate la Târg-Contribuții la istoria Revistei „Convorbiri literare 1939-1944”, și „SĂLUC HORVAT și contemporanii săi”, dar, mai întâi, pentru cei ce nu-l cunosc încă pe Nicolae Scurtu, vom da câteva date biobibliografice despre acest autor. Nicolae Scurtu s-a născut la 4. 02. 1951, la Văratic, Agapia, Neamţ. După absolvirea Liceului Ştefan cel Mare din Târgu-Neamţ, a frecventat Şcoala de Arhivistică şi Biblioteconomie (1972– 1974), apoi Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, absolvită în 1978. A predat limba şi literatura română la mai multe licee din Capitală. A fost inspector de specialitate la Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti (1991-2002), inspector şcolar general în Ministerul Educaţiei şi Cercetării (1997–1999). A obţinut doctoratul în filologie. De-a lungul anilor, s-a dovedit un pasionat de documente şi de manuscrise inedite, un cercetător deosebit de insistent şi priceput într-un domeniu de activitate în care nu s-au mai aventurat mulţi în ultimii ani. Este autor a peste o mie două sute cincizeci de articole şi studii de istorie literară publicate în ziare şi în revistele literare. A editat trei volume de documente şi manuscrise, din fonduri publice şi particulare,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

123

adnotate şi comentate, ale unor personalităţi precum: G. Călinescu, Eugen Lovinescu şi Ion Barbu. Tot el este cel care a publicat jurnalul lui G. Călinescu, precum şi Addenda la ediţia E. Lovinescu. A iniţiat colecţia Restituiri, în care au fost valorificate scrierile unor autori interbelici mai puţin cunoscuţi. Tot lui îi datorăm şi iniţierea unei serii G. T. Kirileanu şi contemporanii săi, al cărei prim-volum din corespondenţa marelui cărturar, Scrisori către N. Iorga, a fost publicat în 2012. (V. Dicționarul general al literaturii române, vol. S/T.) Și acum despre cele două cărți lansate la Târgul de Carte: CONTRIBUȚII LA ISTORIA REVISTEI „CONVORBIRI LITERARE”-1939-1944 Fără a mai face vreo introducere despre Revista „Convorbiri literare” (istoric, perioade și importanța acesteia în dezvoltarea literaturii române), precizăm că, în acest volum, autorul se oprește la ultima perioadă din istoria revistei menționată în titlul cărții și anume 1939-1944, când director a fost cunoscutul universitar I.E.Toruțiu, după care publicația și-a încetat activitatea așa cum s-a întâmplat cu multe publicații, când comuniștii au preluat conducerea politică și în România, suspendând orice activitate care nu servea intereselor ideologice ale noului regim. Abia după mai bine de un sfert de secol se va edita o revistă ce se va intitula „Convorbiri literare”, în conducerea acesteia succedându-se diverse colective de redacție, mai mult sau mai puțin aservite noului regim, dar acest subiect nu face obiectul relatării noastre. Cartea pe care ne-o propune profesorul dr. Nicolae Scurtu, aduce în atenția celor interesați, așa cum a făcut cu toate cărțile sale, o seria de documente ce au în vedere, după cum meționează însuși autorul în scurta introducere, dar benefică bibliografia ultimelor numere ale revistei, referiri la colaboratori precum și critica literară. Mai mult, prof. Scurtu semnalează existența ultimelor numere ale revistei din perioada iunie-august 1944, numere ce nu se găsesc în nici o colecție, decât în cea personală a autorului nostru și pentru care a realizat o bibliografie inclusă în acest volum. Tot aici sunt incluse: „Cuvinte testamentare” de Al.Tzigara-Sămărcuș și „Un nou articol program” de I.E.Toruțiu. „SĂLUC HORVAT ȘI CONTEMPORANII SĂI” A doua carte, „Săluc Horvat și contemporanii săi” conține un număr de peste patruzeci de scrisori semnate de academicienii Grigore Brâncuș, Boris Cazacu, Mihai Cimpoi, Dan Simonescu și Emanuel Vasiliu, dar și de alte personalități ale vieții noastre culturale din ultima jumătate de secol, scrisori adresate unui strălucit om de cultură din Baia-Mare, scrisori care conțin diferite aspecte ale vieții culturale de la noi. Ambele cărți conțin așa cum ne-a obișnuit profesor Nicolae Scurtu diferite facsimile, reproduceri ale unor coperte deb reviste și publicații precum și fotografii în care sunt imortalizate personalități ale culturii noastre prezente la diferite manifestări literare. Două cărți deosebite ce nu vor putea fi ignorate de viitorii cercetători din domeniul istoriei și criticii literare. Nicolae Scurtu se numără printre puţinii istorici literari pasionaţi de izvoare, de arhive, de corespondenţă necunoscută, de descoperiri de documente ignorate, de punere în circulaţie a unor texte, în măsură să rectifice şi să corijeze afirmaţii mai vechi, să corecteze date sau ipoteze, să elucideze enigme sau să clarifice preluări nefondate, insuficient dovedite. (Mircea Popa)

124

Provocarea lecturii

PROVOCAREA LECTURII Profesor Oana ILARIE Citim nebuneşte, sărind peste pagini. Citim cu condescendenţă, cu admiraţie, cu neglijenţă, cu pasiune, cu invidie, cu melancolie. Citim în răbufniri de bruscă plăcere, fără să ştim ce ne-a provocat plăcerea. Istoria lecturii, Manguel A Necesitatea de a le oferi elevilor achiziții cerute de o societate a cunoașterii, într-o continuă schimbare, solicită restructurarea curriculumului, modernizarea materialelor destinate învățării, a formării profesorilor și a sistemului de evaluare. Studiul PIRLS (Progress in International Reading Literacy Study) este unul dintre cele mai ambițioase demersuri evaluative întreprinse de către IEA (Asociația Internațională de Evaluare a Randamentului Școlar) care își propune măsurarea și interpretarea diferențelor între sistemele educaționale naționale, pentru a ajuta la îmbunătățirea predării și învățării citirii, în întreaga lume. Elevii sunt testați pentru a compara achizițiile la citire, după patru ani de experiență școlară. Studii intensive referitoare la elevi, profesori, școli, programe, și la chestiuni de politici educaționale se desfășoară simultan, pentru a înțelege contextele educaționale diferite, legate de predare și învățare. Potențialul explicativ rezultat dintr-un studiu cum este PIRLS poate fi folosit pentru a descrie „ce funcționează” în termeni de informație, referitoare la curriculumul din întreaga lume, curriculumul fiind o variabilă esențială pentru explicarea diferențelor dintre sistemele de educație naționale și rezultatele elevilor. Cercetările referitoare la curriculum contribuie la informarea factorilor de decizie din fiecare țară asupra aspectelor specifice, dar și asupra modalităților de percepere a situațiilor curriculare, în vederea optimizării rezultatelor. Identificarea factorilor specifici sau a combinațiilor de factori, care pot influența învățarea, este dificil de realizat datorită complexității procesului de învățare. Un studiu, desfășurat într-o singură țară, este limitat în ceea ce privește numărul de factori care pot fi studiați, variabilitatea fiecărui factor și relația dintre aceștia. Un studiu comparativ cross-național poate reduce aceste limitări și dificultăți și poate conduce la o mai bună înțelegere a predării/ învățării și a factorilor de influență. PIRLS este un instrument de diagnoză pentru determinarea progresului în ceea ce privește îmbunătățirea educației în domeniul lecturii comparând practicile noastre cu cele internaționale. PIRLS ne ajută să răspundem la diverse aspecte, critice, referitoare la învățarea citirii: rezultatele învățării, curriculum, predarea/ învățarea, atitudini. Obiectivul global al proiectului PIRLS este să contribuie la îmbunătățirea predării/ învățării competențelor de lectură. Rezultatele studiului vor oferi educatorilor, cercetătorilor și factorilor de decizie, informații și analize necesare viitorului sistemului de învățământ. IEA a dezvoltat un concept larg referitor la abilitatea pentru lectură definită astfel: Abilitatea pentru lectură este abilitatea de a înțelege și de a folosi acele forme ale limbajului scris cerute de societate și/sau valorizate de individ. Tinerii cititori pot construi înțelesuri dintr-o varietate de texte. Ei citesc pentru a învăța, pentru a fi participanți într-o comunitate de cititori sau pentru propria plăcere. Cititorii sunt preocupați de a construi înțelesuri, de a cunoaște strategii de citire eficiente

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

125

și de a reflecta la ceea ce au citit. Aceștia au atitudini pozitive față de citit și citesc atât pentru recreere cât și pentru a achiziționa informații. Înțelesul este construit în cadrul interacțiunii dintre cititor și text în contextul unei anume experiențe de lectură, cititorul aducând un întreg repertoriu de deprinderi, strategii cognitive și metacognitive, precum și cunoștințe legate de context. Textul conține anumite elemente de limbaj și de structură și focalizează un subiect particular. Contextul situației în care se produce lectura promovează angajamentul și motivația pentru a citi. Conceptul abilitatea pentru lectură este legat de motivele pentru care oamenii citesc. În sens larg, aceste motive includ lectura pentru interes personal și de plăcere, lectura pentru participare la viața societății, lectura pentru învățare. Pentru tinerii cititori, accentul este plasat pe lectura de plăcere și pe lectura pentru a învăța. Ca urmare, evaluarea PIRLS se focalizează pe aceste două scopuri care contează cel mai mult pentru tinerii cititori, atât în școală cât și în afara ei: lectura în scop literar și lectura cu scopul achiziționării și utilizării informației. Lectura în scop literar. În acest cadru, cititorul se angajează în evenimente și în acțiuni imaginare, suportă consecințe, se transpune în personaje sau în atmosferă, receptează sentimente și idei, se bucură de limbajul în sine. Cititorul aduce cu sine întreaga experiență, sentimentele și cunoștințele despre formele literare. Textele literare folosite în PIRLS fac parte, în principal, din categoria ficțiunii narative. Lectura cu scopul achiziționării și utilizării informației. În cazul textelor informative, cititorul nu se implică în lumi imaginare, ci în aspecte din viața reală. Cititorul poate depăși stadiul achiziției de cunoștințe, folosindu-se de acestea în scopul gândirii și acțiunii. Aceste texte au diferite forme, dar organizarea cronologică sau necronologică reprezintă distincția majoră. Textele cronologice prezintă ideile în secvențe ordonate temporal; se referă la evenimente, de exemplu, fapte istorice sau scrisori. Textele necronologice prezintă ideile organizate logic, argumentele, contraargumentele sau punctele de vedere fiind folosite pentru a susține evidența; sunt prezentate în diferite forme, cum ar fi: liste, diagrame, grafice, hărți. Categoriile de performanță vizate de itemi. Cele patru procese majore ale înțelegerii de text sunt definite astfel: 1. Extragerea informațiilor explicit formulate. Elevii trebuie să recunoască relevanța informațiilor sau relevanța ideilor prezentate în text prin căutarea informațiilor specifice sau a ideilor implicate și să le localizeze. 2. Formularea unor concluzii directe. Bazându-se, în principal, pe informațiile conținute de text, de obicei, acest tip de întrebări necesită din partea elevilor conectarea a două idei prezente în proporții adiacente. 3. Interpretarea și integrarea ideilor și a informațiilor. În acest caz, elevii au nevoie să proceseze textul dincolo de nivelul frazei sau al propoziției. Uneori, li se cere să facă conexiuni care nu sunt numai implicite. 4. Examinarea și evaluarea conținutului, a limbajului și a elementelor textuale. Aceste întrebări solicită elevilor să elaboreze, pe baza cunoștințelor lor, judecăți legate de stilul și structura textului, precum și demonstrarea înțelegerii convențiilor de limbaj și a mijloacelor utilizate. Comportamente și atitudini. Conceptul discutat implică nu numai abilitatea de a construi înțelesuri dintr-o varietate de texte, ci și comportamente și atitudini care sprijină lectura pe tot parcursul vieții. Lectura continuă contribuie la realizarea deplină a potențialului individului într-o societate alfabetizată. Cititorul devine un membru al unei comunități de lectură prin schimbul de opinii cu alți cititori în ceea ce privește înțelegerea textului sau variatele interpretări

126

Provocarea lecturii

asociate textului. Acest schimb de idei susține comunitatea de lectură care, în schimb, poate conduce societatea spre profunzime intelectuală și deschiderea spre noi idei. (Mancaș, Aniela, Stoicescu, Daniela, Sarivan Ligia, Provocarea lecturii: ghid metodologic pentru dezvoltarea competenței de receptare a mesajului scris, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2013) Iată două exemple de texte pe care le-am aplicat în activitatea didactică. Text literar: O fotografie veche de 14 ani, de Mircea Eliade, în vol. „În curte la Dionis” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981) Cu patru ani înainte i se întâmplase acelaşi lucru: găsise biserica pe neaşteptate, când începuse să-i fie teamă că se rătăcise. O clădire cuminte şi fără vârstă, întru nimic deosebită de casele dimprejur. Era atâta lume, încât se oprise lângă uşă, dezordine. De data aceasta biserica era goală. Dar zări un uşier lângă altar şi se îndreptă spre el în vârful picioarelor: - Numele meu e Dumitru, începu el zâmbind. Nu cred că vă mai aduceţi aminte de mine. Am fost pe aici acum patru ani. Ca să vă spun drept, venisem din greşeală, adăugă după o scurtă şovăire, coborând glasul. Credeam că are să fie un festival al Asociaţiilor culturale baltice. Soţia mea e letonă. Ştiam că o să-i facă mare plăcere aflând că am traversat jumătate de oraş ca să asist la un festival balt. Şi, ce să vă spun, am fost impresionat de cum am intrat: toată sala asta plină de lume, şi doctor Martin vorbind de la pupitru. Vorbea înflăcărat, şi sincer, ca un profet... - Un festival al Asociaţiilor culturale baltice, spuse uşierul clipind des din ochi. Parcă miaduc aminte... - Dar vedeţi, tocmai asta e frumuseţea, adăugă Dumitru zâmbind din nou. Festivalul avusese loc cu o săptămână mai înainte şi eu nu ştiusem. Mă înşelasem cu o săptămână. Citisem afişul, şi nu observasem data. Mare e puterea lui Dumnezeu! exclamă cu gravitate. Venisem pentru festival şi, când colo, aici, în sala asta, predica doctor Martin. Predica şi făcea miracole. - Parcă mi-aduc aminte, vorbi din nou uşierul. Un festival al Asociaţiilor baltice, al tuturor Asociaţiilor baltice. A fost foarte frumos. Conferinţe, coruri, dansuri... Îmi aduc aminte... - Îmi pare rău că nu l-am văzut şi eu, începu Dumitru după o pauză. Confundasem datele şi am venit o săptămână mai târziu. Dar cum vă spuneam, aşa s-a întâmplat minunea: dintr-o greşeală de dată. Chestie de o săptămână. - Îmi aduc foarte bine aminte, reluă uşierul. Coruri şi grupuri de copii cu clopoţei... Ba nu, mă înşel. Copiii aştia cu clopoţei, despre care vă vorbesc, au fost aici cu o altă ocazie. Tot la un festival... - Şi acum, îl întrerupse Dumitru, pentru că m-au adus din nou treburile pe aici, m-am gândit să-l văd şi să-i mulţumesc. Pe doctor Martin, vreau să spun... Uşierul clătină hotărât din cap. - Dânsul n-a fost la festival. Poate vreţi să spuneţi doctor Williams. Dânsul se ocupă de lucrurile astea, întruniri şi festivaluri. Veniţi cu mine, adăugă îndreptându-se spre o uşă laterală. Să nu plece, că tocmai acum s-a terminat consiliul... Ajunşi în coridor, uşierul grăbi brusc pasul. - Nu că aş avea ceva contra, începu Dumitru ţinându-se după el, dar vedeţi, eu venisem pentru doctor Martin. Marele predicator şi traumaturg. Venisem să-i mulţumesc pentru miracol... Uşierul se opri şi întoarse mirat capul. - Pentru miracol? repetă el. Atunci nu-i doctor Williams. Dumnealui e cu o activitate socială şi culturală. Trebuie să fie doctor Taubles. Dar dânsul nu vine la birou decât dimineaţa... - Dar doctor Martin? întrebă sfios Dumitru. Eu pe el voiam să-l văd. - Nu-mi aduc aminte, făcu uşierul, scărpinându-se distrat pe creştet. Ce fel de om e? - Ah, începu Dumitru cu fervoare, întinzând larg braţul, e ca un profet! Înalt, frumos, cu

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

127

sprâncenele negre şi groase, şi nişte ochi înflăcăraţi. Vorbeşte cu foc şi inspirat. - Nu ştiu cine ar putea fi, făcu uşierul. Poate cineva din comitet. Haideţi cu mine, că acum s-a terminat şedinţa. Vă spune doctor Williams cine e... * Proiect PIRLS – Provocarea lecturii „Se poate şi mai bine” Clasa: a VII-a Număr de elevi: 25 Data: septembrie 2015 Durata (propusă pentru desfăşurarea activităţilor): 95 de minute Activităţi de învăţare Prelectura Termeni daţi în avans: doctor, miracol, biserică. Se cere alcătuirea cu aceştia, folosind eseul de 5 minute, a unui text. Pe baza textului se va alege titlul. Timp estimat de lucru: 5 minute Tip de interacţiune: în perechi Materiale: listă cu cuvintele date. Lectura propriu-zisă Pectura predictivă Am împărţit textul în fragmente. Se citeşte primul fragment, se poartă discuţii, apoi se completează prima rubrică din tabelul de pe tablă. Ce crezi că se va întâmpla?

Ce s-a întâmplat cu adevărat?

Ultima rubrică se completează după ce se citeşte fragmentul. Voi proceda la fel până la finalizarea lecturii. Timp estimat de lucru: 15 minute Tip de interacţiune: în grupe Materiale: textul suport, cretă colorată, tabelul predicţiilor. Proces: Realizarea de deducţii simple Metoda cadranelor - activitate pe echipe S-au format patru echipe, fiecare echipă având de rezolvat cerinţa unui cadran. CADRANUL I CADRANUL II Care sunt cuvintele „cheie”din textul citit? Care era dorinţa cea mai mare a lui Proces: Formularea unor concluzii Dumitru? directe Proces: Interpretarea şi integrarea ideilor şi informaţiilor CADRANUL III CADRANUL IV Imaginati-vă ce miracol trăise Dumitru? Ce alt final putea avea textul? Proces: Interpretarea şi integrarea Proces: Interpretarea şi integrarea ideilor şi informaţiilor ideilor şi informaţiilor

128

Provocarea lecturii

Timp estimat de lucru: 15 minute Tip de interacţiune: în grupe Materiale: coli de flip-chart, markere. Metoda exploziei stelare - activitate pe grupe Elevii se vor împărţi în 5 grupe. Fiecare echipă va alcătui întrebări (minim 3) care să înceapă cu unul din cuvintele de pe steluţa primită, la care vor şi răspunde . Echipa 1: Cine...........................................? Echipa 2: Unde.........................................? Echipa 3: De ce.........................................? Echipa 4: Când..........................................? Echipa 5: Ce...............................................? Când? Cine?

Cine? Ce?

Unde?

De ce?

Timp estimat de lucru: 10 minute Tip de interacţiune: în grupe de câte patru elevi Materiale: fişe cu diagram stelară realizate de fiecare echipă. Proces: Focalizarea şi identificarea de informaţii explicit formulate Postlectura Reţeaua de discuţii Ce s-ar fi întâmplat dacă…. Schimbă sfârşitul povestirii, astfel încât să aflăm direct cine e doctorul Martin şi ce miracol a înfăptuit. Timp estimat de lucru: 15 minute Tip de interacţiune: individual Materiale: caietul de lucru. Proces: Interpretarea şi integrarea ideilor şi informaţiilor Scheletul de recenzie 1. Scrie într-o singură propoziţie despre ce este vorba în text .................................................. 2. Scrie printr-un cuvânt conţinutul textului .............................................................................. 3. Care sunt sentimentele pe care le-aţi avut când aţi citit textul? ............................................. 4. Scrie ideea din text pe care o consideri cea mai importantă. ................................................. Timp estimat de lucru: 15 minute Tip de interacţiune: în grupe Materiale: foi A4, creioane colorate. Proces: Examinarea şi evaluarea conţinutului, a limbajului şi a elementelor textual Postlectura Cafeneaua literară Proces: Studierea şi evaluarea conţinutului, limbajului şi elemantelor textuale Grupele primesc câte o fişă cu cerinţe diferite. După completare, grupele se rotesc până

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

129

ajung să completeze toate fişele. Prin Turul galeriei se prezintă rezultatul. Fişa nr.1 Schimbă finalul textului Fişa nr.2 Imaginează-ţi că eşti Dumitru. Cum ai proceda? Fişa nr. 3 De ce crezi că uşierul trage de timp? Fişa nr. 4 Eroul trece prin diferite stări sufleteşti. Ce ai simţi dacă ai fi în locul lui? Timp estimat de lucru: 20 de minute Tip de interacţiune: alternativă Materiale: fişe de grup Text informativ: Utilitatea piramidelor, Şaptezeci de mistere ale Egiptului antic, Editor Bill Manley, Ed. Aquilla; Piramidele sunt cele mai faimoase dintre spectaculoasele construcţii ale Egiptului antic. În ciuda teoriilor apărute în secolul VI d.Hr., care spuneau că erau depozitele de grâne ale lui Iosif, şi a altor numeroase teorii, egiptologii susţin toţi că piramidele erau morminte, deşi semnificaţia formei piramidale este deschisă interpretărilor. Piramidele nu trebuie văzute ca obiecte izolate; fiecare piramidă majoră reprezintă centrul unui complex mai vast, care include temple sau capele destinate cultului mortuar, deseori cu un drum pietruit şi alte structuri auxiliare, înconjurate de ziduri. Majoritatea piramidelor aveau intrarea în partea de nord (deşi această trăsătură s-a schimbat în timpul Regatului Mijlociu), care ducea spre una sau mai multe camere din centrul construcţiei. În interior, camerele sunt localizate la sau sub baza piramidei, deşi Marea Piramidă, care are un complex deosebit şi o aranjare interioară inedită, avea camere aşezate mai sus. În piramidele Vechiului Regat, camerele erau decorate cu o serie de texte cunoscute sub numele de Textele Piramidelor, având scopul reanimării regelui după moarte şi asigurării existenţei sale în viaţa de dincolo. Vivian Davies şi Renee Friedman au descris piramida ca pe o „maşină de înviere” şi nu există nicio îndoială că piramida avea scopul de a ajuta la „învierea” regelui. Din Textele Piramidelor reiese clar că piramida trebuia să dureze o eternitate, să protejeze trupul regelui şi să-i asigure acestuia desfăşurarea cultului mortuar. Până în ziua de astăzi nu s-a găsit nicio piramidă al cărei mormânt să fie intact. Acest lucru nu e deloc surprinzător, de vreme ce piramidele reprezintă locuri evidente în care poţi căuta comori, majoritatea lor fiind jefuite începând cu cele mai vechi timpuri. Fragmente de mumii au fost deseori recuperate, dar având în vedere că proveneau din diferite locuri, nu se putea şti sigur dacă acestea erau adevăraţii ocupanţi ai mormintelor sau aparţin altcuiva a cărui moarte ar fi survenit ulterior. Totuşi, multe piramide conţin sarcofage de piatră datând de pe vremea construcţiei lor şi care demostrează cu certitudine intenţia de a adăposti pe cineva după moartea sa. În cazul Marii Piramide, sarcofagul de granit era prea mare ca să încapă prin uşa camerei mortuare, putând fi plasat acolo în timpul construcţiei. Că piramidele funcţionau ca şi morminte reiese clar din perfecţionările apărute de-a lungul vremii. Antecedente ale piramidelor pot fi depistate pe vremea primilor regi ai perioadei dinastice timpurii, multe dintre acestea scoţând la lumină în urma săpăturilor corpuri şi bunuri de tot felul. Aceste morminte sunt denumite mastaba, şi schimbarea de la această formă la piramidele în trepte se observă în piramida lui Djoser din Saqqara. Învelişul exterior al acestei piramide a căzut în partea de sud şi se observă fazele de construcţie ale mormântului mastaba care a fost transformat într-o piramidă cu patru trepte, apoi cu şase, adăpostind mormântul original.

130

Provocarea lecturii

Schimbarea de la piramidele în trepte la cele clasice a avut loc la începutul Dinastiei a-IV-a, sub domnia lui Snefru, care a construit prima dată o piramidă în trepte (la Meidum), apoi o piramidă adevărată care s-a dovedit a fi instabilă, trebuind terminată cu un unghi ciudat (Piramida Înclinată). În cele din urmă, a construit o piramidă adevărată (Piramida Roşie) şi s-a reîntors la Meidum ca să „modifice” piramida de aici. În ziua de astăzi, piramidele din timpul Dinastiei a-IV-a sunt cele mai bine păstrate, pentru că au fost construite cu foarte mare grijă. Primele piramide au fost construite pentru regi, dar forma piramidală era folosită şi pentru mormintele fiicelor şi soţiilor importante ale regelui. Aceste piramide erau de obicei construite în afara incintei îngrădite a complexului piramidal principal. Piramida a continuat să fie cea mai preferată formă de mormânt până la începutul Noului Regat, când mormintele regale au început să fie săpate în stâncile din Valea Regilor de la Teba. Acestea sunt excepţii de la regulă. Există într-adevăr două grupe de piramide egiptene care nicicând nu au avut scopul de a adăposti morminte. Primele, „piramidele satelit” erau mai mici, adiacente piramidei regale principale. Probabil adăposteau trusoul mortuar. În al doilea rând, există un grup de piramide în trepte care nu conţin camere mortuare şi care datează de pe vremea Dinastiei a-III-a sau a-IV-a. Acestea se găsesc de-a lungul Nilului, în capitalele provinciilor. Unii cercetători sugerează că acestea erau semnele autorităţii regale în provincii. TEST 1. Când s-au construit piramidele? __________________________________________________________________ 2. Ce scop aveau Textele Piramidelor? __________________________________________________________________ 3. Identifică trei motive ale construirii piramidei, aşa cum reiese din Textele piramidelor? ______________________________________________________________ 4. Cum au descris piramida Vivian Davies şi Renee Friedman? __________________________________________________________________ 5. Ce anume denumeşte cuvântul mastaba? A. piramidă B. regiune C. mormânt D. cult 6. Forma piramidală a suferit modificări în timp? A. nu, piramida a rămas aceeaşi din cele mai vechi timpuri B. da, a apărut piramida cu 3 trepte, apoi cu 5 trepte, apoi piramidele clasice C. da, a apărut piramida cu 4 trepte, apoi cu 6 trepte, apoi piramidele clasice D. da, au existat antecedentele piramidelor, piramidele în trepte şi apoi piramidele clasice. 7. De când datează cele mai bine păstrate piramide? A. din timpul Dinastiei a III-a B. din timpul Dinastiei a IV-a C. din timpul Regatului Mijlociu D. din timpul Noului Regat 8. În care paragraf al textului este descrisă Marea Piramidă ca fiind un complex? A. în primul paragraf B. în al doilea paragraf C. în penultimul paragraf D. în ultimul paragraf

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

131

9. Citind articolul, ai aflat câte feluri de piramide există. Exemplifică-le, precizând utilitatea acestora. _________________________________________________________________ __________________________________________________________________ 10. Gândeşte-te dacă ţi-ar plăcea să vizitezi piramidele. Foloseşte ceea ce ai citit în articol pentru a explica de ce ţi-ar plăcea sau nu să le vizitezi. __________________________________________________________________ __________________________________________________________________ __________________________________________________________________ Grila de atribuire de scoruri 1. Când s-au construit piramidele? Proces: Focalizarea şi identificarea de informaţii explicit formulate Barem: 1 – Răspuns acceptabil Acest răspuns identifică perioada istorică în care s-au construit piramidele. Evidenţa: Răspunsul precizează că piramidele s-au construit în Egipul antic. 0 – Răspuns inacceptabil Acest răspuns nu identifică timpul exact precizat explicit în text. Evidenţa: Răspunsul nu precizează că piramidele s-au construit în Egipul antic. 2. Ce scop aveau Textele Piramidelor? Proces: Focalizarea şi identificarea de informaţii explicit formulate Barem: 1 – Răspuns acceptabil Acest răspuns identifică cu ce scop s-au construit piramidele, aşa cum reiase din text. Evidenţa: Răspunsul precizează că scopul piramidelor era reanimarea regelui după moarte şi asigurarea existenţei acestuia în viaţa de dincolo. 0 – Răspuns inacceptabil Acest răspuns nu identifică scopul construirii piramidelor, precizat explicit în text. Evidenţa: Răspunsul nu precizează că scopul piramidelor era reanimarea regelui după moarte şi asigurarea existenţei acestuia în viaţa de dincolo. 3. Identifică trei motive ale construirii piramidei, aşa cum reiese din Textele piramidelor? Proces: Focalizarea şi identificarea de informaţii explicit formulate Barem:

132

Provocarea lecturii

1 – Răspuns acceptabil Acest răspuns identifică cele trei motive ale construirii piramidei precizate explicit în text. Evidenţa: Răspunsul precizează că piramida trebuia să dureze o eternitate, să protejeze trupul regelui şi să-i asigure acestuia desfăşurarea cultului mortuar. 0 – Răspuns inacceptabil Aceste răspunsuri nu identifică cele trei motive ale construirii piramidei precizate explicit în text. Evidenţa: Răspunsul nu precizează că că piramida trebuia să dureze o eternitate, să protejeze trupul regelui şi să-i asigure acestuia desfăşurarea cultului mortuar. 4. Cum au descris piramida Vivian Davies şi Renee Friedman? Proces: Focalizarea şi identificarea de informaţii explicit formulate Barem: 1 – Răspuns acceptabil Acest răspuns identifică denumirea dată piramidei de cei doi cercetători, precizată explicit în text. Evidenţa: Răspunsul precizează că Vivian Davies şi Renee Friedman au descris piramida ca pe o „maşină de înviere”. 0 – Răspuns inacceptabil Acest răspuns nu identifică denumirea dată piramidei de cei doi cercetători, precizată explicit în text. Evidenţa: Răspunsul nu precizează că Vivian Davies şi Renee Friedman au descris piramida ca pe o „maşină de înviere”. 5. Ce anume denumeşte cuvântul mastaba? A. piramidă B. regiune C. mormânt D. cult Proces: Realizarea de deducţii simple Barem: C – Răspuns acceptabil A, B, D – Răspunsuri inacceptabile 6. Forma piramidală a suferit modificări în timp? A. nu, piramida a rămas aceeaşi din cele mai vechi timpuri B. da, a apărut piramida cu 3 trepte, apoi cu 5 trepte, apoi piramidele clasice

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

133

C. da, a apărut piramida cu 4 trepte, apoi cu şase trepte, apoi piramidele clasice D. da, au existat antecedentele piramidelor, piramidele în trepte şi apoi piramidele clasice. Proces: Realizarea de deducţii simple Barem: D – Răspuns acceptabil A, B, C – Răspunsuri inacceptabile 7. De când datează cele mai bine păstrate piramide? A. din timpul Dinastiei a III-a B. din timpul Dinastiei a IV-a C. din timpul Regatului Mijlociu D. din timpul Noului Regat Proces: Realizarea de deducţii simple Barem: B – Răspuns acceptabil A, C, D – Răspunsuri inacceptabile 8. În care paragraf al textului este descrisă Marea Piramidă ca fiind un complex? E. în primul paragraf F. în al doilea paragraf G. în penultimul paragraf H. în ultimul paragraf Proces: Studierea şi evaluarea conţinutului, limbajului şi elementelor textuale Barem: B – Răspuns acceptabil A, C, D – Răspunsuri inacceptabile 9. Citind articolul, ai aflat câte feluri de piramide există. Exemplifică-le, precizând utilitatea acestora. Proces: Studierea şi evaluarea conţinutului, limbajului şi elementelor textuale Barem: 3 – Nivel de înţelegere maxim

134

Provocarea lecturii

Răspunsul demonstrează o înţelegere vastă prin identificarea ideilor articolului, din care poate fi dedusă o clasificare a piramidelor şi utilitatea acestora Evidenţa: Răspunsul identifică cele trei tipuri de piramide şi utilitatea lor. 2 – Nivel de înţelegere mulţumitor Răspunsul demonstrează un nivel de înţelegere nesatisfăcător, prin identificarea unora dintre ideile articolului, din care poate fi dedusă o clasificare a piramidelor şi utilitatea acestora Evidenţa: Răspunsul identifică cele trei tipuri de piramide, precizând una sau două dintre utilităţi. 1 – Nivel de înţelegere limitat Răspunsul demonstrează o înţelegere limitată, prin identificarea unor idei ale articolului, din care poate fi dedusă o clasificare a piramidelor. Evidenţa: Răspunsul identifică cele trei tipuri de piramide. 0 – Nivel de înţelegere nesatisfăcător Răspunsul demonstrează înţelegerea nesatisfăcătoare a ideilor din articol, din care poate fi dedusă o clasificare a piramidelor şi utilitatea acestora Evidenţa: Răspunsul nu identifică toate cele trei tipuri de piramide şi utilitatea lor. Poate include alte informaţii din articol sau informaţii nerelaţionate cu articolul. Exemple: Marea Piramidă care avea camere mortuare. Piramidele în trepte care erau nişte morminte. Tipurile de piramide şi utilitatea lor: piramidele erau morminte piramidele satelit adăposteau trusoul mortuar piramidele în trepte erau semnele autorităţii regale în provincii 10. Gândeşte-te dacă ţi-ar plăcea să vizitezi piramidele. Foloseşte ceea ce ai citit în articol pentru a explica de ce ţi-ar plăcea sau nu să le vizitezi. Proces: Interpretarea şi integrarea ideilor şi informaţiilor

Barem:

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

135

2 – Înţelegere totală Aceste răspunsuri demonstrează o înţelegere totală prin integrarea informaţiilor articolului, pentru a susţine complet o opinie personală despre conţinutul textului. Evidenţa: Răspunsul precizează sau implică o opinie personală despre plăcerea şi neplăcerea de a vizita piramidele şi oferă informaţii specifice. Exemple: Da, pentru că piramidele sunt nişte morminte în care au fost înmormântaţi regii Egiptului. Nu, pentru că nu mai este nimic de vizitat, piramidele fiind jefuite din cele mai vechi timpuri. 1 – Înţelegere parţială Aceste răspunsuri demonstrează o înţelegere parţială prin susţinerea unei opinii personale despre conţinutul textului doar pentru o variantă. Evidenţa: Răspunsul precizează sau implică o opinie personală despre vizitarea sau nu a piramidelor şi oferă informaţii specific. Exemple: Da, pentru că piramidele sunt nişte morminte în care au fost înmormântaţi regii Egiptului. sau Nu, pentru că nu mai este nimic de vizitat, piramidele fiind jefuite din cele mai vechi timpuri. 0 – Înţelegere zero Aceste răspunsuri nu demonstrează înţelegerea textului. Evidenţa: Răspunsul poate sau nu să ofere o opinie personală despre vizitarea piramidelor şi nu oferă informaţii specifice. Exemple: Da, aş vrea. Nu, nu doresc să vizitez piramidele. Rezultatele testului Text nonliterar: Utilitatea piramidelor (Şaptezeci de mistere ale Egiptului antic, Editor Bill Manley, Ed.Aquilla) Nr. elevi: 25 Clasa: a VII-a PROCES

PROCENT DE RĂSPUNSURI CORECTE

1. Când s-au construit piramidele?

96%

2. Ce scop aveau Textele Piramidelor?

88%

ITEMI

136

Provocarea lecturii

3. Identifică trei motive ale construirii piramidei, aşa cum reiese din Textele piramidelor?

80%

4. Cum au descris piramida Vivian Davies şi Renee Friedman?

96%

5. Ce anume denumeşte cuvântul mastaba? A. piramidă B. regiune C. mormânt D. cult

88%

6. Forma piramidală a suferit modificări în timp? A. nu, piramida a rămas aceeaşi din cele mai vechi timpuri B. da, a apărut piramida cu 3 trepte, apoi cu 5 trepte, apoi piramidele clasice C. da, a apărut piramida cu 4 trepte, apoi cu şase trepte, apoi piramidele clasice D. da, au existat antecedentele piramidelor, piramidele în trepte şi apoi piramidele clasice.

80%

7. De când datează cele mai bine păstrate piramide? A. din timpul Dinastiei a III-a B. din timpul Dinastiei a IV-a C. din timpul Regatului Mijlociu D. din timpul Noului Regat

92%

96%

76%

72%

Toate

86%

8. În care paragraf al textului este descrisă Marea Piramidă ca fiind un complex? A. în primul paragraf B. în al doilea paragraf C. în penultimul paragraf D. în ultimul paragraf 9. Citind articolul, ai aflat câte feluri de piramide există. Exemplifică, precizând utilitatea acestora. 10. Gândeşte-te dacă ţi-ar plăcea să vizitezi piramidele. Foloseşte ceea ce ai citit în articol pentru a explica de ce ţi-ar plăcea sau nu să le vizitezi. Înţelegere text literar

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

137

Text informativ: Utilitatea piramidelor Fişă de analiză SWOT Clasa: a VII-a Data: martie 2016 Numărul de elevi: 25 Obiectivele testului: –– să citească cursiv un text la prima vedere; –– să dezvolte competenţa de înţelegere a unui text literar; –– să argumenteze puncte de vedere; –– să utilizeze noile informaţii şi să le integreze în sistemul lor de cunoştinţe. Procentaj maxim: 0,96 Procentaj minim: 0,72 Media: 86% Puncte tari Puncte slabe text atractiv, cu imagini reprezentative; există câţiva elevi care nu au încă elevii au citit textul cu responsabilitate; dezvoltate abilităţile de lectură şi de înţelegere elevii s-au întors la text ori de câte ori a a unui text la prima vedere; fost nevoie; exprimare greoaie, săracă; lipsa imaginaţiei. Oportunităţi Ameninţări foarte mulţi elevi din clasă au participat neantrenarea elevilor în rezolvarea unor la olimpiade, concursuri şcolare; astfel de teste; implementarea testelor PIRLS; lectura suplimentară obligatorie; lipsa încrederii în capacităţile proprii. existenţa unui cadru adecvat lecturii: CDI; Concluzii: În ceea priveşte activitatea profesorului, munca a fost asiduă mai ales în identificarea textelor captivante pentru elevi şi în crearea itemilor specifici fiecărui proces. Dar totul se uită atunci când simțim bucuria, implicarea elevilor în activităţile propuse, atenția cu care aceştia răspund la itemii testelor. În ceea ce priveşte activitatea elevilor, am observat că aceştia sunt atraşi de lucrul în echipă, că ştiu să selecteze informaţiile dintr-un text la prima vedere, că preferă să se afirme într-un alt spaţiu decât sala de clasă. La evaluarea lucrărilor, am constatat că elevii au citit cu responsabilitate textul, s-au întors la text ori de câte ori a fost nevoie, unii dintre ei fiind capabili să argumenteze anumite puncte de vedere. S-au distrat, au muncit, au colaborat, s-au completat unii pe alţii şi, împreună cu ei, am realizat o activate frumoasă şi incitantă.

138

Reîntoarceri la scriitorii canonici

REÎNTOARCERI LA SCRIITORII CANONICI Profesor dr. Oana-Andreea BĂRBUŢ Cultura unei țări se formează și prin prisma literaturii ei, deoarece opera literară este un sistem de semne ce trăieşte prin intersectarea a trei noţiuni diferite: autorul, universul textului, lectorul, de regulă, în intervale de timp diferite. Lectorul de astăzi este total diferit de lectorul de ieri, tot la fel cum scriitorul de azi este altul decât cel de ieri, iar opera literară oferă şansa unei întâlniri atemporale, mai ales între cititor şi operă (o amprentă a autorului). De fapt, cele trei sunt concepte capitale care au dat naştere unui şir de teorii necesare decodării treptelor literaturii, percepută în manieră aristotelică, drept o copie a naturii. Parcurgerea operei literare naşte, aproape în mod implicit interpretarea ei, astfel că „Problematica interpretării se corelează cu problematica lecturii (...) De altfel, pentru foarte mulţi, lectura însăşi este o interpretare, chiar una privilegiată, în calitatea ei şi de punctum movens al viitoarelor alte lecturi şi interpretări.”1 Automat, se poate constata o tipologie a lecturii, o tipologie a cititorilor, realizate conform unor criterii bine definite.2 Trecând noţiunile amintite în spaţiul învăţământului, problematica lecturii este una delicată, deoarece acest univers al prejudecăţilor în care trăim lasă urme serioase în ceea ce priveşte apetitul pentru lectură al noii generaţii, seduse de farmecul tehnicii ultra-dezvoltate. Astfel, noi, profesorii, ne vedem nevoiţi să îmbrăcăm contextul operelor literare în haine atractive, pentru a atrage lectorii de partea istoriei devenirii literaturii noastre. Nu i-am fi putut avea pe scriitorii de azi fără jertfele scriitorilor de ieri. Una din aceste ţinute de sărbătoare este cea a diferitelor proiecte pe care le concepem pentru a ne capta elevii. Am organizat anual în şcoala în care lucrez un proiect intitulat „Scriitori în oglinda timpului”, obiectivul major fiind acela de a revaloriza în ochii elevilor operele scriitorilor canonici, ilustrând astfel caracterul de opera aperta3 al textelor literare. În ciuda faptului că au devenit nişte stereotipi afirmaţi de tipul: elevilor li se pare inutil, plictisitor să citească opere ale unor scriitori cunoscuţi ai literaturii noastre, din păcate, chiar acesta este adevărul, iar în activităţile lunare prevăzute în proiectul naţional amintit, i-am adus în prim-plan pe: Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Vasile Alecsandri, incluzând şi un scriitor contemporan din oraşul fiecărei instituţii partenere, cu scopul de a relua secvenţe importante ale literaturii noastre şi de a fi atenţi la scriitorii pe care îi avem lângă noi şi în viaţă. Aducând cititorul modern aproape de texte precum Dumbrava minunată, Ochi de urs, Creanga de aur, creaţii eminesciene, pasteluri alecsandrine ş.a. S-a reuşit acea sensibilizare necesară atingerii unui obiectiv esenţial: să simtă cu adevărat plăcerea lecturii şi a descoperirii multiplelor lui sensuri ce îşi arată infinitele feţe în funcţie de starea de moment, în funcţie de trăire. Simplul gând că cine este interesat, se lasă prins în această horă a ielelor, poate aduce un îndemn pentru cititorii tineri de a continua să vadă (sau să caute) ceea ce nu oricine poate vedea. Este o adevărată binecuvântare să redescoperi scriitori de care poate la un moment dat începi să nu mai fii fascinat, sătul de preauzitata lor studiere pe băncile şcolii. Clipa ca o revelaţie, când descoperăcă aceşti 1 Cifor, Lucia Principii de hermeneutică literară, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2006, p. 158; 2 Ibidem, p. 167; 3 Conceptul teoretizat de Umberto Eco în lucrarea cu acelaşi titlu.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

139

autori, numiţi canonici, pot oferi chiar şi la a nu ştiu câta lectură noi perspective, este necesarul pentru a te lăsa purtat pe valurile semnificaţiilor şi ale trăirilor. Gradul implicării instituţiilor partenere s-a cuantificat prin participarea la concursul naţional desfăşurat în decursul lunii mai. Acesta s-a dorit a fi o „(re)lectură“”, „proces cu o finalitate structurală, reflexivă, autoreflexivă; un mod al atenţiei care presupune încetinirea lecturii, cântărirea critică a detaliilor, un anumit profesionalism al lecturii.”4 a scriitorilor incluşi în proiect şi o asumare a actului creator prin conceperea unor lucrări, fie lirice, fie în proză, care să pună în valoare opere punctate în cadrul activităţilor, însoţite de o ilustraţie. Munca trebuia să se realizeze în echipă, deoarece este o tendinţă a didacticii actuale pe placul elevilor, iar ideea de încadrare a textului în imagine vine şi ea în urma parcurgerii unui curs (mobilitate Comenius) unde se sublinia importanţa încurajării simţului estetic al copiilor. Cele două componente se îmbină perfect în spaţiul foii de hârtie, devenind o viziune proprie asupra temei abordate. Experienţa de lectură a cititorilor a condus către elaborarea unor texte în care să se regăsească influenţe din mai multe opere literare, elevii de liceu dovedindu-şi capacitatea de a utiliza cu mai multă uşurinţă elemente din opere studiate (automat bagajul lor cultural fiind unul mai mare). Aceştia au confirmat ceea ce promova estetica receptării: lectura (ulterior creaţia) se realizează în baza celorlalte experienţe de lectură anterioare. Echipa câştigătoare a fost de la un liceu din Bârlad, creaţia acesteia având numeroase influenţe eminesciene şi o anexez în cele ce urmează. Din natură… Iar e frig, se lasă seara, Buzele îmi sunt uscate, Vântul suflă, umflă marea, Râurile sunt secate. Noaptea vine şi se lasă, Friguroasă peste noi, Luna cu lumină pală Peste codru se revarsă. Bate vântul, zboară noaptea Frunzele au cazut toate Şi-au format covor, ca marea, Din petale presărate. Se sting stele, pleacă luna,

Şi lumina se revarsă Peste noi ca-ntotdeauna, Pare astăzi mai frumoasă. Zile pline, vise goale Flori albastre, vişinii Nisip rece, ploi usoare, Azi te duci, când o sa vii? Tristă-i ramura, căci plânge Se usucă şi se lasă, Aruncată peste gardul Ce-o facea mai arătoasă. Iarba crește, timpul scade, Totul, totul se transformă. Cu o forţă mare arde, Dispărând ca o fantomă...

Bibliografie: 1. Călinescu. Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 2. Cifor, Lucia, Principii de hermeneutică literară, Iaşi Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“, 2006; 3. Umberto Eco, Lector în fabula, Bucureşti, Editura Univers, 1991.

4 Călinescu, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii, Iasi, Editura Polirom, 2003, p. 13.

140

Hermeneutică parodică în romanul la gloria de giuseppe berto

HERMENEUTICĂ PARODICĂ ÎN ROMANUL LA GLORIA DE GIUSEPPE BERTO Profesor dr. Corina DORCU Publicat în aprilie 1978, cu şase luni înainte de moartea autorului, La gloria este incontestabil, unul dintre marile romane consacrate personajului Iuda. Alegerea unei tematici religioase poate să surprindă la un autor reputat comunist. Giuseppe Berto era cunoscut dinainte, oferind neorealismului câteva dintre operele sale, printre care Cerul e roşu1 (1947), făcând şi un ocol remarcabil în psihanaliză cu Il male oscuro (1964), capodopera sa, sau în ecologie cu O, Serafina (1973). Dar aparenţele sunt, ca de obicei, înşelătoare. Începând cu 1948 se observă în scrierile romancierului veneţian un sentiment evident de nelinişte metafizică. Un indiciu al acestei preocupări apărea în titlul uşor derizoriu al unui pamflet (Le opere di Dio), care reface exodul unei familii de ţărani ce fug din calea războiului. Şaisprezece ani mai târziu, în anul apariţiei romanului Il male oscuro, anxietatea de care suferă romancierul, se observă mai bine în L’uomo e la sua morte, o piesă de teatru. Eroul, un angajat asasin mafiot, urmărit de poliţie şi de propriii complici, se numeşte Salvatore, prenume foarte răspândit în Sicilia dar, de asemenea, apt să favorizeze identificarea cu eponimul hristic. Ne imaginăm că era delicat să împingi mult mai departe asocierea între Salvatorul evanghelic şi acest Salvatore, care înainte de ora răscumpărării a fost omorât din cauza altuia. În 1966, Berto publică în Il resto del Carlino, cotidian bolognez, un articol cu un titlu cât se poate de explicit: La mia lettura dei vangeli2 . Un pas spre metafizica Scripturilor este făcut. Şase ani mai târziu, romancierul prezintă la Editura Rizzoli La passione secondo noi stesi, o primă schiţă a romanului La gloria. În această piesă de teatru, istoria lui Iisus este abordată indirect, sub forma unei dezbateri, la care participă un eşantion reprezentativ al societăţii civile: un psihanalist, un sociolog, un jurist, tineri, menajere şi alţii3. Apariţia acestui roman al lui Berto nu este un eveniment fortuit, ci fructul unei reflexii ce se întinde pe parcursul a trei decenii şi coincide cu tot parcursul romanesc (şi dramaturgic) al autorului. Iuda al lui Berto Încarnează într-o mare măsură ideile romancierului. Discipolului chinuit îi corespunde un scriitor îngrijorat, mereu în alertă. Avea dreptate criticul Francesco Grisi afirmând: „Berto aveva sempre paura di entrare nella vita. Era un groviglio di contraddizioni. Trovata una verita la metteva subito in dubbio. Ma soffriva. La sua angascia era quella di chi è destinato a navigare sempre. Mai un porto dove fermarsi”4. Această opinie este împărţită de ansamblul specialiştilor în opera lui Berto. Dacă scriitorul veneţian nu avea un renume solid, mai ales în străinătate, e din cauza nerăbdării sale, intransigenţei şi gustului său pentru bifurcare, toate au derutat şi au sfârşit prin a speria critica. În Cartea de nisip, Jorge Luis Borges scrie câteva fraze referitoare la mitul hristic ce pot fi 1 Publicată în România în 1989 la Editura Univers. 2 Giuseppe Berto, La mia lettura dei vangeli, în Il resto del Carliono, 18.12.1966, versiunea online (www.ilrestodelcarlino.it). 3 Apud. Carlo Bo în prefaţa romanului La Gloria de Giuseppe Berto, Milano, Editura La Scala, 2001, p. 2. 4 Francesco Grisi, La feconda impazienza, în Il secolo d’Italia, 7.12.1988, („Berto avea mereu frică să intre în viaţă. Era un nod de contradicţii. Găsind un sâmbure de adevăr, imediat îl transforma în îndoială. Dar suferea. Angoasa sa era a unei persoane destinată mereu să călătorească, negăsind un port unde să se oprească”.), traducerea noastră.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

141

o introducere în tratarea acestei opere: „În tragedia Crucii, scriu cu o anumită reverenţă, au fost actori voluntari şi involuntari, toţi esenţiali şi fatali. Involuntari au fost sacerdoţii care au dat banii, involuntară a fost mulţimea care l-a ales pe Baraba, involuntar a fost procuratorul Iudeii, involuntari au fost romanii. Voluntari au fost doar doi: Iuda şi Mântuitorul. Iuda aruncă cei treizeci de arginţi, preţul salvării sufletelor şi se spânzură. Avea şi el treizeci şi trei de ani ca şi Fiul Omului. [...] Toţi au participat la ora gloriei”5. În versiunea lui Berto, Iuda este dotat cu o personalitate foarte complexă care s-a dezvoltat într-un mediu fecund şi în circumstanţe favorabile. El strigă Eternului din adâncurile pământului, invitându-l să nu-i asculte vocea. Acea divinitate misterioasă este absentă, indescifrabilă. Şi totuşi acest roman are o disperare umană şi o vocaţie sau o aspiraţie, reîntoarcerea la Unitatea profetizată de Mesia cel trădat. Iuda invită Eternul să nu-i asculte vocea: dar această operă este ultima tentativă, şi nimic nu e făcut voluntar, de comunicare cu omul, născut pentru a fi instrumentul unui semn divin. Iuda narează la persona întâia parabola existenţei sale. Romanul este împărţit în o sută douăzeci şi unu de paragrafe. Primele două descriu ambientul şi situaţia precedentă venirii lui Mesia. De 400 de ani Dumnezeu tace: poporul israelian e dominat de Imperiul Roman, aşteptarea unui Mântuitor este dureroasă şi extenuantă, sute de profeţi înşală poporul. Dar, iată cum Berto introduce protagonistul în operă în paragraful al treilea: “Io, Giuda Iscarioto, nato a Gerusaleme da un padre mercante, cresciuto all’ombra del Tempio, instruito nella Legge e nelle Scritture, osservante delle norme e dei precetti, legato agli zeloti per cospirazione e fuggito dalla città santa per scampare alla croce, percorrevo le terre d’Israele ansioso che l’Eterno Adonai si manifestasse mostrandomi un segno della sua potentza, o della sua vanità. Ero giovane, e impaziente.”6 Iuda nu mai este un individ ticălos, cum este descris de Ioan în Evanghelia sa, ci un intelectual de o bună formare, care se alătură zeloţilor în cunoştinţă de cauză şi care e constrâns să fugă de romani şi de preoţii Templului. Este descris ca un tânăr neliniştit şi idealist, cunoscător profund al textelor sacre şi dedicat sincer Dumnezeului său. Atât de imensă este dorinţa unui semn al existenţei lui Dumnezeu, încât acesta se teme constant că această nerăbdare a sa împiedică apariţia mult aşteptatului semn. Nu este dificil de descoperit primele contururi ale îndoielii. Adonai poate fi măreţ, sau poate fi o pură vanitate; poate fi Eternul sau infinitul. Iuda este deci un căutător al adevărului din timpul său. Personajul este un om angajat şi conştient de problemele epocii: „Mai, in nessun momento della nostra dura storia [...] mai eravamo stati cosi smarriti e divisi, mai le nostre anime tanto cascate nella polvere e sovrastante l’ombra della morte”7. În comparaţie cu Iuda din Evanghelia lui Ioan, cel al lui Berto este lucid şi are un angajament, însă cu toate acestea este foarte instabil. Ataşamentul său la o cauză este departe de a fi manifestat. Înainte de a confrunta analiza personajului Iuda, există o întrebare la care nu vom găsi răspuns: cum şi când Iuda a putut să scrie o Evanghelie despre moartea lui Hristos când el însuşi s-a pierdut? Întreg romanul este plasat înaintea acestei pietre de poticnire care supune logica unui nepoliticos test şi obligă scriitorul să-şi desfăşoare bogăţiile imaginaţiei. La Berto, nimic nu 5 Jorge Luis Borges, Cartea de nisip, traducere de Cristina Haulica si Andrei Ionescu, Iaşi, Editura Polirom, 2011, p. 78. 6 Giuseppe Berto, La Gloria, Editione BUR La Scala, Milano, 2001, p.12-13, („Eu, Iuda Iscarioteanul, născut la Ierusalim, dintr-un tată comerciant, crescut la umbra Templului, instruit în Lege şi Scriptură, respectuos cu normele şi preceptele, legat de zeloţi printr-o conspiraţie, am fugit din oraşul sfânt ca să scap de cruce. Băteam pământul Israelului vechi în care Eternul se manifestase, demonstrându-mi un semn al puterii sale, al vanităţii sale. Eram tânăr şi nerăbdător.”), traducerea noastră. 7 Ibidem, p. 9, („Niciodată, în niciun moment al istoriei noastre [...] nu am fost atât de degradaţi şi despărţiţi, niciodată sufletele noastre, atât de deschise spre ţărână, sau întunecate de umbra morţii.”), traducerea noastră.

142

Hermeneutică parodică în romanul la gloria de giuseppe berto

este simplu, nici chiar situaţia naratorului. Este imposibil de situat în timp naraţiunea lui Iuda. Suprapunând indicaţiile răspândite în text, observăm că Iuda evoluează pe o axă temporală care se întinde din epoca lui Iisus până la epoca contemporană. Naratorul ne mai spune că a fost mort pentru Iisus sau citează Biblia şi compară Evangheliile. Naratorul pare să fi supravieţuit personajului pe care-l întruchipează. Saltul lui Iuda nu se limitează, de altfel, doar la viitorul redactării Noului Testament; el întretaie secole pentru a evoca teoriile lui Camus, Freud, şi Engels. Pentru a face front unei incoerenţe ce derivă din alegerea lui Iuda ca narator, Berto forţează frontierele timpului şi recurge la anacronisme îndrăzneţe. Procedeul este acceptabil, dar detonează într-un roman în care fantasticul nu joacă alt rol decât acela de a atribui Evangheliile canonice. Critica n-a lipsit să destăinuie ceea ce ea califica ca slăbiciune. La apariţia cărţii, Lorenzo Mondo comenta: „In fondo, quelle che più disturbano, perché appiccicate e casuali, sono le citazioni dalla nostra contemporaneità”8. El este totuşi de acord de a nu subestima dibăcia lui Berto. Rupând romanul logicii temporale tradiţionale, el a dorit probabil să evite ca Iuda să fie un martor ocular istoric, credibil. Evanghelia personajului său nu pretinde să fie o relaţie istorică, ci un studiu psihologic. Predominanţa elementului psihologic se manifestă încă de la primele pagini ale romanului. La un moment dat, Iuda nu ne informează asupra peripeţiilor care au dus la fuga sa din Ierusalim. Acest episod, care putea da loc unei analize politice lungi, este eliminat. Iuda nu se va mai preocupa niciodată de mediul înconjurător. Exceptând taverna lui Aser, punctul de întâlnire al zeloţilor Ariel, Mahat şi Emon, locurile pitoreşti sunt descrise cu economie. Interesul lui Berto este orientat către psihicul lui Iuda şi nu spre peisajele Iudeii. Fuga lui Iuda este o fugă în viitor, căci rupt de trecutul său personajul caută un sens existenţei sale. Ignorând orice, el aşteaptă un semn. Nedumerirea precipită naratorul într-o veritabilă obsesie semiotică. Crezând că va câştiga o certitudine, Iuda se deschide la toate propunerile şi solicitările. În primele ore ale căutării sale el se îndreaptă spre Adonai Eternul. Entitate tăcută cu o forţă generică, Adonai este interlocutorul omului dezorientat, dar nu şi consolatorul intelectualului în căutarea unui credo. În faţa tăcerii acestuia, Iuda îşi urmează peregrinarea ajungând la malurile Iordanului, unde îl întâlneşte pe Ioan Botezătorul. Iuda se gândeşte că poate fi el Fiul lui Dumnezeu şi aşteaptă ca Ioan să-i întărească această convingere. Când acesta îl fixează cu privirea, Iuda merge până a se lăsa străpuns de cea mai grandioasă îndoială. Încă de la prima întâlnire cu Ioan recunoaşte în profeţiile sale şi în puritatea sufletului, un suflu al Eternului. Atât de mare este dorinţa de adevăr şi Dumnezeu în Iuda, încât vor fi suficiente misterioasele şi puţinele cuvinte ale lui Ioan Botezătorul ca să-l scoată din îndoială. Incapacitatea sa de a descoperi un semn face să se gândească că el ar fi Alesul. Această bănuială îl face să agonizeze cu întrebări arzătoare: „Tutta la notte, o Eterno mio Dio, soffocato l’impaziente ma non la febbre, t’interrogai: prosternato, sgomento, anelante. Stendi su quelli che t’amano la tua grazia, e sui puri la tua bonta”9. Sau în altă parte: „Allora rispondi, Eterno mio Dio: sono io il Messia, il Re promesso, l’Unto?”10. Şi cum tăcerea se prelungeşte Iuda nu are nicio certitudine. În timpul nopţii devine o grotescă anamorfoză a lui Hristos dar confuzia se destramă o dată cu primele licăriri ale zilei. În dimineaţa următoare, Iuda revine la Botezător şi-l întâlneşte pe cel care se numeşte 8 Lorenzo Mondo, Giuda il tradito, în La Stampa, 13.10.1978, versiunea online (www.lastampa.it), („ În fond, ceea ce deranjează mai mult sunt citatele forţate şi aleatorii ce aparţin epocii noastre”.), traducerea noastră. 9 Giuseppe Berto, op. cit., p, 19, („Toată noaptea, o Dumnezeul meu eu mi-am domolit neliniştea şi nu febra. Eu te-am întrebat, prosternat, înnebunit, liniştit. Coboară peste cei care iubesc graţia ta şi aşteaptă bunătatea ta”.), traducerea noastră. 10 Ibidem, p. 21, („Deci răspunde-mi, Eternul meu Dumnezeu: sunt eu Mesia, Regele promis, Unsul?”), traducerea noastră.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

143

Rabbi. Adâncit în îndoială, acesta îl vede pe Iisus îndreptându-se spre Iordan, la verişorul său Ioan. În ciuda dorinţei sale de a se supune unui învăţător, el nu se arată pătruns de Iisus de la început. Treptat îşi va schimba părerea. De altfel, primul venit apărea ca un primus inter pares: „Questo Rabbi era quanto di meglio mi fosse capitato finallora, e dietro a lui andavo per ragionamento, forse per incantamento, non per fede. Ma la fede, come venne detto piu tardi, è data, noi posiamo farci poco o niente”11. Ascultându-l pe Ioan, vorbind despre Iisus ca despre cel aşteptat, Iuda se simte ca atins parcă de orgoliu, gândindu-se dacă cei doi nu au cumva un pact, căci el nu văzuse când a coborât porumbelul la botezul lui Iisus. Iuda n-a fost niciodată animat de o pasiune mistică, păstrând mereu o fărâmă de ironie şi de scepticism care-l împiedică să elaboreze o teogonie prematură şi cu siguranţă eronată. El aparţine evident unei elite intelectuale, iar modul său de gândire este de ordin dialectic. Totuşi Iisus se impune progresiv în ochii săi, până în punctul în care Iuda nu întârzie să fie confruntat cu problema credinţei. Studiind privirea lui Mesia acesta se simte victima magnetismului său. Din cel mai bun dintre toţi, Iisus devine motivul de a trăi al lui Iuda: „M’aveva sottomesso. Se non era l’Unto che attendevamo, chi era? Elia? Un profeta? O emanazione di Beelzebub? Comunque, ormai nelle sue mani ovevo messo la mia vita”12 . Dar discipolul potenţial n-a fost vindecat de obsesia sa semiotică. Ea trece prin nişte transformări. Iuda începe prin a-l interoga pe Dumnezeu pe socoteala lui Iisus: „e io comme sempre chiedevo all’Eterno un segno che mi facesse capire se quel Rabbi al seguito del quale m’ero messo con tanta buona volontà, fosse l’Unto, o un profeta qualsiasio un cialtrone simile ai tanti che allora giravano per le terre d’Israele, solo un po meno cialtrone. Non ci furono segni”13. Tăcerea inexorabilă a lui Adonai îl duce pe Iuda spre sondarea divinităţii lui Iisus, dar încă o dată ajunge la constatarea că niciun semn nu-i vine de la Adonai. Contradicţiile lui Hristos, obscuritatea cuvintelor sale, caracterul lor excesiv aluziv, corespund tăcerii lui Adonai. Totuşi, după învierea lui Lazăr, Iuda încetează să mai oscileze între speranţa unui semn care apare şi decepţia semnului care se şterge. Acesta este un semn aşteptat de personaj care începe să creadă. De-a lungul drumului său, Iuda se îndepărtează de tot ceea ce putea să-l distragă de la căutarea sa. Naraţiunea sa apare ca lipsită complet de lucruri inutile. Această îngrijorare de a sacrifica detaliul în favoarea esenţialului, face din Berto, în orice caz din romanul său, un emul demn de Pär Lagerkvist, a cărei operă abordează într-o manieră particulară Vechiul şi Noul Testament. Ca şi autorul romanului Baraba14, Berto foloseşte un stil foarte curat, aproape minimalist. Fraza este scurtă, deseori paratactică, cu un asindet frecvent şi o economie constantă. Această „dezbrăcare” stilistică şi sintactică afectează în egală măsură raporturile dintre personaje. Autorul focalizează totul pe schimbul dintre Iuda şi Iisus. Referirea la celelalte personaje este văzută doar ca un accesoriu. Această bipolaritate găseşte un ecou în structura binară ce caracterizează naraţiunea. Privite din acest unghi, legăturile dintre narator şi naratar furnizează indicaţii preţioase. Iuda se foloseşte mereu de un monolog interior, dar nu ezită să caute dialogul. Din primele pagini ale 11 Ibidem, p. 28, („Acest Învăţător era cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat până atunci. După el mergeam nu din raţionament sau din credinţă ci din încântare. Dar credinţa, cum vine mai târziu, noi putem puţin sau nimic”.), traducerea noastră. 12 Ibidem, p. 45, („M-a acaparat cu totul. Dacă nu era Unsul pe care-l aşteptam, cine era? Ilie? Un profet? Sau o emanaţie a lui Belzebut? Cu toate acestea, mi-am depus viaţa în mâinile sale”.), traducerea noastră. 13 Ibidem, p. 51, („Iar eu ca de obicei întrebam Eternul să-mi dea un semn dacă acest Învăţător pe care am dorit să-l urmez din bunăvoinţă era Unsul sau un profet oarecare similar cu mulţi care merg pe pământul Israelului, doar că aceasta era mai puţin şarlatan. Nu au fost semne”.), traducerea noastră. 14 Iată încă un roman care este, după părerea noastră, inspirat din apocrife.

144

Hermeneutică parodică în romanul la gloria de giuseppe berto

naraţiunii sale, situaţiile se succed cu un ritm continuu. La început, acesta îl ceartă pe Adonai, care rămâne mut. Când îl întâlneşte pe Iisus, îl consideră dintr-un ochi inchizitor şi vorbeşte despre el la persoana a treia. În continuare, până la sfârşitul romanului, Iisus îi succedă lui Adonai în anchetele sale. Din păcate, iniţierile dialogului nu depăşesc niciodată studiul apostrofei şi întăresc îndoielile lui Iuda. Dacă acesta recurge foarte des în naraţiune la persoana a treia, nu e din cauza unei alegeri stilistice ci este o urmare a atrofierii funcţiei fatice. Această dificultate extremă întâlnită de fiecare dată când trebuie să stabilească contactul, îl abate pe Iuda de la anturajul său şi consolidează binaritatea naraţiunii. În planul metaforic, Iuda foloseşte deseori elementul bivalent (ca umbra versus lumina) pentru a reprezenta legăturile sale cu Iisus. De-a lungul secolelor, această imagine, aşa cum el însuşi o constată, s-a banalizat: „Nella nostra vicenda, dove i manichei di tutti i tempi hanno trovato conforto, Tu sei la luce e io sono la tenebra: abbiamo confortato inumerevoli crudeltà e ingiustizie”15. Iuda pare să considere această metaforă dualistă cu detaşare, cu oarecare ironie, nerămânând marcat de ea. Chiar dacă acest lucru nu rezultă explicit din naraţiune, el rezultă din împrejurări. Când Iuda încearcă săşi definească poziţia vizavi de Rabi, el crede în soarta sa: „e io alcuni passi indietro, forse non intimo, ma oscuramente necesario”16 . Cu siguranţă inconştient, şi totuşi într-o manieră abia ascunsă, Iuda se vede ca o umbră a lui Iisus, ceea ce nu-l arată ca intim, dar necesar, o prezenţă obscură. În ciuda contactului sincer, imediat cu Iisus, Iuda stabileşte cu o anumită reciprocitate, care i se pare la început neroditoare: „Era lui la lampada nell’ingresso e io avrei dovuto vedere la luce con la forza del mio spirito”17. Dar Iuda n-a înţeles încă că destinul umbrei este de a nu deveni niciodată lumină; cel mult o margine de clar-obscur, o zonă infimă de tranziţie unde diferenţele se estompează. Ieşind din umbră el îşi va concepe trădarea luminii supreme, dar acest lucru îl va arunca în umbra umanităţii. Personajul este exact la punctul de intersecţie al umbrei cu lumina; nici una, nici alta, una sau alta, în funcţie de perspective, mereu evaziv, ambiguu şi, în consecinţă, foarte atrăgător pentru romancierii de astăzi. Statutul naratorului, recurgerea frecventă la metafora umbrei şi a luminii, pun în evidenţă antinomia Iisus/Iuda. O constantă de răsfrângere a luminii tinde totuşi să anuleze sau să atenueze această opoziţie. Iuda la Berto este primul apostol în timp şi cel mai important. Ceilalţi intră în scenă mult mai târziu. Dar contrar celorlalţi aleşi de Iisus, acesta îşi impune, mai mult sau mai puţin, candidatura. Toată ambiguitatea relaţiei Iisus/Iuda se manifestă la revenirea lui Rabi din deşert. El îl regăseşte pe Iuda, dar nimic nu ne spune că această a doua întâlnire este dorită. În orice caz, Iisus nu pretinde decât o atenţie distrasă discipolului său. El este mai degrabă iritat de nesfârşitele lui întrebări. În optica sa, nu există schimbare ci o urmare de ordin unilateral, iar Iuda percepe foarte bine această atitudine: „Coinvolegva, vincolava, pretendeva, in cambio offriva durrezza”18 . Judecata lui Iuda nu este pătată de subiectivitate; Iisus însuşi recunoaşte severitatea caracterului său. Dar în sufletul său, discipolul ascunde un alt sentiment. Chiar dacă îndoiala nu încetează să-l năvălească, el ştie că raportul său cu Iisus nu este într-un sens unic. El ia cunoştinţă de legătura ce există între el şi Rabi. Şi în spatele jocului de umbră şi lumină, în afara scurtelor momente ce sunt nişte fosfene, el vede o legătură, şi nu contează de care: „communione di morte”19. Astfel, Iuda are frumosul joc de a-l transforma pe Iisus în căminul 15 Giuseppe Berto, op. cit., p. 31, („În istoria care ne priveşte, manicheii din toate timpurile au găsit un ajutor: Tu eşti lumina iar eu sunt umbra, am suferit o mulţime de cruzimi şi injustiţie”.), t.n. 16 Ibidem, p. 59, („eu la câţiva paşi în urmă, poate nu eram intim, dar cu siguranţă necesar”.), t.n. 17 Ibidem, p. 106, („El era lampa de la intrare, iar eu trebuia să văd lumina cu forţa spiritului meu”.), t.n. 18 Ibidem, p. 46, („El angaja, lega, solicita: şi-ţi oferea duritatea sa”.), t.n. 19 Ibidem, p. 65, („o legătură de moarte”), t.n.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

145

unui sistem de reflecţie, de unde pleacă şi rezultă istoria omenirii: „Nelle tue parole i tempi si confondevano, passato e futurro si mescolavano al presente, parlavi di certe cose e non si capiva se le pensavi già accadute nel Libro, o imminenti, o alla fine dei tempi”20. Iuda e conştient că şi el constituie o parte din acest mecanism universal. Efortul pe care şi-l obligă Iuda pentru a clarifica raporturile cu Iisus nu se adresează a priori unui auditoriu sau unui cerc de cititori. El îşi consemnează notele într-un fel de jurnal, care prin definiţie nu cunoaşte destinatarul. În spatele jurnalului lui Iuda se ascunde cu toate acestea o Evanghelie: cea a lui Giuseppe Berto. Acest joc al măştilor conferă romanului o etichetă particulară. Din punct de vedere al formei, nimic nu permite clasarea romanului La gloria în categoria Evangheliilor fictive. Apare totuşi un detaliu ce nu este lipsit de importanţă: naraţiunea este împărţită în capitole scurte ce imită capitolele din Evangheliile canonice. Berto nu forţează totuşi similitudinea, jucându-se cu cifrele: la 89 de capitole ale Evangheliilor corespund 121 de capitole în roman. De când romanul trece stadiul confruntării între Iisus şi Iuda pentru a aborda analiza caracterului şi programului lui Hristos, el trece încă de la început într-o apocrifă evanghelică. Iuda abandonează uneori studiul specular al legăturilor sale cu Iisus pentru a medita la personalitatea acestuia şi la descoperirea aurei misterului ce-l înconjoară. Astfel încât, el câştigă involuntar eticheta de evanghelist. Ca şi alţi Iuda literari, acesta este un zelot îngrijorat de soarta Palestinei. Primul său reflex este evaluarea intenţiilor şi a capacităţilor politice ale lui Iisus. Iuda nu pune în discuţie talentul său politic dar nu are de ales: „Ma so senza alcuna incertezza che è dal tempo di Moisè che non appare in Israele un uomo tanto capace di farsi seguire dalle masse. Chiunque desideri le liberazione del popolo, ogni deve accordarsi con lui”21. În revanşă, el este mai puţin sigur de intenţiile sale. Când, după intrarea sa triumfală în Ierusalim, Rabi se retrage în Betania, Iuda obţine dovada irefutabilă că mesajul său politic este redus la porţiunea minimă. Erorile repetate ale lui Iisus demonstrează că el nu are în inimă independenţa semenilor săi. Îndreptându-se spre o explicaţie psihologică, el nu întârzie să descopere rolul preponderent pe care-l joacă moartea în existenţa şi doctrina lui Iisus. Berto a tratat mereu tema morţii cu o anumită familiaritate. În L’uomo e la sua morte, piesă cu un titlu evocator, Salvatore Ribera, eroul, nu vorbeşte decât despre acest lucru: „Mi sto portando la morte appresso. Non serve scappare da un luogo all’altro: io vado, e quella mi viene appresso”22 . Un pic mai departe el exclamă: „Un uomo può andare verso la morte per forza din circonstanze, può perfine desiderare di morire, se è troppo stanco”23. În articolul său La mia lettura dei vangeli24 Berto îi împrumută lui Iisus aceeaşi atitudine ca a lui Salvatore, afirmând că ceea ce-ţi sare în ochi, citind evangheliile, este caracterul spontan al morţii lui Hristos. El a mers spre moarte cu temeritate şi încăpăţânare. În La Gloria, Berto exploatează o temă deja amplu 20 Ibidem, p. 142, („În cuvintele tale timpul se confunda, trecutul şi viitorul se amestecau în prezent. Tu vorbeai de anumite lucruri iar noi nu înţelegeam dacă tu le gândeai deja petrecute în Carte sau iminente, sau spre sfârşitul timpului”.), t.n. 21 Ibidem, p. 79, („Dar ştiu, fără nicio incertitudine, că încă din epoca lui Moise n-a apărut în Israel un singur om capabil să facă masele să-l urmeze. Cine doreşte eliberarea poporului astăzi, ar trebui să-l urmeze”.), t.n. 22 Giuseppe Berto, L’uomo e la sua morte, Marcelliana, Brescia, 1964, p. 75, („Moartea atârnă în urma mea. Nimic nu mă ajută la fuga dintr-un loc în altul: oriunde aş merge ea mă însoţeşte”.), traducerea noastră. 23 Ibidem, p. 122-123, („Un om poate merge spre moarte sub presiunea circumstanţelor, dar el, de asemenea, îşi poate dori moartea dacă e prea laş”.), t.n. 24 Giuseppe Berto, La mia lettura dei vangeli, în Il resto del Carliono, 18.12.1966, versiunea online (www.ilrestodelcarlino. it).

146

Hermeneutică parodică în romanul la gloria de giuseppe berto

dezvoltată în altă parte. Iuda îşi dă seama imediat de atracţia pe care moartea o exercită asupra Învăţătorului său şi că acesta se apropie de el de fiecare dată când atracţia morţii apare. Calea funebră devine dialectică cu o morţii comuniune, sintetizând raporturile între Iisus şi Iuda. Fondată pe aceste premize, îndoiala lui Iuda creşte în măsura în care interpretarea thanatosului hristic se precizează. El înţelege că pentru Iisus moartea este termenul ultim şi absolut. Mult mai târziu va înţelege că moartea şi viaţa, ca umbra şi lumina, prezintă afinităţi. Moartea nu se mai opune vieţii ci o extinde. Iuda este, fără-ndoială, primul om care trebuie să descifreze enigma eshatologiei hristice: „Infatti accade che il principio vitale che tu impesoni è a conti fatti, un principio di morte; l’unica vita è la vita eterna”25. Iuda adoptă parcă o nouă concluzie: moartea este Dumnezeu. Nu este întâmplător că Învierea lui Lazăr constituie semnul aşteptat şi văzut de Iuda. Victoria lui Hristos asupra morţii deschide definitiv ochii lui Iuda şi va face din el un agent al vieţii când Iisus îi comandă satisfacerea unei nevoi a morţii la orele decisive din grădina Ghetsimani. Fascinaţia pe care moartea o exercită asupra lui Iisus este amplificată de dorinţa lui Berto, dar ea este deja la baza Evangheliilor. Intervenţia autorului devine aparentă iar uneori ostentativă căci el întreprinde elucidarea acestei nevoi de moarte. El propune două explicaţii: o naştere în afara normelor şi masacrul inocenţilor. Naraţiunea naşterii este relativ ortodoxă. Autorul nu se abate de la hipotext decât atunci când Iosif, ca o protestare, schimbă numele de Emanuel, sugerat de înger, în Iisus. Dar interpretarea naşterii este mult mai îndrăzneaţă. Berto asociază comportamentul viitor al lui Iisus la reacţiile lui Iosif şi ale Mariei. Iosif, cu orbirea sa, inspiră un complex de inferioritate pentru Iisus: „Una situazione non tanto facile per un falegname, specie se di discendenza davidica, e si sa che le frustrazioni dei padri anche di quelli putativi, finiscono per ripercuotersi sui figli: ne nascono facilmente complessi d’inferiorita”26 . În opoziţie, Maria este foarte mândră de vocaţia fiului său pe care l-a născut şi duce la apariţia în el a unui complex de superioritate: “Dal lato opposto la vergine madre altra alternativa non aveva all’infuori di insistere, con orgoglio, sulla versione del concepimento per opera dello spirito, e si mostrava esultante perché l’Altissimo aveva rivolto lo sguardo sudi lei, umile serva, e sicuramente infinite volte, dandoTi il latte, cambiandoTi i panni, cullandoTi finche non avessi preso sonno, Ti avrà detto e ripetuto ch’eriil figlio vivente di Dio: può nascerne un complesso di superiorità che poi, agendo dall’inconscio, dà ad uno, la forza di convinzioni di cui un altro non è capace”27. În secolul lui Freud şi al lui Wilhelm Reich, această explicaţie nu luminează incontestabil prin originalitatea sa. Berto nu se mândreşte cu profesarea ideilor noi, el îşi citează mereu sursele. Această intervenţie, aparent ciudată, nu poate avea decât un singur ţel: relativizarea istoriei lui Iuda şi de a reaminti că în trezirea apostolului se ascunde un romancier contemporan. Autorul nu încearcă să dispară în spatele naratorului. 25 Giuseppe Berto, La Gloria, ed. cit., p. 170, („Se dovedeşte, cu siguranţă, că principiul vital pe care Tu îl încarnezi este un principiu al morţii: unica viaţă este viaţa eternă”.), t.n. 26 Ibidem, p. 33, („Nu era o situaţie comodă pentru un tâmplar, mai ales pentru unul care descindea din regele David. Se cunoaşte că frustrările taţilor, chiar şi a celor presupuşi, sfârşesc prin a se repercuta asupra fiilor lor: rezultă de aici facil complexe de inferioritate”.), t.n. 27 Ibidem, p. 33, („Pe de cealaltă parte, mama virgină, nu avea altă alternativă decât să insiste cu orgoliu asupra versiunii conceperii prin opera Duhului Sfânt, şi se arată entuziastă căci Preaînaltul şi-a pus privirea asupra ei, slujitoarea umilă, şi cu siguranţă de mii de ori, dându-Ţi lapte, schimbându-Ţi scutecele, legănându-Te pentru a adormi, ţi-a spus şi ţi-a repetat că tu eşti Fiul viu al lui Dumnezeu: poate rezulta un complex de superioritate care, prin urmare, sub efectul inconştienţei, furnizează un fel de persuasiune pentru care un altul se arată incapabil”.), t.n.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

147

A doua propunere, legată de masacrul inocenţilor, nu este mai puţin inedită. În consecinţă, Berto se referă la teoria pe care Albert Camus o expune în opera La Chute (şi aici îşi divulgă sursele) : „Ma tu, crescendo, forse avrai cominciato a chiederti si, per mostrarti la sua sollecitudine, era proprio necessario che l’Eterno facesse una starge d’innocenti, e può esserne nato un complesso di colpa, il pensiero che qualcuno dovesse pagare per una così misteriosa ingiustizia”28 . Berto afinează totuşi teoria lui Camus. El o extinde nu doar la comportamentul lui Iisus ci la întregul doctrinei sale. Dragostea universală devine compensarea unei greşeli. Un pic mai târziu în roman, Berto propune o alternativă care, prin faptul că nu atrage bunele graţii ale teologilor, prezintă un supliment de interes literar: „Avevi in mente, quand’eri triste, solo gl’innocenti trucidati a Betlemme per rendere memorabile la Tua Nascita?”29. Între moştenirea psihanalitică şi metafizică intimă, autorul nu efectuează niciodată o alegere pe jumătate. Acesta este cel mai mare reproş pe care îl adresăm acestui roman. Berto nu modifică substanţial personajul arhetip Iuda. În orice caz, el nu alterează faptele raportate la trădare, ci se mulţumeşte să le reinterpreteze. De altfel, personajul său neagă să fi comis un act de trădare. După el, Iisus este cel care i-a dat ordin să-l trădeze înainte ca Scripturile să se împlinească iar nevoia sa de moarte a găsit o ieşire în el. Iuda se limitează să precizeze că el a rămas mereu la înălţime, contrar altor discipoli. Dintre toţi romancierii care au fost ispitiţi de aventura transcrierii literare a Evangheliei, Giuseppe Berto este dintre cei care au lăsat minimum de spaţiu pentru rescrierea propriu-zisă. El se adresează unui erou cu siguranţă original chiar dacă are numele de Iuda şi evoluează întrun cadru arhicunoscut: Palestina romană. În ciuda neîndemânărilor sale, sau datorită lor, La Gloria tinde să demonstreze că Evanghelia oferă romancierilor personaje concrete ce-şi câştigă autonomia lor literară.

28 Ibidem, p. 35, („Dar crescând, ai început să te întrebi dacă pentru a-ţi arăta puterea a fost într-adevăr necesar ca Eternul să facă masacrul inocenţilor: rezultă de aici un sentiment de culpabilitate şi gândul că cineva a trebuit să plătească pentru o nedreptate atât de misterioasă”.), t.n. 29 Ibidem, p. 137, („Oare aveai în minte, atunci când erai trist, inocenţii asasinaţi la Betleem pentru a arăta naşterea ta memorabilă?”), t.n.

148

Descântecul şi blestemul – forme ale discursului magic în opera lui mihai eminescu

DESCÂNTECUL ŞI BLESTEMUL – FORME ALE DISCURSULUI MAGIC ÎN OPERA LUI MIHAI EMINESCU Profesor dr. Florin DORCU În primele societăţi umane, magia s-a născut ca o necesitate a omului de a-şi asigura traiul, de a influenţa forţele naturii în favoarea lui. De aceea, el rosteşte cuvinte magice, cântă, dansează pentru a îndepărta furtunile, pentru a obţine ploaie sau o recoltă bună, pentru a atrage asupra sa binecuvântarea spiritelor etc. Importanţa descântecului, a discursului magic a fost evidenţiat de mulţi teoreticieni, deoarece „formula este totdeauna esenţa performanţei magice”1. Aşa cum Dumnezeu a creat lumea prin cuvânt, la fel şi în magie cuvântul este potenţatorul unor lumi, diferită faţă de cea divină, o lume a umbrelor, a răului. Magia cuvântului este o dimensiune a poeziei, în general. Popoarele primitive erau conştiente de forţa discursului, de aceea toate ritualurile, magiile şamanilor, oratoria etc., „se întemeiau pe cuvânt ca ipoteză a magiei sunetelor”2. Descântecele pot să coboare chiar şi luna de pe cer, pot metamorfoza oamenii în animale, cum este cazul vrăjitoarei Circe care i-a schimbat oamenii lui Ulise, dar au şi puterea de a ucide şarpele în serviciul puterilor infernale. Mihai Eminescu a fost cucerit de această putere creatoare a cuvântului care ne domină, ne stăpâneşte: „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba este stăpâna noastră”, ne spune poetul. Conştient de importanţa acordată de poet cuvântului, Tudor Vianu scria: „Nimeni, înaintea lui, nu dispusese de posibilităţile limbii române cu o libertate suverană, la fel cu cea atinsă de Eminescu prin utilizarea tuturor funcţiilor limbii, a întregii ei fiziologii, a tuturor formelor flexiunii şi derivării ei. Limba română devine un instrument absolut docil în mâna lui magistrală şi poetul se foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu mai luminaseră niciodată într-o minte românească.”3 De aceea, Eminescu a fost numit, pe bună dreptate, unul din marii maeştri ai „alchimiei verbale”4. Cuvântul magic însă trebuie întrebuinţat cu grijă pentru a nu produce efecte devastatoare: „Vrei să dau glas acelei guri, Ca dup’a ei cântare Să se ia munţii cu păduri Şi insulele’n mare?” (I, 178). Descântecul În cultura română, descântecul este considerat a fi atât o formulă, un text care are o putere magică, în general de a îndepărta răul şi de a aduce binele, cât şi un ritual magic în sine care conţine toate elementele magiei. Artur Gorovei defineşte descântecul ca fiind „totalitatea cuvintelor pe care le rosteşte vrăjitorul sau fermecătorul care face leacul, vraja sau farmecul, de 1 Bronislaw Malinowski, Magie, ştiinţă, religie, traducere de Nora Vasilescu, Iaşi, Editura Moldova, 1993, p. 115. 2 Theodor Codreanu, Eminescu. Dialectica stilului, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1984, p. 82. 3 Tudor Vianu, Cuvânt despre Eminescu în Opere, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 644. 4 Theodor Codreanu, op. cit., p. 85.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

149

la care aşteaptă rezultate de mai înainte determinate”5. Trebuie specificat încă de la început faptul că se face deosebirea între discursul magic şi descântecele rostite în afara oricărui ritual magic, care au drept scop alungarea bolilor, vindecarea oamenilor de boli fizice şi psihice sau a animalelor. Acestea se fac în orice timp al zilei sau nopţii, afară de zilele de sărbătoare, susţine Paul Ştefănescu.6 Ambele formule magice fac parte din discursul magic, însă sunt rostite în împrejurări diferite şi cu scopuri diferite. Oamenii, pornind de la credinţa că bolile sunt de origine supranaturală, fie că sunt trimise ca o pedeapsă divină, fie că sunt opera duhurilor necurate datorate uneltirilor duşmane, caută vindecarea în mijloacele adecvate, susţine Aurel Candrea7. Descântecul este şi discursul magic pe care îl rosteşte magicianul, este acea parte a magiei care este ocultă, transmisă prin filiaţie magică, ştiută numai de practicant. Pentru nativi ştiinţa magiei înseamnă cunoaşterea descântecelor, iar la o analiză a oricărui act de vrăjitorie vom descoperi întotdeauna că ritualul este centrat în jurul rostirii descântecului8. Pe lângă descântec, mai este un cuvânt care are valoare magică: cântecul. Traian Herseni susţine că „a cânta, cu sens de incantaţie, se pare că nu s-a păstrat plenitudinar, dar prezenţa lui este atestată de verbul a descânta”9. Dochia este cea care cântă şi descântă: „Ea îşi cântă, ea-şi descântă, Legănând dintr-un picior Îi zicea încetişor.” (VI, 85). Cântecul cucuvăii din poezia Printre stânci de piatră seacă este un lung descântec care „Sub nebuna ei cântare” şi al cărei efect este magic, asemeni plantelor şi băuturilor magului: „Lumea doarme în descânt” (IV, 458). Puterea magică a cântecului păsării se răsfrânge asupra întregului univers: „Vezi cum luna îngheţată, Dintr’ al nourilor hău, Trece ca şi visul greu — Sună ‘n noaptea descântată Cântul trist din ceasul tău.” (Idem) Printre cei care au puterea de a descânta se află şi ursitorile şi geniile rele. În poemul Muşat şi ursitorile, cele trei „La cer ridică braţele lor goale, Uşoare-parc’ar fi de vânt plutite, Descânt’ copilu ‘n somn să nu se scoale.” (IV, 452). În Povestea Dochiei şi ursitorile, cele trei zâne autohtone îşi pregătesc actul ca pe un ritual, dansând în jurul copilului înainte de a-şi prezenta urările: „Când se leagănă de vânt, Când uşor de mâni se prind, Trag un danţ şi mi-l întind, Leagănul încungiurând Şi din gură - ncet cântând.” (VI, 91). Descântecul este o formulă magică ce poate fi rostită de oricine o cunoaşte, nu numai un mag 5 Gorovei,Artur, Literatura populară, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, 1985, p. 75. 6 Ştefănescu, Paul, Magia înaltă, Bucureşti, Editura Miracol, 1997, p. 87. 7 Candrea, Aurel, Folclorul medical român comparat, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 331. 8 Bronislaw Malinowski, op. cit., p. 115. 9 Herseni, Traian, Literatură şi civilizaţie. Încercare de antropologie literară, Bucureşti, Editura Univers, 1976, p. 126.

150

Descântecul şi blestemul – forme ale discursului magic în opera lui mihai eminescu

sau un iniţiat în magie, însă dacă cineva vrea să fie sigur că descântecul va fi cu leac, trebuie să se adreseze unei femei bătrâne. Această formulă magică, în general, se rosteşte în şoaptă. În general, bărbaţii nu descântă. Cei care descântă trebuie să îndeplinească nişte condiţii: să fie curaţi, să postească în acea zi etc. Spre deosebire de invocaţia magică, descântecul este însoţit de rugăciuni adresate divinităţii: performerii îşi fac semnul crucii, bat câteva mătănii, zic „Doamne ajută!” sau Tatăl nostru înainte de a începe descântecul propriu-zis. Formulele magice ale descântecului sunt specializate pe diferite boli sau probleme pe care le pot avea oamenii: sunt descântece de deochi, de figuri, de samcă, de lamoste, de dragoste etc. În Făt-Frumos din lacrimă, fata îi ţese tânărului o haină pe care o descântă astfel încât acesta să o iubească. Blestemul În folclor, blestemele sunt formule încărcate de o putere magică care sunt rostite pentru a evoca o nenorocire sau pentru a atrage mânia lui Dumnezeu asupra cuiva, atunci când persoanele care se folosesc de ele sunt supărate pe cineva. Victor Kernbach consideră că blestemul este un „act de magie lexicală, prin care se invocă mânia sau urgia unei divinităţi asupra unei fiinţe, unui obiect, unei acţiuni, adesea în scop de răzbunare sau dintr-un motiv justiţiar subiectiv”.10 Spre deosebire de descântec care are o bună intenţie, subliniază folcloristul, blestemul este mai mult o făcătură, de cele mai multe ori cu intenţie personală. În opera lui Eminescu termenul blestem are mai multe variante, populare şi literare, la singular şi la plural: blestem, blestemă, blesteme, blastămă, blestemuri, blăstămată, blăstemată, blestemat, a blestema etc. Recurenţa termenului şi a motivului decelează importanţa acestuia în opera eminesciană. Blestemul, ca motiv literar eminescian, scrie Brânduşa Armancă, se raliază întrebărilor pe care întreaga sa operă le pune în legătură cu un raport dramatic: vulnerabilitatea poetului în faţa autarhiei cuvântului. Nu întâmplător, Eminescu a introdus în antologia sa de literatură populară mai multe blesteme (cf. vol. VI, Lirica populară, unde poetul a adunat 12 blesteme populare), act ce va avea repercusiuni asupra câtorva poeme ale sale.11 Considerăm că în poemul eminescian Gemenii blestemul este cel mai sugestiv, datorită forţei pe care acesta o are în final: îndeplinirea lui. Aici, Sarmis apare la ospăţul de încoronare al fratelui, iar blestemul său năprasnic este rodul răzbunării, al mâniei sale, deoarece a fost trădat. Numai Tomiris, visul lui de aur, scapă blestemului furios al regelui. Sarmis, plin de ură, aruncă blestemul său atât asupra ţării: „În care nu-i credinţă, Unde un frate pe - altul s’ucidă-i cu putinţă!” (IV, 419) asupra conducătorilor: „O voievozi ai ţării, frângeţi a voastre săbii Şi ciuma în limanuri să între pe corăbii. Puteţi de-acum să rumpeţi bucăţi a mele flamuri, Mânjit pe ele-i zimbrul adunător de neamuri, De azi al vostru rege cu drag va să îngroape Domnia-i peste plaiuri, puterea-i peste ape.” (Idem), cât şi asupra fratelui său care l-a ucis pentru a-i luat tronul şi soţia: „Ş’acum la tine, frate, cuvântul o să ‘ndrept, 10 Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, Editura Albatros, 1983. 11 Armanca Brînduşa, Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metaforă magică în poezia românească modernă, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 110.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

151

Căci voiu să ‘ngălbenească şi sufletu-ţi din piept Şi ochi ‘n cap să-ţi sece, pe tron să te usuci, Să sameni unei slabe şi străvezii năluci. Cuvântul gurii proprii, auzi-l tu pe dos Şi spaima morţii intre-ţi în fiecare os. În orice om, un duşman să ştii că ţi se naşte, S’ajungi pe tine însuţi a nu te mai cunoaşte, De propria ta faţă, rebel, să-ţi fie teamă Şi somnul — vameş vieţii — să nu-ţi mai iee vamă. Te miră de gândirea-ţi, răsai la al tău glas, Încremeneşte galben la propriul tău pas, Şi propria ta umbră urmând prin ziduri vechi. Cu mânile-ţi astupă sperioasele urechi, Şi strigă după dânsa plângând, muşcând din unghii Şi când vei vrea s’o ‘njunghii, pe tine să te ‘njunghii!...” (IV, 420) Cu toate acestea, mânia lui Sarmis nu e nici acum potolită. Mânia lui ar dori să se reverse şi asupra lui Zamolxe, însă este conştient de infailibilitatea şi puterea zeului suprem, precum şi de faptul că blestemul lui nu ar avea niciun efect: „Te-aş blestema pe tine, Zamolxe, dară vai! De tronul tău se sfarmă blăstemul ce visai. Durerile ‘mpreună a lumii uriaşe Te-ating ca şi suspinul copilului din faşe.” (Idem) Chiar dacă nu-l poate blestema pe Zamolxe, într-o variantă a poemului, Sarmis blestemă zeii, soarele şi luna, prezenţi la ospăţul lui Brigbelu: Dară pe voi vă blestem, o zei, fără de milă In mine-aţi pus amorul — în inima ei silă. Blăstem asupra-ţi blândă şi cuvioasă lună! De propriul tău frate să te’ndrăgeşti nebună Şi palidă şi tristă, de el în veci departe Să fii lumin’a nopţii!... Să porţi în suflet moarte Cum eu o port... Te blastăm o soare strălucit Să îmbli mii de veacuri de soră-ta ‘ndrăgit... Pe cerurile negre aprinde-te... o rană... Să simţi adânc în suflet durerea mea tirană Şi când voi-vor cai-ţi în mare să s’adape Să scurgi lumină rosă pe turburele-i ape! (V, 422) Nu de puţine ori, dezamăgit de durerile vieţii şi ale iubirii, poetul îşi blestemă soarta şi cerul. Blestemele pe care poetul le rosteşte asupra sorţii în poezia Icoană şi privaz nu fac altceva decât să arate că cel care le rosteşte este un poet care, în veacul de mijloc, era tovarăş cu blestemul însuşi: „Da! ticălos e omul născut în alte vremi... Sincer, îţi vine soartea s’o sudui, s’o blestemi: Blăstămurile însăşi poet te - arată iarăşi, Al veacului de mijloc blestemul e tovarăş.” (IV, 289) Chiar şi Decebal, considerându-se minţit de toţi că va fi mare, înainte de moarte, îşi blestemă

152

Descântecul şi blestemul – forme ale discursului magic în opera lui mihai eminescu

soarta, poporul, chiar şi mama „Căci m-a născut şi m-a minţit cu basme, Chiar maica mea mi-a înşelat viaţa... Poporul, timpul, toate îmi şoptiră : Scoală-te, Decebal : tu vei fi mare!” (VIII, 51) În proiectul de teatru, Grue-Sânger, inspirat din legenda lui Alecsandri cu acelaşi nume, poetul prezintă povestea lui Mihnea care, ucigându-l pe domnitorul Iuga, este blestemat de urmaşii acestuia ca el şi vrăjitoarea lui de nevasta, să aibă un fiu care să-l omoare pe tată şi să se căsătorească cu mama lui. Trimiterea la mitul lui Oedip este învederată. „Ce vrei ? Uitat-ai oare c-ai blestemat pe Vodă Şi că de-a lui sămînţă legaşi acel blăstem? … Dar astăzi, cînd se naşte un monstru pe pămînt, Cu inima cea neagră ca Vodă Mihnea Sînger Şi-atît de otrăvită, setoasă de plăceri C-acea a mumei sale : un om ce-a fi în stare În furie s-ucidă pe tată-său — şi-n furie Dobit[oc]eştei patimi cu mă-sa să se culce.” (VIII, 138-139). Importantă este însă credinţa oamenilor în blestem, astfel încât, la naşterea fiului lor, Mihnea aude din gura lui Simbad zodierul lucruri groaznice. Pentru a evita nenorocirea, părinţii se despart de Grue pe care îl pun pe apa Bistriţei. Şi asupra Romei sunt aruncate două blesteme diferite: unul de către Decebal, care, supărat pe cucerirea Daciei, doreşte ca aceasta să aibă o lungă decădere şi o moarte pe măsura celei a Daciei sale. „Zeci de secoli vă urcarăţi, zeci de secoli să cădeţi, Viaţa voastră să nu fie decît o lungă cădere ! Cum aţi omorît voi un popor, astfel să muriţi şi voi”. (VIII, 49) Celsus, în schimb, rosteşte o imprecaţie din care reiese dorinţa lui de a vedea o ieşire din suferinţa amăgitoare a istoriei şi totodată o Romă destul de lungă vreme încă puternică pentru ca înnoirea popoarelor prin creştinism să nu fie prematură. „Fii blestemată, şi atît de crud Cît, spre-avea timp să porţi blestemul tău, Să fii eternă ! O Niobe gigantă, Încît spre a se-mplini blestemul tău S-ajungă-eternitatea-abia ... deci fi eternă!” (VIII, 65). Soarta „blestemată”, văzută de poet ca un „demon cu aripi negre”, este cea pe care se răzbună Andrei Mureşanu, deoarece aceasta se joacă cu vieţile oamenilor, aruncând „oarbă bobii”. Soarta nedreaptă care „La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue”, asemănată vrăjitorilor care aruncă bobii, este vinovată de nefericirea poetului. „Blestemarea sorţii, scrie Eugen Todoran, în cuvintele adresate zeilor care au hotărât nelegiuirea, presupune în relaţiile omului cu zeii o credinţă străveche în forţele ascunse, în duhurile rele, care pot acţiona asupra oamenilor prin puterea magică a cuvântului evocator.”12 Blestemul nu este numai un mijloc de a crea o atmosferă terifiantă în poezia eminesciană, nici numai un mod de răzbunare, ci un mod de a pune în evidenţă forţele originare ale cuvântului, puterea acestuia, atât creatoare, cât şi devastatoare. Abordat ca motiv literar, blestemul „devine un prototip magic, mediator între fondul tensionat al gândirii poetice şi imaginile care o 12 Todoran, Eugen, Mihai Eminescu. Epopeea română, Iaşi, Editura Junimea, 1981, p. 73.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

153

concretizează”.13 Blestemată nu este numai soarta, ci şi omenirea care, în Andrei Mureşanu, nu este decât o jucărie în mâna creatorului cel rău, conform maniheiştilor: „de sânge însetată E omenirea ‘ntreagă—o rasă blăstămată , Făcută numai bine spre-a domina pământul, Căci răutăţii numai îi datoreşte - avântul Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii.” (IV, 62). Soarta rea este văzută ca un demon cu aripi negre: „Se pare că grozavul Demon al sorţii rele cu aripi negre trece Prin zidurile-aceste.”210 (Bogdan Dragoş, VIII, 88) Opusul blestemului este binecuvântarea. Cele două discursuri magice se bazează pe credinţa în forţa magică a cuvântului, numai că, dacă în primul caz se apelează la forţele malefice, în cel de-al doilea se apelează la cele benefice. Acest lucru se observă şi din faptul că cel care binecuvântează este, în Cezara, preotul, iar cel care blestemă este supus răului. Binecuvântarea înseamnă un transfer de forţe. A binecuvânta înseamnă în realitate a sanctifica, a sfinţi prin cuvânt, adică a apropia ceva anume de sfânt, care constituie forma cea mai înaltă a energiei cosmice.14 Aşa cum blestemul nu poate fi îndreptat către oricine, la fel şi binecuvântarea nu poate fi rostită asupra oricărei persoane. În Avatarii faraonului Tlà, cadavrul unui îndrăcit nu poate fi binecuvântat, de aceea nu se găseşte niciun preot care să-l îngroape pe „bietul Baltazar”: Nu se găsi nici un popă să-l îngroape... El fusese îndrăcit, ziceau ei, cum să binecuvântăm cadavrul unui îndrăcit... (VII, 250) Dacă în finalul primei versificări a basmului Fata-n grădina de aur, geniu rosteşte asupra lor crudul blestem de-a nu muri deodată, poetul, îndrăgostit, îşi schimbă atitudinea şi rosteşte binecuvântarea asupra iubitei, cea care i-a răpit mintea şi care nu-i mai răspunde sentimentului erotic în poezia Pierdută pentru mine. „Fii binecuvântată şi fericită tu, Copil cu păr de aur ce mintea mi-o pierdu.” (IV, 269). Binecuvântarea este dată de părinţi sau oameni mai în vârstă copiilor, aşa cum face Marchizul de Bilbao cu fata pe care o iubeşte şi căreia îi face o donaţie frumoasă, cât şi părinţii din poemul Medicul săracilor Fii binecuvântată ‘n vecinicie, Tu, înger blond în arătare albă. (IV, 4,497). Orice ritual magic implică obligatoriu puterea magică a cuvântului. Magia conţine şi rugăciuni, imnuri, descântece, blesteme, binecuvântări, invocaţii etc. Toate aceste forme ale discursului magic arată forţa extraordinară a cuvântului, atât creatoare cât şi devastatoare, precum şi faptul cu Mihai Eminescu, asemeni celorlalţi romantici europeni, consideră poezia o magie a rostirii. Poetul însuşi este un adevărat magician care îşi divinizează iubita, o aşteaptă, o cheamă apelând la puterea magică a cuvântului. Acesta are atributele unui mag, unui vrăjitor care se foloseşte de puterea magică a cuvintelor şi de toate atuurile pentru a atrage atenţia iubitei. 13 Ibidem, p. 86. 14 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, op. cit., vol. I, p. 196.

154

Descântecul şi blestemul – forme ale discursului magic în opera lui mihai eminescu

Novalis era convins de acest fapt atunci când scria: „dar mie mi se pare că poeţii nu exagerează nici pe departe îndeajuns, ci doar că presimt întunecat vraja limbii şi se joacă cu fantezia precum copilul cu bagheta magică a părintelui său. Ei nu ştiu ce forţe le sunt supuse şi ce lumi sunt menite să le dea ascultare.”15

15 Novalis, Discipolii la Sais, ed. cit., p. 55-56.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

155

STRATEGII DE DEZVOLTARE DURABILĂ A TURISMULUI ÎN ALBA IULIA Profesor Felicia BECA Turismul poate fi o activitate socioeconomică foarte importantă în orașe. De obicei zonele urbane servesc ca porți de intrare în regiunile și zonele turistice sau ca atracții principale, pentru parcurile și zonele arheologice pe care le posedă, de asemenea, turiștii pot folosi orașul ca bază de plecare pentru circuite regionale. Multe orașe au propriile lor puncte de atracție: muzee, parcuri, teatre, zone istorice cu stiluri arhitecturale interesante, magazine, restaurante, spectacole. Unele zone urbane au importanță în realizarea de afaceri, sunt centre guvernamentale și educaționale care atrag călătorii de afaceri și oferă facilități pentru conferințe și întâlniri. Turismul urban poate aduce localnicilor beneficii economice importante (ocuparea forței de muncă, venituri suplimentare, etc.) datorită veniturilor pe care aceștia le încasează din activități direct sau indirect legate de turism (taxele pentru muzee și teatre, cheltuielile turiștilor în restaurante și alte unități de alimentație)1. De asemenea turismul poate juca un rol decisiv în reîntinerirea fizică și economică a orașelor mai vechi sau a cartierelor acestora, a localităților mai mici în cazul în care acestea oferă atracții turistice existente sau potențiale. Dezvoltarea turismului în zonele urbane poate prezenta unele probleme speciale legate de dezvoltarea hotelurilor, clădirilor pentru birouri, congestionarea traficului și, câteodată de suprautilizarea principalelor atracții. De aceea planificarea turismului urban trebuie realizată ca o componentă integrată a planificării orașului sau a planului de dezvoltare a unui cartier al orașului. În acest fel, turismul poate fi bine integrat în structura urbană, iar problemele pot fi minimizate. Dar planificarea turismului urban poate fi realizată separat, dacă relațiile sale cu toate modelele de dezvoltare sunt coordonate corect. Procedura de planificare a dezvoltării turismului urban reprezintă baza pentru realizarea studiilor de prefezabilitate, stabilește obiectivele și dirijează analizele, formulează planuri alternative și selectează sistematic planul optim, face recomandări privind elementele instituționale, de implementare și de management. Studiile de piață trebuie să ia în considerare atracțiile disponibile, rolul zonei urbane ca bază de plecare a turiștilor pentru vizite în regiune, posibilitățile de a furniza servicii pentru călătorii de afaceri și pentru turismul de vacanță. Prin planificarea atentă, implementarea sistematică a planificării și un management inteligent, beneficiile pot fi maximizate, iar problemele minimizate. Totuși unele eșecuri sunt inevitabile în orice investiție, inclusiv în turism. Fiecare comunitate trebuie să decidă cum poate maximiza beneficiile, minimiza problemele și cum să accepte riscurile ce pot rezulta din dezvoltarea turismului.2 Inventarierea și evaluarea atracțiilor turistice ar trebui să conducă la îmbunătățirea celor existente și la dezvoltarea unor noi atracții. De obicei, zonele urbane au multe obiective de importanță istorică, și cartiere cu potențial turistic mare. Aceste obiective trebuie sprijinite, și apoi dezvoltate noi facilități și servicii. Poate fi valorificată activitatea muzeelor și teatrelor 1 Stănciulescu, Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, 2004 2 Ielenicz M., Comănescu, L., Turism, teorie și metodologie, Editura Universitară, 2013

156

Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în alba iulia

existente și pot fi dezvoltate altele noi. Zonele comerciale pot fi dezvoltate pentru a deveni cât mai interesante pentru turiști. În orașele mari pot fi dezvoltate grădinile zoologice, acvariile, grădinile botanice și centrele culturale. Dacă acestea sunt dezvoltate și îmbunătățite și utilizează tehnici moderne, ele pot fi atractive atât pentru turiști cât și pentru localnici. Atracțiile situate în afara zonei urbane, dar accesibile, trebuie luate în considerare în momentul realizării planului, datorită potențialului lor de a deveni puncte de interes ale tururilor locale. Dezvoltarea de facilități pentu întâlniri, conferințe și convenții este un punct foarte important în planificarea turismului urban. Aceste facilități pot atrage în orașe mulți turiști. Se pot organiza vizite (circuite), atât înainte cât și după desfășurarea conferințelor, în alte locuri din țară sau din regiune, sporindu-se astfel beneficiile din turism. Oricum, construirea de facilități pentru conferințe este foarte costisitoare, dar turismul de afaceri este foarte competitiv și de aceea trebuie făcută o analiză serioasă în ceea ce privește fezabilitatea acestui gen de turism în anumite zone urbane. Orașele istorice și zonele istorice ale orașelor, dacă sunt bine restaurate și valorificate, oferă un potențial însemnat pentru dezvoltarea turismului bazat pe teme istorice și stiluri arhitecturale. Conservarea clădirilor istorice este de asemenea importantă, pentru a păstra moștenirea istorică a zonei. Planificarea zonelor istorice urbane folosește aceleași proceduri și principii ca și planificarea turismului general. Oricum, planificarea acestor zone necesită considerații speciale, legate mai ales de îmbunătățirea accesului în zonele dificile, pe străzile înguste și în parcurile care să minimizeze aglomerarea traficului. De obicei, cea mai bună soluție este de a controla accesul vehiculelor, prin parcarea mașinilor turiștilor în afara ariei istorice și accesul turiștilor în zonă numai pe jos sau cu mici autobuze nepoluante. Referitor la conservarea istorică, exceptând clădirile importante și deseori izolate, se va avea în vedere conservarea întregii regiuni istorice și nu numai a construcțiilor, întregul context istoric trebuind păstrat. De asemenea grădinile și spațiile asociate clădirilor trebuie conservate, restaurate și considerate elemente importante ale contextului istoric. Unele clădiri istorice importante trebuie restaurte și dezvoltate ca muzee. Multe clădiri istorice pot deveni facilități pentru turiști, ca centre de cazare, restaurante și magazine, exteriorul și interiorul acestora fiind convertite la o funcție modernă, dar menținându-și caracterul istoric. Alte clădiri istorice pot fi folosite în scop rezidențial. Zonele istorice sunt de obicei declarate arii de conservare. Regulamentul de exploatare a zonelor istorice precizează că arhitectura clădirilor istorice nu poate fi modificată decât dacă este avizată în mod expres. Dacă unele sau toate clădirile sunt proprietate privată pot fi acordate stimulente pentru a încuraja restaurarea clădirilor. Dar autoritățile locale trebuie să-și asume rolul de inițiator în restaurarea clădirilor importante și să ofere asistență tehnică și avantaje proprietarilor clădirilor. Orice clădire nouă construită în regiunea istorică trebuie să fie concepută în stilul istoric al zonei sau într-un stil contemporan care este compatibil cu cel istoric. Beneficiile economice obținute în mod special din turism și creșterea valorii proprietății, justifică de obicei costul conservării. De regulă, dezvoltarea economică regională şi planificarea unei afaceri au fost folosite la nivel conceptual ca răspuns la nevoile economice şi politice imediate. Cu toate acestea, planificarea creativă din zilele noastre oferă posibilitatea de a înlocui valoarea cu procesul de cercetare, dezvăluind o imagine a ceea ce poate fi realizabil. Enunţarea misiunii oferă claritate şi orientare în procesului de planificare şi dă o formă produsului final. Creionează ceea ce este important şi de care trebuie să se ţină seama; oportunitatea de a răspunde unei nevoi; valorile care trebuie protejate; ce tip de afacere derulează organizaţia; obiectivul general al comunităţii. Următorul exemplu indică trecerea de la Misiunea – Scop – Obiective:

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

157

Misiune: Realizarea de profit prin turism social şi ecoturism Scopul: Împlementarea unei dezvoltări economice durabile Obiective: 1. Creşterea numărului de înnoptări 2. Identicarea zonelor cu valoare unică de conservare 3. Atragerea unui număr mai mare de turişti 4. Reducerea scurgerilor 5. Prelungirea sezonului turistic Strategia de dezvoltare turistică este solicitată de necesitatea echilibrării cererii și ofertei de produse și/sau servicii de turism, prin activități de coordonare a resurselor cu politicile locale care au efect direct asupra sectorului turistic, precum și asupra domeniilor care influențează domeniile turismului.3 Prima direcție de coordonare se referă la modul în care activitatea de turism este susținută sau dezvoltată prin realizarea infrastructurii primare a județului, respectiv drumuri județene/ locale, alimentare cu apă potabilă și forme de canalizare a apei menajere. A doua direcție se referă la coordonarea ofertei turistice din punct de vedere a calității vieții din comunitățile locale, reflectată prin oferta de servicii de sănătate, educație, incluzând resursele culturale și nu în cele din urmă, gradul de siguranță oferit vizitatorilor prin serviciile de poliție comunitară. A treia direcție de coordonare se referă la modul în care sectorul economic de turism este susținut de performanțele altor activități economice din sectorul agricol și al industriei alimentare, din tehnologia comunicațiilor, meșteșugurile artizanale tradiționale, precum și servicii logistice specifice. A patra direcție de coordonare se referă la modul în care comunitățile locale sunt pregătite să primească grupuri de vizitatori diferite din punct de vedere cultural și economic, de condițiile locale, prin limbă, religie, obiceiuri venituri, etc. A cincea direcție se referă la coordonarea condițiilor de mediu existente și clasificate de legislația în vigoare, cu efectul generat de serviciile și/sau produsele de turism preconizate a se dezvolta pe teritoriul județului Alba. Strategia de turism a județului Alba ia în considerație din punct de vedere spațial, porțile de intrare rutiere și feroviare, teritoriul constituit din zonele atractive, destinațiile primare și secundare, precum și coridoarele interioare din cadrul județului Alba. Pentru a fi durabilă strategia de turism trebuie să fie bazată pe următorii cinci factori de succes: calitate, siguranță, investiții în patrimonial cultural, transport și marketing. Conform Institutului National de Statistică4, numărul de turiști care înnoptează în Alba Iulia s-a dublat în ultimii 5 ani constant, menținând un trend ascendent organic încă de la primele proiecte de investiții în turism. Ultimii 5 ani au găsit Municipiul Alba Iulia în continuă schimbare și în plină reinventare. Începând cu anul 2009, an în care au fost aprobate primele proiecte europene ale municipalității din Alba Iulia, s-au investit peste 150 de milioane de euro în turism, bani obținuți din fonduri Europene și distribuiți în proiecte de modernizare și restaurare ce au vizat atât simbolul orașului – Cetatea Alba Carolina, cât și zone de maxim interes turistic precum 3 www.fonduri –structurale.ro, Plan integral de dezvoltare urbană, Alba Iulia; 4 www.insse.ro;

158

Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în alba iulia

Parcul Dendrologic sau pista de biciclete supranumită Transalpina din Mamut. Creșterea susținută și aproape instantanee a numărului de vizitatori odată cu demararea numeroaselor proiecte menite să pună în valoare potențialul turistic al Capitalei Unirii a luat prin surprindere chiar și administrația locala. S-au dublat atât numarul de turiști care vizitează orașul pentru câteva ore, în trecere sau doar pentru o zi, cât și numărul de înnoptări. Dacă în anul 2009, înainte de restaurarea Cetății sau inaugurarea Parcului Dendrologic, a zonei de agrement sau pistei de biciclete, Alba Iulia primea în medie 18.000 de turiști și 40.000 de înnoptări, în anul 2013 Institutul Național de Statistică a înregistrat cifre aproape spectaculoase, peste 40.000 de turiști si 82.000 de înnoptări, dovada clară a faptului că Alba Iulia a început să se ridice în topul locațiilor de city break preferate de turiștii din Romania. Doar în luna august, cea mai aglomerată lună a sezonului estival 2014, hotelierii au declarat că au primit peste 6.300 de turiști. Numărul de turiști care au vizitat orașul doar pentru câteva ore sau pentru diverse evenimente a trecut în 2013 pragul de 400.000 de persoane dintre care 90.000 au trecut și pragul Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia. Investițiile, în valoare de 150 de milioane de euro, provenite din fonduri europene nerambursabile aplicate pe proiecte din domeniul turismului în ultimii 5 ani au ajutat și economia locală, creând peste 1500 de locuri de muncă și scăzând rata șomajului sub 4%. În clasamentul alcătuit de unul dintre cele mai cunoscute portaluri turistice la nivel internațional – Trip Advisor, Cetatea Alba Carolina a fost votată a doua în topul celor mai vizitate și implicit a celor mai apreciate obiective turistice din Romania, dupa Castelul Peleș. În Alba Iulia se strâng peste 300.000 de turiști anual, mulți dintre aceștia de peste hotare, iar cea mai apreciata atracție este schimbul de gărzi, un spectacol unic în această parte a Europei. Pentru a atrage cât mai mulți turiști străini pe viitor, administrația municipiului se concentrează pe strategii de promovare turistică, inclusiv lansarea unui site în limba engleză, a unei aplicații speciale pentru Android și iOS și a unui ghid al orașului atât în limba română, cât și în limba engleza. Pentru Alba Carolina au votat atât turiși din România, cât și turiști din țări precum Olanda, Italia, Grecia, Germania, Franța, SUA, Luxemburg, Marea Britanie, Irlanda, Israel, Singapore, Australia, Spania sau Suedia. Orașul Alba Iulia nu mai este același ca acum 7 ani când autoritățile locale au demarat efortul de accesare a fondurilor europene. Orașul strălucește, iar vizitatorii, vedetele, turiștii veniți de peste hotare sau chiar românii aflați pur si simplu în trecere nu mai contenesc să îl laude. Declarațiile șefei reprezentantei Uniunii Europene în România sunt o încununare a peste 7 ani de eforturi susținute în care s-au cheltuit peste 200 de milioane de euro pentru modernizarea infrastructurii și conservarea monumentelor istorice, în mod special Cetatea Alba Carolina, simbolul orașului. Doar în cetate s-au investit peste 60 de milioane de euro, în principal din fonduri europene iar rezultatele pun Alba Iulia pe harta celor mai impresionante orașe cetăți medievale din Europa. Restaurarea cetății de 120 de hectare a durat 5 ani și se pune în prezent accent pe restaurările exterioare.5 Tot din fonduri europene s-a realizat și o spectaculoasă pistă de biciclete pe dealul Mamut aflat în imediata apropiere a orașului. Tinerii din Alba dar și turiștii sunt în egală măsură încântați de inițiativă. Pista care atinge altitudinea maximă de 420 de metri într-un punct de belvedere cu o priveliște pitorească oferă segmente de urcare și coborâre, popasuri și zone de joacă pentru copii. Autoritățile locale au convingerea că au reușit să realizeze un loc unic in 5 www.apulum.ro/

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

159

Romania și speră ca și alte mari orașe le vor lua modelul pentru a încuraja mișcarea, plimbările în natură și alegerea bicicletelor în locul autoturismelor pentru ieșirile de weekend. Tot din banii obținuți prin fonduri europene s-au făcut și schimbări în locații precum Piața Cetății, unele de succes, altele ceva mai controversate. Ultima apărută în piață, o piramidă folosită pentru prezentarea proiectelor de reabilitare și modernizare din ultimii 5 ani, este mai puțin populară decât alte inițiative de acest gen. Pentru proiectul „Reabilitarea Centrului Istoric Alba Iulia – căi de acces, iluminat exterior, mobilier urban și zona interioară” s-au cheltuit deja peste 17 milioane de euro. Pentru anul 2015, primăria municipiului Alba Iulia a pus accent pe evenimente care să sprijine creșterea numărului de turiști ce trec porțile Cetății. În acest scop, cu ocazia împlinirii a 300 de ani de la începerea lucrărilor de construcție la cetate, primăria Alba Iulia a investit peste 570.000 de euro în evenimente culturale, totul pentru un an întreg de sărbătoare. Albaiulienii și turiștii au beneficiat în 2015 de festivaluri de muzică și film, weekend-uri speciale, competiții pentru copii și tot felul de evenimente gândite pentru a pune în valoare cetatea. Pentru anul 2015 și serbarea a 300 de ani de la începerea lucrărilor la cetate, primăria Alba Iulia și-a propus și a reușit un nou record, respectiv un număr dublu de turiști față de acum 2 ani, iar pentru această performanță sau investit 129.000 de euro doar în evenimentele din luna mai, una dintre cele mai pline luni ale anului. În această lună a avut loc Festivalul Roman Apulum, dar și Zilele Orașului. Festivalul Roman Apulum este primul dintr-o serie de evenimente de amploare la care participă anual un număr tot mai mare de turiști atât din țară, cât și de peste hotare. Acesta a avut loc în perioada 2-3 mai, iar împreună cu trupele de reconstituire din oraș au fost organizate lupte de gladiatori, târguri de sclavi, demonstrații militare, ateliere meșteșugărești tradiționale, dansuri, jocuri antice sau scene impresionante de război. Pentru sport și mișcare s-au construit în zona Ştrandului Schit: • 2 terenuri de sport multifuncționale; • 1 teren cu aparate fitness; • 1 teren de baschet la un singur coș; • Locuri de joacă pentru copii. Pentru a simți amprenta dezvoltării durabile în orașul Alba Iulia se recomandă parcurgerea Traseul Porţilor care cuprinde cele 7 porţi ale cetăţii bastionare Alba Carolina precum şi clădirile cu valoare istorică construite aici de-a lungul mai multor secole. Poarta I – (Foto 1)6 se afl ă în latura de est, în dreptul Bastionului Sf. Capistrano fiind și locul de intrare în Cetate dinspre Orașul vechi, clădirile civile aflându-se în afara cetății. A fost construită din blocuri de piatră cioplită și calcar. Poarta I a cetăţii bastionare Alba Carolina, asigură accesul din direcţia estică, dinspre Orașul de Jos. Patru basoreliefuri impresionante cu scene din mitologia greacă și romană fac cea mai bună legătură cu mileniile trecute, cu originile cetăţii. În cadrul ansamblului de fortificaţii militare defensive ale Cetăţii, Poarta I este situată la partea de jos a barbacanei ce leagă Poarta I de Poarta a II-a, în dreptul Bastionului „Sf. Capistrano”. Poarta este construită din blocuri de piatră cioplită, respectiv calcar din cariera 6 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia

160

Strategii de dezvoltare durabilă a turismului în alba iulia

de la Ighiu. Poarta a II-a – (Foto 2)7 a fost construită în stil baroc și se află în apropierea Obeliscului Horea, Cloșca și Crișan. Amplasată la partea de sus a barbacanei ce face legătura cu Poarta I, în imediata apropiere a Porții a III-a și a Obeliscului Horea, Cloșca și Crișan, Poarta a II-a realizează practic accesul de pe Traseul Porților Cetății către Traseul estic cu legături pe partea stângă către Biserica Memorială Mihai Viteazul cu acces pe Traseul Sudic și pe partea dreaptă către Traseul Nordic. Poarta a III-a – (Foto 3) 8 este bogat ornamentată deoarece arată gloria și măreția Imperiului Habsburgic; în interior se află camerele de gardă. Cetatea de tip Vauban din Alba Iulia a fost construită la scurt timp după instaurarea stăpânirii habsburgice în Transilvania, perioada principală de edificare a Cetăţii fiind cuprinsă între anii 1714 – 1738. Sculpura figurativă şi programul sculptural au fost influenţate de modele realizate pe şantierele de construcţii austriece de factură militară care, în timp, au corespuns perioadei de manifestare a barocului matur. Programul sculptural figurativ decorativ întâlnit la Cetatea Alba Carolina a fost un experiment unic şi nerepetat în sculptura transilvăneană a veacului al XVIII-lea, ceea ce face ca fortificaţia bastionară să reprezinte un unicat în contextul artei Europei răsăritene. Poarta a IV-a (Foto 4) este formată dintr-un pod fix și o parte mobilă (sistem de închidere cu două roți imense), fiind bogat ornamentată și denumită Poarta Episcopului.9 Deasupra acestei porți au fost camere de arest pentru ofițeri. În centru se află Vulturul Bicefal – Stema Imperiului Habsburgic. Situată pe Traseul Porților Cetății, pe latura de vest a fortificaţiilor militare ale Cetăţii Bastionare de tip Vauban Alba Carolina din municipiul Alba Iulia, Poarta a IV-a încheie şirul monumental al porților cetății cu conţinut deosebit al decoraţiei sculpturale din piatră. Poarta a V-a – (Foto 5) 10 are o arhitectură simplă, fără elemente sculpturale, dar este întărită cu porți groase și cu un sistem de apărare ce include un pod mobil. Poarta a V-a a fost amplasată pe colțul de sud7 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia 8 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia 9 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia 10 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

161

vest al ravelinului Sfânul Mihail, demolat parțial in 1921, cu ocazia lucrărilor de construcție a Catedralei Ortodoxe. Poarta este una dintre intrările secundare, aflate în partea vestică a Cetății Alba Carolina. Arhitectura acesteia este una simplă, fără elemente sculpturale. În fața porții se găsește un pod ce face legatura între ravelinul Sfântul Mihail și cea de-a treia linie de apărare a cetății numită contragardă. Poarta a VI-a – (Foto 6)11 nu este foarte bogat ornamentată deoarece facilita accesul către terenul de instrucție al armatei. A rămas în istorie sub numele de Poarta Regelui, deoarece pe aici a intrat în cetate Regele Ferdinand în anul 1922. Poarta a VI-a (Poarta Regelui) este amplasată pe cea de-a treia linie de apărare, contragarda. Aceasta are dimensiuni reduse, fiind compusă doar din doi piloni laterali lipsiți de elemente decorative. La exterior, cu ajutorul unui pod de lemn comunică cu o piațetă, iar în partea opusă printr-un pasaj îngust, făcea legătura cu poarta a V-a. Poarta a VI-a este ultima care a intrat în procesul de restaurare odată cu întreaga zonă a şanţului vestic al Cetăţii. Prin Poarta a VI-a au intrat în Cetate Regele Ferdinand şi Regina Maria când au vizitat pentru prima dată Cetatea, în anul 1919. Poarta restaurată a fost inaugurată în 5 mai 2012, atunci când a fost inaugurat Traseul Turistic „Porţile Cetăţii” (I-VI). Poarta a VII-a – (Foto 7)12 era secretă, fiind zidită cu un strat subțire de cărămidă. A fost folosită în timpul Revoluției de la 1848 de către Avram Iancu și trupele moților care au venit în ajutorul locuitorilor cetății. Poarta a VII-a a fost descoperită în timpul lucrărilor recente de restaurare a cetății. Aceasta este situată pe latura de nord a fortificației, mai precis pe cea de-a treia linie de apărare. Poarta se prezintă sub forma unui tunel boltit, din cărămidă. Potrivit istoricilor, urmaşii arhitectului italian, Josif Quadris şi Konrad Wonveiss, au fost cei care au renunţat la utilitatea Porţii a VII-a. Ca atare nu se ştie dacă a fost opera arhitectului italian, întrucât planul său iniţial a suferit mai multe modificări. După 1717, urmaşii arhitectului care a întocmit planul de ridicare a Cetăţii au decis să renunţe la Poarta a VII-a. A fost închisă, însă, cu un zid de mică grosime, care putea fi cu uşurinţă dărâmat în caz de forţă majoră. Ampla lucrare de restaurare a şanţurilor Cetăţii, în valoare de 47,5 milioane de lei, a inclus şi redeschiderea Porţii a VII-a. Practic, a fost spart zidul cu care a fost închisă în urmă cu aproape trei secole. Poarta era înainte de 1717, locul de ieşire a trupelor austrice în afara zidurilor, pe latura de nord a fortificaţiei, în cazuri de forţă majoră, cum era un atac neaşteptat din partea inamicului. „Poarta era un culoar de trecere pentru trupele imperiale, dar şi un spaţiu de depozitare a armamentului”. Scrierile istoricilor arată că zona din apropierea Porţii a VII-a a fost şi locul în care s-au adăpostit românii în timpul Revoluţiei de la 1848-1849. Spectaculoase atât prin aspectul impunător, cât şi prin legendele şi momentele istorice pe care le evocă, Traseul Porților reprezintă elementul important din imaginea idilică a fortificaţiei Vauban care atestă păstrarea moștenirii istorice a zonei. 11 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia 12 www.i-tour.ro/obiective-turistice-in-cetatea-alba-iulia

162

În vreme de război şi implicaţiile ei tragice

ÎN VREME DE RĂZBOI ŞI IMPLICAŢIILE EI TRAGICE Profesor Gabriela TABLAN Nuvela În vreme de război a apărut în anul 1898, ca şi O făclie de paşte şi Păcat, toate trei marcând, alături de drama Năpasta, nu doar o schimbare a cadrului tematic, ci şi pătrunderea universului rustic în opera scriitorului, care însă nu ţine de un subit interes al lui Caragiale pentru monografia rurală şi peisagistica satului, ci pentru condiţia umană tragică. În nuvele şi în dramă, personajele, deşi rămân tipuri umane (în special protagoniştii), reprezintă rezultatul acţiunii modelatoare a propriului cadru evenimenţial, iar „istoricitatea personajului rămâne aproape nulă, un semn convenţional; el nu mai este rezultatul istoricizării unui prototip uman, locul şi rolul cadrului istoric extern luându-le propria lui istorie internă”1. Referindu-se la temă, criticul Şerban Cioculescu, în studiul său I.L.Caragiale, precizează: „Tema acestei excelente nuvele, deşi autorul o subintitulează ‹‹schiţă›› este obsesia”. Hangiul Stavrache îl moşteneşte pe fratele său, Popa Iancu din Podeni, pe care îl trimite el însuşi pe front pentru a-l scăpa de urmărire, fiind căpitanul unei bande de hoţi prinsă de autorităţi. Stavrache trăieşte iluzia, devenită repede obsesie, că fratele său nu se va mai întoarce. Obsesia întoarcerii pune stăpânire pe el, evoluând tragic, tensiunea crescând şi sub teroarea coşmarurilor şi a laitmotivului „Gândeai c-am murit, neică?”. Nebunia lui ajunge la o formă paroxistică în momentul în care fratele se întoarce pentru a cere o sumă mare de bani pe care îi delapidase de la regiment. Întreaga nuvelă, constituită din trei părţi, este istoria instalării şi creşterii treptate a nebuniei, realizând un destin uman tragic, determinat de o ereditate încărcată. Astfel, spre deosebire de alte proze ce descriu setea de înavuţire care mutilează sufletul omenesc (Moara cu noroc şi Comoara de I. Slavici, Hagi-Tudose de Barbu Ştefănescu-Delavrancea), aici accentul cade pe răsfrângerile acestei treptate dezumanizări în psihicul mutilat de lăcomie al protagonistului. Nu crearea unei tipologii interesează pe autor, tipul hangiului necinstit, ci starea sa sufletească, spaima, tensiunea, nervozitatea, plânsul, râsul demenţial, tot zbuciumul sufletesc al hangiului cuprins de demonul lăcomiei. Autorul surprinde gânduri, mimică şi gesturi, toate situate într-un lanţ al cauzalităţii, individul fiind înţeles în sens naturalist, ca rezultat al eredităţii şi al presiunii mediului social. „Om cu dare de mână, cu han la drum”, Stavrache nu este avarul tipic, deşi scena din dialogul cu fetiţa care venise să cumpere pe datorie dezvăluie rapacitatea sa, violenţa verbală şi fizică, înscriind personajul în social. Autorul nu se limitează la a povesti fapte exterioare, deşi atunci când apar ele sunt povestite cu maximă obiectivitate, datoria sa asumată fiind de a dezvălui şi întâmplări din sufletul eroului, de a demonta întregul edificiu sufletesc, întreaga evoluţie de la dorinţă la iluzie, de la halucinaţie la nebunie. De exemplu, când, prin caracterizare directă, ni se precizează statutul social al lui Stavrache, autorul intervine imediat cu notaţii de ordin psihologic, vizând mulţumirea hangiului că ceata de tâlhari care teroriza ţinutul fusese prinsă: „Hangiul era foarte mulţumit (…) mare greutate i se luase de pe suflet. Câte nopţi nu dormise el o clipă măcar cumsecade, trăgând cu urechea şi aşteptând cu inima sărită pe musafirii de noapte! Negreşit trebuia să-i vie şi rândul lui odată ş-odată”. Se anticipează astfel atât nopţile nedormite, pline de vise coşmareşti ale hangiului, cât şi sosirea 1 Tomuş, Mircea, I. L. Caragiale, în Mic dicţionar. Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p.123

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

163

celor doi călători în toiul nopţii, punct culminant al distrugerii echilibrului sufletesc şi aşa fragil. Singurătatea poate fi şi ea un element catalizator, în parte explicând atitudinea şi reacţiile lui Stavrache. Hangiul locuia singur, neavând altă familie decât maica-sa şi fratele mai mic, preotul Iancu din Podeni. Trăieşte cu groaza în suflet de a nu fi şi el călcat de hoţi, ştiindu-se om avut, întrucât hanul şi prăvălia îi aduceau un venit frumuşel. Noaptea închide porţile şi uşile cu drugi mari de lemn, deschizând doar muşteriilor buni, pe care îi recunoaşte după câtă zarvă fac: „Trăgând bine cu urechea, hangiul înţelege că are de-a face cu o mulţime veselă: o ceată de răufăcători e mult mai serioasă şi mai tăcută; nu râde şi nu chiuieşte aşa cu chef pe la miezul nopţii. Şi d. Stavrache a ghicit bine. Strigând: ‹‹Numaidecât!›› aprinde lampa şi merge să deschiză”. El închide cu grijă sertarul cu bani, uşa de la prăvălie şi cea din odaie unde face căldură, căci în prăvălie nu era nevoie, deşi se pornise crivăţul. Face economie la uleiul din lampă, mai fură la cântar, „morfoleşte un covrig uscat”, îndatoreşte pe clienţii ce par, după îmbrăcăminte, a fi cu dare de mână, practicând surse mărunte, dar sigure de îmbogăţire. Nu se sfieşte a lua înapoi bucata de covrig furată de fetiţa cea sărmană şi, mai grav, a-şi însuşi toată averea fratelui său, agonisită din furturi, tâlhării şi omoruri. Lăcomia lui are la bază dorinţa, şi apoi prezumţia că fratele său va dispărea cu totul, astfel se explică de ce îl trimite pe Popa Iancu pe front, sub o altă identitate, Iancu Georgescu. În fond, hangiul Stavrache, om cu principii morale, este oripilat de teribila taină a fratelui („Cum? […] Nenorocitule! să fugi! să piei! să te-neci mai bine decât să puie mâna pe tine! în fundul ocnii îţi putrezesc oasele!”), pentru care întrevede, normal, o singură şi binemeritată pedeapsă: închisoarea pe viaţă. La un moment dat însă, după ce, posomorât şi căzut în gânduri adânci, pare să nu ştie ce să facă, „deodată faţa i se luminează: înăuntrul frunţii a scânteiat o mare inspiraţie”. Să fi fost dragostea de frate care îl determină să îl salveze sau lăcomia? Cele două porniri intră pentru prima oară în conflict: prima este rodul educaţiei pe care a primit-o, a doua vine din subconştient. Cert este că sosirea celor 20 de voluntari cade cum nu se poate mai bine, soluţionând conflictul interior, şi hangiul profită de situaţie în graba mare: îl tunde şi îl rade pe Iancu, îl îmbracă în haine civile şi îl trimite pe front, deşi nu avea niciun fel de experienţă. Situaţia pare rezolvată convenabil şi pentru fostul preot, care, după ce se sărută de mai multe ori cu neica Stavrache, pleacă fără să se mai uite înapoi, abandonând odată cu satul pe care îl păstorea ziua şi îl fura noaptea, şi o frumoasă avere (două case de piatră, două sfori de moşie, un han, multe vite, oi, cinci cai, între care un buiestru minunat şi două iepe de prăsilă, precum şi mult bănet), dar salvându-şi viaţa. Hangiului îi rămân toate şi în curând el se obişnuieşte cu ideea că le va stăpâni mereu căci acum era „deprins a nu mai aștepta zadarnic veşti de la acela pe care-l credea pierdut de-a binele”. Lăcomia atavică explică şi lipsa de bucurie la primirea primei scrisori din care, desfăcând-o „nervos”, află că răspopitul nu numai că e în viaţă şi chiar a fost decorat pe front, dar e posibil să se şi întoarcă, scrisoarea având data cu trei zile înainte de luarea Plevnei, iar acum, războiul fiind sfârşit, se aştepta întoarcerea voluntarilor pe la casele lor: „Curios lucru! Cine ar fi văzut figura lui neica Stavrache, presupunând că acela ar fi fost un om deprins să descifreze înţelesuri din chipurile omeneşti, ar fi rămas în mirare pricepând bine că în sufletul fratelui mai mare nu se petrecea nimic analog cu bucuria la citirea veştilor despre succesul de bravură al răspopitului”. Iată cum notaţiile autorului devin elemente de analiză psihologică, printre tehnicile mai des utilizate fiind stilul indirect liber şi monologul interior, prin care „pătrunde irezistibil suflul satiric al artistului”2. Cităm mai jos celebrul monolog al hangiului care, îngrijorat de posibila întoarcere a fratelui, ajunge la concluzia că acest lucru nu este posibil: 2 Zarifopol, Paul, Introducere la I. L. Caragiale, Opere, vol. I, Editura Cultura naţională, 1930, p. XXI

164

În vreme de război şi implicaţiile ei tragice

„Care va să zică, clipi gândul hangiului, nici vorbă n-a fost la judecată despre popă, despre capul şi gazda tâlharilor. Aoleu! Ce mai judecători! … Dar o să-ndrăznească să se mai întoarcă? … Dar dacă îndrăzneşte şi se întoarce? … Atunci ce-i de făcut? …Da! Dar sergentul se poate întoarce; popa ba! …Dar dacă-i vine aşa o nebuneală sergentului să spuie că el e stăpânul averii, întâmplă-se orice s-o-ntâmpla! Că odată a purtat barbă şi plete… … Da, dar atunci procurorul îl rade şi-l tunde de-a binelea. …O veni? … n-o veni? …” Stilul este colocvial, prin cuvinte şi expresii neliterare (ce-i de făcut, să spuie, de-a binelea), viitorul popular conferă spontaneitate exprimării, iar la nivel metalingvistic punctele de suspensie punctează confuzia, dorinţa amestecată cu teamă, în timp ce interjecţia exprimă ironia faţă de incompetenţa justiţiei. Ironia este, de fapt, a autorului, cel care nu uită să completeze că „Stavrache îşi ridica aşa de sus interesanta-i clădire de ipoteze”, sugerând ca posibile în viitor şi alte clădiri de ipoteze la fel de curioase. Scurta notaţie „iacătă altă scrisoare: e tot de la TurnuMăgurele – de astă dată însă e slovă străină…Slovă străină!…Ei! lucru dracului!...” nu face decât să ambiguizeze lucrurile, amestecând subtil planurile (realul şi imaginarul) şi punând pe seama Celui Rău un fapt greu sau imposibil, încă, de explicat. Astfel această scrisoare nu numai că nu mai e adusă de factorul rural, ca precedenta, dar nici nu e scrisă cu slova cunoscută a fratelui. În ciuda semnăturii din final („Salutare: subloc. Marin Dobrescu; sergent-major George Popescu”), putem presupune că ar fi putut fi scrisă de hangiul însuşi, ca un fel de certificat de deces, legal în acele vremuri tulburi de război, dacă ar fi fost recunoscut de un notar, la care hangiul se grăbeşte să meargă după ce „a strâns bine scrisoarea” şi nu a mai mototolit-o ca pe cealaltă. Este notată cu precizie şi de această dată starea sufletească a hangiului, verbul „zdrobit” putând fi interpretat, conform polisemantismului său, şi în sensul rupturii de realitate: „D. Stavrache a plâns mult, mult, zdrobit de trista veste. Dar trebuie să-şi facă inimă! Nu trebuie să se lase copleşit de durere. A strâns bine scrisoarea; s-a spălat frumos pe ochi; a pus caii la brişcă şi a plecat repede la târg să întrebe pe avocat, cu ce forme intră cineva regulat în stăpânirea averii unui frate bun pierdut, care n-are alt moştenitor”. Ideea că hangiul pare a trăi într-o lume a lui, că nu spune tot ce ştie sau că ce ştie el nu e şi ceea ce văd alţii că este reiese din dialogul avut cu notarul, când, la observaţia acestuia că doar popa l-ar mai putea „călca” (deranja), hangiul zâmbeşte şi răspunde cu siguranţă „Aş, nu mai poate călca, săracul!”, apoi, văzând că răspunsul lui face o impresie ciudată asupra avocatului „se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios: – Cine ştie unde s-o fi prăpădit bietul frate-miu, dacă n-a mai venit el la avutul lui de atât amar de vreme!”. Atrage atenţia polisemantismul verbului „a călca” folosit succesiv cu mai multe din sensurile lui contextuale (a vizita/a veni; a păşi, adică a trăi, a fi în viaţă; a tâlhări). Ironia este evidentă din partea lui Stavrache, care, deşi cunoştea situaţia de hoţ a fratelui, o ascunde faţă de notar, dar tot atât de evidentă este şi ironia autorului, mai ales în sintagma „se grăbi s-adaoge cu tonul cel mai duios”, astfel hangiul mimând nu doar grija faţă de soarta fratelui său, ci şi propriul interes de a rămâne moştenitor. De acum înainte Stavrache va fi nu doar mai bogat, ci şi mai obsedat de o posibilă întoarcere a fratelui şi, timp de cinci ani, somnul îi este de mai multe ori deranjat de coşmaruri, treptat însă obişnuindu-se cu acestea. Autorul intervine cu o explicaţie aproape ştiinţifică a manierei în care nefirescul pare până la urmă firesc: „Dar orice se-ntâmplă des nu ne mai mişcă; orice minune a treia oară trebuie să ni se pară lucru foarte firesc. Pentru aceea, hangiul primi fără multă emoţie vizita înstrăinatului, care venea cine ştie de unde, de departe.” Sintagma „cine ştie de unde” întreţine atmosfera de supranatural, în timp ce următorul circumstanţial de loc, cu rol

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

165

apozitiv, „de departe”, în loc să explice, intensifică impresia de vag, de inexplicabil, ”de departe” putând sugera nu doar depărtarea fizică (de exemplu frontul din Balcani), ci şi subconştientul necunoscut, generator de trăiri ilogice, neraţionale. Prozatorul nu analizează trăirile eroului, ca în proza psihologică, nu face observaţii asupra manifestării acestor stări, ci descrie visele coşmareşti în detalii sugestive pentru transformările din subconştientul lui Stavrache. Astfel nu numai că ilustrează starea obsesională a hangiului, ci inserează subtil şi acele elemente care au generat boala (lăcomia neconştientizată având la bază educaţia de a aprecia exact şi excesiv valorile materiale şi spiritul de acumulare care s-au degradat). Mai întâi, Iancu apare în visul lui Stavrache în ipostaza de ocnaş care a reuşit să fugă de la ocnă, cerşind acum mila fratelui său: „umblase prin codri nemâncat; trecuse prăpăstii; haina şi nădragii îi erau numai zdrenţe; opincile sfâşiate; palmele şi tălpile picioarelor şi gleznele pline de sânge”. Nu este întâmplătoare această ipostază, pe de o parte exprimând singurul mod în care şi-l putea imagina hangiul pe fratele său, fosta căpetenie de hoţi, văzut deci vinovat şi ispăşinduşi pedeapsa la ocnă, după obiceiurile vremii, iar pe de altă parte ipostaza jalnică a fratelui intră în relaţie de opoziţie cu postura de binefăcător a hangiului, ca frate mai mare, având o meserie respectabilă, o reputaţie curată, dar şi datoria de a avea grijă de fratele rătăcitor. El reacţionează acum strict în virtutea educaţiei pe care o primise (hoţii trebuie să plătească pentru faptele lor, numele familiei trebuie păstrat neîntinat, nu se lasă un om, oricât de ticălos, să moară ca un câine), având oarecare simţ moral. În acelaşi timp încearcă să-şi justifice lăcomia prin principii care i se par solide: Iancu este nu nenorocit, un ticălos care merită pedepsit, cel puţin nu merită să se bucure de o avere însuşită ilegal. Astfel că, după ce iniţial îl alungă („Ticălosule, ne-ai făcut neamul de râs! Să piei să nu te mai văd! Pleacă! Du-te înapoi de-ţi ispăşeşte păcatele!” – de observat similitudinile cu dialogul real), lui Stavrache i se face milă de fugarul leşinat şi îl ridică pentru a-l pune pe pat. În continuare visul cuprinde încercarea epuizantă de a mişca din loc trupul ca de plumb al fratelui care, „în luptă cu moartea, s-a agăţat de frate-său cu o mână de gât şi cu alta de braţul stâng”, în timp ce Stavrache, simţind că se frânge de mijloc, voieşte să dea drumul muribundului ca să răsufle şi să îşi recapete puterile. Vru chiar să strige să fie lăsat în pace, dar „glasul i se opri în gât”. Mai mult, în ultimul spasm al morţii, fratele pare a-şi recăpăta în mod miraculos puterile şi „biruind cu greutatea-i de mortăciune cea din urmă putere de-mpotrivire a lui Stavrache, îl îngenunchie, îl trânti jos şi-i puse, ca un luptător teafăr, biruitor, genunchiul în piept. Apoi, începu să râză ca un nebun scrâşnind din dinţi şi-i zise: – „Gândeai c-am murit, neică?” Spaima hangiului este marcată, la nivel fiziologic, de starea de amorţire de care este cuprins („A stat mult astfel d. Stavrache supus sub călcâiul ocnaşului; mult a suferit în ochi rânjeala acelei fiare”), de tremurul necontrolat („D. Stavrache era-n picioare, în mijlocul odăii, tremurând din toate încheieturile şi făcându-şi cruci peste cruci”), urmate de gesturi apotropaice ritualice ca aprinsul lumânărilor pentru sufletul morţilor, închinarea la icoanele din casă şi la biserică sau, mai laice, ca băutul de rachiu, „ca să-şi îndepărteze gândurile negre”. De altfel, sugestia alcoolismului este destul de clară: trăind singur, fără familie şi fără prieteni, întreţinând doar o legătură neconştientizată cu fratele său, Stavrache cade în patima băuturii. A doua zi după coşmarul cu fratele îmbrăcat în haine de ocnaş, hangiul este de tot „zdruncinat”, petrecându-şi vremea cu nişte vin „limpede ca untdelemnul franţuzesc şi dulce ca mustul năsprit”, bând toată ziua doar „două-trei năstrape de varză; tocmai spre seară de tot a gustat niţel peşte sărat cu usturoi ş-a băut câteva pahare de vin nou”. Mai apoi, pe vreme rea de iarnă, singur în prăvălie, „mai bea un rachiu, mai morfoleşte un covrig uscat şi se mai gândeşte mai la una, mai la alta”, până când soseşte fetiţa sărmană să cumpere gaz şi ţuică şi atrăgându-i atenţia să nu mai facă precum altădată şi să toarne gaz în sticla de ţuică şi ţuică în cea de gaz, de bună seamă datorită stării de turmentaţie. Mai târziu, după plecarea fetiţei, hangiul, după ce a

166

În vreme de război şi implicaţiile ei tragice

încuiat uşa şi a mai aruncat o răgălie în sobă, „a mai băut un păhăruţ”. De fapt hangiul trăieşte permanent cu sentimentul vinei, conştientizând dorinţa de a stăpâni averea lui Iancu, el nu se poate bucura de acest lucru atunci când se întâmplă, nu reuşeşte să trăiască deliciile avariţiei. Pot duce aceste mustrări de conştiinţă şi la alcoolism, coroborate cu singurătatea în care trăia hangiul, dar nu mai puţin şi datorită eredităţii destul de încărcate căci, „incontestabil există o tară în familia în care un frate înnebuneşte, iar altul se face tâlhar ca popă şi delapidator ca ofiţer. Posibil alcoolism, pentru că îl vedem pe Stavrache bând”3. Paralelismul cu O făclie de Paşte şi Păcat este izbitor: hangiul Leiba Zibal, surmenat de aşteptarea încordată, încearcă să-şi toarne rachiu într-un păhăruţ şi, nereuşind, renunţă la pahar „înghiţind de câteva ori direct din şip”; preotul Niţă se duce pentru alinare şi sfat bun la vechiul său prieten, primarul Cuţiteiu: „De mâncare n-avea părintele poftă; dar un pahar de vin bun e bun oricând … Cuţiteiu scoase din beci o cană cu spumă”. La urmă se întoarce părintele acasă „cam pe două cărări, căutând o inspiraţie luminoasă şi neputând apuca în mintea-i turburată calea spre o hotărâre”. Blocat în obsesii, între sentimentul de culpabilitate şi cel de cupiditate, Stavrache decade din ipostaza de frate bun, milostiv, iertător, în mintea lui considerându-se de acum principalul vinovat. Nu întâmplător, în al doilea vis, Iancu îi apare în postura de căpitan victorios şi intimidator. El comandă o companie de militari, poartă sabie, este ascultat nu numai de soldaţii care se supun când dă comanda opririi sau plecării, ci şi de Stavrache: „Apoi îi făcu un semn poruncitor, la care hangiul se supuse. Ieşiră amândoi pe prispă”. Mai întâi însă îl prigoneşte cu privirea, îl intimidează urmărindu-l în tindă şi în odaie, deşi nu îl atacă. Tot hangiul este cel care îl apucă pe căpitan de gât şi îl strânge din ce în ce mai tare, până simte cum „degetele-i pătrund în muşchii grumazului strivindu-i, afundând beregata, sfărâmând încheietura cerbicii”. Notaţiile de ordin fiziologic, în spiritul esteticii naturaliste continuă, la fel de numeroase şi cu un impact la fel de puternic: „Dar cu cât strânge mai tare, cu atât chipul căpitanului se luminează; cu cât el scrâşneşte, cu atât militarul râde mai zgomotos şi mai vesel. Şi când d. Stavrache îşi descleştează degetele amorţite şi cade pe o laviţă, căpitanul îl întreabă: – Credeai c-am murit, neică?”. Întrebarea fatală, aceeaşi ca în primul vis, însoţeşte arătarea fantomatică a fratelui, devenind laitmotiv al spaimei hangiului şi explicând sentimentul său de vinovăţie. Consecinţele sunt evidente şi în plan fizic, şi în plan moral: Stavrache, „tremurând de friguri”, superstiţios şi temător de influenţe malefice sau de ceasul cel rău, roagă a doua zi preotul să îi facă sfeştanie acasă. De altfel îl surprindem deseori închinându-se la icoane, bătând mătănii, aprinzând lumânări, toate gesturi ce demonstrează o religiozitate de om primitiv, închistat în credinţe şi obiceiuri străvechi, al cărui comportament este determinat de educaţie ca şi de rutina zilnică. Gestul reflex este reiterat şi în momente de maximă încordare. Atunci când unul dintre călătorii sosiţi la han, Iancu Georgescu, îşi deconspiră identitatea, povestindu-i fratelui că are probleme cu banii şi cerându-i cincisprezece mii de lei, el pare să nici nu audă rugămintea, nu zice nimic şi, „drept orice răspuns, Stavravhe se ridică în picioare foarte liniştit; se duse drept la icoane, făcu câteva cruci şi mătănii; apoi se sui în pat”. Puterea obişnuinţei denotă aici nu echilibrul sufletesc, ci automatismul comportamental, hangiul, în mintea căruia realitatea are aceeaşi aparenţă cu visul, comportându-se la fel ca şi cum ar fi singur, iar cei doi călători n-ar fi decât nişte fantasme. Neputând accepta realitatea, de altfel destul de asemănătoare cu visul, hangiul are o criză de nebunie. Când i se pune mâna pe umăr de către fratele neliniştit de somnul scuturat de vise urâte, de horcăielile lui ca un clopot, întrerupte de gemete din adânc, hangiul sare în picioare, „cu chipul îngrozitor, cu părul vâlvoi, cu mâinile-ncleştate, cu gura plină de spumă roşcată.” Reacţiile organice punctează momentul de tensiune şi, la fel ca în 3 Călinescu, George, op. cit., p. 498

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

167

vis, se porneşte o luptă pe viaţă şi pe moarte între fraţi, dezlănţuită tot de hangiu care, cu o violenţă nemaiîntâlnită, răstoarnă masa trântind-o de duşumea, apoi, cu un răcnet zguduitor, se năpusteşte asupra lui Iancu, doborându-l la pământ şi năruindu-se peste el. Simptomele bolii includ nu numai pierderea conştiinţei de sine, cât şi o violenţă deosebită în care „o necovârşită putere” se conjugă cu „o repeziciune de mişcări neînchipuită”, făcând dintr-un om obişnuit o brută de neoprit. De altfel, este nevoie de puterea a doi bărbaţi voinici pentru a-l imobiliza, folosind o curea cu care îi leagă picioarele şi un brâu cu care îi leagă mâinile la spate. Cu toate acestea Stavrache scrâşneşte şi muge ca un taur, iar la final, complet imobilizat, scuipă şi râde cu hohot. Sunt manifestări proprii unui nebun surprins într-o stare de criză, pe care autorul le descrie cu metodă aproape ştiinţifică, amănunţit şi obiectiv, ca şi cum ar constitui clişa clinică de observaţie a unui caz. Din nou, similitudinile cu celelalte nuvele naturaliste caragialiene sunt izbitoare în ce priveşte descrierea amănunţită a halucinaţiilor: „Zibal tresări: … prin ochii lui scăpărase o inspiraţie excentrică. Începu să râză cu un hohot care zgudui bolta gangului” (O făclie de Paşte); „Hangiul deschise gura mare să spună ceva, dar gura fără să scoată un sunet nu se mai putu închide; ochii clipiră de câteva ori foarte iute şi apoi rămaseră mari, privind ţintă, peste înfăţişarea aceea, în depărtări neînchipuite; mâinile voiră să se ridice, dar căzură ţepene de-a lungul trupului” (În vreme de război); „Trupul tânăr se simţi furnicat din creştet până-n tălpi de un fior fierbinte … Căldura toată i se urcă la frunte” (Păcat). Deznodământul tragic, reluând, din perspectiva realităţii, visurile coşmareşti trăite de Stavrache, este contrapunctat şi subliniat de scurte notaţii ale vremii de afară: „Viscolul afară ajuns în culmea nebuniei făcea să trosnească zidurile hanului bătrân”, deşi evocarea mediului exterior nu este efectul unor lucruri văzute, ci mai mult auzite. Caragiale, scriitor urban, nu a acordat prea mare importanţă descrierilor de natură, dar, atunci când apar, ele dau dovada nu a unui vizual, ci a unui auditiv prin excelenţă. Caragiale, meloman pasionat, receptează natura „ca sunet şi senzaţii organice întovărăşitoare, mai puţin ca trăsătură văzută”4. De exemplu, în descrierea ploii reci de toamnă, stropii care cad pe fundul unui butoi creează un fel de cântec cu nenumărate înţelesuri, ce îl poartă pe hangiu spre tărâmul amintirii fratelui dispărut, peste a cărui avere s-a înstăpânit nu cu puţine îndoieli asupra drepturilor sale: „Afară ploua mărunţel ploaie rece de toamnă, şi boabele de apă prelingându-se de pe streaşini şi picând în clipe ritmate pe fundul unui butoi dogit, lăsat gol într-adins la umezeală, făceau un fel de cântare cu nenumărate şi ciudate înţelesuri. Legănate de mişcarea sunetelor, gândurile omului începură să sfârâie iute în cercuri strâmte, apoi încet-încet se rotiră din ce în ce mai domol în cercuri din ce în ce mai largi, şi tot mai domol şi tot mai larg”. Altădată, în descrierea viscolului irumpând „în astâmpărul desăvârşit ca-n puterea nopţii”, reţine iarăşi senzaţia auditivă: ”nici un glas de câne nu se mai auzea”, doar urletul vântului şi, cu mare greu, glasuri a doi drumeţi. La fel în O făclie de Paşte: „Sus pe deal, în satul depărtat ca la doi kilometri printre bălţi, se auzeau clopotele bisericii…Şi se aude aşa de ciudat când ai friguri: aici foarte tare, aici aproape deloc” sau în Păcat, unde se reia de trei ori laitmotivul răsăritului, contrapunctând evenimentele: trezirea lui Mitu („O sprânceană alburie se iveşte pe culmea dealului de către răsărit. Pe lângă crucea din răspântie scârţâie roatele căruţelor ce pleacă din vreme să nu le ajungă zăduful pe drum”, despărţirea de Ileana („Sprânceana albă creşte şi alte roate venind din deal la vale se aud apropiindu-se…o doină din frunză, cântec de drumeţ fără griji”), împuşcarea celor doi de către popa Niţu care le-a tras şi clopotele („Sprânceana mică alburie câtă vreme s-au jelit clopotele s-a făcut trandafirie şi mare”). În ciuda faptului că nu este un scriitor descriptiv, în scrierile lui Caragiale descrierea mediului 4 Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, cap. I. L. Caragiale, Editura contemporană, 1941, p. 123

168

În vreme de război şi implicaţiile ei tragice

ocupă un loc însemnat, în măsura în care înţelegem prin mediu nu numai spaţiul exterior, ci şi cel interior. Nici în acest caz nu abundă descrierile de interioare, mobila este puţină, are doar utilitate funcţională (pat, scaun, masă, candelă pe peretele dinspre răsărit), iar descrierea vestimentaţiei este încă mai săracă, cu rol în precizarea stării sociale: „Pe potrivă de copil sărac, e destul de bine îmbrăcată: are peste cămăşuţă minteanul lui tată-său; pe picioarele goale nişte cizmuliţe vechi ale mă-sii, şi pe cap un tesmenel”. În schimb, în toată proza lui, omul este cel care vorbeşte şi este ascultat şi, prin descrierea particularităţilor de vorbire, a ticurilor verbale, prin selecţia vocabularului, autorul compune oameni vii, perfect integraţi în moravurile specifice timpului şi societăţii lor. Tudor Vianu înţelegea să îi aducă un omagiu lui Caragiale, scriind despre el că „nimeni înaintea lui, numai Creangă în acelaşi timp cu el, destui de puţini după dânşii, au fost scriitorii care au adus în notarea graiului viu aceeaşi preciziune a auzului, aceeaşi intuiţie exactă a sintaxei vorbite, a vocabularului şi a inflexiunilor care ne uimesc”5. Bibliografie 1. Tomuș, Mircea, I.L.Caragiale, în Mic dicționar. Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978; 2. Zarifopol, Paul, Introducere la I.L.Caragiale, vol. I, Editura Cultura națională, 1930; 3. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Editura Minerva, 1982; 4. Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, cap. I.L.Caragiale, Editura contemporană, 1941;

5 Ibidem

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

169

PLANIFICAREA MANAGERIALĂ A LECŢIEI Profesor Elena Cristina SASU Realizarea unei lecţii din perspectivă managerială trebuie să evidenţieze legătura intrinsecă existentă între proiectare curriculară a lecţiei şi realizarea sa ca microsistem sau ca unitate de instruire implicată în îndeplinirea obiectivelor specifice dintr-o perspectivă mai largă, valabilă nu numai pe termen scurt, ci şi pe termen mediu sau chiar pe termen lung. Trebuie să valorificăm în analiza lecţiei, proiectarea şi dezvoltarea sa curriculară, funcţiile generale ale conducerii manageriale a activităţii de instruire în cadrul clasei de elevi: organizarea, planificarea, orientarea şi perfecţionarea managerială a lecţiei care invită profesorul la o activitate de cercetare pedagogică a produsului muncii sale. Această activitate va permite consolidarea rolului profesorului de manager, respectiv de factor de decizie, întotdeuna responsabil şi competent”… Planificarea managerială a lecţiei completează funcţia de organizare managerială a lecţiei la un nivel superior care pregăteşte terenul pentru elaborarea şcenariului orientativ al activităţii didactice respective în perspectiva finalizării pedagogice depline în termeni de predare-învăţareevaluare. Planificarea managerială a lecţiei impune, în mod obligatoriu, respectarea cerinţelor de proiectare curriculară a activităţii, premisă a eficienţei acesteia. O atenţie aparte revine procesului de operaţionalizare a obiectivelor care asigură orientarea corectă a activităţii şi selectarea adecvată a resurselor. Lecţia prin evoluţia prin care a înregistrat-o de-a lungul timpului, prin contribuţiile aduse de teoreticienii şi practicienii instruirii, este considerată astăzi “forma de bază a organizării procesului de învăţământ“, rămâne cea mai cunoscută formă de organizare concretă a procesului de învăţământ. Contribuţiile majore şi substanţiale ale curentului „Educaţia Nouă” la dezvoltarea gândirii pedagogice vor avea repercursiuni şi la nivelul evoluţiei concepţiei despre lecţie. Vom înregistra un salt de la definirea lecţiei ca formă specifică de organizare a procesului de învăţământ la înţelegerea lecţiei ca microsistem de instruire. Cea de-a doua semnificaţie conferită lecţiei reprezintă deja o nouă manieră de abordare a acestei activităţi didactice de bază în cadrul procesului de învăţământ. Planificarea managerială a lecţiei asigură, în principal, conceperea lecţiei ca activitate didactică, bazată şi construită în sens curricular pe interdependenţa permanentă dintre predareînvăţare-evaluare.Managementul lecţiei evidenţiază astfel diferenţele esenţiale existente între planificarea tradiţională a lecţiei şi planificarea acesteia din perspectivă curriculară. Planificarea tradiţională pune accent pe conţinuturile ce urmau să fie transmise prin actul predării. Acestora le erau subordonate obiectivele, metodele, tehnicile de evaluare. Activitatea didactică respectivă, concretizată într-un anume tip de lecţie, avea prin urmare un caracter prioritar informativ, centrat pe ideea transmiterii unui volum cât mai mare de cunoştinţe şi pe o dirijare excesivă a condiţiilor şi situaţiilor de instruire impuse de profesor. În acest context, între componentele activităţii didactice (lecţiei) – obiective, conţinuturi, metode, tehnici de evaluare – nu există o corelaţie adecvată. De aceea elementele respective nu pot fi abordate sistemic pentru a sigura permanent şi mai ales la sfârşitul activităţii un caracter eficient, operativ, prioritar formativ, lecţiei, în calitatea acesteia de ,,entitate didactică“. Proiectarea modernă, de tip curricular pune accentul pe obiectivele pedagogice pe care le urmăreşte procesul de învăţământ, în general, lecţia, ca activitate didactică principală, în mod

170

Planificarea managerială a lecţiei

special. Acestora le sunt subordonate pedagogic conţinuturile, metodele de instruire şi tehnicile de evaluare. Proiectarea curriculară urmăreşte ca între toate componentele activităţii didactice să existe raporturi de interdependenţă, care să asigure instruirii un caracter deschis, perfectibil în cadrul unui învăţământ formativ, centrat pe stimularea dezvoltării personalităţii fiecărui elev. Când vorbim de planificarea curriculară a lecţiei, deja avem în vedere că aceasta este precedată de celelalte acţiuni manageriale realizate anterior: modurile de organizare a instruirii , formele de organizare a instruirii, organizarea timpului instruirii. Planificarea curriculară a lecţiei trasează deja drumul spre o conducere managerială a procesului de instruire. Este un drum logic, care urmăreşte parcurgerea unor etape pedagogice obligatorii în perspectiva realizării optime eficiente a activităţii didactice, indiferent de treapta sau disciplina de învăţământ pe care o predăm la clasă. Etapele la care facem referinţă sunt: 1. planificarea managerială a obiectivelor concrete ale lecţiei; 2. planificarea managerială a conţinuturilor lecţiei; 3. planificarea managerială a metodologiei lecţiei; 4. planificarea managerială a evaluării lecţiei; 1. Planificarea managerială a obiectivelor concrete ale lecţiei – reprezintă o activitate complexă, obligatore pentru fiecare cadru didactic, cadru didactic care trebuie să investească resurse de creativitate, cu o răspundere socială care trebuie cultivată la parametrii superiori, care trebuie să demonstreze calităţile sale didactice dar şi acţiunile sale realizate anterior pentru cunoaşterea elevilor clasei, a contextului social în care aceştia îşi desfăşoară activitatea de învăţare – în şcoală sau în afara şcolii. Se va preciza scopul şi obiectivele lecţiei, etapă obligatorie pentru asigurarea reuşitei procesului de instruire, a conducerii manageriale a acestuia. 2. Planificarea managerială a conţinuturilor lecţiei – care din punct de vedere managerial, în prim plan trebuie să stea problema realizării unei concordanţe depline între conţinuturile alese şi obiectivele pedagogice stabilite la nivel de proiect didactic. Profesosorul are obligaţia legată de conţinuturi de a: a. selecta elemente de conţinut esenţiale şi fundamentale atât sub aspect cantitativ cât şi calitativ. Se poate acţiona în direcţia extinderii sau restrângerii volumului de informaţie, în aşa fel încât să se ajungă la un optim cantitativ accesibil elevilor cu care lucrăm şi suficient, în acelaşi timp, pentru asimilarea datelor fundamentale; b. organizeze, structureze, ierarhizeze aceste conţinuturi în vederea transmiterii lor inteligibile pentru a stimula învăţarea temeinică; c. concentrarea lecţiei asupra informaţiilor esenţiale, problemă – cheie a creşterii calităţii şi eficienţei lecţiei; d. stabilirea volumului optim de cunoştinţe şi deprinderi care trebuie învăţat; e. organizarea conţinutului în viziune interdisciplinară; f. lecţia condusă managerial trebuie să adopte o viziune intra şi interdisciplinară; g. în planificarea managerială a lecţiei trebuie valorificate cele mai importante obiective de conţinut. Profesorul atunci când planifică managerial conţinutul lecţiei trebuie să aibă în vedere următorul algoritm: a. formarea – dezvoltarea atitudinilor superioare faţă de cunoaştere şi învăţare; b. formarea – dezvoltarea de strategii cognitive; c. formarea – dezvoltarea capacităţii de receptare, stăpânire şi transfer operaţional,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

171

exprimare a informaţiilor. 3. Planificarea managerială a metodologiei lecţiei – asigură un caracter dinamic şi eficient activităţii didactice organizată în condiţii specifice. Este locul în care profesorul îşi manifestă cel mai bine şi cât mai repede şi eficient creativitatea didactică. În planificarea managerială a metodelor didactice se porneşte de fapt de la identificarea exactă a statutului şi rolului specific acestora în cadrul lecţiei .În mod special, accentul se pune pe corelarea metodelor de instruire care oferă resurse multiple de adaptare imediată a profesorului la situaţii şi contexte didactice şi extradidactice aflate în continuă schimbare. În faţa exploziei de cunoştinţe biologice, profesorului de specialitate îi revine menirea de a transmite elevilor ceea ce este mai nou şi reprezentativ în această ştiinţă, al cărei obiect de studiu, viaţa, constutie forma superioară de existenţă a materiei. În predarea ştiinţelor biologice profesorul trebuie să folosescă metode cât mai variate şi să lege permanent noţiunile teoretice de aspectele practice. Pentru realizarea acestui deziderat, profesorul trebuie să aibă la îndemână o metodologie concretă de predare a cunoştinţelor biologice elevilor, în scopul instruirii acestora şi dezvoltării gustului pentru cunoaştere, studiu şi cercetare. 4. Planificarea managerială a evaluării lecţiei – este o operaţie foarte importantă de selectare şi valorificare adecvată a metodelor didactice, reprezintă componenta proiectului de lecţie care are cea mai mare flexibilitate, mobilitate şi adaptabilitate la situaţiile noi, inerente procesului de instruire. Analiza unei lecţii trebuie să sublinieze în ce măsură „rezultatele atinse satisfac complet cerinţele exprimate în cuprinsul scopului şi obiectivelor operaţionale propuse” pentru acel conţinut. Analiza lecţiei este, de fapt, o abordare a activităţii didactice pe cele două planuri semnificative din perspectiva managementului procesului de învăţământ şi din perspectiva managementului clasei: Evaluarea obiectivă a lecţiei – care se realizează după criterii clar definite şi acceptate la nivelul comunităţii profesionale. Ele sunt centrate pe variabile realizate în cadrul lecţiei în contextul interacţiunii profesor – clasa de elevi: rezultatele elevilor, rezultatele profesorului, procesele interne dezvoltate, componentele psihosociale implicate sau alte variabile specifice clasei de elevi. În funcţie de acestea, intervin mai multe modele de evaluare : 1. model centrat pe rezultate (eficacitatea lecţiei, eficienţa lecţiei etc). 2. model centrat pe procese (înlănţuire logică a acţiunilor, calitatea strategiilor, efectuarea corectă a unor acţiuni, încadrarea în timp). 3. model centrat pe comportamente (stilul didactic al profesorului, limbajul nonverbal, tipul de autoritate promovat de professor, dinamica raportului de comunicare şi interacţiune profesor – elev). 4. model centrat pe variabilele specifice lecţiei (climatul psihosocial al clasei, disciplina clasei, nivelul de pregătire al clasei, stilul didactic, mediul din care provin elevii etc.) Autoevaluarea obiectivă a lecţiei – o activitate importantă a profesorului ce permite acestuia elaborarea unor măsuri ameliorative curente şi de perspectivă care asigură evoluţia ascendentă a procesului de învăţământ, plecând de la realizările şi nerealizările fiecărei lecţii. Autoevaluarea formativă intervine chiar in timpul desfăşurării lecţiei, generând sau determinând unele corectări, reformulări sau ajustări, având ca mecanism de bază conexiunea inversă. Acest mecanism permite profesorului să modifice din mers strategiile didactice, tehnicile de evaluare, precum şi resursele de conţinut şi stilul educaţional în funcţie de randamentul imediat al elevului, reacţia lui, gradul de participare la activitatea de instruire. Autoevaluarea sumativă care se realizează, de obicei, la sfârşitul lecţiei, urmăreşte obţinerea unor date despre efectele cumulative ale lecţiei. Obiectivele sale sunt centrate pe măsurarea şi aprecierea tuturor calităţilor şi a deficienţelor unei lecţii, ceea ce permite luarea unor decizii cu valoare managerială.

172

Planificarea managerială a lecţiei

Evaluarea managerială a lecţiei implică pe lângă valorificarea modelelor amintite (evaluare centrată pe: rezultate, procese, comportamente, variabile ale lecţiei) o cunoaştere şi interpretare adecvată (sistemică şi optimă) a strategiilor şi metodelor de evaluare (care valorifică toate operaţiile ce intervin în actul evaluării – măsurare, control, apreciere, decizie iniţială, continuă, finală). Acest lucru presupune o cunoaştere şi o aplicare eficientă a metodologiei evaluării. Bibliografie: 1. Cristea, Gabriela, ,,Managementul lecţiei”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., 2003. 2. Cerghit, Ioan. ,,Perfecţionarea lecţiei în şcoala modernă”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,1983. 3. Jinga, Ioan, ,,Managementul învăţământului”, Bucureşti, Editura Aldin, 2001. 4. Ionescu, Miron, ,,Lecţia între proiect şi realizare”, Cluj – Napoca, Editura Dacia, 1982. 5. Lazăr ,*** ,,Lecţia – forma de bază a organizării procesului de predare – învăţare – evaluare la disciplina biologie”, Craiova, Editura Arves, 2007.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

173

SISTEMUL DE MARKETING INTERN ÎN SECTORUL FINANCIAR BANCAR-UNICREDIT ŢIRIAC BANK1 Profesor Florin Cristian DINCĂ Marketingul intern ia formă în cadrul unei întreprinderi prin apariţia efectelor de secularizare, de valorizare, urmat mai apoi de identificare. Efectele mai sus menţionate corespund fiecare unei faze a marketingului intern. În faza de secularizare are loc obţinerea unor rezultate în urma studiului pieţei interne. Valorizarea presupune momentul în care este comunicată strategia în care sunt angajate elemente de progres, de îmbunătăţire a imaginii şi vizează indivizii şi colectivitatea întreprinderii. Identificarea va putea fi apreciată în funcţie de interesul manifestat de angajaţii în scopul participării activ la progresul întreprinderii bazându-se pe sisteme echitabile de recunoaştere şi apreciere a performanţelor.2 În esenţă deciziile care privesc marketingul intern urmăresc sincronizarea activităţilor prin care este oferit produsul cu cele prin care acesta este creat şi livrat clienţilor.3 Conform marketingului intern angajaţii firmei sunt consideraţi ca fiind clienţi interni, iar munca pe care aceştia o prestează ca un produs intern. Obiectivele marketingului intern: Motivarea personalului şi orientarea acestuia spre o grijă conştientă faţă de client; Crearea unui mediu intern care să sprijine grija conştientă faţă de client şi să orienteze personalul către vânzări; Informarea şi conştientizarea salariaţilor privind strategiile de marketing şi campaniile de promovare4 Am considerat oportună definirea acestui concept pentru a face trecerea spre cazul studiat, Banca UniCredit Ţiriac Bank cu privire la sistemul de marketing intern. Firmele nu sunt doar maşinării economice, ci şi structuri de organizare umană şi socială. Angajaţii trebuie să simtă că aparţin unei organizaţii utile, care depune o muncă utilă şi aduc o contribuţie utilă la progresul societăţii umane. Gary Hamel spunea: „Creaţi o cauză, nu o afacere!”5 Angajaţii sunt motivaţii de către angajator atât pozitiv cât şi negativ. Formele de motivare pozitivă pot fi materiale (salarizare, recompensă, prime, bilete de odihnă) şi morale (traininguri, încurajarea angajaţilor, oportunităţi de avansare, climat sigur, acordarea încrederii angajaţilor). O altă metodă de motivare este motivarea negativă, aceasta poate fi sub forma unei sancţiuni, a unui ton autoritar, sau chiar sub forma unei atitudini constrângătoare. UniCredit Tiriac Bank este membră a Grupului UniCredit, o importantă instituţie financiară 1 Studiu de caz; 2 Ţuclea E.C., Revista de turism nr.1, Bucureşti, 2009, p.31; 3 Olteanu V., Marketing Financiar-Bancar, Bucureşti, 2005, p.183; 4 Nistor V., Marketing Financiar Bancar-suport de curs, Cluj Napoca, 2008, p. 46; 5 Kotler P, Managementul Marketingului, Teora, 2004;

174

Sistemul de marketing intern în sectorul financiar bancar-unicredit ţiriac bank

internaţională, cu o reţea de peste 10.000 sucursale în 27 de ţări. Aflată în top 5 jucatori pe piaţa românească, UniCredit Tiriac Bank oferă clienţilor săi, prin intermediul celor peste 240 sucursale şi peste 3.000 angajaţi, soluţii financiare pentru necesităţile persoanelor fizice, I.M.M., marilor companii și persoanelor fizice autorizate. UniCredit Tiriac Bank avea la 31 decembrie 2014 active totale 32.364.384.533 lei, venituri totale de 1.539.411.485 lei, un profit net de 143.769.589 lei iar clienţi de peste 500.0006. Angajaţii UniCredit Ţiriac sunt peste 3000. Pentru a creşte loialitatea acestora faţă de firmă, sunt motivaţi pozitiv prin oferirea posibilităţii de a participarea la programe de dezvoltare şi traininguri particularizate pe planurile individuale de dezvoltare a fiecărui angajat în parte. Angajaţii au acces la posturi interne şi internaţionale în cadrul UniCredit. Acestora li se oferă posibilitatea utilizării unor hărţi de carieră, care permit planificarea paşilor pe care doresc să-i urmeze în cadrul companiei. Managerii companiei UniCredit Ţiriac se implică activ în identificarea şi dezvoltarea potenţialului angajaţilor. Firma urmăreşte să stabilească o compatibilitate între valorile firmei şi cele angajaţilor. Prin intermediul Forumului Intern este încurajată comunicarea între angajaţi. Prin punerea la dispoziţie a unor linii de comunicare prin care oferă ocazia unor întâlniri între conducere şi angajaţi. Un exemplu ar fi sondajul „Pulse Chek-Părerea ta contează”, acesta a fost organizat local pentru angajaţii UniCredit Ţiriac Bank, astfel au obţinut o imagine actuală a stării de spirit a angajaţilor. Conducerea afirmă că răspunsurile angajaţilor sunt folosite în scopul implementării unor noi programe pentru a-şi motiva angajaţii. Conducerea oferă posibilitatea de promovare angajaţilor prin publicarea posturilor pe portalul lor de internet, în funcţie de planul lor de dezvoltare profesională. Un aspect important în firmă îl constituie traingurile pentru angajaţi, argumentul care sprijină acestă afirmaţie este faptul că avansarea profesională a angajaţilor constituie pentru ei o prioritate. Unul din programele lor de dezvoltare se numeşte „Buddy”, şi îi vizează pe noii angajaţi ai companiei cu scopul de a facilita acomodarea acestora cu organizaţia, este de fapt un program de orientare. Un alt program lansat de UniCredit Ţiriac este „Mentorat”, prin care toţi angajaţii au posibilitatea să îşi aleagă un mentor care să îi ghideze pe parcursul dezvoltării lor profesionale. Acesta este un program continuu şi se adresează celor care doresc o dezvoltare profesională asistată de un mentor. Programul „Talent Management HIP” a fost implementat la nivel local şi a avut ca obiectiv principal identificarea persoanelor cu aptitudini şi potenţial de dezvoltare foarte mare. Angajaţii din cadrul UniCredit Ţiriac au acces şi la programe de dezvoltare din cadrul grupului UniCredit, ca şi programul „UniQuest”. Acest program presupune o selecţie riguroasă în urma căreia 100 de angajaţi de diverse naţionalităţi sunt aleşi pentru a lucra în echipe multiculturale, pe proiecte strategice. Programul are scopul de a dezvolta angajaţii cei mai competenţi ai Grupului UniCredit.7 Compensaţiile şi bonusurile sunt acordate în funcţie de performanţele atinse. Sunt bonificate realizările din cadrul grupului, pentru a stimula activitatea acestuia cu scopul atingerii obiectivelor strategice ale Grupului. Angajaţii sunt motivaţi negativ prin aplicarea unor sancţiuni în cazul în care nu îşi îndeplinesc sarcinile sau încalcă regulamentul. O altă formă de motivare negativă sau demotivare este şi concedierea. În concluzie, în cadrul băncii UniCredit Ţiriac Bank angajaţii sunt motivaţi pozitiv. Accentul 6 http://www.unicredit-tiriac.ro/despre-noi/unicredit-tiriac-bank; 7 http://www.unicredit-tiriac.ro/carieră

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

175

este pus cu preponderenţă pe motivarea morală, mai cu seamă decât pe cea materială. Practic prin metodele pe care le foloseste UniCredit Ţiriac Bank pentru a-şi motiva angajaţii sunt atinse obiectivele principale alte marketingului intern. Bibliografie: 1. Kotler Philip, Managementul Marketingului, Ed. Teora, 2004; 2. Nistor Voicu, Marketing Financiar Bancar-suport de curs, Cluj Napoca 2008; 3. Olteanu Valerică, Marketing Financiar-Bancar, Bucureşti, 2005; 4. Ţuclea Elena., Revista de turism, nr.1, Bucureşti, 2009; 5. http://www.unicredit-tiriac.ro/despre-noi/unicredit-tiriac-bank, accesat la 12.05.2010; 6. http://www.unicredit-tiriac.ro/carieră, accesat la 12.05.2010;

176

Sărbătorile de iarnă în „ţara de piatră”

SĂRBĂTORILE DE IARNĂ ÎN „ŢARA DE PIATRĂ”, COMUNA GÎRDA DE SUS Profesor ec. Claudia Simona DUMA Profesor ec. Carmen Cornelia CIOCAN Această zonă geografică, una dintre cele mai pitoreşti zone ale ţării, se prezintă ca „o regiune frământată, de şisturi cristaline, străpunse de roci eruptive asemănătoare unor mari linii de foc”. Osteneala urcuşului pe culmile mai înalte sau pe tăpşanele mai joase e răsplătită cu îmbelşugare. O panoramă se înfăţişează vederii, una din cele mai fermecătoare şi mai interesante: de jur împrejur forme ondulate, ca nişte poduri suspendate, se amestecă cu întinderi netede ca fața mesei, cu locuinţe omeneşti, strânse mai laolaltă uneori, răzleţe alteori, înconjurate cu holde, dar mai ales de fâneţe întinse, adevărate plaiuri. Privirea rotită întâlneşte în depărtări sau mai aproape pe creste semeţe adevărate sentinele de pază şi ocrotire a locurilor şi oamenilor. Pază şi ocrotire pentru oameni şi locuri au constituit-o şi pereţii abrupţi pe unele laturi: ziduri de cetăţi săpate în stâncă de dalta măiastră a vremii, coloane de bazalt lipite unele de altele în anumite locuri. Măiestria neîntrecută se vădeşte în piscurile zvelte ca nişte turle în ruină, mărginite de zăpezi, vestitele „chei” de o frumuseţe care te înfioară, în peşterile adânci ce coboară spre inima pământului, ce uimesc, minunează şi extaziază prin „arhitectura bizantină” cu altare şi capele, cu sfinţi prefăcuţi în stană de piatră şi gheaţă albă, cu candelabre, mai perfecte şi mai armonioase decât cele mai perfecte şi mai armonioase capodopere.1 Obiceiurile româneşti, cu prilejul diverselor sărbători de peste an ori legate de viaţa de familie, prin care ţara noastră este recunoscută peste tot în lume, sunt o componentă perenă a culturii noastre tradiţionale. În cultura populară, obiceiurile formează un capitol important, fiindcă întreaga viaţă a omului, munca lui din timpul anului şi diferitele lui ocupaţii, relaţiile cu semenii şi cu întruchipările mitologice erau întreţesute cu datini. În folclorul nostru, unele obiceiuri au păstrat până astăzi, forme ample de desfăşurare, în care vechile rituri se îmbină cu acte ceremoniale, cu manifestări spectaculoase. Cele mai apreciate, mai fastuoase, mai iubite de români sunt considerate a fi cele legate de marele Praznic al Naşterii Domnului şi de sărbătorirea Anului Nou.2 Repertoriul tradiţional al obiceiurilor româneşti cuprinde pe lângă colindele propriu-zise – cântece de stea, vicleimul, pluguşorul, sorcova, vasilica, jocuri cu măşti (ţurca, cerbul, brezaia), teatrul popular, dansuri (căluţii, căluşerii) – şi o seamă de datini, practici, superstiţii, ziceri, sfaturi cu originea în credinţe şi mituri străvechi sau creştine. Sărbătorile de iarnă la români încep odată cu prinderea Postului Crăciunului (15 noiembrie) şi ţin până la Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Este o perioadă bogată în obiceiuri, diferite de la o zonă la alta, având în centru marile sărbători creştine prăznuite în această perioadă. Reperele cele mai importante sunt: Sfântul Nicolae, Crăciunul, Sfântul Ştefan, Anul Nou, Sfântul Vasile,

1 Monografia comunei Gîrda de Sus, Editura Nereamia Napoca, 2010. 2 Avram Cristea, Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, Editura Unirea, 2007

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

177

Boboteaza şi Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul.3 Ţara Moţilor, renumită prin peisaje, legende şi tradiţii străvechi, pune în valoare cu ocazia Sărbătorilor de Iarnă, tot ce e frumos şi specific în Transilvania: natura vie şi nestingherită, împodobită cu zăpadă, oameni simpli, primitori şi plini de voie bună, înnobilaţi de semnificaţia marelui Praznic al Naşterii Mântuitorului nostru, obiceiuri păstrate cu sfinţenie, mâncare gustoasă, preparată după reţete vechi, rămase de la bunicii şi străbunicii noştri. Dintotdeauna, moţii au respectat tradiţiile şi datinile transmise din străbuni. Se ştie că în trecut, în Ajunul Crăciunului în Munţii Apuseni umblau „piţărăii”. Aceştia erau copiii cei mai mici care, practic, deschideau şirul sărbătorilor de iarnă. Erau îmbrăcaţi în straie noi, în mâini aveau colinda, iar în spate traista. Colinda era făcută din lemn de alun sau de salcie. După ce colindau, gazda îi poftea în casă, unde spuneau „Bun Ajunul de Crăciun”. Gazda îi omenea cu colăcei, cozonaci, cu mere sau nuci. La ieşire „piţărăii” urau gospodarului: „Noi ieşim, Dumnezeu intră”. În jurul prânzului aceştia îşi încheiau pelerinajul, iar colinzile erau aruncate în pomi fructiferi pentru a avea rod bogat. După amiaza, către seară, porneau copiii cu steaua. Aceştia erau mai mărişori şi umblau câte 2-4 la un loc. Ei făceau din timp repetiţii şi îşi confecţionau steaua dintr-o sită veche, frumos împodobită cu hârtie colorată şi beteală. În faţă avea lipită o iconiţă, iar în interior se punea un clopoţel care suna în timp ce copiii colindau. În general, cei care umblau cu steaua primeau de la gospodari bani. Noaptea umblau colindătorii. Erau oameni mari, feciori necăsătoriţi ori bărbaţi însuraţi. Ei erau însoţiţi de muzicanţi care îi acompaniau în timp ce colindau. După ce intrau în casă erau omeniţi cu vin ars, iar acolo unde existau neveste tinere sau fete, jucau. La plecare primeau cereale (cam câte o doniţă), ori bani. Era răspândit şi obiceiul mersului cu steaua sau cu craii, care erau costumaţi special pentru fiecare personaj: Irod, Melfior, Gaspar, Baltazar, Popa, Ciobanii. Aceştia prezentau în faţa oamenilor un adevărat program de teatru religios, care şi acum este apreciat de credincioşii ce îşi primesc craii în case. În Ajunul Anului Nou copiii umblau cu Pluguşorul, iar seara cu Buhaiul sau Capra. Tradiţiile de Anul Nou se leagă toate de momentul despărţirii de anul care a trecut şi de trecerea în noul an, care se doreşte a fi mai bun şi mai rodnic decât cel vechi. Obiceiul cel mai cunoscut este Pluguşorul. În comuna Gîrda de Sus, Crăciunul nu înseamnă doar, cele trei zile de sărbătoare, ci este o perioadă mult mai mare și o pregătire vastă. Totul începe cu o perioadă de rugăciune, meditaţie creştină, perioadă în care aproape că nu este zi fără vreun obicei rămas din vremuri străvechi – începe la jumătatea lunii noiembrie. Odată cu începerea Postului Crăciunului, în satul tradițional se instalează o stare de agitaţie. Lucrul la pădure, la lemne, la vite s-a încheiat demult, bucatele s-au pus bine la păstrare în fiecare gospodărie, iar acum toată atenţia comunităţii se îndreaptă spre activităţi de pregătire a sărbătorilor de iarnă. Tot acum, încep torcăriile. Lumea satului participă la torcărie cu un sentiment ritualic, supunându-se rânduielii satului tradiţional. Obiceiul se raportează la destinul uman individual sau colectiv şi este, totodată, un obicei de iniţiere a tinerilor în muncă, joc şi viaţă, un loc de întâlnire a fetelor cu feciorii, un prilej de etalare a hărniciei şi inteligenţei. Spre deosebire de clacă, în torcărie fiecare participantă lucrează pentru ea, dar sunt situații când lucrează și pentru gazda torcăriei. Torcăriile se organizează în special pentru torsul lânii, pentru ţesut. Aici, femeile şi fetele prezente, cântă cântece satirice, spun snoave, poveşti, ghicitori, joacă tot felul de jocuri distractive, dar nu uită nici să povestească tot ce se vorbeşte prin sat despre „unii şi alţii”. Se mâncă fructe uscate, nuci, alune şi alte bunătăţi pregătite de gazdă, sau aduse de celelalte femei. La torcărie participă şi feciorii. După venirea feciorilor, sporul lucrului scade considerabil, aceştia luându-le fusul pentru a obţine drept plată „câte-o gură”, sau încurcându-le în alte moduri, scopul însă, fiind 3 Pamfile, Tudor, Sărbătorile la români. Editura Saeculum I.O., 1997.

178

Sărbătorile de iarnă în „ţara de piatră”

acelaşi: sărutarea drept răsplată. Au şi feciorii cântecele şi jocurile lor, care însă, nu le exclud pe femei şi fete. În repertoriul obiceiului găsim cântece de cătănie, de înstrăinare, satirice, dar şi jocuri precum „gâsca”, „puricele”, care stârnesc hazul celor prezenţi. Pentru tinerii satului, torcăria reprezintă o experienţă existenţialistă fundamentală, cu caracter social accentuat, având ca finalitate căsătoria. Aici fetele şi feciorii se cunosc, leagă prietenii şi de cele mai multe ori, acestea duc la căsătorie. Ne aflăm la sfârşitul anului, perioadă în care şi timpul pare că a obosit şi e bătrân. Acum e vremea „Moşilor”: Moş Andrei - 30 noiembrie, Moş Nicolae - 6 decembrie, Moş Ajun - 24 decembrie si Moş Crăciun - 25 decembrie. În decembrie (undrea) timpul mai are puţin de trăit. Anul Vechi pleacă, Noul An se pregăteşte să-i ia locul, iar oamenii sunt şi ei grăbiţi să scape de „Moşul” care nu le mai poate aduce multe. Cu toţii îl aşteptăm pe Noul An, plin de promisiuni şi speranţe. Anul care se pregăteşte să plece este alungat mai devreme, prin obiceiuri care se transformă în cerinţe pentru Noul An. Acum, tinerii se aleg în cete care urmează să anunţe dispariţia unui timp şi naşterea altuia, plin de speranţă. Între 3 şi 5 decembrie sunt Zilele Bubatului. În această perioadă se spune că nu e bine să mănânci seminţe ca să nu faci vărsat (copiii). În satul tradițional Gîrda de Sus, cetele de feciori colindători se formează de Sânnicoară (Sf. Nicolae). De-acum până la Crăciun aceștia se întâlnesc în fiecare seară pentru stabilirea repertoriului de colinde și repetarea acestora. Un alt episod din pregătirea Crăciunului are loc începând cu 20 decembrie - Sacrificarea porcului (care se va transforma în bunătăţi pentru masa de Crăciun) nu este un sacrificiu oarecare, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, slănina, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, tocana porcului, fiind la loc de cinste alături de crampa caldă preţuită de toată lumea. ”Divinitatea Calendarului” popular, legată de cultul focului şi soarelui, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignaţie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, este numită Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut preistoric al spiritului grâului şi ritul funerar de incinerare (pârlitul) acestuia în ziua de Ignat (Ignis-foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti (...). 4 Ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă este deschis de obiceiul colindatului. Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine, indiferent dacă data aniversării a fost schimbată, în timp, din necesităţi de calendar sau din raţiuni teologice. Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale 4 Avram Cristea, Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, Editura Unirea, 2007;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

179

teologiei”. Sabina Ispas în „O taină încifrată într-un text de colind”.5 La colindat participă tot satul, dar în moduri diferite, astfel, femeile colindă în propria casă sau la vecini, copiii şi feciorii constituiţi în cete merg din casă în casă prin toată comuna, feciorii sunt acompaniaţi de instrumente muzicale. Ceata de colindători este structura care stăpâneşte viaţa comunei Gîrda de Sus în timpul sărbătorilor. Amploarea colindatului este determinată de „Festum incipium” al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an, nuanţe de ceremonial. Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie de toată lumea. În Postul Crăciunului hori şi nunţi nu se fac, pe nicăieri şi singurele prilejuri de adunări şi petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât torcăriile, unde se lucrează de obicei puţin şi se petrece îndestul, vorbindu-se mai ales, cântându-se şi câteodată jucându-se. Prin urmare, tineretul are binecuvântatele pricini să aştepte deschiderea sau dezlegarea horilor, care vor atrage după dânsele, după Bobotează, şi nunţile. Colindele se caracterizează şi prin puterea de a crea o atmosferă optimistă, în care se formulează dorinţe şi speranţe, unele chiar fabuloase. Un exemplu îl poate constitui şi următoarea urare a piţărăilor (colindători copii): „Câţi cărbuni în vatră, Atâţia peţitori la fată, Câte pietre pe râu, Atâtea stoguri de grâu; Câte aşchii la tăietor, Atâţia copii după cuptor.” Colindatul este un ceremonial complex care, prin texte cântate sau strigate, iar uneori prin măşti, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice, transmite vestea morţii şi renaşterii divinităţii, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în Noul An, în special căsătoria fetelor. Cetele de colindători pot fi formate numai din feciori, de la câteva persoane până la câteva zeci de colindători. 6 Cel mai viu şi mai bogat în repertoriu, apoi mai interesant ca obicei este în zonă Colindatul. Constituirea cetei de colindători, numiţi „Juni”, se face în torcărie sau la casa unui fecior, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Conducătorul – grăitor– ales după un anumit cod, este investit cu mari responsabilităţi: să vegheze la buna comportare a tineretului pe toată perioada sărbătorilor, să organizeze repetiţiile, să angajeze şi să asigure masa la diferite case şi să plătească muzicanţii, să organizeze jocul, să adune banii de la tineret, etc. Numărul tinerilor care alcătuiesc ceata este diferit (între 8 şi 12). În comuna Gîrda de Sus se păstrează și un alt obicei: cel mai în vârstă membru al familiei trebuie să arunce în fața colindătorilor boabe de grâu și de porumb. Bătrânii spun că, dacă boabele peste care au trecut colindătorii vor fi date găinilor, acestea vor fi spornice la ouat. Ei cred, de asemenea, că vor avea o recoltă foarte bună în anul următor dacă vor amesteca sămânța pe care o vor pune în brazdă cu boabele folosite în ajun la primirea colindătorilor. Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt reprezentările mitice româneşti care au ajuns, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii. În această zi, mai ales copiii, colindă cu „Moş Ajunul” sau cu „Bună dimineaţa!” – „Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, sau nu ne daţi? Ne daţi, sau nu ne daţi?” – şi primesc în schimb mere, nuci, cozonac. Bibliografie: 1. Avram Cristea, Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, Editura Unirea, 2007; 2. Monografia comunei Gîrda de Sus, Editura Nereamia Napoca, 2010; 3. Pamfile, Tudor Sărbătorile la români, Editura Saeculum I.O., 1997;

5 Avram Cristea, Obiceiuri şi datini din judeţul Alba, Editura Unirea, 2007; 6 Pamfile,Tudor, Sărbătorile la români, Editura Saeculum I. O.,1997.

180

Mereu sub, pe sau în valul schimbării

MEREU SUB, PE SAU ÎN VALUL SCHIMBĂRII! Profesor Niculiana NIȚĂ Deși nu trebuia să mă surprindă marea mea constatare, iată că trebuie să recunosc și eu că, luată sub, pe sau în valurile schimbărilor cu care ne întâmpină fiecare rocadă ministerială la educație nu-mi mai dădeam seama că orbește, ca la o comandă primită hipnotic mă aliniam „noilor” cerințe! Noi prin...mai întâi schimbarea denumirii marelui actor al educației, apoi... schimbarea antetului la toată corespondența formală, apoi....și când să mă obișnuiesc, hopa! Vine o altă schimbare! Da, noi cei din învățământ suntem actorii ce jucăm roluri în fața unui „public” foarte dinamic, mereu în propria-i schimbare peste care se suprapun schimbările de care am amintit și, fără a avea acel ambient stimulant (a ne gândi la dotarea și starea materială și fizică a spațiilor în care prestăm și în care auditorii noștri stau), fără aplauze motivante, fără sufleur, cu aură atinsă de ”penelul negru” al unora ce n-au iubit prea mult școala...noi suntem mereu în interacțiune cu „valul”. Parcă am fi spectatorii propriului spectacol în care avem roluri ce au texte cu care nu suntem de acord, dar trebuie! Parcă scena devine tot mai mică și mai slab luminată pentru că trăim vremurile în care alte „valuri” se poartă! Da! Nu mai e „cool” să fii doar disciplinat, serios și creativ în ceea ce faci, nu...! Trebuie să ”impresionezi” pe cei cu...flori, păsări și alte sigle, trebuie să nu ai valori și credințe prea adânci, să nu ai curajul clamării necesarului numit „stima de sine”, să nu ceri prea multe. Mulți s-au resemnat atât de mult cu falsurile și abuzurile de orice fel, acceptând ca fiind un pericol actul de curaj prin care să condamni impostura, ignoranța sau să atenționezi să facă un pas înapoi pe acei „cunoscătorii care știu tot” deși se vede că sunt săraci cu duhul și ignoranți! Învățământul românesc încă impresionează „afară”; absolvenții noștri sunt doctoranzi, doctori, cercetători de înaltă ținută la universități și institute de cercetare din lume. Iată (dacă mai era nevoie) dovada că trebuie să ne mobilizăm în a apăra ce mai avem încă valoros, în a motiva real și nu fățarnic pe cei ce dau din lumina și energia lor generațiilor cu care țara asta, lumea își va contura viitorul! Tradiția și valorile învățământului nostru „haretian” au fost împrumutate cu succes de alții, care, în alte spații geografice și spirituale păstrează și duc mai departe cultura lor mergând în direcțiile demonstrate de propria istorie (noi vrem să renunțăm și la istoria noastră!), aplicând acea „noimă” a fiecăruia indiferent de dificultăți și „recomandări sincere”, dar... noi ?! Noi suntem mereu sub, pe sau în valul unei schimbări că nu mai avem vreme să ne dumirim dacă am ieșit dintr-un val sau mai suntem încă sub, pe sau în! Cred cu tărie că încă mai avem șansa de a opri tăvălugul valurilor și de a construi ceva statornic, solid și valoros!

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

181

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL Profesor Mihai Emilian MANCAŞ Nu-mi era necunoscut Bicazul. Dimpotrivă. Trecusem pentru prima oară prin faţa pavilionului regal din centrul satului, primăria de acum, în vara anului 1943, însoţind în excursia tradiţională pe Ceahlău proaspeţii absolvenţi ai Liceului „Petru Rareş”, printre care se afla şi fratele meu, în calitate de vicelider, proaspăt bacalaureat. Localitatea nu m-a impresionat în chip deosebit. Era sărăcuţă şi cam adormită între cei trei munţi străjeri. Doar două clădiri, ieşite din comun, mi-au atras atenţia: reşedinţa regală, cu surprinzătoarea sa grădină franţuzească dinspre şoseaua bine pietruită, şi şcoala primară din Capşa, ce-şi etala în soarele dimineţii de august fasonul de vilă montană, etajată, cochetă, având pereţii frumos îmbrăcaţi în piatră cioplită (şi ascunsă, cu totul neinspirat, în spatele actualei clădiri a Liceului, prin anii 70 ai veacului trecut). Şi cum Costică Afloarei, colegul meu de clasă la „Rareş”, locuia chiar în centrul satului, aproape de biserică, am poposit în vreo trei-patru vacanţe pe uliţele Bicazului, împreună cu alţi doi camarazi nedespărţiţi, Romeo Findrihan şi Valerică Ardeleanu, cei care au escaladat în premieră absolută stânca Panaghia din masivul Ceahlău, în august 1950. Tot aici a fost prizonier, în lagărul de muncă silnică Dodeni, Alexandru Dabija, tatăl soţiei mele, deţinut politic, un învăţător de gradul întâi transformat, la vârsta de 60 de ani, în vagonetar pe malul stâng al barajului. În vara anului 1953, când mă aflam la cătănie, pregătindu-mă să devin tunar, după regula naţională de atunci, undeva, nu am ştiut niciodată unde, s-a decis să fiu numit profesor de literatură şi limbă română la nou înfiinţatul liceu seral din Bicaz, instituţie născută după o luptă crâncenă, purtată „la centru”, între şantieriştii de la barajul hidrocentralei şi forestierii de pe Valea Bistriţei, încheiată cu victoria celor din urmă, prin înfiinţarea, în anul 1953, a liceului din Borca. Netrecând cu vederea puterea economică şi influenţa politică a barajiştilor din cel mai mare şantier al ţării la acea vreme, s-a înfiinţat, cu caracter compensator, tot în acel an, secţia serală a liceului din Bicaz, cu clase gimnaziale şi liceale. A urmat partea a doua a bătăliei, cea locală, de data aceasta între susţinătorii şcolii de şapte ani din Dodeni, instigaţi de un dascăl aflat în solda securităţii şi susţinut de palaizeri („venetici” în limbaj local), pe de o parte, şi bicăjenii din Mărceni, Ciungi şi Capşa, de cealaltă parte, avându-i în frunte pe ingenioşii, îndrăzneţii, inteligenţii şi inimoşii Veronica şi Vasile Mihăilescu, tinerii învăţători care conduceau de câţiva ani şcoala din preajma gării, instalată chiar în clădirea care mă încântase cu ani în urmă. Şi iată-mă descins, din oştire direct la post! Este seara Sfântului Ioan Postitorul (Bună potrivire!). Tuns chilug, ars cumplit de soare şi slăbănog, căci vin cam sleit de la cătănia intensivă, îmbrăcat cu o răbdătoare şi veterană cămaşă gălbuie, decolorată de soare, cu anticii pantaloni „golf”, care nu-mi acoperă gambele (fiindcă atâta am în „inventarul moale”), cu o pereche de sandale cam ieşite din uz în picioarele lipsite de şosete, bun de împlântat în cânepă spre a speria graurii, cobor din automotorul de Bucureşti, care m-a adus, pasager la clasa întâi, cea prevăzută cu fotolii îmbrăcate în pluş de culoarea vişinei putrede, căci sunt acum sublocotenent „lăsat la vatră” şi am acces pe calea ferată cu foaie de drum militară. Mă găsesc pe un peron betonat, încărcat haotic cu de toate şi nefinisat, cum nefinisat este,

182

La început a fost cuvântul

la început de şantier, satul întreg. Nimeni nu ştie unde se află Liceul („Care liciu?!”), dar unde-i şcoala da, mi se arată îndată, cu degetul: „Colo-ia! pisti drum!”. Traversez şoseaua încă neasfaltată şi destul de aglomerată; intru pe o ulicioară îngustă, înierbată, de fapt o fundătură ce desparte curtea şcolii de o casă cu etaj (a familiei Baţaliuc); fac la stânga pe portiţa deschisă şi mă cufund într-o aglomeraţie pestriţă, alcătuită din tineri şi maturi, cei mai mulţi echipaţi în salopete noi, cenuşii, de doc. Or fi ei ce-or fi, dar elevi nu par să fie! Interesat să întâlnesc repede un oficial apt să mă ia în primire, caut din priviri un ins cuprins de bunăvoinţă, dispus să mă asculte. Îl găsesc. Vine agale spre mine, zâmbind îngăduitor, un flăcău solid, cu părul pieptănat dinspre frunte către spate, îmbrăcat sărbătoreşte, cu surtuc gri, pantaloni la dungă, şi încălţat cu pantofi lustruiţi, deci având o ţinută ostentativ deosebită de a celorlalţi semeni din ograda şcolii (Aurel Popa, viitorul secretar al Consiliului orăşenesc.). Ne dăm bineţe: „Seara…Seara…” Nu apuc să-i comunic ce nevoi stringente mă apasă, fiindcă interlocutorul, cu un surâs larg pe figură, mă chestionează abrupt: „Tu în ce clasă eşti?” Poate că nu sunt spontan în replici, ori poate că „vacanţa” din cazarmă m-a ostenit pe termen lung, aşa că stau pe gânduri un moment, apoi îndrug: „Păi să văd unde mă vor înscrie… dacă ajung la secretariat.” Bună vorbă! Îmi dă cu gentileţe indicaţiile necesare şi, când sunt gata să urc la fugă treptele şi să intru în şcoală pe uşa de serviciu, din spate, mă proptesc violent în coastele unui domn destul de tânăr, înalt, suplu, învestmântat „la patru ace”, cu cravată asortată la gât, cămaşă albă, elegant şi distins. Oleacă deranjat de umărul meu drept, împins cu imprudenţă înainte, mă chestionează cu glas aspru: „Da unde fugi, bre?!?” După ţinută, intuiesc apartenenţa sa la corpul profesoral, aşa că iau automat poziţia de drepţi şi, emoţionat peste măsură, mă prezint milităreşte şi raportez scurt şi cuprinzător: „Sunt cutare, profesor de română, şi direct de la armată m-am prezentat la post.” „Phii! se bucură sincer şi uşurat domnul distins. Eu, măi frate, sunt Vsevolod Ruga, directorul secţiei serale… că altă secţie încă nu avem. Măi omule, straşnic de bine ai mai nimerit! Aici, cum vezi, e un început de lume. Seraliştii încă se mai înscriu… orar nu avem, că nu ne-au sosit toţi profesorii… şi uite cât e ceasul! Curtea e plină şi eu nu am pe cine să bag în clase. Ia! După ce le spun două vorbe, de început de an şi de şcoală nouă, nu vrei să intri (E basarabean!) la o clasă şi să ţii o lecţie?” Accept cu monumentală imprudenţă. Sunt luat uşurel de umeri şi condus în pas de voie către mica sală a cancelariei profesorilor, improvizată şi asta, după cum bine se vede. Cunosc aici un cuplu de bătrânei mai mult decât simpatici: o doamnă trupeşă, cu păr bogat şi alb ca neaua, şi un domn scund şi îndesat. Amândoi mă privesc cu ochi părinteşti şi cu deosebită căldură, cam contrariaţi totuşi de ţinuta mea hiper sportivă, deloc protocolară. Bine, bine, oameni buni, om fi în epoca „jos pălăria şi cravata, că-s burgheze!!!”, da, dar nici aşa… Se fac prezentările. Dumnealor sunt soţii Claudia şi Gheorghe Roman, amândoi profesori de limba rusă, basarabeni, refugiaţi din imperiul roşu, el român, ea ruteancă. Atâţia ne aflăm la datorie, patru… faţă cu o armie de elevi, începând cu cei din clasa a cincea şi terminând cu cei de-a zecea liceală (căci acum s-au amputat doi ani de studii, după modelul sovietic, un an la gimnaziu – „semiletca” rusească - şi unul la liceu – „disetiletca”). Păcat că lipseşte Cine Trebuie, să înmulţească dascălii, precum a făcut cu pâinea şi cu peştii pe malul Tiberiadei. Dar, vorba poetului: „Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face…” Acum învăţ nefericita maximă românească: „merge şi-aşa!”. Sună clopoţelul, mânuit cu zel de un ghibirdic harnic, rechiziţionat de Vsevolod Ruga din internatul copiilor gimnazişti, chiar de peste drum, de lângă gară, acolo unde voi dormi şi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

183

eu la noapte, întins comod pe două mese adunate alături, având o excelentă saltea de scânduri solide, pernă - braţul stâng sub cap, fără pătură acoperitoare, fiindcă este cald; şi afară şi în casă. Gata! (Şi, Dumnezeule mare! deşi au trecut de atunci şaizeci şi două de toamne, retrăiesc momentul cu o prospeţime fantastică!) „Intru”… mai curând sunt împins într-o sală luminată puternic. În picioare, un grup de şantierişti, mai ales tineri, dar şi bărbaţi în toată firea. Între ei, câteva fete. Doar vreo doitrei sunt îmbrăcaţi „de oraş”. Între seralişti, în banca a treia din mijloc, surpriză! amicul care, în curte, mă întrebase cu veselie în ce clasă mă înscriu. Când le sunt prezentat elevilor, voinicul pare că e cioplit dintr-un bloc de gheaţă, căci îl văd cum scade din înălţime şi curând se topeşte în spatele unei fete vânjoase (Viitoarea profesor universitar doctor Suzana Geangalău.), echipată în salopetă foarte curată, dar tot de culoare gri, marca celor care sfărâmă piatră cu barosul, pe şoseaua către Cheile Bicazului. Nu uit cum sunt echipat şi mă silesc să nu râd, urmărind cu interes prezentarea telegrafică pe care o face directorul, în vreme ce seraliştii, ridicaţi respectuos în picioare, mă primesc cu vădită şi veselă curiozitate. „Dânsul (adică eu) este profesorul dumneavoastră de română, Mihai Mancaş.” Şi asta e tot. Gata. Pleacă Vsevolod Ruga… Îi rog pe elevii cam nedumeriţi, aproape toţi părându-mi-se mai bogaţi în ani decât mine, să se aşeze în bănci şi să nu se ridice când mi se adresează, fiind ei sunt obosiţi după ziua de muncă… Iar pe prietenul din curte îl lămuresc imediat cum de am ajuns în clasa lor: „Dacă au zis de la cancelarie că între dumneavoastră mi-e locul…” Mda… Şi acum e musai să umplu ora cu ceva, deşi nu sunt pregătit s-o fac. Sunt terorizat de certitudinea că această primă lecţie va dura, vai mie! un veac, terminându-se în fiasco! Nici măcar nu ştiu în ce clasă sunt oamenii care parcă mă privesc acum cu detaşare şi cu oarecare amuzament, fiindcă arăt ca naiba. Îi întreb şi mi se răspunde: a noua (echivalentă cu a zecea de azi). A noua… a noua…Or fi în programa lor marii clasici?... Trag adânc aer în piept şi dintr-odată mă trezesc recitând, cu aplombul ce acoperă spaima, „Scrisoarea III”… Versurile curg… şi curg… şi simt în mine o linişte de biserică pustie… şi mă opresc la un moment dat, luând seama că mulţi dintre ascultători ştiu cu siguranţă despre ce capodoperă este vorba. (Nu aflasem imediat originea unora dintre seralişti. Câţiva erau fiii celor aduşi la Bicaz cu „domiciliu forţat”, tinerii aristocraţiei şi ai marii burghezii naţionale, rupţi din liceele lor şi obligaţi să fărâme bolovanii cu barosul, „reeducaţi prin muncă”. A urma liceul la seral era pentru ei o concesie nesperată… Între elevi, fiul prinţului Sutzu şi Rodica, fiica lui Anghel Demetrescu, aghiotantul Regelui Mihai, cea care avea să devină soţia celebrului inginer Cocoş, şef la baraj şi mai apoi ministru.) Chipurile lor elocvente mă ambiţionează şi, cu maneta în viteza a şasea, mă dezlănţui frenetic! Şi frazez… şi spun versuri… şi exemplific… şi gesticulez ca un dirijor…şi compar poema eminesciană cu simfonia clasică, cea în patru părţi, element cu element, regretând că nu am un patefon pe care să le pun „Simfonia destinului”… şi trec furtunos de la marile epopei la muzica preclasică…şi dau detalii tehnice din cele două arte, înfrăţite în capodopera eminesciană, fără să mă întreb dacă seraliştii înţeleg mare lucru… Şi lecţia se încheie vulcanic, eu perorând, cu pulsul accelerat periculos, fericit şi oarecum răguşit, elevii mei ascultând, cu ochi luminoşi, poate cam nedumeriţi… (Aşa cum îi văd şi acum, aievea!). Că asta ar fi fost cea dintâi lecţie din istoria Liceului „Carol I” nu bag mâna în foc, deşi ar fi minunat ca Mihai Eminescu să ne fi vegheat la începuturi. Dar nu încape nici o îndoială că

184

La început a fost cuvântul

e vorba de prima lecţie liceală de literatură română desfăşurată în şcoala către care îmi îndrept gândul cu imensă recunoştinţă. Cei cincisprezece ani din Bicaz (1953 – 1968) au fost pentru mine un răstimp de formare, de extraordinare aventuri didactice şi de edenică fericire, cu neputinţă de tradus în cuvinte simple. De aceea îl chem în ajutor pe Nicolas Poussin. „Et in Arcadia ego!”

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

185

ANDROGYNY: RITES AND CROSS–DRESSING IN ANCIENT LITERATURE Profesor Orania HĂLĂNGĂU In my previous article I talked about the androgyne motif in some of William Shakespeare’s and Virginia Woolf ’s texts, therefore with the focus on literary characters represented as androgynous beings. The texts I referred to confront us with different perspectives on the idea of androgyny, in order to highlight consistent theoretical background. The theoretical aspect I am addressing now helps me illustrate some mythological conceptions that constitute a basic element when approaching such androgynous beings. The history of humanity teaches us that man has always tried to represent the phenomena around him mentally and has created patterns of thinking and action. Working with such models enabled man to spiritually enlivening the human existence; this was also an attempt to understand his own being on a cosmic scale. In the attempt to find out who he is, though unconsciously and intuitively at first, man could not help wondering how to handle his being, physically, conceptually, psychologically. Archaic man`s language and behaviour involved symbols, rites and myths which contained existential meanings that can give modern people clues for understanding early humanity. This specific form we call myth represents the modality through which the traditional individual has attempted to express the ultimate significances of human existence. The history of oral and written culture testifies in various ways to the fact that myths bear truths, reconstituting transcendent realities. Traditional myths have been regarded as keys to open doors; therefore, attempts to explain them through natural history, biology and psychology have been made. It is fair to say that, in fact, they connect what has become differentiated in the course of time: the truths of natural sciences and man with religion. Man has carried within himself the mental pattern of mythical thinking that continued the visionary track of those myths deeply imprinted in his matrix. Mythical thinking represents the gift of learning by intuition the mysteries of existence, by interpreting signs, which are nothing else but the abbreviations of great experiences and sheer presentiments. On the other hand, one cannot overlook the exaggerated interpretation of myth as pure invention, which implies a vulgarization of the term. While teaching his disciples to beware of interpreting myths, but also of trying to justify the laws of the universe and their functioning, Socrates drew attention towards man and his natural determination, which involves subtler acquisitions of his becomingness traditionally explained by myth. Purposely or just randomly, he started to build up a myth of man as an entity whose importance is primordial, thus giving deeper and more complex meaning to the Delphic precept “know thyself ”: self–knowledge. In Socratic terms, rational knowledge of man`s own being was possible and necessary, but remaining aware of limits and acquiring an understanding of divinity, because self–search is not an implicit essential human trait, man choosing a liberating solution, necessary to ensure his escape from himself. Given the circumstances, the search of the self becomes a necessary approach to reestablishing the equilibrium, to see things as a perfect whole. It is man’s desire to go back to the origins

186

Androgyny: rites and cross–dressing in ancient literature

to be part of the myth. This nostalgia is nothing but the result of a repetition in the human behaviour. According to Mircea Eliade, human acts are repetitive1 and they subliminally speak about archaic man’s conduct; these acts are a reiteration of mythical prototypes’ conduct: gods, ancestors, heroes2. Since it assumes certain religious experiences induced by a ritual completion, androgyny represents the regaining of the primordial human condition. The man who was wearing woman clothes did not become a woman, as well as a woman wearing male clothing did not aim at a sex exchange. This cross–dressing could fulfill, even if for a short time, the unity of sexes, a state which made possible the total contemplation of the cosmos. Acquiring the androgyne condition, man reaches a certain level of reality to which he would not have had access in his sex–differentiated human condition. Mythical representations mention the androgynous character of most gods of vegetation and fertility, whose double nature was clearly rendered by their appearance and the robes they wore. Traces of androgyny are to be found in gods, such as Dionysus or goddesses, such as Aphrodite – also called Aphroditus or Hermes– and Demeter3. We see Dionysus in his perfect ambiguous nature, clearly that of a man dedicated to a woman, Ariadne, a mortal, but also with such womanish appearance. We also met an Aphrodite that used to be represented with a beard and whose name changed sometimes to Aphroditus or Hermes, with whom she was forming a single god with a double nature. Although a commonplace due to its totality and self–sufficiency, gods’ and even heroes’ androgynous nature couldn’t be overlooked. Their mixed bearings combined with wearing both male and female clothing represented an echo which man himself found repeatedly in his conduct, in his gestures and bearing. Besides being a fundamental trait of their androgynous nature, male’s donning female’s garments and female’s man’s, was also the expression of something more profound and deeply rooted within the being: it was a modality of understanding life itself and approaching it. Life was something one couldn’t rob of its past and ancestors’ will. Although metaphysically perceived, understood and handled – more or less consciously – these primordial facts and acts have become a reality of conscience, which cannot be denied or neglected with reference to the human being. What man is today represents the re-living (of course, perpetually adjusted) of a biopsychosocial pattern whose fragments are finely spread within the multiple strata of conscience and existence. Man, in his archaic era, imitated a celestial archetype and passed his becomingness on to his offspring. Rites of Passage The embryos of such metaphysical truth –– the androgyne as the perfect unit – had always existed in man and he tried to reestablish the initial order. Costumes were such a possibility or, even better, a mutual exchange of clothing and bearing. Cross-dressing was more than mere changing of costumes. Although in ancient times their

1 Mircea Eliade, Cosmos and History -The myth of the eternal return, New York, Harper Torchbooks, 1959, trans. by Willard R. Trask, p. 19. 2 Ibid. P. 19 3 Marie Delcourt, Hermaphrodite – Myths and Rites of the Bisexual Figure in Classical Antiquity, London, Longacre Press Ltd, 1961, originally published in 1956, p. 10

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

187

motivation was not made clear, in Antiquity4 the ritualistic clothes changing gained new symbols5. Talking about the nuptial rites of the Spartans, Plutarch describes a scene according to which, before her wedding night, the bride undergoes a haircut, which her supervisor, a woman, performs. Then she is dressed up in man’s clothes and put to bed in the dark. When she least expects it, her husband comes in as if he were coming from his daily routine, and gets hold of her6. Moving to Argos, on the same nuptial rite, he records: “…whence there was a law made, that married woman should wear beards when they lay with their husbands.” 7 Yet, these accounts of women’s disguise make us wonder: was there a lack of balance between men’s and women’s relation to imitating the celestial archetype? Histories and historiographers tell us that Antiquity was preferably preoccupied with men, with their well–being, prosperity and happiness. Women were of less importance, which made them live their lives almost unobserved, secretly. Accordingly, men’s disguise would have been legitimate, aspect which makes us consider it a necessary test for their initiation. Sex disguise was primarily meant to prove their bravery or to conquer a woman. Plutarch, too, mentions another instance of sex disguise8, according to which a man was supposed to wear women’s clothing when meeting his wife. Plutarch relates this to one of Heracles’ predicaments. After leaving Troy, Heracles’ ships were caught in a storm that cast them ashore. Here, on Cos island, he was challenged by a shepherd, Antagoras, who wanted to fight him, but everything seemed to be a trap, because the giants, who lived on the island, came to help Antagoras. Overwhelmed by their number and strength, Heracles fled and hid in a woman’s house where he disguised in her garb. Heracles’ escape bereaves him of all the attributes that asserted masculinity and man’s unrestrained initiations. Later, after this unhappy event, he was able to defeat the giants. This new encounter was absolutely necessary for him to prove himself and regain his previous honours and male status. Nevertheless, the episode of his feminine disguise in female garment is indicative of the decisive role it played in Heracles’ reassertion as a consecrated hero. His disguise drew him both closer to his male attributes and to becoming aware of the projection of the other sex. Consequently, he got married “and assumed a gay–coloured raiment” 9, when he met his bride. In other accounts from his Lives10, Plutarch mentions the episode of Theseus’ return from Crete, where he killed the Minotaur, a moment which was commemorated through a feast called Oschophoria. On his return, he took along fourteen girls and boys. He chose two boys who looked like girls and dressed them in female clothes. He also prepared their transformation, by having them tend to their faces, hair and skin and advising them to change their voices. When he got back to Minos, Theseus and the two young men solemnly led the habitual procession in honour of Bacchus. The image of the two disguised boys carrying bunches allude to clear sexual connotation: maiden endowed with a phallus. Nonetheless, Theseus’ disguise of the two 4 Marie Delcourt, op. cit, p. 1 5 Plutarch, Lives, Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1967(first published in 1914), trans. by Bernardotte Perrin 6 Ibid, Lycurgus, in op. cit. (XV), p. 249 7 Plutarch, Bravery of Women (The Women of Argo), in Moralia (III), Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1931, trans. By Frank Cole Babbitt, (4), p. 489 8 Plutarch, The Greek Questions in The Roman and Greek Questions in Moralia (IV), Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1936, trans. By Frank Cole Babbitt, (58), p. 245-247 9 Ibid, (58), p. 247 10 Plutarch, Theseus in Lives (I), (XXIII), p. 49-51

188

Androgyny: rites and cross–dressing in ancient literature

young men acquires a new symbol, that of accomplishing a man’s initiation. Men’s disguise was an act of prowess, of abandoning a former existence and entering a new one. Another example of passage rite is offered by Achilles’ story11. In order to prevent Achilles from joining the Trojan war, his mother, the goddess Thetis, disguised him in women’s clothing and sent him to Lycomedus, in Scyros12. Here he made friends with girls and seemed very happy to share their life style. The brave hero-to be, Achilles, had no problem in adopting a woman’s bearing and life until one day, when Odysseus, who wanted him to join them, decided to set him a trap. He offered him weapons, which he couldn’t resist to and that made him divulge his sex. Achilles’ giving up his old life and embracing a new, challenging one, can be considered an initiation test. He was initiated. Achilles’ initiating “fire” represents the test of entering manhood by incorporating in his being the final elements meant to bring about his completeness as a man. Armed Huntress and Man in Women’s Clothing The fearless, dauntless women warriors both fascinated and appalled the world of Antiquity. Greeks were captivated by these independent women, because they were so different from their wives, daughters, sisters and mothers. Scenes of Amazons painted on vases have always depicted them as beautiful, courageous, heroic, active, and witty. Living in isolated places, excluding men from their society and going to war against them, these mighty women, in fact, had rebelled against male-dominated society. Daughters of Ares, the god of war – according to Greek mythology – the Amazons were associated with Dionysus as his allies. Plutarch narrates an episode13 in which Theseus, seduced by the beautiful Amazon, Antiope, wanted to marry her. Since he knew she wouldn’t agree, he took her prisoner. The manner he succeeded in doing so was by deceit, as “she came on board and he put out to sea”14. Yet, the legend of Theseus brings forward things worth mentioning, as long as they come to complete an image not only of striking contrasts, but also of clear androgyny, where the opposites converge and combine, complementing one another and showing an amazing reversibility: “But it is said that when he arrived in Athens, just when he was passing in front of the Delphinium, some workmen who were busy on the roof took him for a girl and made fun of him. Theseus seized a chariot which was standing before the building and hurled it over the roof.”15 What seemed to be weak, proved to be so strong. On one hand we have Theseus, a brave man who killed the Minotaur, yet disguised as a woman, thus passing for weak and vulnerable, and on the other hand there is Antiope, a warrior woman, thus a hunter and bearing man’s weapons, yet of a ravishing beauty and delicacy, ready to seduce. Another image of clear androgyny can be found in a fragment belonging to Pausanias16. He tells the story of Leucippus, the son of Oenomaus, “prince of Pisa” 17, who fell desperately in love with Daphne, a huntress, who “avoided all the male sex” 18 . Knowing that she would never agree to become his wife, he decided to win her by a trick: to pass for a maiden. He grew his hair long and did it the way women did and wore female garments. He also declined his identity 11 Marie Delcourt, op. cit, p. 9-10 12 Ibid. p. 9 13 Plutarch, ibid, (XXVI), p. 59 14 Ibid. p. 59 15 Marie Delcourt, op.cit, P. 10 16 Pausanias, Book 8, Arcadia, Description of Greece, London, Harvard University Press, 1919, tr. by W. H. S. Jones. 17 Ibid, 8.20.2 18 Ibid, 8.20.2

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

189

naming himself “daughter of Oenomaus”19 and pretended he wanted to join her hunting. When Daphne’s maidens discovered the ruse, the women asserted themselves and became, by contrast, the authority that killed him. They play therefore a masculine part with their weapons, as well as, Leucippus, disguised as a woman, played a feminine part, thus reversing his identity. With these episodes, it is easy to see how a reversal of roles accomplishes a switch, which, besides including a reciprocal exchange of clothing and bearing, ensures the receiving of something of the powers of the other one in each sex. Bibliography: 1. Mircea Eliade, Cosmos and History -The Myth of the Eternal Return, New York, Harper Torchbooks, 1959, trans. by Willard R. Trask 2. Marie Delcourt, Hermaphrodite – Myths and Rites of the Bisexual Figure in Classical Antiquity, London, Longacre Press Ltd, 1961 3. Plutarch, Lives, Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1967(first published in 1914), trans. by Bernardotte Perrin 4. Plutarch, Bravery of Women (The Women of Argo), in Moralia (III), Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1931, trans. By Frank Cole Babbitt, (4) 5. Plutarch, The Greek Questions in The Roman and Greek Questions in Moralia (IV), Cambridge, Harvard University Press, London, William Heinemann Ltd., 1936, trans. By Frank Cole Babbitt, (58) 6. Pausanias, Book 8, Arcadia, Description of Greece, London, Harvard University Press, 1919, tr. by W. H. S. Jones 7. Catherine Clement and Julia Kristeva, The Feminine and the Sacred, Columbia University Press, 2001, trans. By Jane Marie Todd 8. Euripides, Bacchie in The Complete Greek Work, Volume II, New York, Random House, 1938, trans. By Gilbert Murray

19 Ibid, 8.20.3

190

Corectitudinea politică

CORECTITUDINEA POLITICĂ Bibliotecar-scriitor Dan D. IACOB Anul 2015 ne-a adus, între cărţile importante, şi volumul Corectitudinea politică – „religia” marxistă a noii ordini mondiale, publicat de Editura Rost, sub coordonarea lui William S. Lind, Andrei Dârlău şi Irina Bazon, conţinând studii semnate de autori americani (Raymond V. Raehn, T. Kenneth Cribb, Jr.Lamie McDonald, Gerald L. Atkinson, Roger Kimball) dar şi români (Theodor Codreanu, Ciprian Voicilă, Andrei Dârlău, Irina Bazon). În cuvântul-înainte, Claudiu Târziu ne aminteşte că marxismul, pe lângă dimensiunea economică, are şi una culturală, Corectitudinea politică fiind o ideologie tributară marxismului cultural, al cărui principali exponenţi au fost, în prima jumătate a secolului XX, Antonio Gramsci, Georg Lukas, Theodor Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Ea îşi propune să dărâme lumea veche, întemeiată pe tradiţie (având ca axis mundi raportarea la divinitate), spre a o înlocui cu o „lume nouă”, bazată pe teroare, nivelare culturală şi socială, pe ateism şi viciu. Corectitudinea politică are la bază ideea că oamenii ar trebui să aibă grijă să nu se exprime sau să acţioneze într-un fel în care ar putea să ofenseze, sau să marginalizeze un anumit grup de oameni dezavantajaţi social sau discriminaţi. Conceptul de corect politic îşi originea în leninismul de stânga, unde desemna pe cineva care aplica cu multă fermitate linia partidului, dar, cu timpul, a evoluat spre un sens ironic, desemnând pe cei care, exagerând în fermitatea aplicării liniei partidului, deveneau insuportabili. Preluat în engleză ca Political Correctness, ea este astăzi o expresie utilizată spre a descrie strategiile instituţionale de înlocuire a expresiilor şi termenilor din limba curentă ce pot jigni minorităţile etnice, de gen, orientare sexuală, religioase, persoanele cu handicap fizic sau psihic, persoanele în vârstă, de altă rasă, iar înţelesurile acestei abordări ideologice au la bază lucrările teoreticienilor Şcolii de la Frankfurt, parte din ei amintiţi mai sus. Obârşia doctrinei corecte stă, astfel, în pepiniera de cadre ce s-au adunat în institutul înfiinţat de Felix Weil la Frankfurt, în anul 1923, cu scopul de a da marxismului un statut convingător,de doctrină plauzibilă. Felix Weil dorea ca institutul să se facă cunoscut prin contribuţiile la marxism ca disciplină ştiinţifică . În ochii lui Weil, aminteşte Sorin Lavric într-un articol despre cartea citată mai sus, publicat în revista România literară, instituţia trebuie să fie o replică la eşecul revoluţiei bolşevice în Germania postbelică (cea de după Primul Război Mondial), capii mişcării neputându-se împăca cu gândul că un plan conspirativ care reuşise atât de bine în Rusia dăduse chix în landurile nemţeşti. Şi astfel, din neputinţa de a distruge prin revoluţie etosul german, conspiratorii s-au adunat sub cupola unei şcoli de propagandă. Ce nu poţi face imediat prin forţă poţi face în timp prin insinuare mediatică, cu condiţia să-ţi ascunzi intenţiile şi să le îmbraci într-o formă filantropică. (…) O şcoală ai cărei membri alcătuiau o oficină bine sudată în jurul unei idei-forţă: a-i modela pe germani pînă la a-i preschimba în păpuşi obediente în vederea întronării comunismului. Lupta se dădea aşadar în planul minţilor: cum modifici gândirea unor oameni până acolo încât să accepte etosul comunist?1 Calea luptei de clasă dovedindu-se ineficientă în Germania, a fost înlocuită cu lupta dintre sexe, dintre studenţi şi profesori, defavorizaţi şi privilegiaţi, minorităţi şi majoritate, săraci şi bogaţi, negri şi albi, heterosexuali şi homosexuali, spre a hrăni ranchiuna în sufletul celor slabi, cărora li se cultiva convingerea că nu sunt inferiori pentru că sunt nevolnici de la natură, ci pentru că au fost mereu discriminaţi, drept care reacţia firească era revolta făcută cu gîndul de a înlătura 1 Sorin Lavric, Flagelul corect, România literară, nr. 30, 2015.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

191

sursa discriminării. Dar pentru aceasta tradiţia trebuie eliminată (întrucât e un mijloc de dominare), instituţiile care întreţin ierarhiile trebuie compromise (căci orice ierarhie e ea însăşi o discriminare), şi, în fine, intelectualii cu convingeri conservatoare trebuie stigmatizaţi, căci încetinesc progresul egalităţii mult râvnite.2 După cel de-al Doilea Război Mondial, gânditorii consacraţi, în cea mai mare parte germani, au fost scoşi din circuit, fiind înlocuiţi cu exponenţii Şcolii de la Frankfurt, iar cum fruntaşii ei predau în universităţile americane, ideile marxismului cultural au fost exportate în SUA, unde au atins un prag de virulenţă al cărui ecou, întorcându-se peste ocean, avea să ia ca ţintă nu doar pe nemţi, ci valorile occidentale (Dumnezeu, creştinismul, biserica, familia, naţiunea, ereditatea, etnia, masculinitatea, heterosexualitatea, rasa albă). Din aşezarea Corectitudinii politice, Orice canon, observă Sorin Lavric, că e literar sau monahal, ideologic sau cultural, trebuie regândit, fiindcă reprezintă un tipar de dominaţie. Valorile trebuie „deconstruite”, miturile trebuie supuse examenului critic, aderenţele la trecut trebuie slăbite, devoţiunile trebuie descurajate. Orice obicei trebuie taxat drept un rudiment retrograd născător de prejudecăţi, şi în genere occidentalul trebuie să fie smerit, purtând ruşinea că e alb, creştin şi cultivat. Această sinucigaşă smerenie a dus la pierderea imunităţii Occidentului în faţa oceanului de emigraţie araboafricană, care, inundând U.E., a preschimbat-o într-o bombă demografică a cărei tensiune va culmina în războaie religioase.3 Astăzi Corectitudinea politică este ideologia oficială a Uniunii Europene, aşa cum dogmele marxist-leniniste reprezentau fundamentul ideologic al Uniunii Sovietice. Dar, să nu uităm, toate ideologiile sunt greşite, ele nereuşind să se adapteze realităţii şi, nereuşind acest lucru, vor tinde să suprime realitatea. Corectitudinea politică avantajează grupurile considerate „minoritare”, în dauna majorităţii. Familia tradiţională este una din ţintele Corectitudinii politice, încercându-se impunerea altor forme de „familii” (monoparentale, căsătorii între homosexuali) şi intervenţia tot mai dură statului în viaţa şi educaţia copiilor. Astăzi eroismul nu mai înseamnă să-ţi asumi riscuri ci să rezişti la stres. Corectitudinea politică, afirmă într-un interviu Matei Vişniec, scriitor român stabilit în Franţa, duce inerent la minciună. A devenit un fel de carcasă de cuvinte tandre, de formule sofisticate, alese, toate, în urma unei teribile obsesii pe care şi-a creat-o Occidentul de a nu jigni, de a nu ofensa minorităţile. Unui cetăţean care are pielea neagră nu trebuie să-i spui „negru“, ci „cetăţean de culoare“. Unei femei care spală pe jos nu poţi să-i spui „femeie de serviciu“, ci „agent de întreţinere a suprafeţelor“. Sigur, nu aici este problema. Însă acest tip de gândire prudentă a devenit sistemică şi s-a dezvoltat într-un fel de limbă de lemn. (…) În 1968, în Franţa exista încă o stângă, care avea de partea ei masele. Ideologia avea de partea ei şi proletariatul, care, între timp, a dispărut. A rămas ideologia. E ca şi cum un corp de ofiţeri foarte bine format s-ar trezi fără armată. Aşa s-a întâmplat cu stânga franceză, unde au rămas ideologii şi s-a evaporat proletariatul. Treptat, acest corp de ofiţeri fără soldaţi şi-a înlocuit armata. El avea nevoie de o clasă oprimată şi, cum cea iniţială a părăsit câmpul de luptă, au fost descoperiţi oprimaţii din imigraţie. 4 În loc de garbage men (gunoieri) s-a introdus denumirea de sanitation engineers (tehnicieni igienizatori), gen în loc de sex, parteneră în loc de soţie, persoană cu nevoi speciale în loc de invalid sau handicapat, persoană de culoare în loc de negru, contracepţie post-concepţională în loc de avort, persoană cu dimensiuni în loc de gras, sau obez. Prin manipularea limbajului, homosexualitatea, de exemplu, va deveni doar o obţiune sexuală între altele, deci normală, şi nu o perversiune. Iar cine va avea curajul să demaşte această minciună va fi pedepsit. Dar, trebuie bine înţeles, miza 2 Op.cit. 3 Op.cit. 4 Matei Vişniec, Europa a ales o formă de sinucidere lentă, Revista 22, februarie 2016.

192

Corectitudinea politică

Corectitudinii politice în ceea ce priveşte homosexualitatea depăşeşte cu mult situaţia acestei mici categorii de populaţie. Scopul nu este ca gay-ii să aibă mai multe drepturi, ci ca să fie desfiinţată familia, să fie demolată Biserica, şi tot ceea ce a mai rămas dintr-o societate altădată profund creştină. Homosexualismul a devenit astfel o ideologie, un sistem politico-ideologic, care nu se identifică cu homosexualitatea, care este un comportament sexual deviant, el fiind promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau de media, care nu sunt gay sau lesbiene, dar care profită (politic, profesional, financiar), de pe urma susţinerii acestui curent. Ideologia homosexuală, afirma Hillary White, este vară bună cu feminismul radical şi nepoată a marxismului, fiind, în esenţă, o utopie de tip milenarist, la fel ca şi marxismul din care descinde, păstrând, de aceea, dimensiunea eshatologică a comunismului, ambiţia marxismului de a instaura un paradis terestru. De rândul acesta însă utopia egalitaristă nu mai este aplicată în plan economic, precum în marxismul clasic, ci este transpusă în planul culturi, al civilizaţiei, cu accentul pe sexualitate, ingineria socială nemaivizând relaţiile de producţie ci utopia sexuală, libertatea sexuală fiind privită ca un panaceu al rezolvării tuturor relelor sociale. Astfel, năzuinţa profundă a omului către iubire şi comuniune, este deviată sub masca libertinajului şi promiscuităţii, idealizate sub numele de libertate şi toleranţă. Din această aşezare abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura adevărata libertate pe care o merităm cu toţii. Neomarxiştii au înţeles că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural iar astăzi, după ce, în Occident, câteva generaţii au fost formate după tiparele corectitudinii politice, au început să apară şi modificări sociale importante. În spiritul Corectitudinii Politice, postul de televiziune BBC a renunţat la utilizarea termenilor Before Christ (BC) şi Anno Domini (AD), care ar putea leza pe cei cu altă religie decât cea creştină, cu termenii Before Common Era/ Common Era (înaintea erei noastre /era noastră), iar Parlamentul European a făcut propunerea de a se interzice în limba engleză titlurile care indică starea civilă ca Miss şi Mrs (doamnă şi domnişoară), spre a nu ofensa unele persoane. Propunerea avea în vedere şi celelalte limbi, intenţionând să interzică şi termenii Madame şi Mademoiselle din franceză, Frau şi Fräulein din germană precum şi Señora şi Señorita din spaniolă. Pentru a nu ofensa populaţia neagră din SUA s-a instituit terminologia „Caucasian” pentru a desemna persoane din rasa albă (rasa europoidă) şi „African-American” pentru cele din rasa neagră, de regulă descendenţi ai sclavilor negri aduşi în America din Africa. Dar Corectitudinea politică a ajuns să aibă şi un efect retroactiv: În 2011, în SUA a fost tipărită o nouă ediţie a romanului Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain, care fusese publicat prima oară în 1884, în care cuvântul „negro”, care apărea în carte de 217 ori, a fost înlocuit de tot atâtea ori cu „slave” (sclav). De asemenea, datorită cenzurii impuse prin „political correctness”, au fost alterate cuvintele „injun” (indian american) şi „half-breed” (metis). Aceeaşi cenzură se aplică în cazul filmului The Dam Busters, produs în 1955, în care Guy Gibson are un câine negru, pe care îl cheamă „Nigger” (negrotei). În prezent, când se proiectează filmul, numele câinelui este acoperit de un „bip”. La un oficiu de plasare de oferte de muncă, unei persoane care căuta candidaţi „de încredere şi harnici” i s-a respins cererea pe motiv că ” îi discriminează pe cei care nu sunt de încredere”. Guvernatorul statului California a aprobat un proiect de lege prin care li se permite studenţilor transgen să se înscrie, la alegere, în echipa de fete sau cea de băieţi a instituţiei de învăţământ şi, ca urmare, să folosească WC-uri şi duşuri din sălile de sport pe care le consideră adecvate identităţii de gen pe care o resimt şi nu conformaţiei lor biologice. În felul acesta, un băiat poate frecventa duşurile fetelor dacă se autoidentifică de gen feminin, chiar dacă, din punct de vedere anatomic, este mascul. În cartea sa ”Un studiu al declinului nostru”, filosoful Philip Atkinson (n. 1947) se exprima astfel: Folosind scuza de a nu vrea să ofenseze pe nimeni, “Corectitudinea politică”

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

193

le impune oamenilor să se poarte precum un nebun care vrea să le facă pe plac tuturor. Adică toţi trebuie să se comporte precum acel nebun! Toţi trebuie să accepte noţiunile “Corectitudinii politice” ca pe un adevăr. În caz contrar, vai de ei! Este aceeaşi mentalitate care a inspirit Inchiziţia şi l-a obligat pe Galileo Galilei să retracteze. Aceeaşi mentalitate care i-a inspirat pe nazişti şi a dus la holocaust. Odată ce libera exprimare este băgată în cămaşa de forţă a adevărului oficial, se ajunge la nebunia care domneşte în toate statele totalitare. Viaţa, atât cea privată cât şi cea publică, devine o şaradă golită de sens, în care prosperă iluzia şi domneşte teroarea.5 Scriitoarea britanică Phyllis Dorothy James (n. 1920) declara: Eu cred că această corectitudine politică poate fi o formă de fascism lingvistic, ce produce fiori generaţiei mele care a participat la un război împotriva fascismului. În cursul unui discurs ţinut în mai 2011, Camilla, Ducesă de Cornwall, a spus: corectitudinea politică este o formă de cenzură la fel de severă ca oricare alta. Asaltul Corectitudinii politice a ajuns, astăzi, şi la graniţele ţării noastre, făcându-se presiuni pentru legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, pentru introducerea feminismului radical, (Abraham Maslow, fondatorul psihologiei umaniste, cea de-a treia forţă, afirmând că următorul pas în evoluţia personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii către un tip general de umanitate 6), pentru schimbarea denumirii de ţigan în rrom, etc. Se încearcă diseminarea în mentalul colectiv a conceptelor marxismului cultural, precum acţiune afirmativă, multiculturalism, diversitate, copii urmând să nu mai fie crescuţi potrivit genului lor biologic şi rolurilor asociate diferenţelor biologice dintre ei, rolurile tradiţionale avute de mame şi de taţi trebuind anulate, urmărindu-se astfel, aşa cum am subliniat, distrugerea familiei tradiţionale. În România de astăzi în facultăţile de Filosofie, Ştiinţe Politice, Comunicare scrierile corifeilor Şcolii de la Frankfurt au devenit canonice, iar posturile de televiziune, cinematografele, revistele, librăriile, sunt asaltate de filme, articole, cărţi, care pledează, discret pentru Corectitudinea politică. Şi pentru că am început aceste rânduri amintind cartea tipărită anul trecut de Editura Rost, să punctăm câteva din titlurile capitolelor ei: Corectitudinea politică: deconstrucţia şi literatura; Feminismul radical şi corectitudinea politică; Freudizarea maselor şi „eliberarea” prin consum; Freodo-marxismul: noua utopie. Corectitudinea politică - avatar al marxismului cultural. Să nu uităm însă că România începutului de mileniu trei este o ţară clădită, de înaintaşii noştri, pe temeiuri creştine şi democratice, pe o tradiţie ce coboară, în timp, sute şi sute de ani. Poporul român a fost, întotdeauna, un popor tolerant, pe pământurile noastre găsindu-şi adăpost primitor, de-a lungul veacurilor, lipovenii, secuii, saşii, ungurii, germanii, turcii, ţiganii, dar pecetea lui rămâne una creştin-ortodoxă şi una democratică, pecete care-l va ajuta, credem, să străbată şi de acum încolo prin mările învolburate ale mileniului III. Dar pentru a ne păstra nealterată această pecete, trebuie să luăm o atitudine clară faţă de încercările marxismului cultural de a perverti fiinţa neamului românesc. Restaurarea valorilor care sunt întruchiparea autorităţii – Biserica, familia, neamul, strămoşii etc – ne va crea pavăza tare împotriva tăvălugului globalist ce se rostogoleşte dinspre Occidentul descreştinat şi decadent, căruia marxiştii culturali au reuşit să-i sluţească, într-o asemenea măsură, chipul – un chip altădată creştin şi demn -, făcându-l de nerecunoscut.7 Bibliografie: 1. Corectitudinea politică- „religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale, coordonatori : William 5 Philip Atkinson, Un studiu al declinului nostru, 2008, Wikipedia, Corectitudinea politică. 6 Raymond Raehn, Originile educaţiei afective din şcolile americane , 1955, p. 17. 7 Irina Bazon, Corectitudinea politică şi erodarea valorilor maturităţii, în volumul Corectitudinea politică, Bucureşti, Editura Rost, 2015, p. 191.

194

Corectitudinea politică

S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Editura Rost, Bucureşti, 2005; 2. Revista România literară; 3. www.revista22.ro; 4. www.wikipedia.com;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

195

DIN POMUL CUNOAŞTERII, EXERCIŢIU DE BUNĂ SOCOTINŢĂ Elena Teodora POPA Din viciile gândirii contemporane: Pluralismul formelor de cunoaştere nu este o noutate pentru nimeni. Filosofia, în încercarea specifică de a răspunde la întrebarea cum putem ajunge să ne împlinim calitatea de subiecţi cunoscători? a admis mai multe modalităţi. A priori – a posteriori ( binomul kantian), raţional – iraţional, ştiinţific – empiric, discursiv – poetic, cognitiv – prin revelaţie etc. sunt doar câteva dintre acestea. Începând cu Revoluţia Franceză şi Mişcarea Iluministă se trasează parametrii unui alt fel de a cunoaşte - în raport cu epocile anterioare. Brutala trecere de la valorile religioase, repudiate, la guvernarea raţiunii (utilitariste am spune noi) a determinat şi răspândirea predilecţiei pentru domeniile ulterior denumite exacte. Astfel disecţia nu mai este privită ca act de profanare, admis sau nu, ci devine necesitate. Alcătuirea şi mecanica internă interesează atât medicina cât şi ingineria, aceasta din urmă fiind responsabilă de refaţetarea societăţii. A cunoaşte ajunge să fie rezultatul lui a diseca în plan cognitiv, fapt cu totul diferit de contemplaţia antică ori de enciclopedismul renascentist. Ne aflăm aici în domeniul ştiinţei teoretice. Acestei perioade îi urmează secolele al XIX-lea şi al XX-lea, ca punct de referinţă în dinamica perspectivei despre cunoaştere, şi deja a concepţiei despre ştiinţă, acesta din urmă stabilită, după câte se pare în mod inexpugnabil, pe un soclu. Privind retrospectiv vedem că dintre toate formele de cunoaştere posibile, cea discursivă, ştiinţifică, matematică a fost preferată în ultimele secole. Aceasta nu înseamnă, că alte moduri au fost oficial anatemizate ori deplin abandonate. Dar ştiinţificitatea ajunge să deţină monopolul, fiind singurul tip de cunoaştere consacrat în mediile academice şi vehiculat în majoritatea cercurilor culturale. Disecţia se perpetuează ca mod de cunoaştere şi este evidentă chiar în dinamica domeniilor de studiu. Se produce o continuă separaţie în scopul decretat al eficientizării cercetării. Chiar persoanele care nu au studii în domeniu par să manifeste supunere în faţa autorităţii caracterului ştiinţific. Actualmente s-ar putea vorbi despre o cenzură impusă de ştiinţă. Aceasta se vede fie în ambiţia unora de a avea toate argumentele, fie, dimpotrivă, în reţinerea întâlnită la alţii atunci când sunt puşi în situaţia de afirma o convingere care nu este admisă ştiinţific. Rezultate ale acestei cenzuri sunt spre exemplu creaţioniştii progresivi şi evoluţioniştii creştini. Am spus par şi ar putea pentru că nu este nevoie de o privire foarte atentă pentru a admite că ultimele generaţii nu au apetitul enciclopedic al tinerilor studenţi interbelici, nici ambiția rigurozităţii care i-a caracterizat pe fondatorii din secolele XIX-XX. Prin urmare, caracterul ştiinţific tinde să fie astăzi doar un slogan care vinde şi sub semnul căruia se înfăptuieşte o restrângere a orizontului. Totuşi cunoaşterea prin disecție s-a înrădăcinat deja atât de puternic, încât ceea ce nu (mai) este divizibil nu mai este cognoscibil. Nucleul atomic, spre exemplu, jigneşte ambiţiile cercetătorilor. Atragem astfel atenţia că realmente raţional nu se poate cunoaşte decât până la π. Dincolo de el începe un domeniu ce nu încape în categoriile minţii noastre. A ne opri la astfel de graniţe înseamnă a ne priva de bogăţia lumii, câtă vreme a încerca să penetrăm acest domeniu cu instrumentele limitate ale gândirii noastre ne duce invariabil pe terenul erorii, după cum arată Immanuel Kant. Acesta nu e singurul prejudiciu provocat de raţionalism.

196

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

Cunoscătorul nu este un depozit de informaţie, ci mai curând, dacă ni se permite comparaţia, un punct de recepţie – emisie. O spune în mod poetic Elias Caneti în Orbirea, personajul Kien fiind ilustrarea acestei concepţii. Ca atare, mesajul său trebuie să ajungă mai departe, nu pentru a fi stocat, ci pentru a fi implementat. Eficienţa este un atribut implacabil al cunoaşterii. Eroarea, specifică direcţiei raţionale de evoluţie a gândirii constă în convingerea că pentru a şti ce este ceva, se impune cunoaşterea părţilor care îl alcătuiesc; pentru a-l putea manevra, trebuie să poţi da seama despre cum funcționează constituenţii. Acesta este crezul raţionaliştilor. Dar dacă, în cea de-a doua parte putem admite o arie de aplicabilitate, primul aspect ni se pare purtătorul erorii. Ei se înşeală pentru că mecanismul, să-i spunem anatomo -fiziologic, nu înseamnă încă viaţa obiectului. Dovezi stau, bunăoară: moartea clinică şi supravieţuirea deţinuţilor din Gulagul sovietic. În plus, venind din spaţiul rus, dar în contra-direcţie, Evgheni Vodolazkin, medievalist, pune pe seama protagonistului său din Laur constatarea (seculară) că nu farmaceutica e responsabilă de vindecare. Alt exemplu: viaţa limbii nu rezidă în gramatica sa. Nu întâmplător faptul limbile vechi, care nu mai sunt astăzi vorbite, au fost numite metaforic moarte. Toată precizia, rigoarea şi munca investite sunt puse în slujba unei cunoaşteri care rămâne străină de viul vieţii. Aşadar, gândirea raţionalistă nu este limitativă doar pentru ceea ce înseamnă cunoaşterea. Mai mult, şi mai important, ea nu dă seamă de condiţia fiinţială a omului, pe care îl izgoneşte şi claustrează în atribuţia şi demnitatea sa de subiect cunoscător. Se impune aşadar întrebarea: ce opţiuni, ce alternative are omul care nu poate şi nu vrea să se împace cu reducţionismul care îl vânează? Vom încerca să dăm un răspuns acestei întrebări socotind lucrurile prin prisma consecinţelor pe care au, căci înţelepciunea (încă necondamnată, dar trecută cu abilitate machiavelică în coşul de reciclare al preocupărilor cotidiene) ne învaţă că pomul după roade se cunoaşte şi că nu s-a văzut copac bun cu fructe rele şi nici viceversa. Conştiinţa mitică scurtă expunere teoretică şi critică Îndreptându-ne atenţia asupra comunităţilor din trecutul omenirii observăm că sistemul referenţial cu care suntem deprinşi nu comportă aplicabilitate. Privind relativ aproape de noi, la secolele al XVII, al XVIII, rămânem şocaţi de aspecte precum comportamentul igienic, sau mai precis, neigienic al oamenilor de atunci. Reverenţa în faţa formelor artistice stabile, tradiţionale existentă, spre exemplu, în clasicismul francez, poate fi percepută ca scandaloasă de către contemporanul agresat de consumatorism şi cultul inovaţiei. Uitându-ne mai departe în anterioritate descoperim deosebiri, să le spunem, dramatice. Dinamica modurilor de gândire se arată astfel ca un proces ireversibil ce delimitează cel puţin două dimensiuni ale existenţei omului în lume. Prima: orizontul preraţional1, împânzit de simbol, magie şi, într-o altă etapă, de spirite - zeii ori alte fiinţe aglutinante - care se află în comunicare cu oamenii, manifestându-se faţă de aceştia fie benefic, fie malefic. Acesta poate fi numit, preluând un termen din filosofia lui Blaga, existenţa întru mister. A doua: vârsta intelectivă - a demitizării şi demistificărilor. Aceasta din urmă, ne apare, în etapa sa contemporană, ca maladivă din pricini între care cele menţionate mai sus. Motiv pentru care vom porni la cercetarea conştiinţei mitice, încercând să păstrăm o măsură dreaptă în aprecierea consecinţelor modului mitico – simbolic de a fi şi cunoaşte. Pornim deci într-un alt fel de Călătorie a unui Yankeu la curtea regelui Arthur. 1 Termenii de preraţional şi precategorial sunt întrebuinţaţi în forma consacrată de studiile de specialitate, ea fiind cea mai potrivită pentru a evita eventuale confuzii. Facem însă (şi subliniem) precizarea că ne dezicem de sensul „progresiv”, nefiind adepţii vreunui evoluţionism.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

197

Conştiinţa mitică nu este una categorială, ca cea a omului modern. Singura dimensiune pe care o are este cea a unităţii. Ea apare în urma faptului că între kamo2 şi nişte puteri supranaturale (imprecise) are loc o interacţiune. Ele sunt pentru kamo expresii ale unui cu totul altul, ce cuprinde în sine forţele contrarii. Mana se impune, căci omul nu poate întruni el toate aceste stihii, fără să se dezintegreze. Ca atare totalitatea opoziţiilor este cuprinsă în sacru, entitate care le echilibrează.3 Sunt toate la un loc, amestecate, cum amestecată este întreaga lume primitivă, fără individualităţi. Prin urmare, conştiinţa mitică nu practică dihotomiide nici un fel. Pentru oamenii acestei paradigme, lumea întreagă este un teren de imixtiune între ceea ce intelectul numeşte real şi supranatural. Nu există separaţie propriu – zisă între fizic şi metafizic, nu se poate vorbi de legităţi distincte ce guvernează un mediu sau altul(în sensul în care le înţelege omul modern). Altfel spus, supranaturalul intervine în materie, pe care o transfigurează. Obiectele şi locurile în care se manifestă zeul (personal sau impersonal) sunt izolate de restul mediului, ajungând un reper ontologic. Natura lor se modifică deplin. Ele devin lăcaşuri ale forţelor „de dincolo”. Totodată, materia este parte integrată cosmosului mitului, fără a fi perfect identică cu sacrul. Georges Gusdrof explică: „Pentru omul primitiv nu există două imagini ale universului, una «obiectivă», «reală» şi alta «mitică», ci o lectură unică a peisajului.[…] Mitul va păstra întotdeauna sensul unei aspiraţii către integralitatea pierdută, şi oarecum al unei intenţii restitutive.”4 Iată un exemplu, aşa cum apare el în Mit şi metafizică. Universul are, în baza acestui principiu director al conştiinţei, formă umană. El e populat de fiinţe asemenea cu omul nu în virtutea antropomorfismului, ci pentru că sunt înfăptuiri, puneri în practică, replicări ale unui model exemplar dat de însuşi zeul fondator. Muntele are realmente poală, coamă dar mai ales viaţă, astfel că nu poţi dispune de el după bunul plac, ca de un lucru (entitate lipsită de propriile ritmuri vitale). Acesta este doar un motiv pentru care, atrage atenţia acelaşi autor, nu trebuie să înţelegem relaţia omului primitiv cu mediu ca pe una de prietenie. „Bunul sălbatic îi face pe unii, de la Rousseau şi Diderot până la Melville şi D. H Laurence, să viseze la un soi de întoarcere la sânul matern al universului. [Când] În fapt armonia era ruptă încă de la originile omului”5. Iată deci, că în această paradigmă natura nu este mai puţin agresivă decât pentru contemporanii pozitivişti. „Primitivul trebuie […] să lupte fără încetare pentru a-şi menţine existenţa. Imaginea sa despre univers trebuie deci să aibă un caracter eficient, să-i permită a acţiona cu precizie asupra realităţii.” 6 Diferenţa constă în modalităţile în care oamenii, de atunci şi de acum, au încercat să se aşeze şi să ,,domesticească” stihiile. Deosebiri putem găsi şi în ceea ce priveşte sentimentele ce animă spre acţiune pe locuitorii acestor mentalităţii. În vreme ce omul, numit în studiile de specialitate, primitiv, rămâne guvernat doar de un sentiment (nedefinit) al fricii de neantizare, cel raţionalist este mobilizat concomitent de rapacitate. Pentru el, moartea, fenomen bine delimitat ca încetare a funcţiilor vitale (decesul), încheie existenţa. Iminenţa nu dizolvă frica, ci din contră. Dar cu atât mai mult 2 Termen aparţinând lui M. Leenhardt care îl denumeşte pe omul primitiv; 3 Teologia dă mărturie că o astfel de conştiinţă este eretică, întrucât Dumnezeu nu are în Sine şi răul. Confuzia este des întâlnită. Inclusiv omul contemporan, cu toate delimitările lui ştiinţifice, atribuie Lui Dumnezeu tot ceea ce este rău, mergând chiar până la a vedea numai acest rău găsit de mintea lui. El afirmă că ( după legea omenească) războaiele sunt nedrepte, foametea, furtunile, problemele sociale etc., fără a socoti dacă este sau nu vinovat de acestea. 4 Geoerges Gusdorf Mit şi metafizicăIntroducere în filosofie, Ed. AMARCORD, Timişoara, 1996, pag. 12; 5 Ibidem; 6 Idem, pag. 46;

198

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

amplifică tendinţa de înstăpânire, cu brutalitate, peste toate aspectele realităţii. Omul raţional poate aceasta, prin tehnică şi analiză, şi mai mult, crede că i şi se cuvine.7 Dar ce face omul precategorial?! El reiterează mitul. „ În fapt, mitul are rolul de a face viaţa posibilă. El dă suport societăţilor omeneşti şi le permite să dureze. Un ansamblu mitic incompatibil cu menţinerea vieţii s-ar condamna singur.”8 Aşadar mitul cosmicizează. Pe de o pare, este cel ce rânduiește lumea. Principiind-o, o fondează. Pe de alta, în varianta rostită nefiind altceva decât, după cum spune Eliade, povestea unei faceri, el aduce în faţa omului ordinea imuabilă a lucrurilor. Dispunând astfel de o cunoaştere totală, indigenul gândirii mitico-simbolice ştie exact ce şi cum să facă.,,[…]mitul constituie un scenariu sau o stilistică a comportamentului uman în inserţia lui printre lucruri”9 Ritul sau ritualul este, esenţialmente vorbind, activitatea de bază a comunităţilor acestei paradigme. Omul se află într-o situaţie cel puţin delicată. Forţele lumii se opun unele altora, ameninţându-l. Singura modalitate de a fi a omului este să asigure pe cât posibil menţinerea echilibrului iniţial. Cum acesta a fost instituit de sacru, prin acţiunile sale, poate fi restabilit de către om în măsura în care el imită acest comportament exemplar. ,, Ritul este un mod de a povesti, cu corpul şi cu mâinile, această istorie care nu este o istorie, de a se integra în ea pentru a o reîntrupa împreună pe pământul oamenilor.10 Vedem, deci o formă de cunoaştere a peisajului participativă şi eficientă. Omul este integrat mitului nu doar prin aceea că este făcut de zeu, ci, mai mult pentru că ia parte la actul de cosmicizare. Avem de a face cu o existenţă oarecum teatrală. Individul nu are viaţă decât în măsura în care îşi asumă un rol (ritual). Pentru el nu există un sentiment al timpului, al scurgerii şi trecerii, căci totul rămâne într-un punct 0 – al originii. Dacă echilibrul lumii se strică, această nu înseamnă altceva decât revenirea cosmosului în haos. Neantizare. Din unghiul opus, a rândui haosul înseamnă, pentru omul gândirii mitice crearea lumii. Astfel că viaţa se desfăşoară în punctul adimensional care delimitează deplinătatea facerii de ,,dezfacere”: timpul primordial, Marele Timp11, un fel de present continuous. „Omul primitiv este contemporan cu cosmogonia”.12 Mitul este începutul însuşi, faptul însuşi, iar ca povestire este sincronic faptului, deşi omul acestei paradigme nu povesteşte propriu zis, cât traduce comportamental un sentiment. Explică Maurice Leendhardt: „mitul este simţit şi trăit înainte de a fi înţeles şi formulat. El este rostirea, figura, gestul care circumscrie evenimentul în inima omului, emotiv ca un copil, înainte de a fi povestire fixată.”13 Însă, vedem aici, că existenţa mitică, oricât de integralistă, şi mai ordonată decât cea raţionalistă, e totuşi departe de a fi optimistă. Omul acestei paradigme este, în act de consecinţă, animat de angoasă morţii. Apoi, universul lui este unul deznădăjduitor. „Norocul” său, dacă putem spune astfel, constă în faptul că, el singur nu-şi dă seama de acest lucru. Gândirea lui nu este desprinsă complet nici de obiectele ce-l înconjoară. El nu face distincţii. Dar o lume care apare din neantul haosului şi care este numai în actul ei de ieşire din haos ni se arată cu desăvârşire lipsită de perspective. Constituie un cadru în care eşti doar ca să nu 7 Numai că tuturor li se cuvine să-şi extindă domeniul peste tot, în limita forţelor. Iată ,,ordinea” lumii raţionaliste. 8 G. Gussdorf,op. cit, pag. 19; 9 Idem pag. 20; 10 Idem, pag. 23; 11 Termen aparţinând lui Gusdorf, pag. 59; 12 Idem, pag. 28; 13 M. L. Do Kamo, N. R.F., 1947, pag. 247 (nota lui Gusdrof din op.cit.);

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

199

mori, şi cât să nu mori. Omul este strict ca să menţină un echilibru critic14 şi atâta timp cât o face, ceea ce iarăşi ni se pare inadmisibil. Greul răspunderii cosmice, cum îl numeşte Gusdrof, care apasă pe omul primitiv se manifestă într-o lume ce ne apare lipsită de un scop major, chiar dacă toate sunt rostuite – altfel nici nu s-ar putea vorbi de lume. Sensul ei este să fie, dar de „fiit”, este numai în menghina dintre haosul primordial şi cel eshatologic, într-o ciclicitate absurdă. Cu acest gând nu se poate trăi! Subliniem, primitivul reuşeşte căci pentru el nu există gândul ca atare. În plus conștiința lui nu e una a identităţii personale. Separat de comunitate, omul nu este, căci numai în cadrul acesteia se poate oficia ritul, fiecare membru având rolul său în practica rituală. Dar asta ne arată că grupul uman nu se alcătuieşte din dragoste, ci se fundamentează pe această frică nedefinită de moarte. Sacrificiul – chiar cel uman – nu pune probleme. Atâta timp cât Zeul l-a practicat, el trebuie reiterat de om, căci celălalt e doar instrumentul conservării unui status quo ontologic. Nu putem să nu ne întrebăm ce fel de Zeu este acesta?! Iată deci, că a-l privi pe om în cadrele funcţionalităţii sale înseamnă a-l limita. Fie că e vorba de a-l înţelege exclusiv ca subiect cunoscător, fie că ne referim la el numai sub aspectul unei funcţii sociale, rituale, îl desconsiderăm. Deosebirea dintre paradigma mitică şi cea raţionalistă constă în aceea că, în vreme ce în prima oamenii stau împreună de frica morţii, în cea de-a doua, se izolează din acelaşi motiv.15 Păstrăm ca valoros în conştiinţa mitică faptul că rostul omului e să fie - aspect pierdut de cea contemporană, precum şi pe acela al cunoaşterii prin participare (nu prin disecţie). Dar a supravieţui (biologic sau metafizic) nu înseamnă încă a fi, după cum Timpul Mitic nu este încă Veşnicie.16 Despre deznădejdea pe care o alimentează vieţuirea mitică dau seamă inclusiv sărbătorile specifice acestei paradigme. Ele survin de cele mai multe ori în momentele de biruinţă ale forțelor investite cu autoritate sacrală. Spre exemplu după solstiţiul de iarnă, când soarele, părând pe moarte, îşi recapătă forţa. El are o importanţă inegalabilă, conştiinţa mitică de pretutindeni văzând în acest astru garanţia vieţii.17 Atunci au loc serbări orgiastice. „ Climatul este acelaşi, de exaltare intensă şi frenetică, de risipire a rezervelor adunate cu înţelepciune în timpurile obişnuite. Se întâmplă ca unele triburi să se ruineze pentru a realiza nişte sărbători somptuoase. (…) Este punctul culminant al existenţei comunitare, momentul eshatologic în care se afirmă supremele raţiuni de a fi.”18 Se degajă practic toată tensiunea creată până atunci de necesitatea menţinerii echilibrului, într-o beţie, act de uitare de sine19 care nu diferă foarte mult de ceea ce se întâmplă astăzi în cluburi. Şi nu putem spune despre consumatorii de astfel de sărbători că sunt între oamenii aflaţi în cea mai bună rânduială. 14 G. Gusdorf, op. cit. spune: „ Dacă riturile nu sunt corect îndeplinite, luna nu se va ridica pe cer, nu va exista primăvară, recolta va fi compromisă, vânătoarea nerodnică, foametea şi boala vor răpune oamenii iar femeile vor fi sterile.” Si în alt loc […] Acest echilibru este deci fragil, de vreme ce pângărirea realizată de un singur om riscă fără încetare să-l compromită” pag 29 şi respectiv 45; 15 A se vedea secvenţa apocaliptică din Diavolu e politic corect, Savatie Baştovoi în care cetăţenii se încuie în apartamente de frica unui cataclism care nu se produce. 16 Iar progresul este decât iluzia care vrea să plaseze Raiul nu în illo tempore ci într-un presupus viitor mundan. 17 Serafim Rose, Sfântul Vasile cel Mare zice: „De aceea a dat Dumnezeu pământului această podoabă (pomii, iarba şi toate felurile de plante) înainte de facerea soarelui, ca să înceteze cei rătăciţi să se mai închine soarelui, ca unuia care ar fi pricina vieţii” Sf. Vasile, Hexaimeron, 5, pag. 119; 18 G. Gusdorf, op. cit, pag. 73; 19 Atât cât e perceput sinele în conştiinţa mitcă.

200

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

În fine, cosmosul mitic se arată limitativ şi sub aspectul locului de trai. „Spaţiul primitiv apare deci ca un fel de luminiş, defrişat şi organizat de miturile comunitare în sânul imensităţii unei lumii ostile şi necunoscute.[…] Dincolo de acest ţinut nu mai există sprijin pentru el.[…] totul îi e ostil pentru că îi lipsesc participările pe care e obişnuit să le simtă.”20 Omul conştiinţei mitice îşi face aşezarea acolo unde sacrul se manifestă. Punctul (altar, totem) devine vatra comunităţii, după ce aceasta răscumpără teritoriul de la zeu, printr-un gest ritual. El este spaţiul vital care cuprinde toate necesităţile ontologice. Dincolo de tabără nu mai este nimic. Omul acestei paradigme nu se raportează geografic la lume. Nimeni nu pleacă de acolo. Dar subliniem faptul că înrădăcinarea este motivată de frica morţii. Restul lumii - dacă va fi existând - este pentru omul precategorial un spaţiu necosmicizat, extrem de ostil. Liantul grupului este această spaimă. Nimeni nu vrea să-şi atragă excluziunea, ca să nu moară – iar nu pentru că bucuria vederii celuilalt este mai preţioasă decât orice excursie. Aşadar, cum spunea, limitele conştiinţei sunt (cel puţin într-o anumită accepțiune) limitele lumii. Iar conştiinţa mitică, se dovedeşte şi ea limitată - şi în act de consecinţă limitativă – în primul rând prin frica care continuă să guverneze mentalul omului precategorial în ciuda, naturii totale a mitului. Prin urmare libertatea omului precategorial este la rândul ei îngrădită, chiar dacă kamo este neîndoielnic mai operativ21 decât omul zilelor noastre, mereu împiedicat în propriile construcţii (şi constructe) ce necesită ameliorări. Identitatea se dizolvă. Aceasta din urmă se dizolvă şi în paradigma raţionalistă şi tehnică, care uniformizează şi depersonalizează pe cei slabi, făcându-i muncitorii Uzinelor Zapparoni22şi îi înnebuneşte pe cei mai zdraveni. Cosmogonie greacă şi japoneză Pentru a veni în sprijinul celor spuse mai sus, aducem în atenţie două dintre cosmogoniile cele mai cunoscute, întrucât cosmogonia este mitul prin excelenţă. Ea relatează – concomitent cu evenimentul – cum au apărut lumea, zeii şi oamenii, Pământul, aşezările umane etc. Ea legitimează şi legiferează. Ca atare este cea mai potrivită pentru a observa urmările vieţii mitice. Am ales pentru aceasta cosmogonia grecească şi pe cea japoneză. Ambele sunt fondatoare de mari culturi şi civilizații. Totodată geografic vorbind, sunt exponentele unor state insulare, îndepărtate unele de altele, între care nu au existat relaţii socio-culturale în perioada de regenţă a mitului. Aceste aspecte sunt motive care fac cele două cosmogonii ilustrative pentru universalitatea conştiinţei mitice şi a invarianţilor mitologici. Ele ne oferă şi posibilitatea de a verifica, prin aplicare, expunerea de mai sus. Totuşi, modelul exemplar grecesc va fi abandonat în faţa revelaţiei Logosului, câtă vreme cel japonez se menţine şi astăzi – mai cu seamă sub aspect religios. La japonezi Kojki (Cartea lucrurilor vechi) şi Nihon Shoki (Cronica vechii Japonii) cuprind relatările despre cum au ajuns toate la fiinţă. Conform acestora, din haosul primordial s-au desprins mai înainte de toate cerul şi pământul. Apoi, în mod nelămurit, se ivesc o seamă de zeităţi invizibile – şapte generaţii. Ele pot fi înţelese ca principii ordonatoare, guvernatoare ale universului. Invizibilitatea poate fi interpretată prin prisma imposibilităţii omului de a ajunge să pătrundă misterul legităţilor cosmosului. Cum am precizat mai sus, kamo simte influenţa acestor forţe, dar nu le poate delimita, explica, înţelege. Conştiinţa lui nu funcționează astfel. Ele sunt totodată inaccesibile 20 G. Gusdorf, op.cit. pag. 50-51; 21 Această operativitate comportă o explicaţie teologică ce se cuvine expusă într-o altă lucrare, de către persoane de specialitate. Pe scurt ea este rodul acţiunii demonice (nu daimonice !), aparent favorabilă. 22 Ernst Junger, Albine de sticlă;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

201

şi raţiunii. Lumina ei nu este suficient de puternică, de cuprinzătoare, căci principiul, putem presupune, e fie iraţional, în sensul matematic, fie indivizibil. Octavian Simu explică acest aspect prin însăşi noţiunea de zeu: „Ceea ce caracterizează un kami23este suita lui de înzestrări multivalente. Un kami posedă desigur sacralitatea subînţeleasă, dar în jurul lui pluteşte o aură de mister, de nebuloasă, aşa încât niciodată nu se poate şti care îi sunt intenţiile, dorinţele sau disponibilitatea faţă de cerinţele şi nevoile oamenilor.”24 Toţi aceşti zei sălăşluiesc în Câmpia cerului înalt (Takama no hara), sub patronajul lui Ama no kami (zeul cerului). Acest „amplasament”, menţionează acelaşi O. Simu „e interpretat de mitologi ca fiind un simbol al sistemului nostru solar, aşa cum era el conceput de japonezii antichităţii”25 Facem sublinierea că această accepţiune este în mod vădit ulterioară vremurilor în care mitul era investit cu deplină credinţă, căci pentru a putea vorbi despre sistemul solar e necesară o gândire categorială. În mod similar, mitologia greacă vorbeşte despre apariţia, nelămurită a lui Chaos, divinitatea care ipostaziază haosul primordial – de unde şi denumirea întrebuinţată de noi astăzi. Din acesta se desprinde – adică ia naştere – Gaya, pământul – principiu feminin. Ea, la rândul ei, dă numai din sine însăşi pe Uranus, cerul care o va acoperi. Din Chaos se mai ivesc: Tartar (zeul lumii subterane), Nyx (noaptea), Erebus (întunericul) şi Eros, zeul al iubirii pătimaşe, al voinţei de viaţă. Vedem că realitatea apare odată cu cerul şi pământul organizată de rânduieli de nepătruns – nu ni se vorbeşte nicăieri de lumină. Prima intuiţie este cea a unor opoziţii de forţe. Mai târziu ea devine traductibilă ca dualitatea feminin - masculin (yin-yang), un fel de perpetuum mobile ce stă la temelia lumii. În varianta japoneză, după pleiada zeilor primei generaţii apar Izanami no mikoto şi Izanagi no mikoto, soră şi frate, soţie şi soţ. „ Într-o altă versiune mitologică, mai puţin acceptată, perechea […] ar fi fost iniţial o singură fiinţă, un soi de divinitate hermafrodită a haosului primordial, care, mai apoi s-a despărţit în două jumătăţi de sexe diferite”26 Această variantă face cele două versiuni cosmogonice identice până în punctul de faţă. În orice caz, rămân invariabile apariţia din haos şi principialitatea nelămurită a lumii, în care se resimte mai limpede doar acţiunea complementarelor feminin – masculin, un fel de structură de echilibru. Întrerupem firul relatării pentru a atrage atenţia asupra faptului că atât pentru greci cât şi pentru japonezi lumea are aceleaşi premise deprimante, căci se naşte din dezordine şi e guvernată de forţe care întrunesc în ele însele şi ceea ce noi numim bine, şi ceea ce desemnăm ca rău. Cum vom vedea, forţele responsabile de gnoză sunt şi cele în virtutea cărora ceea ce s-a făcut e supus dezagregării. Desființarea e parte a lumii, naşterea şi moartea sunt fie întrupate de aceeaşi entitate, fie se urmează una pe alta ad infinitum. Ulterior gândirea greacă va dezvolta dihotomia eros – thanatos. Iată deci vacuitatea deznădăjduitoare a acestor lumi mitice. Principial totul se naşte spre a muri, pentru ca apoi să se nască iar, ca să piară din nou. Omul va practica ritualul pentru a se menţine în timpul originar al facerii, dar asta nu face ca principiul disoluţiei să nu mai lucreze. Izanami şi Izanagi sunt investiţi de către Ama no kami să tocmească lumea. Primesc pentru aceasta o suliţă cerească încrustată cu giuvaeruri şi înfrumuseţată cu alte podoabe, preţioase şi semipreţioase, numită Ame no nuboko. Cu aceasta coboară pe pământ, dar se văd nevoiţi să se 23 Kami(jap.) noţiunea de zeitate; 24 Octavian Simu, Eternul feminin japonez, SAECULUM I.O., Bucureşti, 2011, pag. 10; 25 Idem, pag. 5; 26 Octavian Simu, op. cit. pag. 11;

202

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

oprească pe Podul plutitor al cerului (Ame no ukihashi) căci dedesubt nu este decât o întindere mlăştinoasă şi aburindă. Oceanul primordial e deci depozitarul elementelor naturale, amestecate – cum amestecat era şi haosul . Pământ, sare, apă, foc (implict) şi aer, toate constituie o masă noroioasă, fluidă. În acesta cei doi zei nu văd nici o zonă solidă, unde să se aşeze.27 Sfătuinduse dibuie cu lancea, să găsească pe fundul mlaştinii un punct sigur. Încercarea rămâne fără succes. „Clipocitul apei, redat onomatopeic în Kojki prin expresia koworo-kworo, a fost singurul rezultat al cercetării oceanului”28 Resemnaţi, scot halebarda sacră. De pe ea se scurg (4223 de) picături din acea substanţă, ducând cu gândul la sângele vărsat într-o luptă. Astfel, se despart elementele naturii. Odată căzute înapoi, ele nu se mai amestecă, ci se cristalizează pe dată, devenind insula Onokoro, în traducere încheiată spontan. Ea este, dintr-o anumită perspectivă, începutul arhipelagului nipon. Ne atrage atenţia aici necunoştinţa în care se află zeii înşişi. Ei apar ca făcând lumea, aşa cum în mod imuabil, ar fi creat-o orice zeu. Găsim că nu e o perspectivă prea optimistă, căci lumea apare în singurul chip în care se putea întâmpla. Practic, nu există opţiune. Dăm, spre atenţie, Cartea Facerii, unde Dumnezeu, putând să le facă pe toate deodată perfecte, în atoatecunoştinţa Sa, le întocmeşte pe rând, pentru ca omul ce avea să vină să priceapă din acesta Înţelepciunea Sa.2930 Mai departe, zeii soţi fixează suliţa în petecul de pământ apărut, delimitând, ne informează, Octavian Simu un teritoriu restrâns de 15 metri pătraţi. Astfel ea devine axis mundi, punctul central al ţării, totem, altar etc. Se stabileşte deci o legătură între lume oamenilor de mai târziu şi Câmpia cerului înalt. Din acest moment, începe ce-a de-a două teogonie, naşterea unei noi generaţii de zei. Rotindu-se lângă suliţă, întru-un dans ritual cu încărcătură erotică, inspirat de mişcarea frenetică a două păsări, Izanami şi Izanagi dau naştere unor noi kami. Au parte de o a doua dezamăgire, căci Hiruko e un el de masă informă, gelatinoasă. El nu e capabil să se ridice măcar. Nici a doua încercare nu are un rezultat mai bun Awashima e o insulă de spumă. Din nou ne şochează nepriceperea zeilor, care-şi vor renega primele creaţii! În mitul japonez găsim deci două principii guvernatoare, inteligibile/ perceptibile, complementare, dar a căror acţiune nu este perfectă. Izanami şi Izanagi se întorc în ceruri, unde caută lămurire. Află că nu au respectat rânduiala. Principiul feminin trebuie ,,in-format” de către cel masculin, iar nu invers. În relatare: femeia nu trebuie să ispitească prima în actul erotic. Practic, trebuie respectat modelul exemplar al delimitării din haos, şi a naşterii pământului din masa amorfă a Oceanului cosmic. Implicaţiile 27 Faptul că podoabele de pe Ame no nuboko erau solide poate fi explicat prin faptul că ,,lumea zeilor” oferă prototipul pentru creaţie. 28 Idem, pag. 13; 29 „Textele de acest tip [relatările miturilor] nu intră în comparaţie cu Cartea Facerii, ele nu sunt nici măcar comparabile” atrage atenţia Serafim Rose în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor. Perspectivă creştin ortodoxă, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, pag. 60. 30 „Nu putea oare dreptatea Lui cea atotputernică şi nesfârşita Lui înțelepciune să aducă aducă la fiinţare pe toate într-o singură zi? Dar ce spun eu o singură zi? Putea să le aducă într-o clipită! Dar pentru că Dumnezeu nu a aduss la fiinţare pentru trebuinţa Lui nimic din cele ce sunt - căci el n-are nevoie de nimic fiind desăvârşit, ci a făcut totul din pricina Iubirii Sale de omeni şi a bunătății Lui – pentru aceea le creează treptat, iar prin gura fericitului proroc ne învață lămurit despre cele ce s-au făcut, pentru ca ştiindu-le bine, să nu cădem în greşeala celor mânaţi de gânduri omeneşti.[…]” citează Serafim Rose în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor. Perspectivă creştin ortodoxă, Sophia, Bucureşti, 2001, pag. 60 din Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, varianta în română Scrieri, partea întâi. Omilii la Facere, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987, pag. 50-51;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

203

unui astfel de mit constau în supunerea pe care oamenii o au (de nevoie) faţă de rânduială, căci văd bine, altfel sunt sortiţii nefiinţei. Practicile lor rituale trebuie realizate întocmai, căci de buna funţionare yin-yang depinde întreaga existenţă. Respectul faţă de modelul exemplar şi păstrarea rânduielii, garanţia fiinţării, sunt lucruri înţelepte, pe care omul raţionalist le-a pierdut. Dar câtă vreme el este practicat de frica morţii, este un comportament limitativ. Lumea japoneză ne apare destul de rău făcută, împânzită de nepricepere, greşeli, incoerentă cu ea însăşi. Repararea acestora nu ni se pare un motiv (suficient) de bucurie – căci dacă Zeul însuşi este susceptibil de a se „dezechilibra”, omul, pe umerii căruia apasă o răspundere grea dacă vrea să fie, rămâne fără speranţe. Universul se poate prăbuşi peste el, în ciuda eforturilor sale de a reitera mitul. Nici în mitologia greacă, lucrurile nu stau mai bine. În mod similar, Geea generează împreună cu Uranus o pleiadă de zei, titani şi titanide. Aceştia sunt: Oceanus, Coeus, Hyperion, Crius, Iapetus și Cronos, respective, Thetys, Phoebe, Theia, Themis, Mnemosyne și Rhea. Zeii generaţiei a doua sunt ipostaze specializate ale femininului şi masculinului. Spre exemplu, Oceanus şi Thetys sunt aspectele yin şi yang ale aceleaşi realităţi: elementul cosmic acvatic. La rândul lor ei dau naştere. Relaţia poate fi înţeleasă mai uşor prin analogie cu fecundarea plantelor. (Sigur, conform mitului, floarea face ca zeul şi nu invers.) Având stamine şi pistil, ea se înmulţeşte prin ea însăşi. Tot aşa, titanii şi titanidele, cupluri de fraţi, nasc noi aspecte ale realului, pe olimpieni.31 La greci nu avem eroare în felul în care apare ea în mentalitatea japoneză. Dar, aici intervine o altă piedică. Lumea (pare că) nu poate să cuprindă atât cât pot genera aceste principii. În act de consecinţă, ele vor deveni totodată guvernatoare ale autodisoluţiei. Cronos îşi ucide tatăl, pentru ca gnoza excesivă să ia sfârşit. El este a două entitate a dezintegrării, după Chaos. Aparentul echilibru de până atunci se curmă, căci zeul, pentru a nu fi el însuşi omorât (dar şi pentru a evita o a doua „suprapopulare”), îşi devorează fii. Cronos şi Rhea fondează o nouă dimensiune a realului: cea a trecerii temporale, a morţii. De fapt, Cronos, nu poate proceda altfel. Odată afirmat ca principiu al disoluției, este obligat să acţioneze ca atare. Iată, din nou, că legile lumii mitice sunt inexorabile, fără însă a fi şi perfecte. Este limpede că tot ce se va naşte dintr-un principiu al dizolvării, se va comporta ca atare.32 Zeus îşi omoară tatăl. După acesta în lume se porneşte un război. Forţele acţionează contrar, una împotriva celeilalte. Ceea ce a început prin o geneză de proporţii, ia calea unei apocalipse. (Sigur, din haos totul o poate lua de la început). Învingător iese Zeus, deci un principiu, am putea spune, indecis al morţii. El izgoneşte (omoară) pentru a perpetua, dar perpetuează întru o moarte iminentă. Doar fraţii şi fii săi sunt salvaţi. Practic se ajunge într-un nou punct de echilibru critic între aceste principii. Omul e muritor şi supus, zeii sunt nemuritori în relativa lor pace, dar dispun de o putere limitată.33 El se întoarce în Hades- prefigurat din Chaos de Tartar, lipsit de identitate într-o materie amorfă. În cel mai bun caz, eroul ajunge în Insulele Fericiţilor, unde nu se uită pe sine, adică unde păstrându-şi conştiinţa, îşi păstrează întrucâtva fiinţa. Doar dacă un nou dezechilibru (război) nu va ameninţa Olimpul - principiile de existenţă ale lumii, aducând-o din nou pe aceasta în haosul primordial. Repetăm: cu un astfel de gând nu se poate trăi!Nu este deci de mirare că, mai târziu, în Grecia se vor dezvolta sisteme ca: stoicismul, hedonismul, epicurianismul, diverse reacţii în faţa morţii iminente. Ideea de sinucidere va acapara mentalul filosofilor de mai târziu. Iată-ne deci în lumea contrariilor, şi „bune” şi „rele”. 31 Observăm asemănarea Olimpului cu Câmpia cerului înalt, loc de trai şi sfat pentru Zei; 32 Tema este reluată în tragedia Oedip Rege. 33 Ei nu-şi mai pot schimba acţiunile.

204

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

Acelaşi lucru îl vedem şi în mitologia japoneză. După ce se întocmeşte întreaga lume, respectând rânduiala gnozei, Izanami mai dă naştere unui zeu/ principiu34: al focului. El o arde, ucigând-o. Yin, ca şi Oceanul cosmic, întocmai cu haosul îşi conţine propriul sfârşit. „Se spune acolo[într-o versiune] că zeul Părinte al haosului primordial a luat întâi forma lui Tsukisama (Luna) şi a intrat în trupul lui Izanagi şi apoi forma lui Hi-sama (Soarele) şi a pătruns în corpul zeiţei Izanami, pentru a-i determina să creeze fiinţe omeneşti”35 După aceea a apărut şi Kagu-Tsughi (focul). În varianta japoneză, destinul omului ne apare şi mai limpede în tragismul său. Mitul japonez se încheie cu o încercare de recuperare, eşuată însă. Izanagi se duce să o recupereze pe Izanami din ţinutul întunericului, nesuportând lipsa ei. Faptul se dovedeşte greu căci, exact ca în mitul grecesc a lui Orfeu şi al Euridicei, ea se înfruptă din roadele lumii morţii. Izanami îi spune soţului ei să aibă răbdare, căci ea, cerând de la stăpânul Infernului îngăduinţă, s-ar putea întoarce pe pământul pe care îl stăpâneau împreună. Izanagi însă nu are această capacitate, o vede în putrefacţie şi este îngrozit. Izanami la rândul ei se înfurie. Iată aici războiul, dezechilibrul. „Din întuneric, zeiţa l-a ameninţat [pe Izanagi] că se va răzbuna ucigând câte o mie de locuitori ai pământului în fiecare zi, dar Izanagi i-a răspuns furios că el va da naştere la o mie cinci sute de oameni pe zi[…]”36 Cât de tristă e menirea omului în acest mit! Iată deci, atât la greci cât şi la japonezi lumea este guvernată de forţe deopotrivă ale naşterii şi disoluţiei, de sub influenţa cărora omul nu poate scăpa. Iată domnia Zeului- Soare, căci la greci Zeus are şi accepţiunea de patron al cerului, zeu solar, după cum Zeiţa Mamă Izanami este reprezentată astfel până la apariţia lui Amaterasu! Nu se pune problema să verificăm dacă miturile aceste sunt „adevărate” (în semnificaţiile lor). Căci pentru cel care îl investeşte cu încrederea sa, mitul devine totul, realitate integrativă şi directoare pentru viaţa sa. În acest caz nu i se mai aplică nici o metodă validare, nici teologică, nici ştiinţifică. Dar, cercetându-l, îl găsim nedemn de încrederea noastră, căci lumea lui e imperfectă, indecisă, chinuitoare, apăsătoare, deznădăjduitoare, cum am zis. Mitul escamotează moartea, dar nu o învinge. Tot ce se naşte din haos, se naşte ca să moară. Şi nici nu ne putem aştepta ca din ceva urât să apară ceva frumos.37 Rezultatul chibzuinţei Iată că cele două tipuri de conştiinţă, cele două paradigme existenţiale, cea mitică şi cea tehnico-raţională, se exprimă extraordinar de bine în Mitul lui Sisif. Albert Camus, căruia i se pot reproşa, pe bună dreptate multe, ne oferă în cazul de faţă o expresia perfectă a acestor feluri ale omului de a fi în lume, preluând şi interpretând mitul grecesc numit. 34 Petru că mai sus am amintit Cartea Facerii se impune precizarea că abordarea acesteia după schema principiilor aplicată mitului grecesc şi celui japonez este neadecvată. Facem observaţia pentru a-i fi de folos cititorului dornic să afle mai multe despre aceasta. Iată spre exemplu ce spune Sf. Vasile: „Eu când aud că Scriptura zice iarbă, înţeleg iarbă[…]pe toate le înţeleg aşa cum sunt spuse. Nu mă ruşinez de Evanghelie(Rom. 1, 16)Mi se pare însă că cei care nu înţeleg lucrul acesta, adică cei care folosesc interpretarea alegorică, au încercat să dea Scripturii o vrednicie închipuită, punând pe seama ei propriile idei, schimbând sensul folosirii cuvintelor Scripturii cu folosirea unui limbaj figurat, înseamnă însă să te faci mai înţelept decât cuvintele Duhului când, în chip de interpretare a Scripturii introduci în Scriptură ideile tale. Deci să fie înţeleasă scriptura aşa cum a fost scrisă!”. Cf. Serafim Rose în Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor.Perspectivă creştin ortodoxă, pag. 58; 35 Octavian Simu, op. cit. pag. 16; 36 Idem, pag. 19; 37 Amestecul, estetic vorbind, nu e frumos, iar mitul e o lume amestecată.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

205

Sisif este pedepsit să ridice până la sfârşitul timpului un bolovan, pe vârful unui munte, de unde se va rostogoli fără contenire înapoi la bază. Iată-l aici pe primitivul care reiterează la nesfârşit mitul, pentru a menţine echilibrul fragil al unei lumi din care moartea nu este izgonită. Efortul lui nu este mai puţin absurd, căci „a urî moartea înseamnă a urî pe zei” 38Iată-l totodată şi pe omul raţionalist, care în încercarea lui de a se salva de la moarte print mijloace tehnice se comportă deopotrivă aberant. „Superioritatea” acestuia din urmă rezidă, în formula lui Camus, în faptul că e conştient de situaţia sa. În ipostaza inconştientă este cu desăvârşire kamo, câtă vreme, în cea a pretinsei biruințe prin asumarea conştientă a absurdului e omul contemporan. „Condiţia mea e absurdă. Şi ce dacă? O depăşesc prin cunoaştere şi dispreţ.”39 zice cel de pe urmă. Dar, cum spune Anton Adămuţ, omul absurd nu este nici liber, nici fericit. Ca atare se cade să cumpănim atent, pentru a nu ajunge în situaţia celor despre care înţelepciunea populară spune că: au minte, da’ nu tătă-i bună, conştienţi fiind că nu suntem privaţi de nici unul dintre cele două comportamente. Ce este până la urmă The American Dream decât un mit actual, exact pe structura de mai sus?! America e prezentată drept partea cosmicizată, paradiziacă din lume unde toţi cei nemulțumiți de o autoritatea ostilă – sau de alte vicisitudini - vin. Modelul exemplar e cel al săracului devenit multimilionar, al sclavului uns rege, al fetei no name ajunsă Miss, pe coperta marilor reviste, ori la Hollywood. El este reiterat, la nivel mental, de o mare parte a populaţiei şi nu sunt puţini cei care vor acest rol. Dar, să nu uităm, America este de fapt cea din Fructele mâniei ori din Marele Gatsby – texte demitzante. Pe aceeaşi filieră putem considera mitul antagonic al, să-i zicem, liceenei nepopulare. High School este şi el un aspect necosmicizat şi potrivnic al realităţii, în care tânăra (sau tânărul) timidă este agresat(ă). Privit doar în el însuşi e haosul. Aici există şi „forţe” ale binelui şi ale răului, întruchipate de colegi nepopulari, respectiv, de majorete. Cele două intră în conflict, pentru ca totul să se sfârşească cu revenirea la o situaţie iniţială ( echivalentă celei originare) de echilibru – care comportă prea puţine modificări. „Răul” nu e deplin biruit, căci majoreta şefă deşi rămâne fără iubit, nu suferă un proces de schimbare a minţii. Însă viaţa în liceu capătă un sens (ce se poate pierde din nou). El reiterat, jucat şi trăit de multe fetiţe de gimnaziu. Sunt multe miturile care ne asaltează şi în contemporaneitate,cele de mai sus fiind doar două exemple dintre cele mai cunoscute. Dar ele constituie opţiuni limitative, după cum limitativă este şi gândirea prin disecţie. Prin urmare, reţinem ca bune prin consecinţele lor doar următoarele: Preocuparea pentru a fi Cunoaşterea integrativă – care spune totul despre toate, ceea ce o face deopotrivă eficientă Cunoaşterea vie, prin participare Importanţa vitală a rânduielii (sensului) Discernământul (care ştie să se oprească în faţa lucrurilor ce nu sunt folositoare, precum şi înainte celor de nepătruns cu mintea) Vestea cea bună e că, ,,lista opţiunilor” nu se opreşte aici, la cele două modele. Cel care într-adevăr nu vrea să se limiteze (mai) are o posibilitate, căci Cartea Facerii ne vorbeşte despre o lume în care toate s-au întocmit bune foarte, nu din haos, ci ex nihilo. O lume făcută doar de Bine, de Viaţa Însăşi, din Dragoste. O lume dăruită omului după ce a fost făcută perfectă. O lume a libertăţii depline şi totodată a rânduielii. Mai mult, o lume a făgăduinţei salvări veşnice chiar pentru omul care alege să cunoască moartea. Unde mai este deci loc de frică, deznădejde, absurd? Dar aceasta o va afla fiecare dintre doritori, cunoscând prin participare personală. Astfel că, parafrazând, cei sătui de povestea vieţii lor vor găsi pe Cineva care să le-o 38 Apud. Manual de Filosofie, Clasa a XII-a, Ed. Corint. 39 Idem.

206

Din pomul cunoaşterii, exerciţiu de bună socotinţă

transforme înapoi în viaţă. Altfel de sfârşit lumea e un abator Care transformă viaţa în poveşti… Hristos preschimbă în Trupul Său din nou poveştile în viaţă De aceea duminică dimineaţa cei flămânzi de viaţa poveştilor deschid televizorul iar cei sătui de poveste vieţii lor uşa Bisericii…40 Bibliografie: 1. Geoerges Gusdorf, Mit şi metafizică. Introducere în filosofie, Timişoara, Ed. Amarcord, 1996. 2. Ernst Junger, Albine de sticlă, Editura Art, 2007. 3. Serafim Rose Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor. Perspectivă creştin ortodoxă, Sophia, Bucureşti, 2001. 4. Octavian Simu, Eternul feminin japonez, Saeculum I.O., Bucureşti, 2011. 5. Manual de Filosofie, Clasa a XII-a, Editura Corint. 6. www.oameni-si-demoni.blogspot.ro/2012_0_8_01_archive.html

40 Duminică dimineaţa, pe www.oameni-si-demoni.blogspot.ro/2012_0_8_01_archive.html

Anuar 2016 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

IV. IN CORDE ET MENTE

207

208

Principalele caracteristici ale ecosistemului lacului bicaz

PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE ECOSISTEMULUI LACULUI BICAZ, COMPATIBILE CU APLICAREA ACVACULTURII CARACTERISTICILE LIMNOFIZICE ALE LACULUI BICAZ Profesor Roxana DUMITRAŞCU Morfometrie: suprafaţă, volum, lungime, lățime, adâncime Lacul de baraj Izvorul Muntelui s-a format în anul 1960 și este situat în bazinul mijlociu al râului Bistrița, în Carpații Orientali. La nivelul maxim de umplere, lacul are o lungime de cca. 31 km, pe o direcție generală N-V – S-E, cu numeroase arii de extindere laterală, mai accentuată fiind cea de pe râul Bistricioara (aprox. 3km). Într-un cadru general, poziția lacului trebuie raportată la aspectul de mare culoar morfilogic al văii Bistriței. Acesta are o orientare generală în continuitatea sectorului de vale din amonte de lac, cu legătură la nivelul unor sei joase cu bazinul transilvan și regiunea subcarpatică, fapt care pentru anumite condiții de evoluție, în special a factorilor abiotici cu mare variație în timp și spațiu, prezintă o deosebită importanță. Lacul Izvoru Muntelui-Bicaz, având o suprafață de 4035 km 2 , înregistrează amplitudini mari ale nivelurilor anuale. Fenomenul de umplere-golire a acestei acumulări de apă prezintă intensități diferite de la un an la altul, în funcție de modificarea raportului dintre componentele de semn contrar ale bilanțului hidric. În urma cercetărilor efectuate (Apopei, 1983) s-a demonstrat că amplitudinea anuală este mare. Amplitudinea maximă a atins valoarea de 34,31 m în anul 1980, iar amplitudinea minimă a fost de 10,77 m în anul 1967. Amplitudinea absolută a variației nivelului pentru perioada 1961-1980 a fost de 40,39 m reprezentând aproape jumătate din adâncimea maximă a lacului. Dinspre est, versantul prelung al M.Stânișoarei, puțin fragmentat, domină cu cca. 400-500 m suprafața lacului, în timp ce spre vest silueta înaltă a Ceahlăului, cu toate că nu se integrează versantului din imediata apropriere, se ridică la peste 1400 m altitudine relativă deasupra nivelului lacului, prezentând o importanță deosebită în evoluția acestui lac, mai ales din punct de vedere climatologic și geomorfologic.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

209

În ceea ce privește relația dintre aceste caracteristici și acvacultură, s-a putut constata în urma a numeroase cercetări că, atât suprafața, volumul, cât și adâncimea lacului, asigură o constantă a stratificării termice, o estompare a turbidității, o diluție a materialelor ectocrine, dar și un nivel de aplicare a activităților de creștere dirijată. Dintre caracteristicile morfologice ale lacului, adâncimea trebuie să depășească 40 m, pentru a putea asigura stratificarea termică stabilizată, cu cele trei zone individualizate: zona euritimă, în epilimnion, zona stenotermă de apă rece în hipolimnion și zona intermediară a saltului termic sau termoclima. Aspecte geologice și geomorfolgice După cum menționează I.Miron în monografia lacului, variația litologică impresionantă a bazinului lacului Izvoru Muntelui-Bicaz se datorează, pe de o parte, orientării Bistriței care curge dinspre N-NV spre S-SE, determinând în acest fel secționarea principalelor unități structurale ale Carpaților Orientali, iar pe de altă parte, afluenților săi, împinși prin eroziune cu mult spre vestul lanțului montan. Bazinul respectiv se suprapune astfel următoarelor zone majoare: zona cristalino-mezozoică, zona flișului carpatic și transcarpatic și zona vulcanitelor neogen-cuaternare. Zona cristalino-mezozoică Această zonă cuprinde un fundament alcătuit din formațiuni cristalinofiliene epi și mezometamorfice, aparținând ca vârstă proterozoicului și paleozoicului, peste care, transgresiv, se dispune o cuvertură de roci sedimentare mezozoice, repartizată la două serii distinctive: seria autohtonă, bucovinică și seria transilvană, alohtonă. Zona flișului Treimea inferioară a bazinului de alimentare a lacului Izvoru Muntelui-Bicaz corespunde ca substrat geologic zonei flișului. Ea cuprinde următoarele unități structurale cu caracter de pânze, și anume unitatea de Ceahlău, unitatea de teleajen, unitatea Audia și unitatea de Tarcău. Cuveta lacului corespunde cu sectorul de vale al Bistriței cuprins între Poiana Teiului și Izvoru Muntelui și este sculptată aproape în întregime în formațiunile de fliș ale unităților menționate. Zona flișului transcarpatic Situată la marginea vestică a cristalino-mezozoicului, aceasta cuprinde depozite cretacicpaleogene depuse după realizarea structurilor mezocretacice și îmbrăcând, deci, trăsăturile unui înveliș post-tectonic. Zona vulcanitelor neogen-cuaternare Parte din bazinul Bistriței se înscrie și pe rocile aparținând lanțului vulcanic terțiar de la interiorul Carpaților Orientali. În cea mai mare parte, eruptivul este reprezentat prin piroclastite și piroclastite asociate cu material epiclastic, alcătuind formațiunea vulcanogen-sedimentară. În unele bazine intramontane ale Bistriței, cum sunt cele de la Bilbor, Borsec și Drăgoioasa se păstrează petice de depozite lacustrice, formate din pietrișuri, nisipuri și intercalații argiloase, roci slab cimentate și care admit intercalații reduse de cărbuni. După ultimele considerații, sedimentarea lacustră ar fi avut loc spre finele pliocenului și probabil în pleistocen. Încheind, trebuie să evidențiem faptul că alcătuirea geologică complexă condiționează genetic și o gamă variată de ape minerale care, în mod firesc, influiențează spectrul hidrochimic atât al Bistriței, cât și al celorlalți afluenți, care-și dirijează apele spre lacul Izvoru Muntelui – Bicaz. În bazinul Bistriței avem de-a face, din acest punct de vedere, cu două categorii de ape mineralizate: carbogazoase (calcice, magnezice, feruginoase) și sulfuroase. Condițiile geomorfologice din aria lacului trebuie analizate din două puncte de vedere: al situației reliefului la data apariției lacului și al transformărilor ce au loc după apariție. În ambele cazuri analiza trebuie extinsă pe un spațiu mult mai mare decât aria cuvetei și, în mod

210

Principalele caracteristici ale ecosistemului lacului bicaz

obligatoriu, pe versanții din imediata apropriere a lacului. Influența configurației generale a reliefului se resimte și prin fragmentarea și diferențierea morfogenetică între mari grupări muntoase, ceea ce se exprimă în ritmul proceselor de eroziune și indirect în producerea de sedimente. Asupra tronsonului de vale în care este amplasat lacul există o bogată literatură de specialitate.1 Între localitatea Poiana Teiului și baraj (amonte de confluență Bistriței cu pârâul Izvoru Muntelui) valea Bistriței are o orientare generală NV-SE si se caracterizează printr-o alternanță de sectoare înguste și sectoare largi, uneori cu aspect depresionar. Pe întregul sector de vale pe care este amplasat lacul Izvoru Muntelui-Bicaz, se realizează o energie de relief care, pentru versanții din imediata apropriere a lacului, ajunge la peste 500 m. Ca principale tipuri de relief la data apariției lacului sunt menționate reliefurile: fluviatil și fluvio-denudațional. În limitele cuvetei, relieful fluviatil ocupă o importantă suprafață, fiind reprezentat de albii minore și terase. Albiile minore au constituit principalele elemente geomorfologice, care, intrate în aria submersă, au fost supuse unor schimbări accelerate, în unele cazuri fiind îngropate complet sub sedimente. Terasele fluviatile ocupă o mare suprafață din cuvetă. Între Poiana Teiului și Izvorul Muntelui se găsește întreaga suită de terase ale Bistriței din sectorul montan cele mai înalte ajungând până la 275-280 m altitudine relativă. Întregul complex de terase din aria permanentă si temporar inundată de lac se cuprinde ca vârstă între pliocentul superior și holocen. În zona lacului de baraj versanții sunt de tip poligenetic, marile tipare ale reliefului putânduse reconstitui pentru această categorie morfologică cel puțin până în pliocentul superior. La data apariției lacului, evoluția versanților indică prezența a două mari categorii de procese de modelare: versanți modelați de procese de mișcare în masă; versanți modelați de eroziune torențială; Una dintre principalele caracteristici ale lacului, care se răsfrânge asupra dinamicii proceselor lacustre, o constituie marea amplitudine a variațiilor anuale și multianuale de nivel. Principalii furnizori de sedimente sunt râurile Bistrița (3000 km 2 – la vărsarea în lac) și Bistricioara (800 km 2) care transportă în lac un debit mediu de aluviuni în suspensie de 9,22kg/s și, respectiv, 0,798 kg/s. În ceea ce privește diferențierea grosimii sedimentelor, aceasta este determinată în principal de dinamica liniei țărmului, sub nivelul minim aflându-se zona permanent submersă, unde are loc o sedimentare tipic lacustră. În condițiile lacului, marea mobilitate a nivelului apei introduce o notă specifică în procesul de sedimentare și anume alternanța fazelor de emersie cu cele de submersie corespund morfogenetic cu alternanța unor faze de eroziune și sedimentare, în fazele de eroziune având loc însă o puternică dislocare a unor sedimente din faze anterioare și resedimentarea lor în aval. 1 Atanasiu și Macovei, 1927; Martiniuc și Sircu, 1957; Donisa, 1961, 1968 s.a. (n.a.)

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

211

Faptul că astfel de fenomene se produc în zonele de confluență, deci în arealele foarte importante pentru fauna piscicolă, trebuie să fie luat în considerare la analiza unor aspecte ale evoluției lacului și a faunei. Climatologia regiunii lacustrice: temperatura aerului, vânt Unitățile lacustre nou apărute în valea Bistriței au influențat sensibil mediul înconjurător, în general, și clima în special, prin modificările aduse în regimul termic și în regimul de umiditate, în procesele de circulație a aerului, în caracteristicile de producție a unor fenomene atmosferice. Plecând de la valorile temperaturii aerului, zona lacului se înscrie în treapta climatică montană moderat de caldă (temperatura medie anuală de 7-7,50 C) cu ierni blânde (temperatura medie a lunii ianuarie, -4/-50 C) și veri moderat de calde (temperatura medie a lunii iulie, 16,5/170 C). Diferențierile temperaturii aerului din zona lacului sunt strâns legate de termica suprafeței acvatice, ale cărei variații oglindesc particularitățile schimbului caloric dintre apă și atmosferă. Datorită încălzirii lente a lacului, temperatura medie din aprilie este mai mare decât cea a suprafeței apei, pentru că în luna mai să se înregistreze cel mai redus contrast termic aer-apă din timpul anului. Apa rămâne mai caldă decât stratul de aer limitrof în celelalte luni, contrastul cel mai pronunțat fiind în intervalul octombrie-ianuarie, ca urmare a răcirii intense a aerului față de lac, care prin volumul său mare, conservă inerție termică ridicată. Cercetările efectuate de către Gâștescu și Ciaglanc în anul 1970 au demonstrat că în luna octombrie conținutul de căldură raportat la m3 este maxim în lacul Izvorul Muntelui-Bicaz. Trăsătura esențială a regimului vântului din zona lacului este alternanța zilnică, din sectoare opuse, a curenților de aer prioritari, în sens circular pe mal, ca element distinctiv al brizelor, și noaptea și dimineața dinspre amonte, iar ziua dinspre aval, pe văile afluente, unde se dezvoltă vânturile de munte-vale. Vitezele mai ridicate înregistrate deasupra lacului se explică prin frecarea relativ redusă dintre fluxul de aer și luciul apei. Lacul Izvoru Muntelui-Bicaz se remarcă prin predominarea vânturilor foarte slabe; vânturile tari cresc ușor ca frcvență doar în perioada rece a anului. Vânturile de vale, ascendente, se dezvoltă optim în intervalul august-octombrie, fiind prioritare chiar în timpul dimineții în intervalul mai-iulie, datorită încălzirii timpurii a uscatului limitrof și a asocierii lor cu brizele dinspre lac, îndeosebi în văile cu expoziție estică și sudică. Sistemul de vânturi locale cu caracter periodic se dezvoltă concomitent cu creșterea presiunii, în timp ce în intervalele de minim baric se resimt influențele circulației generale a atmosferei. Aspectele hidrologice Apele subterane În cazul lacului de acumulare Izvorul Muntelui-Bicaz, apele subterane din zona sa limitrofă sunt de mică importanță. Sunt cantonate în cea mai mare parte în depozitele deluviale ale versanților văii cu care vine în contact lacul și se caracterizează prin panve descontinue de apă, locale, alimentate în cea mai mare parte a anului din ploi și zăpezi, care în perioada caldă își micșorează considerabil debitul, pentru ca în timpul secetelor aportul lor să fie nul. De cele mai multe ori apar la zi sub forma unor mici izvoare sau zone mlăștinoase. Hidrografia din zona lacului Rețeaua hidrografică din zona lacului Izvoru Muntelui-Bicaz este reprezentată în principal prin râurile Bistrița și Bistricioara și pârâiele Largu, Hangu, Buhalnița, Potoci pe partea stângă și Izvoru Alb și Secu pe partea dreaptă. Caracteristică pentru zona lacului Izvoru Muntelui-Bicaz este descreșterea din amonte spre aval a suprafețelor bazinelor de recepție a pârâielor afluente,

212

Principalele caracteristici ale ecosistemului lacului bicaz

având ca primă consecință reducerea substanțială a aportului din apă. Cauza principală o constituie aproprierea de firul văii Bistriței a cumpenelor de apă. Trăsăturile hidrologice ale lacului Principalele trăsături hidrologice ale lacului Izvoru Muntelui-Bicaz asupra cărora ne vom referi sunt transparența, luminozitatea, nivelurile, termica și fenomenele de iarnă, evaporația și dinamica apei. Regimul transparenței apei lacului este condiționat în principal de dezvoltarea longitudinală a lui, deci de adâncimile cu apa (afluența făcându-se în cea mai mare parte din zona de amonte a lacului). Din această cauză se observă o creștere a transparenței lacului din secțiunea Coada lacului spre secțiune Baraj, unde în tot cursul anului se înregistrează o transparență destul de ridicată (în general peste doi metri). Pe baza valorii medii a transparenței apei din cursul anului, care este cuprinsă între 2 și 10 m, se poate aprecia că lacul Izvorul Muntelui-Bicaz aparține categoriei lacurilor eutrofeoligotrofe (de tranzit) cu transparență moderată. (Ujvari, 1972). Luminozitatea reprezintă un alt factor fizic important al apei lacurilor, care ajung la explicarea unor procese biotice. Este strâns legată de transparența apei, deci de factorii determinanți ai acesteia. Intensitatea luminii scade odată cu creșterea adâncimii, datorită dispersiei și absorției razelor solare de către materialele în suspensie. Pe baza măsurătorilor de penetrație a luminii în apa lacului Izvoru Muntelui-Bicaz (Cărăuș, 1969) s-au constatat scăderea rapidă a intensității luminii în straturile superficiale ale apei, determinată de fenomene de dispersie și absorție a luminii; existența unor mari diferențieri în ceea ce privește intensitatea luminoasă între straturile superficiale și profunde, fapt care determină condiții fizice net diferite pentru dezvoltarea vieții, între orizonturi apropiate ca adâncime. Un rol hotărâtor în regimul nivelurilor apei îl are afluența naturală, determinată de mărimea bazinelor hidrografice ale râurilor Bistrița și Bistricioara, principalii afluenți ai lacului, și efluența dirijată a apei spre hidrocentrala Stejaru. În cazul lacului Izvoru Muntelui-Bicaz, un rol important în regimul termic de îngheț îl au factorii care se referă în principal la modul de alimentare și dinamica masei de apă, precum și la poziția sa geografică. Pe baza măsurătorilor de temperatură efectuate asupra stratului superficial de apă, se observă paralelismul accentuat dintre evoluția temperaturii aerului și aceea a apei, atât în ceea ce privește mersul diurn, cât și cel sezonal, cu acel decalaj, uneori evident, care există între încălzirea și răcirea apei în raport cu cea a atmosferei, decalaj impus de diferența dintre căldura specifică a celor două medii: apă și aer. Variații ale temperaturii stratului superficial de apă sunt provocate uneori de vânturile din zonă, a căror frecvență crescută (peste 85%) facilitează omogenizarea temperaturii stratului superficial de apă cu cele din profunzime. Un alt factor care acționează asupra variației diurne a temperaturii stratului superficial de apă îl reprezintă precipitațiile (atât cele lichide, cât mai ales cele solide), care provoacă o răcire a apei în orizonturile superioare. Măsurătorile asupra temperaturii apei pun în evidență faptul că și orizonturile din profunzime prezintă variații termice, care sunt impulsionate de factorii climatici externi. Datorită adâncimilor mari pe care le are lacul, stratificația termică reprezintă una dintre caracteristicile de bază ale acestuia. Analizând curbele de variație ale temperaturii apei în adâncime, se observă că stratificația termică are un caracter pronunțat, cu mari variații de la un sezon la altul. Stratificația termică directă apare odată cu încetarea circulației de primăvară, după realizarea

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

213

homeotermiei. Ca urmare a creșterii temperaturii aerului, a afluxului important de ape cu temperaturi din ce in ce mai crescute, adus în această perioadă de către tributari, în masa de apă a lacului se produc diferențieri termice importante. Stratificația termică directă propriu zisă (cu cele trei orizonturi: epi-, meta- și hipolimnionul) în lacul Izvorul Muntelui-Bicaz se instalează în a doua parte a verii, când la partea superioară a stratului epilimnic se detașează un epilimnion stabil. Stratificația termică inversă este destul de bine reprezentată în acest lac artificial. Se produce inițial în zona de la Coada lacului, de unde se deplasează ușor spre Baraj. În zona barajului stratificația termică inversă se instalează către sfârșitul lunii ianuarie și durează până în luna martie. Caracteristică pentru lacul Izvorul Muntelui-Bicaz este prezența simultană în lungul acestuia a celor trei faze termice: stratificația termică directă, homotermia și stratificația termică inversă. Din punctul de vedere al circulației termice pe care o realizează, lacul Izvoru Muntelui-Bicaz aparține lacurilor dinamice, caracterizate printr-o circulație liberă de două ori pe an (circulație de primăvară și toamnă) separate de două faze de stagnație (de vară și de iarnă). Este cunoscut faptul că structura termică a apei dintr-un lac la un moment dat reprezintă reflectarea conținutului de căldură și repartiției acestuia în masa de apă. Conținutul de căldură, ca parte componentă a bilanțului caloric, este direct proporțional cu temperatura apei și cu volumul de apă al lacului. Analizând conținutul de căldură din lacul Izvoru Muntelui-Bicaz, se constată că rezerva de căldură cea mai mică este înregistrată în lunile februarie și martie. Conținutul ridicat de căldură pe unitatea de volum (m3 apă) din lunile de la sfârșitul veriiînceputul toamnei explică evaporația mai accentuată din această perioadă a anului, lacul Izvorul Muntelui-Bicaz constituind un rezervor de căldură pentru zona din imediata sa vecinătate. Pe baza cercetărilor anuale efectuate asupra înghețului de la suprafața lacului Izvoru Muntelui-Bicaz, s-a putut stabili regimul evoluției acestuia. S-a constatat că el este strâns legat atât de condițiile climatice ale zonei locale în care este amplasat lacul, cât si de anumite trăsături caracteristice ce se referă în principal la suprapunerea zonelor inundate inițial de apele reci ale râurilor Bistrița și Bistricioara peste cele cu adâncime mică și suprafață mare de iradiere ale lacului, evaluarea apei cu temperatură mai ridicată prin tunelul de aducțiune al hidrocentraliei de la Stejaru și înlocuirea ei cu apă mai rece adusă de principalii tributari. În fiecare an înghețul pe lacul Izvoru Muntelui-Bicaz a început în zona de amonte, la debușarea râurilor Bistrița și Bistricioara, de unde s-a extins treptat spre baraj. Pe baza raportului multianual dintre precipitații și evaporație, lacul aparține zonei cu umiditate excedentară (raportul este supraunitar). Masa de apă acumulată în cuveta lacului înregistrează o dinamică activă, determinată în cea mai mare parte de condițiile climatice din această zonă. Principalele mișcări ale apei lacului sunt reprezentate prin curenți și valuri. Cauzele care duc la formarea curenților în apa lacului Izvoru Muntelui-Bicaz sunt: vântul, curenții de convecție, afluența și efluența. Înălțimea maximă a valurilor pe lac poate să atingă până la 1,2 m, iar lungimea până la 10 m. Valuri de dimensiuni mult mai mici (sub 0,4 m), cu o perioadă mult mai mică de producere, se datorează de cele mai multe ori circulației vapoarelor. Aspecte hidrochimice Limitele de variaţie ale factorilor fizico-chimice, care caracterizează un ecosistem acvatic, pot fi la un moment dat determinate pentru structura şi dinamica biocenozelor. Acţiunea acestor factori poate fi singulară sau corelată, modificându-şi, prin aceasta, valoarea selectivă asupra organismelor. Este evidentă, de exemplu, corelaţia care se realizează între mişcarea sau stagnarea apei şi cantitatea de oxigen solvită, sau stratificarea termică, funcţie de adâncime. Termica şi

214

Principalele caracteristici ale ecosistemului lacului bicaz

oxigenarea apei capătă valoare de factori ecologici limitativi, cunoscută fiind implicaţia lor în metabolismul organismelor. În urmărirea succesiunii ecologice râul Bistriţa – lacul Izvoru Muntelui – Bicaz, indicatorii fizico-chimici au fost consideraţi ca un criteriu de bază în analiza schimbărilor habitatului şi apoi ale biocenozelor. În ceea ce priveşte oxigenul dizolvat, analizând curbele valorilor medii lunare în secţiunile Baraj, Secu, Hangu, Coda lacului, precum şi amplitudinea oscilaţiilor concentraţiei oxigenului, constatăm următoarele: oxigenarea maximă, de circa 11mg/l corespunde lunii martie în orizonturile 0-30m, în timp ce în orizonturile profundale (peste 40m), maxima de oxigenare se realizează cu două luni mai târziu – în luna mai. Acest sens de variaţie a maximei de oxigenare este caracteristic pentru toate secţiunile lacului. Explicaţia constă în faptul că, în orizonturile de suprafaţă, solubilitatea oxigenului este influenţată direct de temperatura scăzută a apei, în timp ce în profunzime, creşterea oxigenării urmează perioadei de circulaţie a apei în timpul homotermiei de primăvară. Domeniul de variaţie a valorilor medii ale concentraţiilor substanţei organice este cuprins mai frecvent între 10 şi 17 mg KMnO/l, cu fluctuaţii de la o perioadă la alta. Astfel, în sezonul rece al anului, s-au evidenţiat valori scăzute ale substanţei organice, cu minime în luna martie (10-11mg/l). Aceasta se datorează, pe de o parte, intensităţii reduse a proceselor biologice, iar pe de alta parte, aportului redus de materii organice al tributarilor. Dinamica anulă a pH-ului comportă fluctuţii caracteristice, atât în funcţie de sezon, cât şi în funcţie de adâncime. Astfel, se remarcă ampla variaţie a mediilor pH-ului în orizonturile cuprinse între 0 şi 10m, pe întreaga întindere a lacului, unde găsim valori cuprinse mai frecvent între 7,4 şi 8,3. Valorile indică o reacţie slab alcalină a apei lacului, dar se remarcă şi prezenţa unor valori ale pH-ului în domeniul acid. Aceasta se întâmplă în perioada rece a anului, când minimele înregistrate ating valori cuprinse mai frecvent între 6,6-6,8. O altă caracteristică a pH-ului constă în creşterea valorilor acestuia în perioda caldă a anului, proces pe care îl punem pe seama fotosintezei fitoplactonului. Alcalinitatea totală comportă variaţii ale mediei în special în zona trofogenă, până la 20m pe verticală, şi dinspre Baraj spre Coada lacului, pe orizontală. Scăderea valorilor medii ale alcalinităţii, corelată cu crşterea pH-ului, se datorează decalcifierii biologice, care este legată de procesul de fotosinteză. Calciul, magneziul şi duritatea totală sunt indici hidrochimici care, aflându-se în strânsă corelaţie, vor fi discutaţi în acelaşi context. Calciul şi duritatea totală comportă variaţii sezonale în sensul unor scăderi ale mediilor lunare în perioda caldă faţă de perioada rece a anului. Magneziul oscilează în limite restrânse. Atât pe verticală, cât şi pe orizontală, sensul de variaţie a mediilor, precum şi amplitudinea acestora sunt asemănătoare. Constatarea evidentă a scăderii concentraţiei calciului, în orizonturile de suprafaţă, apare tot ca un rezultat al procesului de decalcifiere biologică, a cărei diminuare cu adâncimea este evidenţiată şi de o uşoară creştere a durităţii totale. Variaţia sezonală a concentraţiilor medii ale nitraţilor evidenţiază existenţa a două faze caracteristice. În perioada rece a anului concentraţia nitraţilor este mai ridicată scăzând cu aprox. 1mg NO3/l în perioda caldă, în special în stratul trofogen. Privită în ansamblu, analiza regimului fizico-chimic al lacului, evidenţiază următoarele caracteristici principale: Existenţa unui regim termic stabilizat între anumite limite sezonale, care generează stratificarea dimictică, ca un epilimnion euriterm, un metalimnion cu termoclină şi hipolimnion stenoterm de apă rece. Studiul multianual al proceselor hidrochimice din lac permite constarea că, prin caracteristicile

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

215

sale de oxigenare ridicată, prin nivelul scăzut al materiilor organice dizolvate, ca şi prin cantitatea scăzută de nutrienţi şi reacţia apei slab alcalină, lacul Izvoru Muntelui – Bicaz se situează în categoria lacurilor oligotrofe cu trecerea lentă spre mezotrofie. Datorită caracteristicilor sale morfometrice, în special adâncimii mari, lacul Izvoru Muntelui – Bicaz îşi formează un regim termic tipic lacustru, cu particularităţi proprii, deosebite de cele ale apelor de alimentare. Elementul specific al lacului este stenotermia de apă rece, care apare în orizonturile sub 40m. Plecând de la particularităţile hidrochimice ale lacului Izvoru Muntelui – Bicaz, remarcate pe parcursul celor 15 ani de existenţă, se apreciază ca, în condiţiile în care influenţele posibile asupra calităţii apelor întregului bazin hidrografic nu s-ar modifica, lacul îşi va putea conserva aceste caracteristici o lungă perioadă de timp. Modificările posibile depind de raportul dintre influenţele naturale şi cele antropogene. Cu cât se va reuşi un control mai riguros al ultimelor, cu atât conservarea calităţii apei lacului va fi mai deplină. Aceasta ar asigura totodata perspectiva unor folosinţe multiple ale lacului, care s-ar adăuga celei energetice, şi anume sursa potabilă, acvacultura, agrement, etc. Deşi cuveta lacului este amplasată în depozitele sedimentare de fliş ale Carpaţilor Orientali – caracterizate printr-o mare varietate litologică şi printr-o rezistenţă mai redusă la procesele de eroziune şi alterare – la constituţia sedimentelor actuale participă şi materialul provenit din alterarea rocilor ce intră în alcătuirea celorlalte două mari zone peste care se suprapune bazinul hidrografic al lacului (zona cristalino-mezozoică, şi zona eruptivului neogen). Principalul furnizor de material în lac, însă, îl reprezintă rocile sedimentare fapt evidenţiat în cadrul unor cercetări privind afluxul de material în lacul Izvoru Muntelui – Bicaz, prin intermediul râului Bistriţa. Lacul prezintă un caracter argilos al sedimentelor, silicea şi alumina reprezentând componentele cu ponderea cea mai mare în constituţia acestora. Conţinutul de fier este mai mare în partea superioară a lacului, fapt datorat aportului alohton mai însemnat din această zonă. La rândul lor, K 2O şi Na 2O prezintă valori variabile, atât în privinţa conţinutului lor total, cât şi a părţii acestora solubila în HCl, în diferitele zone ale lacului. În sedimentele actuale din lacul Izvoru Muntelui – Bicaz conţinuturile de substanţă organică descresc, în general din amonte în aval, adică pe măsura reducerii aportului de origine alohtonă. În privinţa distribuţiei verticale a substanţei organice, întâlnim în sedimentele lacului Izvoru Muntelui – Bicaz o situaţie aparent paradoxală, respectiv prezenţa unor conţinuturi mai mari în orizonturile profunde. Aspectul se datorează, probabil, unui aport mai însemnat de materie organică în primii ani după formarea lacului şi reflectă existenţa unor condiţii strict anaerobe în straturile profunde ale sedimentelor, care asigură conservarea materiei organice, şi, deci, acumularea unor compuşi geochimici şi biologici importanţi. Caracteristici limnobiologice Ihtiofauna Modificările survenite în compoziţia ihtiofaunei în urma apariţiei lacului de acumulare Izvoru Muntelui – Bicaz au format obiectul a numeroase cercetări. (Matei şi Dumitriu, 1963; Decei, 1962, 1965; Ionescu şi Munteanu, 1968; Battes, 1970, 1972-1973; Iancu şi Decei 1972). Lacu Izvoru Muntelui – Bicaz, prin întinderea şi volumul de apă foarte mari, precum şi prin prezenţa unor condiţii specifice (variaţii anuale ale nivelului apei până la 25-30m, stagnarea timp îndelungat a apei în cuveta lacului şi adâncimile mari ce fac posibilă apariţia unei stratificări termice a apei, denudarea periodică a unei suprafeţe apreciabile din suprafaţa lacului (1500 ha) pe o durată de până la 6 luni, aşezarea într-o zonă muntoasă la o altitudine medie etc.), a determinat schimbări caracteristice în ihtiofauna râului Bistriţa.

216

Principalele caracteristici ale ecosistemului lacului bicaz

În primii ani după apariţia lacului, s-a înregistrat o creştere cantitativă generală a fondului piscicol, cu un maxim la 3-5 ani de la inundare. Datorită variaţiilor ample de nivel ale lacului, ce influenţează în mod negativ reproducerea salmonidelor şi ciprinidelor de talie mare, datorită reducerii cantitative a bazei trofice din lac, efectivul speciilor de talie mare cu valoare economică a diminuat continuu. Ciprinidele de talie mică au o dezvoltare explozivă, cu un maximum după 4-6 ani de la apariţia lacului Izvoru-Muntelui – Bicaz, după care se înregistrează un regres continuu. Cea mai mare dezvoltare o are obletele, cu un maxim între anii 1965-1967. Porcuşorul este mai puţin numeros decât obletele, dezvoltarea lui numerică înregistrânduse mult mai tardiv decât la specia anterioară (după anii 1968-1970). Boişteanul a înregistrat o dezvoltare numerică notabilă în primii 3-5 ani de la apariţia lacului, după care a fost înlocuit treptat de către porcuşor. Acest fenomen s-a constatat şi în evoluţia ihtiofaunei altor lacuri de acumulare şi baraj din zona montană (Bâtca Doamnei şi Vidraru). Odată cu reducerea cantitativă (numerică) a ihtiofaunei se înregistrează şi o regresiune a numărului de specii, prin dispariţie bruscă, imediat după inundarea cuvetei lacului Izvoru Muntelui – Bicaz a zglăvoacei, grindelului şi a chetrarului şi prin dispariţia treptată a păstrăvului de râu, lipanului, mihalţului, beldiţei, care mai erau prezente în lac imediat după inundare. Cara se mai găseşte la gurile de vărsare ale pârâielor în lac. Pentru valorificarea cât mai completă a resurselor trofice ale lacului Izvoru Muntelui – Bicaz s-au introdus, în scopul aclimatizării, un număr de specii noi. Dintre salmonide s-au introdus păstrăvul curcubeu, păstrăvul de lac, lostriţa, fântânelul, păstrăvul de râu, în vederea valorificării speciilor de talie mică (albitura). S-au mai introdus două specii de coregon, pentru valorificarea planctonului; ciprinidele, babuşca pentru valorificarea detritusului şi a zooplanctonului, plătica pentru valorificarea bentofaunei şi accidental crapul; acipenseridele, cega tot pentru valorificarea faunei bentonice de la adâncimi mari. Păstrăvul curcubeu manifestă o dezvoltare bună în primii 2-3 ani de la introducere, după care numărul de exemplare scade continuu. Acest fapt se datorează influenţelor negative ale oscilaţiei nivelului apei lacului, care probabil provoacă pieirea pontei depusă la gura de vărsare a pârâielor, prin creşterea nivelului apei în perioda aprilie-iunie. O dezvoltare bună o are păstrăvul de lac, specia de salmonid cea mai bine reprezentată în acest loc. Faţă de ciprinide, salmonidele din lacul Izvoru Muntelui – Bicaz cunosc o dezvoltare redusă, nedepăşind 5-7% din totalul ihtiofaunei. În primii ani după introducerea în lac, o după introducerea în lac, o dezvoltare foarte bună a avut-o babuşca, ulterior însă înregistrându-se un uşor regres. Plătica a cunoscut o dezvoltare numerică slabă, nedepăşind 1% din cantitatea de peşte din lac. Se reproduce în lac, crescând cantitativ în ultima perioadă de timp. Cega adusă de la Porţile de Fier a supravieţuit doar temporar în lac. Existând o faună piscicolă adaptată în general la noile condiţii apărute în lacul de acumulare Izvoru Muntelui – Bicaz, efectul populărilor întreprinse nu a fost cel scontat, excepţiei făcând babuşca, plătica şi parţial păstrăvul de lac.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

217

Populări masive cu salmonide s-au realizat în perioda 1962-1967. Păstrăvul curcubeu a avut o bună dezvoltare în primii 2-3 ani de la formarea lacului. Păstrăvul de lac a fost, de asemenea, semnalat şi probabil se repoduce în lac, deşi acest proces este mult mai îngreunat de variaţiile de nivel ale apei lacului. Icrele depuse la gurile pârâielor în octombrie-noiembrie rămân pe uscat peste iarnă datorită scăderii nivelului lacului. Păstrăvul de râu, lipanul şi cele două specii de coregon introduse au dispărut complet din lac (Battes, 1974-1975). Babuşca are o dezvoltare numerică bună în lacul Izvoru Muntelui – Bicaz unde se şi reproduce. Evoluţia ei cantitativă a fost similară cu a altor specii din lac, cu maximum numeric între 1966-1969, după care a diminuat continuu, reprezentând 1,57% din populaţia de peşte 1973. (Battes, 1972-1973) Plătica din lacul Izvoru Muntelui – Bicaz, introdusă în 1961, s-a adaptat bine la noile condiţii de mediu. Reproducerea are loc la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Numeric, reprezintă sub 0,1% din totalul de peşte. Bibliografie: 1. Antonescu, C.S, Lacurile de acumulare sub aspect hidrobiologic şi pisciol, Bul. ICPP; pag. 3-17, 1963; 2. Battes, K., Caracteristici ale lacului de acumulare Bicaz în cursul anului 1970, Lucr. Stat. „Stejaru”, Limnol., pag. 357-398, 1971; 3. Bologa, Al., Productivitatea primară, indicator al troficiătii lacului Izvoru Muntelui – Bicaz, Trav. Stat. „Stejaru”, pag. 113 – 118, 1981; 4. Decei, P. Lacul Bicaz viitor centru piscicol, Vânătorul şi pescarul sportiv, 1962;

218

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

ASPECTE METODICE PRIVIND EXPERIMENTUL DE LABORATOR (REAL) ŞI EXPERIMENTUL VIRTUAL Profesor Florentina SFETCU I. Metodologia procesului de învăţământ Metodologia procesului de învăţământ este definită ca teorie generală a educaţiei, iar didactica generală definită ca teorie generală a învăţământului. Didactica generală interpretată ca metodologie generală include toate principiile normative regulile şi procedeele aplicate diverselor discipline şi forme de instruire. Metogologia procesului de învăţământ denumită şi metodologia activităţii de instruire reprezintă „o teorie cuprinzătoare despre metodele folosite în educaţie şi învăţământ care stau la dispoziţia profesorilor, în vederea atingerii anumitor obiective” (Zenke, 2001, p.177, O.Pânişoară, D.Potolea, I.Neacşu, 2008, p.249). Metodologia procesului de învăţământ are ca funcţie principală eficientizarea căilor de realizare a instruirii la nivel de activitate, operaţional-instrumental. Metodologia procesului de învăţământ are ca structură conform acestei funcţii: metodele, procedeele şi mijloacele de instruire valorificate selective în funcţie de obiectivele activităţii pentru ca acestea să poată fi realizate. Metodele didactice sunt nişte acţiuni subordonate activităţii de instruire transmise elevului prin căi de învăţare eficientă şi realizabilă pe parcursul lecţiei în funcţie de obiectivele concrete propuse. Procedeele didactice sunt operaţii subordonate acţiunii metodei folosite pentru a eficientiza metoda pe parcursul unor secvenţe de lecţie. Mijloacele didactice reprezintă totalitatea instrumentelor folosite pe parcursul unei lecţii subordonate procedeelor şi metodelor didactice. Metodologia procesului de învăţământ se află în raporturi complexe cu componentele aflate la baza curriculumului (obiective conţinuturi şi evaluare), dar şi contextual (forme de organizare, resurse) cu condiţia respectării principiilor pedagogice de proiectare şi realizare a activităţii de învăţare. Obiectivele vizează formarea unor deprinderi la elevi, deci determină metodele utilizate de profesor. Conţinuturile sunt în concordanţă cu metodele folosite, iar evaluarea îndeplineşte o funcţie de corecţie şi orientare pentru a determina metoda didactică optimă. Formele de organizare a activităţii sunt cele care determină promovarea anumitor tipuri de metode, de exemplu activitatea de laborator solicită metode de investigare directă a realităţii – experimentul. Resursele umane, informaţionale şi didactico-materiale existente într-o şcoală impun alegerea anumitor metode didactice. Principiile pedagogice sunt cele care întăresc fundamentul ştiinţific, pe care sunt elaborate metodele didactice. În general o metodă trebuie să respecte toate principiile pedagogice, fiind condiţionată de specificul disciplinei sau al treptei de învăţământ. Pentru profesor metoda reprezintă, aşa cum spunea I.Cerghit o cale de organizare şi conducere a activităţii de învăţare a elevului; o cale de conducere spre construcţia cunoaşterii individuale a acestuia; un instrument didactic cu ajutorul căruia îi determină pe cei aflaţi pe băncile şcolii

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

219

la un demers de asimilare a unor noi cunoştinţe şi forme comportamentale, de stimulare şi dezvoltare a forţelor lor cognitive şi intelectuale. Pentru elev metoda înseamnă drumul pe care acesta îl parcurge de la necunoaştere la cunoaştere; calea care îl conduce de la o cunoaştere mai puţin profundă spre una mai adâncă (I.Cerghit, 2006, p.17-18). În accepţiuni mai noi, metoda este definită drept o modalitate pe care profesorul o urmează pentru a-i face pe elevi să găsească singuri soluţiile la rezolvarea problemelor practice şi teoretice ce apar în procesul învăţării. Am putea spunea că metoda uneşte actul învăţării cu cel al predării acestea fiind strâns legate prin obiectivele urmărite şi prin munca în comun profesor-elev. Unei activităţi de învăţare îi corespund metode care la rândul lor conţin tehnici de acţiune sau componente particulare numite procedee. Conţinutul menţiunii de metodă include 4 indicatori: 1. Obiectivele propuse (rezultate aşteptate) 2. Obiective atinse (rezultate obţinute) 3. Acţiunea în sine 4. Conţinutul de învăţat. Metoda devine o condiţie sine qua non pentru „o schimbare interioară a elevului numai în măsura în care ea reuşeşte să implice plenar elevul într-un efort de învăţare şi gândire, într-un act de trăire afectivă şi de manifestare voliţională” (I.Cerghit 2006 p.22). Metodele pot îndeplini mai multe funcţii: 1. Funcţia formative-educativă – în care metoda stimulează dezvoltarea funcţiilor psihice şi motorii ale elevului, influenţează formarea deprinderilor intelectuale, dezvoltarea unor convingeri ştiinţifice, cultivarea unor atitudini şi opinii. 2. Funcţie cognitivă - în care metoda devine o cale de acces pe cunoaşterea adevărurilor ştiinţifice sau spre însuşirea unor cunoştinţe. 3. Funcţie motivaţională – în acest sens metoda reuşeşte să trezească interesul şi curiozitatea elevului. 4. Funcţie instrumentală sau operaţională – metoda folosită este un intermediar între obiectivele propuse şi obiectivele realizate. 5. Funcţie normativă – metoda are un rol de orientare a activităţii didactice şi de învăţare. Fiecărei activităţi de învăţare îi corespunde un anumit tip de organizare a învăţării. Sub acest aspect, metodele de învăţare pot fi clasificate astfel: 1. Metode de comunicare orală: metode expozitive, metode conversative, metoda discuţiilor şi a dezbaterilor, metoda problematizării. 2. Metode de comunicare bazate pe limbajul intern – reflecţia personală; 3. Metode de comunicare scrisă; 4. Metode de explorare a realităţii: metode de explorare directă a realităţii, observaţia sistematică, experimentul, învăţare prin cercetare, metode de explorare indirectă a realităţii, metode demonstrative şi metode de modelare. 5. Metode bazate pe acţiune: metode bazate pe acţiune reală, metoda exerciţiului, metoda studiului de caz, proiectul, metoda lucrărilor practice, 6. Metode bazate pe acţiune fictivă: metoda jocurilor, metoda dramatizării, învăţarea pe simulatoare. 7. Metode de raţionalizare a învăţării şi predării: metoda activităţii cu fişele, instruirea programată, instruirea asistată de calculator.1 1. Experimentul real 1 D. Potolea, I. Neacşu, R. Iucu, I. O. Pânişoară, 2008, p. 256 .

220

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

Una din metodele pedagogice de predare-învăţare este şi metoda bazată pe acţiune reală. Această metodă are ca şi componente de bază studiul de caz, experimentul didactic şi rezolvarea de probleme. Lecţia de chimie nu poate fi concepută fără experiment chimic. Bineînţeles în cadrul unei ore experimentale nu se poate şi fără a folosi şi alte metode cum ar fi: conversaţia, explicaţia, modelarea. Chimia, ca şi ştiinţă experimentală construieşte procesul teoretic pe experiment, perceput atât ca metodă de învăţare cât şi ca metodă de investigaţie stiinţifică. Un experiment dezvoltă la elev gândirea prin interpretarea fenomenelor observate, analiza şi comparaţia datelor experimentale şi prin depunerea şi interpretarea rezultatelor. Deasemenea, experimentul ar trebui să asigure din partea elevilor transferul către alte date teoretice sau transferul de la caz particular la caz general. Prin experiment elevul îşi formează deprinderi de lucru cu ustensilele de laborator şi îşi dezvoltă aptitudini legate de laboratorul de chimie. Experimentul didactic vizează transmiterea unui conţinut restrâns iar finalitatea sa se rezumă la a înţelege anumite fenomene şi procese chimice. Metoda experimentului foloseşte o succesiune logică a proceselor şi fenomenelor chimice. Experimentul de laborator are ca funcţii: funcţie reproductivă în sensul reproducerii şi formării unor deprinderi practice; funcţie creativă în sensul interpretării şi analizei rezultatelor experimentale. O lecţie cu experiment integrat ar trebui să aibă următoarele etape: 1. elaborarea şi transmiterea unor obiective foarte clare; 2. elaborarea experimentului; 3. efectuarea acestuia; 4. notarea observaţiilor în fişe de lucru; 5. formularea unor concluzii; 6. fixarea noilor cunoştinţelor – eventual prin fişe de lucru sau printr-un referat întocmit de elev. După I. Cerghit, experimentul este „o observaţie provocată, o acţiune de căutare, de încercare, de găsire de dovezi, de legităţi este o provocare intenţionată în condiţii determinate a unui fenomen, în scopul observării lui, al încercării raporturilor de cauzalitate, al descoperirii esenţei acestuia, al verificării unor ipoteze” (I.Cerghit, 1996). Analizând literatura de specialitate, se observă orientarea tot mai vădită a autorilor spre necesitatea de a se trece la experimentul individual, I.Cerghit afirmând că „elevul se dezvoltă prin exerciţiile pe care le face şi nu prin acelea care se fac în faţa lui.”(I.Cerghit,1996). Experimentul poate fi combinat cu aplicarea unor mijloace audiovizuale de instruire software, de simulare pentru a oferi elevilor reprezentări intuitive pentru situaţii în care originalul nu este accesibil sau atunci când structura acestuia impune apelarea la o astfel de metodă. Proprietăţile sistemului ce constituie modelul sunt mai uşor de studiat oferind posibilitatea confruntării rezultatelor obţinute în urma unui astfel de studiu cu cele obţinute în laborator sau prin observarea directă a realităţii. Modalitatea prin care elevii devin interesaţi de noţiunile primite o constituie integrarea experimentului în orele de chimie, fie cel real din laboratorul de chimie, fie cel virtual din laboratorul AeL. Utilizând diferite softuri educaţionale, strategia didactică este cea care permite obţinerea finalităţii dorite. Diferenţierea instruirii impune ca materialele realizate de profesor pentru diferite lecţii să fie adaptate grupului de elevi, nivelului abilităţilor elevilor. Demersul didactic însoţit de cel puţin un experiment virtual trebuie să propună un plan de lecţie foarte bine structurat,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

221

astfel încât să capteze şi să menţină interesul elevilor în permanenţă. 2. Experimentul virtual În condiţiile învăţământului actual, lecţia virtuală prin programul AeL, în laboratorul de informatică constituie o alternativă foarte bună la lecţia experimentală de laborator la disciplina chimie. Instrumentele virtuale îşi găsesc utilizare în mai multe domenii cum ar fi: cercetarea, industria şi educaţia. În general, lecţia virtuală prin instrumentaţia virtuală folosită poate înlocui sau completa partea aplicativă a experimentului real. Instrumentaţia virtuală poate prezenta şi teoria de bază a fenomenelor studiate, dar şi modalităţi de conducere a măsurătorilor. Aşa cum spunea G.Gorghiu „experimentele virtuale includ aplicaţii care simulează fenomene şi procese, şi modelează experimente şi sisteme de măsurare experimentale. Pentru majoritatea experimentelor, aplicaţiile pot fi selectate dintr-o bară de meniu accesibilă în interfaţa existentă cu utilizatorul, dezvoltată special pentru controlul experimentului virtual.” (G.Gorghiu, 2007, p.23). Foarte multe instrumente virtuale pot fi găsite pe diferite site-uri de pe Internet sau pe CD-uri. Aceste instrumente pot fi folosite de elevi la domiciliu, pentru instruirea înaintea abordării în laboratorul real din şcoală, în laboratoarele virtuale din unităţile şcolare sau chiar de către profesor pentru activităţi demonstrative în cadrul unor lecţii teoretice. Folosirea instrumentaţiei virtuale de către elevi la domiciliu permite reducerea timpului de învăţare a utilizării instrumentelor din laboratorul real, aceştia concentrându-se mai mult pe detalii, legate de înţelegerea fenomenelor şi proceselor. Dintre avantajele folosirii intrumentaţiei virtuale putem enumera: oportunitatea de a repeta anumite experimente sau măsurători, costul foarte redus al acesteia şi nu în ultimul rând, faptul că pot fi folosite oricând având la dispoziţie un calculator şi un soft de instrumentaţie virtuală. Disciplina chimiei este axată pe explicarea şi înţelegerea unor procese. De aceea profesorul de chimie foloseşte de cele mai multe ori experimentul pentru a promova şi verifica ipotezele existente. Experimentul joacă un rol cheie în învăţarea chimiei prin puterea lui de a motiva elevii în înţelegerea fenomenelor. Rolul experimentului în şcoli este de a motiva elevul, de a furniza elevului date şi exemple concrete, de a creşte gradul de înţelegere al aparaturii tehnice şi de a verifica anumite teorii sau modele. Internetul are un mare impact asupra elevilor, deci şi asupra educaţiei lor. Ei trebuie ghidaţi şi încurajaţi în a folosi anumite site-uri educaţionale. În selectarea soft-urilor trebuie să se ţină seama de gradul în care aparţin unui domeniu general sau specific; de nivelul de abordare al subiectului. Utilizând diferite softuri educaţionale, strategia didactică este cea care permite obţinerea finalităţii dorite. Diferenţierea instruirii impune ca materialele realizate de profesor pentru diferite lecţii să fie adaptate grupului de elevi, nivelului abilităţilor elevilor. Demersul didactic însoţit de cel puţin un experiment virtual trebuie să propună un plan de lecţie foarte bine structurat, astfel încât să capteze şi să menţină interesul elevilor în permanenţă. O lecţie care foloseşte avantajele Internetului şi Multimedia se comportă ca un profesor virtual ce oferă un nivel crescut de asistenţă prin: activităţile practice prezentate de soft, conţinutul teoretic al lecţiei, instrumente de evaluare, instrumente pentru învăţarea cooperativă. Rolul experimentului în şcoli este de a motiva elevul, de a furniza elevului date şi exemple concrete, de a creşte gradul de înţelegere al aparaturii tehnice şi de a verifica anumite teorii sau

222

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

modele. Internetul are un mare impact asupra elevilor, deci şi asupra educaţiei lor. Lecţiile virtuale pe suport AeL au şi ele un mare impact asupra elevilor deoarece, se ştie – calculatorul este favoritul tuturor elevilor. Aceste lecţii se desfăşoară relativ uşor pentru că elevii ştiu să lucreze la calculator, ştiu să navigheze pe Internet, ştiu să-şi caute o informaţie oriunde pe Internet. Singurul lucru pe care îl au de făcut este să fie atenţi la firul lecţiei din programul AeL, să completeze reacţiile şi exerciţiile propuse de program. Cercetarea pe care am făcut-o pe o clasă de elevi de clasa a VIII-a, a vrut să arate impactul asupra elevilor a celor două tipuri de lecţii. II. Cercetare didactică Obiectivele cercetării Obiectivele cercetării vizează formarea unui stil de predare-învăţare adecvat pentru lecţiile de chimie. Lecţiile vizate au fost: lecţie experimentală la noţiunea „Acizi- proprietăţi chimice” la clasa a IX-a şi la aceeaşi clasă o lecţie virtuală AeL tot la „Acizi- proprietăţi chimice”. Obiectivele acestei cercetări urmăresc identificarea formării competenţelor la elevi, în cazul nostru urmărim unde eficienţa este mai mare: la lecţia experimentală sau la cea virtuală. Obiectivele temei de cercetare urmăresc analiza problematicii de laborator în teoria şi practica pedagogică, identificarea influenţei experimentelor de laborator asupra rezultatelor elevilor la chimie, identificarea relaţiilor dintre experimentul real şi cel virtual şi a aspectelor didactice necesare integrării lor în orele de chimie. Aceste obiective vor putea fi atinse dacă se porneşte de la ideea mult vehiculată în literatura de specialitate, precum că experimentul de laborator folosit în cadrul orelor de chimie influenţează pozitiv rezultatele elevilor şi de asemenea cunoaşterea de către profesor a valenţelor formative ale experimentului duc la o valorificare eficientă a demersului didactic. S-au folosit trei tipuri de variabile pentru verificarea celor de mai înainte: metoda didactică folosită de profesor-conţinut, test, rezultatele elevilor obţinute la test şi atitudinea elevilor faţă de chimie. Experimentul didactic şi rezultatele obţinute Cercetarea s-a efectuat la unitatea de învăţare Acizi, conform planificării şi programei în vigoare (Vezi Anexa 1), pe un eşantion de elevi din clasa a IX-a, de la Liceul „Carol I” Bicaz, jud. Neamţ. În data de 21-03-2014 s-a desfăşurat lecţia de predare de noi cunoştinţe cu experiment integrat „Acizi- Proprietăţi chimice” şi s-a aplicat la sfârşitul orei un chestionar de interese (Anexa 2). Ora următoare de chimie am desfăşurat aceeaşi lecţie, Acizi-proprietăţi chimice, dar în laboratorul de informatică pe soft-ul Ael cu aceeaşi clasă. Elevii au rezolvat şi problemele propuse de soft. (Anexa 3). S-a aplicat acelaşi chestionar la sfârşitul lecţiei. Rezultatele au fost trecute într-o bază de date şi au fost interpretate cu ajutorul softului SPSS 14.0 (Jaba E., Grama A., Analiza statistica cu SPSS sub Windows, 2004). În chestionarul de interese aplicat la cele două lecţii, am urmărit 4 variabile: 1. Dezvoltarea interesului pentru chimie după lecţia experimentală şi după lecţia virtuală 2. Dezvoltarea curiozităţii 3. Atitudinea pe care o afişează elevii după lecţia experimentală şi cea virtuală 4. Îndemânarea pe care o au după cele două lecţii Analizând răspunsurile elevilor la prima variabilă- dezvoltarea interesului pentru chimie,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

223

am obţinut următorul rezultat: Aprecierea asupra lecţiei experimentale şi aprecierea lecţiei virtuale reprezintă opiniile elevilor, exprimate într-o scală Likert, prin care s-a urmărit polarizarea opiniilor respondenţilor fie asupra experimentului real, fie asupra celui virtual. În acest sens, elevii au primit, la sfârşitul fiecărei ore, un chestionar ce conţinea următoarea întrebare: „Credeţi că lecţia de faţă v-a dezvoltat interesul pentru chimie?” Pentru răspuns elevii au avut de ales între 5 variante de răspuns, adică s-a folosit o scală polihotonică: 1- foarte puţin, 2- puţin, 3- potrivit, 4- mult, 5- foarte mult. Tabelul 1. Date descriptive privind dezvoltarea interesului pentru chimie la cele două tipuri de lecţii Date descriptive privind opţiunile elevilor la testele atitudinale Valoarea Abaterea Minim Maxim Media eşantionului medie int_ch_exp 15 2 5 3,73 ,884 int_ch_virt 15 2 5 3,07 ,884 Eşantion prezent 15 Din tabel se poate observa că la lecţia experimentală, plaja de opţiuni a fost cuprinsă între 2- puţin şi 5 - foarte mult. Analizând baza de date se observă că din totalul de 15 respondenţi doar 2 au bifat opţiunea 2 -puţin şi 2 elevi au bifat opţiunea foarte mult”. Tot din tabel se mai poate observa că la lecţia virtuală, opţiunile elevilor au fost cuprinse tot pe plaja 2-5, cu diferenţa că 4 elevi au răspuns cu opţiunea 2 - puţin, 1 elev a răspuns cu 5 - foarte mult. Dac ă a na liz ă m opţiunile pentru lecţia experimentală putem obţine următoarea diagramă: Fig.1 Diagrama opţiunilor elevilor la lecţia experimentală Procentul cel mai mare de elevi = 60% (9 elevi), a fost pentru opţiunea – mult, adică experimentul le dezvoltă mult interesul pentru chimie, iar 13,33% au optat pentru – foarte mult, aceleaşi procente pentru – puţin şi potrivit. Analizând opţiunile elevilor pentru lecţia virtuală se obţine diagrama: Fig.2 Diagrama opţiunilor elevilor la lecţia virtuală Procentul cel mai mare la această lecţie a fost 46,67% pentru opţiunea – potrivit, un procent de doar 6,67% au optat pentru – foarte mult, iar 20% au optat pentru – mult, 26,67% au optat pentru – puţin. Comparând rezultatele la cele două variabile se obţine diagrama: Fig.3 Diagrama de comparare a opţiunilor elevilor la cele două lecţii.

224

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

Din figura se poate observa că lecţia experimentală de chimie dezvoltă mai mult interesul elevilor pentru chimie decât lecţia virtuală. Un procent mai mare de elevi, 54,9% au răspuns pozitiv la lecţia experimentală, decât la lecţia virtuală, 45,1%. Pentru a vedea dacă există o corelaţie între cele două variabile alese, aplicăm o corelaţie neparametrică între „int_ch_exp” vs „int_ch_virt”. Coeficienţii de corelaţie aleşi în testarea corelaţiei dintre cele două variabile, au fost: coeficientul Kendall şi coeficientul Spearman. Tabelul 2. Corelaţia Kendall şi Spearman pentru variabilele ”int_ch_exp”şi ”int_ch_virt”. Din tabel se poate observa că nici unul din testele neparametrice de corelaţie nu a ieşit semnificativ statistic. Valorile coeficienţilor de corelaţie rezultaţi sunt negative. Astfel, s-a obţinut -0,256 (Kendall)= - 0,256 şi un nivel de semnificaţie p=0,276 > 0,01, iar coeficientul Spearman= -0,293, un nivel de semnificaţie p= 0,290 > 0,01. Interpretat din punct de vedere pedagogic acest tabel, s-ar putea spune că elevii ce au optat pentru opţiunile „mult” şi „foarte mult” la lecţia experimentală nu au avut aceeaşi opţiune şi pentru lecţia virtuală. Tabelul 3. Valori ale modelului de asociere „χ2”(hi-pătrat) sau testul de asociere Pearson.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

225

Din cei 2 elevi care au opţiunea la lecţia experimentală „foarte mult”, la lecţia virtuală au optat: unul pentru „puţin” şi unul pentru „potrivit”. Deci aceşti elevi consideră că prin experiment real creşte interesul pentru studiul chimiei. Din cei doi elevi care la lecţia experimentală au optat pentru „puţin”, la cea virtuală au optat unul pentru „potrivit” şi unul pentru „mult”. Cei 9 elevi care au avut opţiunea „mult” la lecţia experimentală, s-au dispersat pe toată plaja de opţiuni de la lecţia virtuală. Astfel, 3 dintre ei au pus opţiunea „puţin” la lecţia virtuală, alţi 3 au pus opţiunea „potrivit”, 2 au rămas pe aceeaşi opţiune „mult” şi doar unul a avut opţiunea „foarte mult”. Doar 2 elevi au avut aceeaşi opţiune „potrivit” la cele două lecţii. Tabelul 4. Valori ale testului test „χ2”(„hi-pătrat”) Se interpretează doar testul de asociere a lui Pearson (numit mai sus, în mod simplificat, test „χ2”(„hipătrat”) de asociere). Numărul gradelor de libertate este egal cu 9 în acest test. Acesta este calculat potrivit relaţiei: număr grade libertate = (număr de linii din matricea bază de date – 1) x (numărul de coloane din matricea baza de date – 1). Se observă o valoare a nivelului de semnificaţie asociat testului pe care îl efectuăm, considerat ca nivel de semnificaţie bilateral, de 0,781. Acest lucru înseamnă că testul „χ2” de asociere între variabilele „Interesul pentru lecţia reală” vs „Interesul pentru lecţia virtuală” este nesemnificativ statistic, adică presupune un risc de acceptare superior coeficientului de risc unanim acceptat în literatură care este 0,05. Nonsemnificativitatea statistică denotă că între cele două variabile NU există o interdependenţă semnificativă în raport cu pragul de risc 0,05. Tabelul de mai sus mai precizează şi că cea mai mică valoare aşteptată este 0,13. În aceste condiţii, dintr-o multitudine de cauze, nu se poate afirma că între variabilele „Interesul pentru lecţia reală” vs „Interesul pentru lecţia virtuală” ar exista vreo asociere. (elevii din eşantion nu preferă vreo alternativă de răspuns în dauna celeilalte). Fig.4 Histograma opţiunilor pentru variabila – dezvoltarea interesului pentru chimie la lecţia experimentală Histograma din Figura 4 prezintă o distribuţie aproape omogenă, curba fiind uşor deplasată spre dreapta. Opţiunea „mult” are cea mai mare frecvenţă (9). Variabila „int_ch_exp” este distribuită aproape gaussian. Fig.5.Histograma opţiunilor pentru variabiladezvoltarea interesului pentru chimie la lecţia

226

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

virtuală. Histograma din Figura 5 prezintă o distribuţie aproape omogenă, curba fiind uşor deplasată spre stânga. Opţiunea „potrivit” are cea mai mare frecvenţă (7). Variabila „int_ch_virt” este distribuită practic gaussian. Pentru variabila – dezvoltarea îndemânării la lecţia experimentală versus lecţia virtuală, s-au obţinut următoarele date, care au fost analizate. Tabelul 5. Date descriptive privind dezvoltarea îndemânării la cele două lecţii.

Valid Absenti

indem_exp indem_virt 15 15 0 0 Fig. 6. Diagrama opţiunilor elevilor la variabila „indem_exp” Din diagramă se observă 5 elevi (un procent de 33,33%) au răspuns cu „da” la întrebarea dacă s-ar simţi destul de îndemânatic să efectueze alt experiment. Procentul cel mai mare – 40% este pentru răspunsul „poate da” dat de 6 elevi. Celelalte răspunsuri „poate nu” şi „nu mă pot pronunţa” se regăsesc în procente egale - 13,33%

Fig.7. Diagrama distribuţiei opţiunilor pentru variabila „îndem_virt”. Un număr de 9 elevi – adică un procent de 60%, au răspuns cu opţiunea „poate da”, doar un procent de 26,67% (4 elevi) au răspuns pozitiv şi un procent de 13,33% (2 elevi) au răspuns „nu mă pot pronunţa”.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

227

Fig.8 Diagramade comparare a opţiunilor pentru variabila îndemânare. Din diagramă se observă că procentul pentru variabila „indem_virt ” este 51,24% faţă de 48,76% procent pentru variabila „indem_exp”. Acest procent este justificat deoarece elevii vin cu deprinderi de folosire a calculatorului.

Fig.9. Histograma opţiunilor pentru variabiladezvoltarea îndemânării la lecţia experimentală de chimie. Valoarea modală este pe opţiunea „poate da” , urmată de o altă modală pe opţiunea „da”. Deşi apare o uşoară deviere spre dreapta, distribuţia opţiunilor respectă normalitatea gaussiană.

Fig.10. Histograma opţiunilor pentru variabiladezvoltarea îndemânării la lecţia virtuală de chimie. Modala este tot pe varianta 4 de răspuns „poate da” şi în acest caz se respectă o normalitate gaussiană. Pentru variabila - dezvoltarea atitudinii pozitive pentru studiul chimiei, în chestionarul folosit am pus întrebarea „Cum ai proceda într-o situaţie reală dacă ar trebui să aplici experimentul făcut/ vizualizat în lecţia experimentală/virtuală?”, la care elevii au avut 4 variante de răspuns: 1- „nu vreau să aplic”; 2 – „nu cred că aş aplica”; 3 – „m-aş descurca”; 4 – „aş aplica”. Răspunsurile elevilor au fost trecute în baza de date (Anexa 4), şi au fost interpretate. Fig.11 Diagrama opţiunilor elevilor pentru variabila „atit_exp”. Diagrama arată clar că un număr de 14 elevi au ales ca variantă de răspuns opţiunea 4 – „aş încerca” şi 1 elev a ales ca variantă de răspuns opţiunea 3 – „maş descurca”. Din această diagramă reiese clar dorinţa elevilor de a efectua experimente, şi de aici atitudinea pozitivă pe care o au pentru studiul chimiei.

228

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

Fig. 12 Diagrama cu opţiunile elevilor la variabila „atit_virt”. Din diagrama din figura 12 se poate observa faptul că elevii au optat pentru varianta 4 -„aş încerca” într-o proporţie de 66,67%, cu varianta 3- „m-aş descurca” în proporţie de 13,33% , dar au optat şi pentru varianta de răspuns 2 – „nu cred că aş aplica” – 3 elevi, adică un procent de 20%. Fig.13 Diagrama de comparare a celor două variabile- „atit_exp” vs „atit_virt”. Din diagrama prezentată se poate observa că un procent mai mare de elevi (53,15%) consideră că lecţia experimentală le dezvoltă o atitudine pozitivă pentru studiul chimiei, pe când un procent mai mic de 46,85% consideră că lecţia virtuală de chimie le dezvoltă această atitudine. Am putea spune că elevii agreează lecţia experimentală în detrimentul lecţiei virtuale în ceea ce priveşte dezvoltarea unei atitudini pozitive pentru studiul chimiei. În ceea ce priveşte variabila „dezvoltarea curiozităţii” la cele două lecţii, elevii au primit întrebarea „Credeţi că experimentele efectuate/vizualizate v-au dezvoltat curiozitatea?” şi au avut două variante de răspuns : 1 – „puţin”; 2 – „mult”. Rezultatele au fost trecute în baza de date (Anexa 4), şi au fost analizate şi interpretate. Fig. 14 Diagrama cu opţiunile elevilor pentru variabila „dezv_c_exp”. Se observă că pentru un procent de 93,33% din elevi, experimentul le dezvoltă curiozitatea în studiul chimiei. Doar un elev a afirmat că experimentul îi dezvoltă puţin curiozitatea. Fig. 15 Diagrama cu opţiunile elevilor pentru variabila ”dezv_c_virt”. Diagrama din figura 15 ne spune că un procent mai mic de elevi 73,33% au optat pentru varianta – „mult”, adică doar 11 elevi consideră că lecţia virtuală le dezvoltă curiozitatea pentru chimie. Un procent mai mare de elevi adică 26,67% consideră că lecţia virtuală de chimie le dezvoltă puţin curiozitatea. Comparând cele două variabile obţinem diagrama: Fig. 16 Diagrama de comparare a celor două variabile”dezv_c_exp” vs ”dezv_c_virt”

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

229

Din diagramă se poate vedea că lecţia experimentală de chimie dezvoltă curiozitatea la elevi (52,73%) mai mult decât lecţia virtuală. Aplicarea testului –t pentru variabile cantitative După fiecare lecţie predată, ora următoare am dat un test prin care să verific cunoştinţele acumulate de elevi după metoda folosită. Testele au avut ca notare note cuprinse între 1-10. S-a avut în vedere folosirea itemilor specifici fiecărei metode folosite. Rezultatele au fost trecute în aceeaşi bază de date ca şi opţiunile la chestionarele de interese. Pentru cercetarea cantitativă s-a aplicat un test - t pentru acelaşi eşantion de elevi. În tabelul 6 sunt prezentate informaţii privind numărul de subiecţi (15), mediile obţinute la cele două teste, deviaţia standard şi deviaţia standard a mediei. Tabelul 6 Date descriptive privind rezultatele la cele două teste

t_ch_exp Valori Absenți

N Media Deviaţia standard a mediei Deviaţia standard Nota minimă Nota maximă

15 0 5,4600 ,52111 2,01824 3,50 8,85

t_ch_virt 15 0 5,1333 ,40961 1,58640 2,00 8,00

Din tabel se poate vedea că, dintr-un total de 15 subiecţi, 15 au dat aceste teste. Media la testul dat după lecţia experimentală este mai mare = 5,4600 , decât la testul dat după lecţia virtuală = 5,1333. Nota minimă la testul de la lecţia experimentală este mai mare decât la testul de la lecţia virtuală, la fel se întâmplă şi cu notele maxime. Acest lucru ne conduce la ipoteza că lecţia de chimie desfăşurată în laborator ori a fost înţeleasă mai bine de elevi, ori a avut un impact pozitiv asupra elevilor, în condiţiile în care cele două teste au avut acelaşi grad de dificultate. Nota exprimă într-o proporţie destul de mare ceea ce elevul a învăţat, a înţeles şi a reprodus. Bibliografie 1. Berdan, I., Calu N. - „Chimie anorganică. Nemetale”, Iaşi, Editura Universităţii, 1992. 2. Cerghit, I., „Metode de învățământ”, Iaşi, Ed. Polirom, 1996. 3. Cozma,D.G. , Pui,A. , „Didactica chimiei”, Iaşi, Ed. Performantica, 2009. 4. Cucoș,C., „Pedagogie”, Iași, Ed. Polirom, 1998. 5. Fătu, S. , „Didactica chimiei”, Iași, Ed. Corint, 2007. 6. Gorghiu,G. (coordonator), „Aplicații ale instrumentației virtuale în educație”, Târgoviște, Ed. Bibliotheca , 2007, p.23-36. 7. Jaba, E.,Grama,A., „Analiza statistică cu SPSS sub Windows”, Iași, Editura Polirom, 2004.

230

Aspecte metodice privind experimentul de laborator (real) şi experimentul virtual

8. Labăr, A.V. , „SPSS pentru științele educației”, Editura Polirom, 2008. 9. Marcu,Gh., Mariana Rusu, Virginia Coman – „Chimie anorganică. Nemetale şi semimetale”, Cluj Napoca, Editura Eikon, 2004. 10. Mâţă, C., Cozma, D.G., Neculau, B., Aspecte cantitative privind raportul formativinformativ în predarea chimiei în învăţământul preuniversitar, Editura U.A.I.C., 2012. 11. Naumescu, A., Bocoș, Mușata, „Didactica chimiei . De la teorie la practică”, Cluj Napoca, Ed. Casa Cărții de Știință, 2004, pag. 114-158. 12. Negoiu D. – „Tratat de chimie anorganică”, vol. II, Bucureşti, Editura Tehnică, 1972. 13. Nenițescu, C.D.- „Chimie generală”, Bucureşti, Editura Didactică și Pedagogică, 1985. 14. Potolea,D. și colaboratorii, „Pregătirea psihopedagogică Manual pentru definitivat și gradul didactic II”, Iași, Ed. Polirom, 2008, pag. 275-304. 15. D.T. Shriver, P.W. Atkins, C.H. Langford – „Tratat de chimie anorganică”, Bucureşti, Editura Tehnică, 1996.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

231

ROLUL FAMILIEI ÎN PREVENIREA VIOLENȚEI ȘI A ABUZURILOR ASUPRA COPIILOR Professor Elena FODOR „Respectaţi copilul care face o greşeală şi care poate atunci sau mai târziu să se corecteze el însuşi, dar opriţi ferm şi imediat orice utilizare nepotrivită a ambianţei, prin grijă, linişte, prin cuvinte blânde ori printr-o prezenţă iubitoare.” Maria Montessori – Decalog Violenţa asupra copiilor, deşi este sancţionată de legi sau convenţii internaţionale, reprezintă încă o practică „obişnuită” ce afectează în mod dramatic vieţile copiilor, traumele produse fiind uneori aproape imposibil de surmontat. De cele mai multe ori, violenţa are drept cauză incapacitatea adultului de a-şi controla propriul comportament, frustrările sau conflictele, dar şi insuficienta cunoaştere a unor metode alternative de educare a copilului fără violenţă. Consecinţele unor comportamente abuzive în relaţia cu copilul, care se află în plin proces de dezvoltare sunt extrem de grave. Ținând cont de schimbările rapide care se petrec astăzi în lume, diversitatea mediului în care trăim, multitudinea de informații, apare nevoia de a introduce un nou model de educație pentru a fi un părinte responsabil. Este un fapt demonstrat că lipsa timpului alocat comunicării cu copiii, lipsa afectivității față de copii, maturizarea precoce a acestora, diferențele de mentalități, de opinii duc la o distanțare față de copii și la apariția unor conflicte ce impun găsirea unor soluții practice cu rezultate de lungă durată. Fiecare părinte pornește de la modelul de educație primit de el de la părinții săi, indiferent de schimbările survenite în mediul în care trăim, de tentațiile care apar la tot pasul și care nu fac întotdeauna bine unui copil sau adolescent. Părinții trebuie sa țină pasul cu aceste schimbări, să se adapteze pentru a înțelege nevoile propriilor copii, e benefic ca ei să aibă o atitudine pozitivă, optimistă și încurajatoare față de școală și față de viață în general pentru a nu induce sentimente de nesiguranță și teamă în sufletul unui copil, iar acesta din urma va avea confortul psihic necesar pentru a-și îndeplini datoria de elev cât mai bine. Desigur există și cazuri în care unii părinți nu cunosc preocupările copiilor, modelele lor, idealurile lor, îi subestimează foarte mult ori dimpotrivă îi supraestimează și drept urmare prăpastia dintre ei se adâncește în timp, iar relația părinte-copil devine una rigidă, protocolară sau foarte rece și nu una de prietenie cum ar fi normal și cum doresc copiii. Pentru ei părintele ar trebui să fie un prieten căruia să i se confeseze, care să le asculte problemele și care să vină cu soluții, cu sprijin moral și nu numai financiar.

232

Rolul familiei în prevenirea violenței și a abuzurilor asupra copiilor

În relațiile dintre părinți și copii se impune cunoașterea temeinică de către părinți a structurii de personalitate a copilului pentru a-și adecva atitudinea și comportamentul acestei structuri. Așadar un părinte trebuie să știe când să fie autoritar și când să fie mai blând cu un copil care este excesiv de comod sau care nu își cunoaște responsabilitățile. Un important semn de progres al lumii contemporane îl reprezintă recunoaşterea şi respectarea copilului ca fiinţă umană cu drepturi egale şi cu nevoi specifice de supravieţuire, dezvoltare, educaţie şi afirmare a personalităţii libere şi creatoare. Tratând copilul ca pe o persoană, apărând şi acordându-i dreptul la viaţă particulară, la intimitate şi la dezvoltare normală, avem garanţia că îi sunt asigurate condiţiile optime de dezvoltare şi că sunt prevenite situaţiile în care abuzul îi pune în pericol existenţa sau dezvoltarea. Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abuzului sunt profunde şi nefaste, însoţind individul de-a lungul vieţii sale. Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinţii şi adulţii cu care el interacţionează, reprezintă posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza elementele unor traume, acţionând profilactic şi terapeutic. Pentru îmbunătăţirea abilităţilor parentale în relaţiile din familie, părinții ar trebui familiarizați cu noi forme de comunicare cu copilul, cu realizarea lucrului în echipă, cu stimularea dialogului în organizarea activităților de cunoaștere de sine sau a copilului, cu aflarea stilului de învățare pe care copilul îl posedă pentru a avea o relație bazată pe respect și afectivitate de care copilul duce lipsă și care este vitală pentru a-l transforma într-un viitor adult sănătos și capabil să se integreze cu succes în mediul școlar, social și cultural. Este important ca împreună, părinţi şi educatori, să facem totul pentru a învăţa copiii să recunoască şi să se apere de potenţiali abuzatori, să nu fie lăsaţi nesupravegheaţi, să le cunoaştem prietenii, să le explicăm diferenţa dintre comportamentul afectuos şi cel sexual sau cum să reziste tentaţiilor, să nu fim indiferenţi faţă de orice formă de abuz. Este foarte important unde, cum şi lângă cine trăiesc, deoarece: „Copiii învaţă ceea ce trăiesc!”. Acesta este și titlul cărții specialistei în consilierea familiei Dorothy Law Nolte și a psihoterapeutei Rachel Harris, carte, scrisă într-un limbaj simplu, și accesibil, care ne amintește că cel mai important este ceea ce facem cu copiii noștri, mult mai important decât ceea ce spunem sau chiar decât ceea ce credem. „Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne. Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi. Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi. Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea. Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi. Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia. Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi. Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători. Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea. Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea. Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească. Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine. Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel. Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea. Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr. Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi. Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

233

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi. Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”� Cel mai puternic mesaj transmis neintenţionat copilului prin folosirea pedepsei corporale este acela că violenţa este un comportament acceptabil, că este în regulă ca o persoană puternică să folosească forţa pentru a corecta pe cel mai slab. Aceasta ajută la perpetuarea unui ciclu al violenţei în familie şi societate. Prin urmare, un copil care în familie trăiește în toleranță, în încurajare, în acceptare și prietenie, el va învăța ce este răbdarea, încrederea în sine și va găsi dragostea în lume. Bibliografie: 1. Ciofu, C., Interecţiunea părinţi-copii, Bucureşti, Ed. Medicală Amaltea, 1999; 2. Buzducea, D., Sisteme moderne de asistenţă socială. Tendinţe globale şi practici locale, Iaşi, Editura Polirom, 2009; 3. Dorothy Law Nolte, Rachel Harris, Copiii învață ceea ce trăiesc, Librăria online Libris, 2006; 4. Abuzul şi neglijarea copilului, Organizaţia „Salvaţi Copiii” România, Bucureşti, 2000;

234

Otrava din cosmetice

OTRAVA DIN COSMETICE Profesor Rodica IORGA Câţi dintre noi acordă cu adevărat atenţie ingredientelor ce compun un produs cosmetic? Câţi dintre noi au citit ce scrie pe eticheta unui şampon, sau a unui săpun? Cu siguranţă prea puţini! Produsele pentru igienă şi frumuseţe nu sunt încă percepute ca având legătură directă cu starea noastră de sănătate. Acestea sunt considerate drept produse pe care le folosim doar extern. Nu realizăm că pielea este un organ la fel de expus la efectele negative ale toxinelor ca şi sistemul digestiv. Pielea este cel mai mare organ dar şi cel mai subţire. Mai puţin de 5 mm separă corpul nostru de potențialele toxine. Mai rău, pielea este şi foarte permeabilă. Samuel S. Epstein doctor în medicină şi preşedinte al Coaliției pentru Prevenirea Cancerului, demonstrează în cartea sa Toxic beauty publicată în 2009, că uneori este mai sigur să consumăm produsele decât să le aplicăm pe piele. O parte din ingredientele aplicate pe piele ajung în sânge mai repede decât dacă ar fi înghițite, ocolind procesele metabolice şi rămânând în formă aproape intactă. Incapacitatea noastră de a înţelege adevărul şi de a reacţiona impulsionează creşterea industriei de cosmetice. De aceea nu s-a cerut încă legiferarea unor avertismente care să însoţească produsele cosmetice şi de îngrijire personală, aşa cum, de exemplu, pachetele de ţigări se vând cu avertismentele de rigoare. Rezultatul este creşterea continuă şi neîntreruptă a profiturilor corporaţiilor care fabrică produse cosmetice şi de îngrijire personală. Companiile producătoare de cosmetice ne fac să credem că au mare grijă de sănătatea noastră şi realizează teste riguroase înainte de a lansa produsul pe piaţă. În realitate, aşa cum subliniază cercetătorii din Consiliul Naţional de Cercetare al SUA: „Din zecile de mii de substanţe chimice importante pe plan comercial, doar câteva au fost supuse unor teste amănunţite de toxicitate, iar multe nu au fost testate deloc”. Grupul de Activităţi pentru Mediu (o organizaţie de control) estimează că doar 11% din cele aproximativ 10.500 de ingrediente obişnuite ale produselor de îngrijire personală au fost supuse unui număr suficient de teste pentru a oferi siguranţă. Iar FDA (Agenţia pentru Controlul Alimentelor şi Medicamentelor din SUA) precizează că „un producător de cosmetice poate folosi aproape orice fel de materie primă ca ingredient şi poate lansa produsul pe piaţă fără acordul FDA”. Biochimistul american Richard Bence, care a studiat timp de trei ani substanţele chimice din cosmetice, a precizat: ,,Încă nu se ştie ce efect au toate aceste substanţe chimice atunci când sunt amestecate. Efectul ar putea fi mai puternic decât suma efectelor substanţelor luate separat. Trebuie să începem să ne punem întrebări asupra compoziţiei şi să nu le acceptăm, pur şi simplu, pentru că ni se spune că sunt sigure”. Din punct de vedere legislativ lucrurile par a începe să se mişte şi în România. Conform unei hotărâri aprobate de Guvern în luna februarie a anului trecut, Ministerul Sănătăţii va

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

235

avea atribuţii privind reglementarea şi administrarea bazelor de date în domeniul produselor cosmetice, supravegherea, inspecţia şi controlul pe piaţă al produselor cosmetice, informarea populaţiei, înregistrarea cazurilor semnalate privind efectele adverse asupra populaţiei cauzate de produse cosmetice, transmiterea de informaţii şi raportări Comisiei Europene. Astfel, Ministerul Sănătăţii va avea acces la dosarul cu informaţii despre produsele cosmetice, va putea dispune eşantionarea şi analiza produselor cosmetice existente pe piaţă şi va putea primi informaţii despre substanţele utilizate la fabricarea produsului respectiv. Dar, până la eventuala aplicare a acestor prevederi legislative, importantă este deţinerea informaţiei, cunoaşterea riscurilor şi a alternativelor. Din multitudinea de ingrediente mai mult sau mai puțin nocive pentru sănătatea noastră, experții sunt de părere că ar trebui excluse componentele sintetice, pentru a fi înlocuite cu derivate naturale benefice. Câteva dintre cele mai nocive substanţe care intră în componenţa produselor cosmetice vor fi prezentate în continuare, 1. Parabenii conduc detaşat pe lista celor mai periculoase substanţe utilizate într-o gamă largă de produse cosmetice și apar sub formă de „methyl-”, „ethyl-”, „propyl-”, „butyl-”, „isobutyl-paraben”. Din punct de vedere chimic sunt parahidroxibenzoaţi, sau esteri ai acidului p – hidroxibenzoic. Sunt conservanţi utilizaţi în aproape toate produsele pentru piele și păr, inclusiv săpun, șampon, deodorant și chiar loţiuni pentru bebeluși. Parabenii sunt extrem de utili în stoparea dezvoltării bacteriilor, dar specialiștii au descoperit și că mimează efectele estrogenului, hormonul sexual feminin, care, printre alte acţiuni ale sale, poate contribui și la dezvoltarea tumorilor canceroase maligne. 2. Aluminiul are un efect similar, de favorizare a apariţiei tumorilor. Îl găsim în compoziţia celor mai multe deodorante şi antiperspirante. Sărurile de aluminiu şi zirconiu din compoziţia deodorantelor blochează glandele sudoripare şi reduc pentru câteva ore cantitatea de transpiraţie de la nivelul pielii. Totuşi, din cauza aluminiului care se absoarbe prin piele, deodorantele şi antiperspirantele care conţin acest element pot contribui la apariţia tumorilor mamare. 3. Lauril sulfatul de sodiu (SLS), cu formula CH3 – (CH2)11 – SO4 – Na+, utilizat datorită capacităţii sale de a produce spumă, la fabricarea săpunului, şamponului, spumei de ras, pastei de dinţi, a spumei de baie şi în aproape orice soluţie personală de curăţare, este considerat responsabil pentru iritaţiile pielii. Această substanţă este un detergent puternic, agresiv, folosit la scară largă ca degresant pentru motoare! Fişa lui tehnică de securitate, redactată de una din firmele producătoare, S.C. Chemical Company S.A., conform Regulamentului CE nr. 1907/2006 specifică: ,,Lauril sulfatul de sodiu poate provoca disfuncţii respiratorii, alergie pulmonară, urmată de oboseală, indispoziţie, şi dureri. Anumite simptome ale expunerii pot persista mai mult de doi ani şi pot fi activate de o varietate de stimuli nespecifici ai mediului cum ar fi gazele de evacuare ale automobilelor, parfum sau fumatul pasiv. Prin ingerare în mod repetat, pot apărea leziuni la nivelul ficatului şi simptome ca: greaţă, vomă, hipermotilitate, diaree. La contactul cu pielea, prelungit sau în mod repetat pot apărea reacţii alergice (dermatite)”. Uneori, pe etichete, lauril sulfatul de sodiu este ascuns sub denumirea de substanţă pseudo-naturală, prin formula „provine din nucă de cocos”. 4. Ftalaţii se regăsesc în multe dintre produsele de largă folosinţă: fixativ şi spumă pentru păr, lac de unghii, parfumuri, deodorante, şampoane, ba chiar şi în răţuşca de cauciuc cu care se joaca cei mici la baie. În afara de faptul că ftalații cresc rezistenţa Şi flexibilitatea plasticului, de asemenea sunt responsabili şi de fixarea culorii şi a parfumului în produsele cosmetice. Cei mai folosiți ftalați în produsele cosmetice sunt:

236

Otrava din cosmetice

Dibutilftalat Dietilftalat Dimetilftalat O cercetare semnificativă asupra impactului ftalaţilor a fost realizată de dr. Shanna Swan, profesor de obstetrică și ginecologie la Universitatea din Rochester, care a găsit o legătură între această substanţă chimică și feminizarea băieţilor. Cercetarea a identificat o legătură clară între expunerea prenatală la ftalaţi și o distanţă anogenitală (ADG) redusă la bebelușii masculi, o descoperire ce implică faptul că acești bebeluși sunt susceptibili de a suferi o coborâre incompletă a testiculelor și o subdezvoltare a penisului. Este interesant de remarcat că aceste modificări au apărut la niveluri de expunere la ftalaţi ce au fost înregistrate la un sfert dintre femeile din Statele Unite. O metodă de a evita ftalații este aceea de a căuta produse cu parfum obținut din uleiuri esențiale naturale. 1. Etanolaminele sunt substanţe care ne pot afecta grav sănătatea. Săpunurile, şampoanele, gelurile de duş, spumantele de baie, chiar şi produsele pentru copii conţin acest amestec fatal de substanţe (dietanolamină-DEA, trietanolaminăTEA şi monoetanolamină-MEA) care în contact cu nitriţii care se găsesc în apă, produc nitrozamine precum NDEA (N-nitrozodietanolamină), o substanţă foarte cancerigenă, care afectează în special rinichii şi care este absorbită foarte uşor de piele, mai ales de pielea fragedă a copiilor. Aceste substanţe sunt iritante pentru ochi, afectează foliculul pilos şi cauzează uscarea şi căderea părului. 2. Formaldehida este o substanţă care pune şi mai multe semne de întrebare în legătură cu siguranţa produselor de îngrijire personală: o substanţă iritantă, cancerigenă, folosită în industria mobilei. La un moment dat, formaldehida a fost eliminată din producţia mobilei, însă se foloseşte la scară largă sub formă de conservant şi dezinfectant în şampoane, lac de unghii, întăritori pentru unghii şi produse pentru creşterea părului. Provoacă alergii, ameţeală, dureri de cap şi dureri cumulate. Este considerată halucinogenă de către IARC (International Agency for Research on Cancer) şi „probabil cancerigenă” de către EPA (Environmental Protection Agency). Prezenţa ei este adeseori mascată, datorită faptului că intră în componenţa altor ingrediente, precum hidantoină, ori surfactanţi, cum ar fi lauril sulfatul de sodiu. Este de asemenea bine de ştiut că produsul mai apare şi sub numele de formalină sau MDM. 3. Plumbul este conţinut în mai mult de jumătate din rujuri, conform unui studiu realizat de Coaliţia pentru Cosmetice Sigure din SUA. O treime din rujurile testate conţin o concentraţie de plumb care depăşeşte limita permisă de Administraţia Americană de Alimentaţie şi Medicamente (FDA). 39% din rujurile testate nu au prezentat urme de plumb. Coaliţia a confirmat faptul că produsele unor firme mai puţin scumpe, ca Revlon, nu prezintă urme de plumb în timp ce mărci scumpe ca L’Oreal, Cover Girl, şi Christian Dior au printre cele mai ridicate nivele. „Plumbul se depozitează în corp de-a lungul timpului, iar rujurile care conţin

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

237

plumb, aplicate de câteva ori pe zi, în fiecare zi, pot duce la nivele periculoase de expunere. Cele mai recente studii arată că nu există un prag sigur al expunerii”, a declarat doctorul Mark Mitchell, preşedintele Coaliţiei pentru un Mediu Echitabil din Connecticut. Plumbul este un cancerigen bine cunoscut care afectează sistemul hormonal. Este uşor absorbit prin piele şi se depozitează în oase. Mai poate provoca probleme comportamentale, de memorie şi de limbaj, dar poate conduce şi la o creştere a agresivităţii. Cei mai vulnerabili sunt copiii şi femeile însărcinate. Unele vopsele de păr cu efect lent conţin, de asemenea, plumb. Universitatea Xavier din Louisiana a făcut cercetări pe această temă şi a descoperit că unele mărci de vopsea de păr conţin de 10 ori mai mult plumb decât cantitatea admisă în vopseaua pentru locuinţe! Oricine lucrează cu vopsea de locuinţe sau locuieşte într-o încăpere proaspăt vopsită ştie ce reacţii poate să declanşeze aceasta: dureri de cap, strănut şi greaţă, pentru a numi doar câteva dintre ele. Studiile ştiinţifice cu privire la legătura dintre folosirea vopselelor de păr permanente şi semipermanente şi cancer au arătat faptul că prin pielea capului corpul absoarbe rapid substanţele chimice conţinute în aceste produse pe durata în care vopseaua trebuie să rămână pe pielea capului. De-a lungul anilor de folosire repetată se pot absorbi destule substanţe cancerigene pentru a declanşa cancerul, la vârste înaintate. Surse de informare Înainte de a achiziționa un nou produs cosmetic ar trebui să consultăm cu atenție lista ingredientelor pe care le conține. Putem de asemenea să verificăm toxicitatea produsului accesând surse de date specializate precum: a. EWG Environmental Working Group, care menține o baza de date unde pot fi verificate aproximativ 78.000 de produse cosmetice (http://www.ewg.org/skindeep) b. Pentru telefoanele mobile a fost dezvoltată o aplicație (http://www.thinkdirtyapp.com) care permite scanarea codului de bare al produselor cosmetice şi pe baza acestuia oferă informații de baza despre ingredientele utilizate precum şi clasificarea produsului în una din clasele cu risc crescut pentru sănătate: Cancerigen, Alergenic & Imunotoxic (afectează funcționarea sistemului imunitar), Toxic pentru reproducere şi dezvoltare (provoacă tulburări endocrine ce deteriorează fertilitatea, induce efecte dăunătoare asupra fătului în timpul sarcinii şi al alăptării). Alternativa – cosmeticele bio După părerea multor consumatori produsele bio, atât cele alimentare cât şi cele cosmetice sunt eficiente, delicate, blânde şi ne permit un stil de viaţă mai curat şi mai sănătos. În primul rând, produsele bio sunt realizate cu ingrediente naturale - unturi, uleiuri şi extracte vegetale, din surse controlate. Agricultura bio presupune urmărirea culturii în toate fazele sale, fără intervenţii inutile asupra creşterii şi dezvoltării ei. E o garanţie a unui material brut mai ,,curat”, lipsit de intervenţii chimice (pesticide, substanţe fertilizante, organisme modificate genetic). Produsele bio sunt lipsite, de cele mai multe ori, de coloranţi, conservanţi puternici şi arome artificiale. Asta înseamnă formule simplificate, care aduc cu ele termene de garanţie mai mici, aspect şi arome mai puţin plăcute. Adesea cosmeticele naturale au şi texturi diferite de produsele tradiţionale. Gelurile de duş pot

238

Otrava din cosmetice

fi mai lichide, pentru că se elimină guma de guar, aditivul cunoscut sul numele de E 412, care are efect de gelificare. Cremele pot fi solide la temperatura camerei, dacă au unturi vegetale în compoziţie. Untul de shea, cel de cacao, chiar şi uleiul de cocos sunt solide la temperaturi de 25 - 30 de grade, însă la temperatura corpului devin uşor de utilizat. Prin folosirea produselor bio riscurile de reacţii alergice scad. Faţă de substanţele obţinute într-un laborator, ingredientele naturale sunt mai bine acceptate, în general, de corp. Asta nu înseamnă că riscul alergiilor este zero. Fiecare organism are propriile reacţii şi natural nu înseamnă neapărat hipoalergenic. Produsele bio se bazează de multe ori pe proprietăţile plantelor descoperite în medicina alternativă. Un singur ingredient poate avea proprietăţi de vindecare, hidratare şi nutriţie pentru piele, îngrijind astfel epiderma din mai multe unghiuri. Produsele bio nu sunt testate pe animale şi reprezintă în sine alegerea unui stil de viaţă mai sănătos, mai curat, cu grijă pentru natură şi mediul înconjurător. Sunt alternative pe care le putem alege nu numai pentru beneficii, dar şi pentru ceea ce reprezintă-un viitor mai sigur şi mai curat. Cosmeticele bio/organice/naturale se certifică de către organismele de certificare, atunci când în urma testelor se constată că îndeplinesc condițiile cerute de acel organism. Există mai multe astfel de organisme de certificare în lume şi în Uniunea Europeană. Spre deosebire de produsele agricole, în cazul cosmeticelor nu există reglementari legale privind certificarea organică. Din punct de vedere legal, statul nu a stabilit niciun standard pe care cosmeticele trebuie să-l îndeplinească. Totul este la nivel privat. Doar pe răspunderea lor, aceste organisme verifică procesele de aprovizionare, producție şi transport ale firmelor de cosmetice şi emit certificatul organic sau natural în cazul în care sunt îndeplinite standardele stabilite de fiecare în parte. Cea mai de preț valoare a unui organism de certificare o constituie reputația lui. Aceasta se construiește greu, în timp, dacă dovedește consumatorilor că verifică cu atenție produsele şi că acordă certificatele corect. Ce presupune faptul că organismele de certificare sunt independente şi nu există legi în acest sens: a. fiecare organism în parte îşi stabilește propria lista de ingrediente premise şi interzise; b. organismele de certificare răspund doar în faţa consumatorilor pentru modul în care acordă certificările; c. oricine îşi poate numi cosmeticele drept “organice, bio sau naturale”, chiar dacă nu sunt certificate. Pe ambalajul unui produs organic certificat apare sigla organismului care a efectuat certificarea. Alături aveţi siglele unor organisme de certificare care au câştigat în timp încrederea consumatorilor, prin corectitudine şi profesionalism. Bibliografie: 1. Swan SH. Environmental phthalate exposure and the odds of preterm birth: an important contribution to environmental reproductive epidemiology. JAMA pediatrics 2014 Jan; 168(1): 14-5. 2. Swan SH, Sathyanarayana S, Barrett ES, Janssen S, Liu F, Nguyen RH, Redmon

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.

239

JB. First trimester phthalate exposure and anogenital distance in newborns. Human reproduction (Oxford, England) 2015 Apr; 30(4). Journal of Toxicology and Environmental Health, Part A: Current Issues, Volume 67, Issue 23-24 2004 Environmental Research, Phthalates in cosmetic and personal care products: Concentrations and possible dermal exposure Volume 111, Issue 3, April 2011, Pages 329–336. https://importantinfoblog.wordpress.com/ www.topsanatate.ro http://verticalnews.ro/ www.pro-sanatate.com/cosmetice https://ro.wikipedia.org/wiki/

240

Importanța cooperării dintre biserică și școală

IMPORTANȚA COOPERĂRII DINTRE BISERICĂ ȘI ȘCOALĂ Profesor Valentin-Alexandru PREDA Spiritualitatea românească, rodul unității dintre Biserică și școală Biserica și școala sunt două instituții atât de apropiate ca funcție, încât este imposibil să slujești în Biserică și să faci abstracție de școală și invers, să faci parte din instituția școlii și să faci abstracție de Biserică. Aceasta, dacă înțelegi și îți însușești rostul lor. Motivul fundamental pentru care Biserica și școala se presupun reciproc este faptul că amândouă au în vedere omul: Biserica se ocupă de mântuirea lui, iar școala, de instruirea lui. Dar nu există mântuire fără cunoaștere și cunoaștere fără instruire. Mântuirea este un proces lung, care se desfășoară în timpul existenței pământești a omului și înseamnă ridicarea omului „la starea de bărbat desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 13). De aceea, Cel ce a întemeiat Biserica, Mântuitorul Hristos S-a numit „Învățătorul”, una din slujirile Lui este cea învățătorească, iar una din primele misiuni date apostolilor arată că una din funcțiile Bisericii va fi aceea de a învăța: „Mergând, învățați toate neamurile...” (Matei XXVIII, 19). Din epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel se știe că episcopii puși de el, ca Timotei și Tit, aveau puterea de a învăța, precum și obligația de a fi atenți la ceea ce învățau alții, deci, de a supraveghea învățătura în comunitate, pentru a putea „să îndemne la învățătura cea sănătoasă și să mustre pe cei potrivnici” (Tit I, 9).1 Tot Sfântul Apostol Pavel precizează că în Biserica primară erau trei harisme principale : „Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători...” (I Corinteni XII, 28). Învățătorul era cel care instruia mai deaproape în cele ale credinței și moralei creștine, purtător al cunoștinței și al înțelepciunii.2 Pe pământ românesc, primele școli au fost cele „din tinda bisericilor” și din mănăstiri, iar Biserica a slujit învățătura și limba neamului cu conștiința că misiunea aceasta îi aparține. Lângă Biserica Sfântul Nicolae din Șcheii Brașovului s-a întemeiat cea mai veche școală românească din țara noastră (1495). Școlile pregăteau viitori preoți, dar și dascăli, dieci, copiști, etc. În mănăstiri și pe lângă centrele mitrolopitane, pe lângă școli, pe lângă tipografii, erau și ateliere de pictură, sculptură, broderie, argintărie, etc. De aici au ieșit marii artiști –unii anonimi3 - care au dăruit poporului român și lumii întregi frumusețe fără de seamăn a mânăstirilor Curtea de Argeș, Sfinții Trei Ierarhi, Voroneț, Sucevița, Moldovița, Putna, Humor, Arbore, etc. Astfel, studiind istoria poporului român, ajungem la convingerea că școala românească s-a născut în Biserica neamului, a izvorât din aceasta și a rămas aproape de ea. Chiar atunci când a devenit instituție de sine stătătoare, școala românească a rămas credincioasă Bisericii, învățăturii ei, a promovat valorile bisericești și a propovăduit credința dreaptă fiindcă în acest fel slujea nu numai Biserica, ci însuși neamul românesc și nu abdica de la esența misiunii ei. Biserica și școala au aceeași istorie, aceleași monumente literare, artistice și arhitectonice, aceeași bază culturală, fiind slujite de aceleași mari personalități care au crezut în același ideal: unitatea de credință, tradiție și limbă a neamului românesc. Cărțile, valori ale bisericii și școlii deopotrivă, erau tipărite pentru toți românii din toate 1 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, București, 1995, p. 109-110. 2 Prof. Dr. Teodor M. Popescu, Biserica și cultura, București, 1996, p. 87. 3 Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Biserica Ortodoxă Română, una și aceeași în toate timpurile, Sibiu, 1968, p. 19.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

241

țările. Cele din Ardeal treceau munții în Țara Românească și Moldova, iar cele din Țara Românească și Moldova pătrundeau și în Ardeal „ca să se lățească cuvântul Sfintei Scripturi... în toate țările și ținuturile, ce vorbesc în limba romanescă”4 și să fie de folos „tuturor celor ce vorbesc în limba românească”5. Tipărite de Biserică, ele au fost preluate de școală și de învățații neamului și valorificate ca mijloace de întărire a conștiinței unității bisericești și de neam a tuturor românilor. Spiritualitatea românescă își are originea în Biserică și în școală, păstrată prin conlucrarea acestor două instituții de căpătâi; spiritualitaea românească este o creație, un miracol izvorât din unitatea de acțiune a celor două instituții. Prin intermediul acestora, societatea și-a păstrat, cultivat și transmis valorile culturale. Școlile mănăstirești au fost, secole de-a rândul, principalele focare de instruire, așa încât „în veacurile XV-XVI se bucură de faimă mai ales cele de la Neamț și Putna în Moldova și din Șcheii Brașovului în Transivania”4. Pe lângă unele mari mânăstiri se formează adevărate centre de cultură, sprijinte de domnie, cum a fost mănăstirea Trei Ierarhi a lui Vasile Lupu, dar și mănăstirea Hurezi a lui Brâncoveanu, ambele în egală măsură școli, ateliere artistice, tipografii5, adică laboratoare în care se „prelucra” limba poporului român, cultura lui și tocmai prin ele se transmitea credința ortodoxă și conștiința unității de neam. Răspândirea cărților manuscrise și apoi tipărite în toate teritoriile locuite de români a fost înlesnită de faptul că foarte mulți vlădici care au păstorit în Transilvania în sec. XVI-XVII veneau din Moldova și din Țara Românească, după cum numeroși clerici și laici ardeleni și-au desfășurat activitatea în Țările Române. „Asemenea legături au contribuit, în același timp, la întărirea credinţei ortodoxe, alt factor însemnat al profilului spiritual al poporului român, într-o vreme în care se făceau eforturi, folosindu-se de tot felul de mijloace silnice, pentru catolicizarea românilor mai întâi, pentru luteranizarea și calvinizarea lor după aceea. Credința ortodoxă se confunda, mai ales în conștiința maselor populare, cu neamul, după cum se afirmă în actul din 1574, în care se spune că religia „grecească” (ortodoxă) este „religia românilor”, de aceea apărarea religiei înseamnă în același timp și apărarea neamului. Atașamentul poprului față de religie a fost atât de puternic încât a stârnit mirarea și totodată admirația unor străini. Antonius Possevinus, rectorul Universității iezuite din Cluj, bun cunoscător al oamenilor și a psihologiei acestora, sublinia tenacitatea românilor în apărarea religiei ortodoxe”6 . Simbioza dintre Biserică și școală a făcut posibilă cultivarea conștiinței de „neam românesc”, de „seminție românescă” și implicit a unității de neam. Factorii care au contribuit în mod decisiv la formarea și menținerea în popor a acestei conștiințe au fost doi: credința ortodoxă și limba română. Dar dacă Biserica și școala ar fi avut credințe diferite și ar fi vorbit în limbi diferite, credința și limba ar fi rămas valori fără vreun rol în unitatea poporului român. Poporul se sprijinea în idealurile sale, prin credință și limbă, pe Biserică și școală, fiindcă toți slujitorii cuvântului vorbeau și credeau în limba lui. Temeiurile doctrinare ale unității dintre biserică și școală Așa cum am spus, temeiul fundamental al colaborării dintre Biserică și școală este omul însuși, chip al lui Dumnezeu, creat pentru a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu sau îndumnezeirea înseamnă, de fapt, dobândirea vieții veșnice, adică a împărăției lui Dumnezeu. Mântuitorul a precizat că „aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe tine singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3). Desigur 4 Ibidem, p. 18. 5 Ibidem. 6 Vlad Georgescu, Istoria românilor, Bucuresti, 1992, p. 72.

242

Importanța cooperării dintre biserică și școală

cunoașterea lui Dumnezeu înseamnă mult mai mult decât lectura și vorbirea despre Dumnezeu și depășește procesul acumulării de cunoștințe teoretice, dar ea are mai multe etape, începând cu dobândirea credinței, continuând cu experierea sau trăirea lui Dumnezeu de către om și culminând cu contemplarea lui Dumnezeu prin unirea cu El prin energiile Sale necreate. „Trăirea apofatică echivalează cu un simț al misterului, care nu exclude rațiunea și sentimentul, care e mai adânc decât ele”7. Pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu sau la cunoașterea prin unire este însă nevoie mai întâi să dobândim credința. La credință se ajunge dacă cineva vorbește despre Hristos, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Credința vine prin auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Dumnezeu” (Romani X, 17). De aceea, învățătura este o caracteristică a creștinismului, care este religie descoperită prin cuvânt și cunoscută prin propovăduire. De altfel, chiar în plan general, „mijlocul spiritual principal prin care omul se comunică altora și alții se comunică lui, ca izvoare complementare de sensuri, de simțiri, mijlocul de îmbogățire și întărire reciprocă, este cuvântul prin care oamenii își întăresc umanitatea comună”8 . Biserica este comunitatea divino-umană care este în continuă mișcare spre veșnicie, iar lucrarea ei are în vedere realizarea comuniunii între oameni și a acestora cu Dumnezeu. Întrucât nu există comuniune fără comunicare, una din slujirile esențiale ale Bisericii este comunicarea. De aceea s-a spus că „Biserica este comunicare pentru comuniune”9. Dar nici școala nu poate fi închipuită fără comunicare, întreaga ei activitate constând în transmiterea de cunoștințe și receptarea acestora, în raporturile bazate pe încredere și dialog, în lucrarea de împărtășire a cuvântului, prin intermediul căruia se creează o stare de comuniune. Biserica și școala conlucrează la zidirea și ridicarea omului dacă îi transmit acestuia adevărul sau dacă adevărul constituie preocuparea lor. Dar nici una nici alta nu pot găsi adevărul decât în Revelație, a cărei împlinire este Logosul întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat și om adevărat. Dumnezeu a binevoit să se facă El însuși Izvorul suprem al înțelegerii, al afecțiunii și al comunicării de Sine, ca semn al nostru, pentru ca să le comunice tuturor celor care se deschid Lui infinitatea vieții sau a înțelegerii, simțirii și afecțiunii, pentru ca și ei să facă la fel întreolaltă10. În Hristos ni s-a dat cunoașterea esențială: cunoașterea Adevărului, cu privire la om și la Dumnezeu, cu privire la lume și la destinul ei final. Acest adevăr ne face capabili să fim în toate vocațiile noastre martori ai lui Hristos11, crainici ai cuvântului și slujitori ai învățăturii. Hristos și adevărul sunt una. De aceea, înaintarea spre adevăr înseamnă înaintarea spre Hristos, centrul în jurul căruia gravitează toți cei ce comunică adevărul, sfințindu-se în el, prin adevărul Lui: „Sfințește-i pe ei în adevărul Tău, cuvântul Tău este adevarul... Pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți pentru adevăr” (Ioan XVII, 17, 19). De aceea zice Sfântul Nichita Stithatul: „Cei ce urmează Duhului și și-au ales cu totul viața duhovnicească..., trecând dincolo de toată simțirea lumii și ajungând prin înțelegere luminată la cele mai presus de simțuri, câștigă putere în cuvânt în mijlocul Bisericii lui Dumnezeu și a marii adunări a credincioșilor, scot cuvinte bune din inimă curată și se fac oamenilor sare și lumină, cum zice și Domnul...” (Matei V, 13-15)12 . De aici rezultă că temeiul fundamental al raportului dintre Biserică și școală este Iisus Hristos, Adevărul suprem. Fiindcă Biserica este Biserică adevărată în 7 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 1978, p. 139. 8 Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987, p. 102. 9 Pr. Nicolae Dascălu, Comunicarea pentru comuniune, Iași, Ed. Trinitas, 2000, p.26. 10 Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Chipul nemuritor..., p. 101. 11 Alexander Shmemann, Din apă și din Duh, trad. de Pr. Ioan Buga, București, Ed. Simbol, 1991, p. 93-94. 12Cele 300 de capete, în Filocalia, vol. VI, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, București, 1977, p. 258-259.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

243

măsura în care propovăduiește adevărul, iar școala este școală adevărată dacă transmite adevărul, adevărul este Iisus Hristos, lucrarea lor comună se justifică prin raportarea lor la Hristos. Fără El, dispare fundamentul cooperării lor și însăși legitimitatea fiecareia în parte. Atât în Biserică cât și în școală se întâlnește lucrarea lui Dumnezeu cu cea a omului În Biserică, responsabilitatea slujirii învățătorești o au în primul rând episcopii și preoții, dar în sens larg, orice creștin trebuie să fie un crainic al cuvântului, pe care ascultându-l de la cei care-l predică în biserică îl transmit altora, fie prin viu-grai, fie fără propovăduire, adică prin puterea faptei. „Ori de unde vine o lumină naturală a spiritului omenesc să confirme Adevărul, Binele și Frumosul revelate de Biserică, această lumină e socotită ca un bun obștesc dăruită prin misterioasele căi, prin care Dumnezeu lucrează asupra făpturii Sale”13. Calitatea de mireni a slujitorilor școlii este încă un temei important al conlucrării celor două instituții: Biserica și școala. Mireanul care are funcție învățătorească în școală este legat de Hristos prin Taina Sfântului Botez și Taina Sfântului Mir pe care le-a primit și are răspunderea transmiterii adevărului. Prin aceste Taine, creștinul a primit puterea Duhului de a sesiza voința lui Dumnezeu privind viața sa și activează această putere în slujirea sa învățătorească dacă participă la viața Bisericii. El a primit și puterea de a cunoaște adevărul dumnezeiesc și de a fi un mărturisitor al acestuia, atâta vreme cât se află în comuniunea Bisericii14. Biserica și școala sunt legate între ele prin mirenii care slujesc școala pe de o parte, iar pe de altă parte, prin membrii Bisericii pregătiți în școală. După cum există o întrepătrundere a Bisericii și a școlii prin oameni, la fel există una și prin valorile create de oamenii care slujesc. A învăța nu înseamnă numai a folosi graiul propriu ca mijloc de comunicare și transmitere a crezului și ideilor tale, ci mai înseamnă a comunica prin scris, adică prin operele literare, creând opere muzicale, a comunica prin pictură, realizând imagini care înalță spre Dumnezeu. Icoanele pictate sunt puse în același rând cu Scriptura și cu dogmele, pentru că ele sunt „Biblia celor neștiutori de carte”. Una e modul grăitor, iar cealaltă e modul tăcut, dar prin amândouă Biserica și școala săvârșesc luminarea și mântuirea poporului. A învăța pe alții înseamnă a educa prin arta sculpturii, dar și prin opere științifice. Acestea descoperă tainele și puterile lui Dumnezeu folositoare omului, iar geniul și savantul educă pe ceilalți prin exemplul pesonal de muncă eroică. Toți acești învățători își exercită funcția lor harismatică, dar au o mare răspundere în ce privește mesajul pe care îl transmit. Dacă ei lucrează în Duhul, sunt feriți de greșeală, căci „spiritualitatea e viața omenească asimilată Duhului Sfânt și... are un îndoit caracter: divin și uman, adică e teandrică”15. Mirenii participă la slujirea învățătorească în Biserică și în școală și în virtutea chemării profetice a omului. Cuprins în calitatea de chip al lui Dumnezeu, darul profeției a fost pierdut de om prin păcat. De aceea restabilirea chipului lui Dumnezeu în om, adică mântuirea este legată de reactivarea vocației sale profetice (vezi Fapte II, 17-18). Profeția este „puterea dată omului de a discerne totdeauna voia lui Dumnezeu, de a auzi glasul Lui și de a fi în sânul creației, în lume, martori și agenți ai înțelepciunii divine”16 .Credinciosul are acea sensibilitate spirituală care îl ajută să discearnă, în avalanșa de idei, legi și porunci, ce anume este după voia lui Dumnezeu și ce nu, are calități de a da, în mijlocul situațiilor și evenimentelor, explicaţii purtătoare de sens 13 Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului, Iași, 1994, p. 63. 14 Pr. Prof. Dumitru Radu, Caracterul eclziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în Ortodoxia, 1978, nr. 1-2, p. 250. 15 Nichifor Crainic, Ortodoxie și Etnocrație , București, Ed. Albatros, 1997, p. 119. 16 Alexander Schmemann, op. cit., p. 91.

244

Importanța cooperării dintre biserică și școală

și să transmită prin cuvânt și faptă voia lui Dumnezeu, oamenilor. În viața și cuvântul lui este prezent totdeauna Dumnezeu. Școala rămâne unită cu Biserica și se raportează mereu la Dumnezeu prin oameni, mai precis, prin membrii Bisericii, slujitori ai școlii, care își exercită puterea împărătească. A-și exercita omul demnitatea împărătească înseamnă, în primul rând a fi convins și a convinge că știința, cultura, arta, tehnologia, etc. nu sunt rațiunea ultimă de a fi și valoarea supremă a întregii existențe umane, singurul orizont al vieții omului. De această eliberare are nevoie mai mare omul modern și secularizat decât orice: dacă el știe din ce în ce mai bine cum să facă să meargă aceste lucruri, el a pierdut astăzi orice noțiune despre ceea ce sunt aceste lucruri, el a devenit sclavul idolilor pe care el însuși i-a creat17. Ieșirea din acest cerc vicios presupune refacerea unității de acțiune și de ideal dintre Biserică și școală, prin omul Bsericii care lucrează în școală cu binecuvântarea lui Hristos și luminat de Duhul. Înțelegerea și asumarea de către creștin a responsabilității profetice în lumea tot mai secularizată a acestui început de mileniu, acceptarea de către preoția împărătească a rolului profetic de legătură între structura Bisericii și lumea profană, din care face parte și școala este acum, mai mult ca oricând o participare care presupune eroism și dăruire jertfelnică, pentru că însemnă luptă, suferință, entuziasm, pasiune, chiar martiriu, până la victoria finală și indiscutabilă a Sfântului Duh prin oameni. Consecințele rupturii dintre Biserică și școală Distanțarea școlii de Biserică sau a Bisericii de școală are repercursiuni grave asupra omului. Omul fiind creat pentru veșnicie, are în el dorinţa după o cunoaștere superioară, care depășește granițele lumii naturale, setea de Dumnezeu înnăscută omului înseamnă, implicit și o sete de a-L cunoaște pe Dumnezeu. „Antropologia ortodoxă, deși face distincție între cunoașterea naturală a lui Dumnezeu, și cunoașterea Sa supranaturală, totuși, nu separă și nu opune între cele două cunoașteri, una care aparține mai mult rațiunii, alta care aparține mai mult credinței, fiindcă ambele se realizeză prin lucrarea harului necreat, dumnezeiesc, care păstrează, chiar prin actul creației omului, o legătură interioară cu natura umană”18 . Ființa umană este imprimată de har din momentul în care a fost creat omul și prin răscumpărare toți cei care se botează devin temple ale lui Dumnezeu în care locuiește Duhul Sfânt (I Corinteni III, 16). Făcând parte prin creație din ființa omului, harul îi este acestuia absolut necesar pentru a duce o viață normală. „Așa după cum ochiul nu poate funcționa fără lumină, care vine de la soare, tot astfel nici omul nu poate exista și funcționa fără harul lui Dumnezeu. Astfel, trecerea omului de la cunoașterea naturală la cea supranaturală nu înseamnă o trecere de la autonomia omului la teonomia lui, ci trecerea de la un har care vine să fundamenteze cunoașterea lui Dumnezeu prin rațiune și creație, la alt har, care vine să fundamenteze cunoașterea supranaturală a lui Dumnezeu prin credință și Revelație divină, fiindcă dacă Duhul este Unul, lucrările harului ca energie necreată, sunt multiple”19. Când este vorba de cunoaștere nu putem să nu ne gândim la instituția școlii și le ceea ce înțelege ea prin această noțiune. Dacă este legată de Biserică și se raportează la Hristos, are harul cu care să lărgească orizontul cunoașterii dincolo de lumea materială sau naturală. Dacă dorește să fie separată de Biserică și să fie autonomă față de Dumnezeu se va dezice de funcția ei de instituție care formează oamenii, fiindcă școala formează ceea ce a creat Dumnezeu, ființe 17 Ibidem, p. 84. 18 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Ortodoxie și contemporaneitate, București, Ed. Diogene,1996, p. 69. 19 Ibidem, p. 69-70.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

245

care poartă chipul Său, iar cerințele unei astfel de educații depășesc puterile omenești. Dacă Îl va izgoni pe Dumnezeu din sânul ei, școala va suferi de incapacitatea de a forma oameni, fiindcă omul rămâne sau se formează ca om deplin numai în relația cu Dumnezeu. Unde nu este Dumnezeu nu este nici om. Renunțând la Dumnezeu, omul renunță la calitatea de chip al lui Dumnezeu, întunecă chipul din el care îl afirmă ca om. Așa cum spune teologul Panayotis Nellas, „când Îl neagă pe Dumnezeu, omul se neagă pe sine însuși și se autodistruge. Când viețuiește teocentric, el se pune în valoare la infinit pe sine însuși, se dezvoltă și se întregește în veșnicie”20. Iată ce spune marele savant român, doctorul Nicolae Paulescu: „Ideea de Dumnezeu este o noțiune fundamentală, fără de care știința cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbește tocmai pentru că el s-a dat drept expresia științei, rezultatul sau sinteaza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigul științei, deși ca sistem, este însăși negația acesteia, ca să se impună mulțimii semi-savanților, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în școli (unde în mod laș, a exploatat și exploatează candoarea și naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentați, care nu au nici cunoștințe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) și a otrăvi astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generații. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranță, fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligență fie prin caracterul pătimaș”21. Cred că raportul dintre Biserică și școală este bine ilustrat în cuvântarea pe care profesorul dr. Iuliu Hațieganu, rector al Universității din Cluj, a rostit-o la deschiderea Universității în anul 1911: „Religia noastră în toate timpurile a fost forța cea mai puternică de regenerare națională. Universitatea nu poate trăi fără această religie. Românism și creștinism sunt două idei ce nu pot trăi decât în simbioză, fortificându-se reciproc. Dar și știința, cu care noi universitarii ne mândrim, trebuie să fie dublată de conștiință... Să ne apropiem deci cu tot mai multă iubire de Biserică, purtând cu abnegație crucea lui Hristos, căci această cruce se duce spre înălțimi, ce e drept, că prin sacrificiu, dar numai prin sacrificiu se renaște omul, se renaște națiunea”22 . În școala românească actuală se resimt, pe de o parte consecințele materialist-atee din vremea comunismului, iar pe de altă parte, influențele unei lumi în plin proces de secularizare, așa încât încet-încet, școala românească tinde să se distanțeze de Biserică fiindcă în ea bate vântul autonomiei față de Dumnezeu. Așa se explică proliferarea cazurilor de sinucideri, de toxicomani, de infractori și criminali în rândul elevilor și studenților, precum și obsesia erotismului sau a sexualității, lipsa păguboasă a ascultării de educatori și părinți, lenea, indiferența față de adevăr, societate, părinți și propriul viitor, adică așa-zisa „lacebunită”, pierderea sensului vieții și altele, care vor marca tot mai mult activitatea școlară și pe cei cuprinși în ea 23. Lipsa credinței la mulți tineri se explică și prin dorința acestora de a se revolta prin obiceiuri noi împotriva tradițiilor părinților lor făcând taman pe dos totul24, ajungând astfel la comportamente de-a dreptul bizare, care sfidează orice bun-simț. O școală fără Dumnezeu nu mai poate face ordine în viețile discipolilor. Ea le poate pune la dispoziție calculatoare, laboratoare moderne în vederea specializării într-un domeniu sau altul de știință, poate să fie „legată” la „circuitul” pe internet, să le creeze condiții de „a ieși în lume”, dar nu va putea fără Dumnezeu să îi ferească de robotizare, de abrutizare și de 20 Omul-animal îndumnezeit, trad. de Diac. Ioan I. Ică Jr., Sibiu, Ed. Deisis,1999, p. 84. 21 Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare , București, Ed. Cristiana, 2002, p. 134. 22 Cf. Ilarion V. Felea, Religia culturii, Arad, 1994, p. 125. 23 Vezi Alfred Adler, Sensul vieții, trad. de dr. Leonard Gavriliu, București, Ed. IRI, 1995. 24 Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. de Vasile V. Poenaru, București, Ed. Humanitas, 1996, p. 80.

246

Importanța cooperării dintre biserică și școală

pericolul de a deveni oameni fără rădăcini. Într-adevăr, „prin știință și tehnică omul a dobândit o mare putere asupra naturii exterioare, dar rămâne neputincios în fața forțelor iraționale cu care se confruntă în interiorul lui, devenind astfel robul patimilor sau al instinctelor dereglate de păcat”25. Dacă se va rupe de Biserică și Hristos, școala nu va putea sluji Binele, Adevărul Frumosul, pentru că în Hristos singur se află rațiunea căutării acestor valori, întrucât numai El este Rațiune supremă imprimată în creaturi și numai prin El lumea tinde spre Absolut. Școala despărțită de Biserică nu poate izbândi în uriașa răspundere a educației fiindcă i se împotrivesc o serie de „ideologi”, „filosofi”, „moraliști” și „educatori”, vedete, superstaruri, megastaruri, oameni fără Dumnezeu, fără căpătâi și familie, care prin exemplul prost pe care îl dau cu viața lor proprie în mass media și la concerte, îi îndeamnă pe tineri la imoralitate și lene, le insuflă „complexul Freud”26 , adică teoria lui Freud cum că pentru a scăpa de complexe trebuie să renunțăm la rușine. În concluzie, Biserica dorește să își împlinească funcția învățătorească împreună cu școala, cu acea școală care se raportează la tradițiile școlare românești și la Hristos. Biserica are nevoie de o asemnea școală și școala, la rândul ei, are nevoie de Biserică pentru a găsi în ea puterea harului în vederea sfințirii efortului de înălțare a oamenilor. Frumusețea spiritualității românești este rezultatul unității dintre Biserică și școala românească, a colaborării lor în decursul istoriei. Biserica și scoala românească au avut aceeași temelie, pe Iisus Hristos și aceeași învățătură fundamentală: Evanghelia Sa. Cooperarea dintre cele două instituții nu a fost rodul întâmplării, ci s-a întemeiat pe credința comună că omul este chipul lui Dumnezeu, că Iisus Hristos este centrul creației și pe calitatea de membri activi ai Bisericii a celor ce au slujit școala. Mirenii și preoții și-au prelungit slujirea învățătorească în școală, socotindu-o și pe aceasta un spațiu care aparţine lui Hristos. Până la urmă, factorul creator și exponentul împlinirii voii lui Dumnezeu, în școală, cel care imprimă caracterul moral sau imoral activității școlare, este omul. Ridicarea și umanizarea omului și a societății, salvarea valorilor create de om nu pot fi asigurate prin știință și tehnică, ci prin credinciosul pătruns și luminat de lucrările sfințitoare ale Bisericii. Cei ce slujesc școala trebuie să fie animați de convingerea că întreaga creație este menită să devină „cer nou și pământ nou” în Împărăția lui Dumnezeu. Bibliografie: 1. Adler, Alfred, Sensul vieții, trad. de dr. Leonard Gavriliu, București, Ed. IRI, 1995. 2. Crainic, Nichifor Ortodoxie și Etnocrație , București, Ed. Albatros, 1997. 3. Idem, Nostalgia Paradisului, Iași, 1994. 4. Dascălu, Pr. Nicolae Comunicarea pentru comuniune, Iași, Ed. Trinitas, 2000. 5. Evdokimov, Paul Femeia și mântuirea lumii, trad. de Gabriela Moldoveanu, București, 1995. 6. Felea, Cf. Ilarion V. Religia culturii, Arad, 1994. 7. Georgescu, Vlad Istoria românilor, Bucuresti, 1992. 8. Lorenz, Konrad Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, trad. de Vasile V. Poenaru, București, Ed. Humanitas, 1996. 9. Nicolae, Mitropolitul Ardealului, Biserica Ortodoxă Română, una și aceeași în toate timpurile, Sibiu, 1968. 10. Pascu, Ștefan Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, Cluj, 1968. 25 Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu, Omul fără rădăcini, București, Ed. Nemira, 2001, p. 15. 26 Vezi Ierodiacon Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Timișoara, Ed. Marineasa, 2001, p. 7.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

247

11. Popescu, Prof. Dr. Teodor M. Biserica și cultura, București, 1996, p. 87. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru Ortodoxie și contemporaneitate, București, Ed. Diogene, 1996. Idem, Omul fără rădăcini, Ed. Nemira, Bucureșri, 2001, p. 15. Ierodiacon Savatie Baștovoi, Între Freud și Hristos, Timișoara, Ed. Marineasa, Timișoara, 2001. Radu, Pr. Prof. Dumitru Caracterul eclziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în Ortodoxia, 1978, nr. 1-2. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. D. Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. I, București, 1978, p. 139. Idem,Chipul nemuritor..., p. 101. Shmemann, Alexander Din apă și din Duh, trad. de Pr. Ioan Buga, Timișoara, Ed. Simbol, 1991, p. 93-94. Cele 300 de capete, în Filocalia, vol. VI, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, București, 1977, p. 258-259. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Știința mărturisitoare , Timișoara, Ed. Cristiana, 2002, p. 134.

248

Aus der geschichte sprachwissenschaftlicher beziehungen

AUS DER GESCHICHTE SPRACHWISSENSCHAFTLICHER BEZIEHUNGEN. DEUTSCHE ELEMENTE IM RUMÄNISCHEN Profesor dr. Mihai CAPŞA-TOGAN Kurze Darstellung der über die rumänische Sprache bis im 6. Jahrhundert geübten Einfluß In der zweiten Hälfte des zweiten Jahrhunderts beganen die germanischen Wandervölker ins Dakien zu kommen. Nach den Markomannen kamen die Goten, dann die Vandalen und die Langobarden. Die Heruler und vor allem die Gepiden herrschten für ein Jahrhundert und mehr Gebiete in Siebenbürgen und im Norden Olteniens. Es wäre zu erwarten, einige Wörter germanischer Herkunft wären aus dem wenn auch vergänglichen Zusammenleben der ersten Gruppen von Rumänen mit den deutschen Stämmen in dem donauischen Latein geblieben, Latein, das in einigen Jahrhunderten die rumänische Sprache wurde. 1. Geschichte der deutschen Einreise und ihre Rolle in der rumänischen Kultur Man kann über den deutschen Einfluss über die rumänische Sprache ab das zwölfte Jahrhundert sprechen. Das geschieht auf der volkstümlichen Ebene infolge des Zusammenlebens der Rumänen mit den Sachsen, Suaben, Österreichern und auf der höher kulturellen Ebene durch die direkten und vermittelten Beziehungen der rumänischen Intelektuellen zu der deutschen Schule und Kultur. Am Anfang des elften Jahrhunderts entstand die deutsche Gemeinschaft aus Siebenbürgen durch die Niederlassung einiger Deutschen aus Bayern auf dem Gebiet von Sathmar und einer Gemeinschaft vom Kriegsadel, Saxones aus dem Gebiet Niederdeutsch, die sich auf dem Gebiet von Karlsburg und Broos. Der Name Saxones- Sachsen wurde der generelle Begriff für alle Deutschen aus Siebenbürgen. Im sechzehnten Jahrhundert, dem Jahrhundert der Reformation, wird die politische Einheit vervollkommnet. Die deutsche Bevölkerung aus Siebenbürgen traten dem evangelischen Kultus bei. Auf diesem Gebiet drängt das sogenannte Lutherdeutsch. Der deutsche Element, der um die drei großen Zentren Hermannstadt, Kronstadt und Bistritza gruppiert wird, blieb während des Mittelalters bis heutzutage. Von Mitte des 1700 (siebzehnhunderttausend) bis in dem ersten Teil des neunzehnten Jahrhunderts umfassen die Grenzen des Habsburgischen Reichs auch Buchenwald. Die ersten deutschen Einwanderer, die aus Siebenbürgen kamen, befanden sich schon im vierzehnten Jahrhundert, besonders auf dem Gebiet des Sereths und Suczawas. Diese Leute verwendeten eine umgangliche Sprache. Das Deutsche von Buchenwald wurde erstens von den Intellektuellen vertreten und hat auf allen Niveaus der Sprache österreichische Merkmale, es war die amtliche Sprache in der Schule, Armee und Verwaltung. Der deutsche Einfluß durch direkte Beziehungen Das erste große Verdienst, das die Sachsen für die rumänische Gemeinschaft hatten, war die Einführung der Rumänen in die Geschichte des Mitteleuropa. Die Städte Hermannstadt, Kronstadt und Bistritz, waren “Empfänger” von alles, was in rumänischen Ländern und in Siebenbürgen geschah. Man kann sagen, die Sachsen trugen in ihrer eigenen Weise zur

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

249

Annäherung der Rumänen aus allen Provinzen bei. 1. Sächsische Elemente in den rumänischen Mundarten Bekannt als gute Handwerker und Landmänner gaben die Sachen eine relative große Zahl von deutschen/sächsischen Wörtern im Bereich des materiellen Lebens. Wörter, die einmal in den örtlichen rumänischen Mundarten eindrangen, passten sich sehr gut dem Sprachsystem. Ich werde versuchen, einige Wörter aufzuzählen, die das Rumänische aus dem Zusammenleben mit den Sachsen erhielt: im Deutschen „Korb“ aus dem lateinischen Wort „corbis“, im Rumänischen „corfa“ – das Wort ist schon in „Palia aus Broos“ erschienen; „ferdelă” ist das sächsische Wort und das aus Deutschen “Viertel”; „flesărie“ist das sächsische Wort und das aus Deutschen “Fleischerei”; „glájă“ ist das rumänische Wort und das deutsche „Glas“; „jetár/zetar“ist das rumänische Wort und das deutsche „Setzer“; „cástăn/cóstan ist das rumänische Wort und das deutsche „Kasten“; „búglă“ist das rumänische Wort und das deutsche „Bugel“ usw. In der Nordmoldau sind die sächsischen Wörter relativ klein, obwohl ein Teil der rumänischen Bevölkerung aus Siebenbürgen stammt, und die Handelbeziehungen von Moldau und dem sächsischen Zentrum Bistritz während des ganzen Mittelalters sehr intensiv waren. Ich werde einige Wörter aufzählen: „ciuhă“ist das rumänische Wort und das deutsche „Scheuche“; „struţ“ist das rumänische Wort und das deutsche „Strauß“; „strújac“ist das rumänische Wort und das deutsche „Strohhsack“; „bródăr“ist das rumänische Wort und das deutsche „Brater“; „zupă“ ist das rumänische Wort und das Deutsche „Suppe“ ist aus dem französischen Wort suppe; „perj“ist das rumänische Wort und das Deutsche „Pfirsich“ ist usw. Schon im Werk von Dosoftei, Gelehrte und Erzbischof der Moldau, Mitte des 16. Jahrhunderts kann man das Wort „şină“ aus dem deutschen Wort „Schiene“ finden. Später erscheint die Redewendung „şină de cale ferată“ aus dem deutschen Wort „Eisenbahnschiene“. 2. Andere Worten sächsischer Herkunft im Königreich (Gebiet Rumäniens mit dem Ausschluß von Siebenbürger und Banat) sind: „sindilă“ ist das rumänische Wort und das deutsche Wort „Schindel“ , aus dem lateinischen Wort „scandula, scindula“ oder das rumänische Wort „joagăr“ aus dem deutschen Wort „Söger“; „jet“ sau „jit“ist das rumänische Wort und das deutsche Wort „Sitz“; „tron“ sau „trun“ist das rumänische Wort und das deutsche „Truhe“; „troc“ sau „troacă” ist das rumänische Wort und das deutsche „Trog“, aus dem italienischen Wort „truogo/troga“; „lat“ist das rumänische Wort und das deutsche „Latte“; „sopron“ist das rumänische Wort und das deutsche „Schuppen“; „căptuşeală“ sau „căptuh“ist das rumänische Wort und das deutsche „Kopftuch“; „ştreang“ist das rumänische Wort und das deutsche „Strang“; „turn“ist das rumänische Wort und das deutsche „Turn“; „ţandără“ist das rumänische Wort und das deutsche „Zunder“. Deutsche Elemente, in die rumänischen Mundarten eingetreten, nach dem achtzehnten Jahrhundert

250

Aus der geschichte sprachwissenschaftlicher beziehungen

Die Gewandtheit der Sachsen im Bereich des Ackerbaus, aber vor allem der Handwerke, des Bergbaus, und der Ausbeutung der Wälder unterstützte die Entwicklung zur Industrialisierung in der Wirtschaft und so als Folge des Anfangs der Modernisierungsprozesses übernahmen die rumänischen Mundarten eine ganze Reiche von Wörtern deutscher Herkunft, Wörter die diese neuen Gegenstände, Vorgänge und Phenomäne bezeichneten, für die das Rumänische zu jener Zeit im Teil keine Entsprechungen hatte. Aus gemeinen Bedürfnissen, haben die rumänischen Mundarten aus von einander sehr entferneten Regionen unabhängig dieselben deutschen Wörter entlehnt. „farbă“ist das rumänische Wort und das deutsche „Farbe“; „gang“ist das rumänische Wort und das deutsche „Gang“; „tislăr“ist das rumänische Wort und das deutsche „Tischler“; „taigăr“ist das rumänische Wort und das deutsche „Zeiger“; „tămărman“ist das rumänische Wort und das deutsche „Zimmermann“. Das Gebiet von Buchenwald wurde unter habsburgischer Herrschaft ein Konglomerat von Bevölkerungen und auch von Sprachen, indem das Deutsche neben dem Rumänischen, Ukrainischen, Polnischen, Hebraischen, usw eine große Rolle spielte. Die Deutschen, die in diesem Raum siedelten, beeinflussten durch ihr Wortschatz die rumänische örtliche Mundart. Ich zähle einige Wörter auf: „alivăránt“ist das rumänische Wort und das deutsche „Lieferant“; „dah“ist das rumänische Wort und das deutsche „Dach“; „path“ist das rumänische Wort und das deutsche „Pacht“; „sporn“ist das rumänische Wort und das deutsche „Sporn“(Sporen) usw. Auf dem rumänischen Gebiet, das zeitweilig unter habsburgischer Herrschaft war, verkehrten und verkehren auch heute noch Wörter, die in die Sprache ab das achtzehnte Jahrhundert eindrangen: „apotecár“ist das rumänische Wort und das deutsche „Apotheker“; „ferhang/firhang“ist das rumänische Wort und das deutsche „Vorhang“; „fáin“ist das rumänische Wort und das deutsche „fein“; „hebăr“ist das rumänische Wort und das deutsche „Heber“ Auf Kulturebene offenbarte sich der deutsche Einfluß sowohl durch die Berufung von viele Gelehrten aus Siebenbürger an die Katheder der Schule aus Moldau und Walachei als auch durch das Schicken der Jugendlichen aus Jassy und Bukarest studieren in Österreich und Deutschland, dann durch Übersetzungen aus deutschen Werken: Lehrbücher, Facharbeiten, Literatur.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

251

STRESUL POSTTRAUMATIC Profesor psiholog Manuela CENUŞĂ Războaiele, dictaturile, exilurile, experienţele concentraţionale din secolul al XX-lea, au constituit factori de stres pentru mulţi indivizi. Mediul competiţional, concurenţa, adâncirea diferenţelor economice dintre categoriile sociale, insecuritatea economică, şomajul, pauperizarea sunt factori de stres importanţi care fac ca adaptare persoanelor la situaţii dificile cu care se confruntă să scadă. Acestor factori li se adaugă: apariţia noilor boli SIDA, abuzul de alcool, de droguri, dependenţa puternică de substanţe, au sporit considerabil stresul şi tensiunea anumitor indivizi. Pe acest fundal a crescut conflictualitatea, stresul în cuplu şi familie. Suferinţa, frustrarea, furia, disperarea, pierderea sau moartea sunt cu greu contrabalansate de speranţă, bucurie, optimism. Un eveniment important care a contribuit la înţelegerea traumei psihologice a fost războiul din Vietnam, mulţi dintre supravieţuitori au dezvoltat tulburări psihopatologice. Studiul corelaţiei dintre experienţa traumatică a războiului şi/sau procesul elaborării traumei, a condus la descrierea sindromului de stres posttraumatic. Unele catastrofe naturale, mişcări sociale de tipul grevelor, atentatelor teroriste, luările de ostatici au contribuit la impulsionarea dezvoltării domeniului psihotraumatologiei. O perioadă de timp, psihotrauma a fost tratată ca ruda săracă a psihopatologiei. În limbajul cotidian nu se face o clară distincţie între noţiunea de traumă ca rană sufletească şi cea de stres. Între noţiunea de rană somatică şi rană sufletească, analogia aceasta la nivelul simţului comun este sugerată de metaforele de tipul: „cuvintele lui m-au rănit“, „m-au pus la pământ“. Indivizii interpretează suferinţele sufleteşti, prin analogie, prin traumele corporale. „Timpul vindecă toate rănile“ a pornit de la rana somatică dar s-a extins şi la cea sufletească. Cuvântul „traumă“ din - gr. trauma- înseamnă rană, leziune corporală. Psihanaliza a reluat şi dezvoltat trei semnificaţii ale conceptelor de traumă sau traumatism, cea a unui şoc violent, cea a unei pătrunderi, intruziuni şi cea a consecinţelor întregului organism. Trauma psihică presupune un eveniment din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea sa, prin incapacitatea subiectului de a-i răspunde adecvat şi prin tulburările patogene pe care le provoacă. Dicţionarul de psihologie Larousse defineşte trauma ca fiind „ un eveniment suferit de un subiect care din această cauză are o foarte puternică reacţie afectivă, emoţională ce-i pune în joc echilibrul psihic şi duce adesea la o decompensare de tip psihotic sau nevrotic sau la diverse somatizări”. Traumatismul psihic vine cu un aflux excesiv de excitanţi, de stimuli, în raport cu toleranţa subiectului şi capacitate lui de a răspunde. Sindroamele psihotraumatologiei sunt adesea înţelese ca reacţii la situaţii normale, extrem de dureroase, ieşite din comun. Traumele psihice au desfăşurare în timp care se manifestă în fazele situaţiei, reacţiei şi procesului traumatic. Acestea trebuie cercetate în dependenţa lor reciprocă, situaţia în raport cu trăirea şi comportamentul persoanei, reacţia în raport cu analiza situaţiei, procesul traumatic în raport cu cercetarea şi cunoaşterea situaţiei. Fischer şi Riedesser definesc psihotraumatologia ca fiind „studiul sistematic al traumelor sau traumatismelor psihice sub aspectul condiţiilor de apariţie a modului de desfăşurare şi a consecinţelor pe termen mai scurt sau mai lung“. În istoria psihotraumatologiei, Freud semnalează teoria seducţiei, afirmând viaţa fantasmatică

252

Stresul posttraumatic

şi sexuală proprie indivizilor care este tulburată prin sexualizarea activă în cadrul abuzului patogen. Înstrăinarea sau inhibarea spontaneităţii copilului de către adult este un factor de influenţare a traumei copilului. Freud nu a bagatelizat rolul abuzului ci a pregătit rolul abuzului sexual asupra copilului. Psihanalistul a asociat trauma psihică prin analogie cu trauma corporală. Numim traumatică o experienţă care aduce în viaţa psihică într-un interval de timp scurt o asemenea creştere a excitaţiei încât descărcarea ei în activitatea normală şi obişnuită rezultând tulburări energetice durabile. În concepţia sa despre traumă, Freud utilizează noţunea de retroacţiune. Copiii devin conştienţi de încărcătura socială a situaţiilor numai în pubertate. Situaţiile anterioare încep să fie reevaluate din perspectiva fantasmelor sexuale ale unui adolescent. Trauma, susţine Freud, devine unul din factorii cauzali ai nevrozei. În terapie, reamintirea unor evenimente traumatice din istoria individului generată de un asemenea impuls incontrolabil poate da naştere retrăirii unui mai intens sentiment de vinovăţie. Freud susţine că trauma funcţionează ca element declanşator care dezvăluie o structură nevrotică preexistentă. Trauma contribuie substanţial la precizarea conţinutului simptomului. Abram Kardiner prezintă conceptul de personalitate de bază specifică unui grup mare, nevrozele traumatice ale războiului, 1941, ca urmare a experienţei sale de clinician cu soldaţii americani care au luptat în al doilea război mondial. El a examinat manifestări care însoţeau simptomul traumatic - nevroza- indicatori ai trăirii traumatice: 1. îngustarea eului; 2. epuizarea resurselor energetice; 3. dezorganizare (disociere, destrucurare); Winnicott, psihanalist, psihiatru infantil afirmă că dezvoltarea timpurie infantilă continuă netulburată doar atunci când copilul evoluează într-un mediu care-i completează atât de bine nevoile, încât el poate renunţa treptat la iluzia atotputerniciei infantile. Aceasta rămâne baza pentru construirea eului şi a sentimentului autoeficienţei. Frustrările premature şi intervenţiile abuzive duc la o minitraumatizare care produce o deziluzie prematură, la un sine fals, la sentimente de înstrăinare şi de gol interior. J. Bowlby a studiat trauma de privare produsă de pierderea timpurie a părinţilor, de experienţele schimbătoare, de despărţirile în teoria ataşamentului. H. Selye (1984) a introdus conceptul de sindrom general de adaptare – ansamblul reacţiilor al organismului prin care acesta se apără de agenţii stresanţi, de la o infecţie microbiană până la sindromul general de adaptare. Astfel se produce o reacţie de alarmă- tahicardie, producerea continuă de neurotransmiţători, corticoizi, urmează stadiul de rezistenţă în cadrul căruia reacţiile de apărare şi adaptare se intensifică. Dacă factorul stresant încetează se revine la echilibrul iniţial, dacă persistă foarte mult se poate ajunge în al treilea stadiu, de epuizare, de incapacitate a individului de a se apăra. În acest caz au loc modificări metabolice care produc diferite boli ale adaptării, hipertensiune, ulcer. O perspectivă psihologică asupra stadiilor sau secvenţelor procesului adaptării sau inadaptării este prezentat de Jean Starobinski: Mediul ------------------------------------------ Individ Acţiune agresivă --------------- Apărare endogenă --------------- Proces adaptativ Situaţii traumatice ------- Reacţie afectivă exagerată ------- Proces patologic dezadaptativ Noi nu reacţionăm la stimuli, ci la semnificaţia stimulului. Nu situaţia este decisivă, ci modul în care aceasta este trăită. M. Horowitz a publicat o lucrare intitulată „Stress Response Syndromes”, în care a conturat ideea stresului posttraumatic, forma în care sindromul a fost

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

253

pus în DSM IV (1994). În 1990, Donovan şi Mc Intyre au scris o lucrare, „Vindecarea copilului rănit”, o abordare în contextul dezvoltării, aceştia fiind consideraţi părinţii conceptului de psihotraumatologie. Lazarus argumenta importanţa strategiilor de coping centrate pe cogniţie, pe emoţie şi a consecinţelor în plan comportamental. Fisher şi Riedesser au mers mai departe, insistând asupra utilizării conceptului de psihotraumatologie şi nu doar traumatologie care în lumea medicală vizează leziunile somatice. Cei doi au înfiinţat în 1921 la Freiburg, primul institut pentru traumatologie. „Dat fiind că Selye a ales ca poli ai modelului său pe de o parte un „stimul”, stresorul, şi pe de altă parte o „reacţie”, reacţia de stres, cercetarea stresului, mai ales în psihologia şi medicina nord- americană, a fost mult timp continuată după modelul behaviorist stimul- reacţie.” ( Peter Riedesser, Gottfried Fisher, Tratat de psihotraumatologie, pag.45). Stresorul, ca stimul, „produce” în mod nemijlocit reacţia de stres şi în final maladia, o simplificare faţă de o înţelegere ecologică a relaţiei subiect – obiect, care poate că stimulează analiza factorilor de mediu, acesta fiind aspectul care este valoros pentru cercetarea traumei al modelului, însă acordă prea puţină atenţie subtilei interacţiuni a subiectului şi obiectului în trăirea stresului şi a traumei. „Abordarea stres şi coping” este, pe lângă psihanaliză, unul dintre curentele care vor conflua spre psihotraumatologie. Este fascinantă observaţia că nişte direcţii de cercetare care au puncte de plecare total diferite şi diverse sisteme de concepte ajung să se concentreze din ce în ce mai mult pe interacţiunea dintre individ şi mediu, de îndată ce ele se ocupă cu fenomenele traumatizării. Astfel, descrierea fenomenologică şi cercetarea ştiinţifică, din ce în ce mai exacte, ale relaţiei umane cu mediul în aspectele sale subiective şi obiective, ar trebui să formeze baza epistemologică a psihotraumatologiei. Bibliografie: 1. Robert Atkinson, 2006, Povestea vieţii, interviul, Iaşi, Editura Polirom. 2. Gavin Andrews, Mark Creamer, Roco Crino, Andrew Page, 2007, Psihoterapia tulburărilor anxioase, Iaşi, Editura Polirom. 3. Areed Barabasz, John G. Watkins, 2011, Tehnici de hipnoterapie, Iaşi, Editura Polirom. 4. Cyrulnik B., 2006, O minunată nefericire, Elena Francisc Publishing, Bucureşti 5. Dafinoiu Ion, Jeno-Laszlo Varga, 2005, Psihoterapii scurte, Iaşi, Editura Polirom. 6. Dafinoiu Ion, 2007, Elemente de Psihoterapie integrativă, Editura Polirom, Iaşi 7. Dafinoiu Ion, J.L. Varga, 2007, Hipnoza clinică, Iaşi, Editura Polirom. 8. Dumitraşcu Nicolae, 2004, Tehnicile proiective în evaluarea personalităţii, Bucureşti, Editura Trei. 9. Fontaine Ovide, Philippe Fontaine, 2008, Ghid clinic de terapie comportamentală şi cognitivă, Editura Polirom, Iaşi 10. Hawkins Peter, 2009, Hipnoza şi stresul, Editura Polirom, Iaşi 11. Holdevici Irina, 2010, Hipnoza clinică, Editura Trei, Bucureşti 12. Mitrofan Iolanda, 2001, Psihopatologia, psihoterapia şi consilierea copilului, Editura Sper, Bucureşti 13. Muntean Ana, Munteanu Anca, 2011, Violenţă, traumă, rezilienţă, Editura Polirom, Iaşi 14. Riedesser Peter, Gottfried Fischer, 2007, Tratat de psihotraumatologie, Editura Trei, Bucureşti 15. Ruppert Franz, 2012, Traumă, ataşament, constelaţii familiale, Editura Trei, Bucureşti

254

Diamantul intre istorie şi civilizaţie

DIAMANTUL INTRE ISTORIE ŞI CIVILIZAŢIE Profesor Ioana ŢEPEŞ Doar când pronunți cuvântul „diamant”, sufletul oricărui iubitor de frumos începe să vibreze şi gândul te duce spre acea piatră preţioasă pe care nu oricine are privilegiul să o vadă sau să o aibă. Reprezentantele „sexului frumos” visează încă din adolescenţă la acel „inel de logodnă” a cărui frumuseţe să sporească prin aplicarea acestei pietre preţioase. Alteori viaţa îţi oferă şansa să treci pe lângă vitrinele unor luxoase magazine de bijuterii, să te opreşti pentru câteva clipe să-ţi „clăteşti ochii” cu atâta frumuseţe pentru ca apoi, îndreptândute spre ieşire un oftat uşor începe să se desprindă de suflet şi să se piardă în văzduh purtând cu el o dorinţă, un vis neîmplinit. Puţini ştiu, probabil că el este alături de grafit una din cele două forme alotropice sub care se găseşte carbonul în natură. Etimologic vorbind denumirea de diamant provine din limba greacă „adamas” și se traduce prin: de neînvins, indestructibil. În latina clasică Plinius atribuie o denumire asemănătoare safirului. Denumirea diamantului era bine cunoscută în antichitate. În India se numea irra, iar în sanscrită i se spunea vajira, cuvânt ce definea tot ceea ce era dur. Arabii îi spuneau „al-mas”, adică „cel mai dur”, de unde vine și denumirea slavă de almaz (diamant). Iată câteva repere din istoria diamantului: 1. 800 î.Hr. - descoperirea primelor diamante. 2. 320-296 î.Hr. - Cea mai veche mărturie scrisă asupra diamantului ce face parte dintr-o însemnare budistă, numită „Anguttara Nikaya” ( un fel de cod al impozitelor asupra pietrelor prețioase). Cam tot în această perioadă diamantul este cunoscut și de greci, de la care ne-a rămas o statuetă de bronz care are, încrustate, în chip de ochi, două diamante neșlefuite, obiectul putând fi admirat astăzi în vitrina de la British Museum din Londra. În această perioadă diamantele erau folosite ca și talismane. 3. 327 î.Hr. – Alexandru Macedon aduce primele diamante în Europa din India. 4. 1074 – Este anul în care apar primele exemplare de bijuterii cu diamante, pe coroana reginei ungare. 5. 1456 - Lodewyk van Berken, un tăietor de diamante din Anvers, creează primul diamant tăiat în fațete. 6. 1477- Maximilian de Austria face cadou un inel cu un diamant Mariei de Borgogna, începând astfel tradiția inelului de logodnă. 7. 1642 – reapare în Europa diamantul Hope, adus de un negustor francez, Jean-Baptiste Tavernier. 8. 1726 - Diamantul este descoperit în Brazilia, ce devine principalul producător de diamante din lume.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

255

9. 1797 - Chimistul englez Smithson Tennant descoperă că diamantul este format din carbon, “arzând” un diamant într-un mediu de oxigen și găsind apoi, doar dioxid de carbon. 10. 1867 - Depozite de diamant sunt descoperite la Kimberly în Africa de Sud. 11. 26 ianuarie 1905 - Se descoperă în Africa de Sud cel mai mare diamant din lume, Cullinan. În stare brută cântărea 3.025 carate. 12. 1958 - diamantul Hope este donat Institutului Smithsonian din Washington de către Harry Winston. Valoarea actuală a acestui diamant, considerat ca fiind un purtător de ghinion, este estimată în jurul cifrei de 250 milioane de dolari. 13. 1958 - Diamantul se descoperă în Siberia. 14. 1967 - Diamantul Darya-i-Nur, un diamant de culoare roșie ce cântărea între 175195 carate este purtat de ultimul șah al Iranului la încoronarea sa. 15. 1990 - Numeroase depozite de diamant sunt descoperite în nord-vestul Canadei. 16. mai 2000 - După o serie de reuniuni interguvernamentale, guvernul din Africa de Sud creează „Kimberley Process” pentru a discuta problema „diamantelor de conflict”( numite și “diamante de sânge”) 5 iulie 2000 - Consiliul de Siguranță al Națiunilor Unite votează pentru a impune un control riguros al comerțului cu diamante provenite din Sierra Leone, cu scopul de a reduce utilizarea diamantelor în susținerea războaielor din zonă. Masa diamantului este exprimată în carate, un carat corespunzând cu 0,200 grame. Greutatea în carate definește mărimea unui diamant. Termenul „carat” provine din greaca veche unde „keration” era denumirea sâmburilor de roscovă, folosiți în trecut ca și greutăți etalon pentru cântărirea în balanțe a diferitelor mărfuri de greutăți relativ mici, inclusiv metalele prețioase. Aceste semințe au rara proprietate de a avea toate aceeași greutate și dimensiune. La începutul anilor 1900 „caratul” este standardizat ca unitate de măsură internațională pentru diamante, echivalând cu 1/5 dintr-un gram, sau 0,20 grame. Caratul are ca subdiviziune „punctele”. Astfel 1 carat este format din 100 de puncte. În 1911 România adoptă această unitate de măsură. Diamantul, incolor şi străveziu, când este pur, cristalizează în sistemul cubic. Densitatea este 3,51 g/cm3. Indicele de refracţie, neobişnuit de mare, dă naştere jocului de lumină specific al acestei pietre preţioase. Diamantul este rău conductor de căldură şi electricitate. Pentru că este compus dintr-un singur element, diamantul este cea mai pură dintre pietrele preţioase. Diamantul nu este doar „cel mai bun prieten al femeilor” ci si al bijutierilor. Frumuseţea şi raritatea sa sunt legendare. Este de obicei incolor dar sunt întâlnite şi variante absolut fantastice de diamante galbene, albastre, violet, verde, roz, negre sau cu nuanţe albăstrui (celebrul „bleublanc”). Diamantul este una dintre cele mai dure substanţe cunoscute şi din această cauză de neînlocuit pentru fabricarea de scule destinate pentru a tăia, găuri sau lustrui materiale foarte dure. El însuşi nu poate fi lustruit decât cu propria sa pulbere. Pe de altă parte diamantul este casant. El poate fi pulverizat într-un mojar de oţel. Din păcate există foarte puţine depozite de diamante pe Pământ, cele bogate fiind şi mai puţine. Unul dintre ele se află în Africa de Sud şi încă oferă până la 90 % din producţia mondială de diamante. În Rusia s-a descoperit în Iakutia o regiune întinsă conţinând diamante şi acum acestea se obţin la scară industrială. Formarea diamantelor naturale necesită condiţii extraordinare, şi anume temperaturi şi presiuni uriaşe. Diamantele s-au născut în straturile cele mai adânci ale scoarţei terestre. În anumite locuri straturile cu diamante se topesc şi apoi ies la suprafaţă şi „îngheaţă”, dar aceasta

256

Diamantul intre istorie şi civilizaţie

se întâmplă foarte rar. La diamant putem vorbi despre o structură cristalină. Fiecare atom de carbon dezvoltă 4 valenţe identice, dirijate uniform în spaţiu după schema tetraedrica. Unghiul dintre 2 valenţe este de 109° 28’. Prin cele 4 valenţe ale sale, fiecare atom de carbon este legat covalent de alţi 4 atomi C, formând astfel o reţea tridimensională infinită. Întreg cristalul constituie de fapt o singură moleculă, distanţele interatomice fiind de 1,54 A0. Structura cristalină a diamantului dă socoteală de toate proprietăţile acestei substanţe. Temperatura înaltă de vaporizare, aproape 4000° şi lipsa unei faze lichide se explică prin faptul că, la trecerea din starea cristalină în starea de vapori trebuie rupte covalenţe. La temperatura înaltă la care are loc vaporizarea, vaporii de carbon sunt compuşi din atomi liberi. În cristalul de diamant, atomii sunt menţinuţi în poziţiile lor de echilibru prin forţe mult mai puternice decât în metale sau în cristalele ionice. Proprietăţile optice ale diamantului sunt de asemenea în concordanţă cu structura sa cristalină. Transparenţa totală (lipsa de absorbţie) faţă de lumina vizibilă şi ultravioletă dovedeşte că electronii legăturilor C-C din diamant nu pot fi excitaţi de frecvenţele acestor radiaţii electromagnetice. Diamantul este mult mai puţin reactiv decât cărbunele negru şi chiar decât grafitul. El se aprinde, în oxigen molecular, doar la 800°C. Prin încălzire îndelungată la 1500°, în absenţa oxigenului, diamantul se transformă în grafit. Diamantul se găseşte în mai multe forme: 1. Rotund Tăietura rotundă briliant este de departe cea mai cunoscută și cea mai căutată formă de diamant disponibilă astăzi. De aproape 100 de ani, tăietorii au folosit teorii avansate asupra comportamentului luminii și calcule matematice complicate pentru a optimiza efectul de foc şi de strălucire într-un diamant rotund. Tăietura briliant a fost concepută ca o tăietură ideală, ce maximizează dispersia naturală a unei pietre prețioase, curbând razele de lumină către centrul acesteia, și reflectându-le apoi în exterior, pentru a produce „focul” şi strălucirea. 2. Princess Aceasta este cea mai populară formă cu margini drepte. Strălucirea ei frumoasă și tăietura unică fac ca această piatră să fie favorită pentru inelele de logodna. Tăietura Prințesă are colțuri ascuțite și formă tradițională pătrată. Când alegeți culoarea pentru un diamant cu margini drepte, țineți cont de faptul că, deși prețul pentru un diamant Prințesă poate fi excepțional, culoarea poate fi ușor vizibilă în colțurile pietrei. De asemenea, forma diamantelor cu tăietură Prințesă variază de la pătrat la dreptunghi. 3. Oval Un diamant Oval are o strălucire frumoasă, similară cu cea a unui diamant Rotund. Diamantele Ovale sunt, de asemenea, foarte îndrăgite, pentru că lungimea lor poate accentua degetele lungi și subțiri. O problemă interesantă este cea care se referă la diamantele artificiale. Începând cu anul 1955 se fabrică industrial diamante sintetice prin încălzirea grafitului la circa 3000 C şi 125.000 atmosfere. Viteza transformării este mărită prin mici adaosuri de crom, fier sau potasiu. Se obţin astfel diamante negre de 0,02 -0,05 g, care se utilizează pentru corpuri industriale. Un procedeu mai recent, promiţător pentru obţinerea diamantelor se bazează pe un principiu

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

257

diferit. Se trece metan, la o presiune mai joasă decât cea atmosferică, peste pulberea de diamant cu dimensiunea de 1 micron, încălzită la 1000 C. Micile cristale de diamant servesc ca centre de cristalizare . O parte din carbonul rezultat prin descompunerea metanului, se depune pe suprafaţa acestor cristale a căror reţea se extinde, astfel în spaţiu: o altă parte din carbon se depune ca grafit, care prin anumite procedee se îndepărtează. Bibliografie: 1. S. Barnard (2000), The diamond formula: diamond synthesis-a gemological perspective (Perspectiva gemologică asupra sintezei diamantelor), (tn). Butterworth-Heinemann; 2. Michael O’Donoghue (2006), Gems: their sources, descriptions and identification(Pietrele prețioase: proveniența, descrierea și identificarea lor), (tn). Butterworth-Heinemann; 3. K. E. Spear and J. P. Dismukes (1994), Synthetic diamond (Diamantele sintetice), (tn), Wiley-IEEE; 4. Christoph Wild, Diamond Properties and useful Formula,Diamond Booklet (2008);

258

România mai puțin ştiută

ROMÂNIA MAI PUȚIN ŞTIUTĂ Profesor Magdalena URSUŢ Nu e nevoie să străbaţi mii de kilometri şi să scoţi din buzunar mii de euro pentru o vacanţă de vis. România are suficiente locuri care merită a fi vizitate ori unde te poţi relaxa în timpul concediului. Deseori ne întrebăm cum ar fi să ne întoarcem în trecut la momentele copilăriei, când micile bucurii ne umpleau viața. Departe de era tehnologiei, de computer, de tablete sau de vreun mobil. Am putea oare să ne petrecem vacanța acum, măcar pentru câteva ore, fără o conexiune la internet, aproape de locuri și lucruri simple care până mai ieri păreau normale și firești? Plecând de la gândurile, trăirile şi dorinţele personale m-am gândit să vă prezint o serie de obiective turistice din România, mai puțin ştiute pe care să le poţi vizita într-un weekend. Cascada Bigăr, monument al naturii, este una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din lume, ce impresionează prin forma sa. Rezervația naturală a fost înființată în anul 1982, se întinde pe o suprafață de 176,60 hectare și este inclusă în Parcul Național Cheile Nerei - Beușnița. Rezervația reprezintă o zonă colinară, cu izvoare, chei, abrupturi calcaroase, văi, lapiezuri, doline, ponoare, peșteri şi avene, cu o faună și o floră (nuc comun, alun turcesc, ghimpe, bujor bănățean) specifice grupării montane a Munților Banatului. Cascada este formată de un izvor de apă subterană care se scurge pe un perete calcaros, de forma unui con, înalt de aproximativ 7-8 metri, acoperit integral de mușchi. Izbucul Bigăr este un izvor puternic, alimentat de un curs de apă subteran ce străbate peștera cu același nume din Munții Aninei. După circa 200 m, apa izvorului se varsă în râul Miniș de pe un prag stâncos, formând o cascadă de tuf calcaros, ce poată numele de Cascada Bigăr. Cascada Bigăr a devenit foarte cunoscută după ce, în 2013, a fost declarată drept cea mai frumoasă cascadă din lume, de către site-ul american „The World Geography” care a plasat-o pe primul loc într-un top al celor mai impresionante cascade din lume. Anterior, în 2010, “National Geographic Traveler”, un ghid turistic internațional, făcea pentru prima dată prezentarea acestei cascade în presa turistică de specialitate. Alături de Cascada Beușnița și Lacul Ochiul Beiului, Cascada Bigăr creează un cadru de poveste. Rezervaţia naturală Focul Viu este situată în inima satului Andreiaşu de Jos, pe o suprafaţă de aproape 40 de hectare, la 430 de metri altitudine, pe versantul drept al Văii Milcovului în Subcarpaţii Vrancei. Este considerat a fi cel mai extins câmp de „focuri vii” din ţară, atât ca întindere, cât şi ca debit de metan, respectiv 50 de tone pe an. Numai prin 6 dintre orificiile analizate s-a stabilit că sunt emanate anual aproximativ 24 de tone de gaz metan. Pe lângă metan, din sol mai ies şi alte gaze precum dioxidul de carbon, azotul şi heliul. Nu se cunoaşte o dată de atestare a acestui fenomen. Se spune doar că este foarte vechi încât ar fi rezultatul unei erupţii vulcanice. Spectacolul focurilor vii este magnific, mai ales în timpul nopţii. Flăcările ce ies în mod misterios din pământ pot fi interpretate şi ca un semn de avertizare în caz de seism, spun

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

259

localnicii. Ei sunt primii care află când se va cutremura pământul. Flacăra are până la 45-50 cm înălţime, Din 1973, zona ce se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 400 de metri pătraţi în judeţul Vrancea a fost declarată rezervaţie geologică. Această emanație de gaze care are loc în permanenţă este legată de zona de fracturi CaşinBisoca, care facilitează ieşirea la zi a gazelor legate de acumulările de hidrocarburi din subsol. Ciudatele pâlpâiri ale focurilor nestinse ce ţâşnesc din pământ sunt legate de numele unor comori de aur ascunse prin aceste locuri. Dar nu este vorba despre aurul galben al banilor, ci este aurul negru, ţiţeiul. Locurile de ieşire a hidrocarburilor nu sunt fixe, ci se schimbă pe măsură ce se obturează unele orificii sau se deschid altele. Dacă se încearcă stingerea flăcărilor, ele se reaprind în acelaşi loc sau alături. Tunleul Iubirii din Caraş Severin, o fostă cale ferată deschisă în 1908, aminteşte de „Pasajul Îndrăgostiților” din Ucraina şi merită vizitat indiferent de anotimp. Se află pe fosta rută de cale ferată Caransebeş – Băuțar şi puțini români ştiu să ajungă la el. Această minune naturală se află cam la jumatatea distanței dintre localitățile Obreja şi Glimboca. Fiecare țară din Uniunea Europeană are un loc magic, necunoscut chiar şi pentru proprii locuitori. Pe acest principiu a mers Parlamentul European care a publicat recent în cadrul proiectului „Rediscover Europe” o listă cu 28 de locuri din Europa de care puțini turişti străni au auzit. Mai mult, locurile sunt neştiute chiar şi de locuitorii țării respective.Pe locul 19 se află un loc misterios până şi pentru români: Tunelul iubirii din Caraş-Severin. O boltă de copaci lăsată să crească în voie face din acest loc un peisaj unic în România. Cazanele Dunarii reprezintă un loc în care o să-ți dorești mereu să revii. Aici poți găsi tot ceea ce îți poți dori de la natură: munte, pădure, apă, toate trei la un loc. Natura este încântătoare, oferindu-vă posibilitatea de a o explora atât de pe apă, cât și de pe uscat. Cazanele Dunarii sunt un sector din defileul Dunării la trecerea prin Munții Carpați. Au o lungime de circa 9 km. În unele locuri Dunărea se îngustează până la 230 m, îngreunând navigația. Fluviul este mărginit de pereți verticali, stâncoși. Adâncimea maximă este de circa 75 m. În sectorul Cazanelor, viteza de scurgere a apei depășește 5 m/s. Cazanele Mari au o lungime de aproximativ 4 km, încadrându-se între masivele Ciucarul Mare (pe teritoriul României) și Veliki Strbac (Serbia). La baza peretelui de calcar ce flanchează această porțiune a Cazanelor Mari există două cavități: peșterile Gura Ponicovei și Veterani. Cazanele Mici se întind pe o lungime de aproximativ 3 km, fiind poziționate între masivele Ciucarul Mic (România) și Mali Strbac (Serbia) Cazanele Dunării și masivele Ciucarul Mare / Ciucarul Mic fac parte din Parcul Natural Porțile de Fier. Aproape de golful Mraconia, se poate observa, săpat in stâncă, chipul lui Decebal, având ca dimensiuni 55 m nălțime și 25 m lățime. Râpa Roşie, cetatea fabuloasă sculptată de ape într-un deal, este declarată monument al naturii încă din 1950. Râpa Roşie este o rezervaţie geologică şi botanică, întinsă pe o suprafaţă de 10 hectare, şi reprezintă nu doar unul dintre punctele de interes turistic major ale judeţului Alba,

260

România mai puțin ştiută

ci unul dintre cele mai remarcabile monumente naturale din România şi o raritate europeană. La doar câţiva kilometri de oraşul Sebeş, spre satul Daia Română, se ridică din pământ o enormă alcătuire de piatră, cu forme bizare. Trandafirie în lumina tare a soarelui de la miezul zilei, capătă la asfinţit o caldă nuanţă de roşu-cărămiziu intens, care i-a adus şi numele: Râpa Roşie. Înălţimea pereţilor de piatră brăzdaţi de coloane depăşeşte pe alocuri, 100 de metri, iar întreaga alcătuire se întinde pe o lungime de peste 800 de metri. Ceea ce mai este important la Râpa Roşie este faptul că aici se află unele dintre cele mai mari peşteri din lume dezvoltate n pământ, dintre care cea mai mare are 25 m dezvoltare şi 4,5 m denivelare. Făuritoarea acestui straniu edificiu natural din piatră este apa. Ea a săpat, în feluritele roci, marne, argile, gresii, coloane şi piramide, şanţuri, tuneluri şi văgăuni – o bogăţie de forme care fac din Râpa Roşie o privelişte rară, la fel de spectaculoasă ca Marele Canion al Americii de Nord (de care aminteşte prin culoarea intensă). Râpa Roşie este o formaţiune de tip „badlands”, spun geologii, care aşa numesc aceste structuri rezultate prin eroziune – un microrelief de piramide şi turnuri, separate prin ravene. Podul lui Dumnezeu, unicul pod natural circulat din România şi al doilea ca mărime din Europa este situat în localitatea Ponoarele. Are o lungime de 30 metri, 13 metri lățime, 22 metri înălțime şi 4 m grosime. Drumul care traversează acest pod este DJ 670, ce leagă Târgul Jiu de Drobeta Turnu Severin. Podul lui Dumnezeu s-a format prin surparea tavanului unei peşteri. Este inclus în categoria monumentelor naturale foarte rare. Acțiunea apei, fenomenul de îngheț-dezgheţ, eroziunea provocată de vânt, precum şi circulația maşinilor sunt câțiva factori care au dus la degradarea podului. În dreapta şi stânga podului se găsesc două lacuri carstice, Zătonul Mare, cel mai mare din țară şi Zătonul Mic. Primul, deşi are o adâncime maximă de 20 de metri şi o suprafaţă de aproape 2 kilometri pătraţi, pe timp de secetă seacă, fiind înghițit de sorbul Peşterii Bulba, ale cărei galerii se întind pe aproape toată suprafața comunei Ponoarele. Despre Zătonul Mic se spune că e fără fund, pentru că nici un scufundător nu a reuşit să-l atingă, dar el, de fapt, este tot o prelungire a Peşterii Bulba. Rezervaţia geologică Bazaltele de la Racoş este situată în vestul Munţilor Perşani, în localitatea Racoşul de Jos, pe partea dreaptă a Văii Oltului, judetul Braşov. Bazaltele de la Racoş reprezintă ultimele faze de erupţie manifestate pe teritoriul ţării noastre în Cuaternarul inferior. Coloanele de bazalt au o înălţime cuprinsă între 10 şi 15 metri şi s-au format ca urmare a răcirii rapide a lavei vulcanice. În anul 1962, complexul coloanelor a fost

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

261

declarat rezervaţie naturală de tip geologic, având o suprafaţă totală de 2.5 hectare. Bazaltele de la Racoş provin dintr-un centru de erupţie local suprapus unei fracturi longitudinale din care au mai provenit bazaltele de Călimani (Topliţa) şi cele de la sud de Dunăre, din Bulgaria. În dreptul carierei se află o luncă lungă de 200-400 metri lăţime. Procesele de versant au extindere mare pe partea dreaptă a Oltului, fapt favorizat de despăduriri şi de exploatările şi drumurile de acces către acestea, intensificându-se astfel eroziunea. Coloanele de bazalt au ieşit la iveală după exploatarea îndelungată a bazaltului pentru pavele şi criblură. Prin frumuseţea şi dimensiunea lor, coloanele reprezintă un punct de interes turistic în zonă. Morile de apă de la Rudaria sunt singurul complex mulinologic din sudul Europei. Situată în județul Caraş-Severin, pe Valea Almăjului, localitatea Rudaria are peste 22 de mori de apă, presărate de-a lungul râului cu acelaşi nume. Morile au fost prima oară consemnate oficial în 1722, dar folosirea acestor sisteme primare de măcinare datează încă din secolele 2-3. Localnicii şi-au creat un program de folosire a morilor: fiecare moară este luată în îngrijire de 15-20 de familii, care o folosesc pentru a-şi măcina cerealele. Peisajul în care aceste mori se încadrează perfect îți taie respirația. Peştera Vântului este cea mai mare peşteră din România, cu o lungime totală de 52 de kilometri. Se află în Munţii Pădurea Craiului, în vecinătatea localităţii Şuncuiuş, însă doar o mică parte din ea este accesibilă turiştilor. A fost descoperită în anul 1957, iar numele i se datorează curenţilor puternici de aer care se simt mai ales la intrare. Peştera este alcătuită din 3 etaje formate din galerii, săli şi hornuri de dimensiuni şi forme diferite, cu toate tipurile de speleoteme: stalactite, stalagmite, coloane, scurgeri parietale, cristale, gips. Galeriile s-au dezvoltat pe patru nivele, cel inferior fiind cel mai activ. Majoritatea sălilor s-au format prin unirea a două falii sau printr-o prăbuşire a zonei faliilor. Cele mai impozante săli sunt: Sala Titanilor, Sala Mare, Amfiteatrul, Sala Neagra, Sala Ascunsă. Aproximativ 4.500 km2 din suprafața României este ocupată de calcare, dar țara noastră se poate mândri cu un carst bogat și foarte multe peșteri. Până acum, în România, au fost descoperite și inventariate peste 12.000 de peșteri, dar potențialul este mai mare. Acest fapt situează România pe locul 2 în Europa drept ţara cu cele mai multe peşteri. Bibliografie: 1. Rezervaţii naturale geologice din România, M. Bleahu, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1976 2. Cazanele Dunarii, F.Andreescu, Ed. Ad Libri 3. Cheile Nerei – Superlative montane, M. Terchilă, Editura Waldpress 4. Pesteri din Romania -M.Serban, I.Viehmann, Dan Coman, Ed. Meridiane, 1961 5. www.voceatransilvaniei.ro. 6. https://ro.wikipedia.org/wiki/ 7. www.turistcenter.ro/ 8. www.descopera.ro

262

Succesul actului de instruire în funcţie de metodele abordate

SUCCESUL ACTULUI DE INSTRUIRE ÎN FUNCŢIE DE METODELE ABORDATE Profesor Gianina HRENIUC „Orice metodă pedagogică rezultă din întâlnirea mai multor factori şi, din acest punct de vedere, educaţia va rămâne mereu o artă: arta de a adapta, la o situaţie precisă, indicaţiile generale date de cărţile de metodologie.” Gaston Mialaret În volumul de meditaţii filosofice Pietre pentru templu meu, 1919 Lucian Blaga afirma: „Ce teorie a cunoaşterii adopţi este un pas de o importanţă enormă pentru viaţa spirituală, căci teoria cunoaşterii nu este o simplă teorie între multe altele, ci începutul strălucit şi dezastruos al unei adânci sau mărginite concepţii despre lume”.1 Parafrazându-l pe Lucian Blaga putem spune că indiferent de metodele moderne, tehnicile, instrumentele, pe care le folosim în interiorul actului de instruire, singurul ţel este descoperirea şi îndrumarea elevului care va avea întotdeauna de câştigat prin intermediul actului comunicaţional. Întregul act de instruire se constituie într-un dialog comunicaţional structurat pe schimburi de replici între profesor, doi sau mai mulţi elevi care îşi vor schimba rolurile în cursul vorbirii, devenind pe rând emiţători sau receptori. Pentru a se identifica în aceste roluri recurg, de cele mai multe ori, la imaginaţia elevilor şi îi încurajez să realizeze diverse structuri dialogate sau să analizeze textul, aşa cum se observă în următoarele exemple: I. Cadru de gândire, de predare şi învăţare comun Este o modalitate prin care este dezvoltată capacitatea de analiză critică, se urmăreşte sensul şi reflecţia critică. Când elevii aplică acest cadru la propria lor gândire şi învăţare, în situaţii de învăţare independente, ei pot adăuga informaţii noi la ceea ce ştiu deja. Pot să se implice în mod activ comunicând, dar şi să reflecteze la ceea ce au achiziţionat. Această metodă este un procedeu prin care profesorul îi îndrumă pe elevi spre înţelegere. Cadrul este construit pornind de la premisa că ceea ce ştim este determinantul principal pentru ceea ce putem învăţa: 1. Evocarea ( discuţia premergătoare ) a. Care este subiectul ? ( Identificaţi-l !) b. Ce ştiţi deja despre el ? Scrieţi pe tablă ! c. Ce vreţi să aflaţi despre el ? d. De ce este important să aflăm aceste lucruri ? Este un moment în care copiii notează ceea ce ştiu sau au impresia că ştiu cu privire la tema scrisă pe tablă. Toate părerile, opiniile, cuvintele sunt notate pe tablă prin intermediul unor metode precum cea a ciorchinelui sau Ştiu/Vreau să ştiu/Am învăţat. În calitate de profesor trebuie să vorbesc cât mai puţin şi să-i las pe elevi să se exprime, rolul meu fiind doar de a-i îndruma, de a-i asculta cu atenţie şi antrena în a susţine cât mai multe activităţi, deoarece învăţarea trebuie să fie să fie un proces activ şi nu unul pasiv. Tema propusă pentru această metodă este: Lucian Blaga , filosoful-poet. Se notează, cu 1 Blaga, Lucian, Zări şi etape, Bucureşti, Editura Minerva, 1990, p.10.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

263

ajutorul meu, pe tablă sau în caiete, informaţiile pe care le deţin elevii: Univers poetic şi volumele de filozofie: Trilogia Cunoaşterii, Trilogia Valorilor, Trilogia Culturii, Trilogia Cosmologică şi Pragmatică. Dacă Eminescu este poetul-filozof, Blaga este filozoful-poet care a scris în paralel cu poezia şi filozofie. În 1919 el a debutat cu două volume: Poemele luminii ( lumina – metaforă a cunoaşterii ) şi Pietre pentru templul meu (meditaţii filozofice). În cel de pe urmă el exprimă plastic (artistic) cele două feluri de cunoaştere umană: a. Cunoaşterea paradisiacă, limitată şi clară (paradisos – grădină limitată); b. Cunoaşterea luciferică (purtătoare de lumină) este infinită dar neclară; c. Cunoaşterea divină (inaccesibilă omului) este infinită şi clară. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii face o antiteză între cunoaşterea luciferică (lumina mea) şi cunoaşterea paradisiacă (lumina altora). A doua parte se constituie într-o analogie (asemănarea) între lumina lunii şi lumina mea, cunoaşterea luciferică a poetului. „Dacă într-o seară cu lună mă ridic pe vârful unui munte văd până foarte departe, deşi neclar. Dacă aprind o lumină puternică, văd foarte clar, dar limitat.” Acest citat din volumul de meditaţii filozofice Pietre pentru templul meu este izvorul de inspiraţie al poeziei Eu nu strivesc corola de minuni a lumii. Rezumarea şi explicarea concepţiei filozofice se realizează în timp ce la tablă se realizează schema ce se poate vedea în anexă. 2. Orizontul lumii dat prin simţuri (material) – cunoaşterea paradisiacă clară şi liniştită. Instrumentul cunoaşterii paradisiace este metafora plasticizantă - Licoarea ochilor -, metafora plasticizantă este o analogie dintre două elemente materiale. 3. Orizontul misterelor abordat prin cunoaşterea luciferică are ca instrument metafora revelatorie. Analogia dintre un element material şi un mister a+x se numeşte metaforă revelatorie. a x Ex.: Soarele, lacrima Domnului Cade în mările somnului. II. Realizarea sensului Se face de către elev pe măsură ce caută informaţii, care să îi confirme anticipările; este momentul în care acesta ia contact cu noile informaţii, dar în acelaşi timp colaborează cu cei din jur, dezvoltându-şi astfel competenţele de comunicare. Elevii identifică apartenenţa la un curent literar (expresionismul ce cultivă motivul escatologic, al sfârşitului de lume) şi prin lectura unor poezii identifică metaforele. Fiecare poezie este în întregul ei o metaforă revelatorie de aceea trebuie să identificăm cele două elemente comparative a şi x. Poezie Metaforă x-lumina mea Eu nu strivesc corola de minuni a lumii a-lumina lunii x-lumina genezei Lumina a-lumina iubitei x-sentimentul morţii Gorunul a-sentimentul de linişte

264

Succesul actului de instruire în funcţie de metodele abordate

Mugurii

x-tinerele mele pasiuni a-mugurii;

III. Reflecţia (discuţia ulterioară) 1. Ce aţi aflat? (Se cer răspunsuri cât mai extinse, argumentate). 2. Puneţi întrebări pentru a extrage informaţii importante atât de la colegi cât şi de la profesor. 3. Reacţia elevilor care trebuie să argumenteze sau să susţină o anumită idee sau trăsătură. În această etapă se vor consolida cunoştinţele, va avea loc învăţarea durabilă care are ca scop schimbul de idei între elevi, capabili să-si dezvolte vocabularul şi capacitatea de exprimare; este o secvenţă în care fiecare elev este necesar să răspundă, să colaboreze. Ofer spre lectură (individual iniţial, apoi pe grup de câte doi) două poezii din care trebuie să identifice metaforele, tema şi structura compoziţională: Eu nu strivesc corola de minuni a lumii – tema cunoaşterii. Compoziţia: Antiteza dintre cele două forme de cunoaştere şi metafora revelatorie; Paradis în destrămare face parte din volumul Laudă somnului şi este imaginea unui paradis mort degradat aproape de moarte, văzut de ochii unui necredincios al lumii moderne. Metafora identificată la nivelul poeziei este o analogie între paradisul oamenilor şi necredinţa contemporanilor. Structura poeziei se conturează în cinci părţi care reliefează imaginea acestui paradis: a. Heruvimii – îngerii mustrători; b. Serafimii – îngerii buni, mângâietori; c. Arhanghelii – conducători de cete îngereşti; d. Duhul Sfânt – care stinge toate luminile; e. Peisaj apocaliptic – imaginea paradisului mort cultivând motivul escatologic al sfârşitului de lume. În ora următoare discut cu elevii arta poetică Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, deoarece între timp şi-au fixat câteva cunoştinţe despre Lucian Blaga. I. Evocarea (discuţia premergătoare): se recită poezia şi se realizează o prezentare a epocii interbelice în baza schemelor care se pot vedea în anexe. II. Realizarea sensului (se va lucra în echipe iar răspunsurile sintetizate le notăm pe tablă). 1. Izvor de inspiraţie - „Dacă într-o seară cu lună mă ridic pe vârful unui munte văd până foarte departe deşi neclar. Dacă aprind o lumină puternică, văd foarte clar, dar limitat.”; 2. Tema cunoaşterii luciferice; 3. Compoziţia A. Antiteza celor două forme de cunoaştere; a) stratul imagistic: Corola de minuni a lumii Petalele sunt simboluri enumerate: flori – simbol al naturii; ochi, buze – simbol al iubirii; morminte – simbol al morţii. Acestea sunt de fapt şi temele fundamentale ale poeziei lui Blaga, de aceea poezia lui este un crez poetic. Poeziile din Poemele luminii se înscriu în aceste teme: lumina-iubire, muguri-natura, somnulmoartea. „Lumina altora” este simbolul luminii paradisiace care ucide limitând. „Vraja nepătrunsului ascuns” reprezintă orizontul misterelor. Antiteza este între lumina lui şi alumina altora (paradisiac-luciferic). b) Nivel stilistic

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

265

c) Stratul eufonic. Este primul poet care scrie un vers liber lipsit de rimă şi ritm. Aceasta este forma poeziei moderne de mai târziu.

B. Metafora revelatorie; a). Nivel imagistic: metafora revelatorie lumina mea este metaforă (asemănătoare) cu lumina lunii revelând misterul şi nu lumea materială. În final poetul relatează că poate atinge această cunoaştere prin iubire. b). La nivel stilistic fundamentală este fraza construită cu ajutorul cauzalei şi enumeraţia simetrică a petalelor. c). Nivel eufonic. Vers liber. Mesajul: Misterul nu poate fi revelat decât prin cunoaştere luciferică care este iubirea. C. Reflecţia Le spun elevilor că Tudor Vianu deosebeşte între muzica exterioară a poeziei exprimată în ritm şi rimă (caracteristică poeziei clasice şi romantice) şi muzica interioară a poeziei moderne, adică muzica de idei. Poezia Trei feţe este un model de muzică de idei ca un triunghi al secţiunii de aur. Se citeşte poezia: Copilul rîde: „Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tînărul cântă: „Jocul şi înţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrînul tace: „Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!” 2 Observăm că versul liber modern este mai adecvat poeziei luciferice care părăseşte forma tradiţionalistă. După acest moment voi oferi ca temă un eseu în care elevii vor trebui să argumenteze caracterul modern al poeziei lui Blaga. Eventualele neclarităţi se discută acum. D. Metoda sineleg Este foarte utilă deoarece vine în ajutorul elevilor, aceştia reuşind să urmărească întreaga

2 Blaga, Lucian, Poezii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988, p.22.

266

Succesul actului de instruire în funcţie de metodele abordate

oră, citind şi înţelegând în mod activ sau acoperind lacunele pe care le au. Se mai poate folosi şi în lecţiile sau secvenţe de evaluare, în special pentru verificarea lecturii, astfel, devine un sistem interactiv de notare, eficientizând gândirea. Iniţial, le spun elevilor să îşi pregătească în portofoliu un anumit material despre tema în discuţie. De exemplu: simbolismul, clasa a XI-a, elevii fiind deja familiarizaţi cu acest curent din clasa a X-a. În prima parte elevii primesc o fişă cu multe informaţii despre simbolism. Aceştia vor realiza următorii paşi: a. Scriu semnul „V” pe marginea fişei dacă din ceea ce citesc se confirmă că ştiau sau credeau că ştiu; b. Utilizează semnul„ – ” dacă o informaţie este diferită de ceea ce au citit iniţial; c. Marchează semnul „+” dacă informaţia întâlnită este nouă sau dacă explicaţiile sunt pe măsura înţelegerii lor; d. Notează „?” dacă informaţiile li se par confuze sau dacă ar dori să ştie mai mult despre respectivul fenomen lingvistic, literar. Conţinuturile temei se discută individual sau pe grup (maxim doi), iar informaţiile comunicate se centralizează pe tablă, dacă sunt multe incertitudini se vor discuta ora viitoare. Această metodă este un foarte bun mijloc de a monitoriza capacitatea de înţelegere, evaluarea şi autoevaluare a elevilor.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

267

E. Simbolismul V

Definire: Curent literar apărut în Franţa, ca reacţie împotriva poeziei retorice, a romantismului şi a impersonalităţii reci a parnasienilor. Manifestul literar este reprezentat de suplimentul literar al ziarului Le Figaro în care Jean Moréas, de origine greacă, publică articolul Le simbolisme, în care sunt prezente trăsăturile celui care mai târziu va deveni curent literar. Obiectul poeziei simboliste îl constituie stările sufleteşti nelămurite, confuze. Sugestia este o cale de exprimare a corespondenţelor, prin cultivarea senzaţiilor coloristice, muzicale, olfactive (sinestezii) Cultivarea simbolului, trăsătura dominantă a curentului exprimă lămurit o idee un sentiment, având rolul implicit de a sugera.

Reprezentanţii. - Stephan Mallarmè - Paul Verlaine (autorul manifestului literar Art Poetique) - Arthur Rimbaud - Charles Baudelaire este considerat a fi precursorul simbolismului. Cel mai cunoscut volum de poezii al său este Corespondenţe. În literatura română, deschizător de drum, este Alexandru Macedonski, conducător al cenaclului de la revista Literatorul. Poeţi reprezentativi: Dimitrie Anghel, Ştefan Petică, Ion Minulescu, George Bacovia. Motive specifice bacoviene: singurătatea, solitudinea devine un sentiment sumbru, apăsător; sentimentul inadaptării, care produce înstrăinarea şi dorinţa de evadare.

Volumul Scântei Galbene ilustrează cromatica liricii bacoviene, aşa cum declare şi poetul: „Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii… În Plumb văd culoarea galbenă. Compuşii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare… Sufletul ars e galben. ”1 Motive tipic simboliste: urâtul, plictisul, tristeţea, reprezentate în poezia bacoviană de culoare. De exemplu: violet-monotonie galbenul sugerează depresia; culorile intense precum aurul ilustrează o stare crepusculară; negrul, griul – depresia. Motivul de largă recurenţă bacoviană este reprezentat de lumea oraşului, a târgului, de provincie.

Cadrul natural este trist şi dezolant în lirica bacoviană, ploaia şi ninsoarea sunt în concordanţă cu sufletul omului, aducând cu sine nevroza şi frigul lăuntric. Anotimpurile care îl inspiră foarte mul pe Bacovia sunt toamna şi iarna ilustrate în creaţii precum: Nervi de toamnă, Nervi de primăvară. Un loc aparte îl ocupă anotimpul verii, deoarece se creează o atmosferă în care cadavrele se descompun şi ilustrativă în acest sens este poezia Cuptor. Tema morţii este prezentată în creaţiile bacoviene ca fiind o senzaţie de anihilare a întregii existenţe, provocând panică fiinţei umane. Este de cele mai multe ori dorită şi aşteptată, privită ca un remediu al bolii existenţiale de care suferă poetul.

268

Succesul actului de instruire în funcţie de metodele abordate

II. Ciorchinele Este o strategie prin care elevii sunt antrenaţi să comunice liber tot ceea ce gândesc. Aceasta poate fi utilizată aproape în orice moment al lecţiei. Scopul este acela de a stimula gândirea înainte de a studia temeinic o anumită temă sau un subiect. De asemenea, mai poate fi folosită atunci când se trage o concluzie sau se rezumă ceea ce s-a învăţat. Etape: a. Se scrie tema, un cuvânt, sau o propoziţie nucleu, în mijlocul paginii sau tablei; b. Elevii notează cuvinte sau sintagme care sunt legate de respectiva temă; c. De la aceste cuvinte sunt trasate alte linii care realizează o legătură cu alte cuvinte; d. Vor fi scrise cuvinte, idei până când expiră timpul (5-6 minute) sau până când toţi elevii nu mai au nici o idee. e. Această metodă poate fi aplicată atât la nivelul grupului, cât şi individual, deoarece le conferă elevilor ocazia de a face diverse asociaţii, dar şi de a stabili relaţii între ei. Aplicaţie: Clasa a IX-a, Comunicarea. Le spun elevilor că trebuie să notăm în chenare toate cuvintele care au legătură cu actul de comunicare, cunoştinţele pe care le au ei despre comunicare. Eu voi nota pe tablă toate părerile fără a comenta sau a critica, după care voi reorganiza ciorchinele şi voi sublinia cuvintele cheie încercând împreună cu elevii să definim noţiunea

de comunicare, să identificăm elementele componente ale comunicării, funcţiile acesteia, etc. 4. Jocul razelor Este o metodă activ-comunicativă care solicită imaginaţia elevilor şi receptivitatea acestora cu privire la diverse cuvinte, sintagme, maxime. Se poate aplica la clasa a IX-a, pentru discutarea temei şi a unităţii de învăţare: aventura.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

269

Elevii sunt solicitaţi să răspundă pe caiete la următoarele întrebări: a. Cu cine călătorim? b. Care este scopul călătoriei? c. Când călătorim? d. Unde călătorim? După zece minute de gândire fiecare elev v-a nota pe tablă câte o idee, un cuvânt ce reprezintă tema. Aplicaţie: compunerea de caracterizare a personajelor din nuvela psihologică Moara cu noroc de Ioan Slavici se realizează după ce pe tablă au fost punctate trăsăturile dominante ale acestora. Bibliografie: 1. Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2002. 2. Andru, Vasile, Viaţă şi semn, Bucureşti, Editura Herald, 2005. 3. Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Garamond, 1995. 4. Blaga, Lucian, Poezii, Bucureşti, Editura Eminescu, 1988. 5. Blaga, Lucian, Zări şi Etape, Bucureşti, Editura Minerva, 1990. 6. Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Iaşi, Editura Polirom, 2000. 7. Borchin, Mirela, coord., Bărdăţan, Gabriel, Jebelean, Elena, Obrocea, Nadia, Bratu, Crenguţa, Leucuţia, Florentina, Opriţa, Virginia, Comunicare şi argumentare. Teorie şi aplicaţii, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007.

270

Succesul actului de instruire în funcţie de metodele abordate

8. Nicola, Ioan, Tratat de pedagogie şcolară, Bucureşti, Editura Aramis, 2003. 9. Olăreanu, Costache, Lectura, în: Metode şi tehnici de muncă intelectuală, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1979. Pamfil, Alina, Didactica limbii şi literaturii române, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2000. 10. Parfene, Constantin, Metodica studierii limbii şi literaturii în şcoală, Bucureşti, Editura Polirom, 1999. 11. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Albatros, 1994. 12. Petrescu, Camil, Teatru, Bucureşti, Editura 100+1Gramar, 1997. 13. Petrescu , Camil, Versuri. Nuvele, Bucureşti, Editura Minerva, 1985. 14. Popa, Marian, Competenţă şi performanţă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1982.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

271

TITU MAIORESCU ŞI MAIORESCIANISMUL Profesor Florin HUŢANU Până la Titu Maiorescu cultura noastră a avut mari personalităţi erudite şi enciclopedice, dar lipsite de spirit critic precum: Dimitrie Cantemir, Ion Heliade Rădulescu, Bogdan Petriceicu Hasdeu. Titu Maiorescu este prima mare personalitate a culturii noastre înzestrată cu mult spirit critic. Printr-o fericită conjuncţie a stelelor Titu Maiorescu s-a născut la 15 februarie 1848, la Craiova, unde tatăl său, Ioan Maiorescu era profesor şi director al Şcolii Centrale. Ardelean de origine, din apropierea Blajului, Ioan Maiorescu, pe adevăratul său nume Ioan Trifu, şi-a schimbat numele în Maiorescu pentru că era nepot după mamă al lui Petru Maior, unul dintre corifeii Şcolii Ardelene. Ioan Maiorescu face parte din aceeaşi categorie admirabilă de cărturari ardeleni, convinşi de misionarismul lor cultural, care au trecut munţii ca să lumineze poporul din Principate. Ioan Maiorescu a fost o mare personalitate a culturii române, dar şi o mare personalitate politică. În timpul revoluţiei de la 1848 în faţa mulţimii de la Şcoala Centrală Ioan Maiorescu a citit vestita „Proclamaţie de la Izlaz” a revoluţionarilor paşoptişti. Ioan Maiorescu a îndeplinit apoi unele misiuni diplomatice în străinătate. Titu Maiorescu a urmat primele două clase elementare la Şcoala Centrală din Craiova. Viaţa lui Titu Maiorescu este extrem de spectaculoasă şi poate deveni subiectul unui roman fascinant Bildungsroman, al unui roman al devenirii şi formării unei personalităţi. Titu Maiorescu a fost omul care s-a autoconstruit şi s-a automodelat, un model de „selfmade man”. Tatăl său fiind agent diplomatic la Viena, Titu Maiorescu a fost înscris în liceul Therezianum, numit şi Academia Thereziană, care era un liceu de elită, un liceu pentru aristocraţi, un liceu pe care l-a absolvit primul, cu cea mai mare medie. Încă din timpul liceului, Titu Maiorescu a scris un manual de logică numit „Elemente de logică pentru gimnazii” şi a obţinut licenţa în drept şi litere la Sorbona, şi şi-a trecut doctoratul în filozofie în Germania, cu menţiunea „Magna cum laude”, cu o teză numită „Relaţia” despre filosofia lui Herbart, discipol al lui Kant. Întors în ţară, a fost director al Liceului Pedagogic din Iaşi, unde l-a avut ca elev pe Ion Creangă. La vârsta de 23 de ani Titu Maiorescu a fost numit rector al Universităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Titu Maiorescu a fost şi o mare personalitate politică, fiind rând pe rând ministrul Culturii şi Instrucţiunii publice, ministrul Justiţiei, ministru de Externe şi prim ministru. Formaţia de filosof şi logician a lui Titu Maiorescu, precursorii lui Titu Maiorescu Titu Maiorescu a fost de profesie (formaţie) logician şi filosof. Pe lângă romanul „Elemente de logică pentru gimnazii”, scris în perioada studiilor de la liceul Therezianum, Titu Maiorescu a publicat alte două volume de logică: „Prelegeri de logică”, (1863) şi tratatul „Logica”, (1876) pentru care a fost denigrat în presa vremii, dar i-a luat apărarea Mihai Eminescu cu argumente dintre cele mai temeinice şi de nezdruncinat. Ca filosof, pe lângă teza sa de doctorat „Relaţia”, a mai publicat volumul „Consideraţii filosofice pe înţelesul tuturor” şi a tradus „Aforismele despre înţelepciunea în viaţa lui Schopenhauer”. Titu Maiorescu a întruchipat în cel mai înalt grad în cultura noastră idealul omului clasic, caracterizat

272

Titu maiorescu şi maiorescianismul

prin logică, raţionalism, echilibru şi seninătate. Titu Maiorescu a afişat în faţa contemporanilor masca olimpiană a unei seninătăţi imperturbabile, deşi aşa cum ne arată jurnalul său postum, viaţa criticului n-a fost scutită de unele drame, nelinişti şi frământări. Titu Maiorescu s-a situat întotdeauna pe poziţii echilibrate, ferite de exagerări şi excese: „în privinţa adevărului cel mai greu este să nimereşti sănătoasa cale de mijloc”, spunea criticul întrun din aforismele sale. Titu Maiorescu n-a apărut din goluri în cultura noastră, nu s-a născut, metaforic vorbind, ca Minerva direct din capul lui Jupiter. Spiritul critic s-a manifestat în cultura noastră înainte de Titu Maiorescu care a avut numeroşi precursori. Manifestări timide, firave ale spiritului critic le întâlnim la Heliade Rădulescu şi alecu Russo. Un precursor veritabil al lui Titu Maiorescu a fost Mihai Kogălniceanu, care în programul „Daciei literare”, în articolul „Introducţie” formula câteva principii de bun simţ ale criticii cu privire la caracterul echilibrat şi constructiv, obiectiv al spiritului critic: „vom critica cartea, iar nu persoana: întotdeauna echilibrul şi moderaţia va prezida la prejudecăţile noastre”, principii care rămân valabile şi astăzi. O lucrare teoretică despre condiţia criticii a publicat şi Radu Ionescu „Principii ale criticii”, (1861). Unul dintre cei mai importanţi precursori ai lui Titu Maiorescu a fost chiar tatăl său, Ioan Maiorescu, de la care a preluat teoria formelor fără fond, ce va deveni mai târziu cheia de bază a întregului său edificiu teoretic. Într-un articol din „Foaia literară”, (1838) Ioan Maiorescu atrăgea atenţia asupra apariţiei formelor fără fond în cultura noastră: „pe bietul român se silesc să-l subţie, să-l îmbrace cu haine nouă după civilizaţie Europei, până ce atâta-l cotropesc cu petece străine, încât nu se mai cunoaşte în el originalitatea”. Într-un „Cuvânt scolastic” rostit cu prilejul împărţirii premiilor la Şcoala Centrală din Craiova în anul 1846 şi publicat în acelaşi an în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, sub titlul „Despre studiul limbilor clasice” Ioan Maiorescu arăta importanţa pe care o au limbile vechi clasice, latina şi greaca în formarea unei culturi solide şi sănătoase. În acelaşi discurs, Ioan Maiorescu lua apărea limbii române ameninţată la acea dată, în perioada de învăţământ şi spunea că limba noastră este avuţia cea mai de preţ a tuturor românilor. Ioan Maiorescu a mai publicat un „Dicţionar istriano-român, român-istrian”, precum şi o colecţie de documente istorice despre Imperiul Habsburgic. De la Ioan Maiorescu a mai rămas şi un extrem de interesant „Caiet de retorică” în care este folosit pentru prima dată în cultura noastră termenul de semiotică. Ioan Maiorescu a făcut parte din cea de-a doua generaţie a Şcolii Ardelene alături de: George Bariţiu, Timotei Cipariu, A. T. Laurian şi Ioan Massim. Titu Maiorescu a fost cel care a corectat erorile şi exagerările latiniste ale Şcolii Ardelene. Putem vorbi în cultura noastră de două mari familii spirituale: maioreştii şi caragialeştii. Dacă maioreştii reprezintă spiritul critic obiectiv, constructiv şi echilibrat, caragialeştii ilustrează spiritul satiric, care este prin definiţie subiectiv şi distructiv. Pentru o cultură mult mai important rămâne spiritul critic. Dar, toţi aceşti precursori ai lui Titu Maiorescu n-au fost şi critici literari propriu-zişi, pentru că nu aveau un sistem sigur de referinţă şi nici un limbaj critic adecvat. De aceea, primul critic în adevăratul sens al cuvântului în cultura noastră este Titu Maiorescu, considerat pe bună dreptate părintele criticii noastre, ctitorul acestei discipline la noi. Mai mult decât o apariţie providenţială, aşa cum a fost interpretată de multe ori apariţia lui Titu Maiorescu în cultura noastră a fost o necesitate istorică. Titu Maiorescu a fost omul care a venit la timp în cultura noastră, când aceasta acuza, mai mult ca oricând o gravă confuzie a valorilor şi se simţea nevoia unei personalităţi puternice de o mare autoritate intelectuală şi morală care să respingă în chip hotărât şi energic non-valorile şi impostura, şi să impună adevăratele valori. Dacă Titu Maiorescu nu i-ar fi descoperit la timp pe marii noştri clasici şi nu i-ar fi impus

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

273

conştiinţei publice, istoria literaturii române ar fi luat un alt curs şi ar fi arătat cu totul altfel faţă de cum ni se înfăţişează astăzi. Studiile maioresciene În activitatea critică a lui Titu Maiorescu se remarcă două perioade mai importante: 1. prima perioadă durează până în anul 1874; această perioadă corespunde campaniilor polemice ale criticului. Titu Maiorescu a polemizat nu numai cu autori ci şi cu direcţii şi curente întregi de gândire pe care le consideră eronate, false şi nefondate. Studiile şi articolele publicate în această perioadă sunt mai mult sintetice şi teoretice decât analitice şi aplicate. Dar, cel mai bine a caracterizat aceste studii şi articole critice din prima perioadă însuşi Titu Maiorescu, numindu-le: „sinteză generală în atac”. Critica maioresciană din această perioadă este mai mult o critică de directivă, de îndrumare şi orientare culturală. Studiile şi articolele critice din această perioadă au fost publicate în volumul „Critice” (1874). „O cercetare critică a poeziei de la 1867” este un studiu de estetică prin care Titu Maiorescu se impune drept primul nostru estetician. Acest studiu a fost scris cu ocazia unei antologii pe care junimiştii voiau să o realizeze din poezia contemporană. O antologie presupune criterii sigure de selecţie, Titu Maiorescu a scris acest studiu spre a le oferi junimiştilor aceste criterii de selecţie. Punctul de plecare al studiului este hegelian, Titu Maiorescu porneşte de la disocierea pe care Hegel o făcea între ştiinţă şi artă. Dacă obiectul ştiinţei îl formează adevărul, obiectul artei îl constituie frumosul care nu este decât adevăr în forme sensibile. Titu Maiorescu îşi împarte studiul în două mari capitole: a. condiţia materială a poeziei; b. condiţia ideală a poeziei; În condiţia materială a poeziei Titu Maiorescu se ocupă de forma poeziei: „dacă materialul sculpturii este piatra sau lemnul, materialul picturii este culoarea, materialul muzicii este sunetul, materialul poeziei îl reprezintă cuvântul cu ajutorul căruia sunt create imaginile poetice:rostul cuvântului este de a deştepta imagini sensibile în fantezia auditoriului”. Dar cuvântul este un material foarte fragil şi la îndemâna tuturor, de aceea Titu Maiorescu este dispus să acorde o mare importanţă alegerii cuvintelor şi recomandă folosirea mai mult a cuvintelor ce definesc noţiuni abstracte. În continuare criticul trece la analiza tropilor şi figurilor de stil şi dă exemple pozitive şi negative din literatura română şi universală de epitete, comparaţii, metafore şi personificări. În condiţia ideală a poeziei Titu Maiorescu se ocupă de conţinutul poeziei pe care îl formează ideile, dar nu ideile abstracte şi generale ca în filosofie, ci ideile trăite şi sensibile. În rândul ideilor poetice Titu Maiorescu include emoţiile şi sentimentele. Maiorescu dă o definiţie memorabilă a poeziei în raport cu filosofia, spune Titu Maiorescu, poezia este „un repaos al inteligenţei”. ........ Criticul stabileşte şi trei condiţii de bază ale poeziei: a. mai mare vioiciune a mişcării ideilor; b. o hiperbolizare a emoţiilor şi sentimentelor; c. o dezvoltare gradată a acestora spre un punct culminant. Ţinta atacurilor criticului o formează poezia postpaşoptistă a epocii, minoră şi lipsită de valoare pe care Titu Maiorescu o numeşte cu ironie şi cu un sarcasm necruţător „infirmeria literaturii române”. Titu Maiorescu critică în special boala diminutivelor şi folosirea excesivă a numelor proprii în poezia epocii. Maiorescu este primul estetician român care a făcut disocierea dintre conţinut şi formă. Această dihotomie care a cunoscut o lungă carieră în gândirea estetică românească a fost depăşită de orientările moderne structuraliste, care n-au mai făcut o separare atât de categorică şi de tranşantă între conţinut şi formă cum o făcea Maiorescu, şi care susţine

274

Titu maiorescu şi maiorescianismul

că există un conţinut al formei şi o formă a conţinutului sau „formă internă”. În articolul „În contra direcţiei de astăzi în cultura română” (1868) Titu Maiorescu a elaborat faimoasa teorie a formelor fără fond. Formele fără fond sunt forme goale, lipsite de conţinut, rezultat al imitaţiei modelelor străine ce contraveneau tradiţiei autohtone şi evoluţiei organice a culturii noastre. Intelectualii epocii cu studii în străinătate, la şcolile cele mai înalte ale Apusului au adus cu ei în ţară şi lustrul din afară: „din nenorocire numai lustru din afară!”, consemnează criticul. În esenţa ei teoria formelor fără fond este următoarea: „avem Societate Academică, dar nu avem academicieni; avem Universitate, dar nu avem profesori; avem Teatru Naţional, dar nu avem actori; avem Conservator, dar nu avem muzicieni; avem Şcoală de Arte Frumoase, dar nu avem artişti plastici; avem jurnale, dar nu avem jurnalişti; avem partide politice, dar nu avem oameni politici”. Titu Maiorescu remarcă în rândurile intelectualităţii epocii sale „o rătăcire totală a judecăţii”. Titu Maiorescu este primul în cultura noastră care face disocierea dintre intelectualitate şi pseudointelectualitate; dintre cultură şi pseudocultură, (spoiala de cultură). Titu Maiorescu consideră că pseudocultura este chiar mai periculoasă decât lipsa de cultură pentru că perverteşte gustul public. Fără cultură poate trăi un popor până la momentul firesc al emancipării sale, dar cu o cultură falsă, nu poate trăi un popor decât cu riscul de a-şi autodistruge naţiunea, şi al pierderii identităţii spirituale. În studiul „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872) Titu Miorescu impune o nouă direcţie în cultura românească, direcţie junimistă, direcţie naţională, dar cu o deschidere spre universalitate. Alături de scriitorii de valoare ca Alecsandri, Eminescu,Odobescu, Slavici, Maiorescu include în direcţia junimistă şi o serie de scriitori minori, lipsiţi de valoare, poeţi ca Matilda Cugler, colonelul Theodor Şerbănescu, Samson Bodnărescu şi D. Petrino, şi prozatori ca Nicu Gane. Acest lucru se explică din raţiuni de strategie culturală, din intenţia lui Maiorescu de a lărgi cât mai mult cercul Junimii. Dar acest studiu prezintă o deosebită importanţă pentru că Titu Maiorescu atrage pentru prima dată atenţia asupra tânărului Eminescu, pe care, după numai trei poezii publicate în „Convorbiri literare”: „Epigonii”, „Venere şi Madonă”, „Mortua est”, nu ezită să-l aşeze în imediata apropiere a lui Vasile Alecsandri, poet ajuns la apogeul carierei sale. În acest studiu Titu Maiorescu îi face tânărului Eminescu un portret memorabil din care nu lipsesc unele rezerve şi obiecţii critice: „Om al timpului modern, deocamdată blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv nu peste marginile iertate, dar poet în toată puterea cuvântului”. Titu Maiorescu consideră că antiteza trecut-prezent din „Epigonii” este exagerată, că lauda înaintaşilor este disproporţionată în raport cu critica excesivă a contemporanilor. În „Venere şi Madonă” Titu Maiorescu observă confuzia pe care o face Eminescu între idealul antic al Venerei şi idealul modern renascentist al Madonei, acestea fiind două idealuri diferite de artă. În articolul „Beţia de cuvinte” (1873) Titu Maiorescu dă un răspuns polemic revistei „Contemporanul”, în paginile căreia observă un fenomen de psihologie a limbajului, pe care îl numeşte cu o expresie memorabilă „beţia de cuvinte”, care desemnează delirul verbal al cuvintelor scăpate de sub orice control raţional, care ajung să nu mai semnifice nimic, în care vede lipsa de logică, incoerenţa, infirmitatea şi debilitatea mentală. Titu Maiorescu consideră beţia de cuvinte un flagel periculos al epocii sale, dar beţia de cuvinte este un fenomen permanent care, din păcate, se manifestă şi astăzi. 2. În cea de-a doua perioadă a activităţii critice maioresciene se desfăşoară după anul 1880, studiile şi articolele din această perioadă sunt mult mai analitice şi aplicate decât sintetice şi teoretice, dar Titu Maiorescu nu renunţă cu totul la teorie nici în aceste studii şi articole care

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

275

vor fi publicate în ediţia „Critice”, în trei volume, apărute în 1892. În „Comediile D-lui Caragiale (1885) Titu Maiorescu îi ia apărarea marelui dramaturg acuzat în presa vremii de imoralitate. Titu Maiorescu este primul la noi care face distincţia dintre etic şi estetic. Eticul nu presupune neapărat estetic, dar esteticul include şi eticul, prin ideea de valoare. După Titu Maiorescu literatura nu trebuie judecată după criterii etice, ci numai după criterii estetice. Acesta este un adevăr critic fundamental, care ne-a rămas de la Titu Maiorescu. În acest articol, Titu Maiorescu elaborează o teorie proprie numită „Teoria înălţării impersonale”. În elaborarea acestei teorii Titu Maiorescu porneşte de la conceptul de ........., „katharsis” al lui Aristotel ce desemnează efectul eliberator şi purificator pe care îl produce arta asupra noastră. Conceptul de katharsis este trecut de Titu Maiorescu prin filtrul filosofiei schopenhaueriene despre condiţia omului de geniu. După Titu Maiorescu marea artă are capacitatea de a ne scoate din cotidian, de a ne face să uităm grijile şi obsesiile zilnice, de a ne ridica în sfera contemplaţiei pure şi dezinteresate. În articolul „Poeţi şi critici” (1886) Titu Maiorescu îi ia apărarea lui Vasile Alecsandri atacat la acea dată de mai tinerii săi confraţi: Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă. Maiorescu spune că cei doi, Delavrancea şi Vlahuţă, n-au nici un drept să-l critice pe Vasile Alecsandri pentru că sunt numai scriitori, nu şi critici literari. Cu această ocazie Maiorescu operează o serie de disocieri între poeţi şi critici: poetul criticul 1. este din fire refractar; 1. este din fire transparent; 2. este părtinitor; 2. este nepărtinitor; 3. este subiectiv; 3. este obiectiv; Aceste disocieri dintre natura subiectivă a poetului şi natura obiectivă a criticului rămân valabile şi astăzi. În finalul articolului său Maiorescu dă cea mai dreaptă şi exactă judecată critică asupra lui Alecsandri; după Maiorescu, Alecsandri nu trebuie judecat rigid prin compartimentele operei sale, ci în ansamblu, privit în totalitatea acţiunii lui. Studiul cel mai important din această perioadă, capodopera creaţiei maioresciene rămâne „Eminescu şi poeziile lui”(1889), apărut chiar în anul morţii marelui poet. Prin acest studiu Maiorescu pune piatra de temelie a eminescologiei, vastă disciplină care s-a născut în jurul marelui nostru poet naţional. Cu o mână sigură Maiorescu îi schiţează lui Eminescu un portret memorabil şi fixează definitiv efigia poetului în eternitate. Faţă de acest portret nu mai sunt posibile decât unele mici retuşuri şi nuanţări pe care le-au făcut exegeţii ulteriori ai lui Mihai Eminescu. În acest studiu Maiorescu porneşte de la premiza că Eminescu a fost un om de geniu: „Ceea ce a fost şi va deveni Eminescu este rezultatul geniului său înăscut”. Maiorescu îi face acest portret lui Eminescu prin grila filosofiei schopenhaueriene despre viaţa omului de geniu. Eminescu se încadrează perfect prin toate datele personalităţii sale în teoria lui Schopenhauer despre geniu. După Schopenhauer, omul de geniu are capacitatea de a se înălţa în sfera contemplaţiei pure şi dezinteresate, de a trăi în sfera ideilor generale. Din această perspectivă Eminescu a avut un dispreţ total faţă de valorile materiale, faţă de titluri, faţă de ranguri şi de onoruri. Maiorescu relatează cazul în care Eminescu a fost invitat la Curte de către Regina României, Carmen Silva, poetă şi ea şi mare admiratoare a poetului pentru a i se conferi ordinul Bene-Merenti, dar Eminescu a refuzat-o politicos şi cu demnitate. Maiorescu consemnează acest episod printr-o frază antologică: „Rege el însuşi al cugetării omeneşti, care alt rege ar fi putut să-l distingă?” La întrebarea dacă Eminescu a fost sau nu fericit criticul răspunde tot printr-o întrebare:

276

Titu maiorescu şi maiorescianismul

„Dar cine este fericit?” Portretul pe care i-l face lui Eminescu este un portret clasic alcătuit pe baza unei trăsături dominante. Dominanta personalităţii eminesciene este după Maiorescu „seninătatea abstractă atât în melancolie cât şi în veselie”. Aceasta este propoziţia cheie a întregului studiu maiorescian. Maiorescu priveşte erotica eminesciană prin prisma prototipurilor platoniciene şi formulează o frază antologică: „ca şi Leopardi în „Aspasia”, Eminescu nu vedea în femeia iubită decât copia imperfectă a unui prototip nerealizabil”. În partea a doua a studiului său Maiorescu stabileşte cu precizie reperele fundamentale din cultura filosofiei eminesciene: filosofia indică în frunte cu budismul, filosofia greacă, în special Platon, metafizica germană, reprezentată de Kant şi de Schopenhauer. Maiorescu este primul care vorbeşte despre armonia eminesciană pe care o numeşte „armonie onomatopeică, adică rezultată din imitarea sunetelor naturii”. După ce analizează prozodia eminesciană Maiorescu îşi încheie studiul său cu următoarea previziune: „pe cât se poate omeneşte prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului său, iar forma limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire de până astăzi va fi punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare viitoare a vestmântului cugetării româneşti”. Cuvinte profetice ce s-au adeverit. Într-adevăr poezia românească de la începutul secolului al XX-lea va fi influenţată considerabil de geniul eminescian. Maiorescu n-a fost numai un mare critic, dar şi un mare scriitor care a impus în literatura noastră stilul polemic de idei, dens şi concentrat, riguros şi exact, de o sentenţiozitate aforistică. Citim azi studiile şi articolele critice ale lui Maiorescu cu aceeaşi plăcere, în ordine estetică, cu care citim poeziile lui Eminescu şi comediile lui Caragiale. Titu Maiorescu şi maiorescianismul Mai important decât activitatea critică a lui Maiorescu este maiorescianismul. Influenţa sa în critica românească – maiorescianismul este manifestarea amplă, programatică şi de durată a spiritului critic în cultura noastră. Din acest punct de vedere maiorescianismul este fenomenul cu bătaia cea mai lungă în timp din cultura noastră. Maiorescianismul este o dimensiune esenţială, de bază a culturii româneşti, o constantă ireductibilă şi totodată o metodologie a spiritului, aşa cum l-a definit Pompiliu Constantinescu în studiul său „Maiorescianismul- o metodologie a spiritului”. Maiorescianismul s-a manifestat mult timp de la moartea primului nostru mare critic şi îl întâlnim pentru prima dată la Eugen Lovinescu, care a reprezentat cea de-a doua generaţie de critici postmaiorescieni şi care rămâne autorul celor mai solide studii critice dedicate lui Titu Maiorescu de până azi, cum sunt: „Monografia Titu Maiorescu” (1940), „Titu Maiorescu şi contemporanii lui” (1943) şi „Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică” (1943-1944). Maiorescianismul s-a manifestat şi la cea de-a treia generaţie de critici postmaiorescieni în frunte cu Călinescu, din care mai fac parte şi Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu, Vladimir Streinu, Perpessicius, Şerban Cioculescu şi Mihail Ralea. Această generaţie strălucită de critici s-a născut maioresciană, aşa cum spunea admirabil Vladimir Streinu „aşa cum te naşti cu ochi albaştri”. Maiorescianismul se manifestă şi astăzi, la cei mai importanţi critici actuali, care au cultul valorilor şi apără primatul esteticului. Metafizică şi judecătorească, aşa cum o numea Gherea, culturală şi normativă, cum o numea Lovinescu, critica maioresciană a fost depăşită sub raport strict metodologic prin progresul firesc al disciplinei, dar niciodată ca valoare şi intensitate. Despre Titu Maiorescu au existat şi unele opinii critice mai severe, cum sunt cele ale lui Călinescu din „Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, care afirma la un

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

277

moment dat: „acea doză de platitudine îl ţine pe Maiorescu la nivelul epocii sale şi-i dă consimţirea contemporanilor”. Trebuie să vedem în această obiecţie confruntarea deschisă dintre două mari temperamente critice total diferite, dintre temperamentul clasic şi olimpian al lui Maiorescu şi temperamentul romantic şi exploziv al lui Călinescu. Poate să-şi fi spus cuvântul în această rezervă critică şi concepţia schopenhaueriană despre geniu a lui Călinescu, după care geniul rămâne neînţeles de contemporani. Tot Călinescu spunea că Maiorescu n-a avut plăcerea analizei textelor, dar această obiecţie călinesciană nu se susţine. Maiorescu a avut plăcerea analizei textelor, aşa cum o dovedesc rapoartele sale la Academia Română pentru primirea unor scriitori ca George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga. Maiorescu n-a avut însă răgazul pentru analiza textelor, preocuparea sa cea mai importantă fiind aceea de a imprima direcţii şi orientări culturii româneşti. Mai mult decât un critic literar propriu-zis Maiorescu a fost un critic cultural în sensul cel mai larg al cuvântului, „un critic exemplar” aşa cum îl numeşte Vladimir Streinu în volumul „Clasicii noştri” (1943). A fi critic cultural la acea dată era mult mai important decât a fi critic literar propriu-zis. Maiorescu rămâne prototipul criticului literar român. Toţi criticii români s-au raportat şi se raportează mereu la Maiorescu ca la un prestigios model. În eseul său „Contradicţia lui Maiorescu” Nicolae Manolescu relevă la Maiorescu o contradicţie funciară între negaţie şi afirmaţie. Ca să afirme, să impună noile valori, Maiorescu a trebuit mai întâi să nege, să respecte non-valorile. Aşa cum observa Nicolae Manolescu, datorită vicisitudinilor istorice cultura noastră s-a aflat uneori în situaţia consemnată în baladă „de zid părăsit şi neisprăvit”, şi a trebuit ca totul să fie reluat de mai multe ori de la început. Ori de câte ori cultura noastră a acuzat o gravă confuzie a valorilor s-a auzit şi strigătul „înapoi la Maiorescu!”. Aşa cum observă Pompiliu Constantinescu în articolul cu acelaşi nume, la Maiorescu nu ne mai putem întoarce sub raport metodologic, dar ne putem întoarce la Maiorescu ca la un simbol al clarităţii şi limpezimii, al ordinii, echilibrului şi dreptei judecăţi. Maiorescu este astăzi mai actual ca oricând, într-o epocă de confuzie axiologică în care conceptele trebuie să fie din nou clarificate, limpezite şi decantate. Într-o epocă dominată de prostul gust, de senzaţionalul ieftin şi de duzină, în care stricătorii de limbă s-au înmulţit mai mult ca oricând şi-n care abuzul neologic este de nestăvilit, Maiorescu a fost depăşit de urmaşii săi Lovinescu şi Călinescu prin vastitatea operelor şi talentul expresiei. Cu toate acestea, Maiorescu ocupă în critica noastră locul de prim rang pentru că odată cu Maiorescu s-a născut o nouă disciplină, critica românească. Aşa cum îl caracteriza admirabil Lovinescu în monografia sa, Maiorescu rămâne cel care a trasat pentru totdeauna drumul în cultura noastră: „la răspântiile culturii româneşti veghează, ca şi odinioară, degetul lui de lumină: pe aici e drumul”. Bibliografie: 1. G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţia a II-a, Editura „Minerva”, 1982. 2. G. Călinescu – Clasicism, romantism, baroc, prefaţă la Impresii asupra literaturii spaniole, E. P. L., 1965. 3. Eugen Lovinescu – Titu Maiorescu, Ed. „Minerva”, 1972. 4. Eugen Lovinescu – Titu Maiorescu şi posteritatea lui critică, Ed. „Casa Şcoalelor”, 1946. 5. Tudor Vianu – Arta prozatorilor români, vol. I-II, E. P. L., 1966. 6. Tudor Vianu – Eminescu, Ed. „Junimea”, 1974. 7. Dumitru Popovici – Romantismul românesc, Ed. Tineretului, 1969. 8. Vladimir Streinu – Clasicii noştri, Ed. Tineretului, 1969.

278

Titu maiorescu şi maiorescianismul

9. Constantin Noica – Sentimentul românesc al fiinţei, Ed. „Eminescu”, 1978. 10. Edgar Papu – Existenţa romantică, Ed. „Minerva”, B. P. T., 1980. 11. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Valori şi echivalenţe umanistice, Ed. „Eminescu”, 1973. 12. Nicolae Manolescu – Contradicţia lui Maiorescu, Ed. „Cartea Românească”, 1970. 13. Ovidiu Ghidirmic – Proza românească şi vocaţia originalităţii, Ed. „Scrisul românesc”, 1988. 14. Ovidiu Ghidirmic – Hermeneutica literară românească, Ed. „Scrisul românesc”, 1994. 15. Ovidiu Ghidirmic – Titu Maiorescu şi maiorescianismul, studiu introductiv la volumul Titu Maiorescu: Critic, Ed. „Scrisul românesc”, 1995.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

279

FEŢELE PUTERII Profesor Violeta TEIOŞANU Se spune că singurătatea poate fi depăşită prin muncă, vis sau sfinţenie şi că aceste trei tipuri de posibile acţiuni creatoare ar fi simbolizate de Robinson Crusoe, Don Quijote şi Idiotul lui Dostoievski. Am recitit recent romanul Princepele al lui Eugen Barbu şi am avut sentimentul că negarea ar putea fi, de asemenea, un alt mod de ieşire din starea de însingurare. Să urmărim biografia Princepelui până în momentul apariţiei messerului Ottaviano. Pregătinduse îndelung, cu umilinţă şi răbdare pentru învestitură, Princepele ajunge acolo unde năzuia - pe tronul Ţării Româneşti – însă, odată ajuns aici, are conştiinţa acută a zădărniciei eforturilor lui. A aşteptat prea mult momentul Puterii pentru a se mai bucura de ovaţii, iar atitudinea lui faţă de semeni s-a schimbat în indiferenţă. Este singur, cu totul singur într-o ţară unde totul îi este străin şi ostil. Dominat de sentimentul Puterii şi suferind de „melanholie”, singura dorinţă care îl stăpâneşte acum este izolarea în propriul său univers. O posibilitate de a-şi depăşi condiţia, de a ieşi din starea de singuratate, i-o oferă întâlnirea cu messerul Ottaviano, astrolog şi alchimist, întruchipare a agentului demonic. Dialogul dintre Princepe şi messer este iniţial o dispută egală, în care cei doi se găsesc în opoziţie absolută, fiecare având propria viziune asupra existenţei, în general. Atitudinea îndrăzneaţă a messerului ajunge să îl fascineze pe Princepe şi totodată să îl ajute să descopere lumea într-o lumină nouă. În această primă etapă, Princepele trăieşte drama celui ce se îndoieşte. Întrebarea messerului „Ce vrea sufletul Vostru?” dezvăluie un suflet chinuit de nelinişti: „Vrea să se mântuie de îndoială.” În comparaţie cu Princepele, messerul trăieşte drama celui ce neagă, a nega însemnând a te salva, a juca un rol, a urmări un proiect. Pentru că atunci când negi, stii ce vrei, dar când te îndoieşti, ajungi să nu mai ştii. Cadrul în care evoluează aceste personaje este epoca fanariotă, o lume a tuturor contradicţiilor, unde uzurparea şi domnia se pot căpăta repede, prin intrigi, minciună şi bani. Secolul domniilor fanariote devine astfel, un timp simbol al degradării istorice, al declinului, un timp care nu poate fi abolit, ci numai pus în mişcare de o succesiune de princepi care reiau de fiecare dată acelaşi spectacol: un domnitor valah e mazilit, Principele îi ia locul cu acelaşi ceremonial şi sfârşeşte şi el decapitat. Alt princepe vine primit cu aceleaşi ovaţii. Deşi oamenii se agită, mor de ciumă sau oprimaţi, istoria pare că s-a oprit într-un timp care stagnează şi care anulează destinul individului. Faptul că totul se repetă mecanic creează senzaţia de moarte pregnantă, de perspectivă închisă, de rotire în cerc. Repetarea în gol, în acelaşi spaţiu, a aceloraşi mişcări, aşază această lume sub semnul absurdului; o lume în aşteptarea unui Godot. În această lume lipsită de itinerar, apare messerul ca întruchipare a ideii de revoltă, de negare. Stăpânind ştiinţa mitomaniei, împinsă însă până la delir, el îşi descoperă atributele de posibil creator în această masă uniformă de creaturi. Mitomania lui e un mijloc de a nega viaţa, însă nu şi a o uita. Faptul că ordinea actuală e negarea unei alte ordini, devine principiul pe care se bazează întregul său sistem de gândire şi acţiune. Dialogul dintre Princepe şi messer se desfăşoară în jurul ideii de Putere, văzută în două ipostaze şi exemplificată prin modul de a fi al celor doi. Princepele vrea Puterea nu pentru a conduce, ci pur şi simplu pentru a domni, având astfel doar sentimentul Puterii. Pe messer, însă, îl fascinează nu puterea efectivă, ci iluzia că poate acţiona după bunul lui plac. Aşa cum spune Malraux, el vrea să fie mai mult decât un om în această lume a oamenilor. Nu doreşte să fie puternic, ci atotputernic, într-un fel să devină zeu, fără a-şi pierde totuşi personalitatea. Ilustrativă în acest sens este explicaţia

280

Feţele puterii

pe care acesta i-o dă Princepelui, referitoare la condiţia omului:„ - Să-mi spui, Ottaviano, de ce să-l mai fi creat Dumnezeu pe om dacă avea atâtea mulţimi de îngeri? Îngerii au decăzut din condiţia lor din cauza dorinţei de a fi suficienţi. Dumnezeu elaborează în Om ceva nou, nemaivăzut...” În acest „ceva nou” se află sintetizată întreaga putere de creaţie a omului, de depăşire a propriei limite. Princepele descoperă în messer materializarea aspiraţiilor sale şi devine ucenicul acestuia. Din acest moment, el se află sub influenţa a două puteri, devenind personaj emblemă ce exprimă dualitatea caracterului omenesc: pe de o parte, pasiunea pentru Putere şi pe de alta, preocuparea pentru fiinţă, aceasta din urmă concretizată în modul de a fi al lui Ioan Valahul. Etica lui Ioan e una realistă. Acest astrolog nu acceptă nicio ordine prestabilită în sensul luptei politice pentru putere, cu excepţia ordinei impusă de natură, de necesitate. Lumea, în viziunea lui, e percepută ca o scurgere permanentă si, asemeni ciobanului mioritic, atribuie cerului o natură semiologică. Spre deosebire de messer, el nu caută dezlegări în semnele astrale decât în măsura în care lucrurile de pe pamânt se răsfrâng în această lume celestă. Destinul lui Ioan Valahul e să se piardă în contemplaţie, pe când al messerului e să se piardă în acţiune. Contaminat de credinţa în sine, Ottaviano e singurul care îşi arogă o soartă, singurul care posedă adevăratul gust al voluptăţii, setea orgoliului, ura, curiozitatea. Ioan Valahul îi reproşează lipsa unui simţ al măsurii, dar tocmai aceasta este cheia oricărei vitalităţi, pare să demonstreze Ottaviano. Pentru messer, tot ce contează e acţiunea, ieşirea din somn, răsturnarea oricărei ordini prestabilite. Îl citează pe Machiavelli:„... virtutea e acţiune. Nu există virtute contemplativă. Nimic nu e mai păgubitor decât calea de mijloc.” Întreaga existenţă a messerului pare a fi un manifest, un avertisment împotriva celor care doar asistă pasiv la spectacolul lumii. În acest sens, Cioran afirma: „Numai obsedaţii au răsturnat istoria; toţi ceilalţi cârpesc şi completează”. Despre aceste două personaje, messerul şi Ioan Valahul, s-a spus că reprezintă două forţe antagonice: Distrugerea şi Construcţia, Binele şi Răul, Sacrificiul şi Nepăsarea, iar Ottaviano a fost pur şi simplu asimilat Diavolului, datorită spiritului său de revoltă. Dar şi sfinţenia este tot o revoltă, un refuz de a accepta lucrurile aşa cum sunt. De aceea Ioan Valahul îşi construieşte cu filozofie şi calm, o altă lume în care să evadeze din realitatea imediată, o lume care poartă pecetea unei iniţieri superioare, ca o formă de recuperare a trecutului şi de recâştigare a unor principii existente deja. Din punct de vedere moral, Ottaviano e un dezechilibrat şi saltul pe care îl va face în afara normei, îl va costa viaţa. După moartea lui, Princepele se prăbuşeşte şi devine un rătăcit. Petrecerile tineretului, intrigile de la Curte, înţelepciunea Evanghelinei dispar, iar el rămâne doar cu pasiunea absurdului. Cioran punea la îndoială motivaţia omului care a sacrificat paradisul doar din dorinţa de a cunoaşte Binele şi Răul. În schimb, îl vede capabil să rişte totul pentru a fi cineva, „din pofta de glorie”. Imediat ce Princepele i-a simţit atracţia, a trecut de partea diavolului, devenind ucenicul lui. E atras de ştiinţa messerului, acest colportor al ideii de Putere, cu chip angelic, dar demonic prin Cuvânt, care va sădi în Princepe principiul energiei, al acţiunii creatoare, însăşi puterea de a exista ca individ. Odată dispărute toate acestea, Princepele e incapabil să mai iasă din sine însuşi, iar reintrarea în propriile frontiere îl va coborî la nivelul unei „plante conştiente”. Bibliografie: 1. Nicolae Manolescu, Literatura română de azi, Ed. Humanitas, 1965; 2. Eugen Simion, Orientări în literatura contemporană, 1965; 3. Valeriu Cristea, Interpretari critice, Ed. Cartea Românească,1970; 4. Emil Cioran, Lacrimi şi sfinţi, Ed. Humanitas, Bucureşti; 5. Andre Malraux, Condiţia umană, Ed. Rao, 2003;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

281

IMPORTANȚA INFRASTRUCTURII RUTIERE ASUPRA ECONOMIEI FORESTIERE ȘI MEDIULUI Profesor Gabriela CEHAN Conform Institului Național de Statistică, pădurile României ocupă cca.6,5 milioane ha. ceea ce reprezintă 26,3% din suprafața țării. Din această suprafață, 52,2% este proprietate publică a statului iar restul este în propietatea unităților administrative teritoriale, a persoanelor juridice și fizice. Același I.N.S. arată că peste 4500 ha de pădure sunt rase anual de pe suprafața împădurită a României (aceasta fiind media generală a perioadei 2007-2014). Maximul istoric a fost atins în 2014 când s-au defrișat 4940 ha. pădure, suprafața totală defrișată în aceeași perioadă menționată mai sus ajungând la 36.374 ha de pădure. Una din principalele probleme care afectează serios exploatarea masei lemnoase la nivel național este infrastructura rutieră deficitară sub două aspecte: 1. primul este dat de faptul că rețeaua de drumuri existentă necesită reabilitarea; 2. al doilea se referă la necesitatea dezvoltării rețelei de drumuri existentă prin prelungirea acestora acolo unde se impune și construcția altora noi. Construcția drumurilor forestiere a fost variabilă de-a lungul anilor, cea mai lungă rețea realizându-se în 1965 de 1830 de km. În prezent se realizează cca. 200-300 km/an. În privința distribuției de rețele forestiere aceasta este neuniformă atât sub aspect geografic cât sub aspect al proprietății. Se constată că pădurile aflate în administrația Direcțiilor Silvice din județe precum Hunedoara, Neamț, Alba, Bacău, Olt, Prahova, dețin o dotare peste media pe țară de 6,4 m/ha, în timp ce Direcții Silvice precum Iași, Galați, Vaslui ajung la doar 3-4 m/ ha. Acest nivel de 6,4 m/ha se află mult sub nivelul rețelelor de transport forestier din Europa Centrală și de Vest. Spre comparație densitatea medie a rețelei de drumuri în Franța este de 26 m/ha, în Austria de 36 m/ha, în Elveția de 40 m/ha și în Germania de 45 m/ha. În urma cercetărilor efectuate în România s-a stabilit că densitatea optimă ar fi de 14-18 m/ha. Studii făcute în țară de Institutul Național al Lemnului arată că pentru a asigura accesibilitatea integrală a pădurilor se impune construcția în următorii ani a încă 19.400 km de drumuri forestiere. Ca urmare densitatea medie a rețelei de drumuri forestiere ar urca la 9-9,5 m/ha. Parte din rețeaua de drumuri existentă a fost deteriorată în ultimii 20-25 de ani, datorită lipsei investițiilor pentru întreținere și reabilitare dar și datorită calamităților. În anul 2010 a fost publicată Legea 56 privind accesibilizarea fondului forestier național apărută în M.O./23.03.2010. valabilă și obligatorie atât pentru administrațiile silvice de stat cât și private.

282

Importanța infrastructurii rutiere asupra economiei forestiere și mediului

Astfel principala sursă de finanțare pentru studii de fezabilitate, proiectare , construcție și reabilitare a drumurilor forestiere o constituie 10% din veniturile rezultate din comercializarea masei lemnoase. Rețelele de drumuri existente în prezent asigură o accesibilitate în suprafața împădurită de doar 65%, ceea ce conduce la o aplicare disproporționată a prevederilor amenajamentelor silvice elaborate prin amplasarea posibilității anuale de tăiere a pădurii în unități de producție mai accesibile. Densitatea redusă și starea precară a rețelei de drumuri forestiere are efecte negative considerabile asupra cheltuielilor de exploatare și transport a materialului lemons datorită distanțelor mari de scos – apropiat și a vitezei reduse de deplasare a mijloacelor auto de transport. Există și alte consecințe ale slabei accesibilități a pădurii și anume: dificultatea executării la timp a tăierilor de îngrijire și igienă a arboretelor și lăsarea în pădure a unei mari cantități de material lemnos care se degradează; imposibilitatea dezvoltării sectorului turistic și implicit slaba valorificare a potențialului recreativ al pădurii. Deficitul mare în rețeaua de drumuri forestiere a condus în ultimii 25 de ani la exploatarea lemnului și în pădurile cu rol special de protecție din vecinătatea zonelor locuite a drumurilor naționale și a multor obiective economice. Acolo unde s-au făcut tăieri rase, sau defrișări în aceste zone de protecție, apar pe lângă degradarea peisajului și riscurile apariției alunecărilor de teren și a inundațiilor. În scopul ajungerii la o stare de normalitate este necesară o politică de investiții sistematică în acest sector al construcției și reabilitării de drumuri forestiere pentru a realiza un echilibru între nevoia din ce în ce mai ridicată a economiei de a consuma resurse lemnoase și necesitatea protejării mediului natural. Bibliografie: 1. Popovici V., Bereziuc R..,Clinciu I. – Extinderea rețelei de drumuri pentru accesibilizarea fondului forestier și în general a pădurii – Bucovina Forestieră (XI,2 Comentarii) 2. BereziucR. – Realizări și perspective în domeniul căilor forestiere de transport 3. Enescu A.H. – Cercetări privind utilitatea și eficiența economică a dezvoltării rețelelor forestiere de transport din zona montană cu drumuri sumar amenajate și caracteristicile acestora.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

283

PROCEDURI DE CERCETARE ŞI STABILIREA CADRULUI METODOLOGIC ÎN CEEA CE PRIVEȘTE STUDIEREA TEHNICILOR PROMOȚIONALE UTILIZATE LA HANU ANCUȚEI, NEAMȚ Profesor ec. Carmen CONSTANTIN Într-o atmosferă primitoare și caldă, turiștii se pot bucura în voie de dulceața graiului moldovenesc, de savoarea bucatelor tradiționale și de liniștea Hanului Ancuței, loc parcă desprins din povestirile sadoveniene. Locul are o atmosferă de neuitat, de petrecere și de servire ireproșabilă îmbogățite de o colecție impresionantă de vinuri și bucate alese! Să analizăm aşadar mixului promoțional al acestui loc de poveste în care tradițiile românești sunt dublate de vechi legende, rădăcini adânci în vatra străbună, fiind locul ideal pentru relaxarea oricărui turist. În vederea desfășurării acestei cercetări de marketing promoțional, pornim de la obiectivul general „prezentarea și analizarea tehnicilor de promovare utilizate de popasul turistic Hanu AncuțeiNeamț.”, unde avem drept surse principale de informare, diferite materiale publicitare, pliante, ghiduri, bibliografie de specialitate și contactul direct cu produsul turistic Hanu Ancuței. Obiectivul principal al canalelor de promovare adoptate, este de informare și reamintire a produsului turistic. Pentru a avea succes o campanie publicitară, trebuie să producă reacții cognitive să suscite emoții dar totodată să influențeze dispozițiile comportamentale ale turiștilor. Prima condiție pentru succesul unei promovări este ca oamenii să îi dea atenție. Atenția este focalizarea gândirii în direcția Hanului Ancuței. În acest sens se utilizează imaginile amnezice (memory images), care se mai numesc și reprezentări schematice. Noi folosim imagini cu scopul de a stoca în memorie în formă concentrată, detalii despre popasul turistic. Când ne gândim la Hanu Ancuței, chiar dacă nu am ajuns niciodată aici, ni se aduce în fața ochilor restaurantul hanului plin de oameni, veselie, voie bună și petreceri. Așa este perceput numai când ne ducem cu gândul. Cuvintele, creează și ele un mediu cognitiv, și determină procesări mentale. Dacă știm cum să dirijăm procesul de utilizare a cuvintelor, putem influența puternic turistul. Când utilizăm în promovare expresia „un loc de poveste și istorie”, ne transpunem direct în povestirile lui Sadoveanu și retrăim pasaje din cartea lui.

284

Studierea tehnicilor promoționale utilizate la Hanu Ancuței, Neamț

Interacțiunea imagine- text, unde de cele mai multe ori imaginea face cât o mie de cuvinte, este poarta înțelegerii textului, nu invers. Utilizarea unei hangițe care te îmbie la popas este cea mai celebră imagine utilizată de către promotorii reclamei Hanului Ancuței. Culorile deschise, în special galben deschis, pe fundalul reclamelor, ne creează o atmosferă de căldură, securitate, prietenie, folclor, duioșie și plăcerea de a fi împreună. Această strategie de promovare are la bază următoarele efecte: 1. contribuie la creșterea atractivității reclamei; 2. determină reactivarea din memorie cu predilecție a informațiilor pozitive; 3. influențează pozitiv receptarea , interpretarea și procesarea informațiilor oferite; 4. îmbunătățește receptarea mesajului. Operarea de modificări ambientale, unde prin utilizarea unor efecte ambientale, putem genera emoții și curiozitate din partea turiștilor. Plasarea păpușilor îmbrăcate în costum național deasupra tejghelei, a șiragurilor de usturoi, ceapă sau păpușoi, creează dorința imediată de achiziție a turistului și de curiozitate umană firească. Studiile pentru crearea conținutului și testarea eficienței nu se aplică numai în cazul reclamei ci și a altor modalități de promovare, gen promoții, sau utilizarea celebrităților în promovare. Ca de exemplu potrivite pentru a face reclamă hanului ar fi moldovencele Laura Lavric sau Sofia Vicoveanca, femei pline de energie, voie bună și tradiționalism. Succesul unui asemenea demers, este condiționat de respectarea unor cerințe de fiecare sursă de comunicație folosită, și anume: să fie suficient de puternică, pentru a putea determina o relație de autoritate asupra turiștilor, să fie atrăgătoare astfel încât să poată fi identificată din mulțimea surselor de comunicație, să fie credibilă, adică să corespundă sistemului de valori ale turiștilor. Indiferent de natura activității promoționale adoptate, de omogenitatea sau eterogenitatea tehnicilor pe care le presupun, de acțiunea lor în timp, de efectele lor economice pe care le antrenează, departamentul de marketing al hanului turistic, trebuie să aibă permanent în vedere inovațiile și tehnologia în materie de promovare. Studiul de față face parte din categoria instrumentelor promoționale văzute prin prisma „părintelui marketingului” Philip Kötler care vizează următoarele: publicitatea, promovarea vânzărilor, relațiile publice și forțele de vânzare. Această observare a tehnicilor promoționale, are la bază studierea modalităților de promovare a hanului turistic dar și a implementării a unor noi tehnici de promovare altele decât cele existente. I. Publicitatea II. Turistul potențial nu trebuie așteptat să sosească spontan la Hanu Ancuței, ci el trebuie informat și atras prin acțiuni de comunicație cât mai vizibile și mai atrăgătoare. În afara mijloacelor de promovare, Hanu Ancuței utilizează și acțiuni de comunicațiepublicitate exterioară: a. indicatorul stradal aflat la cca 3 km dinspre Roman distanță de popasul turistic b. menit să atragă călătorii din trecere stârnindu-le curiozitatea ; c. firma indică pe peretele exterior din față categoria de încadrare de 4 stele și numele; d. afișajul exterior cu o hangiță menită să atragă turiștii; e. aspectul exterior este îngrijit, frumos, cu elemente de decor tradițional moldovenești specifice acestei zone (șiraguri de ceapă, usturoi, porumb, păpușile îmbrăcate în straie populare specifice locului, diferite măști, icoane). Durata de expunere a acestora este nelimitată, nefiind condiționată de nici un factor extern. Se remarcă de altfel și amplasarea unui banner publicitar la intrarea în comuna Tupilați pe

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

285

căile de accesibilitate rutieră care conduce la o identificare rapidă a locației Hanului, conferindu-i totodată turistului senzaţia intrării pe un tărâm aparte și magic. În categoria suporturilor publicitare prin tipărituri, se include pliantul, calendarul, vederi, cartea de vizită, broșura, agende cu personalizarea localului turistic. Pliantul realizat are rolul de a informa turistul despre accesul, adresa, oferta turistică, cu imagini edificatoare din cămara Ancuței, din vinotecă, restaurant, camerele de cazare, curtea interiorară unde se poate observa voioșia, bunul gust și atmosfera de sărbătoare. Agendele și calendarele sunt cadouri publicitare care sunt oferite tuturor celor care pășesc pragul hanului, oferirea lor fiind condiționată de gradul de fidelitate al turistului. Cartea de vizită este pusă la dispoziția oricui dorește să aibă detalii despre pagina virtuală și a adresei hanului. Un alt promotor al publicității îl reprezintă presa, radioul și televiziunea. Prin posturile locale dar și naționale sunt realizate campanii publicitare cu privire la serviciile oferite. III. Promovarea vânzărilor . Prin promovarea vânzărilor, conducerea hanului, ia decizii de stimulare, impulsionare și creștere a fluxului de turiști, completând acțiunile publicitare relatate mai sus, pentru întărirea prestigiului Hanului Ancuței: 1. tarife preferențiale pentru weekend și tarife reduse în extrasezon; 2. cazare gratuită pentru copii până într-o anumită vârstă; 3. tarife reduse pentru grupuri mai mari de turiști; 4. oferte gratuite de sticle de vin vechi și de calitate din crama hanului ca bonusuri din partea casei pentru comenzi mai mari de o anumită sumă- se urmărește obținerea simpatiei și adeziunea turistului față de Hanu Ancuței; 5. realizarea unor concursuri tip karaoke, unde se pot câștiga diferite premii gen: produse din cămara Ancuței, un sejur de 2 zile la han, participarea gratuită la degustarea de vinuri- acestea au drept scop contracarea concurenței, creșterea vânzărilor, a imaginii popasului turistic. VI. Relațiile publice Obiectivul principal al activității relațiilor publice este de a cuprinde un segment de piață cât mai mare de turiști, de a-i familiariza cu ofertele de transmitere a unei imagini favorabile, căutând să cultive înțelegere și încredere și încercând să câștige atașamentul și simpatia celor care le vor călca pragul. Relațiile cu publicul intern se realizează prin: scrisori de informare, adrese și note interne, din partea conducerii hanului către vechii turiști, firmele partenere în afaceri cu privire la diferite evenimente Tehnicile de promovare legate de evocarea unor evenimente speciale desfășurate la sediul Hanului Ancuței au și rolul de a promova crearea de relații interumane care se ivesc dacă se ajunge aici. Printre ele enumerăm: 1. sărbători gastronomice cu teme; 2. festivaluri de dragobete, de Rusalii, etc; 3. expoziții de artă culinară în cămara Ancuței, expoziții de vinuri alese în cramă; 4. invitații scrise la mese festive și dansuri populare moldovenești; 5. zilele toamnei, octombrie- brumărel; 6. balul mărțisorului; 7. sărbătorile de iarnă și Pascale. Relațiile cu publicul extern se realizează prin: vizite ale ziariștilor, sau alte publicații de renume comunicate de presă, printre care sunt invitate televiziunile principale din țară, pentru

286

Studierea tehnicilor promoționale utilizate la Hanu Ancuței, Neamț

a da detalii despre diferitele evenimente. V. Manifestări promoționale Reprezentanți ai hanului, sunt delegați de fiecare dată când apare șansa unui târg de turism prin țară să fie prezenți cu diferite materiale informative ( pliante, broșuri, cataloage, ghiduri, afișe) pe suport electronic sau tipizat, oferte speciale. Exemple în acest sens am putea menționa diverse târguri de profil. Prin aceste participări se încheie și contracte de colaborare cu agențiile de turism. Rezultatele cu privire la utilizarea tehnicilor promoționale semnificative pentru departamentul de marketing al Hanului Ancuței, sunt corelate cu o serie de indicatori: natura mesajului, audiența și credibilitatea în rândul publicului, durata de acțiune, bugetele necesare și controlul asupra rezultatelor. Conchid acest mic studiu cu ideea că rolul mixului promoțional este de informare, trezirea curiozității, penetrarea piețelor, individualizarea produselor, stimularea cererilor, influențarea consumatorului , dar și consolidarea imaginii firme pe piață. Bibliografie: 1. Balaban, D.C., (2009), Relații publice și publicitatea- de la planificarea strategică la implementarea media, Iași, Editura Polirom. 2. Balaure, V., coordonator (2002), Marketing, Bucureşti, Editura Uranus. 3. Tecău, Alina Simona (2013), Comportamentul consumatorului- O privire asupra naturii umane din perspectiva marketingului, București, Editura Universitară. 4. Susanu, I.O. (2007), Marketing turistic, București, Editura Didactică şi Pedagogică. 5. www.hanuancuței.ro

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

287

VALEA MUNTELUI – TRADIȚII ȘI VALORI CULTURALE IMORTALIZATE ÎN ARTA FOTOGRAFICĂ A LUI ADOLPH CHEVALLIER1 Viața și activitatea fotografului Adolph Chevallier În satul Barnar din comuna Broşteni de pe Valea Bistriţei, în anul 1881, s-a născut Adolph Chevallier, care a devenit unul dintre cei mai mari fotografi români, din prima jumătate al secolului XX – lea. Tatăl său, elveţian de origine, a fost adus de regele Carol I pe meleagurile bistriţene ca specialist în lucrările forestiere. Mama sa, Smaranda Vasiliu, era româncă. În familie au fost şase copii, Adolph fiind singurul băiat. Acesta a făcut şcoala primară la Broşteni, după care a plecat să-şi continue studiile la Fălticeni. Acolo l-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu. Locuiau pe aceeaşi stradă, se jucau împreună şi aveau o pasiune comună, filatelia. Tot acolo a legat o prietenie pe viaţă cu G.T. Kirileanu. De la acesta şi de la bunul său prieten – cărturarul pietrean Gh. T. Kirileanu a preluat admiraţia şi dragostea pentru tradiţiile noastre populare. La vârsta de 16 ani, tânărul Adolph a fost trimis de tatăl său la Laussane, în Elveţia, să înveţe arta fotografică. După ce a revenit în ţară, în anul 1922 şi-a deschis la Piatra-Neamţ un atelier de artă fotografică, cu un an înainte obţinând brevetul de fotograf al Curţii Regale (12 decembrie 1921). „Brevetul era o premieră, titlul fiind acordat pe zone, iar în ţinutul Neamţului nu mai avea nimeni o asemenea recunoaştere. Atelierul pe care l-a deschis în 1922 era în zona actualului liceu Petru Rareş. Acolo era într-un spaţiu unde plătea chirie, ulterior şi-a cumpărat un spaţiu care era situat în zona parcului, lângă Teatrul Tineretului de astăzi.”2 Meseria de fotograf, învăţată în Elveţia, a practicat-o în România – slujind o periodă la Curtea Regală, pentru ca mai târziu să înfiinţeze la Piatra Neamţ un mare studio fotografic. Între fotografiile realizate de Chevallier pentru Casa Regală se remarcă cele făcute Reginei Maria, în vizitele de la Bicaz, unde era reşedinţa Domeniului Coroanei, Regelui Ferdinand, Generalul Berthelot înconjurat de ofiţeri români şi străini, sau compozitorului George Enescu. În anul 1936, Chevallier a fost şi fotograful Poliţiei Piatra Neamţ. Vremurile tulburi din perioada de după al doilea război mondial l-au silit pe fotograf să se mute la Bucureşti. De numele lui se leagă atât istoria şi tradiţia satului românesc de pe Valea Bistriţei – pe care l-a imortalizat în fotografii care au făcut înconjurul lumii – cât şi oraşul Piatra-Neamţ, unde Chevallier şi-a deschis un atelier particular, lângă Liceul „Petru Rareş”. Viaţa artistului fotograf a avut un sfârşit trist. Supus persecuţiilor regimului comunist, Chevallier a fost nevoit să emigreze împreună cu soția sa în anul 1950 în Elveţia, la Laussane şi ulterior la Baden. Se stinge din viaţă în ziua de 29 aprilie 1963, la Baden după lungi ani de adevărat exil, departe de „frumosul în care mi-a fost dat să-mi petrec o mare parte a vieţii ... Bistriţa pe care n-o s-o revăz” aşa cum el însuşi afirma într-o scrisoare adresată prietenilor din 1 Studiu realizat de elevii Raluca Paleu, Patricia Flueraş și Daniel Sîrbu sub coordonarea profesorilor Xenia Sîrbu și Mihai Apopei pentru concursul „Cultură și civilizație” în România. 2 Constantin Pațilea, Viorel Nicolau, Regal fotografic-Adolph Chevallier, Ed. Cetatea Doamnei, Piatra- Neamț, 2015, p. 30.

288

Valea Muntelui – tradiții și valori culturale

România, la 18 octombrie 1956. Din toată corespondenţa lui după ce a părăsit România se vede că gândurile se îndreptau spre locurile copilăriei, spre Bistriţa dragă lui pe care nu avea s-o mai revadă niciodată şi spre oamenii pe care i-a cunoscut. „În ciuda a numeroase greutăţi şi amărăciuni, din rândurile epistolelor se simte dorul de tot ce a însemnat viaţa bună şi frumoasă de pe plaiurile copilăriei de la Barnar, de buciumul auzit la Stâna Schitului de pe Rarău, de unduirile Bistriţei atât de dragă lui. A fost un om iubit, respectat şi apreciat de cei din jur, nu puţini, care au avut numai cuvinte de laudă faţă de caracterul şi profesionalismul lui. Dar vine vremea când ochiul nu mai este ager şi când hârtia fotografică refuză impresii pământene …”3 Aspecte ale vieții locuitorilor de pe Valea Muntelui surprinse de arta fotografică a lui Adolph Chevallier Măiestria lui fotografică a fost secondată de o bună cunoaştere şi înţelegere a vieţii şi muncii ţăranului de pe Valea Bistriţei, lângă care a trăit mult timp. Adolph Chevallier a reuşit să surprindă pe peliculă o mare diversitate de aspecte, ce redau cu fidelitate particularităţi şi detalii de un interes şi un farmec deosebit. Alături de peisaje mirifice nemţene, el a înregistrat scene autentice din activităţile specifice bistriţenilor, unele chiar dispărute astăzi, forme ale vechii arhitecturi ţărăneşti, frumuseţea costumelor tradiţionale, cât şi numeroase momente din bogăţia obiceiurilor săteşti. În mod deosebit a evidenţiat diversele îndeletniciri feminine, aducând astfel un omagiu hărniciei şi măiestriei femeilor din această zonă montană. O preocupare majoră a lui Chevallier a fost surprinderea trăsăturilor fizice şi spirituale caracteristice locuitorilor de pe Valea Bistriţei, exprimate prin frumuseţea şi vigoare, dârzenie şi tenacitate, înţelepciune şi moderaţie, gingăşie şi blândeţe. Marele noroc al nemuririi lui Adolph Chevallier îl reprezintă colecţia de clişee fotografice rămase printr-o minune în patrimoniul Văii Bistriţei Nemţene, cu tot ce a însemnat dragostea de frumos, sinceritatea şi bunătatea artistului. O impresionantă colecţie foto-documentară despre locuitorii şi locurile unde a trăit înzestratul fotograf Adolph Chevalier, alcătuită din sute de clişee pe sticlă, se păstrează astăzi în patrimoniul Muzeului de Etnografie din Piatra-Neamţ, prin strădania şi pasiunea doamnei Elena Florescu.4 Din cauza poziţiei sale mai izolate şi a locuitorilor mai conservatori, în această zonă s-au păstrat până în zilele noastre vechi tradiţii populare, ale căror interes şi farmec merită să fie relevate. Aşezarea Văii Bistriţei în partea de apus a Moldovei, în vecinătate cu Transilvania şi Bucovina a avut un rol foarte important în formarea particularităţilor culturale, în care se surprind numeroasele interferenţe cu aceste zone de contact. Cadrul geografic şi-a pus amprenta asupra profilului ocupaţional, al aşezărilor şi construcţiilor, al portului şi obiceiurilor, ca şi al celorlalte domenii ale culturii noastre populare. Împărţirea munţilor, care străjuieşte Valea Bistriţei de o parte şi de alta, închide adevărate „cetăţi naturale”, ce au oferit oamenilor adăpost şi siguranţă, favorizând păstrarea peste timp a farmecului unei vieţi patriarhale, cu o remarcabilă personalitate locală. Peste toată valea, ca şi peste întreaga Moldovă domină maiestuos Masivul Ceahlău, care chiar dacă nu atinge înălţimi prea mari (Vf. Toaca abia ajunge la 1904 m.), datorită înfăţisării sale impunătoare a fost adeseori asemuit cu Olimpul. Strămoşii noştri daci, numindu-l Kogaionon 3 Șerban D. Drăgușanu, Un...Chevallier rătăcitor pe meleaguri bistrițene, edițiile Colecționarului, București, 2003, 4 Elena Florescu, Din cultura tradițională a județului Neamț. Adolph Chevallier, Complexul Muzeal Județean Neamț, Piatra-Neamț, 1993, p. 10.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

289

îl considerau „munte sfânt” şi „lăcaş al zeilor”, lăsând în memoria localnicilor numeroase şi fascinante legende. Şi tot aici în sălbăticia codrilor şi a stâncilor s-a format una dintre cele mai vechi vetre de sihăstrie românească, care a influenţat puternic durarea multor schituri şi mănăstiri din lemn sau piatră din zona aceasta sau din împrejurimi. Culmile domoale ale Munţilor Bistriţei, Tarcăului, Stânişoarei şi Goşmanului, îmbrăcaţi în mantii groase de păduri au permis trecerea oamenilor cu uşurinţă a oamenilor şi a mărfurilor între răsărit şi apus, între nord şi sud, fie pe potecile de culme, fie pe drumurile de pe firul văilor. Apa aflată cu dărnicie peste tot în cantităţi şi calităţi apreciabile reprezintă una dintre cele mai importante bogăţii ale acestei zone. Bistriţa adună toate pârâiele de pe coastele munţilor ce o străjuiesc, pentru a alcătui un râu viguros şi repede (de unde îi vine şi numele), tăind în munte dintre cele mai frumoase văi din România. De la izvoarele, din Munţii Rodnei, până la vărsarea în apa Siretului, Bistriţa străbate munţi, dealuri şi câmpii, pe o lungime de 283 km. În toate aşezările de pe maluri ea aduce binefacerile bogăţiilor sale: cantităţi mari de apă folosite de oameni la desfăşurarea vieţii şi a îndeletnicirilor caracteristice; peştele – resursă tradiţională de hrană; forţa de curgere – folosită din vechime la transportul plutelor; energia apei în cădere – utilizată la acţionarea roţilor de moară, pive de bătut sumani, şteze, fierăstraie şi mai recent la turbinele electrice ale hidrocentralelor înşiruite pe Bistriţa, în aval de Bicaz. Codrul ce îmbracă toţi munţii, până sub crestele golaşe ale Ceahlăului oferă şi el o mare diversitate şi bogăţie de resurse: lemnul, care a stat la baza tuturor construcţiilor, uneltelor şi obiectelor casnice şi gospodăreşti, fiind totodată, principala sursă de căldură; fructele şi ierburile – culese pentru mâncare şi tămăduire; locurile de adăpost şi refugiu pentru oameni şi avutul lor în vremuri de restrişte; umbra şi răcoarea din timpul verii, plus acţiunea de primenire continuă a aerului şi cea de linişte şi încântare a sufletului. Dacă la toate acestea mai adăugăm frumuseţea şi valoarea cinegetică a sălbăticiunilor, şi bogăţia în ierburi a luminişurilor şi poienilor, care asigură hrana animalelor, vedem cât este de generoasă pădurea şi ce rol important l-a jucat în viaţa locuitorilor care i-au trăit în preajmă. Atât vara – în împărăţia verdelui vegetaţiei, cât şi iarna – în feeria încântătoare, pe care omul a îndrăgit-o din cele mai vechi timpuri, completând-o cu creaţii culturale ce exprimă potenţialul său de inteligenţă şi sensibilitate. Aşezările frumoase cu gospodării mari şi construcţii armonios proporţionate, cu adăposturi rudimentare suspendate pe coastele munţilor, cu punţi şi poduri meşteşugite aruncate peste apele repezi, cu voinici temerari ce înfruntau stihiile Bistriţei, ducând plutele de la Dorna la Piatra, cu femei mândre şi harnice – iată care era tabloul vieţii de odinioară de pe Valea Bistriţei. Schimbările radicale din ultimele decenii s-au datorat introducerii factorilor moderni de civilizaţie: calea ferată şi şoselele asfaltate, cu o intensă circulaţie, energia electrică cu toate facilităţile ei de confort şi informare, cu marile construcţii de baraje şi hidrocentrale, de fabrici şi uzine, de amenajări turistice şi locuinţe noi etc. Dar documentele vechi de cancelarie sunt sărace în însemnări privitoare la populaţia satelor de pe Valea Bistriţei montane, deoarece aici trăiau puţini oameni, ale căror gospodării risipite alcătuiau doar câteva cătune. Prin „curături” şi „arsuri” repetate, localnicii au reuşit să lărgească luminişurile şi luncile obţinând „ţarine” pentru fâneţe şi grădini, unde şi-au amenajat gospodării stabile, constituind în timp, sate mari şi bogate. Cea mai importantă populare a Văii Bistriţei s-a produs în secolele XVII şi XIX, prin imigrarea masivă a grupelor de români din Transilvania şi Bucovina care din motive politice şi religioase şi-au părăsit locurile de baştină, stabilindu-se aici, unde era o populaţie mai săracă. Ele s-au aşezat în satele vechi, ori au înfiinţat sate noi, contribuind cu experienţa şi talentul lor, la dezvoltarea economică şi culturală a zonei. În urma acestui amestec de populaţie s-au cristalizat particularităţile culturii populare de pe

290

Valea Muntelui – tradiții și valori culturale

Valea Bistriţei, în care s-au interferat vechile tradiţii locale cu cele aduse de zonele de origine ale imigranţilor. De la începutul secolului al XX-lea populaţia de pe aceste meleaguri s-a mărit continuu, prin creşterea sporului natural, încadrându-se în coordonatele vieţii moderne, dar păstrând însemnătate şi atractive note tradiţionale. Aşezările omeneşti reflectă specificul cadrului natural şi ocupaţional. Cele de aici se încadrează în evoluţia tipică a satul risipit, până la cel răsfirat de munte de astăzi. Eruditul etnolog român – Romulus Vuia a constatat că satele de pe Valea Bistriţei formează un tip specific „înşirat de pe vale, cu vatra agricolă şi moşia pastorală”. Din punct de vedere structural, satele bistriţene se caracterizează printr-o aglomerare de gospodării în centru şi o răsfirare spre amonte, până sub poala pădurii. Cele mai mari şi mai bogate sate sunt situate la confluenţa principalelor pârâie cu Bistriţa: Broşteni, Borca, Galu, Ceahlău, Hangu, Buhalniţa, Tarcău, Pângăraţi, Vaduri ...O notă particulară o formează strămutările vetrelor de sat din zona inundată de apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui – Bicaz. În acest context, unele sate au dispărut integral: Cârnu, Poienari, Reteş, Leteşti, iar altele parţial: Secu, Izvoru Alb, Răpciuni, Schit, Călugăreni şi Largu. Pe Valea Bistriţei nemţene se găsesc şi două oraşe: unul mic – Bicazul (de dată mai recentă, cu un capăt ce se întinde până la baraj şi altul ce depăşeşte Fabrica de Ciment) şi un oraş mai mare – Piatra Neamţ, cu o vechime atestată documentar de peste şase secole, reşedinţă de judeţ şi important centru turistic, cu o aşezare geografică foarte pitorească, completată cu un urbanism modern, cu multe întreprinderi şi instituţii de prestigiu. La farmecul satelor şi oraşelor de pe Valea Bistiţei, care cheamă şi recheamă pe orice călător, au contribuit atât frumuseţea munţilor, bogăţia apelor şi pădurilor, dar mai ales priceperea, talentul şi hărnicia oamenilor, care au lăsat peste timp valori şi tradiţii nepieritoare. Arhitectura tradiţională de pe această vale muntoasă a avut la bază lemnul, asfalt din abudenţă în pădurile ce o îmbracă. Se remarcă o continuă preocupare a bistriţenilor de a folosi tehnicile perfecţionate de fasonare şi îmbinare a lemnului, în scopul realizării unor forme arhitectonice cât mai funcţionale şi mai estetice. Prin poziţia ei mai izolată, Valea Bistriţei reprezintă o adevărată rezervaţie de arhitectură tradiţională, în care se poate urmări întreaga evoluţie tipologică a construcţiilor populare moldoveneşti, cu unele împrumutări tehnice şi morfologice ardeleneşti. Locuinţa a solicitat cel mai mult atenţia gospodarilor şi a meşterilor dulgheri şi tâmplari. Se poate urmări în realitatea zilelor noastre schimbarea de la simplu la complex, de la arhaic la modern. Cel mai vechi adăpost pentru om şi pentru vatră a fost surla de la răzlogi, care s-a păstrat până astăzi în moşia satului, ca locuinţă temporară a păstorului. Locuinţa permanentă „durată” din bârne rotunde, îmbinate „ în cheotori”, cu acoperişul înalt învelit în draniţă, a cărui streşină largă adăpostea prispa lată ce înconjura casa, se numeşte aici „ bordei” şi a reprezentat celula fundamentală, de la care prin adaosuri şi îmbunătăţiri continui s-a ajuns la toate tipurile evoluate de locuinţă tradiţională. Până la începutul secolului al XX-lea, cea mai răspândită locuinţă din satele de pe Valea Bistriţei a fost casa cu tindă şi uneori cu cămară. Ea avea întotdeauna o încăpere în spate, numită „dolie” rezultată din prelungirea streşinei, şi folosită ca adăpost pentru animale şi unelte. În acest tip de casă s-au păstrat cele mai vechi şi specifice tradiţii, ce mai pot fi încă întâlnite. La lumina palidă a opaiţului şi a vreascurilor din vatră se adunau cu toţii seara, după zilele lungi şi obositoare de vară, sau după cele mai liniştite de iarnă, pentru a toarce şi depăna firele de lână şi de poveste, realizând acea atmosferă sfântă de tihnă şi căldură, specifică locuinţelor tradiţionale. Adăposturile pentru animale au constituit preocupări majore ale localnicilor, deoarece oile şi vitele formează şi acum, ca şi în trecut bogăţia cea mai de preţ a lor. De la formele vechi şi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

291

simple – corle, pătule, ţarcuri, coşere s-a trecut la construcţia grajdurilor din lemn – cele mai solide adăposturi pentru animale. Tipul cel mai răspândit este grajdul „cu sân”, care are deasupra un spaţiu mare de depozitare a fânului, fiind adus de ardelenii stabiliţi în sate. Dimensiunile şi formele variate ale grajdurilor, ca şi amplasarea lor lângă intrarea în gospodărie reflectă specificul pastoral al gospodăriilor şi aşezărilor montane, dar şi puterea economică a ţăranului.5 Poarta şi fântâna sunt elemente arhitectonice cu adânci semnificaţii, care în ultimul timp au îmbrăcat forme ample şi decorative, fiind considerate piese reprezentative pentru prestigiul familiei. Întreaga arhitectură tradiţională din satele de pe Valea Bistriţei se distinge prin echilibrul proporţiilor tuturor dimensiunilor, prin sculpturalitatea formelor de lemn, prin moderaţia distribuirii decorului, prin generalizarea albului la case, care se profilează armonios pe verdele pădurii. Ea reprezintă rezultatul unor îndelungi căutări şi găsirea acelor soluţii optime de rezolvare a necesităţilor şi exigenţelor localnicilor. Ocupaţiile din această zonă de munte sunt condiţionate de natura şi bogăţia resurselor şi determinate de capacitatea locuitorilor de a le folosi şi prelucra. Îndeletnicirile de bază au fost aceleaşi ca şi în prezent: creşterea animalelor, tăiatul şi transportul lemnului şi mai puţin agricultura. Creşterea animalelor, cu tradiţii milenare pe aceste meleaguri a fost favorizată de întinderea mare a păşunilor şi fâneţelor, dar şi de bogăţia produselor obişnuite, atât de necesare desfăşurării vieţii oamenilor: lapte, carne, lână, blană, îngrăşăminte naturale, pentru ţarine, plus forţă de muncă folosită în multe activităţi. Gospodarii satelor bistriţene din Ţinutul Neamţului s-au profilat mai mult pe creşterea oilor şi mai puţin a cornutelor mari, spre deosebire de locuitotii Ţării Dornelor, specializaţi în creşterea vitelor. Păstoritul specific nemţean este cel local cu pendulare simplă sau dublă, între păşunea din moşie în timpul verii şi gospodăria din vatră. În trecut, păstorii rămâneau cu oile la târlele de iarnă, pentru a consuma fânul pe locul de cosire şi a îngrăşa zona de fâneaţă. Lucrul la pădure a antrenat în ultimele două veacuri mare parte din forţa de muncă a zonei, din cauza cerinţelor mari de lemn la export şi a dezvoltării deosebite a industriei cherestelei. Aceasta era o ocupaţie complexă, desfăşurată în colective de lucrători, specializate în diferite operaţiuni: doborârea copacilor, curăţirea trunchilor, transportarea la rampele de încărcare – de obicei pe malul apelor şi legarea plutelor. Veniturile obţinute în funcţie de hărnicia lucrătorilor au făcut ca numărul bărbaţilor angajaţi în tăierea lemnului să fie foarte mare în timpul verii pentru ca iarna să-şi găsească alte îndeletniciri. Plutăritul pe apa Bistriţei a fost, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, singurul mijloc de transport pentru lemn, produse, vite şi oameni. Corelat cu marea cantitate de lemn tăiată în zonă el a înregistrat pe această vale cea mai mare şi mai organizată dezvoltare din întreaga ţară. Până la mijlocul veacului XX, în satele bistriţene plutăritul a constituit o ocupaţie principală, determinând specializarea în masă a bărbaţilor pe sectoare limitate şi bine cunoscute. Astfel dornenii conduceau plutele de la Dorna la Broşteni, muntenii de la Broşteni la Piatra, iar pietrenii de la Piatra la Bacău, sau chiar până la Galaţi. Tot din cauza dificultăţilor şi pentru a uşura transportul plutelor erau construite amenajări speciale numite „haituri”. Caracterul deosebit al acestei ocupaţii, desfăşurată în văzul lumii cu o pricepere şi un curaj renumit a făcut ca ea să dea un pitoresc şi un farmec inedit Văii Bistriţei ... rămase încă în amintirea oamenilor şi în folclorul plutaşilor. Era o încântare să priveşti de pe mal alunecarea pe iureşul apei a plutelor lungi, conduse doar de un cârmaci si un dălcăuş. Marii noşti scriitori, impresionaţi de pitorescul 5 Ibidem, pp. 22-35.

292

Valea Muntelui – tradiții și valori culturale

plutăritului pe Bistriţa, ne-au lăsat minunate descrieri ale forţei şi cutezanţei cârmacilor. Deşi plutăritul a contribuit mult la dezvoltarea economică şi socială a satelor bistriţene determinând formarea unor interesante particularităţi culturale, el a rămas în domeniul trecutului, după anul 1960, când pe Valea Bistriţei între satele Galu şi Izvorul Muntelui s-au instalat apele Lacului de acumulare, care alimentează Hidrocentrala de la Stejaru. Agricultura în această zona de munte a fost şi este puţin dezvoltată. Localnicii au fost preocupaţi permanent să-şi lărgească terenurile agricole, fie în lunci şi terase, fie în locurile mai înalte. Clima mai aspră a condiţionat cultura plantelor mai rezistente: porumbul (obţinând chiar soiul local „hangănesc”), cartoful, cânepa, lucerna, etc. Uneltele agricole vechi, printre care plugul de lemn, s-a păstrat aici, până aproape de zilele noastre, fiind mult mai uşor de manevrat pe terenurile în pantă. Dar cea mai importantă lucrare agricolă a rămas cositul şi depozitatul fânului – resursă furajeră de iarnă, de care depinde creşterea animalelor. În aceasta zonă montană se înregistrează o strânsă interdependenţă între agricultură şi păstoritul local, care oferă îngrăşământul „ţarinilor”. Pomii fructiferi, cu deosebire merii şi prunii sunt plantaţi în toate gospodăriile pentru nevoile proprii, fără a forma însă adevărate livezi, iar viţa de vie reprezintă o raritate chiar în sudul zonei. În scopul completării resurselor de trai, concomitent cu ocupaţiile de bază s-au practicat şi activităţi auxiliare – culesul, pescuitul, vânătoarea şi albinăritul, mult mai dezvoltate în trecut decât astăzi. Bogăţia şi diversitatea floristică şi faunistică făcea ca numeroase grupuri de femei şi copii să cutreiere pădurea în timpul verii, pentru a aduna în coşuri fragi şi mure, zmeură şi coarne, ciuperci, dar şi flori şi frunze, folosite la tămăduirea bolilor sau la vopsitul lânei. Culesul fructelor de pădure a rămas şi astăzi o activitate importantă a locuitorilor de la munte, pentru completarea hranei. Activităţile de prelucare superioară a materialelor s-au dezvoltat printr-o continuă perfecţionare a uneltelor şi tehnologiilor, în scopul asigurării unor cantităţi şi calităţi superioare produselor. Fenomenul desprinderii meşteşugurilor de ocupaţiile de bază s-a produs mai târziu pe Valea Bistriţei, după stabilirea aici a grupelor de populaţie din Transilvania. Învăţarea meşteşugurilor în trecut s-a asigurat prin transmisia directă din tată în fiu, ceea ce a determinat caracterul familial al acestora. Adâncirea procesului de specializare şi diferenţierea meşteşugurilor a avut la bază natura materiilor prime existente în zonă şi sporirea exigenţelor consumatorilor. Cum era firesc într-o regiune acoperită cu pădure, cele mai multe şi mai importante meşteşuguri au fost orientate spre prelucrarea lemnului: dulgheria, drăniţitul, tâmplăria, dogăria, rotăria, lemnăria măruntă etc. Tăiatul lemnului în dulapi, scânduri sau şipci, practicat în vechime cu unelte rudimentare (treaşca cu beschie), s-a transformat de timpuriu într-o adevărată industrie populară a cherestelei, prin folosirea unui mare număr de fierăstraie de apă , înşiruite pe toţi afluenţii Bistriţei, până la mijlocul secolului al XX-lea. Mulţimea joagărelor, instalate pe pâraiele Dreptu, Galu, Bistricioara, Largu, Schitu Audia, Buhalniţa, Izvorul Alb, Bicaz, Tarcău, Pângărăcior şi celelalte, demonstrează dezvoltarea deosebită a exploatării de pe Valea Bistriţei, din ultimele două veacuri. În producerea cherestelei cele mai importante centre au fost Piatra Neamţ şi Bicazul, unde au apărut primele fabrici, la mijlocul secolului al XIX. Cantitatea foarte mare de lemn tăiată în diferite categorii era transportată cu plutele, cu trenurile de cale ferată îngustă sau normală, sau cu căruţe mari. Produsele de lemn erau comercializate, mai cu seamă în zonele de şes, de unde se aduceau cereale. Dulgherii bistriţeni erau renumiţi pentru calitatea construcţiilor din lemn. Ei lucrau cu lemnul propriu sau al clientului, case şi acareturi, porţi, grajduri, poduri şi tot felul de construcţii, în care ştiau cu măiestrie să îmbine utilul cu frumosul. Odată cu introducerea materialelor

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

293

moderne de construcţie, mulţi dulgheri şi-au schimbat meseria, dar cei rămaşi reuşesc să ducă mai departe faima înaintaşilor lor. Mulţi lemnari din satele bistriţene s-au specializat în producerea obiectelor mărunte de uz casnic şi gospodăresc, ajungând chiar la stricte diferenţieri: lingurari, fusari, covâtari, spătari, coşărcari şi altele. Adeseori, prin denumirea de lemnar se înţelegea practicarea în general a activităţilor de prelucare a lemnului. Toate produsele tradiţionale, realizate de meşterii lemnari de pe Valea Bistriţei cu clară destinaţie utilitară au atins şi autentice valenţe estetice, prin evidenţierea calităţilor naturale ale fibrei lemnoase, prin obţinerea unor forme armonioase, prin distribuirea echilibrată a crestăturilor şi traforurilor, etc. Şi astăzi lemnarii bătrâni se apleacă cu aceeaşi migală şi măiestrie asupra bucăţilor de lemn pentru a scoate adevărate bijuterii. Cu toată prelucrarea modernă a lemnului, dezvoltată mai ales în Piatra Neamţ si în multe fabrici săteşti, meşteşugurile populare continuă să se practice, pentru satisfacerea cerinţelor vitale ale locuitorilor, adaptându-se însă la facilitaţile tehnice moderne.6 Obţinerea şi prelucrarea fibrelor textile au constituit activităţi principale ale femeilor, destinate acoperirii necesarului de îmbrăcăminte pentru familie şi pentru casă. Amploarea şi frecvenţa practicării acestora au generat şi generalizat termenul de „industrie casnică primitivă”. În satele mai izolate de pe Valea montană a Bistriţei, cu un păstorit foarte dezvoltat, la baza ţesăturilor de casă, de port a stat lâna şi cânepa. Mijloacele rudimentare de prelucrare a lor au rămas aproape neschimbate pâna astăzi, deşi femeile au inventat mereu tehnici de ţesut mai complicate, asigurând marea diversitate a categoriilor de ţesături contemporane. Ţesăturile de casă, reprezintă un larg domeniu de creaţie, în care fiecare lucrătoare îşi imprima propriile calităţi tehnice şi artistice. Portul popular a format unul dinte cele mai reprezentative elemente de cultură tradiţională. Femeile, realizând singure piesele de costum, le asigurau diversitatea şi originalitatea. Particularitatea generală a portului tradiţional de pe Valea Bistriţei o constituie păstrarea unui remarcabil arhaism al formelor. Costumul popular bărbătesc, caracterizat printr-o deosebită simplitate şi sobrietate, era compus din cămaşă lungă de cânepă pentru lucru şi cămaşă brodată cu fustă pentru sărbătoare, încinsă la mijloc cu brâu ţesut din lână colorată sau chimir lat din piele, cu iţari lucraţi din lână subţire pentru vară şi „cioareci” din lână groasă, îndesaţi la piuă, pentru iarnă cu străvechiul „comanac” pe cap sau căciulă ţuguiată din blană, cu opinci in picioare, cu cojoc şi suman din pănură neagră, având ca podoabă doar bondiţa din blană brodată cu flori în culori închise şi mărginită cu „prim” negru croşetat. Puţinii bătrâni care se mai îmbracă astăzi, la sărbători cu costumul tradiţional scos din vechea ladă de zestre, aduc ecoul unor obiceiuri apuse. Costumul tradiţional femeiesc era mai bogat şi mai împodobit, deşi menţinea simplitatea croiului şi a formelor la toate componentele: catrinţa, cămaşa dreaptă sau încreţită la gât, bârneaţa, ştergarul lung pe cap, opincile, sumanul cu falduri şi bondiţa înflorată. Toate aceste piese erau lucrate cu cea mai mare grijă deoarece constituiau principalele elemente de reprezentare ale hărniciei şi măiestriei femeilor, de diferenţiere socială şi de vârstă. La târguri şi la hora satului, sau la sărbători se putea asista la o adevărată paradă a costumelor ce încânta prin bogăţia şi armonia formelor şi decorului. În toate casele din satele bistriţene se mai păstrează piese vechi de costum – preţioase valori artistice de la bunele şi străbunele noastre.7 Obiceiurile reprezintă suma datinilor şi normelor care au reglementat viaţa obştei din trecut 6 Ibidem, pp. 40 – 45. 7 Florescu Elena, Portul popular din zona Neamţ, Complexul Muzeal Neamţ, 1979, pp.14 – 16.

294

Valea Muntelui – tradiții și valori culturale

şi până astăzi. Locuitorii de pe Valea Bistriţei, retraşi în satele lor de munte au păstrat în acest domeniu tradiţii străvechi, de mare frumuseţe şi interes. Bătrânii satelor, împovăraţi de ani şi de înţelepciune stăpâneau tainele rânduielilor moştenite, pe care le transmiteau la rândul lor generaţiilor mai tinere. Obiceiurile de viaţă şi de muncă reprezintă rezultatul unui îndelungat proces de acumulare de cunoştinţe şi experienţe a omului pentru a înţelege tainele naturii şi ale societăţii în care este atât de integrat ,pentru a-şi urma şi îmbogăţi traiul. Cele mai interesante obiceiuri de muncă sunt cele din domeniul păstoritului: suitul oilor la stână, - primăvara, răscolul oilor – toamna şi altele. Cu un farmec şi un pitoresc deosebit se desfăşoară şi astăzi, ca şi în trecut ansamblul obiceiurilor de iarnă. Ele duc până la noi ecoul unui bogat şi străvechi font de spiritualitate, codificat în versuri, în cântece şi dansuri, în mimică şi versuri, în costumaţie şi recuzită. Dintre acestea cele mai frumoase sunt: colindatul copiilor, pentru a anunţa naşterea Mântuitorului şi a face urări de belşug şi bunăstare; pluguşorul însoţit de clopoţel, bici şi chiar de un plug tras de boi, cu care se trăgea o brazdă în ograda gospodarului, amintind de un vechi ritual de fertilitate. Dar cele mai spectaculoase au rămas jocurile cu măşti, care, în această zonă, ca şi în toată Moldova sunt de o bogăţie şi o diversitate impresionantă. Măştile, confecţionate de tinerii satului care desfăşoară jocurile prezintă particularităţi locale de mare expresivitate şi originalitate. În centrul jocurilor cu măşti se află capra cu un întreg alai care prin cântec, dans şi mimică redă învierea ciclică a naturii de la începutul primăverii Din cele relatate rezultă că Valea Bistriţei a fost şi a rămas unul dintre importantele leagăne de păstrare a vechilor tradiţii moldoveneşti, în care numeroasele generaţii au adăugat soluţii mai potrivite cerinţelor şi exigenţelor vieţii de aici, contribuind astfel la îmbogăţirea fondului general de moştenire culturală românească. Spre deosebire de cei de dinaintea sa, Chevallier a depășit tradiția fotografiei de studio și a pus accentul pe autenticitatea imaginilor satului tradițional românesc. Artistul cu o impecabilă pregătire a actului artistic, precum un neîntrecut regizor al imaginii, își pune personajele săși prezinte singure mesajul. Țăranii săi se comportă firesc, depășind astfel postura celui care pozează. Păstorii cu turmele lor, plutașii, gospodarii, păstrătorii de tradiții, cosașii la strânsul fânului, femeile pe prispă la tors, brodat sau la războiul de țesut, personalități ale timpului, sunt doar câteva dintre temele care l-au făcut celebru. Numeroși editori de cărți poștale ilustrate au utilizat clișeele lui pentru tipărirea de vederi sau pentru a realiza albume, pliante și materiale de propagandă turistică. Chevallier a fost un om iubit și respectat de cei din jur care i-au apreciat caracterul și profesionalismul: „ Cu obrazul numai zâmbet și lumină...bun, primitor, dârz, tăcut, luminos, modest.”8 Valea Muntelui – Tradiții și valori culturale imortalizate în arta fotografică a lui Adolph Chevallier Adolph Chevallier s-a născut în 1881 în satul Barnar de lângă Broșteni fiind al doilea din cei șase copii ai familiei Chevallier. Tatăl artistului, născut la Laussane în Elveția a ajuns pe meleagurile Bistriței ca specialist în lucrări forestiere, iar mama sa Smaranda a avut preocupări în domeniul comerțului de fotografie. Tânărul Adolph a făcut școala primară la Broșteni, iar cursurile gimnaziale la Școala nr. 1 din Fălticeni fiind coleg cu Mihail Sadoveanu și prietenul apropiat al lui G.T. Chirileanu, bibliotecarul casei regale. În anul 1897 familia Chevallier se mută în Piatra Neamț, iar în aceste împrejurări este 8 Constantin Pațilea, Viorel Nicolau, op.cit., p.36.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

295

trimis de părinți în Elveția, la Laussane pentru a-și începe ucenicia în meseria de fotograf. După revenirea din Elveția și-a început cariera profesională ajungând unul din cei mai de seamă artiști fotografi ai țării. Cunoscut pentru priceperea sa în meșteșugul fotografiei tânărul Adolph Chevallier a fost remarcat de regina Maria în perioada șederii sale la Bicaz și în scurt timp i s-a propus onorabila funcție de fotograf al casei regale. După Marea Unire, în anul 1922 Chevallier primește dreptul de a-și înființa un studio fotografic la Piatra Neamț situat în actuala clădire a Teatrului Tineretului, lângă liceul Petru Rareș. Pasionat de meserie, străbate în lung și-n lat locurile care-i sunt dragi de pe Valea Bistriței în reprize durând zile, săptămâni și chiar luni cu aparatul de fotografiat alături imortalizând realitatea care-l impresiona la fiecare pas. Ca nimeni altul, Chevallier reușește să surprindă esența și pitorescul Văii Bistriței. Realizările sale s-au datorat înțelegerii vieții, ocupațiilor și obiceiurilor locuitorilor meleagurilor natale. A surprins prin arta sa fotografică o mare diversitate de aspecte ale vieții cotidiene specifice muntenilor bistrițeni, forme ale vechii arhitecturi țărănești, frumusețea costumelor tradiționale și obiceiurilor rurale: cosașii la strânul fânului, păstorii cu turmele lor, plutașii, gospodarii, femeile la războiul de țesut. În mod deosebit Chevallier a surprins îndeletnicirile feminine ale zonei atras fiind de pitorescul și gingășia tinerelor fete de pe Valea Muntelui. Ocupațiile imortalizate au fost în strânsă legătură cu resursele naturale ale zonei. Grija principală a femeilor era asigurarea straielor pentru toți membrii familiei pe atunci destul de numeroasă. Astfel că după recoltarea cânepei, fetele sub atenta supraveghere a mamei prelucrau cânepa topind-o pregătind fuiorul. Torsul era următoarea grijă astfel că pe toată durata anului atât fetele tinere cât și cele mai în vârstă torceau, activitate care nu le împiedica să facă în același timp și alte treburi casnice. Firul obținut era apoi țesut, cusut, brodat sau croșetat. O ocupație specifică doar femeilor din zona Văii Muntelui era pescuitul cu ajutorul crâsnicului. Crâsnicul era format dintr-o plasă cu toate cele 4 colțuri ridicate și prinse de capetele a două nuiele groase îndoite cruciș sub formă de arc. Pentru a prinde peștele crâsnicul trebuia folosit în zonele cu apă repede. Alături de clișeele ce reprezintă îndeletnicirile feminine, Chevallier a surprins ocupațiile tradiționale ale bărbaților munteni din zona Văii Bistriței. Astfel o bună parte din fotografiile sale imortalizează ciobanii și crescătorii de vite, ocupații de bază în acest spațiu unde pășunile și fânețele nu își aflau măsura. Fără a-și uita originea și motivele pentru care tatăl său a ajuns pe aceste meleaguri, celebrul fotograf a acordat o atenție deosebită pădurii, cea mai importantă resursă naturală a Neamțului precum și metodelor de practicare a silviculturii. În acea perioadă în care omul și natura se aflau în perfect echilibru, aparatul său de fotografiat a surprins chipul aprig al țapinarului, animalele sălbatice și frumusețea nesfârșită a codrului. În același timp în fotografiile sale Chevallier a acordat aceeași importanță plutăritului ocupație complementară exploatării forestiere. Până la mijlocul sec. XX, lemnul tăiat în pădurile Neamțului cobora până la Galați sub forma șirurilor nesfârșite de plute. Priceperea plutașilor și îndemânarea lor desăvârșită în apele învolburate ale Bistriței ne este astăzi accesibilă datorită instantaneelor fotografului nemțean. Liniștea şi echilibrul din viața artistului fotograf au coincis cu perioada în care a realizat cea mai valoroasă operă a creației sale. Lumea din fotografiile lui își trăia însă ultimele clipe. Timpul nu mai avea răbdare cu oamenii și locurile pe care le-a iubit. Războiul care a distrus întreaga lume a afectat ținutul Văii Muntelui nu fizic, ci prin schimbările pe care le-a provocat.

296

Valea Muntelui – tradiții și valori culturale

Viziunea noului regim comunist adus și instaurat prin puterea Armatei Roșii trebuia să înlăture prin orice mod trecutul și pe actorii ei. În această realitate, Adolph Chevallier nu își mai găsea locul, iar legăturile pe care le-a avut cu familia regală îi puneau în primejdie libertatea și chiar viața. Prin Legea Naţionalizării adoptată la 11 iunie 1948, profesiile liberale, inclusiv atelierele fotografice au fost desfinţate. Astfel, Adolph Chevallier a părăsit ţara în 1950 plecând în Elveţia unde s-a stabilit iniţial la Laussane, iar mai apoi la Baden. În toată perioada exilului a păstrat legătura atât cât se putea în acele vremuri cu cei rămași în locurile natale. Din toată corespondența lui după ce a părăsit România se vede că gândurile sale se îndreptau spre locurile copilăriei, spre Bistrița dragă lui pe care nu avea să o mai revadă niciodată și spre oamenii pe care i-a cunoscut. La 82 de ani după o viață închinată artei fotografice care transformă prezentul în veșnicie, Adolph Chevallier moare la Baden la 23 aprilie 1963. A fost un om iubit, respectat și apreciat de cei din jur, nu puțini care au avut numai cuvinte de laudă față de caracterul și profesionalismul lui. Bibliografie: *** Judeţul Neamţ. Monografie, redactor Gh. Dumitroaia, Piatra-Neamţ, 1995. 1. Etnografia Văii Bistriţei. Zona Bicaz, Piatra-Neamţ, 1973. 2. Constantin Pațilea, Viorel Nicolau, Regal fotografic- Adolph Chevallier, Piatra-Neamț, Ed. Cetatea Doamnei, 2015 3. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973. 4. Florescu Elena, Din cultura tradițională a județului Neamț. Adolph Chevallier, Complexul Muzeal Județean Neamț, Piatra-Neamț, 1993. 5. Florescu Elena, Portul popular din zona Neamţ, Complexul Muzeal Neamţ, 1979. 6. Florescu Gh. Elena, Textile populare de casă din zona Neamţ, Bucureşti, Ed. Etnologică, 2010. 7. Mătasă, C., Călăuza judeţului Neamţ, Bucureşti, 1929. 8. Idem, Prin Moldova de sub munte, Bucureşti, 1965.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

297

SAVE OUR PLANET1 *** Our world is filled with indescribable beauty, both man-made and natural, and it’s hard to say whether a single lifetime would truly be enough to truly experience all of it. Most of us will probably never see everything that the world has to offer us, you can’t deny the appeal of some of the man-made structures as well – from the epic, ancient grandeur of the Pyramids of Giza to the sunny charm of sea-side villages in Greece. It’s a wonderful and beautiful world we live in, so make sure to see as much of it as you can before you kick the bucket! Here’s an excellent quote from St. Augustine that will hopefully inspire you to get your foot out the door: “The world is a book and those who do not travel read only one page.” Despite the beauty of terra, there are many problems of pollution The need for change in our daily lives and the movements of our government is growing. Because so many different factors come into play; voting, governmental issues, the desire to stick to routine, many people don’t consider that what they do will affect future generations. If humans continue moving forward in such a harmful way towards the future, then there will be no future to consider. Although it’s true that we cannot physically stop our ozone layer from thinning (and scientists are still having trouble figuring out what is causing it exactly,) there are still so many things we can do to try and put a dent in what we already know. By raising awareness in your local community and within your families about these issues, you can help contribute to a more environmentally conscious and friendly place for you to live. Our planet is in pretty bad shape and it’s getting worse and worse everyday. The world is too polluted and we’re the ones doing it. I don’t think anyone intended on polluting the planet when they created cars, factories, electricity, etc. People are trying to stop the pollution or at least to pollute less, they found a way to transform sunlight into electricity with solar pannels, transform wind into electricity with wind turbines, electric cars, etc. Maybe people should start using public transports more often, ride bikes, rollerskate. We should try to make solar energy our number one source of energy and stop using nuclear energy because it produces waste that is not biodegradable. We should start using electric cars and stop depending on petrol. If we don’t change our ways I think our planet will become a waste land like in the movie Wall-E, maybe we’ll be forced to move to another planet in the solar system because our planet will be uninhabitable or perhaps the world will be infested with bugs. Even though the world didn’t end on the 21st of December 2012, that doesn’t mean the world will never end. Everything that is born must die eventually, the Earth is getting old and nothing can live forever. If we find a way to stop the pollution, I think Earth would be a much nicer place to live, but it seems a bit to perfect because not everybody will agree, a lot of people will disagree because lots of these changes will cost money and not everybody can afford it. Some people don’t care about the environment they think that by the time the world ends they will be dead. I think stopping the pollution would be the brightest future but it will cost lots and lots of money but in the long run it will be worth it ! The problem is when and where to start? When will it be to late to reverse the dammage? What about you, do you think our planet is in bad shape? Should we 1 Autori: Andreea Radu, Anamaria Oana Voaideş, Diana Georgiana Ţifui – îndrumător profesor Iulia Popescu, Liceul „Carol I” Bicaz;

298

Save our planet

stop the pollution or just keep polluting no matter the consequences? The Pollution2 Pollution, we hear it every other day at school, college and read about it in newspapers. So what is it? Pollution occurs when pollutants contaminate the natural surroundings; which brings about changes that affect our normal lifestyles adversely. Pollutants are the key elements or components of pollution which are generally waste materials of different forms. Pollution disturbs our ecosystem and the balance in the environment. With modernization and development in our lives pollution has reached its peak; giving rise to global warming and human illness. Pollution occurs in different forms: air, water, soil, radioactive, noise, heat/ thermal and light. Every form of pollution has two sources of occurrence; the point and the non-point sources. The point sources are easy to identify, monitor and control, whereas the non-point sources are hard to control. Types and Causes of Pollution: Air Pollution is the most prominent and dangerous form of pollution. Air pollution is the introduction of chemicals, particulate matter ,or biological materials that cause harm or discomfort to humans or other living organisms, or damages the natural environment into the atmosphere. Causes Effects Water pollution is the contamination of water (lakes, rivers, oceans).It affects the entire Industries Cancer biosphere – plants and organisms living in these bodies of water. In almost all cases the effect Automobiles and Death of animals is damaging not only to individual species and domestic fuels population, but also to the natural biological communities. Land pollution is the degradation Fire Death oh plants of Earth’s land surfaces often caused by human activities and their misuse of land resources. High proportion Acid rain Acid rain, the spreading of water pollution to of gases surrounding beaches, litter and even new Global warming construction sites can all be sources of land pollution. When land pollution is bad enough, it damages the soil. This means that plants may fail to grow there, robbing the eco-system of a food source for animals. This may also lead to erosion of the soil. The demand for more houses, meant the need to use more raw materials to make bricks. Once again this led to the destruction of forests, which affects our life. Effects Solutions Radioactive pollution can be defined as the release of radioactive Buy biodegradable Causes various kinds of substances or high-energy particles cancer products into the air, water, or earth as a result of human activity; either Exterminates wild life Recycle by accident or by design. Some causes of radioactive pollution Vegetation is destroyed Don’t use pesticides include nuclear power plants, energy factories, mining, improper Change in climate Avoid over packaged items waste disposal, nuclear testing or patterns terrorism . 2 Ţifui Diana Georgiana, cl. XII-D;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

299

Since even a small amount of radiation exposure can have serious biological consequences, and since many radioactive wastes remain toxic for centuries, radioactive pollution is a serious environmental concern. The first atom bomb was exploded in the Japan in the year 1945. It affected the Hiroshima and Nagasaki cities. It adversely affected the flora, fauna and humans of that area. In conclusion, all types of pollution – air, water, land pollution and especially radioactive pollution– have an impact on the living environment. These may range from mild discomfort to serious diseases such as cancer to physical deformities. As a result, we all have to be aware of the negative effect of pollution on natural elements that are an absolute need for life.

300

Cetățenii bicazului, despre comunism

CETĂȚENII BICAZULUI, DESPRE COMUNISM *** Liceul Carol I Bicaz1 Drumul pe care l-a parcurs România în perioada comunistă nu a fost nici simplu, nici ușor. România s-a confruntat cu numeroase decizii naționale care au afectat poporul român, atât în mod pozitiv, cât și negativ. Vă propunem așadar, să vedem principalele decizii naționale care au afectat poporul român în perioada comunistă: 1. Denumirea statului este votată la 30 decembrie 1947, Republica Populară Română, cu accentul pe „republica populară”, în timp ce „română” rămâne un adjectiv. 2. Povestea noastră începe în iarna anului 1947, când ultimul simbol al României democratice era Regele Mihai și instituția ce o reprezenta. În ziua de 30 decembrie 1947, fără a consulta în nici un fel poporul roman, Gheorghe Gheorghiu Dej și Petru Groza se prezintă la reședința Regelui Mihai, și îi cer abdicarea. Șantajul și amenințarea erau subînțelese sub această cerere, ce venea evident de la Moscova. Astfel, efectiv peste noapte, Regatul României devine Republică Polulară Română, dirijată de un regim comunist și controlată total de Moscova. La 30 decembrie 1947, se înființau mai multe partide politice, toate la remorca P.C.R., treptat acestea dispar de pe scenă. La 30 ianuarie 1948, Partidul Național Țărănesc este înglobat în Frontul Plugarilor. La 6 februarie 1949 Partidul Național Popular se autodizolvă. Frontul Plugarilor își continuă existența formală până la 7 martie 1953, când se autodizolvă. 1. Stalinizarea României, în istoria comunistă a fost singura decizie care nu a fost propusă în interiorul țării, ci a fost impusă din afară, mai mult ca niciodată, țara noastră era total izolată, în jur, toți vecinii României făceau parte din același lagăr, asupra căruia, Iosif Stalin trona ca un dictator. Deceniul stalinist românesc cuprinde ultimii ani 40 și cea mai mare parte din decada următoare. Politica românească este redusă la existența unui singur partid, Partidul Muncitoresc Român. Partidul Unic subordonează Guvernul, Parlamentul, Justiția, Instituțiile de forță, sindicatele și orice spațiu al dezbaterei publice. 2. Monitorul Oficial publică Lega nr.119 „pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, minere, bancare, de asigurări și de transport”. Totul a fost efectuat în mare grabă și cu păstrarea secretului până în ultimul moment. În aceeași dimineață, a avut loc discuția din Blocul Politic, de unde proiectul a trecut la Consiliul de Miniștri, și de aici la M.A.N., care l-a votat în unanimitate, cu aclamații. Trecute în proprietatea statului, unitățile naționalizate sunt definite ca „bunuri comune ale poporului”, administrate prin Ministerul de Finanțe sau „organele primăriilor locale”. Echipele de muncitori și activiști care urmau să preia unitățile în cauză fuseseră „mobilizate” cu o seară înainte și ținute sub presiune. Proprietatea particulară, mult îngrădită încă din 1947, era desființată în principalele domenii ale activității economice, producția și circulația mărfurilor. 3. La 28 august 1948, printr-un decret al Marii Adunări Naționale, ofițerii de securitate devin singurii competenți a instrumenta, pe întreg teritoriul țării, infracțiunile ce primejduiesc regimul democratic și securitatea poporului. Rețeaua de închisori din România a condus o dezvoltare fără precedent, acoperind practic întregul teritoriu al țării. Închisorile Jilava și Rahova reprezentau adevărate locuri de „triaj” pentru celelalte închisori, precum și locuri de detenție 1 ***Damian Pancu, Andreea Postolachi, Anamaria Apopei;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

301

pentru cei care erau anchetați în cadrul unor procese care se derulau la București. Închisoarea Pitești, denumită „o insulă a ororii absolute”, a experimentat „reeducarea prin tortură continuă”, prin care, în jur de o mie de tineri, în special studenți, au fost umiliți, forțați să-și desființeze propria personalitate, să se maltrateze și să se tortureze între ei, să-și renege convingerile, credințele și familia. Transformarea socialistă a agriculturii a însemnat în România, desființarea proprietății inviduale, asupra pămâtului, a atelajelor și vitelor de tracțiune, a principalelor unelte agricole și trecerea lor în comun, în noua gospodărie agricolă colectivă. Practic, tot ce aducea cu agricultura inviduală, era luat și colectivizat. Partidul Comunist Român a urât țărănimea înstărită, singura categorie în stare să reziste ofensivei colectivizării. Din rațiuni ideologice și politice, partidul a dorit să desființeze categoria cea mai productivă a lumii rurale, care furniza produse alimentare de baza pentru piață. În realizarea obiectivelor noii economii românești, mecanismul planificării și alocării centralizate și direcționarea fondurilor de investiții era considerat garantul industrializării, care devenise obiectivul economic prioritar. Industrializarea socialistă în România a avut la bază modelul sovietic de dezvoltare economică, efortul invențional fiind direcționat spre industria grea, și în special spre domeniile metalurgice, siderurgice, construcțiilor de mașini, mineritul și producției de energie electrică. Tot cu ajutorul industrializării s-a dezvoltat economic Orașul Bicaz. Construindu-se astfel: fabrica de ciment, barajul de la Bicaz și hidrocentrala de la Stejaru. Odată cu toate acestea s-au construit și căile de acces, care au ajutat la dezvoltarea viitorul oraș industrial. La trei zile după moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Partidul Muncitoresc Român îl alege în funcția de prim-secretar al Comitetului Central, pe Nicolae Ceaușescu. Era un nume aproape necunoscut opiniei publice din afara partidului. Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român îl legitimează secretar general al Comitetului Central, unde va fi reconfirmat cu fiecare congres. Astfel, la 21 august 1965, Marea Adunare Națională adoptă, în unanimitate fireşte, o nouă Constituție în locul celei din 1952. Denumirea statului devine Republica Socialistă Română, revenindu-se la numele țării. Este un „stat al oamenilor muncii de la orașe și state, suveran, independent și unitar”. Există un eveniment ce ar fi putut schimba fața Comunismului Românesc. În ziua de 4 noiembrie 1957, un avion cu o delegație politică română, ce îndrepta la Moscova, s-a prăgușit în apropiere de aeroportul prusesc Knukovo. În accident au murit piloții sovietici ai navei, precum și liderul comunist român, Grigore Preoteasa. Nicolae Ceaușescu prezent și el în avion, a scăpat fără nici o zgârietură, și se pare că acest acest accident l-a vindecat de tot de frica de-a zbura cu avionul. În următoarele 3 decenii el călătorind pe calea aerului, mai mult decât orice om politic din istorie. Este interesant să ne imaginăm cum ar fi evoluat regimul comunist din România, dacă în toamna lui 1957, tânărul atunci, Nicolae Ceaușescu, s-ar fi numărat printre victime. Pe linie de stat, Consiliul Superior al Agriculturii, constituit în 1968 cu subdiviziunile sale regionale și raionale, era menit să asigure „realizarea pe linie politică” a planului de producție pentru întreaga agricultură. Pentru a crește încrederea țăranilor în agricultura socialistă, gospodăriile

302

Cetățenii bicazului, despre comunism

agricole colective au beneficiat de mașini și tractoare, create în 1948 după model sovietic. Până în anul 1968, lupta de clasă și-a făcut loc în învățământ, prin fixarea unor taxe de școlarizare „progresive”, studenții din familiile cu „stare” sau cu „probleme”, au fost siliți să se retragă deoarece nu puteau plăti sumele respective. Din facultăți au fost eliminați cei a căror tată sau rudă apropiată era arestată. Copiii de reacționari, burghezii sau chiaburii nu aveau șanse să treacă examenul de admitere la facultate. În ultima fază a colectivizării, elevii și studenții ai căror părinți refuzau intrarea în gospodăria colectivă erau amenințați cu exmatricularea. Alteori, unii copii au fost înfiați de rude și şi-au schimbat numele pentru a putea continua școala. Odată cu venirea anului 1968, după ce modelul sovietic nu a dat rezultate, conducerea Partidului Muncitoresc Român a hotărât revenirea spre unele componente ale învățământului dinainte de 1948. Cele 10 clase au devenit 11, apoi 12, liceele au primit nume proprii, unele chiar înainte de reformă, notarea a revenit de la 1 la 10, manualele, tot unice, au fost redactate de profesori români și aprobate de minister, nu se plăteau taxe de școlarizare, învățământul rămâne autorizat numai de autoritatea statală, iar manualele se distribuiau gratuit. Noile principii din învățământ au apărut în 1974. Când şcolile generale erau obligate să asigure o pregătire unitară „în concordanță cu cerințele economiei naționale”, iar liceele de specialitate, îndeosebi cele industriale și agricole, „urmează să cuprindă cel puțin 70% din numărul total al elevilor”, numărul absolvenților reflectă schimbările propuse de Nicolae Ceaușescu. Încă din școala generală, elevii aveau ore de „lucru manual”, unde erau inițiați în tainele unei meserii. Ultima reformă în educație a fost în anul 1978 care cuprindea o ierarhie a disciplinelor și principiului integrării învățământului cu producția, unde elevii și studenții erau obigați să participe la strângerea recoltei pe câmp. Restricțiile sporite sunt introduse la consumul de electricitate, gaze naturale, în distribuirea agentului termic. În apartamente, birouri, trenuri, în mijloacele de transport în comun, în magazine și restaurante, se instalează frigul, gazul în bucătarii poate fi folosit numai seara târziu, băile sunt umplute cu apă rece pentru a fi utilizată la toalete, apa caldă este strict rațională, iar unele sate sunt debranșate de la curentul electric. În timp ce consumurile erau îngrădite pentrru fiecare județ, conducerea P.C.R aproba criteriile unei alimentații științifice raționale, cu stabilirea caloriilor și sortimentelor alimentare care, oricum nu se găseau în consumul real al populației. În decembrie 1972, ministrul de finanțe Florea Dumitrescu semnează cu președintele Băncii Mondiale, Robert McNamara, acordul dintre Republica Socialistă Română și Fondul Monetar Internațional. În intervalul 1973-1980, România a primit credite în valoare de circa 6 miliarde de dolari folosite în realizarea unor importante obiective în industrie, transporturi și agricultură. În 1980 datoria țării însuma „11-12 miliarde dolari”. Șeful statului și al partidului a hotărât să ramburseze înainte de termen toată datoria externă și să nu se mai ia alte credite. Hotărârea a fost adusă la îndeplinirea prin forțarea continuă a exporturilor, dar și prin dimunuarea drastică a consumului intern, ceea ce a impus populației restricții severe. Altminteri, nu se explică cum statul a plătit din datorie, în 1987, 4 miliarde 252 de milioane de dolari, iar în trimestrul I din 1989, 1 miliard 790 milioane de dolari. Pentru a grăbi lichidarea datoriilor, Nicolae Ceaușescu a dispus să vândă și 80 de tone din rezerva de aur a B.N.R. La 12 aprilie 1989, el anunță Plenarie Comitetului Central că la sfârșitul lunii martie 1989 a fost lichidată datoria externă a țării, fapt care marcheză o deplină independență economică și politică a României. După revoluția din decembrie 1989, care a condus la schimbarea regimului politic, România devenind o țară democratică, și la moartea soților Ceausescu, urmările negative ale crizei de sistem, simțite direct la nivel invidual și colectiv al opiniei publice, au fost proiectate asupra unitaților industriale în sine, socotite dintr-odată ca „depășite”, ca „ un balast ”, ca „fier vechi” . Asemenea „calificative” au folosit unor grupuri restrânse, care au falimentat și au demantelat

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

303

sute și sute de uzine și capacități de producție. Privatizările au condus de asemenea, la scoaterea din circuit a unităților respective. O cercetare recapitulativă nu s-a efectuat pentru a ști câte din cele peste 9000 de capacități de producție mai sunt astăzi în funcțiune. Cât despre agricultură, revenirea la proprietatea inviduală s-a efectuat prin distrugerea fondurilor fixe, a construcțiilor și a utilajelor existente în C.A.P., I.A.S., S.M.A., ca și întregul sistem de irigații. Țărănimea a redevenit proprietara pământurilor ei, dar fără utilaje și atelaje, fără posibilitatea de cumpărare sau închiriere de tractoare și alte utilaje, dată fiind suprafața redusă stăpânită de un proprietar. Fără un sistem bancar propriu, fără resurse energetice în gestiune proprie, fără companii românești de sine stătătoare, fără o agricultură de randament, cristalizarea unei piețe interne funcționale, normale, se face foarte greu. La aproape trei decenii de la Revoluția din 1989, se pot surprinde unele constatări: 1. Privatizarea și revenirea la economia de piață au fost socotite ca un panaceu pentru remedierea racilelor fostului regim și pentru integrarea în Europa. De la prioritatea întregulului popor s-a ajuns la o privatizare haotică, perfectă în spatele ușilor închise, fără vreun control efectiv. 2. Industria socialistă a a fost în mare măsură desființată. Sute și sute de capacități de producție au ajun s la fier vechi. Marile platforme industriale existente în 1989 au dispărut. Cele câteva rămase au fost preluate de firme din exterior și produc în funcție de fluctuațiile pieței externe. Importurile s-au extins de la crema de papuci și chibrituri la mașini, unelte, electronice și instalații complexe. 3. Sistemul bancar-financiar a fost privatizat, adică preluat de bănci din alte țări și operează în funcție de comenzile acestora. Casa de Economii și Consemnațiuni, una dintre ultimele bănci cu capital românesc, a devenit, în 2008, C.E.C. Bank S.A. 4. Conjunctura internațională, criza mondială au obligat statul român să se împrumute cu 19,9 miliarde de euro pentru a răspunde nevoilor de funcționarea ale băncilor și a menține stabilitate monedei naționale. Ratele la acest împrumut devin scadente foarte curând. 5. Privatizarea agriculturii a dus la fărâmițarea fondului agricol în loturi mici, neviabile economic, a readus țărănimea la o agricultură de subzistență, efectuate cu mijloace tehnice de acum un secol. Pentru consumatorii din orașe, alimentele sunt importante în proporție de 50%. 6. Aderarea în NATO și în Uniunea Europeană constituie realizări majore. Adaptarea la cerințele Consiliului Europei se face încet, greoi, așa în cât populația nu se bucură de avantajele aderării. La capătul acestei retrospective, la 26 de ani de la sfârșitul perioade comuniste. Morala noastră este că istoria a mers, și cu siguranță merge mai departe, ca și-n trecut vom avea momente mai grele, dar și victorii, iar altele vor cere eforturi și sacrificii. Bibliografie: 1. Gray Fox, Documentar - Un secol pentru România (15 septembrie 2015) (https://www. youtube.com/watch?v=YyWhx5HPkrA); 2. Giurescu, C. Giurescu, Ștefănescu Alexandru, Țiu, Ilarion, România și Comunismul - O istorie ilustrată Bucureşti, Editura Corint, 2010;

304

V. Verum scientificum

V. VERUM SCIENTIFICUM

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

305

SALMAN RUSHDIE – LITERATURE AND CONTROVERSY Teacher Lavinia-Mihaela UNGUREANU Sir Ahmed Salman Rushdie is known as a novelist and an essayist. He wrote some of his work under the name of Joseph Anton, an alias he adopted while in seclusion, and many of the small social universes that he has created so far are partially set on the Indian subcontinent. Joseph Anton, alias made up of the surnames of writers Conrad and Cehov, became Rushdie’s identity name while the author had at least thirty changes of residence and as many changes of guards during the fatwa issued against him by the Iranian ayatollah Khomeini. Salman Rushdie’s work contains so far 9 novels, in the order of their appearance, Grimus, Midnight’s Children, Shame, The Satanic Verses, The Moor’s Last Sigh, The Ground Beneath Her Feet, Fury, Shalimar the Clown, The Enchantress of Florence; 2 children’s books, chronologically, Haroun and the Sea of Stories, and Luka and the Fire of Life; 10 essays and non-fiction works, The Jaguar Smile: A Nicaraguan Journey, “In Good faith,” “Imaginary Homelands: Essays and Criticism,” “The Wizard of Oz: BFI Film Classics,” “Mohandas Gandhi,” “Imagine There is No Heaven,” Step Across This Line: Collected Nonfiction, “A fine pickle,” “In the South,” and Joseph Anton: A memoir. Salman Rushdie’s second novel, Midnight’s Children, was published in early April 1981 after it was “delayed by a series of industrial strikes” (Rushdie, 2006: xiv). While it is regarded as a work of fiction, and “In the West people tended to read Midnights Children as a fantasy” (Rushdie, 2006:xv), the author admits that the book was a result of his desire “to write a novel of childhood, arising from my memories of my own childhood in Bombay” (Rushdie, 2006:ix). As a consequence of his wanting to write a book from his own personal and, thus, real experience, “in India people thought of it as pretty realistic, almost a history book” (Rushdie, 2006:xv). As a mere preview of the scandal that his fourth novel, The Satanic Verses, will bring to life a few years after, action was brought against the book by Mrs Indira Ghandi. ‘The Widow’ as Salman Rushdie put it in his story claimed to have been defamed by one single sentence: One reader who didn’t care for it, however, was Mrs Indira Ghandi, and in 1984, three years after its publication – she was Prime Minister again by this time – she brought an action against it, claiming to have been defamed by one single sentence […] This was it: ‘It has often been said that Mrs Ghandi’s younger son Sanjay accused his mother of being responsible, through her neglect, for his father’s death; and that this gave him an unbreakable hold over her, so that she became incapable of denying him anything.’ (Rushdie, 2006:xv) Admitting that Mrs Indira Ghandi’s request for the sentence to disappear from any further edition of Midnight’s Children was reasonable and could be granted, Salman Rushdie decided to settle the matter. Apart from that complaint, ‘the Widow’ made no other, and her admission of Rushdie’s portrayal of the Emergency years felt to him, as he confesses in the Introduction of the 2006 version of the book, “an extraordinary validation.” The book was awarded the 1981 Booker Prize for Fiction, the English Speaking Union Literary Award, an Arts Council Writers’ Award, and the James Tait Black Memorial Prize for fiction. In 1993 it was declared the best novel to have won the Booker Prize for Fiction in the award’s 25-year history, and so it won the title of ‘Booker of Bookers’. Along with all of these famous literary prizes came the critique. Some of it was negative and radical “The author should concentrate on short stories until he has mastered the novel

306

Salman rushdie – literature and controversy

form” (one of the book’s first readers), but most of it was full of praise and encouragement for the author who noted in the Introduction of the 2006 version of the book: When I finished the book, I suspected that I might at last have written something good, but I was not sure if anyone else would agree, and I told myself that if the book were generally disliked it would mean that I probably didn’t know what a good book was, and should stop wasting my time trying to write one. (Rushdie, 2006:xiv) The 53,743 current ratings on goodreads.com, “the world’s largest site for readers and book recommendations”1brought it to a 4.01-star on the 1 to 5 scale, and 3,396 readers have written insightful and predominantly positive reviews. Most of the readers that are members of goodreads. com are rating it as a 5-star book. While easy-to-read books like those for children or Young Adult fiction could easily get rated as 5-star stories, Midnight’s Children is not the average reader’s cup of tea. The book masks the nation’s public and political history into a private family saga with the help of allegory and one can easily find himself lost in the 647 pages of “textual pyrotechnics and verbal exuberance”2 . It is then reasonable to assume that it is a book worth reading, a story worth knowing. Another reliable readers’ site that can attest the book’s literary value is amazon.com. Midnight’s Children receives another 4/5 stars from 304 customers and is presented on the website as being “Selected by the Modern Library as one of the 100 best novels of all time.” In parallel with Salman Rushdie’s desire to pair his protagonist’s destiny with that of India, Amazon’s Editorial Review comes with an excellent pairing of its own, Salman Rushdie and Bombay’s film industry: Anyone who has spent time in the developing world will know that one of Bombay’s claims to fame is the enormous film industry that churns out hundreds of musical fantasies each year. The other, of course, is native son Salman Rushdie – less prolific, perhaps than Bollywood, but in his own way just as fantastical. […] one can’t help but feel that Rushdie’s world-view – and certainly his sense of the fantastical – has been shaped by the films of his childhood. But whereas the movies, while entertaining, are markedly mediocre, Midnight’s Children is a masterpiece, brilliant written, wildly unpredictable, hilarious and heartbreaking in equal measure.3 Other literary reviews have been shorter, yet, equally enthusiastic into showing their support for the gigantic writer: “Extraordinary… one of the most important [novels] to come out of the English-speaking world in this generation.”4(The New York Review of Books); “The literary map of India is about to be redrawn […] Midnight’s Children sounds like a continent finding its voice.” 5 (Clark Blaise, “A Novel of India’s Coming of Age”); “In Salman Rushdie, India has produced a glittering novelist – one with startling imaginative and intellectual resources, a master of perpetual storytelling.” 6 (The New Yorker); “A marvellous epic… Rushdie’s prose snaps into playback and flash-forward… stopping on images, vistas, and characters of unforgettable presence. Their range is as rich as India herself.” 7 (Newsweek); “Burgeons with life, with exuberance and fantasy… Rushdie is a writer of courage, impressive strength, and sheer stylistic brilliance.” 8 (The Washington Post Book World) 1 https://www.goodreads.com/about/us 2 http://literature.britishcouncil.org/salman-rushdie 3 http://www.amazon.com/Midnights-Children-Modern-Library-Novels/dp/0812976533 4 Ibidem 5 Ibidem 6 Ibidem 7 Ibidem 8 Ibidem

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

307

This impressively positive feedback determined Rushdie to keep on writing and publishing. While waiting for Midnight’s Children release, Rushdie wrote Shame. This novel was also based on politics and it was as popular and well-received by the public as the previous one. It was his fourth novel The Satanic Verses that led to a series of enormous political controversies, death threats and even murder. In 1989, a year after the book’s release, Ayatollah Khomeini the leader of the Islamic Republic of Iran issued a fatwa of death against its author. Stories had been banned before, some for childish reasons like the case of the illustrated edition of Little Red Riding Hood that had been forbidden in some schools from California in 1989 because the book portrayed the heroine taking food and wine to her grandmother and the teachers were concerned about the use of alcohol in the story. Some caused death to their authors: Socrates (469-399 BC) faced the radical side of censorship, being killed after his ideas that supposedly violated the Athenian law were banned. Lists of banned books9can be found all over the Internet: Brave New World by Aldous Huxley was banned in Ireland for child birth controversies and in the U.S. for its negativism; The Grapes of Wrath written by John Steinbeck was publicly banned in the U.S. and burned en masse by the general population as a punishment for its description of the poor; Slaughterhouse-Five by Kurt Vonnegut was added on the list of American Library Association’s 100 Most Frequently Challenged Books because the Americans didn’t want to expose their children to prisoners of war and German guards ; Tropic of the Cancer written by Henry Miller was called “a cesspool, an open sewer, a pit of putrefaction, a slimy gathering of all that is rotten in the debris of human depravity” by Pennsylvania’s Supreme Court Justice Michael Musmanno, etc. Maybe the most interesting list of prohibited books is the Index LibrorumProhibitorum. From 1948 to 1966, the list’s 20 editions that were issued before it was formally abolished by Pope Paul VI had the aim to prevent Catholics from reading anything that would shake their faith or their morals. The books that were on the Index LibrorumProhibitorumand Salman Rushdie’s The Satanic Verses are perfect examples of religious censorship. Even though the Algerian Civil War was yet to take place, ayatollah Khomeni seemed to have applied Those that live by the pen shall die by the sword, the words of the Armed Islamic Group that had declared war on the media in Algeria in 1991. According to the fatwa that was issued against Rushdie, every Muslim had the moral duty to kill the British author on sight. What followed the death sentence was a complete turmoil: In April 1989 Collets, the left-wing bookshop, and Dillons were firebombed for stocking the Rushdie novel. A month later there were explosions in High Wycombe and London’s King’s Road. There was a bomb in the Liberty department store which housed a Penguin Bookshop (Penguin was the publisher of The Satanic Verses) and at the York Penguin bookshop. Unexploded devices were also discovered at the Nottingham, Guildford and Peterborough branches of the store.10 In 1991, the Japanese translator of The Satanic Verses was found slain at a university in Tokyo. That same year, the book’s Italian translator was stabbed in his apartment but he survived. Two years later, the Norwegian publisher of the book was shot and wounded outside his own home. In the eye of the storm, people outside the Islamic society stood with or against him. Famous playwright Harold Pinter said that the fatwa was “an intolerable and barbaric state of affairs,” author and critic John Berger said that Rushdie should order that the production of his novel should be stopped before any other innocent people either translating or reading it get wounded or killed. Author John Le Carre accused Rushdie of insensitivity due to the author’s 9 www.shortlist.com/shortlist/10-banned-boks 10 http://www.theguardian.com/books/2009/jan/11/salman-rushdie-satanic-verses

308

Salman rushdie – literature and controversy

refusal to do what was within his power, i.e. to withdraw the book until the storm would have passed. Author Roald Dahl stated that the way in which Rushdie consciously managed to get everyone’s attention was a cheap way to “get an indifferent book on the top of the bestseller list” and foreign secretary Sir Geoffrey Howe declared that while Rushdie made Britain look like Hitler’s Germany and the British will not sponsor the book, what was to be sponsored by the British was “the right of people to speak freely, to publish freely.” The author chose to ignore the shadows that had been casted over his literal and literary future and continued to write his novels. In an interview for theguardian.com, Rushdie acknowledged that he had not foreseen the scandal that would arise once his novel was published: International terrorism levelled against translators, publishers and writers wasn’t something that we knew about. People who were conservative Muslim believers had not liked any of my books, so I expected them not to like it and my view was, ‘So what?’ In general if you don’t want to read a book then don’t: that’s why there are all these books in bookstores for you to choose from. If you start reading a book and you don’t like it you always have the option of shutting it. At this point it loses its capacity to offend you. I do think one of the characteristics of our age is the growth of this culture of offendedness. It’s got something to do with the rise of identity politics, where you are invited to define your identity quite narrowly … What’s happened in this age is we are asked to define ourselves by hate. 11 The Romanian public belongs, as Edward Sapir would say, to a different social reality. Our 21st century society cannot grasp hold of the idea that a novel that was supposed to be a work of fiction has stirred such havoc. In an interview for Cotidianul, the well-known in-house translator of Rushdie Dana Crăciun (The Satanic Verses, The Moor’s Last Sigh,Haroun and the Sea of Stories, East, West) stated that because of her being outside the Islamic world she failed to understand why the book had caused such controversies. She added that the context was clearly fictional and that regardless of the scandalous matters that a novel might pose, any reactions to those matters should not ever cross the boundaries of debates, no matter how acrimonious or heated those debates would get. On the other hand, the Romanian Patriarchy fraternized with the powers-that-be of the Muslim cult from the Romanian territory and the patriarch Daniel publicly condemned the in-house translation of The Satanic Verses in 2007. That, however, didn’t stop the Romanian translation from being released and Dana Crăciun confessed in the above-mentioned interview that she didn’t feel threatened or as if she had to watch over her shoulder to see if someone was there to hurt her. At the launch of Rushdie’s Joseph Anton: A memoir, Radu Paraschivescu said that despite translating Midnight’s Children, the first Rushdie novel that was published in our country, and that wasn’t “The Satanic Verses”, he cannot claim to have shaped Rushdie’s Romanian image. He gave that honour to Dana Crăciun and said that she had the lion’s share when it came to this aspect. His role in bringing Rushdie’s literature closer to the Romanian audience may not be as major as his colleague’s, but Radu Paraschivescu confessed in an interview for adevărul.ro that Midnight’s Children has been the biggest challenge of his life as a translator so far. It might be that the cultural context is the main cause for Radu Paraschivescu offering 3 editions of Salman Rushdie’s book, all of them being published by Polirom (2000, 2005, 2013). Rushdie’s novels are perfect portrayals of the constant and often violent riots that arise from the religions, languages, and social hierarchy which are spread far and wide on both India and 11 http://www.theguardian.com/books/2013/aug/11/salman-rushdie-hiding-comedy-routine

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

309

Pakistan. The author’s affinity for these two major South Asian nations can be attributed to the major event that took place at the time of his birth. Salman Rushdie was born on June 19, 1947, in a wealthy family from Bombay, India. Three months later Pakistan and India gained their independence. This major event that marked the stroke of midnight on August 14th and 15th became the time and place of birth of Midnight’s Children’s protagonist, Saleem. Political and social tensions between Hindus and Muslims that arose once Great Britain transferred its power to the sovereign governments of each country are all described in the book, though the narrator confesses that he may have been mistaken about the time of some events: …Padma, and the cracks spreading all over me, radiating like a spider’s web from my navel; and the heat… a little confusion is surely permissible in these circumstances. Re-reading my work, I have discovered an error in chronology. The assassination of Mahatma Gandhi occurs, in these pages, at the wrong date. But I cannot say, now, what the actual sequence of events might have been; in my India, Gandhi will continue to die at the wrong time. (Rushdie, 2006: 230) Rushdie’s most celebrated novel depicts the first three decades of independence and the fierce and constant threats of violence that were issued in parallel with the political upheaval. In these thirty years, India and Pakistan waged three wars. These violent clashes, one over creating an independent Bangladesh, and two over Kashmir, led to millions of casualties, caused thousands of deaths, and brought upon the two countries a nearly permanent state of tension. The author received excellent education in his Muslim parents’ household. He moved to Pakistan for a short period of time because that was where his parents had immigrated after Partition. Having graduated from the University of Oxford in the year of 1968, Salman Rushdie returned to England to work as an actor and copywriter. According to him, the latter one disciplined his life as a writer: Still, advertising taught me discipline, forcing me to learn how to get on with whatever task needed getting on with, and ever since those days I have treated my writing simply as a job to be done, refusing myself all (well, most) luxuries of artistic temperament. And it was at my desk at Ogilvy’s that I remember becoming worried that I didn’t know what my new novel was to be called […] In the end I had two titles and couldn’t choose between them: Midnight’s Children and Children of Midnight. I typed them out one after the other, over and over, and then all at once I understood that there was no contest, that Children of Midnight was a banal title and Midnight’s Children a good one. To know the title was also to understand the book better, and after that it became easier, a little easier, to write. (Rushdie, 2006:xi) It took almost ten years for Rushdie to tell the story of his country. This ambitious project in which Saleem’s destiny and that of his country are joined at the hip, becomes a labyrinth; a maze in which the magical realism makes everything seem possible, including the birth of 1001 children with magical powers. Midnight’s Children is a canvas for Indian cultural elements that fit inside the novel’s painting with the outmost ease. It is a novel about couples and dualities: India and Pakistan; monotheism and polytheism; Saleem and Shiva (swapped at birth); characters that receive different names. The explanation for this last one lies within the fact that when people grow into what they are really meant to become, their names change in order to suit their final identity. Everything inside the book becomes a quest for identity. Even Methwold’s estate is a battleground for ethnic identity, and his demand that everything remains untouched in the rented houses betrays his desire of getting the new tenants accustomed with the British way of life. The vocabulary that Salman Rushdie uses in his novel is also an unclaimed territory, a cross-cultural land which adds colour and texture to the portrayals of characters or situations. Readers have even created online pages called Midnight’s Children Vocabulary and Glossary to

310

Salman rushdie – literature and controversy

accompany Salman Rushdie to help them while they read: words like takht, tonga, gharry, shikara, or marquee, depict chairs, horse-drawn vehicles, horse-drawn carriages, wooden ships and large tents; religious vocabulary includes Jainism, Mumbadevi, Hanuman, Ganesh, Vishnu, avatar, Rama, Krishna, Indra, Kaly-Yuga, Maha-Yuga cycle, yaksa, Ravana, Sita, Kali, and many other terms that are collected from Rushdie’s cultural background. The story mentions dialects like Kanarese, Tami, Marathi, or Gujarati, and types of food like chapati, and chutney. The world in which Salman Rushdie grew up, the world the reader sees through the eyes, ears, and nose of Saleem Sinai is nothing like our own, because, to quote the American linguist Edward Sapir, “The world in which different societies live are distinct worlds, not merely the same world with different labels attached.” (1958: 69) This paper aimed at examining the cultural diversity from “Midnight’s Children” written by Salman Rushdie that needs to be preserved in translation. What must be tamed at the entrance in the target language and culture is the grammatical system, so as not to confuse the reader about the subject and the way in which he affects the reality that surrounds him, or about the various consequences that the said reality can have on the subject. It is in my opinion that the cultural values which exist in the literary work that is to be submitted to the process of translation must remain visible in the Target Language. With this cultural preservation in mind, I have divided my paper in three domains: Salman Rushdie’s literary cultural heritage, literary translation, and the ways in which Radu Paraschivescu has managed to keep the former one as unconcealed as possible in the latter one. The final product of the Romanian translator’s strategies is ”Copiii din miezul nopții,” a literary translation abundant in the original’s culture-bound terms. With the theory on culturemes that I have discussed in the second chapter, I have analysed the translation in order to decide upon the type of strategy that Radu Paraschivescu has chosen for rendering Salman Rushdie’s hybrid cultural background into the Romanian language and culture. The two theories that I have examined in this paper and that are strongly connected to language are: Sapir-Whorf’s hypothesis, with its two versions, endorsing a connection between the individual’s language and the way he perceives reality; the theory of the mind testing the intensity of that connection, with the purpose of showing the importance of having been raised in a stable linguistic environment. The theories of Lawrence Venuti, Susan Bassnett, Jean-Louis Cordonnier, and Carina Wurzinger have been essential to me in discussing about literary translation and how it delineates the existence of world literature. It is from Venuti’s “The Translator’s Invisibility” that the translator must grasp the idea that the success of both his process and product resides in how invisible he manages to remain behind the curtains of his own work. The theories of Peter Newmark and Molina Hurtado have helped me in the analysis of the strategies used for the cultural transfer involved in Radu Paraschivescu’s translation of “Midnight’s Children”. The work of the translators has supplied me with techniques and procedures like naturalization, cultural equivalent, expansion, transference, etc. These instruments have helped me reach the conclusion of my study case, which is that ”Copiii din miezul nopții” is an SLoriented translation, and that the Romanian translator succeeds into bringing Rushdie’s creation as unchanged as possible on the shelves of Romanian readers. As a conclusion, the individual needs as many experiences and as many stories he can get in a lifetime. This need for diversity cannot be met without the Same literature, the Other literature, and translators that become aware of the fact that a literary translation does not bring a new way of seeing life and experiencing the reality if the original’s cultural heritage, or

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

311

its Otherness cross the borders and become entirely the Same. Works cited: 1. “Giving birth to ‘Midnight’s Children’”, latimes, 28 July 2008, Web. <http://articles. latimes.com/2008/jul/28/opinion/oe-rushdie28> 2. “Versetele satanice”, o cartemortală”, evz, 23 December 2007, Web. <http://www.evz. ro/versetele-satanice-o-carte-mortala-2585.html> 3. Adichie, Chimamanda Ngozi. “The danger of a single story”. Ted. Ted. July 2009. Web. <http://www.ted.com/talks/chimamanda_adichie_the_danger_of_a_single_story> 4. Bandyopadhyay, Sumana. Indianisation of English: Analysis of Linguistic Features in Selected Post-1980 Indian English Fiction, 2010, Concept Publishing Company, Web. 5. Bassnett, Susan. Translation Studies, 2002, Routledge, Web. 6. Blaise, Clark. “A Novel of India’s Coming of Age”, nytimes, The New York Times Company, 19 April 1981, Web 7. Copil Popovici, Ioana. ”O mie și una de farse sau despre fragmentarismul Indiei moderne”, romlit, n.d., Web. 8. Dingwaney, Anuradha, Carol Maier. Between Languages and Cultures: Translation and Cross-Cultural Texts, 1995, University of Pittsburgh Press, Web. 9. Gheorghe, Mircea. ”Crochiu Radu Paraschivescu: Un moralist plin de umor și fantezie”, paginiromanesti, 12 June 2011, Web. <http://www.paginiromanesti.ca/2011/06/12/ crochiu-radu-paraschivescu-un-moralist-plin-de-umor-si-fantezie/#.U6t00NJdVps> 10. Guibert, Rita, “Pablo Neruda, The Art of Poetry No. 14”, theparisreview, n.d., Web. <http://www.theparisreview.org/interviews/4091/the-art-of-poetry-no-14-pablo-neruda> 11. http://www.theguardian.com/books/2009/jan/11/salman-rushdie-satanic-verses 12. https://linguistlist.org/ask-ling/sapir.cfm Chandler, Daniel. “The Sapir-Whorf Hypothesis”, n.p., n.d., Web. <http://www.aber.ac.uk/media/Documents/short/whorf. html> 13. Newmark, Peter. A Textbook of Translation. 1988, Prentice Hall, Web. 14. Nilescu, Horia. ”Radu Paraschivesc: ”Nu concep o zi petrecută fără citit””, blog.libris.ro, 31 March 2013, Web. <http://blog.libris.ro/2013/03/29/interviu-radu-paraschivescu/> 15. Onisei, Ana-Maria. “Spaimele și deliciile traducătorilor”, adevărul, 22 July 2010, Web. <http://adevarul.ro/cultura/arte/spaimele-deliciile-traducatorilor 1_50ae5f457c42d5a6639c25d1/index.html>

312

Studiul convergenței șirurilor definite prin termen general sau recurent

STUDIUL CONVERGENȚEI ȘIRURILOR DEFINITE PRIN TERMEN GENERAL SAU RECURENT Profesor Laura MANOLICĂ În cadrul acestui material referitor la şirurile de numere reale, voi prezenta câteva dintre criteriile de convergenţă necesare calculului limitelor de şiruri definite prin termen general sau recurent, urmate de exerciţii rezolvate cu ajutorul acestora. I. Calculul limitelor de şiruri definite prin termenul general, aplicând: 1. Lema Stlolz – Cesaro: Dacă șirurile ( an )n ≥0 și ( bn )n ≥0 au proprietățile: Şirul ( bn )n ≥0 are termeni nenuli, este strict crescător și nemărginit

an =l. n →∞ b n

atunci lim

Există

Exemplul rezolvat 1. Să se calculeze limitele șirurilor: a) an =

ln n ; b) n

; c)

ln ( n + 1) − ln n n +1 = lim ln = ln1 = 0. n →∞ n →∞ n +1− n n

an lim Soluţie. a) lim = n →∞

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

313

2. Criteriul raportului: a Fie șirul ( an )n ≥0 de numere strict pozitive astfel încât lim n +1 = l . Atunci: n →∞

a. Dacă 0 ≤ l < 1 ⇒ lim an = 0

n →∞

b. Dacă l > 1 ⇒ lim an = +∞ n →∞

c. Dacă l = 1 ⇒ nu se poate aplica criteriul raportului. Exemplul rezolvat 2. Să se calculeze limitele șirurilor: a) an =

2n 3n nn a = ; b) n ; c) an = n! nn ( n + 1)!

an +1 2n +1 n ! 2 Soluţie. a) lim =lim ⋅ =lim =0 ⇒ lim an =0 . n →∞ a n →∞ ( n + 1) ! 2 n n →∞ n + 1 n →∞ n b)

an +1 nn 3n +1 3n n lim =lim ⋅ = =lim n +1 n n →∞ a n →∞ ( n + 1) 3n n→∞ ( n + 1)( n + 1) n→∞ n

lim

3n n  1 n ( n + 1) 1 +   n n

=0 ⇒ lim an =0 n →∞

n+2 c) 1 n+2  n 1+ n+2 n+2 ( n + 1) ⋅ ( n + 1)! = lim ( n + 1) = lim  n  = e ⇒ lim a = +∞ a lim n +1 = lim n n →∞ a n →∞ ( n + 2 ) ! n →∞ ( n + 2 ) n n +1 n →∞ n →∞ n n +1  2 n n n + 2 1 +   n

Exemplul rezolvat 3. Folosind criteriul raportului, să se calculeze: , unde a > 0 .

Soluţie.

Urmează discuția după a. Dacă a ∈ ( 0,1) ⇒ Dacă a = 1 ⇒

an +1 → a < 1 ⇒ an → 0 an

an +1 1 1 = → < 1 ⇒ an → 0 2 2 an

314

Studiul convergenței șirurilor definite prin termen general sau recurent

an +1 → 0 ⇒ an → 0 . an

Dacă a ∈ (1, +∞ ) ⇒

Exemplul rezolvat 4. Fie șirul cu termenul general an =

( n !)

a) Arătați că an +1 < 3 ;

n +1

Studiați convergența șirului ( an ) .

( n + 1) 2 ( ( n + 1)!) n

Soluţie. a) an +1 =

( n !)

1 1  1 = 1 +  ⋅ < 3⋅ n +1  n  n +1

b) ( an ) este strict descrescător și mărginit, deci convergent. Deoarece lim

n →∞

an +1 = 0 ⇒ lim an = 0 n →∞ an

3. Criteriul radicalului: Fie șirul ( an )n ≥0 de numere strict pozitive astfel încât

Atunci lim n an = l . n →∞

Exemplul rezolvat 5. Să se calculeze limitele șirurilor: a) an = n n ; b) an = n sin

n π π n! sin K sin ; c) an = 2 3 n n

n +1 n

n Soluţie. a) = lim an lim = n lim= 1 n →∞

n →∞

n! n

n c) = lim an lim = n n →∞

n →∞

( n + 1)! n +1 ( n + 1) lim = n →∞

n! nn

 n  1 lim = .  n →∞ n + 1 e  

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

315

II. Calculul limitelor de şiruri definite recurent, aplicând: Criteriul lui Weierstrass: Orice șir monoton și mărginit este convergent. Exemplul rezolvat 6. Fie șirul ( an ) definit prin: an +1 =an2 − 2an + 2 și a1 ∈ [1, 2] . a) Studiați monotonia, mărginirea și convergența șirului. b) Aflați termenul general an . Soluţie. a) Se scrie an +1 = ( an − 1) + 1 2

și se arată prin inducție matematică

Deci, ( an ) mărginit.

an +1 − an = an2 − 3an + 2 =

convergent.

( an − 1)( an − 2 ) ≤ 0 ⇒ ( an ) descrescător și mărginit ⇒ ( an )

Notăm

Trecând la limită în relația de recurență obținem ecuația l 2 − 3l + 2 = 0 cu rădăcinile l=1 și l=2. Dacă a1 ∈ [1, 2 ) atunci an → 1 și dacă a1 = 2 atunci și an → 2 . b)

Deci, an =( a1 − 1)

2n−1

+1.

Exemplul rezolvat 7. Fie șirul ( an ) definit prin: an +1 = a) Studiați monotonia, mărginirea și convergența șirului.

n →∞

(

)

n 2 −1

mărginit.

1 1 + an2

și a1 = 2 .

Soluţie. a) Se demonstrează prin inducție matematică

an +1 = an

1 + an2

b) Demonstrați că c) Calculați lim an n

< 1 ⇒ ( an ) strict descrescător

⇒ ( an )

316

Studiul convergenței șirurilor definite prin termen general sau recurent

Deci, ( an ) convergent. Notăm obținem ecuația = l

1+ l2

. Trecând la limită în relația de recurență

= ⇒l 0. se demonstrează prin inducție matematică.

b) Formula

(

c) lim an n n →∞

)

n 2 −1

  2 n =lim 1 + − 1 n →∞ 4n − 3  

n 2 −1

  2 n − 4n − 3  2 =lim 1 +  n →∞ 4n − 3   

și

Exemplul rezolvat 8. Fie șirurile

4 n −3 n − 4 n −3

    

2 n − 4 n −3 2 n −1 4 n −3

=e 8

definite prin: și a1 = 1 .

b= 2bn −1 ⋅ cos x − bn − 2 , ∀n ≥ 3 și= b1 1,= b2 2 cos x , sin x ≠ 0 . Să se calculeze lim n

n →∞

Soluţie. Determinăm termenii generali ai celor două șiruri:

an . bn

sin 2 x sin 2 x sin 3 x a1 = 1, a2 = 2 cos x = , a3 = a2 cos x + cos 2 x = ⋅ cos x + cos 2 x = sin x sin x sin x Folosind metoda inducției matematice, presupunem că an = atunci an +1 = an cos x + cos nx =

sin ( n + 1) x sin x

sin nx sin x

sin nx pentru . sin x sin x sin 2 x 2sin 2 x ⋅ cos x sin 3 x .b1 = 1 = , b 2 = 2 cos x = , b3 = 2b2 cos x − b1 = −1 = sin x sin x sin x sin x

Deci, an =

Folosind metoda inducției matematice, presupunem că bn =

2bn cos x − b= atunci b= n +1 n −1 Deci, bn =

sin nx pentru sin x

sin ( n + 1) x . sin x . lim

n →∞

an = 1. bn

sin nx sin x

Exemplul rezolvat 9. Să se studieze convergența șirului definit prin: an = 1 + an2−1 și a1 = 2 . Soluţie. Prin inducție demonstrăm că șirul este strict crescător, deci mărginit inferior de a1 . Dacă ar fi mărginit superior atunci șirul ar fi convergent, deci ar avea o limită finită, unică l. . Deci, șirul este Trecând la limită în relația de recurență se obține nemărginit, lim an = +∞ și este un șir divergent. n →∞

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

317

Exemplul rezolvat 10. Fie numerele a0 , b0 (a0 < b0 ) date. Termenii șirurilor sunt dați prin: an =

și

an −1 + bn −1 a + 2bn −1 și bn = n −1 . Să se demonstreze că 2 3

șirurile sunt convergente și tind către aceeași limită. este monoton crescător și mărginit superior, iar Soluţie. Vom arăta că șirul este monoton descrescător și mărginit inferior. șirul

a1 =

a0 + b0 a0 + a0 a + 2b0 b0 + 2b0 > = a0 , b1 = 0 < = b0 2 2 3 3

b1 −= a1 = an +1

b0 − a0 > 0 deci a0 < a1 < b1 < b0 și presupunând că an < bn rezultă că: 6 an + 2bn an + bn < bn > a= n , bn +1 2 3

bn +1 − an += 1

bn − an > 0 deci 6

este strict crescător și mărginit superior de b0 , iar șirul Deci, șirul este strict descrescător și mărginit inferior de a0 , deci cele două șiruri au limită finită. Fie lim an = a și lim bn = b și trecând la limită în relația an = n →∞

= a

n →∞

a+b ⇒= a b 2

an −1 + bn −1 rezultă că 2

Exerciţii propuse: 1) Utilizând lema Stolz – Cesaro, să se calculeze limitele șirurilor: b)

2) Să se calculeze limitele șirurilor:

( n !) a) an = n ( 2n )!8n 2

b) an

( n + 1) =

3) Fie şirul cu termenul general general bn =

∑a . i =1

; a) Să se arate că şirul b) este strict crescător şi mărginit; c) Să se determine limita sa.

. și șirul cu termenul

318

Studiul convergenței șirurilor definite prin termen general sau recurent

Bibliografie: 1. Nicolescu, Cătălin-Petru, Analiză matematică, aplicaţii, vol. I, Editura Albatros, 1987. 2. Angelescu, Carmen, Bacalaureat 2009 - Ghid de pregătire matematică - M1, Editura Sigma, 2009. 3. Aramă, Lia,Culegere de probleme de calcul diferanţial şi integral, vol. I, Bucureşti, Editura Tehnică, 1967. 4. Ganga, Mircea, Matematică, manual pentru clasa a XI-a, Editura MathPress, 2006. 5. Dumitreasa, Gh., Ţifui, V., Piatra-Neamţ, Lecţii de analiză matematică pentru clasa a XI-a, 1992.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

319

LOCURI GEOMETRICE ŞI METODE GENERALE DE REZOLVARE Profesor Roxana LEAHU Rezolvarea problemelor de loc geometric ocupă un loc important în instruirea temeinică a cunostinţelor matematice. În formarea deprinderilor de rezolvare a problemelor se porneşte de la exemple simple la exemple complexe. Rezolvarea oricărui tip de problemă necesită cunoaşterea unor metode de raţionament care conduc la înţelegerea demonstraţiilor şi constituie mijloace de cercetare în rezolvarea problemelor. În rezolvarea problemelor de geometrie sunt folosite mai multe metode, ca: metoda analizei, metoda sintezei, metoda analitico-sintetică, metoda demonstrării prin reducere la absurd, metoda inducţiei matematice. În general unele din aceste metode sunt greu de separat, chiar în cadrul aceleiaşi probleme; ele se aplică combinat, în funcţie de cerinţele problemei. Locuri geometrice elementare Locul geometric al punctelor care au o anumită proprietate este figura care conţine toate punctele având proprietatea dată şi numai acele puncte. A înţelege noţiunea de loc geometric înseamnă un mic pas în rezolvarea problemelor de loc geometric care cer de a asocia oricărei proprietăţi mulţimea punctelor ce o satisfac. Problemele de loc geometric pun foarte bine în evidenţă o caracteristică de bază a geometriei şi anume aceea de a alterna gândirea concretă cu cea abstractă. Pentru a putea stăpâni această alternare, elevul trebuie să-şi însuşească foarte bine cunostinţele de geometrie elementară şi superioară. Oricât de complicată ar fi o problemă de loc geometric, se poate descifra dacă în prealabil am rezolvat probleme mult mai simple, care conduc la aşa zisele „locuri geometrice elementare”, cum ar fi: I. În geometria plană: 1. locul geometric al punctelor egal depărtate de extremităţile unui segment este mediatoarea acelui segment. 2. locul geometric al punctelor interioare unui unghi egal depărtate de laturile unghiului este bisectoarea acelui unghi. 3. locul geometric al punctelor egal depărtate de două drepte concurente este reprezentat de bisectoarele unghiurilor formate de cele două drepte. 4. locul geometric al punctelor situate la o distanţa de o dreaptă dată este reprezentat de două drepte paralele echidistante cu dreapta dată. 5. locul geometric al punctelor din plan egal depărtate de un punct dat este un cerc. 6. locul geometric al punctelor din care un segment de dreaptă se vede sub un unghi dat ste format de două arce de cerc care au aceleaşi extremităţi ca şi segmentul şi sunt simetrice faţă de dreapta pe care este situat segmentul. 7. locul geometric al punctelor din care un segment se vede sub un unghi drept este cercul ce are segmentul respectiv drept diametru, mai puţin capetele segmentului. 8. locul geometric al punctelor pentru care raportul distanţelor la două drepte paralele este constant este reprezentat de două drepte paralele cu dreptele date. 9. locul geometric pentru care raportul distanţelor la două puncte fixe este constant (diferit de 1) este un cerc. 10. locul geometric al punctelor pentru care suma pătratelor distanţelor la două puncte

320

Locuri geometrice şi metode generale de rezolvare

fixe este constantă este un cerc cu centrul în mijlocul segmentului determinat de cele două puncte. 11. locul geometric al punctelor pentru care diferenţa pătratelor distanţelor la două puncte fixe este constantă, este o dreaptă. 12. locul geometric al punctelor care au puteri egale faţă de două cercuri date este o dreaptă – axa radicală a celor două cercuri. 13. locul geometric al punctelor de putere constantă faţă de un cerc dat este un cerc concentric cu cel dat, un punct, sau mulţimea vidă. 14. locul geometric al punctelor egal depărtate de un punct fix (numit focar) şi o dreaptă fixă (numită directoare) este o parabolă. 15. locul geometric al punctelor ce au proprietatea că suma distanţelor lor la două puncte fixe (numite focare) este constantă este o elipsă. 16. locul geometric al punctelor ce au proprietatea că diferenţa distanţelor lor la două puncte fixe (numite focare) este constantă este o hiperbolă. II. În geometria în spaţiu: 1. locul geometric al punctelor comune la două plane secante este dreapta de intersecţie a celor două plane. 2. locul geometric al punctelor egal depărtate de trei puncte necoliniare este o dreaptă perpendiculară pe planul determinat de cele trei puncte, în centrul cercului circumscris triunghiului format de ele. 3. locul geometric al punctelor egal depărtate de două puncte date este un plan perpendicular pe segmentul determinat de cele două puncte, la mijlocul segmentului. 4. locul geometric al punctelor egal depărtate de feţele unui diedru este semiplanul bisector al diedrului. 5. locul geometric al punctelor din spaţiu egal depărtate de două drepte concurente întrun punct O este reprezentat de două plane care trec prin perpendiculara pe planul celor două drepte în O şi prin cele două bisectoare ale unghiurilor formate de cele două drepte concurente. 6. locul geometric al punctelor egal depărtate de un plan este format din două plane paralele cu cel dat. 7. locul geometric al punctelor din spaţiu pentru care diferenţa pătratelor distanţelor la două punte fixe este constantă este un plan perpendicula rpe dreapta determinată de cele două puncte. 8. locul geometric al punctelor din spaţiu pentru care raportul distanţelor la două plane paralele este constant este reprezentat de două plane paralele cu planele date. 9. locul geometric al mijloacelor segmentelor paralele cu o direcţie fixă, cuprinse între două plane fixe, paralele, este planul paralel cu planele date şi egal depărtat de ele. 10. locul geometric al dreptelor paralele cu un plan duse printr-un punct exterior planului dat este un plan care trece prin acest punct şi este paralel cu planul dat. 11. locul geometric al perpendicularelor duse într-un punct pe o dreaptă dată este un plan perpendicular pe acea dreaptă. 12. locul geometric al dreptelor mobile care se sprijină pe o dreaptă fixă şi care trec printrun punct fix exterior dreptei fixe este un plan. 13. locul geometric al dreptelor care trec printr-un punct fix şi sunt paralele cu un plan fix este un plan paralel cu planul dat. 14. locul geometric al punctelor din planul α, din care un segment de dreaptă dat se vede

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

321

sub un unghi drept, este un cerc sau un punct, dacă în planul α există puncte cu proprietatea cerută. 15. locul geometric al punctelor din spaţiu egal depărtate de un punct fix numit centru este o sferă. 16. locul geometric al tangentelor la o sferă, paralele cu o dreaptă dată, este o suprafaţă cilindrică de rotaţie, circumscrisă sferei în lungul unui cerc mare. 17. locul geometric al tangentelor duse la o sferă printr-un punct exterior este o suprafaţă conică de rotaţie circumscrisă sferei în lungul unui cerc. III. Modul de abordare a unei probleme de loc geometric După enunţ, problemele de loc geometric pot fi clasificate în două grupe: 1. probleme în care se cunoaşte figura loc geometric. 2. probleme în enunţul cărora nu se identifică figura loc geometric. Dacă problema face parte din categoria 1), avem de demonstrat două propoziţii: a. orice punct al figurii are proprietatea enunţată. b. orice punct cu proprietatea enunţată aparţine figurii. Cele două propoziţii a) şi b) sunt una directă şi alta reciprocă ei. În unele cazuri, în locul propoziţiei b), se foloseşte una echivalentă cu ea, care se enunţă astfel: c. orice punct care nu aparţine figurii nu are proprietatea enunţată. Pentru propoziţia a) se mai poate folosi proprietatea echivalentă: d. orice punct care nu posedă proprietatea enunţată nu aparţine figurii. Exemplificăm cele de mai sus prin rezolvarea unei probleme: Locul geometric al punctelor care au puteri egale faţă de două cercuri date este o dreaptă perpendiculară pe linia centrelor cercurilor date. Rezolvare: Fie O şi O 1 centrele cercurilor date, iar R şi R 1 razele lor, cu R > R 1 (figura 1), şi un punct M aparţinând locului geometric. Conform enunţului problemei, locul geometric ar fi perpendiculara dusă din M pe OO 1 . Notăm cu N piciorul ei. Mai întâi să demonstrăm propoziţia b): “orice punct care are proprietatea enunţată aparţine figurii.” În cazul nostru să arătăm că orice punct care are aceeaşi putere faţă de cercurile date se află pe perpendiculara dusă dintr-un punct al locului pe OO 1 . Într-adevăr, M fiind un punct al locului, urmează că are aceeaşi putere faţă de cercurile cu centrele în O şi O 1 . Acesta înseamnă că tangentele duse din M la cele două cercuri sunt congruente: [MA] ≡ [MB] (1)

ˆ ) = 900 În ∆ MAO, m( A ˆ ) = 900 În ∆ MBO 1 , m( B

MA 2 = MO2 – OA 2 (2) MB2 = M O 1 2 - O 1 B2 (3)

Din (1), (2) şi (3) ⇒ MO2 - M O 1 2 = R 2 - R 1 2 (4) Dar R > R 1 ⇒ MO > MO 1 Fie E ∈ (OO 1 ) şi [OE] ≡ [O 1 E] Aplicăm teorema lui Pitagora generalizată în ∆OME şi ∆ MEO 1 obţinem:

322

Locuri geometrice şi metode generale de rezolvare

Din (4) şi (5) obţinem şi

cum EN

constantă şi E punct fix ⇒ N punct fix. Aceasta înseamnă că punctele care au proprietatea enunţată sunt situate pe perpendiculara în N pe OO 1 . Să demonstrăm acum propoziţia a): “orice punct de pe această perpendiculară are puteri egale faţă de cercurile cu centrele în O şi O 1 ”. Demonstraţia decurge în ordine inversă. Ştim că E este mijlocul lui OO 1 , şi

Considerăm M un punct oarecare de pe perpendiculara în N. Unim M cu E, O şi O 1 . Aplicăm teorema lui Pitagora generalizată în ∆OME şi ∆ MEO 1 obţinem:

MO2 - M O 1 2 = R 2 - R 1 2 ⇔ MO2 – R 2 = MO 1 2 - R 1 2 Ducând din M tangentele la cercurile de centre O şi O 1 , şi razele în punctele de contact, din triunghiurile dreptunghice MAO şi MBO 1 obţinem:

Deci punctul M are puteri egale faţă de cele două cercuri. Punctul M a fost un punct oarecare de pe perpendiculara în N pe OO 1 , deci toate punctele de pe această perpendiculară au această proprietate. Dreapta MN se numeşte axa radicală a celor două cercuri. Dacă cercurile sunt tangente, axa radicală este tangenta lor comună, dacă cercurile sunt secante, axa radicală este coarda comună, iar dacă cercurile sunt concentrice, atunci nu au axă radicală. Problemele de tipul 2), în enunţul cărora nu este indicată figura loc geometric, sunt ceva mai dificile. Pentru că nu există metode clasice de găsire a locului geometric, sunt necesare câteva etape de care să se ţină seama şi anume: 1* - desenarea unui număr suficient de puncte ale locului pentru a putea surprinde forma locului geometric şi a caracteriza poziţia sa în raport cu elementele fixe; 2* - determinarea poziţiilor particulare remarcabile ale punctelor locului geometric; 3* - determinarea legăturii între poziţiile punctului ce descrie locul geometric şi elementele variabile de pe figură; 4* - efectuarea unor corelaţii între cunoştinţele de geometrie ce se aseamănă cu configuraţia dată, cu modul de formulare a proprietăţii locului;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

323

5* - considerarea unui anumit principiu al continuităţii, dacă punctul M al locului geometric parcurge doar o submulţime S a unei drepte sau cerc, această submulţime trebuie să fie mărginită de „puncte critice”. Pentru satisfacerea proprietăţii P în afara submulţimii S va fiinţa o proprietate P’ ce trebuie pusă în evidenţă. Cunoaşterea acestor etape nu înseamnă şi nu presupune posibilitatea de a formula oricând răspunsul la o problemă de loc geometric, ci permite susţinerea unei activităţi conştiente, dirijate, spre aflarea locului geometric respectiv. După ce am învăţat cum trebuie rezolvată o problemă de loc geometric şi ne-am format deprinderi de intuire a locului geometric, trecem la redactarea rezolvărilor, renunţând la etapa de intuire a locului geometric. Orice problemă va fi studiată cu atenţie, delimitând elementele fixe, elementele mobile, constantele şi relaţiile dintre elementele fixe şi mobile. Exemple: Fie un punct mobil M pe baza [BC] a triunghiului isoscel ABC, iar paralelele la laturile egale, AB şi AC, duse prin M, intersectează AC respectiv AB în P şi N. Să se determine locul geometric al mijlocului L al segmentului [NP]. Elemente mo- Elemente conElemente fixe Condiţii impuse în enunţ bile stante A, B, C

M, L, N, P

M ∈ [BC], P ∈ [AC] N ∈ [AB], L ∈ [NP] MP || AB, MN || AC [NL] ≡ [LP]

Rezolvare: “⇒„ În figura 2, din MP || AB şi MN || AC rezultă că APMN este paralelogram. Cum [NL] ≡ [LP] ⇒ [AL] ≡ [LM] (diagonalele se înjumătăţesc). Fig 2 Ducem AH ⊥ BC şi LQ ⊥ BC ⇒ LQ || AH. Dar [AL] ≡ [LM] ⇒ LQ – linie mijlocie în triunghiul AHM ⇒ LQ =

şi cum A este punct fix şi AH ⊥ BC (BC = constantă) ⇒

LQ = constant ⇒ d(L, BC) = constantă. Cum L aparţine unei paralele la BC şi [AL] ≡ [LM] ⇒ L aparţine liniei mijlocii a triunghiului ABC, paralelă cu BC. “⇐” Prelungim AL până întâlneşte BC într-un punct M ⇒ [AL] ≡ [LM] (1)Prin M ducem paralele la laturile AB şi AC, care intersectează AC respectiv AB în P şi N, deci ANMP paralelogram (2)Din (1) şi (2) ⇒ [NL] ≡ [LP]. Deci, punctul L îndeplineşte condiţiile problemei ⇒ locul geometric căutat este linia mijlocie a triunghiului ABC, paralelă cu BC.

324

Locuri geometrice şi metode generale de rezolvare

2) Să se determine locul geometric al punctelor M egal depărtate de două semiplane, mărginite de aceeaşi dreaptă. Rezolvare: Elemente fixe Elemente mobile Condiţii impuse de enunţ α, β – semiplanele M d(M, α) = d(M, β) a – dreaptă comună “⇒” Fie M un punct al locului geometric şi MA ⊥ α, MB ⊥ β, cu A ∈ α, B ∈ β. Fig. 3 d(M, α) = d(M, β) ⇒ [MA] ≡ [MB].

AO ⊥ a, BO ⊥ a, α ∩ β = {a}, AO ⊂ α, BO ⊂ β ⇒ m ∠ (α,β) = m ∠ (AOB)

aparţine bisectoarei unghiului AOB

Cum α, β plane fi xe, dacă O parcurge dreapta a, OM descrie un plan γ, care este locul geometric căutat. “⇐” Fie M un punct oarecare din γ. Ducem MA ⊥ α, OA ⊥ a ⇒ MO ⊥ a (1) MB ⊥ β, MO ⊥ a ⇒ BO ⊥ a (2) Din (1) şi (2) ⇒ m ∠ (AOB) ≡ m ∠ (BOM) [OM] – latură comună şi m ∠ (A) = m ∠ (B) ⇒ ∆AOM ≡ ∆OBM ⇒ [MA] ≡ [MB] Deci locul geometric este un semiplan mărginit de dreapta a, numit semiplan bisector al diedrului format de planele α şi β.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

325

3) Fie B şi C puncte fixe. Se ştie că înălţimea din A a triunghiului ABC are 2 cm. Care este locul geometric al punctului A? Rezolvare: Elemente Elemente Elemente Condiţii impuse fixe mobile constante de enunţ B, C

ha = 2

“ ⇒ ” - Fie AD ⊥ BC (figura 4). Cum AD = 2 cm ⇒ A aparţine paralelei la BC situată la distanţa h a = 2. Fig. 4 “⇐” Fie A’ ∈ d, d || BC ⇒ d(A’, BC) = d(A, BC) = 2 cm ⇒ A’ are condiţia din enunţ. În concluzie locul geometric al punctului A este format din două paralele la BC simetrice faţă de BC. 4) Se dă o dreaptă d şi un punct A exterior ei. Să se găsească locul geometric al punctelor dreptelor care trec prin A şi printr-un punct mobil B ∈ d. Rezolvare: Elemente Elemente Elemente Condiţii impuse fixe mobile constante de enunţ A, d

B ∈d A∉d

“ ⇒ ” (figura 5) Fie AC un element al locului geometric ⇒ AC ∩ d = {B}, AC şi d determină un plan, α; AC ⊂ α ⇒ locul geometric este planul α, mai puţin dreapta care trece prin A şi este paralelă cu d, notată d 1 Fig. 5 “⇐” Fie P ∈ α – { d 1 } ⇒ AP este concurentă cu d. Din aceste două premise rezultă că locul geometric căutat este planul (d, AC) - { d 1 }.

Bibliografie: 1. Miron R., Brânzei D. „Fundamenatele aritmeticii şi geometriei”, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983; 2. Brânzei D., Onofraş E., Aniţa S., „Bazele raţionamentului geometric”, Bucureşti, Ed. Academiei, 1983; 3. Ţiţeica G., „Probleme de geometrie”, Craiova, Ed. Oltenia, 1992; 4. Chiţei Gh. A., „Metode pentru rezolvarea problemelor de geometrie”, Bucureşti, Ed.

326

Locuri geometrice şi metode generale de rezolvare

Didactică şi Pedagogică, 1969; Popescu O., Radu V., „Metodica geometriei în gimnaziu”; Popescu M., Ionescu C., „Asupra unei probleme de loc geometric”, G. M. Nr 2/1986; Scarlet R., „Iniţiere în locuri geometrice plane”, Galaţi, Ed. Scan, 1995; Bălăucă A. Ţicalu I., „Matematica în sprijinul elevilor din clasele V – VIII pentru concursurile şcolare”, Botoşani, Ed. Alpha, 1991; 9. Nicolescu L., Boskoff V., „Probleme practice de geometrie”, Bucureşti, Ed. Tehnică, 1990;

5. 6. 7. 8.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

327

MATRICEA DE LA MATEMATICĂ LA INFORMATICĂ Profesor Mirela FÂRŢALĂ I. Definiţii şi notaţii A. Se numeşte matrice de tip (m, n), m,n ∈ N, peste corpul K, o funcţie (i,j) → aij care asociază la fiecare pereche (i,j) unde 1 ≤ i ≤ m, 1 ≤ j ≤ n , un element aij din corpul K. O matrice este o funcţie A : M × N → K, astfel încât perechii ordonate (i,j) îi corespunde elementul aij ∈ K,: A(i, j) = aij ∈ K, ( ) (i, j) ∈ M × N. M= {1,2,3…,m}, N={1,2,3…,n} Fie i un element fix al muţimii M. Restricţia funcţiei A la mulţimea elementelor de forma (i,1), (i,2), (i,3),…,(i,n) defineşte linia de rang i a matricei A. Această linie este determinată de şirul de elemente: ai1, ai2, ai3,…, ain Restricţia funcţiei A la mulţimea elementelor de forma (1,j), (2,j), (3,j),…,(n,j) defineşte coloana de rang j a matricei A. Această coloană este determinată de şirul de elemente: a1j, a 2j, a3j,…, anj. Reprezentarea în mod natural a unei matrice este un tablou bidimensional cu m linii şi n coloane:

(3)

Datorită notaţiei (3), în loc de matrice de tipul (m, n) se mai spune matrice cu m linii şi n coloane. Numerele aij se numesc elementele matricii A; i reprezintă linia, iar j reprezintă coloana în care este situat elementul aij al tabloului A. De multe ori matricea A se mai notează şi astfel: (3’) O matrice de tipul (m, n) are mn elemente. Noţiunea de matrice a fost introdusă în studiul sistemelor de ecuaţii liniare de către matematicianul englez Arthur Caylay (1821-1895) în anul 1858.

328

Matricea de la matematică la informatică

Cazuri particulare: 1. Dacă n = 1, matricea de tipul (m, 1) se numeşte matrice coloană şi este de forma:

2. Dacă m = 1, matricea de tipul (1, n) se numeşte matrice linie şi este de forma: A = (a11, a12, a13, … a1n) 3. Dacă m = n, matricea de tipul (m, n) se numeşte matrice pătratică de ordinul n şi este de forma:

Pentru o matrice pătratic ă de ordin n, sistemul ordonat de elemente (a11, a22, a33, … ann) se numeşte diagonala principală a matricei A, iar sistemul ordonat de elemente (a1n, a 2n-1, a3n-2, … an1) se numeşte diagonala secundară a matricei A. Suma de forma a11 + a 22 + a33 + … + ann se numeşte urma matricei A şi se notează: .

Tr(A) =

Vom nota cu M n(C) mulţimea tuturor matricelor pătratice de ordin n cu elemente din C şi cu M m×n(C) mulţimea tuturor matricelor de tip (m, n) cu elemente din C. În mulţimea M n(C) există şi următoarele cazuri particulare de matrice: 1. matricea unitate de ordin n de forma:

1  0 In =  ...  0

0 1 ... 0

0 0 ... 0

... ... ... ...

0  0 ...   1 

cu a11 = 1, i = 1, … n şi aij =0, ( ) i ≠ j.

Se mai notează astfel: In = (δij) 1≤ i , j ≤ n , unde δij este simbolul lui Kronecker, δij =

1 daca i = j .  0 daca i ≠ j

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

329

2. matricea diagonală de ordin n de forma:

= (aij∙δij) 1≤ i , j ≤ n .

3. matrice triunghiulară de ordin n care poate fi de forma:

A1 =

A2 =

Este matricea în care aij = 0 pentru i < j, sau pentru i > j. A1 se numeşte matrice triunghiulară inferior, iar A 2 se numeşte matrice triunghiulară superior 4. matricea scalară de forma:

α  0 A=  ...  0

0 α 0 ... ... 0 0

... ... ... ...

0  0 , unde α ∈ C. ...   α 

5. matricea nulă este matricea în care toate elementele sunt egale cu 0; este de forma:

0  0 0n =  ...  0

0 0 ... 0

... ... ... ...

0  0 ...   0 

În mulţimea M m×n (C) distingem câteva submulţimi importante şi anume: M m×n(R) care reprezintă mulţimea matricelor pătratice de tipul (m, n) cu elemente numere reale, M m×n(Q) care reprezintă mulţimea matricelor pătratice de tipul (m, n) cu elemente numere

330

Matricea de la matematică la informatică

raţionale, Mm×n(Z) care reprezintă mulţimea matricelor pătratice de tipul (m, n) cu elemente numere întregi. Este clar că avem incluziunile: Mm×n(Z) ⊂ Mm×n(Q) ⊂ Mm×n(R) ⊂ Mm×n(C). Elementele mulţimii Mm×n(C) se notează cu litere mari din alfabetul latin: A, B, C, … sau A’, B’, C’, … . B. Fie A şi B ∈ M m×n(K) două matrice. Cum A şi B sunt funcţii A, B : M × N → K, spunem că matricele A şi B sunt egale dacă şi numai dacă sunt egale ca funcţii. . Deci, Folosind notaţia (3) corespunzătoare unei matrice şi presupunând că:

şi B =

Atunci Operaţii cu matrice Adunarea matricelor 2. Definiţia Fie A, B ∈ M m×n(K), A = Definim matricea C =

,B=

, K corp comutativ

astfel: cij = aij + bij, ( ) i = 1, m , j = 1, n .

Matricea C se numeşte suma matricelor A şi B şi se notează C = A + B. 3. Definiţia Operaţia internă pe M m×n(K), prin care oricăror două matrice A, B se asociază suma lor C, se numeşte adunarea matricelor. Observaţie: Are sens să vorbim de adunarea matricelor doar dacă ele sunt de acelaşi tip. Proprietăţile adunării matricelor: 1. Comutativitatea: ( )A, B ∈ M m×n(K), A + B = B + A. Demonstraţie: A+B=

, iar B + A =

, şi cum adunarea numerelor

complexe este comutativă, rezultă că aij + bij = bij + aij , ( ) i = 1, m , j = 1, n şi deci A + B = B + A, ( )A, B ∈ M m×n(K). 2. Asociativitatea: ( )A, B, C ∈ M m×n(K), (A + B) + C = A + (B + C). Demonstraţia decurge din asociativitatea numerelor complexe. 3.

Element neutru: matricea nulă (cu toate elementele nule) are rol de element neutru la

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

331

adunarea matricelor, adică: ( )A ∈ M m×n(K), A + Om×n = Om×n + A. 4. Matricea opusă: ( )A ∈ M m×n(K), (∃) –A ∈ M m×n(K), astfel încât A + (-A) = (-A) + A = Om×n Demonstraţie: Dacă A = –A =

, aij ∈ K atunci considerăm matricea

, unde –aij este opusul lui aij.

Astfel, deoarece aij + (-aij) = 0 = (-aij) + aij, (∀) i = 1, m , j = 1, n , atunci, A + (-A) = Om×n = (-A) + A. Observaţii: 1. Proprietăţile de mai sus arată că mulţimea M m×n(K) are o structură de grup abelian. 2. Odată cu adunarea, se defineşte şi operaţia de scădere a matricelor. Prin diferenţa A-B se înţelege matricea A+(-B). 3. Ecuaţia matriceală B + X = A, unde A, B ∈ M m×n(K) are drept soluţie unică matricea X = A-B, cu X ∈ M m×n(K). IV. Înmulţirea matricelor cu scalari din corpul K Definiţie: Se numeşte produs dintre numărul λ ∈ K şi matricea A = B=

∈ M m×n(K), matricea

∈ M m×n(K), notată B = λA, unde bij= λaij. Deci, înmulţirea cu scalari din corpul K a matricelor din Mm×n(K) este o operaţie externă,

care asociază fiecărei perechi (λ, A) ∈ K× M m×n(K) o matrice λA∈M m×n(K). Observaţie: Înmulţirea cu scalari din corpul K se poate defini pentru orice matrice, adică este o operaţie peste tot definită pe M(K), unde am notat cu M(K) mulţimea tuturor matricelor cu elemente din corpul K. Operaţia astfel definită are următoarele proprietăţi: Proprietăţi: 1. 1∙A = A, 1 ∈ K este elementul unitate din K. 2. λ∙(µ∙A) = (λ∙µ)∙A, unde λ, µ ∈ K, A ∈ M m×n(K). 3. λ∙(A + B) = λ∙A + λ∙B, unde λ ∈ K, A, B ∈ M m×n(K). 4. (λ + µ)∙A = λ∙A + µ∙A, unde λ, µ ∈ K, A ∈ M m×n(K). Se constată deci că operaţiile de adunare şi înmulţire a matricelor cu scalari din corpul K determină pe M m×n(K) o structură de spaţiu liniar peste corpul K.

332

Matricea de la matematică la informatică

V. Înmulţirea matricelor Definiţie o matrice de tip (m, n) şi B = Fie A =

o matrice de tip (n, p).

Prin produsul matricelor A şi B, notat AB se înţelege o nouă matrice C=

tipul (m, p) în care orice element cij situat la intersecţia liniei „i” cu coloana „j” este egal cu suma produselor elementelor din linia „i” a matricei A cu elementele din coloana „j” a matricei B, efectuată după regula următoare. cij = ai1b1j + ai2b2j + … + ainbnj =

, (∀) i=1, m , j=1, n

(1)

Proprietăţi: 1. Distributivitatea faţă de adunare Dacă A ∈ M m×n(K), iar B1, B2 ∈ M n×p(K), atunci are loc relaţia: A(B1 + B2) = A B1 + AB2

(2)

Dacă A1, A 2 ∈ M m×n(K), iar B ∈ M n×p(K), atunci are loc relaţia: (A1 + A 2)B = A1B + A 2B

(3)

2. Asociativitatea (∀) A ∈ M m×n(K), B ∈ M n×p(K) şi C ∈ M p×q(K), are loc egalitatea: (AB)C = A(BC)

(4)

3. (∀) A ∈ M m×n(K), au loc relaţiile: Im A = A

(5)

AIn = A

(6)

unde Im este matricea unitate de ordin m, iar In matricea unitate de ordin n. 4. (∀) A ∈ M m×n(K), au loc relaţiile: Opm ∙ A = Opn

(7)

A ∙ Onp = Omp

(8)

unde Opm , Opn , Onp , Omp sunt matrice nule. 5. Înmulţirea matricelor, în general, nu este comutativă Definiţie Dacă A ∙B = B ∙A, atunci matricele A şi B se numesc permutabile.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

333

Observaţii: Matricea nulă On şi matricea unitate In de ordin n sunt permutabile cu orice matrice de acelaşi ordin, adică au loc relaţiile următoare: (10) A ∙ In = In ∙ A = A A ∙ On = On ∙ A = On

(11)

(∀) A ∈ M n×n(K).

Fie A ∈ M n×n(K). Se definesc puterile matricei A în modul următor: A0 = In, A1 = A, A 2 = A ∙ A, în general, A n =

,m∈N

VI. Transpusa unei matrice Definiţie: o matrice de tip (m, n). Matricea t A =

Fie A =

unde ta kl = a lk, (∀) k = 1, … n, l = 1, 2, … m se numeşte transpusa matricei A. Observaţii: Matricea t A este o matrice de tipul (n, m) şi se obţine din A luând liniile, respectiv coloanele lui A drept coloane, respectiv linii pentru t A (mai precis, prima linie din a matricei t A este prima coloană a matricei A, a doua linie a lui t A este a doua coloană a lui A ş. a. m. d.). Dacă A este o matrice pătratică de ordin n, atunci transpusa sa t A este de asemenea o matrice pătratică de ordin n. Dacă k = l, atunci ta kk = a kk şi deci diagonala principală a matricei t A este aceeaşi cu diagonala principală a matricei A. Proprietăţi: Aplicaţia de transpunere este o aplicaţie bijectivă a mulţimii M m×n(K) care satisface relaţia: t t ( A) = A , (∀) A ∈ M m×n(K). t

(A + B) = t A + tB, (∀) A, B ∈ M m×n(K).

(λA) = λt A, (∀) A ∈ M m×n(K) şi (∀) λ∈R. şi B =

Dacă A =

, atunci t(A ∙ B) = tB ∙ t A.

Demonstraţie: A este o matrice de tipul (m, p), B este o matrice de tipul (p, n), deci are sens produsul AB. Aşadar, C = AB este o matrice de tip (m, n), având elementele date de relaţia: cij =

334

Matricea de la matematică la informatică

Atunci, matricea tC = t(AB) este de tip (n, m). Matricea tB este de tip (n, p), iar matricea t A de tip (p, m) şi deci are sens produsul tB t A, matricea rezultat fiind de tipul (n, m). În plus, tC = t

crs = csr =

, unde =

Dar tbrk = bkr sunt elementele matricei tB, iar ta ks = ask sunt elementele matricei t A, deci are loc relaţia: t C = t(A ∙ B) = tB ∙ t A. Tipuri particulare de matrice pătratice Definiţie: O matrice pătratică A se numeşte simetrică dacă satisface condiţia: t A = A. Observaţie: O matrice simetrică se caracterizează prin faptul că elementele sale aşezate simetric în raport cu diagonala principală sunt egale, adică aij = aji , (∀) i, j = 1, 2, … n. Propoziţia 1: Mulţimea matricelor simetrice de ordin n formează un subspaţiu liniar al spaţiului liniar Mn(K). Observaţie: Produsul a două matrice simetrice nu este, în general, o matrice simetrică. Definiţia 2.1.10: O matrice A se numeşte antisimetrică dacă satisface condiţia: t A = - A. Observaţie: Într-o matrice antisimetrică, elementele situate simetric în raport cu diagonala principală sunt opuse, iar elementele diagonalei principale sunt nule, adică: aij = aji , (∀) i, j = 1, 2, … n, i ≠ j aii = 0, (∀) i = 1, 2, … n. Propoziţia 2 Mulţimea matricelor antisimetrice de ordin n formează un subspaţiu liniar al lui Mn(K). Demonstraţie: t (A + B) = t A + tB = -A -B = -(A + B) ⇒ suma a două matrice antisimetrice de ordin n este tot o matrice antisimetrică de ordin n. De asemenea, t (λA) = λ t(A) = λ (-A) = -(λA) ⇒ produsul unei matrice antisimetrice de ordin n cu un scalar din corpul K este tot o matrice antisimetrică de ordin n. Propoziţia 3 Produsul a două matrice antisimetrice de ordin n, permutabile între ele, este o matrice simetrică de ordin n. Demonstraţie: Într-adevăr, din t A = -A, tB = -B şi AB = BA ⇒ t(AB) = tB t A = (-B)(-A) = BA = AB. Deci, t(AB) = AB.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

335

Definiţie: O matrice A ∈Mn(R) se numeşte ortogonală dacă şi numai dacă A∙t A = In, unde In este matricea unitate de ordin n. Definiţie: , (∀ )i, j=1, n unde O matrice A∈Mn(C) este cu elemente pur imaginare dacă aij= este conjugatul numărului complex aij. Definiţie: O matrice A∈Mn(C) se numeşte hermitică dacă A= t( A ), unde A = Definiţie: O matrice A ∈Mn(C) se numeşte antihermitică dacă A = - t( A ). Definiţie: O matrice A ∈M n(C) se numeşte unitară dacă t( A )∙A = A ∙ t( A ) = In.

VII. Utilizarea noţiuni de matrice Încă din clasa a şaptea, se foloseşte noţiunea de sistem de două ecuaţii cu două necunoscute, de forma:

, unde a, b, c, a’, b’, c’ ∈ R sunt coeficienţii sistemului, iar x şi

y necunoscutele. Acestui sistem i se poate asocia un tablou pătratic care conţine coeficienţii

a b   , sau un tablou dreptunghiular care conţine toţi coeficienţii ecuaţiilor a ' b '   a b c   . Aceste tablouri se numesc matrice. a ' b ' c '  

necunoscutelor

În general, pentru un sistem de ecuaţii liniare cu mai multe ecuaţii şi mai multe necunoscute,

de forma

avem matricea cu m linii (numărul de ecuaţii) şi n coloane (numărul de necunoscute) deci, un tablou dreptunghiular de forma

336

Matricea de la matematică la informatică

unde aij∈C (sau R), i ∈{1, 2, …, m}, j ∈{1, 2, …, n}, m, n ∈ N*. În clasa a XI-a de liceu se studiază aprofundat aceste tablouri de numere complexe (reale) numite matrice de tipul m×n. sau A =

Ele se notează A =

. Pentru elementul aij, indicele i arată

pe ce linie este situat, iar j coloana. Mulţimea tuturor matricelor de tipul m×n cu elemente numere complexe se notează M m×n(C) sau M m,n(C). Datorită incluziunilor de numere N ⊂ Z ⊂ Q ⊂ R ⊂ C vom avea şi incluziunile între mulţimile de matrice corespunzătoare, adică: M m,n(N) ⊂ M m,n(Z) ⊂ M m,n(Q) ⊂ M m,n(R) ⊂ M m,n(C) . Mai există un concept matematic important care generează şi el noţiunea de matrice şi anume aplicaţia liniară. Pentru aceasta voi face mai întâi o scurtă prezentare legată de vectorii din plan şi spaţiu, noţiuni care se studiază în clasa a IX-a. Astfel, dacă notăm cu R 2 mulţimea vectorilor legaţi de O, în reperul cartezian O, i, j

(

)

ortonormal iar cu R 3 mulţimea vectorilor din spaţiu legaţi de O în reperul cartezian ortonormal

(O, i, j, k ), se ştie că expresiile

sunt expresii analitice unice în R 2 respectiv în R 3.

( )(

)

Mulţimile ordonate i, j , i, j , k de vectori sunt baze pentru plan, respectiv spaţiu. Astfel, dacă V şi V’ sunt două mulţimi oarecare de vectori legaţi de O din plan sau spaţiu, atunci o aplicaţie f : V → V’ care satisface condiţiile: 1) f(u+v) = f(u) + f(v) 2) f(α∙u) =α ∙ f(u), (∀) u, v ∈ V şi (∀)α ∈ R, se numeşte aplicaţie liniară de la V la V’. Deoarece spaţiile liniare sunt compatibile cu operaţiile definite în mulţimea vectorilor, ele fac posibil transferul unor situaţii algebrice sau al unor probleme, dintr-o mulţime de vectori la alta. Cum orice vector din R 2 sau din R 3 se scrie în mod unic în raport cu elementele bazei

(ştim i, j ) respectiv (i, j , k ), se deduce de aici că o aplicaţie liniară este bine determinată dacă cum acţionează asupra vectorilor bazei. Pentru f : R 2 → R 2 , avem: f( i ) = a11 i + a12 f(

j ) = a21 i

unde

+ a 22

=x∙

j j

+y∙

iar pentru un vector

din R 2 avem f( v ) = x ∙ f( i ) + y ∙ f(

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

337

Astfel, numerele a11, a12, a 21, a 22 determină complet aplicaţia f. Aceste numere se aşează numit matricea asociată aplicaţiei liniare f.

într-un tablou pătratic

Analog, unei aplicaţii liniare f : R 2 � R 3 îi asociem matricea dreptunghiulară deoarece

f( i ) = a11 i + a12 f(

j ) = a21 i

+ a 22

+ a13 k

+ a 23 k

În acest context, se poate trata egalitatea a două matrice, precum şi operaţiile cu acestea. Astfel: 1. două matrice de acelaşi tip sunt egale dacă elementele lor sunt egale; 2. adunarea a două matrice de acelaşi tip se face pe componente; 3. înmulţirea cu scalari a matricelor se face înmulţind fiecare element al matricei cu scalarul dat. Ţinând cont de adunarea numerelor complexe, de proprietăţile ei precum şi de egalitatea a două matrice, se demonstrează uşor proprietăţile operaţiilor de mai sus (asociativitate, comutativitate, element neutru, elemente opuse), proprietăţi care au fost descrise pe larg în capitolul 3. Observaţie: Mulţimea M m,n(C) împreună cu cele două operaţii de mai sus şi cu proprietăţile lor formează un spaţiu vectorial peste C, mulţimea M m,n(C) împreună cu adunarea formând o structură de grup abelian. O altă operaţie pentru matrice, cea de înmulţire, este mai dificilă. Ea ţine de schimbarea de bază pentru mulţimea vectorilor din plan sau spaţiu. Dacă vom nota A=

matricea de trecere dintr-o bază

(e ,e ) într-o bază ' 1

' 2

(e ,e ) a lui R şi cu B= matricea de trecere dintr-o bază (e1 ,e2 ) în baza (e ,e ) atunci matricea de trecere de la (e1 ,e2 ) la (e ,e ) este C= '' 1

'' 2

' 1

unde cik =

' 2

'' 1

, i = 1,2, k = 1,2.

'' 2

338

Matricea de la matematică la informatică

Produsul a două matrice nu se poate efectua întotdeauna, decât dacă ele sunt compatibile la înmulţire (numărul de coloane din prima să coincidă cu numărul de linii al celei de-a doua matrice). Dacă matricele sunt pătratice, produsul are sens totdeauna. Proprietăţile înmulţirii matricelor (asociativitatea, distributivitatea faţă de adunare, existenţa elementului neutru – matricea unitate) se deduc uşor din proprietăţile compunerii şi adunării funcţiilor (aplicaţiilor) sau se pot demonstra şi cu ajutorul definiţiilor adunării, respectiv înmulţirii matricelor. VIII. Matricea – tip structurat de date în programare În domeniul informaticii, prin dată se înţelege orice entitate asupra căreia poate opera calculatorul. Prin conceptul de tip de dată limbajele de nivel înalt permit să se facă abstracţie de detaliile de reprezentare a unei date. Un tip de dată precizează mulţimea valorilor pe care le poate lua o dată şi operaţiile care se pot efectua asupra ei. Tipurile de date existente în se clasifică în trei mari categorii: simple, structurate şi referinţă (pointer). Tipurile simple (scalare sau nestructurate) cuprind date de tip real, caracter, logic sau caracter. Tipurile structurate sunt tipuri care se compun, conform unor reguli bine stabilite , din tipurile simple standard sau definite pe baza acestora de către programator. Tipurile pointer permit referirea unor date alocate dinamic în timpul executării programului. Tipurile structurate utilizate în C++ sunt: tablou, şir de caractere (string), articol sau înregistrare, mulţime şi fişier. Tipul tablou este o structură care cuprinde un număr fixat de componente de acelaşi tip. Tipul componentelor se numeşte tipul de bază al tabloului, iar numărul de componente este determinat de numărul de valori ale tipului indicelui. Valorile indicelui identifică în mod unic componentele. Datorită acestei proprietăţi, o variabilă poate fi privită ca o funcţie , definită pe mulţimea valorilor tipului indicelui, cu valori în mulţimea valorilor tipului de bază al tabloului. Indicele se numeşte index, iar variabila de tip tablou – variabilă indexată. În funcţie de structurarea componentelor, datele de tip tablou se clasifică în: a. tablouri unidimensionale – componentele sunt structurate după valorile unui singur indice; b. tablouri multidimensionale - componentele sunt structurate după valorile mai multor indici, fiecare indice definind o dimensiune. Numărul dimensiunilor unui tablou nu este limitat, dar cel mai utilizat este tabloul bidimensional (matricea). În cadrul orelor de informatică, la clasele cu profil matematică-informatică se studiază încă din clasa a IX-a tablourile unidimensionale şi bidimensionale, a căror utilitate şi aplicabilitate este esenţială pe tot parcursul orelor de studiu din toată perioada liceului, la disciplina informatică. Elementele unui tablou bidimensional se păstrează în memorie, într-o zonă continuă, în ordinea crescătoare a valorilor indicilor, cel mai frecvent variind ultimul indice şi cel mai rar primul, altfel spus, o matrice se va păstra în memorie pe linii. Elevii din clasele de la acest profil se familiarizează încă din primul an de liceu cu toate notaţiile şi operaţiile specifice noţiunii de matrice, excepţie făcând operaţiile ce implică noţiunea de determinant, care la matematică se introduc abia în clasa a XI-a. Pe lângă alţi algoritmi elaboraţi (probleme de maxim,minim, sortări, parcurgeri,teste de simetrie, triunghiularizări, etc.), la finalul clasei a IX-a elevii sunt capabili să realizeze oricare din algoritmii prezentaţi în continuare la punctele 1-4. Descrierea de către elevi a unor algoritmi de testare a inversabilităţii

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

339

unei matrice şi determinarea inversei în caz de existenţă este posibilă numai după aprofundarea noţiunilor teoretice studiate la Algebră în clasa a XI-a. Declarare int a[50][100],n,m,i,j; Am declarat: – o matrice cu maxim 50 de linii şi 100 de coloane, numerotarea se face de la 0 – n- numarul efectiv de linii; – m-numarul efectiv de coloane; – i- contor pentru linie – j- contor pentru coloane Obs. Putem numerota liniile şi colonele de la 1, în acest caz adăugăm 1 la numărul maxim de linii şi 1 la numărul maxim coloane Citire: for(i=1;i<=n;i++) for(j=1;j<=m;j++) cin>>a[i][j]; Afişare: for(i=1;i<=n;i++) { for(j=1;j<=j;j++) cout<<a[i][j]<<” “; cout<<“\n”; Matrice patratica Într-o matrice pătratică numarul de linii= numarul de coloane (n=m). Într-o matrice pătratică avem: 1. Diagonala principala elementele a[i][i], cu i=1,n sau a[i][i], cu i=0,n-1 2. Diagonala secundara elementele a[i][n-i+1], i=1,n sau a[i][n-i-1], i=0,n-1 Zonele determinate de diagonale: I. Pe diagonala principală i=j Sub diagonala principala: i>j Deasupra diagonalei principale: i<j II. Pe diagonala secundară j=n-i+1 Sub diagonala secundara: j>n-i+1 Deasupra diagonalei secundare:j<n-i+1 IX. ZONE speciale in matrice patratice 1. Diagonala principala si secundara

340

Matricea de la matematică la informatică

Diagonala principală Diagonala principală este formată din elementele care îndeplinesc relația i = j – numărul liniei este egal cu numărul coloanei pe care se află. Diagonala secundară Diagonala secundară conţine elementele a1n, a2 n-1 , a3 n-2,…,an1 caracterizate de relaţia i+j = n+1. Zona de deasupra diagonalei principale Elementele de deasupra diagonalei principale sunt a12, a13, a14,…,a1n, a23, a24, a25,…,a2n, …., an-1 n-1, an-1 n. Relaţia dintre coordonate comună tuturor elementelor din această zonă este i < j . Zona de sub diagonala principală Elementele a21, a31, a32,…,a41, a42, a43, …..,an1, an2, an n-1 se află sub diagonala principală şi au între coordonate relaţia i > j. În practică prelucrarea elementelor se poate face exclusiv pe diagonale respectiv pe zonele identificate mai sus(ex:ordonarea diagonalelor respectiv verificarea simetriei sau a triunghiularităţii) sau se poate opta pentruo parcurgere a tuturor elementelor matricei şi prelucrarea diferenţiată a elementelor în funcţie de relaţia dintre coordonate(ex: completarea elementelor cu anumite valori, calculul simultan al mai multor rezultate obţinute pentru fiecare zonă în parte). X. Modalităţi de prelucrare a elementelor în matrice pătratică de dimensiune n Diagonala principala: for (i=1;i<=n;i++) <prelucrează a[i][i]> Diagonala secundara: for (i=1;i<=n;i++) <prelucrează a[i][n-i+1]> Deasupra diagonalei principale: for (i=1;i<=n-1;i++) for(j=i+1;j<=n;j++) <prelucrează a[i][j]> Sub diagonala principala: for (i=2;i<=n;i++) for(j=1;j<=i-1;j++) <prelucrează a[i][j]> Prelucrarea intr-o singura parcurgere a tuturor zonelor: for (i=1;i<=n;i++) for(j=1;j<=n;j++) if (i==j)*<prelucrează a[i,j] – diag. princ.> else if (i+j==n+1) *<prelucrează a[i,j] – diag. sec.> else if (i>j) *<prelucrează a[i,j] – deasupra diag. princ.> else *<prelucrează a[i,j] – sub diag. princ.> if (i+j<n+1) *<prelucrează a[i,j] – deasupra diag. sec.>

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

341

if (i+j>n+1) *<prelucrează a[i,j] – sub diag. sec.> XI. Suma a doua matrice #include<stdio.h> //definirea unui tip matrice cu un numar specificat de linii si coloane typedef int matrice[10][10]; void citire(matrice x, int n) // n - nr. de linii/coloane { for(int i=0; i<n; i++) for(int j=0; j<n; j++) { printf(„\tElem [%d,%d]= „, i+1, j+1); scanf(„%d”, &x[i][j]); } } //afisarea unei matrice bidimesionala void afisare(matrice x, int n, char* s) { printf(„\nMatricea %s este:\n”,s); for(int i=0;i<n;i++) { for(int j=0;j<n;j++) printf(„\t%d”,x[i][j]); printf(„\n”); } } //suma a doua matrice void suma(matrice x, matrice y, matrice z, int n) /* in acest caz putem returna matricea prin tipul rezultat, pentru matricea este un pointer (o adresa) */ { for(int i=0;i<n;i++) for(int j=0;j<n;j++) z[i][j] = x[i][j] + y[i][j]; } void main() { matrice A,B,C; int n; printf(„Introduceti dimensiunile matricelor.\n”); printf(„\tnr. de linii/coloane: „); scanf(„%d”,&n); printf(„Introducem elementele matricei A.\n”); citire(A,n); afisare(A,n,”A”); printf(„Introducem elementele matricei B.\n”);

342

Matricea de la matematică la informatică

citire(B,n); afisare(B,n,”B”); suma(A,B,C,n); afisare(C,n,”A+B”); getchar(); int k; scanf(„%d”, &k); } XII. Inmulţirea a două matrice patratice #include<stdio.h> //definirea unui tip matrice cu un numar specificat de linii si coloane typedef int matrice[10][10]; void citire(matrice x, int n) // n - nr. de linii/coloane { for(int i=0; i<n; i++) for(int j=0; j<n; j++) { printf(„\tElem [%d,%d]= „, i+1, j+1); scanf(„%d”, &x[i][j]); } } //afisarea unei matrice bidimesionala void afisare(matrice x, int n, char* s) { printf(„\nMatricea %s este:\n”,s); for(int i=0;i<n;i++) { for(int j=0;j<n;j++) printf(„\t%d”,x[i][j]); printf(„\n”); } } //inmultirea a doua matrice void inmultire(matrice x, matrice y, matrice z, int n) /* in acest caz putem returna matricea prin tipul rezultat, pentru matricea este un pointer (o adresa) */ { for(int i=0;i<n;i++) for(int j=0;j<n;j++) { z[i][j]=0; for(int k=0;k<n;k++) z[i][j]+=x[i][k]*y[k][j]; } } void main() {

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

matrice A,B,C; int n; printf(„Introduceti dimensiunile matricelor.\n”); printf(„\tnr. de linii/coloane: „); scanf(„%d”,&n); printf(„Introducem elementele matricei A.\n”); citire(A,n); afisare(A,n,”A”); printf(„Introducem elementele matricei B.\n”); citire(B,n); afisare(B,n,”B”); inmultire(A,B,C,n); afisare(C,n,”A*B”); getchar(); int k; scanf(„%d”, &k);} Operatii cu matrici: 1. inversarea fata de linia mediana 2. inversarea fata de coloana mediana 3. inversarea fata de centrul matricii 4. transpusa unei matrici #include<fstream> using namespace std; ifstream fin(„f.in”); ofstream fout(„f.out”); void citire(int a[20][20], int &n, int &m) { int i,j; fin>>n>>m; for(i=1;i<=n;i++) for(j=1;j<=m;j++) fin>>a[i][j]; } void afisare(int a[20][20], int n, int m) { int i,j; for(i=1;i<=n;i++) { for(j=1;j<=m;j++) fout<<a[i][j]<<” „; fout<<endl; } } void copiaza(int a[20][20], int b[20][20], int n, int m) {

343

344

Matricea de la matematică la informatică

int i,j; for(i=1;i<=n;i++) for(j=1;j<=m;j++) b[i][j]=a[i][j]; } void invers_lin_med(int a[20][20], int n, int m) { int i,j,aux; for(i=1;i<=n/2;i++) for(j=1;j<=m;j++) { aux=a[i][j]; a[i][j]=a[n+1-i][j]; a[n+1-i][j]=aux; } } void invers_col_med(int a[20][20], int n, int m) { int i,j,aux; for(j=1;j<=m/2;j++) for(i=1;i<=n;i++) { aux=a[i][j]; a[i][j]=a[i][m+1-j]; a[i][m+1-j]=aux; } } void transpusa(int a[20][20], int b[20][20], int n, int m) { int i,j,aux; for(i=1;i<=n;i++) for(j=1;j<=m;j++) b[j][i]=a[i][j]; } int main() { int a[20][20],b[20][20],n,m; citire(a,n,m); copiaza(a,b,n,m); invers_lin_med(b,n,m); fout<<”Inversare fata de linia mediana:\n”; afisare(b,n,m); copiaza(a,b,n,m); invers_col_med(b,n,m); fout<<”Inversare fata de coloana mediana:\n”; afisare(b,n,m); copiaza(a,b,n,m);

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

invers_col_med(b,n,m); invers_lin_med(b,n,m); fout<<”Inversare fata de centrul matricii:\n”; afisare(b,n,m); transpusa(a,b,n,m); fout<<”Transpusa:\n”; afisare(b,m,n);

345

346

Proteine extracție și identificare din materii prime vegetale

PROTEINE EXTRACȚIE ȘI IDENTIFICARE DIN MATERII PRIME VEGETALE Profesor George CERCEL Proteinele – biomacromolecule informaționale alcătuite în principal din aminoacizi, prezente în toate celulele vii, care prin structura și proprietățile lor constituie baza materială a viețuitoarelor și a manifestărilor specifice ale acestora – prezintă o deosebită importanță din punct de vedere nutrițional.1 Clasificarea proteinelor 1. Din punct de vedere chimic. Prin hidroliza chimică și enzimatică, proteinele pun în libertate aminoacizi și în unele cazuri și alte cazuri și alte substanțe organice cu masă moleculară relativ mică sau substanțe anorganice. Proteinele simple, denumite și holoproteine, sunt alcătuite numai din aminoacizi, iar proteinele alcătuite din aminoacizi și alte substanțe organice sau anorganice se numesc heteroproteine (proteine conjugate). Holoproteinele pot fi proteine globulare (de formă sferică sau elipsoidală), solubile în apă sau în soluții saline diluate (albumine – α,β,γ – globuline, anticorpi, histone, protamine) și proteine fibrilare (de formă alungită sau uneori chiar ca niște fibre) solubile sau insolubile în soluții saline mai concentrate (fibrinogenul, colagene, miozina, actina, α și β – keratina, fibroina). Heteroproteidele pot fi, în funcție de natura părții prostetice, cromoproteide (porfirinice, flavinnucleotide), lipoproteide (cu fosfolipide, colesterol, lipide neutre), nucleoproteide (cu DNA și RNA) fosfoprotide (cu acid ortofosforic), glicoproteide și metaloproteide (cu Fe, Zn și Cu). 2. Din punct de vedere nutrițional. În general, proteinele de origine vegetală (cerealele, leguminoasele, semințe oleaginoase) sunt necesare în cantități mai mari decât cele de origine vegetală (carne, pește, ouă, lapte), pentru a satisface o stare nutrițională adecvată organismului. Acest caz este datorat variațiilor în ceea ce privește calitatea proteinelor, determinată în primul rând de compoziția în aminoacizi. În general, proteinele alimentare trebuie să asigure 20 de aminoacizi. Exemple de proteine întâlnite in regnul vegetal:2 Prolamine Se găsesc exclusiv în regnul vegetal, îndeosebi în semințe gramineelor și conțin cantități însemnate de prolină și acid glutamic, ceea ce le conferă un caracter acid. Prolaminele sunt sărace în lizină și triptofan (aminoacizi esențiali) având din această cauză valoare alimentară scăzută. Sunt insolubile în apă și în alcool etilic absolut, solubile în soluții alcaline diluate și în soluții alcoolice 70-80%. Prolaminele mai importante sunt: gliadina din grâu și secara, zeina din porumb, hordeina din orz, avenina din ovăz. Gluteline Sunt proteine vegetale ce însoțesc prolaminele în semințele gramineelor, fiind 1 Biochimie generală cu elemente de biochimie comparată ,București, Editura didactică și pedagogică - 1973 2 Proteine și viața, București, Editura științifică 1967

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

347

prezente, de asemenea, în părțile verzi ale plantelor. Glutelinele conțin cantități apreciabile de acid glutamic și au caracter acid. Sunt insolubile în apă. Au valoare alimentară considerabilă, jucând și un rol însemnat în procesul panificației. Dintre gluteline cea mai importantă este glutenina din boabele de grâu, care alături de gliadină este componenta glutenului ce conferă făinii proprietatea de a putea fi panificată (în lipsa glutenului pâinea nu crește) și orizenina din boabele de orez. Globulinele sunt proteine larg răspândite în regnul animal și vegetal, mai ales în ser și în semințe. Sunt proteine insolubile sau greu solubile în apă, dar care se dizolvă ușor în soluții diluate de săruri. Precipită cu o soluție de sulfat de amoniu 50%. În lumea vegetală globulinele sunt răspândite în semințele oleaginoaselor și leguminoaselor (50% din conținutul total de proteine) unde se găsesc sub formă de substanțe de rezervă. Din leguminoase s-au izolat următoarele globuline: fazeolina din semințele de fasole albă, glicinina din soia, legumina din boabe de fasole, mazăre, linte, iar din semințele oleaginoaselor conglutina (de exemplu din semințele de lupin) și edestina din semințele de cânepă. Albuminele În regnul vegetal albuminele se găsesc în toate organele plantei, de obicei, asociate cu globulinele de care se separă pe baza diferenței de solubilitate. Dintre albuminele vegetale cele mai cunoscute au fost izolate din semințe: legumelina din leguminoase ( mazăre, linte, soia ), leucozina din cereale ( grâu, secară, ovăz ), ricina din semințele de ricin. Spuma care se ridică la suprafață bucatelor în timpul preparării culinare a legumelor și fructelor reprezintă albuminele coagulate din celule vegetale. Se cunosc și albumine toxice, de exemplu crotina din semințele de croton, folina din ciupercile otrăvitoare care au proprietatea de a aglutina globulele roșii. I. Determinarea calității proteinelor determinarea calității proteinelor în vitro3. Determinarea calității unei proteine în vitro necesită cunoașterea compoziției aminoacide a acesteia și a proteinei considerată standard sau de referință. Calitatea unei proteine în vitro poate fi apreciată după indicele chimic și indicele aminoacizilor esențiali. Indicele chimic (Chemicalscore) Cu cât indicele chimic este mai îndepărtat de 100 (indicele chimic al proteinelor din ou) cu atât proteina respectivă este mai puțin aptă să întrețină creșterea (anabolismului proteic). Calculul indicelui chimic necesită deci cunoașterea cantității de aminoacid limitat în proba de analizat, care se poate determina prin metode cromatografice după hidroliza prealabilă a proteinei. Concentrația aminoacidului corespunzător din proteina standard se poate lua direct din tabele, fiind deja determinată compoziția aminoacidică a oului întreg. Indicele amoniacizilor esențiali (EAAI). În 1951, Oser a propus la determinarea calității unei proteine în vitro să se ia în considerație toți aminoacizii esențiali, concentrația acestora fiind raportată la concentrația acelorași aminoacizi esențiali din proteina de referință. Indicele aminoacizilor esențiali În literatura de specialitate este menționat și indicele de calitate al proteinei, care se determină cu relația:

3 Produse alimentare și inocuitatea lor, Editura tehnică 1982

348

Proteine extracție și identificare din materii prime vegetale

Indice de calitate al proteinei II. Determinarea calității proteinelor prin teste biologice În condițiile unui aport energetic adecvat, eficiența utilizării proteinelor din dietă va depinde de cantitatea de proteină integrată, degradarea lor în tractusul gastrointestinal și utilizarea metabolică a produșilor de digestie. Digestibilitatea proteinelor. În tractusul gastrointestinal (stomac și intestin subțire) proteinele de origine animală și vegetală, prezente în alimentele ingerate care alcătuiesc dieta, sunt transformate în cea mai mare parte în aminoacizi ușori absorbabili, care intră în circulația sanguină via „vena portală”. Cantități reduse de peptide cu masă moleculară mică, precum și unele polipeptide pot, de asemenea, să traverseze mucoasa intestinală, producând în organism un răspuns imunologic prin formarea de anticorpi (idiosincrazi ifață de unele proteine alimentare, cum ar fi cele din lapte sau ouă). Proteinele și peptidele nedigerate și neabsorbite, precum și unii aminoacizi care nu sunt absorbiți în diferite cauze patologice, sunt duse în partea inferioară a intestinului, unde sunt expuse microflorei intestinale, sau sunt eliminate prin fecale. Din aminoacizi se pot forma prin reacții de carboxilare diferite amine biogene (histamină, tiramină, triptamină) care pot autointoxica organismul. Prin dezaminare, se poate forma NH3 care poate fi absorbit și regăsit în sânge (Mincu, 1974). Rezultă deci că primul factor care afectează eficiența utilizării proteinelor din dietă este gradul de hidroliză al acestora în tractusul gastrointestinal. Acest aspect al utilizării proteinelor poate fi măsurat prin determinarea digestibilității proteinelor ingerate. Digestibilitatea unei proteine este definită cu fracția diazotul ingerat care este absorbi tîn organism. Digestibilitatea aparentă (Da%) poate fi calculată cu relația: Da =

100 [%]

în care:

Ni reprezintă azotul ingerat; Fn reprezintă azotul din fecale; Azotul din fecale în ecuația menționată , include azotul nedigerat din alimente; Azotul celulelor intestinale moarte antrenate din fecale; Azotul microflorei intestinale regăsite în fecale; Azotul din enzimele digestive. Suma acestor azoturi, exceptând pe cel provenit din proteinele nehidrolizate, reprezintă azotul metabolic din fecale Mn. Prin urmare, pentru a calcula digestibilitatea reală (Dr % ) se introduce corecția pentru azotul metabolic din fecale: 100[%] unde Mn reprezintă azotul metabolic din fecale. Azotul metabolic din fecale se poate determina la animalele de experiență sau subiecții umanii supuși unei diete libere de azot pe o durată de 16 zile.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

349

III. Valoare biologică a proteinelor Aminoacizii din circulația sanguină apar în toate țesuturile și organele corpului, aminograma plasmei fiind constantă la un om sănătos. Aminoacizii ajunși in țesuturi și organe pot fi folosiți pentru: sinteza de proteine de susținere tisulară, proteine plasmatice inclusivi anticorpi și hemoglobină, enzime, hormoni proteici etc ; sinteza altor compuși cu azot neproteici (purine, pirimidine, porfirine, adrenalină, tiroxină, acid nocotinic, glutation, colină, creatină, coenzime, melanină, acizi nucleici etc.); sinteza altor aminoacizi de care organismul are nevoie; o parte din aminoacizi absorbiți pierd gruparea NH2 din poziția α formându-se uree și α cetoacizi, aceștia din urmă putând fi în continuare oxidați până la CO2 si H2O; Dacă cantitatea de aminoacizi absorbiți este mai mare decât necesarul, ei pot fi excretați ca atare sau sunt transformați în glucide (glicogen) și acizi grași. Din cele menționate rezultă că din azotul absorbit numai o parte este reținută de organism, ceea ce înseamnă că valoarea biologică (VB) a unei proteine reprezintă procentul de azot care este reținut din azotul integrat.

unde: Un este azotul din urină En azotul endogen în urină, care se poate determina la animalele de experiență după metodologii standardizate. Cunoscând valoarea biologică se poate calcula Indicele NPU (utilizarea proteică netă) cu relația. NPU=VB (Dr %) IV. INDICELE PER Unul din cei mai utilizați indici ai proteinelor este PER (proteinefficiencyratio), metodologia de lucru pentru determinarea PER fiind standardizată ( AOAC ,1975 ). PER se calculează cu relația:

PER calculat pentru grupul de animale (de șobolani) hrănite cu proteina de testat se corectează în funcție de PER calculat pentru grupul de animale hrănite cu proteina de referință (de regulă cazeină). PER se calculează cu relația: PER corectat V. INDICE NPR. Este un alt indice care poate caracteriza calitatea unei proteine. NPR=

350

Proteine extracție și identificare din materii prime vegetale

După calculul NPR pentru fiecare animal, se face media pe grupul respectiv, iar această valoare medie se exprimă pe grupul respectiv, iar această valoare medie se exprimă ca procent din valoarea NPR pentru grupul de animale hrănite cu proteina de referință. VI. INDICELE NPU. Caracterizarea calității unei proteine se poate face și cu ajutorul indicelui NPU. NPU Ținându-se cont de conținutul în aminoacizi esențiali ai proteinelor, de proporția dintre ei și de efectul nutrițional al proteinelor respective reflectate prin VB, diferitele proteine alimentare pot fi grupate în trei clase și anume: Clasa I-II, care conține toți aminoacizii esențiali în proporții apropiate de cele necesare omului, cu o mare eficiență în promovarea creșterii, pe care o pot întreține chiar când aportul este mai redus. În categoria aceasta intră: proteine miofibrilare (miozină, actina, tropomiozina, troponina, proteina C, α și β actinana, proteina M) și sarcoplasmatice (miogenul, mioalbumina, mioglobulina, globulina X) din carnea de vită, porc oaie, pasăre, pește; proteinele laptelui (cazeinele, β-lactoglobulina, α-lactalbumina) unele proteine ale albușului de ou. Clasa a-II-a care conține toți aminoacizii esențiali, dar nu în proporții corespunzătoare, 1-3 aminoacizi găsindu-se în cantități mai reduse limitează utilizarea celorlalți. În această categorie intră proteinele din soia, proteinele din cereale cum ar fi albuminele, globulinele, glutelinele și prolaminele care au o eficiență ceva mai redusă decât primele; proteinele din leguminoase cum ar fi faseolina din fasole, legumelina din mazăre și linte, care, de asemenea are o eficiență mai redusă. Clasa a-III-a are absenți 1-2 aminoacizi esențiali (triptofan, lizină) și un dezechilibru pronunțat în balanța aminoacidică. În această categorie intră gelatina (rezultată din colagenul țesutului conjunctiv) și zeina (gliadina din porumb).

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

351

EFECTUL ZEEMAN INTERPRETARE CLASICĂ Profesor Fîrţală VIORICA Dacă o sursă luminoasă care emite un spectru de linii este plasată într-un câmp magnetic puternic, se observă o multiplicare a liniilor spectrale, fenomen descoperit în 1895 de către Zeeman şi efectul numit Zeeman. Schema de principiu a dispozitivului experimental este prezentată astfel: unde: - A – sursa de lumină (descărcare Na, Hg, etc. - N, S – polii electromagnetului creator de câmp magnetic - SP - spectograf Așezând sursa de lumină (A) între polii unui electromagnet, având unul din poli perforat longitudinal, studiem radiaţia emisă cu ajutorul unui spectograf (SP) cu puterea de rezoluţie de≈104- 105. Studiul se poate face pe direcţia liniilor câmpului magnetic sau pe o direcţie perpendicular pe aceasta. Pentru a putea preciza cele două moduri de descompunere precizăm că în absenţa câmpului magnetic (B=0) se obţine o singură linie spectrală de frecvenţă (υ 0). În prezenţa câmpului magnetic (B≠0) şi pe direcția vectorului inducţie magnetică se observă că în locul unei linii spectrale, apar două linii spectrale de frecvenţe: υ1 = υ 0 + ∆υ υ2 = υ 0 – ∆υ Deci apare o despicare a liniei spectrale, fenomen numit efectul Zeeman longitudinal. Cele două componente de frecvenţe υ1 și υ 2 sunt polarizate circular și în sensuri opuse și se notează cu (σ). Lărgimea dubletului este proporţională care cu inducţia câmpului magnetic produce despicarea. Cele două linii fiind foarte apropiate nu pot fi observate decât cu aparate spectroscopice de înaltă rezoluţie:

În prezenţa câmpului magnetic, dar pe direcţie perpendiculară pe vectorul inducţie magnetică se observă că în locul unei linii spectrale, apar trei linii spectrale dintre care: una are frecvenţa (υ 0) şi este polarizată liniar pe direcţia vectorului şi este notată cu (π), iar celelalte două au frecvenţele υ1 = υ 0 + ∆υ şi respectiv υ2 = υ 0 – ∆υ care sunt polarizate liniar după o direcţie perpendiculară pe vectorul şi sunt notate cu (σ). Această despicare se numeşte efect Zeeman

352

Efectul zeeman interpretare clasică

transversal. Suma interacţiunilor celor trei linii spectrale este egală cu intensitatea liniei emise în absenţa câmpului. Componentele σ au intensităţi egale, componenta π are intensitate dublă a unei componente σ. Cele două linii (σ) ale efectului longitudinal au aceeaşi intensitate cu liniile (σ) ale efectului transversal. Pentru observarea efectului transversal este necesar un aparat spectroscopic cu putere de rezoluţie dublă celui folosit la observarea efectului longitudinal. Despicarea liniilor spectrale analizată mai sus se numește efect Zeeman normal. Acest efect a fost explicat cantitativ de Lorentz pe baza teoriei electronice clasice, conform căreia vibraţia luminoasă emisă de un atom reproduce exact mișcarea electronului pe orbită. Astfel modificările frecvenţei de mișcare a electronului pe orbită se vor transmite și în frecvenţa luminii emise. orientat pe Considerăm deci un câmp magnetic de inducţie axa (Oz) şi studiem mişcarea de precesie efectuată în jurul inducţiei de electronii diferiţilor atomi din sursa luminoasă, care are diferite orientări orbitale (fig. a). Datorită transversalităţii undelor luminoase, la observaţia longitudinală, lumina provine numai din componentele mișcării electronului în planul XOY, plan perpendicular pe direcţia vectorului . Deoarece orbitele electronice a diverşilor atomi din sursă au orientări haotice, putem considera că aproximativ jumătate din numărul atomilor sunt astfel orientaţi încât mişcarea electronică în lipsa câmpului într-un iar cealaltă jumătate plan perpendicular pe are viteza unghiulară . (figurile b, c).

Forţa centripetă care acţionează asupra electronului în mişcare orbitală va fi: (1) La aplicarea câmpului magnetic se produce o variaţie a fluxului magnetic care străbate suprafaţa orbitei, astfel apare un câmp electric indus, tangent la traiectorie care măreşte viteza

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

353

electronului pe orbită. Dar asupra electronului mai acţionează şi forţa Lorentz care menţine raza constantă. Astfel influenţa câmpului magnetic se manifestă prin schimbarea vitezei unghiulare a electronului. Forţa Lorentz cu care acţionează câmpul magnetic asupra electronului în mişcare este: (2) Atunci forţa totală este: (3) Ţinând cont de cele două orientări a vitezei unghiulare vom avea: (4)

Scolar aceste relaţii sunt: (5)

unde: Atunci rezultă: (6)

sau (7)

Deoarece între ω 0, ω2, ω2, este o diferenţă foarte mică, putem face aproximaţiile ω1+ ω 0≈2ω1 şi ω2+ ω 0≈2ω2. Atunci cum ω=2πυ rezultă că: (8)

Unde υ1= υ 0+∆υ şi υ2= υ 0-∆υ

354

Efectul zeeman interpretare clasică

Deci deplasarea celor două linii ce apar în prezenţa câmpului, faţă de linia emisă în absenţa câmpului este: (9) Bibliografie: 1. I. Bunget, L. Burlacu, D. Ciobotaru şi alţii – Compendiu de fizică – Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1988. 2. E. H. Wichmann – Fizica cuantică – Curs de fizică Berkeley – vol. IV, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 3. Şt. Muscalu – Fizica atomică - Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 4. F.W. Sears, M. W. Zemansky, H. D. Young – Fizică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983 5. Optica, fizica plasmei, fizica atomului şi nucleului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984 6. I. Ursu – Rezonanţa electronică de spin, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

355

INTUIȚIA INFINITULUI Profesor Carmela BOTEZATU Ceea ce vedem în jurul nostru este o repercusiune a ceea ce căutăm: privind același colț de cer, îndrăgostitul va percepe o minunată zi pentru o întâlnire, pilotul va percepe o zi potrivită pentru zbor, ecologistul va medita la schimbările climatice, antrenorul va convocaechipa pentru exerciții în aer liber, astronomul se va gândi la stele și planete... și toate acestea în timp ce, undeva, o gospodină, va identifica ziua perfectă pentru a întinde rufele la uscat. Există matematica? Dacă vom porni de la premisa imaginii acestei științe în gândurile majorității oamenilor, vom răspunde cu siguranță: NU! Și asta pentru că cea mai mare parte a celor care au studiat vreodată matematica, asociază această știință cu noțiunea de număr: sunt covârșitor de mulți cei care atribuie termenul acelor calcule care le diminuau,în copilărie, timpul de joacă. Contrar acestei perspective, matematica înseamnă mult mai mult: un ansamblu de științe se reunesc în acest termen. Unele modelează realitatea, răspunzând unor întrebări relativ simple, precum: câte sunt? ce formă au? ce tendințe au? în timp ce altele oferă soluții simple unor probleme sofisticate. Fie că vorbim de aritmetică, de geometrie sau de statistica matematică, fie că ne referim la spațiile vectoriale, la calculul diferențial sau la teoria grafurilor, ba chiar și la științe de graniță, precum matematicile aplicate, toate acestea înseamnă matematică. Din punct de vedere educațional, matematica dezvoltă gândirea limpede, raționamentul, intuiția științifică, inducția și deducția. Valențele pe care această știință le oferă dezvoltării personalității umane sunt o consecință a abstractizării și generalizării: nici aproximările măsurătorilor, nici bâlbâielile erorilor nu-și au locul aici. Putem afirma cu certitudine că produsele pe care matematica le oferă sunt structuri care ar putea sta la baza realității înconjurătoare, dar care stau – cu siguranță – la baza gândirii logice. Spre deosebire de oricare alta, cercetarea matematică nu este îngrădită în niciun fel de modul în care existența obiectivă este percepută: ea are la bază o infrastructură proprie, nealterată de canalele senzoriale. Astfel, reprezentările a ceea ce ne înconjoară, percepute cu ajutorul simțurilor, devin nule: matematica este acel tărâm în care visele devin realitate. Ce este infinitul? Față de alte științe, care par să aibă ca țel oferirea unor modele pentru realitatea înconjurătoare și studierea lor pentru a înțelege și stăpâni fenomenele care guvernează natura, matematica pare să producă modele care nu există decât în mintea umană, fără nicio legătură cu existența obiectivă, ceea ce o face să pară mai curând corelată cu filosofia, cu arta sau cu religia, decât cu fizica sau cu chimia: În momentul apariției geometriilor neeclidiene, nimeni nu ar fi intuit vreo utilizare practică a acestora... iar spațiile n-dimensionale par încă complet nefolositoare pentru valori ale lui n mai mari decât 4... Acestea sunt doar câteva argumente în sprijinul ideii că produsele pe care matematica le oferă omenirii nu au la bază realitatea, ci sunt construcții ale minții umane care pot să nu existe în existența obiectivă. Aceste valențe ale cercetării matematice există încă de pe vremea lui Euclid: cu peste 23 de secole în urmă, el a conferit realității o formă nouă, virtuală, emițând un sistem de axiome care este folosit și în zilele noastre. În cartea sa –„Elementele”– matematicianul prezintă într-un sistem logic și coerent descoperirile înaintașilor săi, precum și pe cele proprii. Formulându-și postulatele, Euclid a pus bazele geometriei euclidiene, considerată ca fiind singura geometrie

356

Intuiția infinitului

posibilă până în secolul al XIX-lea, când au fost descoperite geometriile neeuclidiene. Însă intuiția i-a jucat o festă marelui matematician grec: în formularea modelului său – bazat pe faptul că, printr-un punct nesituat pe o dreaptă, există și este unică dreapta paralelă prin acel punct la acea dreaptă – realitatea i-a îngrădit visul: A crezut că poate demonstra această afirmație pe baza celorlalte postulate pe care le-a elaborat! Abia când matematicienii au reușit să-și elibereze mintea de perpecția senzorială a realității, și-au dat seama că această afirmație era – ea însăși – o axiomă! Înlocuind-o cu: „printr-un punct nesituat pe o dreaptă, nu există drepte paralelecu acea dreaptăprin acel punct”, respectiv cu:„printr-un punct nesituat pe o dreaptă, există mai multe drepte paralele prin acel punct la acea dreaptă”, au formulat noi sisteme axiomatice, descoperind geometriile neeuclidiene, care s-au dovedit, la rândul lor, modele valide ale realității, cu aplicații în călătoriile în spațiul cosmic. Se spune că, fascinat de geometrie și dorind s-o înțeleagă mai ușor, însuși Ptolemeu l-ar fi rugat pe Euclid să-i dezvăluie secrete cu ajutorul cărora să-i fie mai ușor s-o înțeleagă. A primit un răspuns simplu și fără echivoc: „În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi”. Oricum, mare adevăr grăit-a Eminescu când a spus: „Egalitatea nu există decât în matematică”. Pe cât de simplu e formulat, pe atât de complicat e de explicat acest adevăr fundamental. Oamenii pot avea aceleași drepturi, aceleași obligații, dar nu sunt niciodată egali: arată diferit, au trăiri diferite, au alt ADN. Nici chiar gemenii univitelini, pe care îi numim „identici”, nu sunt „egali”: ei sunt „alcătuiți” din celule diferite. Nu putem vorbi de două case „egale”: chiar dacă sunt construite după același proiect, chiar dacă arată la fel, în componența lor intră alte cărămizi. Râul pe care îl privim nu mai e același: deja, moleculele de apă au alunecat la vale, în fața ochilor noștri se găsesc alte molecule. Deci, nici chiar râul nu este egal cu el însuși. De fapt, multe lucruri nu există decât în matematică. O afirmație precum: „Nu am niciun leu” nu ne duce cu gândul la „Am zero lei”. Poate persoana care a făcut această afirmație are o altă valută... poate are niște bunuri care pot fi transformate în bani... sau are niște prieteni sau niște membri ai familiei care îi pot asigura subzistența... sau poate că intenționează să-și fructifice abilitatea de a munci pentru a câștiga bani... Totodată, e posibil să aibă nu doar portofelul gol, ci să fi acumulat și niște datorii, împrumuturi de la prieteni sau credite la bănci, ceea ce înseamnă că – de fapt – suma de bani despre care se vorbește e una negativă. Așadar, chiar și zero există numai în matematică. Din acest punct de vedere, matematica pare mai apropiată de religie, de artă, de filosofie și pare să nu aibă nimic în comun cu fizica, chimia, astronomia. Există chiar o filosofie a matematicii sau o matematică filosofică care își propune să apropie matematica mai curând de filosofie, decât de celelalte științe. Matematica fiind o abilitate umană de a fabrica unelte și instrumente virtuale, are la bază invenții ale minții creative. Nu în ultimul rând, matematica devine – ea însăși – un simț. Ne ajută să percepem realitatea înconjurătoare, la fel cum ne ajută văzul, mirosul sau simțul tactil. Dacă am fost mereu îndoctrinați cu ideea că printr-un punct nesituat pe o dreaptă, există și este unică dreapta paralelă prin acel punct la acea dreaptă! există doar una! Dar dacă admitem că această afirmație este falsă, mintea noastră începe să identifice mai multe paralele! sau nici măcar una! Matematica pune la dispoziția celorlalte științe acest mod de lucru, al formulării unor sisteme axiomatice aparent rupte de realitate, al unor modele noi, desprinse de reprezentările senzoriale ale existenței. Fizica a preluat această metodă de cercetare: de exemplu lumina este modelată științific în treimoduri: ca rază rectilinie, ca undă sinusoidală și ca foton – particulă infinitezimală călătorind prin Univers. „Razele... se propagă în linie dreaptă și se duc la infinit” spune Euclid în tratatul său„Optica”. Călătoria spre infinit a razei de lumină apare ca un corolar al sistemului axiomatic euclidian.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

357

Termenul „infinit” își are originea în limba latină (infinitas — nemărginit) și se referă la o multitudine de concepte distincte din matematică, teologie, filosofie, cu reflexii în existența de zi cu zi. Dacă în limbaj cotidian, termenul poate avea semnificații precum: nemăsurabil, considerabil, foarte mare sau neîncetat, în științe sensul său este de nesfârșit, nelimitat sau de „acel element care este mai mare decât orice număr”. Această ultimă definiție, care pare extrem de precisă:

(adică, infinitul este acel element față de care orice număr este mai mic) este – de fapt – cea care ne conduce la ideea că există mai multe tipuri de infinit. Este clar faptul că pentru că am admis că nu există nimic mai mare decât infinitul! Însă chiar dacă pretindem că – în egalitatea precedentă – suma este egală cu fiecare dintre termeni, atunci când înmulțim infinitul cu el însuși de o infinitate de ori, se obține altceva... un infinit mai mare. Infinitul în gândirea umană Problema noțiunii de infinit părea bine pusă la punct încă din antichitate. Aristotel părea să fi rezolvat această chestiune în mod ferm, fără să lase loc vreunei interpretări sau precizări. Continuând opera lui Euclid, matematicianul decide că infinitul există: dovada incontestabilă a acestei existențe constă în faptul că timpul nu are nici început, nici sfârșit. Abordând pragmatic această problemă, el admite că există un maximum, fără să dea importanță ideii că pare a fi ceva în neregulă să aduni 1 sau 2 la acest maximum! Argumentând existența infinitului, Aristotel îi neagă totuși existența în viața reală. El consideră că, dacă ar exista un corp ale cărui dimensiuni ar fi infinite, atunci s-ar contrazice însăși definiția sa, de corp mărginit. Așadar, infinitul există! dar numai ca principiu: el nu se poate manifesta în realitate. Atât de convingător a fost Aristotel în opera sa, încât – până prin secolul al XVII-lea – nimeni nu s-a mai gândit la asta. De fapt, problema infinitului se pliază perfect pe gândirea umană. Sigur, există unii oameni care – atunci când folosesc acest termen – se referă la ceva imens, dar măsurabil. Însă cei mai mulți îl înțeleg în toată splendoarea lui: nemărginit, nemăsurabil, mai mare ca tot ceea ce există, nesfârșit, absolut. Această percepție – care nu se bazează pe simțuri – și-a făcut loc în gândirea umană din cele mai vechi timpuri. Oare dacă oamenii nu ar crede în infinit, în absolut, în sufletul nemuritor, și-ar mai îngropat faraonii cu atât fast?! ar mai fi ascuns în mormintele lor atâtea bogății?! Există, pe Globul Pământesc, locuri în care oamenii își incinerează morții... dar – înainte de a scăpăra amnarul – le ascund în buzunar un pieptene: le-ar putea fi necesar, în veșnicia în care urmează să pătrundă, să arate bine! Nu am efectuat un studiu statistic riguros, dar am observat că – puși în situația de a alege să vorbească ( sau să elaboreze un eseu) – despreinfinit sau numărul 1.723.415.321.824.650, majoritatea covârșitoare a oamenilorar opta pentru primul! Și asta deși al doilea este de o infinitate de ori mai mic și mai puțin abstract decât primul și ar avea întradevăr ce spune despre el! (Are 16 cifre. În scrierea lui nu apare cifra 9. Se termină în 50, deci e divizibil cu 2, 5, 10, 25, 50. Are suma cifrelor 54, deci se divide cu 3 și cu 9. Deducem că se divide și cu 6, 18, 15, 45, 30, 90, 75, 225, 150, 450. Oricine ar dori să aibă această sumă în cont!) Alegerea poate fi motivată, pe de o parte, de frecvența cu care au întâlnit elementele în viața cotidiană (probabil, este primul contact cu numărul 1.723.415.321.824.650!), iar pe de altă parte infinitul este mult mai apropiat de credințele, trăirile, visele, imaginația fiecăruia dintre noi, față de orice număr care are prea multe cifre!

358

Intuiția infinitului

Tipuri de infinit Până la Galileo Galilei, infinitul – așa cum a fost descris de Aristotel – a fost considerat ca tautologie: nimeni nu s-a îndoit vreodată de acest concept, definit ca existând ca posibilitate, dar imposibil în realitate. Însă Galilei aduce – aparent de amorul artei – o serie nouă de abordări: În una dintre ele, consideră două roți, fixate una în interiorul celeilalte, care se rotesc.

În timp ce un punct (A) de pe roata mare parcurge o rotație completă, deplasându-se cu o distanță egală cu circumferința roții mari, punctul corespunzător de pe roata mică (B) parcurge tot o rotație completă, pentru că roțile sunt fixate una în cealaltă: totuși, deși distanța parcursă este egală tot cu circumferința, punctul ajunge la aceeași distanță ca și punctul corespunzător al roții mari! Pentru a înțelege mai bine ce se întâmplă, Galileo Galilei imaginează roți imperfecte, cu laturi. Apoi, face ca numărul de laturi să fie din ce în ce mai mare, mai precis, infinit de mare. În acest mod, cele două roți devin circulare. Dacă, în cazul roților cu... laturi, se vede limpede cum roata mică este ridicată pentru a ține pasul cu roata mare, în cel de-al doilea caz, al roților circulare, nu se mai observă așa ceva. Prin urmare, în timp ce roata mare parcurge o infinitate de rotații, punctul considerat pe ea (A) parcurge o distanță egală cu produsul dintre infinit și circumferința ei, în timp ce punctul corespunzător de pe roata mică (B) parcurge o distanță mai mică, egală cu produsul dintre infinit și circumferința ei... un infinit mai mic! În realitate, ambele puncte parcurg aceeași distanță: acele hopuri din cazul laturilor devenind infinitezimale! Concluzia lui Galileo Galilei este că e dificil să gestionăm infinitul cu mințile noastre finite! Un alt exemplu al său este surprins cu ajutorul mulțimilor:

Este limpede că mulțimile A și B au același număr de elemente: fiecărui număr din mulțimea A îi corespunde un unic element din mulțimea B, obținut prin înmulțirea cu el însuși și reciproc (altfel spus, există o funcție bijectivă de la A la B, care asociază fiecărui număr pătratul său). Pe de altă parte, orice element al lui B este și element al mulțimii A; însă A mai conține încă o infinitate de elemente, care nu aparțin lui B: acele elemente care nu sunt pătrate perfecte. Altfel spus, numărul elementelor lui A este cu o infinitate mai mare decât numărul elementelor lui B. Exemplele lui Galilei nu sunt temelia unor noi tipuri de infinit, dar au rolul de a elibera mintea umană de constrângeri, de a lăsa imaginația să zboare dincolo de limitele gândirii. Cu sute de ani mai târziu, matematicianul german Cantor identifică cel mai mic infinit, (cel mai mic număr cardinal al unei mulțimi infinite,) alef zero, notat:

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

359

De fapt, Cantor a observat că mulțimile infinite au cardinali diferiți, a pus în evidență acest număr ca fiind cardinalul mulțimii numerelor naturale și a demonstrat că pentru orice număr ordinal n există un cardinal alef n. Rolul infinitului în dezvoltarea gândirii 1. Pe o dreaptă există o infinitate de puncte Fie d o dreaptă oarecare. Cum pe orice dreaptă există măcar două puncte distincte, fie acestea A(1) și A(2). Pentru orice număr natural nenul n, se definește punctul A(n+2) astfel încât A(n+1) să fie mijlocul segmentului determinat de punctele A(1) și A(n+2).

De fapt, în acest mod, am definit o funcție injectivă Punctele A(1), A(2), A(3), A(4), A(5), A(6), A(7), A(8), A(9), A(10), ... sunt un șir infinit de puncte distincte care aparțin dreptei. (Trebuie spus că mulțimea punctelor unei drepte nu este o mulțime numărabilă. Reprezentarea pe axă a numerelor reale, prin asocierea pentru orice număr a unui punct de pe dreaptă, astfel încât oricărui punct îi corespunde un singur număr, înseamnă definirea unei funcții bijective între cele două mulțimi: prin urmare, o dreaptă are același cardinal ca mulțimea numerelor reale). Existența unui număr infinit de puncte pe o dreaptă permite identificarea numărului axelor de simetrie ale sale. Pentru fiecarepunct al dreptei, perpendiculara prin acel punct este o axă de simetrie; dar și dreapta însăși este axă de simetrie. Deci, dreapta are o infinitate de axe de simetrie. 2. Pe un segment nenul, există un număr infinit de puncte. Fie un segment nenul, P mulțimea punctelor din plan și funcția definită astfel: A(1) și A(2) sunt capetele segmentului, iar pentru orice n număr natural nenul se definește A(n+2) ca fiind mijlocul segmentului determinat de punctele A(1) și A(n+1).

Punctele A(3), A(4), A(5), A(6), A(7), A(8), A(9), A(10), ... sunt un șir infinit de puncte distincte care aparțin segmentului considerat. Importanța exemplului considerat constă în faptul că deschide imaginația asupra unui aspect important: un segment este o mulțime infinită de puncte, deși este o mulțime...mărginită. În treacăt fie spus, mulțimea punctelor unui segment nu este numărabilă, deci cardinalul ei nu este alef zero. 3. Între oricare două numere raționale există o infinitate de numere raționale Fie x(1) și x(2) două numere raționale distincte oarecare. În mod analog cu exemplul precedent, pentru orice număr natural n nenul, fie x(n+2) – media aritmetică a numerelor x(1) și x(n+1).

360

Intuiția infinitului

Deoarece media aritmetică a două numere raționale distincte este un număr rațional cuprins între numerele raționale inițiale, se deduce că șirul x(3), x(4), x(5), x(6), x(7), x(8), x(9), x(10), ... este format din numere raționale distincte două câte două, cuprinse între numerele inițiale. Prin urmare, între oricare două numere raționale există o infinitate de numere raționale. Importanța exemplului considerat se referă nu numai la proprietatea de densitate a mulțimii numerelor raționale, ci este o deschidere spre noțiunea de limită a unui șir: cu fiecare pas al recurenței, distanța la x(1) se înjumătățește; deci termenii șirului se apropie din ce în ce mai mult de x(1). În mod analog, putea fi construit un șir având limita orice număr din intervalul determinat de x(1) și x(2). 4. Infinitul în programele școlare Dacă în clasele V-X, infinitul este mai mult un simbol abstract, utilizat în scrierea intervalelor de numere reale și în intuirea unor noțiuni din geometrie, în clasele a XI-a și a XII-a, devine un adevărat instrument de lucru al elevilor de la profilul real și tehnologic. Calculul limitelor de șiruri, calcului limitelor de funcții, studiul continuității, definirea pantei tangentei la o curbă într-un punct, determinarea numărului soluțiilor unui sistem de ecuații liniare compatibil nedeterminat nu sunt posibile fără intuirea infinitului. Printre acestea, un loc deosebit ocupă definirea sumelor Riemann și Darboux, cu ajutorul cărora se definește integrala Riemann și se calculează ariile unor suprafețe din plan.

Pentru a calcula aria suprafeței ABCD, se împarte segmentul CD în segmente mai mici, astfel încât aria va fi împărțită în fâșii verticale. Fiecare dintre aceste suprafețe va fi aproximată cu ajutorul unui dreptunghi (sau trapez). Pe măsură ce distanțele dintre două puncte consecutive de pe segmentul CD tind către zero (iar numărul acestor puncte tinde – implicit – spre infinit), suma ariilor fâșiilor verticale va tinde către un număr numit integrala Riemann a funcției continue al cărei grafic este curba AB și care are drept semnificație aria suprafeței ABCD. De ce iubim infinitul? Chiar dacă, din scrierile lui Aristotel, mai puțin de o treime s-au păstrat după moartea sa, opera sa cuprinde un sistem filosofic și științific care a stat la baza gândirii creștine și islamice în epoca medievală și a constituit un ax al întregii culturi occidentale până la sfârșitul secolului al XVII-lea. Deși adevăratele implicații ale cugetărilor lui Galileo Galilei au avut nevoie de peste 300 de ani pentru a ieși la lumină, el a furnizat cheia orizontului cercetării infinitului. Infinitul poate fi atât de romantic! Mai ales prin calculele cu infinit care prezintă nedeterminări. Iată un exemplu care poate fi o remarcabilă filosofie de viață: Fie șirurile

Deci, în acest caz particular,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

361

Dar asta înseamnă că cine are o infinitate de bunătate, poate să dăruiască o infinitate din ea... și îi va rămâne o infinitate de bunătate! La fel se întâmplă cu iubirea, fericirea, speranța! Cercetătorii ar putea aprecia, în primul rând, faptul că infinitul are numeroase valențe practice. Dar importanța sa constă în primul rând în formarea gândirii umane, în facilitarea călătoriei minții umane dincolo de propriile sale limite. Descătușându-și gândurile de propriile lor bariere, oamenii pot înțelege lumea înconjurătoare, întregul Univers. Mic dicționar explicativ ALEF – prima literă a alfabetului ebraic Aristotel ( Aristoteles) (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) a fost unul din cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice, clasic al filozofiei universale, spirit enciclopedic, fondator al școlii peripatetice. Axiomă, axiome - s. f. 1. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși. 2. (Mat.; Log.) Propoziție luată drept punct de plecare sau considerată fundamentală într-un domeniu și pentru care nu se cere demonstrație. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome. Cantor - George Ferdinand Ludwig Philipp Cantor (3 martie 1845 la Sankt Petersburg – 6 ianuarie 1918 la Halle) a fost un matematician german, considerat creatorul teoriei moderne a mulțimilor. Euclid - Euclid din Alexandria (greacă: Εὐκλείδης, Euclides; cca 325 - 265 î.Hr.), originar din Damasc, a fost un matematician grec care a trăit și a predat în Alexandria în Egipt în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Hr.). Galileo Galilei (n. 15 februarie 1564 – d. 8 ianuarie 1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care a jucat un rol important în Revoluția Științifică POSTULÁT, postulate, s. n. Adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă. Enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv. – Din fr. postulat, lat. postulatum. TAUTOLOGÍE, tautologii, s. f. 1. Greșeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiași idei, formulată cu alte cuvinte; cerc vicios, pleonasm. 2. Fenomen sintactic care constă din repetarea unor cuvinte cu același sens, dar cu funcțiuni diferite, marcate de obicei prin deosebire de intonație sau de formă și care, exprimând identitatea celor doi termeni, are rolul de a sublinia o calitate sau o acțiune. 3. (Log.) Judecată în care subiectul și predicatul sunt exact aceeași noțiune. 4. Expresie din logica simbolică, care, în limitele unui sistem formal, este adevărată în orice interpretare. [Pr.: ta-u-] – Din fr. tautologie, lat. tautologia. UNIVITELÍN, -Ă, univitelini, -e, adj. (Biol.; despre gemeni) Care provine dintr-un singur ou. – Din fr. univitellin. Bibliografie: 1) Aristotel, Categorii, Editura Paideia, 2015 2) Galilei, G., Lettere copernicane/Scrisori copernicane, Editura: Humanitas, Colecția: Biblioteca italiană, 2010 3) Ion, I.D. s.a., Matematică. Manual pentru clasa a XII-a, Editura Sigma, 2007 4) http://www.descopera.ro 5) http://dexonline.ro 6) http://ro.wikipedia.org 7) Mihăileanu, N.N., Istoria matematicii - vol. I, Editura Enciclopedică Română, București, 1974 8) Moisil, Gr. C., Elemente de logică matematică și de teoria mulțimilor, Editura Științifică, 1968 9) Scorpan,A.,Introducere în teoria axiomatică a mulțimilor, Editura Universității București, 1996 10) Stewart, I., Îmblânzirea infinitului. Povestea matematicii, Editura Humanitas 11) Wieleitner, H., Istoria matematicii - De la Descartes până la mijlocul secolului al XIX-lea, Editura Științifică, 1964

362

Numerele complexe şi curentul alternativ. Aplicaţii

NUMERELE COMPLEXE ŞI CURENTUL ALTERNATIV. APLICAŢII Profesor Maria-Georgiana CAIA Lucrarea prezintă noţiuni generale despre numerele complexe, cuaternioni, octonioni, reţele de curent alternativ şi aplicaţii ale numerelor complexe în analiza unei reţele de curent alternativ. Numerele complexe au apărut în Renaştere, sub numele de cantităţi imposibile, din necesitatea, la început formală, de a rezolva ecuaţia x 2 = −1 . Rădăcina pătrată a lui (−1) a fost notată cu i şi numită unitate imaginară. Ulterior, s-a dovedit că se pot extrage orice fel de rădăcini, de ordinul al treilea, al zecelea, ba chiar rădăcina de ordinul π sau chiar (1 + i ) ( după cum a arătat Euler). Mai mult, un număr complex se poate reprezenta ca un punct în plan, înmulţirea numerelor complexe corespunde unei rotaţii în jurul originii planului, iar legile trigonometriei elementare se pot exprima şi ele cu ajutorul numerelor complexe. Numerele complexe sunt foarte utile în studiul circuitelor electrice, iar mulţimile fractale se definesc pornind de la nişte transformări cu numere complexe. Mulţimea numerelor complexe împreună cu operaţiile de adunare şi înmulţire formează o structură de corp comutativ, în care, nu se mai poate defini coerent cu adunarea şi înmulţirea ce înseamnă ca un număr complex să fie mai mare decât altul. Cel care a reprezentat pentru prima oară geometric numerele complexe, ca puncte în plan, a fost Sir William Rowan Hamilton. Ani de zile după aceea a încercat să construiască un sistem de numere asemănător, reprezentabil prin punctele spaţiului tridimensional. Până în octombrie 1843 când a înţeles că nu în spaţiul tridimensional, ci în cel patru-dimensional trebuie să lucreze. Astfel a inventat cuaternionii, numere în care intră trei unităţi imaginare: i, j, k. Algebra cuaternionilor e mai complicată decât ca a numerelor complexe şi nu e comutativă. Totuşi e şi ea foarte legată de geometrie: înmulţirea cuaternionilor corespunde produsului vectorial din spaţiul euclidian. Noţiuni fizice ca spinul particulelor de exemplu, se pot modela cu ajutorul cuaternionilor şi chiar cu ajutorul unor numere şi mai complicate. Pe acelaşi model al trecerii de la real la complex şi de la complex la cuaternionic, Cayley a realizat trecerea de la cuaternioni la octonioni (tot în secolul XIX-lea). Octonionii au şapte unităţi imaginare, înmulţirea lor nu e nici comutativă, nici asociativă. Dar, ca şi cuaternionii, sunt utili pentru modelarea anumitor fenomene fizice, sunt folosiţi în teoriile de câmp şi în teoriile de string. O reţea de curent alternativ este orice grupare de rezistenţe, condensatori şi bobine prin care trec curenţi ce oscilează staţionar la frecvenţă constantă ω . Una sau mai multe surse de tensiune electromotoare la această frecvenţă întreţin oscilaţia. Iată o schemă a unei astfel de reţele: Sursa tensiunii electromotoare alternative este reprezentată prin simbolul ~. Într-o ramură a reţelei, de exemplu ramura care include inductanţa L2 , curentul în funcţie de timp este:

I 2 = I 02 cos(ωt + ϕ 2 )( 1).

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

363

Deoarece frecvenţa este constantă pentru întreaga reţea, două numere, ca amplitudinea I 02 şi constanta de fază ϕ 2 de mai sus, sunt suficiente pentru a determina la orice moment curentul într-o ramură particulară. În mod asemănator, tensiunea oscilează cu o oarecare amplitudine şi faza: U 2 = U 02 cos(ωt + θ 2 )( 2). Dacă am determinat curenţii şi tensiunile în toate ramurile unei reţele, atunci am analizat-o complet. A le găsi prin construirea şi rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale corespunzătoare este, desigur, posibil. Pentru soluţia staţionară, putem folosi o metodă mai simplă şi mai elegantă, bazată pe două idei: ( I ) Un curent sau o tensiune alternativă se pot reprezenta printr-un număr complex. ( II ) Orice ramură sau element din circuit pot fi caracterizate, la o frecvenţă dată, prin relaţia dintre dintre tensiune şi curent în acea ramură. Prima idee foloseşte identitatea matematică a lui Euler: e iν = cosν + i sin ν (3). Pentru a preciza această idee, adoptăm următoarea regulă pentru reprezentare: Un curent alternativ I 0 cos(ωt + ϕ ) se va reprezenta prin numarul complex I 0 e iϕ , adică numărul a cărui parte reală este I 0 cos ϕ , iar partea imaginară este I 0 sin ϕ . Pe de altă parte, dacă numărul complex x + iy reprezintă un curent I , atunci curentul ca funcţie de timp este dat de partea reală a produsului ( x + iy )e iωt . Deoarece un număr complex z = x + iy poate fi reprezentat grafic în planul bidimensional, este uşor de vizualizat constanta de fază drept unghiul tg

−1

 y   si amplitudinea I 0 ca modulul x

x 2 + y 2 . Ceea ce face toate acestea sa fie

utile este faptul că reprezentarea sumei a doi curenţi este suma reprezentărilor lor. Să considerăm suma a doi curenti I1 şi I 2 care se întâlnesc la un nod în figura de mai sus. La orice moment t suma curenţilor este:

I1 + I 2 = I 01 cos(ωt + ϕ1 ) + I 02 cos(ωt + ϕ 2 ) ⇒

⇒ I1 + I 2 = ( I 01 cos ϕ1 + I 02 cos ϕ 2 ) cos ωt − ( I 01 sin ϕ1 + I 02 sin ϕ 2 ) sin ωt (4). Pe de altă parte, suma numerelor complexe care, după regula noastră, reprezintă I1 şi I 2 este: I 01 e iϕ1 + I 02 e iϕ2 = (I 01 cos ϕ1 + I 02 cos ϕ 2 ) + i (I 01 sin ϕ1 + I 02 sin ϕ 2 )(5) Dacă înmulţim membrul drept al ecuaţiei (5) cu (cos ωt + i sin ωt ) şi luăm partea reală a rezultatului, vom obţine tocmai membrul drept al ecuaţiei (4). Aceasta înseamnă că în loc de a aduna sau scădea funcţiile periodice de timp, putem aduna sau scădea numerele complexe care le reprezintă. Altfel spus, algebra curenţilor alternativi apare ca fiind aceeaşi cu algebra numerelor complexe ( privitor la adunare). Corespondenţa nu se extinde la înmulţire, numărul i (ϕ +ϕ ) complex I 01 I 02 1 2 nu reprezintă produsul celor două funcţii de curent în ecuaţia (4). Pentru a analiza reţeaua, avem nevoie doar de adunarea de curenţi şi tensiuni. De exemplu, la nodul unde I1 întâlneşte I 2 în figura dată mai sus, apare cerinţa ca în fiecare moment curgerea netă de curent in joncţiune să fie 0 . De aici condiţia: I1 + I 2 + I 3 = 0(6) trebuie să fie îndeplinită, unde I1 , I 2 şi I 3 sunt funcţii periodice de timp reale. Datorită corespondenţei noastre, aceasta se poate exprima în forma algebrică simplă ca suma de trei numere complexe să fie zero. Tensiunile pot fi exprimate în acelaşi fel. În mod instantaneu, suma căderilor de tensiune în jurul oricărei bucle în reţea trebuie să fie egală cu forţa electromotoare în buclă la acel moment. Această condiţie care leagă funcţii de tensiune periodice se poate înlocui de asemenea prin afirmaţii despre suma unor numere complexe, reprezentările diverselor funcţii oscilante, U 1 (t ), U 2 (t ) etc.

364

Numerele complexe şi curentul alternativ. Aplicaţii

Exemplu pentru un circuit ramificat cu inducţie mutuală În circuitul din figura 1 se dau tensiunea la borne U = 220 V, rezistenţele şi inductanţele 1 = R 2 = 100 Ω ; ω · L 1 = 80 Ω ; R 1 = 60 Ω . porţiunilor de circuit : ω · L 2 = C 2 · M = 80 Ω . Se cere să se determine curenţii şi să Reactanţa inducţiei mutuale este X mω= ⋅ω se construiască diagrama vectorială topografică. Figura 1 Rezolvarea problemei Tensiunea la bornele ramurilor din circuit (figura 1) Curentul I 1 , în trecere prin ramura care conţine rezistenţa R 1 şi bobina L 1 conectate în serie, determină căderile de tensiune, care sub formă complexă sunt I 1 · R 1 şi I 1 · j · ω · L 1 . Fluxul magnetic al bobinei L 2 , determinat de curentul I 2 din cealaltă ramură, traversează şi bobina L 1 , inducând în aceasta o tensiune electromotoare de inducţie mutuală E 1 2 = I 2 · ω · M = I 2 · X M , care este defazată în urmă cu 90° faţă de curentul I 2 . Adică, sub formă complexă tensiunea electromotoare de inducţie mutuală E 1 2 = - j · ω · M · I 2 este echivalată de către căderea de tensiune suplimentară pe bobina L 1 : U 1 2 = j · ω · M · I 2 . Ţinând cont de toate căderile de tensiune discutate mai sus, se poate scrie tensiunea la borne pentru ochiul I (AO 1 BA) astfel : U = I 1 · R 1 + I 1 · j · ω · L 1 + I 2 · j · ω · M (7) Tensiunea U 1 2 = I 2 · j · ω · M din ecuaţia (7) este luată cu semnul plus pentru că bobinele L 1 şi L 2 sunt cuplate inductiv “în acord”, cu alte cuvinte, curenţii I 1 şi I 2 au acelaşi sens faţă de bornele însemnate cu asterixuri (fig.1) . Dacă, de exemplu, pentru bobina L 1 (fig. 1) asterixul era pus la borna O 1 şi nu la A, cuplajul bobinelor L 1 şi L 2 era “în opoziţie”, atunci termenul I 2 · j · ω · M din ecuaţia (7) trebuia luat cu semnul minus. Deplasarea asterixului de la un capăt la altul al unei bobine, înseamnă că bornele de “intrare” şi de “sfârşit” ale bobinei îşi schimbă locul. Raţionând în acelaşi mod şi pentru ochiul II (AO 2 BA) şi ţinând în plus,

+ cont de condensatorul C 2 , vom avea expresia pentru tensiuni: U = I 2 · R 2 - I 2 · j · ω ⋅ C2 I 2 · j · ω · L 2 + I 1 · j · ω · M (8) Calculul curenţilor Se scriu, mai întâi, impedanţele complexe ale ramurilor, 1 fără a ţine seama de inductanţa ) şi rezolvând sistemul de două mutuală: Z 1 = R 1 + j · ω · L 1 ; Z 2 = R 2 + j · ( ω · L 2 ω ⋅ Cse2 va obţine : ecuaţii, (7) şi (8) în raport cu curenţii prin cele două ramuri, I1 = U ·

Z 2 − j ⋅ω ⋅ M (9) Z1 ⋅ Z 2 + ω2 ⋅ M 2

I2 = U ·

Z 1 − j ⋅ω ⋅ M (10) Z1 ⋅ Z 2 + ω2 ⋅ M 2

Înlocuind datele numerice, avem succesiv o: ′ Z 1 - j · ω · M = 60 + j · 80 - j · 80 Z 2 - j · ω · M = 100 - j · 80 = 128 · e − j 38 30 Ω ; = 60 Ω ; o ′ Z 1 · Z 2 + ω 2 · M 2 = (60 + j · 80) · 100 + (80) 2 = 14750 · e − j 32 40 Ω 2 . Înlocuind rezultatele de mai sus în ecuaţiile (9) şi (10) obţine expresiile curenţilor I 1 şi I 2 : I 1 = 220 ·

128 ⋅ e − j 38

14750 ⋅ e

30′ o

j 32 40′

= 1,91 · e − j 71

10′

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

I 2 = 220 ·

60 14750 ⋅ e

j 32 40′

= 0,895 · e − j 32

365

40′

În continuare se exprimă curenţii compleți şi obţinuţi sub forma algebrică: I 1 = 1,91 · (cos 71°10’- j · sin 71°10’) = 1,91 · (0,32 - j · 0,95) = 0,611 – j · 1,815 A ; I 2 = 0,895 · (cos 32°40’ - j · sin 32°40’) =o 0,895 · (0,841 - j · 0,539) = 0,752 – j · 0,483 A ; ′ I = I 1 + I 2 = 1,363 - j · 2,3 = 2,65 · e − j 59 30 A.

(a) (b) Figura 2 Diagrama fazorială a curenţilor (a) şi diagrama topografică a tensiunilor (b) pentru circuitul din figura 1 Bibliografie: 1. Curs de fizică Berkeley, volumul II, Electricitate şi magnetism, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982; 2. Constantinescu, O., Crâşmăreanu, M., Munteanu M.-I., „Elemente de geometrie superioară“, Bucureşti, Editura Matrix Rom, 2007; 3. Năstăsescu , C. ş.a., „Bazele algebrei“. Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1986; 4. Nicula, Al., Cristea Gh. şi Simon S. – „Electricitate şi magnetism”, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1982; 5. http://www.anulmatematicii.ro/articol/numere-complexe-cuaternioni-si-octonioni

366

Consecinţe ale modificărilor climatice hazarde naturale

CONSECINŢE ALE MODIFICĂRILOR CLIMATICE HAZARDE NATURALE Profesor Antonela CUCIUC Hazardele sunt fenomene provocate de dezechilibrul mediului prin acţiunea unor factori din adâncul scoarţei (endogeni), din exteriorul acesteia (exogeni) sau prin acţiuni antropice care au consecinţe negative asupra planetei. Se cunosc următoarele hazarde naturale: Geologice: 1. Inundaţiile; 2. Cutremurele; 3. Alunecările de teren; 4. Tsunami-urile; 5. Vulcanii. Atmosferice : 1. Zăpada şi gheaţa; 2. Seceta; 3. Uraganele; 4. Furtunile; 5. Tornadele; 6. Incendiile. Pe toată planeta există riscul apariţiei hazardelor datorate schimbărilor climatice. O mărire a temperaturii globale, poate face ca numărul şi intensitatea furtunilor să se mărească în multe regiuni ale lumii. Este posibil ca regiunile aride să devină şi mai uscate şi să continue procesul de extindere. Aceasta depinde de natura schimbărilor din circulaţia atmosferică şi de caracteristicile mediului local. Circuitul apei pe Pământ este foarte activ, astfel încât în prezent nu mai este posibilă prezicerea efectelor schimbării climei într-o locaţie specifică în viitor. Principalele cauze ale schimbării climatice sunt: deteriorarea stratului de ozon şi efectul de seră. Seceta Hazardul natural se poate produce şi în absenţa unui element natural, cum ar fi ploaia în cazul secetei. Seceta este perioada lipsită de precipitaţii sau cu precipitaţii reduse într-o perioadă mai mare de timp, care duce la golirea depozitelor de apa din sol. Seceta se poate explica prin asocierea cu un rezervor în care este luată mai multă decât este adaugată. Lipsa precipitaţiilor poate fi rezultatul unei combinaţii de persistenţă a presiunii mari într-o regiune, care produce cer senin cu precipitaţii puţine sau neexistente, şi folosirea excesivă a apei pentru activitaţile umane. Efecte ale secetei pot fi: 1. micşorarea lanurilor; 2. micşorarea calităţii şi existentei apei de băut; 3. micşorarea rezervelor de hrană; 4. vegetaţia moare datorită secetei;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

367

5. creşte riscul incendiilor, ameninţând locuinţe, lanuri şi vieţi; 6. deşertificarea sau mărirea deşerturilor planetei Atunci când creşterea demografică este în ascensiune cererea de apă şi hrană e şi ea mare, implicațiile secetei fiind tot mai serioase. Uraganele Uraganele sunt furtuni tropicale atunci când vântul depăşeşte viteza de 74 km/h. Cicloanele tropicale sunt celule de mică presiune mult intensificate care au originea şi îşi petrec cea mai mare parte a „vieţii” în oceane. În Oceanul Atlantic, ele sunt numite uragane, iar în Oceanul Pacific sunt denumite taifune. Uraganele sunt determinate de temperaturi mari şi aer umed. Când un uragan se mişcă pe uscat, el pierde din intensitate. Uraganul provoacă numeroase cauze : 1. distruge uşile şi ferestrele caselor care sunt sparte de pietrele adunate de vânturile ce se rotesc în mijocul lor ; 2. produc vortexuri aseamănătoare cu cele ale tornadelor şi pot distruge în totalitate clădiri întregi ; 3. pot cauza inundaţii de-a lungul coastelor sau erodarea lor şi chiar incendii, ameninţând vieţi şi proprietăţi private; 4. contaminează apa potabilă şi întrerupe serviciile utilitare: electricitate, gaze, comunicaţii, transport. Zăpada şi gheaţa Ploaia este deseori îngheţată sub formă de zăpadă sau gheaţă, la altitudini mari, chiar şi vara. Iarna, la altitudini mici, temperaturile permit precipitaţiilor să rămână în formă solidă. Zăpada şi gheaţa sunt cunoscute drept hazarde de către cei ce trăiesc în zonele muntoase sau în regiunile nordice la 35 grade altitudine nordică. Efecte ale apariţiei zăpezii şi gheţii: 1. întreruperea prelungită a curentului electric; 2. accidente rutiere; 3. întârzierea transporturilor şi şosele periculoase cauzate de acoperirea cu zăpada şi gheaţă din perioada de iarnă; 4. condiţii de apa şi inundaţii atunci când zăpada este umedă, sau solidă, în combinaţie cu ploaia, cauzând polei. 5. ger şi viscol, cauzate de combinaţia zăpezilor solide cu vânturile înalte. 6. avalanşele din multe regiuni muntoase, sunt un hazard comun provocat de zapadă; 7. când depozite mari de zăpada încep să se topească, inundaţiile devin un hazard inevitabil pentru populaţiile ce trăiesc în vale. Furtunile Furtunile sunt parcele sistematizate de aer cald şi umed care au fost obligate să se ridice şi să producă fulgere şi tunete. Acestea sunt mijloacele frecvente ale naturii de a echilibra cantitatea de energie în atmosfera. Furtunile pot crea mai multe fenomene periculoase, cum ar fi: 1. ploaia torenţială; 2. vânturile puternice; 3. grindina; 4. fulgerele; 5. tornadele. Cele mai multe furtuni se formează deasupra apelor calde ale oceanelor din zonele tropicale. Aici, aerul umed şi cald se înalţă, formând o zonă de presiune scăzută şi dând naştere unor

368

Consecinţe ale modificărilor climatice hazarde naturale

furtuni cu tunete şi fulgere. Masele de aer care se deplasează spre centrul de presiune scăzută trec pe deasupra apelor calde ale oceanului şi se umezesc, întreţinând astfel furtuna. În timp ce aerul cald şi umed se ridică, vaporii de apă se condensează şi formează nori de ploaie. Când vaporii se condensează se eliberează energie. Energia se numeşte căldură latentă, sau căldură de condensare, şi reprezintă cantitatea de căldură absorbită sau eliberată de o substanţă când aceasta trece printr-o schimbare de fază, în acest caz transformarea vaporilor în lichid. O furtună este ca un motor caloric. Această căldură latentă alimentează o furtună şi o intensifică. Furtuna se va intensifica atât timp cât aerul cald şi umed va circula către centrul ei, care, în schimb va continua să-l atragă. De asemenea, schimbarea direcţiei şi vitezei vântului cu altitudinea trebuie să fie mică ( mai puţin de 27 km/h ) astfel încât căldura din interiorul furtunii va rămâne în centru. Furtunile tropicale şi uraganele se sting atunci când ajung deasupra unor ape mai reci sau deasupra uscatului. În aceste medii ele îşi pierd sursa de aer cald şi umed. Ele se sting mult mai repede pe uscat deoarece nu mai are loc evaporarea apei calde a oceanului. Tornade Tornadele sunt coloane de aer ce se rotesc repede, fiind asociate cu puternice furtuni. O furtună poate cauza mai multe tornade şi o tornadă poate avea mai multe vortexuri. Principala cauză este vântul, în cazul unei tornade cu viteze ce depăşesc 330 km/h. Vânturile puternice pot distruge rapid clădiri şi uneori, întregi comunităţi. Alături de vânt, grindina este şi ea o cauză a furtunilor tornadice şi este de asemenea capabilă să cauzeze pagube foarte mari în scurt timp. Tornadele se pot deplasa cu până 100 km/h şi persistă pe sol câteva minute. Cele mai multe tornade apar între orele 16.00 şi 18.00 când atmosfera joasă este cea mai instabilă. Incendii Asemenea inundaţiilor cauzate de pânza freatică, incendiile în păduri şi în regiunile sălbatice sunt normale în multe ecosisteme. De fapt, focul are un rol foarte important în unele ecosisteme cum ar fi preriile sau savanele de stejar. Atunci când focul ameninţă vieţile omeneşti sau proprietăţile, este considerat un hazard natural. În afara ameninţărilor normale ale flăcărilor fierbinţi ce cauzează arderea materialelor, focul poate trimite cantităţi vaste de cenuşă în aer, inhibând dezvoltarea plantelor şi reducând vizibilitatea; de asemenea, intervine în probleme ale aparatului respirator. Focul poate cauza instalarea alunecărilor de teren, distrugând vegetaţia şi lăsând regiunile de deal vulnerabile la căderi masive de precipitaţii după stingerea sa. Cutremure Cutremurele sunt rezultatul presiunii degajate în timpul mişcării faliilor. Ele se întâlnesc de-a lungul limitelor plăcii tectonice dar pot apărea aproape oriunde. Cutremurele sunt frecvent asociate cu activitatea vulcanică. Deşi de obicei durează câteva secunde, ele pot cauza pagube pe suprafeţe extinse: clădirilor, ţevilor de apă şi gaze, liniilor de curent electric şi comunicaţii şi şoselelor. Focul ce provine de la ţevile de gaze sau căderea liniilor de curent sunt cauze primare ce produc pagube în cutremurele moderne. Atunci când cutremurele se declanşează într-un ocean sau lac mare, se poate forma un tsunami care să inunde coastele înconjurătoare. Inundaţii Inundaţiile sunt volume de apă ce se deplasează peste albiile râurilor, lacurilor sau coastele oceanelor, scufundând regiuni de pământ care de obicei nu erau scufundate. Ele sunt evenimente naturale în viaţa fiecărui lac, râu sau ocean. O inundaţie poate fi cauzată de precipitaţii intense şi prelungite, valuri cauzate de furtună, prăbuşirea barajelor, etc. Inundaţiile pot declanşa şi alte hazarde cum ar fi alunecările de teren şi chiar incendiile.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

369

Alunecări de teren Sunt fenomene naturale majore în multe regiuni ale lumii. Aceste fenomene includ căderea pietrelor şi avalanşelor. Clasificarea alunecărilor de teren depinde de felul în care se mişcă şi natura materialului mişcat. Ele pot declanşa alte hazarde cum ar fi cutremure, ploi torenţiale sau îngheţarea apei subsolice. Tsunami-uri În trecut, valurile seismice ale oceanelor au fost denumite incorect valuri tidale (maree). De fapt, aceste fenomene nu se aseamănă cu mareele în nici un fel. În prezent, valurilor seismice li se spune „tsunami” (în japoneză: „valuri ale porturilor”). Tsunami-urile sunt definite ca valuri oceanice cu înălţimi foarte mari ce călătoresc pe suprafeţe întinse. Ele sunt imperceptibile în interiorul oceanelor dar sunt devastatoare pentru coaste. Ele pot exista şi în interiorul lacurilor şi râurilor mari, cauzate de mişcări ale faliilor când se produce un cutremur. Tsunami-urile sunt cauzate de orice fenomen care cauzează creşterea înălţimii şi volumului apei, cum ar fi cutremure, erupţii vulcanice sau alunecări de teren. Ele pot duce vasele mari din apropierea ţărmului foarte departe pe ocean, pot inunda coastele şi pot lua întregi comunităţi cu ele atunci când se retrag. Vulcani Sunt cratere pe suprafaţa pământului prin care erupe magma, gaze şi alte materiale. Vulcanii se găsesc în limitele plăcii tectonice dar există şi pe „locurile fierbinţi” ale Pământului, cum ar fi Insulele Hawaii. Unii vulcanii erup exploziv, alţii mai încet. Vulcanii explozivi prezintă potenţiale ameninţări expulzând gazele toxice, valurile piroclastice (fragmente de rocă fierbinte şi cenuşă), nori arzători (nori ce se mişcă foarte repede şi ce conţin gaze fierbinţi şi cenuşă fină) şi o mare cantitate de cenuşă. Valurile de pietre, cutremurele, inundaţiile, alunecările de teren, incendiile şi alte hazarde pot fi provocate de erupţiile vulcanice.

370

Vi. Cognitio doctrina

VI. COGNITIO DOCTRINA

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

371

COMUNICAREA DIN PUNCT DE VEDERE ŞCOLAR Profesor Cosmin-Constantin SAVA Profesor Carmen Mihaela PRELIPCEAN Aspectul fundamental al tuturor societăţilor este diversitatea. Aceasta vizează diferenţele care există între oameni ca indivizi, dar şi diferenţele dintre grupuri. Abordarea educaţiei şi a societăţii din perspectivă interculturală este necesară deoarece modul de relaţionare este diferit între diverşi indivizi sau grupuri. Cultivarea respectului reciproc şi a înţelegerii atât între indivizi, cât şi între grupuri reprezintă o nouă provocare, dar şi o condiţie pentru realizarea unităţii sociale. Omenirea nu poate rezista fără angajarea în interacţiuni interculturale, aceasta aducând un plus în cunoaştere şi în îmbogăţirea culturală a fiecăruia. Diferenţele de valori, tradiţii şi obiceiuri pot genera conflicte fără o înţelegere mutuală, iar dacă nu sunt rezolvate pe cale paşnică pot duce la violarea drepturilor omului. Astfel, comunicarea reprezintă condiţia de bază pentru toate conceptele de corespondenţă şi legăturile sociale ce iau naştere între oameni. Fără comunicarea interumană nu pot exista forme de sistem social, nu poate exista organizare care să se stabilească şi să se menţină. Relaţiile dintre oameni, viaţa personală şi viaţa socială a indivizilor implică comunicare. Comunicarea este un cod sau un sistem care stă la baza organizării şi dezvoltării, fiind asimilată de oamenii ce doresc să se implice în viaţa socială. Noțiunea de comunicare implică o anumită reciprocitate și ciclicitate. Din punct de vedere al conţinutului, comunicarea se realizează prin cuvinte, idei, păreri, imagini sau noţiuni. Ea reprezintă un sistem de coduri, care pleacă de la un emiţător, iar în momentul transmiterii la receptor produc o reacţie. Din punct de vedere al formei, comunicarea poate fi: lingvistică, non-verbală, extralingvistică, verbală, prin imagini sau prin sunete. Comunicarea educațională reprezintă un proces complex, un schimb de informații între două entități ce-și asumă succesiv rolurile de transmițător și receptor. Procesul comunicării urmărește întotdeauna atingerea unor scopuri: atât din partea emițătorului (transmiterea de informații), cât și din partea receptorului (receptarea și înțelegerea mesajului). Comunicarea poate fi de două feluri: ierarhică și reciprocă. În comunicarea ierarhică cele două entități (persoane sau grupuri) ocupă locuri diferite: unul superior, ce transmite mai multe informații, el are de obicei și inițiativa comunicării, mesajul fiind previzibil și unul inferior, recepționând mesaje și interpretându-le. Spre deosebire de aceasta, în comunicarea reciprocă, toți participanții ocupă aceeași poziție în scara ierarhică, oricare dintre ei poate avea inițiativă, iar mesajul este puțin previzibil. În comunicarea didactică se folosesc amândouă felurile. În funcție de orizontul cultural în care o persoana trăiește, modul de percepție al mesajului poate diferi, cei care pătrund într-un cerc nou trebuind să se adapteze cerințelor. Pentru ca adaptarea în cadrul grupului să fie un succes, trebuie ținut cont de simbolurile și elementele comune; numai așa trecerea dintr-un cerc în altul poate fi mai ușoară. În societățile democratice una dintre prioritățile educației o reprezintă educarea interculturală. Educaţia interculturală constituie o opţiune ideologică în societăţile democratice și vizează pregătirea viitorilor cetăţeni în aşa fel încât ei să facă cea mai buna alegere si să se orienteze în contextele multiplicării sistemelor de valori. Adaptarea la mutaţia şi diversitatea culturală e necesara atât pentru „minorităţi”, cât şi pentru „majorităţi”, în interacţiunile prezente şi viitoare1. 1 Ferdinand de Saussure: Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 87.

372

Comunicarea din punct de vedere şcolar

De altfel, demarcaţia clasică între majoritari si minoritari e tot mai dificil şi periculos de realizat, în funcţie de multiple perspective de referinţă, toţi indivizii pot fi minoritari, racordându-se la subcoduri culturale oarecum diferite. Sunt, de asemenea, situaţii când nu se mai ştie cu claritate cine este minoritar și cine este majoritar. Perspectiva interculturală de concepere a educaţiei poate să conducă la atenuarea conflictelor și la eradicarea violenţei în şcoală, prin formarea unor comportamente precum: 1. aptitudinea de a comunica (a asculta şi a vorbi); 2. cooperarea şi instaurarea încrederii în sânul unui grup (cum ar fi grupurile de tineri, de muncă, de joacă etc.); 3. respectul de sine şi al altora, toleranţa faţă de opiniile diferite; 4. luarea de decizii în chip democratic; 5. acceptarea responsabilităţii altora şi a propriului eu; 6. soluţionarea problemelor interpersonale; 7. stăpânirea emoţiilor primare; 8. aptitudinea de a evita altercaţiile etc. Educaţia interculturală vizează o abordare pedagogică a diferenţelor culturale, strategie prin care se iau în consideraţie specificităţile spirituale sau de alt gen (diferenţa de sex, diferenţa socială sau economică etc), evitându-se, pe cât posibil, riscurile ce decurg din schimburile inegale dintre culturi sau, şi mai grav, tendinţele de atomizare a culturilor. Abordarea interculturală, se arată într-o lucrare editată de Consiliul Europei (Antonio Perotti, 1992), nu este o nouă ştiinţă, nici o nouă disciplină, ci o nouă metodologie ce caută să integreze în interogaţia asupra spaţiului educaţional datele psihologiei, antropologiei, ştiinţelor socialului, politicii, culturii, istoriei. Discursul asupra interculturalului îşi extrage seva din perspectivele deschise de conexiunile disciplinare. Educaţia interculturală vizează dezvoltarea unei educaţii pentru toţi în spiritul recunoaşterii „diferenţelor” ce există în interiorul aceleaşi societăţi, şi mai puţin (sau deloc) o educaţie pentru culturi diferite, ceea ce ar presupune staticism şi o izolare a grupurilor culturale. Educaţia interculturală presupune o nouă abordare a orizontului valorilor. Acestea nu mai trebuie să fie concepute într-o manieră binară, exclusivistă (bune/rele, ale noastre/ale altora etc.). Sarcina şcolii de azi este de a forma la elevi o conştiinţă europeană. Încă din clasele primare este de dorit să se cultive respectul şi solidaritatea faţă de cultura altor popoare. Câteva valori cheie trebuie să-i facă loc, fie în programele şcolare, fie în procesele de învăţământ: aspiraţia către democraţie, respectul drepturilor omului, al drepturilor copiilor, justiţia socială, echilibrul ecologic, toleranţa şi pacea, tradiţiile culturale. Învăţarea simultană a măcar două limbi străine, difuziunea simbolurilor general-umane, accentuarea valorilor care mai degrabă unesc oamenii decât îi divizează, participarea tineretului la gestionarea comunităţii şcolare, integrarea şcolilor în relaţii de înfrăţire la nivel european sunt alte mijloace de sporire a valenţelor culturale ale activităţilor educative. Învăţământul românesc se găseşte în plină schimbare şi reînnoire. Credem că este momentul să se imprime întregii reforme, şi o dimensiune interculturală. Iată câteva argumente în acest sens: 1. Vom pleca, mai întâi, de la o motivaţie pragmatică: „este mult mai uşor să inovezi și să introduci elemente noi încă de la începutul unui proces, decât după ce liniile de forţă au fost deja trasate, iar restructurarea şi statornicirea reţelei de norme cu privire la învăţământ au fost realizate”2. 2. Este un fapt ştiut că cele mai multe tensiuni interetnice au drept sursa necunoaşterea suficientă din punct de vedere cultural. În România, trăiesc laolaltă mai multe grupuri 2 Dâncu, Vasile Sebastian: Comunicarea simbolică, Edit. Dacia, Cluj Napoca, 1999, p. 8.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

373

minoritare, aşezate aici în diverse împrejurări istorice. După evenimentele din 1989, s-au înregistrat conflicte deschise, mai ales între români şi maghiari sau români și ţigani (chiar și conflicte între români aparţinând unor confesiuni diferite, vezi disputele apărute între ortodocşi și romano-catolici). Se pot invoca, de asemenea, şi alte tensiuni de sorginte etno-culturală, mai mult sau mai puţin ascunse. Credem că aceste disensiuni (reale, virtuale, imaginare) se pot atenua sau chiar aneantiza printr-o educaţie prealabilă pentru interculturalitate. 3. Societatea noastră cunoaşte o mutaţie profundă. Articulaţia interculturală a sistemului şcolar ar constitui un mijloc eficace pentru trecerea la o societate democratică, deschisă şi permisivă, deopotrivă pluralistă şi solidară. Înseşi fenomenele de intoleranţă politică, economică, pot fi stăvilite prin promovarea comportamentelor interculturale. 4. Abordarea interculturală ar putea îmbunătăţi aspectul relaţional al locuitorilor ţării noastre, conferind o dimensiune nouă raporturilor interumane cotidiene. Tendinţele egocentriste, pragmatismele extreme, precum și fenomenele psiho-sociale de marginalizare pot fi diminuate. Iată o serie de concluzii3 stabilite de Consiliul Europei în 1983, dar care îşi păstrează relevanţa şi astăzi: 1. Principiul interculturalist, în situaţia didactică, nu poate să se substituie unor exigenţe deja clasice ale şcolii, dar le poate însoţi și facilita, prin lărgirea sferei de preocupări ale şcolii. El se constituie într-un mijloc prin care instituţia şcolară îşi atinge mai bine scopurile de democratizare, de egalizare a şanselor și de difuziune culturală. 2. Interculturalismul înseamnă recunoaşterea reciprocă a culturilor de origine şi de primire, în cazul migraţiei, precum şi a diversităţii expresiilor culturale ale emigranţilor și autohtonilor. 3. Din recunoaşterea egalităţii valorice a culturilor nu trebuie trasă concluzia că toate sunt la fel și că dispar unele diferenţe sau chiar divergenţe. Şcoala trebuie să releve şi să cultive aceste diferenţe, revalorizând noile expresii culturale în contextul mai larg, al comunităţii în care se integrează noii veniţi. 4. Diversitatea experienţelor culturale, la care se va alinia şcoala, în noul context, trebuie să determine repunerea în chestiune a criteriilor de evaluare şcolară. Selecţia şcolară, ca şi percepţia eşecului şcolar vor fi resemnificate în consens cu noua paradigmă de dimensionare a proceselor şcolare. 5. Practica interculturală în şcoală, precum şi înţelegerea între elevi depind în bună măsură de organizarea proceselor educaţionale, de calitatea colaborării între profesorii autohtoni și cei străini. Relaţiile de înfrăţire dintre şcolile din ţări diferite, schimburile de elevi sau de personal didactic sunt strategii suplimentare de împlinire a exigenţelor educaţiei interculturale. 6. Conţinutul învăţământului trebuie să se plieze și el la coordonatele inter-culturalităţii. O reexaminare a ponderii informaţiilor și cunoştinţelor cu caracter general-uman se cere cu acuitate, după cum şi o decongestionare a conţinutului de elemente valorice înguste trebuie asigurată, fără a se afecta ponderea acelor elemente particulare, purtătoare și revelatoare de valori înalte şi perene. Formarea iniţială şi continuă a formatorilor este o altă cale de asigurare a aplicării principiului interculturalităţii. În acest sens, trebuie regândite priorităţile, strategiile, metodo-logiile, obiectivele şi practicile pedagogice de pregătire a cadrelor didactice. Experienţa culturală şi relaţională a 3 Cucoș, Constantin: Pedagogie, Ediția a II-a revăzută și adăugită, Edit. Polirom, Iași, 2006, p. 140.

374

Comunicarea din punct de vedere şcolar

profesorilor este o premisă şi un prim pas în concretizarea educaţiei interculturale. Un rol important în traducerea în act a acestei exigenţe revine nu numai şcolii, ci şi altor instanţe: familia, organizaţiile de copii şi tineret, organizaţiilor etnice, confesionale etc. O conjugare a eforturilor educaţionale externe şcolii, a capacităţilor educogene ale formalului, nonformalului și informalului devine mai mult decât necesară. Comunicarea didactică Comunicarea educaţională sau pedagogică este cea care mijloceşte realizarea fenomenului educaţional în ansamblul său. Comunicarea didactică constituie baza procesului de predare asimilare a cunoştinţelor în cadrul instituţionalizat al şcolii şi între parteneri cu status - roluri determinante: profesori – elevi/studenţi etc. În literatura pedagogică se consideră că esenţa procesului de predare – învăţare este comunicarea4. Activităţile de vorbire şi ascultare devin astfel prioritare. Cei doi agenţi ai procesului de educaţie sunt legaţi printr-un sistem de comunicare reciprocă, evaluarea eficienţei muncii instructiv – educative neputând face abstracţie de criteriile derivate din comunicare. Structura comunicării didactice După criteriul partenerilor, comunicarea didactică poate fi: 1. intrapersonală (comunicarea cu sine); 2. interpersonală (între două persoane); 3. intragrup (între membrii aceluiaşi grup); 4. publică (cu un auditoriu mai mare); După statutul interlocutorilor distingem: 1. comunicare verticală (între parteneri cu statut inegal); 2. comunicare orizontală (între parteneri cu statut egal); În raport cu modalităţile de codificare a mesajului se pot diferenţia trei tipuri: 1. comunicare verbală; 2. comunicare paraverbală; 3. comunicare nonverbală; Condiţiile unei comunicări didactice optime 1. consistenţa de conţinut a mesajelor dată de cantitatea de informaţie principală cuprinsă în mesaj şi de semnificaţia acesteia pentru emiţător şi receptor; 2. expresivitatea comunicării; 3. inteligibilitatea celor transmise; Bariere în calea comunicării didactice: Se pot identifica următorii factori: diferenţele de percepţie (determinate de vârstă, naţionalitate, cultură, educaţie, ocupaţie etc.); concluzii grăbite; stereotipii; lipsa de cunoaştere; lipsa de interes; dificultăţi de exprimare; emoţii; Obstacole ale comunicării didactice Putem vorbi de două categorii de obstacole: 1. unele care ţin de particularităţile mediului în care se realizează (de natură materială); 2. altele care ţin de caracteristicile celor implicaţi în comunicare (de natură psihosocială); Educaţia pentru interculturalitate se doreşte o dimensiune a unei pregătiri profesionale eficiente şi coerente a tuturor profesorilor, indiferent de specializare, a formatorilor în general. Desigur, după cum aprecia Cucoş5 nu ne propunem să facem din toţi profesorii „psihologi, sociologi sau antropologi culturali”, ci doar să îi sensibilizăm în direcţia socială. Este important 4 Sacară, Liliana; Dumitriu, Iulia Cristina: Psihopedagogie, Edit. Alma Mater, Bacău, 2007, p. 42. 5 Cucoș, Constantin: Op. Cit., p. 201;

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

375

pentru toţi formatorii să înţeleagă dimensiunile (inter-)culturale ale spaţiul social în general, al celui şcolar în special; existenţa unor sisteme de valori multiple; drepturile dar şi îndatoririle oamenilor, ale cetăţenilor în general dar şi ale elevilor, etc. La fel de important, sau poate chiar mai relevant este să practice valorile democraţiei şi prin tot ceea ce face să demonstreze că este o persoană care îi respectă pe ceilalţi (colegi, elevi, părinţi), care încearcă să-i formeze pe elevi pentru o societate deschisă care valorizează respectul, toleranţa, înţelegerea mutuală.

376

Platformei moodle utilizarea ei în procesul de predare a disciplinelor economice

PLATFORMEI MOODLE UTILIZAREA EI ÎN PROCESUL DE PREDARE A DISCIPLINELOR ECONOMICE Profesor Amalia FURDUI I. Introducere Apariţia internetului a stimulat dezvoltarea unor noi metode de răspândire a informaţiei şi de predare. În acest context, devine tot mai evidentă necesitatea de a apela la resurse educaţionale de oriunde şi în orice moment. Astfel termeni precum e-learning, învaţământ virtual sunt tot mai des utilizaţi în mediul academic. Scopul acestei lucrări este de a descrie şi analiza riscurile care le implică platformele de e-learning. II. Comunităţile virtuale În viaţa de zi cu zi un rol foarte important îl are internetul care a deschis un nou domeniu de studiu şi anume „comunităţile virtuale”. Astfel, timpul şi distanţa nu mai sunt un obstacol în comunicare informaţiile putând fi accesate instantaneu de către oricine. Instrumentele pentru dezvoltarea unei comunităţi virtuale simple pot fi: un portal, un forum de discuţii, un chat pentru comunicare, un weblog, bazate pe discuţii în jurul unui subiect. În ceea ce priveşte o definiţie comunităţilor virtuale acestea reprezintă un grup de persoane care împart valori, credinţe sau interese şi le atribuie o identitate proprie. Există mai multe tipuri de comunităţi virtual: comunităţi locale a zonei în care trăieşte, comunităţi profesionale, şcolare, universitare. Un individ poate face parte din mai multe comunităţi virtuale în care îndeplineşte anumite funcţii astfel, comunităţile virtuale se construiesc în jurul unor interese comune putând astfel utilizatorii să interacţioneze. În domeniul educaţional, nevoia de informare şi comunicare este frecvent conştientizată, învăţarea prin colaborare începe să-şi facă simţită prezenţa, iar comunităţile de interese pot juca roluri strategice în evoluţia sistemelor învăţământ. Internetul devine, pe zi ce trece, arbitrul accesului la educaţie şi cultură, iar forma cea mai potrivită de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere şi formare continuă este e-learning. Pentru dezvoltarea învaţământului care îşi propune să ridice calitatea şi eficienţa domeniului educaţional asistat de calculator, prin oferirea de suport teoretic, prin promovarea celor mai bune soluţii, sisteme şi servicii folosind tehnologiile e-learning. III. e-Learning Construirea unei societăţi informaţionale nu se poate realiza fără cercetare şi proiecte de investiţii atât în domeniul IT cât şi în domeniul educaţiei. E-learning cuprinde toate formele de învăţare şi predare sprijinite pe cale electronică. Sistemul de comunicare şi informare serveşte la implementarea procesului de învăţare. Astfel, e-learning înglobează metode şi tehnici traditionale sau moderne pentru obţinerea de cunoştinte şi îndemânări într-un domeniu al cunoasterii. În esenţă e-learning se referă la site-urile educaţionale cum ar fi cele care oferă scenarii de învăţare, foi de lucru şi exerciţii interactive pentru studenti. Aceste site-uri oferă accesul comod şi eficient la informaţiile şi cunoştinţele cele mai noi, metode noi şi eficiente de predare, învăţare şi evaluare a cunoştinţelor. Tehnologiile de e-learning pot fi complementare sau alternative faţă

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

377

de metodele tradiţionale din domeniul educaţiei. Ca şi o deosebire importantă între învăţatul la distanţă şi cel tradiţional este faptul că învăţarea online se realizează pe subiecte sau teme în timp ce învăţământul tradiţional este organizat pe grupe/clase de vârstă. Procesul de e-learning este în

esenţă format din calculator şi reţea care permite transferul de competenţe şi cunoştinţe. Aplicaţiile şi procesele de învăţare e-learning sunt bazate pe internet, învăţare pe calculator, oportunităţi de colaborare virtuală şi digitală. Conţinutul cursurilor este furnizat prin intermediul internetului, banda audio sau video. Cursurile pot fi alese individual sau fiind îndrumat de un profesor sub forma de text, imagine, animaţie, video şi audio. Platforma are ca obiectiv principal realizarea unui mediu interactiv deconsultare a documentelor oferite şi de participare la activităţile virtuale iniţiate. IV. Platforma Moodle de e-Learning Moodle1 este o platformă de învăţare care ajută profesorii să creeze cursuri on-line care pune accent pe interacţiunea şi construirea colaborativă a conţinutului educaţional, care este în continuă dezvoltare. Elementele platformei Moodle sunt: software-ul Moodle, comunitatea Moodle care reprezintă reţeaua de utilizatori care interacţionează prin intermediul site-ului Moodle pentru a împărtăşi idei, coduri, informaţii şi suport gratuit şi reţeaua partenerilor Moodle care formează partea comercială al mediului Moodle şi care asigură cea mai mare parte din bani pentru finanţarea Moodle aceste elemente sunt într-o strânsă legătură. Moodle oferă crearea de module specifice sistemulul de învăţare la distanţă suportând multe tipuri de plugin-uri: activităţi, tipuri de resurse, tipuri de întrebări, teme grafice, metode de autentificare, metode de înscriere, filtrarea de conţinut are suport multi-language, chat, forum, wiki. Wiki este o pagina web la a cărei realizare participă membrii unui grup. Categoriile de utilizatori care pot folosi platforma Moodle sunt: administratori, profesori şi studenţi. Utilizând platforma Moodle, profesori îşi pot crea propriile cursuri având permisiunea de editare. Astfel, trebuie să stabilească anumite caracteristici ale cursurilor: numele cursului, ziua în care va începe cursul şi formatul în care va apărea pe site. Cursurile pot fi fişiere de orice tip, acestea putând fi redenumite editate, mutate şi şterse. Acest modul de administrare este accesibil 1 http://moodle.org

378

Platformei moodle utilizarea ei în procesul de predare a disciplinelor economice

doar profesorilor nefiind disponibil şi studenţilor. Pentru a permite interacţiunea cu studenţii profesorii pot crea pentru un anumit curs diferite activităţi: 1. Atribuire – în cadrul acestei activităţi profesorul stabileşte o temă pentru studenţi, aceştia având posibilitatea să trimită un fişier pe site pâna la o dată limită, fişier care va conţine rezolvarea temei; 2. Alegere – aceasta reprezintă o activitate foarte simpla: profesorul pune o întrebare, cu mai multe variante de răspuns, iar studenţii pot alege una din aceste variante. Profesorul dispune de de un ecran unde poate vedea rezultatele alegerilor studenţilor; 3. Forum – aceasta este una dintre cele mai importante activităţi. Aici vor avea loc discuţiile legate de temă; 4. Resurse – acesta este cursul propriu zis, materialul didactic pe care îl au la dispoziţie studenţii. Resursele unei teme pot fi fişiere sau link-uri către pagini internet; 5. Quiz – reprezintă implemetarea electronică a testelor grilă; 6. Supraveghere – acest modul oferă profesorului o serie de instrumente cu ajutorul cărora poate evalua studenţii. V. Contextul general Conceptul este definit prin: contextul creat de oameni care interacţionează între ei, având un scop de învăţare comun, autodefinit sau negociat. Aspectul cheie este să avem un context generat de student şi astfel ei nu mai sunt consumatori într-un context creat pentru ei. Ideile de bază ale conceptului sunt următoarele: sunt creatorii nu consumatorii, învăţarea se mută de la practici reglementate la participare colaborativă şi co-creare, studentul are nevoie de controlul participativ al mediului de învăţare. Moodle oferă posibilitatea de a lucra în grupuri putând astfel crea şi edita documente de tip Wiki, să tasteze diferite idei sau moduri de abordare a unor referate sau să organizeze dezbateri. Pentru a crea un curs nou profesorul trebuie să trimită o cerere de creare a cursului care v-a fi adăugat în lista de cursuri deja existente cu numele complet, devenind astfel accesibil atât de către instructori cât şi de către cursanţi după ce administratorul a acceptat cererea de curs nou. Există mai multe tipuri de cursuri: Format tip lecţie – cursul este organizat în lecţii. O lecţie nu este restricţionată nici unei limite de timp. Numărul de lecţii poate fi specificat în setările cursului şi poate fi modificat oricând. VI. Riscurile pentru crearea de conţinut a platformei Moodle Pentru crearea de conţinut în ceea ce priveşte cursurile profesorii sunt responsabili pentru corectitudinea materialelor încărcate pe platformă. Platforma nu controlează, doar monitorizează conţinutul transmis şi astfel nu garantează acurateţea, integritatea şi calitatea acestui conţinut. Astfel apare riscul publicării unor informaţii invalide. Platforma poate modifica în orice moment sau la anumite intervale de timp sau să întrerupă temporar sau în mod permanent serviciile puse la dispoziţie. Platforma poate bloca accesul utilizatorilor fără o avertizare prealabilă, putând dezactiva sau şterge imediat fişierele şi toate informaţiile din contul personal sau să interzică orice acces ulterior la astfel de fişiere. Un avantaj al platformei este că studentul poate învăţa de acasă într-o atmosferă relaxantă astfel, el poate economisi timp nu este nevoie să se deplaseze la sălile de curs. VII. Concluzii În concluzie, sistemele de e-learning pot oferi un mediu sigur de învaţare la distanţă atâta timp cât se respectă obiectivele propuse de orientare a studentului spre o instruire eficientă, oferind situaţii didactice de autocontrol. Astfel, platforma Moodle îndeplineşte majoritatea cerinţelor pentru dezvoltarea metodei de învăţare online determinând atingerea obiectivelor cursului, dacă este ales şi utilizat corect.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

379

TIPURI DE COMUNICARE Profesor Mariana PALEU În esenţă, ,, a comunica” înseamnă ,,a fi împreună cu”, ,,a împărtăşi şi a te împărtăşi”, ,, a realiza o comunicare de gând, simţire, acţiune”. Înainte de a face referire la formele comunicării nu este rău să notăm câteva axiome la tema în discuţie şi anume: 1. comportamentului uman, în ansamblul său, îi este intrinsecă dimensiunea informaţională, care, receptată şi corect decodificată, devine comunicare; 2. a comunica înseamnă cu mult mai mult decât a stăpâni cuvintele. Putem vorbi fără să comunicăm fără a rosti nici un cuvânt; 3. absenţa intenţiei comunicării nu anulează comunicarea; 4. în prezent actul comunicării este văzut ca o unitate a informaţiei cu dimensiunea relaţională, aceasta din urmă fiind şi ea purtătoare de semnificaţii; 5. perspectiva telegrafică asupra comunicării (emiţător E–mesaj M–receptor R) este înlocuită de modelul circular, interactiv ce analizează actul comunicării ca o relaţie de schimb permanent între parteneri, având fiecare dublul statut de emiţător şi receptor; 6. informaţiile codificate prin cuvânt pierde teren în faţa diverselor coduri utilizate ( sunet, cuvânt, gest, cinetică, poziţie, etc.) şi acceptării multicanalităţii comunicării ( auditiv, vizual, tactil, olfactiv, etc.); 7. comunicarea, ca formă de interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicaţionale, care este deopotrivă aptitudinală şi dobândită. Forme ale comunicării umane: În sistemul lumii vii, comunicarea atinge un punct maxim, în forma sa umană. Este un proces complex, având în vedere formele, conţinuturile, nivelurile comunicării, diversitatea codurilor, canalelor, situaţiilor, modalităţilor în care se produce. Comunicarea este un fenomen plurivalent, în acelaşi timp relaţie, informaţie, acţiune, tranzacţie. Una dintre cele mai frecvente diferenţieri utilizate în analiza comunicării umane are la bază natura semnelor utilizate în codarea informaţiei şi canalul predilect de transmitere a mesajului astfel rezultat. Din acest punct de vedere putem analiza : comunicarea verbală, comunicarea paraverbală, comunicarea nonverbală. În comunicarea verbală, informaţia este codificată şi transmisă prin cuvânt şi prin tot ce ţine de acesta sub aspect fonetic, lexical, morfo-sintactic. Este specific umană, are formă orală şi / sau scrisă şi utilizează canalul auditiv şi / sau vizual. Permite formularea, înmagazinarea şi transmiterea unor conţinuturi extrem de complexe. Tendinţa actuală este orientată spre cercetarea comunicării orale, mult timp neglijată din cauza lipsei instrumentelor care să o surprindă în complexitatea sa. Comunicarea paraverbală priveşte informaţia codificată şi transmisă prin elemente prozodice şi vocale ce însoţesc cuvântul şi vorbirea şi care au semnificaţii aparte. Aici sunt incluse: caracteristicile vocii, particularităţile de pronunţie, intensitatea rostirii, ritmul, debitul vorbirii, intonaţia, pauza etc.Comunicarea paraverbală există concomitent cu comunicarea verbală, în cazul celei de a doua apare fenomenul de supracodificare. Paraverbalul foloseşte canalul auditiv, ceea ce face ca transmiterea unui mesaj extrem de bogat paraverbal să piardă din conţinut. Comunicarea nonverbală transmite informaţia codificată printr-o diversitate de semne legate direct de postura, mişcarea, gesturile, mimica, înfăţişarea partenerilor.

380

Tipuri de comunicare

Dimensiunea nonverbală a comportamentului este puternic implicată în construirea condiţiilor interacţiunii (privirea, orientarea corpului, poziţia, şi distanţa dintre parteneri sunt esenţiale pentru începerea, continuarea şi oprirea unei comunicări ). La fel şi în cazul structurării interacţiunii, ca şi în cazul influenţării conţinutului acesteia. Important este cunoaşterea partenerului, stabilirea mutualităţii şi facilitarea cognitivă. Exprimarea verbală este înţeleasă de prezenţa gesturilor şi a mişcărilor. Interzicerea acestora dintr-o cauză sau alta duce la apariţia perturbărilor în comunicarea verbală. Gesturile cotidiene care însoţesc comunicarea sunt: 1. expresorii sunt gesturi mimice sau corporale care însoţesc o trăire organică sau cu halo afectiv; 2. regulatorii sunt mişcările care permit, reglementează şi menţin schimbul verbal dintre interlocutori, susţin relaţia comunicativă; 3. ilustratorii sunt mişcările care facilitează, susţin, completează exprimarea verbală. Privind conţinutul aceste mişcări indică : direcţia, dimensiunea, forma, persoana, modalitatea de acţiune; 4. emblemele sunt gesturi cu o anumită semnificaţie, au valoare de substitut total al cuvântului; 5. adaptorii sunt activităţi manipulatorii stereotipe. Rolul lor este de descărcare şi echilibrare psihică, rol de supapă prin care se consumă surplusul de tensiune generat de acomodarea la o anumită situaţie, inclusiv comunicativă. Fiecare din categoriile gestuale îndeplineşte o funcţie specifică. În ansamblul ei gestualitatea umană este complementară : expresorii dezvăluie subiectul care comunică, regulatorii structurează relaţia comunicaţională, ilustratorii sunt determinanţi pentru conţinutul transmis ca şi emblemele, în timp ce adaptorii facilitează racordarea şi adaptarea locutorilor la situaţie. În funcţie de finalitatea actului de comunicare, conştientizată sau nu de locutorii relaţiei se pot delimita alte tipuri de comunicare : accidentală, subiectivă sau instrumentală. A. Comunicarea accidentală se caracterizează prin transmiterea întâmplătoare de informaţii ce nu sunt vizate expres de emiţător. B. Comunicarea subiectivă exprimă direct ( verbal, paraverbal sau nonverbal) starea afectivă a locutorului, din necesitatea descărcării şi reechilibrării, în urma unei acumulări psihice pozitivă sau negativă. C. Comunicarea instrumentală apare când sunt reunite o serie de particularităţi: 1. focalizarea intenţionată pe un scop precis, comunicat mai mult sau mai puţin partenerilor; 2. urmărirea atingerii lui prin obţinerea unui anumit efect în comportamentul receptorului; 3. capacitatea de a se modifica, în funcţie de reacţia partenerilor, pentru a-şi atinge obiectivul; Ca o concluzie a celor relatate ar fi că : vorbim cu ajutorul organelor vocale, dar comunicăm cu întregul nostru corp şi nu numai. Semnificative sunt şi îmbrăcămintea, relaţiile pe care le stabilim, spaţiul pe care îl controlăm şi distanţa la care ne plasăm faţă de interlocutor. Specificul comunicării orale în consiliere Comunicarea specifică activităţii de consiliere psihologică şi educaţională , având în vedere numărul de participanţi la aceste activităţi se împarte în comunicare interpersonală şi comunicare de grup. Comunicarea în consiliere are anumite variabile-tip psihologice cu componenta atitudinală şi situaţională, cognitive şi sociale. Abordând comunicarea din punct de vedere psiho-social, J.C.Abric spune că ,,nu poate fi concepută ca un simplu proces de transmitere ; bazată pe interacţiune, ea constituie întotdeauna o tranzacţie între locutori: emiterea şi receptarea sunt simultane, emiţătorul fiind în acelaşi timp

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

381

emiţător şi receptor şi nu întâi emiţător, apoi receptor (reciproca este şi ea valabilă)”. În comunicare acţionează factorii psihologici şi psihosociali specifici actorilor comunicării , codului şi canalului de comunicare. Factorii care influenţează rolul actorilor în comunicare sunt: 1. variabilele psihologice care provin din personalitatea, nevoile, motivaţiile şi interesele locutorilor care se manifestă explicit, implicit sau inconştient. Asupra comportamentului acţionează forţe pozitive care induc un comportament de apropiere sau forţe negative care induc un comportament de evitare. Aceste două tipuri de comportamente declanşează în procesul comunicării mecanisme psihologice distincte. 2. variabilele psihologice cognitive influenţează comunicarea datorită modului de realizare a cogniţiei. 3. variabilele sociale se referă la poziţia locutorilor comunicării în câmpul social şi anume : a. rolurile şi statusurile sociale cu două situaţii distincte : conflictul de rol şi rigiditatea rolului; b. prejudecăţile şi stereotipiile Factorii care influenţează codul şi canalul de comunicare sunt: 1. variabile psihice sau obiective : elaborarea codului în funcţie de caracteristicile psihice ale receptorului şi eliminarea ambiguităţilor în codificare; 2. variabilele psihosemantice : efectul de hallo, ponderea cuvintelor, ordinea cuvintelor; 3. alegerea canalului de comunicare care în consiliere este preponderent comunicarea orală; 4. rolul actorilor, important este ca fiecare partener să se bucure de o anumită autoritate; Factorii de context şi de mediu se referă la: 1. contextul material şi temporal: organizarea spaţială a partenerilor, distanţa, mobilarea spaţiului, mijloace ajutătoare, aspecte temporale; 2. contextul social: prezenţa sau absenţa unui public sau a unor observatori care pot potenţa sau inhiba comunicarea; 3. contextul cultural şi ideologic: microcultura partenerilor şi macrocultura mediului social Comunicarea interpersonală şi atitudinile Comunicarea interpersonală este principalul tip de comunicare în consiliere. Ea este eficientă în funcţie de tipul de relaţie care se stabileşte între parteneri , relaţie dependentă de atitudinile dezvoltate de cei doi interlocutori. Atitudinile în comunicare determină climatul relaţiilor, influenţează calitatea şi natura relaţiei. Tipuri de atitudini interpersonale: 1. atitudine de interpretare este o practică utilă dacă este bine stăpânită care poate provoca în conştiinţa pacientului o aotointerpretare corectă; 2. atitudini de evaluare potrivit cărora se formulează judecăţi pozitive sau negative în legătură cu ceea ce spune celălalt; 3. atitudinea de ajutor prin care se propun soluţii pentru rezolvare problemelor prezentate; 4. atitudinea de chestionare (anchetă) dă posibilitatea de a pune întrebări cu scopul de a uşura exprimarea; 5. atitudinea de comprehensiune arată celuilalt că te interesează şi asculţi ceea ce spune; Comunicarea în tehnicile de grup: În situaţiile de grup centrate pe grup comunicarea are loc între membrii grupului, după voinţa proprie a membrilor lui cu scopul de a descoperi fenomenele de grup şi factorii care asigură funcţionarea eficientă a grupului. Comunicarea în situaţiile de grup centrate pe sarcină, conţinutul ei depinde de tipurile

382

Tipuri de comunicare

de întruniri proiectate: 1. în întrunirile de informare descendentă, comunicarea transmite grupului o sarcină, o normă, reguli, consemne; 2. în situaţiile de informare ascendentă prin comunicare se culeg informaţii din interiorul grupului; 3. în situaţia întâlnirilor-discuţii se schimbă informaţii în cadrul grupului pe o anumită temă; 4. în situaţia rezolvării unei probleme membrii grupului caută soluţii comunicând. Status şi rol, conflictul de rol şi rigiditatea rolului cu influenţe asupra comunicării În cadrul grupurilor şi colectivităţilor, comportamentele persoanelor se diferenţiază potrivit funcţiilor, poziţiilor şi locurilor pe care le ocupă acestea în cadrul anumitor structuri şi situaţii sociale. Statutul reprezintă o poziţie de bază a persoanei în structura socială care poate fi situată la un rang mai înalt sau mai scăzut. J. Stoetezel defineşte statutul ca reprezentând ,,ansamblu de comportamente la care cineva se poate aştepta în mod legitim din partea altora”. De exemplu, statutul de ,,inginer” desemnează totalitatea comportamentelor pe care cel care ocupă această funcţie este îndreptăţit să le aştepte de la colectivul de muncă, alţi colegi, director, persoanele în raport cu care se defineşte. În cadrul grupurilor, statutele sunt cele mai mici elemente, mai mult sau mai puţin legate între ele, compatibile unele cu altele, organizate în vederea atingerii unor scopuri comune. Statutul exprimă persoana ca membru al societăţii, exprimă îndatoririle, drepturile şi obligaţiile persoanei şi se manifestă ca sursă de satisfacţie, ca un veritabil sistem protector pentru individ, permiţându-i să înainteze în viaţă. Noţiunea de ,,rol” este strâns legată de cea de statut şi exprimă într-un fel, reversul statutului, adică ansamblul comportamentelor pe care alţii le aşteaptă în mod legitim de la noi. De exemplu: comportamentele pe care le aşteaptă elevul de la profesor, bolnavul de la medic, cumpărătorul de la vânzător, alcătuiesc rolul profesorului, medicului, vânzătorului. Ceea ce pentru un partener de interacţiune este statut, reprezintă rolul pentru celălalt şi invers. Cele două fenomene se întrepătrund, ambele se exprimă în termeni de comportamente expectate. Rolul poate fi ideal sau real, general sau specific, presupus sau emergent. Indiferent de accepţiunea care i se dă, relaţia mai mult sau mai puţin stabilă cu ceilalţi indivizi este dată de comportamentul individului în cauză. Factorii care reglează producerea şi schimbul, între indivizi, al comportamentelor cerute, permise, expectate, dorite sau interzise de poziţiile lor sunt normele de grup. Conflictul de rol Dacă rolurile au funcţie de reglare a raporturilor sociale şi funcţie integratoare pentru personalitate, conflictele de rol pot compromite aceste echilibre. Având în vedere conflictul de rol luat în discuţie trebuie făcute referiri la sursele de conflict ce ţin de condiţiile socio – culturale şi anume: 1. proliferarea rolurilor în societatea contemporană; 2. inconsecvenţa sau echivocul poziţiilor şi al modelelor corelative care apar fie între două culturi (,,marginalul” plasat într-o cultură diferită de a sa), fie între două clase de vârstă (cazul adolescentului ), fie între două grupuri profesionale (cazul maistrului, plasat între două clase profesionale); 3. evoluţia rolurilor o devansează pe cea a statutelor şi a modelelor comune (rolul femeii

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

383

contemporane); 4. articularea deficientă a funcţiilor (cazurile de interferenţă a posturilor într-o organizaţie profesională aflată în transformare). Expresivitatea comunicării didactice este influențată de ținuta fizică, expresivitatea feţei, gesturi, strălucirea privirii, contactul vizual. Elementele limbajului nonverbal prelungesc semnificația cuvintelor. De exemplu, un profesor care intră în clasă şi se așează la catedră sau se lipește de tablă şi rămâne acolo toată ora, își diminuează mult din forța discursului. Limbajul nonverbal are semnificații la fel de profunde ca şi cel verbal. Comunicarea didactică are mai multe caracteristici, care o deosebesc de alte forme ale comunicării interumane: 1. se desfăşoară între doi sau mai mulţi agenţi: profesor şi elevi, având ca scop comun instruirea acestora, folosind comunicarea verbală, scrisă, non-verbala, paraverbală şi vizuală, dar mai ales forma combinată; 2. mesajul didactic este conceput, selecţionat, organizat şi structurat logic de către profesor, pe baza unor obiective didactice precise, prevăzute în programele şcolare; 3. stilul didactic al comunicării este determinat de concepţia didactică a profesorului şi de structura lui psihică; 4. mesajul didactic (repertoriul) are o dimensiune explicativ-demonstrativă şi este transmis elevilor folosind strategii didactice adecvate dezvoltării intelectuale a acestora şi nivelului de cunoştinţe pentru a fi înţeles de elevi; 5. comunicarea se reglează şi autoreglează cu ajutorul unor retroacţiuni (feed-back şi feed-forward), înlocuind blocajele care pot apare pe parcurs. În comunicarea didactică profesorul trebuie să-i facă pe elevi să simtă că are o vocație în această direcție, că este un partener de încredere, care dorește un dialog autentic. Competenţa de comunicare se va manifesta şi prin capacitatea de ascultare a elevilor. Cei mai apreciați profesori sunt cei care permit libertatea de exprimare a elevilor, care nu-i fac nici să se simtă judecați, nici manipulați, nici sfătuiți, ci cei care le oferă sentimentul de siguranță şi libertatea comunicării. Pentru perfecționarea comunicării didactice, este necesară cunoaşterea şi respectarea unor reguli de către profesori, între care menţionăm: 1. vorbirea corectă, deschisă şi directă (care previne sau reduce distorsiunea mesajelor); 2. încurajarea feedback-ului din partea elevilor (pentru a cunoaşte în ce măsură mesajele transmise au fost corect recepţionate şi înţelese); 3. ascultarea atentă, răbdătoare şi încurajatoare a mesajelor primite din partea elevilor, concomitent cu efortul de a înţelege exact sensul acestor mesaje; 4. folosirea mai multor forme de comunicare didactică pentru acelaşi tip de mesaje (de regulă, orală şi vizuală, concomitent); 5. repetarea mesajelor mai complexe. Bibliografie: 1. Abric, J.C., Psihologia comunicării. Teorii şi metode, Iaşi, Ed. Polirom, 2002; 2. Pâinişoară Ovidiu, Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, 2006;

384

Aspecte privind funcţionarea sistemelor de învăţământ

ASPECTE PRIVIND FUNCŢIONAREA SISTEMELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT ROMÂNESC, FINLANDEZ, FRANCEZ ŞI GERMAN Profesor George LAZĂR Departe de pretenţia acoperirii tuturor asemănărilor şi deosebirilor dintre sistemele de învăţământ menţionate în titlu, articolul de faţă are rolul informării cititorului obişnuit cu privire la componentele funcţionale ale educaţiei din cele patru ţări europene. Mai mult, nu ne propunem să formăm opinii sau să relevăm superiorităţi din care s-ar deduce avansul civilizaţiei sau nivelului de trai din celelalte trei state europene, comparativ cu România. Dimpotrivă, se va observa că la noi sistemul are valenţe europene, dar şi originalitatea specifică şi necesară tradiţiei şi culturii poporului nostru. În plus, forurile competente şi responsabile ale educaţiei sunt receptive la modificări, completări şi perfecţionări ale sistemului pentru o eficienţă corespunzătoare în planul adaptării la cerinţele lumii contemporane; o dovadă a acestui aspect este campania actuală de restructurare a planurilor cadru şi a programelor de studiu pentru învăţământul gimnazial prin care învăţarea să fie şi mai aproape de realitatea vieţii şi susţinută motivaţional de libertatea şi plăcerea cunoaşterii temeinice. Începând cu anul şcolar următor este foarte posibil ca elevii din clasa a cincea să pornească la drum cu programe şi planuri cadru noi (pentru cine nu ştie, disciplinele parcurse în anul şcolar). Pentru relevarea cerinţelor articolului am selectat câteva criterii importante în funcţie de care, un sistem de mare complexitate cum este învăţământul, poate fi supus unei observaţii. Avem în vedere mai ales învăţământul preuniversitar. Structură şi caracteristici In România: Învăţământul de stat gratuit, constituie prioritate naţională iar învăţământul obligatoriu este de 10 clase. Se presupune că învăţământul liceal devine obligatoriu până în 2020. Învăţământul preuniversitar – niveluri: 1. Educaţia timpurie (0 – 6 ani) formată din nivelul antepreşcolar (0 – 3 ani) şi învăţământul preşcolar (3 – 6 ani) care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie şi grupa mare. 2. Învăţământul primar cuprinde clasa pregătitore (copiii care au împlinit vârsta de 6 ani până la data începerii anului şcolar) şi clasele I – IV. 3. Învăţământul secundar inferior sau gimnaziul care cuprinde clasele V – VIII. 4. Învăţământul secundar superior sau liceal care cuprinde în prezent clasele IX – XII 5. cu următoarele filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică. (În Italia, la fel, liceul: cl. IX – XII) 6. Învăţământul profesional cu durată între 6 luni şi 3 ani. 7. Învăţământul terţiar nonuniversitar care cuprinde învăţământul postliceal. 8. Învăţământul superior cuprinde universităţi, academii de studii, institute, şcoli de studii superioare etc.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

385

Planurile cadru includ religia ca disciplină şcolară şi parte a trunchiului comun pentru învăţământul primar, gimnazial şi liceal. La solicitarea scrisă a părintelui sau elevului major, elevul poate să frecventeze ora de religie. Formele de organizare a învăţământului preuniversitar sunt: învăţământ cu frecvenţă şi învăţământ cu frecvenţă redusă. Învăţământul obligatoriu este învăţământ cu frecvenţă. În învăţământul liceal sunt cuprinse 3 filiere cu profilurile corespunzătoare: teoretică (umanist şi real), tehnologică (tehnic, servicii, resurse naturale şi protecţia mediului) şi vocaţională (militar, teologic, artistic, sportiv şi pedagogic). Absolvenţii de liceu care au dobândit competenţe profesionale susţin examen de certificare a calificării, iar cei care promovează obţin certificat de calificare. Învăţământul profesional se poate organiza în şcoli profesionale ca unităţi independente sau afiliate liceelor tehnologice. În prezent durata şcolii profesionale este de trei ani, iar elevii sunt susţinuţi de stat cu bursă lunară în valoare de 200 lei. Cei care promovează examenul de certificare profesională primesc certificat de calificare profesională şi pot urma cursurile liceului cu frecvenţă redusă. Învăţământul postliceal face parte din învăţământul profesional şi tehnic, fiind parţial subvenţionat de stat. Are o durată de 1 – 3 ani în funcţie de complexitatea calificării, iar absolvenţii de liceu care se înscriu pot avea sau nu diplomă de bacalaureat. În schimb, creditele formării profesionale obţinute în învăţământul postliceal pot fi recunoscute doar pentru absolvenţii cu diplomă de bacalaureat de către universităţi, ca unităţi de credite transferabile pentru studiile de licenţă. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să studieze în limba maternă, la toate nivelurile, formele şi tipurile de învăţământ preuniversitar, în condiţiile legii. Toate disciplinele se studiază în limba maternă cu excepţia Limbii şi literaturii române. Minorităţile naţionale au dreptul de reprezentare proporţională cu numărul de clase în organele de conducere ale unităţilor de învăţământ sau ale inspectoratelor şcolare, cu respectarea criteriilor de competenţă. Evaluarea, asistenţa psihoeducaţională, orientarea şcolară şi profesională a elevilor, inclusiv a celor cu cerinţe speciale, se realizează şi de specialişti psihologi subordonaţi centrelor de resurse şi asistenţă educaţională (C.J.R.A.E). Psihologii şcolari au normă de predare de 4 ore psihologie restul activităţii fiind dedicată orientării, consilierii sau asistenţei psihoeducaţionale. Resursele financiare actuale nu permit fiecărei şcoli să dispună de un psiholog şcolar. Reţeaua şcolară formată din totalitatea unităţilor de învăţământ acreditate sau autorizate, se organizează de către administraţia publică locală cu avizul conform al inspectoratelor şcolare şi se dă publicităţii la începutul fiecărui an, pentru anul şcolar următor. Cifra de şcolarizare se aprobă de Guvern cu cel puţin 6 luni înainte de începerea anului şcolar. Unităţile de învăţământ preuniversitar sunt supuse evaluării şi acreditării periodice, conform legii, indiferent de tip, nivel, formă, filieră sau profil. Instituţia abilitată să evalueze periodic şcolile (în medie la 5 ani), să acorde calificative şi chiar să retragă acreditarea este Agenţia Română pentru Asigurarea Calităţii în Învăţământul Preuniversitar (ARACIP). În învăţământul superior evaluarea se face de ARACIS. In Finlanda: Are unul din cele mai performante sisteme educaţionale din lume; elevii finlandezi se situează în primele locuri la testele PISA unde participă circa 65 de ţări. Copiii nu merg la şcoală până nu împlinesc 7 ani şi nu primesc calificative în primii şase ani de şcoală. Singurul test standardizat obligatoriu este administrat la 16 ani după nouă ani de şcoală. Toţi copiii, mai inteligenţi sau mai puţin, învaţă împreună în aceleaşi clase iar 30% dintre copii primesc ajutor suplimentar în primii nouă ani şcolari obligatorii. Profesorii au acelaşi statut socio – profesional ca medicii şi cei din sistemul juridic. Toţi elevii primesc zilnic o masă caldă gratuită şi au

386

Aspecte privind funcţionarea sistemelor de învăţământ

asigurată consilierea psihologică şi vocaţională. Liceul durează trei ani şi are filieră teoretică şi tehnologică sau vocaţională. 1. învăţământ preşcolar – până la 6 ani; mai mult de jumătate din copii nu merg la grădiniţă. 2. învăţământ gimnazial (educaţia de bază – aceeaşi pentru toţi elevii): 7 – 16 ani. 3. învăţământ preuniversitar (studii medii – 3 ani) cu două direcţii: 4. studii liceale – 3 ani 5. sistem vocaţional – şcoală profesională 3 ani. 6. învăţământ universitar (studii universitare de scurtă durată şi de lungă durată între 3, 5 ani şi 6 ani). 7. învăţământ postuniversitar (studii academice). In Franţa: Sistemul de învăţământ francez se aseamănă în mare parte cu cel românesc. Se alocă în mod real aproape 7% din PIB pentru educaţie; structura anului şcolar cuprinde patru vacanţe, cu excepţia celei de vară (perioada octombrie – noiembrie, Crăciun – anul nou, februarie şi aprilie). Şcolarizarea este gratuită şi obligatorie între 6 şi 16 ani. Există şcoli private cu taxe anuale cuprinse între 15.000 şi 40.000 euro. Orele de studii sunt împărţite în 3 ore de curs dimineaţa şi 3 după amiaza cu două ore pauză la prânz, când copiii pot servi masa la cantină sau pot merge acasă. Se învaţă în general de luni până vineri cu pauză miercuri după amiaza, dar în multe şcoli elevii sunt chemaţi şi sâmbăta pentru jumătate de zi. 1. Învăţământ preşcolar: grădiniţa 3 – 6 ani. 2. Clasa pregătitore: 6 – 7 ani, echivalentul clasei I. 3. Clasele II – V, 7 – 11 ani, învăţământ primar, elementar. 4. Colegiul, clasele VI – IX, 11 – 15 ani echivalentul gimnaziului. La finalul clasei a IX a, examen naţional (la noi, evaluare naţională). Consiliul clasei recomandă elevului liceul sau şcoala profesională pe care să o urmeze. 5. Liceul, clasele X – XII, 15 – 18 ani, finalizat cu bacalaureat. Liceul normal are trei specializări: limba şi literatura (L), informatica şi matematica (S), economie şi educaţie socială (ES). Licee de profil: tehnologie, dans, muzică, sport etc. Examenul de BAC începe în clasa a XI a cu proba scris şi oral la limba şi literatura franceză. În clasa a XII a, ,,Terminale” celelalte probe la materii specifice profilului. Toate specializările au examen la filozofie; o notă mică obţinută la filozofie permite elevului să – şi aleagă alte două materii ca probe de examen, prin care îşi pot ridica nota finală. 6. Facultate – Universitate, studii superioare. Admiterea la universitate se face de maxim două ori. Ulterior nu se mai permite admiterea la acea universitate. Numărul de ore pe săptămână la facultate poate ajunge la 60. In Germania: În învăţământul preuniversitar german se practică programul normal de jumătate de zi. Programul prelungit este o excepţie. Anul şcolar cuprinde circa 190 zile cu 28 – 30 ore/săpt. în ciclul secundar. Există circa 350 calificări profesionale, la care în majoritate, formarea durează trei ani. Învăţământul german vocaţional este cel mai dezvoltat din lume însă se diferenţiază mult între elevii cu pregătire scăzută, medie şi elitele. Învăţământul dual este binecunoscut iar a şti o meserie şi a merge la profesională nu este o ruşine, ci o laudă. De ex. pe un loc la o şcoală profesională la firma Mercedes candidează 250 elevi. 1. Învăţământ preşcolar: creşa (0-3 ani) cerere mare ofertă insuficientă de locuri; se compensează cu sistemul ,,mămici de zi”, o mamă poate prelua până la cinci copii, câştig mai mic decât la creşă: 10 ore/săpt. 80 euro… Grădiniţa 3-6 ani. 2. Şcoala primară: clasele 1 – 4, se începe în general de la vârsta de 6 ani ca învăţământ

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

387

obligatoriu (care durează 9 – 10 ani). În funcţie de rezultate şi pe baza sfatului profesorului, părinţii decid şcoala care va fi urmată. Sunt câteva tipuri de şcoli secundare paralele, care fac învăţământul mai complex. 3. Hauptschule, clasele 5 – 9 care se încheie cu examen de absolvire. O notă bună la acest examen permite şi absolvirea clasei a 10 a specială în funcţie de care se poate intra ulterior la o şcoală echivalent postliceală Facoberschule de 2 ani, a XI a şi a XII a încheiată cu bacalaureat tehnic sau economic. Pe baza bacalaureatului se admite la facultăţi numai cu acest profil. 4. Realschule, şcoli de nivel mediu cu profil specializat, finalizate cu absolvirea a 10 clase care deschide calea admiterii în gimnazium (clasa a XI a) sau la Facoberschule. 5. Gymnasium, este filiera specifică liceului adresat elevilor peste medie care vor studii superioare şi finalizat cu bacalaureat. 30% dintre elevii germani îi urmează cursurile; media de admitere în gymnasium este de minim 2,33. Absolvirea a 10 clase de gimnaziu este echivalentă cu absolvirea celor 10 clase de la Realschule. 6. Studii superioare: pe de o parte universităţi şi universităţi tehnice, ca în Europa, iar pe de altă parte facultăţi specifice care pun accent pe asimilarea practică şi mai puţin teoretică (Fachhocschulen – cursuri cu puţini studenţi, timp de studiu mai redus, materii cu legătură strânsă cu ce se confruntă absolventul la locul de muncă). Susţinerea copiilor şi tinerilor capabili de performanţă In România: Se realizează în unităţile de învăţământ şi centre de excelenţă. Resursele umane, curriculare, informaţionale, materiale şi financiare se asigură de unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare pe baza unor norme metodologice fixate de ministerul educaţiei. Sunt organizate olimpiade şi concursuri, tabere de profil, simpozioane etc. se acordă burse şi alte forme de sprijin material. Programul ,,Şcoala după şcoală” contribuie, pe lângă activităţile remediale, la aprofundarea competenţelor dobândite. Elevii excepţionali pot promova doi ani într-un an de studiu. In Finlanda: Aproximativ 66% dintre elevi urmează studii superioare, 93% dintre absolvenţii de liceu promovează bacalaureatul. Diferenţa dintre cel mai slab şi cel mai bun elev este cea mai mică din lume. La orele de ştiinţe numărul cursanţilor participanţi pe grupă este redus (16 ) pentru a permite fiecăruia să efectueze experienţe. Profesorii sunt selectaţi din primii 10% dintre absolvenţi; toţi profesorii urmează masteratul care este 100% finanţat de stat. Educaţia fiecărui copil, de la grădiniţă la universitate costă statul circa 200.000 euro. Orientarea profesională a celui care va deveni licean sau student este permanent urmărită de profesor şi i se alocă o oră pe săptămână. In Franţa: În Franţa profesorii se confruntă cu categorii de deprinderi diferite ale elevilor. Circa 22% dintre elevii de 15 ani au performanţe scăzute la matematică, faţă de 7% în Finlanda şi 40% în România, conform rezultatelor testelor PISA în 2009. De aceea învăţământul francez a elaborat programe de sprijin pentru elevii cu performanţe scăzute dar promovează şi elevii capabili de performanţe deosebite care pot urma facultăţi de tipul Grand École. In Germania: Este impulsionată practica parteneriatelor între şcoli pentru asimilarea rezultatelor pozitive. Toate şcolile din ţară sunt conectate la internet. Consilierea elevilor privind orientarea profesională este foarte importantă în şcoala germană. Există ore la clasă de ,,introducere în lumea muncii”. Uneori întâi se învaţă o meserie şi după aceea se urmează o facultate. Pregătirea tinerilor în domeniile de vârf este realizată cu sprijinul şi colaborarea marilor companii care susţin financiar

388

Aspecte privind funcţionarea sistemelor de învăţământ

formarea; după 6 luni, un contract de pregătire se poate rezilia dacă tânărul nu dovedeşte capacitate în acel domeniu. Formaţiuni de studiu In România: 1. Preşcolar: grupa, în medie 15 preşcolari, nu mai puţin de 10, şi nu mai mult de 20. 2. Primar: clasa, în medie 20 elevi, nu mai puţin de 12, şi nu mai mult de 25. 3. Gimnazial: clasa, în medie 25 elevi, nu mai puţin de 12, şi nu mai mult de 30. 4. Liceal: clasa, în medie 25 elevi, nu mai puţin de 15, şi nu mai mult de 30. 5. Postliceal: clasa, în medie 25 elevi, nu mai puţin de 15, şi numai mult de 30 In Finlanda: Formaţiunile de studiu sunt asemănătoare cu cele de la noi, în medie 20 – 24 elevi. In Franţa: Numărul de elevi la clasă variază în funcţie de nivelul de studiu: mai puţini în primar şi colegii şi până la 28 – 30 în liceu. In Germania: În învăţământul obligatoriu de stat numărul de elevi la clasă poate ajunge şi la 30 în funcţie de principiile şi legislaţia diferită existentă în cadrul landurilor. Curriculumul învăţământului preuniversitar In România: Curriculumul naţional este ansamblul planurilor cadru şi programelor şcolare. Trunchiul comun (TC) al planurilor cadru includ disciplinele obligatorii iar disciplinele opţionale poartă numele de curriculum la dispoziţia şcolii (CDŞ). Fiecărei discipline i se alocă în orar un anumit număr de ore. Programele şcolare includ în special conţinuturile informaţionale/experimentale/ aplicative ce trebuie predate la clasă. Pentru fiecare disciplină programa şcolară acoperă 75% din orele de predare şi evaluare, iar 25% din timp este alocat profesorului care decide să-l utilizeze pentru învăţare remedială, consolidarea cunoştinţelor sau stimularea elevilor performanţi. Manualele şcolare se elaborează şi evaluează pe baza programelor şcolare aprobate de ministerul educaţiei. Tot ministerul reglementează elaborarea de manuale alternative. Manualele utilizate la clasă sunt selectate şi recomandate elevilor de cadrele didactice (aspect al libertăţii profesionale) şi sunt gratuite în învăţământul obligatoriu (inclusiv clasa a 10 a). In Finlanda: Profesorii îşi aleg singuri manualele, elaborează propriul curriculum în funcţie de programa naţională (include multă practică la clasă), elaborează propriile teste şi evaluări pentru elevi, participă la deciziile privind oferta educaţională a şcolii. Sunt fixate standarde înalte de cunoştinţe la nivelul elevilor. Şcolile au responsabilitate sporită faţă de curriculumul local iar autoevaluarea este obligatorie pentru şcoli şi municipalităţi. Motivaţia pentru învăţare este puternic susţinută în Finlanda. 75% din materii sunt comune în toată ţara, restul îl alege şcoala, de acord cu profesorii, părinţii şi elevii. In Franţa: Programa educaţională este reglementată de Ministerul Educaţiei Naţionale iar curriculumul este laic. Conform testelor PISA rezultatele sistemului de educaţie francez sunt în scădere faţă de cele ale altor state din OCDE. In Germania: În secundar inferior calificarea generală se obţine prin absolvirea cu examen a clasei a IX a în Hauptschule (prezentată mai sus), obţinând certificatul ce poate asigura intrarea la formarea profesională în sistem dual. La sfârşitul clasei a X a în Realschule (prezentată mai sus) certificatul de absolvire permite admiterea în secundar superior, la şcoli profesionale cu program normal,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

389

la şcoli secundare specializate şi la formare profesională sistem dual. O performanţă ridicată asigură posibilitatea transferului la Gymnasium. După 9 ani de studiu la un gimnazium (forma supremă a învăţământului secundar superior), absolventul clasei a XII a cu bacalaureat poate studia orice profil, la orice instituţie de învăţământ superior. Există un pachet curricular pentru cursurile de formare recunoscute de stat şi în multe profesii se acordă tinerilor granturi de formare. Disciplinele obligatorii în secundar sunt 4 – 5 (Ex. limba germană, engleza, matematica, educaţia fizică) restul sunt alese de elevi. Evaluarea rezultatelor învăţării In România: Evaluarea se realizează pe baza standardelor naţionale de evaluare pentru fiecare disciplină şcolară. Rezultatele evaluării se exprimă prin calificative în învăţământul primar şi note de la 1 la 10 în cel secundar. Notarea elevilor fără respectarea standardelor şi a metodologiilor de evaluare este abatere disciplinară şi se sancţionează. În prezent se aplică evaluări la finalul claselor a 2 a (scris – citit şi matematică; pe baza rezultatelor se stabilesc planuri individuale de învăţare pentru elevi), a 4 a (se evaluează competenţele dobândite în ciclul primar, după modelul testărilor internaţionale), a 6 a (limbă şi comunicare, matematică şi ştiinţe; rezultatele stau la baza planurilor individualizate şi preorientării pentru liceu), a 8 a (limba română şi matematica, evaluare naţională obligatorie absolvenţi gimnaziu) şi a 12/13 a (examenul de bacalaureat pentru absolvenţii de liceu). Continuarea studiilor în liceu sau şcoală profesională depinde de media de admitere calculată ca medie la evaluarea naţională cu pondere de 75% şi media anilor 5 – 8 cu pondere de 25% în totalul mediei de admitere. Examenul de bacalaureat constă în trei probe de competenţe, la limba şi literatura română, la o limbă străină la alegere, studiată în liceu şi utilizarea calculatorului (competenţe digitale) la care se acordă calificative. Susţinerea lor este obligatorie pentru promovarea bacalaureatului dar nu influenţează media finală a examenului care este dată de trei probe scrise notate de la 1 la 10, între care limba şi literatura română este obligatorie pentru toate filierele, celelalte două fiind o probă obligatorie profilului şi una la alegere din discipline specifice profilului, alta decât cele anterioare. Nota minimă la orice probă scrisă este 5 iar media minimă de promovare a bacalaureatului este 6. În decursul unui an şcolar se organizează două sesiuni ale examenului naţional de bacalaureat. Examenul poate fi susţinut fără taxă de cel mult două ori; prezentările ulterioare sunt condiţionate de o taxă stabilită de minister. În cazul nepromovării bacalaureatului pot fi recunoscute la cerere, în sesiunile următoare, rezultatele de la probele de competenţe şi la probele scrise unde s-a obţinut cel puţin nota 5. Comisiile examenului de bacalaureat sunt formate din profesori de la alte unităţi decât cele din care provin elevii care susţin probele scrise (probele de competenţe se susţin de regulă cu profesorii din unitatea respectivă). Pentru anumite filiere şi profiluri absolvenţii de liceu susţin examenul de certificare a calificării, separat de bacalaureat. Certificarea nu este condiţionată de promovarea bacalaureatului. In Finlanda: Sistemul de evaluare se bazează pe eşantionare şi nu pe ierarhizare; scopul evaluării este de sprijinire a dezvoltării şi învăţării, iar profesorii nu sunt concediaţi dacă nu obţin cele mai bune note, ci se încearcă metode mai bune. Pregătirea elevilor se bazează pe dezvoltarea gândirii şi a expresiei, nu pe acumularea de informaţie. Multe din temele pentru acasă sunt sub formă de proiect urmărind utilitatea unor soluţii în diverse aspecte practice. De exemplu, copiii să meargă în pădure să fotografieze copacii sau plantele studiate în clasă, să le identifice şi să facă un raport despre vegetaţia din zonă pe care îl vor prezenta în clasă la videoproiector; astfel exersează învăţarea prezentării rezultatelor personale, necesară mai târziu.

390

Aspecte privind funcţionarea sistemelor de învăţământ

In Franţa: Evaluările importante sunt bacalaureatul (cu cele trei variante, general, tehnologic şi profesional), testarea de la finalul colegiului, cl. IX, ambele ca evaluări de bilanţ şi testările de diagnostic în urma cărora se formează grupe de elevi la care se aplică programe de dezvoltare şi asistenţă personalizată comunicate părinţilor. În şcolile din Franţa notele sunt de la 1 la 20. Nota 20 se acordă foarte rar. Nota minimă de trecere este 10. Există şi aşa zisa ,,reţea de ambiţie şi succes” adică ajutorul acordat şcolilor cu eşec în evaluările naţionale. In Germania: Sistemul de notare până în secundar inferior cuprinde note de la 1 pentru excelent până la 5 pentru insuficient. Pentru diferenţiere se pot acorda şi note cu zecimale. Ex. 1 – 1,5 pentru excelent sau 4,1 – 5 pentru insuficient. În secundar superior notarea este de la 0 la 15. Beneficiarii educaţiei In România: Beneficiari primari: antepreşcolari, preşcolari, elevi. Beneficiari secundari: familiile beneficiarilor primari. Beneficiari terţiari: comunitatea locală şi societatea în general. Toate deciziile majore sunt luate prin consultarea reprezentanţilor celor trei categorii de beneficiari ai educaţiei. Pentru elevi, organismul reprezentativ este Consiliul Naţional al Elevilor. Elevii de la cursurile cu frecvenţă din învăţământul preuniversitar de stat pot beneficia de bursă de performanţă, bursă de merit, bursă de studiu, bursă socială. Criteriile generale de acordare a burselor sunt stabilite de ministerul educaţiei iar cuantumul şi numărul acestora se fixează prin hotărârea consiliului local. Beneficiarii primari au acces gratuit la asistenţă medicală, psihologică şi logopedică în cabinete şcolare sau unităţi medicale de stat. Elevii beneficiază de reducere 50% la transportul local în comun şi la cel intern (auto, feroviar şi naval), de reducerea cu 75% la manifestările culturale şi sportive iar elevilor navetişti li se decontează transportul de către minister. Părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru şcolarizarea elevului în învăţământul obligatoriu şi răspunde pentru distrugerile materiale cauzate de elev patrimoniului şcolii. In Finlanda: Învăţământul gratuit, bine finanţat şi neierarhizat (şanse egale) pentru copii reflectă orientarea clară către susţinerea elevilor, colaborarea cu familia şi finalitatea pentru societate. In Franţa: Şcolile sunt ierarhizate, având o şansă în plus elevii din familiile care dispun de un buget superior. Deşi nu este obligatorie, copiii între 3 şi 6 ani merg în proporţie de 100% la grădiniţă. Un elev este înscris la colegiul de care aparţine în funcţie de domiciliu. Părinţii pot cere însă o derogare de la prefectură specificând motivul şi colegiul la care vor să – şi mute copilul dacă doresc acest lucru. Elevii de la şcolile profesionale obţin certificatul profesional după doi ani de studiu. Sunt trei forme de bacalaureat: general cu acces la universitate, tehnologic cu acces la învăţământ superior de profil şi cel profesional (după doi ani de studiu) care permite angajarea în întreprinderi de profil. În învăţământul superior studenţii cu situaţie financiară dificilă pot primi burse până la 500 de euro. In Germania: Germania este pe locul 4 la nivel mondial în topul preferinţelor studenţilor străini. Sunt peste 370 instituţii de învăţământ superior care asigură o bună relaţie între cercetare şi predare, coordonare foarte bună a studenţilor, costuri moderate de studiu şi trai. Trei sferturi dintre tinerii din orice şcoală generală (fără cei din gimnazium) sunt formaţi în companii, în paralel cu şcoala profesională (sistem dual). Se asigură şi educaţie pentru adulţi, elevi cu dizabilităţi, copii

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

391

supradotaţi sau cu cerinţe educative speciale. În sistemul dual companiile realizează formarea (4 zile/săpt.) asigură costurile la locul de muncă şi plătesc cursantului o bursă de formare, în timp ce pregătirii teoretice i se alocă 2 zile/săpt. Alocaţia pentru copii este de 184 euro/lună, la al treilea copil se alocă 190 euro/lună iar pentru fiecare copil în plus, 215 euro/lună. Beneficiază de alocaţie suplimentară familiile care au venitul sub 900 euro/lună sau 600 euro la familiile monoparentale. Personalul din învăţământ In România: Personalul din preuniversitar este format din personal didactic, didactic auxiliar şi administrativ sau nedidactic. Posturile didactice vacante se ocupă prin concurs pe baza unei metodologii elaborate de minister iar concursul pentru ocuparea posturilor didactice auxiliare şi nedidactice este coordonat de director. Realizarea evaluării personalului didactic şi didactic auxiliar se face anual în şcoală pe baza unei metodologii elaborate de minister iar rezultatul evaluării stă la baza deciziei consiliului de administraţie privind acordarea calificativului anual fiecărei persoane. Hotărârile privind angajarea, evaluarea, răspunderea disciplinară, disponibilizarea personalului didactic se iau la nivelul şcolii de consiliul de administraţie cu votul a 2/3 din totalul membrilor. Gradele didactice din preuniversitar sunt: definitiv, gradul al II – lea şi gradul I. Gradul al II lea se obţine dacă un cadru didactic are o vechime la catedră de cel puţin 4 ani de la definitivare în învăţământ; tot cel puţin 4 ani este diferenţa de la gradul II până la obţinerea gradului I. Nota 10 obţinută la definitivat sau gradul II permite reducerea la 3 ani a diferenţei până la obţinerea gradului didactic următor. Prin formare continuă, cadrele didactice trebuie să acumuleze minim 90 credite transferabile la intervale consecutive de 5 ani consideraţi de la promovarea definitivării. Norma didactică pentru predare - învăţare pentru profesorii din învăţământul secundar şi terţiar este de 18 ore pe săptămână. Cadrele didactice beneficiază de un concediu anual plătit de 62 zile lucrătoare în perioada vacanţelor şcolare. Niveluri ale salariilor de bază; ex. – un profesor cu vechime 10 ani şi gradul didactic I obţine în medie 19.000 - 20.000 lei net pe an. In Finlanda: În sistemul de formare a cadrelor didactice facultatea durează 5 ani, cu un examen foarte exigent la admitere, asemănător cu intrarea la medicină, după care urmează 2 ani de masterat în pedagogie. Pe baza unei astfel de pregătire, politica educaţională consideră că profesorii ştiu ce au de făcut, sunt responsabili, nemaifiind nevoie de inspectorate şcolare. Mulţi dintre cei mai buni studenţi vor să devină profesori. Evaluarea profesorilor şi dezvoltarea lor profesională se bazează pe încredere. Salariile sunt cuprinse între 2000 de euro şi 6000 de euro lunar. Profesorul este apreciat mult în societate. In Franţa: Pregătirea personalului este asemănătoare ca în România cu studii de licenţă, masterat şi doctorat. Se permite reorientarea studenţilor deoarece mulţi dintre ei sunt la a doua sau a treia încercare după ce renunţă la o facultate după primul semestru sau an de facultate; nu se percepe taxă. Examenele în facultate sunt grele, intră mulţi şi termină puţini. Din cele 140 miliarde euro cât reprezintă 7% din PIB pentru educaţie, se alocă 2% din PIB pentru salariile profesorilor. Salariile sunt între 2000 şi 4000 euro în preuniversitar. In Germania: Ministerul federal sprijină implementarea tehnologiilor multimedia, instrumente online, conţinuturi şi sprijin pentru profesori cu scopul simplificării muncii acestora cu noile media. Salariile pot ajunge la 5000 euro în învăţământ, însă procentul taxelor în salariul brut, în general,

392

Aspecte privind funcţionarea sistemelor de învăţământ

este ridicat: 14,4% asigurare de sănătate, 6,5% şomaj, asigurare pensie de stat 19,5%. În toate exemplele 50% suportă angajatorul. Formarea universitară ca profesor presupune promovarea examenului de stat (la fel ca medicii şi absolvenţii în drept care au responsabilităţi sociale) sau diploma de master. Conducerea sistemului şi a unităţilor de învăţământ In România: 1. Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice elaborează şi implementează politica naţională în învăţământul preuniversitar. 2. Inspectoratele şcolare judeţene şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti sunt servicii deconcentrate ale ministerului educaţiei, cu personalitate juridică. 3. Consiliul de administraţie (CA) din şcoli asigură conducerea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat şi este constituit din 7, 9 sau 13 membri. Majoritatea (4, 5, sau 7 membri o reprezintă reprezentanţii comunităţii locale, părinţi şi un elev ). La şedinţe participă liderul de sindicat ca observator, fără drept de vot. Metodologia de organizare şi funcţionare este stabilită de minister. Hotărârile consiliului se iau cu majoritatea voturilor celor prezenţi, mai puţin hotărârile specificate mai sus luate cu 2/3. Deciziile privind bugetul şi patrimoniul şcolii se iau cu majoritatea din totalul membrilor CA. 4. Directorul exercită conducerea executivă a unităţii de învăţământ. 5. Consiliul profesoral (CP) format din totalitatea cadrelor didactice este prezidat de director şi se întruneşte lunar sau ori de câte ori este nevoie, la solicitarea directorului sau la minimum o treime din membrii CP. 6. Unităţi conexe ale învăţământului preuniversitar: centrele de resurse şi asistenţă educaţională, casele corpului didactic, palatele şi cluburile copiilor. In Finlanda: Principiul de bază al sistemului este că toţi copiii sunt îndreptăţiţi la o educaţie egală, nu trebuie etichetaţi şi marginalizaţi pentru un start mai modest în viaţă. În orice şcoală calitatea educaţiei este aceeaşi, iar părinţii îşi dau copiii la cea mai apropiată şcoală, nu la cea mai bună. De aceea, prin lege, pentru copiii la care distanţa până la şcoală depăşeşte 5 km au transport local gratuit. În perioade de agitaţie politică s-a decis ca ministrul educaţiei să nu fie schimbat mai devreme de patru ani, să nu se facă abuz de decizii guvernamentale, niciun ministru să nu schimbe ce a făcut predecesorul său ci să completeze. In Franţa: Sistemul de învăţământ este coordonat de Ministerul Educaţiei Naţionale cu învăţământ gratuit, laic şi obligatoriu de la 6 la 16 ani. În Franţa sunt peste 65.000 de şcoli din care 15% primare şi 20% secundare sunt şcoli particulare. Sunt circa 12 milioane elevi şi 2,5 milioane studenţi. O săptămână de şcoală conţine 24 – 26 ore de curs câte 60 minute/oră. In Germania: Legislaţia şi administrarea învăţământului ţine de cele 16 landuri într-un sistem ce cuprinde ministerele educaţiei, autorităţile regionale şi cabinete şcolare locale. La nivel naţional funcţionează conferinţa miniştrilor educaţiei din landuri. Guvernul federal răspunde de legislaţia privind cadrul general pentru învăţământul superior, asistenţa financiară a pregătirii individuale şi promovarea personalului academic tânăr. Şcolile particulare au o pondere redusă. Finanţarea şi baza materială a învăţământului In România: Finanţarea cuprinde: finanţarea de bază, realizată din bugetul de stat în limitele costului standard per elev, stabilit prin metodologie; finanţarea complementară asigurată din bugetele locale ale unităţilor administrativ teritoriale; finanţarea suplimentară se poate realiza de minister

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

393

prin premierea şcolilor cu rezultate deosebite, de consiliile locale sau de un finanţator pe bază de contract. Şcolile pot obţine venituri proprii din activităţi specifice, conform legii, din donaţii, sponsorizări sau alte surse, legal constituite. Veniturile proprii sunt utilizate pe baza deciziilor consiliului de administraţie. Performanţele elevilor la olimpiade şcolare la nivel naţional se recompensează de minister. Terenurile şi clădirile şcolilor înfiinţate de stat fac parte din domeniul public şi sunt administrate de către consiliile locale. Celelalte componente ale bazei materiale sunt de drept proprietatea unităţilor de învăţământ şi administrate de consiliile de administraţie conform legii. Schimbarea destinaţiei bazei materiale a şcolilor se poate face de administraţia locală numai cu avizul conform al ministrului educaţiei. In Finlanda: Învăţământul este gratuit de la vârsta preşcolară până la universitate şi include tot necesarul pentru un învăţământ de calitate, inclusiv bufet pentru masa caldă gratuită. Manualele şi alte materiale didactice se plătesc doar în caz de pierdere. Învăţământul dispune de investiţii majore, 14% din bugetul statului, se creează resurse socio culturale pentru activităţi de recreere, film, teatru, dans, sport dar şi ateliere, laboratoare etc. Se acordă ajutoare de stat oficiale familiilor care îşi pot coordona programul de muncă cu creşterea copiilor. In Franţa: Manualele şi materiale specifice de uz comun sunt gratuite până la sfârşitul colegiului; la liceu costurile manualelor intră în grija familiei. Francezii sunt pasionaţi de lectură, au biblioteci bine dotate în şcoli şi facultăţi; pe baza unei finanţări de circa 7% din PIB şcolile de stat sunt dotate material fără diferenţe majore. In Germania: Şcolile publice sunt finanţate prin responsabilităţi împărţite între conducerile landurilor şi autorităţile locale. Astfel, Ministerele Educaţiei şi Culturii din landuri plătesc salariile profesorilor, iar autorităţile locale au cheltuielile materiale şi plata personalului nedidactic. Bibliografie: 1. eFranţa.ro, 2. Legea Educaţiei naţionale 2011, 3. Sistemul de învăţământ german – Dan Plăieşu, Eurydice, 4. Provocări comune şi politici naţionale, Şcoala în Finlanda – Sanda Bordei, 5. Educaţia în Finlanda, Franţa, Germania – Wikipedia.

394

Comunicarea contractuală prin intermediul presei scrise

COMUNICAREA CONTRACTUALĂ PRIN INTERMEDIUL PRESEI SCRISE Profesor Mihaela APETROEI „Cuminecarea” porneşte, ca şi „comunicarea”, de la „făpturile” aflate în plină împărtăşire de sine, de la (cel puţin) două entităţi ale fiinţei (umane, desigur), care îşi părăsescţinutul limitat şi se deschid spre adevărul lor, dăruind – şi – primind, deopotrivă: dăruindu-se lui şi „altul” primindu-l pe „altul” în fiinţa lor. Corneliu Mircea, Inter-comunicarea Orice text se adresează unui destinatar, fie numit, fie nenumit (dar prezumat într-un mod mai clar sau ambiguu). Fără destinatar, adică fără un subiect care să transforme ansamblul de semne într-un conţinut de sens, textul nu există decât ca virtualitate, ca suport material al unei încărcături simbolice. Lucrarea noastră îşi propune să analizeze modul în care ziarul şi cititorul reuşeşc să „îşi dea mâna”, să se apropie, să se explice, să se analizeze sau altfel spus, să „contractualizeze” comunicarea la modul real (al cumpărării ziarului), dar şi virtual (al înţelegerii). În definirea şi înţelegerea conceptului de comunicare contractuală vom apela la o serie de domenii care implică parţial problematica noastră şi care se înscriu într-o sferă mai amplă a conceptului de comunicare. Aşadar, vom regăsi abordări ale unui contract didactic, ca forme inter – sau intra – disciplinare legate de comunicarea jurnalistică. De altfel, în mod curent, folosirea cuvântului comunicare angajează probleme speciale, majoritatea vorbitorilor gândindu-se la a „aduce la cunoştinţă” sau la „a informa”. Pornind de la o definiţie mai largă a comunicării ca „ansamblul proceselor fizice şi psihice prin care se efectuează operaţia de punere în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii anumitor obiective”1, observăm că din punct de vedere semiotic pot fi incluse aici atât comunicarea verbală (forma scrisă şi/sau orală), cât şi cea non – verbală . Făcând distincţia între comunicare şi informare, unii cercetători pleacă însă de la semnificaţiile, parţial suprapuse, ale cuvântului „comunicare” găsite în dicţionarele uzuale: 1.înştiinţare, aducere la cunoştinţă; 2.contactele verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. Prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei sau relaţiile spirituale… Autorii pleacă de la premisa că orice comunicare este un p r o c e s care dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţie şi receptor. Astfel, putem observa că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant, adică pe lângă emiţător (emitent) se află unul sau sau mai mulţi receptori potenţiali. În acest cadru „esenţa procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt”2 , aşadar considerăm informaţia ca o combinaţie de semnale şi simboluri, ca o etapă finală în actul comunicării, cu informaţii pragmatice pentru receptor. Informaţia este doar unul din elementele comunicării, cu siguranţă unul foarte important, însă termenul comunicare ţine cont şi de cadrul specific 1 Chiru, Irena „Comunicarea interpersonala”, Bucureşti, Editura Tritonic, 2003, p.5. 2 J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W.Noomen, „Ştiinţa comunicării, Versiune românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu”, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004, p.233

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

395

şi de actanţii implicaţi. Desigur, definiţiile care iau în considerare procesualitatea („procesul prin care A trimite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia”) sau intenţionalitatea „negocierea şi schimbul de semnificaţie, proces în care mesajele, persoanele determinate cultural şi «realitatea » i n t e r a c ţ i o n e a z ă astfel încât să ajute înţelesul să fie produs, iar înţelegerea să apară”3 se axează tocmai pe problematica contractuală a comunicării, aspect pe care îl au în vedere şi specialiştii în comunicare de la noi: „Ca activitatea umană, comunicarea este un proces continuu şi dinamic: ea are la bază atitudini care sunt intenţionale şi care implică ideea de schimb”4. În acest sens, Umberto Eco5, distinge trei tipuri de intenţii de care ţinem seama în analiza textelor: intentio auctoris, intentio operis, intentio lectoris. În modul acesta, remarca Eco: a) trebuie să căutăm în text ceea ce autorul a voit să spună; b) trebuie căutat în text ceea ce aceasta spune, independent de intenţiile autorului său. Concluzia semioticianului italian este de mare utilitate: „Ar trebui să reconsiderăm unele dintre curentele ce se prezintă astăzi ca orientate către interpretare. Spre exemplu, sociologia literaturii [prin extensie, a media] manifestă preferinţă pentru ceea ce individul sau o comunitate face să se întâmple cu textele. În acest sens, lasă la o parte opţiunea spre intenţia autorului, a operei sau a cititorului, pentru că, de fapt, înregistrează felurile în care societatea se foloseşte de texte. Fie ele mai mult sau mai puţin corecte. În schimb, estetica receptării îşi asumă principiul hermeneutic conform căruia opera se îmbogăţeşte de-a lungul veacurilor cu interpretările ce i se dau; ţine seama de raportul dintre efectul social al operei cu orizontul de aşteptare al destinatarilor, istoriceşte situaţii; dar nu neagă faptul că interpretările ce se dau textului trebuie să fie conforme cu o ipoteză asupra naturii acelei intentio de profunzime a textului. Tot astfel, o semiotică a interpretării (teorii ale cititorului model şi ale lecturii ca act de elaborare) caută, la rândul ei, în intentio operis criteriul pentru a evalua manifestările intentio lectoris”6. Este oare necesar ca activitatea de lectură să devină un obiect de investigaţie? Nu ştim oare cu toţii să citim, iar textul pe care-l citim, măcar din punct de vedere lingvistic, nu este acelaşi pentru toţi? Acestea sunt întrebările pe care şi le punea Jacques Leenhard7, în 1984, într-o comunicare despre lectură în cadrul Colocviului de la Reims dedicat lecturii literare. Şi tot el găsea răspunsul: „Iată aici două idei ce par de domeniul evidenţei, dar care în realitate sunt înşelătoare. Sigur că ştim să citim, însă lectura ca activitate intelectuală are o istorie iar aceasă istorie, şi ea, se stratifică de îndată ce o cuprindem în obiectivul nostru. Ea se stratifică în sânul unei societăţi în funcţie de diferitele niveluri de practici lectorale, de coduri şi de competenţe”. Este evident că, dacă cititorul este capabil de performanţa lecturii, acest lucru se datorează faptului că dispune de anumite competenţe, uneori postulate de textul însuşi, alteori venind dinafara lui. După Umberto Eco, competenţele minime ale unui cititor model ar trebui să îmbrăţişeze şase domenii distincte: cunoaşterea dicţionarului, al conţinutului semantic elementar al semnelor lingvistice; 3 Tim O’ Sullivan, John Hartley, Danny Saunders, Martin Montgomery, John Fiske, Concepte fundamentale din ştiinţele comunicării şi studiile cultural, Introducere de Mihai Coman, Traducere de Monica Mitarcă, Iaşi, Editura Polirom, 2001, p.74. 4 Stoica, Dan, Comunicare publică. Relaţii publice, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004, p.31. 5 Umberto Eco, Limitele interpretării, Constanţa, Editura Pontica, 1997, p.25. 6 Ibidem, p.28. 7 Jacques Leenhard, Les instances de la competence dans l’activité lectrice, în „Actes du Colloque de Reims, La lecture littéraire”, Michael Picard (dir.), Clancier – Guénaud, Paris, 1984, p.302

396

Comunicarea contractuală prin intermediul presei scrise

cunoaşterea regulilor de coreferinţă pentru a putea repera corect trimiterile deictice, anaforice şi cataforice ale textului în vederea reperării coerenţei sale; recunoaşterea şi selectarea semnificaţiilor în context în vederea reperării conotaţiilor a sensurilor metaforice; cunoaşterea hipercodajului retoric şi stilistic (incipitul standard al basmelor, efectul de suspensie din romanele poliţiste) care, făcând oficiu de semnal generic, contribuie ulterior la o justă decodificare a textului; cunoaşterea scenariilor comun împărtăşite şi a celor intertextuale care favorizează anticiparea evenimentelor ulterioare; competenţa ideologică ce determină receptarea de către cititor a structurilor axiologice ale operei şi care pot fi diferite faţă de cele ale naratorului. Acesta este singurul loc, de altfel, care lasă să se vadă posibilitatea discuţiei pe margine a unui lector real şi nicidecum artificial. Concluzia semioticianului este clară: dacă ştim cu ce coduri şi competenţe trebuie să se prezinte cititorul în faţa textului, vom putea deduce destul de uşor ceea ce va restaura din el. Cât despre sensurile pe care le va instaura, este greu de spus atât timp cât cititorul este unul comun, banal, anonim. Prin urmare, lectura ca activitate intelectuală ar trebui să pună în discuţie, în primul rând, problema codurilor şi a competenţelor. Codurile, primele instrumente de lectură, reprezintă un ansamblu de cunoştinţe dintre cele mai variate, asociate după un anumit principiu de coerenţă. Ele pot fi formate din cunoştinţe sistemice dar şi punctuale, pot fi împărtăşite de un singur individ (monocoduri), de un grup restrâns (oligocoduri) sau de o întreagă colectivitate (coduri propriu-zise). Fie că sunt lingvistice sau nelingvistice, tipografice sau netipografice, fie că sunt alcătuite din sisteme simbolice, ele pot face parte, în aceeaşi măsură, din universul extraliterar şi literar pot fi caracteristice instanţei de enunţare sau instanţei de receptare, iar după nivelul de abstractizare, ele pot fi coduri de elocutio, coduri de dispozitio si coduri de inventio. În acest sens, Sofia Dima afirmă că: “Situaţia cititorului şi a competenţelor sale este direct dependentă de existenţa codurilor, de gradul lor de importanţă în cadrul fiecărei lecturi ca şi de perioada istorică în care se înscrie acesta”8. După cum bine ştim, istoria lecturii nu este, la începuturile sale, istoria unui cititor oarecare. Ea este inaugurată de reprezentanţii unei caste specializate, cea a scribilor, a călugărilor luminaţi care, timp de secole, au deţinut monopolul competenţei în materie de lectură. În antichitate, cu mult înainte de invenţia tiparului, în timpul recitărilor din pieţele publice, arene şi amfiteatre, asistăm la o lectură orală, colectivă. La casta sus-amintită se adaugă cea a oratorilor şi a actorilor. În secolele al III-lea si al IV-lea, în perioada când sulul de papirus este înlocuit cu cartea, lectura devine tăcută, se interiorizează, se individualizează şi procesele mentale necesare receptării unui text se modifică totodată, în mod esenţial, fără să devină încă, totuşi, un bun comun. Apariţia tiparului conduce la necesitatea alfabetizării generalizate, act revoluţionar care modifică şi relaţiile dintre simţuri şi reorintează ponderea mecanismelor perceptive care acţionează în timpul lecturii: de la metodele auditive de comunicare şi receptare, se trece la metode vizuale. Făcând un salt peste secole, ajungem la lectura şcolară care, în practica de învăţare, investeşte elevul cu competenţele necesare acestei operaţii, cu normele care o guvernează. Un paradox se naşte însă de aici; prin diferitele procese de legitimare a lecturii, prin instituţiile lor (între care şcoala deţine rolul principal), este legitimat, legiferat, un model de lectură. În practică însă ştim că lucrurile nu stau chiar aşa, că fiecare lectură se deosebeşte de alta, iar că lectura şi relectura pot să nu semene deloc. Mai mult decât atât, lectura a fost 8 Dima, Sofia, Lectura literară – un model situaţional - Iaşi, Editura Ars Longa, 2000, p.122.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

397

considerată dintotdeauna o activitate intelectuală rezervată membrilor unor instituţii sociale sau profesionale mai mult sau mai puţin închise: casta scribilor, a călugărilor, a ecleziaştilor în general, iar astăzi casta profesorilor, a criticilor, a traducătorilor, într-un cuvânt a specialiştilor în lectură. Nu rareori s-a afirmat că toţi aceştia au confiscat lectura tocmai pentru că s-au crezut capabili să dea o definiţie a ceea ce reprezintă ea şi să furnizeze modele. Ce altceva a fost explicaţia de text, analiza literară sau comentariul care pentru câteva zeci de ani au deţinut supremaţia în practica şcolară? De peste zece ani, asistăm la o pendulare a lecturii între vigilenţa autoritară a instituţiilor care legitimează buna lectură şi activitatea socială şi individuală care o subverteşte, făcând din ea în permanenţă o activitate descriptibilă şi inefabilă totodată. Din punctul de vedere al teoriei lecturii, abandonarea acestei ierarhii implicite care se sădeşte în mintea noastră încă din primii ani de şcoală a avut loc în jurul anului 1984, deoarece adeptul teoriei externe a lecturii, dându-şi seama de efectul frustrant al unei lecturi universalizate de instituţia şcolară – şi nu numai de aceasta asupra dezvoltării normelor şi cuantumului competenţelor de lectură, într-un cuvânt, asupra libertăţii lecturii, a acordat prioritate atitudinii intelective. Dacă atitudinea descriptivă pozitivistă focalizase atenţia cititorului asupra cărţii ca obiect independent de orice investiţie personală, dacă atitudinea participantă pusese accentul pe activitatea agentului lecturii, obiectul pierzându-şi toată autonomia în profitul acestuia care participă investindu-se total în procesul de cunoaştere, atitudinea intelectivă impune o nouă dialectică a subiectului şi obiectului lecturii. La acest nivel, prevalează obiectivitatea raportului subiect – obiect şi aspectele metadiscursive. Ipostazierea competenţei noastre hermeneutice cu privire la text nu mai e de ajuns, pentru a defini o operaţie atât de complexă cum este lectura. Complexitatea structurilor mentale care intră în joc, diversitatea orizonturilor de aşteptare şi a modurilor de realizare a acestora (unele îşi găsesc surse de activare, altele se narcotizează la nivelul textului), ne fac să privim cu reticenţă modelul unui singur fel de competenţă, cea instituţionalizată, pentru că nu trebuie să uităm faptul că lectura este şi o activitate imaginară. Ea implică activităţile enumerate mai sus dar nu se reduce la ele. Aceasta, deoarece imaginarul depăşeşte uneori, dacă nu chiar constant, travaliul intelectual şi, aşa cum spunea Michel Picard, lectura pune în „joc” totalitatea atitudinilor noastre. Întreaga fiinţă umană constituie focarul procesului de lectură, al activităţii cognitive, dar şi al senzaţiilor produse de ea. Imaginarul lecturii este tocmai acea zonă intermediară dintre senzaţiile propriu-zise şi înţelegerea cognitivă. Cititorul astfel plasat între activitatea cognitivă şi senzaţia estetică depăşeşte concepţia filosofică tradiţională care stabileşte o distincţie netă între facultăţile spiritului uman, raţiune şi senzaţie. Situat la confluenţa dintre coduri şi competenţe, cititorul profesionist, ca şi cel obişnuit, are libertatea de a-şi afirma, exersa sau impune propria grilă de lectură. Ca dovadă a faptului că această libertate nu este totală susţinem, din nou, ideea existenţei unei matrice semantice de bază, cu mici variabile în timp şi spaţiu, pentru orice lectură sau relectură care ar fi aplicate unui anume text. Pentru început, vom afirma că ea se poate regăsi, sub diferite forme de expresie la nivelul structurii de adâncime şi că poate fi reperată chiar şi cu ajutorul unor competenţe lectorale minimale care permit mai multor cititori ai unei opere să o înţeleagă, în linii mari, la fel. Orice text se adresează unui destinatar, fie numit, fie nenumit (dar prezumat într-un mod mai clar sau mai ambiguu). Fără destinatar, adică fără subiect care să transforme ansamblul de semne într-un conţinut de sens, textul nu există decât ca virtualitate, ca suport material al unei încărcături simbolice. Specialiştii identifică 3 funcţii importante ale cititorului, după cum urmează: Performarea Lectorul are, înainte de toate, sarcina de a înţelege, de a afla ce vor să spună semnificanţii, ceea

398

Comunicarea contractuală prin intermediul presei scrise

ce se traduce prin decodificarea semnelor şi interpretarea lor; el nu este o maşină care descifrează automat, în limitele unui program învăţat, ci un subiect dotat cu iniţiativă şi capacitate opţională; din mai multe piste posibile de sens o alege pe cea mai plauzibilă ori pe cea corespunzătoare obiectivului urmărit. Aceasta înseamnă că procesul comprehensiunii depinde de capacitatea sa intelectuală, dar şi de gradul în care stăpâneşte codurile, de ceea ce se numeşte „competenţă lectorală”. Evaluarea O a doua funcţie îndeplinită de cititor, în parte inconştient ori semiconştient, în parte lucid, este de a evalua, cu alte cuvinte de a lua atitudine faţă de textul pe care-l performează, din punct de vedere afectiv (reacţii emotive) şi axiologic (judecăţi de valorizare de tipul: ”îmi place/nu îmi place, aprob/dezaprob etc.”). Ca expresie a determinărilor de ordin psihologic şi ideologic, evaluarea e nemijlocit legată de personalitatea lectorului şi de apartenenţa sa socio– culturală. De notat că în procesul lecturii comprehesiunea şi evaluarea funcţionează solidar, stimulându-se reciproc, încât separarea lor e posibilă mai mult în plan teoretic decât practic. Cooperarea Cea de-a treia funcţie a cititorului este cooperativă; ea rezultă din primele două: de vreme ce finalizarea actului de comunicare scriptică atârnă de competenţa şi structura personalităţii este firesc ca emitentul unui text să ia în considerare ambii parametri chiar din faza elaborării. În cazurile simple şi directe (de exemplu când trimitem cuiva o scrisoare), adaptarea la destinatar e relativ uşoară: imaginea pe care ne-o facem despre adresant (gusturi, nivel intelectual, sensibilitate etc.) condiţionează modalitatea redactării. În cazurile dificile, în care emitentul este distanţat de receptor, anticiparea reacţiilor publicului, astfel încât ziarul să răspundă aşa–zisului „orizont de aşteptare”, e adesea anevoioasă şi nesigură (ducând nu o dată la grave inadecvări); totuşi, efortul deliberat de a-i sensibiliza pe cititorii presupuşi (în funcţie de o anumită imagine a lor), de a le câştiga adeziunea şi complicitatea, influenţează într-un mod care ar fi greu de apreciat în strategiile scriiturii. Tipurile de lector Teoriile receptării care au actualmente curs se bazează pe o tipologie lectorală de o mare varietate denominativă. Principalele categorii operaţionale identificate în literatura de specialitate sunt următoarele9: Lectorul „ alter ego” După cum evident, primul cititor al rândurilor pe care le scriu acum, sunt eu însumi; însă în goana aşternerii pe hârtie a cuvintelor, lectura coincide aproape cu elaborarea scriptică, iar elaborarea scriptică se transformă în lectură. Dedublarea depinde de capacitatea disocierii celor două activităţi (spre exemplu a reexamina o frază, un paragraf, un capitol după scurgerea unui interval de timp ca şi când ar fi „opera” altuia). În acest caz, asumarea sarcinii de lector este cu atât mai funcţională şi mai eficientă cu cât distanţierea de postura specific auctorială este mai completă şi mai definitivă (ceea ce revine, practic, la a privi textul din perspectiva intenţionalităţii obiective, a adecvării mijloacelor la finalitatea sa intrinsecă). Lectorul vizat (destinatarul) este cel pe care-l nemijlocit în vedere emitentul unui text; cazul tipic este al corespondenţei ori al textelor explicit adresate unei anumite categorii de cititori (copii, sportivi, etc.) prin semnalizări meta sau paratextuale (subtitluri, copertă etc). Lectorul prezumtiv (numit de unii şi ideal) este cel pe care autorul îl revendică fără a-l cunoaşte. El are limite idealizate, este cititorul pe care şi-l imaginează poetul neînţeles, ca un mod de a-şi exorciza destinul anonim. Dat fiind că reprezintă de obicei o proiecţie a 9 Apud Cornea, Paul, Introducere în teoria lecturii, Iaşi, Editura Polirom, 1998, p. 61 – 62.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

399

narcisismului auctorial, un construct fantasmatic de substituţie, chemat să răzbune o stare de frustraţie, conceptul are o valoare diagnostică pentru analist ori pentru cercetătorul interesat de psihologie abisală. Lectorul virtual, mai numit şi implicit, de Wolfgang Iser, ori model, de Umberto Eco, e un construct abstract cu rolul de a prestructura potenţialităţile semantice ale textului. În viziunea lui Eco, prestaţia lectorului model coincide cu intenţia auctorială întrucât textul, dacă e normal organizat, presupune competenţa cititorului, dar o şi creează, controlând felul în care sunt actualizate semnificaţiile (prin selecţia elementelor pertinente etc.) Lectorul înscris este cititorul reprezentat „în carne şi oase” în text. Apare adesea sub forma personajului care găseşte ori publică un manuscris, citindu-l şi comentându-l în faţa noastră ori o dată cu noi. Lectorul înscris tematizează anumite posibilităţi ale lectorului virtual, uneori are funcţia de a devansa reacţiile receptorului şi, în felul acesta, de a-i orienta lectura. Lectorul real (empiric) este cititorul propriu-zis, dotat cu o identitate socio-culturală precisă, cel care citeşte efectiv textul (fie că i-a fost ori nu destinat) performându-l şi evaluându-l în funcţie de cunoştinţe, predispoziţii, interese, circumstanţe. Analiştii îl neglijează întrucât modul lecturii sale este impredictibil, dirijat de bunul plac: el îşi adaptează textul codurilor şi codurile textului într-un mod adesea simplist şi, în orice caz, aleatoriu. În plus, dincolo de inadvertenţele (posibile) ale comprehensiunii, trebuie ţinut cont de fenomenele de proiecţie, de conotaţiile personale, de caracterul idiosincratic al asociaţiilor. Discursul media – un discurs didactic Privit din perspectiva discursivităţii, orice discurs media poate fi considerat didactic, înţelegând prin aceasta „orice discurs care îşi propune să transmită informaţii şi cunoştiinţe unui destinatar generic”10 (didacticitate indirectă sau implicită, determinată de o intenţionalitate conjucturală), dar şi discursul văzut ca predare/însuşire a cunoştinţelor, marcat de „un prim tip de didacticitate, primară, directă sau explicită, constrâns de un contract didactic ferm”11 (relaţiile instituţionale, metodologia). Pentru a stabili grila de lectură – înţelegere a cititorului de presă, pentru a determina alegerea proceselor jurnalistice, a procedeelor adecvate fiecărui caz în parte sau pentru a descoperi resorturile care pot fi stimulate spre a permite cititorului construirea obiectului de cunoaştere, instrumentul central rămâne informaţia, modul în care aceasta este transmisă, structurată, prezentată. Aşadar, cititorul devine un co – autor – constructor al discursului jurnalistic pentru ca el îl determină pe producătorul de text media să-şi formuleze discursul în funcţie de producţiile anterioare, de orientarea ideologică şi conceptuală pe care publicaţia a propus-o de-a lungul timpului. În acest caz, informaţia pe care o realizează jurnalistul/organul de presă ajunge la cititor, care la rândul său evaluează informaţia, o corectează prin reformulare şi repetare, o completează prin alte lecturi etc. În mod analog discursului media, „discursul didactic este o comunicare de mare complexitate psiho – socio – cognitivă, care convoacă toate procedurile discursului în general, toate operaţiile de punere în scenă discursivă a obiectului învăţării, aparatul enunţiativ care conferă locul şi statul protagoniştilor actului de limbaj, aparatul narativ care organizează şi descrie lumea prin prisma operaţiilor mentale, cognitive şi, în sfârşit, aparatul retoric care organizează şi descrie

10 Dospinescu, Vasile, Semiotică şi discurs didactic, Cu un cuvânt înainte de Joseph Courtès şi o prefaţă de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1998, p.337. 11 Ibidem.

400

Comunicarea contractuală prin intermediul presei scrise

materialul lingvistic din punctul de vedere al operaţiilor de punere în relaţie morfo – semantică”12. După cum consideră Vasile Dospinescu: „Spectacolul (re)prezintării lumii, al cunoaşterii, «interpretarea» cunoştinţelor prin punerea lor în scenă, intra – şi intersemiotică, prin alternarea, în corpul textului, a secvenţelor ilustrative lingvistice cu cele realizate în alte coduri semiotice (gravură, desen, fotografie etc.) fac din discursul didactic unul argumentativ prin excelenţă”13. De altfel, în discursul argumentativ legătura dintre intervenţia discursivă şi rezultatul obţinut la receptor este fundamentală pentru că, în cazul în care argumentarea nu convinge interlocutorul, ea se descalifică, îşi pierde raţiunea de a fi. Atunci când nu există un minim acord între cei doi actanţi ai comunicării, nu se poate înainta în argumentare, iar „îndoita intenţionalitate a discursivităţii”14 – convingerea şi persuadarea – nu se realizează. De aceea, considerăm că în stabilirea contractului informativ, trebuie luate în considerare efectele transmiterii de informaţie: faire savoir – faire croire – faire faire sau informaţie – adeziune – acţiune trebuie să coexiste în cazul unui articol/ziar bun. Se ştie că „planificarea şi «construcţia» textului jurnalistic se desfăşoară în conformitate cu aşteptările publicului vizat, cu intenţia de a atrage şi de a menţine interesul acestuia. Un corolar al activităţii de construcţie este acceptarea sau acceptabilitatea textului jurnalistic, care depinde de aşteptările publicului, în condiţiile unei construcţii accesibile a mesajului lingvistic. Coeziunea asigură contactul cu receptorul şi conservă mesajul”15. Tocmai de aceea editorialiaştii recurg, în scopul „reconstrucţiei limbajului ca acţiune”16, la diverse tehnici care au rolul de a incita, de a seduce, de a câştiga interesul cititorului, la fel cum profesorul recurge la diverse tehnici şi metode de captatio benevolentiae şi de „vulgarizare” a informaţiei transmise. Intrând în comunicare, pe de o parte cu textul, iar pe de altă parte, cu o întreagă paradigmă a intitulării, ziarul trebuie să creeze o tensiune propice receptării adecvate, fie că apelează la o formulare şocantă ori prea explicită, fie că reuşeşte să instituie un echilibru între evocare şi simbolizare. Toate acestea au loc fiindcă un anumit număr de convenţii programează ziarul pe ansamblul său, având o finalitate în receptare, aceea de a instala faimosul „pact de lectură”, concept redenumit şi nuanţat în literatura de specialitate sub numele de contract de lectură. Situaţia cititorului şi a competenţelor sale este direct dependentă de existenţa codurilor, de gradul lor de importanţă în cadrul fiecărei lecturi ca şi de perioada istorică în care se înscrie aceasta. Pe de altă parte, pentru a vedea în ce măsură se poate stabili un „pact” între autor-ziar şi cititor a trebuit să arătăm ce tipuri de lector sunt cunoscute în literatura de specialitate, ca şi funcţiile pe care acesta le activează prin actul lecturii: performarea, evaluarea, cooperarea. Comunicarea din perspectivă „contractuală”, porneşte de la ideea conform căreia comunicarea are loc doar atunci când există „altertitatea”, altfel spus când există un emiţător şi un receptor; în acelaşi timp, comunicarea presupune întotdeauna o relaţie, un circuit, fie că ne referim la influenţă directă şi intenţionalitate, fie la schimbul, interacţiunea, împărtăşirea de idei etc. între cel puţin doi actanţi ai procesului comunicativ. Pentru a caracteriza genurile de discurs, susţine Maingueneau17, se recurge în mod voit 12 Patrik Charaudeau, Langage et discours, Eléments de sémiolinguistique (Théorie et pratique), Hachette, Paris, 1983, p.58, apud Doina-Ştefana Săucan, Comunicarea didactică. Expresivitate şi stil, Editura Athos, Bucureşti, 2003, p. 120-121. 13 Dospinescu, Vasile, Semne şi cunoaştere în discursul didactic, Iaşi, Editura Junimea, 1998, p.128. 14 Sălăvăstru, Constantin, Raţionalitate şi discurs, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1996, p.197-209. 15 Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Editura Polirom, 2004, p.102. 16 Vezi „Sîntactică/semantică/pragmatică în actul argumentării” în Daniela Rovenţa–Frumuşani, Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, p. 157. 17 Domique Maingueneau, Analyser les texts de communication, Nathan, Paris, 2000, p. 54.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

401

la metafore, împrumutate în principal din trei domenii: juridic (contract), ludic (joc) şi teatru (rol). Prin aceasta am arătat că nu e vorba de un contract real între emiţător şi receptor atâta timp cât emiţătorul şi receptorul au propria libertate în text. Contractul de comunicare/lectură este fondatorul actului de vorbire prin care îşi găseşte „propria validare”. De-a lungul textului, contractul de lectură este determinat, mai mult sau mai puţin vizibil de acele norme care „codifică” textul18, ajutându-i în acelaşi timp pe ambii parteneri ai comunicării, să se orienteze, să-şi programeze timpul şi spaţiul destinat informării. Orice text, într-adevăr, se înscrie într-un limbaj, o poetică şi un stil care sunt pentru cititor tot atâtea semnale în munca sa de „descifrare” a textului. De aceea, pentru enunţiator, a fi în serviciul cititorului înseamnă a merge în căutarea cititorului, a-i face invitaţia la lectură, a face un efort de pedagogie şi de lizibilitate a textului propus spre lectură, arătându-i actualitatea în modul cel mai inteligibil posibil. A fi în serviciul informaţiei presupune în cadrul comunicării „contractuale” chiar „a gândi împotriva ta-însuţi”, adică a nu accepta ierarhizarea şi prezentarea informaţiei actuale doar în funcţie de propriile prejudecăţi, ci dimpotrivă, axându-se pe „umilitate”, „deschidere” şi „pluralitate”. Concluzând, am putea afirma că relaţia cu cititorul, cerinţele pieţei, preferinţele publicului –cumpărător etc. nu sunt niciodată uitate de instituţia editorială a oricărui ziar Bibliografie : 1. Chiru, Irena, Comunicarea interpersonală, Bucureşti, Editura Tritonic,2003. 2. Cornea, Paul, Introducerea în teoria lecturii, Iasi, Editura Polirom, 1998. 3. Cuilenburg, J.J. Van et al., Ştiinţa comunicării, Versiune românească şi studiu introductiv de Tudor Olteanu, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004. 4. Dospinescu, Vasile, Semiotică şi discurs didactic, Cu un cuvînt înainte de Joseph Courtès şi o prefaţă de Maria Carpov, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,1998. 5. Dospinescu, Vasile Semne şi cunoaştere în discursul didactic, Iaşi, Editura Junimea, 1998. 6. Dima, Sofia Lectura literară – un model situaţional -, Iaşi, Editura Ars Longa, 2000. 7. Eco, Umberto, Limitele interpretării, Costanţa, Editura Pontica, 1997. 8. Jouve,Vicent, La lecture, Paris, Hachette, 1993. 9. Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Iaşi, Polirom, 2004. 10. Rovenţa – Frumuşani, Daniela, Semiotica discursului ştiinţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995. 11. Sălăvăstru, Constantin, Raţionalitate şi discurs, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A.,1996. 12. Stoica, Dan, Comunicare publice. Relaţii publice, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2004.

18 Cf. Vicent Jouve, La lecture, Hachette, Paris, 1993, p.49.

402

Modalităţi practice de realizare a educaţiei ecologice

MODALITĂŢI PRACTICE DE REALIZARE A EDUCAŢIEI ECOLOGICE Profesor Mihaela SCURTU Informarea şi pregătirea privind transmiterea cunoştinţelor de protecţia mediului, de a forma deprinderi, convingeri şi comportamente ecologice este o condiţie de bază a acestei munci nobile, de a educa. Păstrarea unui mediu sănătos de viaţă este în esenţă datoria şi sarcina primordială a fiecărui locuitor al planetei. Principalul scop al educaţiei de mediu este formarea conştiinţei şi a educaţiei ecologice, care începe în familie, se continuă în şcoală, universitate, şi prin formele instruirii continue, permanente. Nu poţi pătrunde în tainele naturii numai prin emisiuni TV sau articole apărute in massmedia. Educaţia pentru mediu nu începe numai cu dragostea faţă de natură, cu observaţia şi admiraţia mediului ambiant, cu înţelegerea relaţiilor dintre organisme şi mediul de viaţă, ci aceasta presupune formarea competenţelor şi atitudinilor corespunzătoare. Într-o societate industrializată şi supratehnologizată, fiecare locuitor al planetei, indiferent de vârstă ar trebui să cunoască cauzele poluării pentru a contribui la evitarea acestora şi pentru a sensibiliza opinia publică privind combaterea factorilor nocivi (ex.: soluţionarea problemei deşeurilor, probleme legate de iradierea profesională etc.). Sarcina şi datoria prioritară a fiecărui membru al societăţii este păstrarea unui mediu sănătos de viaţă. Unica soluţie pentru supravieţuirea omului pe Terra este asigurarea unui parteneriat înţelept cu natura. Acesta se poate realiza prin exploatarea raţională a resurselor naturale, supravegherea permanentă a echilibrului ecologic şi luarea de măsuri prompte în cazul apariţiei unui dezechilibru. Principalele modalităţi de introducerea a problemelor de mediu în activitatea şcolară sunt: 1. introducerea unei noi discipline centrate pe un anumit tip de educaţie; de exemplu educaţia ecologică. Avantajul acestei modalităţi este realizarea unei abordări complexe şi unitare a unor probleme de mediu, noua disciplină având un caracter interdisciplinar; dificultatea constă în încărcarea programelor de învăţământ; 2. crearea unor module educaţionale specifice, respectiv a unor capitole speciale în cadrul disciplinelor tradiţionale, de exemplu module cu caracter interdisciplinar, (Conservarea biodiversităţii – la disciplina biologie) prezintă avantajul că nu duc la supraîncărcarea programului şcolar al elevului; dar este necesară o pregătire interdisciplinară a profesorilor pentru desfăşurarea activităţii în cadrul acestor module; 3. abordarea problemelor de mediu în cadrul disciplinelor clasice, modalitate în care nu se necesită transformarea radicală a programului şcolar al elevilor; multe din obiectivele educaţiei ecologice pot fi realizate prin valorificarea tuturor situaţiilor educative conturate la nivelul ariei curriculare: ,,Matematică şi ştiinţe’’. Fiecare disciplină din cadrul ariei curriculare ,,Matematică şi ştiinţe’’ poate avea o pondere deosebită în problematica răspunderii morale a faptului că omul poate fi atât autorul cât şi victima catastrofelor ecologice. Deşi la nivelul disciplinei biologie sunt prevăzute în programa şcolară probleme de mediu precum: Conservarea biodiversităţii în România la clasa a IX –a, Dezechilibre ecologice la clasa

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

403

a X-a şi capitolul Genetică umană la clasa a XII-a este important să abordam şi alte probleme de mediu. Astfel la clasa a IX-a, pe parcursul desfăşurării capitolului „Diversitatea lumii vii’’ pot fi analizate probleme de mediu cum ar fi: factorii de mediu ce modifică biodiversitatea, conservarea biodiversităţii în arii protejate, specii de plante şi animale pe cale de dispariţie, măsuri de protecţie a plantelor şi animalelor pe cale de dispariţie. Aspecte privind poluarea radioactivă, pot fi dezbătute în capitolul „Ereditatea şi variabilitatea lumii vii’’. Principalii factori mutageni care produc mutaţii genetice sunt reprezentaţi de radiaţiile: 1. razele X utilizate în radiologie, spectroscopie X; 2. razele gamma utilizate la reacţiile nucleare; efecte fotoelectrice, spectroscopie gamma; 3. radiaţiile ultraviolete, radiaţiile infraroşii etc. La clasa a X-a pot fi incluse noţiuni privind poluarea aerului, a apei, a solului cu efecte asupra creşterii şi dezvoltării organismelor vegetale şi animale (asupra fotosintezei, respiraţiei, circulaţei, excreţiei, reproducerii etc.) La clasa a XI-a se poate analiza efectele poluării mediului asupra organismului uman . O altă modalitate de includere a problemelor de mediu la nivelul ariei curriculare „Matematică şi ştiinţe’’ o poate constitui elaborarea, proiectarea şi aplicarea curriculumului la decizia şcolii (CDŞ). Opţionalul la nivelul disciplinei care presupune noi obiective de referinţă, noi conţinuturi, ore de opţional, rubrică nouă în catalog. De exemplu, prin intermediul opţionalului „Poluarea şi protecţia mediului’’ se poate urmări dobândirea de către elevi a următoarelor competenţe generale: 1. recunoaşterea şi definirea unor concepte specifice chimiei, ecologiei şi protecţiei mediului; 2. recunoaşterea diferitelor tipuri de ecosisteme, identificarea şi corelarea agenţilor şi factorilor care influenţează echilibrul ecologic; 3. interpretarea efectelor factorilor poluanţi asupra echilibrului ecologic; 4. dezvoltarea capacităţii de observare/investigare şi de formare a deprinderilor practice de ocrotire a naturii; 5. formarea şi dezvoltarea atitudinii critice faţă de extinderea poluării şi stimularea tinerilor în sensul ocrotirii şi conservării mediului înconjurător. Opţional integrat la nivelul ariei curriculare care presupune: noi obiective (complexe), noi conţinuturi (complexe), ore de opţional, rubrică nouă în catalog. De exemplu, prin intermediul opţionalului „Situaţii problemă de protecţia mediului” elevii vor fi capabili să identifice sursele de poluare şi agenţii poluanţi, să precizeze efectele agenţilor poluanţi asupra mediului şi să identifice procedurile de ameliorare a factorilor de mediu. Pentru atingerea acestor rezultate, pot fi desfăşurate activităţi practice în laboratorul şcolii. Activităţile de învăţare pot fi interactive, iar, în urma observaţilor individuale şi a dezbaterilor în grup cu privire la sursele de poluare din agricultură, industrie, transporturi, activităţile menajere, elevii vor fi capabili să pună în evidenţă sursele de poluare, să evidenţieze efectele agenţilor şi procedurile de ameliorare a factorilor de mediu. Pentru realizarea acestui opţional sunt necesare cunoştinţe temeinice de fizică, chimie, biologie şi matematică. Bibliografie: 1. Cojocariu,V., „Educaţie pentru schimbare şi creativitate”, Bucureşti, EDP, 2003. 2. Iordache,I., Ulpia Maria Leu, “Metodica predarii-învăţării biologiei”, Iaşi, Ed. Solaris, 2004. 3. Marinescu,M., „Didactica biologiei- teorie şi aplicaţii”, Piteşti, Ed. Paralela 45, 2010. 4. Oprea, Lăcrămioara Crenguţa, Strategii didactice interactive, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 2006.

404

Vii. Inter qvivirae et lectio reper

VII. INTER QVIVIRAE ET LECTIO REPER

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

405

POEZII Preot, poet Dorin PLOSCARU1 era pacea facerii lumii: ziua întîia mergeam încet-încet în vîrful picioarelor să nu turbur liniştea pacea care se hodinea peste ierburile verzi fire de iarbă bătute de vîntul primăvăratec în luna lui florar… mergeam încet-încet în vîrful picioarelor pâş-pâş cărarea moale ca o catifea să mă las scăldat să-mi biciuie faţa razele calde de soare şfichiuit parcă eram cu o eşarfă roşie şi una portocalie în timpul acela era liniştea sfârşitului de lume era pacea facerii lumii: ziua întâia nu mai ştiu: zborul de pasăre sau adierea trestiei ori tremurul crengilor m-au făcut să-mi aduc-aminte de drumul dintâi pe care niciodată nu-l mai văzusem şi cu care iată acum mă-ntâlnisem pentru întâiaşi dată imaginea – chipul fratelui cu faţa acoperită de procovăţ au fost nouă, noi arătări minunate nouă zboruri către înalt ale fraţilor.

1 Din volumul Cincizeci de ierni pe muntele Fuji - (în curs de apariţie), (n.a).

Poezii 406

pe mâini port picături de ceară urme ale lacrimilor lor văzute şi nevăzute se păstrează în aerul bisericii respiraţia oamenilor pe mâini port picături de ceară urme ale lacrimilor lor văzute şi nevăzute ca solzii de peşte bucăţi de ceară mi se desprind de pe mâini purtând cu ele zboruri nevăzute ale peştilor- ihtis de care atârnau clopoţind în bătaia vântului literele alfa şi omega ciorchinii, strugurii roşii din vârful molizilor lumînări către cer aprindeau în mine candeli nemaivăzute doar o clipă mi-a trebuit o milionime de secundă să simt mai ales căldurile uranice ale sărăciei soarele dogoritor de amiază colbul din drum piatra călcată de piciorul drumeţului adierea zefirului şi repedea curgere a pârăului dămuc am văzut şi eu tristeţile plânse în trecere prin văzduh am zis că voi scrie despre arătarea aceasta dar niciodată n-am scris am zis că voi plânge pe bubele trupului neamului meu dar niciodată n-am plâns de aceea stau şi contemplu acum zările în răcoarea dimineţii

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

407

de aici din cerdacul casei de sus de unde pot cuprinde nesfârşitele zări şi adierea umbroasă a pădurii ţârâitul greierelui în amiază şi mireasma de cetină a liniştii molcomind în ulucul cişmelei. de aici din cetatea de sus a şugăului unde am văzut vipere încălzindu-se la soare pe stâncă orbite de aurul crucilor de pe vârful casei părintelui lissman de care atârnau clopoţind în bătaia vântului literele alfa şi omega şi cântecul mai gros ca vinul vechi gâlgâind în ulcele de lut, am înnebunit de frig: plecat-au grigore după caesar şi corneliu după constantin rămasu-mi-au doar cristian cel întreg la inimă căruia îi aud suspinarea şi oftatul adânc respiraţia din ce în ce mai rară şi cântecul mai gros ca vinul vechi gâlgâind în ulcele de lut eu roaba lui Dumnezeu olimpia lu’ ionu’ filucului din finteuşu mare, comuna şomcuta mare judeţul maramureş voi muri liniştită în patul meu plutind ca un fulg peste ape mă voi ridica înspre cer ca o lebădă bătând tare din aripi nu-mi va fi frică voi străbate cerurile cu toiagul în mână şi traista de pribegie în spate străină pe faţa acestui pământ voi muri liniştită între pereţii casei mele în

Poezii 408

lutul din care am fost zidită întorcându-mă în pământul omului meu din coasta căruia am fost zămislită eu roaba lui Dumnezeu olimpia lu’ ionu’ filucului din finteuşu mare, comuna şomcuta mare, judeţu’ maramureş voi muri liniştită în patul meu dormind somnul cel dulce al morţii dintâi nemaiavând nici un regret sau vreo părere de rău doar picăturile de ploaie lăsându-le să curgă peste cuprinsul acestei lumi ca semn al aducerii-aminte

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

409

Poezii

Vasile PINTILIE (1955 - 2016) tango de gutui am făcut un gard s-a uitat un om dincoace pur și simplu ploua torențial și lupului i-au ieșit pistrui am mai pus metereze s-a uitat un gutui glonțul lui galben îmi mângâia floarea pe care-o iubisem amară am așezat unele peste altele trupurile care-au lăsat semne de ciudă s-a uitat o cioară și s-a făcut noapte precum o biblie coborâtă în stradă am luat zborul visa cu ochii închiși le-am tăvălit în ciment și am zidit dincolo de nori s-a uitat printr-un ciob de lună o amintire care-i greșise alteia mi-am întors buzunarele pe dos stomacul inima sufletul am luat vârful piciorului stelei alfa și stelei omega și le-am împletit sârmă ghimpată deasupra se terminase sau începuse viața aceasta de piatră ce-așteată să-i vie tramvaiul cap sau pajură uneori păsările cad vâsle pe pământ. cu sârmă ghimpată ea a scos o secundă din carul mare. și a rănit distanța în picioarele goale. dintre noi sângele închipuirii a curs. printr-o venă tramvaiul oprea între stații. coboram să cumpăr păsări cu trandafiri. roșii vârfurile sârmei ghimpate mă chemau. dintre palme tăișul mângâierii e cu glugă. pe cap sau pajură zbura o pasăre. nu știu din ce libertate 1 Din volumul Cartea a 4-a, în curs de apariţie, post-mortem.

Poezii 410

dincolo de idee am scos vederea la soare muscă n-a mai venit înapoi avea miros de gutui își scutura picioarele de polenul albastru al rugăciunilor prelinse pe obraz între noi se făcuse atât de târziu zilele fluturi am smuls vederea din vedere să te văd și tu nu ești simt ultimele tale linii curbe descălecând de pe lupul ultimei îmbrățișări am smuls floarea de gutui din floarea de gutui să te găsesc motivul meu fără niciun motiv dar albul numit alb a clipit fără vedere am smuls inima din inimă să nu mai bată singură la atâtea porți care nu au porți și sângele a rămas să se oprească numai pe drum am smuls moartea de lângă moarte să te plâng singur și nici acolo nu erai precauţie calc uşor peste umbra mea vrea să fugã înainte nebuna cu mine în cârcă sã nu păşească de dor flămândă peste umbra ta olog un ochi pune șaua vederii pe cerul sălbatic al unui cartuș și trage prin cioburi colorate aleargă ideea un iepure de câmp doar lacrima se sprijină rănită de fereastră

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

câine de idee seara pe marginea zilei frunză la capul podului țigancă luna își aprinde țigara pe coapsa tremurândă a apei păsări de nisip cioplesc salcie adâncă și albă precum o singurătate prin greieri ochiul desculț în iarba trupului tău tragere la sorți la început cuvintele vin dezbrăcate în lume atât de goale încât se înțeleg doar ele cu ele prin pielea umedă de copii apoi le cresc dinți și idei iar înțelesul li se acoperă cu păsări atunci abia atunci încep să coboare de pe buze în cărămizi de beton flori de metal pământ de cer rouă de păianjen și construiesc oameni cei ce rămân fără cuvinte se numesc fluturi amintire clasică tu o barcă împletită din coajă verde de nisip abia te țin într-o mare rănită la albatros eu un lup împletit din ciutele ochilor tăi pădurea de-atâta frunză-albastră învelea o petală de vânt și o lăsa să-mi curgă pe obraz

411

Poezii 412

corbul cu clonț de cuvânt vorbeai în lume s-a dat atâta plecare cât este nevoie o frunză tremură și aerul are gust de păianjen fiecare trestie ruptă ochii lătratul câinilor niște cântece albastre care țintesc organele vitale fereastra bătută în cuie se ofilește sub atâta cuvânt vorbeai o frunză tremură pe buze și mă doare copacul beție pentru că frunzele nu tremură în dialectul lupilor pădurea ieșind de la cârciuma acestui vers sparge cu colți de mesteacăn gâtul căprioarelor îngenuncheate să bea dintr-o urmă de urlet nu-ţi trebuie bărbat… nu-ţi trebuie bărbat ziceai cu zâmbetul trupului tolănit tânăr căutându-ţi femeia din mine nu-ţi trebuie încât lepădai de pe tine seara și inventai religii din curbe păgâne acopereai ochii fiecărei dimineţi doar într-o zi n-a mai fost zi de seară

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

nu-ţi trebuie bărbat vedeam cum îl târai îl târai la braț strigând secundei să se oprească orgoliul orgoliul se plimba pe o plajă neumblată pe care o înflorea cu pașii propriilor sale mări mânca o bucată de pâine și se plimba cu tâmpla neântâmplată uitându-se după înălțimea picioarelor bronzate ale ideii își descheiase cămașa păsările să-i zboare din cerul fără de cer în căile respiratorii ale copacilor aerul murise de atâția plămâni se plimba orgoliul nevăzător de văzut pe nisipul din spatele osului frunții și cobora pe lanțuri câinele din vârful copacului să se reazeme lângă stele să i se obișnuiască bocancii cu pumii răsfoia ploaia să găsească

413

Poezii 414

POEZII poet basarabean - Ion CHELBAN1 Atitudine S-a dus poetu-n ultimul său drum Şi ne-a lăsat un vers ca moştenire, Dar l-a ascuns în nu ştiu ce volum Cu gând să-l căutăm pentru citire. Aşa a fost Vieru – pentru neam Şi pentru ţara asta devotat. Ne-a iubit cu frunzele din ram, Orice fir de iarbă a cântat. Lângă noi acuma dânsul nu e... Dar îl simţim când doina ne încântă Şi verbul lui pe cea cărare suie Ce duce înspre Crucea Limbii, sfântă! O Ţară mi l-a plâns, o Ţară... Şi l-a petrecut tot neamul, Moldova îi fusese Hramul În dimineaţă sau în seară. I se-nchina cu plecăciune Şi nu avea nimic mai sfânt Ca durerosul ist pămînt, Ce îl cânta şi-n rugăciune. Şi îl visa mereu în floare Pe două râuri mari întins... O Ţară-ntreagă mi l-a plâns Şi lacrima căzu-n izvoare... Echivoc Iubirea noastră – o scânteie Care zăcuse în cenuşă Ca peste ani din nou la uşă Să caute pierduta cheie. 1 Ion Chelban (n. 28.09.1949) - absolvent al Facultății de filologie şi jurnalistică a Universității de stat din Chișinău, membru al Uniunii Jurnaliștilor din Republica Moldova. A publicat proză şi poezii în colecțiile „Semănătorii de lumină” şi „Lumina de veghe”. În 2010 a publicat volumul de poezii „Descântece de dragoste”.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Eu stau în zeflemea cu firea La clipa aceea de trădare Când m-ai adus la disperare – Te-ai dus, lăsându-mi amintirea. Să mă sufoace-n miez de noapte, Eu să te chem în plină zi... Şi poate îmi vei auzi Prin spaţiu durutele şoapte. Zadarnic te-am chemat prin timp, Tot aşteptam să baţi la uşă, A ars amorul, în cenuşă Zăcea iubirea fără nimb. Un vânt prielnic o aprinse Din nou ca-n clipele trecute Şi toată vremea pierdută O nouă arie-şi extinse. Vei fi în stare s-o cuprinzi? Dar dacă-i ruginită uşa? Dacă groasă e cenuşa Şi... scânteiea nu poţi s-o aprinzi? M-oi duce... M-oi duce, m-oi pierde dar... am să vin Să beau cu prietenii ulciorul cu vin, Din cel mai rece păstrat în butoi Cu doagă din nucul crescut în zăvoi. Păstratu-l-a tata, golindu-l prin ani În serile iernii, cu fraţii şoimani Luau câte-o cană răsucindu-şi mustaţa Ah, bun e vinul şi bună e viaţa! Aşa este omul, aşa-i moldoveanul. Umple butoae să aibă tot anul Căci lângă ele prietenii vin M-oi duce, m-oi pierde dar... am să vin.

415

Poezii 416

Iulia (lui Shakespeare) (idilă contemporană) E plin oraşul de balcoane Dar donjuanii stau în baruri, Iubirea şi-o aruncă-n zaruri Şi vinuri beau, ţinând în braţe Doar rătăcitele cadâne Ce preţul nu-l cunosc la viaţă. Iulia stă în aşteptare S-audă versu-n serenadă. Romeo, însă, a dat de nadă, Păharul soarbe pân-la fund, Tremură cu-nfrigurare, Fiorii dragostei s-ascund. Clepsidră spartă Ce-i cu clepsidra asta de s-a spart? Cele patru vânturi iau nisipuri Gonindu-le şi-mprăştiind pe chipuri Mai ales pe cele care astăzi ard. Dar focul le preface, ştim, în sticlă Pe care poţi ca să aşezi oglinzi Şi tu, de poţi, de suflet să le prinzi Cu-n vers de Eminescu sau de Micle. Ceilalţi vor fi cu faţa în noroi De adevărul lumii pălmuiţi. Vor fi mereu de soartă amăgiţi, Trecînd ades prin vânturi şi prin ploi. Anevoios nisipul să-l adune Cât soarele pe ceruri nu apune... Urme Prin pădure lăsa-i urme, Eu acopeream cu frunze... Mă temeam să nu le scurme Porcii îndemnaţi de muze. Chiar de iarna va să vină Să acopere cu nea,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

De sub frunze la lumină O voi scoate şi pe ea. Voi porni ştiind prea bine Că la capăt, undeva, Mă aştepţi în seri senine Să mă vezi măcar cumva. Vom topi în doi zăpada. Din apă vom face ceaiuri Şi când luna va să cadă, Iubirea va cânta din naiuri. Despre flori şi despre frunze Despre-o urmă ce-au furat-o Păsările-n zori cu muze S-o ascundă-n altă parte... Zodier Mi-am zis dăunăzi: „Ştii, e bună treabă, N-ar strica să fiu şi zodier...” Şi... m-am apucat de zor, în mare grabă Să număr câte stele sunt pe cer. Şi rând pe rând să le tot trec prin zodii Să le aşez la bune şi la rele Ca să muncească, să nu străluce-n dodii Ci doar când noi nevoie avem de ele. Mag fiind, m-am pus să dirijez Şi-am tras cu ochiul la o blândă stea Fără care nu pot să-mi imaginez C-ar fi în fericire viaţa mea. Dar apăru un meteor zuluf, Probabil mă pândea de după colţ, Tot răsucind mustăţi din pămătuf O înşfăcă şi dispărură glonţ. De-atunci rămase cerul văduvit De steaua ce-o visasem, eu tacit La orizont aştept din nou s-apară Măcar pe-o clipă, într-o bună seară... Adagiu (sentinţă) S-a pierdut în hău iubirea, s-a pierdut... Eu uneori, imaginar, o aduc în omagiu Şi-i cer să-mi răspundă (m-a durut Plecarea ei), să treacă la adagiu.

417

Poezii 418

Să umble buimacă pe unde n-ar trece Şi nimeni să nu o ia în seamă, Cei din jur s-o privească cu ochiul rece Şi privirea s-o taie ca o lamă. Să tremure ca varga stând lângă foc, Poate va fi atunci să-nţeleagă Că iubirea nu poate fi un joc Şi nu-i o aţă ce se dezleagă, Şi se leagă din nou la dorinţă... A plecat în hău iubirea, s-a dus... Lăsând în urmă doar suferinţă, Cât viaţa încă nu a apus, Eu vreau ca dorul să-i fie răpus!... Alerg prin stele Răsfiratu-ţi-ai părul bălai Şi cu visul alergi prin stele. Ce tot cauţi, femeie, prin ele Cînd eu stau cu piciorul pe plai? Nu-ţi place una, nu-ţi place alta. Vrei ca traiul să-l ţii în castele Unde şuieră vântul prin ele Şi pustiul de tot te dă gata. Nu eşti sătulă de-atâta umblet?! Bogăţie şi iar bogăţie... Dar în Biblia noastră scrie Că mai multă din ea e în suflet. Tu deschide-l să intre natura Cu păduri, cu ierburi, izvoare. Fericit eşti când simţi că te doare Pentru Neam şi Ţară făptura... Copilărie Copilăria vine în vis şi mă cheamă Să scoatem cârdul de gîşti la pîrău, Să ne scăldăm şi noi chiar de mi-i teamă Că mama la întoarcere ne va probozi rău. Biata de dânsa, atâtea griji are pe cap, Să facă mâncare, să ghilească, să toarcă

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Să ţese etc. Toate grijile ei încap În inima de mamă, de soţie, de parcă Toată lumea din jur vrea s-o cuprindă În caierul de lînă ce-l toarce Şi anii de fuse să-i prindă Ţesând cu ei un război în pace... Amor continuu „Te voi iubi până la moarte...” Dar nu mi-ai spus: a mea? A ta? Dar după asta, mai departe A iubi vei înceta? Sau poate ai să uiţi îndată Pe cel ce lângă tine-a fost, Ca tu să guşti din fericire Şi să cunoşti al vieţii rost. Cel care te-a dus prin stele Şi pe lună te-a purtat, Ca să nu ai zile grele, El cu dor te-a sărutat. Cel care-a golit pustiul De pustiul ce-l aveai, Răsădind pe dânsul ierburi Şi toate florile din mai. Chiar dacă de-aici te-i duce În altă lume, mai departe Natura toată ţi-oi aduce Căci... te voi iubi şi după moarte!...

419

Poezii 420

Poezii Mariana ŞERBAN Dor de seară

Decor hibernal

Vântul adie-ncetișor și-adoarme Florile de tei și flori de măr, Vântul le leagănă-ncet și e noapte Și mângâie blând al meu păr…

Andersen m-a îndemnat pe poteci umbrite de fiorul iernii. Am sărutat coaja copacilor încovoiați sub mantia grea de-argint.. Ecoul depărtării mi-aducea zvon de singurătate și melancolie.. Brazii se înălțau trufași cu frunțile albite de spaima singurătății lor arhaice. Pașii mei răsunau prin omătul Uimit de îndrăzneala mea profană.. Urmele pașilor mei veneau dintr-o lume Plecând spre o alta, misterioasă si ascunsă.. Tăcerea grea îmi apăsa umerii, Părul mi-era nins cu steluțe de-argint Iar gândul îmi zburase de mult Urmărind joaca păsărilor de iarnă prin brazi.. Aș sta aici o viață și-aș rămâne Să fraternizez cu pădurea Răscolită de misterul tainic al iernii…

Si simt mângâierea și cred că-i a ta, Te văd cum apari pe-o cărare, Și-n mana tu ții o frumoasă lalea, La buze o duci cu ardoare… Revăd apoi floarea candid cum mi-o dai Și ea sărutată-i de mine.. Dar vântul adie, trezește ușor Și văd că departe-s de tine..! Căci tu ai plecat, orbit de minciuna Ce rupt-a-ne tot legământul…! E noapte târzie, pe cer iese luna, Prin păr îmi adie doar vântul…

Toamnă bacoviană Ploaia se-abate încet peste geamuri, Inima-i tristă, caii nechează in hamuri, Și cerul tot plânge, iar vântul ce bate Cu vuiet, cu frică, prin mine străbate. Mi-e frig și afară e noaptea prea deasă Și cântă cucuveaua, tristețea grea m-apasă, Și urlă potopul, fiori mă cuprind, Iar mâinile crispate de pernă mi se prind. Mi-e frică, mi-e rece, mi-e groază, mi-e dor, Iar inima-i toamnă și sufletul - nor.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Pasărea-paradisului Pasărea – paradisului a cântat pe umerii tăi ademenită de lumina soarelui din privirile mele. Eram doi copii simțind iubirea în flori, în copaci, în iarbă, în tot ce ne-nconjoară. Zborul fluturilor dezmierda pacea Izvorâtă din adâncurile noastre. Pe buze ne-nflorea surâsul uitat al unei amintiri prezente de o veșnicie! De o veșnicie stăteam noi încremeniți în uitarea albastră a iubirii celuilalt.. Culorile lumii se cerneau suave peste noi. Eram atât de ușoară c-as fi plutit alături de fluturii iubirii noastre! Aș fi zburat alături de Pasărea-paradisului mi-aș fi înălțat trilul sublim către soare.. Eram atât de ușoară! Căci inima-mi nu mai era in piept.. plecase lăsând pacea din flori peste mine. Chemările din ochii noștri se-mpleteau cu zumzetul albinelor. Tu culegeai mierea de pe buzele mele Slăvind pasărea-paradisului Care cânta pe umerii noștri...

421

Proză 422

PROZĂ LITERATORUL -fragment-

profesor Luiza NEGURĂ

-Lovește mai cu putere! Doar nu crezi că or să iasă dacă doar te uiți la ele!, râdeau oamenii zgomotoși. Literatorul îi privea rece, cu o oarecare silă. „Oameni de nimic!, își spunea -care nu au în ei nici pe Dumnezeu și nici un alt duh. Vietăți fără glas, umbre fără chip. Vorbele lor semănau mai mult cu un lătrat aspru. Era glasul unor infami, pentru care din cuvânt nu se scurgea sevă, ci otravă. Pământul argilos se întindea ca o femeie leneșă, ademenitoare, iar din loc în loc scânteiau colțuri tăioase. Cu mâinile goale atingea solul care mustea și se simțea ca primul om. Nu, nu Adam, ci primul om care văzuse dincolo de cuvinte. Săpa liniștit, pătruns, și sudoarea care se scurgea de pe el se transforma în versete. Lânga un cuvânt masiv îl descoperise pe Nichita. Nu făcea nimic: privea și aștepta. Când să îl întrebe cum a ajuns acolo, zănatic, acesta a vrut să vadă zânele și s-a transformat în Necuvânt. Târnăcopul cu care lovea avea în capăt o peniță aurită. Fiecare literă se urca asemeni unei iedere pe metalul rece și de acolo se făcea una cu trupul Literatorului. Într-o fracțiune de secundă, realiză că seamănă cu un om-arbore. ,,Cred că de aceea îmi spunea MAMA Stylus. Oare chiar putea ghici viitorul? Multă vreme simțise că de fapt, EA e o ursitoare, și îi legase un fir în plus la războiul de țesut al destinului. MAMĂ, de ce trăiesc într-o buclă? Azi seamănă cu o literă, mâine cu un cuvânt și tot așa. Lângă el, Mefisto rânjea atârnat de un nor roșu, apărut în văzduh. -Ei, cum e? Seamănă a muncă sisifică! Și totuși, de ce cauți cuvintele acestea? Ești un prost dacă speri să găsești SENSUL lor. Nimeni nu mai poate face asta de când cu blestemul lui Dumnezeu! Mai bine ți-ai găsi o Evă care să te atragă în păcat iarași! -M-am gândit la asta, dar, vezi tu...păcatul s-a transformat deja în stigmat. Poate aici este scăparea. -Aiurezi! Nici măcar sufletul nu poate fi salvat de întunericul necuvântului! Poți să fii îngropat în pământ, ca morții oamenilor, sau ca Mira în zid de mănăstire, și tot nu ai puterea creației! -Înseamnă că am să stau aici pe vecie, iar oamenii aceia care au râs de mine -schimonoseli ale lumii- or să îmi stea în coastă sau pe suflet! -Belșugul din cuvintele pe care le sapi nu e viu! E sângele Șarpelui care te ademenește! Oricum, pentru tine nefericirea e o stare de fapt. Nici măcar eu nu pot sta să te aștept! Și spunând asta, Mefisto își transformă gheara rece într-o mână, iar in jurul lui se făcu o lumină puternică. Pământul se deschise și îl înghiți cu un plescăit de plăcere. ,,Ce ți-e și cu demonii din ziua de azi!, se gândi el. Soarele se scurgea leneș peste câmpul de cuvinte. Uneori le făcea să râdă, iar alteori să țipe înfiorător. Literatorul știa că unele sunt asemeni copiilor, iar altele sunt purtătoare de ură. Pe cele întunecate le ocolea, deși acestea i se agățau cu disperare de mâini. - Culege-mă și o să îți dau viață fără de moarte!, strigau ele ademenitor. Când se însera sau era obosit, Literatorul își strângea mâinile-ramuri ca o mantie și moțăia. Simțea curgându-i prin vene seva cea mult dorită și se îmbăta ca un zeu cu nectar. Atunci i se

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

423

părea că vede, ca prin vis, cum cerurile se deschid și trăiește ce a trăit cândva. -La o parte! Feriți-vă! Lăsați-i pe cei păcătoși să treacă! Goi și vineții, oamenii se încolonaseră după indicațiile demonilor. Ochii lor erau negri, iar orbitele reci nu făceau decât să le sublinieze pustietatea sufletului. Un soare sângeriu se prelingea molatec în râul Styx. Până și Charon, care de obicei era ocupat, privea acum liniștit. Erau doar niște alți păcătoși. Și totuși, parcă doi dintre ei nu erau încă resemnați cu soarta ce îi aștepta. -Voi doi!, țipă un încornorat cu un vârful cozii rupt. Opriți-vă și spuneți-vă numele de om! -Eu sunt Dante...iar eu Literatorul, se auzi încet. -Cum? Dante? Îți bați joc de mine? Stai numai să vezi ce-o să zică Hades. Mai lipsește să îmi spui că ești fiul lui Orfeu! Vai de capul tău! Iar tu...ce nume e ăsta? S-au terminat în lume toate numele? -De fapt...am avut un nume ca toți oamenii, bâigui arătarea străvezie de teamă, dar căutând printre cuvinte mi l-am uitat. Uneori mi se pare că mă cheamă Iona. -Cu suflete ca voi s-a spurcat Iadul! Hai, poete, ia-ți lira! Euridice te așteaptă într-un cazn de smoală!, râse zgomotos un diavol. Deodată, întunericul se rupse și apăru un ins mititel. Părea bolnav și foarte preocupat. În mâini ținea niște foi și o pană, pe care o muia din când în când într-o călimară imaginară. Cu uimire, păcătoșii văzură cum demonii își dau coate și stau aliniați. -Domnilor, avem o problemă!, anunță el. Iadul e plin ochi. Am depășit numărul de păcătoși admiși. Duceți-i în Purgatoriu, până se eliberează niște locuri. Dante realiză curând că imaginea lui despre acel loc era complet greșită:Purgatoriul semăna cu o ocnă. Li se dădură târnăcoape și fură puși la treabă. Debusolat, Literatorul nu știa de unde să înceapă. Însă norocul nu îl părăsise nici atunci. Din loc în loc, sarea ascundea cuvinte luminoase, pe care el le culegea cu grijă, punându-le într-o bocceluță. Munca era grea, iar Dante nu făcea decât să se plângă. Uneori, plângea cu gândul la cineva, iar alteori fugea prin ocnă, dând din mâine și țipând că a ajuns în al nouălea cer. Unele galerii ascundeau adevărate secrete, și de aceea erau păzite de câte un Lucifer negricios. Păcătoșii spuneau cu jumătate de gură că acolo, în anumite goluri de sare, Dumnezeu ar fi ascuns niște pagini din Vechiul Testament. Găsirea lor însemna izbăvirea, fiind considerate un fel de Graal. Literatorul se întreba adesea dacă există cu adevărat. În fiecare sâmbătă, porțile Iadului, care erau legate cu lanțuri se deschideau, iar demonii zburau în lume, eliberați de necredința oamenilor. Atunci, Literatorul umbla liniștit, căutând paginile. Dante îl însoțea, recitându-i câte un cânt. Descoperise o galerie nouă, luminată slab. Într-o gaură se zărea un colț galben de hârtie. În aramaică scria ,,Crede în cuvânt și te vei mântui!, iar în partea de jos era desenat ochiul lui Shiva. Multe zile a încercat Literatorul să înțeleagă sensul celor scrise. Atunci și-a adus aminte de povestea lui Petru. Și el se lepădase de credință și tot a reușit să ducă numele Domnului mai departe! El nu s-a lepădat de artă, deci arta e în el. Înțelegând asta, a luat lira lui Dante, a rupt-o și s-a înjunghiat cu un colț. Apucă să vadă că în loc de sânge, din trup i se scurgeau cuvinte. Zăcea inert într-o baltă de fraze fără nicio noimă, iar sufletul începuse să îi colcăie și să geamă. Dante veni lângă el și, privindu-l rece, îi spuse: Scrutaţi-vă menirile fiinţii: nu-s oamenii făcuţi să fie fiare, ci pelerini ai binelui şi-ai minţii. Literatorul înțelese atunci că, deși intrase în Infern, nu ascultase sfatul diavolilor, și nu își pierduse speranța. Vântul bătea cu putere făcând ca valurile să se încolăcească cu putere de stâncile din apropierea țărmului. Nisipul arămiu devenise acum gri și rece. Literatorul privea tihnit priveliștea gândindu-se la Roma și la viața lui de acolo. Oare când avea să fie iertat și să încheie exilul?

Literatorul 424

Barbaria celor de aici i se părea acum normală, dar, cu toate astea, un lucru îl intriga. Fusese până acum martor la două atacuri ale dacilor liberi. Îi văzuse venind, nu cu furie, ci cu disperare. Căutau provizii, căci iarna era grea prin munți și aerul rece aducea schimbarea de anotimp. În inima munților, ascunsă de timp, se adăpostea o citadelă, cuib al călugărilor daci. Discuția pe care Literatorul o avusese cu starețul îl făcea acum pe cel renegat de Roma, fiu rătăcitor la Pontul Euxin, să se întrebe dacă nu cumva, templele din cetatea celor șapte coline erau porți ale rătăcirii. Îi văzuse pe daci murind cu mândrie, sub steagul lupului, veseli că vor lupta de acum în armata lui Zamolxe. Aflase și de lumina mântuirii creștine, cea care deschide poarta Raiului. Sufletul său se cutremurase parcă la gândul că trăise până atunci nu printre cunoscuți, ci printre străini, și că se uscase ca o umbră printre gânduri. De când venise, nu putuse să mai scrie nimic. Ultima scrisoare pe care i-o scrisese lui Tiberiu fusese trimisă de două luni, iar răspunsul nu avea să mai ajungă. Cu pana tremurândă, îi mărturisise cum Dacia îl învățase să moară frumos. Ce departe erau acum unii de alții! Roma, patria-mamă, îl urgisise... Și totuși, în inima lui simțea că acum, marea îi aducea un vârtej de emoții. Dacii erau un popor pătimaș, pentru care cuvântul avea însemnătatea unui legământ. De la ei învățase Literatorul că un poem, odată însemnat pe hârtie, te făcea parte a destinului unui neam. Ei îi spuneau Ovidiu și îl respectau. Unii cunoșteau limba latină și conversau cu plăcere în graiul său. Dar singur recunoștea că limba dacilor era la fel de liberă ca spiritul lor. Se înțelegeau și fără vorbe, doar din priviri. Dacia începuse să semene cu teritoriul unei haite legate prin glasul sângelui. În jurnalul său se întrebase deseori ,,Cum poate un zeu să umple cu persoana lui un cer întreg?”. Și iată că începuse a înțelege magia cuvântului zeului supreme al acestui popor. Pe muntele Kogaionon i se arătase lumina adevărului. Sub merii aceia înfloriți, într-o clipă, viața lui de om se scurge, pentru ca în el să ia ființă OMUL. Cuvintele se prelingeau ca rzele de soare printre gândurile lui. Simțise doar pace și înțelesese ceea ce la Roma nu putuse: nu el era cel exilat, ci însuși Tiberiu. Literatorul avu revelația unei eliberări. El era ales de către CINEVA să ducă mai departe prin arta sa, conștiința unui popor: poporul SĂU. A înțeles că adevăratul Dumnezeu a luat forma omului.,, Dumnezeu însuși s-a transformat în om.” Literatorul se trezi deodată din amorțeala acestor gânduri. Privea marea care se apropia perfidă de mal, încercând să îl apuce cu sălbăticie. Bietele scoici, acoperite de spuma rece, rămâneau mărturie a luptei. Literatorului i se păru ca începe să semene cu Neptun. Tridentul însă rămase zeului, căci el avea în mâine o pană uriasă ce atingea cerul, spărgându-l. Cuvintele plouau peste mare, și peste oameni. Uneori, vântul le aduna aruncându-le peste fețele înlemnite de uimire ale dacilor, dar alteori, le destrăma cu furie chiar în fața lui Ovidiu. Către orizont, norii străluceau, luminați de razele sângerii ale apusului. Sau era momentul răsăritului? Pentru om era apusul, dar pentru sufletul său, pentru Literator, cuvântul cobora acum de la Dumnezeu. Scăldat de lumina, uită de răceala picăturilor de cuvânt, și zâmbi împăcat cu gândul că era acolo unde trebuie: Dumnezeu chiar se născuse în exil! Plouase multe zile în șir, iar acoperișul casei bătrânului se prăbușise sub greutatea apei lui Dumnezeu. Singur și uitat de lume, el își ducea acum povara timpului cu demnitate. Își era prieten, confident și frate. Când se simțea trist, își întreba sufletul: -Oare ce ar spune Sf. Petru dacă m-ar vedea în fața porților Raiului? -Cred ca ți-ar da cheile Edenului și el ar coborî în locul tău pe pământ. Trebuie să simtă dorul patimii omenești, glumea Sinele. -De câte ori nu am simțit în vis dulceața cărților interzise ce atârnă îmbietoare în Pomul Cunoașterii. Mi-a spus odată un arhanghel că au gust de mere roșii. Cred că a vrut să râdă de mine.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

425

-Ce mere! Crezi că poate sta duhul lui Dumnezeu într-un măr? Doar nu e vierme! Ce să roada? Doar zilele omului...și acelea pe alese. -Suflete, vorbesc cu tine și simt că tu este diavol. Uneori cred că ai urcat din întunericul de dincolo de lume și te-ai rătăcit în ființa mea. Oare nu ți-ai dori să râzi de temerile altcuiva? Te hrănești cu ele, umflându-te ca un șarpe. Oglinzile au dispărut de multă vreme din casa mea. Când mă priveam, te vedeam hidos și cu o burtă mare până la cer. Din când în când, Dumnezeu mai trimitea un înger care te înțepa cu o furculiță și te dezumflai. Mi se părea atunci că din capul tău, crăpat în două ca o buturugă găunoasă, ieșea sabia Lui. Te priveam uimit și mă alinam la gândul că Domnul nu m-a părăsit. -Bătrâne, nu huli! Nu lua numele meu în deșert. Din ființa ta am crescut. Mi-am întins aripile ascuțite peste gândul tău, care s-a ascuns. Atunci am coborât în inima ta și am găsit întunericul. -Am încercat mereu să urmez calea cea dreaptă! Nu am ieșit nici din cuvântul mamei și nici al legii. -Drept e că vorbești fără de păcat. Dar ai uitat de cuvântul după care ai tânjit. L-ai căutat în doine. Uneori ți s-a părut că se vede în șoapte mincinoasă de iubire. Cât am râs când ai aflat că adevărul e o lumină întoarsă, un întuneric luminat de păcat. Știai ca păcate omului strălucesc? Așa vede Sf. Petru cum ți-a fost viața: dacă lumina e caldă și luminoasă, deschide poarta Raiului. Dar dacă vede o lumină cenușie, pe loc își schimbă chipul. Barba îi crește și capătă forma unei scări. Păcătosul se ține de ea până coboară acolo unde nu există Dumnezeu. -Mi-a spus mama demult istoria unui călător în lume. Căuta o poveste spusă de Dumnezeu oamenilor. Era considerat țicnit. A murit singur, în mizerie, lângă o gură de mină. Spusese lumii întregi că văzuse ieșind de acolo o barbă albă, uriașă. Vroia să se țină de ea și să ajungă la Domnul. -Da! Chiar a ajuns. Acum păzește un pom...Unii oameni n-au pic de mândrie! Între timp, ploaia începuse iar. PIC, PIC,PIC! Doamne, ajunge atâtă viața! Lasă ploaia pentru cine vrea să mai trăiască. De atâta apă, amintirile mele au început să dispară. Am avut o viața? O mamă? Un nume? Am avut ceva pe lumea asta? -Da! Ne-am avut unul pe altul, rânji sufletul! Ploaia cădea din ce în ce mai tare. Casa se umpluse de apă, căci acoperișul se prăbușise cu totul. Literatorul privea uimit către cerul care se deschidea cu zgomot de tunete. Fulgerele păreau săbii de foc. I se păru că de sus Dumneu îi face din mână. Vru să îi arate că L-a văzut, dar trupul nu îl mai asculta. Se simțea noduros, iar degetele îi înverziră. Fiecare gând i se tranasformă într-o carte, iar când nu mai rămăsese nimic din trupul lui, în oglinda întinsă de Dumnezeu văzu Copacul Cunoașterii. Mai apucă doar să țipe, și din el căzu un măr putred din care se târa un vierme. Arhanghelii însă îl văzură și îl striviră cu piciorul. -Câți viermi a avut pomul acesta, nu, Mihaile?

426

Opt ani de studii și experințe profesionale

OPT ANI DE STUDII ȘI EXPERINȚE PROFESIONALE Iulian BULAI Încep acest articol prin a mulțumi domnului profesor dr. Mihai Capşa–Togan pentru invitația de a scrie în numărul de anul acesta a Anuarului Liceului „Carol I” din Bicaz. La fel de mult ca invitația în sine mă bucură faptul că sunt invitat să scriu despre experiența mea ca student în străinătate. Acum mai bine de zece ani, pe băncile liceului tânjeam după experiențe și călătorii în străinătate, dar nu aveam niciun plan concret în direcția studiilor în străinătate. Acum, privind înapoi în timp rămân surprins de acest parcurs care nu era deloc previzibil pe parcursul liceului. Scriu aceste rânduri gândindu-mă că unii dintre voi liceenii de la Bicaz, aveți deja ambiția de a studia în străinătate. Din experiența mea, ştiu că fiecare dintre voi are un parcurs personal și o cale de urmat care poate să difere mult fața de a celorlalți. Aşadar este bine să știm cum au procedat alții înaintea noastră, dar este și mai bine să aveți în minte că fiecare dintre voi va avea un parcurs unic. Voi împartăşi cu voi experiența mea. Nu este o experiență standard. Trebuie luată ca o alternativă, și nicidecum ca regulă. Înainte să răspund întrebărilor trimise de către voi, o să rezum ultimii opt ani de studii în străinătate: începuturile, greutățile dar și bucuriile care survin din această experiență. Este posibil că deja aceste mărturisiri vor lămuri anumite întrebări fără ca eu sa răspund explicit la anumite întrebări. Cu toate acestea voi încerca să aloc un spaţiu aparte fiecărei întrebări primite. În anul 2007 am absolvit Liceul Teologic Romano-Catolic „Sf. Francisc de Assisi” din Roman. În timpul liceului pe lânga teologie, am aprofundat atât sculptura, limbile străine, literatura și teatrul, prin participarea la diferite activităţi școlare și extrascolare. După liceu pentru jumătate de an am urmat cursurile unei școli vocaționale unde am studiat teologie, psihologie, și limba italiană. În urma acestei perioade de gândire am luat decizia că voi aplica pentru o școală privată de arte vizuale din Oslo, Norvegia. M-am pregătit câteva luni, am aplicat și am fost admis. Fără să știu limba și fără să am banii necesari să platesc taxa anuală. Pentru că sunt înzestrat cu multă creativitate și am moştenit curajul mamei, m-am aventurat în aceast plan de a studia în străinătate fără a avea o bursă și susținerea financiară din partea familiei. Pentru a explica această situație trebuie să amintesc că în timpul vacanțelor de liceu vizitam surorile mele deja stabilite in Norvegia. În cursul acestor șederi în Norvegia îmi făceam un ban de buzunar împletind baloane pe strada sau în iarmarocuri. Atunci când am plecat din România, fără să pot achita taxa școlară exorbitantă pentru România, am decis că pentru a face rost de bani voi folosi mijloacele pe care le voi avea la dispoziţie. Așa că am decis să achiziționez un costum profesionist al dramaturgului norvegian Henrik Ibsen. Pentru că știam să modelez bine, mi-am făcut eu masca și a ieșit un costum aproape perfect. Am folosit costumul în vara anului 2008 și așa am reușit să îmi adun bani pentru primul an de ședere în Norvegia. În cursul primului an am aplicat la Academia Națională de Arte din Norvegia și am fost admis. După nouă luni de studiat limba norvegiană, reușeam să susțin interviul de admitere în limba scandinavă. Primul an de academie a fost ceva aparte. Nu am beneficiat de bursă din partea statului norvegian pe durata primilor patru ani de studii în Oslo, așa că a trebuit să îmi caut un serviciu cu jumatăte de normă și să trag tare să fac față cu brio la școală, dar să mă și întrețin.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

427

Le-am reușit pe amândouă. În cursul primului an de academie am sesizat un fenomen interesant: după limba norvegiană și limba engleză, a treia cea mai vorbită limbă era limba italiană, așa ca m-a decis ca în vara anului 2010 să aprofundez studiile de limbă și cultură italiană la Florența. În cursul semestrului de toamnă din 2010 mi-am pregătit dosarul Eramus pentru a studia în Lisabona, Portugalia. Am aplicat și am fost primit. A fost o ședere foarte rodnică, dar cu un buget foarte mic. Acolo am studiat arte și limba portugheză și pentru prima dată în 3 ani am fost sudent fără să știu ce înseamnă grija zilei de mâine și fuga de la serviciu la atelier sau aula de conferințe. Am petrecut 6 luni în Lisabona la Academia de Belles Artes care este localizată în clădirea unei foste mănăstiri franciscane în centrul orașului. După terminarea studiilor în Portugalia, m-am întors în Norvegia unde am început să lucrez la lucrarea de licență. În 2012 am terminat licența și în același timp am fost admis la master în cadrul academiei din Oslo. În cursul primăverii anului 2012 aplicasem pentru o perioadă de schimb în cadrul Academiei Centrale de Arte Fine din Beijing. Premergător șederii în China am studiat limba mandarin în Oslo, continuând în Beijing cu studii intensive de limbă mandarin. Asadar primul an de master în arte vizuale l-am petrecut în China, la Beijing, iar al doilea l-am petrecut în Oslo. Interesat fiind de relații internaționale și geopolitica, în cursul licenței și al masterului am făcut stagii de pregatire în cadrul ambasadelor României din Norvegia și China. După terminarea masterului în arte vizuale, am decis să urmez o a doua specializare și am ales să urmez un master în relații internaționale și diplomație culturală. Un master în cadrul Universității din Siena în colaborare cu Institutul de Diplomație Culturală din Berlin. Primul semestru la Berlin, al doilea la Siena. Un program cu o ofertă academică excelentă, profesori invitați de primă clasă și din toate colțurile lumii, dar mai mult o aplicare pragmatică a cunoștiințelor demnă de invidiat. Cele două semestre de pregătire academică, sunt completate de un al treilea semestru care este dedicat în exclusivitate dezvoltării profesionale organizate într-un cadru formal. Eu am aplicat și am fost admis să fac un stagiu de pregătire în cadrul unei instituții europene care se cheamă Serviciul European de Acțiune Externă, instituție care se ocupă de coordonarea relațiilor Uniunii Europene cu restul lumii: state non-membre UE, dar și organizații internaținonale. Am aplicat în cadrul multor delegații a Uniunii Europene. Am fost acceptat în Islanda și în Republica Capului Verde pe o perioada de 5 luni. Două luni în Islanda și trei luni în Republica Capului Verde. Acesta este parcursul studiilor mele în străinătate. A fost și greu a fost și usor. A fost și frumos, dar mi-a fost și dor de casă. Acum la opt ani de când am plecat din România, consider că nu am plecat niciodată de acasă pentru că inima îmi este în continuare în România, dar și pentru că formarea mea ca om este datorată bazei educației care a fost pusă în România. Fiecare dintre noi are un parcurs personal și nu poate fi comparat cu cel al altor persoane. Acum sunt căsătorit, am un copil, și privind înapoi pot spune cu toată inima că sunt o persoană mulțumită și că abia aștept să văd ce îmi va rezerva viitorul, dar mai ales cum pot eu influența viitorul. Vitorul meu și al țării mele. Răspunsul mi-l dau singur: viitorul meu este deja influențat de suma experiențelor mele, de studiile pe care le-am urmat, de întâlnirile pe care le-am experimentat. Viitroul țării ține însă de noi toți. În final ce contează nu este cât de mult am studiat și ce am studiat, dacă am studiat în țară sau în străinătate. Ce contează este ce lăsăm în urma și dacă ne-am comportat asemenea celor care li se spune: „mult ți s-a dat, mult și se va cere». În următoarea periodă mă voi întoarce acasă și voi pune umărul la mai multe proiecte cu impact mediu şi lung în spațiul public. Abia aștept să mă întâlnesc cu mulți dintre voi! Acum voi încerca să răspund întrebărilor puse de către voi, elevii de la Liceul Carol I. Am primit multe întrebari și mă bucură deschiderea și entuziasmul vostru. Sunt întrebări

428

Opt ani de studii și experințe profesionale

atât personale, cât și tehnice. Voi încerca să le structurez și să răspund cât de bine pot fiecăruia în parte: 1. Cum pot afla dacă între o universitate din străinătate (menţionez că nu contează numele facultății, mă refer pe caz general) şi MCES există un acord bilateral privind acreditarea şi implicit recunoaşterea studiilor mele? În principiu, toate studiile pot fi echivalate în România. Fie total sau parțial. De ani buni, România, ca și celelalte state din Uniunea Europeană, folosește un sistem internaţional de evaluare a studenților și a studiilor care se numeşte sistemul Bologna. Acest sistem dă șansa echivalării studiilor efectuate în toate țările care recunosc acest sistem. Nu toate universitățile din România au implementat acest sistem de transfer de puncte și cu o perioada fixă a studiilor (trei ani pentru licență – 180 de puncte de studiu, doi ani pentru master – 120 de puncte de studiu ) pentru majoritatea disciplinelor. Situația în Europa este destul de asemănătoare în fiecare țară. Dacă vei studia în Asia, chiar dacă nu au un sistem de punctaj ca la noi, vor încerca să echivaleze notele tale și durata cursurilor în așa fel încât să corespundă cerințelor din România sau Europa. Pe de altă parte mereu poți întreba pe cei de la www.cnred.edu.ro, în caz că ai îngrijorări. 2. Cum pot accesa o universitate din străinătate la care raportul cost /timp/competențe să fie unul echilibrat şi pe care să îl pot suporta? Depinde de la caz la caz. Această evaluare trebuie să o faci din timp alături de persoane în care ai încredere. Trebuie să îți faci un calcul în care incluzi toate toate provocările presupuse de un asemenea plan. Vorbește cu părinții, cu prietenii cei mai buni, sau și mai simplu trimite un email universității la care vrei să aplici și scrie toate întrebările pe care le-ai avea. În general fiecare universitate care se respecta răspunde în cel mult o săptămână. 3. Ce fac în cazul în care nu pot achita financiar o parte din studii cu bursa primită? Sunt multe soluții. Poți să faci un împrumut în țara respectivă și îl restitui la terminarea studiilor. Aceste împrumuturi de la instituțiile specializate diferă de la țară la țară. Uneori costurile pentru a studia în străinătate constau doar în cheltuielile de întreținere a studentului (Norvegia, Danermarca, Islanda, etc). O altă posibilitate este să ceri o plată eșalonată a taxei universitare. Unele universităţi acceptă aceste situații. O altă alternativă este să muncești 20 de ore pe săptamână și să încerci să plătești datoriile. Situația depinde de la țară la țară și de la universitate la universitate. 4. Unde mă adresez şi cui cer ajutorul în cazul în care în ţara unde sunt studentă, există un conflict armat? Orice s-ar întâmpla, trebuie sa fii în contact permanent cu biroul de susținere a studenților străini din cadrul universității și să păstrezi contactul cu persoana de legătură care ți-a fost încredințată. Dacă există ambasada română în acea țară te adresezi lor. Dacă nu există te adresezi Delegației Uniunii Europene. 5. Ce este o bursă Fulbright? Programul Fullbright este o bursă americană care are ca scop cunoașterea reciprocă prin intermediul programelor de cercetare și schimb academic pe perioada scurtă (între șase luni și un an) prin programele de cercetare oferite de către universitățile din USA cercetătorilor, studenților, profesorilor și artiștilor din întreaga lume. Programul a fost înființat imediat după încheierea celui de-al doilea razboi mondial și a fost bazat pe transformarea în burse de studiu a datoriilor față de USA acumulate de către diverse state. 6. Cum se echivalează /recunoşste o diplomă din străinătate în România? În România, instituția abilitată să facă acest lucru este: Centrul Național de Recunoaștere și Evaluare a Diplomelor, www.cnred.edu.ro

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

429

7. Care sunt instituțiile din România care oferă burse? Agenția de Credite și Burse de Studii este instituția abilitată să ofere un anumit tip de burse: www. roburse.ro. Mai există de asemenea și alte organizații și fundații private care oferă burse de studiu. 8. După 4 ani (sau mai mult) ce instituții mă pot ajuta să mă reintegrez în România? La momentul actual nu există o politica anume pentru inserarea în instituțiile statului a studenților cu studii făcute în afară. De altfel nici nu stiu dacă va exista în viitor pentru că o asemenea mișcare va discrimina pe absolvenții care nu au avut șansa să studieze în străinătate și care poate sunt la fel de buni sau poate și mai buni decât cei care au studiat în străinătate. La nivel de LSRS (Liga Studentilor Români din Străinătate) s-a inițiat un program de stagiu de pregătire în cadrul centralei MAE, a ambasadelor României din toată lumea, și în cadrul Administrației Prezidențiale. Aceste inițiative au menirea de a acorda avantaje reciproce atât stagiarului cât și institutiei. În opinia mea, posibilitatea efectuarii unui stagiu de pregătire nu trebuie să se limiteze doar la studenții care au studiat în străinătate și nici doar la instituții de top. Acesta este un început foarte folositor acestei practici și sper să se extindă și la nivel de administrație județeană și locală. 9. Pot ajuta comunitatea în care locuiesc acum, cu plecarea mea ca studentă la studii în străinătate? Da, poți ajuta comunitatea ta prin efectuarea studiilor în străinătate. O asemenea experiență are un plus valoare care nu poate fi comparat cu studiile în capitala de județ sau cea regională. Să faci studii universitare este o posibilitate unică în general, iar a studia în străinătate este o oportunitate care creează șanse dar obligă și la o responsabilitate deosebită: anume cea de a da înapoi ceva sistemului și comunității care te-a format pentru 18 sau 19 ani. 10. Voi fi departe de familie şi de cei dragi mie. Spuneți-mi, vă rog, acest lucru ar putea fi un impediment în a-mi continua studiile în străinătate? Dorul de familie este puternic atunci când suntem departe de casă. Ne e dor de părinți, frați și prieteni. Pe de altă parte acolo unde vom studia suntem aşteptați de către o altă familie care este dispusă să ne primească cu drag și să ne ofere iubire și înțelegere. Este familia tuturor studenților care sunt în aceeaşi situaţie ca și tine. Pe lângă aceste aspecte este foarte posibil sa vă îndrăgostiți în timpul studiilor și asta să mai diminueze dorul de casă. Este de asemenea foarte posibil ca partenerul de viață să fie printre colegii sau colegile de studii. Dacă acum zece, douazeci de ani era mai greu să călatorim atât de des în Europa și în lume, acum suntem martorii unei deschideri mult mai mari. Vizitele celor dragi din ţară pot fi antidotul dorului, dar mai ales dispunem de toate instrumentele de comunicare pe care le avem la îndemâna: Skype, FaceTime, What’s App, etc. Ca să nu mai zic de existența unei mari familii de studenți români, care în străinătate se adună sub emblema LSRS (Liga Studenților Români din Străinătate). Dacă mergi la studii în afară, ia din timp legătura cu LSRS și vorbește cu absolvenții LSRS care au terminat la aceeași universitate. 11. M-aţi îndemna să studiez în afară? Da, îndemn tinerii să studieze în general, și cine poate îl îndemn să studieze și în străinătate. Este o experiență unică de viață care creează o altfel de înțelegere a lumii. Este o experiență care creează mai multe prietenii și șanse și mai puține prejudecăți. 12. Cum pot aplica pentru o facultate în Anglia ? Urmând pașii necesari ceruți de către fiecare universitate în parte. a. Hotărăște-te ce vrei să studiezi. b. Fă o lista cu cinci universități unde ai vrea să studiezi. c. Studiază oferta educatională a fiecărei universități.

430

Opt ani de studii și experințe profesionale

d. Creează o listă ierarhică cu universitățile selectate. e. Familiarizează-te cu procesul de admitere (youtube, site-ul universității, întreabă absolvenții) f. Întocmeşte cele cinci dosare din timp și asigură-te că sunt complete și că sunt verificate de mai multe persoane. g. Trimite dosarele la timp. h. Pregătește-te pentru interviuri. i. Acceptă cea mai bună ofertă primită. j. Succes la studii în străinătate.

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

431

ÎNDEMN Adrian DIMITRIU Dragi elevi, Am terminat Liceul „Petru Rareş” din Piatra-Neamț. Când eram de vârsta voastră nu prea mă interesa cine a fost acest Petru Rareş. Mai târziu, aveam să mă ruşinez de faptul câ am aflat de la un francez că „Domnul Petru Rareș” a fost ctitorul Mănăstirii Zograful din Sfântul Munte Athos, iar mulți domnitori români precum Ștefan cel Mare au susținut material multe mănăstiri din Muntele Athos. Apoi, m-am apucat de citit şi am aflat lucruri minunate despre domnitorii ţării, despre locurile şi oamenii din România. Vă îndemn, aşadar, să vă cunoaşteţi locurile, numele oamenilor deosebiţi din comunitatea voastră şi să ajungeţi - ca şi mine - să fiţi mândri că v-aţi născut în aşa o ţară frumoasă şi cu oameni vrednici. Nu deveniţi sclavii emisiunilor de tv care, acum mai mult decât oricând, funcţionează pe criterii strict comerciale! Citiţi cărţi, citiţi în biblioteci, şi formaţi-vă propriul vostru punct de vedere, propriile voastre gânduri, propriile vise! Ce ar fi mai util să povestesc? Despre experienţa mea profesională din ţară şi din multe alte ţări ale lumii? Ar fi interesant, dar şi copleşitor; vă scutesc de aşa ceva, dar vă pot spune că, în multe țări din Europa am întâlnit români cărora le e rușine că sunt români; un om dezinformat este manipulat cel mai ușor. De asta vă îndemn să vă informaţi din surse credibile! Am fost întrebat unde mi-a plăcut cel mai mult prin lume. M-am gândit și răspunsul este că țară mai frumoasă ca România, nu am mai vazut. Vă îndemn să nu renunțati la tradițiile noastre, trebuie să dăm valoare omului din noi mai presus de orice! Cei care au terenuri, grădini să nu le vândă niciodată. Nu deveniti sclavii supermarketurilor și ai băncilor. Veţi spune: „Am apartament cu credit de la bancă”. Da tinere, dar apartamentul nu e al tău până nu ai achitat ultima rată. De ce sclavul supermarketului? Pentru că fără bani nu poți cumpăra nimic! Bătaia care se va da în viitor este pentru mâncare şi apă. Marea China. Un exemplu concret. Populația ţării este mult prea mare raportat la câtă mâncare se poate produce intern în China. In provinciile Tibet, Mongolia interioară, Qinghai, Xinjiang – situate în partea de vest și nord vest a Chinei, care au o populație de 50 milioane oameni în total, și ocupă 50% din suprafața Chinei nu crește nimica. Vegetația este semi aridă, aridă, deșertică, platou la 3500m - nu crește nimic. Toată lumea e mirată de avântul economic din China – dar China este ţara în care se munceşte din conştiinta şi cu tragere de inimă; vă îndemn, aşadar să puneţi suflet în tot ceea ce faceţi şi să vă luptaţi să obţineţi tot ce e mai bun din voi! Eu mă întreb, dacă vă dau 1 camion plin de euro, și nu ai mâncare iar apa e poluată toată, ce poți face cu banii? La fel și în Coreea de Sud. O țară cu 50 milioane de oameni, care are ca suprafață 40% din suprafața României, au luat teren în Madagascar în arendă să cultive acolo orezul. Uitaţi-vă pe hartă să vedeți despre ce povestesc. Noi în România putem produce mâncare pentru o populație de 80 milioane de oameni. Sfatul meu personal este să vă gândiți foarte clar, să aveți o meserie clară după ce terminați liceul: doctor, inginer, constructor. În nici un caz calificări abstracte precum marketing, economist, etc. Vă sfătuiesc să aveţi încredere în forţele voastre şi să vă înarmaţi cu informaţii care să vă

Îndemn 432

facă mai puternici! Să fiţi proprii voştri stăpâni şi singurii beneficiari ai muncii voastre! Să vă spun ceva despre Polonia România e mult peste Polonia ca frumusețe. Polonezii sunt – să spun aşa - ruși cu glazură de nemți. Slavi la bază. Partea de est a Poloniei a fost încorporată Imperiului Ţarist din 1735 până în 1918. Interesant e dinamica societății și cum trăiesc oamenii acolo. Cu 200 de zloţi (un leu=un zlot) poţi face mult mai multe lucruri decât cu 200 lei, în România. Zona Silezei este fosta zonă minieră, blocuri care arată ca nişte ghetouri pe zeci de kilometri. Sunt linii de tramvaie care conectează oraşele şi poţi merge 60 km cu tramvaiul între oraşe. Nici în Valea Jiului de la noi nu întâlneşti sentimentul acela de cimitir viu, pe care îl întâlneşti acolo. Din punctul meu de vedere nu are nimic interesant ca ţară. Polonia are, însă, o clasă medie mult mai puternică, comparativ cu Romînia. Salariul mediu în Polonia e de 2500 lei. Societatea nu e aşa polarizată la ca noi. Acolo nu există oameni care câştiga 1000 – 1500 ron (zloţi pe lună) - media este de 2000/2500 de zloţi pe lună. Şi repet, cu 2000 de zloți cumperi mai multe produse decât în România. Ce ştiţi despre Italia, Spania care sunt încadrate la nivel de junk la nivelul economie Globale? Spaniolii pleacă în masă să lucreze în Asia. Şi Franța are problemele ei. Această lume a globalizării a adus cu sine probleme care nu au fost prevăzute şi care îşi găsesc cu greu rezolvare. De Crăciun și Anul Nou, în 2015-2016 am mai făcut o incursiune în Statele Unite. De la Est la Vest – Chicago - Salt Lake City – San Francisco. 4000 km cu trenul. Apoi San Francisco, Los Angeles – am văzut homeleșii (oamenii străzii) care erau peste tot, inclusiv în fața gării din Los Angeles. De la Los Angeles până la New Orleans și apoi spre Florida. În total 4500 de km. E interesant să-i auzi pe toți cum povestesc cât de bine e acolo și ce viață duc ei în State, români de ai noștri ori alţii care s-au dus în Canada. Daca emigrezi ca doctor în aceste tări, nu îţi va fi permis să lucrezi în sistemul lor. Trebuie să te certifici din nou. În Canada dacă nu intri în colegiul doctorilor, o să ajungi să pui pastile pe raft. E un sistem castar în aceste ţări. Deja Vancouverul, Toronto e plin de asiatici. Eram în Vancouver în 2011, de Crăciun, în metrou și mă întrebam dacă sunt încă în Hong Kong sau parcă ajunsesem în Canada, nu? Eram singurul alb în vagonul de tre! Între asiatici. Să nu vă impresioneze acești români care acum nu mai pot de mândri ce sunt, că ei sunt americani, și la ei la SUA, totul e ca în rai ! Lucrurile nu stau chiar aşa cum spun ei! Mâncarea de calitate nu este accesibilă omului de rând. Să nu vă faceţi iluzia că vă veţi îmbogăţi dacă veţi emigra acolo. În SUA nu există noţiunea de transport public. Acolo în 99% din cazuri fără maşină privată eşti mort. Distanţele sunt colosale între orice. Doar în marile oraşe există ceva mijloace de transport în comun. Căile ferate există. Dacă până în 1945 puteai călători cu trenul oriunde în SUA, acum mai poţi ajunge cu trenul doar în 20% din SUA. Căile ferate au rămas, doar că sunt folosite pentru transportul de marfă! Ce sunt banii? Pentru mulţi banii deja reprezintă viaţa lor! Vor maşini şi case cu 20 de camere. Banul nu este altceva decât un mijloc, un vehicul care îţi permite să dispui de mai multe resurse, servicii oferite de altcineva. Este un fel de înţelegere, cam cât vrei tu pentru bunul, serviciul respectiv. Spre exemplu pe unde am fost mă târguiam peste tot, în toate pieţele să văd care e preţul minim. Nu mă interesa să cumpăr ceva ieftin. Nu ăsta era scopul. Scopul era să văd cât valora, conform percepţiei lor, bunul acela. Spre exemplu m-am târguit în Rangoon (Burma) cu o doamnă care vindea nişte sacoşe de rafie pe stradă şi am vrut să văd care este preţul minim pentru care ea este dispusă să vândă acel produs. Preţul pentru care ea a fost bucuroasă că a

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

433

vândut sacoşa a fost acela la care a făcut un profit. Modelul actual folosit de supermarketuri este că ei dictează preţurile la producători. Adică dacă tu produci suc de mere şi la supermarket se vinde cu 10 lei, tu mai mult de 4 lei nu vezi din banii aceia. Afacerile de familie, micile magazine care au existat de ani de zile, toţi se bucură să cumpere mai ieftin de la supermarket, dar este un preţ pe care îl plătesc toţi! Adică mulţi au rămas şomeri deoarece toată lumea cumpăra ieftin de la supermarket!

434

Viii. Populus lyceum

VIII. POPULUS LYCEUM

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

435

ABC - UL ELEVULUI DE LICEU Secretar şef Carmen LUNGU De-a lungul anilor, de pe postul de secretar am intrat în contact cu mulţi elevi şi cu nevoile acestora. De aceea am să încerc să redau în ceea ce urmează o mare parte din actele şi situaţiile în care elevii au apelat la serviciile compartimentului secretariat. Începem cu admiterea la liceu, unde pentru înscrierea în clasa a IX-a pe lângă dosarul eliberat de unitatea şcolară de provenienţă mai sunt necesare: copie după cartea de identitate (dacă există), copie legalizată a certificatului de naştere şi mai nou solicităm şi cartea de identitate a măcar unuia dintre părinţi, având în vedere ca fiecare elev va fi introdus în baza de date a programului informaţional SIIÎR (Sistemului Informatic Integrat Al Învățământului Din România). Trebuie avut în vedere că înscrierea se face în perioada stabilită în Calendarul admiterii la liceu altfel elevii îşi pierd statutul de elev conform articolului din Metodologie care precizează: „Candidaţii care, în perioada menţionată la alin. (1), nu îşi depun dosarele de înscriere, se consideră retraşi, iar locurile corespunzătoare sunt declarate neocupate şi vor fi utilizate pentru rezolvarea cazurilor speciale de către comisia judeţeană/a municipiului Bucureşti de admitere. Aceşti candidaţi vor fi repartizaţi de comisia de admitere judeţeană/a municipiului Bucureşti, pe locurile rămase libere, după rezolvarea cazurilor speciale”. Pentru elevii care au completat greşit fişele de înscriere iar media de admitere le permite, se pot transfera de la o clasă la alta sau de la un liceu la altul, tot în perioada prevăzută în calendarul de admitere, dar cu acordul Inspectoratului Şcolar Judeţean Neamţ, unde părinţii vor depune o cerere tip. Calitatea de beneficiar primar al educației se exercită prin frecventarea cursurilor și prin participarea la activitățile existente în programul fiecărei unități de învățământ. Din păcate foarte mulţi elevi doresc transferul de la un profil la altul chiar după un semestru de clasa a IX a, dar trebuie avut în vedere următoarele aspecte conform ROFUIP nr. 5. 155 din 15 decembrie 2014 (REGULAMENTUL DE ORGANIZARE ȘI FUNCŢIONARE A UNITĂȚILOR DE ÎNVĂȚĂMÂNT PREUNIVERSITAR): Art. 223 – Elevii din învățământul liceal, din învățământul profesional și din învățământul postliceal se pot transfera, păstrând forma de învățământ, cu respectarea următoarelor condiții: a. în cadrul învățământului liceal, elevii din clasa a IX-a se pot transfera numai după primul semestru, dacă media lor de admitere este cel puțin egală cu media ultimului admis la specializarea la care se solicită transferul; în situații medicale deosebite, elevii din clasa a IX-a a învățământului liceal pot fi transferați și în cursul primului semestru sau înainte de începerea acestuia, pe baza avizului comisiei medicale județene/a municipiului București, cu respectarea condiției de medie, menționate anterior; b. în cadrul învățământului liceal, elevii din clasele X – XII/XIII se pot transfera, de regulă, dacă media lor din ultimul an este cel puțin egală cu media ultimului promovat din clasa la care se solicită transferul; excepțiile de la această prevedere se aprobă de către consiliul de administrație; Art. 225 – (1) Transferurile în care se păstrează forma de învățământ se efectuează, de regulă, în perioada intersemestrială sau a vacanței de vară. În ceea ce priveşte motivarea absenţelor elevii şi părinţii trebuie sa cunoască prevederile aceluiaşi ROFUIP nr. 5. 155 din 15 decembrie 2014, care precizează: Art. 113 – (1) Prezența beneficiarilor primari ai educației la fiecare oră de curs se verifică

436

Abc - ul elevului de liceu

de către cadrul didactic, care consemnează în catalog, în mod obligatoriu, fiecare absență. (2) Motivarea absențelor se face de către învățătorul/institutorul/profesorul pentru învățământul primar/profesorul diriginte în ziua prezentării actelor justificative. (3) În cazul elevilor minori, părinții, tutorii sau susținătorii legali au obligația de a prezenta personal învățătorului/institutorului/profesorului pentru învățământul primar/profesorului diriginte actele justificative pentru absențele copilului său. (4) Actele pe baza cărora se face motivarea absențelor sunt: adeverință eliberată de medicul cabinetului școlar, de medicul de familie sau medicul de specialitate, adeverință sau certificat medical eliberat de unitatea sanitară în cazul în care elevul a fost internat, cererea scrisă a părintelui, tutorului sau susținătorului legal al elevului, adresată învățătorului/institutorului/ profesorului pentru învățământul primar/profesorului diriginte al clasei. Numărul absențelor care pot fi motivate, fără documente medicale, doar pe baza cererilor părinților, tutorilor sau susținătorilor legali, nu poate depăși 3 zile pe semestru, iar cererile respective trebuie avizate de către directorul unității de învățământ. Toate adeverințele medicale trebuie să aibă viza cabinetului, care are în evidență fișele medicale/carnetele de sănătate ale elevilor. (5) Actele pe baza cărora se face motivarea absențelor vor fi prezentate în termen de maximum șapte zile de la reluarea activității elevului și vor fi păstrate de către învățătorul/institutorul/ profesorul pentru învățământul primar/profesorul diriginte, pe tot parcursul anului școlar. (6) Nerespectarea termenului prevăzut la alin. (5) atrage, de regulă, declararea absențelor ca nemotivate. Elevii din vremurile noi ai democraţiei au foarte multe pretenţii de la tot cei care îi înconjoară, însă nu trebuie să uite că au şi ei obligaţii şi reguli care sunt precizate tot în ROFUIP şi care precizează: Art. 138 – (1) Beneficiarii primari ai educației trebuie să aibă un comportament civilizat și o ținută decentă, atât în unitatea de învățământ, cât și în afara ei. (2) Beneficiarii primari ai educației, în funcție de nivelul de înțelegere și de particularitățile de vârstă și individuale ale acestora, vor fi stimulați să cunoască și încurajați să respecte: a) prezentul Regulament și Regulamentul de organizare și funcționare a unității de învățământ; b) regulile de circulație; c) normele de securitate și sănătate în muncă; d) normele de prevenire și de stingere a incendiilor; e) normele de protecție civilă; f) normele de protecție a mediului. Art. 139 – Este interzis elevilor și tinerilor din sistemul de învățământ preuniversitar: a) să distrugă documentele școlare, precum cataloage, carnete de elev, foi matricole, documente din portofoliul educațional etc.; b) să deterioreze bunurile din patrimoniul unității de învățământ (materiale didactice și mijloace de învățământ, cărți de la biblioteca școlii, mobilier școlar, mobilier sanitar, spații de învățământ etc.); c) să aducă și să difuzeze în unitatea de învățământ materiale care, prin conținutul lor, atentează la independența, suveranitatea și integritatea națională a țării, care cultivă violența și intoleranța; d) să organizeze și să participe la acțiuni de protest, care afectează desfășurarea activității de învățământ sau care afectează participarea la programul școlar; e) să blocheze căile de acces în spațiile de învățământ; f) să dețină, să consume sau să comercializeze, în perimetrul unității de învățământ și în afara

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

437

acestuia, droguri, substanțe etnobotanice, băuturi alcoolice, țigări și să participe la jocuri de noroc; g) să introducă și/sau să facă uz în perimetrul unității de învățământ de orice tipuri de arme sau de alte produse pirotehnice, cum ar fi muniție, petarde, pocnitori, brichete etc., precum și spray-uri lacrimogene, paralizante sau altele asemenea care, prin acțiunea lor, pot afecta integritatea fizică și psihică a beneficiarilor direcți ai educației și a personalului unității de învățământ; h) să posede și/sau să difuzeze materiale care au un caracter obscen sau pornografic; i) să utilizeze telefoanele mobile în timpul orelor de curs, al examenelor și al concursurilor; prin excepție de la această prevedere, este permisă utilizarea telefoanelor mobile în timpul orelor de curs, doar cu acordul cadrului didactic, în situații de urgență sau dacă utilizarea lor poate contribui la optimizarea procesului instructiv-educativ; j) să înregistreze activitatea didactică; prin excepție de la această prevedere, este permisă înregistrarea, doar cu acordul cadrului didactic, în cazul în care această activitate poate contribui la optimizarea procesului instructiv-educativ; k) să lanseze anunțuri false cu privire la amplasarea unor materiale explozibile în perimetrul unității de învățământ; l) să aibă comportamente jignitoare, de intimidare, discriminare și atitudini ostentative și provocatoare; m) să aducă jigniri și să manifeste agresivitate în limbaj și în comportament față de colegi și față de personalul unității de învățământ sau să lezeze în orice mod imaginea publică a acestora; n) să provoace, să instige și să participe la acte de violență în unitate și în afara ei; o) să părăsească incinta unității de învățământ în timpul pauzelor sau după începerea cursurilor, fără avizul profesorului de serviciu sau al învățătorului/institutorului/profesorului pentru învățământul primar/ profesorului diriginte; p) să aibă o atitudine care constituie o amenințare la adresa siguranței celorlalți elevi și/sau a personalului unității de învățământ. Art. 140 – (1) Elevii au obligația să poarte asupra lor carnetul de elev, să-l prezinte cadrelor didactice pentru consemnarea notelor, precum și părinților, tutorilor sau susținătorilor legali, pentru informare în legătură cu situația lor școlară. Există şi cazuri când elevii greşesc şi sunt traşi la răspundere, de aceea părinţii şi elevii trebuie să ştie prevederile din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar care precizează: Art. 147 – (1) Elevii din sistemul de învățământ de stat, particular și confesional autorizat/ acreditat, care săvârșesc fapte prin care se încalcă dispozițiile legale în vigoare, inclusiv regulamentele școlare, vor fi sancționați în funcție de gravitatea acestora. (2) Sancțiunile care se pot aplica sunt următoarele: a) observația; b) avertismentul; c) mustrarea scrisă; d) retragerea temporară sau definitivă a bursei de merit/banilor de liceu/bursei profesionale; e) eliminarea de la cursuri pe o perioadă de 3 – 5 zile; f) mutarea disciplinară la o clasă paralelă, din aceeași unitate de învățământ sau la o altă unitate de învățământ; g) preavizul de exmatriculare; h) exmatricularea. (3) Cu excepția observației și a avertismentului, toate sancțiunile aplicate elevilor sunt comunicate, în scris, părinților, tutorilor sau susținătorilor legali și elevului major.

438

Abc - ul elevului de liceu

Art. 152 – (1) Eliminarea de la cursuri pe o perioadă de 3 – 5 zile constă în înlocuirea activității obișnuite a elevului, pentru perioada aplicării sancțiunii, cu un alt tip de activitate desfășurată, de regulă, în cadrul unității de învățământ, în sala de lectură, în biblioteca școlii etc. Activitatea pe care o desfășoară elevul este stabilită de către director, la propunerea consiliului clasei și se realizează în conformitate cu prevederile prezentului Regulament și ale Regulamentului de organizare și funcționare a unității de învățământ. Sancțiunea este însoțită de obligația desfășurării de activități în folosul comunității școlare. Activitățile desfășurate trebuie să fie adecvate vârstei și să nu pună în pericol sănătatea și integritatea fizică și psihică a elevului sancționat. (2) Dacă elevul refuză să participe la aceste activități, absențele sunt considerate nemotivate și se consemnează în catalogul clasei. (3) Sancțiunea se consemnează în catalogul clasei, precizându-se numărul și data documentului, precum și în raportul consiliului clasei la sfârșitul semestrului. (5) Sancțiunea este însoțită de scăderea notei la purtare, aprobată de consiliul profesoral al unității de învățământ la care finalizează cursurile semestrului din anul școlar respectiv. Art. 153 – (1) Mutarea disciplinară la o clasă paralelă, în aceeași unitate de învățământ sau la o altă unitate de învățământ, se propune de către consiliul clasei, se aprobă de către consiliul profesoral și se aplică prin înmânarea, în scris și sub semnătură, a comunicării privind sancțiunea, de către învățător/institutor/profesorul pentru învățământul primar/profesorul diriginte/director părintelui, tutorelui sau susținătorului legal al elevului minor sau elevului, dacă acesta a împlinit 18 ani. (2) Sancțiunea se consemnează în catalogul clasei și în registrul matricol. (3) Sancțiunea este însoțită de scăderea notei la purtare, aprobată de consiliul profesoral al unității de învățământ la care finalizează cursurile semestrului din anul școlar respectiv. Art. 154 – (1) Preavizul de exmatriculare se întocmește de către profesorul diriginte, pentru elevii care absentează nejustificat 20 de ore la diferite discipline de studiu sau 15% din totalul orelor de la o singură disciplină/modul, cumulate pe un an școlar, se semnează de către acesta și de director și se înmânează sub semnătură părintelui, tutorelui sau susținătorului legal al elevului minor sau elevului, dacă acesta a împlinit 18 ani. În instituţiile de învăţământ liceal elevii pot beneficia de burse din care precizăm: Art. 124 – (1) Beneficiarii primari ai educației din învățământul de stat au dreptul la școlarizare gratuită. Pentru anumite activități stabilite în funcție de niveluri, cicluri și programe de studii se pot percepe taxe, în condițiile prevăzute de lege. (2) În condițiile prevăzute de lege, elevii de la cursurile cu frecvență din învățământul preuniversitar de stat pot beneficia de diferite tipuri de burse: de performanță, de merit, de studiu și de ajutor social, bursa „Bani de liceu”, bursa profesională. (3) Criteriile generale de acordare a burselor se aprobă prin ordin al ministrului educației naționale. Elevii beneficiază şi de decontarea transportului la şi de la unitatea şcolară: Art. 128 – (1) Elevii din învățământul obligatoriu, profesional și liceal de stat, particular autorizat/acreditat beneficiază, pe tot parcursul anului calendaristic, de tarif redus cu 50% pentru transportul local în comun, de suprafață, naval și subteran, precum și pentru transportul intern auto, feroviar și naval. (2) Elevii orfani, elevii cu cerințe educaționale speciale, precum și cei pentru care s-a stabilit o măsură de protecție specială, în condițiile legii, sau tutela beneficiază de gratuitate pentru toate categoriile de transport menționate la alin. (1) pe tot parcursul anului calendaristic. (3) Ministerul Educației Naționale, prin unitățile de învățământ, decontează elevilor care nu pot fi școlarizați în localitatea de domiciliu, cheltuielile de transport, pe bază de abonament,

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

439

în limita a 50 km, în conformitate cu prevederile legale. (4) De aceeași facilitate menționată la alin. (3) beneficiază și elevii care locuiesc la internat sau în gazdă, cărora li se asigură decontarea sumei ce reprezintă contravaloarea a opt călătorii dus-întors pe semestru. În ceea ce priveşte situaţia şcolară, în cazul în care se rămâne repetent, există opţiunea: Art. 203 – (1) Elevii declarați repetenți se pot înscrie în anul școlar următor în clasa pe care o repetă, la aceeași unitate de învățământ, inclusiv cu depășirea numărului maxim de elevi la clasă prevăzut de lege, sau se pot transfera la altă unitate de învățământ. (2) Pentru elevii din învățământul secundar superior și din învățământul postliceal declarați repetenți la sfârșitul primului an de studii, reînscrierea se poate face și peste cifra de școlarizare aprobată. (3) În ciclul superior al liceului și în învățământul postliceal cu frecvență, elevii se pot afla în situația de repetenție de cel mult două ori. Anul de studiu se poate repeta o singură dată. (4) Continuarea studiilor de către elevii din ciclul superior al liceului sau din învățământul postliceal care repetă a doua oară un an școlar sau care se află în stare de repetenție pentru a treia oară se poate realiza în învățământul cu frecvență redusă. În situația în care elevii din învățământul secundar superior nu au împlinit 18 ani rămân în învățământul cu frecvență zi/seral. Fiind părinţi la rândul nostru, compartimentul secretariat este şi a fost mereu alături de elevii liceului nu doar pentru probleme profesionale, aceştia pot apela pentru orice problemă şi veni cu orice solicitare iar noi în măsura în care este posibil o rezolvăm. Singura noastră dorinţă şi rugăminte pentru elevii liceului nostru este să nu uite că existăm şi în afara programului de lucru iar când ne intersectăm pe stradă sau chiar în faţa liceului să ne acorde minimul de respect măcar pentru vârsta care ne desparte şi să salute. Cred că cei şapte ani de acasă nu se şterg când devii licean şi ţi se pare că eşti mai presus de toţi cei din jurul tău. Nu facem parte din găşti, dar dacă vor, ne constituim în gaşca celor care luptă pentru păstrarea bunului simţ şi a frumosului din gesturi simple, a bunătăţii sufleteşti care a fost înlocuită cu sălbăticia cuvântului aruncat la întâmplare şi prost înţeles din care se iscă tot ce înseamnă violenţă.

Absolvenţi 440

ABSOLVENŢI Anul şcolar 2015-2016 Secretar şef Carmen LUNGU Clasa a IX –a A Profilul: Matematică - informatică Diriginte: Prof. Dumitraşcu Roxana 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29.

Acăei D.R. Melania Andreea Ailenei R. Ioana Botezatu V. Geanina Maria Burghelea G.C. Răzvan Antoniu Butunoi I. Silviu Chira N.F. Lăcrămioara Larisa Chirilă C. Denisa Teodora Ciubotaru I. Ilie Paraschiv Ciucănel R.F. Florin Alexandru Cojocariu C. Alin George Dascălu D. Rebeca Ştefania Dascălu V. Anamaria Gabriela Fîrţală-Cioncuţ D. Bogdan Gliga I. Vlad Alexandru Grama M. Maria Roberta Hoșteanu I. Ionuț Ovidiu Moldovan Oc. Viorica Elena Morariu V. Mihaela Mădălina Nazaret C. Andrei Alexandru Pașcu M. Antonia Gabriela Pop C. Simona Bianca Rujan C. Sergiu Andrei Ruscanu S. Diana Scutariu V. Sergiu Constantin Tătaru M. Ioan Titieanu I. Maria Diana Toplicean N. Elena Medeea Țepeș-Bobescu G. Gheorghe Justin Voaideş I. Andrei

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a IX –a B Profilul: Ştiinţe ale naturii Diriginte: Prof. Şerban Mariana 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29 30

Argintaru B. Mădălina Cătălina Babătă S. Anamaria Baciu S. Sorina Violeta Bîrsan C. Constantin Paul Bolog A. Adina Bolog A. Adrian Cardaş N. Ramona Elena Cădere I. Ionuț Cîmpeanu N. Patricia Anişoara Dandu V. Larisa Andreea Dandu V. Marius Viorel Dascălu S. Daiana Eugenia Gheţ I. Andreea Florentina Hurja C. Cosmina Alexandra Iancu I. Cătălina Maria Macovei N. Ioan Valentin Măriei V. Maria Letiţia Moldovan G. Ana Maria Neagu G. Dumitrel Claudiu Panţir G. Adela Ionela Păduraru C. Anamaria Radu J. Adina Nicoleta Roșu L. Adina Mirabela Siriţeanu I. Bianca Stoica V. Brîndușa Melania Strîmbu F. Ionela Florentina Tarnoveţchi M. Marius Constantin Toplician N. Ionica Lavinia Ungureanu J. Jeni Maria Viteazu J. Georgiana Elena

441

Absolvenţi 442

Clasa a IX –a C Profilul: Protecţia mediului Diriginte: Prof. Cenuşă Diana 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Anghel A. Alice Magdalena Apetrei I. Petru Artenie V. Mircea Damian Bîrdîzău N. Adela Blaga-Şutu V. Teodora Boldijar G. Andrei Robert Buftea I. Larisa Andreea Buga V. Vasilică Ștefănel Caia N. Ştefania Elena Cădere S. Maria - Elisabeta Chirvas V. Cristian Cîmpean G. Delia Cristina Cojocaru G. Dimitrie David Dandu V. George Alexandru Dascălu D. Bogdan Gârbuleți I. Neculai Gărbuleţ M. Cosmin Vlăduţ Gaşpăr V. Ionela Andreea Gicovanu V. Ioan Daniel Lalău V. Valentin Andrei Lungu S. Marius Constantin Macovei M. Toader Manolescu T. Nicoleta Menyhart A. Iulian Adrian Moldovan M. Marian - Şerban Oniga N. Răzvan Constantin Răileanu V. Mihai Adrian Suciu G. Ionuţ Tudor Vamanu F. Octavian Ștefan Vivirschi C. Vlad Cătălin Zaiţ I. Ramona Gabriela

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a IX –a D Profilul: Ştiinţe sociale Diriginte: Prof. Hrap Suzana 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Andriescu V.D. Irina Berea S.C. Nicoleta Diana Blagoci V. Cosmin Andrei Bocăneț N. Ioan Budu M. Victoria Burghelea I.D. Elena Daniela Caia G. Teoctist Pantelimon Chindea G. Georgiana Nicoleta Clampa S. Alexandra Paula Comanac I. Diana Costin S. Anamaria De Haan A. Brenda Duhalm V. Arsenia Dumitru Elena Iftime M. Nisa Elena Ilaș C. Dragoș Constantin Leonte-Marin M. Laurențiu Ionuț Macovei M. Roxana Iustina Munteanu D. Oana Larisa Oprea T. Marian Păruș I. Anamaria Piţă A.C. Daniel Nicolae Radu I. Andreea Alina Ramașcanu V.D. Alexandru Ștefan Roșu S. George Nicolae Rusu V. Valentin Cătălin Rusu-Curcă D. Andrei Daniel Strîmbu N. Liliana Gabriela Tărniceru G.R. Simona Maria Țăpuc E. Laurențiu Iulian Zamferoiu V.T. Taşa Dumitrina

443

Absolvenţi 444

Clasa a IX –a E Profilul: Economic Diriginte: Prof. Rugină Delia 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Baciu V. Irina Sînziana Barb G. Alex Ionuţ Barb-Ciorbea D. Dorin Alexandru Barbu G. Ştefan Dragomir M. Viorica Erema T. Teodora Feştilă N. Ionuţ Narcis Floroaia N. Simona Elena Găină N. Loredana Ioana Ghenci I. Andreea Iuliana Ichim M. Pavel Ilie S. Ștefan Moldovan I. Marius Ionuţ Munteanu I.C. Ciprian Natea C.M. Ştefan Negară V. Gheorghe Cătălin Oniga C. Ioana Elena Oniga G. Ioan Gabriel Oniga N. Ionuţ Alexandru Oprea G. Nicolae Leonardo Paleu I. Constantin Valentin Panţir A. Dana Andreea Panu I. Andrei Marian Pintilie R. Vasile Codrin Roşca B.M. Benone Ionuţ Stepaniuc S. Octavian (M) Stoian C. Bianca Elena Topliceanu V.C. Mădălina Elena Turnea S. Oana Simona Voaideş V. Alin Constantin Volintiru P.N. Andreea Maria

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a IX –a F Profilul: Protecţia mediului Diriginte: Prof. Fodor Elena 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Aberci-Ciută C. Ana Maria Arotăriţei C. Constantin Bogdan Asztalos P.A. Eduard Alexandru Brocia M. Gabriel Butunoi M. Gabriela Caia D.E. Cristina Caia N. Ştefan Constantin Catrinoi – Şfarghi N. Gabriel Conuț I. Andreea Ștefana Dandu N. Andreea Nicoleta Dandu N. Delia Elena Gotu V. Tiberiu Ionaşcu N. Nicuşor Cosmin Miron M. Daniel Mihăiță Miron P.M. Petronela Veronica Panţir V. Ionuţ Viorel Petrescu G. Ioan Pîntea C.P. Alexandra Magdalena Pîntea I. Constantin Manole Pîntea N. Viorel Pruşu V. Sorin Valentin Radu V. Iuliana Roxana Rădeț R. Tiberius Gabriel Stavrii I. Gheorghe Iosif Timofte N. Ionela Turnea I. Iulian Ţăpuc D.V. Dan - Valentin Ţepeş D. Nicoleta Ancuţa Ursu F. Iustina Vieru-Murariu I. Ștefan Ioan Zaiţ I. Marius Valentin

445

Absolvenţi 446

Clasa a X –a A Profilul: Matematica-Informatica Diriginte: Prof. Huţanu Florin 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.

Apopei C. Xenia Bistriceanu C. Anastasia Bostan G.D. Andrei-Daniel Cârlig A. Mădălina Cioancă M. Irina - Maria Ciucanu I. Alexandra-Maria Ciorbea J. Mădălina - Elena Ciucanu P. Octavian-Gabriel Constantinescu D. Teodor Cucoş D. Laurian-Dumitru Dandu A. Adriana-Mihaela Dandu A. Manuela-Gabriela Filip G.C. Gabriela-Antonia Floș P. Andrei Flueraș D. Patricia Flueraș D. Petronela Furtună I.G. Maria-Mihaela Găină M. Mădălina-Elena Gheorghiu M.P. Dragoș - Constantin Handaric G. N. Cosmin Leonte D. Cosmin-Andrei Leţ C. Cristina - Elena Moţco M.I. Elena-Lidia Munteanu G. Mihai Oniga S.S. Marina-Sorina Oniga M. Maria-Emanuela

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a X –a B Profilul: Ştiinţe ale naturii Diriginte: Prof. Apetroei Mihaela 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

Anghelina A O. Alin - Andrei Babătă I. Ștefania Bucur Ș. Ștefan-Andrei Bucur I. Ionel-Ștefan Caia G. Răzvan-George Chirilă C. Măriuța-Loredana Chişor N. Cristina-Georgiana Colcer V. Maria-Mădălina Crețu V. Simion Drîstaru V. Alexandra - Elena Fîrţală-Cioncuţ A. Alexandra-Maria Gârbuleți I. Iuliana Gîrbuleț S. Ionela Grasu C. Romina Hâncotă C.S. Corina-Iulia Matasă N. Teodor - Andrei Radu N. Andreia-Iustina Soponar I. Elena-Ionela Suciu E. Iosif-Daniel Suciu I. Ionela-Mihaela Toplicean T. Iulian - Mădălin Țifrea N. Adelin-Nicușor Ungureanu G.D. Maria-Diana Varga I. Daniela-Bianca Vieru L. Lucian-Ioan Voaideș G. Felicia-Georgiana Zamferoiu V.T. Miruna-Hristia

447

Absolvenţi 448

Clasa a X –a C Profilul: Resurse naturale Diriginte: Prof. Scurtu Mihaela 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32.

Aanei Ioan Alexandru Codrina Elena Barb I. Ionuț-Gabriel Blaga A. Claudia-Andreea Boieri V. Vasile Vlad Ciobanu P. Paul-Sebastian Ciucanu T. Laura - Elena Colcer C.F. Marian Ferencz G. Petru Gherasim V. Mihai-Viorel Ioniţă A.C. Afin – Gabriel Leonte C. Alexandra-Magdalena Loghin D. Robert - Daniel Lungu I. Maria-Mădălina Matei I. Mădălina - Maria Mislea D.I. Mădălina Georgiana Paleu Constantin - Ioan Pașcău I. Georgiana Pașcu-Vieru O. Larisa-Maria Panțîr N. Florina-Alina Roșu M. Gabriel-Laurențiu Sandu G. Andreia - Simona Sava I. Carmen-Maria Scurtu A. Adrian-Iulian Sinitean V. Crina – Georgiana Turnea V. Irina-Maria Ţăpuc P. Bogdan-Paul Țurcanu C. George-Andrei Ungureanu I. Robert - Ionuţ Ursu N. Paraschiva - Cristina Voaideş – Drugă E. Ionuţ - Bogdan Voaideş-Cojan N. Maria-Alexandra

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a X –a D Profilul: Ştiinţe sociale Diriginte: Prof. Sîrbu Xenia 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32. 33. 34. 35. 36. 37.

Ailenei N. Ionela-Antonia Apopei C. Anamaria Artenie V.V. Andrei-Vlad Bârgăoanu D. Maria-Diana Boatcă I. Ionuţ-Alexandru Boatcă N. Vasile-Dragoş Bontaș G. Diana - Georgiana Bostan G. Maria - Diana Bută D. Denis-Dumitrel Catrinoi-Zănoagă N. Adrian-Andrei Chindea I. Ana-Maria Ciobănoiu Ş. Bianca-Nicoleta Dolhescu V. Pavel-Robert Drăgoi G. Valentin-Mihai Geangalău C. Diana-Elena Gheț D. Elena-Claudia Gicovanu V. Vasile-Iulian Gîrbuleț S. Ionel Kalanyos A. Andreea Lazăr T. Diana - Angela Marin D. Marina Pancu -. Damian-Iulian (D.E.) Pleșca R.B. Teodora-Maria Postolachi V. Andreea-Mihaela Rîbu M. Elena Rotariu C.O. Oana-Cornelia Roșu A. Ana- Maria Roșu N. Felicia-Isidora Roşu C. Adelina – Ioana Sandu T. Alex-Sebastian Sălimon P. Andreea-Ecaterina Topliceanu V.C. Ana-Maria Turică C. Elena Izabela Țifrea N. Radu-Daniel Ungureanu -. Marius-Dumitrel Vlad V.M. Teodora-Maria Zănescu R. Alexandra

449

Absolvenţi 450

Clasa a X –a E Profilul: Economic Diriginte: Prof. Catrinoiu Constantin 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31. 32.

Barb N. Alexandra-Maria Brachilov V. Ionuț-Sebastian Caia D. Cătălin-Antonio Caia V. Florin-Ovidiu Cioancă N. Doru - Marian Ciorbea I. Loredana Constantinescu D. Dimitrie-Liviu Covasan N. Anca Curecheriu D. Constantin Dandu I. Mihaela Dandu S. Valentina-Loredana Dandu V. Cristina-Mădălina Doboş A. Ilie Epure M. Ioan-Marian Gherasim C.D. Amalia-Elena Lungu V. Andreea-Magdalena Micloș G. Simona-Ioana Mîrza M. Marina-Loredana Moldovan S. Alexandru-Teodor Paleu C. Adrian-Cătălin Paleu E. Adriana-Andreea Piţă A.C. Ioan Ropotoaia E I. Emilian-Iustin Roşu C. Mădălin – Constantin Strătilă C. Bianca-Elena Ştirbu N. Cristian-Iulian Țepeș T. David-Ioan Ţepeş-Bobu M. Dan Ţepeş-Ciucanu E. Mădălina-Alexandra Ungureanu C. Alexandra-Elena Voaideș N. Oana-Elena Zvancea G. Dorinel-Gabriel

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a X –a F Profilul: Fabricarea prod lemn Diriginte: Prof. Pamp Anamaria 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27.

Baciu E.O. Ioana Babătă Vasile - Andrei Buruiană L. Paul - Leonard Colcer C.F. Emilian Coptură A.A. Andreea-Georgiana Dandu I. Antonio-Nicolae Dandu N. Anamaria David P. Sabina Găină I. Nicolae-Ionel Gheț F. Nicoleta-Ioana Husaru Petrică - Robert Ivan S. Dragoş Isache D. Florin Moldovan B. Florin-Constantin Moldovan I. Daiana-Ionela Nica I. Andreea-Niculina Nistor V. George-Valentin Pancu D. Marian-Mircea Petcaru E. Manuela-Florentina Petcaru E. Maria-Mădălina Pop E. Ciprian-Constantin Scurtu N. Magdalena Soponari V. Ionuț Șfarghie V. Leonard-Constantin Vidrighin V.D.A. Ionela Voaideş I. Andrei-Alexandru Zargiu F. Daniela

451

Absolvenţi 452

Clasa a XI-a A Profilul: Matematică - informatică Prof. diriginte: Fîrţală Viorica 1. 2. 3. 4. 5. 6, 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.

Alexa D. Alexandra-Loredana Argintariu I. Monica-Graţiela Avram V. Vlad-Andrei Bărbieru E.G. Amalia-Iulia Bucur I. Ioan-Marian Ciobăniţa N.L. Maria-Roxana Diaconu A. Laura-Ioana Gavrilaş E.P. Florin Găină I. Dragoş-Iulian Gheorghiţă C. Maria Golăi G. Andreea Golăi G. Georgiana Hoşteanu D. Mihaela-Emilia Ilade M. Tudor-Florentin Miron I. Cătălin-Andrei Olariu I. Mădălina-Florentina Oniga C. Toader Paleu O. Raluca-Elena Popovici P. Petru-Casian Ropotoaia T. Iulian Sîrbu I. Daniel-Alexandru Suciu G. Andreea-Loredana Suciu S. Anişoara Trifan I. AnaMaria Ţurea L.Cosmin Ionuţ Ţuţuianu V. Andrei

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XI-a B Profilul: Resurse naturale Prof. diriginte: Cuciuc Antonela 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28.

Aniţei P. Petru-Valeriu Bîrsanu F. Florin-Valentin Boanţă-Crainic M. Andreea Bocăneţ N. Ana Budzynski A. Bianca-Andreea Butunoi I. Carmen-Diana Corduneanu I. Ioana-Maria Dandu I. Ionel Dandu M. Măriuţa Ferentz D. Gabriela Flueraş P. Cristian-Stelian Ionaşcu M.A. Maria-Ancuţa Lalău M. Elena-Petronela Năfărean I. Ionuţ-Andrei Pârâu D. Lorin-Mihnea Pop I. Ancuţa-Mihaela Popa C. Alexandru-Marian Popovici I. Ioan Radu A. Mădălina-Alexandra Radu I. Paul-Iulian Revorceag F. Anamaria Rusu C. Georgiana-Ştefania Sandu I. Marius Tatar T. Ionel-Adrian Ţepeş E.I. Crina-Maria Ţepeş-Nica G. George-Marius Ursu M. Ionel Zenoagă C. Luiza-Alexandra

453

Absolvenţi 454

Clasa a XI-a C Profilul: Resurse naturale Prof. diriginte: Botezatu Carmela 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.

Aconuţoaei P. Felicia Andraş I. E. Corina-Elena Baciu G. Ilie-Andrei Carabină S. Sebastian-Ion Constantinescu D. Bianca Coşerariu M. Andrei-Gabriel Găină N. Ionuţ-Marian Hoanăş I. Nicoleta Lalău I. Andreea Lipovanu T. Dragoş Gabriel Matei P. Pavel Adrian Moşu D. Ionuţ-Dumitru Muraru D.Elena Daniela Nica Ionuţ - Constantin Nistor I.Ioan-Bogdan Suciu I. Lucian-Ionuţ Suciu G.Andreea-Gabriela Tason C. Alina-Cristiana Topliceanu M. Magdalena Ţăbărnac A.B. Ştefan-Marian Ţăpuc P. Vlad - Mihai Ţăpuc E. Alex - Ştefănel Ţepeş N.Alexandra Maria Ungureanu M. Diana Elena

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XI-a D Profilul: Ştiinţe sociale Prof. diriginte: Ursuţ Magdalena 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30 31. 32. 33. 34. 35. 36.

Andriescu V.D. Sebastian Baltă I.Cristian Băeşu V. Elena Bîrsan G. Paul-Nicolae Bucur I. Nicuşor Cajvan C. Florin- Alin Catrinoi-Sfarghi M. Florin Chirilă M. Liliana Dandu S. Beniamin-Marian Dandu G. Andreea - Loredana Dobrin – Teodoriu V. Mihai – Ciprian Dospinescu L. Rareş Dandu G. Gabriel Fîrţală-Cioncuţ D. Andrei Florea V. Emanuel Florea E. Monica Ganţa I. Dumitrel Geană C.R. Ştefan-Teofan Grigoraş G. Anamaria Lungu G. Maria-Roxana Marcu C. Alex-Andrei Matei N.V. Andrei-Victor Oniga N. Elena - Nicoleta Panţîr E. Alina-Nicoleta Panţiru N. S. Geanina-Maria Pîntea S. Ramona-Monica Pop-Răzbuc I. Ioan-Mihai Radu I. Ioan-Casian Radu I. Roxana-Iuliana Scurtu V.Vlăduţ-Vasile Stasisin L. Tiberiu-Fabian Titeanu V.F. Dan-Antonio Ţaranu D.Alexandru-Daniel Ţepeş-Onea S. Sabina-Elena Ungureanu I. Andreea-Iuliana Vadana V. Diana-Elena

455

Absolvenţi 456

Clasa a XI-E Profilul: Economic Prof. diriginte: Balint Valeria 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30. 31.

Anei C.G. Ştefan Anei C.G. Ştefana BocanceaV. Andreea Butunoi V. Elena Cajvan G.R. Georgiana-Iuliana Chindea V. Teodora Mirela Ciobanu C. Andrei Ciolac I. Florin Teodor Cordel C. Mihai Dandu S.Alina Dandu V. Victor-Ioan Dandu T. George-Teo Epure M.Gabriela Fermuş V. Vasile-Cosmin Gîrbuleţ I. Marius Herlea R. Claudiu-Gabriel Juncu M.Diana-Georgiana Mârza V. Alina-Gabriela Molnar D.A. Ioana-Mădălina Molnar D.A. Andrei-Mihai Paleu P. Gabriela-Alexandra Pancu I. Paula-Larisa Petroaia L. Alin-Ciprian Pîntea N. Mihai-Alexandru Rădeţ D. Răzvan-Ionuţ Slabu I.M. Lorena-Steluţa Strungaru C. Elena Ţepeş G. Marius-Andrei Ungureanu V. Mădălina-Gabriela Voaideş I. Ana-Maria Ungureanu I. Niculina-Mihaela

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XI-a F Profilul: Fabricarea produselor din lemn Prof. diriginte: Cehan Gabriela 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.

Abercii-Ciută C. Elena Magdalena Amariei C. Andreea Anghel A. Adrian - Ilie Balan I. Vasile Bargovan I. Larisa-Ioana Bejan L. Gheorghiţă Caia D.E. Cătălin Caia V. Ioan-Vasile Catana C.I. Eduard-Marian Cinstitu C. Maria- Monica Cozma R.T. George – Sebastian Handaric E.Emil –Sabin Iaută V. Vasile-Daniel Mardar N.C. Marian Mîrza I. Cătălin-Ionuţ Niţu G. Florin – Eduard Paleu F. Ovidiu-Ionuţ Panţîru G.Marius Paşcu M. Mihăiţă Pop - Răzbuc P. Ilenuţa Sandu S. Alina-Roxana Scurtu E. Iustin Şarpe M.S.Mihaela-Sorina Voaides G. Antonio - Maihai

457

Absolvenţi 458

Clasa a XII-a A Profilul: Matematică - informatică Prof. diriginte: Ţepeş Ioana 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24.

Alui-Ion G. Cosmin Amariei G. Vasile - Adrian Axinte M. Ştefan Barb - Ciorbea M. Mihaela - Alexandra Barbu G. Anişoara Ciucanu P. Iustin - Marcos Cîmpianu N. Ancuţa Crăciun M. Mihai - Cristian Creţu V. Mădălina Dandu I. Cătălin-Andrei Drăguşanu I. Lavinia Fârţală-Cioncuţ I. Daniela -Andreea Groza M. Ioana - Alina Nistor M.V. Brinduşa Olari C. Andrei Paleu V. Alexandra- Loredana Panu I. Ionela - Gabriela Popa - Florea O. Patricia Purdea P. Irina Radu I. Florentina - Lăcrămioara Scurtu G. Iulian - Florin Suciu E.M. George - Gabriel Ţepeş I.D. Mihai Zaiţ R.C. Ştefan - Gabriel

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XII-a B Profilul: Resurse naturale Prof. diriginte: Fîrţală Mirela 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22.

Baciu C. Roberta - Georgiana Bistriceanu C. Andrada - Ştefania Buruiană C. Diana - Gabriela Buruiană C. Raluca - Mihaela Buzea V.G. Magda - Larisa Ciucan A. Ana - Adriana Cofariu G.D. Maria - Georgeta Dandu I. Oana Dascălu D.M. Claudiu Grosu A.E Robert - Angeli Herlea V. Stelian - Alexandru Mihai V. Andreea - Ştefania Moldovan T. Dana - Mădălina Mucenicu V. Vlăduţ - Florin Pavăl M. Maria - Eliza Racaru I.D. Ionuţ – Mircea Rusu M.M. Daiana - Dumitriţa Sandu P. Bianca – Maria Ţepeş G. Vlăduţ Ţepeş V.V. Codruţa - Ionela Ţurea C. Alina - Cristina Zaiţ G. Nicuşor - Adrian

459

Absolvenţi 460

Clasa a XII-a C Profilul: Resurse naturale Prof. diriginte: Corneanu Ioan 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29. 30.

Alexandrescu C. Codrin-Constantin Andrei A.V. Luminiţa-Elena Audi V. Ana-Maria Bargovan I. Laurenţiu-Ionuţ Ciucanu V. Vasilica Creţu V. Cătălin-Mihai Dandu S. Cătălin-Mihai Drăcea A. Dumitru Drăgoi M. Andrei-Iulian Irimia I. Daniela Lomură F.R Răzvan-Alexandru Mardar C. Alexandru-Florinel Moisa M. Maria-Mihaela Nacu I. Loredana Mariana Padure D. Alexandru Papuc C. Anamaria Pădurariu N. Alexandra-Cristina Petrişor N. Anamaria Radu G. Carmen Rusu V. Vlăduţ Rusu T.R. Iustin Constantin Sandu A. Marius-Daniel Simion G. Maria-Roxana Strîmbu M.D. Alexandra-Andreea Tatar S. Adrian-Cosmin Tănăsucă V.D. Daniela-Ionela Ţăranu C. Andrei-Cătălin Ţântilă A.V. Ştefan - Alexandru Ţepeş E. Mihai Zănoagă M. Livia

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XII-a D Profilul: Uman – Ştiinţe sociale Prof. diriginte: Hreniuc Gianina 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26. 27. 28. 29 30. 31. 32. 33.

Alistar A. Marian-Alexandru Alui-Ion N. Iulian Apopei I. Alexandra Babătă V. Maria-Alexandra Bucur I. Sorana – Iuliana Caia N. Andreea-Niculina Cheler D. Andra-Daniela Chirilă V. Alexandra Covasan I. Elena-Andreea Dandu V. Iulian-Cosmin Dandu V. Iulian-Daniel Dobre G. Brînduşa-Elena Dudan I. Ancuţa Duhalm V. Florentina Fîrţală A. Constantin-Gabriel Furtună F. Adrian-Gabriel Hanganu V. Andreea - Mara Herescu G. Vlad-Constantin Marina A.N. Iustina-Roberta Păruş D. Elena–Liliana Păstrăvanu C. Varlaam Pîntea I. Ancuţa Radu G. Andreea Radu I. Elena-Narcisa Scurtu F. Laura-Georgiana Scurtu V. Raluca-Maria Surdu T. Letiţia-Theodora Toplicianu S. Alina-Vasilica Trifan I. Georgiana-Andrada Ţăpuc C. Andrei - Alexandru Ţifui A. Georgiana-Diana Voaides V. Anamaria-Oana Zaiţ V. Mirel – Vasile

461

Absolvenţi 462

Clasa a XII-a E Profilul: Servicii - Economic Prof. diriginte: Manolică Laura 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25. 26.

Boeru N. George-Ionuţ Burduja G. Ana Chiperi-Olaru M. Alexandru-Mihai Chirilescu G.L. Iolanda-Ştefana Cîmpeanu N. Andreea-Nicoleta Cimpoeşu M. Lucian - Mihai Cordo I. Cristina Cristel A. Liviu Dandu T. Ionela-Alina Dimofte A. Cristina-Virginia Găină C. Dorina-Veronica Găină C. Magda-Alexandra Iaută D. Răzvan-Alexandru Lungu I. Maria-Magdalena Marin D. Dumitru Mazilu I. Mihaela-Gabriela Menyhart D. Denisa-Ioana Mucenicu G. Crina-Florentina Negustor D. Ionuţ Onu I. Ramona-Nicoleta Pîntea E. Gabriel-Marian Poloşan V. Simona-Ana-Maria Radu N. Ramona Sîrbu C. Adelina Ungureanu S. Tatiana Vieriu M. Ermil-Cătălin

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XII-a F Profilul: Tehnic – Fabricarea produselor din lemn Prof. diriginte: Manole Felicia Graţiela 1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20. 21. 22. 23. 24. 25.

Apopei A. Eugen-Alexandru Butunoi G. Gheorghiţă Caia S. Sabina Clampa S. Marius-Cristian Coptură I. Ionela-Gabriela Creţu G. Cristi Cruşitu T. George – Iustin Dandu I.Constantin - Alin Dandu N. Georgiana - Ioana Frimu I. Marian-Andrei Găina S. Ioan Grasu N.D. Cosmin - Marin Hurmuţă S. Bogdan - Valentin Husariu B. Ovidiu-Gheorghiţă Lalău F. Claudiu-Ioan Lalău G. Claudiu - George Marin G. Carmen-Lucia Moldovan G. Ionuţ-Gabriel Nica N. Niculiţă-Constantin Pântea M. Robert - Mihai Platon C. Diana-Ecaterina Plămadă N. Florin Poloşan S. Simona Scurtu A. Dragoş - Paraschiv Voicu P. Petrică

463

464

Planul activităților educative

PLANUL ACTIVITĂȚILOR EDUCATIVE Pentru anul şcolar 2016-2017 Nr. 4299/8.10.2017 Liceul Carol I Bicaz Nr. crt.

Denumirea activității

Spunem Nu! consumului de droguri

Concursul de prim ajutor “Dr. Biró Francisc” Toplița

Nocturna bibliotecarilor

Campania internaţională “Plant a tree for Peace”

Perioada de desfăşurare

Responsabili

Participanți

Observații

elevi de la 16 Septembrie Profesor Psiholog clasa a X-a D 2016 Manuela Cenuşă voluntari de la Piatra Neamţ Semestrul II 2017

Profesor Roxana Dumitraşcu

În anul 20163 elevi din 2017 clasa a IX-a A se va desfăsura în semestrul al II-lea

Prof. Mihaela Apetroei Prof. Gianina Hreniuc Prof. Mihai Capşa – Togan elevii claselor: Parteneriat 23 Septembrie Prof. Xenia Sîrbu a X-a D; cu Biblioteca 2017 Prof. a XII-a A; “Mihai Mihai Apopei a XI-a D Eminescu’’ Prof. Roxana Bicaz Dumitraşcu Prof. Georgeta Vasilache Prof. Mariana Şerban Septembrie 2017

Voluntariat

clasele de la Protecţia Mediului

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

European day of languages

Prof. Popescu Iulia 23 Septembrie Prof. clasele a X-a A 2016 Şerban Mariana şi a XI-a A Prof. Uţă Angela

Septembrie Firma de exerciţiu 2016 –IUNIE 2017 102 ani de la moartea Regelui Carol I

Ziua mondială a educaţiei

Comemorarea holocaustului

Activitate-dezbatere -“SIGURANȚA 10. datelor personale în sistemele informatice’’

465

27 Septembrie 2016

3–5 Octombrie 2016

Profesor Balint Valeria

elevii claselor a XI-a E; a XII-a E

Profesorii De Istorie

elevi ai claselor a X-a D, a XI-a B

Prof. elevii clasei a Manuela Cenuşă Ix-a D; Prof. Suzana Hrap a X-a D, Prof. Xenia Sîrbu a XI-a D, alţi Prof. Mihai Capşa elevi din şcoală, profesori

12 Octombrie 2016

Profesorii De Istorie

Octombrie 2016

Profesor George Lazăr Profesor Suzana Hrap

elevi din şcoală, cadre didactice, directori clubul Carol I Prof. Sîrbu Xenia, Apopei Mihai elevi din clasele a X-a D, a Xi-a D, a Xii-a D, a Xii-a F

Toamna bacoviană

Octombrie 2016

12. Elevii şi alimentaţia sănătoasă

Octombrie 2016

Profesorii De Biologie

elevii clasei a XI-a A (EPS)

13.

Octombrie 2016

Prof. Fîrţală Viorica clasa a XII-a A

elevi şi profesori

11.

Balul bobocilor

Profesorii Clubul de Lb. Română transcedentalia

Cdi

Cdi Cdi

466

Planul activităților educative

Acțiune de caritate 14. la Căminul de Copii de la Mănăstirea Petru-Vodă

15.

Ora de voluntariat – „REMARCAT”

Octombrie 2016

Activitate-dezbatere 16. “FUMATUL – Noiembrie 2016 între obișnuință şi pasiune negativă“

17.

19.

Profesor Mihai Capşa – Togan

4 Noiembrie 2016

elevii clasei a Xi-a C

Profesor George Lazăr elevi din clasele Profesor a X-a D, Suzana Hrap a Xi-a D, Profesor a Xii-a D, Manuela Cenuşă a Xii-a F

“ANUAR” Profesor/Redactor Ştiinţă. Tradiţie. Noiembrie 2016 Mihai Spiritualitate. – Iunie 2017 Capşa –Togan (nr. al III-lea/2017) Mihail Sadoveanu sau redescoperirea evului mediu (CONFERINŢĂ)

18.

Prof. George Lazăr Prof. Xenia Sîrbu Prof. Gianina Hreniuc clasele Ix – Xii Mănăstirea Prof. Ioana Țepeș Petru – Vodă Prof. Roxana Dumitraşcu Alţi Profesori

Profesor Mihai Capşa – Togan

Rezolvarea Prof. Psih. conflictelor prin Noiembrie 2016 Manuela Cenuşă non – violenţă Prof. Suzana Hrap, Prof. George Lazăr

Colectivul profesoral

Elevi şi profesori

Alături de Carpatcement Parcul Naţional Ceahău Serviciul Salvamont

Cdi

Cristea Turică dinprovincie.ro Sorin Vasiliev Invitat Prof. Dr. Univ. Constantin Dram, Universitatea „A. I. Cuza”, Iaşi

Elevi şi profesori

Adrian Păunescu Profesorii de Clubul – flacăra poeziei Noiembrie 2016 Limba Română Transcedentalia româneşti

Cdi

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

467

20.

Catedrele Proiectul naţional Noiembrie 2016 de Biologie, ecologic – Mai 2017 Protecţia Mediului “PATRULA Eco” şi Prelucrarea Lemnului

21.

Influenţa internetului asupra dezvoltării Noiembrie 2016 intelectuale și psihice a elevilor

22.

23.

Educația juridică – necesitate și obligație cetățenească

Ziua mondială de luptă anti – sida

Noiembrie 2016

Decembrie 2016

Profesor Constantin Catrinoiu

Elevi şi profesori

clasa a XI-a E, a Xii-a F

Activitate cu invitaţiProf. Psih. reprezentanţi Manuela Cenuşă Elevi din ai Poliției Prof. Suzana Hrap, clasele Ix-Xii Bicaz Prof. George Lazăr Cdi Profesorii de Biologie

Elevi şi profesori

Politeţe și respect 24. bazele unei societăţi democratice

Decembrie 2016

Profesor Carmela Botezatu clasa a Xi-a C

25.

Fizicieni celebri

Decembrie 2016

26.

Cupa 1 Decembrie tenis de masă

Decembrie 2016

27.

Calendarul emoţiilor concurs judeţean

Decembrie 2016

Prof. Psih. Manuela Cenuşă Prof. Mihai Capşa – Togan

Elevi şi profesori

28.

1 Decembrie Ziua Naţională a României

Decembrie 2016

Profesorii de Istorie

Elevi şi profesori

Profesorii de Fizică

Elevi şi profesori

Profesorii de elevii claselor a Educaţie Fizică Ix-a,a Xii-a Parteneriat cu Cni Activităţi desfăşurate în parteneriat cu instituţiile locale

468

Planul activităților educative

Eco – Crăciunul 29. expoziţie cu ornamente din materiale reciclabile

Decembrie 2016

Catedra de Protecţia Mediului

Elevii de la profilul Protecţia Mediului

30.

”UN zâmbet de Crăciun” – acţiune caritabilă

Decembrie 2016

Cadrele didactice

31.

Festivalul “DATINA” (EDIȚIA A Ii-A)

Decembrie 2016

Profesorii Liceului Elevi ai liceului

32.

Mihai Eminescu luceafărul poeziei Ianuarie 2017 româneşti

Elevi şi profesori

Profesorii Clubul de Lb. Română Transcedentalia

33. 24 Ianuarie – Unirea Ianuarie 2017 lui Al. I. Cuza

Profesorii de Istorie

Elevi şi profesori

34. “Porni Luceafărul” Ianuarie 2017 recital bilingv

Profesor Mariana Şerban

Elevii claselor a Ix-a, a Xii-a

Ianuarie – Mai 2017

Profesor Ion Corneanu

Echipajul liceului format din 4 Elevi Xii-e

Februarie 2017

Profesor Magdalena Ursuţ

Elevi şi profesori

Prof. Ion Corneanu Prof. Catrinoiu Constantin Prof. Laura Manolică

Xi-a; Xi-e; Xii-D, Xii-F

38. Ziua Internaţională 20 Martie 2017 Profesor a francofoniei Mariana Şerban

Elevii claselor a Ix-a, a Xii-a

35.

36.

Concursul “Cu viaţa mea apăr viaţa” Balul Îndrăgostiţilor

Aplicaţii ale 37. calculului matriceal Martie 2017 în economie

Casa de Cultură

Cdi Activităţi desfăşurate în parteneriat cu instituţii ale autorităţii locale

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

39.

40.

41.

42.

Stand de ecomărţişoare Îmbinăm matematica cu informatica

Martie 2017

469

Catedra – Protecţia Mediului

Clasele de profil

Profesor Laura Manolică

clasa a Ix-a; a X-A

Concurs tematic Catedra – pentru marcarea 22 Martie 2017 Zilei Internaţionale Protecţia Mediului a apei Ion Creangăarhivar de tradiţii

Martie 2017

Elevii de la profilul Protecţia Mediului

Profesorii Clubul de Lb. Română Transcedentalia

43. Simpozion “Energia 31 Martie – 4 Catedra – verde” Aprilie 2017 Protecţia Mediului

Colaborare cu Sga Neamţ şi Apm Cdi

Elevii de la profilul Protecţia Mediului

Prof. Concursul de reviste Martie – Aprilie Gianina Hreniuc 44. școlare 2017 Prof. Roxana Elevii din Cşe Dumitraşcu elevii din Cşe 45.

Festivalul lecturii Martie – Aprilie Profesor Mihai 2017 Capşa – Togan

46. Cultură și civilizaţie Martie – Iunie în România 2017 47.

Eco-Fotografia anului 2017

Martie – Iunie Cadrele didactice 2017

48. Orientarea școlară și Aprilie 2017 profesională 49.

50.

“Bucuria de a Aprilie 2017 dărui” - voluntariat Excursie la “Facultatea de psihologie și știinţe ale educaţiei”

Profesorii de Istorie

Aprilie 2017

elevii liceului 3 Elevi Elevi şi profesori

Profesor Clasa a XII-a D Ursuţ Magdalena Cadrele didactice

Elevi şi profesori

Prof. Psiholog clasa a XII-a D Manuela Cenuşă

Fiice (CDI) A.I.Cuza, Iaşi

470

Planul activităților educative

Festivalul 51. ”FLOARE De Colț” Aprilie 2017 (EDIȚIA A Iii-A) 52.

Profesorii Coordonatori

toți elevii liceului

Ziua Internatională Prof. a securităţii și 28 Aprilie 2017 Eduard Bostan clasa a Xi-a E sănătăţii în muncă Prof. Elena Fodor

53. Concursul de chimie Aprilie 2017 “Magda Petrovanu” 54.

Activitate dedicată traficului de persoane

55.

Concursul “Descoperă o lume sănătoasă”

56.

Concursul “Sanitarii pricepuţi”

Aprilie 2017

Profesorii de Chimie

elevi din clasele X-Xii

Prof. Elevii de la Manuela Cenuşă Ştiinţe Sociale Prof. Suzana Hrap

Aprilie - Mai 2017

Prof. Roxana Dumitraşcu

Mai 2017

Prof. Roxana Dumitraşcu

Elevi din clasele a X-a şi a XII-a Echipajul liceului 6 elevi din clasa a Ix-a A

Elevi ai clasei Prof. Hrap Suzana, a XII-a D, Dir.Adj. proiecte Lazăr George realizate pentru Prof. evaluare în Fîrţală Mirela cadrul cursului Psiholog opțional Cenușă Manuela ’’Educaţie Interculturală’’

Proiect intercultural 57. “Şcoala europeană”

Mai 2017

58.

Mai 2017

Profesorii de Educaţie Fizică

Elevii claselor Ix - Xii

Mai 2017

Profesorii de Istorie

Elevii claselor Xi - Xii

Cupa Liceului – fotbal băieţi

59. Sesiunea de referate - istorie

Anuar 2016 — Liceul Carol I - Bicaz

60.

61.

62.

“Ziua Europei”

Noaptea muzeelor

Vizită în Parcul Naţional Ceahlău

9 Mai 2017

Mai 2017

63. Ziua mondială fară 30 Mai 2017 tutun 64.

Cursul festiv al absolvenţilor

Mai 2017

65.

Violenţa ucide zâmbetul

Iunie 2017

66. Ziua Internaţională a copiilor

Iunie 2017

471

Activităţi Elevi ai desfăşurate Cadrele Didactice liceului, cadre în parteneriat didactice, cu instituţii directori ale autorităţii locale

Prof. Hrap Suzana Prof. Sîrbu Xenia

Elevi şi profesori invitaţi pentru a susţine proiecte premiate la nivel judeţean şi programe artistice demonstrative

Activitate realizată în parteneriat cu Muzeul de Istorie, Piatra-Neamţ şi Consiliul Judeţean Neamţ

Prof. Constantin Catrinoiu Prof. Mihai Elevii claselor Capşa-Togan Ix - Xii Prof. Magdalena Ursuţ Profesorii de Biologie

Elevi şi profesori

Diriginţii claselor a XII-a

Profesorii şi elevii claselor a XII-a

Prof. clasele a Ix-a A, Florin Huţanu B, D Prof. Xenia Sîrbu

Cadrele Didactice Cşe

Elevi şi profesori

Activităţi desfăşurate în parteneriat cu instituţiile şi autorităţile locale

472

Planul activităților educative

Expoziţie cu produse de mobilier

Iunie 2017

68. Excursia olimpicilor

Iunie 2017

67.

Prof. Gabriela Cehan Elevii claselor Maistru Ix - Xi F Mihai Munteanu Prof. George Lazăr

Elevii cu rezultate bune la concursuri şi olimpiade

PARTENERI ÎN EDUCAŢIE

BIBLIOTECA

Mihai Eminescu Bicaz

CASA DE CULTURĂ BICAZ

PARTENERI MEDIA

PARTENERI ECONOMICI

NAMACRIS fructe & legume BIBLIOTECA

Mihai Eminescu Bicaz

VINTAGE lounge cafe SYSTEM PRO

Solutia IT Profesionista!

PrimÄ&#x192;ria Bicaz

Consiliul Judeţean Neamţ

CAZIVOR PROD www.dinprovincie.ro

Autorii sunt responsabili pentru conţinutul ştiinţific al lucrării trimis spre publicare. Autorii au obligaţia să respecte toate regulile privind legile copyright-ului.