Anuar Liceul Carol I 2015 - interactiv by Mihai Capsa-Togan

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Liceul CAROL I Bicaz

ANUAR 2015

Anuar – Liceul Carol I, Bicaz

Redactor: prof. dr. Mihai Capşa-Togan Coperta: Weget Enterprise | Groningen | Olanda & Cristea Turică Corector - colectivul de redacţie Tehnoredactor: Paleu Raluca | autorii DTP: Cristea Turică şi Alexandru Ioan Turică | www.dinprovincie.ro

Colegiul redacţional: dir. prof. Rodica Iorga, dir. adj. prof. George Lazar, prof. univ. dr. Constantin Dram, prof. Gianina Hreniuc, prof. Florin Huţanu, prof. Mihaela Apetroie, prof. dr. Mihai Capşa-Togan Colectivul de redacţie: prof. Gianina Hreniuc, prof. Florin Huţanu, prof. Mihaela Apetroie, prof. dr. Mihai Capşa-Togan © 2015 Liceul Carol I, Bicaz Această publicaţie periodică este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multiplicarea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare savârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare. Liceul Carol I, Bicaz, România Bulevardul Republicii, nr. 21 www.liceulcaroli.ro

ISSN 2393 – 2627 ISSN-L 2393 – 2627

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Cuprins

PREFAŢĂ .9 profesor dr. Gheorghe BRÂNZEI

Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ I. „ORICE-NCEPUT SE VREA FECUND...” .11

LICEUL CAROL I, UN NOU NUME, UN NOU CONTEXT

Liceul Carol I - Bicaz

profesor dir. adj. George LAZĂR

PE DRUMUL DEVENIRII ...

fost director al Liceului Carol I - Bicaz

profesor univ. dr. Virgiliu Eustaţiu RADULIAN

ANII DE UCENICIE LA LICEUL TEORETIC DIN BICAZ

fost director al Liceului Carol I - Bicaz

profesor Mihai LUPUȘORU

FORTUNA AUDACES JUVAT!

fost director al Liceului Carol I - Bicaz

profesor Mihai Emilian MANCAŞ

.13

.16

.20

.23

II. MAGISTER

.26

MINUNATUL SECOL AL XIX-LEA, CA O „ALTĂ PLANETĂ”

.27

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” - Iaşi

profesor univ. dr. Constantin DRAM

VALORILE LITERARE ALE BIBLIEI

Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” - Iaşi

profesor univ. dr. Viorica S. CONSTANTINESCU

O POVESTE DE DRAGOSTE DIN VREME DE RĂZBOI

Inspectoratul Şcolar Judeţean Neamţ

profesor dr. Gheorghe BRÂNZEI

MAREŞALUL ION ANTONESCU EROU, MARTIR SAU CRIMINAL DE RĂZBOI

fost director al Liceului Carol I - Bicaz

profesor Dragomir OPREA

.30

.36

.40

Cuprins

ROMANIAN WOMEN DEVOTED TO THE CELESTIAL VAULT

Institutul Astronomic al Academiei Române

dr. Magda STAVINSCHI

THE CHANGING MEDICAL DEVICE REGULATORY CLIMATE

Vice President, Global Regulatory Affairs - San Diego

dr. Kenneth K. KLEINHENZ

.46

.49

III. LYCEUM AMICUS .62

CATHARSIS ŞI MIMESIS (I) PSEUDO-MORFOLOGIE A TEXTULUI DRAMATIC

Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” - Piatra Neamţ

profesor dr. Ada POPOVICI

.63

CÂTEVA REPERE LITERARE LA BICAZ

.83

REPERE PEDAGOGICE AUTOHTONE

.91

Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” - Piatra Neamţ

profesor-scriitor Constantin TOMŞA profesor Olimpia SIMA

COMUNICAREA ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII

Liceul Tehnologic „Gheorghe Ruset Roznovanu” - Roznov

profesor Oana ILARIE

FORME ALE MAGIEI POPULARE ÎN OPERA EMINESCIANĂ

Liceul Tehnologic „Sfântul Ioan de la Salle” - Pildeşti, Roman

profesor dr. Florin DORCU

FASCINAŢIA RĂTĂCIRII

Colegiul Naţional „Mihai Eminescu” - Botoşani

profesor dr. Irina HĂILĂ

IUDA - DAMNATUL UNIVERSAL

Colegiul Economic „Ion Ghica” - Bacău

profesor dr. Corina DORCU

I. L. CARAGIALE, CREATOR AL UNEI TIPOLOGII DE ACTUALITATE

Şcoala Gimnazială „Dr. Alexandru Safran” - Bacău

profesor dr. Oana–Andreea BĂRBUŢ

.102

.112

.120

.130

.136

PROBLEMATICA MISTICIZĂRII ÎN MANUSCRIS GĂSIT ÎNTR-O STICLĂ DE EDGAR ALLAN POE .141

Liceul Tehnologic „Gheorghe Ruset Roznovanu” - Roznov

profesor Luiza NEGURĂ

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

THE ANDROGYNE MOTIF IN WILLIAM SHAKESPEARE AND VIRGINIA WOOLF

Liceul Tehnologic „Electronică Industrială” - Bucureşti

profesor Orania-Florina HĂLĂNGĂU

LIMBA LATINĂ – MĂRTURIE A CREŞTINISMULUI PRIMAR AL ROMÂNILOR

Colegiul Naţional „Roman Vodă” - Roman

profesor dr. Albert OVIDIU

EDUCAŢIA ÎNTRE APARENŢĂ ŞI ESENŢĂ

Şcoala Gimnazială „Garabet Ibrăileanu” - Tg. Frumos

profesor Petru BUTNARU

COMUNICAREA NONVIOLENTĂ

Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” - Piatra Neamţ

profesor Mariana PALEU

.145

.150

.160

.166

PROTECŢIA ŞI STUDIUL HABITATELOR ŞI ECOSISTEMELOR FRAGMENTAREA PEISAJELOR, ECOSISTEMELOR ŞI HABITATELOR. .172

Agenţia de Mediu - Iaşi

dr. Dan Laurenţiu STOICA

IV. „PAGINI PENTRU INIMĂ ȘI MINTE” .178

OBSERVAŢII ASUPRA ARTEI ŞI CREAŢIEI POPULARE DE PE VALEA MUNTELUI

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Mihaela APETROIE

LITERATURA ŞI JOCUL

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Elena Gianina HRENIUC

MITUL ŞI LITERATURA

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Florin HUŢANU

HAIDUCUL ÎN CONŞTIINŢA POPULARĂ A ROMÂNILOR DIN MUNŢII NEAMŢULUI *** Liceul Carol I - Bicaz

.179

.191

.199

.202

IMPACTUL ACTIVITĂŢII ANTROPICE ASUPRA FAUNEI DE VERTEBRATE DIN ZONA BICAZ – JUDEŢUL NEAMŢ, CU REFERIRE LA MAMIFERELE DE INTERES CINEGETIC .205

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Roxana DUMITRAŞCU

Cuprins

REPERE EDUCATIVE SOCIO-UMANE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor dir. adj. George LAZĂR

.210

ARTA ŞI CULTURA RELIGIOASĂ BISERICILE DE LEMN DE PE VALEA MUNTELUI *** Liceul Carol I - Bicaz

.216

DRAMA AND ENTHUSIASM

.224

Liceul Carol I - Bicaz

teacher Niculina BOLUM

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

Liceul Carol I - Bicaz

Georgiana Diana ŢIFUI

IMPORTANŢA POSTULUI ÎN VIAŢA BISERICII

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Alexandru PREDA

IUBIREA ÎNĂLŢAREA FIINŢEI

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Mariana ȘERBAN

.229

.233

.243

V. „ADEVĂRUL ȘTIINȚIFIC” .245

ȘIRURI DE NUMERE REALE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Laura MANOLICĂ

A ZECEA MUZĂ

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Carmela BOTEZATU

„ZIDUL LUI PLANCK”

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Viorica FÎRŢALĂ

ROŞIA MONTANĂ POVESTEA CONTINUĂ

Liceul Carol I - Bicaz

profesor dir. Rodica IORGA

OBȚINEREA ALCOOLULUI ETILIC

Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu” - Piatra Neamţ

profesor George CERCEL

.246

.254

.259

.261

.267

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

SCHIMBĂRILE CLIMATICE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Antonela CUCIUC

ABC-ul CAFELEI

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Ioana ŢEPEŞ

ACOPERIŞUL VERDE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Alina BURGHELEA

SCAUNUL ERGONOMIC

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Diana CENUȘĂ

BECURILE ECONOMICE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor ing. Elena FODOR

UNIVERSURI PARALELE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Felicia Grațiela MANOLE

.272

.277

.282

.286

.289

.293

VI. „CUM ÎNVĂȚĂM?” .297

TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ŞI DE COMUNICARE ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Mirela FÎRŢALĂ

DE CE SĂ PREDAI LITERATURĂ?

Liceul Carol I - Bicaz

profesor Oana DURICAN

.298

.303

CUM SĂ NE DEZVOLTĂM ŞI SĂ NE FOLOSIM CREIERUL

Liceul Carol I - Bicaz

TULBURĂRI DE DISPOZIŢIE AFECTIVE LA COPIL ŞI ADOLESCENT .314

Centrul Județean de Resurse și Asistență Educațională Neamț Liceul Carol I - Bicaz

fost profesor Gheorghe STÂNGU

.305

profesor psiholog Manuela CENUŞĂ

VII. PRINTRE CĂRȚI .322

8 Cuprins

RADU GYR POETUL TEMNIŢELOR ŞI-A AFLAT LINIŞTEA DE PE URMĂ LA PETRU-VODĂ .323

Biblioteca „Mihai Eminescu” - Bicaz

bibliotecar dir. Ion ASAVEI

MANIFESTĂRI ANARHETIPICE IN LIRICA LUI VASILE PINTILIE

Liceul Carol I - Bicaz

profesor dr. Mihai CAPŞA-TOGAN

SCRISORI CĂTRE UN TÂNĂR PRIETEN

Parohia „Sfănta Treime” - Vaduri, Neamţ

preot profesor Dorin PLOSCARU

.326

.333

VIII. REPERE DE LECTURĂ .335

dr. Vasile PINTILIE preot profesor Dorin PLOSCARU

IX. ANEXE .341

LIGA STUDENŢILOR ROMÂNI DIN STRĂİNĂTATE .342 WEGET .344

University of Groningen

Dan GHIMPU

X. OAMENII ŞCOLII

.348

.349 .351 .357

LICEUL CAROL I ANUL ŞCOLAR 2014 – 2015 ABSOLVENŢI PROMOŢIA 2015 CURSURI DE ZI PLAN DE ŞCOLARIZARE 2015 – 2016 ÎNVĂŢĂMÂNT DE ZI

secretar şef Carmen LUNGU

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

PREFAŢĂ profesor dr. Gheorghe BRÂNZEI Personalitatea unui scriitor se defineşte prin operele sale şi printr-un sumum de exegeze critice care desenează evoluţia sa în spaţiul literaturii. Personalitatea unei opere literare se defineşte prin cititorii săi: cu cât cititorii sunt mai numeroşi cu atât opera este mai valoroasă. În cazul capodoperelor, nici măcar acest criteriu, al cititorului, nu mai este operaţional. Capodopera îşi urmează calea către inima cititorilor şi se răsfrânge în mii de feţe, asemenea unei plăsmuiri dintr-o veritabilă împărăţie a oglinzilor frumoase. Personalitatea unei şcoli se defineşte prin oamenii săi, elevi şi profesori, deopotrivă. Cu cât şcoala a generat mai multe destine, cu atât personalitatea i se multiplică întru propăşire şi progres. Este şi starea de intelectualism pe care o propune Anuarul Liceului Carol I din Bicaz, prima carte scrisă de oamenii acestei şcoli prestigioase şi nu numai. Autorii sunt (cei mai mulţi dintre ei) oameni ai şcolii nemţene, hărăziţi activităţii la catedră, probând o adevărată vocaţie în acest sens. Autorii anuarului ne propun nouă, cititorilor, o incursiune în lumea ştiinţelor şi a artelor, dar şi a tehnicii şi a comunicării. Cele peste 60 de secvenţe care alcătuiesc tot atâtea încursiuni îmbietoare spre tărâmurile existenţei sunt ilustrative pentru segmentele de vârstă cărora li se adresează: elevilor, adulţilor, cercetătorilor. Astfel, răsfoind anuarul, cititorul are la îndemână pagini de istorie şi critică literară, geografie şi istorie, fizică, matematică şi chimie, dar şi biologie, religie, teologie şi psihologie. Reprezentată în paginile prezentei publicaţii, creaţia literară devine pata de culoare necesară unei astfel de întreprinderi de suflet. Coordonatorul anuarului, profesor dr. Gabriel Mihai Capşa-Togan, are marele merit de a fi zămislit ideea acestei prime cărţi şi pe acela de a aduna laolaltă nume cu rezonanţă multiplă şi perenă în spiritualitatea românească: prof. univ. dr. Viorica S. Constantinescu şi prof. univ. dr. Constantin Dram - Universitatea “A. I. Cuza”, Iaşi, dr. Magdalena-Iolanda Stavinschi - Institutul Astronomic al Academiei Române, prof. dr. Ovidiu Albert – Colegiul Naţional „Roman-Vodă”, prof. dr. Corina Dorcu, prof. dr. Oana-Andreea Bărbuţ, prof. dr. Ada Popovici, prof. Laura Manolică, prof. Constantin Tomşa, prof. Olimpia-Dorina Sima, prof. Graţiela Manole, prof. ing. Elena Fodor, prof. psiholog Marinela Cenuşă, prof. director Rodica Iorga, prof. director George Lazăr, prof. Roxana Dumitrescu, prof. Mariana Paleu, prof. Carmela Botezatu, directorbibliotecar Ion Asavei (Biblioteca „Mihai Eminescu”, Bicaz), prof. dr. Florin Dorcu, prof. dr. Irina Hăilă, prof. Antonela Cuciuc, prept prof. Dorin Ploscaru, dr. Dan-Laurenţiu Stoica, prof. Nina Bolun, prof. Petru Butnaru, prof. Mihai Mancaş, prof. Ioana Ţepeş, prof. Xenia Sârbu, prof. Luiza Negru, prof. Hreniuc Gianina, prof. Preda Alexandru, prof. Mihaela Apetroie, prof. Dragomir Oprea, prof. univ. dr. Constantin Lupuşoru, dr. Kenneth K. Kleinhenz. Apreciem că Anuarul Liceului Carol I din Bicaz este un veritabil ghid de lectură care se adresează deopotrivă elevilor, profesorilor şi cititorilor ocazionali. În paginile cărţii îşi dau mâna informaţii diverse, care valorifică textul literar, descoperirea ştiinţifică nudă şi cercetarea, îmbinându-le cu sarcina de învăţare şi perspectiva didactică a omului de la catedră. Se pot

Prefaţă 10

descoperi, în această lucrare colectivă, şi accente ale unei experienţe consistente la catedră, dar şi semnele explicite ale unor mari iubitori de limbă, cultură şi spiritualitate românească. Bibliografiile eseurilor oferă pentru specialişti sugestii de lectură complementară, care facilitează receptarea mesajului, iar cele peste 500 de lucrări citate includ nume româneşti şi străine. Credem că Anuarul poate fi utilizat atât de elevii de liceu cât şi de studenţii din zilele noastre şi, deopotrivă, de profesorii din toate specialităţile. Aşadar, CARTEA Liceului Carol I din Bicaz este un veritabil ghid de lectură pentru unele dintre cele mai frumoase poveşti de suflet din lume, atât pentru cititorul avizat şi filolog cât şi pentru cititorul obişnuit!

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

ANUARUL LICEULUI CAROL I LA ÎNCEPUT DE DRUM Anul şcolar 2014 - 2015, dincolo de rezultatele deosebite obţinute în activitatea şcolară, va rămâne consemnat în istoria liceului nostru cu cel puţin trei evenimente majore: liceul dobândeşte noi valenţe ale prestigiului său prin preluarea numelui regelui Carol I, organizează pentru prima oară festivalul de dansuri şi muzică populară ,,Floare de colţ”, un eveniment de anvergură judeţeană care urmăreşte valorificarea potenţialului în domeniu al elevilor din liceele nemţene şi publică primul număr al Anuarului său, lucrare care reflectă maturitatea şi reputaţia de care se bucură liceul nostru. Anuarul reprezintă un obiectiv mai vechi al colectivului nostru, concretizat prin această apariţie, caracterizat prin spirit ştiinţific, tematică diversă, abordare responsabilă şi contribuţia unui număr mare de colaboratori interni şi externi. Dincolo de articolele semnate de profesorii noştri actuali sau de colegi de la alte unităţi şcolare, vom întâlni realizări ale unor dascăli cu reputaţie deosebită ai liceului, care nu mai activează, ale unor specialişti de marcă (scriitori, oameni de ştiinţă), precum şi ale unor profesori universitari. Sperăm că abordarea problematicii şcolii româneşti contemporane în paginile Anuarului, va genera un ecou puternic asupra cadrelor didactice din judeţ şi nu numai, precum şi asupra mass-mediei care îşi poate exprima printr-o analiză critică aprecierea valorii publicaţiei noastre. Pentru viitorul unei astfel de publicaţii, dezbaterile asupra conţinuturilor articolelor, în cadrul schimburilor de experienţă sau a sesiunilor metodice, reprezintă un bun feedback care să motiveze perfecţionarea. Pornind de la considerarea Anuarului ca material didactic important în activitatea dascălilor şi ca un eveniment deosebit în istoria Liceului ,,Carol I” Bicaz, sperăm ca acest punct de plecare să fie urmat de noi ediţii cu o înaltă ţinută calitativă şi care să înglobeze contribuţii ale tuturor celor care, cu sufletul şi efortul lor, se străduiesc să înalţe spiritul învăţământului nemţean.

Coordonatorii Anuarului

„Orice-nceput se vrea fecund...”

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

LICEUL CAROL I, UN NOU NUME, UN NOU CONTEXT profesor George LAZĂR Începând cu anul şcolar 2014-2015, liceul din Bicaz, singurul de altfel din localitate, are un nou nume, Liceul ,,Carol I” Bicaz. Pentru prima dată în existenţa sa de 61 de ani liceul nostru se raportează la numele unei personalităţi, aşa cum de altfel îi stă bine unei unităţi şcolare de prestigiu. O personalitate cu semnificaţie dublă: naţională şi locală. De numele regelui Carol I se leagă în primul rând dobândirea independenţei ţării. De-a lungul domniei sale de 48 de ani economia a căpătat noi valenţe, s-au pus bazele unor instituţii specifice statului modern, iar viaţa socio-culturală a căpătat amploare. A fost membru de onoare al Academiei Române începând cu 1867, iar între 1879 şi 1914 a fost protector şi preşedinte de onoare al acestei instituţii cu rezonanţă pentru cultura naţională. Când un şef de stat are afinităţi cu domeniul culturii se generează în rândul populaţiei un sentiment al încrederii şi susţinerii vieţii democratice. Nu în ultimul rând, revenirea Dobrogei la patria mamă, în urma războiului ruso – turc (1877-1878) şi dispoziţia dată de el, de construire a podului peste Dunăre între Feteşti şi Cernavodă, care să lege Dobrogea de restul ţării sunt evenimente importa nte ca re implic ă personalitatea lui Carol I. În al doilea rând, pe plan local, nu este de neglijat legătura dintre regalitate şi localitatea noastră. Bicazul devine domeniu regal în 1884 prin Decretul nr. 1789/9 iunie 1884 semnat de Carol I. În context educaţional, dacă în 1881 în zona Bicaz funcţionau două şcoli mixte, după 1884 funcţionau deja trei În fotografia alăturată întâlnim parte dintre dascălii noştri participanţi şcoli, una dintre ele, în 1900, la reuniunea dedicată împlinirii a 60 ani de la înfiinţarea liceului - (1953-2013) fiind transformată în şcoală de meserii. Pentru dezvoltarea acestor şcoli administraţia domeniului regal a investit în material didactic, întreţinerea spaţiilor, asigurarea combustibilului, gratificaţii acordate învăţătorilor sau înfiinţarea bibliotecilor în fiecare şcoală, dotate cu sute de volume. A fost construită şi o bancă populară care, pe lângă funcţiile economice specifice era şi un factor de cultură deţinând o sală de lectură cu o bibliotecă bogată, respectiv o sală de teatru unde se prezentau piese pentru copii şi adulţi cu semnificaţie etică şi instructivă. În iulie 1918 familia regelui Ferdinand îşi stabileşte o

Liceul carol i,un nou nume, un nou context

reşedinţă la Bicaz. Se afirmă că din clădirea reşedinţei regale (actuala Primărie a Bicazului), Ferdinand ar fi dat ordinul ca armata română să treacă Carpaţii pentru înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918. Cele enumerate mai sus, împreună cu deplina recunoaştere pe plan naţional a personalităţii lui Carol I (multe licee din ţară îi poartă numele, în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti există o impresionantă statuie ecvestră care-l reprezintă, sau bulevardul din Bucureşti cu numele său etc.) au constituit argumente dezbătute de către profesorii liceului nostru şi consilierii locali ai oraşului pentru luarea deciziei ca numele său să stea pe frontispiciul şcolii. Fără îndoială, noua titulatură antrenează şi un simţ superior al responsabilităţii pentru că oricine va auzi de Liceul „Carol I” Bicaz îşi va imagina o instituţie şcolară purtătoare de cultură de calitate, cu elevi creativi şi originali, cu rezultate deosebite în disputele cu alte licee sau cu absolvenţi deveniţi ulterior buni profesionişti în domeniile în care activează. De altfel, pentru personalul liceului, aceste obiective sunt permanente, dar, în noul context, sarcinile parcă devin şi mai provocatoare. Pentru cine nu lucrează în sistemul de învăţământ trebuie totuşi clarificată denumirea de liceu, conform metodologiei actuale. Se observă că şcolii noastre nu i s-a dat denumirea de liceul teoretic sau tehnologic ci doar de liceu, deşi planul nostru de şcolarizare cuprinde şase specializări incluse în filiera teoretică şi tehnologică, care confirmă opţiunile de pregătire ale multor absolvenţi de gimnaziu din zona Bicazului. Termenul de liceu semnifică pur şi simplu o structură echilibrată între filiera teoretică şi cea tehnologică (câte 50% fiecare) aspect care se reflectă întocmai în planul de şcolarizare actual al liceului nostru. De-a lungul timpului, liceul a avut denumiri diferite în funcţie de specializările existente. A luat naştere în 1953 mai întâi cu o secţie serală, iar un an mai târziu, în 1954, va funcţiona ca liceu cu învăţământ cursuri de zi. Astfel, până la 01.09.1977 a funcţionat ca liceu teoretic având ca denumire Liceul Real – umanist Bicaz. De la 01.09.1977 se va numi Liceul Industrial pentru Materiale de Construcţii Bicaz, titulatură care indică orientarea învăţământului din acea vreme către generalizarea excesivă a specializărilor tehnice în dauna celor teoretice. După Revoluţia de la 1989, începând cu anul 1990, va redeveni Liceul Teoretic Bicaz până în 1995, când va prelua denumirea de Grupul Şcolar Bicaz. Se va numi astfel până în 2012 când, din nou, va purta numele de Liceul Teoretic Bicaz, până Profesor universitar doctor Virgiliu Radulian în septembrie 2014, an în care istoria liceului continuă la vârsta de 83 ani (noiembrie 2013), cu titulatura Liceul „Carol I” Bicaz. director în perioada primilor ani după înfiinţarea În octombrie 2013 liceul a sărbătorit 60 de ani liceului, fost ministru adjunct al educaţiei.(foto) de existenţă într-o atmosferă deosebită, dorită de toţi cei care au slujit cu abnegaţie şi dragoste de-a lungul timpului acest lăcaş de educaţie şi cultură. Au aşteptat şi li s-a împlinit dorinţa ca multe generaţii de dascăli, de la începutul funcţionării liceului până astăzi, să se întâlnească, să se cunoască sau să se reîntâlnească. Din păcate, mulţi profesori de odinioară nu mai sunt, iar la unii dintre cei în vârstă am observat dorinţa aprigă de a fi prezenţi chiar dacă nu mai dispuneau de energia din tinereţe. Toate generaţiile de dascăli şi elevi ai liceului care au asigurat cu brio prestigiul de-a lungul celor 60 de ani s-au reunit într-o familie de neuitat. În ce constă acest prestigiu? În primul rând, cadre didactice devotate profesiei, foarte bine pregătite, ataşate copiilor şi motivate puternic de dorinţa

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

interioară de a promova absolvenţi care să fie apreciaţi şi respectaţi în domeniile în care vor activa după finalizarea liceului. Salariile insuficiente nu i-au demobilizat. În al doilea rând, feed-backul muncii lor, absolvenţii liceului care au reuşit în viaţă şi s-au reîntors din când în când la dascălii lor mulţumindu-le pentru ceea ce i-au învăţat. Aşa se face că unii dintre profesorii liceului şi-au depăşit statutul şi au ajuns profesori universitari, cercetători, miniştri sau funcţionari guvernamentali, inspectori şcolari generali, inspectori şcolari, primari, consilieri etc. iar din rândul foştilor elevi mulţi sunt personalităţi deosebite, oameni de afaceri, primari, cercetători, medici, profesori, jurişti, actori sau regizori, ingineri, şefi de servicii, funcţionari bancari, manageri, scriitori etc. A prezenta aici o listă cu profesori de excepţie sau cu foşti elevi deosebit de valoroşi ar conduce fără îndoială la o apreciere subiectivă şi uşor de combătut, ar genera interpretări şi nedreptăţi. Important este că această bogăţie de valoare umană acumulată în timp există şi este suplimentată constant pe măsură ce liceul continuă să-şi scrie istoria. Astfel Liceul „Carol I” Bicaz, cel din 2014, are în faţă noi provocări legate de calitatea actului didactic pe care îl prestează. Cu ocazia comemorării a 100 de ani de la moartea regelui Carol I, în 2014, an când liceul începe să-i poarte numele, am transmis un mesaj Casei regale a României prin care am subliniat evenimentul pe care-l parcurge liceul, amintind cu acest prilej că pe meleagurile Bicazului educaţia şi cultura sunt la ele acasă. Generaţia actuală de elevi este valoroasă, cu rezultate şcolare aparte, atât la clasă cât şi în competiţiile judeţene sau naţionale, unde locurile obţinute sunt suportul demnităţii şi respectului de care se bucură liceul în societate. Expoziţia cu diplomele obţinute, prezentă la intrarea în liceu şi posibil de vizitat pentru oricine, este o mărturie a valorii celor care zi de zi asigură progresul acestei şcoli.

Pe drumul devenirii

PE DRUMUL DEVENIRII ...1 profesor univ. dr. Virgiliu Eustaţiu RADULIAN Sugestia ce mi-a fost făcută de curând de un bun coleg şi prieten - prof. Lazăr George, actualmente director al Liceului din Bicaz - de a rememora fapte şi întâmplări din anii de început ai carierei mele didactice, mi-a produs o vie emoţie şi un sentiment de profundă responsabilitate. Acei ani au pus temeiuri trainice experienţelor mele de profesor, după cum sper să rezulte din cele ce urmează. Este neîndoielnic faptul că de Bicaz mă leagă amintiri deosebite. Au trecut ani mulţi, dar parcă ieri se întâmplau cele relatate... Abia terminasem Facultatea de Pedagogie a Universităţii din Bucureşti, cu Diplomă de Merit. Soţia mea, Irina, cu primul nostru fecior, mă aşteptau să le arăt repartiţia. Dar am venit tare amărât, deoarece visul meu de a păşi în învăţământ se spulberase: fusesem repartizat redactor în presa pentru copii, cu sediul în Bucureşti. M-am supus deciziei de repartiţie, dar nu-mi găseam lininiştea: am „colindat” prin ţară,pentru a găsi oriunde şi în orice condiţii postul râvnit. Spre bucuria mea, bunul meu prieten şi coleg de facultate, Lupuşoru Mihai, mi-a comunicat că este disponibil un post de profesor la Şcoala Profesională de Mecanici Auto şi Utilaje, în localitatea Dodeni - Bicaz. Fără a ezita o clipă, am decis să solicit ocuparea acestui post, ceea ce a surprins pe unii dintre colegii mei de facultate: „Cum laşi tu un post din capitala ţării, pentru a te aventura într-o localitate din fundul Moldovei?”. „Este în fundul Moldovei, dar reprezintă un post în învăţământ, visul meu, pentru care m-am pregătit cu pasiune în anii de facultate”- le-am replicat eu. Omul care a înţeles cel mai bine năzuinţa mea romantică a fost soţia mea, Irina. În scrisorile pe care i le trimiteam de acolo, îi mărturiseam că acel loc este raiul pe pământ, în care veveriţele vin în fiecare dimineaţă să-mi bată la fereastră. Inaugurarea efectivă a profesiei mele didactice s-a făcut într-un mod bizar şi extravagant. Când am luat pentru prima oară catalogul, spre a porni către clasă, să ţin o lecţie de limba şi literatura română, directorul şcolii mi-a propus să mă însoţească, avertizându-mă că elevii greci din anul II F - Utilaje - aflaţi în găzduirea statului român, crescuţi fără părinţi, deci oarecum „sălbăticiţi” în comportament - aveau obiceiul de a pune la încercare nervii şi stăpânirea de sine ale noilor profesori. Am declinat propunerea directorului, replicând: „Mă duc singur! Doar sunt absolvent al unei facultăţi de pedagogie, şi mă descurc!” În drum spre clasă, mă frământam, totuşi, întrebându-mă ce-mi pot face. Ce mi-au făcut a întrecut toate aşteptările: când am intrat în clasă, în loc de a se ridica pentru a-mi răspunde salutului de rigoare, şi-au pus cu toţii capetele pe bănci, urmărind pe furiş, cu priviri curioase, reacţiile mele. Nicăieri, în nici un curs de pedagogie nu mi se sugera cum să depăşesc o astfel de situaţie. Deodată, parcă o forţă divină m-a luminat: am început, liniştit şi calm, să predau prima lecţie. Făceam şi notări pe tablă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; elevii nu se aşteptau la un astfel de comportament din partea mea. Treptat-treptat, unul câte unul îşi ridicau capul şi, scoţându-şi caietul, au început 1. Amintirile legate de începutul și evoluția carierei pedagogice a prof. univ. dr. Virgiliu Eustaţiu Radulian.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

să noteze ce scriam pe tablă. Cu fiecare cap ce se ridica, simţeam că victoria îmi aparţine. La sfârşitul orei, toţi elevii notau: BIRUISEM! La sunetul clopoţelului, m-am postat în faţa clasei şi, cu glas ferm, dar prietenos, am rostit: „Ridicaţi-vă!”; după care le-am zis: „La revedere!” Toţi, zâmbind, mi-au răspuns în acelaşi fel. Trecusem cel mai dificil examen de pedagogie din viaţa mea. În recreaţie m-au înconjurat, spunându-mi cu cordialitate: „D-le profesor, vă felicităm! Sunteţi singurul care ne-aţi învins!” Din acea clipă, anul II F a fost întotdeauna loial şi activ colaborator al meu. Astfel s-a inaugurat cariera mea didactică. Un alt moment de care îmi amintesc cu plăcere s-a petrecut tot la Dodeni, şi tot cu anul II F. Când am intrat în sala respectivă, clasa era goală. Întrebând pedagogul ce s-a întâmplat, acesta mi-a răspuns că elevii sunt, cu toţii, în grevă, în dormitor, pentru că directorul şcolii a lovit pe Liţas, de i-a dat sângele pe nas. Liţas, care avea 18 ani, se bucura de mare trecere printre colegii săi. Motivul „pedepsirii” lui de către director era că în pauză „s-a jucat”, stropind pe cei din jur cu apa din fântâna aflată în curte. M-am dus în dormitor, să-i determin să vină la ore. Mi-au spus că nu părăsesc dormitorul până ce directorul nu-i cere scuze lui Liţas. I-am explicat directorului că lovirea unui elev nu este îngăduită de regulamentele şcolare şi că e bine să-şi ceară scuze, într-un fel sau altul. Replica a fost promptă şi dură: „Uite cine mă învaţă pe mine: un începător în ale pedagogiei, în timp ce mie mi-au căzut în braţe, pe front, zeci de soldaţi! Mă pui d-ta pe acelaşi plan cu aceşti derbedei?!” Cu glas liniştit, dar ferm, i-am explicat că nu are nicio legătură una cu alta, şi dacă nu face ce i-am propus, elevii vor continua să boicoteze orele, şi vom fi nevoiţi să înştiinţăm Inspectoratul Şcolar despre cele întâmplate. În cele din urmă, cedând din îndârjirea sa, directorul m-a împuternicit să transmit elevilor scuzele sale; ceea ce am şi făcut, determinându-i să vină la oră. Nu peste mult timp, Liţas a emigrat în Canada, de unde îmi scria adeseori. N-am funcţionat decât doi ani ca profesor la această şcoală, dar a fost suficient pentru a-mi fi făcut „rodajul” pedagogic necesar pentru tot restul carierei. În toamna anului 1958 am fost transferat, ca profesor de logică şi filosofie şi, concomitent, numit director la Şcoala Medie Mixtă (Liceul) cu clasele I-XII zi, seral şi fără frecvenţă, din Bicaz, calitate ce am deţinut-o neîntrerupt timp de şase ani. Liceul din Bicaz era una dintre marile unităţi de învăţământ din fosta regiune Bacău (actualele judeţe Bacău şi Neamţ). Avea, în anii aceia, 1200 elevi şi peste 70 de cadre didactice. Era şcoală experimentală, cu predare pe obiecte la clasele I-IV, cu practică în producţie la Fabrica de Ciment din Bicaz. În ce mă privea, eram unul dintre cei mai tineri directori de liceu din ţară. În calitate de director al liceului am avut parte şi de bucurii, dar şi de necazuri. Rezultatele bune ale şcolii în acei ani s-au datorat, în primul rând, unei echipe de cadre didactice tinere, deschisă inovaţiei pedagogice, apropiată sufleteşte, cu excepţionale raporturi de colaborare cu părinţii şi cu ceilalţi factori educativi. Din colectivul de învăţători eminenţi - precum Alexandru Ioana (înzestrată cu o blândeţe rară, ce i se citea pe chip, şi un tact pedagogic desăvârşit), Chiriac Ortansa, Bistriţeanu Margareta - făcea parte şi Hanganu Elvira (Viluţa - cum am numit-o noi), care a fost şi învăţătoarea fiului meu Mircea. Viluţa era o „mână de om”, dar numai energie şi însufleţire în tot ce făcea. Pe lângă o excelentă pregătire pedagogică, era înzestrată cu un rafinat simţ psihologic, ce o ajuta să menţină relaţii sufleteşti cu elevii săi, care nu-i ieşeau din vorbă; avea darul de a-i învăţa pe cei mici cum să înveţe temeinic; ştia să folosească excelent intuiţia şi să le conducă gândirea spre esenţial, spre abstracţii potrivite cu însuşirile şi capacităţile lor intelectuale, cu particularităţile de vârstă. Astfel, le crea trainice deprinderi de lucru, cultivându-le gândirea riguroasă, formândule trăsături ale personalităţii precum sârguinţa, simţul datoriei şi responsabilităţii, hărnicia şi destoinicia - ce i-au caracterizat în toată viaţa. Un exemplu elocvent şi foarte apropiat de mine

Pe drumul devenirii

al rezultatelor muncii de eminent învăţător care a fost Viluţa este însuşi fiul meu cel mare, Mircea, care a terminat liceul cu media 10, a intrat la Facultatea de Fizică din Bucureşti cu aceeaşi medie, a absolvit-o cu rezultate excepţionale, drept pentru care a fost selectat printre puţinii care s-au specializat în seismologie; actualmente este director ştiinţific al Institutului de Fizică a Pământului, de la Măgurele. Îmi amintesc şi acum o întâmplare nostimă: într-o zi ploioasă Mircea a venit de la şcoală ud la picioare, pentru că i se stricase încălţămintea. După o frecţie zdravănă cu spirt medicinal, soţia mea Irina a vrut să-l ducă la magazinul din colţ, să-i cumpere încălţări noi. - Nu pot, mama! – i-a replicat el cu voce răstită. - De ce nu poţi? – l-a întrebat Irina. - La ora asta, eu trebuie să-mi fac lecţiile! - Dar le faci după ce ne întoarcem! - Nu se poate, pentru că Doamna mă vede la televizorul dânsei că nu o ascult! A doua zi am felicitat-o pe Viluţa pentru „televizorul” ei năstruşnic, care înregistra şi isprăvile de acasă ale elevilor. Vorba ei era sfântă pentru învăţăcei. Din nucleul didactic eminent al liceului a făcut parte profesorul Mihai Mancaş, cel care mi-a luat locul de director la plecarea mea la Institutul Pedagogic din Bacău. Preda limba şi literatura română. La iniţiativa lui a luat fiinţă şi grupul de elevi ce organizau expediţii denumite „Cărările vitejilor”. Era unul dintre cei mai apreciaţi şi iubiţi profesori de către elevi. Mai târziu, pentru calităţile sale deosebite a devenit director al renumitului Liceu „Petru Rareş” din Piaţa Neamţ. Nici soţia sa, Mancaş Alexandrina, nu s-a lăsat mai prejos; ca profesor de desen şi educaţie fizică, au constituit un excelent cuplu de educatori. Din aceeaşi echipă a făcut parte şi Stângu Gheorghe, profesor de ştiinţele naturii, devenit şi director adjunct al liceului; Popa Valeriu - de matematică; Maria Vicol - fizică; Ţifui Vasile - matematică; Nemţişor Veronica ştiinţe naturale; Ştirbulov Dan - geografie; soţii Gheorghiu, Moroşanu, Mihăilescu, Teodorescu; Dimitrov Florica - chimie; Ruga Vsevolod - „tribunul”, de istorie, îndrăgostit de cugetările marelui Nicolae Iorga, pe care le comenta cu pricepere. Gânduri precum: „Singura cetate ce nu se poate lua cu sila este sufletul omului”; „Salută un om mare nu descoperindu-ţi capul, ci descoperindu-ţi cugetul”; „Naţiunea ta nu este numai naţiunea de unde vii, ci aceea din care meriţi să faci parte” prilejuiau înflăcărate lecţii de patriotism şi morală. Despre contribuţiile unora dintre cei amintiţi m-am referit mai pe larg în volumul meu „Crâmpeie de lumini şi umbre”, apărut în editura „Viitorul Românesc”, Bucureşti, 2003. La lansarea acelei cărţi au participat şi foşti elevi de la Bicaz. Cu acest prilej, unul dintre cei mai apreciaţi dintre ei - Nicolae Ţicleanu (Dumnezeu să-l odihnească!) - a elogiat în chip deosebit contribuţia Liceului din Bicaz la formarea lor ştiinţifică şi cetăţenească. În timpul activităţii mele la Bicaz am avut şi momente mai puţin plăcute. În acea vreme, nu puteai exercita funcţia de director dacă nu erai membru de partid; ori eu nu eram; până în toamna următoare trebuia să obţin şi acest atribut. Mi-am depus candidatura; dar iată ce mi s-a întâmplat: În vara aceea venise din RFG sora mamei mele, să-şi revadă, după ani de zile, familia. Am plecat pentru două zile la Bucureşti. La întoarcere, am apărut în cancelarie cu un costum nou, elegant. Colegilor care mi-au admirat costumul le-am spus că este un dar de la mătuşa mea. Însă un „binevoitor” a dus vestea la Comitetul de Partid, unde am fost convocat în zilele următoare, am fost drastic admonestat şi întrebat: „Cum, tovarăşe, un profesor din România nu are bani să-şi cumpere un costum de haine?”. Era cât pe ce să nu mai fiu director... Noroc cu soţia mea, care s-a urcat imediat în tren şi a ajuns la Comitetul Central, pentru a dovedi că

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

„omul ei” este cinstit, devotat ţării şi îndrăgostit de munca lui de profesor. S-a cercetat cazul şi mi s-a făcut dreptate. Sau ... îmi aduc aminte şi acum ce „zarvă mare” s-a iscat când unul dintre elevii noştri eminenţi - Amăriuţei - (devenit, mai târziu, celebru în America) a luat nota 4 la teza de matematică. Acesta s-a plâns că a fost nedreptăţit. I-am luat apărarea, alături de alţi colegi şi de Inspectorat. Profesoara a fost nevoită să-i schimbe nota, din 4 în ... 10: elevul găsise o altă cale de rezolvare a problemei decât cea predată în clasă! Între fabrica de ciment şi liceul din Bicaz era o permanentă şi strânsă colaborare: acolo făceau elevii noştri practica în producţie. În ajunul unui Crăciun, în ciuda indicaţiilor primite de „sus” (să organizăm acţiuni în şcoală, pentru ca elevii să nu meargă la biserică), cadrele didactice tinere, în frunte cu directorul - care eram eu - am pornit la colindat. Am ajuns la familia minunatului om şi prieten Opriş Silviu, pe atunci directorul fabricii (să-l odihnească Dumnezeu, căci a plecat de curând dintre noi!), apoi la Nemţişor Veronica - simpatica noastră colegă, veşnic zâmbitoare, al cărei soţ era inginer la fabrică. Ne-au primit cu drag; dar noi, fiind mulţi, i-am rupt patul când ne-am aşezat, cu toţii, pe el. Şi în noaptea aceea am dus vestea naşterii lui Hristos în multe case. Mă aşteptam ca a doua zi să fiu chemat la Comitet şi să fiu „sorcovit”, dar nu s-a întâmplat aşa. Neînduplecat am fost şi atunci când, în ciuda indicaţiilor scrise, l-am admis în liceu pe Romeo, fiul preotului Corijescu. Am solicitat comisiei să-l supună unor teste mai dificile, chiar în afara subiectelor, pentru a demonstra că s-ar face o mare nedreptate dacă nu ar fi admis. In consecinţă, în anii următori, mulţi fii de preoţi de pe valea Bistriţei au „năvălit” la Liceul din Bicaz. Pentru că suntem în perioada marilor procese şi lupte cu corupţia, îmi vine în minte o altă întâmplare: a venit la mine un părinte sărman, cu o găină în traistă şi cu o damigeană de vin, să-mi mulţumească pentru grija pe care o purtam şi elevilor nevoiaşi. L-am sfătuit să-şi ducă ploconul acasă, căci avea o familie numeroasă. Dar ce i-a venit omului în minte? Să treacă podul peste Bistriţa şi să găsească locuinţa domnului director. Când am venit la masă, soţia mea, Irina, mi-a mulţumit pentru vinul grozav ce i l-am trimis. Atunci am înţeles; de furie, m-am înroşit la faţă şi i-am spus să ia damigeana şi să fugă cu ea tocmai la gară, la internat, unde se oprise părintele, să-şi vadă fata. După ani, am primit prin poştă o fotografie de la nunta acelei eleve, poză pe care o păstrez şi acum. Cu bune, cu rele, anii au trecut, dar ne-a rămas bucuria că am lăsat în urma noastră oameni de nădejde. Viaţa şi activitatea în colectivul pedagogic al Liceului din Bicaz, în care, cu toţii (profesori, elevi, părinţi) ne uniserăm într-o autentică şi trainică familie sufletească şi spirituală - s-a constituit, neîndoios, într-o platformă de lansare a mea în universul pedagogic, de şlefuire şi perfectare a concepţiei şi practicilor mele pedagogice. Port o adâncă şi onestă recunoştinţă acelui colectiv de entuziaşti şi creativi educatori; au reprezentat o etapă fundamentală în constituirea personalităţii şi în devenirea mea pedagogică.

Anii de ucenicie la liceul teoretic din bicaz

ANII DE UCENICIE LA LICEUL TEORETIC DIN BICAZ profesor Mihai LUPUȘORU Începuturile activităţii mele didactice coincid cu lucrările desfăşurate pe aria marilor construcţii ale şantierului hidrocentralei de la Bicaz. Şi acum, în memoria mea afectivă, mai persistă imagini semnificative aşa cum le descriam într-un studiu publicat în anul 1957 de Editura Didactică şi Pedagogică. De la Piatra Neamţ la Bicaz automotorul merge mai încet, dându-ţi posibilitatea să priveşti în voie, în dreapta şi-n stânga căii ferate, locuinţele ridicate de curând în acest colţ neasemuit de frumos şi de bogat al ţării. Specialiştii care se îndreaptă zilnic spre şantierele Bicazului vorbesc de construcţii, fac calcule, visează la marea hidrocentrală electrică. Nici nu ai intrat bine în comună şi simţi că aici oamenii se frământă, că viaţa pulsează mai cu putere. Gara – clădire nouă de piatră, face legătura acestui centru cu restul patriei. În spatele gării, se întinde o şosea asfaltată, care duce departe înspre baraj. Abia ieşit la drumul mare şi pâlcurile de şcolari gălăgioşi care se duc sau vin pe aleea străjuită de plopi înalţi ce se deschide în dreapta şcolii, îţi atrag luarea-aminte. Privind atent, observ că pe clădirea din faţă se află o tăbliţă pe care stă scris: Şcoala medie mixtă – Bicaz. Şi acesta este unul din şantierele Bicazului. Aici se umplu de lumină minţile generaţiilor tinere ce se ridică an de an mai dornice de a pătrunde în tainele ştiinţei. Trăind epoca marilor prefaceri ale locului, aici şi copiii ard de dorinţa de a şti cum poate omul şi cum va putea mai bine să folosească comorile nevalorificate ale naturii spre fericirea tuturor.” (Lupuşoru Mihai, Director Şcoala medie mixtă Bicaz, Piatra Neamţ, Bacău şi Deaca Gheorghiţa, Cercetător principal la Institutul de Ştiinţe Pedagogice Bucureşti) Începuturile activităţii mele în învăţământ au mers concomitent cu îndeplinirea funcţiei de director al acestei şcoli. Colaborarea mea ca profesor instruit în tainele pedagogiei şi psihologiei cu celelalte cadre didactice, a fost favorizată de faptul că directorul adjunct era domnul Vasile Mihăilescu, profesor cu apreciată experienţă în activitatea didactică şi administrativă. Şcoala medie de curând înfiinţată avea nevoie de o mai bună dotare materială (pentru şcoală şi internat) dar şi de profesori cu studii superioare corespunzătoare exigenţelor unui liceu. Am avut bucuria să constat că Inspectoratul şcolar a repartizat şcolii noastre tineri absolvenţi ai facultăţilor de limba şi literatura română, matematică, chimie, geografie, istorie, biologie, educaţie fizică. Între colegii mei de atunci s-au afirmat ca buni specialişti profesorii Dan Ştirbulov (geografie), Mihai Mancaş (limba şi literatura română), Iulian Guja (matematică), Vsevolod Ruga (istorie), Florica Dimitrov (chimie), dar şi profesoarele cu mai multă experienţă didactică şi de specialitate ca Veronica Mihăilescu şi Maria Piotrovski (limba şi literatura română). Apreciez că acest tânăr nucleu de profesori au creat premisele afirmării liceului nostru în regiunea Bacău. Îmi amintesc cu plăcere şi de elevii noştri veniţi atât din zonele învecinate Bicazului, cât şi din Bucureşti şi alte

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

oraşe mari ale ţării ai căror părinţi (muncitori sau intelectuali) erau angajaţi pe marele şantier al hidrocentralei. Am remarcat la ei, un potenţial intelectual foarte bun care le-a permis în anii următori liceului să devină specialişti recunoscuţi în variate domenii de activitate: ca ingineri, economişti, jurişti, profesori, chimişti, ş.a. Pe unii dintre ei am avut ocazia să îi revăd la întâlnirile de promoţii la care am participat ca invitat. Între acestea am reţinut şi buna mobilizare a claselor serale din promoţia 1956 sub coordonarea economistului Constantin Onea. Este firesc ca privind retrospectiv activităţile noastre din anii de ucenicie didactică să ne amintim că au existat şi nişte minusuri în realizarea unei educaţii corespunzătoare cerinţelor ce se impuneau unui liceu în formare. Ţinuta neglijentă a unor elevi, indiferenţa faţă de bunurile şcolii, impoliteţea unor băieţi faţă de fete, ne-au determinat să stabilim prin consilii pedagogice şi întâlniri operative măsurile necesare pentru corectarea şi perfecţionarea activităţilor instructiveducative. O explicaţie o reprezenta şi faptul că majoritatea colegilor absolviseră de curând facultăţile şi se preocupau cu prioritate de aspectele instructive, de întocmirea planurilor de lecţii, de procurarea sau confecţionarea materialelor didactice şi de dotarea laboratoarelor. În aceste condiţii, conducerea şcolii împreună cu diriginţii şi profesorii au identificat forme de colaborare cu elevii pentru determinarea unei atitudini civilizate şi responsabile în activitatea şcolară şi în afara ei. Au fost folosite în acest sens, pe lângă activităţile didactice, gazeta satirică a şcolii, întâlnirile cu foştii elevi ai acestei şcoli deveniţi buni specialişti pe şantierele hidrocentralei, precum şi vizitarea unor întreprinderi din localitate. Activităţile complementare pentru cultivarea unei atitudini corecte faţă de muncă şi a intereselor cognitive au fost cercurile pe obiectele de studiu. Spre exemplu, cercul tinerilor folclorişti conduşi de profesoara Veronica Mihăilescu aduna şi selecta folclorul literar autentic de pe valea Bistriţei. Acesta înfăţişa viaţa oamenilor de la munte, dragostea faţă de locurile natale. În strofa de mai jos se exprimă acest sentiment: Grinţieş munte frumos, Pleacă-te de vârf mai jos, Să mă urc în vârful tău, Să văd unde am trăit eu... Cercul tinerilor geografi condus de profesorul Dan Ştirbulov organiza excursii în zonele pitoreşti din apropierea Bicazului: Tarcău, Ceahlău, Cheile Bicazului, ş.a. Aceşti tineri geografi, au obţinut un succes remarcabil, transmis la posturile de radio în cadrul concursului dintre licee intitulat „Drumeţii veseli”. Prin lecţiile mele de psihologie şi prin discuţii în afara lor cu elevii, aceştia au înţeles că există căi de autocunoaştere şi autoperfecţionare individuală. Memoria, gândirea, imaginaţia, trăsăturile de voinţă şi caracter pot fi cunoscute şi educate. Capacitatea noastră de a comunica, de a relaţiona se formează prin stăruinţa de a fi noi înşine. Viaţa noastră afectivă se află în zonele cele mai profunde ale preconştientului şi poate deveni în anumite circumstanţe, spontană, plină de căldură umană, capabilă de empatie. În acest context, simt că îmi este dor, de toţi aceia pe care i-am evocat aşa cum erau ei atunci, tineri, simpatici şi încrezători. Pe cei care continuaţi activitatea educativă acum în clădirile liceului, profesori şi elevi, vă îmbrăţişez cu drag, Mihai Lupuşoru.

Anii de ucenicie la liceul teoretic din bicaz

P.S.: Între anii 1954-1958 am funcţionat ca director al liceului şi în continuare până în toamna anului 1962 ca profesor de psihologie şi limba română. Predând peste 30 de ani psihologia şi pedagogia la Liceul Pedagogic din Bacău, am contribuit la formarea a multor generaţii de învăţători şi educatoare.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

FORTUNA AUDACES JUVAT!

profesor Mihai Emilian MANCAŞ Marcată la început de Neculce, printr-o legendă în „O samă de cuvinte”, istoria seculară a Bicazului avusese ca eveniment important doar şederea vremelnică a familiei regale, Ferdinand şi Maria, refugiaţi aici în anii primului război mondial. Acum, în toamna anului 1964, când forfota şantierului, cu care ne obişnuisem ca ţiganul cu scânteia, s-a stins, inima economică a orăşelului monoindustrial se reduce numai la combinatul ridicat pe temeliile fabricii de ciment. E linişte, este cam multă pulbere de ciment în atmosferă, populaţia localităţii a scăzut dramatic prin plecarea şantieriştilor, a brigadierilor, a soldaţilor, a celor aduşi aici cu domiciliu forţat; dar viaţa continuă. Am căpătat fonduri de la regiune (Încă suntem organizaţi teritorial după modelul rusesc, în regiuni şi raioane.), pentru a ne construi un edificiu nou destinat liceului, l-am şi ridicat în Mărceni, cartierul central al Bicazului, şi îl admirăm pe dinafară, căci pe dinăuntru e jale! Ca o fată frumoasă şi săracă, şcoala nu are zestre: nimic din ceea ce ar trebui pentru ca, în toamna asta, a lui 1964, să ne mutăm cu elevii peste apă! Din întâmplare sau prin strădania lui Virgiliu Radulian, strălucitul director al liceului nostru, devenit de curând prorector al Institutului Pedagogic din Bacău, forurile centrale au realizat un jumelaj cu o şcoală din Vietnam. Ca urmare, am primit o invitaţie, pentru soţia mea şi pentru mine, la recepţia pricinuită de sărbătoarea naţională a Vietnamului. Complet ignorant în materie de relaţii internaţionale, strivite atunci, dincolo de cutuma universală, de legile restrictive ale statului comunist, nu am crezut că este cazul să informez autorităţile asupra invitaţiei, limitându-mă la o discuţie oarecare, neoficială, cu şefii culturali, colegul meu Vasile Solomon şi vicepreşedintele raionului, însărcinat cu problemele culturii şi învăţământului, Nicolae Amocancei, aflat atunci în procesul de completare a studiilor elementare. Cum nici ei nu aveau habar de protocol, nu au găsit nimic de obiectat prezenţei mele la ambasadă. Puşi la mare ţinută, cu ţoale noi, cumpărate anume pentru această ocazie, doar văzusem în filme cum arată o recepţie la asemenea nivel, soaţa mea şi cu mine am păşit cu oarecare timiditate în saloanele decorate în stil asiatic, pline de necunoscuţi şi de chelneri cu ochi oblici, aceştia din urmă purtând tăvi cu gustări şi cu sucuri aromate. Nu ne-a trebuit multă vreme până ce ne-am biruit cu totul sfiala, mai ales că ne-am întâlnit cu foştii mei colegi de an, din facultate, prietenul meu cel mai bun, conferenţiarul universitar George Radu, şi Ghiţă Florea, conferenţiar universitar şi el şi activist înalt în secţia de propagandă a CC al PCR. Nu reuşisem să colindăm toate saloanele luminate a giorno, când ne-am trezit faţă în faţă cu un domn mărunţel, simpatic, vorbitor de limbă franceză, că doar colonie a Franţei a fost 1. Parte din fragmentul de faţă a fost publicat în revista periodică “Apostolul”, nr. 159, din octombrie 2013, sub titlul “Cum se înzestrează un liceu românesc cu ajutor vietnamez.” Fragmentul face parte din romanul „Zilele”, volumul al treilea, aflat în lucru. (n.r)

Fortuna audaces juvat

Vietnamul. Înconjurat de mai mulţi tipi amabili, membri ai ambasadei, ne-a fost recomandat de unul dintre ei: era chiar ambasadorul! Conversaţia, deloc protocolară, s-a purtat în franceză, limbă vorbită curent de vietnamezi, datorită istoriei lor. Nu ştiam în clipa aceea că sunt filat de „băieţii” noştri, care aveau să raporteze de îndată că ieşisem brutal din protocolul admis de statul român, vorbind în altă limbă. Aveam să aflu mai târziu şi destul de apăsat că greşisem. Cum ambasadorul ştia (Nu m-am întrebat atunci de unde?!) că sunt directorul unui liceu care are o relaţie cu o şcoală din ţara lui, m-a întrebat nevinovat dacă ar putea vizita liceul meu, mai ales că acesta tocmai se va muta într-o clădire nouă. Al naibei şmecher! Faină capcană, în care am căzut ca musca, invitându-l la deschiderea cursurilor, taman la 15 septembrie, la Bicaz. De unde să fi ştiut că a invita un ambasador, chiar al unui stat prieten, este o chestie dependentă strict de ministerul de externe? L-am invitat şi gata! Ca şi cum aş fi poftit un prieten bun la masă, într-o duminică. El a acceptat cu plăcere invitaţia şi de aici... Şi de aici dandanaua din vara care a urmat, a pomenitului an 1964. Ne mutasem, la mijlocul lunii august, ne bucuram că intrăm în casă nouă, dar era jale: nu aveam cu ce o mobila, fonduri pentru inventar neexistând, ca de obicei în România socialistă (şi mai de apoi). Într-o zi însorită, a poposit în faţa liceului cel nou „Volga” neagră a primului secretar raional al PCR, tovarăşul Miron. Galben ca lămâia la chip, Vasile Solomon a descins, m-a găsit într-un laborator, căruia tocmai îi admiram pustietatea, m-a luat pe sus, fără de explicaţii detaliate, m-a livrat maşinii luxoase, de protocol, şi val-vârtej la Piatra! De ce, pen’ ce?... „E lată rău! A venit Boboş de la Bacău.” „Ei, şi ce-i dacă a venit?” „Las’că ai să vezi!” Aveam să aflu că ambasadorul vietnamez ceruse încuviinţarea ministerului nostru de externe, cum era uzul, necunoscut de mine, să vină la Bicaz, după invitaţia făcută. Şi ministerul habar nu avea de invitaţie... Şi cei de la regiunea Bacău habar nu aveau de... Şi cei de la raion, adică Sile Solomon şi Nicolae Amocancei, uitaseră neam că eu le spusesem de invitaţie şi că ei fuseseră de acord... S-a dus dracului protocolul! Unde mai pui că ambasadorul avea să viziteze o şcoală pustie, fără de tot ce este necesar bunei funcţionări, într-o ţară europeană. Dădusem cu toţii de bucluc, în frunte cu Ştefan Boboş preşedintele comitetului regional! La sediul raional, în Piatra, în jurul mesei mari, afectată şedinţelor de consiliu, şedeau smeriţi, ca pe nişte perne cu ace, toţi şefii raionului; iar în capul mesei trona un ins zdravăn, roşcovan, chel, congestionat la faţă ca un hipertensiv şi cu un nas de o virilitate excesivă. Era Ştefan Boboş, fost ţapinar pe valea Tazlăului, acum preşedintele consiliului regional, al doilea om în ierarhia regiunii Bacău după prim secretarul PCR, care se retrăsese strategic din faţa taifunului. Fără menajamente, după ce a aflat câţi ani am şi s-a îngreţoşat că nişte idioţi numiseră director de liceu un june rămas în mintea sugarilor, mi-a etalat drama: pusesem statul român într-o situaţie imposibilă; ambasadorul va veni în vizită şi, prin urmare, şcoala va trebui înzestrată cu de toate, jertfelnic, din biata rezervă bugetară a regiunii Bacău. Totul va trebui să se desfăşoare ca pe roate, iar după vizită, eu, autor al cumplitei dandanale, voi plăti cu vârf şi îndesat oalele sparte. „Ai înţeles?” s-a răstit la mine ştabul. „Am înţeles.” Dacă nu continua, filisof rămânea! „Ce ai înţeles?” Am replicat cu calmul condamnatului la moarte, care nu mai are speranţe de salvare: „Am înţeles că şcoala mea va fi înzestrată cu tot ce trebuie, înainte de vizita ambasadorului.” Cu gura larg deschisă şi cu chipul şi mai congestionat, în pragul congestiei cerebrale, după un moment de stupoare, Boboş a urlat: „Ieşi afară!” Nu mai aveam de pierdut decât totul, aşa că pluteam într-o lume neverosimilă, populată când de zâne, când de hidre. Acasă nu m-au mai dus cu „Volga” şefului, ci cu un „GAZ” rusesc.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

La Bicaz începuse deja umbletul armatei de furnici, conduse cu virtuozitate de Sile Solomon, care, în două săptămâni, au transformat un liceu sărac lipit pământului într-o şcoală bogată, înzestrată până şi cu covoare de lux, ţesute la Agapia. Între timp, crezându-mă foarte aproape de eşafod, am vorbit la telefon cu prietenul George Radu, responsabil cu relaţiile între ţara noastră şi asiatici, şi el m-a liniştit râzând: şefii nu aveau să mă atingă măcar cu o floare, că doar nu erau să deranjeze relaţiile cu Vietnamul pentru o prostie. Mai mult: câţiva ani de aci înainte, nimeni nu va încerca să mă destituie din funcţia de director. Bătălia noastră era câştigată. Vorba strămoşilor: „Fortuna audaces juvat!” Ufff...

Magister 26

Magister

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

MINUNATUL SECOL AL XIX-LEA, CA O „ALTĂ PLANETĂ” profesor univ. dr. Constantin DRAM Raportându-ne la scară istorică, e tulburător, pentru cei care au trăit o parte din viață în secolul XX, să vadă că deja se conturează o generație hotărâtă a celor care se raportează doar la secolul XXI, din care, iată, deja au trecut 14 ani, ani ce înseamnă deja o primă treaptă de maturizare în viața omului. Și cu toate acestea, măcar pentru cei care mai cred în atotputernicia literaturii, e bine să nu devenim prea mult adepți ai lui Baudelaire, care afirma, din perspectivă estetică, că se cuvine să credem și să ființăm, cu putere de manifest, doar în prezentul ce ne este dat, îndepărtând cu frenezie un trecut ce are doar rol de balast. Dar e bine de știut că există un veac, care, dincolo de imagini nedorite, de care fiecare epocă a avut parte, în mod inevitabil, este acoperit cu o mega-imagine, în fața căreia nu rezistă nimeni. „Secolul XIX e o altă planetă”, proclama o distinsă intelectuală din București și lucrurile cam așa și stau. Așa că, mai bine să lăsăm toate la o parte și să ne întoarcem, ca într-o mini-excursie, spre acel minunat și unic secol, în care lucrurile decurgeau, cu siguranță, altfel. Dacă o luăm chiar de la început, intrăm în acele prime decenii, pe la 1800 și ceva, când niște oameni foarte tineri, unii dintre ei veniți de la studii din Europa, știau, aflaseră, erau convinși că există și alte variante la o viață conservatoare, în care oamenii umblaseră prea mult cu lungi anterie, cu papucei de culoare roșie și cu vârf ascuțit, refuzând cu hotărâre să se apropie de valori dictate de schimbare, mai cu seamă într-o vreme când revoluțiile pulsau la tot pasul! Iar lucrurile au devenit simple și chiar foarte simple: învechiții boieri, declarați din prima „ruginiți”, s-au situat cu convingere în opoziție față de noii veniți, declarați, după felul apusean în care salutau, „bonjuriști” sau „nemți”, deoarece îmbrăcau haine strâmtate după corp, ochelari/ monoclu, pălării tari; mai mult, tinerii cu pricina renunțaseră la lungile și încâlcitele bărbi ce făceau toată podoaba portului bunicilor și părinților lor, frecventau spectacole în care se vorbea, de regulă, „franțuzăște” dar nu numai, aduseseră cărți periculoase și ziare: una peste alta, plutea un aer de noutate, se simțea iminența unei schimbări, oamenii se reuneau cu scopuri precise, începuseră să apară foi de literatură și de atitudine civică, în care se proclama, cu un curaj uneori de-a dreptul nebun, că locuitorii, fie ei de la răsărit de Carpați, din interiorul arcului carpatic, de peste Milcov și de peste Prut, indiferent cum le zice, vremelnic, sunt, laolaltă, aparținători de o străveche țară Dacia, zisă acum, în veac al revoluțiilor, cu un cuvânt emoționant, România. Cuvântul acesta magic primea o mulțime de determinante pornite din entuziasmul unor inimi nepângărite: România jună, România pitorească, Cântarea României, România literară…Tinerii deveneau oameni așezați, cu copii la rândul lor, treceau prin niște organizații secrete, cu nume păcălitoare, cum ar fi Societatea Cărbunarilor, Societatea Filarmonică, se înarmau în oastea țării. Mergeau curajoși la revoluțiunile din Moldova, Muntenia, Ardeal, se refugiau la Hangu, cu gând să ridice „plăieșii” la luptă (un strigător francez, Alexandre Dumas avea să scrie Strigoiul Carpaților, cu acțiunea legată de turnul pătrat de la Schitul Hangu); anii vor trece și multe

Minunatul secol al xix-lea, ca o „altă planetă”

dintre energiile revoluționare ale foștilor tineri de la început de veac și ale urmașilor acestora se vor converti în pulsiuni politice explicite, ei devenind liberali, conservatori, junimiști, într-o efervescență ce va crea, în a doua jumătate a veacului, Principatul și apoi Regatul României, o strălucită independență câștigată printr-un război de renume contra otomanilor, punându-se astfel bazele la ceea ce se va numi, mereu, România modernă. Iar oamenii cu pricina, unii cu nume rămase definitiv, în istorie, alții trecuți într-o colectivitate adesea ingrată au fost, cei mai mulți dintre ei, parte a unei tagme de care neamul românesc își aduce aminte doar uneori: la orele de literatură, în preajma examenelor și, expeditiv, pe la diferite evenimente culturale, dornice mai cu seamă să îi preamărească pe organizatori și, parcă, mai puțin, pe cei elogiați. Îi numim simplu. Scriitori. În acel prea minunat secol XIX, e bine de știut, exista cam tot ce e necesar pentru un trai decent, intelectual: cărți, reviste, ziare, telefon, căi ferate, telegraf, încălzire centrală, electricitate, comodități casnice, săli mărețe de spectacole, muzică și pictură de cea mai înaltă calitate, viață economică, politică și, mai cu seamă, culturală. Exista însă un anume ce în mare lipsă astăzi, anume TIMP. Oamenii făceau, cu toată modernizarea transportului, măcar două zile la un drum Iași-București, fără ca acest fapt să le încurce existența: călătoriile însemnau experiențe noi, discuții folositoare, bucurie a ochilor și a urechilor, un mod plăcut de a folosi tot ce se putea folosi din viață. Și aveau berechet timp pentru suflet, ochi, minte. Când veneau căldurile cele lungi de vară, mulți dintre ei, mai bogați, mai săraci, se retrăgeau din aerul sufocant al capitalelor de orice fel, pentru mai multe săptămâni, uneori chiar luni, în apropierea munților: satele și așezămintele monahale deveneau cele mai inedite spații de vilegiatură; printre sezonierii vizitatori, mulți scriitori. Fără doar și poate, minunatul veac XIX a fost al scriitorilor, în măsura în care oameni dintre cei mai simpli își legau viața de actul lecturii (e suficient să ne amintim de personajul din O noapte furtunoasă ce invoca lectura reluată a unor pagini de roman senzațional despre „misterele” Bucureștilor, în contextul în care „cetirea cărților” ocupa o bună parte din viața multora). Iar acești scriitori erau, dincolo de actul zămislitor de literatură, oameni puternic integrați în civism și politică. Se poate spune că tot ce s-a desăvârșit în acest veac, dincolo de câteva nume mari și simbolice, precum Tudor din Vladimiri, Bălcescu, Cuza, Kogălniceanu (scriitor, de altfel, ca și Bălcescu), Carol I, s-a petrecut prin participarea atot-acoperitoare a scriitorimii, din care au ieșit revoluționari, parlamentari, miniștri, adică acei reformatori de bună credință a unor „pravile” depășite. Era clasa politică, măcar o parte a ei, de proveniență elitistă! Unii dintre ei s-au amestecat în zbuciumul politic fără să aibă ambiții înalte (erau mulțumiți că îi vedeau în vârful piramidei politice pe Maiorescu, Carp, Kogălniceanu, Brătianu): așa avea să facă neobositul Creangă, poreclit și Popa Smântână, neîntrecut combatant în adunările electorale ale timpului și autor al acelei celebre ziceri „În țara asta…n-ar fi rău…să fie bine!”; alții precum Eminescu, Caragiale, Slavici au făcut muncă redacțională la diferite foi politice ale „timpului” – cel puțin Eminescu a lăsat, în acest sens, o uriașă operă de articole politice, cu profunde înțelesuri și învățături mai cu seamă în zilele noastre, ce par a relua, în rău, unele întâmplări ale trecutului. Vorbele unora dintre scriitori, consemnate pentru totdeauna, rămân ca tot atâtea vrednice probe ale unui veac de excepție, în care a trăi era nobil și bine-folositor patriei ce atunci se năștea și care primea de la fii ei dragi tot ce era mai bun, cum au fost acele momente ce au condus, în cele din urmă, spre un act legitim, Prima Unire a românilor. Barbu Paris Mumuleanu spunea, la 1822: „Corabia neamului românesc are astăzi trebuință de un corăbier iscusit și acesta este unirea românilor!” și tot așa Costache Negruzzi: „ca român sfătuiesc și propovăduiesc Unirea, fără de care nu vom mai vedea!” (1839). Un gazetar cu limbă iute, de altfel, C.A. Rosetti scria în gazeta cu nume simbolic, Pruncul român, din 12 iunie 1848: „Munteanul și moldoveanul

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

sunt toți români, sunt frați, o singură națiune”; în aceeași linie, i se adresa Alecsandri lui Bălcescu: „dorul cel mai înfocat al nostru, cât și al unei mari partide din Moldova, este Unirea Moldovei cu Valahia, sub un singur guvern și sub aceeași constituție.” Mai trebuie oare amintit faptul istoric că același Alecsandri, împreună cu Alecu Russo, George Sion și alți scriitori și revoluționari, la Brașov, în zilele revoluției pașoptiste redactează documentul „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, cu dezideratul fundamental : „Unirea Moldovei și a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”. Desigur, tot Alecsandri, și tot la Brașov, este cel care publică la 14 iunie 1848, celebra Hora Ardealului, în „Foaie pentru minte, inima si literatura”, poezie ce va deveni in 1856, și mai celebra Hora Unirii; să nu-l uităm pe Dimitrie Bolintineanu, cel care trăgea o linie în 1859: „Demni frați de a fi uniți, ei au dovedit astăzi încă odată într-această luptă nobilă si sublimă”, după ce Alecu Russo afirmase : „Cu cât vom desluși mai bine șirul faptelor românești de la început, cu atâta mai tare vom încredința că ai noștri s-au luptat pentru ideea unității mai înainte chiar de a fi singura idee fecundă și adevărat fecundă în literatură.” (1855, în Romania literară), completându-l pe Cezar Bolliac, cel care în altă revistă cu nume simbolic, așa cum se purta pe atunci, Republica română, scria: „Unirea a fost sentimentul național în toate părțile României, de când istoria a început a ne spune câte ceva despre Dacia.” Într-un final care chiar încununa totul, patronul spiritual al timpului, Mihai Kogălniceanu, cu modestie, lăsa, alături de scriitori, pe cei mulți, pe care literatura, de fapt, i-a cuprins și i-a reprezentat, adică poporul, după cum avea să se exprime el în 1863, 9 februarie, adică la patru ani de la actul Unirii: „Unirea, domnilor, eu nu recunosc nimănui dreptul să zică că e actul său individual (…) Nu, domnilor, Unirea națiunea a făcut-o!” Așa a fost într-un veac prea-frumos și nobil prin literatură: scriitorii au fost mereu un vârf de lance, exponenți vizibili ai unui popor ce își căuta loc pe harta Europei, cu idei ce păreau că vin direct din cronicari, ale căror idei ei le tălmăcesc și le adaptează pentru condițiile secolului XIX, un secol al unirii, al independenței, al trezirii și întăririi conștiinței naționale, un secol în care se trezește și dragul de carte, de învățătură, de școli (tot mai multe încep să apară în lipsitul, până atunci, de așezăminte școlare, spațiu românesc, așa cum se întâmpla și la Bicaz, pe la 1820.) Și ca să isprăvim în nota de consemnare scriitoricească, atotputernică pe atunci, să ne uităm la vorbele lui Nicu Gane din Amintiri din vremurile Unirii:„ Când Kogălniceanu își isprăvi discursul, toată lumea plângea în tribune, căci bucuria mare ca și durerea mare tot prin lacrimi se exprimă.” Frumoase vremuri, când oamenii credeau în scriitori și în cărți, e drept că și scriitorii credeau cu toată ființa lor în poporul din care se ridicau către lume, cu dor de mai bine pentru o țară tânără, ce punea știința de carte mai presus de orice, deoarece doar așa se putea ieși din întuneric.

Valorile literare ale bibliei

VALORILE LITERARE ALE BIBLIEI profesor univ. dr. Viorica S. CONSTANTINESCU Biblia, carte unică, din care s-au dezvoltat trei mari religii: iudaismul, creștinismul și islamul, a produs, odată cu secularizarea ei, un „complex biblic”, o obsesivă neliniște intelectuală, devenind totodată obiectul unei vaste rețele critice, domeniu de studiu al istoriei, antropologiei, psihanalizei, paleoastronauticii, istoriei civilizațiilor, religiilor și nu în ultimul rând, al științei literaturii sau al filosofiei. Așa se face că un filosof, teolog și poetician ca Paul Ricoeur, după ce a studiat pe Aristotel, Kant, Hegel, Nietzsche, Husserl, Jaspers, Heidegger, Marx și Freud, pe teologii contemporani cei mai cunoscuți, de la Rudolf Bultmann și Karl Barth la Gerhard von Rad, se întoarce la Biblie, afirmând într-o carte a sa intitulată Eseuri despre interpretarea Bibliei: ”I shall have a better understanding of man and of the bond between the being of man and the being of the all beings”. Paul Ricoeur își propune să descifreze într-o hermeneutică profană a limbajului (uneori deosebită dacă nu opusă celei sacre, alteori coroborată cu ea) textelor de revelație din Biblie, „condiția ființei umane”. Întreaga Biblie poate fi, din nou, în contemporaneitate, luată ca bază a înțelegerii omului în ceea ce are el esențial: relația cu Dumnezeu, cu colectivitatea, cu sine însuși, cu legea, cu morala, cu libertatea, cu puterea, cu cei care sunt „altfel” (politic, religios, fizic). Omul biblic, răspândit în sutele de personaje ale Cărții Cărților, fie că este un individ excepțional (patriarh, rege, înțelept, proroc) sau unul obișnuit (păstor, agricultor, negustor, dregător, ostaș, preot, pescar) apare ca o ființă preculpabilizată, existența lui desfășurându-se între păcat și pedeapsă. Moartea însăși este o consecință a faptelor lui, a „păcatului originar”, ceea ce nu se întâlnește în mentalitatea nici unuia dintre popoarele orientale vecine (Ghilgameș, spre exemplu, se teme de moarte, dar nu o consideră ca pe o pedeapsă). Asupra lui apasă în permanență „interdicția metafizică”; încălcarea interdicției, „depășirea limitei” se traduc în existența biblică prin conceptul de păcat. Strămoșul umanității, Adam, a păcătuit depășind limita ce-i interzicea să cunoască: „Iar din pomul cunoștinței binelui și a răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Facerea 2, 17). Așadar, cunoașterea se poate solda nu numai cu alungarea din paradis, ci mai ales cu moartea. Dar nu este oare și problema noastră, problema lui Adam? Nu se vorbește tot mai insistent despre o „morală a cunoașterii” și despre o „religie a cunoașterii”? Dilema lui Adam a devenit una a omenirii de azi: până unde avem voie să ne folosim de libertatea noastră ca să nu pierdem totul. Adam nu este unicul personaj care ne poate provoca intelectual. Personajele biblice sunt „contemporanii noștri” așa cum au fost contemporanii secolelor trecute. Strategii narative În sens estetic, Biblia apare în multe privințe, departe de concepția noastră tradițională despre opera literară. Ea este un „text” construit întru totul aparte, în epoci diverse, un text contradictoriu în planul „conținutului” și inegal valoric în planul estetic; un text ce implică o tensiune continuă și sesizabilă între cele două planuri fundamentale ale unei opere – cel semantic

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

și cel al expresiei. Există de aceea, pe de o parte, tendința de a reduce textul Cărții Cărților la importanța lui religios-istorică și, pe de altă parte, tendința de a-l „trăi” ca pe un text literar creat parcă după o rețetă a textualiștilor contemporani. Pentru homo religisus, Biblia rămâne cartea credinței în primul rând; pentru acel om-cititor, care, fără a renunța la credință, nu mai vede în Cartea Cărților cheia rezolvării problematicii complexe a religiei, Biblia este o antologie de diverse genuri literare, unele codificate de artele poetice europene, altele nu. Pentru că există o amplă gândire istorică, există o amplă narațiune. Nu ne mai aflăm, cum ne-a obișnuit Orientul, în fața unor inscripții, fragmente de poeme (ca cele din Manualul Ugaritic), ci în fața unor cărți întregi care narează linear, respectând raportul cauză-efect, respectând pasaje, formule, elaborând judecăți asupra textului care se află între literatură-istorie și istorie literaturizată. O narațiune însă neliberă pentru că ea trebuie să corespundă imperativelor religioase iudaice. O primă etapă în receptarea textului biblic ca text literar a constat în alegorizarea unor cărți ce păreau simple relatări de fapte, componente ale texturii narative ce trebuia să satisfacă dogma religioasă. Scotus Origenes sau Sfântul Augustin sunt interpreți ai Cărții Cărților pe care critica nouă i-ar putea numi „contemporanii noștri”. Stimulați de mulțimea pasajelor de tălmăcire a viselor sau a parabolelor, ei, ca și alți exegeți de mai târziu, considerau întâmplarea biblică drept un nucleu iradiant de sensuri care vizează un dincolo de text. Notabilă în înțelegerea poetică a textului Bibliei este și contribuția unor autori renascentiști: ei s-au oprit însă mai ales asupra acelor cărți pe care le-au numit „literatura biblică”. În secolul XVIII, clericul protestant Robert Lowth, într-o exegeză intitulată Lecture on the sacred Poetry of Hebrew, observă și comentează un „indice” prozodic fundamental al întregului text biblic – paralelismul („La început era Cuvântul și Cuvântul era Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”), corespondența între două secvențe, două sintagme, două versete, și consideră acest paralelism ca pe o formă de prozodie ce impune Biblia printre marile poeme ale lumii. Cam în aceeași vreme, Herder vorbește despre poezia cărților biblice: ele devin prin el o sursă mereu mai solicitată de subiecte, imagini, figuri de stil, „o fântână de cântec”, așa cum o numea mai târziu Walt Whitman. Partea cea mai întinsă a Bibliei este compusă din narațiuni ample sau chiar povestiri unitare, bine structurate; ea se constituie astfel într-un bloc narativ care nu exclude revenirile, anticipările, repetițiile, dar care, în ansamblu, se ordonează într-un sens progresiv-linear alcătuind o istorie reală și legendară în același timp. Întreaga paletă a conceptelor naratologice contemporane ar putea fi ilustrată de textul narativ al Bibliei. Cine narează, ce narează, cui narează, cum narează, de ce narează, cum este folosit timpul și spațiul în fundalul procesului narării? Iată întrebările ce se pun oricărui cititor avizat al textului biblic, cititor desigur neinteresat de izvoarele istorice ale Bibliei, nici de traducerea ei în diversele limbi europene și nici de problemele de filologie sau hermeneutică pe care le pune, ci numai de literatură, de poveștile ei. Cine narează întâmplările biblice? Evident – un narator omniscient: el știe totul despre personajele sale și îi face plăcere să ne-o spună sau să ne-o sugereze: prin anticiparea unor întâmplări, prin rememorarea altora, prin introspecțiile psihologice pe care le întreprinde, prin aprecieri asupra faptelor, gândurilor, sentimentelor sau dorințelor protagoniștilor. Naratorul omniscient pare asemenea lui Dumnezeu: numai el și Dumnezeu cunosc totul despre cei pe care-i conduc, unul spre executarea planului divin, celălalt spre executarea planului povestirii. Ca și ochiul divin, ochiul naratorului omniscient poate cuprinde perioade de timp și întinderi spațiale imense, câteva sute de ani, ca și câteva mii de kilometri sunt comprimate într-o propoziție, un paragraf, un capitol. Autorul știe ce se petrece în același timp în Mesopotamia, în Egipt, în Palestina. În consecință, multe secvențe narative încep cu adverbul tipic pentru stilul povestirii: „în acest timp…”. Naratorul omniscient este chiar mai știutor decât divinitatea: el știe când

Valorile literare ale bibliei

Dumnezeu e mulțumit de faptele sale ori de faptele poporului său, de ce e mânios, de ce iartă („Și Dumnezeu a fost mulțumit că a făcut pe om”, Facerea). Povestitorul anonim este fie implicat în faptele personajelor sale (uneori creează impresia, ca în Faptele Apostolilor, că a luat parte la întâmplări din viața lui Petru sau Pavel), fie neimplicat. Distanța pe care o ia față de cele relatate este totuși caracteristică pentru naratorul biblic. El lasă adesea să se înțeleagă că nu a fost martor al întâmplării povestite, dar că întâmplarea a avut loc cu adevărat. Povestitorul Cărții Cărților nu gândește altfel decât Aristotel despre istoria care „minte” și despre adevărurile universale ale legendei, povestirii deci. S-ar putea vorbi despre o adevărată strategie a povestirii biblice, dependentă poate în primul rând de nevoia, chiar de obsesia credibilității. Povestitorul pare adesea că vrea să prevină suspiciunea asupra omniscienței sale și el dispune de numeroase mijloace pentru a o face, începând cu formule de tipul „în aceste zile”, care îl situează într-un spațiu al certitudinii, și până la ceea ce s-ar putea numi un Verfremdundseffekt narativ. Alteori, când emite judecăți în legătură cu faptele narate, el devine dilematic: observă existența unei duble cauzalități a evenimentelor – cea divină și cea umană. Iar atunci când nu poate judeca o faptă sau alta, o lasă în seama lui Dumnezeu; explicația ei devine astfel simplă: „așa a voit Domnul”. Strategia povestirii constă deci, între altele, în reducerea implicării emoționale a cititorului, în același timp însă ea are consecințe atât în planul narațiunii ca structură, cât și în acela al receptării. „O asemenea distanțare emoțională este – cum scrie un exeget, Shimon Bar-Efrat – precondiția unei înțelegeri clare și fără ea este imposibil să ajungi la forța ideii din narațiune”. Lirismul biblic Deși evident, cum am spus deja, „un bloc narativ”, o suită de cărți eterogene care, dacă ar fi existat un Homer evreu, ar fi putut deveni o desacralizată Odisee și Iliadă, Sfântă Scriptură este unică nu numai prin revelațiile pe care le cuprinde, prin ceea ce povestește, prin istoria unui popor, ci și prin poeticitatea ei frapantă. Împărțirea textului în versete, prozodia (marcată de „parallelismus membrorum”), cultivarea facultății „estetice” în sensul creării de impresie, „simțire” printr-un inepuizabil tezaur imagistic, fac din textul sacru unul interesant nu doar pentru teologi, ci și pentru poeticieni și poeți și lectori ai Cărții Cărților. În acest macrotext, lirismul, omniprezent în proza poetică, devine un „concentrat”, numit „cântare”. În general s-au studiat ca poezie lirică Psalmii și Cântarea lui Solomon, dar nu acestea sunt singurele structuri cu un grad sporit de poeticitate. „Cântarea”, probabil de origine cultică, intrată apoi în folclor (unde a rodit în texte parabiblice), era însoțită de instrumente muzicale, după cum reiese chiar din Biblie: lira, flautul, timpanul, cimpoiul. Ea avea un statut estetic privilegiat și nu întâmplător a fost pusă pe seama unor personalități ca Moise, Debora, David, Solomon, ș.a.m.d. Mai mult, cântarea era simțită ca mai aproape de profetică, cu alte cuvinte de sacru. Poetul era și profet iar profetul era și poet. Darul poetic ca și cel profetic, îi dădeau unei personalități un prestigiu aparte, o anumită „prestanță duhovnicească”. În acest sens amintim pasajul din Biblie când David, poet și cântăreț, uns rege, coboară, după ce îl învinge pe Saul, cu o ceată de prooroci (ceea ce o face să râdă pe soția sa, Micol) dansând și apoi el scrie un bocet, o elegie extraordinară la moartea binefăcătorului și dușmanului lui (Saul) și a prietenului său Ionatan. Cu alte cuvinte, paradigma rege-poet era o axiomă în concepția celor care au creat, colportat și redactat textul biblic. Prima încercare de încadrare în genurile liricii europene (statornicite de numeroasele poetici – de la Aristotel la clasicii francezi și după aceea) a poeziei biblice a fost aceea a lui Hermann Gunkel în studiul, celebru deja, Einleitung in die Psalmen (Introducere în Psalmi), din 1933. Savantul german se referă numai la psalmi: În Biblie există însă mai multe „capitole” de poezie lirică sau lirico-narativă. Pe lângă imnuri și rugăciuni, întâlnim balade lirice (ca aceea cântată de

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Debora), poeme lirico-narative (ca acelea ale lui Ieremia numite „plângeri”), poezia sapiențială, poeme dramatice (ca Iov sau ca pastorala Cântarea Cântărilor), profeții sau poezie oraculară, meditații (ca cele ale Ecleziastului), ș.a.m.d. Încercările de poetică biblică sunt însă mai vechi și decât cele ale romanticilor (care elogiaseră la superlativ și se inspiraseră din lirica ebraică), și decât studiul lui Robert Lowth – De sacra poesia hebraeorum (1753). Ele se găsesc încă la părinții bisericii. Astfel în Didascalia Apostolorum din secolul IV d. Hr. se scria: „De cauți istorie (în Biblie) ai, de cauți poezie (s.n.) și sofistică ai, de cauți cântec (s.n.) ai psalmii”. Edictul din anul 362 al Papei Iuliu I, edict prin care se interzicea ca în școlile de pe lângă mănăstiri să se mai studieze la retorică clasicii greci și romani (ca fiind păgâni), a impulsionat, pentru scurt timp, studiul retoricii Bibliei, dar apoi s-a preferat adevăratelor texte biblice, falsuri puse pe seama autorilor „păgâni”. De aceea Sfântul Augustin afirma, în cartea sa Doctrina christiana, că mulți păgâni „se fălesc cu recursuri literare” pe care de fapt le-au luat din Sfânta Scriptură. Așa stând lucrurile, poezia biblică nu a reușit, ca aceea a lui Homer, Vergiliu, Horațiu să se impună ca obiect de studiu în dobândirea meșteșugului poetic, dar nici n-a fost uitată. Cel puțin psalmii au intrat foarte devreme în slujba religioasă și astfel, practic, nu teoretic, și nu numai „învățăceii” ci toți enoriașii, în felul acesta, și-au format o sensibilitate specifică, o calitate umană „europeană” în care intră smerenia, căința, melancolia, speranța și dragostea față de Dumnezeu. Așa s-a structurat la nivelul subconștientului colectiv „homo problematicus” european. Răfuiala de mai târziu a lui Nietzsche și apoi a lui Cioran cu creștinismul vizează tocmai acest impact între iudaism și fondul etnic al popoarelor aflate pe teritoriul Europei, cărora le-a structurat sensibilitatea, a făcut, după opinia lor, un om slab, supus, umil, nefericit, ce-și scormonește neîncetat adâncurile ființei. Creștinismul a înăbușit bestialitatea necesară din om și prin poezia Bibliei. Veniți în Canaanul civilizat după mulți ani de peregrinări prin deșert, cu o cultură săracă predominant folclorică, evreii aveau nevoie să se pună de acord prin arta cea mai prețuită de ei – arta cuvântului, cu vecinii. Lirica babiloniană, ugaritică și egipteană au „mobilizat” talentul poporului evreu care, până la urmă, a creat Cartea Cărților. Dacă ar fi să ne oprim doar la figura prozodică numită de pastorul Robert Lowth, în prelegerile sale academice, „parallelismus membrorm” (și definită de el ca „o corespondență dintre un verset sau rând cu altul, corespondență ce poate presupune sinonimie, omonimie, parafrază, tautologie”), am constata că evreii sunt „originali în neoriginalitate”, că ei s-au ghidat în creația poetică după legile esteticii identității (estetică ce presupune preluarea și revalorificarea clișeelor poetice). Din Manualul Ugaritic publicat de Cyrus Herzel Gordon în Analecta Orientalia XXXV, Roma, 1955, rezultă faptul că există numeroase coincidențe între lirica ebraică și cea ugaritică, în ce privește „parallelismus membrorum”. La fel, dacă citim antologia de poezie veche egipteană a lui Siegfried Schott – Cântece de dragoste vechi egiptene, publicată în 1950 (Altegyptische Liebelieder) sau Antologia de imnuri și rugăciuni asiro-babiloniene a lui Marie-Joseph Seaux (Hymnes et Prieres aux Diaux de Babylonie et d’Asyrie., 1976), ajungem la „izvoarele” mai îndepărtate ale pastoralei alegorice atribuite regelui Solomon numite de autorul Vulgatei „Cântarea Cântărilor”, sau ale imnurilor (numite „laude” în Evul Mediu). Fără a cunoaște poezia helenismului, exprimarea erudită și „ornamentală” imagistic a acestei epoci supercivilizate, nu ne-am putea explica esteticitatea ultimelor cărți ale Bibliei, după cum fără a lua în considerație, în sens invers, Biblia, nu am putea înțelege oboseala, tendința spre problematizare a stoicilor, înțelepciunea mâhnită a Eclaziastului, cel pentru care viața este „vânare de vânt”. În 1963, un cercetător german, poetician al Bibliei, Stanley Gevirtz a publicat un studiu ce se bazează pe datele din Manualul Ugaritic al lui Cyrus Herzel Gordon. Autorul german analizează în paralel câteva specii de „parallelismus membrorum” constatând coincidențele ugarito-ebraice,

Valorile literare ale bibliei

coincidențe neîntâmplătoare dacă ne gândim că, în vecinătatea „patriei” evreilor, era „micul Paris” al Canaanului, o cetate supercivilizată, puternic influențată de cultura egipteană, cetatea Ugarit. Reluăm câteva dintre paralelismele comune textelor ugaritice și celor biblice analizate de Gevirz: Paralelismul cap-creștet: „Leul poate să zdrobească capul tău”m „Leul Thh – SM – BL creștetul tău (MU, 127,35) sau „Smalț va fi turnat pe capul meu” / Albastru pe creștetul tău” (MU, II, Aght 6, 36-37); în Binecuvântarea lui Iacov găsim: „Aceste binecuvântări să fie pe capul lui Iosif / pe creștetul celui mai ales dintre frații săi” (Facerea, 49, 26), sau „Să se întoarcă nedreptatea pe capul lui / și pe creștetul lui silnicia să coboare” (Psalmul 17, 16); Un alt gen de paralelism în ambele arii poetice, ugaritică și ebraică: „El adulmecă argintul la mii / Aurul la zeci de mii” (MU, 26, 54) iar în Deuteronomul 30, 30 citim: „Cum ar putea unul să pună pe fugă o mie și doi zece mii”, sau „Dar oare Domnului îi va plăcea miile de berbeci / zecile de mii de râuri de undelemn” (Miheia 6, 7). Poetul anonim prelua, ca un bun meseriaș, acele expresii care erau verificate din punct de vedere estetic și le folosea pentru a-și transmite mesajul său, cu totul altul decât cel al poemelor după care își forma stilul poetic. Este neîndoios faptul că lirismul biblic, sublimat în „cântări”, poeme și profeții, a avut o funcție cultică, alta didactică, în sensul de formare a unui om, altul decât cel păgân. Dar chiar dacă destinația „cântărilor” (rugăciuni, lamentații, imnuri sau laude) a fost una cultică, nu trebuie subestimată dimensiunea lor formativă. Și, dacă din punct de vedere al sensibilității, popoarele de sorginte culturală mediteraneană arată astăzi într-un fel devenit simplu „occidental”, care și la formarea acestui chip a contribuit, punând în mișcare subteranele colective și individuale și poezia biblică, indiferent de genul căruia i-a aparținut. Lirismul biblic este, cum mai remarcam, o structură complexă, traducând ceea ce s-a numit „a simți biblic”: exaltare imnică, smerenie, căință, dorință de răzbunare, speranță într-o fericire viitoare, o fericire individuală care se confundă cu fericirea poporului, a Ierusalimului, etc. În perioada helenistică și poezia biblică se desparte probabil de acompaniamentul muzical, ea nu mai este „un recitativ”, ea se scrie pentru a fi citită. Bogăția imagistică și rafinamentul stilistic în general tinde către o sporire a coeficientului de poeticitate când textul nu mai era destinat recitării, ci lecturii. Redescoperind poezia Bibliei, romanticii se entuziasmau în primul rând de tropii ei, de comparațiile, epitetele cu parfum exotic, imagini venite dintr-un Orient straniu, unde hiperbola nu deranja, repetiția în aceleași metafore de asemenea, libertatea barocă de asociere a cuvintelor fiind nelimitată. Și chiar cititorii de astăzi, după ce au trecut prin atâtea secole de poezie, rămân vrăjiți de imaginile acestor „cântări”, unele deja intrate și în cultura poetică europeană de multe secole prin psalmi și Cântarea Cântărilor. Câteva exemple: „Ca ploaia să curgă învățătura mea și graiurile mele ca roua, ca bura pe verdeață și ca ploaia repede pe iarbă” (Dr. 32, 2); „Când ieșeai tu Doamne din Seir / Când treceai tu peste câmpiile Edomului / Pământul se cutremura și cerurile se topeau / Norii picurau picuri de ploaie / Munții se năruiau înaintea Domnului” (Jd. 6, 4-5); „Cel ce slujește cu temere de Dumnezeu / E ca lumina dimineții când răsare soarele / E ca dimineața fără nori / Ca razeșe după ploaie ce fac să răsară iarba din pământ” (II Regi 23, 3-5); „Oare omul pe pământ nu e el ca într-o slujbă ostășească și zilele lui nu sunt ca cele ale unui simbriaș” (Iov 7, 1); „În ce chip dorește cerbul izvoarele apelor, așa Te dorește sufletul meu pe Tine, Dumnezeule” (Ps. 41, 1); „Că s-au stins ca fumul zilele mele și oasele mele ca uscăciunea s-au făcut” (Ps. 101, 4); „și am găsit femeia mai amară decât moartea, pentru că ea este curvă, inima ei este un hoț și mâinile ei sunt cătușe” (Ecl. 7, 26); „Ochii mei sfârșiră de

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

plâns, lăuntrul meu arde ca văpaia, măruntaiele mele fierb și se varsă pe pământ când copiii și pruncii stau sleiți de putere în piețele cetății” (Pl. lui Ieremia 2, 16); etc. Se știe că psalmii, mai mult sau mai puțin prelucrați, folclorizați au folosit în oficierea liturgică încă din primele secole de creștinism. Apoi au apărut rugăciuni, imnuri, elogii cu mesaj religios inspirate din psalmii biblici. Și poezia românească a fost influențată mai ales de psalmi, dar nu numai. Nu este vorba despre poezia scrisă de clerici, ci despre aceea a laicilor care au ținut să se mărturisească în „cântare” religioasă: rugăciune, imn, poeme, uneori intitulate chiar psalmi, alteori cu titluri sugestive din lirica biblică. De la Petru Cercel la Nichita Stănescu, de la Radu Stanca la Lucian Blaga și Arghezi, de la Magda Isanos la Ana Blandiana, de la Nichifor Crainic la Vasile Voiculescu, de la Vasile Cârlova șa St. O. Iosif, de la Ion Vinea la Mihai Ursachi și Nicolae Ionel, poeții români vin să completeze un imens florilegeiu de poezie de sorginte biblică. Și oare Cântarea României a lui Alecu Russo poate fi citită fără să ne amintească de Cântarea lui Solomon? Lirica europeană religioasă și laică nu poate fi concepută în afara „cântecului” biblic, o parte a Cărții Sfinte care l-a ajutat pe omul creștin să se pătrundă de credință și prin intermediul „cântării”, nu numai al povestirii și a narațiunii istorice. Imaginarul artistic și literar european nu poate fi conceput fără personajele și întâmplările Bibliei, iar poezia lirică fără „cântările ei”. Bibliografie: Abraham Albert Avni, The Bible and Romanticism. The Old Testament in Germany and French Romantic Poetry, The Hague, Paris, Monton, 1969. André la Cocque, Paul Ricoeur, Cum să înțelegem Biblia, Editura Polirom, Iași, 2002. Étienne Charpentier, Să citim Vechiul Testament, Editura Arhiepiscopiei Romano Catolice, București, 1998. Viorica S. Constantinescu, Mihai Capșa, Irina Hăilă, Livia Iacob, Omul biblic (schiță tipologică), Editura Institutul European, Iași, 2012.

O poveste de dragoste din vreme de război

O POVESTE DE DRAGOSTE DIN VREME DE RĂZBOI profesor dr. Gheorghe BRÂNZEI Studiul este o încercare de a aduce în atenţia cititorilor de literatură un roman al lui Gib I. Mihăescu (Rusoaica), pe care critica secolului al XX-lea l-a trecut (pe nedrept!) sub tăcere. Eroul se conturează din cioburi de iubire, pe care autorul le plasează într-un interesant joc de puzzle, ca imagine emblematică a unei spiritualităţi cu valori răsturnate de starea de asediu creată de război. Conflictul este întreţinut de o vădită intenţie de ambiguizare, bogat configurată în roman. Aşadar, citiţi (deocamdată!) despre romanul Rusoaica al lui Gib I. Mihăescu! Cu mulţi ani în urmă, pe atunci pe când gustul pentru lectură era încă dirijat de pedagogi cu suflet mare şi cultură profesională solidă, un prieten mi-a reproşat, cu o vădită intenţie de surclasare a sinelui intelectual: Eu nu pot să cred că, până la această dată, nu ai citit Rusoaica! Eu pot să-ţi confirm că ai rostit adevărul, îi replicai, vădit înciudat de atacul fără menajamente la care se deda. Şi ce dacă n-am citit Rusoaica? Discuţia a mai rămas un timp fără ecou. Şi ce dacă n-am citit Rusoaica? îmi revenea mereu în memorie răspunsul total neinspirat, pe care, sub imperiul unei uşurinţe de moment, l-am lăsat să zboare. Şi ce dacă n-am citit Rusoaica? Peste câţiva ani, cu mare greutate, am dat peste cartea lui Gib I. Mihăescu, pe care am citit-o cu înfrigurarea adolescentină cu care ar fi trebuit s-o citesc la vreme. De atunci, n-am mai avut ocazia să-i pot spune prietenului meu impresiile cu care lectura cărţii m-a binecuvântat. Apărut în anul 1933, romanul Rusoaica se constituie într-o adevărată capodoperă a lui Gib I. Mihăescu. Afirmaţia aceasta, îndrăzneaţă, o voi demonstra cu armele specifice lectorului format. Punctul de plecare al romanului îl constituie nuvela cu acelaşi titlu, apărută în anul 1930, în revista „Gândirea”. Eroul nuvelei este un tânăr ofiţer, care, dintr-o răsuflare, povesteşte o experienţă trăită pe frontul primului război mondial, când activase ca grănicer pe Nistru. Aflăm din nuvelă că ordinul de transfer pe graniţă este un fel de balsam pentru tânărul ofiţer, care este silit, astfel, să pună capăt unei vieţi dezordonate, cu multe chefuri, cu partide interminabile de cărţi şi cu aventuri erotice. Pentru ca trecerea să-i fie mai domoală, eroul nuvelei se înarmează cu savante volume de filosofie, matematică, istorie şi ştiinţe şi pleacă pe graniţă, întru izbăvirea de vechiul stil de viaţă: „Aici, mi-am spus cu toată încrederea, aici voi deveni alt om… Fii slăvită sfântă singurătate…”, exclamă eroul proaspăt descins pe malul bătrânului Nistru. Însă, e greu de găsit tihna în aceste locuri. Situaţia de pe graniţă este, întrucâtva, asemănătoare celei de pe front. Noapte de noapte, grupuri mari de transfugi forţează graniţa, aducând cu ele împuţinarea liniştii eroului nostru şi, simultan, o bogăţie de experienţă de viaţă. Nucleul epic al nuvelei se reduce la un eveniment care vine să tulbure liniştea mult râvnită a tânărului ofiţer. Într-o zi, în aria de supraveghere a eroului, nimeresc doi tineri logodnici, goniţi din fiefurile lor aristocratice de Revoluţie. Faţă de aceştia, tânărul ofiţer are o atitudine

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

cel puţin bizară: după ce îi chinuieşte cu o plăcere abia stăpânită, le sugerează că ar putea să îngăduie trecerea unuia dintre ei, în timp ce, celălalt va fi silit să se întoarcă în Rusia (aceasta, bineînţeles, cu asumarea unor anumite riscuri!). Logodnicul are un moment de slăbiciune şi îi cere fetei să renunţe în favoarea lui, cu promisiunea că, după ce îşi va fi făcut o situaţie în România, va veni, cu orice preţ, să o caute şi să o ducă în Eldorado-ul visat. Atitudinea fetei se va schimba în favoarea tânărului ofiţer român; pentru logodnic, de acum înainte nu va mai avea decât repulsie, iar pentru ofiţerul român, numai un ocean de simpatie. Tânărul ofiţer (de abia acum devine erou!) îi sloboade pe amândoi, alegându-se cu un episod de dragoste adevărată, alături de Ninocika, logodnica aristocrată; până într-o zi, când, nu se ştie unde, nu se ştie cum, aristocrata transfugă dispare, lăsând vraişte sufletul tânărului ofiţer. Multă vreme, nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu Ninocika. La câţiva ani după această întâmplare, eroul se întâlneşte pe stradă cu fostul logodnic al Ninocikăi; acesta din urmă îi arată un afiş de film pe care, cu litere îngroşate, era scris numele fostei sale logodnice. Firul rupt o dată cu dispariţia misterioasă a Rusoaicei se reînnoadă. Călătorind spre Occident, Rusoaica devine star de cinema, anunţânduşi, prin acel afiş, reuşita în viaţă. Cuvine-se să zăbovim, pentru puţin timp, asupra episodului de dragoste care se înfiripă între ofiţerul român şi aristocrata Ninocika. Un fel de încordare dureroasă pune stăpânire pe ofiţerul român în timpul fugitivei întâlniri cu Rusoaica. Aceasta îi stârneşte dureroase şi nelămurite amintiri din viaţa de dinainte de episodul „graniţei” şi din lecturile sale din autorii ruşi: Turgheniev, Dostoievski, Tolstoi. De acum încolo, ofiţerul va asocia mereu imaginea Rusoaicei cu eroinele romancierilor citaţi, trăind sub imperiul unei nelămurite senzaţii că fusese protagonistul unui fapt de excepţie, situând acest lucru sub semnul sorţii: „He…c-aşa mi-a fost soarta mea!” La câţiva ani de la apariţia nuvelei în paginile revistei „Gândirea”, mai precis, în anul 1933, Gib I. Mihăescu publică, surprinzător de repede, un nou roman, care va purta „stigmatul” nuvelei. O experienţă erotică, multiplicată ca într-o împărăţie a oglinzilor strâmbe, creează, în romanul Rusoaica o atmosferă de mister, de violenţă, de melancolie şi de incertitudine dureroasă. Mihail Diaconescu apreciază că rădăcinile romanului trebuie căutate, nu neapărat în nuvela omonimă, ci, mai înainte: „E foarte posibil ca anumite contururi vagi ale subiectului şi ideilor semnificate în el să se fi închegat însă mult mai înainte, respectiv la finele anului 1924 şi începutul anului 1925. În acest caz, elaborarea romanului a durat mai bine de zece ani.” (Mihail Diaconescu, 1973) Însuşi autorul, într-un interviu consemnat în paginile revistei „Facla”, în 1933, declara: „Cartea mi-a fost inspirată de o întâmplare povestită de un ofiţer. Prietenul meu îmi povestea despre o domnişoară care, voind să treacă la noi, a fost surprinsă de soldaţi şi trimisă înapoi. Era o fată prea tânără ca să poată fi definită. Ceea ce m-a impresionat era faptul că ea purta în mână o cutie de vioară. Obligată să treacă înapoi, întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să se spargă gheaţa şi fata să se înece. Eu am căutat în roman, cu toată dezvoltarea episodului, să-i păstrez acest caracter de candoare”… Scris la persoana I, romanul Rusoaica este, ca şi nuvela omonimă, o mărturisire în stare să probeze ceva din neliniştea cu care ne „războim” fiecare dintre noi, uneori. Chiar din primele pagini ale romanului, eroul ne apare interesat de lumea de dincolo de aparenţe, de absolutul „relativ”, îngăduit muritorilor de rând, de eternitatea de-o clipă a trecerii sale prin această lume. Vestea de a trece cu detaşamentul de pază pe Nistru o primeşte cu o bucurie nedisimulată pentru că, pentru el, „ordinul venea tocmai la timp”. După o sumară iniţiere cu problematica pe care o presupune activitatea de pază a graniţei dinspre Nistru, Gheorghe Ivanovici - Ragaiac - îşi va muta întregul său interes către nebuloasa pe care o generează, o permanentă dispoziţie erotică. Cu toată înclinaţia către erotism, locotenentul Ragaiac nu considera că una sau alta dintre legăturile lui efemere de militar purtat de colo, colo,

O poveste de dragoste din vreme de război

ar avea o anume trăinicie. Dispoziţia superiorilor îl aduce într-o zonă pe care nici cartografii militari nu o cunoşteau îndeajuns. Legătura pasională cu Marusia, o tânără rusoaică se destramă la fel de repede cum s-a înfiripat. Faptul că o părăseşte nu îl impresionează câtuşi de puţin: „Pasul meu trecuse hotărât pragul dezgustului pentru astfel de nemicuri, cum din înălţimea mea sufletească aveam dreptul să le privesc.” Ragaiac jinduieşte către un alt fel de iubire, pe care Marusia nu o poate înţelege; această iubire poartă în ea ceva metafizic: „Iubirea mea era vastă ca infinitul, hotarul ei trecând nemăsurat chiar dincolo de nenumăratele jaloane de aur, pe care noaptea le înfigea în depărtările ei din trilioane în trilioane de kilometri şi mai departe.” Ajuns în acest capăt de lume, ca într-o sihăstrie, se instalează intr-un bordei singuratic şi constată că singurătatea îi prinde bine. Evident, dorinţa lui Ragaiac de a trăi, în acest colţ de lume, o iubire platonică, nu poate dura prea mult pentru că, deşi prohibite în planul conştiinţei, impulsurile erotice nu dispar definitiv: „La început,continuă eroul, şi eu credeam că frumuseţea clasică şi măsurată a poemelor homerice îmi vor pune balsamul păcei pe sufletul meu ars. Dar era o cruntă greşeală: zeii greci începuseră să frecventeze visurile mele. Braţele albe ale Junonei nu o dată se întinseră molatec în adâncul turburatelor mele vise încrucişându-se la ceafă şi făcând să se ridice într-o voluptoasă răsuflare, un bust tulburător din şcoala lui Fidias. Nu o dată părul creţ al blondei Venere, îi înfăşura goliciunea ei divină punând capăt lăcomiei ochilor mei, asmuţiţi în nefiinţă. Dar cine nu mă vizita în nopţile acelea , de adâncă tăcere, pe malul singuratic al fluviului cu capricioase meandre şi cu lascive circumvoluţiuni! Frumoasa Elena şi Penelope; zâna Calipso şi demonica Circe, frumoasa Andromaca şi pasiunea mea deosebită, virginala zeiţă Pallas”… „Iniţierea” în eros vine de la o întrupare telurică a zeiţei Diana, o ţigăncuşă, care are puterea de a-l deturna pe Ragaiac de la impulsurile sale metafizice şi de la speculaţiile pe seama textelor filosofice. Cu toate acestea, Ragaiac jinduieşte după o întâlnire cu o femeie celestă, care să întruchipeze misterul ţării de pe malul stâng al Nistrului: „Şi pentru a o vedea mai bine, împrumutam fetei mult aşteptate, când trăsăturile Avdotiei Alexandrovna, sora lui Raskolnicov, când ale Zizei, ori Dariei din Posedaţii, ale Nataşei din Război şi pace, ale Anei Filipovna din Idiotul, ale Ecaterinei Ivanovna, ori Gruşencăi din Fraţii Karamazov; sau ale Soniei din Crimă şi pedeapsă, pe care împrejurările de acum din ţara ei o scuzau mai mult decât orice pledoarie dostoievkiană. Apoi mă gândeam la copilele enigmatice din Andreev şi din întreaga literatură rusă, fascinate de efectele sociale ale nitroglicerinei, ca flururii de lumina lămpii. O subţirică studentă anarhistă aş fi vrut să se izbească de uşa mea , cu toată puterea corpului ei plăpând, speriată de realitatea idealului ei social. Însă dacă ar fi fost ca întâmplarea să se îndeplinească întocmai, întocmai după gându-mi, eu visam o cazacă palidă, cântând şi acompaniindu-se din ghitară, aşa ca într-una din micile poveşti ale lui Turgheniev.” Zilnic, detaşamentul de pază condus de vajnicul şi viteazul Ragaiac, se confruntă cu treceri ilegale ale graniţei de către oameni de condiţie modestă; mai mult pentru a-şi umple timpul dar şi dintr-un spirit pragmatic pe care ţi-l dă numai rădăcina genealogică, subordonaţii lui Ragaiac descoperă că, în satul necunoscut nici de cartografii militari, femeile (cele mai multe dintre ele, văduve) şi fetele agreează prezenţa militarilor. Aici, locotenentul o va cunoaşte pe Niculina, soţia contrabandistului Serghie Bălan. Povestea de iubire spre care îl atrage Niculina pe ofiţerul român nu este lipsită de un anume scop, acela de a-l determina să închidă ochii atunci când soţul ei ar fi prins. De altfel, povestea nu este la prima ei derulare: ofiţerul pe care îl înlocuise Ragaiac căzuse în aceeaşi capcană, nu cu mult înainte. Chiar contrabandistul Serghie Bălan încurajează prezenţa locotenentului în propria-i casă, investind un uriaş capital de încredere în

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

juna Niculina cu care se luase din dragoste. Cu tot capitalul de încredere acordat, incredibilul se produce şi Niculina cade în mrejele celui pe care, singură, l-a ademenit. Povestea de dragoste în mai multe episoade pe care o trăiesc Ragaiac şi Niculina are un final realist: cu toată strădania Niculinei de a-şi ajuta soţul pe care l-a luat din dragoste, acesta este împuşcat şi-şi află sfârşitul pe malul Nistrului, nu departe de intrarea în tunelul care făcea legătura cu casa. Ruptura pe care acest eveniment o va aduce în viaţa lui Ragaiac şi a Niculinei poate fi considerată dovada peremptorie a faptului că nu Niculina era Rusoaica multaşteptată. Dintr-un alt episod al romanului aflăm despre locotenentul Iliad, „vecin de graniţă” cu Ragaiac, pe care dragostea pentru Valentina Andreevna Gruşina – Valia - îl va duce la nerespectarea ordinului dat de colonel. În acest episod este valorificată povestirea prietenului ofiţer. Venită cu valul de refugiaţi, Valia va trăi alături de Iliad o poveste de dragoste de „patru zile”, poveste căreia îi va pune capăt, brutal, colonelul. Zadarnice vor fi aşteptările lui Iliad, zadarnice se vor dovedi planurile lui utopice, inutile precauţiile cu iz de capcană pe care şi le va lua Ragaiac; Valia va lăsa, ca semn al trecerii ei prin această lume, şi, mai ales, prin viaţa lui Iliad şi a lui Ragaiac, o vioară de pe strunele căreia mai răzbat ecouri din Ceaikovski, Rahmaninov sau Rimski-Korsakov. Poate, sfârşitul tragic al Valiei şi fragilul ei mesaj pentru această lume este semnul că nu ea era Rusoaica pe care o aşteptau, deopotrivă, Ragaiac şi Iliad. Gib I. Mihăescu mai face o încercare de a pune unul lângă altul, sau unul în faţa celuilalt, personajele romanului, în ultimul episod al romanului, poate, din această alăturare vremelnică să se contureze profilul Rusoaicei; dar, şi de această dată, nefiresc, contrariile se resping, aceiaşi poli se adună, atraşi de o forţă invizibilă, pe care o putem numi destin sau soartă sau… Nunta Marusei cu profesorul Antimov va trage cortina peste imaginea unei Rusoaice ideale pe care nici Ragaiac, nici Iliad şi nici un ofiţer care a cunoscut cătunul fără nume de pe malul stâng al Prutului nu au putut-o „prinde”. Poate, cine ştie, vreun romancier interbelic, ori, poate, chiar Gib I. Mihăescu, să fi dat atâta strălucire unei himere care să adune în ea esenţa prin care o Rusoaică devine exponentul Marii Rusii! S-a spus despre Gib I. Mihăescu că este „un fel de copil teribil al romanului românesc interbelic” (Marian Papahagi). Într-un fel, afirmaţia ni se pare întemeiată. La apariţia romanului, cel care avea să scrie şi prefaţa celei de-a cincea ediţii, Cezar Petrescu, afirma: „A pomeni despre sensul romanului Rusoaica, despre substanţa operei în sine, despre nepătrunsul psihologic sondat cu un atât de lucid ochi de analist, socot de prisos astăzi. Cartea şi-a făcut drum, singură, în lume. A bătut recordul ediţiilor cunoscute în librării, de la război încoace. Aparţine istoriei noastre literare…e un punct de intersecţie între epoci şi e un punct de plecare. Abia peste un deceniu, ori două, în perspectiva timpului, se va măsura ce covârşitoare înrâurire a avut asupra unei literaturi care îşi pipăie calea, caută alte orizonturi”. Ca şi în romanele rebreniene, Gib I. Mihăescu construieşte rotund opera sa; romanul începe şi se sfârşeşte cu aceeaşi imagine. Laitmotivul cărţii este himerica (şi morganatica!) Rusoaică. În roman interferează imaginarul şi realul; în timp ce realul creează o stare de aşteptare, un spaţiu al unei tensiuni continue, imaginarul rezultă din ataşamentul pentru prezent şi pentru acţiune al personajului. Din acest punct de vedere, „Rusoaica este un roman puternic prin caracterul promiscuu al aspiraţiilor personajului. În Ragaiac, dorinţa de idealitate ajunge până la obsesie, iar senzualitatea până la degradare. Se poate verifica prin el o criză a personajului romanesc, intuită cu siguranţă de Gib I. Mihăescu. Prin autorul Rusoaicei, personajul romanesc nu se mai poate decide între spiritualitate şi senzualitate. Această discordanţă nu dă însă loc unei tensiuni lăuntrice reale ci se poate verifica într-o subminare reciprocă a celor două planuri; în felul acesta personajul se goleşte de substanţă: finalul romanului este edificator (Marian Papahagi, 1990)”.

Mareşalul ion antonescu

MAREŞALUL ION ANTONESCU EROU, MARTIR SAU CRIMINAL DE RĂZBOI profesor Dragomir OPREA „Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României.” (Ion Antonescu) De la naşterea României moderne, la 24 ianuarie 1859 şi constituirea armatei unice a României care la începuturile ei a avut drept comandant suprem chiar pe domnitorul Unirii, Alexandru Ioan Cuza, şi până în zilele noastre, armata română a avut trei mareşali. Primul a fost legendarul erou al primului război mondial Alexandru Averescu, al doilea a fost discretul Constantin Prezan, iar al treilea a fost Ion Antonescu. Chiar dacă primul mareşal al României, pe lângă strălucita carieră militară s-a implicat şi în viaţa politică îndeplinind funcţia de prim-ministru în mai multe guverne ale României, Ion Antonescu este de departe personajul istoric despre care s-a scris şi s-a comentat cel mai mult, având în vedere dramatismul fără seamăn al epocii în care a trăit. Mareşalul Ion Antonescu a ajuns prim- ministru şi conducător al statului român în tragicul an 1940, când România a suferit cea mai gravă mutilare teritorială pierzând o treime din teritoriu şi din populaţie. Incapabil să apere integritatea României, lipsit de sprijinul partidelor politice pe care a avut grijă să le distrugă sistematic, disperat, nevolnicul rege al României, Carol al II-lea, în speranţa că îşi va păstra tronul unei ţări sângerânde, la 4 septembrie 1940, recurge la ultima soluţie politică, numindu-l prim- ministru pe generalul Ion Antonescu. Regele nu bănuia atunci că prin numirea făcută îşi semna de fapt propria sentinţă de părăsire a tronului şi de plecare în exil. În zorii zilei de 6 septembrie Carol al II-lea este silit să abdice, iar generalul Ion Antonescu devenea efectiv conducător al statului român. După o scurtă coabitare, de numai câteva luni, cu legionarii care au fost incluşi în guvern, în urma rebeliunii declanşate în zilele 21-23 ianurie 1941, aceştia sunt anihilaţi total, iar Antonescu îşi asumă întreaga conducere a României, regele Mihai fiind doar un personaj de decor istoric, aflând de la un post de radio străin că la 22 iunie 1941 România a intrat în război alături de puterile Axei Berlin-Roma-Tokio. Mizând total pe cartea victoriei Germaniei în marea conflagraţie a secolului al XX-lea, Antonescu a legat destinele României de Germania, în speranţa că numai astfel ar putea reface graniţele României, grav mutilate în anul anterior când ruşii anexaseră Basarabia şi Bucovina de Nord, maghiarii primiseră prin Dictatul de la Viena nord-vestul Transilvaniei, iar bulgarii anexaseră Cadrilaterul. Aflat în trenul „Patria” în gara Piatra-Neamţ, în zorii solstiţiului de vară a

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

anului 1941, Antonescu a dat faimosul ordin armatei române: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul. Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsarit şi Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabiei şi codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre!”. Din acest moment Antonescu devenea o personalitate de primă mărime a marii conflagraţii a secolului XX, deţinând timp de câţiva ani prima pagină a presei româneşti şi nu numai a acesteia. S-a afirmat şi poate unii exegeţi vor confirma, că numele mareşalului Antonescu apare în aproximativ un milion de studii, lucrări, articole, corespondenţă şi presă. În consecinţă modesta noastră strădanie se va referi doar la reperele principale din viaţa mareşalului Ion Antonescu şi la sfârşitul său tragic în faţa plutonului de execuţie. S-a născut la Piteşti în ziua de 14 iunie 1882 (pe stil vechi), iar între anii 1898-1904 îşi face studiile în şcoli militare. La 22 de ani, îşi începe activităţile în armata română, cu gradul de sublocotenent, avansând în ierarhia militară la gradele de locotenent (1908), căpitan (1912), maior (1916), locotenent-colonel (1917), colonel (1921), general de brigadă (1931), general de divizie (1937), general de armată (1941), mareşal (22 august 1941). În 1913, participă la campania din Bulgaria, în Al doilea Război Balcanic, iar între anii 1916-1919, participă la Războiul de Reîntregire al României, ca şef al secţiei de operaţii în Marele Cartier General, având un rol determinant în obţinerea victoriilor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz. Între anii 1922-1926, a fost ataşat militar la Paris, Londra şi Bruxelles, iar între anii 19271929 şi 1931-1933 deţine funcţia de comandant al Şcolii Superioare de Război din Bucureşti. Între anii 1937-1938, deţine funcţia de ministru al Apărării Naţionale şi apoi ad-interim, pe cea al Ministerului Aerului şi Marinei, în guvernele conduse de Octavian Goga şi Miron Cristea. A avut o atitudine ostilă faţă de regimul dictatorial al Regelui Carol al II-lea şi este demis din cadrele active ale armatei. A combătut decizia evacuării fără luptă a Basarabiei şi a Bucovinei de nord (27-28 iunie 1940) şi este internat din ordinul regelui la Mănăstirea Bistriţa (Vâlcea), de unde a „evadat” şi a angajat negocieri cu faimosul politician ţărănist Iuliu Maniu pentru formarea unui guvern. Aşa cum am menţionat, la 4 septembrie 1940 este chemat la Patul Regal şi prin ordinul 3053/1940, Carol al II-lea semna decretul prin care investea pe Ion Antonescu în functia de preşedinte al Consiliului de Miniştri „cu depline puteri pentru conducerea Statului Român.” La 22 august 1941, când după luptele grele cu armatele bolşevice era refăcută graniţa estică şi de nord a României prin recuperarea Basarabiei, Bucovinei de Nord, Ţinutului Herţa şi ostroavele din Delta Dunării capturate de ruşi în 1940, Antonescu era proclamat mareşal al României. Primind şi cele mai înalte distincţii din partea lui Hitler, Antonescu a condus între anii 1941-1944 aşa numitul „război sfânt” al românilor ajungând cu trupele până în infernul de la Stalingrad. În toate întâlnirile avute cu Hitler, mareşalul Antonescu a avut o atitudine demnă, dictatorul nazist apreciindu-l ca fiind cel mai valoros partener din sistemul Axei BerlinRoma-Tokio fapt ce a stârnit invidia lui Musolini şi a amiralului fără flotă al Ungariei, Horthy. Din nefericire, după marea confruntare de la Stalingrad, care a marcat o uriaşă cotitură în desfăşurarea războiului, pentru Germania şi aliaţii săi se contura catastrofa militară finală. În ciuda acestei dureroase realităţi Antonescu a continuat să-şi manifeste fidelitatea faţă de Hitler, poate şi datorită faptului că la întâlnirea din 23-24 martie 1944 dictatorul nazist i-a dat de înţeles că Dictatul de la Viena nu mai este de actualitate, iar România va redobândi Transilvania. Mareşalul era convins că Hitler îşi va respecta promisiunea, aşa că la întoarcerea în ţară i-a spus Veturiei, văduva lui Octavian Goga: „ Poţi să-mi săruţi mâna, căci am redobândit Transilvania.” Concomitent cu activitatea opoziţiei naţionale democratice (Maniu, Brăteanu,

Erou, martir sau criminal de război

Casa Regală, reprezentanţii armatei) pentru ruperea alianţei cu Germania, şi trecerea în tabăra Naţiunilor Unite, Antonescu şi principalii lui colaboratori fac la rândul lor eforturi pentru obţinerea unui armistiţiu cât de cât satisfăcător cu Naţiunile Unite. Sâmbătă, 5, şi duminică, 6 august 1944, la Rastenburg a avut loc ultima întâlnire dintre Hitler şi Antonescu. Mareşalul a cerut un sprijin masiv din partea Germaniei pentru stabilizarea frontului în România, iar Hitler a făcut doar vagi promisiuni. La despărţire, intuind probabil ce i s-ar putea întâmpla mareşalului, îl sfătuieşte să nu meargă în audienţă la Regele Mihai. Miercuri, 23 august, mareşalul nu a ascultat sfatul lui Hitler şi merge la Palatul Regal pentru a discuta cu Regele Mihai problema retragerii României din Axă. Presat de Rege să acţioneze imediat şi fără avertizarea lui Hitler, Mareşalul mai solicită câteva zile pentru angajarea ultimei bătălii, „Bătălia Moldovei”, pentru a bloca forţele sovietice în nord-estul ţării şi pentru a obţine astfel condiţii mai bune de armistiţiu. În faţa refuzului categoric, Regele dispune arestarea Mareşalului în jurul orei 17.00 şi a primului colaborator al acestuia, profesorul Mihai Antonescu, ministrul de externe care îl însoţise pe mareşal la Palat. În orele următoare sunt chemaţi şi arestaţi şi alţi membrii ai cabinetului antonescian. Mareşalul şi colaboratorii săi sunt deţinuţi în incinta Palatului Regal, iar în zorii zilei de 24 august 1944 sunt predaţi unui comando comunist condus de Emil Bodnăraş care i-a transferat într-o locuinţă conspirativă a Partidului Comunist în Cartierul Vatra Luminoasă. Din septembrie 1944 şi până în aprilie 1946, Mareşalul şi principalii lui colaboratori au fost deţinuţi în captivitate în Rusia Sovietică; iniţial într-o cabană de lângă Moscova, apoi din 1945, în Închisoarea Lubianca, ce aparţinea odiosului N.K.V.D. În perioada februarie-aprilie 1946, organele de securitate ruseşti fac pregătiri pentru „Restituirea României” a grupului de „Criminali de război” în vederea judecării şi condamnării acestora. Între 6 şi 15 mai 1946, sub auspiciile aşa zisului „Tribunal al Poporului” la Bucureşti, s-a desfăşurat procesul echipei antonesciene. În cadrul procesului desfăşurat în cel mai pur stil stalinist, Completul de judecată al Tribunalelor Poporului consideră că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism şi fascism ” instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria ţării noastre”, că „a invitat armatele hitleriste să intre pe teritoriul ţării”şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi a U. R. S.S.”; după care a săvârşit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român” punând ţara în stare de război, cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii. Judecătorii au mai apreciat că în timpul războiului, mareşalul „nu a respectat regulile internaţionale, dând ordine de suprimare a populaţiei civile din spatele frontului pe motiv că aceştia au fost partizani; a ordonat acte de teroare şi suprimare a populaţiei din teritoriul ocupat, a luat măsuri ca toţi luptătorii antifascişti să fie internaţi în lăgare, a ordonat depărtarea populaţiei evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi din Vechiul Regat în Transnistria, unde în cea mai mare parte a fost executată” . Alte halucinante acuzaţii se refereau la „instigarea la crime contra deţinuţilor politici, înfiinţarea de ghetouri; elaborarea unor legiuiri de concepţie hitleristă, legionară şi rasială, punerea ţării în slujba hitlerismului şi fascismului”. La toate acestea s-a adăugat „cea mai aprigă prigoană” împotriva muncitorilor, precum şi „subjugarea şi exploatarea ţărănimii”. Vineri 17 mai 1946 „Tribunalul Poporului” pronunţă sentinţa prin care sunt condamnaţi la moarte: mareşalul Ion Antonescu; profesorul Mihai Antonescu;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

generalul A. Pantazi; generalul C. Piky Vasiliu; profesorul Gheorghe Alexianu; Radu Lecca; Eugen Cristescu Intuind că sentinţa nu poate fi decât de condamnare la moarte, mareşalul şi-a înlocuit testamentul prin care se adresa românilor: „Scump popor român, sunt mândru că am făcut parte dintr-o naţie cu dublă ascendenţă romană şi dacică, a cărei istorie a fost luminată de strălucitoarea figură a lui Traian şi de jertfa marelui Decebal! Am luptat în două războaie mondiale pentru gloria ta! Sunt fericit să cobor cu câteva clipe mai devreme lângă martirii tăi. Toţi au luptat pentru dreptatea ta! […] Foştii mei colaboratori au încercat să se desolidarizeze de mine. Eu nu mă desolidarizez de greşelile lor. Las ţării tot ce a fost mai bun în guvernarea mea. Tot ce a fost mai rău iau asupra mea în afară de crimă. Acest război care s-a sfârşit cu înfrângerea Germaniei hitleriste, nu va pune capăt conflictului mondial deschis în 1914. Prevăd un al treilea război mondial, care va pune omenirea pe adevăratele ei temelii sociale. Ca atare Dv. şi urmaşii Dv. veţi face mâine ceea ce eu am încercat să fac astăzi, dar am fost înfrânt! Dacă aş fi fost învingător, aş fi avut statui în fiecare oraş al României. Cer să fiu condamnat la moarte şi refuz dinainte orice graţiere. În felul acesta, voi muri pe pământul Patriei, în schimb voi ceilalţi, nu veţi fi siguri dacă veţi mai fi aici când veţi fi morţi. Am terminat. Dar înainte de încheia, vreau să vă reamintesc că Scipio Africanul a urmărit pe Hanibal peste câmpiile Franţei, ale Spaniei, ca să-l înfrângă pe nisipurile fierbinţi ale Africii la Zama, răzând de pe suprafaţa pământului marea Cartagină. Astfel, el a pus bazele strălucirii Romei. Ca şi Temistocle şi Vespasian, care şi-au servit ţara, şi el a murit în exil. Îmi vin în minte, în aceste clipe tragice ale vieţii mele, fără să mă gândesc că aş putea fi comparat cu ilustrul general roman cuvintele pe care el, pornind în exil, le-a adresat, de pe puntea corabiei poporului său: «Ţie popor ingrat nu-ţi va rămâne nici cenuşa mea»”. Înaintea execuţiei, în 31 mai 1946, din închisoarea Jilava a adresat soţiei sale un postscriptum la testamentul său: „Am stat cu capul sus şi fără teamă în faţa judecăţii, după cum stau şi-n faţa Justiţiei Supreme, aşa să stai şi tu. Nimeni, în această ţară nu a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune, dezinteres, cum am servit eu. I-am dat totul, de la muncă până la banul nostru; de la suflet până la viaţa noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lui pătimaşă de azi nu ne înjoseşte şi nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi dreaptă şi ne va înălţa. Sunt pregătit să mor, după cum sunt pregătit să sufăr. După cum şi viaţa mea, toată viaţa mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, a ta de asemenea. Împrejurările şi oamenii nu ne-au îngăduit să facem binele pe care împreună am dorit, cu atâta pasiune, să-l facem ţării noastre! Suprema voinţă a decis altfel. Am fost un învins, au fost şi alţii. . . mulţi alţii. După dreapta judecată, istoria i-a pus la locul lor. Ne va pune şi pe noi ! Popoarele, în toate timpurile şi peste tot, au fost ingrate. Nu regret nimic. Să răspundem la bine cu mângâiere, la nedrepate cu iertare. Ultima mea dorinţă este să trăieşti. Retrage-te într-o mănăstire. Acolo vei găsi liniştea necesară sufletului şi bucata de pâine, care azi nu o mai poţi plăti.

Erou, martir sau criminal de război

Am să rog să fiu îngropat lângă ai mei, care mi-au fost străbuni şi călăuzitori, acolo la Iancu Nou. Voi fi între acei cu care am copilărit şi am cunoscut durerile şi lipsurile. Împrejurările neau îndepărtat viaţa de ei, dar sufletul meu nu-i va uita niciodată. Poate vei gândi că tot acolo, lângă mine trebuie să fie şi ultimul tău locaş. Scoborând în mormânt, eu azi, tu mâine, ne vom înălţa, sunt sigur, acolo unde va fi singura şi dreapta răsplată. Te strâng în braţele mele cu căldură. Te îmbrăţişez Cu dragoste. Nici o lacrimă! / Ion.” În aceeaşi zi de vineri, 31 mai 1946, când mareşalul transmitea soţiei sale post-scriptumul la testamentul său, ministrul comunist al Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu, prezenta Regelui Mihai cererile de graţiere ale celor şapte condamnaţi la moarte. Cereri de graţiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu şi mama mareşalului Liţa Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora „cu lacrimi în ochi mărinimia Majestăţii Voastre ca să binevoiţi a acorda înalta graţie, de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”. La „recomandarea” primului ministru Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu avansează suveranului „propunerea” pentru comutarea pedepselor în cazurile Pantazi, Lecca şi Cristescu şi respingerea cererilor de graţiere şi execuţia prin împuşcare a lui Ion Antonescu, C. Piky Vasiliu, Gheorghe Alexianu şi Mihai Antonescu. Sâmbătă 1 iunie 1946, în baza raportului din ajun al lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Regele semnează decretul de comutare a pedepselor cu moartea a celor menţionaţi şi respingerea cererilor de graţiere a celor patru. Detalii despre ultima zi din viaţa „marilor criminali de război”, detalii de un dureros şi intens dramatism, le aflăm din referatele datate 3 şi 6 iunie 1946. Celor patru condamnaţi la moarte li s-a permis, pentru ultima dată, să fie vizitaţi de unele fiinţe dragi. Ion Antonescu a fost vizitat de bătrâna lui mamă, doamna Baranga, de doamna Rodica Mărculescu şi de soţia sa, Maria Antonescu. La despărţirea de mama sa, Mareşalul a spus: „Dacă mor, este pentru Basarabia şi Bucovina. De-ar fi să încep, aş face la fel. Regele este un monstru moral. Într-o lună îşi va pierde tronul. ”(O adevărată premoniţie, nu peste o lună, ci peste un an, Mihai şi-a pierdut tronul ). Maria Antonescu i-a adus un buchet de flori, din care a dat câte una ultimilor veniţi să-l vadă pe Mareşal. Mihai Antonescu a fost vizitat de fraţii săi, comandor de marină Nicolae Antonescu şi de Dimitrie Antonescu, precum şi de soţii Rodrig şi Elena Modreanu. La Piky Vasiliu, au venit soţia şi fiul său, medic. La profesorul Gheorghe Alexianu, au venit cele două soţii pe care le-a avut şi cei trei copii. Copiii, plângând, se agăţau cu disperare de tatăl lor. La un moment dat, una dintre soţii s-a adresat lui Alexianu şi copiilor: „Nu mai plângeţi aşa, căci râd jidanii de voi”. Înainte de ora 17.00 în ziua de sâmbătă 1 iunie 1946, în celulele condamnaţilor a venit un preot, Teodor Totolici care i-a împărtăşit pe osândiţii la moarte, mai puţin pe Mareşal care a refuzat Sfintele Taine spunând: „Iartă-mă părinte, dar refuz împărtăşania, deoarece îl am pe conştiinţă pe Mihai Antonescu. El trebuia să rămână la Universitate, unde era unul dintre cei mai emeriţi profesori; eu sunt vinovat de asta, că l-am luat cu mine la cârma ţării”. Condamnaţii au fost duşi cu escorte puternice de gardieni la locul execuţiei, cunoscut sub numele de Valea Piersicilor. S-a permis numai jandarmilor şi operatorilor cinematografici ruşi şi români să asiste la „ceremonial”. Ziariştilor englezi şi americani nu li s-a acceptat prezenţa la

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

locul execuţiei. Condamnaţii s-au aşezat de voie pe locul execuţiei, în dreptul unui par anume amplasat. Procurorul a citit cu glas rar şi tare sentinţa de condamnare la moarte şi apoi a cerut condamnaţilor să-şi exprime ultima dorinţă. Ion Antonescu cere să fie executat de armată şi nu de gardieni. I se răspunde negativ, replica mareşalului fiind: „Canaliilor, Canaliilor”! Gheorghe Alexianu a avut aceeaşi dorinţă şi parte de acelaşi răspuns. Generalul Piky Vasiliu a cerut să fie împuşcat de jandarmii lui. Procurorul a spus că nu se poate. A cerut să fie legat la ochi. I s-a răspuns: „Nu avem cu ce”. Atunci el şi-a scos fularul de la gât, spunând: „Legaţi-mă cu fularul meu”. Mihai Antonescu a spus că nu are nici o dorinţă fiind complet epuizat. Ulterior s-a spus că ar fi dorit ca biblioteca personală să fie donată Facultăţii de Drept. În drum spre locul execuţiei, Mareşalul părea destul de demn, Mihai Antonescu, complet descompus, păşea mecanic, ca un automat, Piky Vasiliu s-a ţinut mai bine, glumind cu oamenii din plutonul de execuţie, recomandându-le să ochească bine în zona inimii, iar Alexianu, cu o atitudine marţială, înainta bărbăteşte spre locul execuţiei, fără nici un fel de şovăire. Plutonul de execuţie format din 30 de gardieni publici, comandat de Vasile Frugină pregăteşte deschiderea focului. Mareşalul a primit prima salvă, salutând cu pălăria. El şi Piky Vasiliu n-au fost ucişi imediat. Când medicul legist Alexandru Gr. Ionescu s-a apropiat să constate moartea, Mareşalul s-a ridicat, proptindu-se în mână şi a spus: „Domnule procuror, nu am murit încă”. Atunci gardienii au mai tras câteva focuri în cap. La fel s-a întâmplat şi cu Piky Vasiliu, aşa că s-au tras încă 12 focuri suplimentare, pentru ca Antonescu şi Vasiliu să fie ucişi. Cadavrele celor executaţi au fost încărcate în două camioane ale Salvării şi escortate de bricul Prefecturii, au fost transportate la Crematoriul „Cenuşa”. La ora 21.15 a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră şi jumătate. După fiecare incinerare, cenuşa a fost pusă într-o urnă, introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea s-a scris şi pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea a luat sfârşit la ora 2.00, în ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procurorul Săndulescu la Prefectură, luându-se semnătura comisarului de serviciu, Simion, pentru primirea lor. Cu puţin timp înainte de execuţie, mama mareşalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenuşa. Ultima dorinţă a bătrânei doamne, Liţa Baranga, mama mareşalului nu a fost însă îndeplinită. Astfel a trecut în eternitate cel de al treilea mareşal al României, Ion Antonescu, cel care, nu demult, într-un sondaj de opinie la scară naţională cu tema: „care a fost cel mai important român din toate timpurile”, ocupa unul din primele locuri alături de Ştefan cel Mare, Alexandru Ioan Cuza şi Mihai Eminescu. Acum când, cu durere în suflet închei această modestă strădanie, încerc să cred că tu mărite cititorule ai găsit răspunsul la întrebarea din titlul comunicării: „Ce a fost mareşalul Ion Antonescu: erou, martir, sau criminal de război?”

Romanian women devoted to the celestial vault

ROMANIAN WOMEN DEVOTED TO THE CELESTIAL VAULT dr. Magda STAVINSCHI In Romania astronomy is not as old as in other countries. We are talking of course about scientific astronomy. The reasons are obvious: Romania is located at the borderline between the Christian and the Muslim world and had to fight all the time against the calamities of the wars, as well as against many natural calamities. This did not favour the development of science. That is why, the extraordinary advance made by Romanian civilisation at the middle of the 19th century is really remarkable. Immediately after the Union of the Principalities in 1859, the first universities were created (in 1860 in Jassy, and in 1864 in Bucharest) and soon after the Academy of Science (1866); young people were sent to study abroad at the most famous university centers of Europe and scientific culture registered a remarkable progress. In Bucharest, Stefan C. Hepites (1851-1922) was appointed director of the Meteorological Institute on the 1st of April of 1884. He became the founder not only of meteorology, metrology, seismology, but also of astronomy. In 1893 he built on the Filaret Hill the first hall for astronomical observations that were necessary mainly for time estimation. He also brought in various astronomical instruments. At the same time astronomical observations were carried out also by women, namely by Elena B. Vermont, Maria Gogu şi Felicia Boerescu. Several pages of „L’Astronomie” of 1906 and 1907 were dedicated to the observation notes on Jupiter and, as Jean Mascart, astronomer at Paris Observatory, showed, 36 observers participated in the simultaneous observation of the planet. Among them it is worth mentioning Elena B. Vermont and Felicia Boerescu. Apart from the precision of their observations or the suggestive descriptions that accompany their notes, we have to point out their difficult observation conditions. Thus, on the 4th of February of 1906, the temperature was of – 17.7° and, although it was freezing cold, they went on making observations for 14 nights. Just try to imagine them wrapped up so much in the clothes of the time that they could hardly move around their instruments. When speaking about the role of women in astronomy, one cannot leave aside two illustrious cultural mentors, Romania’s Queens Elisabeth and Mary. As a founding member of Société Astronomique de France, Queen Elisabeth of Romania invited the astronomer Camille Flammarion in 1906 at the Peles Castle. His memories of the event are truly touching. The way in which he was received, the Queen’s love for astronomy impressed him greatly, and he reports all this in the pages of the journal „L’Astronomie” of the same year. In turn, Flammarion invited the other Queen of Romania, Mary, at his Observatory in Juvissy. The first Astronomical Observatory in Romania dates back from the 1st of April 1908. It was intended for scientific research, under the leadership of Nicolae Coculescu. The first employees there were A. Teodosiu and Maria Teohari (1885-1975).

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Special attention should be given to one of the most important personalities of Romanian astronomy, namely Ella Marcus (1909-1982). She was born in Bucharest a century ago, on the 4th of June of 1909. Her father, the engineer Maximilian Marcus, was the head of the Statistics and Materials Resistence Chair at the National School of Bridges and Highways and was very much in love with astronomy, a passion that he communicated to his daughter. Ella was admitted at the Mathematics Faculty of the University of Bucharest in 1925 and graduated from the university when she was only 20 years old. After wards she left for Sorbonne, where she pursued physics studies, concluded with a thesis on optics. Passionate about astronomy and extremely hard working, Ella Marcus worked as a volunteer at Paris Observatory in order to get specialized in observation techniques. After she returned home, Ella Marcus worked as a teacher of mathematics at first at the „Libros” Highschool for boys, then at the „Victoria” Highschool for girls, and later at the Commercial School „Instructiunea”. Between 1948 and 1950 she taught mathematics at Highschool No.4. On the 1st of January of 1949 she was hired as assistant astronomer at the Astronomical Observatory in Bucharest, which at that time was related to the Chair of Astronomy of the Mathematics and Physics Faculty of the University of Bucharest. She taught astrophysics and the theory of astronomical instruments. Throughout her whole life she worked at the Observatory, which in 1957 became a research institute of the Romanian Academy. She drew up a course of internal usage intended especially for young researchers, who needed to get used to the observations at the meridian refractor and the great equatorial telescope, as well as to the processing of the data or of the photographic clichees obtained. Between 1949 and1957 Ella Marcus took part in international observation campaigns and finally was appointed head of the „Meridian” working group, in order to complete star catalogues. The Romanian Academy acknowledged the volume and especially the accuracy of this work, which was truly remarkable for that time, and in 1972 awarded her the „Gheorghe Lazar” academic prize. Her exceptional eye for detail, as well as her excellent scientific training, were coupled with an impressive culture. She was a remarkable pianist, spoke several foreign languages and had a thorough knowledge of literature and philosophy. I would not end this characterisation without mentioning the devotion for her family, which was struck, like many other other Jewish families, especially after the emergence of the legionary movement. Although she was an extremely beautiful woman, she never got married in order to be able to dedicate herself to the people around her, her colleagues included. At a time when participation at international conferences was almost impossible in Romania, she did her best in order to represent our country in Moscow, Leningrad, Copenhagen, Brighton, Heidelberg, Pargue, Paris, Athens, Warsaw, Patras. When she returned from the last congress in August 1982 she was so absorbed in her thoughts, that she no longer payed attention to the traffic, and was run over by a car near the Armenian Church on the 2nd of October. She was immediately admitted to the Emergencies Hospital, but on account of her modest, uncospicuous array, she was left unattended. Only after she passed away, on the 4th of October, a nurse searched into her purse for a telephone number of a relative to let her family know about her. That was the tragic end of a woman who is still revered by the whole international astronomical community. Her example was followed by other women astronomers. Cornelia Cristescu (1928-2005) was one of them. A native of Bukovina (North of Romania), she studied at the Mathematics Faculty of the University of Bucharest, from which she graduated in 1951. At the age of 28 she defended her doctoral thesis under the supervision of Professor Gheorghe Demetrescu. In 1967 they published a monograph which became an important reference for the following

Romanian women devoted to the celestial vault

generations, called Elements of stellar dynamics. Cornelia Cristecu taught at the above faculty in the following years as well. In the late 60s I was myself one of her assistants. However, her true vocation was to the research. For over 30 years she worked as a researcher at the Astronomical Observatory in Bucharest. Most of this work involves stellar astronomy, astrometry and evolution of planets, asteroids and planets. She did not spare herself when it came about astronomy. She was so devoted to her work, that she sacrificed even her health in order to contribute to astronomy. Cornelia Cristescu spent the last part of her life in the U.S., working together with her husband, Professor Nicolae Cristescu, member of the Romanian Academy. They worked at the John Hopkins University, Baltimore, then at the University of Florida, on calculation programs or congresses organization, as well as a lecturer. I have tried to put together a list of the papers and books that she published. For such an activity many others would have long been elected as members of the Academy. The most relevant proof is the last paper she published in 2000, that was presented at the Annual Congress of the European Society of Astronomy by a group of researchers. Her contribution was by far the most important: it consisted in observations gathered year after year on photographic plates, with an astonishing accuracy. She was, in a sense, the Tycho Brahe of the Romanian astronomy. I shall end the list of these women by mentioning the name of Emilia Țifrea (1929-2007). She was born in Bilbor in the district of Bihor (western county of Romania), but she then moved to Bucharest and Piatra-Neamţ, where her family settled and where she eventually died. Emilia Țifrea was a collaborator of prof. Călin Popovici since she was an undergraduate student at the Mathematics and Physics Faculty of the University of Bucharest. Until the 3rd of March of 1956 she worked under the supervision of Ella Marcus, but during the International Geophysical Year (1957-1958) her career shifted towards solar physics. She led the solar department from 1965 until she retired in 1985. Also thanks to the Geophysical Year, the Bucharest Observatory was endowed with stellar and solar astrophysical instruments that were set up in the new domes. It is worth mentioning that almost the entire working group led by Emilia Țifrea was made up of women, maybe also due to the fact that they preferred the day observations to the night ones. She prepared her doctoral thesis during a training stage at the Ondrejov Observatory, near Prague. The topic of the thesis – solar prominences – was her favourite field, although she worked on almost every topic related to the active solar regions and to the solar-terrestrial relations. She also investigated the solar eclipses, such as those on 15 February 1961 and 11 August 1999. Apart from publishing numerous papers, she also co-authored many specialized books, such as the Dictionary of astronomy and astronautics, 1977, The Sun, 1978, The Universe in X Radiation, 1987, The Eclipses, 1999. It is obvious that I have chosen here only a small number of the many women astronomers who contributed to the progress of this science, so old and so modern at the same time. The list is longer, and hopefully some time in the future a new history of of astronomy will give each of them the place she deserves.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

THE CHANGING MEDICAL DEVICE REGULATORY CLIMATE1 dr. Kenneth K. KLEINHENZ The Food and Drug Administration (FDA) is continuously evolving to meet the changing needs of the medical device industry, industry technologies, and the public at large. For example, prior to 1976, there were no specific laws to require premarket notifications of medical devices.1 Like the Thalidomide crisis in the 1960s, a series of safety issues, device failures, and patient deaths raised concerns, prompting Congress to enact legislation to protect the public from unregulated devices. Hence, the 510(k) and PMA (Premarket Approval) systems were enacted on May 28, 1976, changing the regulatory landscape for medical device manufacturers and initiating a 510(k) regulatory system based on predicate devices and substantial equivalence. Since the launch of the newly created medical device approval system in 1976, many other countries have created systems to regulate medical devices. Some countries, such as Canada and Japan, have followed the U.S. and created hybrid regulatory models for low-risk devices. These hybrid systems follow the essential principals of the 510(k) system in recognizing the value of predicate devices and substantial equivalence as a means to streamline the regulatory process for low-risk medical devices that have historical precedents of safety and efficacy. Since 1976, Congress and FDA have made other modifications to the 510(k) system, introducing such concepts as “the least burdensome approach” and authorizing cost-sharing strategies that allow FDA to charge fees for various premarket applications. These FDA “user fees” have funded additional FDA personnel to accelerate the review process for premarket authorizations and clearances of medical devices. A summary of the major changes to the food, drug and medical device laws and the driving forces behind such changes are outlined in Table 1. The Food and Drug Administration Modernization Act of 1997 The Cato Institute captured the essence of the dark times at the FDA in the early 1990s when it stated, “The Agency was in crisis mode.”2 Stung by pervasive criticism from Congress and the news media, FDA personnel hunkered down, trying to protect themselves by avoiding anything, including product approval, that might expose them to further censure. As the staff report of Dingell’s subcommittee observed, “reluctant to make a decision that may result in criticism from FDA management or from the outside, some reviewers make endless requests for information from applicants to avoid doing so.” In addition, David Kessler had become commissioner in November 1990, an appointment prompted by scandal. He was shaking up the organization with new appointments, reassignments and a new agenda, featuring unprecedented emphasis on aggressive enforcement and more stringent regulation. The unsettled situation in 1991 and 1992, which produced a “devastating slowdown in device clearances,” was aptly described as “chaos 1.˝Journal of Clinical Research Best Practices, vol 7, no. 10, October 2011; (n.r.)

The changing medical device regulatory climate

in U.S medical device regulation. In the midst of turmoil, late in 1991, a new storm struck: the furor over silicone-gel-filled breast implants.”2 FDA stepped up its activities and became openly hostile to industry. The Cato Institute reported, “With Kessler’s arrival, aggressive enforcement moved to the top of the Agency’s agenda.” The new commissioner delegated more enforcement authority to the district offices and encouraged them to use it. Compliance officials encouraged a philosophy of “act now, talk later.” District offices responded by finding more GMP violations, issuing more warning letters, and increasing the rate of other enforcement actions. Says former FDA chief counsel Peter Baron Hutt, “The more enforcement actions, the more FDA employees showed they were protecting the public health… The correlation, however, was spurious. There was no evidence that products became any safer as a result of the FDA’s stepped-up compliance program.”2 Even more alarming than the increased enforcement activities was the FDA’s new policy of denying product approvals and clearances solely because of Good Manufacturing Practice (GMP) compliance violations found on routine field inspections. The Cato Institute reported that, “The most perplexing enforcement initiative was the FDA’s adoption of a ‘reference list,’ known in the industry as the ‘black list,’ in April 1992. The FDA places on the list companies at which inspectors have identified ‘serious uncorrected or unresolved violations’ of GMP or, in about five percent of cases, other regulations. The FDA then refuses to process applications from those firms for 510(k) notifications and certain PMA supplements. Every company issued a warning letter is put on the list, but others also may be. The number of companies on the list quickly grew to about 600. The FDA gives no notice to a company when it is placed on the reference list, and the criteria for removal are vague.”2 The Food and Drug Administration Modernization Act of 1997 (FDAMA) addressed criticisms of the FDA’s overzealous and protracted product approval process.2 According to the Cato Institute, “For years prior to the enactment of the new law (FDAMA), the medical device industry was facing increasing development and review times, which threatened the viability of the industry. Review times were far in excess of statutory time frames. Manufacturers were faced with inconsistent, unpredictable and overly burdensome requirements. Unacceptable bureaucratic hurdles abounded in the system.”4 Among other things, FDAMA mandated the FDA to require only relevant information during the review process. This “least burdensome approach” sought to shift the FDA staff from overcautious self- preservation to a focus on customer service. As a result, significant backlogs of product reviews alleviated over time. Following the enactment of FDAMA, the FDA began to change its culture from an organization of obstacles to an organization of assistance. The Agency recognized that it did not have enough personnel to meet the goal of timely reviews. As a means to bridge this gap, the Medical Device User Fee and Modernization Act of 2002 (MDUFMA) was enacted to facilitate more funding for the Agency through a cost-sharing approach with industry. The FDA established a schedule of fees based on the amount of resources required to review a filing. For example, the 510(k) filing fee was a few thousand dollars, while a PMA filing fee was tens of thousands of dollars. A new spirit of cooperation between FDA and industry emerged as FDA warning letters decreased and approval times shortened. The FDA and industry were once again working in a spirit of mutual trust and respect. Enactment of the Medical Device User Fee and Modernization Act (MDUFMA) in 2002 and the Medical Device User Fee and Stabilization Act (MDUFSA) in 2005 continued to build on this spirit of cooperation.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

The Pendulum Swings Recognizing the history and motivations for many of the changes and modifications to the Food and Drug Administration’s device regulations, newly proposed changes by the FDA to the 510(k) system might appear to be founded less in true public health issues and more in issues of perception and misunderstanding, as outlined below. In October 2008, a group of reviewers from the Center for Devices and Radiological Health (CDRH) wrote a letter to Congressman John Dingell complaining about CDRH management. Specifically, the reviewers stated:7 This letter seeks your urgent intervention because serious misconduct by management of the U.S. Food and Drug Administration (FDA) at the Center for Devices and Radiological Health (CDRH) is interfering with our responsibilities to ensure the safety and effectiveness of medical devices for the American public and the FDA’s mission to protect and promote the health of all Americans. Managers at CDRH have failed to follow the laws, rules, regulations and Agency Guidance to ensure the safety and effectiveness of medical devices and, consequently, they have corrupted the scientific review of medical devices. This misconduct reaches the highest levels of CDRH management, including the Center Director and Director of the Office of Device Evaluations (ODE). In direct response to the October 2008 letter, Congressman Dingell wrote a letter to Andrew von Eschenbach, FDA Commissioner, in November 2008. Congressman Dingell’s letter to the FDA Commissioner stated:8 The Committee on Energy and Commerce and its Subcommittee on Oversight and Investigations have been investigating the ability of the Food and Drug Administration (FDA) to protect the American public from unsafe food, drugs and medical devices. As part of that inquiry, we have recently received compelling evidence of serious wrongdoing in connection with FDA’s review, clearance and approval process of medical devices. In particular, we are deeply disturbed by documents we received on October 14, 2008, from a large group of scientists and physicians working in the Center for Devices and Radiological Health (CDRH), who report misconduct within CDRH that represents an “unwarranted risk to public health and a silent danger that may only be recognized after many years.” Is the pendulum swinging back to the sentiments of the 1990s, when the FDA adopted an adversarial relationship with industry under the auspices of protecting the public health? Since November 2008, FDA has steadily increased its actions against physicians and industry in the form of a more aggressive regulatory enforcement. The Center for Integration of Medicine and Innovative Technology (CMIT) reported in 2009:9 Agency leadership has made clear its intention to increase its oversight of FDA- regulated industries in the coming years. Reflecting these new priorities, in the first six months since Hamburg’s confirmation, the Agency’s new senior management has made good on its promise, both by closely examining premarket activities at FDA, as well as ramping up enforcement efforts. As the Agency moves forward with these initiatives, the medical device industry should be prepared for continued scrutiny and tougher regulation. In an August 6, 2009 speech, Commissioner Margaret Hamburg set forth new, aggressive policies:10 Reports have noted that there has been a steep decline in the FDA’s enforcement activity over the past several years. At the same time, many of the enforcement actions that the FDA has undertaken have been hampered by unreasonable delays… We are fixing these pathways to improve the effectiveness of our enforcement system. Today, the FDA is taking several initial steps in this direction.

The changing medical device regulatory climate

First, the FDA will set post-inspection deadlines. When the FDA finds that a firm is significantly out of compliance, we expect a prompt response to our findings. Once the FDA provides inspection findings identifying a serious problem, the firm will generally have no more than 15 working days in which to respond before the FDA moves ahead with a warning letter or enforcement action. This will help FDA issue warning letters on a timely basis and facilitate prompt corrective action. Second, the FDA will take responsible steps to speed the issuance of warning letters. I have approved a new policy brought forward by the FDA’s Chief Counsel to limit warning letter review to significant legal issues. As a result, most enforcement letters will be able to move forward through a more streamlined process. This approach is consistent with the FDA’s longstanding historical practice. Third, the FDA will seek to work more closely with our regulatory partners to develop effective risk control and enforcement strategies. In many food safety cases, for example, local, state and international officials have more authority to take action quickly than the FDA. When the public health is at risk, the FDA will reach out to our partners to take rapid action while we alert the public and prepare longer-term responses. Fourth, the FDA will prioritize enforcement follow-up. After a warning letter is issued or a major product recall occurs, we will make it a priority to follow up promptly with appropriate action, such as an inspection or investigation, to assess whether or not a company has made required changes in its practices. Fifth, the FDA will be prepared to act swiftly and aggressively to protect the public. The FDA will no longer issue multiple warning letters to noncompliant firms before taking enforcement action. If we find that we must move quickly to address significant health concerns or egregious violations, we will consider immediate action — even before we have issued a formal warning letter. Expediting the FDA’s warning letter process is sensible, but reducing legal oversight to do so is problematic. Reduced legal oversight will lead to unjustified warning letters. Recipients will eventually have the opportunity to contest them in court, but, in the meantime, the letters will hang over their heads like the “black list” of the 1990s. An FDA warning letter is a public document issued by an authoritative branch of the government that alleges some type of serious wrongdoing. The public’s presumption is that FDA would not issue such a letter without due cause. While the company waits for its day in court, its competitors and the media may unjustly vilify the company, causing significant harm to the organization in the form of lost sales and lost credibility. This new policy of reducing legal oversight of FDA warning letters reverses an FDA policy instituted on November 29, 2001, to ensure legal sufficiency and consistency with FDA policy, and to maintain credibility with the courts and industry as a whole because full legal review signals that FDA is prepared to defend a warning letter in court should it be challenged.11 The FDA’s new policy may indicate that speed and quantity are more important than quality and fairness. It is likely that some warning letters will be challenged in the courts, an unwelcome prospect for all parties.11 The number of FDA warning letters rose dramatically from 1998 to 2001, until the November 2001 legal-review policy reversed the trend. Figure 1 shows that the number of FDA warning letters is increasing again since the low point in 2007. An increase in warning letters may be justified, but not if the increase is due to unwarranted warning letters. Given that the new policy was announced in 2009, after the number of warning letters began to rise in 2007, it appears that the new policy was implemented before the commissioner publically disclosed the Agency’s new approach.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

The newest proposed changes to the FDA medical device regulations are outlined in a 2010 CDRH (Center for Devices and Radiological Health) document entitled, “CDRH Preliminary Internal Evaluations – Volume I and Volume II.”12,13 This proposal outlines several initiatives that the FDA is considering as a means to modify the 510(k) system and is, “in response to accusations that scientific decisions on product approvals have been inappropriately overturned by CDHR leadership.”9 Therefore, it is no coincidence that the 2010 proposed changes to the 510(k) system relate, in part or in whole, to the FDA reviewers’ letter to Congressman Dingell in 2008.7,8 Having established that the new stated policy of FDA is to vigorously regulate industry,9,10 the upward trend in FDA warning letters could be viewed as objective evidence toward this goal. A greater regulatory burden may loom ahead for the industry should some or all of the proposed changes to the 510(k) system occur.12,13 For example, the FDA is considering splitting the class II category of devices into class IIa and class IIb subgroups. Approval requirements will stay the same for class IIa devices but become more stringent for class IIb devices. (The European Union (EU) uses a class IIa and class IIb system that is based on risk. However, the difference in regulations between the class IIa and class IIb EU products is not significant and consists only of the amount of regulatory oversight regarding technical file sampling plans.) According to the FDA, “Potential candidates for this device subset (IIb) may include implantable devices, life-sustaining devices, and life-supporting devices, which present greater risks than other class II device types.” 12 The FDA has not yet defined the terms “life-sustaining” and “life-supporting,” so it is not clear where the line will be drawn between class IIa and class IIb. Without clear definitions, industry may besubjected to arbitrary decisions and carry the burden of demonstrating

The changing medical device regulatory climate

that the device under review should not be subjected to the additional class IIb requirements. Given the current policy environment, class IIb might include most or all implantable devices. According to CDRH, approval requirements for class IIb devices might be onerous and arbitrary:12 …clinical information, manufacturing information, or, potentially, additional evaluation in the postmarket setting, would typically be necessary to support a substantial equivalence determination. CDRH should make clear that the delineation between class II and class IIb is meant to be a general guideline only. The types of evidence described below may at times be required for a device that was previously in class IIa but for which the Center has changed its evidentiary expectations on the basis of new scientific information. Other FDA proposed changes to the 510(k) system involve replacing the long-standing 510(k) clearance process of a substantial equivalent determination with limitation (SE with limitation) with a new approach:12 …pursuing a statutory amendment of section 513(i) (E) of the FDCA that would provide the Agency with express authority to consider an off-label use, under certain limited circumstances, when determining the “intended use” of a device under review through the 510(k) process. Such circumstances would include the availability of compelling evidence that the primary use of the marketed device will be off-label. This approach sounds very limited, but implementation could give FDA broad discretion. It implies that the determination of a potential off-label use could require the company to provide safety and efficacy data (including formal clinical trials) for the possible off-label indication to obtain 510(k) clearance. This new authority could turn a class 2 product into a class 3 product, without the benefit of being able to market the product for the off-label indications. It would, in effect, force companies to perform clinical studies for indications that they are not seeking and without the benefit of obtaining the labeling claims. While this new approach would alleviate an FDA fear regarding off-label use, the new authority would, in essence, be regulating the practice of medicine by restricting market access to the device as a result of actual or suspected off-label activities by doctors. This new authority would allow FDA to restrict the activities of doctors by denying or restricting access to a medical device based solely on the doctors’ actions, which are regulated solely by the state in which he or she is licensed to practice medicine. This shift in approach would introduce an arbitrary interpretation of the meaning of the key term, “compelling evidence,” introducing even more uncertainty into the 510(k) process. CDRH’s existing practices for off-label use are as follows:12 CDRH’s primary mechanism for addressing anticipated off-label use is its authority to clear a device as “substantially equivalent with limitation,” thereby requiring, under certain circumstances, the manufacturer to include “a statement in labeling that provides appropriate information” regarding an off-label use… In order to make use of its SE with limitation authority, CDRH must consider: (1) whether there is “reasonable likelihood” that the device will be used for an intended use not identified in the proposed labeling for the device; and (2) if such use could cause harm. Compared to the proposed changes that would allow FDA the authority to consider off- label use when reviewing a 510(k), the existing practice of SE with limitation is a balanced approach that mitigates the issue of potential off-label use without punishing doctors and/or industry for crimes it has yet to commit. Recognizing that only the rare product has abused the system, these rare occurrences do not justify giving FDA broader authority to make arbitrary and speculative decisions on the intent of the doctor. These types of powers clearly cross the line between the role of the federal government and the states’ rights to regulate the practice of medicine.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Multiple and Split Predicates FDA may change the concept of predicate devices, stifling innovation. Multiple predicates and “split predicates” may no longer be allowed:12 The term “split predicate” refers to a situation in which a 510(k) submitter is attempting to “split” the 510(k) decision-making process by demonstrating that the new device has the same “intended use” as one predicate and the same “technological characteristics” as another… Concerns have been raised that the use of a “split predicate” may not allow for a valid comparison of safety and effectiveness because no such device exists, either in part or in whole, and there is therefore no real-world information about its risk and benefits. There are differences of opinion among CDRH’s review staff regarding the validity of using a “split predicate,” which has led to inconsistency in the Center’s treatment of 510(k)s. The FDA acknowledges that, “the submitter [in some cases] cites more than one predicate because no single predicate exists for the new device.”12 By allowing only one predicate device, the 510(k) system would eventually produce only “me too” products, as innovation would be stifled and eventually limited to yesterday’s technology. Limitations on the number of predicate devices would, in fact, create a self-fulfilling prophecy, as FDA has recently complained that pre-amendment-device predicates are too far away from the subject device: 12 “This determination (of substantial equivalence) becomes increasingly tenuous as the ‘distance’ (i.e., a device whose safety and efficacy were independently demonstrated) grows. In some cases, the ‘original’ predicate is a pre-amendment device that was classified on the basis of experience with the marketed device.” However, the FDA currently has the authority to require clinical data to determine substantial equivalence in a 510(k) notification as, “eight percent of 510(k)s for non-in- vitro-diagnostic devices contain clinical data.”12 Moreover, if the restriction of “split predicates” had been enacted decades ago, there may not now be any risk of “distance between predicate devices” because 510(k) devices would have been restricted from introducing new technological aspects, forcing device manufacturers to pursue antiquated technologies through the years as a means to remain within the 510(k) system. Thus, reducing the risk of “distance between predicates” would be at the expense of innovation. More troubling is the FDA proposal to restrict the use of “multiple predicates” in a 510(k) notification. FDA may have signaled that only one predicate device will be accepted in the future when it stated, “a submitter may cite more than one predicate in its 510(k), even when the substantial equivalence determination will rely on only one.”12 This comment underlines the subtlety of FDA, as it is stating that a company is free to reference more than one predicate device; however, FDA will likely, in essence, only recognize one of the predicates. Furthermore, the FDA suggested that 510(k)s that utilize multiple predicate devices are of lower quality and higher risk when it stated, “these data suggest that 510(k)s that cite more than one predicate may be associated with more adverse event reports, on average, than 510(k)s that cite only one.”12 The FDA’s rationale for their proposal to limit the number of predicate devices is due to an observation that there is an “apparent association between citing more than five predicates and a greater mean rate of adverse event reports.”12 However, it is important to note that the FDA report did not claim that the use of split-predicates or the use of multiple predicates resulted in unsafe devices. The FDA has also suggested that it will “consider developing guidance for when a device should no longer be available for use as a predicate because of safety and/or effectiveness concerns.”12 This policy is sensible, provided that the approval process for new technologies does not become onerous, as would be the case if the use of multiple and split predicates is unduly limited.

The changing medical device regulatory climate

Also, the FDA is considering a proposal to expand its rescission authority for 510(k)s. To date, “FDA has largely limited is rescission of 510(k)s to situation[s] involving fraud.”12 However, CDRH is considering issuing “a regulation to define the scope, grounds and appropriate procedures, including notice and an opportunity for a hearing, for the exercise of its authority to fully or partially rescind a 510(k) clearance.”12 The FDA might use this new policy to rescind 510(k)s based on multiple, split, obsolete or rescinded predicates. In September 2009, the FDA initiated a 510(k) task force and asked the Institute of Medicine (IOM) to establish a Committee on the Public Health Effectiveness of the FDA 510(k) Clearance Process to review the existing FDA 501(k) system.17 Remarkably, none of the 12 committee members represent industry nor appear to have any industry experience.16 Table 2 outlines key aspects of the 510(k) system that were delegated to the IOM to be considered for modification:14 Table 2. 510(k) Modification Proposals Delegated to the IOM Committee14 Action

Purpose

Rescission authority

To consider defining the scope and grounds for the exercise of the Center’s authority to fully or partially rescind a 510(k) clearance

Postmarket surveillance authorities

To seek greater authority to require postmarket surveillance studies as a condition of clearance for certain devices

Establish a class IIb

To develop guidance defining “class IIb” devices for which clinical information, manufacturing information or, potentially, additional evaluation in the postmarket setting would typically be necessary to support a substantial equivalence determination

Predicate clarification

To clarify when a device should no longer be available for use as a predicate

Clarify and consolidate regulatory terms

To consolidate the concepts of “indications for use” and “intended use” into a single term: “intended use.”

Device review

To consider the possibility of requiring each 510(k) submitter to keep at least one unit of the device under review available for CDRH to access upon request

Off-label use

To explore the possibility of pursuing a statutory amendment that would provide the Agency with the express authority to consider an off-label use when determining the “intended use” of a device

CDRH Self-Assessment In an admirable exercise of self-assessment, the FDA Working Group conducted a survey to measure CDRH personnel understanding of 510(k) regulations, guidance documents, and review practices. Participants included 215 CDRH reviewers and 21 ODE (Office of Device Evaluation) Branch Chiefs and Deputy Division Directors (managers). Each person was given a multiple-choice, open-book questionnaire, consisting of questions on 20 topics with 70 possible responses.12 As a whole, FDA review staff (n=215) provided incorrect responses 28% of the time, while managers (n=21) provided incorrect responses 25% of the time. Rather than implementing

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

new, problematic regulations, FDA could thus focus first on properly training its personnel to correctly interpret the current regulations. Table 3 provides an example question about basic 510(k) rules. More than 40% of the FDA review staff and 14% of managers incorrectly understood the first option (extension of shelf life), despite the fact that the information is provided in simple flowcharts within an FDA Guidance document entitled, “Deciding When to Submit a 510(k) for a Change to an Existing Device”15 (Figures 2-5). The survey investigated questions of expertise but did not directly address the letter CDRH reviewers sent to Congressman Dingell claiming that, “Managers at CDRH have failed to follow the laws, rules, regulations and Agency Guidance to ensure the safety and effectiveness of medical devices.”7,12 Nevertheless, it does prove that the reviewers have some of their own work to do. Table 3. Example Question about Basic 510(k) Rules (See notes below table.)

Notes on Table 4: Bolded responses have a correct answer of “yes,” meaning that 100% is a perfect response, while non-bolded responses would have a perfect response of 0%. The numbers in parentheses are the number of participants that responded in the affirmative for the question. Source: Appendix D of CDRH Preliminary Internal Evaluations – Volume I. “510(k) Working Group Preliminary Report and Recommendations.”12

The changing medical device regulatory climate

Anuar 2015 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

The changing medical device regulatory climate

Summary The FDA has embarked on a thorough reassessment of its 501(k) system. Improvements in the quality and speed of Agency actions are always welcome. However, given recent FDA trends, publications and pronouncements, this reassessment could usher in a return to the adversarial logjam of the 1990s. Improved training programs for FDA personnel appear to be a higher priority. References: 1. Armon, B. “FDA Regulatory Scheme.” In Reiss, J and Armon, B., eds. Bringing Your Medical Device to Market, second edition. FDLI, Washington, D.C., 2006. 2. Cato Policy Analysis No. 235, Cato Institute, August 7, 1995. 3. Hollister, L., Page, I., Pfeiffer, C. and Visscher M. “The Kefauver-Harris Amendments of 1962: A Critical Appraisal of the first Five Years.” J. Clin Pharmacol 8: 69 – 73, 1968. 4. FDAMA: One Year Later: An Anniversary Review of the Legislation.” MDDI Magazine, January 1, 1999. 5. “MDUFMA: How Far Has it Come?” MDDI Magazine, January 1, 2005. 6. “Congress Passes MDUFSA Legislation.” FDA News Daily Bulletin, 2 (148): July 29, 2005 7. Letter Congressman Dingell from FDA Reviewer Staff, October 14,2008. 8. Letter to Andrew C. von Eschenbach from Committee on Energy and Commerce, November 17, 2008. 9. “New FDA Leadership Focuses on Regulation and Enforcement.” Center for Integration of Medicine and Innovative Technology, Regulatory Affairs Monthly Topic, October 2009. 10. http://www.fda.gov/NewsEvents/Speeches/ucm175983.htm 11. Wajert, S., Beck, J. and Gallo, V. “Reduced Legal Oversight for FDA Warning Letters Amplifies Compliance and Liability Risks.” Washington Legal Foundation Legal Backgrounder 25(2): 15 July 2010. 12. CDRH Preliminary Internal Evaluations – Volume I. “510(k) Working Group Preliminary Report and Recommendations.” Center for Devices and Radiological Health, U.S. Food and Drug Administration, August 2010. 13. CDRH Preliminary Internal Evaluations – Volume II. “Task Force on the utilization of Science in Regulatory Decision Making Preliminary Report and Recommendations.” Center for Devices and Radiological Health, U.S. Food and Drug Administration, August 2010. 14. “FDA Plan of Action for Implementation of 510(k) and Science Recommendations” located at: http://www.fda.gov/downloads/AboutFDA/CentersOffices/CDRH/ CDRHReports/UCM2394 50.pdf 15. “Deciding When to Submit a 510(k) for a Change to and Existing Device.” Office of Device Evaluation. U.S. Department of Health and Human Services, Public Health Service, Food and Drug Administration, Center for Devices and Radiological Health, January 10, 1997. 16. “Medical Devices and the Public’s Health, The FDA 510(k) Clearance Process at 35 Years.” Institute of Medicine of the National Academies. July 2011. 17. FDA: Institute of Medicine to Study Premarket Clearance Process for Medical Devices. FDA Press Release located at: http://www.fda.gov/NewsEvents/Newsroom/ PressAnnouncements/ucm183497.htm

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Table 1. Major FDA Laws Related to Food, Drugs and Medical Devices Law Food and Drug Act

Year

Reason for Enactment Unsanitary meatpacking 1906 plants

Food, Drug and Cosmetic Act

1938

Elixir Sulfanilamide tragedy

Kefauver-Harris Drug Amendment

1962

Thalidomide tragedy

The Medical Device Amendment of 1976

1976

Faulty IUD and Faulty pacemakers

Safe Medical Device Act 1990 (SMDA)

Bjork-Shiley heart valve failures

Food and Drug Administration Modernization Act (FDAMA),

Slow product approvals in 1990s

1997

Major Changes

Ref. 2

Premarket approval of drugs Authority to remove devices that are adulterated or misbranded Introduced efficacy as a new requirement to a New Drug Application (NDA) Classification system of class I, II & III 510(k) system for class I and II devices PMA for class III devices Good Manufacturing Practices (GMP) introduced FDA initiated requirement to be determined substantially equivalent for 510(k) versus notification only Medical Device Reporting (MDR) Post-market surveillance for some devices Penalties for non- compliance Introduces “least burdensome approach” Introduces Recognized Standards

Introduces Third Party Review

Medical Device User Fee and Modernization 2002 Act (MDUFMA)

Establishes user fees Slow product approvals Increased regulation over reprocessing in 1990s of Single Use Devices (SUDs)

Medical Device User Fee and Stabilization Act (MDUFSA)

Small business Modifies small business cap from opposition to expensive $30 million to $100 million regulatory fees

2005

Lyceum amicus

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

CATHARSIS ŞI MIMESIS (I) PSEUDO-MORFOLOGIE A TEXTULUI DRAMATIC profesor dr. Ada POPOVICI Niciun gen literar nu se găsește mai puternic sub zodia receptării decât cel dramatic. Adunăm aici câteva observații mai vechi, pe care ne permitem să le ilustrăm cu exemple din tinerețea dramaturgiei româneși, sub rezerva continuării viitoare. Catharsis şi sociologie. După opinia lui Jauss, Aristotel, în a sa Artă poetică, defineşte catharsis-ul ca pe o transpunere în situaţia eroului aflat în stare de krisis sau confruntat cu ananké, „pentru ca, prin comoţie tragică sau destindere comică, să poată obţine dorita descătuşare spirituală”1 Repetăm că receptarea operei literare, fie ea lirică, epică sau dramatică, mediată de pagina scrisă se supune acestor reguli mai greu (sau mai greu măsurabil), în măsura în care cititorul este singur receptor. Să adăugăm şi că actul receptării acestor genuri, fiind, în general, o activitate individuală – numai în condiţii speciale se citeşte cu voce tare, pentru un auditoriu – nu are loc acea reacţie de afiliere, de exponenţială însumare emoţională la care ne vom referi în continuare. Iar atunci când lectura se face cu voce tare (într-un salon ori cenaclu, la un simpozion, într-o oră de curs sau la patul copiilor gata să adoarmă), aceasta se transformă ipso facto într-un embrion de manifestare spectaculară, comunicarea conţinutului fiind secundară sau cel puţin echivalentă comunicării emoţionale adresate, de regulă, unui public pregătit mental şi emoţional. Este varianta extremă a conceptului de opera aperta, postulat de Umberto Eco: desigur că fiecare receptează o altă operă, fiecare fiind supus propriului său sistem de reprezentări, propriului său cod semantic, dar cu atât mai amplificat este fenomenul cu cât actul receptării individuale prin lectură este profund individualizat. Un alt exemplu: cea mai incendiară, mai iconoclastă carte nu va dezlănţui une querelle d’Hernani; ecranizată, va putea provoca scandaluri mediatice cu implicaţii sociale, politice, religioase etc. Or, ceea ce este discutabil în privinţa literaturii, inclusiv a literaturii dramatice, în sensul său primar de text scris este perfect argumentabil în privinţa spectacolului de teatru. Nu întâmplător noţiunea de catharsis s-a dezvoltat preponderent în relaţie cu dramaticul, căci receptarea unei opere literare mediate de reprezentarea scenică presupune particularităţi interesante. Mai întâi, participarea la spectacol este o invitaţie deschisă la receptarea ca împărtăşire; şi nu vorbim neapărat din perspectiva omului de rând de astăzi, ci dintr-o perspectivă istorică. Pentru a lua cunoştinţă de o anumită operă scrisă şi publicată, se presupuneau câteva etape: a afla, într-un mediu avizat, despre carte, a ţi-o procura, a avea cunoştinţele necesare pentru a o descifra (ştiinţa de carte) şi a o înţelege (pregătirea culturală), în sfârşit, a avea, între preocupările 1. Tzvetan Todorov – Teorii ale simbolului. Bucureşti: Editura Univers, 1983, p. 298.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

tale, şi pe aceea de a aloca un timp suficient pentru toate acestea şi a-ţi permite s-o faci, a simţi, adică, nevoia imperioasă de experienţă estetică, circumstanţă greu de obţinut întâmplător. Ordinea manifestării acestor condiţii nu este neapărat cea dată. Teatrul, adică spectacolul teatral, nu presupune, dimpotrivă, decât disponibilitatea de program şi ceva curiozitate; ba, încă, axiomatic este ca această curiozitate să fie, de regulă extraestetică: majoritatea spectatorilor (ne referim, spre exemplu, la cei din secolul XIX, când teatrul era fenomen de masă) au venit prima oară la teatru din considerente de cu totul altă natură, cel mai frecvent mondene. De notat că un loc aparte îl ocupă, din acest punct de vedere, folclorul, al cărui caracter sincretic nu înseamnă doar manifestarea concomitentă a mai multe modalităţi de expresie artistică, dar şi simultaneitatea virtuală cu alte ocupaţii (dovadă, şezătorile de pe teritoriul românesc şi manifestările similare specifice altor civilizaţii). Dar şi folclorul dramatic implică, fie şi în repetabilitate, calitatea de spectator exclusiv. Apoi, teatrul se calează pe o anumită mentalitate subsecventă ritualicului. Apărut, în forma sa instituţionalizată, ca un apendice al sărbătorilor religioase, el se dezvoltă ca atare de-a lungul epocilor (teatrul misterial medieval sau cel religios folcloric sunt cele mai bune dovezi), în unele civilizaţii, cum este cea din Ţările Române, el a crescut endemic numai în analogie cu calendarul religios sau cu marile evenimente din viaţa omului, de asemenea legate de credinţă: nunta, înmormântarea etc. Dar chiar şi în forma sa laicizată, ideea de „mers la teatru” se asocia măcar cu ideea petrecerii zilei de sărbătoare, de activitate de zi nelucrătoare. Va trebui să adăugăm aici, sub rezerva detalierii ulterioare, şi ideea de impersonare, care face parte din aspectul ritualic al dramaticului originar şi modern. În sfârşit, spectacolul stimulează în noi instinctul de afiliere al speciei. C. E. Cutrona2 enumeră factorii care determină succesul afilierii ca procedeu de auto-evaluare socială. Printre aceştia (reducerea progresivă a anxietăţii şi stressului – în sensul verificării continue a convingerilor sau supoziţiilor noastre prin raportare la experienţa celor cu care venim în contact –, nevoia de a răspunde la un contact imediat, care dizolvă şi ea anxietatea permanentă, nevoia de informaţii care asociază afilierea cu claritatea cognitivă) se află şi afilierea ca instrument al autoevaluării, de asemenea cu scop anti-anxietate şi cel al clarităţii (clarificării) cognitive. Putem vorbi însă – psihologia modernă vorbeşte, dezvoltând conceptul de inconştienţă colectivă, dezvoltat de Jung – despre contagiune ca mecanism motor al afilierii. Căci, psihologii şi psihiatrii sunt unanim de acord în a discuta despre catharsis ca despre un fenomen de eliberare a unei suite de amintiri. Este ceea ce a determinat folosirea, în terapia de grup, a recreării unor momente cruciale care au marcat negativ existenţa subiecţilor, pentru a elibera energiile negative care au dus la refulări periculoase. Acest procedeu a primit denumirea convenţională de psihodramă Moreno3. Or, spectacularul însuşi a apărut mediat de nevoia de a recrea mitul, adică momentul tensiunii originare, prin intermediul impersonării. Pe noi ne interesează această accepţie a ideii de catharsis ca retrăire, ca eliberare a unei suite de amintiri, în măsura în care traduce o realitate legată de sociologia percepţiei estetice: ne impresionează mai ales ceea ce are legătură cu reprezentările noastre. Vom trăi cu atât mai puternic drama unui copil chinuit cu cât aceasta ne va aduce aminte de propriile noastre necazuri de la 2. C. E. Cutrona – Behavioural manifestations of social support: A microanalytic investigation. În “Journal of Personality and Social Psychology”, 1988, 51, pp. 201-208. 3. După numele lui Jacob Levi Moreno, psiholog american de origine română, care a îmbinat pasiunea sa pentru teatru cu psihologia de grup, efectuând asemenea reconstituiri (teatrul spontaneităţii) inclusiv cu deţinuţii de la Sing-Sing, elaborând „sociograme” şi fondând „sociometria”.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

vârsta fragedă, reale sau exacerbate, dar reale pentru noi şi adânc resimţite. Vom exorciza prin intermediul conflictului ceea ce uitasem că ne oprimă, iar prin happy ending resentimentele deja uitate sau frica de un final tragic. Este şi aceasta o posibilă interpretare a ideii de catharsis, mai ales a celui dramatic. Să ne explicăm, punându-ne în situaţia unei fiinţe umane – fie ea negustor de pe vremea fraţilor Caragiale sau a lui Millo, primitiv din insulele Oceaniei sau copil al oricărui timp care participă pentru prima dată în colectiv la un fapt de artă / spectacol. Contactul cu creaţia artistică, mai ales cea literară (ne referim la literatura orală, pentru simplificarea discuţiei), implică mandatoriu pentru această persoană un amalgam de puternice emoţii (atunci când nu produce un şoc cognitiv atât de violent încât se soldează cu respingerea imediată şi irevocabilă; dar şi aceasta este tot o reacţie psihică majoră). Desigur, orice fiinţă umană a perceput prealabil manifestări de tip artistic (muzică, dans) dar ideea că o asemenea activitate nu este un simplu adjuvant la starea de bine, ci are o intenţionalitate precisă şi exclusivă, aşa cum dovedeşte socializarea actului de receptare estetică în spectacular, poate fi cutremurătoare. Dacă aceasta se întâmplă în faţa paginilor cărţii, asemenea reacţie poate fi putenic marcantă, dovadă Don Quijote sau domnişoarele de altădată, a căror existenţă era guvernată de cărţile citite. Căci, aşa cum remarcă Eco, „în fond, unul din elementele de criză pentru civilizaţia burgheză contemporană provine din incapacitatea omului mediu de a se sustrage sistemelor de forme dobândite care îi sunt furnizate din exterior, pe care nu le-a obţinut printr-o explorare personală a realităţii. Boli sociale cum sunt conformismul şi heterodirecţia, gregarismul şi masificarea sunt tocmai rodul unei pasive achiziţii de standarde de înţelegere şi judecată, identificată cu forma bună în morală ca şi în politică, în dietetică şi în domeniul modei, la nivelul gusturilor estetice sau al principiilor pedagogice. (subl. ns.)” 4 Or, achiziţia pasivă este inerentă receptării în singularitate. Să adăugăm, aşadar, naturii schizoide a catharsis-ului dramatic, şi oarecari nuanţe incipiente de isterie în masă. Nu vorbim, evident, de aspectul ei patologic pe care psihiatria modernă îl studiază amănunţit, începând cu Charcot. Vorbim despre comunicarea emoţională osmotică sau imitativă care este inerentă afilierii şi care amplifică exponenţial mişcarea sufletească, făcându-ne, de pildă, să avem, în grupul uman (nu neapărat consumator de artă; să ne gândim la manifestaţii de stradă, meciuri etc.), reacţii de curaj, de tristeţe, de exaltare pe care nu le-am avea în singurătate şi să ne bucurăm de ele. Este acest tip de achiziţii de „forme bune” expresia unei nesiguranţe de sine, a unui conformism, adică nevoia de afiliere. Este pentru analist sau pentru simplul martor o expansiune în social a dictonului timeo hominem unius libri. Receptare, identificare, dedublare. Dacă Bossuet nu greşea spunând că în scaunul de spectator « on devient bientôt un acteur secret de la tragédie; on y joue sa propre passion », înseamnă că în materie de dramatic, nu mai e vorba, practic, de receptare întru contemplare, nici măcar de o identificare cu interpretul, ci receptarea devine de-a dreptul o dedublare. Nu mai trăim patima sau pătimirile eroului, ci pe ale noastre, aşa cum în copilărie deveneam, prin îngustimea reprezentărilor infantile, eroul basmelor auzite. În termenii lui Jauss, avem de-a face cu eroul a cărui dramă nu devine a spectatorului (apropriere) ci produce o analogie cu a acestuia (alienare). Şi atunci Platon apodicticul este din nou cel care are dreptate. Catharsis-ul dramatic este, aşadar, de natură schizoidă, tocmai datorită presiunii ridicate a mimesis-ului referenţial. O stare de scindare a personalităţii, temporară şi benignă, desigur. În stare de catharsis spectacular, raţiunea se află în suspensie temporară (şi temporală), depinzând tranzitoriu de un alt „ecosistem” al vieţii de relaţie, de altă „dioramă” în care ne atrage fascinanta 4. U. Eco, op. cit, p.155.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

poveste de sub ochii noştri, la fel cum pe stradă, contemplând cine ştie ce microspectacol al realităţii (joaca a doi copii sau a doi fluturi, eforturile unui melc de a urca pe un zid, un afiş sau un articol de ziar, o făptură care ne captivează interesul), riscăm un accident datorat pierderii contactului cu realitatea. Corespunde aceasta expresiei „nu mai ştiam pe ce lume mă aflu” din vocabularul curent şi aminteşte paradoxul muzicologilor care spun că receptorul optim nu este specialistul, prea încărcat de prejudecăţi culturale, ci neofitul absolut, pentru care fascinaţia este integrală. Dar acela este supus catharsis-ului lipsit de orice urmă de mimesis, ca în cazul înţelepţilor arabi din schiţa lui Borges care, ascultând o relatare despre un spectacol de teatru (chinezesc) nu pricep despre ce e vorba, căci „ajunge un singur om ca să spună o poveste” şi îi califică pe interpreţi drept nebuni. Ceea ce ne aduce în termenii iniţiali ai alterităţii / alienării şi ai impersonării ca „vizitare” de către zei, catharsis-ul dramatic implică intens contemplarea, condiţia de bază a receptării nefiind exclusiv transmiterea mesajului în cel de-al doilea sistem de comunicare, vorbirea, mult mai explicativă, până la redundanţă, ceea ce ar corespunde concesiilor făcute gustului public de care vorbea Jauss. Pe de altă parte, ignorarea convenţiilor genului face emisiunea estetică imperceptibilă, singura deosebire în domeniul dramaticului/ spectacularului este intenţionalitatea, adică tocmai faptul că acest sistem secund este mimat. Or, tocmai aceasta este proiectul constructorilor săi, verosimilitatea, propunerea unei alternative la realitate cât mai plauzibile (de aici, probabil, seducţia spectacolelor-reconstituire). Dar tot astfel este şi jocul (cf. fr. jouer quelque-chôse / jouer quelqu’un, a te juca cu cineva, a-l trage pe sfoară respectiv a-l convinge că evoluează între datele altei realităţi). În acest domeniu teoretic, orizontul de aşteptare are o cotă de inefabil, fiind mai ales o abstracţiune pe care autorii spectacolului îşi propun să n-o contrarieze, tocmai pentru a nu supune realizarea indispensabilului catharsis la riscuri majore; este ceea ce se numeşte în teatru „a veni în întâmpinarea publicului”, “a lua publicul cu sine”. Căci, spune Aristotel, „intriga trebuie aşa fel închegată încât, chiar fără să le vadă, ascultătorul întâmplărilor să se înfioare şi să se înduioşeze de cele petrecute (subl. ns.)”5 Să vedem dacă la fel stau lucrurile şi în privinţa mimesis-ului asociat actului teatral. Dar ambii, şi după ei atâţia esteticieni se referă în comentariile lor preponderent la textul scris, fie el şi aparţinător genului dramatic; teatrologii, pe de altă parte, se referă mai ales la aspectele specific dramatice ale unui spectacol. Rămâne, între cele două „specializări” polarizante, o zonă neacoperită în comentariile critice; aceea a intercondiţionării dintre textul dramatic şi spectacol mai ales din perspectiva receptării,care ne face să avansăm cu prudenţă, în incapacitatea de a ne referi excesiv la opiniile critice anterior exprimate. Să ne ocupăm, deci, şi de mimesis, în ipostazele sale contigui dramaticului. Motivul pentru care ne-am referit numai tangenţial la acest concept aflat la temelia tuturor sistemelor estetice este faptul că, în discuţia pe care o începem aici, faptul de artă ne interesează preponderent sub aspectul receptării sale, adică al catharsis-ului aferent. Totuşi, dacă receptarea se săvârşeşte preponderent de către receptor, nu trebuie să ignorăm că, în domeniul dramaticului, aceasta este mediată de impersonare, de înţelegerea de către actor a comunicării prin textul dramatic, de asumarea convenţiei identităţii false de către emiţător (actor) şi receptor (spectator) deopotrivă. Or, este şi aceasta o etapă a receptării. Se mai poate vorbi atunci despre imitaţie în arta spectacolului, în termenii lui Boileau? Tzvetan Todorov, în capitolul Nenorocirile imitaţiei din volumul Teorii ale simbolului, stabileşte trei nivele ale imitaţiei în artă, pornind în analiza sa de la conceptul de mimesis în spirit aristotelian: gradul zero, „etalonul ce permite să le măsurăm pe celelalte” realitatea de imitat, nivelul referenţial, primul grad, „îndepărtarea minimală”, imitarea „în mod imperfect” 5. Aristotel, op. cit. p.71.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

şi „al doilea grad de îndepărtare pornind de la imitaţia pură şi simplă; […] natura «aleasă», «corectată», în funcţie de un ideal invizbil.”6 Ne raliem opiniei reputatului critic care, maieutic, precizează că „dacă imitaţia ar fi singura lege a artei, ea ar trebui să conducă la dispariţia artei: aceasta nu s-ar mai deosebi de natura «imitată». Pentru ca arta să subziste, imitaţia nu trebuie să fie perfectă. Putem fi însă mulţumiţi cu o imitaţie imperfectă? N-ar fi cazul să descoperim, alături de imitaţie, un alt principiu constitutiv al artei? Îndepărtarea de imitaţie nu şi-ar putea găsi o bună justificare în apelul ce l-am face la o altă lege decât imitaţia? (subl.ns.)” 7 Singura problemă ar fi că, atunci când este cazul de a defini această altă lege, de a măsura inefabilul, critica de tot felul este destul de evazivă, de obicei substituindu-i analiza formală, ceea ce distruge tocmai inefabilul în cauză sau îl trece cu vederea, ca din nebăgare de seamă. Nu zadarnic s-a vorbit, în critica structurală modernă, despre “moartea autorului”: câtă vreme judecata de valoare se face în absenţa acestui factor esenţial, eul creator, şi creator, de regulă, pentru un segment bine gândit de receptori, câtă vreme se va judeaca mesajul ca o entitate abstractă, orice analiză, fie ea oricât de structuralistă, nu va acoperi decât o nişă critică din multitudinea posibilă. Mai curând i-am da dreptate lui Maiorescu atunci când, fie şi oarecum empiric, bazat numai pe solida sa cultură filosofică, stabileşte factorii definitorii ai Condiţiei ideale a poeziei, sau, în termenii criticului, „cele trei calităţi ideale ale poeziei”: „1. O mai mare repejune a mişcării ideilor […] 2. O exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţimântului şi a pasiunii […] 3. O dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală sau spre o catastrofă, dacă luăm acest cuvânt şi în sens bun, nu numai în împrejurări tragice. (subl. ns.)” 8 Dar ambii critici se referă preponderent la domeniul creaţiei poetice, văzut în relaţie cu creaţia plastică. Se menţine aici analogia lui Horaţiu: „Ut pictura poesis: erit quæ, si propius stes, Poezia e ca pictura: cutare tablou te te capiat magis, et quædam, si longius abstes cucereşte mai mult când stai de aproape, iar altul când stai mai departe Hæc amat obscurum; volet hæc sub luce Unuia îi prieşte obscuritatea, altul vrea să videri iuducus argutum quæ non formidat fie privit în plină lumină şi nu se înspăimântă acumen; hæc placuit semel, hæc decies repetitia de privirea cercetătoare a criticului; unul a placebit” 1 plăcut o singură dată, celălalt va plăcea de zece ori.” Se observă cu uşurinţă că folosirea adagiului iniţial întru justificarea sugestiei picturale a figurilor de stil este o distorsionare a spuselor poetului. El nu se referea la construcţia poeziei, ci la receptarea ei, fiind din acest punct de vedere nu numai foarte modern, ci superior în constatările sale, aşa empirice şi tranşante cum le găsim, teoreticienilor moderni. Să nu-l părăsim pe autorul antic fără a observa cum el, din nou fără prea multe menajamente, a rezolvat tranşant problema raportului dintre ficţiune şi referenţial care a dat atâta de furcă ulteriorilor strănepoţi: 6. Tzvetan Todorov – Teorii ale simbolului . Bucureşti: Editura Univers, 1983, pp.175-177. 7. Idem., p. 174 –175. 8. Titu Maiorescu - O cercetare critică asupra Poeziei Române de la 1867. În vol. Din “Critice”. Bucureşti: Editura Tineretului, 19657, p. 69-70.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

„Scribendi recte sapere est et principium Pentru a scrie bine e nevoie de bun simţ: et fons.” 2 iată şi începutul şi izvorul. Desigur, pentru sentenţioşii strămoşi, problema bunului simţ – adjuvant al receptării – nu genera atâtea probleme câte generează ea psihologilor moderni. Hamlet cel fals. Care este, din acest punct de vedere, situaţia dramaticului? În termenii lui Tzvetan Todorov, am avea aici de-a face cu un al treilea (respectiv, al patrulea) grad al codificării, care ar fi (pseudo) re-întoarcerea la concreteţea referenţialului. Cercul se închide: ceea ce a pornit de la un sâmbure de real capătă din nou carne şi oase (la propriu vorbind); personajele nu mai sunt construite din vorbe, ci reîmbracă haina umană, pentru a potenţa cahtarsis-ul recepţiei. Aceasta, pentru că însăşi „condiţiunea” materială a dramaticului, ca şi aceea ideală, este a deştepta în receptor iluzia identificării, nu cu un text abstract, din care, cum spuneam, fiecare îşi construieşte imaginea personală, ci cu o propunere foarte concretă, o „dioramă” a realităţii. Spectacolul nostru ideal este confruntat – şi am văzut că pierde teren – în faţa sintezei formate din spectacolele ideale ale creatorilor săi: regizor, actori, scenograf, pictor de costume etc. (fiecare cu propria viziune despre piesa devenită spectacol). Pentru că acela pe care îl vedem ca fiind Hamlet, nu e Hamlet. Iar dacă opera de artă este deschisă, şi anume deschisă la polul receptării, şi dacă actorul, de pildă, ca releu de retransmisie deghizat în emiţător nemijlocit al ei, o modifică la retransmitere conform propriilor sale reprezentări, sugestionându-ne catharctic în a o prelua aşa cum o vede el, apoi modulează mesajul în funcţie de pomenitul feedback II, rezultă că opera dramatică este deschisă şi pentru receptor, dar şi pentru interpret, că ea se închide (la emisie) şi se redeschide (la receptare) în straturi succesive care multiplică infinit mimesis-ul între oglinzi paralele. Numai aşa se explică de ce o piesă clasică are de regulă mai mare succes decât o premieră absolută, de ce Hamlet încă se joacă zilnic undeva pe glob. Receptarea, fie ea la polul omului de teatru sau a spectatorului, are un dublu inseparabil: structura de recunoaştere. Este vorba şi de retrăirea catharctică de care am vorbit, eliberatoare a unei suite de amintiri şi de preferinţa pentru o realitate verificată, inclusă deja în orizontul nostru de aşteptare estetică şi, din aceeaşi zonă, de prestigiul cultural al unor autori şi opere. Dacă e să alegem între Caragiale sau Shakespeare şi o piesă a unui autor necunoscut, vom opta în proporţie de peste 95% pentru piesa clasică, indiferent dacă am citit-o / văzut-o de câteva ori anterior sau nu. Sancţionarea de către gustul public în perspectivă istorică este argumentul hotărâtor. Dublului catharsis (v. supra) – primar şi secundar deopotrivă – îi corespunde, aşadar, un dublu mimesis. Pentru că actorul – luat ca exemplu pentru întreaga categorie a oamenilor de teatru – are ca principală sarcină profesională particularizantă o dublă acţiune de persuasiune: el trebuie să ne convingă, pe de o parte, de realitatea sistemului propus de el, să ne facă să credem în realitatea ficţiunii scenice pe care ne-o înfăţişează şi, pe de altă parte, să ne determine să acceptăm ca valabilă şi, pentru moment, unică, imaginea ideală personală pe care şi-a format-o despre spectacolul dat, aflat în conflict convicţional cu imaginea noastră despre el. Este unul dintre motivele pentru care orice actor demn de acest nume va prefera oricând un rol clasic unuia în premieră absolută, ca adevărată măsură a profesionalismului său. El nu va avea de polemizat numai cu rolul, ci şi cu reprezentarea publicului despre rol. Valorificarea valenţelor experienţei estetice la polul actorului-transmiţător se manifestă, aşadar, în termenii lui Jean-Louis Baudry: „Masca lasă iluzia unei profunzimi, dar ea se maschează de fapt pe sine: ea simulează disimularea pentru a disimula că nu este decât simulare. […] În timp ce pentru întreaga gândire metafizică

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

suprafaţa ascunde profunzimea, profunzimea nu va mai fi decât un efect al iluziei suprafeţei care ne interzice să o apreciem pentru ea însăşi. (subl, ns.)” 9 Cei trei înţelepţi ai lui Borges au, finalmente, dreptate: pe scenă nu se desfăşoară pasiuni şi crime, ci se spune un text de către un număr de creatori specializaţi în crearea iluziei că suntem martori la întâmplări cu pasiuni şi crime. Ceea ce spunea autorul despre „funcţia lecturii ca scriitură care transformă textul şi oferă spre citire un alt text” este valabil, mutatis mutandis, şi pentru lectura pe care actorul o face texului în calitate de emiţător, pentru uzul receptorului din sală. Orice actor joacă rolul, dar se joacă şi pe sine, ţelul lui fiind nu mimesis-ul, nu să ne prezinte un Hamlet cât mai apropiat de originalul din saga daneză sau de personajul shakespearian, ci să ne prezinte propria sa variantă despre Hamlet, mai precis să se prezinte pe sine sub „masca” lui Hamlet (în sensul metaforic al expresiei, evident), să construiască un Hamlet care să respecte şi reprezentările noastre despre personaj, dar şi să fie atât de original şi de coerent încât să ne ţină în spectacol, să ne facă să aplaudăm la urmă şi să lăudăm prestaţia sa ulterior, eventual să o recunoaştem superioară celor anterioare. Şi nu numai atunci când îl joacă pe Hamlet, unde datele personajului sunt în favoarea lui, ci şi atunci când îl joacă pe Richard III, pe Iago sau pe Triboulet, pe Falstaff sau pe Mefisto. Aici intervine inefabilul, adică fascinaţia şi profesionalismul auctoriale, pe care nici un sistem critic nu-l poate cuantifica. Pentru că este de domeniul catharsis-ului primar, acela aflat la latitudinea interpretului ca emiţător. „Arta actorului, deşi e o artă ajutătoare, e însă o artă cu mijloace proprii şi care întregeşte textul […]” spune Camil Petrescu10 şi e cu atât mai emoţionantă această afirmaţie cu cât dramaturgul şi esteticianul de teatru Camil Petrescu se recunoaşte a nu fi un admirator al artei actoriceşti. Din acelaşi motiv, acela al dovedirii măiestriei profesionale prin persuasiune, se confirmă şi un alt adagiu al lumii teatrale, unde se spune că orice actor trebuie să „ţină” cu personajul jucat, să-l „apere” până la cortina finală. Se situează de la sine înafara convenţiei dramatice şi se dovedeşte nu doar inabil profesional, dar de-a dreptul necinstit actorul care încearcă să se „disocieze” de personajul creat. Inabil profesional, pentru că pune înaintea persuasiunii specifice meseriei un criteriu etic – faptul de a nu fi de acord cu părerile personajului, cu comportamentul, cu firea acestuia –, rezultatul fiind o prestaţie neconvingătoare care periclitează fatal armonia ansamblului: judecata morală nu are a face aici. Necinstit, pentru că, acceptând să joace un personaj, obligaţia lui este să accepte consecinţele morale ale acestei entităţi, nu să se disocieze de el, trădând astfel principiul verosimilităţii esenţial esteticii spectaculare şi pretându-se la disocieri ridicule. El nu prezintă o morală, ci o viziune estetică. Nu poţi fi un Iago credibil decât dacă „intri în pielea” lui Iago, încerci să-i găseşti justificări în text sau înafara lui, înţelegi mecanismul folosirii la modul diabolic al unui simţ psihologic extrem de dezvoltat. Nu degeaba personajul este peste tot în text denumit „the honest Iago”. Dacă nu redai această aparenţă, făcând din subtextul ipocriziei factorul tău de complicitate cu publicul, rolul este ratat. Nu este iarăşi de mirare atunci că actorii cu adevărat mari nu îşi doresc rolurile de eroi, pe care le lasă celor nesiguri pe sine şi pe meserie, ci preferă să joace personajele negative şi anti-eroii, mult mai ofertanţi profesional şi estetic. În spectacolul de teatru avem de-a face, aşadar, cu un dublu mimesis. Acesta se poate explicita pornind de la polisemantismul termenului. Căci avem de-a face cu imitaţia (transmiterea verosimilă a referenţialului, creare iluziei realităţii pentru a captiva atenţia spectatorului, căruia 9. Jean-Louis Baudry – Scriitură, ficţiune, ideologie. în vol. Pentru o teorie a textului. Bucureşti: Editura Univers, 1980 pp. 234-235. 10. Camil Petrescu – Modalitatea estetică a teatrului. Bucureşti: Editura enciclopedică română, 1971 p. 125.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

i se propune o realitate secundă echivalentă) şi cu mimarea (în sens mai direct estetic, quasiaristotelian, construirea unui tip uman, a unei suite de relaţii, a unui conflict care pornesc toate de la oglindirea realităţii, în special sociale, într-un mod tipic: extragerea din generalul uman a detaliilor particularizante care au valoare tipologică adică – generalizatoare). Tzvetan Todorov se amuză, în eseul său Nenorocirile imitaţiei, inclus în volumul citat, de apologia naturaleţei pe care Diderot o face în Paradoxe sur le comédien, extrem de justă altminteri, pentru a o contrazice în chiar fraza următoare: „Pentru că la teatru nu mergem să vedem lacrimi, ci ca să auzim cuvinte care să ni le stoarcă pe ale noastre, pentru că acest adevăr al naturii este în disonanţă cu adevărul convenţiei.”11 După care explică respectiva aserţiune, perfect adevărată, quintesenţă a dialecticii mimesisului şi catharsis-ului dând numai exemple care ar crea pe scenă o artificialitate fără egal. Sau poate doar nouă ni se pare astfel, pentru că nu cunoaştem, nici nu avem mărturii explicite despre conţinutul conceptelor de „natural” şi „artificial” în epocă? Mai simplă şi mai eficientă ni se pare astăzi celebra regulă stabilită de Horaţiu: „si vis me flere, dolendum esse primum ipse tibi.” Căci actorul, pentru a ne duce cu sine într-o lume ireală, se transpune pe sine într-o iluzie a realităţii (mimesis) paradoxal contrazisă de concreteţea vocii şi gesticii sale, care ne facilitează nouă transpunerea nemediată (catharsis) întru o receptare a convenţionalului transpus în verosimil. Între oglinzi paralele, cum spuneam. Sub semnul minimei redevenţe. Odată stabilite reperele teoretice, ţinând mai mult de filosofia culturii şi de sociologie, să începem discuţia câtorva dintre multele aspecte care ar merita o analiză detaliată în privinţa receptării dramaticului. Artă a cetăţii, dependentă de cetate până la un nivel care se învecinează primejdios cu conceptul de parazitism (dar ce artă nu ridică parazitismul iniţial la rangul de benefică simbioză?), teatrul nu poate ignora imediatul, reflectarea directă a evenimentului, fie el contextual (sărbătoarea care prilejuieşte manifestarea dramatică), referenţial (implicarea evenimentului în spectacol, „aluzia”) sau axiologic (luarea în consideraţie a orizontului de aşteptare a potenţialului spectator / comanditar). Cele trei paliere de implicare vor structura inexorabil genul, atât în planul abstract al textului dramatic cât şi în cel concret al manifestării spectaculare. Evenimenţialul devine o formă de sensibilizare a receptorului, nu numai prin implicarea creatorilor, dar şi prin crearea unui sistem comun de referinţă care uneşte oamenii de teatru şi destinatarii receptării, creează acestora din urmă convingerea că actul estetic îi priveşte direct şi imediat , amplifică şi intensifică satisfacţia participării. Dar contextualizarea faptului de artă, din perspectiva orizontului de aşteptare al publicului, mai are o categorie de implicaţii ce o individualizează, mai ales în epoci de intoleranţă, de suspiciune ori de incertitudine social-politică. Este ceea ce Stelian Tănase denumea, într-o dezbatere televizată post-decembristă, şi se numeşte, de atunci încoace, minima redevenţă necesară (într-un sistem dominat de suspiciune – adică de cenzură – cum era cel descris) pentru ca însăşi problema publicării operei să se pună. Un exemplu ne stă la îndemână, cu atât mai explicitant cu cât ţine de marea istorie a literaturii româneşti, chiar dacă nu direct de genul dramatic. Ne referim la Alexandru Lăpuşneanul, binecunoscuta nuvelă a lui C. Negruzzi. Precum se ştie, ea a apărut în primul număr al „Daciei literare”, „întâia revistă literară organizată, care nu avu nici ea îngăduinţa de a continua mai mult de un an” 12, aşezată fiind de editori în cuprinsul revistei „imediat după cunoscuta Introducţie, 11. Tz. Todorov – op. cit. p.192. 12. G. Călinescu – Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Roma: Editura. Nagard, 1980, p.171.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

nuvela a fost considerată ca o ilustraţie creatoare a programului enunţat de Kogălniceanu”13 din care va evolua în continuare cunoscutul curent naţional-popular, mai apropriata denumire a romantismului patruzecioptist (substituind nominal un criteriu axiologic unuia cronologic). Inspirată din Letopiseţul… lui Ureche, nu dintr-al lui Miron Costin, cum greşit şi surprinzător este citat în text, dacă nu cumva, cum precizează Liviu Leonte, se va fi referit la Nicolae Costin, care a prelucrat episoade din cronica lui Ureche, după cum rezultă şi din Predoslovia ataşată Letopiseţului Ţării Moldovei, al lui Ion Neculce: „[…] şi de la Dragoş-vodă l-au scris di pe izvodul lui Ureche vornicul pănă la Aron-vodă. Însă mult l-au mai împodobit mai frumos, şi Miron logofătul şi fiiu-său Nicolai Costin. Iar mai înainte nu să mai găseşte scris de Miron sau de fiiu-său Nicolai. Poate-fi de or fi şi scrise de Nicolai logofătul,dar or fi poate-fi tăinuite, şi pănă acmu la ivală n-au ieşit (subl. ns.)” 14 opera este binecunoscută, nemainecesitând nici un fel de actualizări. De notat la acest punct este o primă licenţă, interesantă pentru argumentaţia noastră, faţă de textul lui Ureche, care precizează că, abia ajuns domn, Lăpuşneanu „scos-au ceauşu (a intervenit să fie numit delegat, ambasador, nn.) împărătescu pre un turc mare, de au trimis cu pâră la craiul leşescu […] Craiul pentru pacea ce avea cu turcii […] i-au tăiatu capul Tomşii şi lui Moţoc vornicul şi lui Spancioc spătarul şi lui Veveriţă postelnicul (subl. ns)” 15 Deci, prezenţa lui Moţoc la măcelul boierilor, cu groaznica sa moarte subsecventă, supravieţuirea lui Spancioc, ca, de altfel, şi participarea boierilor mai sus pomeniţi la delegaţia din primul capitol sunt stricte licenţe auctoriale ale lui Negruzzi, regele Poloniei primindu-i deja, la momentul intrării în ţară a lui Lăpuşneanu, „pe Tomşa şi pe soţiile (însoţitorii, nn.) lui”16 refugiaţi din faţa noului domn, printre care şi boierii susnumiţi; ba, probabil, cedând insistenţelor Porţii şi decapitându-i deja. Cele mai plauzibile ipoteze sunt fie economia de personaje (şi Negruzzi, să nu uităm, a fost un maestru al laconismului epic), fie nevoia de a insera acele ulterioare scene puternic romantice şi de a aduce în scenă, deasemenea în stilul romantic al epocii, personajul colectiv – orăşenii – în cunoscutul episod al sfâşierii lui Moţoc. Autorul, romantic în ciuda pozitivismului său, avea în orice caz nevoie de un contrast puternic dintre domn şi boieri, ca şi de o motivaţie imediată a cruzimilor domnului preocupat nu numai de ecarisajul clasei superioare, dar şi de răzbunarea trădării. Din nou, modelele romantice ale dramei au fost suficient analizate în critica literară, pentru a nu ne abate cu enumerarea lor de la punctul nostru de interes. Romantismul, prin primatul subiectivităţii şi prin discreţionarismul auctorial – de cea mai bună calitate – pe care îl proclamă, îşi are propriile concepţii despre reconstituirea istorică, în cadrul cărora redarea atmosferei şi punerea pe seama personajelor a ideologiei moderne sunt de mai mare importanţă decât exactitatea documentară. Reamintim că aceste personaje, Spancioc, Moţoc, Tomşa chiar, au fost reluate de către Alecsandri în ilustra sa dramă istorică DespotVodă, dovadă că au fost resimţite ca extrem de ofertante estetic (acţiunea dramei, este adevărat, petrecându-se în timpul primei domnii a lui Lăpuşneanu). Îndrăznim să credem că, în această ofertanţă estetică, un rol important îl joacă şi structura de recunoaştere, faptul că personajele literare în cauză erau deja familiare cititorilor vremii. Acest text mai pune însă o problemă interesantă, din punctul de vedere al discuţiei noastre despre receptare, prin colaţionarea cu Negru pe alb, în speţă cu Scrisoarea XIX (Ochire retrospectivă), 13. L. Leonte – Constantin Negruzzi. Bucureşti: Editura. Minerva 1980, p. 137. 14. Ion Neculce – Letopiseţul Ţării Moldovei. Bucureşti: Editura Minerva, 1975, p. 3, ediţie îngrijită de I. Iordan. 15. Gr. Ureche – Letopiseţul ţării Moldovei, în vol. Cartea cronicilor, Iaşi: Editura Junimea, 1986, p.224. 16. Gr. Ureche, l. cit..

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

datată Iunie 1845 şi publicată în „România literară”, în 1855. În nuvela propriu-zisă, Lăpuşneanu este sistematic caracterizat prin aglomerări de calificative puternic exagerate şi prin descrieri ale mimicii şi gesticii care urmăreau să lase impresia tratării eroului ca pe o excepţie, un suferind de degenerare mentală progresivă; cităm selectiv din operă: „Râdea; muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau”; „întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme (!) a-şi dezvălui urâtul caracter”; „se părea neastâmpărat, vorbea sigur şi se cunoştea că meditează vreo nouă moarte, vreo nouă daună”; „deşănţată cuvântare”; „el râdea” (contemplând uciderea boierilor, nn.); „ca să nu uite dorul cel tiranic de a vedea suferiri omeneşti, născoci feliuri de schingiuiri”; „jertfele cruziei sale, fioroase şi ameninţătoare”; „crud şi cumplit“; „tiranul”; „lăsă o pată de sânge în istroia Moldovei” etc. La o examinare atentă, se poate observa că nimic în text nu justifică, propriu-zis, aceste exagerări stilistice: de unde se cunoştea că meditează la „vreo nouă moarte” ? Cum se poate argumenta „caracterul urât” şi de ce era culpabil pentru că se răzbuna pe cei ce-l trădaseră din obişnuinţă şi din interese de clasă ? De unde rezultă prezenţa acestuia, dacă „nu avusese vreme” să şi-l dezvăluie? Ce domnitor autoritar, adică preocupat de dorinţa de centralizare a puterii domneşti, nu a lăsat în istorie „o pată de sânge” (şi cu cât dispreţ sunt priviţi domnitorii prea blajini, precum Alexandru cel Bun)? Mulţi dintre cei mai sîngeroşi domnitori nu au avut nici măcar meritul de a o fi făcut urmărind întărirea ţării prin stăvilirea tendinţei centrifuge a marilor feudali. Mai curând, rolul unor asemenea calificative era ca nuvela, odată publicată, să nu fie cumva interpretată de curtea domnească a vremii (şi de subsecventa cenzură) drept o critică adusă instituţiei domneşti în sine, suzeranilor turci şi protectorilor ruşi, discreţionarismului politicii de tip oligarhic feudal care încă mai exista la noi şi în întregul Imperiu Otoman la 1840. Este această variantă identică aceleia pe care o va fi scris Negruzzi ? Abuzul de superlative adjectivale şi hiperbole ar părea a anunţa, mai curând, un orator de talia lui Kogălniceanu, un „mesianic”, cum îl numea Călinescu, decât pe măsuratul nuvelist, compararea cu stilul celorlalte proze, istorice sau nu, ale aceluiaşi autor o demonstrează la nivelul evidenţei. Şi chiar dacă nu este aşa, dacă hiperbolizările retorice în cauză aparţin direct autorului, e de conceput ca Negruzzi să fi ştiut foarte bine ce se aştepta de la el şi ce anume concesii trebuie făcute cenzurii pentru ca scrierea să vadă lumina paginii. Aceasta cu atât mai mult cu cât pe Negruzzi a fost un funcţionar de carieră cu o evoluţie remarcabilă pentru vremea sa: orfan relativ sărac, intră la nouăsprezece ani mic slujbaş la Visterie, avansează treptat, ajunge deputat de Iaşi în Obşteasca Adunare, catagraf – recenzor, statistician pentru circumscripţia sa – ulterior în comisia de cenzori a încasărilor administraţiei, apoi mare agă, membru al Divanului domnesc, comisar al trasării graniţelor etc; anul 1840 îl găseşte primar al Iaşului (ales „în doă rânduri […] de către obştia orăşenească” după propria sa afirmaţie, nu lipsită de orgoliu) şi codirector al Teatrului Naţional, de care lucru mărturisesc nu numai arhivele timpului, dar şi piese de teatru cum sunt O repetiţie moldovenească sau Noi şi iar noi de Costache Caragiali. Va promova în continuare până la rangul de ministru de finanţe pe care îl va deţine în repetate rânduri. Era, aşadar, un om necesarmente dotat cu multă diplomaţie, cu „savoir faire”, care ştia cu precizie ce trebuie spus spre a îndepărta suspiciunile care planau din oficiu asupra unei opere literare. Nu este greu de acceptat ca plauzibilă, ba chiar probabilă, supoziţia că a acceptat respectivele adăugiri, ori chiar că le-ar fi putut face el însuşi, conştient de necesitatea lor. Şi chiar în aceşti termeni, Alecsandri17 ne este martor că nuvela a stârnit o relativă furtună de palat şi nu numai, fiind tratată drept sediţionistă. 17. ap. L. Leonte, op. cit. p. 142.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Dar să examinăm şi pasajul referitor la Lăpuşneanu din suspomenita scrisoare, în care o contemplare a panoramei Iaşului, într-un amurg de vară, privit de pe dealul Cetăţuii devine prilejul pentru sistematizarea opiniilor sale de om citit şi cu experienţă în privinţa istoriei Moldovei. Este vorba de perioada ulterioară lui Ştefan cel Mare, în care tendinţa centripetă a marilor feudali se intensifică în detrimentul autorităţii centrale: „[…] boierii dau bani ca să oboare pre domni şi de unde se stoarce ast nămol de aur? Din sudoarea poporului ce geme sub împilarea despotismului şi aristocraţiei. De aice începe un şir de domni răi, pentru că boierii sunt răi […] Atunci provedinţa […] tinde mâna şi alege […] pe un neînsemnat boier, pre un oarecare Petre Stolnicul, om prost (simplu, de rând, nn.) Îl suie pe tron şi îi dă sabia răzbunării în mână. Acesta, sub numele de Alexandru Lăpuşneanul, va sparge cuibul şi va strivi acest furnicar de intriganţi ce făcea şi desfăcea domni (subl. ns.)” 18 După care regretă faptul că Lăpuşneanu nu s-a sprijinit mai mult pe popor, deşi, tangenţial, în nuvelă vorbeşte despre relaţia bună dintre domn şi clasa de jos în ambele sale domnii, idiosincraziile eroului îndreptându-se în special către boierimea prea versatilă. Fără această scrisoare, am putea contrasemna acea opinie conform căreia atât Costin cât şi Negruzzi se lasă înşelaţi de punctul de vedere al marelui aristocrat, „evghenis din protipendas (subl. aut.), vlastare de viţă aleasă, ţandură de os sfânt”19 şi îl condamnă pe Lăpuşneanu pentru distrugerea marii boierimi; a nu se uita, asemenea reproş i s-a adus până şi lui Ştefan cel Mare. Prezenţa pasajului mai sus citat ne face să şovăim în privinţa nuvelistului, sau să punem formulările suscitate din nuvelă mai curând pe seama prudentului răspuns la orizontul de aşteptare presupus de (atot)prezenţa cenzurii în momentul apariţiei iniţiale a operei. Este adevărat că data scrisorii este ulterioară nuvelei, dar nu vedem de ce, din 1840 până în 1845, opinia prozatorului ar fi suferit un asemenea reviriment diametral; iar, de publicat, scrisoarea nu va fi publicată decât în 1855, în perioada în care, trecând revoluţia, progresiştii începeau a pune pe tapet alte probleme presante privind democratizarea Ţărilor Române. Pe de altă parte, Negruzzi, ca mai toţi patruzecioptiştii şi mai mult decât ei, era preocupat în nuvelistica sa istorică de alegerea unor subiecte apte să ofere contemporanilor săi modele de nobleţe sufletească, de patriotism, de raţionalism sau eroism, aşa cum găsim în celelalte scrieri reunite în ciclul Fragmente istorice. Istoria în aspectele sale întunecate, în spirit romantic, nu pare să-l fi interesat pe cumpănitul prozator dotat cu o ironie superioară manifestată la adresa exagerărilor de orice fel, cu mult mai în largul său în subiecte realiste. Opinăm, aşadar, pentru rezolvarea ambiguităţilor din textul nuvelei prin antici-parea orizontului de aşteptare politicosocială (vector – de sus în jos) presupus de existenţa cenzurii la 1840, în speţă pentru interpolarea textului iniţial al nuvelei. Să fi avut Eminescu intuiţia acestui fapt, în strofa pe care i-o dedică în Epigonii şi cu care am prefaţat acest capitol ? Să fie „din nou iarăşi” mai mult decât o tautologie romantică ? Şi, mai ales, să fie „unor domni…” nu un atribut substantival (genitival nearticulat sau în dativ: „faptele /…/ unor domni”) ci un complement indirect („arătând unor domni faptele crunte” – din istorie, se subînţelege, nn. –) ? Erudiţia sa istorică şi profund originala intuire a trecutului să-l fi făcut pe Eminescu să înţeleagă că nuvela Alexandru Lăpuşneanul conţine în sine o componentă aluzivă, adresată „domnilor organici”, un îndemn de a evita greşelile înaintaşilor, ambele temperate de interpolările textului ? Ipoteza este plauzibilă, susţinută mai ales de epitetul „vicleni”, fără directă relaţie cu proza istorică a lui Negruzzi. 18. C. Negruzzi – Pagini alese. Bucureşti: Editura Albatros, pp. 211-212. 19. id. p. 192.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

Nu altul va fi cazul primului roman publicat (parţial) de Mihail Bulgakov, singurul antum, ne referim la Garda albă. Roman puternic autobiografic, acesta vorbeşte despre epoca tulbure subsecventă dezmembrării Imperiului ţarist, când încă revoluţia bolşevică nu măturase, biruitoare, întreg teritoriul fostului autocrator; ne referim la iarna anului 1918. În Basarabia şi Bucovina aceasta a însemnat, să nu uităm, prevalarea de decretul de auto-determinare a naţionalităţilor care a permis formarea României Mari. În Ucraina, ţara natală a prozatorului, a însemnat efemera stăpânire a lui P. P. Skoropadski, hatman-fantomă, marionetă a armatei germane de ocupaţie, apoi şi mai efemera tentativă de revoluţie ţărănească de sub conducerea lui Simon Petliura. Întregul roman respiră o cumplită idiosincrazie a intelectualului faţă de repulsiva şi nestructurata răscolire a straturilor celor mai de jos ale populaţiei, faţă de micimea şi ticăloşia umană discreţionaristă ieşite la iveală cu acest prilej. Dar, pentru a apărea în 1925 în revista „Rossia” primele două părţi, romanul va fi suferit o cosmetizare, constând în adăugarea câtorva pasaje, iar la sfârşit al unui întreg epilog care arată sosirea Armatei Roşii şi a cuceririlor revoluţiei sovietice ca de neoprit. Ceva mai ambiguu se dovedeşte autorul când vorbeşte despre dezirabilitatea lor. Este de spus că, şi aşa cosmetizate, fragmentele de roman au dus la interzicerea revistei, iar un an mai târziu premiera dramatizării acestuia, Zilele Turbinilor, va stârni o primă furtună de proteste pe care nu o vor curma decât faptul că vor sări în apărarea ei A. Lunacearski şi, surprinzător, Maxim Gorki. Şi astfel piesa a ajuns în repertoriul permanent al MHAT. Alte opere nu vor avea acest noroc. Vor aştepta anii ’60 şi reabilitarea autorului care nu consimţise altădată să opereze modificările oportune pe text. Dar în anii ’60, Bulgakov era deja mort de peste douăzeci de ani. Iar dacă Elena Sergheievna Şilovskaia a păstrat „cu abnegaţie de Margaretă”20 manuscrisul celui mai bun roman neatins (drept care în anii ’80 varianta integrală a romanului Maestrul şi Margareta a putut fi publicată şi pasajele eliminate în anii ’60 au devenit evidente), Garda albă nu a avut acest noroc, neexistând altă variantă decât cea ce cuprinde forma sa finală publicată. Teatrul modern în toate cele trei provincii româneşti este de incontestabilă origine cultă. Dezvoltarea speciilor moderne nu s-a făcut prin evoluţia lentă a speciilor folclorice, ca în cazul teatrului italian, nici printr-un iscusit „altoi” tematic şi tipologic, ca în cazul transfuziei dintre teatrul renascentist spaniol şi cel englez, sau între cel italian şi cel clasic francez. Cauzele sunt multiple, dar dintre ele am dori să ne oprim o clipă la aceea care ne-a afectat cel mai mult evoluţia culturală: izolarea. La limita Europei Centrale, separate de aceasta istoric, geografic, lingvistic şi religios, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania (şi ne vom referi în special la primele două, specificitatea celei din urmă fiind afectată tocmai de formulele impuse de apartenenţa la sfera de influenţă austro-ungară) au gravitat politic şi cultural spre alte focare: Turcia, Grecia, mai apoi Rusia. Prin aceasta, o anumită circulaţie vest-europeană a temelor şi formulelor culturale de diverse tipuri, asemănătoare celei sangvine, a fost întreruptă, încetinită sau reorientată. Este adevărat, pe de altă parte, că, dacă nu este o cultură de tip „osmotic”, totuşi, asimilând forme şi curente apusene, cultura română a devenit de o individualitate aparte, a căpătat o fizionomie mai mult decât unică – unică, în sine, este fiecare cultură – o fizionomie inimitabilă. Deşi, dacă, pentru un cunoscător al ei, unicitatea în context european e incontestabilă, nu mai puţin este – cât va mai fi – o cultură şi o literatură „de frontieră”. Nu este de mirare, aşadar, că, atunci când istoria ne-a dat răgazul de a ne preocupa de formarea unei culturi locale, tinerii şi mai puţin tinerii oameni cu interes pentru cunoaşterea teoretică au început prin a se orienta spre cultura dominantă a momentului şi locului – cultura neogreacă. Căci ne aflam pe când „...uitasem că suntem români şi că avem şi noi o limbă, 20. I. Vartic – Postfaţă la Maestrul şi Margareta. Bucureşti: Editura Univers, 1995, p. 470.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

pe când ne lipsea cărţi şi tipografie; pe când toată lumea se aruncase în dasii şi perispomeni ca babele în căţei şi motani, căci la şcoala publică se învăţa numai greceşte; când, în sfârşit, literatura română era la darea sufletului... (subl. ns.)”21 Nu este de mirare că acea mână de boieri „ruginiţi în românism, neputându-se deprinde cu frumoasele ziceri: parigorisesc, catadicsesc (subl. aut.) ş.c.l., toate în –esc, create de diecii visteriei, pentru că atunci între ei se plodea geniul […] şedeau trişti şi jăleau pierderea limbii, uitându-se cu dor spre Buda sau Braşov, de unde le veneau pe tot anul calendare cu poveşti la sfârşit, şi, din când în când, câte o broşură învăţătoare meşteşugului de a face zahăr din ciocălăi de cucuruzi, sau pâine din crohmală de cartofe” 22au început a-şi trimite sistematic copiii în marile centre culturale ale Europei (mai ales cele ale ţărilor romanice), la studii, dar mai ales să se mai „chilească” (Alecsandri), să se rafineze şi să se sincronizeze cu epoca, pentru ca apoi, la întoarcere, aceiaşi boieri să se scandalizeze când tinerii îi făceau retrograzi, işlicari, ton patera (ngr. – ‘părinte’, ‘tataie’, ‘moşneag’), ruginiţi... şi când deschideau discuţia europenizării izolatelor provincii. Să spunem, totuşi, că scandalizarea era mai ales formală, cu referinţă imediată la democratizarea ce afecta „ighemoniconul” încă medieval şi oriental(izat). Marii boieri luminaţi, ca Dinicu Golescu, vor deplânge deschis înapoierea socială a acestor locuri şi vor aglomera în scrierile lor, mai ales de tipul jurnalului de călătorie, exemple de binefaceri ale civilizaţiei şi conducerii luminate ale popoarelor, concluzionând: „Foarte mic lucru este şi făr’de mulţumire sufletească, făr’de laudă şi cinste, de a stăpâni un om măcar multe împărăţii cu a sa numai tiranicească putere şi prăpădeniia norodului. Şi iarăşi mare fericire, mulţumire sufletească, laudă şi cinste este când un stăpânitor este încredinţat că acel puţin norod pe care el îl otcârmuieşte, că îl iubeşte, şi de aceia nu are pricină a să teme de al său norod [...] Şi căci nădejdea nedespărţită de tot omul ce să află încă pre pământ, aceasta nădejde având şi eu, mă bucur nădăjduind că negreşit va veni vreme întru care patria mea, nu zic în puţini ani, [...] măcar pasul cel dintâi să facă, ce aduce toate noroadele spre fericire, carele pas este unul şi numai unirea, spre folosul obştii, ce de multe ori am cuvântat. (subl. ns.)”.23 Înflăcărate cuvinte, îmbinând, aşa cum numai fraţii Goleşti au ştiut face, logica şi patosul, mâhnirea şi nădejdea, dar mai ales dovedind că înflăcăratele idealuri patruzecioptiste au germinat mai înainte în pieptul acelor ton patera care vor fi acuzaţi mai târziu de reacţionarism. Acelaşi memorialist, preocupat, este drept, mai mult de probleme economice şi administrative ale locurilor străbătute care ar fi putut servi de exemplu ţării sale, va fi şi un amar comentator al problemelor teatrului românesc, aflat abia in nuce: „[...] căci în naţionalul românesc (teatrul naţional, nn.) vorbesc în teatru limba nemţească, parcă ar fi silit acest norod de a şti toţi limba nemţească”,24 aşa cum va spune mai târziu şi judecata Cocoană Catinca din Conversaţiile lui Facca, raisonneur-ul succintei dezbateri de salon. Pentru ilustrarea ideilor sale, Dinicu Golescu povesteşte situaţia penibilă în care a fost pus de un englez, trecător prin Bucureşti, care, dornic să se informeze asupra manifestărilor artistice locale, s-a trezit la un teatru... în limba germană (dacă nu cumva „nemţeşte” păstrează aici sensul arhaic de „în orice limbă străină”, având în vedere că în ambele capitale jucau, simultan sau succesiv, şi trupe franceze, italiene, pe lângă teatrul nord-dunărean, încă în limba greacă). Acesta îi remarcă autorului că „nici crede că într-altă parte vor vorbi în teatru întru altă limbă, 21. C. Negruzzi – Cum am învăţat româneşte. În vol. Păcatele tinereţilor. Bucureşti, Editura pentru literatură, 1963, p. 20. 22. l. cit. 23. Dinicu Golescu – Însemnare a călătoriii mele, Constantin Radovici din Goleşti, făcută în anul 1824, 1825, 1826. Bucureşti, Editura Eminescu, 1971, pp. 46,184. 24. id. p.119.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

ci nu întru acea naţională. Căci a fieşcăriia ţară teatru este întemeiat întâi pentru naţionul lui [...] Judece acum fieşcine cât am fost de strâmtorat de a-i răspunde, şi ce? Adevărul? Ar fi fost spre defăimarea naţiii mele. O minciună prefăcută? N-am putut [...] Acuma nu am ce alt mai mult zice decât că cel ce nu are mândrie naţională rămâie nesupărat(subl. ns.).” 25. Hotărât, amestecul de demnitate umană, inteligenţă a observaţiei şi judecăţii, instrucţie şi patos conţinut este o caracteristică a Goleştilor; le vom regăsi şi la fratele său, Iordache, cu un adaos de umor extrem de urticant. Noi vom remarca aici prezenţa unor neologisme, încă nefixate formal: naţionul (deja concurat de naţie), cu întreaga familie lexicali: naţional(ă), în concurenţă cu naţionalicească; de asemenea, trupuri (=trupe actoriceşti), teatre (concurat de teatri), iroiceşti (concurat de eroice) etc. Dar sentimentele exprimate nu erau simple meditaţii de circumstanţă. Boierul era unul dintre militanţii activi pentru înfiinţarea unui teatru naţional. Chiar a reuşit, ca apropiat al lui Kisseleff, să includă între prevederile Regulamentului Organic prevederi privind înfiinţarea unui teatru naţional în fiecare din capitalele celor două provincii, inserţie asupra căreia insistaseră în mod deosebit oameni de cultură de talia Văcăreştilor şi a aceloraşi Goleşti. Moartea timpurie a luminatului divanit a amânat cu câteva decenii înfiinţarea acestuia. Nepărăsind tema pledoariei pentru teatrul în limba naţională, va fi aici oportun să revenim la C. Facca şi de ale sale Conversaţii scrise cam în aceeaşi perioadă (după Comodia vremii, 1833) în care se glosa pe exact aceeaşi temă, dovadă că preocuparea în epocă era extrem de pregnantă. Obiecţiei principale adusă acolo teatrului românesc, aceea că este „un loc unde băcanii şi cizmarii toţi alerg”, la raisonneuse îi răspunde: „Cocoana Catinca – [...] Şi de ce mai mult vă place unde merg şusteri26 nemţeşti? Parcă noi nu suntem oameni, parcă datorii avem Să simţim în limbi străine şi nemţeşte să râdem! [...] Cocoana Smaranda – Numai limbele străine pot vorbi de santiman; Numai nemţii şi francezii pot avea de amiuzan27. Eu ţiu minte c-astă vară, soro, mi s-a întâmplat, La comedia nemţească să plâng pân-am leşinat: Eu cu verişoara Zinca ce lângă mine şedea, Ne-necasem în suspinuri, pe când prostimea râdea! Cocoana Catinca – [...] Îţi spui că cocoana Zinca, să mă ierte Dumnezeu, Ştie din limba nemţească cât ştie pantoful meu! Cocoana Smaranda – Adevărat, ai dreptate, nici una nu ştim mai mult, Însă oricum, soro,-mi place mai bine la nemţi s-ascult. [...] Ba la opera cea nouă Ţimerman când a cântat, Eu de plesir adormisem şi târziu m-am deşteptat. (subl. ns.)” 28 Cum observam, teatrul cult din cele trei provincii româneşti apare ca o petrecere exclusivă a protipendadei. Or, teatrul, dintre toate artele spectacolului, trebuie să răspundă în modul cel mai imperios orizontului de aşteptare al publicului; iar pătura socială care frecventa în epocă asemenea manifestări (mai mult datorită nostalgiei trecutelor călătorii de nuntă sau de studii; mai mult pentru a fi văzută decât pentru a vedea) încă nu concepe reprezentarea scenică în 25. id., pp.119-120. 26. Adaptare barbaristă a corespondentul german al termenului cizmar. 27. Evident, pronunţare coruptă a termenilor francezi ‘sentiment’ şi ‘amusant’. 28. C. Facca – Conversaţii. În vol. Primii noştri dramaturgi. Bucureşti: Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1960, pp. 79-81.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

limba naţională. Obiectiv vorbind, limba română era, pentru această protipendadă, exclusiv limba în care se adresau slugilor; până şi negustorii mai subţiri, furnizori ai caselor mari, erau fie alogeni, fie măcar buni vorbitori de limbă greacă. De la această supraculturalitate se trage indignarea Cocoanei Smaranda şi cea a Cocoanei Elenca din Conversaţiile lui C. Facca, perplexe la simplul gând că românii „[...] se pot socoti actori / Vrednici s-amusarisească nişte nobili privitori”29, că te-ai putea duce acolo, amestecândute cu vulgul, să asculţi pe cineva „Care face-n rumâneşte declaraţii de amor”30, ori că ai putea îndura, pe scenă, să auzi „că românii (actorii români, evident, nn.) pe Jan îl numesc Ion”31, ca pe rândaşul de la grajd; drept care ele decretează ritos: „Numai limbele străine pot vorbi de santiman, Numai nemţii şi francezii pot avea de amiuzan.” 32 Prezenţa unor barbarisme santiman, amiuzan (evidentă transcriere fonetică a cuvintelor franceze sentiment, amusant), în altă parte impresioană (impression), imposiblu (impossible), plesir (plaisir), chestioane (questions) este puternica subliniere a autorului în privinţa pocirii limbii, a jargonului franţuzit încă in nuce, întrucât ni se spune limpede că aceste cucoane (şi altele pomenite în text) habar n-au ce se petrece pe scenă, nepricepând cine ştie ce franceză şi germană. Iar transformarea lui de partitiv din franceză (cf. ‘ce qu-ils ont d’amusant’) în acuzativ cu prepoziţie este ilară cunoscătorilor. Preferinţa pentru teatrul străin înseamnă pentru cocoane, conştient sau inconştient, simpla aderare la un model supracultural aflat la modă, adică o modalitate de inserţie într-o anumită structură socială relativ închisă, deci ne întoarcem la ceea ce sociologia şi psihologia moderne numesc afiliere: adoptarea unui cod moral, comportamental, ideatic etc. ce asigură accesul într-o comunitate ce reprezintă idealul, aspiraţiile ultime ale persoanei. Mai mult, Facca, apoi Negruzzi şi Alecsandri vor surprinde încă un fenomen: confluenţa a două tipuri de snobism, prin suprapunerea jargonului grecizat, deja simţit ca vetust, cu acela franţuzit, acum la modă. Acesta transpare din contaminarea unor asemenea barbarisme pseudo-franceze sau italiene cu sufixe greceşti, şi mai deplasate: a pasarisi, a educarisi, a reprezentarisi, a declararisi.â Nu numai Cocoana Catinca, la raisonneuse în acest prolog, insinuează că aceste pretenţii de rafinament sunt fără acoperire în educaţia respectivelor cuconiţe (în bună parte semi-analfabete, ceva grecească din copilărie şi puţină conversaţie franceză din elipticul pension fiind toată educaţia lor). Smaranda, cea mai naivă dintre ele, povesteşte cum odată, „la comedia nemţească”, a plâns până a leşinat, în timp ce „prostimea râdea”. Reacţia publicului este, deci aceea de bun simţ: fie că înţelege ce se petrece pe scenă, fie că este amuzat de caraghioslâcul jocului exagerat, el sancţionează prin râs. Pentru cucoanele slabe de înger, reacţia este una emoţională („ne-necasem de suspinuri”33), deci inferioară, neimplicând judecata de valoare estetică. Supraculturalitatea nu are nimic de-a face aici, nici plurilingvismul; resorturile opiniei sunt strict mondene. Ni se spune, dealtfel, clar că această atitudine este aceea a „oamenilor simţitori”34, adică acelora pe care aderenţa la acest model socio-cultural îi prevăzuse, în opinia vorbitoarelor, cu simţire, cu rafinament. 29. C. Facca – Conversaţii, în vol. Primii noştri dramaturgi. Bucureşti: ESPLA 1960, p. 79. 30. l. cit. 31. id. p.81. 32. id. p.80. 33. l. cit. 34. id. p. 81.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

Întrucât, aşadar, în mâna câtorva boieri luminaţi şi divaniţi stătea dorinţa de redeşteptare a conştiinţei naţionale, prin şcoală, prin artă, prin scris, iarăşi nu este de mirare, referindu-ne strict la tema noastră, că „zorii” artei dramatice, pentru a parafraza un titlu la care ne vom referi mai jos, sunt nu doar de origine cultă, ci propriu-zis scolastică. Nici acest fenomen nu este specific exclusiv teritoriului românesc. De când există instituţii de învăţământ superior de orice tip, studenţii acestora, având privilegiul unei educaţii superioare şi al impetuozităţii tinereţii, au avut, pe lângă reputaţia de mari cheflii şi farseuri, şi pe aceea de arbitri ai gustului epocii lor, promotori ai valorilor culturale autentice, tocmai pentru că puteau să ţină cumpăna între educaţia clasică şi spiritul modernist, între conservatorism şi progresism, cu nonconformismul tinereţii. Shakespeare, poeţii pleiadei, Molière, Goldoni şi atâţia alţii până la Brecht, Sartre şi Becket au scris special pentru ei; ba, nu de puţine ori, începând încă din Evul Mediu, tinerii învăţăcei, mai mult decât primul public – deci primii critici – au fost şi interpreţii premierelor absolute ale multor capodopere dramatice, pentru a ne referi doar la acest gen. Este, aşadar, înduioşătoare iritarea lui Negruzzi la ideea că „diecii visteriei” făceau moda în limbă şi, mai apoi, în artă, „pentru că atunci între ei se plodea geniul”. Cu atât mai înduioşătoare cu cât, excedat de persistenţa unor grecisme, consideră a fi de aceeaşi origine şi sufixul flexionar –esc, de certă origine latină populară (ba, după unii specialişti, chiar dacică), şi nu pe -isi sau –iza, mai tipic elenistice. Este adevărat că forme precum ‘cabulipsesc’ (binevoiesc), ‘parastisesc’ (reprezint/ă scenic), ‘parigorisesc’ (mângâi/e), ‘stenahorisesc’ (isterizează), comune pentru persoana I singular şi a III-a plural a indicativului prezent, trebuie să fi fost agasante, dar nu prin sufixul flexionar, ci prin rădăcina neogreacă puternic barbaristă. Ba, în epoca de ezitant metisaj lexical, în lipsa regulilor clare ale îmbogăţirii limbii prin mijloace externe, această flexiune grecizată, am văzut, se extindea şi la neologisme neo-romanice, putându-se auzi frecvent verbe ca ‘a educarisi’, ‘a invitarisi’, ‘a vizitarisi’, ‘a curarisi’ (a trata, a vindeca) etc. Tot de la aceşti dieci, oricât de surprinzător ar părea, începe şi dramaturgia cultă. Două dintre piesele cele mai cunoscute ale lui Iordache Golescu (Barbu Văcărescul, Vânzătorul ţării şi Tarafurile cele ce aşează domnia) menţionează în subtitluri: „Care s-a şi tipărit cu cheltuiala calemgiilor dă visterie, spre pomenirea ticăloşiilor ţării” (prima), respectiv „Comedia ce s-au lepădat la visterie care s-au urmat între cei mai jos arătaţi...”(a doua), ceea ce arată că respectivii dieci / calemgii (de la ‘calem’ – călimară – însemnul meseriei) aveau real gust şi spirit polemic, ba şi o oarecare conştiinţă civică, dacă nu naţională, îndrăznind a-şi risca pâinea pentru un boier cu talent şi simţ critic care nici măcar nu le era superior direct: Golescu a fost mare funcţionar la logofeţie, la justiţie, la eforia diverselor instituţii de învăţământ şi ocrotire socială; la visterie n-a fost „în huzmet” niciodată. E drept, el era, prin natura slujbei, dintre cei care aprobau burse în străinătate, dar aceasta nu schimbă fundamental datele problemei. Preocuparea diecilor pentru semnele diacritice ale limbii greceşti (anatemizatele dasii şi perispomeni) devine oricum secundară în faţa preocupării lor pentru literatura originală, în paralel cu cea clasică. Pentru că acestora, studenţi, în marea lor majoritate, ai Academiei Domneşti, nu în unanimitate greci, Constantin Brâncoveanu le recomanda, în 1707, studiul marilor clasici ai tragediei elene: „În programul din 1707 elaborat cu ocazia reorganizării acestei instituţii de învăţământ superior (a Academiei Domneşti, nn.), Constantin Brâncoveanu dispunea ca «dascălul al II-lea» să predea, pe lângă celelalte opere ale literaturii greceşti, şi «tragediile lui Sofocle şi Euripide»”35 35. Elena Grigoriu – Zorii teatrului cult în Ţara Românească. Bucureşti: Editura Albatros, 1983, p. 8; citatele interioare sunt ale autoarei, după monografi ai literaturii greceşti ca Hurmusaki şi Legrand.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Să-l iertăm deci pe Negruzzi, care, ministru de fnanţe peste mai bine de jumătate de veac, va fi fost exasperat de preţiozitatea suspomeniţilor calemgii, fără a înţelege ce importanţă a avut în cultura locală respectiva tagmă vreme de mai bine de un secol. Pentru că teatru în Ţările Române s-a scris întâi în limba greacă. S-au scris în limba greacă nu numai tragedii, imitând modelele antice sau clasice, precum Moartea lui Patrocle de Atanasios Hristopulos („noul Anacreon al grecilor moderni”, după expresia lui N. Filimon) după Metastasio, Aspasia şi Polixenia ale lui Iacov(achi) Rizo Nerulos („poet cu mare reputaţiune”, cum îl numeşte acelaşi N. Filimon) Demostene sau Filoctet, de N. Piccolos, Timoleon de I, Zambelios, Aristodem de V. Monti, ori traduceri în greceşte ale celor mai cunoscute tragedii de Racine, Voltaire, Alfieri, Metastasio. S-au scris şi pamflete, comedii satirice ori drame originale precum Comedia nouă a Valahiei, Firea Valahiei, Alexandru vodă cel ticălos (aceasta din urmă despre A. Mavrocordat şi intrigile familiilor greceşti domnitoare). Toate trei au rămas anonime, dar unele (precum Firea Valahiei) sunt atribuite de specialişti36 unor autori români. În ele va fi vorba, cu muşcătoare ironie, de patriotardism, de abuzuri mari şi mici, de frazeologia marii boierimi, în contradicţie violentă cu apucăturile şi cu venalitatea membrilor ei; raţiona-litatea şi simţul echităţii, specifice conştiinţei elenice, nu se dezminte, oricât de proastă reputaţie au lăsat la noi moravurile fanariote ( Bălcescu făcea şi el această distincţie). O piesă, însă, precum Corakisticele sau Le nouveau patois des savants, scrisă de acelaşi I. Rizo Nerulos, numit, de către Al Suţu, Efor al teatrului din Ţara Românească în 1819, va marca un salt de mentalitate: însuşi faptul că se cunoaşte autorul piesei marchează un progres; un pamflet dramatic nu mai este un fapt subversiv ci un act estetic şi de critică socială, respectabil şi asumabil. Unde, pamfletele politice ale lui Iordache Golescu. Afirmaţia atât de frecventă în manualele de specialitate că teatrul românesc s-a creat de către generaţia patruzecioptistă pornind de la zero este adevărată doar în sensul în care aceştia, răspunzând imperativelor momentului politic, au dat un sens major creaţiei lor şi au făcut-o vehicolul unui fond ideatic, propagandistic chiar, dar şi al unor cunoştinţe de istorie, de folclor, de dezbatere etică şi socială. Dar teatru s-a făcut şi înaintea lor pe întregul teritoriu norddunărean, chiar dacă frecvent aceste începuturi, mai puţin corelabile cu momentul istoric, au atras mai puţin atenţia cercetătorilor. Pe de altă parte, teatrul modern de pe aceste meleaguri, prin promotori ca dr. Cristali, Constandie Buzăul, Scufu, Gh. Serurie şi prin interpreţi precum Costache Aristia, Teodor Gazi, Constantin Psomachis, dr. Formion, Gh. Maşu, Al. Fornaras a fost unanim recunoscut ca un factor important în pregătirea Eteriei. Să-i dăm cuvântul aceluiaşi N. Filimon, cu unicul său talent de a îmbina beletristicul şi documentarul: „Aceşti oameni [...] cunoscând cât de mult contribuieşte teatrul la formarea inimii unui popol primitiv şi la pregătirea lui pentru fapte eroice, [...] ca să poată [...] realiza [...] pregătirea junilor elini din Principate pentru sânta luptă a independenţei clasicului pământ al Eladei, formară repertoriul lor tot din piese pline de patriotism, virtute, abnegaţiune şi ură în contra tiraniei. Succesul [...] fu splendid, iar întipărirea ce lăsă în inima spectatorilor fu atât de mare, încât, după ieşirea din teatru, mulţi dintre elini întonau pe uliţe peanul răzbunării şi al morţii. [...] Cel ce voieşte să afle dacă aceste piese au produs sau nu efectul lor să întrebe câmpiele Drăgăşanilor din România

36. Cornelia Papacostea-Danielopolu – La critique sociale-politique dans la littérature dramatique en langue grecque des Principautés roumaines (fin du XVIII-e début du XIX-e siècle) in „Folia Neohellenica, Zeitschrift für Neogräzistik”, Amsterdam, 1977, vol. II.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

şi pe ale Greciei sclave pe atunci, şi ele vor răspunde, arătându-i un popol liber şi un regat nouînscris pe harta Europii (sbl. ns.).”37 Înflăcărate cuvinte şi remarcabil simţul de dreptate al prozatorului şi jurnalistului care discerne cu luciditate între pozitiv şi negativ în influenţa neogreacă asupra culturii moderne româneşti, cu mult mai multă luciditate, am văzut, decât Negruzzi. Nu e de mirare, în acest caz, că „junii români ce-şi făceau studiele la Şcoala elinească, văzând pe străini realizând într-un timp atât de scurt o instituţiune de cea mai mare necesitate pentru o naţiune, luară hotărârea de a-i imita.” 38 Un deus ex machina greu de crezut. Să trecem peste câteva epoci, remarcând că, în doar câteva decenii, teatrul românesc modern evoluează cu pași gigantici, ajungând de la Faccà la Alecsandri și de aici la I. L. Caragiale, care sunt, decenii întregi, contemporani. În plin secol al XIX-lea, o capodoperă a literaturii dramatice se sprijină fără complexe pe un extrem de modern deus ex machina, demn de mijlocul secolului XX. Revenim la I. L.Caragiale şi la O scrisoare pierdută. Inutilă fiind să recapitularea datelor problemei, să punem direct întrebarea: cât de plauzibilă este a doua găsire a scrisorii de către Cetăţeanul Turmentat? Fie, prima dată el a pus cel dintâi mâna pe preţiosul bileţel; fie, deşi nu pare a-şi da seama de importanţa sa, nici nu-l aruncă, nici nu-l arată prietenilor de chef, ci îl citeşte deoparte (?), la lumina unui felinar de stradă, prilej pentru Caţavencu să-l îmbete şi să i-l ia; fie, recunoaşte fără şovăire „slova prefectului” (aici îl vor fi ajutat şi remarcile „onorabilului”); fie, deşi nu pricepe importanţa biletului, răspunde cu un rezolut „Doamne fereşte!” la rugămintea celuilalt să i-l arate. Dar, după toată fierberea care durează trei zile de chin (pentru Zoe), respectiv trei acte, care este probabilitatea ca, la întrunire, din toate pălăriile care cădeau turtite şi zburau în toate părţile, tocmai el să pună iarăşi mâna tocmai pe pălăria în care se găseşte, fără ştiinţa nimănui, tocmai mărul discordiei, scrisoarea de toţi jinduită? Desigur, personajul este sarea şi piperul piesei; este, dealtminteri, singurul personaj comic (ceilalţi sunt fie ridicoli, fie indiferenţi sub raportul comicului de personaje). Desigur, găsirea a scrisorii, nu o dată, ci de două ori de către Cetăţeanul turmentat, singurul personaj care nu pare a intenţiona să profite de pe urma acesteia, este un clasic exemplu de comic de situaţie, citat ca atare în manuale şi tratate de specialitate. Desigur, autorul a mizat pe imbecilitatea sa jovială – nu pe onestitate, cum afirmă Maiorescu – pentru ca scrisoarea să reajungă la „andrisantul cunoscut”. Dar – este de ajuns intenţia comică pentru a justifica acest veritabil deus ex machina? Să recitim indicaţiile de regie ale autorului din finalul actului al treilea, după ce Trahanache, sigur pe eficienţa poliţei falsificate, a încălcat convenţia şi l-a proclamat candidat pe Dandanache, iar Caţavencu încearcă să dea în vileag intriga amoroasă: „[...] Grupul din fund, cu Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu şi Cetăţeanul turmentat se reped la tribună şi pun mâna pe Caţavencu. [...] Pristanda, Farfuridi, Brânzovenescu au apucat de gât pe Caţavencu şi-l târăsc afară [...] Toate cuvintele şi mişcările acestea din urmă se fac deodată şi într-o clipă. Cortina se lasă asupra primei mişcări a scandalului.”39 Cortina coboară, evident, pentru ca să nu apucăm noi să vedem ce face Cetăţeanul turmentat, Caragiale nu s-a lăsat descoperit la acest punct. Dar e limpede că personajul era printre asaltanţi şi că nu mai participă, în final, la scoaterea lui Caţavencu din sală. Deci – intenţionat s-a amestecat printre ceilalţi; tot intenţionat s-a dat la o parte? Viza exact şi exclusiv pălăria lui Caţavencu? 37. N. Filimon – Ciocoii vechi şi noi. Bucureşti: Editura Eminescu, 1971, pp. 170-171 cap. XX – Teatrul în Ţara Românească. 38. N. Filimon – l. cit. 39. I. L. Caragiale – Teatru. Timişoara: Editura Facla, 1984, p. 124.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Textul nu ne contrazice explicit. Dimpotrivă, Caţavencu, în ultimul act, mărturiseşte Zoei circumstanţele pierderii scrisorii în încăierare: „Caţavencu – În scandalul, în bătaia de alaltăieri seara, de la întrunire, cine nu ştiu... mi-a smuls pălăria din cap (subl. ns.)... scrisoarea o aveam în căptuşeala pălăriei...”40 Vasăzică, personajul e conştient că pălăria sa nu a zburat, ci i-a fost smulsă din cap intenţionat, cu grija ca el să nu vadă cine a luat-o. Tot oamenii de teatru, pentru care textul dramatic, cum spune o butadă, nu e decât un pretext, au găsit o foarte plauzibilă soluţie scenică acestui detaliu. În 1964 la Atena regizorul Jannis Becas pune în scenă O scrisoare pierdută, în care îşi rezervă şi rolul Cetăţeanului turmentat. O cronică a timpului din cotidianul „Kathimerini” vorbeşte despre personaj ca despre „un rol-cheie pentru înţelegerea exactă a subiectului şi a tendinţei”41 Şi aceasta pentru că actorul-interpret i-a dat personajului o dublă valenţă: cât timp nu juca efectiv, el era perfect treaz şi omniprezent, privind pe toate bortele cheilor, ascultând pe la toate uşile, făcând toate comisioanele cu care-l însărcinează personajele (a se vedea cunoscuta expediere a „demascatoarei” telegrame anonime semnate). Când intra în scenă (respectiv, în câmpul vizual al celorlalte personaje) redevenea năuc, ebrietat, aşa cum îl ştiau toţi. Pe scurt, un fel de agent secret, poate al „centrului”, poate spion guvernamental, reprezentant al unei forţe oculte, interesate în menţinerea unui echilibru, poate omul lui Trahanache, un personaj care creează el însuşi incidentul cu scrisoarea, pentru a dezamorsa mai uşor grupul „inteligent... independent... impertinent!”, dând în acelaşi timp un avertisment puterii privind vulnerabilitatea oricărei poziţii politice. Desigur, este o simplă opţiune regizorală, o interpretare la fel ca oricare alta a textului într-un spectacol. În absenţa căreia, însă, a doua găsire a scrisorii de către acelaşi personaj, ba încă unul relativ imbecilizat în versatilitatea lui, este oarecum lovită de facilitate, de improbabilitate. Totuşi, o replică a personajului de la sfârşitul actului al doilea ne face să acredităm această viziune regizorală, ca şi cum, voit sau nu, pe Cetăţean „îl ia gura pe dinainte”: „Tipătescu – [Trebuie votat Caţavencu] pentru că te-ai lăsat să-ţi ia din buzunar, să-ţi fure scrisoarea... Cetăţeanul – Ei! nu face nimica, poate mai găsim alta... (subl. ns.)”.42 Aceasta, în scena a douăsprezecea, la sfârşit. La începutul aceleiaşi scene, „Se aud în fund bătăi în uşă; toţi din scenă tac şi nu mişcă, iar bătăi, apoi trei fluierături.” Tipătescu comentează :„E Ghiţă, ăsta e semnalul lui”, apoi deschide. Şi apare, desigur, Cetăţeanul turmentat. Oare care este probabilitatea ca, dacă exista un semnal convenit între Pristanda şi prefect, Cetăţeanul să-l nimerească întâmplător, fluierând plictisit la uşa prefectului tocmai în acel moment delicat, când s-au încheiat negocierile cu Caţavencu, lucru care trebuie ţinut secret de către cei de faţă? Pe urmă, el se declară cunoscut al lui Trahanache, „de la 11 fevruarie”, deci au fost complici în agitaţia provocată de detronarea lui Cuza. Toate aceste manevre să poarte oare girul lui „nenea Zaharia” ? Foarte plauzibil. Nu spunem neapărat că va fi fost intenţia autorului să facă din bonomul chefliu un personaj ocult şi încifrat. Dar Caragiale nu prea lasă nimic la voia întâmplării; şi, dacă interpretarea comună nu găseşte îndestulă susţinere în text şi îl invalidează oarecum sub aspect compoziţional, aceasta din urmă, dimpotrivă. Poate că, atât de bătătorită de lecturi şi analize, dramaturgia sa mai rezervă încă surprize. Oricum, iată din nou un deus ex machina discutabil din perspectiva definiţiei comune a conceptului. 40. id., p. 134. 41. ap. Valentin Silvestru – Elemente de caragialogie. Bucureşti: Editura Eminescu, 1979, p.20. 42. I.L.Caragiale, op. cit. p. 104.

Catharsis şi mimesis (i) pseudo-morfologie a textului dramatic

Bibliografie: * * * Începuturile teatrului romînesc. Bucureşti: Editura Tineretului. 1963. * * * Teatru românesc inedit din secolul al XIX-lea. Bucureşti: Editura Minerva, 1986 (col. Documente literare). Béguin, Albert – Sufletul romantic şi visul. Bucureşti: Editura Univers, 1970. Benedict, Ruth – Echantillons de civilisation. Paris: Gallimard, 1967. Bossuet – Sermons. Paris: Editions Hachette, 1879. Dion, Marcel – Sociologie et idéologie. Paris, Editions Sociales, 1973. Dodd, Carley H. - Dynamics of Intercultural Communication. Madison: Brown & Benchmark Publishers, 1995. Doubrowsky, Serge – De ce noua critică? Critică şi obiectivitate. Bucureşti: Editura Univers, 1977. Dufrenne, Mikel – Fenomenologia experienţei estetice. Obiectul estetic. Bucureşti: Editura Meridiane 1976 (col. Biblioteca de artă). Eco, Umberto – “Social Life as a Sign-System “ în Structuralism. ed. Robey, D. Oxford: Clarendon Press, l973. Eco, Umberto – Limitele interpretării. Bucureşti: Editura Pontica, 1996. Eco, Umberto – Opera aperta. Milano: Edizioni Bompiani, 1962. Freud, Sigmund – Scrieri despre literatură şi artă. Bucureşti:Editura Univers, 1974. Jaspers, Karl – Texte filosofice, Bucureşti, Editura Politică, 1986. Jauss, Hans Robert – Experienţă estetică şi hermeneutică literară. Bucureşti: Editura Univers, 1983. Joule, Robert Vincent – Tratat de manipulare. Bucureşti: Editura Antet, 1997. Părvulescu, Ioana – Prejudecăţi literare. Opţiuni comode în receptarea literaturii. Bucureşti: Editura. Univers, 1999. Petrescu, Camil – Comentarii şi delimitări în teatru. Bucureşti: Editura. Eminescu, 1983 (col. Thalia). Petrescu, Camil – Modalitatea estetică a teatrului. Bucureşti: Editura enciclopedică română, 1971. Silvestru, Valentin – Elemente de caragialeologie. Bucureşti: Editura Eminescu, 1979. Zamfirescu, Ion – Panorama dramaturgiei universale. Bucureşti: Editura Enciclopedică Română, 1973.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

CÂTEVA REPERE LITERARE LA BICAZ profesor Constantin TOMŞA Liceul din Bicaz, care a împlinit, în 2013, 60 de ani, de la înfiinţarea primei secţii (serală), iar în anul următor s-au înfiinţat cursurile de zi, a cunoscut în scurta sa istorie o evoluţie impresionantă devenind un punct de referinţă în sistemul instructiv-educativ al învăţământul din Judeţul Neamţ. Născut odată cu începerea lucrărilor de construire a barajului, ce avea să zăgăzuiască apele învolburate ale Bistriţei (la 1 iulie 1960), dând naştere celui mai mare baraj natural şi celei mai mari acumulări de apă din România (1. 250. 000. 000 m3), acumulare cunoscută sub numele Lacul Izvorul Muntelui (33 km2, 15 km lungime, până la Poiana Teiului, şi 2 km lăţime maximă), Liceul din Bicaz a cunoscut o dezvoltare rapidă impunându-se, în că din primii ani ai existenţei sale în elita şcolilor din Regiunea Bacău, apoi, după 1968, în cea din Judeţul Neamţ. La prestigiul acestei instituţii de învăţământ au contribuit, în primul rând, cadrele didactice care s-au perindat în cele şase decenii de existenţă a Liceului, apoi i-au sporit faima nenumăraţi absolvenţi care s-au remarcat în cele mai diverse domenii de activitate: învăţământ, ştiinţă, artă plastică, arhitectură, literatură, teatru şi film, economie etc. Din dorinţa de a reîmprospăta memoria celor care i-au cunoscut, de a aduce la cunoştinţa celor interesaţi şi de a pune la dispoziţia (cine ştie?!) a unor fii ai acestor locuri ce ar dori să alcătuiască un volum al personalităţilor de ieri şi de astăzi, care au învăţat pe băncile acestei şcoli ce a intrat de un deceniu în cea de a doua jumătate de secol a existenţei sale, un volum în care să se regăsească numele celor care au trăit şi trăiesc, care au trecut vremelnic şi au muncit sau muncesc în acest loc minunat de la poalele Muntelui Sfânt al românilor, ne folosim de acest prilej, oferit de editarea Anuarului Liceului din Bicaz, de invitaţia de a colabora făcută cu generozitate de profesorul Mihai Capşa, şi punem la dispoziţia cititorilor câteva fişe cu datele pe care le deţinem în prezent. Cei ale căror profiluri vor fi prezentate în continuare au un numitor comun: şi-au încercat „puterile” pe tărâmul literaturii. DASCĂLI AI LICEULUI Alexandrina-Camelia Al. MANCAŞ (2. 07. 1933, Chilia, Talpa, Neamţ), profesoară, prozatoare, memorialistă, s-a născut în familia de învăţători a Ecaterinei şi a lui Alexandru Dabija, a urmat cursurile Şcolii Primare din Talpa, ale Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ (azi colegiu naţional) şi ale Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport, specialitatea medicină sportivă, la Institutul de Educaţie

Câteva repere literare la bicaz

Fizică şi Sport din Bucureşti. Cariera didactică: profesoară la Liceul Teoretic din Bicaz şi la Liceul „Petru Rareş”. A debutat editorial cu romanul de dragoste Eternitate de trei ani, prefaţat de Dumitru Almaş. După o carte de proză scurtă, în colaborare cu Mihai-Emilian Mancaş, Iepurii de la Iepureni, 1997, şi una de versuri, în nume propriu Alb, 1997, a încredinţat tiparului monografia locurilor natale – Şerbeştii lui Talpă – lucrare realizată de învăţătorul Alexandru Dabija, tatăl scriitoarei, rămasă în manuscris şi adusă „la zi” în colaborare cu Ioan Sandu (n. în Satul Talpa), cadru didactic la şcoala din localitate până la pensionare în 1999. Monografia propriu-zisă conţine textele lui Alexandru şi ale Ecaterinei Dabija, la care se adaugă texte semnate de Alexandrina-Camelia Mancaş, cea care a coordonat şi stilizat întreaga lucrare, apoi texte semnate de Ioan Sandu şi de alte cadre didactice, care au funcţionat la şcolile din comuna Talpa (Chilia, Breaza, Homiceni şi Arămoaia), despre bisericile ortodoxe din Hlăpeşti, din Talpa şi biserica romano-catolică din Talpa. A colaborat la publicaţiile: Apostolul, Asachi, Ateneu, Revista de educaţie fizică şi sport ş. a. Mihai-Emilian N. MANCAŞ (18. 07. 1933, Dobreni, Neamţ, profesor, poet, prozator, dramaturg, publicist, născut în familia de învăţători a Mariei (n. Cojocaru) şi a lui Neculai Mancaş, urmează cursurile Şcolii Primare din satul natal, ale Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ şi ale Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. Cariera didactică: profesor de limba şi literatura română, la Liceul Teoretic din Bicaz, unde a fost şi director (19631968), apoi la Liceul „Petru Rareş”, profesor şi director (19691975) şi la Liceul „Calistrat Hogaş”, ambele în Piatra-Neamţ. În 1964, i s-a oferit un post de asistent la catedra de limbă română a Universităţii din Bacău, dar a refuzat propunerea. După 1989, a fost deputat de Neamţ (1990-1992). De-a lungul carierei, numai pentru activitatea de profesor, a primit distincţii oficiale, acordate de Ministerul Învăţământului sau de Preşedintele Republicii din acel timp. E căsătorit cu Alexandrina-Camelia Mancaş. În timp, după debutul în 1958, cu volumul Freamătul luminii (colab.), ce avea să devină, în 2010, cartea Bistriţă, apă vioară, a risipit, în periodice, peste 2. 500 de tablete, schiţe şi pamflete în proză, fabule etc., o mică parte fiind cuprinsă în cărţile Sine ira, 2009, şi Mămăliga, 2012. Aceasta din urmă s-a născut din obsesiile autorului, materializate într-o serie de nedumeriri referitoare, mai ales, la modul de comportare a noastră, a românilor. În metafora din titlu, are în vedere diferite feluri în care poporul nostru a trecut prin istorie de la atitudinea fatalistă („aşa a fost să fie”) la birocraţia pe care o consideră „blestemata de hidră cu o mie de capete”. Autorul iese în agora şi le zice fără menajamente: „De vreun deceniu şi mai bine, imediat ce am fost năpădiţi de filme imbecile cu râsete precomandate, adresate (cred) arieraţilor de nişte cineaşti recrutaţi din rândurile lor”. Ca orice dascăl de limba română intransigent, profesorul nu poate sta indiferent la stâlcirea limbii române, amendând folosirea abuzivă a „mititelului şi buclucaşului «şi»” („Bietul «şi»”), cea inadecvată a lui „ca şi” sau a urării „Paști / Paşti fericit!” ş. a., apoi, tranşant: „Înapoi, la şcoală, analfabeţilor!” Tot în 2012, au fost tipărite cărţile: Poezii din juneţe şi Teatru Colaborări: Asachi, Ateneu, Iaşul nou, Luceafărul, Revista vânătorilor, Revista de pedagogie ş. a. Dragomir OPREA (5. 02. 1943, Răstoaca, Vrancea), profesor, publicist. Născut într-o familie de ţărani cu nouă copii, a frecventat şi a absolvit Liceul „Unirea” din Focşani (1961), apoi Facultatea de Istorie-Filozofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1966), fiind repartizat ca profesor la Liceul din Bicaz, unde a rămas până la pensionare (2006) şi unde a fost şi director (1987-2005). A mai predat, după pensionare, la Liceul Particular „Aurora

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Ouatu” şi la Colegiul Tehnic „Gheorghe Cartianu”, ambele din Piatra-Neamţ. A fost distins cu titlul de „profesor evidenţiat”, cu Diploma de Onoare a Ministerului Învăţământului,. cu Diploma de Onoare a S. C. Moldocim S. A. Bicaz şi cu Distincţia de Vrednicie a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. A debutat editorial cu volumul de memorialistică Durerea vine de la răsărit (2006), urmată de Doamne, ocroteşte-i pe români. Însemnări despre România de ieri şi de azi, 2012, în care autorul se referă la evenimente din viaţa noastră politică de după revoluţia din 1959, până în prezent, evenimente ce alcătuiesc istoria noastră recentă, plină de nedumeriri pentru marea majoritate a populaţiei, autorul arătând, în finalul cărţii (V. capitolul Câteva concluzii), cine sunt cei vinovaţi de situaţia dezastruoasă în care se află ţara, de la politicianul care afirma odată că industria României „este un morman de fiare vechi” până la cel care era de părere că „a fost învins de structurile securiste”. În 2014, a publicat Secolul XX. Un secol însângerat. A colaborat la: Ceahlăul, Monitorul de Neamţ (ambele din Piatra-Neamţ), Piatra Corbului şi Valea Muntelui (ambele din Bicaz), Studii şi cercetări de istorie, Tribuna învăţământului ş. a. Aspazia SANDU (20. 02. 1951, Talpa, Bârgăuani, Neamţ), profesoară, poetă. Absolventă a Facultăţii de Matematică a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (1974), a predat matematica, până la pensionare, la Liceul din Bicaz, pe care îl absolvise înainte cu patru ani (1970). Către sfârşitul carierei didactice a scos la lumină şi altă latură a preocupărilor sale – poezia, debutând, în 2008, cu un volum de poeme, scrise în structură clasică şi pătrunse de un aer religios – Frânturi din spectacolul lumii. Nota personală a poeziei sale este sinceritatea trăirilor, ceea ce conferă versurilor autenticitate convingătoare ca în ruga adresată divinităţii: „La taifas mereu cu tine, printre flori şi printre stele, / stau când braţele-mi lucrează şi dau gir menirii mele” (Mulţumesc seară de seară). Prima carte a fost urmată alte volume de versuri (V. lista mai jos.), în care calitatea din punct de vedere literar a crescut de la un volum la altul, ajungând, în Frânturi de portret, la o poezie de tip existenţial, în care se pun întrebări, dar se are mai mult în vedere situaţia omului, ca fiinţă născută pentru muncă şi care răspândeşte în jur modestie, bun simţ, satisfacţia pentru lucru împlinit, neaşteptându-se răsplată. Cea mai recentă carte publicată: Din iureşul vremii, 2014. Alte cărţi: Gingăşie şi candoare, Edenul copilăriei, 2009; Urme pe nisipul vremii, 2009; Petale de gând asimetric, I-II, 2010; Album de familie, 2012; Căutând lumina, 2012; Caleidoscop cu ritm şi rimă, 2013 ş. a. FOŞTI ELEVI AI LICEULUI Dan CĂLINESCU (29. 06. 1984, Bicaz – 10. 05. 2006), prozator, a fost primul copil al soţilor Mariana (n. Sîrghie), bibliotecară la Biblioteca Orăşenească din Bicaz şi Cornel Călinescu, fost tehnician la Fabrica de Ciment Taşca, Secţia Aparate de măsură şi control, fost angajat al Casei de Cultură din Bicaz, pictor şi sculptor amator. Dan a urmat cursurile gimnaziale la Şcoala Nr.1 şi cursurile liceale la Grupul Şcolar din oraşul natal, profilul economic. În anul 2003, a obţinut premiul I la etapa judeţeană a concursului „Tinere condeie”, secţiunea proză. În acelaşi an, a obţinut locul al II-lea la faza judeţeană a Concursului „Mihai Eminescu”, pentru proză. Din 2003, a devenit student al Facultăţii de Psihologie a Universităţii „Hyperion” din Bucureşti. În al treilea an de studiu, s-a stins din viaţă, la doar 22 de ani. La şase ani de la dispariţia sa prematură, în mai 2012, mama sa, sprijinită de redactorul-şef al revistei Valea Muntelui, Mihai-Silviu Chirilă, a reuşit să publice cartea Kami (prefaţată de profesoara Viorica

Câteva repere literare la bicaz

Alungulesei), ce conţine toate scrierile în proză ale acestuia. Lansarea volumului a avut loc la Biblioteca Orăşenească din Bicaz, constituindu-se într-un pios omagiu adus celui care a fost un sensibil şi talentat mânuitor al condeiului. Parte din textele incluse în volum au fost publicate, anterior, în revista de cultură şi spiritualitate Valea Muntelui. Victor MITOCARU (17. 04. 1942, Pângăraţi, Neamţ), profesor, poet, prozator şi publicist, este fiul lui Toader Mitocaru, ţăran / muncitor forestier, şi al Mariei, casnică, descendentă a unei familii venite din Ardeal şi Bucovina. După absolvirea Şcolii Elementare de 7 Ani în comuna natală, va frecventa Şcoala Medie din Bicaz (1961), apoi Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic de 3 Ani din Bacău (1961-1964), A urmat acelaşi profil la Universitatea din Bucureşti (1975). Stabilit în Bacău, a fost, pe rând, profesor la Şcoala Medie Nr. 3, bibliograf la Biblioteca Municipală, inspector la Comitetul de Cultură şi Educaţie Socialistă al Judeţului Bacău, redactor la Revista Ateneu, director la Întreprinderea Cinematografică, muzeograf la Muzeul de Ştiinţe Naturale „Ion Borcea”, consilier la editura omonimă , consilier judeţean şi vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Bacău. A debutat în publicaţia ce apărea pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, „Constructorul”, pe când era elev de liceu (1958), apoi cu În ajunul examinării (proză scurtă), în ziarul Steagul roşu din Bacău (1969). Editorial a debutat în volumul colectiv Intonaţii, Iaşi, 1989. Autor de prefeţe, redactor şi lector de carte. Distins cu Premiul pentru Poezie „Porni Luceafărul” şi al revistei Convorbiri literare (1989). În poezie, Victor Mitocaru se consideră un terapeut care acţionează asupra pacientului cu poezia, considerânduşi cartea Semnul şi clipa drept „un mic tratat de terapie lirică”. Prin monografiile dedicate diverselor personalităţi băcăuane (Ion Borcea, Criste Cristoveanu, Pavel Savin), Victor Mitocaru se dovedeşte un iscusit autor de portrete, dar şi un cercetător plin de acribie în descoperirea documentelor de arhivă pe care le foloseşte cu pricepere în demersul său. Nu sunt de neglijat nici paginile de publicistică adunate de prin periodicele unde au fost risipite de-a lungul anilor în volumul Prezentul discutabil, în care descoperim interviuri luate unor personalităţi (Andrei Pleşu, Gheorghe Tomozei, Augustin Buzura ş. a.), articole, portrete, pamflete, în toate aflând care sunt valorile pentru care pledează autorul: civilizaţie, conduită morală demnă, cultură autentică etc. Mai adăugăm şi activitatea sa de istoric şi de critic literar, remarcându-se ca un reprezentant de seamă al vieţii culturale şi politice a urbei care l-a adoptat de jumătate de veac în comunitatea sa. Cartea Antologia anului 2012 – este un roman, în care autorul se dovedeşte a fi un bun cunoscător al perioade de dinainte de 1989, atât din punct de vedere social, politic, economic, cât şi cultural şi, având în „bagaje” o cultură livrescă aparte, aduce în discuţie apariţii editoriale ale unor scriitori din a doua jumătăţi a secolului al XX-lea (Nicolae Breban, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă), „găsindu-le puncte comune”. Cu poezie, tablete, reportaje, eseuri, interviuri colaborează la: „Ateneu” (în colegiul de redacţie); Contemporanul, Convorbiri literare, Cronica, Deşteptarea, Scânteia tineretului. Suplimentul literar-artistic, Steaua ş. a. Alte cărţi: Viaţa lui Criste Cristoveanu, monografie. 1998; Un muzeu, o lume..., 1998; Un om. Preotul Pavel Savin, monografie (colab.), 1999; Pedagogie muzeală (colab.) 1999; Cu Ion Borcea prin veacul frământat, monografie, 2004; Dintr-un iad într-altul sau statul e prostul proştilor, 2008; Un expirat în Agora, 2009; Corabie în derivă, versuri, 2010; O istorie a Revistei „Ateneu”. Ion N. PETRIŢA (11. 01. 1933, Pângăraţi, Neamţ – 30. 10. 2013, Piatra-Neamţ), prozator, s-a născut în familia cu 9 copii a Mariei şi a lui Neculai Petriţa. După absolvirea şcolii din satul natal, a fost argat la familia lui Klaus şi a Evei Ritth (1946-1948), apoi ucenic la cizmăria lui Titel Ioniţă din Satul Straja, Neamţ. A urmat cursurile şcolii elementare din comună, apoi, s-a

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

înscris la Şcoala Medie Tehnică de Energie Electrică din Iaşi, pe care o întrerupe deoarece i-a fost retrasă bursa, ca urmare a excluderii tatălui său din partidul comunist. Deşi a devenit posesor al livretului de pilot de avioane civile (1952), i-a fost interzisă practicarea acestei meserii. Se va angaja pe un post de contabil la cooperativele de consum din Bicaz şi Roznov (1952-1954). După stagiul militar, a fost angajat ca electrician la sectorul mixt din Bicaz, apoi, în 1960, se va număra printre primii angajaţi ai Hidrocentralei V. I. Lenin (azi, „Dimitrie Leonida”) de la Stejarul. A urmat cursurile serale ale Liceului din Bicaz, a absolvit o şcoală de maiştri (1972). Încurajat de ziarista Tita Chiper, pe când aceasta se afla pe şantier, a scris şi a publicat articole în ziarul Constructorul ce apărea la Bicaz. A debutat editorial cu volumul Patima geloziei, ce conţine o nuvelă structurată în 38 de capitole. Tot în categoria proză scurtă se încadrează şi celelalte două volume ale lui Ion Petriţa, Captiv în paradisul albastru şi Amintiri din infern. Proza acestuia este autobiografică, autorul dovedind calităţi în ceea ce priveşte arta naraţiunii şi în conturarea unor personaje. Relevantă, în acest sens, este povestirea „relaţiei” dintre adolescentul Ion (Ioşca) şi stăpâna sa Eva Ritth, din cea dintâi povestire a cărţii – Prima iubire. AU TRĂIT ŞI AU MUNCIT O VREME LA BICAZ Dumitru BUZNEA (30. 07. 1931, la Galaţi – 15. 08. 1989, la Piatra-Neamţ), ziarist, romancier, scenarist, publicist. După absolvirea Şcolii Primare şi a Liceului Comercial din oraşul natal, va urma cursurile Facultăţii de Istorie-Filozofie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi pe cele ale Facultăţii de Drept de la Universitatea din Cluj. Până să urmeze cursuri universitare, a fost muncitor la Furnalul nr. 5 de la Hunedoara, minier pe şantierul Hidrocentralei de la Bicaz, în a cărei publicaţie (Constructorul) a debutat ca ziarist. În 1973, primeşte Premiul III, pentru Debut al Editurii „Eminescu”, pentru romanul Noi şi pământul, lansat în ziua de 15 ianuarie 1975, la Librăria „Calistrat Hogaş” din Piatra-Neamţ. În iunie 1976, citeşte, la Cenaclul „Calistrat Hogaş” din Piatra-Neamţ, un fragment din romanul Gânduri pentru cei buni. Este autor a două scenarii de film, ambele lansate şi la Piatra-Neamţ. În premieră absolută la Cinematograful „Cozla” din oraşul de la poalele Pietricicăi, a fost prezentat filmul Ţapinarii (martie 1983). A fost redactor la ziarul Flacăra, din Moineşti şi la ziarul Ceahlăul din Piatra-Neamţ (din 1968). A colaborat la: Ateneu, Contemporanul, Urzica ş. a. Volum: Noi şi pământul, 1978; Scenarii de film: Din nou împreună, 1978, Rămân cu tine, 1982, Ţapinarii, 1983. Marin-Marcel DRAGOTESCU (4. 02. 1934, Craiova – 6. 07. 2002, Piatra-Neamţ), profesor, documentarist, eseist şi publicist, s-a născut în familia Ecaterinei şi a lui Sabin Dragotescu (comisar de poliţie). Cursurile primare le-a urmat la Şcoala „Oteteleşanu”, cele gimnaziale şi liceale la Liceul „Nicolae Bălcescu” (fost „Carol I”, azi Colegiul Naţional „Carol I”), apoi a absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti, ca şef de promoţie (1957), primind drept răsplată o bursă la Institutul „Constantin Drăgan” de la Milano (1957), în final, obţinând

Câteva repere literare la bicaz

calificarea „Diplomat în istorie şi arheologie”. Deşi obţine rezultate remarcabile, din cauza „dosarului” personal, în loc de Craiova, este repartizat la Galicea Mare, undeva în sudul Judeţului Dolj. Profesorul universitar Constantin Nicolăescu-Plopşor, arheolog, istoric, prozator, folclorist şi etnograf, care atunci desfăşura o cercetare arheologică, îl cooptează pe Marin-Marcel Dragotescu în echipa ce urma să efectueze săpături în mai multe zone geografice ale ţării. Astfel, destinul îl aduce pe tânărul istoric la Bofu, din Comuna Ceahlău, în fosta Regiune Bacău. La 1 noiembrie 1958, Marin-Marcel Drăgotescu preia direcţiunea nou înfiinţatului Muzeu de Istorie din Bicaz, pe care îl va organiza de la zero. Predă limba latină la Liceul din Bicaz, iar, la înfiinţarea Judeţului Neamţ (martie 1968), a preluat funcţia de vicepreşedinte al Comitetului Judeţean de Cultură şi Artă, funcţie în care, împreună cu alţi animatori culturali, a iniţiat, a organizat şi a condus nemijlocit multe din manifestările culturale şi artistice desfăşurate în Judeţul Neamţ, unele, existând şi astăzi, înregistrând zeci de ediţii („Vacanţe Muzicale la Piatra-Neamţ”; „Festivalul de Teatru pentru Copii şi Tineret”, „Sadoveniana” ş. a.). S-a dovedit un cercetător atent al tuturor aspectelor legate de istoria Ţinutului Neamţ, de la antica Petrodava şi până la epoca modernă şi contemporană, fiind înzestrat cu o ştiinţă aparte. A publicat numeroase articole şi cărţi, toate având ca scop punerea în valoare a patrimoniului cultural creat de-a lungul secolelor şi păstrat în lăcaşuri de cult şi de cultură de pe aceste locuri, oferind date ştiinţifice şi turistice utile, atât pentru cercetătorul în domeniu, cât şi simplului turist dornic să-şi alcătuiască un program încărcat de valenţe educative din punct de vedere istoric şi artistic. Dintre volumele editate, menţionăm, în mod deosebit, excepţionalul album Monumente istorice şi de arhitectură din Judeţul Neamţ, editat postum, în 2003 (în colab. cu Adriana Comăniciu), care conţine 53 de pagini color (78 de imagini), imagini ale celor mai reprezentative monumente, însoţite de un comentariu cu date de certă valoare ştiinţifică şi o bibliografie impresionantă. După albumul publicat în 2003, din multele cărţi terminate şi rămase în manuscris, gata pentru tipar, prin grija soţiei, profesoara Margareta Dragotescu (fostă şi ea cadru didactic la Bicaz), s-a editată cartea Piatra-Neamţ, file de monografie, în care autorul, reluând o lucrare mai veche (PiatraNeamţ. Mic îndreptar turistic, 1980), a alcătuit o monografie ce oferă un material bine sintetizat, actualizat faţă de lucrările precedente, în care pune la dispoziţia cititorului date esenţiale despre „cadrul natural”, despre „istoria” şi despre „principalele obiective de interes turistic” referitoare la oraşul-municipiu, capitală de judeţ, Piatra-Neamţ. Colaborator la: Acţiunea, Antiteze, Apostolul, Asachi, Ateneu, Carpica, Ceahlăul, Credinţa neamului, Memoria antiquitatis, Revista muzeelor, Informaţia Primăriei din Piatra-Neamţ ş. a.. Alte cărţi: Monumente istorice de pe Valea Bistriţei (colab.), 1970; Palatul Cnejilor şi Mănăstirea Durău, 1970; Muzee şi colecţii din Judeţul Neamţ, Drumuri la mănăstiri moldave: Itinerarii turistice nemţene, 1992; Mănăstirea Războieni – arc peste timp, 2003. Gheorghe HIBOVSKI (29. 11. 1949, Dumbrava Roşie, Neamţ), regizor, poet, dramaturg, eseist, după absolvirea Liceului „Petru Rareş” (azi Colegiu Naţional) din Piatra-Neamţ, între 19702006, a practicat diverse îndeletniciri: învăţător, salahor, pedagog, economist, sufleur, mecanic, profesor de sport, strungar, instructor artistic (şi la Casa de Cultură din Bicaz) casier, secretar, bibliotecar, regizor de culise, actor, profesor la Şcoala de Arte din Piatra-Neamţ, coordonator al „Teatrului de Joacă” din Piatra-Neamţ (găzduit de Biblioteca Judeţeană „G. T. Kirileanu”, Neamţ). Este preşedinte al Asociaţiei Culturale „Tandem”, Piatra-Neamţ, regizor (Teatrul „Tandem”). De-a lungul anilor (1976-2014), Gheorghe Hibovski a realizat: spectacole de teatru, spectacole de satiră (text si regie),

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

de teatru pentru copii, de teatru poetic, de teatru-dans (la toate a semnat: scenariul, regia şi scenografia) şi a interpretat mai multe roluri. De mulţi ani, este un nume consacrat în domeniul teatrului de amatori, activitate pe care a ridicat-o, în timp, la cote superioare, uneori depăşind cu mult prestaţii profesioniste. De numele său sunt legate iniţierea şi realizarea (1983-2006) proiectelor culturale: Teatrul de Iniţiere „Act” şi Festivalul de Teatru „Yorick” (Casa de Cultura a Sindicatelor, Piatra-Neamţ, 1991), Teatrul de Joaca (Biblioteca Judeţeana „G. T. Kirileanu” Neamţ, 2003). Încă din 1982, a primit Premiul pentru Proză la Concursul „Mihail Sadoveanu”. A absolvit Universitatea de Arte „George Enescu” din Iaşi, Secţia teatrologie (2008). Din 2011, a devenit membru al Uniunii Scriitorilor. A debutat editorial (2000), cu Cloaca maxima, versuri. Au urmat alte două cărţi de poezie: Circus maximus (2002) şi Viclenii de păsărar (2002), apoi, mai târziu, un volum de teatru, Parcul Libertăţii (2011), ce conţine un rechizitoriu sarcastic, cinic chiar. Cea mai recentă carte a lui Gheorghe Hibovski este eseul Om şi mască (2012), o „demonstraţie” a autorului, o pledoarie pentru teatru, un mic compendiu de înţelepciune despre mască, despre teatru, despre lume, în general, realizat pe baza unor ample lecturi, puse şi la îndemâna cititorului prin bibliografia ataşată. Alte cărţi: Descreieraţii, 2000; Pisica năzdrăvană, 2001; Caiet

de dramaturgie, I-IV, 2003-2007; Teatrul şi principiile lui generatoare, 2010; Om şi mască, 2012.

Gheorghe MOROŞANU (21. 03. 1953, Hangu, Neamţ), magistrat, prozator, s-a născut într-o familie de munteni, tatăl, originar din Maramureş, era plutaş pe Bistriţa, iar mama, cum îi place scriitorului să se autopersifleze, era o „intelectuală cu patru clase, care întotdeauna a citit mai mult ca mine”. După absolvirea Liceului „Petru Rareş” din Piatra-Neamţ (1972) şi satisfacerea serviciului militar (1972-1974), a urmat mai multe „universităţi ale vieţii”, având, după cum declară „22 de meserii” (operator chimist, fierar betonist, şofer, iar, în particular, fotograf, croitor, dactilograf), până la 28 de ani, când a început Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti (1981-1985). În timpul studenţiei, a scos o revistă a grupei sale, Noi 523. Tot atunci, a mai publicat şi în presa „lui Ion Cristoiu şi a lui Cornel Nistorescu”, care l-au trimis ca „reporter” pe şantierul Canalului Dunăre – Marea Neagră. A fost premiat de Ion Cristoiu cu Premiul „Cel mai bun reporter al anului”. După absolvirea facultăţii, a fost jurist în agricultură, ziarist la „Ceahlăul” (în ianuarie 1990, a fotografiat în zone fierbinţi ale Bucureştiului, ca reporter angajat al acestui ziar), a practicat taximetria (câteva scrieri intitulate Taxi P), a încercat jurnalistică privată (mic Boss, săptămânal, vreo 10 numere), a constituit, la Piatra-Neamţ, Asociaţia „Mica Europă” şi a editat trei numere din publicaţia bilingvă omonimă. Ca jurist, a lucrat la: Cooperativa „Avântul” din Roznov, S. C. „Romforest” S. A., Mecanica „Ceahlăul” din Piatra-Neamţ, la Corpul Gardienilor Publici, la firmele „Köber” şi „Altex”.. Din decembrie 1995, a fost judecător (Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Bicaz). A publicat „Patronul & Juristul”, carte de tehnică juridică (trei ediţii cu peste 20. 000 de exemplare). A debutat în timpul studenţiei (1982), la SLAST, cu proză. Are o multitudine de proiecte, menţionate într-un „curriculum vitae”, ataşat cărţii Metroul fără Ceauşescu, carte născută din experienţa trăită de autor pe şantierul metroului bucureştean (1975-1977). Cartea trădează însuşirile unui prozator care ştie ce importanţă are persiflarea, ironia, umorul într-un text literar, trădează un hâtru care poate ocupa un loc al său în familia marelui humuleştean. Având în vedere evoluţia romanului, referindu-ne fie şi numai la „noul roman francez”, la cel postmodernist, cartea lui Gheorghe Moroşanu poate fi

Câteva repere literare la bicaz

încadrată în această specie. Dar ce importanţă are specia, când în faţă ai o carte autentică de literatură realistă. Cea mai recentă carte gata de tipar: Curriculum vite ½. Desene Mihuţ, 2014. Vasile MUSCALU (23. 07. 1927, Timişeşti, Neamţ – 21. 03. 2011, Piatra-Neamţ), poet, s-a născut în familia Mariei şi a lui Grigore Muscalu, care mai aveau trei copii, două fete (Catinca şi Elisabeta) şi un băiat (Dumitru). A absolvit zece clase şi Şcoala de Meserii, după care a practicat ca: electrician, operator miner, la Hidrocentralele de la Bicaz, Lotru, Tismana, la I. M. Rovinari-Rogojelul. A fost director al Clubului „801 Construcţii” şi al Clubului Pionierilor din Bicaz, al Clubului Săvineşti, bibliotecar şi activist sindical la Bicaz, redactor la ziarul Flacăra din Piatra-Neamţ. În 1984, după 30 de ani de muncă, s-a pensionat şi s-a stabilit la Piatra-Neamţ. A frecventat cenaclurile literare: „Slova nouă”, „Calistrat Hogaş” şi „Petrodava” din Piatra-Neamţ, „Cristal” din Târgu-Jiu, „Cărbune şi lumină” din Rovinari, „Păstorel” din Iaşi. A debutat, în 1955, cu poezie în Tânărul scriitor. A fost prezent în culegerile editate de Casa Regională a Creaţiei Populare Bacău (Plaiurile Bistriţei, 1956, 1958, Din toată inima, 1959). A debutat cu cartea de poezii pentru copii, Moşul nins şi bun (2001), revizuită, adăugită şi publicată sub titlul Trei Crai de la Răsărit pe Iisus ni L-au vestit, 2007. Colaborări: Ceahlăul, Ghiocelul, Luceafărul, Luminiţa, Ramuri, Şoimii Patriei, Transilvania. Alte cărţi: Satire umoristice, epigrame, 2008; Carte plină de năzbâtii, cu vieţuitoare zgâtii, 2008; Luceferii apelor vii, 2008.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

REPERE PEDAGOGICE AUTOHTONE Școala românească, între haretism și reformism cosmopolit profesor Olimpia SIMA „Patria nu este numai pământul din care scoatem rente. Patria o face şi limba şi istoria, şi religia şi tradiţiile. A da cu piciorul în toate acestea, este a se lepăda cineva de patria sa. Precum un părinte nu are dreptul a-şi lăsa copilul fără instrucţie, cu mai mare cuvânt el nu are dreptul de a-i da o educaţie antinaţională, care face dintr-însul un element înstrăinat de ţară.” (Spiru Haret) În istoria nu foarte îndelungată a învățământului românesc, întâlnim nu puține personalități, figuri luminoase de educatori, învățători, profesori și manageri, care pot servi astăzi drept repere de gândire pedagogică înaltă, de tenacitate și claritate în acțiune. Repere care ne sunt cu atât mai necesare, cu cât școala românească actuală este tot mai bulversată şi destructurată de experimente mai mult sau mai puţin abracadabrante, ca, de altfel, întreaga societate românească, devenită, se pare, prielnic tărâm al „formelor fără fond” şi teren de încercări pentru tot felul de „reforme şi reformişti de laborator”, ahtiați să consume, mai ales în interes propriu și adesea pentru proiecte năucitoare, timp și fonduri autohtone și europene. Efectul direct? Îndepărtarea – dacă nu cumva chiar ruperea – de realitatea socială concretă și creșterea birocrației în ritm direct proporțional cu analfabetismul, ajuns deja la cote îngrijorătoare pentru o societate ce se pretinde modernă și „intrată în Europa” (de fapt, în Uniunea Europeană, căci în Europa suntem dintotdeauna!). De aceea, considerăm că întoarcerea la reformatori reali, autentici, de tipul lui Spiru Haret şi valorificarea, adecvată vremurilor noastre, a ideilor şi principiilor acestora este nu o dovadă de paseism şi nici măcar de „gicăcontrism”, atât de propriu românilor, ci o necesitate şi o chestiune de bun-simţ, o încercare de reînnodare a parcursului firesc al gândirii psihopedagogice şi didactice româneşti, de găsire, în chiar practica naţională, a unor jaloane conceptuale şi pragmatice de construcţie şi de reconstrucţie a şcolii şi a educaţiei actuale. În plin proces de metamorfoze socio-politice şi mentale, de un dramatism evident, societatea românească în general are nevoie de schimbări chibzuite, raţionale, iar pentru aceasta devine stringentă identificarea de exemple, modele, metode şi alternative superioare şi potrivite spiritului şi specificului nostru. Poate că

Repere pedagogice autohtone

nicicând mai mult decât azi opera lui Spiru Haret nu a fost mai demnă de atenţia celor care se preocupă de educaţie şi, prin aceasta, de viitorul nostru ca fenomen etnocultural, căci reforma înfăptuită de cărturarul român în domeniul cultural-educativ şi reflecţiile emise cu privire la rosturile şcolii, la statutul personalului didactic, la misiunea pedagogului în lumea modernă etc. comportă un interes mereu actual. Gândul ne duce spre Spiru Haret, matematician, astronom, profesor de elită şi om politic neatins parcă de noxele politicianismului, şi pentru că vremurile pe care le parcurgem astăzi sunt marcate de aceleaşi fenomene social-politice, generând instabilitate şi incertitudini la scară naţională ca în perioada ministeriatelor sale. Şi atunci, ca şi acum, societatea românească se afla în plină criză, reclamând măsuri urgente şi pe mai multe planuri şi, mai ales, vizând revitalizarea resurselor naţiunii. Savant pozitivist şi pedagog de elită, Spiru Haret căuta soluţii adecvate la o criză a educaţiei publice, care se prelungea din altă generaţie, în cadrul unui proiect modernizator ce implica nu puţine convulsii. Deşi din chiar timpul său şi apoi, accentuat, între cele două războaie mondiale i s-au aplicat onorantele calificative de „om al şcolii” şi „ctitor al şcolii româneşti”, Spiru Haret a fost, de fapt, un „om al Cetăţii”, o personalitate complexă, în egală măsură om de ştiinţă de anvergură europeană, dacă nu şi mondială, un spirit pragmatic şi, nu în ultimul rând, un perfect şi eficient manager – am spune noi astăzi – al învăţământului românesc de la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, când se consolida, instituţional, România modernă prin arderea etapelor şi conectarea la „spiritul european al veacului”. Din perspectiva timpului, Spiru Haret ne apare astăzi în adevărata sa lumină: reformator al şcolii şi al societăţii româneşti în ansamblu, reuşind să coaguleze în jurul demersului său largi cercuri, implicând comunităţi rurale şi urbane, învăţători, profesori şi preoţi, oameni politici, membri ai Academiei şi nu puţini latifundiari. Având o gândire largă, profund ataşat valorilor naţionale, mare patriot, dar şi bun cunoscător al realităţilor româneşti, neputând eluda evidenţa, potrivit căreia România era o ţară eminamente agrară şi rurală, cu o populaţie cvasianalfabetă, Spiru Haret a conştientizat faptul că o conectare la mersul european nu se poate face decât prin „luminarea”, în primul rând, a satelor şi a târgurilor, şi, de aici, atenţia sporită dată modernizării educaţiei, care, pentru el nu era un scop în sine, ci doar un mijloc prin care societatea românească putea să se înscrie mai energic în drumul către echilibrul economic, cultural şi moral de care avea nevoie pentru a prospera. A manifestat un interes constant pentru punerea pe baze noi, pragmatice, a învăţământului rural şi a şcolilor normale, garanţie a realizării unei educaţii de calitate şi a legării şcolii de stringenţele vieţii cotidiene, dar şi pentru asigurarea unui statut demn, respectabil, oamenilor şcolii. Haret a avut posibilitatea pe care alţi miniştri ai Instrucţiunii de mai înainte sau de după el (V. Conta, T. Maiorescu, D. A. Sturdza, Take Ionescu, P. Poni, C. Mârzescu, S. Mehedinţi, P. P. Negulescu, I. Popovici) n-au avut-o, aceea de a-şi pune legile in aplicare, exemplu, rar în România, al unei opere de mare continuitate. Devotat şcolii, a avut marea înţelepciune de a şti să se facă tolerat, acceptat şi apreciat atât de către oamenii simpli, de clerul bisericesc, cât şi de lumea politică decizională a epocii, pentru a-şi impune proiectele, găsindu-și colaboratori admirabili şi de încredere. Prin opera sa, dar şi prin felul său de a fi, a creat în epocă un adevărat curent, haretismul, a cărui esenţă consta în introducerea factorului cultural şi economic în masa poporului român şi, mai ales, la sate, servindu-se pentru aceasta, în primul rând, de învăţători şi de preoţi, fiind convins că o politică reformatoare se va dovedi eficientă doar în măsura în care, la realizarea ei practică, vor participa efectiv toate categoriile sociale, „de la pălmaş, la academician şi latifundiar”, starea materială și culturală a satului putându-se ameliora şi prin activitatea extrașcolară a învățătorilor.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Foarte bun cunoscător al firii omeneşti în general şi a celei a românului în special, spre deosebire de oamenii politici ai vremii, dar şi de cei de astăzi, Spiru Haret a purtat o bogată corespondenţă cu lucrătorii din învăţământ, având ambiţia să răspundă personal oricui îi scria, adresându-se întotdeauna politicos („domnule învăţător”) şi semnând cu deferenţă („al dumitale devotat”), generând în rândul oamenilor şcolii un extraordinar sentiment al utilităţii lor publice şi încrederea că „e cineva din lumea înaltă de acolo de la Bucureşti care se interesează şi de ei, de munca lor”. Din acest punct de vedere, pledând pentru legarea actului de guvernare de popor, Spiru Haret avea să afirme, la 4 decembrie 1903, în Cameră: „După concepţia mea […], ministrul, oricare ministru, este dator să fie în cea mai aproape atingere cu toţi cei pe care este chemat să-i administreze. Să le dea îndemnuri şi să le dea sfaturi; să le dea învăţăminte, să-i certe atunci când ei greşesc. Eu aşa fac. Este o muncă foarte mare pe care mi-o dau pentru aceasta, dar nu-mi pare rău de dânsa.” Avea încredere în oameni şi ştia să şi-i facă utili colaboratori, dând învăţătorului demnitatea de care avea nevoie, transformându-l în educator. Pentru a asigura învăţătorilor o pregătire mai adecvată, Haret a reorganizat şcolile normale, introducând în cadrul lor lucrările practice, agricole și prelungind perioada de studiu de la 5 la 6 ani, ceea ce a atras după sine o schimbare importantă a programelor, în aşa fel încât să îndeplinească un deziderat de mare actualitate şi astăzi: „învăţământ practic pentru viaţă, potrivit nevoilor noastre social-economice, precum şi aspiraţiilor noastre naţionale”. Pentru a răspunde nevoii de informare şi de documentare a cadrelor didactice, a creat Biblioteca pedagogică, în cadrul căreia a tipărit, prin Casa Şcoalelor mai ales, traduceri din literatura pedagogică a vremii, extrem de necesare în practica şcolară și a susţinut editarea revistelor Convorbiri didactice, Învăţământul primar, Noua revistă pedagogică, Şcoala română, care au pregătit în bună măsură corpul primar didactic. A reorganizat examenul de capacitate, înlăturînd probele pur teoretice, care nu vizau evaluarea competenţelor elevilor, introducând probe practice. Pe de altă parte, a fost conştient că nu se poate face învăţământ de calitate cu oameni săraci, lipsiţi de cele mai elementare resurse de subzistenţă. De aceea, după perioada studiilor, a dat posibilitate învăţătorilor să-şi realizeze o stare morală şi materială demnă, mai întâi prin Casa Şcoalelor, apoi prin Casa de Economii, Credit şi Ajutor al Corpului Didactic, prin concursul pentru admiterea pe loc a învăţătorilor, prin subvenţiile şi premiile pentru cercuri, şcoli de adulţi, lucru manual, grădini şcolare, prin legea care îi asimila pe învăţători cu sătenii, pentru a le da dreptul de a cumpăra pământ ca să poată deveni şi ei gospodari şi fruntaşi ai satelor. Prestigiul învăţătorilor a sporit şi prin activitatea lor în cadrul băncilor populare şi al cooperativelor săteşti. A facilitat schimbul de bune practici în lumea şcolii, din 1900 învăţătorii ţinându-şi cu regularitate propriul congres, de la care ministrul era nelipsit. Le-a oferit învăţătorilor posibilitatea să se considere nu doar simpli slujbaşi ai statului, ci şi să-şi diversifice preocupările, să fie, alături de preoţi, elementele cele mai active ale comunităţilor în mijlocul cărora trăiau, răspândind cât mai mult şi cât mai departe „lumina cea binefăcătoare a culturii”. Pentru aceasta, a introdus în programele şcolilor normale studiul contabilităţii, măsuri despre obligaţiile învăţătorilor, sfaturi despre cum se pregăteşte şi cum se ţine o conferinţă etc. După absolvire, învăţătorii erau chemaţi la conferinţe judeţene, la cercuri culturale, la congrese pe ţară. Haret a iniţiat călătoriile de vacanţă (noi am spune astăzi turismul şcolar), pentru ca slujbaşii şcolilor să-şi cunoască ţara şi să le vorbească elevilor despre ea, mulţi dintre ei publicând apoi frumoase impresii de călătorie. Pe unii învăţători i-a trimis în străinătate, mai ales în Danemarca, Suedia, Norvegia, Germania, Olanda, Belgia sau Italia, dintre ei fiind numiţi apoi în fruntea unor instituţii culturale din ţară, unde au valorificat benefic cele văzute în exterior. Spiru Haret considera că învăţătorul şi, în general, profesorul trebuie să fie, practic și nu doar în intenţie, „harnic, modest, devotat şi muncitor priceput, muncitor pentru îndreptarea

Repere pedagogice autohtone

spre bine a ţării noastre” și într-un continuu război cu neștiința de carte. În cei zece ani în care a condus destinele instrucţiunii publice, procentul ştiutorilor de carte s-a ridicat la nivel naţional de la 22% la 39,4%, iar în mediul rural de la 15,2% (în 1899) la 34,7% (în 1909). Pe de altă parte, a creat mereu noi posturi de învăţători (într-un ritm de circa 200 pe an între 1896 – 1910, excepţie făcând anii 1899 – 1904, ani de criză, când ritmul a fost încetinit). În 1910 existau în România 4.695 de şcoli rurale, dintre care 2.343 s-au ridicat între 1897-1910 (1980 doar în timpul ministeriatului haretian!). Pentru că bugetul statului şi al comunelor nu îngăduia gratuitatea manualelor, practică utilizată în alte state, Haret a dispus editarea lor de către minister pentru a le face mai ieftine. De asemenea, a obţinut, anual, cam 30 000 de lei din visteria statului pentru a oferi gratuit cărţi celor mai săraci dintre elevi. În 1903 a simplificat programa învăţământului primar, dând importanţă materiilor de interes practic, extinzând însemnătatea lucrului manual, legiferată de Take Ionescu în 1893. A promovat necesitatea unui adevărat învăţământ agricol, legat de practică, de viaţă. Pentru aceasta, a făcut frecvente apeluri (soldate de cele mai multe ori cu rezultate pozitive) către proprietari şi arendaşi pentru a pune la dispoziţia şcolilor loturi de teren agricol şi de grădină. A creat posturi de învăţători agricoli ambulanţi, a instituit sărbătoarea sădirii pomului, asociindu-i pe şcolari, pentru a-i motiva şi cointeresa, la câştigul material obţinut din cultura pământului. A subordonat şcolile profesionale agricole şi comerciale (nu şi pe cele agronomice şi silvice) Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor, pentru uniformizarea pregătirii, fiecare profesie având şcoli poprii primare, secundare şi superioare. A decis ca alegerea meseriei să se facă la vârsta de 15 ani, şcoala secundară având astfel, aproape ca peste tot în Europa, opt clase. A reuşit unificarea în ţară a cursului inferior, lucru apreciat, la vremea respectivă, şi în presa internaţională, care consemna: „Organizarea şcolii secundare române este cea mai frumoasă şi cea mai unificată din Europa. […] România este Japonia Europei.” (Maghiarorzág, 24 martie 1911) Punând în centrul acţiunii de modernizare a învăţământului românesc şcoala ca instituţie intrinsecă schimbării societăţii, Spiru Haret a elaborat un program coerent de construcţie instituţională în care cultura şi educaţia devansează economicul şi a afirmat rolul fundamental al personalului didactic în reformarea şcolii, idee regăsită apoi în toate actele sale ministeriale. Chestiunea corpului didactic – spunea el – „este tot aşa de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât a programelor; căci un bun profesor cu o programă mediocră dă tot mai bune rezultate decât un profesor mediocru cu cea mai bună program”. A respins ferm preocuparea excesivă, aproape exclusivă, a întregului învăţământ românesc pentru instrucţie, în dauna educaţiei, pledând constant pentru trecerea de la însuşirea mecanică a unui mare volum de cunoştinţe la accentuarea caracterului practic, aplicativ şi la formarea unei conştiinţe civice superioare, cu accent pe promovarea respectului faţă de familie şi a dragostei sincere faţă de ţară, izvorâte din cunoaşterea valorilor noastre perene: „Se poate prea bine concepe un bun cetăţean şi părinte de familie care nu ştie istoria coifului lui Alexandru cel Mare; însă cineva care nu va avea iubire de familie şi de ţară, onestitate, curaj civic şi militar, abnegaţiune, simţ de dreptate, activitate, energie, nu e cu putinţă a fi cetăţean folositor; din contra, va fi mai mult decât un ignorant, o piedică, dacă nu un pericol pentru ţara şi familia lui.” Este, trebuie să recunoaştem, o idee de o incontestabilă actualitate, reprezentând un model de comportament şi de gândire modernă pentru o societate în tranziţie, înscrisă şi acum, ca şi atunci, pe calea recuperării unor decalaje şi a unui timp istoric pentru a se sincroniza la tendinţele europene, aşa cum o îndreptăţesc toate potenţele ei istorice, spirituale, economice şi culturale. Din punctul de vedere al lui Spiru Haret (valabil şi astăzi), „învăţământul unei ţări este chemat să îndeplinească un întreit scop. În prima linie, el trebuie să formeze buni cetăţeni. În a doua linie, el trebuie să procure tuturor tinerilor fondul de cunoştinţe care este indispensabil

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

oricărui om în viaţă, fără osebire de treaptă socială: acesta este învăţământul obligatoriu. În fine, el mai trebuie să formeze contingente pentru toate carierele cari sunt necesare pentru viaţa completă şi armonică a statului”. Totodată, el socotea că „învăţământul, ca să fie desăvârşit, trebuie să se îngrijească nu numai a cultiva spiritul, înavuţindu-l cu cunoştinţe multe, dar a cultiva şi inima, a forma caracterul, a face, în fine, ceea ce se numeşte educaţiunea tinerimei”. În acest sens, în opinia sa, „studiul istoriei trebuie să fie un mijloc de a infiltra în sufletul copiilor conştiinţa naţională, de a-i face să înţeleagă rostul chemării în lume a poporului din care fac parte; de a le insufla încredere într-însul, iubire de ţară şi dorinţa de a se devota pentru dânsa. Istoria trebuie să le arate suferinţele trecute ale poporului român, venite toate din neunirea dinăuntru sau din vrăjmăşia celor din afară; ea trebuie să-i facă să înţeleagă deosebirea dintre azi şi ieri, virtutea şi înţelepciunea naţiunii care a ştiut să se înalţe acolo unde este prin înţelepciunea şi vitejia ei şi a conducătorilor ei.” A urmărit realizarea unei şcoli democratice, după modelul celei din Occident, prin care să reducă decalajul de civilizaţie moştenit, o şcoală care să cultive, dincolo de orice retorică, „o atmosferă de moralităţi”, în orice clipă, la orice materie dându-se mereu exemple de virtuţi, recomandându-se opere de valoare, menite a stimula „entuziasmul pentru bine şi aversiunea pentru rău” şi care să devină un „instrument de acţiune socială”, după expresia reformatorului, care insista ca mintea şi inima să fie deopotrivă folosite în această acţiune. De aceea, educaţia fizică era chemată să armonizeze procesul, după vechiul adagio: Mens sana in corpore sano, inclus în pedagogia modern, educaţia fizică şi practicarea sportului, devenind o preocupare serioasă a școlii. „Binele public” e sintagma ce revine aproape obsedant în textele haretiene, fie ele academice sau administrative, scopul urmărit fiind multiplu: „o societate mai cultă, mai dreaptă, mai avută”, mai sensibilă la morală şi la datoria civică, una în stare să realizeze, în cele din urmă, idealul naţional. Tocmai de aceea, în opinia sa, reforma educaţiei avea nevoie nu de o singură lege, ci de legiferări în etape, prin măsuri de caracter limitat, secvenţial, pentru a reduce din tensiunile existente în diverse zone ale societăţii româneşti, iar, pentru a nu lucra la întâmplare şi rupt de ceea ce se înfăptuise până la el şi pentru a asigura coerenţă învăţământului românesc, ia iniţiativa de a se realiza o colecţiune de legi, regulamente, programe, decizii şi dispoziţii generale ale Ministerului Cultelor şi Instrucţiei, începând de la 1864, însărcinându-i cu aceasta pe I. Bibiri şi D. Cutcutache. Spiru Haret era conştient de faptul că un nou tip de educaţie, raţională şi realistă, se cerea pus în operă, promotorul ei urmând să fie întregul corp didactic. Dascălii de şcoală, în opinia sa, trebuiau să fie, alături de preoți, „propagatori de dragoste între oameni”, „apostoli moderni ai societăţii”, generatori ai unor principii şi atitudini morale, cărturarul român considerând însă că „morala nu se învaţă din precepte lesne de memorat, ci trebuie să se degaje din fiecare muncă, la toate materiile şi sub orice aspect al vieţii şcolare, ca un aer ce se respiră, clipă de clipă, cointeresând mintea şi inima deopotrivă, impregnând orice aspect al muncii educatorului.” În fond, sublinia Haret într-o circulară didactică, „cea dintâi datorie a şcolii, care trece înaintea oricărei alteia, este de a forma buni cetăţeni şi cea dintâi condiţie pentru a fi cineva bun cetăţean este de a-şi iubi ţara fără rezervă şi de a avea o încredere nemărginită într-însa şi în viitorul ei. Toată activitatea, toată îngrijirea celor însărcinaţi cu educarea tinerimii, acolo trebuie să tindă”, căci, mai spunea el, „a nu sprijini lupta pentru luminarea poporului, a lucra contra existenţei ţării, este tot una”. Pentru a se bucura însă de succes în munca sa, educatorul trebuie să aibă la îndemână manuale, antologii, lucrări „clasice”, dar şi conferinţe, serbări patriotice, pelerinaje la locuri cu valoare simbolică. Haret a intenţionat, ca nimeni altul într-o funcţie ca a lui, să formeze, prin şcoală, cetăţeni români care să-şi iubească ţara fără rezerve, să aibă încredere în ea şi în viitorul

Repere pedagogice autohtone

ei: „Cum – se întreba și întreba Haret în 1905 cadrele didactice – şcoala românească nu va fi în stare să lămurească pentru copiii de români ideea de patrie? Ea nu va putea să-i facă să înţeleagă ce însemnează a fi Român?” Trebuie să recunoaştem că, din păcate, această problemă a rămas încă şi astăzi „nerezolvată”. Urmărind prelungirea actului educativ dincolo de zidurile şi curtea şcolii, i-a îndemnat pe învăţători şi profesori să monitorizeze conduita elevilor şi pe stradă şi în familie, nu din spirit „poliţienesc” și nici pentru a limita libertatea copiilor și a tinerilor, supunându-i unei discipline de cazarmă, ci din dorinţa de a dezvolta o conştiinţă civică superioară şi de a-i responsabiliza, preocupându-l, de asemenea, întărirea disciplinei în şcoli şi insuflarea respectului faţă de şcoală şi de oamenii săi: „A lăsa libertate copiilor să vadă orice, să citească orice, să facă orice, se dovedeşte din ce în ce că este o mare greşeală, care se plăteşte cu suferinţele morale şi materiale şi ale copiilor şi ale părinţilor […] şi vai de părinţii care nu înţeleg şi care nu dau concursul lor la aplicarea măsurilor luate de şcoală pentru a face ca buna purtare să nu fie numai un act de supunere în localul şcoalei, ci o deprindere ce rămâne pentru viaţă! S-au văzut destui care plâng cu lacrimi de sânge greşelile lor.” A introdus obiceiul (preluat apoi şi de maturi, respectat ca un lucru firesc şi păstrat până la venirea la putere a comuniştilor) ca elevii să salute, oriunde s-ar afla, steagul şi imnul ţării prin luarea poziţiei de drepţi şi ducerea mâinii drepte la inimă. Tot pentru întărirea disciplinei şcolare, dar şi pentru dezvoltarea sentimentului de mândrie şi de apartenenţă la o anume comunitate, a impus obligativitatea uniformei şcolare, interzicerea luxului în înfăţişare („inele şi podoabe zadarnice, care efemineazã caracterele şi deşteaptă prezumţiunile”). Aceleaşi rigori le-a impus şi şcolilor particulare. Spiru Haret nu a neglijat nici educaţia civică a părinţilor şi, în general, a cetăţenilor ţării, implicând în această acţiune şcolile şi bisericile de pe raza localităţilor şi transformând serbările şcolare în adevărate manifestări naţionale, care antrenau întreaga suflare a locului, căci şcoala trebuia, în opinia lui, să fie “centrul viu al societăţii„ expresie a acesteia şi în slujba acesteia. Numeroase iniţiative din viaţa românească a vremii au plecat de la Spiru Haret. El este cel care a înfiinţat grădiniţele de copii în România, cea dintâi deschizându-şi porţile la 1 decembrie 1897. Până în 1909 erau 168 de grădiniţe, dintre care 13 urbane, la 2 iunie 1909 fiind promulgată şi Legea pentru şcoalele de copii mici (grădiniţele de copii). A întreprins o analiză serioasă, pertinentă şi exigentă a manualelor şcolare, iar concluzia inserată în Raportul său din 1884 e severă şi dramatică: „Lipsa de metodă, frazele greoaie, întortocheate, pretenţioase şi pline de cuvinte străine, nepotrivite cu inteligenţa copiilor cărora li se adresează, erorile de fapte sau teoriile învechite şi părăsite de toată lumea, iată ce le caracterizează. Multe dintre ele sunt traduceri rău făcute, în care s-a păstrat până şi dispoziţia frazei străine; altele sunt reproduceri de a doua sau a treia mână după vreo traducere şi cuprind toate defectele ce a adăugat fiecare nou autor la lucrarea celuilalt” (Trebuie să recunoaştem, că, din păcate, multe din observaţiile sale de atunci sunt valabile, în bună parte, şi pentru manualele actuale!). De aceea, Haret a încurajat activitatea de realizare a manualelor, sub ministeriatul său, cu sprijinul financiar al statului, editându-se cărţi şcolare de toate felurile şi pentru toate disciplinele, ceea ce a condus la aşezarea învăţământului pe o temelie ştiinţifică. Pentru a pune capăt comerţului/ afacerilor veroase de cărţi şcolare (cât de cunoscute ne sunt toate acestea astăzi!), a oficializat manualele didactice de curs primar, nemaiadmiţând decât un singur abecedar şi o singură carte de lectură. Măsura lui Haret era dictată de raţiuni economice şi pedagogice, iar efectul pozitiv a fost substanţial, căci a redus valoarea manualelor şcolare, asigurând, totodată, şi caracterul unitar al curriculei. În plus, vândute la un preţ stabilit de minister, a adunat şi fonduri pentru ajutorarea copiilor săraci cu cărţi şi rechizite.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Pentru a creşte calitatea conţinutului manualelor, ministrul Spiru Haret a atras numeroşi scriitori și muzicieni ca „referendari” la Casa Şcoalelor sau conferenţiari la cercurile culturale săteşti (create tot de el), acesta fiind şi un mijloc de a-i ajuta material. Printre ei îi întâlnim pe: Alexandru Vlahuţă, George Coşbuc, Mihail Sadoveanu, Şt. O. Iosif, Al. Macedonski, O. Goga, Petre Dulfu, Mircea Demetriad, Gavril Musicescu, D. Kiriac și G. Teodossiu. Tot din iniţiativa sa, s-a realizat şi o Colecţie folcloristică (balade, poezii, obiceiuri şi proverbe) şi au început să se strângă obiecte pentru un Muzeu de Artă Naţională, Ministerul Instrucţiunii cumpărând, în acest scop, casa pictorului Th. Aman şi operele lui N. Grigorescu. Pe de altă parte, o circulară din 19 aprilie 1903, obliga studenţii şi şcolile de arte frumoase să pregătească, pentru diploma de absolvire, reproduceri după evenimentele istorice, copii după picturi şi sculpturi, inclusiv româneşti, care să poată fi folosite apoi ca material didactic sau pentru ornarea şcolilor. Căutând să înlăture metodele mecanice şi să încurajeze participarea elevilor la actul de învăţare (noi vorbim astăzi despre promovarea metodelor şi strategiilor activ-participative), în 1898 Spiru Haret a introdus în gimnaziu şi în licee metode modern de învăţare a limbilor străine, a istoriei, a geografiei, a ştiinţelor naturale și a muzicii. A creat şcoli de adulţi (în 1906), răspândite pe tot cuprinsul ţării, cantinele şcolare (numai în Bucureşti fondul alocat fiind de 100 000 de lei) pentru copiii lipsiţi de mijloace de întreţinere, măsura fiind considerată, la vremea sa, „un bun început. Un pas mare…”, după cum scria Lumea nouă la 17 ianuarie 1878. Tot la iniţiativa ministrului, au început să se organizeze concursuri şcolare de oină, educaţiei fizice acordându-i-se o importanţă mult mai mare decât până atunci. În 1904, a înfiinţat Şcoala Superioară de Arhitectură şi tot atunci Comisia Monumentelor Istorice. Tot el a creat şi Comisia Istorică a României, la 20 februarie 1910, care urma să publice ediţii de cronici româneşti şi străine, documente interne, vechi documente literare, fapt pentru care Ministerul o înzestrează cu 25 000 de lei anual. „E vorba, declara el, să se facă o lucrare de ştiinţă, care costă mai nimic, pe lângă însemnătatea ei, dar care trebuia să se facă numaidecât, pentru ca istoria ţării noastre să nu se mai clădească pe lucruri de fantezie, ci pe documente sigure şi neîndoioase.” Spiru Haret ar putea să constituie, pentru decidenţii învăţământului de astăzi, un reper pentru o reflecţie serioasă şi pragmatică asupra evoluţiei organizării instituţionale a învăţământului din România, pentru aşezarea sa durabilă în cadre adecvate unei societăţi concurenţiale, de întreprinzători competenţi şi responsabili, care să-şi folosească abilităţile şi resursele nu doar în folos propriu, ci şi pentru propăşirea ţării. În acest sens, opera care îi rezumă cel mai bine concepţia asupra învăţământului şi acţiunea sa de organizare instituţională este Legea învăţământului secundar şi superior, pe care a elaborat-o împreună cu Constantin Dumitrescu-Iaşi, şi care, votată la 23 martie 1898, a înlăturat „tot ce nu avea viaţă decât prin puterea tradiţiunii”, „apropiind şcoala de popor, făcând-o să fie iubită şi respectată, să fie centrul de unde să pornească curentele cele mai bune şi sănătoase pentru înălţarea şi întărirea neamului” (Câtă deosebire de mentalitate între ilustrul cărturar şi mai marii zilelor noastre, care nu scapă niciun prilej de a submina autoritatea şcolii româneşti actuale şi a oamenilor săi, pe care îi umilesc şi îi demonizează nu o dată!). Nu mai puţin actuală este opţiunea lui Spiru Haret pentru „un învăţământ ce cultivă capacităţile intelectuale ale elevului în serviciul rezolvării de probleme practice”: „Pretutindeni ‒ spunea el ‒ se cere ca profesorii să nu facă apel la memoria şcolarilor decât atunci când raţionamentul nu-i poate ţine locul. Peste tot se impune a se face aplicaţiuni şi a se dezbrăca învăţământul cât mai mult posibil de caracterul abstract şi pur theoretic”. Strălucit cărturar şi matematician, el nu putea să promoveze un învăţământ mecanicist şi metode de tip Măcărescu (satirizate magistral de Creangă, Slavici sau Caragiale în operele lor!), ci unul raţional, pragmatic, legat de viaţă. Aşa se face că marile principii ale concepţiei şi acţiunii în învăţământ ale lui Spiru Haret rămân

Repere pedagogice autohtone

valabile şi acum: democratismul (opţiunea pentru un învăţământ ce oferă copiilor şi tinerilor şanse egale), individualismul (un învăţământ ce permite şi încurajează rutele individuale, personalizate de calificare), activismul (un învăţământ orientat spre rezolvarea problemelor reale ale vieţii). Pe de altă parte, din perspectiva actuală, Legea învăţământului secundar şi superior din 1898, cu amendamentele care i s-au adus mai târziu, a dat forma modernă a învăţământului românesc la trecerea spre secolul al XX-lea. Nu putem să nu observăm că astăzi se simte, din nou, tot mai acut nevoia unei legislaţii a învăţământului care să creeze ea însăşi coerenţă, simplitate, deschidere spre personalizarea elevilor şi a studenţilor şi care să ţină seama, pe de o parte, de realitatea social-economică actuală şi de perspectivă, iar, pe de altă parte, de opiniile practicienilor, ale dascălilor de la toate nivelele, să nu mai fie, cu alte cuvinte, o legislaţie „de birou” (cum e cazul cu actuala Lege nr. 1 din 2011, „celebra” lege „funebriano-boco-băsesciană”!). O reformă autentică a învăţământului ar trebui să conducă la o autonomie reală instituţională a şcolilor, liceelor şi universităţilor, la debirocratizarea învăţământului şi la descentralizarea administrării unităţilor de învăţământ, la crearea condiţiilor spre rutele individuale ale elevilor şi studenţilor (cu tot ceea ce implică acestea). S-a ajuns astăzi la un efectiv prea mare de regulamente şi clauze de aplicare, la un sistem al reglementărilor stufos şi greoi, care, în loc să încurajeze iniţiativa cadrelor didactice, o sufocă. Pe de altă parte, sistemul extrem de permisiv de pătrundere în învăţământ, propriu actualei acţiuni de mobilitate a cadrelor didactice, „completat” cu facilitatea accesului la masterate şi la doctorate şi cu precara salarizare din învăţământul preuniversitar, cu neinspiratele luări de poziţie ale unor conducători de la cel mai înalt nivel al statului, a condus la deprecierea prestigiului cadrului didactic, a profesiei de educator și, nu în ultimul rând, prin demotivare, a însăşi calităţii educaţiei şi a învăţământului, în ansamblul său. S-a ajuns, astăzi, la situația paradoxală ca multor cadre didactice din ciclurile preprimar și primar, intrate adesea prin „ușa din dos” ori „parașutate” în învățământ, să le fie rușine să-și spună educatoare/ învățător/învățătoare, adoptând mai „nobilul” titlu de profesor, fără a acoperi prin competență şi har pedagogic pe niciunul. De aceea, recursul la opera teoretică şi la demersurile practice din domeniul învăţământului, întreprinse de Spiru Haret, poate fi benefic, căci, ca om de stat, el ne-a lăsat moştenire o construcţie durabilã, proiectată în aşa fel încât să fie capabilă să dăinuie dincolo de mandatul său sau al guvernului pe care îl reprezenta. Or, stabilitatea politicilor publice în sectorul educaţiei ştim bine că, din păcate, reprezintă astăzi una dintre problemele majore pe care, deocamdată, nu reuşim să o depăşim. Să nu uităm că de la Revoluţie s-au perindat, până în prezent, la portofoliul Învăţământului (care şi-a schimbat şi titulatura cu o frecvenţă demnă de o cauză mai bună!) nu mai puţin de 22 de miniştri, fiecare făcându-şi un „titlu de glorie” din a demola ceea ce a realizat precedentul şi de a începe o nouă „reformă”. Eliberânduse de „blestemul” mitului Meșterului Manole, care se pare că ne bântuie, Spiru Haret a avut inteligenţa şi ambiţia de a construi şi nu de a distruge, preluând de la predecesorii săi – indiferent de culoarea politică – tot ceea ce a fost bun şi de a adăuga, conferind unitate şi liant firesc unor acţiuni complexe şi adesea dureroase într-un sector de o mare sensibilitate, pe care el îl vedea drept bază a progresului întregii societăţi şi motor al eliberării de tarele fanarioto-bizantine ce mai trenau încă în România vremii sale. Efecte benefice asupra nivelului cultural al românilor şi ilustrând o dată în plus conectarea lui Spiru Haret la realitatea şi la nevoile social-economice ale ţării le-a avut Regulamentul special al şcolilor pentru adulţi, aprobat prin Legea învăţământului primar şi normal-primar, din 1896, care a validat „cursurile libere de duminică şi cursurile serale pentru ucenicii şi lucrătorii din întreprinderile particulare şi de stat” realizate „în vederea completării instrucţiunii”. El a anticipat, astfel, raporturile dintre instruirea formală/nonformală, proprii educaţiei permanente, prin instituţionalizarea a două tipuri de cursuri: cursuri primare cu două secţii: una pentru analfabeţi,

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

alta pentru „ştiutorii de carte”, în care „se predau probleme cu aplicabilitate” imediată; cursuri libere pentru completarea culturii generale prin conferinţe, teme alese, şcoli pentru adulţi care au în vedere „completarea instrucţiunii ucenicilor din fabrici, ateliere şi prăvălii”. Ca reformator nu doar al şcolii, fiind în egală măsură preocupat de relaţiile sociale dintre oameni, de istoria acestor relaţii, de producţie şi de capitalul economic, de rolul investiţiilor în dezvoltarea economică a ţării, de reforma politică şi morală a naţiunii noastre, Spiru Haret avertiza foarte serios şi argumentat asupra modului în care excesele în domeniul financiarbancar ar putea să arunce societatea într-o criză economică de tipul celei pe care România o va traversa în 1933 şi pe care o parcurgem şi noi astăzi, actualilor noştri economişti şi politicieni putându-le fi foarte utilă, în mod cert (condiţia ar fi să o… citească, dacă nu să o şi aprofundeze!), studierea lucrării Mecanica socială, publicată de Haret, concomitent la București și Paris, în 1910, în care, după opinia exegeţilor săi, autorul s-a dovedit a fi „un gânditor şi creator de modele economice, sociale şi politice” de certă valoare. Într-un timp de mari privaţiuni şi economii, Spiru Haret a fost un excelent manager al Învăţământului şi un gospodar pragmatic, foarte atent cu modul în care se folosesc banii statului şi ai comunităţilor, luptând ferm împotriva orgoliilor mărunte ale autorităţilor locale, a risipei şi a abuzului de orice fel şi cerând şcolilor şi cadrelor didactice să se implice în realizarea de resurse proprii, prin autogospodărire, să se adapteze rigorilor economiei reale: „ Să avem spirit practic în întreprinderile pe care le face statul, să nu umblăm după himere! E frumos să deschizi o şcoalã, să cheltuieşti mult ca să o instalezi cu lux, dar trebuie să te întrebi: la ce serveşte? ce profit are statul?”, iar: „Scopul şcoalelor profesionale este de a procura elevilor o meserie ca să aibă un mijloc de a-şi câştiga viaţa. De aceea aceste şcoli trebuie a-i deprinde să o practice în mod fructuos şi mai ales a le da convingerea că se poate câştiga cu dânsa… Pentru aceasta primul mijloc este ca şcolarii să vadă că şcoala însăşi produce venit prin practicarea meseriilor. O şcoală profesională care nu produce niciun venit este un adevărat nonsens. […] Trebuie dezvoltat spiritul comercial al şcolilor, iar nu ca până acum să li se întreţină numai preocupările curat şcolare, ceea ce, după părerea noastră, este una din principalele cauze ale rezultatelor practice neîndestulătoare pe care le-au dat până acum şcoalele noastre profesionale“. Interesat de soarta românilor aflaţi în afara graniţelor ţării, în medii ostile (îndeosebi în Bulgaria şi Turcia), în virtutea faptului că statul român şi-a luat obligaţia de a susţine şcolile şi bisericile româneşti din aceste teritorii şi de la Institutul „Weigand” din Lipsca, suportând toate cheltuielile de întreţinere, inclusiv salariile institutorilor, profesorilor, preoţilor, cântăreţilor, revizorilor şi inspectorilor ce funcţionau în cadrul lor, Haret a luptat, în egală măsură, împotriva discursurilor demagogice din interior şi din exterior, împotriva folosirii românilor de peste graniţe ca instrument al luptei politice (ne sună cunoscut, nu-i așa?), împotriva risipirii banilor, şi aşa puţini, ai Învăţământului, precum şi împotriva şantajului sentimental etnic, respingând hotărât fariseismul patriotard şi interesat: „S-au transportat în străinătate luptele şi pasiunile noastre pentru a ne face acolo partizani care să servească interesele noastre de aici. […] Am ajuns să avem şcoli multe, dar nu avem şcolari, ba încă numărul şcolarilor a scăzut cu cât a

100

Repere pedagogice autohtone

crescut acela al institutorilor. […] Se cere o energie de fier şi o muncă încordată; pentru a reuşi, nu se cere numaidecât a risipi banii ţării fără nicio socoteală; se va găsi un tărâm de înţelegere pe care toţi cei de aici să lucrăm în deplină concordie pentru atingerea scopului comun, oricare ar fi deosebirile ce ne-ar despărţi în alte chestii.“ Surprinzător sau nu, haretismul oferă încă răspunsuri, mai mult sau mai puţin complete, la o serie de probleme care, şi astăzi, continuă să figureze pe agenda discuţiilor publice, precum: (a) decalajul de dezvoltare economică, culturală, socială dintre sat şi oraş; (b) formarea – „iniţială“ şi/sau „continuă“, am spune astăzi – a adulţilor; (c) adaptarea curriculei la nevoile reale ale societăţii; (d) creşterea dimensiunii practice a procesului de educaţie; (e) reformarea sistemului de evaluare a elevilor prin stabilirea unui echilibru între verificările pe parcursul anului, evaluarea la sfârşitul fiecărui an de studii şi corelarea acestuia cu examenele naţionale – evaluarea naţională şi bacalaureatul; (f) evitarea deteriorării calităţii educaţiei, în special prin inexistenţa unor standarde de calitate reale şi cuantificabile în învăţământul privat (şi nu numai), ceea ce a condus la apariţia „fabricilor de diplome“; (g) structurarea anilor de şcoală pe cicluri de studii; (h) rolul educaţiei preşcolare în formarea copilului/elevului; (i) reevaluarea modului de formare a cadrelor didactice; (j) consolidarea statutului social al cadrelor didactice şi întărirea rolului acestora ca agent de modernitate; (k) înfiinţarea/dotarea bibliotecilor şcolare (multe devenite adevărate centre de informare şi documentare), îndeosebi la sate; (l) gospodărirea/ administrarea/modernizarea infrastructurii şcolare; (m) (ne)implicarea politicului în viaţa şcolii; (n) introducerea unor standarde naţionale pentru acordarea titlului de doctor şi de profesor universitar, pe baza performanţelor ştiinţifice originale recunoscute de comunitatea academică naţională şi internaţională etc. Prin urmare, haretismul a însemnat nu numai legislaţie şi organizare şcolară, într-o epocă de mari prefaceri, ci şi soluţii de redresare a societăţii româneşti, în primul rând soluţii pragmatice și, tocmai de aceea, mereu actuale. Păcat doar că rămân pentru cei de astăzi, practicieni și decidenți, în egală măsură, în cvasianonimat, nefiind valorificate, mult mai atractive fiind experimentele alogene, ce deschid calea diverselor proiecte mai mult sau mai puţin bizare, dar bugetofage şi deschizătoare de călătorii spre alte zări, fără efecte palpabile pentru şcoala şi societatea românească, dar aducătoare de bani frumoşi în „teşchereaua aleşilor”. În concluzie, astăzi, în epoca doctorilor de… carton și a tezelor plagiate, Spiru Haret, un om cu o înaltă prestanţă ştiinţifică şi o moralitate exemplară, rămâne încă un ideal greu de atins. De aceea, vom conchide, nostalgic, reamintind celebrul dicton ciceronian: „O, tempora! O, mores!...” şi, parafrazând (mai mult decât aproximativ) un nu mai puţin celebru vers eminescian, privind la ceea ce se întâmplă azi în jurul nostru, în general, şi în şcoala românească, în special, vom rosti neconsolaţi: Unde eşti, Tu, Haret Doamne?!… Bibliografie: 1. Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Constantin Schifirneţ, Editura Comunicare, Bucureşti, 2009-2010. 2. Antonescu G., Spiru Haret ca pedagog, în „Revista de pedagogie”, Nr 7-12, 1998, pp. 47-50. 3. Bontaş Ioan, Fondatorul unui învăţământ modern, de nivel european, în „Tribuna învăţământului”, Nr. 836, 2006. 4. Cristea Gabriela C., Reforma învăţământului: O perspectivă istorică, (1864-1944), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2001. 5. Dinu Constantin, Spiru Haret, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970. 6. Grosu Nicolae, Pionieratul sociologic haretian, Editura Expert, Bucureşti, 2001.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

101

7. Iorga Nicolae, Spiru Haret, în Nicolae Iorga, Oameni care au fost, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1967. 8. Mihăilă I., Spiru Haret, savant şi om al şcolii, în „Ştiinţă şi tehnică”, Nr. 3, 1991. 9. Orăscu Şerban, Spiru Haret, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976. 10. Orghidan Eugen, Spiru C. Haret, reformator al învăţământului românesc [monografie], Editura Media Publishing, Bucureşti, 1994. 11. Pricopie Remus, Operele lui Spiru C. Haret – o mărturie-maraton despre interes public şi responsabilitate, Prefaţă la Operele lui Spiru C. Haret, vol. I-XI, Editura Comunicare, Bucureşti, 2009. 12. Zub Alexandru, Spiru Haret (1851 – 1912): I. Spiru Haret: Lecţia reformatorului; II. Idei haretiene – Despre educaţie şi cultură; III. Spiritul haretian în cultura română, în “Luceafărul”, Anul 5, 2013

102

Comunicarea între părinţi şi copii

COMUNICAREA ÎNTRE PĂRINŢI ŞI COPII profesor Oana ILARIE Cuvintele sunt geamuri sau sunt pereţi, Ele ne întemniţează sau ne eliberează. (Ruth Bebermeyer) Actul comunicării nu trebuie privit doar din simpla perspectivă telegrafică Emiţător – Mesaj – Receptor, ci acesta presupune un schimb permanent între parteneri; de aceea, în activitatea didactică, transformam elevii în reali parteneri în actul comunicării, parteneri care au, fiecare simultan, dublul statut de emiţător şi receptor. Considerăm adolescenţa ca fiind vârsta cea mai frumoasă şi mai furtunoasă, perioada în care copilul are nevoie de înţelegerea, afecţiunea, sprijinul adulţilor. Însă nu întotdeauna adulţii sunt capabili să le ofere adolescenţilor un sprijin moral. De aici apar conflicte, relaţii stresante pentru tineri, ceea ce-i determină să recurgă la comportamente antisociale, să comită acte delincvenţiale. Între o lume care dispare (adolescenţa) şi o lume care nu este încă (cea adultă), adolescentul încă nu ştie nici ce este şi nici unde este. El se simte diferit de cel care a fost şi de cei care-l înconjoară, a căror neînţelegere – reală sau imaginară – îl face să ulcereze şi îl obligă să se replieze asupra lui însuşi. „Conflicte” între adolescenţi şi adulţi poate genera, de asemenea, familia, mai ales sub două aspecte. Este vorba, de exemplu, de disocierea familială, care dă naştere unui „adolescent depresiv aflat în continuă căutare de afectivitate, de înţelegere din partea celor din jur”, de greşelile educative ale unor părinţi, cum sunt hiperprotecţionismul, slăbiciunea, „incapacitatea de a iubi”. Dacă copilăria se desfăşoară în cadrul unui mediu familial saturat de privaţiuni şi obligaţii, de condiţii care privează pe copil de afecţiune şi de satisfacere adecvată a dorinţelor şi a aspiraţiilor lui fireşti, acesta ajunge să trăiască aşa-numitul „conflict de adaptare”, care se exprimă printr-o atitudine protestatară în faţa orcărei rezistenţe, opoziţii sau interdicţii. Un prim semnal de alarmă îl tragem asupra atitudinilor liberale şi a celor caracterizate prin pasivitate, indolenţă, sau chiar indiferenţă faţă de copil, care, lăsat nesupravegheat şi la cheremul propriilor sale dorinţe şi tendinţe, se formează ca o personalitate instabilă, capricioasă, egoistă, revendicativă, incapabilă de a suporta o tensiune emotivă, de a găsi satisfacţii în activităţi care implică depăşirea unor obstacole, de a respecta normele de convieţuire socială, socotind că trebuie să aibă numai drepturi, nu şi îndatoriri. Nu mai puţin demne de atenţie sunt atitudinile reprimatoare care, împreună cu cele de excesivă suprasolicitare educativă a copilului, înăbuşă spiritul de independenţă al acestuia şi creează un dezechilibru între „cerere” şi „ofertă”, între capacităţile de rezistenţă şi de realizare ale copilului şi exigenţele sarcinilor manifestate faţă de el.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

103

Şi dacă naşterea unui copil aduce cu sine pe lume, mereu şi mereu, toate izbânzile repurtate în plan biologic de specia lui de la primele începuturi până în clipa întrupării sale, avem datoria ca şi în planul realizării de sine să oferim adolescenţilor noştri tot ce a creat omenirea mai bun, atât în cultură, cât şi în civilizaţie, adică în ceea ce noi astăzi numim relaţiile interumane. Începuturile comunicării Este foarte important să ştim să comunicăm cu copiii. Calitatea relaţiei noastre cu ei (inclusiv numărul şi amploarea crizelor interpersonale), dar şi consistenţa lor umană, spirituală, depind foarte mult de calitatea şi de durata comunicării noastre cu ei. În prima parte a vieţii (până la 17-18 ani), comunicarea copiilor cu părinţii şi profesorii are o mare greutate, apreciază Gabriel Albu. Formarea lor se întemeiază în considerabilă măsură pe schimbul de mesaje (realizat verbal, paraverbal şi nonverbal) pe care îl au cu adulţii. În consecinţă, nu putem trece indiferenţi peste această fundamentală dimensiune a relaţiei noastre cu copiii, fie că sunt fiii noştri sau elevii noştri, fie că sunt preşcolari, şcolari mici sau elevi la gimnaziu ori liceu. „Felul în care vorbesc părinţii şi profesorii” – scrie H. Ginott - „îi arată copilului părerea lor despre el. Afirmaţiile lor influenţează încrederea şi preţuirea pe care acesta o acordă propriei persoane. Într-o mare măsură, limbajul celor mari determină destinul acelui copil.” De aceea, în actul permanent al comunicării lor cu copiii, părinţii, învăţătorii, profesorii vor fi atenţi la „diferenţa dintre cuvintele care demoralizează şi cele care dau curaj”, la cea dintre „cuvintele care incită la confruntare şi cele care invită la cooperare”, la cea „dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra şi cuvintele care descătuşează dorinţa de a învăţa” (Faber, A. şi colab.), la cea dintre cuvintele care exprimă o stare emoţională respingătoare, rece şi cele care exprimă o stare emoţională simpatetică, admirativă, tonică. Când copiii apar şi intră în viaţa lor, adulţii au un ansamblu de credinţe şi certitudini despre viaţă, moarte, sănătate, muncă, bani, relaţii, dragoste, despre marile întrebări ale vieţii sau despre felul în care trebuie educaţi copiii. De aceea, orice încercare de a exista şi de a acţiona a copilului se va realiza fie în prelungirea, fie împotriva credinţelor din mediul imediat înconjurător, „în direcţia sau în sensul contrar dorinţelor ori al temerilor celor care se ocupă de creşterea lui”, notează J. Salomé. În opinia lui J. Salomé, de cele mai multe ori, „ne educăm copiii ţinând seama de dorinţele şi de temerile noastre legate de ei, în loc să-i educăm urmărindu-le adevăratele nevoi şi evoluţia acestor nevoi în timp. Fie că suntem părinţii copilului sau doar educatorii lui, decalajul dintre nevoile sale reale şi această sumă de dorinţe şi temeri ale noastre legate de el va da naştere la nenumărate neînţelegeri, la nenumărate momente de suspendare a comunicării, cu care totuşi va supravieţui!” În interacţiunea cu copilul, inclusiv prin intermediul comunicării, una dintre mizele ei esenţiale este aceea de a rămâne credincioşi nouă înşine şi de a-i da voie copilului să fie credincios faţă de el însuşi, faţă de potenţialul său şi de capacităţile sale. „Dacă i-am permite fiecărui copil” – crede J. Salomé – „să-şi păstreze originalitatea, unicitatea, dacă nu l-am obliga să gândească la fel ca cei din jurul său – părinţi sau învăţători, frate sau soră – odată crescut mare, poate ar fi mai credincios faţă de sine. Ar îndrăzi să-şi trăiască viaţa în felul propriu şi ar gândi singur, fără a simţi nevoia de a se raporta la un şef, la un model, la o opinie. Adulţilor le este teamă de diferenţe, pentru că le este frică de copilul care să contrazică sau să ameninţe o dorinţă a lor”. Cei mai mulţi părinţi şi profesori resimt responsabilitatea pe care o au, îşi dau seama de pericolul pe care îl reprezintă mass-media şi internetul în viaţa copilului şi atunci cred că cel mai bun şi dezirabil punct de reper este sistemul lor de idei, atitudini şi credinţe.

104

Comunicarea între părinţi şi copii

Limbajul copiilor mici nu se adresează urechilor; el „este destinat ochilor şi inimii” şi adesea vizează neliniştea şi suferinţa. Suferinţa lor este uneori atât de debordantă, încât „transpare prin corp, prin expresia feţei, în voce şi mai ales în ochi”.1 Prin urmare, părând că nu avem destulă grijă şi suficient contact vizual pentru a vedea şi a înţelege ce ne spun copiii noştri, este necesar să-i privim cât mai des şi cât mai atent. Cum ştim, copiii mici nu dispun de prea multe cuvinte. De aceea, pentru a se dezvălui şi a ne spune ce vor sau ce le trebuie, ei produc multe limbaje. Există şi un limbaj al zâmbetului. El are o mare importanţă ca „modalitate de calmare şi stimulare”. „Zâmbetul nostru, ca şi cel al copilului” – remarcă J. Salomé - „e în acelaşi timp o încercare de familiarizare cu universul în care trăieşte celălalt, un semn al stării de bine, o confirmare şi o stimulare a receptorilor. Zâmbetul deschide porţile către receptare”. Dimpotrivă, printr-o privire rece, îngheţată, absentă, transmitem copilului multă violenţă, ostilitate. Când copilul intră în grădiniţă, educatoarea va juca un rol extrem de important în dezvoltarea şi exersarea abilităţilor lui de comunicare. Ea va căuta să asigure toate condiţiile pentru reuşita comunicării, respectiv atenţie, consideraţie şi afecţiune. În grădiniţă, educatoarea este aceea care în fiecare moment reprezintă un exemplu/un model de însuşire a unei comunicări parteneriale. Ea îi induce constant copilului senzaţia de siguranţă de care are nevoie –acum, când se află pentru prima dată în afara mediului familial; ea îl ajută să-şi construiască o imagine pozitivă despre sine ca membru al unei grupe, de a reuşi să accepte şi unele deziluzii, de a putea înţelege şi pe alţii (H. Friedrich). Comunicarea cu elevii Desigur că, pe măsură ce cresc, copiii se comportă diferit în situaţiile de comunicare, cu prietenii, colegii, părinţii sau profesorii lor. Este necesar ca – pentru a se intrui – elevii noştri să fie pregătiţi emoţional să asculte şi să înveţe. Această pregătire presupune, mai întâi, să creăm condiţiile ca ei să-şi dezvăluie o parte din bagajul emoţional cu care vin la orele noastre. Apoi, încercăm să nu le aducem acuzaţii, să nu fim sarcastici/ironici cu ei, să nu le dăm ordine cu aroganţă sau să facem etichetări. „Elevii sunt mult mai dispuşi să se poarte în mod responsabil atunci când profesorii descriu problema, în loc să acuze sau să dea ordine”, notează A. Faber şi colaboratorii. De exemplu, în loc de: „Cine-i geniul care a uitat să-şi treacă numele pe lucrare?”, s-ar putea: „Am o lucrare nesemnată, dragii mei.” O tendinţă des întâlnită la adulţi este aceea de a eticheta. Specialiştii recomandă să nu ne mai angajăm în etichetarea copilului, să încetăm cu etichetările referitoare la capacităţile lor de învăţare. De exemplu: „Nu poate! E clar.”; „E sub medie.”; „E tont, nu-l vezi?”; „Mi-am dat seama, e mediocru.” Nu putem simplifica evoluţia unui copil. Etichetările sunt supărătoare şi constrângătoare, oricât am crede că sunt de inofensive. Mai degrabă, să vedem în fiecare copil o fiinţă cu potenţialităţi multiple „când sfioasă şi retrasă, când gălăgioasă şi sociabilă; ba molcomă şi gânditoare, ba iute şi hotărâtă; când încăpăţânată şi necooperantă, când flexibilă şi maleabilă. Dar niciodată la fel, veşnic în prefacere, mereu având capacitatea de a se schimba şi de a se dezvolta” (A. Faber şi colab.). De aceea, din punct de vedere educativ, n-are rost să mai zăvorâm speranţele, visele, disponibilităţile şi posibilităţile copiilor sub nişte etichete. A Faber ne avertizează: „Cine ştie ce am fi putut ajunge şi noi în viaţă, dacă măcar un singur om ar fi crezut atât de mult în noi, încât să ne fi ajutat să ne explorăm sinele neexplorat?” 1. Salomé, J., Mami, tati, mă auziţi?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2003, pp. 36-37.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

105

În loc să etichetăm copilul, mai bine să căutăm prilejul de a-i arăta o nouă imagine despre el însuşi (de o mai bună calitate), să-l punem într-o situaţie în care să se poată vedea singur altfel, să-l lăsăm pe copil să audă întâmplător ceva pozitiv despre el, să prezentăm comportamentul pe care ne-ar plăcea să-l vedem, să-i reamintim copilului realizările lui anterioare, să ne formulăm sentimentele şi/sau aşteptările. Este important ca elevii să fie capabili să evalueze fiecare situaţie care apare şi să ia o decizie bazată pe propriul lor raţionament, şi nu pe părerea altcuiva despre felul în care ar trebui să se comporte ei întotdeauna. Dacă etichetările (mai ales cele negative, pesimiste) nu sunt recomandate, nu înseamnă că profesorii n-au sau nu pot avea anumite aşteptări în privinţa comportamentului sau evoluţiei elevilor lor. Stimulative sunt pentru elevi aşteptările pozitive. Fiind în plină formare, ei au tendinţa să dea curs aşteptărilor profesorilor (exprimate, deopotrivă, prin limbajul lor verbal şi nonverbal). Să nu ne grăbim să considerăm că îndărătnicia copilului constituie o atitudine îndreptată împotriva noastră. Elevul care continuă să joace un rol negativ nu are neapărat „ceva cu noi”. Este foarte posibil ca, acţionând astfel, copilul să se agaţe, de fapt, de ceva sigur şi familiar pentru el. Nu este exclus, poate, să aibă nevoie să îi repetăm de mai multe ori ceea ce aşteptăm, mai nou, de la el şi să îi arătăm că avem o altă atitudine faţă de el. Apoi, cu timpul, va începe să aibă încredere în noi şi în el însuşi, deopotrivă, pentru a experimenta comportamente noi. (A. Faber şi colab.) Ca adulţi, este necesar să ştim dacă – în raport cu elevul – lauda noastră este folositoare, dacă îl ajută să îşi conştientizeze forţa şi să capete o imagine clară despre capacităţile şi realizările sale; şi nefolositoare, dacă aprecierile noastre îl fac pe copil mai dependent de persoana şi de aprobarea noastră. Exemple: laude care creează dependenţă de aprobarea celorlalţi („Un carnet de note model. Sunt foarte mândru de tine!”; „Îţi faci temele? Bravo, ce băiat cuminte!”; „Eşti o persoană generoasă!”) şi laude care îl fac pe copil să devină conştient de capacităţile şi de realizările sale („Aceste note de zece reprezintă perseverenţă şi ceasuri întregi de muncă asiduă. Cred că eşti foarte mândru de tine.”; „E într-adevăr nevoie de autodisciplină ca să îţi faci temele când te simţi obosit.”; „Când ai văzut că Radu şi-a uitat mâncarea acasă, i-ai dat jumătate din sandivuşul tău!” (A. Faber şi colab.). O problemă delicată, dar întotdeauna posibilă, este comunicarea veştilor rele (unor copii care n-au încă experienţa pierderii şi care sunt foarte impresionabili, ataşaţi de părinţii, fraţii, colegii sau bunicii lor). Ca oameni cu o mai bogată experienţă, am trăit, din păcate, experienţa primirii unor veşti care ne-au provocat suferinţe, nelinişte, panică etc. Potrivit lui Mitrofan şi Buzducea, „veştile rele sunt cele care alterează drastic imaginea despre trecut şi/sau prezent, provocând un disconfort psihoafectiv de scurtă sau lungă durată”. Ele pot fi legate de o varietate de circumstanţe medicale, sociale şi familiale (boală cronică, dizabilitate, spitalizare prelungită, divorţ, probleme şcolare, schimbarea locuinţei, separarea de un părinte care munceşte peste graniţă sau care este în închisoare, pe moarte etc.). Veştile rele se referă la „situaţii temporare sau permanente şi includ ceea ce s-a întâmplat deja sau ceea ce urmează să se întâmple”. În aceste incomode şi nedorite momente, empatizarea cu copiii nu este deloc uşoară. Ei pot avea, uneori, interpretări surprinzătoare. Esenţialul constă în a fi în situaţia de a putea să dezvăluim unele veşti incomode copiilor, sau ca aceştia să ne poată oricând dezvălui veşti incomode. Prin urmare, să fim într-o continuă legătură cu gândurile şi sentimentele copilului. A. M. Constantin prezintă câteva condiţii necesare şi minimale referitoare la comunicarea veştilor rele copiilor: controlul mediului: familiar, intimitate; controlul informaţiei: ce, cum, cât spunem, cuvinte simple, informaţii corecte; controlul propriilor emoţii: empatie, înţelegere, împărtăşirea durerii în anumite limite; asigurarea persoanei cu privire la continuarea susţinerii

106

Comunicarea între părinţi şi copii

din partea celui care îi dă vestea rea; acceptarea manifestărilor emoţionale ale persoanei (ale copilului); să încurajeze comunicarea onestă; menţinerea unui mediu normal, cu scopuri de scurtă durată: a da un sens fiecărei zile. Prin urmare, este recomandabil ca procesul de comunicare al veştilor rele să fie planificat şi pregătit cu mult timp înainte. Comunicarea cu adolescenţii Trecem printr-o perioadă când relaţiile noastre cu copiii se pot frânge sau se pot consolida. Este perioada când apar exigenţe noi, lansări şi pudori între părinţi şi profesori, pe de o parte, şi copii (acum adolescenţi), pe de altă parte. Conform lui R. Heyman, „adolescenţii sunt prinşi între două tipuri de identitate: sunt şi totuşi nu mai sunt copii; sunt adulţi, şi totuşi încă nu. Căutându-şi identitatea, vor să afle răspunsuri: ce să le placă, ce să spună, cu ce să se îmbrace, cum să se tundă, ce este la modă şi ce nu”. Pentru aceste răspunsuri, cei mai mulţi nu se îndreaptă către părinţi, sau către profesori, ci către prietenii de şcoală sau de cartier, către eroii din filme şi din reviste, către starurile de muzică pop. În cartea sa „Cum să vorbeşti cu adolescenţii”, R. Heyman formulează şi recomandă respectarea următoarelor principii: Implică-te! Comunicarea cu elevii şi copiii noştri nu este un scop în sine. Ea este mijlocul prin care stabilim şi aprofundăm legăturile dintre noi, întreţinem relaţia. R. Heyman scrie: „Buna comunicare dă naştere unei bune relaţii, cea deficitară inhibă relaţia. Dar chiar şi un nivel scăzut de comunicare este preferabil absenţei totale a acesteia, căci el arată că încă ne mai implicăm în viaţa copiilor noştri. Lipsa comunicării înseamnă că relaţia nu există. Dacă nu comunicăm, e ca şi cum am trăi pe planete diferite”. Aşadar, prima regulă a comunicării ne cere să ne implicăm, adică să fim prezenţi, atât fizic, cât şi sufleteşte, în viaţa copilului, a elevului nostru adolescent. Este recomandabil ca el să beneficieze de întreaga noastră experienţă şi înţelepciune (atunci când crede că are nevoie de ea). Copiii şi elevii noştri adolescenţi au nevoie de toată atenţia şi preţuirea noastră şi aşteaptă să i le acordăm. Dacă le oferim puţin din persoana şi timpul nostru le transmitem că sunt puţin valoroşi pentru noi. Când plasăm totul în contextul iubirii, adolescenţii vor pricepe tot ce le spunem ca pe o expresie a acestui minunat şi adevărat sentiment, Dacă-i lăudăm, vor şti şi vor simţi că o facem cu dragoste, dacă-i atenţionăm, la fel. Iubirea noastră matură şi profundă este „o iubire lipsită de egoism şi de mândrie, menită pentru binele copiilor”, nu pentru al nostru. Ea se naşte mereu din ceea ce facem şi din ceea ce spunem când suntem cu ei; când îi sărutăm, îi mângâiem, îi alintăm, îi consolăm şi le împărtăşim deschis şi curat tot felul de dorinţe/evenimente/întâmplări. Dragostea pentru ei se consolidează în momentele în care conversăm cu blândeţe. Prin iubirea noastră le arătăm că îi preţuim. Le-o arătăm nu numai prin cuvinte, dar şi prin ceea ce facem pentru ei. Dragostea nostră înseamnă şi încredere; ea dezvoltă încrederea între adult şi adolescent. Pentru că suntem nevoiţi să ne înfrânăm o înclinaţie firească: aceea de a-i vorbi adolescentului mai mult decât a-l asculta (cu răbdare, activ, empatic). O bună comunicare înseamnă înţelegere; iar a înţelege presupune să fim capabili să arătăm acest lucru prin ceea ce facem şi prin ceea ce spunem. Este semnificativ ca adolescentul să simtă că ne aflăm cu el pentru a-l asculta. A asculta înseamnă să nu-l întrerupem, să nu tragem concluzii pripite, să nu-i facem morală, să nu-i ţinem predici. Doar să fim foarte atenţi. Cuvintele şi gesturile lui ne dezvăluie cel mai bine ce gândeşte şi ce simte. Ultimul lucru pe care nu trebuie să-l facem este să-l descurajăm în comunicare. Îl putem încuraja prin interesul şi privirea noastră. El va avea libertatea de a vorbi, iar nouă ne va oferi libertatea de a-l asculta. Un lucru este de asemenea extrem de important: sinceritatea – a noastră, dar şi a lui.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

107

Într-o perioadă foarte fragilă este foarte riscant să judecăm adolescentul. A ne abţine să judecăm nu înseamnă: că n-avem voie să reacţionăm la ceea ce ne spun copiii/ elevii noştri; că orice este permis; că nu există consecinţe.2 Totodată, a ne abţine să judecăm presupune să ne stăpânim reacţiile la ceea ce ne mărturiseşte/destăinuie copilul-adolescent, mai ales dacă la început nu ne plac lucrurile pe care le auzim. Înseamnă – în esenţă – că suntem deschişi la a asculta absolut orice ne-ar spune el, fără a le vorbi despre părerea noastră cu privire la afirmaţiile lui. A ne abţine să judecăm constituie calea de a crea o relaţie în contextul căreia adolescentul va discuta orice cu noi, ştiind că-l vom asculta cu mintea deschisă şi cu întreaga noastră bunăvoinţă. Relaţiile nu există fără comunicare. Şi sunt multe momente când comunicarea cu copiii eşuează. Se pot ivi momente când comunicarea/dialogul încetează. Totuşi, este foarte important, să fim conştienţi că dacă renunţăm la orice încercare de a comunica, am pierdut. Nu avem nicio putere reală asupra faptelor copiilor noştri, dacă ei nu ne-o oferă. Putem controla doar ceea ce facem noi. Putem hotărî să renunţăm, sau putem hotărî să nu ne dăm totuşi bătuţi. Dacă nu renunţăm niciodată, orice s-ar întâmpla, va exista mereu şansa ca, într-o bună zi, noi şi copilul nostru să restabilim o legătură puternică, profundă. Esenţialul este să lăsăm toate canalele de comunicare deschise. Toate cele cinci principii se întemeiază pe faptul de a continua să dialogăm. „Orice comunicare, chiar şi unilaterală, e mai bună decât nimic”, precizează R. Heyman. Viaţa, în general, şi viaţa adolescentului, în special, este plină cu alegeri dificile. Uneori, el se chinuie, încercând să se mulţumească simultan pe el însuşi, dar şi pe părinţii, prietenii şi profesorii lui. Dacă ne implicăm în viaţa lui, dacă suntem dispuşi să-l ascultăm şi să-i stăm la dispoziţie ori de câte ori are nevoie, dacă-l ascultăm fără să-l judecăm şi dacă-i oferim din toată inima dragostea noastră, atunci copilul-adolescent va veni să ne ceară ajutorul atunci când este pus să aleagă. Este adevărat că modul nostru de a privi lucrurile, bazat pe experienţa de viaţă acumulată, va fi diferit de cel al adolescentului. De aceea, va fi salutară încercarea de a ne pune în locul lui. Să nu plecăm de la premisa că alegerea noastră este cea mai bună. Pe cât ne este posibil, să ne ajutăm copilul/elevul să găsească alternative şi să stabilească consecinţele fiecărei opţiuni. Noi, ca adulţi, îi putem explica şi arăta posibile şi reale circumstanţe ce derivă din deciziile sale. Uneori, alegerile lui au consecinţe pe termen lung pe care adolescentul nu le anticipează. Este demn de reţinut faptul că atunci când ajutăm adolescentul să facă o alegere, îl învăţăm şi cum să ia decizii. Dacă relaţia noastră se întemeiază pe o bună şi sinceră comunicare, atunci el va asculta ce-i spunem când îl ajutăm să ia o hotărâre. Ne va asculta argumentele, fie ele logice, morale, emoţionale sau religioase. Apoi, când va fi nevoit să ia o hotărâre singur, va avea mai multă încredere în sine. Opţiunile şi deciziile se întemeiază pe valori. Valorile dau semnificaţie vieţii noastre şi o orientează, îi determină densitatea trăirii; putem fi mai profunzi sau mai superficiali. Ele sunt temelia pe care ne construim lumea. Nu este suficient doar să-i vorbim adolescentului despre valori. Nu de predici are el nevoie în primul rând. Cel mai bine acesta învaţă din exemplul pe care îl oferim noi, părinţi şi|sau profesori. Adolescentul va constata concordanţa între ceea ce spunem şi modul cum ne trăim viaţa. El ne-a urmărit şi ne urmăreşte; ne observă în fiecare clipă. Ne cunoaşte foarte bine din interacţiunile noastre curente şi din comportamentul nostru în relaţiile cu ceilalţi. Împreună cu noi, adolescentul îşi caută identitatea. Să-i acceptăm căutarea, ezitările, neconcordanţele, gafele ca momente ale clarificării de sine. Să-l sprijinim pe parcursul autoclarificării. Dacă apar respingeri, să n-o receptăm ca pe o opţiune definitivă. Dacă apar 2. Heyman, R., Cum să vorbeşti cu adolescenţii, Ed. Lucman, 2005,Bucureşti, p.20.

108

Comunicarea între părinţi şi copii

diferenţe este bine să le dezbatem, să ne exprimăm punctele de vedere, să aducem exemple. De asemenea, este important şi util să comentăm împreună cu adolescentul ştirile, filmele, cărţile, moda, războiul, infracţionalitatea, religia, dar şi problemele şi alegerile cu care se confruntă copilul/elevul nostru.3 „Privite în contextul tuturor acestor sectoare ale vieţii, valorile se clarifică”, precizează Heyman. Este recomandabil să vorbim cu adolescentul nostru despre responsabilitatea personală. Să-l ajutăm să înţeleagă că răspunde de tot ce spune şi de tot ce face. Oricât de mult ar simţi sau i s-ar impune constrângerea, în ultimă instanţă, el este cel care alege. „Iar alegerile îi reflectă valorile în cel mai autentic sens al cuvântului”, notează autorul. Este important ca adolescentul să ştie că „adevăratul test la care sunt supuse valorile lui îl reprezintă comportamentul pe care-l adoptă în comunitate, la şcoală, la serviciu, la distracţie, cu prietenii, cu străinii, cu copiii şi cu adulţii”4. Să nu uităm că adolescenţa este perioada în care „se încheagă valorile”. Să nu disperăm dacă ele nu sunt încă ceea ce ne-am fi dorit. Copilul se schimbă, creşte, se maturizează şi are dreptul să fie el însuşi. Adolescenţii simt nevoia de prieteni, vor să fie împreună, să se apropie, să se cunoască, să se simtă bine. Familia îi este – acum – insuficientă. Este util să ştim cât mai multe despre prietenii adolescentului nostru; „ei reprezintă o fereastră spre viaţa acestuia”, punctează R. Heyman. De multe ori, putem vedea interesele, talentele şi slăbiciunile copilului/elevului nostru oglindite de prietenii lui. Uneori, nu suntem încântaţi de grupul frecventat de copilul nostru; el are o influenţă îngrijorătoare asupra lui (neglijează şcoala, fură, vine foarte târziu acasă, fumează, vorbeşte urât etc.). Este nevoie ca, delicat, să ştim cât mai multe despre prieteniile adolescentului nostru: să discutăm, periodic, despre lucrurile cu care se ocupă când nu este acasă. Să-i oferim prilejul să-şi invite prietenii acasă. Ei vor fi mereu bineveniţi în casa noastră. Este recomandabil să ne împrietenim cu amicii copilului (chiar, dacă este posibil, cu părinţii acestuia). Avem încredere în aceşti tineri că se poartă frumos, le arătăm respect. Vom afla cu ce se ocupă, ce preferinţe au, la ce aspiră. Este recomandabil să nu îi impunem noi copilului nostru prietenii. Să nu ne aşteptăm că el va alege aşa cum ne-am alege noi prietenii. Înainte de a ne amesteca în relaţiile lui, este bine să ne cunoaştem bine copilul şi pe prietenii lui. Adolescenţii se prezintă în faţa celorlalţi nu numai prin faptele lor, dar şi prin limbaj. Ei pot avea un limbaj grosolan şi vulgar sau cizelat şi cultivat, dur şi insensibil sau grijuliu şi înţelegător, neinteligibil sau clar. Foarte probabil, adolescentul nu vorbeşte cu toată lumea la fel. Va adopta un anumit limbaj cu prietenii şi colegii, altul cu necunoscuţii, altul cu părinţii. Este necesar ca el să înţeleagă „cât este de important să folosească un limbaj adecvat ocaziei. Aceasta înseamnă să nu înjure în public, să nu folosească expresii pe care ascultătorul nu le va înţelege, să nu-i vorbească profesorului ca unui camarad”5. În multe situaţii, dorind să epateze, să impresioneze, „adolescenţii utilizează limbajul pentru a arăta că sunt tari, reci, imperturbabili şi deţin controlul asupra situaţiei”. Ei fac uz – uneori fără discernământ – de expresii vulgare, obscene. Este important să nu pierdem ocazia de a-i vorbi adolescentului despre impresia pe care o face limbajul pe care-l foloseşte. Oamenii ne apreciază după conţinutul spuselor noastre şi după maniera în care vorbim. Nu putem trece cu vederea nici îmbrăcămintea adolescentului. Dacă ne uităm în curtea unui liceu, vom vedea grupuri de elevi îmbrăcaţi aproape identic. Vom vedea grupuri de elevi cuviincios îmbrăcaţi (eleganţi, îngrijiţi, asortaţi etc.), alţii care adoptă o ţinută sportivă, puşlamale de cartier, grupuri de „duri”, alte stiluri declanşate de moda zilei. Orice tânăr va face parte 3. Ibidem, p. 477. 4. Ibidem, p.478. 5. Ibidem, p.230.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

109

dintr-un anumit grup. Va adopta ţinuta specifică lui. Dacă hainele nu sunt caraghioase, prea extravagante, stupide, imorale sau ilegale înseamnă că singura problemă mai importantă sunt banii. Pe cât posibil, nu ne vom lansa în certuri cu privire la stil. Vom discuta cu adolescentul problemele reale şi vom lămuri împreună ce îşi poate permite să cumpere. Într-o perioadă foarte tentantă, cu mulţi prieteni şi aşa-zişi prieteni, cu imboldul intern de a fi independent, atunci când ne dorim mai mult ca oricând să fim inconfundabili/originali, o dimensiune importantă a personalităţii este autocontrolul. R. Heyman notează: „băieţii manifestă mai multă agresivitate fizică decât fetele, iar lipsa lor de autocontrol este mai evidentă. Dar şi fetele se simt sfâşiate între tendinţe contradictorii: a face ce au chef ori ce cred că trebuie făcut. Tocmai asta presupune autocontrolul: să stăpâneşti tensiunea ce se naşte între sentimente, emoţii şi instincte, pe de o parte, şi raţiune, educaţie şi judecată, pe de altă parte. Autocontrolul reprezintă filtrul pe care-l aplici experienţei şi care-ţi spune ce este cel mai bine să faci”. Adolescenţii au nevoie de un vigilent şi bun autocontrol în frecvent de multe situaţii. Între acestea: confruntările cu alţi tineri sau cu adulţi, când un contact sexual devine posibil, când apare tendinţa de a copia la un examen sau li se iveşte ocazia să fure, când îi copleşeşte invidia pentru că alţii au ceea ce îşi doresc cu disperare etc. Autocontrolul le prinde foarte bine atunci când „li se oferă o ţigară, ceva de băut sau droguri şi toţi cei din jur par să accepte”.6 Reglajul şi autostăpânirea adolescentului în diferite situaţii stau în strânsă legătură – aşa cum am văzut – cu un bun sistem de valori. Aceste valori provin de la noi, părinţii, din momentul în care i-am învăţat să facă diferenţa dintre comportamentul corect şi cel incorect; din religie, care i-a oferit învăţăturile morale fundamentale; din şcoală, care l-a învăţat că lumea este un loc în care acţiunile au consecinţe şi fiecare suntem răspunzători pentru ceea ce facem; din interacţiunile zilnice cu prietenii, care l-au ajutat să câştige experienţă în luarea deciziilor; şi din propria lui conştiinţă, care îi spune ce e bine pentru el să facă. Este binevenit să-i arătăm şi noi, părinţii (profesorii), ce înseamnă autocontrolul: capacitatea de a nu ne ieşi din fire, de a nu face ceea ce nu suntem de acord să facem. C-o vrem sau nu, şcoala este un mediu foarte influent în formarea şi evoluţia adolescentului, atât din punct de vedere uman, cât şi profesional. Lucru pe care-l recunosc – fără rezerve – din ce în ce mai mulţi. Diploma de absolvire a liceului îi oferă adolescentului acces la locuri de muncă la care n-ar putea ajunge fără ea, iar diploma de absolvire a unei facultăţi îi măreşte imens câmpul de alternative. „Uneori”, scrie R. Heyman, „şcoala este plictisitoare. Există profesori care se poartă cu cruzime sau care bat câmpii. Metodele de predare slabe îi adorm pe tineri. Disciplinele de studiu îi pot părea irelevante unui adolescent pe care-l preocupă să afle cine este, cum îşi poate menţine sau remedia relaţiile sentimentale ori cum va arăta viitorul său”. În aceste nedorite, dar posibile condiţii, este important ca adolescentul să înveţe să facă faţă atât aspectelor pozitive ale şcolii, cât şi celor negative. Ne vom strădui să învăţăm copilul să-şi dea toată silinţa în orice situaţie şcolară. „Nu obţinem întotdeauna ceea ce ne dorim, iar lucrurile bune în viaţă sunt rareori uşor de dobândit”.7 Secretul este să perseverăm şi să facem tot ce putem. Este formidabil să ne implicăm în eventualele activităţi ale şcolii: şedinţele cu părinţii, însoţitor în excursiile elevilor, spectator la piesele de teatru, concertele, serbările sau meciurile organizate de clasă/şcoală. Să fim un bun exemplu prin atitudinea faţă de şcoală. Să înţelegem şi să sprijinim – ca părinţi – activitatea oamenilor şcolii, atât în interiorul, cât şi în afara ei. 6. Ibidem, p.59. 7. Ibidem, p.439.

110

Comunicarea între părinţi şi copii

Este stimulativ să ne ajutăm copilul la proiecte şi la teme, să ne informăm care sunt cerinţele profesorilor la diferitele discipline de studiu. Liceul, dar mai ales facultatea, trimit către o carieră. Adolescenţii pot visa la orice carieră. Ca adulţi – părinţi şi profesori – ne putem ajuta copilul să-şi descopere aptitudinile şi resursele de care dispune, pentru ca apoi să-şi aleagă profesia care i se potriveşte cel mai bine. Cea mai bună şi mai directă cale de a ne cunoaşte copilul – acum, în etapa unor profunde transformări – o reprezintă „comunicarea adevărată şi implicarea constantă în viaţa sa”, adaugă R. Heyman. Desigur, cu toţii ne gândim la o viaţă trăită frumos, eficient, cu sentimentul împlinirii. Ne dorim ca elevul, adolescentul nostru să fie ferit de înfrângeri, de frustrări, de eşecuri. Ne dorim ca el (sau, altfel spus – ca viaţa şi cariera lui) să fie un succes. Ca părinţi şi profesori, avem o mare influenţă asupra concepţiei despre succes pe care şi-o interiorizează adolescentul. În primul rând, el ştie ce spunem despre faptele şi rezultatele altora. Ne aude comentând favorabil sau nefavorabil. În al doilea rând, copilul adolescent ştie ce ne impresionează în privinţa reuşitelor sale; mereu îl încurajăm sau nu pentru ceea ce face. În al treilea rând, i-am arătat adolescentului cum ne-am raportat la realizările noastre. El ne cunoaşte părerea cu privire la ceea ce noi considerăm a fi succese şi eşecuri personale. R. Heyman ne prezintă câteva modalităţi de a ne ajuta copilul să devină un adult cu motivaţii interne ferme, sigur de sine, dispus să încerce lucruri noi, realist în privinţa punctelor sale tari şi a slăbiciunilor sale, un adult cu profunde repere etice, care preţuieşte munca şi bunacredinţă:8 1. Să fim un exemplu demn de urmat. Să-i dovedim adolescentului că ne preţuim strădaniile. 2. Să preţuim educaţia atât ca scop în sine, cât şi pentru valenţele practice. 3. Să încurajăm gândirea critică; să-i explicăm copilului/elevului nostru cât este de important să pună întrebări şi să nu credem automat că informaţiile primite sunt adevărate. 4. Să ne implicăm cu eleganţă şi rafinament în existenţa adolescentului. Să fim atenţi la ceea ce se întâmplă în viaţa lui. 5. Să lăudăm sincer efortul şi strădania mai mult decât rezultatul. 6. Să încurajăm adolescentul să încerce lucruri noi şi să nu se teamă de nereuşită. Să-i arătăm că eşecul este o parte importantă şi utilă a vieţii. 7. Să acceptăm şi să respectăm personalitatea adolescentului şi stilul lui de a face un lucru sau altul. Să renunţăm la ideea că trebuie să facă numai ce vrem sau numai cum ştim noi. 8. Să-l ajutăm să-şi dezvolte un sistem solid de repere etice. Să vorbim cu el despre diferite aspecte care ţin de viaţa cotidiană şi despre acţiuni corecte sau greşite, raţionale sau iraţionale. 9. Făcând aceste lucruri, ne vom ajuta adolescentul să se preţuieacă pe sine şi să-şi preţuiască relaţiile cu ceilalţi. Aşadar, comunicarea cu copiii, elevii, adolescenţii, nu este un exerciţiu psihosocial în sine. Ne interesează foarte mult principiile şi valorile care o întemeiază, specificul, particularităţile ei în lumea pe care o traversăm; de aici, întreg contextul de idei, mesaje, stări afective implicat în ce, cum şi când comunicăm cu copiii, elevii şi adolescenţii noştri. Bibliografie: Albu, G., 2008, Comunicarea interpersonală, Ed. Institutul European, Iaşi. Constantin, A. M., 2003, Terapia de doliu sau confruntarea cu moartea – despre o mamă care şi-a pierdut copilul, în vol. Mitrofan, I. (coord.), 2003, „Cursa cu obstacole a dezvoltării umane”, Ed. Polirom, Iaşi. 8. Ibidem, pp. 433-434.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

111

Faber, A., Mazlish, E.; Nyberg, L.; Templeton, R.A., 2002, Comunicarea eficientă cu copiii, Acasă şi la şcoală, Ed. Curtea Veche, Bucureşti. Ginott, H.G., 2006, Între părinte şi copil. Ghid de comunicare, Ed. Humanitas, Bucureşti. Heyman, R., 2005, Cum să vorbeşti cu adolescenţii, Ed. Lucman, Bucureşti. Mitrofan, I., Buzducea, D., 2003, Experienţa pierderii şi a durerii la copil, în vol. Mitrofan, I. (coord.), 2003, „Cursa cu obstacole a dezvoltării umane”, Ed. Polirom, Iaşi. Salomé, J., 2003, Mami, tati, mă auziţi?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti.

112

Forme ale magiei populare în opera eminesciană

FORME ALE MAGIEI POPULARE ÎN OPERA EMINESCIANĂ profesor dr. Florin DORCU Termenul magie are în opera eminesciană mai multe semnificaţii. Acesta apare în poezia Venere şi Madonă atât cu valoare adjectivală, însemnând fermecător, încântător („Şi-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie”1 - I, 29), cât şi cu valoare substantivală, însemnând farmec, vrajă („Ţi-am dat palidele raze ce ‚nconjoară cu magie/Fruntea îngerului - geniu, îngerului – ideal”). De asemenea, termenul face referire şi la o stare intensă de satisfacţie sau de plăcere: „E beat de a visului lungă magie” (Povestea magului…, IV, 167). Rădăcinile magiei sunt plasate de Eminescu în vremuri arhetipale, mitice când „basmele iubite erau înc-adevăruri/Când gândul era pază de vis şi de eres,” (IV, 152), când magul îşi scria formulele magice pe piatră. Magia însă se referă şi la ştiinţa magilor care cuprinde procedeele, formulele, gesturile şi riturile prin care ar putea fi invocate anumite forţe supranaturale sau pentru a produce anumite miracole, anumite acţiuni ce nu pot fi explicate după legile ştiinţei. Prezentă în literatură încă din Antichitate (în epopeile homerice şi sanscrite, în Biblie, în scrierile poeţilor latini, în opera lui Apuleius etc.), magia avea să constituie o temă importantă şi în literatura următoarelor secole. Literaturizarea timpurie a magiei, începută încă din operele sumeriene şi indiene, arată, pe de o parte, credinţa în eficienţa acesteia, iar pe de altă parte, faptul că magia reprezintă o forţă, o autoritate, o formă de religiozitate în comunităţile arhaice. Pentru Apuleius, magia era cultul zeilor2, iar magii sunt slujitorii acestora. În Romantism însă, magia ocupă un loc de seamă în operele scriitorilor, aceştia revalorificând şi resemantizând temele magice. Actul magic nu mai este văzut ca un prilej de a-l ajută pe erou să lupte cu monştrii sau să scape de necazuri, ci este văzut, pe de o parte, ca o modalitate de a spori şi susţine fantasticul, iar pe de altă parte, ca un fapt cultural ce trimite la vechile civilizaţii, la credinţele, practicile şi ritualurile vechilor popoare, comparate, nu de puţine ori, cu mentalitatea cotidiană. Pentru scriitorii romantici, fenomenul magic a reprezentat o formă de descătuşare, de eliberare din spaţiul îngust al raţiunii secolelor precedente, precum şi o posibilitate de evadare din cotidian şi de creare a unor noi lumi, a noi spaţii în care imaginaţia putea să zboare şi să exploreze alte dimensiuni spirituale. Aşadar, sub influenţa romantismului, care a avut o predilecţie binecunoscută pentru ocult, magic, misterios şi mitologic, dar şi sub influenţa Daciei literare şi a lui Mihail Kogălniceanu, care propunea folosirea folclorului şi a istoriei poporului român ca inspiraţie pentru literatură, fenomenul magic apare şi în operele scriitorilor paşoptişti, însă mai mult sub formă populară. 1. Citatele din opera eminesciană se dau după Mihai Eminescu, Opere, ediţia îngrijită de Perpessicius, Editura Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti, 1939-1989. 2. Lynn Thorndike, Magia în istoria intelectuală a Europei, traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 82.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

113

Magia ca motiv literar este prezentă la poeţii paşoptişti: Gheorghe Asachi, Vasile Alecsandri, Ion Heliade-Rădulescu, Dimitrie Bolintineanu. Printre motivele magice populare folosite de aceştia se numără strigoiul (O noapte la morminte, Dochia, Domnul de rouă de Dimitrie Bolintineanu, Strigoiul, Noaptea Sfântului Andrii de Vasile Alecsandri, Turnul lui But. Baladă de Gheorghe Asachi), baba vrăjitoare, pactul cu diavolul, ielele, zburătorul, descântecele, blestemele (Mihnea şi baba, Bolintineanu, Sburătorul, Ion Heliade-Rădulescu). Trebuie specificat însă că Eminescu este cel care face trecerea de la magia populară la magia cultă, fiind puternic influențat de romanticii europeni. Chiar dacă Eminescu preferă ritualurile magice culte, înalte, identificăm în opera acestuia importante ritualuri magice populare: practicile vrăjitoreşti, descântecele, magia erotică premaritală de aflare a ursitului, blestemele, chiromanţia etc. Magia populară, preluată din credinţele populare, din operele folclorice, precum şi de la scriitorii paşoptişti, se găseşte mai mult în operele bruionare ale poetului, nepublicate, în special în operele dramaturgice sau în cele de inspiraţie populară, dar este prezentă şi în marile poeme eminesciene, acolo unde se întrepătrund cu practicile magice înalte. În continuare, voi analiza principalii agenţi magici, prezenţi în opera eminesciană, cât şi ritualurile şi practicile magice pe care acestea le săvârşesc. Principalii agenţi magici sunt vrăjitoarea, vracii şi zodierii domneşti, dar şi persoane neiniţiate în tainele magiei. Motivul vrăjitoarelor este foarte vechi în literatură: celebre sunt vrăjitoarele din Antichitate, Medeea şi Circe, Pamfila, soţia vrăjitoare a lui Milo, din romanul lui Apuleius etc. În Evul Mediu, imaginea vrăjitoarei este pregnantă, din cauza, pe de o parte, a torturilor la care acestea sunt supuse, iar pe de altă parte, din cauza legendelor care circulau despre faptele lor, despre întâlnirile lor nocturne sau despre legăturile pe care le aveau cu diavolul. Motivul reapare în imaginarul romantic european, iar autorii leagă aceste creaturi de Evul Mediu din raţiuni istorice, dar şi poetice şi imaginare, consideră Isabelle Durand Le Guern.3 Magicianul şi vrăjitoarea sunt, potrivit lui Ion Acsan, „cele mai fascinante şi mai des întâlnite personaje în scrierile Orientului şi Occidentului antic”4. Deşi fac parte din categoria agenţilor magici, preocupările, îndeletnicirile, cultura şi acţiunile acestora diferă. Spre deosebire de magi, care sunt minţi cultivate şi care cunosc simbolistica textelor sacre şi scrierile esoterice, vrăjitoarele „sunt persoane simple, de multe ori analfabete, care-şi transmit oral relicvele unei magii elevate pre-istorice şi a unor forme de cult primordiale. Ele folosesc în mod mecanic, fără nicio fundamentare teoretică, procedee şi formule stereotipe care astăzi sunt în general inventariate de cei care se ocupă de folclor.”5 De aceeaşi părere este şi Paul Ştefănescu care scrie că vrăjitoarele nu cunosc şi nu practică ritualuri descrise în cărţile de magie. Ele folosesc vrăji pe care le-au publicat folcloriştii6. Se crede despre vrăjitoare că de când se înnopta până la cântatul cocoşului sufletul lor ieşea din trup şi începeau să călătorească pentru a face rău călătorilor. Pentru teologii occidentali, scrie Antoaneta Olteanu, zborul la sabat al vrăjitoarelor este o călătorie in spiritu, deplasarea fiind făcută de suflet şi nu de vrăjitoare7. În Făt-Frumos din lacrimă, fiica babei îl înştiinţează pe 3. Simone Bernard-Griffiths, Bricault (coord.), Magie et magies dans la littérature et les arts du XIXe siècle français, Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand, 2012, p. 123. 4. Ion Acsan, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, selecţie şi traducere de Ion Acsan, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p. 7. 5. Constantin Bălăceanu-Stolnici, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995, p. 260. 6. Paul Ştefănescu, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997, p. 9. 7. Antoaneta Olteanu, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti, 1999, p. 222.

114

Forme ale magiei populare în opera eminesciană

erou de aceste aventuri nocturne ale mamei sale: „Adevărat că acu e ca şi moartă. Acu-i miazănoaptea… un somn amorţit îi cuprinde trupul… dar sufletul ei cine ştie pe la câte răspinteni stă, cine ştie pe câte căi a vrăjilor umblă. Până ce cântă cucoşul, ea suge inimele celor ce mor, ori pustieşte sufletele celor nenorociţi.” (VI, 325). O altă caracteristică a vrăjitoarelor este capacitatea de a se metamorfoza pentru a se putea deplasa noaptea în locurile dorite sau la Sabatul vrăjitoarelor. Înfăţişările zoomorfe erau preferatele vrăjitoarelor. De obicei, metamorfoza acestora avea drept principal scop faptul de a nu fi recunoscute. În Făt-Frumos din lacrimă, bătrâna vrăjitoare îşi schimbă înfăţişările în funcţie de situaţiile pe care le are de înfruntat: dacă prima data Făt-Frumos vede doar doi ochi de jeratec, a doua oară vede o „bufniţă mare şi sură, din care nu străluceau decât ochii roşii, ca două fulgere lănţuite de un nor”. Ultima metamorfoză a vrăjitoarei este într-o funie de fum, „a cărei capăt dinainte ardea ca un cărbune”. La Eminescu nu găsim vrăjitorii în „bucătărie” preparând tot felul de leacuri, de fierturi sau de unguente magice ca la ceilalţi scriitori romantici, şi nici în ipostaze groteşti ca la poeţii paşoptişti (Bolintineanu, Alecsandri şi Matei Millo). De altfel, imaginea vrăjitorului apare destul de rar în opera poetului român: în afară de ţigăncile vrăjitoare din proiectele dramaturgice, doar în Sărmanul Dionis mai găsim acest motiv. Tânărul Dionis nu era decât „un băiet de ţigan cu capul mic”. Bogdana/Irina din cele două drame eminesciene (Bogdan-Dragoş şi Grue Sânger) este o vrăjitoare care a moştenit această îndeletnicire de la mama ei, de pe vreme când era o simplă copiliţă. Vrăjitorilor din naştere, spre deosebire de cei iniţiaţi, forţa tainică li se transmite natural, aceştia fiind mai puternici, putând atât să facă rău, cât şi să desfacă răul făcut8. Aceştia moştenesc această îndeletnicire încă din pruncie când sunt hrănite nu cu lapte, ci cu sângele din pieptul mamei vrăjitoare: „Căci sînt o vrăjitoare şi mi-oi iubi copilul .... / Nu cu cuvinte blînde şi sîn fără de lapte... / Cu sîngele din pieptu-mi îmi voi hrăni copilul / Şi drag mi-a fi ca ochii din cap...” (VIII, 73). Locuinţa negrei vrăjitori este o peşteră adâncă din muntele Ceahlău, acolo unde ea „încheagă apa-n sânge şi soarele-l albeşte”. Instrumentele magice de care aceasta se foloseşte pentru a ghici viitorul lui Mihnea sunt oglinda magică, cât şi cazanul său: „Atuncea a mea mamă uitatu-s-a-n cazanu-i... / Şi a spus: Mihnea Sînger, tu vei fi Domn al ţărei...” (VIII, 133). În poezia eminesciană, Sherezada este o vrăjitoare a cuvântului, întrucât, prin basmul ei, îl ajută pe tânăr să călătorească în lumea morţilor: „Şi de pe ochi-mi cade ceaţa sură / Şi noi minuni uimiţii ochi văzură, / Căci înaintea mea stai vrăjitoare /Şi basmu - asculţi cu zâmbetul pe gură.” (IV, 215). În Rime alegorice, tânărul este purtat, în vis, în palatul unei alte vrăjitoare pe care „om cu ochii vii de-o vede moare”. Puterile vrăjitoarei însă sunt mult mai mari, aceasta „celor morţi, lumina lor adâncă, / Li dă viaţa nopţii trecătoare” (IV, 213). Din rândul vrăjitoarelor fac parte şi zânele, care îşi afirmă prin nume descendenţa din zeiţa Diana9. Printre acestea se află Dochia, Miradoniz, ursitoarele, sfintele Miercuri, Joi, Vineri şi Duminică. O altă categorie de agenţi magici sunt solomonarii, vrăjitori care, în tradiţia populară, sunt capabili să manevreze după placul lor fenomenele atmosferice, aducând ploaia şi dirijând furtunile şi grindina. Vehiculul lor aerian este balaurul. În Călin Nebunul, unul din tinerii veniţi să ceară mâna fiicelor regelui, refuzat fiind de acesta, îşi dezlănţuie puterile şi aduce asupra 8. Ibidem, p. 118. 9. Mircea Eliade, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, traducere de Bortă Elena, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 103.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

115

locului furtuni şi fulgere: „Unu - atunci din ei s-a dus/ Şi în noaptea cea senină ca să fluere s-a pus, / Vine-un nour, ce-i de nour? Vine-un vânt — da ce-i de vânt? / Vine-o ploaie de şivoae şi furtună pe pământ / Şi în nori hrăniţi de fulger şi pin râuri de scântei / Sboară fetele răpite duse-n lume de cei trei.” (VI, 23-24). În proiectele de teatru eminesciene identificăm o altă categorie de agenţi magici, şi anume vracii, care nu ştiu nici să prepare ierburile magice, şi nici să citească, fapt ce-i împiedică să pătrundă secretele magiei. În general, la curtea domnitorilor găsim tot felul de zodieri, ghicitori, vrăjitori, vraci etc., mai mult sau mai puţin iniţiaţi. Această practică este destul de veche. O prezenţă constantă la curţile domneşti din operele eminesciene este Roman Bodei (Apare în Bogdan Dragoş, Nunta lui Dragoş, Grue-Sânger.), un vraci care deţine diferite funcţii, însă nu face parte din categoria vrăjitorilor care fac rău. Termenul vraci are două sensuri: vrăjitor şi doctor. Ca agent magic, scrie Valeriu Bălteanu, vraciul se bucură de o consideraţie deosebită în cadrul comunităţii, el putând realiza operaţiuni magice diverse10. Roman este un om simplu care, probabil, ştie câteva leacuri magice, însă nu posedă o cunoaştere profundă a magiei. Atât în Bogdan Dragoş, cât şi în Grue Sânger, Roman Bodei afirmă că nu face parte din acea categorie de vrăjitori care se slujeşte de cărţi magice, de alte obiecte sau plante magice: „O, preanălţate Doamne, / eu sunt un vraci prea prost / Şi nu ştiu ca să măsur a vieţii clipe repezi — / Ceasornicele vieţii am învăţat să stric /Când îmi arunc săgeata în pieptul duşmănesc.” (VIII, 129). El este cel care practică chiromanţia, în drama Grue Sânger, Iuga Vodă cerându-i acest lucru: „Vino încoaci la mine — ia mâna noastă-n mâna-ți / Şi vezi cum îmi mai îmblă ceasornicul vieţii.” (VIII, 129). De asemenea, Roman nu ştie nici la ce sunt bune „mademuri, buruiene”, deoarece nu ştie carte. Vraciul este conştient de importanţa cărţii pentru un vrăjitor şi, mai ales, de faptul că vorbele, descântecele, cunoaşterea nu vin din senin. Cu toate acestea, Iuga Vodă ştie că practică chiromanţia şi îl pune să-i citească în palmă firul vieţii: „Vino încoaci la mine — ia mâna noastă-n mâna-ți / Şi vezi cum îmi mai îmblă ceasornicul vieţii.” (VIII, 129). Spre deosebire de Roman Bodei, Ali ben Maimun din poezia Din Halima, vraci şi cititor de zodii, este un înţelept care a cutreierat toată lumea făcându-şi iniţierea în magie în cele mai importante popoare: arabi, indieni, egipteni: „Cutreerat-au dânsul lumea toată, / Oraşe, ţări din sfera depărtată, / Pustiile Saharei, râul Gange, / Şi la izvorul Nilului odată.” (IV, 407). Tot o practică magică populară este şi datul în bobi, numai că cea care recurge la această practică este soarta „blestemată” care aruncă „oarbă bobii”. Soarta nedreaptă care „La ori cine în lume dai ceia ce nu-i trebue”, asemănată vrăjitorilor care aruncă bobii, este vinovată de nefericirea poetului. Printre practicile magice prezente în opera lui Eminescu se află magia erotică (premaritală şi maritală), întâlnită mai mult în forma populară de aflare a ursitului, de legare a căsătoriilor, de întreţinere a iubirii sau de despărţire a unui cuplu etc. Magia premaritală cuprinde acte magice de aflare a ursitului, descântece de dragoste, acestea fiind folosite, în general, de fetele care au ajuns la vârsta măritişului, ele fiind cele care erau atât beneficiarele cât şi oficiantele actului magic. Scopul ultim al acelora care se foloseau de aceste practici era nevoia de echilibru emoţional, de situare în ordinea socialului şi a universalului cosmic, dar mai ales dorinţa de a fi în conformitate cu întreaga comunitate ontologică11. Timpul prielnic pentru acest act magic era în preajma marilor sărbători: Crăciun, Anul Nou, Bobotează, Rusalii, Sânziene, Noaptea Sfântului Andrei etc. 10. Valeriu Bălteanu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003, p. 285. 11. Nicoleta Coatu, Nicoleta Coatu, Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti international, Bucureşti, 2004, p. 17.

116

Forme ale magiei populare în opera eminesciană

Acte magice premaritale apar şi la Eminescu, însă ritualurile magice nu sunt detaliate ca la Hoffmann. Pentru ca dezlegarea de farmecele erotice în care era prins Anselmus să fie eficace, bătrâna vrăjitoare din Ulciorul de aur îi cere fetei să vină în noaptea echinocţiului de toamnă, pe 23 septembrie, („Hai să mergem şi să facem tot ce trebuie şi se poate face în noaptea asta care e prielnică lucrului”12) pentru a săvârşi un ritual terifiant. Poetul german acordă ritualurilor magice o importanţă deosebită, fiind atent la toate detaliile, însă Eminescu doar le numeşte, foarte rar prezentând ritualul exhaustiv, deoarece el este interesat mai mult de efectul pe care îl are magia şi mai puţin de formele ei. În basmul Făt-Frumos din lacrimă, întâlnim un alt procedeu menit să dezlănţuie pasiuni, să stârnească dragostea cuiva, şi anume filtrul magic. Fata mumei pădurilor, visându-şi noaptea ursitul (practică folosită de fete care în noaptea de Sfântul Andrei îşi pun sub pernă busuioc sfinţit pentru a-şi visa viitorul soţ), ţese, în aşteptarea lui, o haină pe care o descântă, astfel încât, cel care o îmbrăcă să o iubească numai pe ea, conform principiului contagiunii sau contactului enunţat de Frazer13: „Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea cu ochii limpezi şi pe jumătate închişi — cât e de mult de când te-am visat. Pe când degetele mele torceau un fir, — gândurile mele torceau un vis, un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine; Făt-Frumos, din fuior de argint torceam şi eram să-ţi ţes o haină urzită în descântece, bătută ‚n fericire; s-o porţi... să te iubeşti cu mine. Din tortul meu ţi-aş face o haină, din zilele mele o viaţă plină de desmierdări.” (VI, 313). Tânăra nu pune haina, asemeni Deianirei din mitologia greacă care dorea să-l facă pe Hercule s-o iubească, într-un lichid fermecat, ci rosteşte asupra acesteia un descântec care să aibă acelaşi efect. Tot în acest basm, fata Genarului mărturiseşte, văzându-l pe Făt-Frumos, că „astă noapte mi se părea că vorbesc c-o stea, şi steaua mi-a spus, că vii din partea împăratului ce mă iubeşte” (VIII, 96-97). În Crăiasa din poveşti, avem un act de magie premaritală, de aflare a ursitului în apa lacului vrăjit. Operaţiunea nu este simplă, ci trebuie urmaţi anumiţi paşi: fata săvârşeşte un mic ritual, folosindu-se de sfaturile primite de la cele două sfinte: Miercuri (având atributele unei străvechi divinităţi autohtone ale naturii, fiind stăpână peste păduri, ape şi animale) şi Vineri (protectoarea femeilor), personificările celor două zile ale săptămânii. Fata aruncă în apă trandafiri tineri roşii (simbol al dragostei arzătoare). Chiar dacă nu vedem rezultatul acestei operaţii magice, important este ritualul magic împrumutat de poet din folclor: „Trandafiri aruncă roşii / Peste unda fermecată. /Ca să vad’ un chip, se uită / Cum aleargă apa ‚n cercuri, / Căci vrăjit de mult e lacul / De-un cuvânt al sfintei Miercuri; / Ca să iasă chipu’ n faţă, / Trandafiri aruncă tineri, / Căci vrăjiţi sunt trandafirii / De-un cuvânt al sfintei Vineri” (I, 72). Obiectele folosite, de regulă, în timpul fermecării sunt plantele mirositoare care au scopul de a atrage, de a fura minţile cuiva, astfel încât acesta să iubească. La o formă de magie erotică populară recurge şi iubita din Floare albastră care, ascultând „poveştile” tânărului, testează iubirea acestuia rupând petalele unei flori de romaniţă: „Şi mi-i spune - atunci poveşti / Şi minciuni cu-a ta guriţă, / Eu pe-un fir de romăniţă / Voiu cerca de mă iubeşti.” (I, 55). În Diamantul Nordului, apare un nou tip de farmec: legarea de prag: „- Zadarnică este iubirea ta, june!/ De-un farmec legată-i întreaga-mi simţire, / Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire. / Oricât mi-ai fi drag şi-o jur că-mi eşti drag, / Un farmec te-opreşte, te leagă de prag...”. (IV, 326). Pragul are, în folclorul autohton, mai multe roluri. Pe de o parte, pragul este strâns legat de casă, de vatră. În acest caz putem interpreta că femeia este legată de casa ei, de 12. E.T.A. Hoffmann, Ulciorul de aur, în Nuvela romantică germană, antologie de Ion Biberi, vol. I, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968, p. 166. 13. James George Frazer, Creanga de aur, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1980, p. 30.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

117

familia ei, astfel încât nimeni să n-o poată cuceri. Pe de altă parte, pragul este legat de cultul strămoşilor, deoarece a existat obiceiul îngropării strămoşilor sub pragul casei. Astfel, femeia căreia îşi încredinţează inima, nu este altceva decât un strigoi, iar înfăţişarea ei, apariţia ei ne fac să credem acest lucru. Haina albă a femeii este asemănătoare rochiei miresei sau a Mariei din Strigoii: „Arată-te ‚n haina de albă mătasă, / Ce pare ‚ncărcată c’o brum’ argintoasă, / Să văd a ta umbră ‚n lumină ‚mmuietă, / În părul cel galbăn înnalt - mlădietă. (IV, 325). Există însă şi ritualuri magice de desfacere a farmecelor, aşa cum apare şi la Sadoveanu, în Divanul persian: „Cunosc aceşti filozofi, pe lângă asta, şi meşteşugul depărtării farmecelor; căci şi pe dânşii a încercat ea să-i încurce, să-i muţească, să-i încremenească, şi n-a fost cu putinţă prin niciun fel de vrajă”14. Grue Sînger merge la o vrăjitoare foarte frumoasă căreia îi propune un amor nebun pentru o altă femeie, pentru a o uita pe Angelica. La Shakespeare, farmecele iubirii se fac cu ajutorul plantelor, iar dezlegarea are loc la fel. Puterea florii dragostei poate fi anihilată, la scriitorul englez, de calităţile magice ale altei flori: „Fii din nou precum erai, / Vezi din nou precum vedeai, / A Dianei floare blândă / Floarea lui Amor să-nfringă / Trezeşte-te din somn, iubita mea!”15 Farmecul, legarea celui iubit, nu se realizează numai prin practici magice complexe, ci şi prin gesturi simple, care au însă puteri magice asupra celui vrăjit. Unul din aceste gesturi este privirea, deochiul. Deochiul este puterea atribuită unei persoane de a purta răul prin privirea lor, de aceea, îndrăgostiţii din opera eminesciană, fascinaţi de frumuseţea partenerilor, se tem să nu deoache: „O tu umbră pieritoare, cu adâncii, triştii ochi, / Dulci-s ochii umbrei tale — nu le fie de diochi!” (Călin (file din poveste), I, 80). Deochiul este o forţă care pleacă de la spiritul celui ce fascinează, intră în ochii celui fascinat şi-i pătrunde până la inimă. Instrumentul fascinaţiei este spiritul. El emite prin ochii trupului nişte raze asemănătoare sieşi care îi antrenează cu ele virtutea spirituală. Astfel, razele plecate din ochii urduroşi şi roşii, întâlnind ochii celui ce priveşte, antrenează cu ele aburul spiritului şi sângele corupt şi prin această contagiune constrâng ochii celui care priveşte să contracteze aceeaşi boală, adică iubirea: „Câteodat’ — deşi arare — se ‚ntâlnesc, şi ochii lor / Se privesc, par a se soarbe în dorinţa lor aprinsă. / Ochii ei cei mari, albaştri, de blândeţe dulci şi moi, / Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoşi! / Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş — / Se iubesc... Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!” (Înger şi demon, I, 52). Ochii vrăjitoarei Bogdana din proiectul dramatic Bogdan-Dragos provoacă nebunia, turbarea lui Sas, care preferă să nu-i mai vadă, deoarece se simte subjugat de puterea lor misterioasă de sub a cărei influenţă nu se poate elibera: „Da, simt că tu mi-eşti Domn. Eu te urmez, dar totuşi eu te urmez ca-n somn, Simt că l-a ta privire voinţele-mi sînt [sterpe], M-atragi precum m-atrage un rece ochi de şerpe. Fugi, fugi în lumea largă, nu vezi că nebunesc! Eu te urmez, nebuno, şi totuşi te urăsc!” (VIII, 89) Efectele magiei privirii sunt greu de evitat, deoarece odată ajunse în inima celui vrăjit, săgeţile amorului iau în stăpânire pe inima şi mintea lui. Acest lucru l-a făcut pe Apuleius să spună: ochii tăi pătrunzând prin ochii mei în lăuntrul meu, îmi stârnesc un mare pojar în 14. Mihail Sadoveanu, Divanul persian, Editura Hera, Bucureşti, 2003, p. 113. 15. William Shakespeare, Visul unei nopţi de vară, în Opere, vol. XI, traducere de Leon Leviţchi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1963, p. 283-284.

118

Forme ale magiei populare în opera eminesciană

străfundurile trupului, până în măduva oaselor16. Prin intermediul privirii se face o legătură cu schimburile de „spiritelli”17, ieşiţi atât din ochii iubitei, cât şi din inima bărbatului. Contactul vizual permanent cu iubita are un rol esenţial, deoarece cel ce iubeşte se prăpădeşte nemaivăzând-o. De multe ori poetul nu aşteaptă niciun răspuns de la ea, mulţumindu-se doar de vederea acesteia. Dispariţia femeii, „neivirea ei” de după gratii provoacă durere în sufletul îndrăgostitului care conştientizează ruperea vrăji, a dragostei, nu datorate lui, ci transformării sufletului şi, mai ales, ochilor femeii: „Altul este al tău suflet, / Alţii ochii tăi acum”. (Pe aceeaşi ulicioară, I, 112). Aceiaşi ochi ai fetei, verzi, din poezia Venin şi farmec, au asupra poetului şi un efect nociv: „Şi-nveninat de ochii verzi” (IV, 279). Şi pustnicul se teme de efectele pe care le poate avea asupra sa privirea femeii, de aceea preferă să se ferească de aceasta: „Închideţi ochii, căci păzească zeii / L’a lor lucire să te uiţi cu dor: / Abisuri sunt în suflet. Pe o clipă / Pasiunea li lumin’ a lor risipă” (Pustnicul, IV, 203). După cum am văzut, poetul român întră în contact cu fenomenul magic atât prin intermediul credinţelor şi eresurilor prezente în mentalitatea poporului şi a literaturii populare, cât şi prin intermediul scrierilor literare şi populare. De aceea, găsim în opera poetului practici magice populare diverse (farmece, descântece, deochi, ritualuri vrăjitoreşti, magia erotică), diferiți agenţi magici, elemente şi instrumente magice. Chiar dacă nu este un din principalele teme eminesciene, magia este o temă culturală care ne ajută să înţelegem mai bine opera poetului român. Dacă cercetăm opera lui Mihai Eminescu, observăm că aceasta este impregnată de termeni magici, vocabularul magic prezent în opera poetului cuprinzând atât cuvinte folosite în magia populară, cât şi în cea cultă. Termenii magici pot fi clasificaţi astfel: agenţi magici (mag, vrăjitoare, vraci, zodier, discipol); acte divinatorii (rabdomanţia, chiromanţia, astrologia, datul în bobi, hidromanţia, catoptomanţia); plante, pietre şi animale magice (tei, mac, somnoroasă, tămâie, ametist, corb, cucuvea, bufniţă, căţelul pământului, pisica etc.); acţiuni magice (a blestema, a afurisi, a descânta, a cânta, a binecuvânta, a vrăji, a ghici); termeni care denumesc practica magică (magie, vrajă, farmec, deochi); instrumente magice (varga, oglinda, cupa, căţuia, cartea, cercul, apă vie, apă moartă, tripodul); fiinţe supranaturale invocate (zei, strigoi, demoni, genii, suflete ale morţilor). Poetul foloseşte în opera sa bogate serii sinonimice, unele cuvinte apărând atât în forma populară, cât şi în cea cultă: blestem, blestemă, blesteme, blastămă, blestemuri, blăstămată, blăstemată, blestemat, a blestema, sau vrajă, vrăjit, a vrăji, vrăjitoare, vraja etc., sau magie, mag, magică. Aşadar, magia ocupă un loc important în opera poetului român, iar studierea acestei teme decelează cultura poetului şi îmbogăţeşte imaginarul poetic eminescian. Bibliografie: Acsan, Ion, Prefaţă la Magicienii egipteni şi vrăjitoarele tesaliene, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. Bălăceanu-Stolnici, Constantin, Dialoguri despre cele văzute şi nevăzute, Editura Harisma, Bucureşti, 1995. Bălteanu, Valeriu, Dicţionar de magie populară românească, Editura Paideia, Bucureşti, 2003. Bernard-Griffiths, Simone, Bricault, Céline, (coord.), Magie et magies dans la littérature et les arts du XIX-e siècle français, Presses Universitaires Blaise-Pascal, Clermont-Ferrand, 2012. Coatu, Nicoleta, Eros, magie, speranţă, Editura Rosetti International, Bucureşti, 2004. 16. Heinrich Corneliu Agrippa von Nettesheim, Filosofia ocultă sau magia. Magia naturală, traducere de Maria Genescu, Editura Herald, Bucureşti, 2010, p. 139. 17. Robert Klein, Forma şi inteligibilul, vol. I, traducere de Viorel Harosa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977, p. 71.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

119

Eliade, Mircea, Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale, traducere de Bortă Elena, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Eminescu, Mihai, Opere complete, vol. I, ediţia îngrijită de Perpessicius, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, Bucureşti,1939-1989. Frazer, George James, Creanga de aur, vol. I, traducere de Gabriela Duda, Editura Minerva, Bucureşti, 1980. Hoffmann, E.T.A., Ulciorul de aur, în Nuvela romantică germană, antologie de Ion Biberi, vol. I, traducere de I. Cassian-Mătăsaru, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968. Klein, Robert, Forma şi inteligibilul, vol. I, traducere de Viorel Harosa, Editura Meridiane, Bucureşti, 1977. Olteanu, Antoaneta, Şcoala de solomonie. Divinaţie şi vrăjitorie în context comparat, Editura Paideia, Bucureşti, 1999. Sadoveanu, Mihail, Divanul persian, Editura Hera, Bucureşti, 2003. Shakespeare, William, Visul unei nopţi de vară, în Opere, vol. XI, traducere de Leon Leviţchi, Editura Eminescu, Bucureşti, 1963. Ştefănescu, Paul, Magia înaltă, Editura Miracol, Bucureşti, 1997. Thorndike, Lynn, Magia în istoria culturală a Europei, traducere de Alexandru Anghel, Editura Herald, Bucureşti, 2011. Von Nettesheim, Heinrich Cornelius Agrippa, Filosofia ocultă sau magia. Magia naturală, traducere de Maria Genescu, Editura Herald, Bucureşti, 2010.

120

Fascinaţia rătăcirii

FASCINAŢIA RĂTĂCIRII. RESEMANTIZAREA UNUI MIT – EVREUL RĂTĂCITOR – ÎN ROMANUL LUI ALEXANDRE ARNOUX, CERNET DE ROUTE DU JUIF ERRANT profesor dr. Irina HĂILĂ 1. Aspecte preliminare Evreul rătăcitor se încadrează în categoria miturilor literare parabiblice, după criteriile propuse de Philippe Sellier1. Primele variante coerente ale mitului evreului rătăcitor au apărut în cronici mănăstireşti medievale (Roger de Wendover, Flores historiarum, Matthew Paris, Chronica majora). Se remarcă, în aceste situaţii, grija pentru detalii şi pentru reconstituirea circumstanţelor în care apare personajul, justificată de preocuparea autorilor pentru crearea autenticităţii relatării. Cronicile fixează modelul, dar povestea evreului rătăcitor are o îndelungată circulaţie folclorică înainte şi după momentele în care o înregistrează călugării-cronicari. Considerat varianta de referinţă a mitului, textul german anonim din 1602 (Scurtă descriere şi povestire despre un evreu numit Ahasverus) reia, cu uşoare modificări, fragmentul din cronica lui Matthew Paris. Convenţiile pe care le respectă autorul anonim, asumându-şi rolul de narator homodiegetic (spre deosebire de călugării care păstrau impersonalitatea specifică discursului cronicăresc), marchează intrarea mitului în literatura cultă. Reluarea unui mit literar presupune stabilirea unor relaţii inter-/transtextuale particulare. În cazul miturilor, calitatea de hipotext nu se asociază numai variantei textuale de bază, ci şi altor opere din diferite domenii ale artei. Mitul evreului rătăcitor a inspirat numeroase reprezentări 1. Cercetarea naturii şi a funcţiilor mitului stă la baza teoriei despre mitul literar formulate de Philippe Sellier. Autorul stabileşte, valorificând observaţiile lui Paul Ricœur, Claude Lévi-Strauss, Mircea Eliade, Georges Dumézil, şase criterii pentru definirea mitului etno-religios: „récit fondateur [...]; anonyme et collectif [...]; tenu pour vrai [...]; remplit une fonction socio-religieuse [...], fait baigner le présent dans le sacré [...]; la pureté et la force des oppositions structurales”. Vezi Philippe Sellier, Qu’est-ce qu’un mythe littéraire?, în Littérature, nr. 55, 1984, La farcissure. Intertextualité au XVIe siècle, p. 115.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

121

picturale şi muzicale, conturând imagini diverse ale protagonistului scenariului mitic, apropriate de imaginarul colectiv. Desemnat prin sintagme care subliniază pedeapsa – „evreul rătăcitor” (în majoritatea literaturilor europene) – sau trimit, subtil, la substratul antropologic referitor la condiţia unui întreg popor – „evreul etern” (în spaţiul cultural german) – protagonistul scenariului mitic poartă o diversitate de nume în texte literare populare şi culte. Dintre acestea, rămân emblematice Ahasverus şi Isaac Laquedem. Scenariul mitic se construieşte în jurul unui personaj încadrabil în categoria opozanţilor cristici, prin supralicitarea modelului celui care trădează. Numeroase derivaţii de sens au adus figurii mitice caracteristici care i-au asigurat vitalitatea. Cel mai important proces de resemantizare se produce în contextul romantismului european, când imaginea evreului rătăcitor devine sinonimă cu aceea a damnatului sau a revoltatului de tip prometeic. Transformarea radicală a personajului şi a mitemelor a continuat în secolul al XX-lea, chiar dacă reluările nu mai sunt atât de numeroase ca în secolele precedente. În romanele secolului al XX-lea, mitul evreului rătăcitor dobândeşte, poate în cea mai mare măsură, caracter simbolic, devenind expresia unei căutări a propriului eu. De la exilatul imaginat de omul medieval (atât de legat de locul care îi asigură identitatea, încât părăsirea lui, având semnificaţii afective sau sociale, este echivalentă cu un blestem), la (auto) exilatul modern (pentru care trăirea într-un anumit spaţiu are din ce în ce mai puţină relevanţă, iar rătăcirea devine un mod de viaţă), evreul rătăcitor parcurge un drum al înstrăinării care poate fi acela al trecerii de la sacru la profan. Tranziţia de la un personaj conturat prin câteva trăsături primare (frică, ură, reacţie violentă) la un personaj complex, care îşi pune întrebări despre sine şi despre semnificaţia propriilor decizii sau este o proiecţie convenţională a omului modern ilustrează o reluare în sens creator a unei schiţe de portret (din varianta textuală de bază). Pentru receptorul medieval, povestea evreului rătăcitor reprezenta un adevăr, fiind tratată ca atare. Introducând în scenă un personaj real – Paul von Eitzen, episcopul care prezintă întâlnirea sa cu Ahasverus era o personalitate cunoscută în epocă – nucleul narativ din 1602 stimulează interesul receptorilor, pe care îl dirijează înspre imaginea celui care s-a întâlnit cu Iisus pe drumul patimilor şi depune mărturie despre existenţa reală a Acestuia. Cititorul contemporan tratează textul respectiv ca pe o ficţiune. Reluările au accentuat, de altfel, această trăsătură. Dat fiind faptul că mitul evreului rătăcitor a fost creat într-un anumit context cultural, în concordanţă cu aşteptările unui anumit tip de receptor, se ridică problema „puterii de fascinaţie” (în termenii propuşi de André Dabezies2) a acestui nucleu în context modern. Un sens pe care îl transmite mitul evreului rătăcitor se referă la existenţa sacrului. În context medieval, existenţa unui martor al patimilor cristice însemna dobândirea unor certitudini. În secolul al XX-lea, sensul privilegiat al mitului nu mai poate fi certificarea existenţei sacrului. Se accentuează însă un alt sens, derivat, referitor la căutarea unei posibile revelaţii a sacrului. Privilegiată în romanele lui Edmond Fleg, Pär Lagerkvist, Alexandre Arnoux sau Stefan Heym, tema căutării, a călătoriei iniţiatice, completează sensurile nucleului mitic. Într-un univers (real) în care figura biblică asociată epifaniei devine o prezenţă din ce în ce mai estompată, se înregistrează compensarea în plan ficţional. Modalităţile în care autorii contemporani au reuşit să recompună sensuri susţin capacitatea de metarmofoză a unui mit literar cu o existenţă foarte îndelungată şi care îşi revendică statutul de naraţiune cu caracter simbolic despre întemeierea unei lumi. 2. André Dabezies, Mythes anciens, figures bibliques, mythes littéraires, în Revue de littérature comparée, nr. 309, 1/2004, p. 6-7.

122

Fascinaţia rătăcirii

2. Un roman al mitului În romanul lui Alexandre Arnoux, Carnet de route du Juif Errant, mitul parabiblic al evreului rătăcitor este valorificat în sensul jocului estetic. Autorul proiectează asupra nucleului mitic o perspectivă lipsită de sentimentul tragicului, dar nu de profunzime. În spatele umorului discret care caracterizează situaţiile şi personajul, se descoperă fineţea sensului propus de autor în propria versiune a mitului. Isaac Laquedem, eroul romanului creat de Alexandre Arnoux, este interesat mai mult de aspectele exterioare, spectaculoase, ale existenţei lui Iisus. Un exemplu concludent este momentul în care Iisus este botezat în apa Iordanului. În timp ce Phénenna (soţia lui Isaac) este profund mişcată de semnificaţia gesturilor lui Ioan Botezătorul, Isaac înregistrează detaliile de atmosferă – malul umbros al râului, carapacea de broască ţestoasă pe care o foloseşte sfântul pentru a lua apă, vânzătorii de limonadă, mulţimea care se îmbulzea pe marginea râului. Iisus Însuşi este, pentru Isaac Laquedem, un om obişnuit, „un petit prédicant de campagne”3, ale Cărui minuni se bucură de oarecare notorietate, dar nu Îl fac mai cunoscut decât Baraba. Tonul frivol al meditaţiilor – „Cependant nous avons assisté à l’entrée à Jérusalem. L’ânon trottinait derrière l’ânesse; une pointe de palme faillit m’éborgner et me gâta tout le plaisir du spectacle; des paysans formaient l’escorte, avec des socques de bois et des sandales de jonc; c’est mon travers professionnel de regarder d’abord les pieds des gens et de les juger là-dessus.”4 – alternează cu acela grav – „Sans doute, de chaque instant du monde peut sourdre un infini d’espérance, de foi; mais, pour s’en apercevoir, il faut du recul et la distillation des siècles.”5 În acest mod, se creează un joc al perspectivelor care susţine, contrapunctic, desfăşurarea narativă. Nimic nu este luat în tragic. Toate evenimentele sunt trăite firesc, fără fatalism şi fără indiferenţă. Isaac Laquedem al lui Alexandre Arnoux trăieşte, pur şi simplu. Dacă menirea lui este să trăiască veşnic şi să meargă, o va face. Emblema personajului este fixată în prima frază a romanului: „La marche, ç’a toujours été mon fort.”6 3. Visul lui Isaac Laquedem Cizmar în Ierusalim, Isaac Laquedem este un „bun evreu”, respectând regulile, sărbătorile, interdicţiile de Sabat, care îl împiedică, printre altele, să depăşească limita impusă de Lege în plimbările solitare prin oraş. Singura nemulţumire este reprezentată de profesia care i-a fost hărăzită, prea sedentară pentru plăcerea pe care o simte când se plimbă. Într-o zi, repară sandala de lux a unui nobil roman şi, preocupat de fineţea lucrului pe care îl execută, nu este atent la rugăciune, greşind un verset. Noaptea, visează că s-a transformat într-un boabă de piper care a fost purtată de vânt dincolo de limitele impuse pentru ziua de Sabat. Speriat, îşi promite că va cumpăra o carte de rugăciuni şi va vorbi cu rabinul, dar, la lumina zilei, uită coşmarul, reluându-şi ocupaţiile cotidiene. Aspectele referitoare la viaţa lui Iisus sunt prezentate retrospectiv, prin combinarea referinţelor biblice şi a scenelor consacrate de tradiţia populară (sosirea celor trei magi conduşi de stea la 3. „Un mic predicator rural”Alexandre Arnoux, Carnet de route du Juif Errant, Paris, Éditions Bernard Grasset, 1931, p. 24. 4. „Totuşi, am asistat la intrarea în Ierusalim. Măgarul tropăia în spatele măgăriţei; un vârf de palmier aproape m-a orbit şi mi-a stricat toată plăcerea spectacolului; ţăranii alcătuiau escorta, cu saboţi de lemn şi sandale de jonc; este un defect profesional să privesc mai întâi picioarele oamenilor şi să-i judec dupa acestea.” (t.n.), ibidem, p. 24. 5. „Fără îndoială, din fiecare clipă a lumii poate izvorî un infinit de speranţă, de credinţă; dar, pentru a-ţi da seama de aceasta, este necesară distanţa şi separarea secolelor.” (t.n.), ibidem, p. 25. 6. „Mersul a fost întotdeauna punctul meu forte.” (t.n.), ibidem, p. 9.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

123

Ierusalim). Cu prilejul botezului cristic, Phénenna, soţia lui, se converteşte. El refuză, pentru că nu are încredere în ceea ce este nou. Chiar dacă, pentru el, Iisus nu este decât unul dintre numeroşii profeţi ai Israelului, observă că, de câte ori se află în preajma „Galileanului” sau se gândeşte la El, simte dorinţa de a rătăci. În noaptea de dinaintea răstignirii, se plimbă prin grădina Ghetsemani şi îl vede pe Iuda trecând pe sub măslini. Asistă la conflictul dintre discipoli şi soldaţii romani şi la vindecarea lui Malhus. A doua zi, rămâne acasă şi lucrează. Nu se numără printre cei care cer condamnarea lui Iisus şi iertarea lui Baraba, dar este atras de zgomotul pe care îl face mulţimea care îi însoţeşte pe condamnaţi înspre locul răstignirii şi iese în faţa casei. Iisus îşi sprijină crucea de zidul casei, dar nu cere nimic, cei doi se privesc câteva secunde în tăcere. În acest timp, toate preceptele pe care le-a respectat (chiar dacă imperfect) şi teama de schimbare (mai puternică, în momentul respectiv, decât visul de a putea rătăci liber) îl determină să-L respingă pe Iisus. „Pourtant je ne souhaitais que le changement et la délivrance; mais leur possibilité m’effrayait; je la repoussais furieusement. Je m’écriai, mentant à pleine gorge, vomissant les vérités assises, de convention, de long usage, que je savais fausses: «Va-t’en, tu n’es pas le Messie. Le Messie ne fera ni miracles ni choses surnaturelle. Un miracle n’est pas une preuve; ceux que tu accomplis te réfutent. Le Messie ne se reconnaîtra qu’à la réussite de ses œuvres, et on va te crucifier. [...] Ta douleur te convainc d’usurpation. Va donc, Jésus, va donc plus vite. Pourquoi t’arrêtes-tu à mon seuil?»”7 Strigând cuvintele pe care le ştie nedrepte, trăieşte sentimentul că se degradează moral. În antiteză, Iisus rămâne tăcut, cu ochii închişi. Cuvintele pe care unii pretind că le-ar fi auzit, în şoaptă – „Je vais et tu attendras que je vienne. (s.a.)”8 – sunt expresia unui sentiment de vină pe care îl trăieşte fiecare dintre cei prezenţi. Phénenna asistă la răstignire, în timp ce Isaac rămâne împietrit în faţa casei, până seara. La întoarcerea soţiei, îi spune ce are de făcut, apoi părăseşte Ierusalimul, începându-şi călătoria nesfârşită. În „carnetul de drum” vor fi consemnate, pe rând, cele mai importante evenimente. Primul este întâlnirea cu Samiri, condamnat să rătăcească până la prima venire a lui Iisus pe pământ, pentru că a făurit Viţelul de aur. Samiri a fost martor la arestarea lui Iisus în grădina Ghetsemani şi este identificat de Isaac drept bărbatul care fuge pe sub măslini înainte să fie prins (menţionat în Evanghelia Sfântului Apostol Marcu, 14: 51, bărbatul misterios a fost asociat frecvent cu evreul rătăcitor). Fostul nomad, care şi-a ispăşit pedeapsa, îi lasă locul lui Isaac. Acesta îl înmormântează şi îi pune pe mormânt o cruce. Alături de o caravană chinezească transportând mătase, ajunge în Persia. Aici îl întâlneşte pe Mazdek, magul din Istakan, a cărui cuvântare coboară o pace nefirească peste întreaga lume, fiind urmată de recrudescenţa instinctelor primare ale celor care îl ascultaseră. Tot acum o întâlneşte pe Mah, dintr-un trib nomad de hoţi şi ucigaşi. În timpul unei revolte populare, Mazdek, Mah şi Isaac sunt arestaţi. Noua condiţie este privită autoironic: „Le Juif Errant incarcéré, quel paradoxe! Les rubans de mes voyages s’entortillaient en pelote, aboutissaient 7. „Totuşi, nu doream decât schimbarea şi eliberarea; dar posibilitatea lor mă înspăimânta; o respingeam cu furie. Am început să ţip, minţind în gura mare, aruncând adevărurile stabilite de convenţie, de practica îndelungată, pe care le ştiam false: «Pleacă, Tu nu eşti Mesia. Mesia nu va face nici miracole, nici lucruri supranaturale. Un miracol nu este o dovadă; cei pe care îi desăvârşeşti te resping. Mesia nu va fi recunoscut decât prin reuşita lucărilor sale şi va fi crucificat. ” [...] Durerea Te convinge de impostură. Mergi, deci, Iisus, mergi mai repede. De ce te opreşti pe pragul meu? »” (t.n.), ibidem, pp. 32-33. 8. „Eu merg şi tu vei aştepta să vin. (s.a.)” (t.n.), ibidem, p. 34.

124

Fascinaţia rătăcirii

à ce trou de captivité.”9 Sunt judecaţi de regele Kobad, nehotărât în privinţa soartei pe care să le-o hărăzească. Sub influenţa lui Kesra Destour, sfetnicul său de nădejde, regele înclină spre condamnarea lor la moarte. Este îndrăgostit, însă, de Mah şi ezită. Destour o ascunde pe Mah, spunându-i regelui că aceasta a dispărut. Kobad moare (din cauza melancoliei care îl copleşeşte), Destour devine rege, se căsătoreşte cu Mah şi ordonă ca Mazdek să fie executat. Mah domneşte vreme îndelungată şi porunceşte ca trupul lui Mazdek să fie dus într-o peşteră, pe care o vizitează, intrând într-o stare cataleptică. Se pot descoperi, în aceste scene, referinţe biblice (Cartea Esterei). Părăsind regatul persan, se îndreaptă spre Occident. În Everest, întâlneşte un ascet care face apologia Orientului şi a vieţii întru spirit, invitându-l să împărtăşească experienţa mistică a călătoriei interioare. Isaac refuză şi îşi continuă călătoria prin Europa cuprinsă de febra cruciadelor şi a intoleranţei religioase, amestec bizar de cruzime şi de nobleţe a idealurilor care îl dezgustă. La Veneţia, o întâlneşte pe Isabella Bell’Occhio, o prostituată pe care o salvează de bătăile protectorului. Alături de ea, rătăceşte prin Alpi, trece prin Lyon, Saône şi prin oraşe ale căror nume le uită. Împreună cu trei meşteri artizani, participă la construcţia Catedralei, imagine simbolică a îndepărtării instituţiilor şi a oamenilor de spiritul divin: „Ainsi, l’Église elle-même avait éprouvé mes scrupules et elle s’en débarassait peu à peu; elle se séparait de l’Ancien Testament et du Nouveau, par la force des siècles et la dissémination de la doctrine, comme moi-même par le voyage, la tribulation, la fréquentation de l’Asie, de l’Europe, de l’Afrique. La terre et les saisons s’interposaient entre elle et Dieu, entre Dieu et moi.”10 Isabella trece pentru cei din jur drept sora lui (o altă trimitere biblică), până într-o duminică, în care minciuna este dezvăluită, iar el îşi continuă drumul singuratic. Află despre un pământ îndepărtat, descoperit de Cristofor Columb, străbate Rusia alături de Napoleon, asistă la incendierea Moscovei, este executat, apoi se întâlneşte cu soldatul care îl împuşcase. Într-o noapte, călătorind pe urmele armatei lui Napoleon, aude un om care cântă despre evreul rătăcitor. Într-o zi din secolul al XIX-lea, se îmbarcă, alături de câţiva evrei polonezi, pentru America. Aici îl întâlneşte pe Harry Smith, „evreul necircumcis”, fiul unui evreu antisemit(!), care comentează Biblia din punct de vedere ştiinţific. Harry proiectează un film, Passion de Notre-Seigneur JésusChrist. Vizionarea filmului îi lasă impresia de artificialitate şi îl determină să înţeleagă că până şi memoria lui a înregistrat o versiune falsă a răstignirii, mai convenţională decât a filmului: „Mon témoignage ne signifiait rien.”11 Spectatorii sunt transfiguraţi, Harry este convins că vor reuşi să facă rost de bani pentru a proiecta în continuare filmul. Din semiobscuritatea sălii, se desprinde silueta unui cleric cu obrajii ridaţi, palid, purtând o pălărie neagră (o imagine convenţional-caricaturală a episcopului Paul von Eitzen) care ameninţă că va anunţa poliţia dacă vor continua să proiecteze filmul. Cinematograful este închis, iar Harry moare, îngrijit de Isaac Laquedem, care îşi doreşte să-i poată reţine trăsăturile, dar este conştient că, în mai puţin de un sfert de secol, le va uita: „Distribuer des milliards d’images! Quelle ambition, pauvre Harry! Mais en garder une...”12 9. „Evreul rătăcitor încarcerat, ce paradox! Panglicile călătoriilor mele se răsuceau ghem, sfârşeau în această gaură a captivităţii.” (t.n.), ibidem, p. 77. 10. „Astfel, Biserica însăşi simţise scrupulele mele şi se îndepărta de ele puţin câte puţin; ea se despărţea de Vechiul şi de Noul Testament, prin forţa secolelor şi diseminarea doctrinei, ca mine însumi prin călătorie, tribulaţii, frecventarea Asiei, a Europei, a Africii. Pământul şi anotimpurile se interpuneau între ea şi Dumnezeu, între Dumnezeu şi mine.” (t.n.), ibidem, p. 134. 11. „Mărturia mea nu însemna nimic.” (t.n.), ibidem, p. 244. 12. Să distribuie miliarde de imagini! Ce ambiţie, sărmane Harry! Dar să păstrezi una...” (t.n.), ibidem, p. 256.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

125

Epilogul îl prezintă la Praga, apoi la Paris, ţinând o conferinţă radiofonică despre Iisus, semnificaţia sacrificiului Său şi relaţiile dintre popoare. Pe măsură ce vorbeşte, înţelege că fascinaţia rătăcirii, trăită dintotdeauna, stă sub semnul ambiguităţii: „Le monde, une fois encore, avait échappé à la dissolution. «Marche!» criait la voix de jadis, la voix de toujours. Commandement ou vocation? Persécution ou désir?”13 Ultima scenă din roman, a intersecţiei aglomerate în care privirea îi este atrasă de un grup turbulent şi este admonestat de un agent de ordine (simbol al autorităţii) – „Circulez” – , oferă un posibil răspuns la întrebările introspective: rătăcirea este impusă, dar îndeplineşte, în fond, o dorinţă. 4. Isaac Laquedem, mitul Isaac Laquedem al lui Alexandre Arnoux nu este un personaj propriu-zis. Felul în care se prezintă, detaşarea de propria persoană şi comentariul extradiegetic – „moi, l’errant”14, „est-ce que je ne constitue pas, moi, le cordonnier de Jérusalem, une bizarrerie plus extraordinaire encore, une attraction plus singulière?”15, „un mythe qui se promène [...] un vagabond suspendu entre le loi de Moïse et celle du Christ, un sans feu ni lieu de la Bible, un maudit apocryphe des Évangiles”16 – îl legitimează ca imaginea însăşi a mitului personificat. Ancorarea într-o biografie este convenţională şi reprezintă o concesie făcută matricii mitice. În acest Isaac Laquedem, mitul evreului rătăcitor găseşte o voce autoreferenţială pertinentă, care îşi subliniază particularităţile, slăbiciunile şi puterea de fascinaţie, din ce în ce mai slăbită de trecerea secolelor. Unul dintre rolurile pe care i le atribuie autorul – rătăcitorul – este îndeplinit conştiincios: Isaac Laquedem străbate lumea în aşteptarea celei de-a doua veniri a lui Iisus sau din plăcerea de a merge. Nu o ştie nici el şi nici nu are importanţă, în ultimă instanţă, dacă personajul merge sau dacă întreaga lui poveste este o parabolă despre felul în care se naşte şi circulă un mit. Întâlnirea şi substituţia lui Samiri cu Isaac creează o legătură între două lumi şi sugerează continuitatea pedepsei şi a blestemului. Ambele personaje simbolizează omul într-o perpetuă rătăcire, în căutarea unui sens existenţial – „La déroute, le vagabondage forment l’état de la race humaine.”17 Dacă pentru Samiri acest sens se concentrează în moarte – „Celui qui a fini par finir”18 – , pentru Isaac Laquedem sensul rămâne o himeră. Samiri şi Isaac Laquedem alcătuiesc un tandem relaţionat de Marie Miguet-Ollagnier cu raportul de complementaritate pe care îl exprimă Sfântul Ioan Botezătorul şi Iisus: „Entre Samiri et Isaac s’instituent ainsi des rapports qui ont une analogie avec ceux que les textes sacrés montrent entre Jean-Baptiste et Jésus: il faut que l’un diminue pour que l’autre croisse. Samiri cesse d’errer pour léguer à Isaac Laquedem son destin de marcheur.”19 Este o interpretare care îi propune receptorului o apropiere alegorică de 13. „Încă o dată, lumea scăpase de dispariţie. «Mergi!» striga vocea de altădată, vocea dintotdeauna. Poruncă sau vocaţie? Persecuţie sau dorinţă?” (t.n.), ibidem, p. 268. 14. „Eu, rătăcitorul” (t.n.), ibidem, p. 10. 15. „Nu reprezint eu, cizmarul din Ierusalim, o ciudăţenie mai mare, un motiv de interes particular?” (t.n.), ibidem, p. 23. 16. „Un mit care se plimbă [...] un vagabond suspendat între legea lui Moise şi aceea a lui Hristos, un nimeni din Biblie, un blestemat apocrif al Evangheliilor” (t.n.), ibidem, p. 124. 17. „Deruta, vagabondajul alcătuiesc starea rasei umane.” (t.n.), ibidem, p. 47. 18. „Acela care a sfârşit prin a sfârşi” (t.n.), ibidem, p. 49. 19. „Între Samiri şi Isaac se instituie raporturi care prezintă o analogie cu acelea pe care textele sacre le prezintă între Ioan-Botezătorul şi Iisus: trebuie ca unul să scadă pentru ca altul să crească. Samiri se opreşte pentru a-i ceda lui Isaac Laquedem destinul de rătăcitor.” (t.n.), în Marie Miguet-Ollagnier, Métamorphoses du mythe, Paris, Annales littéraires de l’Université de Franche-Comté, 1997 p. 176.

126

Fascinaţia rătăcirii

textele canonice. Din perspectiva metamorfozei mitului însă, întâlnirea cu personajul numit Samiri propune o cheie de lectură vizând un sens mai larg. Se accentuează, prin substituţia celor două personaje simbolice, ideea de arhaicitate şi de continuitate a unui mit al rătăcirii, care nu este neapărat al evreului rătăcitor. Imaginea dublului este esenţială în construcţia protagonistului. Dacă Samiri reprezintă imaginea unui dublu anterior, înscris în durată, capitolul al VII-lea (Intermède pastoral) propune imaginea unui dublu simultan. Călătorind dinspre Orient spre Occident, Isaac Laquedem ajunge la o cabană din Alpi, în Ajunul Crăciunului. Cere adăpost şi, din interior, o voce foarte asemănătoare cu a sa îi acordă permisiunea de a intra: „Il y a bien longtemps que je t’espère, Juif.”20 Cel care îi oferă găzduire îi spune că a ajuns el însuşi de puţin timp în casa părăsită, apoi se prezintă drept evreul rătăcitor, cel care L-a lovit pe Iisus pe drumul patimilor. Revoltat de atitudinea străinului, pe care îl consideră un impostor, Isaac descoperă că îşi doreşte să fie singurul legat de Iisus: „Entre le Christ qui m’a maudit et moi-même s’est forgé un lien mystérieux, s’est tendue une corde de tandresse, de reproche, de désespoir, de connivence.”21 Străinul insolent îl provoacă la o luptă în care unul dintre ei trebuie să moară. La miezul nopţii, renunţă, amintindu-şi că ar trebui să fie un moment semnificativ pentru fiecare dintre ei (prezenţa lui Iisus, sugerată prin imaginea leagănului gol, planează asupra celor doi). Se despart, fiecare dintre ei apucând pe drumul celuilalt. Parabolă a mitului care îmbracă diferite forme, până în punctul în care îşi poate pierde substanţa („la vulgarisation de mon mystère”22), conştientizare a faptului că niciun om nu are privilegiul unicităţii sau sugestie alegorică a multiplelor posibilităţi de interpretare ale mitului sau a aspectelor pe care acesta le propune? Oricare dintre interpretări poate fi justificată, scena insolitează sensurile prin aglomerarea de referinţe la motivul dublului – sacrul şi profanul, angelicul şi demonicul –, dar se finalizează cu afirmarea orgolioasă a unicităţii: „Quant à moi, qui n’ai qu’un bien, la malédiction de Dieu, qu’au moins on ne m’oblige pas à la partager.”23 Caracteristică permanentei alunecări între exprimarea gravă a unor adevăruri referitoare la propria condiţie (purtătorul blestemului divin) şi privirea autoironică (dorinţa de a fi unicul purtător al blestemului rătăcirii), această meditaţie a lui Isaac Laquedem creează deschiderea înspre interioritatea personajului, sugerând căutarea propriului eu, a trăsăturii distinctive care să-i permită autoreprezentarea. Ultimul personaj care poate constitui un dublu al protagonistului – Harry Smith – are aspectul maladiv şi nervos, măcinat interior, de „adevărat profet al lui Israel.”24 Ca şi Samiri, care a săvârşit păcatul idolatriei, Harry Smith vrea să multiplice filmul despre patimile lui Iisus în milioane de exemplare, ignorând interdicţia reprezentării divinităţii. Moartea lui, ca şi moartea lui Samiri, prefigurează un nou ciclu al rătăcirii. Isaac va porni, din nou, prin lume, dar nu înainte de a descoperi forţa modelatoare a Cuvântului. El va predica despre învăţăturile profeţilor şi, chiar dacă tehnicianul care se ocupă de conferinţa radiofonică îl felicită numai pentru efectul spectaculos obţinut prin declaraţia că a fost martorul răstignirii, fără a înţelege sensul profund al cuvintelor sale, revelaţia legată de instanţa care i-a poruncit rătăcirea rămâne 20. „E mult timp de când te aştept, evreule.” (t.n.), Alexandre Arnoux, op. cit., p. 176. 21. „Între Hristos care mă blestemase şi mine însumi se crease o legătură misterioasă, de tandreţe, de reproş, de disperare, de complicitate.” (t.n.), ibidem, p. 177. 22. „Banalizarea misterului meu” (t.n.), ibidem, p. 183. 23. „În ce mă priveşte, eu, care nu am niciun bun în afară de blestemul lui Dumnezeu, cel puţin nu vreau să fiu obligat să-l împart.” (t.n.), ibidem, p. 183. 24. Ibidem, p. 236 (t.n.).

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

127

una dintre modalităţile de legitimare a propriei prezenţe în lume. Întâlnirea cu Harry Smith are caracter simbolic, ca şi aceea cu Samiri. Dacă Samiri ar putea fi asociat cu o imagine încă nediferenţiată a mitului, Harry Smith ar putea fi asociat cu imaginea mitului într-o lume desacralizată. Între aceste extreme se înscrie existenţa lui Isaac Laquedem, simbol al mitului care supravieţuieşte, în ciuda estompării/caricaturizării (în filmul din secolul al XX-lea!) figurii biblice datorită căreia el a dobândit notorietate. Anonim, în faţa microfonului, pentru ascultătorii conferinţei radiofonice, Isaac Laquedem îndeplineşte celălalt rol al existenţei sale: mărturiseşte despre revelaţia avută. În roman, apar numeroase scene în care personajul îşi comentează statutul. Una dintre ele este aceea care prezintă întâlnirea cu Jacques Pantaléon, fost cizmar în Troyes, viitorul papă Urbin al IV-lea. Radiografia lucidă, lipsită de amărăciune, a propriei condiţii, care este, în fond, a tuturor oamenilor, evidenţiază tema responsabilităţii colective, întâlnită şi în romanele lui Pär Lagerkvist sau Edmond Fleg. Ideea pe care o susţine Isaac Laquedem este că diferenţele sociale, religioase, morale nu ar trebui să afecteze relaţia omului cu divinitatea. În realitate, păcătoşii se lovesc de o barieră impusă de reguli imperfecte, pentru că sunt făcute de oameni. Binecuvântarea pe care o primeşte umilul cizmar aflat pe pragul dintre două lumi depăşeşte regulile. Vagabondul „apocrif” este simbolul celor marginalizaţi, al excluşilor, pe care numai capacitatea de a trece de aparenţe îi poate salva din anonimat: „«Monseigneur, fis-je, vous avez béni, par profession, tant d’imbéciles en chair et en os que vous pouvez bien, usant de votre droit de fantaise et de caprice, dispenser la même faveur à une chimère, à un mythe qui se promène, votre confrère en saint Crépin. Vous l’avez déclaré vous-même: le Juif Errant n’est qu’une fable, un conte de nourrice. Votre gracieuseté, que j’apprécierai fort, ne vous engage donc à rien. – Mais tu as insulté Christ, chenapan. – Une seule fois, Monseigneur, et sans savoir. Combien de chrétiens, et même d’évêques, m’ont dépassé! – Tu as réponse à tout, Juif Éternel, et on ne te prend pas sans vert.» Jacques Pantaléon traça en l’air, à deux coudées de mon front, avec son anneau d’améthyste, le signe de la croix. Un évêque, presque un Pape, accueillait à la porte de l’Église un vagabond suspendu entre le loi de Moïse et celle du Christ, un sans feu ni lieu de la Bible, un maudit apocryphe des Évangiles.”25 Scena prezintă o importanţă aparte şi din punctul de vedere al evoluţiei personajului, căruia i se atribuie funcţii divergente la nivel intradiegetic (personajul de ficţiune) şi extradiegetic (comentator al propriului statut – „un vagabond suspendat între legea lui Moise şi aceea a lui Hristos”). 25. „«Monseniore, am spus, aţi binecuvântat, prin forţa împrejurărilor, atâţia imbecili în carne şi oase, încât ăuteţi, uzând de dreptul dumneavoastră la fantezie şi capriciu, să acordaţi aceeaşi favoare unei himere, unui mit care se plimbă, confratele dumneavoastră întru Sfântul Crepin. Aţi declarat-o chiar dumneavoastră: evreul rătăcitor nu este decât o fabulă, o poveste pentru copii. Bunăvoinţa dumneavoastră, pe care aş aprecia-o nespus, nu v-ar obliga în niciun fel. - Dar tu L-ai insultat pe Hristos, canalie. - O singură dată, Monseniore, şi fără să o ştiu. Câţi creştini, şi chiar episcopi, m-au depăşit! - Ai răspuns la toate, evreu etern, şi nu te poate lua nimeni prin surprindere.» Jacques Pantaléon a făcut în aer, de-a lungul frunţii mele, cu inelul său de ametist, semnul crucii. Un episcop, aproape Papă, primea la poarta Bisericii un vagabond prins între legea lui Moise şi aceea a lui Hristos, un nimeni din Biblie, un blestemat apocrif al Evangheliilor.” (t.n.), ibidem, pp. 124-125.

128

Fascinaţia rătăcirii

5. Restructurarea mitului Romanul lui Alexandre Arnoux propune una dintre cele mai interesante reînvestiri semantice a mitului. Introducerea scenei în care Isaac Laquedem este martor la trecerea lui Iisus spre locul răstignirii în prologul romanului accentuează rolul întâlnirii în viaţa cizmarului, chiar dacă mitemul blestemului cristic este mult estompat. Nucleul mitic dobândeşte un pronunţat caracter autoreferenţial. O modificare la nivel formal – absenţa unui interlocutor concret, de tipul episcopului Paul von Eitzen din textul fondator – are câteva consecinţe esenţiale în planul semnificaţiilor. Isaac Laquedem se confesează (lui şi cititorului) într-un „carnet de drum”. Ceea ce „se aude” nu este vocea personajului, ci a mitului însuşi. Ca şi evreul rătăcitor al lui Edmond Fleg, Isaac Laquedem vorbeşte despre statutul său de mit, nu mitic („mythe qui se promène”), ceea ce reprezintă o modificare radicală a tiparului mitic. În aceeaşi linie inovatoare, personajul îşi comentează adesea poziţia în raport cu Iisus, se priveşte autoironic, se detaşează de sine. Funcţia de martor al răstignirii lui Iisus nu este îndeplinită, pentru că Isaac Laquedem nu este înţeles de ceilalţi. Când vrea să lucreze la construcţia Catedralei, pretinde că ispăşeşte păcate vechi, din timpul renegării Sfântului Petru şi al trădării lui Iuda şi nu cere salariu, dar bătrânul care supraveghează lucrările crede că are probleme cu poliţia şi ezită să-l angajeze. Conferinţa radiofonică este un monolog apreciat pentru spectaculosul evenimentelor relatate, nu pentru esenţa celor transmise. Trimiterile la scene biblice amplifică sensurile mitice primare. Capitolul cosancrat regelui Kobad aminteşte de scena biblică din Cartea Esterei, care a inspirat, în opinia exegeţilor, numele Ahasverus pentru evreul rătăcitor. Rescrisă în cheie simbolică, scena dobândeşte alte semnificaţii, prin sublinierea reacţiilor omeneşti ale personajelor. Regele Kobad (dublul regelui persan biblic) moare din cauza iubirii profunde pe care o trăieşte pentru Mah (dublul degradat al Esterei), Mazdek (dublul evreului devotat Marduh) nu reuşeşte să se salveze nici pe el însuşi (în timp ce corespondentul biblic salvează viaţa regelui şi a tuturor evreilor din regat), iar Kesra (corespondentul lui Haman) îşi atinge scopul, devenind rege şi soţul lui Mah. Kobad, redus la simpla neputinţă de a lua o hotărâre, nu mai poate avea statut de model. Mazdek este o imagine în oglindă a lui Iisus. Consecinţele pe care le are cuvântarea lui – trăirile frenetice ale oamenilor incapabili să-şi domine reacţiile violente – susţin metafora lumii lipsite de o prezenţă spirituală cu rol de principiu ordonator. Personajul trăieşte experienţa morţilor succesive în Europa medievală – „Je fus pendu à Breslau, brûlé à Augsbourg, précipité aux flots du Rhin près de Worms où j’avais aventuré une pointe malencontreuse. Menus incidents; mon châtiment me protégeait mieux que les plus efficaces amulettes.”26 – , dar aceasta nu îl marchează şi nu îi întrerupe călătoria. Se dezvăluie, în aceste scene, funcţia compensatoare a blestemului, altă deviere de sens în raport cu nucleul mitic. Familiaritatea cu figura biblică este justificată prin capacitatea de a conştientiza calitatea de figură mitică: „Jésus de Galilée, si tu veux que je te considère comme un Dieu de parole et d’honneur, brise mes verrous, renverse ces parois de brique!”27 El se detaşează prin onestitatea care îl face să recunoască şi să declare aspiraţiile secrete (fascinaţia rătăcirii). De aceea, când vede cadavrul lui Iuda, nu este dispreţuitor. Ştie că dacă 26. „Am fost spânzurat la Breslau, ars la Augsburg, aruncat în apele Rinului, aproape de Worms, unde oferisem un sfat nefericit. Incidente nesemnificative; blestemul mă proteja mai bine decât cele mai eficiente amulete.” (t.n.), ibidem, p.111. 27. „Iisus din Galileea, dacă Tu vrei să Te consider un Dumnezeu de cuvânt şi de onoare, sfarmă-mi lacătele, dărâmă aceşti pereţi de cărămidă!” (t.n.), ibidem, p. 77.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

129

Iuda nu ar fi săvârşit actul de trădare, el nu ar fi avut prilejul să rătăcească prin lume: „Il n’y a pas d’origine vierge du péché!”28 Numele atribuit personajului (cel mai autentic evreiesc, după Gaston Paris29) sugerează apartenenţa la un spaţiu, dar şi proteismul mitului, în care importantă este acronia: „Il n’y a pas d’individu moins historique, moins chronologique que moi [...].”30 Vina nu este trăită ca sentiment tragic, ci ca asumare lucidă a unui rol. Generalizarea – „Toutes les fois qu’on arrête un homme, c’est sur la dénonciation d’un de ses amis et grâce à la couardise, à la déficience de l’autre. Quand il s’agit d’un Dieu, l’univers entier devient complice et se condamne.”31 – subliniază, drept caracteristică a condiţiei umane, incapacitatea de a înţelege sensurile profunde ale revelaţiilor. Amplificarea figurii mitice până la nivelul identificării cu mitul este cel mai pregnant element de noutate în cazul acestui roman. Resemantizarea mitului este amplă şi modifică profund invarianţii matricii mitice, dar susţine „literaritatea” romanului, care anticipează creaţiile de sfârşit de secol al XX-lea, dezvoltând aceeaşi linie tematică. Bibliografie: Arnoux, Alexandre, Carnet de route du Juif Errant, Paris, Éditions Bernard Grasset, 1931. Dabezies, André, Mythes anciens, figures bibliques, mythes littéraires, în Revue de littérature comparée, nr. 309, 1/2004. Miguet-Ollagnier, Marie, Métamorphoses du mythe, Paris, Annales littéraires de l’Université de Franche-Comté, 1997. Sellier, Philippe, Qu’est-ce qu’un mythe littéraire?, în Littérature, nr. 55, 1984, La farcissure. Intertextualité au XVIe siècle.

28. „Nu există origine neprihănită a păcatului!” (t.n.), ibidem, p. 27. 29. Gaston Paris, Légendes du Moyen Age, Paris, Éditions Hachette, 1903. 30. „Nu există individ mai puţin istoric, mai puţin cronologic decât mine [...].” (t.n.), ibidem, p. 171. 31. „De fiecare dată când este arestat un om, este din cauza denunţurilor prietenilor săi şi a laşităţii, a lipsurilor altora. Când este vorba despre Dumnezeu, universul întreg devine complice şi se condamnă.” (t.n.), ibidem, p. 29.

130

Iuda - damnatul universal

IUDA - DAMNATUL UNIVERSAL profesor dr. Corina DORCU „Acesta cu-a muncii cea mai iute-arsură, mi-a spus Virgil, e Iuda Scariotul, picioare-afar’având şi capu-n gură”1. În căutarea personajului istoric Iuda În ultimii ani se observă o „avalanşă” pe piaţa literară a cărţilor ce au ca personaj pe Iuda Iscarioteanul. Ne putem întreba, fără a crede că suntem naivi, oare ce se încearcă a demonstra cu atâtea informaţii despre acest personaj? Nu oferă Biblia toate informaţiile despre el? Ne putem opri doar la Biblie pentru a-i afla povestea vieţii? Istoria acestui personaj se pierde în negura timpului. Până astăzi a ajuns la noi ca un damnat universal, cel care îşi trădează Învăţătorul pentru treizeci de arginţi, însă în ultima perioadă se încearcă schimbarea perspectivei din care este privit acest personaj. Apariţia documentelor de la Marea Moartă au stârnit numeroase discuţii ce par a situa personajul printre cei mai apropiaţi oameni de Iisus, iar trădarea sa apare de data aceasta ca un ordin divin. Ar trebui să fie evident că, pentru a afla ceva despre personajele din trecut, singura modalitate rămâne studierea surselor de informaţii cât mai vechi. Sursele cele mai de încredere sunt cele contemporane cu personajele respective. Istoricii au nevoie de cât mai multe izvoare apropiate de evenimentele relatate, independente unul de altul. Din păcate, nu ne-a parvenit nicio relatare a vreunei persoane care să fi fost martor al acţiunilor lui Iuda. Sursa noastră creştină timpurie, apostolul Pavel, nu l-a menţionat niciodată pe Iuda. Evangheliile din Noul Testament „rămân izvoarele noastre cele mai vechi”2 în această privinţă. Există cazuri când numele unui personaj din vechime ne poate pune la dispoziţie şi alte informaţii suplimentare. Membrii claselor inferioare nu aveau nume de familie, astfel încât adesea erau diferenţiaţi prin diverse titulaturi sau descrieri ataşate prenumelui. De exemplu, prenumele „Maria” apare de câteva ori în Noul Testament. În Palestina primului secol creştin, acest prenume era dintre cele mai frecvente. Astfel, fiecărei Marii din Noul Testament i se alătură un fel de trăsătură identificatoare: Maria mama lui Iisus, Maria din Betania, Maria Magdalena. Denumirea din urmă arată că persoana respectivă provenea din Magdala. Astfel, cunoscându-i doar numele, putem trage mai multe concluzii în ceea ce o priveşte. Se presupune că acelaşi lucru îl putem avea şi la Iuda Iscarioteanul. Această titulatură a lui apare de câteva ori în Noul Testament, ca şi în alte surse, inclusiv Evanghelia lui Iuda. Există dubii însă cu privire la semnificaţia acestei denumiri. De-a lungul timpului, cercetătorii au avansat extrem 1. Dante Alighieri, Infernul (cap. XXXIV), traducere de George Coşbuc, Editua Adevărul Holding, Bucureşti, 2010, p. 207. 2. Ioan Vasile Botiza, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuş, 2005, p. 490.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

131

de multe opinii în acest sens, dar nici una nu s-a bucurat de susţinerea generală 3. Unele opinii debordează de imaginaţie. Probabil cea mai răspândită idee e că „Iscariotean” provine de la sintagma ebraică „ish Kerioth”, care ar putea însemna „om originar din Kerioth”4. Însă nu există suficiente informaţii pentru a proba aşa ceva. În Vechiul Testament se aminteşte despre un astfel de oraş dar e puţin probabil ca să mai fi existat pe vremea lui Iisus (Iosua 15, 25). Astfel, nici această pistă nu oferă prea multe informaţii. Cercetătorii subscriu în general la ideea că Iuda a făcut parte din cercul celor doisprezece ucenici aleşi de Iisus. La fel ca toţi ceilalţi, Iuda l-a urmat pe Iisus pentru că subscria la mesajul lui. Îi era atât de credincios lui Iisus şi mesajului acestuia, încât a fost ales printre cei din grupul intim lui. 2. Iuda în Evangheliile apocrife Fireşte, relatările creştine despre Iisus sau despre trădătorul său, Iuda, nu au încetat odată cu includerea Evangheliilor în Noul Testament. În Evanghelia lui Iuda se afirmă că după ce a comis trădarea, Iuda s-a dus acasă să caute o funie ca să se spânzure. Intrând în bucătărie, îşi vede nevasta care cocea un pui pe un băţ, deasupra unui foc din cărbuni. Îi spune să-i pregătească o frânghie, pentru că vrea să se spânzure. Uimită, nevasta îl întreabă care-i motivul. Îi răspunde că-l dăduse pe Învăţătorul său Iisus în seama unor nelegiuiţi ca să-l ucidă, dar că acesta va învia în cea de-a treia zi, spre nenorocirea lor. Nevasta îi cere să nu mai spună şi să nu se mai gândească la aşa ceva, căci, aşa cum puiul copt nu mai poate vorbi, nici Iisus cel mort nu va putea învia la loc. Dar, în clipa când rosti acele vorbe, puiul de pe băţ îşi întinse aripile şi piui de trei ori. Ceea ce-l determină pe Iuda să ia frânghia şi să se spânzure. Apocrifa Evanghelia lui Iuda a devenit foarte repede un best-seller de la publicarea sa. Ea aduce doar mărturii de detaliu pentru portretul lui Iisus. Evanghelia este cât se poate de clară pentru a arăta că dintre apostoli, Iuda este cel mai înzestrat să înţeleagă cu adevărat şi că Iisus ştie acest lucru. Iuda este un fel de ales dintre aleşi. De aceea, la un moment dat, Iisus îi prezintă Iscariotului „o cosmogonie de pură extracţie gnostică”5. Această Evanghelie poate fi considerată una gnostică, pentru că pune accentul pe gnosis, adică cunoaşterea de Dumnezeu, o cunoaştere directă, neintermediată. Iisus îi spune lui Iuda că la început a existat o divinitate infinită şi transcendentă care, printr-o serie complexă de emanaţii şi creaţii a realizat tot ce există, umplându-le de lumină şi de strălucire. Lumea noastră însă este condusă de un zeu inferior, un demiurg creator, numit Nebro. Soluţia trebuie s-o afle fiecare, făcând apel la lumina divină din el, conştientizând-o cu înţelepciune şi făcând-o să crească. Fiecare om are steaua sa, care-i influenţează în chip decisiv destinul. Iisus îi relevă lui Iuda faptul că steaua sa este una deosebită. Textul se încheie cu episodul trădării şi nu cu cel al Răstignirii sau Învierii. Că Iisus ştia despre vânzarea lui Iuda, ştim din Evangheliile canonice, dar că o sancţionează pozitiv şi că e complet empatic cu chinurile prin care Iuda va trece, pare să fie o noutate. Pentru cei avizaţi, Evanghelia lui Iuda nu pare să aducă nimic nou. Ideile Evangheliei circulă de multe secole. Textul ni-l prezintă pe Hristos din perspectiva lui Iuda Iscarioteanul, cel considerat de la Irineu încoace, prototipul trădătorului. Din Evanghelie reiese însă cu totul altceva: Iuda ne relatează cum că Iisus i-ar fi cerut să-l trădeze, ca să se împlinească profeţia. Iuda apare aici ca apostolul model, considerându-se singurul capabil cu adevărat să-l înţeleagă pe Iisus, singurul 3. Bart D. Ehrman, Evanghelia pierdută a lui Iuda, traducere de Adina Cobuz, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 251. 4. Ibidem, p. 253. 5. Sever Voinescu, Iuda, în Dilema veche, v. 3, 28 aprilie-4 mai, nr. 118, 2006, p. 5.

132

Iuda - damnatul universal

căruia i-a relevat adevărurile necesare mântuirii. Iuda a acţionat în virtutea cunoştinţelor pe care i le-a transmis Iisus şi şi-a împlinit destinul, ducând la înfăptuire misiunea dată de Hristos. El l-a încredinţat mai-marilor vremii pe Iisus, pentru a fi omorât, pentru ca astfel sufletul lui să poată scăpa de sub cârmuirea trupului, să se întoarcă în locaşul ceresc. Din perspectiva acestei Evanghelii, Iuda nu era vrăjmaşul lui Iisus, ci prietenul său preaiubit. 3. Iuda: personaj literar Încă de la originea creştinismului, exegeţi şi teologi n-au încetat să se intereseze de Iuda. De-a lungul timpului el a devenit personaj principal sau secundar în opere literare. Despre Iuda se scrie din ce în ce mai mult astăzi şi din ce în ce mai mulţi teologi sau literaţi încearcă să-l dezvinovăţească în fel şi chip. Duşman blestemat de Ioan şi de evanghelişti, victimă a unei anateme seculare care l-a aruncat la limitele umanului, Iuda a păstrat pentru mult timp contururile indecise ale unui monstru. Asociat lui Lucifer, în Infernul lui Dante, dublat de blestem ca Oedip în Legenda de aur, el a ridicat toate sentimentele, îmbogăţind cu diverse nuaţe paleta dispreţuitului, unde tot ce este mai rău este dezgustător. Şi totuşi, astăzi Iscariotul este personajul preferat al romancierilor care sunt ispitiţi de apocrife. Timpurile se schimbă iar solitudinea absolută fascinează. Prea apropiat de inima Infernului pentru a nu fi decât un abject, Iuda alimentează imaginarul colectiv. De câteva decenii el a devenit lupus in fabula al pseudo Evangheliilor literare. Sub stratul de josnicie în care imaginea sa s-a sedimentat de-a lungul secolelor, se caută adevărul ascuns, un adevăr decisiv. În literatură, a vorbi despre Iuda semnifică înţelegerea trădării. Într-o optică deliberat romantică, blestematul prezintă mereu mai multă atracţie decât personajul bun, iar Iuda înlătură, de acum înainte, pe Petru şi Ioan, ca personaje pozitive. Pe de altă parte, Iuda este o enigmă psihologică: de ce a trădat? Dintre toţi actorii actului hristic, acesta este cel care inspiră majoritatea abordărilor. Abordarea acestui personaj e ca o intrare într-un labirint pe care nici Minotaurul n-are voie să-l îmbogăţească în evenimente. Este nevoie de o doză bună de curaj pentru a se aventura în labirintul unui asemenea suflet, căci Gérard Genette avertizează că ceea ce este mai penibil în a fi închis într-un labirint, este probabil, de a te crede în interior când eşti în exterior; riscăm astfel, căutând ieşirea, să găsim intrarea6. În Evul Mediu, Iuda figurează printre personajele din Pasiuni şi Mistere. Acest teatru născut în mănăstirile benedictine, unde în timpul sărbătorilor pascale clericii prezentau sub formă dramatică scene din Evanghelii, a avut o creştere enormă. În secolele XIV-XV începe să fie jucat de actori amatori. Reprezentările durau mai multe zile, iar textele foarte lungi aveau până la 40.000 de versuri. Iuda juca aici un rol destul de important. Însă odată cu interzicerea acestor Mistere, Iuda nu mai figurează în literatură. Numele său rămâne însă un simbol legat de antisemitism. Începând cu secolul al XVIII-lea o dată cu progresul studiilor scripturale, privirea teologilor şi laicilor asupra acestui personaj s-a schimbat. În opera Judas Iscariot and Other Writing (1863), englezul Thomas de Quincey vorbeşte despre reabilitarea acestui personaj. Tot ceea ce se spusese despre el până atunci este fals. Iuda este aici un personaj care aşteaptă împărăţia terestră să se instaureze. Dar Iisus ezită să acţioneze. Iuda moare disperat de provocarea involuntară a morţii Învăţătorului său. Câţiva ani mai târziu, în romanul Viaţa lui Iisus, Ernest Renan aduce o gândire favorabilă şi nuanţată despre Iuda. Acesta nu-şi pierduse întru totul sentimentul moral, căci văzând consecinţele actului său se sinucide: „Amintirea ororii pe care prostia sau răutatea acestui om a lăsat-o în 6. Gérard Genette, Palimpsestes. La littérature au second degré, Édition de Seuil, Paris, 1982, p. 215.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

133

tradiţia creştină trebuie să fi introdus aici o oarecare exagerare. Până în momentul acela, Iuda fusese un discipol, ca oricare altul; avusese chiar titulatura de apostol; făcuse miracole şi alungase demoni. Legenda, care nu acceptă decât culori tranşante, n-a putut admite în cadrul cenaclului decât 11 sfinţi şi un damnat. Realitatea nu operează însă cu asemenea categorii absolute. Avariţia pe care sinopticele o avansează ca motiv al crimei despre care e vorba, nu e suficientă pentru a o explica. Ar fi ceva nemaiîntâlnit ca un om care ţinea casa şi care ştia ce-ar avea de pierdut prin moartea stăpânului său să schimbe profiturile care-i reveneau de pe urma slujbei sale pe o foarte mică sumă de bani. Să fi fost Iuda rănit în amorul său propriu de mustrarea primită în timpul cinei din Betania? Nici acest lucru n-ar fi suficient”7. Aproape în aceeaşi epocă, o prelungire tardivă a viziunii negative pe care secolele creştine le-au avut asupra lui Iuda, se întâlneşte la Victor Hugo. A doua parte din La fin de Satan este o parafrază poetică şi foarte catolică a Evangheliilor. Duşman al preoţilor şi al religiei, Iuda se arată aici plin de respect pentru Hristos. Este prezent aici în mai multe poeme şi îl vedem primind de la un preoţi banii pentru trădare. Magdalena o anunţă pe Maria despre bănuielile sale, Iuda este pentru ea un calculator de fraudă şi trădare, un monstru. Ea este cea care-l anunţă pe Iisus să părăsească Ierusalimul, în speranţa că-l poate salva de hidosul său însoţitor8. O dată cu secolul al XVIII-lea s-a încercat descoperirea misterului acestui personaj cu dorinţa de a-l reabilita. Autori creştini sau necreştini l-au preluat ca subiect pentru operele lor. Pentru unii, Iuda a avut cu siguranţă un pretext, alţii au căutat vizibil originalitatea, văzând provocarea şi scandalul din jurul lui. Urmând rolul şi importanţa atribuită lui Iuda, descoperim trei versiuni, nu ale personajului, ci al unghiului din care este privit. Pentru unii, Iuda este lipsit de orice autonomie. Privat de scânteia vieţii, fie ea şi romanescă, el nu este decât un simbol. În locul eroului mişel sau nefericit, reducerea sa imaginativă atrage romancierul. Putem medita aici la Iuda pentru care Roberto Pazzi a consacrat Evanghelia lui Iuda şi la cei „trei” Iuda evocaţi de Walter Jens în Der Fall Judas, care urmează la mică distanţă versiunea lui Borges despre acest personaj. Trădătorul secular a figurat frumos în titlurile romanelor lui Pazzi şi Jens, dar aici el nu este personajul principal: el îşi cedează vocea altor personaje. Pentru alţii, Iuda este un învingător în viaţă, ceea ce duce la pierderea importanţei, dar regăsind virtuţi cinetice, el recade ca o fiinţă servilă acoperită de ruşine. Jan Dobraczynski face din el un om nesemnificativ9, un comerciant din Betsa. Carlo Monteroso în In sale della terra, mai puţin radical şi mai concis, îl transformă într-un om de cincizeci de ani, onest, dar ingenuu, care se aprinde imediat ce aude un discurs despre propagandă. Nikos Kazanztakis, am vazut într-un capitol din această lucrare, este mai drăgăstos, dar personajul său Iuda nu este mai puţin periculos şi violent: „Pe cel ce-l iubesc, eu voi deveni pământ, în faţa lui, pentru ca el să mă calce în picioare, pe cel pe care nu-l iubesc, îl omor”10. Robert Graves şi Anthony Burges încearcă reabilitarea lui Iuda, limitându-l la rolul de agent rău al lui Caiafa sau Nicomed, reuşind mai apoi să-l salveze pe Iisus. Şi în final sunt cei pentru care Iuda are statutul de erou cu drepturi depline. Iar aceştia nu sunt puţini. Îl vedem pe Iuda nu de puţine ori trecând graniţele Europei: Leonida Andreev Iuda Iscariot şi alte povestiri, polonezul Carol Hubert Rostworowski, Judas Iscariote (1913), irlandezul Cyriel Verschaeve, Iuda (1917), grecul Spiros Melos, Iuda (1934), italianul Alberto 7. Ernest Renan, Viața lui Iisus, traducere Ion Papuc, Editura Crater, Bucureşti, 1990, p. 270. 8. Victor Hugo, La fin de Satan, Editura Delmos, Paris, 1951. 9. Viorica S. Constantinescu, Dictionar de personaje biblice, XXI, Iaşi Editura Universitas, 2005. p. 49. 10. Nikos Kazantzakis, Ultima ispită a lui Hristos, trad. de Ion Diaconescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 55.

134

Iuda - damnatul universal

Perrini, Giuda (1952); autori ce sunt mai puţin glorioşi decât personajul lor. Iuda de fiecare dată este interlocutorul lui Iisus, a cărei soartă o precipită. Deoarece Iuda este promovat ca personaj principal în roman, narator şi foarte des ambele versiuni, el prinde mai multă consistenţă şi abandonează rigiditatea la care a fost supus atâta timp. Şi aici exemplele transpunerilor abundă. Pentru Paul Claudel în Moartea lui Iuda, acesta are timp să propună o explicaţie înainte de a muri. Autorul judecă trădătorul ca un catolic implacabil dar îl utilizează ca un simbol al lipsei de scrupule, de cinism, de egoism. Ceea ce l-a determinat pe Iuda este Maria Magdalena. Conform autorului, furia lui împotriva Magdalenei provine probabil dintr-o dezamăgire financiară. El conta în mod evident pe banii aceia de mir pentru cine ştie ce combinaţie, poate pentru ştergerea unor escrocherii de-ale lui, pentru reglarea unor datorii. De aici, mai târziu, seducţia exercitată asupra lui de cei treizeci de arginţi11. Cu timpul entuziasmul pentru acest personaj pare să fi crescut. În secolul al XX-lea, în timp ce personajul pare să trezească din ce în ce mai mult interesul scriitorilor evrei, necreştini sau creştini, producţia de opere în care personajul joacă un rol important sau capital devine abundentă. Cărţi la jumătatea drumului, între teologie şi literatură sau profane în întregime, ajung să fie publicate. Putem propune câteva explicaţii. Prima este ridicarea tabuului. În epoca noastră laică, unde există libertatea expresiei, fiecare poate scrie ce vrea despre acest subiect. Pe de altă parte, religia este la modă. Cărţile despre viaţa lui Iisus se înmulţesc. Iuda apare şi el într-un anumit rol. La diverşi autori, reabilitarea sa va fi o manieră, mai mult sau mai puţin conştientă, de a lupta împotriva antisemitismului. Epoca noastră simte o atracţie pentru această fiinţă nefericită şi blestemată. În afară de oroare şi exaltare el inspiră sentimente şi opere foarte diverse. O adevărată provocare este lectura romanului lui Jacques Chessex Juda le transparent12 . Intenţia autorului este, fără-ndoială, de a denunţa cruzimea şi corupţia universală, încercând să sperie cititorul cu scene scabroase. Acţiunea se petrece în zilele noastre, în Elveţia, în timpul Paştelui şi transpune cu câteva distorsiuni blasfemiatoare evenimentele pascale. Iisus este un mag al unei secte unde se practică violenţele sadice. Iuda este aici un bătrân castelan, duşmănos şi criminal. Din Iuda cel tradiţional a rămas doar culoarea roşcată a părului şi urâţenia. După o parodie a Cinei şi a Patimilor el se va spânzura de un smochin uscat. Exemple de opere ar mai putea continua. Iuda reprezintă acea parte blestemată a umanităţii care denunţă şi înşală, care vinde şi dezamăgeşte. El exercită o mare putere de fascinaţie, dar „şi îngreţoşează pe măsură, căci face trimitere la ceea ce suntem noi înşine şi la ceea ce refuzăm să asumăm”13. Avem de-a face cu una dintre persoanele cele mai misterioase, dar, psihologic vorbind, şi dintre cele mai interesante ale umanităţii14. Bibliografie: Dante Alighieri, Infernul, traducere de George Coşbuc, Editua Adevărul Holding, Bucureşti, 2010. Botiza, Ioan Vasile, Introducere în studiul Sfintei Scripturi, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș, 2005. Burnet, Regis, Evanghelia trădării, Editura Cartier, Chişinău, 2010. Chessex, Jacques, Judas le transparent, Edition Lgf, Paris, 1990. 11. Paul Claudel, Journal, vol. I, Bibliotheque de la Pléiade, Paris, 1968, p. 713. 12. Jacques Chessex, Judas le transparent, Edition Lgf, Paris, 1990. 13. Regis Burnet, Evanghelia trădării, Editura Cartier, Chişinău, 2010, p. 15. 14. Donatus Haugg, apud. Regis Burnet, Evanghelia trădării, traducere de Sorina Dănăilă, Editura Cartier, Chişinău, 2010.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

135

Claudel, Paul, Journal, vol. I, Bibliotheque de la Pléiade, Paris, 1968. Constantinescu, Viorica S., Dicționar de personaje biblice, XXI, Iaşi Editura Universitas, 2005. Ehrman, Bart D., Evanghelia pierdută a lui Iuda, traducere de Adina Cobuz, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009. Genette, Gérard, Palimpsestes. La littérature au second degré, Édition de Seuil, Paris, 1982. Hugo, Victor, La fin de Satan, Editura Delmos, Paris, 1951. Kazantzakis, Nikos, Ultima ispită a lui Hristos, traducere de Ion Diaconescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011. Renan, Ernest, Viaţa lui Iisus, traducere Ion Papuc, Editura Crater, Bucureşti, 1990. Voinescu, Sever, Iuda, în „Dilema veche”, v. 3, 28 aprilie-4 mai, nr. 118, 2006.

136

I. L. Caragiale – creator al unei tipologii de actualitate

I. L. CARAGIALE – CREATOR AL UNEI TIPOLOGII DE ACTUALITATE profesor dr. Oana–Andreea BĂRBUŢ I. L. Caragiale creează un univers captivant al micilor funcționari şi deosebit de actual. Funcțonarii care prind viață în opera sa sunt influențați puternic de politica vremii. Impiegați, copiști, vardiști, comisari, avocați, studenți, ofițeri, gazetari își duc traiul zilnic în aria birourilor, iar la final de zi sunt surprinşi în stradă, în piața publică, restaurant, cafenea, berărie, unde se comportă după bunul plac, eliberându-se de atmosfera încărcată de la birou. Discută despre tot ce îi frământă, mai ales politică și amor. Măiestria autorului constă în capacitatea de a surprinde o lume fără a intra în interioritatea ei (afirmație valabilă pentru o parte a operei sale, mai ales pentru momente și schițe și unele nuvele): „Desfășurate în totală abstracție formală de atitudinea autorului, schițele reprezintă stadiul de perfecțiune al viziunii și procedeului prezentării cinematice a personajului, pe care l-am mai întâlnit în proza jurnalistică a lui Caragiale. Materia epică nu constă în altceva decât în stricta cinematografiere a mișcărilor și cuvintelor. (...) Mai întâi, cititorul face cunoștință cu simpla mișcare exterioară: el are în față câțiva oameni care se mișcă și vorbesc; este stadiul în care textul lui Caragiale pare a avea un sens ermetic: sensul scapă derulării unor imagini succesive. (...) Aprofundând impresia de lectură, gestica și cuvintele se conturează parcă mai apăsat; se imprimă în atenție operele din ce în ce mai conturate ale mișcărilor și, mai ales, replicilor cheie ale personajelor. Este și momentul în care, din puterea lor semnificativă sporită, scapără primele lumini ale ale înțelesului adânc. (...) Simplificându-se, deci, arta narativă a lui Caragiale se complică enorm.“1 I.L. Caragiale mizează foarte mult pe puterea sugestiei creionând savuroase fragmente în care contrastul dintre aparență și esență este elocvent și evidențiază caracterul micului funcționar surprins în respectivele pagini. Ca tehnică narativă mizează pe puterea temei cu variațiuni, reluarea temei în cuprinsul aceluiași text fiind preferată de autor. Diversitatea micilor funcționari surprinși în paginile scriitorului, ne permite să identificăm o adevărată tipologie de astfel de personaje. Împreună formează o lume a contrastelor din care se naște kitsch-ul, termen, deși inexistent la acea dată, foarte aplicabil universului caragialesc care își are sediul în mahalaua pe care o satirizează autorul, aceasta fiind o „categorie sufletească. E vorba de mahalaua intelectuală, în care intră oameni din toate categoriile sociale: și mici burghezi, și funcționari inferiori, dar și oameni bogați, sus-puși, și funcționari superiori, și chiar uneori progenituri din clasa «nobilă».”2 - mahalaua sufletească fiind o matrice primordială a moftului. Este un spațiu în care individul apăsat de serviciul său, refulează la sfârșit de program discutând de politică, lumea bună a urbei, 1. Tomuș, Mircea, Opera lui Caragiale, vol. I, Editura Minerva, București, 1977, p. 310. 2. Cazimir, Ștefan, I. L. Caragiale față cu kitschul, Editura Cartea Românească, București, 1988, p. 22.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

137

spectacole, despre alți colegi, pentru a recupera parcă orele de tăcere din timpul serviciului. Poate tocmai de aceea I. L. Caragiale își surprinde foarte rar personajele în timpul serviciului. Critica observa că așa cum Dostoievski afirma că toți ne-am născut din Mantaua lui Gogol, așa și scriitorii români preocupați de soarta micilor funcționari au ieșit din Momentele și schițele lui Caragiale. Din bogatul univers de personaje caragialian se poate desprinde o reală tipologie, în opera sa regăsindu-se personaje cu diferite trăsături comune: impiegatul, copistul, controlorul, şeful de birou, primarul, avocatul tânăr ş.a.. Aceştia sunt tot atâţia indivizi savuros conturaţi în opera autorului. Dinte cele mai remarcabile personaje, amintim câteva dintre ele: Lache Diaconescu și Mache Preotescu, prenume recurente în proza scurtă caragialiană – „Colegi, prieteni și cumnați...”. Impiegaţi prezentați la sfârșit de program în schiţa O lacună, când sunt așteptați să prânzească, Mache fiind logodit cu sora soției lui Lache- domnișoara Cecilia Pavugadi. Cei doi au un comportament diferit. Dacă Mache este tânărul îndrăgostit, care se grăbește să nu întârzie la masă, să nu le supere pe cele două „dame”, cumpără flori și bomboane pentru acestea, Lache a depăşit demult etapa îndrăgostirii şi este bucuros să mai rămână prin oraş decât să se grăbească spre casă. Copistul caragialian este tânărul din provincie care trăieşte mirajul capitalei – spaţiul unde se poate înfăptui împlinirea personală, profesională şi financiară, căci spaţiul închis al provinciei nu îi permite nimic – se dovedeşte o fire ambiţioasă, reuşind tot ceea ce îşi propune, mai ales că sorţii îi sunt favorabili. Lache și Mache sunt protagoniști într-o nuvelă. Gelu Negrea afirma despre aceștia: „În ampla constelație caragialiană a personajelor-pereche, Lache și Mache reprezintă varianta cuplului simetric cu geometrie variabilă: deși ei «nu sunt decât unul și același în două fețe, doime de o ființă și nedespărțită», (...) «viața lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se rotește împrejur.»”3- născuți amândoi în aceeași zi, dar în orașe diferite, migrează spre București din dorința de a deveni copiști – aspect care trădează nivelul lor limitat de aspiraţii, pentru ei rangul de copist era maximul în carieră, un nivel pe care îl şi ating, ceea ce este de apreciat. Nu se insistă asupra vieții lor de birou, sugerându-se că sunt împliniți prin atingerea țelului profesional, chiar dacă au salarii mici - își terminau leafa după prima săptămână de la salariu - importantă este prietenia lor încercată de o încurcătură sentimentală și filosofia existențială care traduce adevărata lor valoare: „Lache și Mache sunt tineri cu carte; ei știu de toate câte nimic, așa sunt adevărații enciclopediști. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Așa dânșii iau parte cu mult succes la toate discuțiile ce se ivesc la cafeneaua lor obișnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituționale, progresele electricității, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilée șcl. șcl.“4 Prietenia lor este zguduită de o încurcătură sentimentală, însă echilibrul distrus este reluat rapid deoarece după douăzeci și trei de ceasuri și trei sferturi în care nu se văd, perioadă în care și natura suferă stârnindu-se vreme rea, se reîntâlnesc, se îmbrățișează împăcându-se, natura fiind din nou în concordanță cu ei- soarele ieși pe cer. Ironia fină a autorului este remarcabilă în tot textul, sugerând de fapt ignoranța celor două personaje care se mulțumesc cu puțin în viață. Niță Ghițescu și Ghiță Nițescu - remarcabil joc de cuvinte - sunt personaje ale nuvelei Triumful talentului. Foști colegi de școală din provincie, ajung în București pentru a-și încerca 3. Negrea, Gelu, Dicționar subiectiv al personajelor lui I. L. Caragiale, vol. I, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 125. 4. Caragiale, Ion Luca, op. cit., p. 748- 749.

138

I. L. Caragiale – creator al unei tipologii de actualitate

norocul și întâmplarea face să ajungă să participe amândoi la același concurs pentru un post de copist, în ciuda faptului că Niță scria extraordinar de frumos iar Ghiță, foarte urât. Printr-un concurs de împrejurări Ghiță reușește să fie admis cu ajutorul lui Niță, căci Niță își găsise un post mai bun. Ironia îmbinată comicului de situație este din nou arma lui Caragiale în conturarea celor doi tineri aspiranți la o viață mai bună. Anghelache M. este „mânuitor de bani publici într-o mare administrație.“, considerat cel mai onest funcționar din câți există, protagonistul celei mai misterioase sinucideri din literatura română (cf. Gelu Negrea), îi uimește pe toți prin gestul său, acesta criticând faptul că inspectorii financiari vin foarte rar în inspecție și de aceea se întâmplă tot felul de delapidări. Creează impresia de vinovăție, mai ales că se spânzură exact în noaptea premergătoare deschiderii casei de bani de către inspector, detaliu pe care el însă nu îl cunoștea, colegii săi negăsindu-l, ca să îi anunţe sosoirea în oraş a inspectorului. Finalul aduce faimoasa întrebare a celui mai tânăr funcționar: „- De ce?... de ce, nene Anghelache?“5, căci se descoperise un plus de casă în urma inspecției și nimeni nu își putea explica sinuciderea sa. Finalul scrierii a ridicat numeroase întrebări, multiple variante de interpretare generate de pistele create de autor. Astfel, distinsul funcționar este asemănat unui erou de tragedie, Roxana Sorescu emițând această ipoteză: Inspecțiune este text și atât, deoarece „se sustrage, cel puțin printr-o trăsătură de diferențiere, calificării drept <povestire>, <nuvelă>, <schiță> sau <moment>”. Ca și în tragedia antică acțiunea se consumă între un protagonist (Anghelache), cor (amicii) și un deus ex machina (inspectorul). În scenă nu se află niciodată (legea tragediei grecești în primul ei stadiu de dezvoltare) decît corul și un singur personaj cu care acesta se confruntă : corul și Anghelache (diferențiat chiar în rândul corului), corul și inspectorul…, corul și Mitică (personaj care ar putea fi oricând un component al corului), corul singur (în două scene : înainte și după deschiderea casei de bani), corul și cadavrul lui Anghelache. Numărați momentele : sînt, miniaturizate, cele cinci acte ale tragediei clasice. Eroul respectă statutul eroului tragic : este superior semenilor săi (este un «model» pentru aceștia), este respectat chiar de zei, dar comite un hybris, un exces prin care își împlinește destinul nefast, păcătuiește prin exces de moralitate (încă o dată, semnul hybrisului este, la propriu, un surplus bănesc). Nici unul din amici nu poartă nume, ei sînt «corul». Și rolul lor este identic cu acela al corului : exprimă starea de spirit și reacția simțului comun…“6 O posibilă explicație a gestului lui Anghelache ar fi teama de a cădea în greșeală în lipsa unor controale periodice. În timp ce unii dintre critici susțin corectitudinea funcționarului, Gelu Negrea pune cap la cap detalii semnificative, care nu sunt tocmai în avantajul personajului: acesta tocmai își luase leafa, nu trecuse pe acasă, iar asupra lui s-au găsit numai niște mărunțișuri, mai mult, criticul se întreabă care ar putea fi explicația faptului că în casa de bani s-a găsit un pol românesc din ’70, învelit în foiță de țigară, deși în scriere nu fumează nimeni. Aşadar, controlorul este un personaj atipic, nu se încadrează în acea multdiscutată platitudine pe care un funcţionar o presupune, este plin de surprize. Șeful de birou din schița Diplomație este de fapt soțul încornorat cu bună știință, personaj asemănător, prin protecția de fuste de care se bucură, cu Stasache Panaiotopolu din schița Cadou și Iancu Verigopolu - Mici economii. Având o soție tânără și multe probleme, femeia se folosește de șarmul ei pentru a menține statutul lor social. Domnul Mandache îi relatează naratorului că era chiar pe punctul de a fi dat afară din birou, în situație de criză se făceau reduceri de personal - chestiune deosebit de actuală - iar Mița și-a folosit diplomația pentru a 5. Caragiale, Ion Luca, op. cit., p. 419. 6. Revista de teorie și istorie literară, Anul XXXIII, Nr. 3, iulie- septembrie 1985, Roxana Sorescu, „I.L. Caragiale – o paradigmă și o parodie a condiției umane”, p. 32.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

139

evita o asemenea catastrofă; în momentul conversației o aștepta să apară de la o negociere pentru închirirerea unei case pe care reușește cu diplomația ei, din nou, s-o închirieze mult mai ieftin; chiar și naratorul cade în farmecele femeii și îi promite că îi va trimite Moftul gratuit, favor pe care i-l refuzase soţului – quod erat demonstrandum. Mandache are un comportament firesc, este mândru de soția lui și profită de pe urma diplomației acesteia, nu se arată deranjat de niciun gest al acesteia. Acceptă totul, dacă acesta este preţul propriei bunăstări, fără a lăsa latura morală să intervină sub nicio formă. Leonică, protagonistul scrierii Broaște... destule. Nuvelă pesimistă, este un individ boem, un soi de dandy am putea spune, prezentat amănunțit de către narator: „Leonică era pe atunci șeful registraturii într-un minister. El era un băiat a cărui vârstă nu se putea ghici ușor: o mutră, căreia uneori i-ai fi putut da vreo patruzeci de ani trecuți; alteori nu ți-ar fi venit să crezi că merge pe al treizecilea- aceasta mai ales când ieșea fresco din frizeria unde, de când intrase în slujbă, era abonat (...) Gusturile lui îl făceau cel mai distins dintre toți slujbașii departamentului. Pe lângă că era curat spilcă, poi obișnuia să se îmbrace foarte galant...“7 Mândru de funcția lui, purta la cravată o agrafă cu însemnătate simbolică – un condei de pană zugrăvit în smalț pe o condică de aur deschisă, este prezentat în viața socială, despre cea de birou oferindu-ni-se detalii referitoare doar la funcția lui. Naratorul și-l amintește ca fiind un soi de Don Juan, intenționând în nenumărate rânduri să se căsătorească, fără să finalizeze însă niciodată, fatalitatea rezervându-i un sfârșit prematur. Naratorul este ironic la văzul convoiului funerar în fața căruia mergeau douăsprezece fete îmbrăcate în alb cu beteală pe cap și afirmă spontan: „Adio, Leonică... Lac să fie, că broaște... destule!“- replica defunctului la fiecare despărțire de o posibilă soție. Schița 25 minute aduce în prim-plan, prin figura unui director oarecare de gară din urbea Z, micimea unui caracter orbit de propriul interes, aflat într-o funcție importantă. Acesta face tot posibilul ca Vodă și doamna, care făceau o oprire de 25 de minute în gara din orășelul lor, să rămână pe peron; îşi face apariţia şi soția lui întârziată pentru a se găti cum se cuvine. Odată apărută, aceasta lasă să iasă la iveală proasta creștere a sa și a copilului său, scurtul schimb de replici cu doamna fiind suficient pentru a înțelege bruma de educație pe care familia directorului de gară o avea. Anonimul director de gară din orășelul Z este lingușitorul care îndrăznește să i se adreseze lui Vodă numai pentru a obține favorul de a rămâne până la sosirea soției sale (întârziere fără scuză a soției - o anonimă - care este așteptată de însuși vodă), reușind să se facă de râs fără prea mare sârguință. I.L. Caragiale creează diferite figuri de primar de provincie. Unul din acestea este Leonida Mateescu, primarul Mizilului, actant al schiței O zi solemnă, un spirit justițiar și revoluționar, care face tot ce îi stă în puteri să realizeze ceva semnificativ pentru orașul Mizil pe care îl consideră demn de a fi capitală de județ. Dintre încercările sale eșuate se pot enumera: declararea Mizilului capitala orașelor Ploiești, Buzău, Călărași, strămutarea Episcopiei de Buzău la Mizil, strămutarea regimentului 32, înființarea Facultății de Medicină din Iași, fără a avea succes. Sigurul demers care îi reușește și de care este foarte mândru este oprirea trenului numărul 6 Berlin – Bucarest în gara Mizil și inscripționarea denumirii orășelului pe plăcuță. Leonida este tipul individului care nu renunță până nu se împlinește vreunul din proiectele sale, rezultate pozitive pentru el întârzie să apară, deoarece țintele lui erau nerealiste, abia proiectul final putând fi aplicat, ceea ce a făcut să tresalte sufletul înflăcăratului primar. 7. Caragiale, Ion Luca, op. cit. p. 751.

140

I. L. Caragiale – creator al unei tipologii de actualitate

La polul opus este figura unui alt tip de primar, defel virtuos, ba chiar vicios, este primarul Bucharei, domnul Gugumano (pronunțat Gugù-manò) protagonist al scrierii Cronică. În încercarea de a face niște calcule, pentru care a stat toată noaptea, nu a reușit decât să consume foarte mult rachiu, naratorul fiind foarte ironic prin precizarea pe care o face - probabil l-a durut o măsea. Dimineața și-o începe cu vieux cognac și cafea cu gând de odihnă. Este întrerupt de feciorul în casă, care îndrăznește să îi adreseze rugămintea de a interveni la școală pentru nepoata sa cu o situaţie delicată la învăţătură. Replica primarului este memorabilă, foarte acidă, ilustrând o realitate dureroasă: „- Da, zise conul Gugumano cu un laisser-aller adevărat gaillard, ești mai deștept ca mine dobitocule! Dar ce-i faci norocului! Eu, primar la primărie; tu slugoi la slugărie! Bine că mi-ai dat ideea. Am să merg să vizitez esamenele scoalelor de fete, începând de unde este nepoată-ta; am să petrec câteva minute să diger. Să-mi puie caii.“8 Comportamentul primarului la școală este demn de toată critica: fumează în sală, vorbește cu voce tare, întrerupând, nepoliticos, spunând că nepoata feciorului său în casă trebuie să treacă, autorul având grijă să utilizeze armele ironiei. Acesta este oglinda unei categorii sociale actuală, individul care reprezintă o întreagă specie coruptă, gata să își exercite influența nefastă şi puterea asupra celorlalţi. Iancu Verigopolu, funcţionarul demisionat, soțul „tradus“ (s-ar încadra în această categorie alături de Stasache Panaiotopolu și nenea Mandache, dacă tipologia noastră nu ar urmări funcția), este un exemplu de „virtute“- nesuportând atmosfera de la birou, mai ales pe d. Georgescu demisionează, nemulțumit de salariu și de șicanele de la birou preferând să aștepte ceva mai bun, demn de el. Trăiește pe picior mare până atunci cu micile economii ale soției sale, care își comercializează farmecele feminine cu acceptul tacit al soțului „ceea ce face dintr-însul un personaj cu totul odios. (...) Iancu Verigopolu a demisionat nu în virtutea încrederii în capacitatea nevestei de a asigura din surse proprii bunăstarea familiei, ci din motive de «independență» și «caracter», pentru că nu mai era dispus să rabde la nesfârșit «toate șicanele, toate aroganțele și toate lipsele de educațiune ale unui șef».“9. Problema care se ivește și care ar conduce receptarea corectă a personajului este dacă acesta își conduce soția spre desfrâu sau dacă, în naivitatea lui, nu înțelege proveniența micilor economii. Șarmul personajului, care se bucură de toate momentele frumoase ale vieții, chiar și pe cele negative transformându-le în situații avantajoase pentru sine, dăinuie peste veacuri împreună cu întrebarea sădită de narator în mintea cititorului: știe sau nu știe domnul Verigopolu de unde are Aglae micile-i economii? Interioritatea micului funcţionar este construită în societate, chiar dacă autorul nici nu intră în analiza sufletului, dimensiunea redusă a prozei scurte nepermiţăndu-i, replicile notate sunt suficiente pentru a putea desprinde esenţialul despre fiecare dintre funcţionarii aduşi în scenă de I. L. Caragiale.

8. Caragiale, Ion Luca, Op. cit., p. 680. 9. Negrea, Gelu, op. cit., p. 197.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

141

PROBLEMATICA MISTICIZĂRII ÎN MANUSCRIS GĂSIT ÎNTR-O STICLĂ DE EDGAR ALLAN POE profesor Luiza NEGURĂ Considerat a fi drept unul dintre cei mai cunoscuți scriitori americani, Edgar Allan Poe a rămas în conștiința literară a citittorilor datorită poeziilor sale, criticii și, bîneînțeles, datorită povestirilor sale atât de neobișnuite. Ce au în comun toate aceste texte sunt1 subiectele grotești, comportamentul deviant al personajelor, precum și decorul gotic, lugubru. În Manuscris găsit într-o sticlă este narată călătoria pe mare ce pornește din Portul Batavia, având ca destinație insulele arhipeleagului Sondela. Urmărindu-se sporirea gradului de autenticitate a discursului epic, narațiunea este realizată la persoana întâi, acel “eu” stând mărturie, de la început și până la sfârșit, cum că totul e veridic. De fapt, în jurul acestei individualități se construiește și întreg tabloul mistico-fantastic din a doua parte a textului. Întâlnirea cu nava fantomatică ne reamintește de creația lui Coleridge, unde este prezentat același tablou al dezolării și al sfârșitului. Imagistica la care face apel Poe în acest text urmăreste întocmai acest plan misticizant, desprins de dincolo de lume. Încă din deschiderea textului ne este prezentată metafora călătoriei, alăturată celei cromatice, ce anticipează sfârșitul. Odată cu înaintarea navei, peisajul se schimbă, devenind fie translucid, fie opac, dar mai ales descris în termeni aparținând ariei semantice a culorii roșii. Din decor nu lipsește nici opiul, cunoscutul drog despre care se spunea că ar induce starea potrivită creației. Așadar, pe măsură ce se construiește spațiul narativ, e ca și cum cititorului i se permite să intre în laboratorul de creație al acestui mare scriitor. Impresia este una de apropiere între instanțele narator-cititor-autor. Fiecare element al decorului este încărcat de o doză de mistic, de fabulous, care parcă abia așteaptă să fie revelat, iar naratorul vine în sprijinul acestei realități prin prezentarea detaliată sau comparativă. Niciodată un astfel de element nu apare ca fiind lipsit de un determinant care să îl completeze din punct de vedere imagistic: „Nespusa violenţă a vântului”, „apele ei păreau mai străvezii decât de obicei”, „o zăpuşeală cumplită”, „vârtejuri fierbinţi”. Spațiul este unul dominat de lichid, de acvatic, așadar nu avem niciun element care să sugereze legătura cu terestrul.2 Apa dedublează lumea şi corijează realul, imaginea reflectată părând mai reală decât realitatea însăşi sau, cum spune Bachelard, „visul dă apei sensul... unei patrii celeste”. Observăm că, pentru a avea acces la spațiul descris, cititorul trebuie să interacționeze începând de la nivelul organic al simțurilor. Textul incită, naratorul sugerează, iar cititorul urmează indiciile necesare interpretării. Astfel funcționează misticizarea lui Poe. 1. Cotrau, Liviu, Studiu introductiv, volumul Masca Morții Roșii, editura Polirom, Iași, 2001. 2. Poe, Edgar Allan, Filozofia Compoziţiei, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefaţă de Matei Călinescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1971.

142

Problematica misticizării în manuscris găsit într-o sticlă de edgar allan poe

Ceea ce părea a fi desprins din realitate se dovedește a fi, în partea a doua a textului, o imagine în oglindă a realității, pesonajele rămânând mute, însă extrem de bine înrădăcinate în acest spațiu. Dispariția corabiei este sugerată din start prin introducerea metaforei intuiției, a percepției dincolo de sine: „nelinişte nervoasă care se cuibărise în mine ca un strigoi”. Ritmul narațiunii este destul de alert în aceste prime secvențe narative, pentru ca, ulterior, totul să fie prezentat într-o manieră mai calmă și mai încărcată de observații subiective. Protagonistul este și cel care supraviețuiește scufundării navei, alături de un alt marinar suedez, nu în mod întâmplător pezentat cu apelativul „bătrân suedez”, care se îmbarcase chiar înainte ca această corabie să părăsească portul. Nici faptul că cei doi rezistă până în a șasea zi nu este o simplă coincidență, întrucât, abia în a șasea zi, protagonistul ajunge pe puntea corabiei fantomatice. Putem face o asociere cu mitul creștin al creării lumii de către Dumnezeu în 6 zile, pentru ca în a șaptea zi să se odihnească. Tot așa, în cea de-a șaptea zi realitatea cunoscută pare a nu mai rezona cu eroul, care rămâne singur, bătrânul dispărând din cadru. În această zi, legile firii încep să fie suspendate, iar protagonistul se vede captiv în același univers de până atunci și totuși diferit de acesta. „Am aşteptat zadarnic ivirea celei de-a şasea zile - ziua aceasta nu a sosit pentru mine, iar pentru suedez nu va mai sosi niciodată.” Se pune întrebarea: de ce sunt numai șase zile și nu șapte? Este aceasta o metaforă a dezechilibrului, a renunțării la existența contingentă sau doar o metaforă a neparcurgerii trepte lor către universalitate? Probabil că prima variantă. Ne aducem aminte că și la Coleridge marinarul trece prin câteva trepte inițiatice, pentru ca abia în final să capete iertarea. Lumina dispare cu totul, nemaifiind nici roșie, nici galbenă, ci este înlocuită de un „întuneric de nepătruns, un deşert negru şi înăbuşitor, de abanos”. Timpul este abolit, imposibil de contorizat, făcându-se trecerea către noul univers. Spațiul este populat de personaje fantomatice, fiind construite după același tipar: bătrâni, cu genunchii încovoiați și bolborosind într-o limbă necunoscută. Prezența lor vaporoasă este descrisă în paralel cu imaginea corabiei, construită ca nicio alta văzută până atunci. Toţi locatarii ei par nişte automate rătăcind prin lume ca nişte somnambuli - palide fantome, figuri fără consistenţă, oameni care nu dorm. E ca și cum sunt desprinși din timpuri imemoriale, consultând în permanență hărți extrem de vechi și înfruntând talazurile ca într-o simplă joacă. Încet, eroul începe să intuiască direcția spre care se îndreaptă nava și anume Polul Sud. Pentru a spori misterul este introdusă în text metafora descoperirii, cuvânt care va rămâne impregnat și pe vela vasului. E ca și cum corabia în sine este un organism viu, care se dezvoltă și are propria conștiință. Ea înglobează miraculosul și grotescul, în același timp rămânând mărturie a unui imaginar de tip gotic. „Suntem desigur blestemaţi să ne legănăm întruna pe marginea veşniciei, fără a face saltul din urmă în abis”. Corabia pare mai degrabă o luntre a lui Charon, care traversează un alt râu Styx, în căutarea iertării, sau mai degrabă, în căutarea a ceea ce Poe numește „neîncetată mântuire”. Modul în care este prezentată corabia ne duce cu gândul la teoria lui Mircea Eliade, de existență a sacrului în profan, căci avem de-a face atât cu un altar, cât și cu un element demonic. Toți marinarii de pe vas sunt simple proiecții, lipsite de vitalitate. Nu simt, nu vorbesc, ci se mișcă asemeni unor păpuși : „Ca tot ce se află pe ea, corabia este pătrunsă de duhul vremurilor de altădată. Oamenii din echipaj se prefiră încoace şi încolo ca nişte umbre ale veacurilor apuse. Ochii lor au o sclipire aprigă şi neliniştită. Şi când trec pe lângă mine şi când le văd în treacăt degetele luminate de flacăra crâncenă a fanalelor de luptă, simt ceva ce niciodată n-am simţit[…]”. Obsevăm așadar o permanentă oscilare între lumină și opacitate, elemente care devin metafore ale vieții și ale morții. Finalul este încărcat de ritmicitate. Sunt utilizate verbe care sugerează dinamismul, adverbe de timp - elemente care dau nota de dramatism acestei încheieri: „Dar prea puţină vreme mi-a

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

143

mai rămas ca să cumpănesc asupra sorţii mele. Cercurile se micşorează cu iuţeală, ne repezim nebuneşte în gheara vârtejului şi, printre urletele oceanului şi tunetele furtunii, corabia - O! Doamne! - se cutremură şi se cufundă”. Nu întâmplător este introdusă în această secvență exclamația “O! Doamne!”. Avem de-a face sau nu cu divinitatea, cu misticizarea? Putem vedea foarte bine acest text ca pe o parabolă a omului păcătos, aflat în căutarea salvării sinelui, însă nu putem face acest lucru fără să ne raportăm în permanență la credință, la ceea ce am numit mai sus misticizare. Poe însuși mărturisea la un moment dat:3 „Eu prefer să încep cu alegerea unui efect”. Aceasta se urmărește și în această povestire: imaginarul folosit, stilul, tehnicile devin simple instrumente în obținerea efectului potrivit.4 E notorie fascinaţia pe care au exercitat-o moartea şi boala asupra lui Poe, de unde eticheta de „mistic al morţii”. „Întreaga sa operă - notează Gerald Kennedy - este marcată de interesul compulsiv pentru dimensiunea morţii: semnele ei fizice, fenomenologia agoniei, patul de moarte, apariţia cadavrului, efectele descompunerii, detaliile îngropării, primejdia îngropării de viu, reanimarea mortului, fascinaţia mormintelor şi cimitirelor, jalea pierderii, experienţa groazei, imboldul de a provoca moartea altuia şi dorinţa perversă de a-ţi căuta propria moarte”. Misticismul povestirii derivă și din cromatica prezentă în text, căci întâlnim aici două culori importante: negrul și roșul, care reprezintă5 echivalentul cromatic al terorii. În final, imaginea este una dominată de negru, corabia prăbușindu-se în abis. Această prăbușire marchează ruptura de realitate, însă putem vorbi și de o ruptură în plan al spiritului.6 Sciziunea (Spaltung), fatala desprindere a atomilor materiali de matricea originară (Unul primordial), poate fi identificată în planul narativ al nuvelei cu o cădere, nu atât în sens alegoric, biblic, cât în înţelesul ei strict denotativ. Personajele lui Poe pur şi șimplu cad, se prăbuşesc în golul, în absoluta negativitate, în substanţialitatea spaţiului. Întrebarea care vine în mod firesc este următoarea: Unde se prăbușește nava? Acest abis, acest întuneric sugerează adâncimea, și trebuie să ne referim și la concepția alchimiștilor, care erau de părere că adâncimea este sinonimă cu haosul. De aici derivă a doua interpretare a misticismului în povestire: Este vorba de căutarea iertării? Sau, din contră, este vorba de reîntoarcerea la haosul primordial? O altă problemă este cea a titului. Observăm că nu se face referire la un mesaj, o foaie, ci la un manuscris, așadar o operă lucrată, studiată, analizată în profunzime, găsit, spune Poe, într-o sticlă. Acesta este un manuscris salvat în ultima clipă, asemeni unei mărturisiri finale. Nu este vorba doar de un manuscris aruncat, ci mai important despre unul găsit. Așadar, istoria acestei întâmplări este recuperată, iar modul în care se întâmplă acest lucru susține cu atât mai mult ideea verosimilității. Oricare ar fi elementele cheie ale țesăturii narative, este clar faptul că textul în sine devine un punct de reper pentru orice cititor pasionat de creația lui Poe. În acest sens, povestirea probează trăsăturile definitorii ale artei marelui prozator, luminând lumea întunecată a conștiinței umane sau accentuând misterele ei.

3. Idem, p. 12; 4. Idem, p. 34; 5. Idem, p. 68; 6. Idem, p. 69;

144

Problematica misticizării în manuscris găsit într-o sticlă de edgar allan poe

Bibliografie: Cotrău, Liviu, Studiu introductiv, volumul Masca Mortii Roșii, editura Polirom, Iași, 2001. Poe, Edgar Allan, Filozofia Compoziţiei, volumul Principiul poetic, trad. de Mira Stănculescu, prefaţă de Matei Călinescu, Ed. Univers, Bucureşti, 1971.

145

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

THE ANDROGYNE MOTIF IN WILLIAM SHAKESPEARE AND VIRGINIA WOOLF profesor Orania-Florina HĂLĂNGĂU This paper is a short exploration of the androgyne motif in William Shakespeare and Virginia Woolf and of the way this complete being finds its legitimacy in literary interpretations. The theoretical focus will be on the idea of myth and its projections on man from both cosmogonic and anthropogenic perspectives. My choices are W. Shakespeare and V. Woolf simply because either of them builds androgynous characters for reasons that are totally different, which makes them, paradoxically, complementary, too: Shakespeare created originality without meaning it, while Woolf created originality because she was original and meant to make it in the most appropriate way. The cosmogonic and anthropogenic concepts mention two hypostases related to the world creation. One of them is the marriage between The Sky and The Earth1. Everything that comes to existence - cosmos, gods, life – is the result of this marriage. The Bible itself displays two variants of cosmogony and anthropogeny. One of them supports the creation of the world by a plural God. He is both man and woman and also everything else, as he represents more than the coexistence of sexes. He is androgynous. A second myth describes the anthropogeny as a sequence of two successive actions: the first created one was the man and then the woman, as an accessory to him. This reason is enough to consider this anthropogenic myth the myth of the initial androgyne. In The Tempest2, Prospero could be seen as a total God. Although the rightful king of Milan, he was usurped by his brother, Antonio and is now banished on an island with his daughter, Miranda. Consequently, he has lost his political authority and has the chance to put things in order again. In spite of his god-like representation, Prospero is not in total control of them at the beginning; he makes use of magic to control whatever happens on the island. He wants to regain his position, a lawful one, but he contemplates revenge for that, which makes him a tyrannical character. According to this incongruity, Prospero turns out to be a character of contrasts. Prospero has to learn the lesson of forgiveness. Choosing absolution situates him above all things. He eventually finds the ability to reinstate social order, to justly rule, to encourage honesty, to support intellect and to implement fidelity in marriage. Accordingly, the former condition of wholeness and totality is accomplished. Androgyny expresses totality, which essentially includes the complementarity and reversibility of the opposites. 1. Mircea Eliade, Mituri, vise și mistere, București, Univers Enciclopedic, 1998, traducere de Mircea Ivănescu și Cezar Ivănescu. 2. William Shakespeare, The Complete Works, Hertfordshire, Wordsworth Editions Limited, 1996

146

The androgyne motif in william shakespeare and virginia woolf

In Plato`s Symposium we have the myth regarding the split of the primary androgyne. The thesis of the myth consists in an attempt to explain the cause of love`s birth within a couple. It`s the concept of Platonic love. If Eros, the god, is the one that inspires courage, voluptuousness, moral and intellectual nobility, aesthetic elegance and propensity to ideas, the other one, the eros3 remains solitary, a blind, desire, but so vivid. The other theory in Plato says that, although the eros is not related to the realm of ideas, it is the way people aspire to achieve the Good and not the half they miss. It is a different perspective on perfection, as, according to the Greek knowledge, the Good itself is perfection and wholeness. This is, in fact, what the myth of the androgyne utters: aspiring to possess the Good, love itself is striving for eternity. Plato speaks about love between men, which he praises. Yet, according to one of Plato`s definitions, love is the desire to possess the good. But for Plato what is good is beautiful. By achieving the good in themselves, they achieve beauty, which is the very springboard to desire and lust. Hence the love between men, seen as the perfect unity in which everything asserts harmony and which reassures the return to wholeness and completeness of androgyny. Shakespeare`s sonnets 20 and 53 address this perfect unity, where we have a clear androgynous representation. In sonnet 20, the image of master-mistress combines the virtues and attributes of both sexes into a single unity. The young person has a female`s face, yet what he represents is meant for a woman`s pleasure4. The youth displays kindness and sensibility, mostly female attributes, but compared to a woman, he does not bear falseness. Accordingly, the young figure incorporates and replaces femaleness at the same time. Beauty as a concept is transcended; beauty embodied by a woman and generally referred to as the object of adoration is transcended, which brings forward the idea of friendship. Somehow, the woman`s virtues are reinstated and the youth is praised for his ability to feel affection and express desires, for honesty and constancy. In sonnet 53 the speaker compares his object of veneration with both Adonis and Helen of Troy. His beauty is then compared to a man`s and a woman`s therefore. A woman`s beauty seems to be fulfilled and perfected in a man. Among all schools of psychoanalysis of his times, C.G. Jung showed best that man`s psyche is primarily androgyne5. For Jung the unconscious is not a suppressed conscious, made of forgotten memories, but a primary nature. Accordingly, the unconscious preserves androgynous potencies. By reaching the depth of unconscious, one accepts his androgyny. Submerged in their inner world, men centered on animus, live their dreams in anima, while women, centered on anima, have their daydreams in animus. Androgyny represents the capacity of a person, of either sex to embody the whole range of human characteristics and traits, despite cultural attempts to render some exclusively masculine and some exclusively feminine attributes or abilities. It doesn`t refer only to the physical aspects and senses, but also to the cultural and social aspects of daily life. During the Renaissance, one of the types of androgyny literature drew on was the mythic one. It consists in a fusion of contrasts within the same individual. In this respect it implies rituals that involve changes of costumes. When changing clothes, the individual reaches a state in which sexes` merger is attained. This is the assertion of our unconscious, of our daydreams, which come to complete a possible but unexpected desire. This state is total and reinstates the perfect primary human condition. 3. the concept which refers to intimate or romantic love 4. the original text of sonnet 20: â&#x20AC;ŚBut since she prick`d thee out for women`s pleasure,/ Mine be thy love, and thy love`s use their treasure. 5. C.G.Jung, The Psychology of the Transference, Princeton: Princeton University Press, 1969

Anuar 2015 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

147

In Renaissance actors were men only. Women were not allowed on a stage. Here is the paradox: men were allowed to play female characters, consequently, to doubly change their identities: they were interpreting a part and, moreover, they were playing women. These women - characters in Shakespeare`s plays - change their female identities for men`s. Consequently, the literary motif of travesti adds up a new value. When Rosalind6 and Viola7 dress as men, they take on the male persona. Their changing is considered a travesti, which can be associated with a fluid individual identity. When Rosalind talks to Celia or Touchstone, she takes on her female identity, but when she talks to Orlando she takes on a male identity, that of Ganymede. At the beginning of the play, Rosalind acts and dresses like the woman she is. We also have Orlando in his male identity, acting with bravery and dressed as a man. They both are in their true social roles. Things change when, banished and dressed as Ganymede, Rosalind gets to the forest of Arden. Rosalind takes on the male persona, while Orlando turns into a lovesick persona. Fallen in love, he tries to talk Ganymede into curing him of lovesickness. It is Rosalind now who is the strong man, in control of the situation, having access to women, knowing decisively what they want and expect, while Orlando is the lover who cannot do without Ganymede`s advice and perspective. The androgynous woman, Rosalind, comprises all of the male characteristics. On the other hand, Viola dresses as a man in order to ensure her safety. She is a shipwrecked virgin woman who finds herself alone in a strange land. Only by assuming a male`s mask can she fulfill her task, that of finding her twin brother, Sebastian. Cross-dressed as the boy Cesario, Viola enters a new world where regulations do not encourage women. As a man, Viola falls in love with Orsino, but her disguise keeps her from revealing her feelings. Just like Rosalind, Viola is now a strong man. This shift of identities gives them both the opportunity to view the world from a different perspective and to find pieces of information which would have been inaccessible for them as women. The androgynous women, Rosalind and Viola, comprise all of the male characteristics. They both assert as complete identities. Another female character that changes her clothes for a man`s, thus proving an androgynous nature, is Portia from The Merchant of Venice. Living in Belmont, a fantastic realm, she is initially presented as a mythical princess from the fairy tales. When Portia moves from Belmont to Venice, she meets a dull world of prosaic rules. She is now dressed as a boy and offers an extraordinary lesson of brain and wisdom, which no man can comment on or think of objecting to. She asserts her will even before she takes on the male identity. There is no doubt that Portia asserts her own authority on Bassanio both in her real female identity and when she dresses as a man. She clearly dominates the relation, taking on a masculine role irrespective of her female clothes. This assertion of one`s true nature is also craftily handled in Venus and Adonis. Adonis, although apparently impenetrable, doesn`t seem a strong, firm male character. He is rather delicate and sweet like a female character. Venus herself is astonished at his sheer beauty and she compares him with red and white flowers, image usually associated with women. Adonis`s rhetoric of chastity no longer resists Venus`s rhetoric of seduction. This sexual ambiguity dissolves the barrier of gender, because the roles are reversed and it is the woman who seduces now and the man is the one who blushes. Things are different with Virginia Woolf. It is clear that she does not see androgyny as something which has to deal with humans split by gods in two halves for fear that they might be overpowered by them. She rejects a concept which promotes the idea that human being has 6. William Shakespeare, op. cit., As You Like It 7. ibidem, Twelfth Night.

148

The androgyne motif in william shakespeare and virginia woolf

got immanently constituted features which might be discovered methodically, by studying a masculine model. Individual identity consists in many strata of significance. The self is, consequently, mutable. It cannot be constituted and analyzed on the basis of an established set of rules. According to her a writer must not have any consciousness of sex. For Woolf a woman becomes a writer when she forgets that she is a woman. In order to be a writer, a good one, a woman must try to transcend her feminine identity. In A Room of One`s Own she builds her theory by promoting a feminism according to which woman neither opposes to man nor competes with him in the name of sexual distinction. On the contrary, she is his counterbalance, bringing equilibrium in a system whose functioning is not possible if one of them is missing. She brings forth a thesis according to which a woman, equally with a man, needs a room of her own, where she can define a personal authentic intimacy. It is that intellectual space from where the prerogatives of authority and power have been evacuated. This shift of parts and roles, all new, annuls differences between masculine and feminine. This is the theory Woolf fictionally develops in Orlando. The character of the novel, Orlando, is nevertheless an androgynous identity. Orlando`s story begins with a he, which affirms his gender. As a man he thinks little of gender; he is not quite aware of himself. Yet, when he meets Sasha, the Russian princess, and starts relating to her, Orlando acquires a bit of sense of each sex. Neither outraged, nor amazed when waking up a woman, Orlando has now total access to all possible human knowledge concerning both male and female hypostases. Only when Orlando has lived both sides of gender can she acquire an androgynous identity. As far as Woolf is concerned, androgyny is creativity. An androgynous mind has to have the power of comprising everything and find solutions to all matters. In Mrs. Dalloway, Clarissa Dalloway is such a mind. Yes, she likes to throw parties, but not as a reminiscence of women`s status of that time, a domestic one. She simply enjoys doing it. She likes having people around and making them connect to one another. It is her capacity of gathering people together as a support far from alienation, solitude, isolation and pure individualism. She does that and she is good at it. Clarissa loves people and she lets her soul absorb any kind of impression. Clarissa`s mind finds its correspondence in Septimus`s. Septimus suffered a shock during the war and that made him develop a serious depression. Both Clarissa and Septimus choose to question life and the way they live in a manner which singles them out from the others. Clarissa finds admiration in communicating with people, is interested in politics, which is uncommon for a woman of her times. She is extremely independent and makes her own decisions. As for Septimus, he doesn`t want to play the laboratory mouse of some arrogant doctor who thinks he can settle the order of individuals in this world. Septimus opposes to society in that he doesn`t want to follow some limited and limiting rules. He is very emotional and finds real pleasure and much happiness when he is making a hat, something very feminine though. What`s interesting with the two characters is the fact that they both have their own rooms, a space where they can be whatever they need and feel, something far from male and female perspective. …And they both mention Shakespeare. The end of the novel shows the creativity of their minds. It is a way for them to express themselves. Septimus kills himself, gesture in which Clarissa finds something admirable and which makes her willing to have her party and communicate with people.

Anuar 2015 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

149

Biblioraphy: BLOOM, Harold, The Western Canon, Harcourt Brace, 1994; ELIADE, Mircea, Mituri, vise si mistere, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 1998. trad: Maria Ivanescu si Cezar Ivanescu; GOLDMAN, Jane. The Feminine Aesthetics of Virginia Woolf, Cambridge: Cambridge University Press, 1998; JUNG, Carl Gustav, The Archetypes and the Collective Unconscious, Princeton: Princeton University Press, 1981; JUNG, Carl Gustav, The Psychology of the Transference, Princeton: Princeton University press, 1969; PLATO, Symposium, Benjamin Jowett (trans.), http:classics.mit.edu.plato/ symposium.html; SHOWALTER, Elaine, A Literature of Their Own. British Women Novelists from Bronte to Lessing, Princeton: Princeton University Press, 1977; Literary works: SHAKESPEARE, William, The Complete Works Hertfordshire, Wordsworth Editions Limited, 1996; WOOLF, Virginia, A Room of One`s Own, London, Penguin, 2000; WOOLF, Virginia, Orlando, London, Penguin, 2000; WOOLF, Virginia, Mrs. Dalloway, London, Penguin, 2000;

150

Limba latină – mărturie a creştinismului primar al românilor

LIMBA LATINĂ – MĂRTURIE A CREŞTINISMULUI PRIMAR AL ROMÂNILOR* profesor dr. Albert OVIDIU Lucrarea de faţă se mărgineşte la a face unele observaţii privind evoluţia limbii latine în spaţiul carpato-balcanic în primele opt secole după Hristos, respectiv de la penetrarea civilizaţiei romane în Balcani (secolul II î. Hr.) până la formarea limbii române şi a poporului român (secolul VIII d. Hr.). Încercarea de a surprinde aspectele legate de evoluţia limbii latine, de etnogeneza şi continuitatea limbii române în provinciile dunărene nu este una lipsită de riscuri. Pentru desăvârşirea unei imagini generale legată de aceste aspecte nu este suficientă numai urmărirea unei linii strict cronologic evolutivă, ci ne sunt necesare şi date referitoare la structura socială şi culturală a fiecărei etnii. Interdependenţa acestor factori ne poate conduce la crearea unui tablou complex şi variat. Integrarea populaţiilor autohtone în structurile imperiale romane (apr. 200 î. Hr.-106 d. Hr) a presupus adoptarea de către autohtoni a elementelor de civilizaţie romană şi, în primul rând, a limbii latine. În spaţiul dintre Marea Adriatică şi Marea Neagră al provinciilor Dacia şi Macedonia, s-a vorbit latina populară din care a derivat în secolele următoare limba română. Graniţa lingvistică între spaţiul latin şi cel grecesc la sudul Dunării se conturase deja la sfârşitul secolului al II-lea d. Hr.; modificările politico-administrative ulterioare nu au mai influenţat în nici un fel evoluţia lingvistică a regiunii1. Spaţiul latinofon coincide, în mare măsură, cu arealul geografic alocat lucrării noastre: teritoriul de la sudul Carpaților până la Dunăre, provinciile romane Dacia Ripensis, Dacia Mediterranea si Moesia Prima. Inovaţiile lingvistice au pătruns în primele trei secole după Hristos, după cum e şi firesc, dinspre Roma. Restructurarea administrativă a Imperiului sub Aurelianus (271-275) a constituit un punct decisiv în evoluţia lingvistică a romanicilor de la Dunărea de Jos; în special noutăţile lingvistice ale limbii latine nu s-au mai bucurat de accesul anterior la nordul Dunarii de unde a rezultat şi caracterul mai arhaic al limbii române între limbile romanice. În provinciile suddunărene, părţi integrante ale Imperiului roman, limba latină s-a bucurat constant de înnoire, de termeni noi care au fost transmişi parţial şi romanicilor nord-dunareni în baza legăturilor 1. * Articolul de față este parte integrantă a lucrării de doctorat cu titlul ”Aspecte ale creștinismului în spațiul carpato-balcanic în secolele I-VIII” susținută de către autor în cadrul catedrei de Istorie Veche a Românilor a Facultății de Istorie de la Universitatea ”Al. I. Cuza” Iași în data de 12 mai 2005. Boris Gerov, Die lateinisch-griechische Sprachgrenze auf der Balkanhalbinsel, în Die Sprachen im Römischen Reich der Kaiserzeit. Kolloquium vom 8. 10. April 1974, Hrsg. Von Günter Neumann,(= Bonner Jahrbücher des Rheinischen Landemuseums in Bonn im Landschaftsverband Rheinland und des Vereins von Altertumsfreunden im Rheinlande, 40), Bonn, 1980, p. 147-166, aici p. 164.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

151

nemijlocite existente între fraţii de aceeaşi limbă şi credinţă. Numai astfel se poate explica şi faptul că terminologia de bază a românilor este una de factură latină (1500-1600 de cuvinte) fiind rodul simbiozei dintre romanitatea sud-dunăreană şi cea nord-dunăreană 2. Latinitatea românilor nu mai trebuie dovedită; mărturiile romanităţii sunt nenumărate şi elocvente pentru evoluţia unitară a limbii şi poporului român. Inscripţiile creştine descoperite în acest areal completează o imagine cât mai apropiată de adevărul istoric, despre modul de organizare politic, militar, administrativ şi religios. Sursele literare relative la romanicii dunăreni sunt actele martirice, hotărârile sinodale, literatura patristică ş. a. ”Aşa cum se prezintă prin terminologia sa latină, creştinismul romanilor nu s-a putut forma decât în imperiu roman de la Constantin cel Mare încoace” - afirma reputatul savant Dimitrie Onciul3. În mai mult de un secol de la tipărirea lucrării respective, istoricii şi teologii români s-au străduit să aducă argumente în favoarea acestei teorii. Practic, însă, unele încercări s-au axat pe latura jurisdictională a demonstraţiilor lingvistice, pe argumentul preemţiunii patriarhiei Constantinopolului, a unui misionarism bizantin la Dunărea de Jos4. Astfel, prelaţii bizantini au învăţat limba traco-daco-romanilor, au predicat apoi folosind cuvintele autohtonilor şi au adaptat noţiunile existente în limbajul acestora la evoluţia terminologiei creștine din Imperiu5. Scenariul descris, deşi unul destul de fantezist, nu are fundament istoric. Argumentul zdrobitor al predominării expresiilor religioase provenite din limba latină ce au supravieţuit în limba română nu poate fi subsumat unor teorii jurisdicţionale, unei apartenenţe la o lume ecleziatică romano-bizantină mai devreme de secolul al V-lea d. Hr. Creştinismul de factură latină a fost o constantă a poporului român, un factor de coeziune spirituală, de coagulare a valorilor civilizaţiei romane. În rândurile ce urmează ne-am concentrat atenţia pe cercetarea mărturiilor epigrafice referitoare la creştinismul dunărean, fără a avea pretenţia epuizării acestui subiect. Inscripţiile cu caracter creştin probează existenţa unor credincioşi apţi să-şi exprime credinţa în limba proprie. În total, se poate vorbi de aproximativ 1100 de inscripţii creştine corespunzătoare secolelor III-VII d.Hr. răspandite în Illyricum-ul oriental în peste 150 de localități. Majoritatea covârşitoare a acestora (aproximativ 1000) sunt scrise în limba greacă şi doar o sută în limba latină6. Aprecierea exactă a valorii acestor inscripţii pentru spaţiul carpato-balcanic nu se poate face în totalitate datorită lipsei unei ediţii complete epigrafice, cercetările făcute până în acest moment concentrându-se pe aspecte locale sau regionale. Astfel, inscripţiile din Moesia Superior (Prima)7 ca şi din cele două Dacii – Ripensis şi Mediterranea8 nu formează un tot unitar, ci se regăsesc în diferite corpora ca rezultat al unor studii mai aprofundate. Numărul inscripţiilor latine descoperite în Imperiul roman a corespuns, ca areal de răspandire şi ca intensitate, cu graniţele statului. Urmărind evoluţia lor se observă că în provinciile Pannonia, 2. Al. Graur, Fondul principal al limbii române, Bucureşti, 1957, p. 1-106; Ligia Bîrzu, Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi continuitate istorică, p. 170, 171. 3. D. Onciul, Românii în Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor, Bucureşti, 1902, p. 331. 4. St. Lupşa, Creştinismul românesc a fost dintotdeauna ortodox, în Studii Teologice, 1949, p. 814-838. 5. Ibidem, p. 822-824. 6. I. Barnea. L’épigraphie chrétienne de l’Illyricum oriental, în Actes du Xe Congrès International d’archéologie chrétienne, Thessalonique 28 sept.-4 oct. 1980, I, Città del Vaticano-Thessalonique, 1984, p. 447. 7. CIL III; E. Diehl, Inscriptiones Latinae christianae veteres, I-III, Berlin, 1925-1931; Em. Condurachi, Monumenti cristiani nell’Illirico, în Ephemeris Dacoromana, IX (1940); M. Mirkovic, S. Dusanic, Inscriptiones Latines de la Mésie Supérieure, I-IV, Belgrad, 1978. 8. R. Pillinger, V. Popova, B. Zimmermann, Corpus der spätantiken und frühchristlichen Wandmalereien Bulgariens, în Schriften der Balkan Kommission. Antiquarische Abteilung, 21, herausgegeben von Renate Pillinger, Wien, 1999.

152

Limba latină – mărturie a creştinismului primar al românilor

Dacia, Achaia şi Egipt nu depăşesc secolul al IV-lea d.H.9. Grecizarea accentuată a Imperiului Bizantin din secolul al IV-lea a determinat şi micşorarea treptată a numărului de inscripţii latine. Johannes Lydos este cel care remarca deja schimbările din uzul juridic roman, blamându-l pe Cyrus (438-441), prefectul Constantinopolului, pentru că a eludat vechea ordine juridică romană prin pronunţarea sentinţelor în limba greacă10. Pentru provinciile Italia, Dalmatia, Pannonia, Moesia, Scythia Minor se constată o preponderenţă a inscripţiilor latine11. Astfel, se poate observa că Dacia romană a beneficiat din plin de procesul de romanizare accentuată numarul inscripţiilor latine descoperite în provincie (2628) depăşind pe cel al provinciilor vecine: Pannonia Inferior (2533), Moesia Superior (1449), Thracia (277) sau Moesia Inferior (1688)12. Importanţa epigrafiei creştine mai constă şi în aceea că ne oferă o imagine apropiată de adevărul istoric referitor la organizarea ecleziastică a Illyricum-ului. Un număr de 39 de episcopi (episcopus) apar în inscripţiile latine; aceştia sunt cunoscuţi, în parte, numai din mărturiile epigrafice13. Şi numele a aproape 40 de preoţi /pr(a)esbyter/ rezultă de asemenea din epigrafia creştină14. De altfel, după mărturia canoanelor bisericeşti de la Laodiceea (370), clasa preoţească era deja bine organizată formând un adevărat ordin ecleziastic15. În aceeaşi măsură sunt menţionaţi şi membri ai clerului inferior diaconus, diaconesses – al căror număr era aproximativ egal16- lectores, s.a. Un creştin ce primise recent botezul era cunoscut sub denumirea de neofitus (Aquae, Dacia Ripensis)17 iar credicioşii erau prezentaţi generic sub denominaţia de Cri(h)stianoz (Pautalia, Dacia Mediterranea)18. O serie de toponime originare din limba latină dovedesc existenţa unei clase monahale în ţinuturile dunărene. Astfel, localităţile Râmeţi (i), Remeţ (i), Rimeţ (i), Râmeşti, Remetea, Rimeta sau onomasticile Remete (a), Remeteanu, Râmescu îşi au originea în latinescul eremitus, eremita, -ae şi din grecescul ερεμίτης, -ου (ό), respectiv ερεμία, -ας (ή) (= loc solitar, deşert)19. Existenţa eremiţilor şi a cenobiţilor (lat. coenobita, cei care trăiau viaţa monahală în comun, în mânăstiri) este atestată într-o scrisoare a episcopului Teotimus al Tomisului la sfarşitul secolului al IV-lea20 ca şi în scrierile unui alt teolog dobrogean Joannes Cassianus21. Prezenţa acestor denominaţii în limba 9. H. Mihăescu, Lateinische Inschriften, în Quellen zur Geschichte des frühen Byzanz, Amsterdam, 1990, p. 106. 10. Lydos, De magistratibus, II, 12 (ed. Ioannes Lydus, On Powers or The Magistracies of the Roman State, introduction, critical text, translation, commentary, and indices by Anastasius C. Bandy, Philadelphia, 1983), p. 101-103. 11. H. Mihăescu, op. cit., p. 106. 12. Idem, La langue latine dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 168. 13. I. Barnea, op. cit., p. 473. 14. Ibidem. 15. K. Baus, E. Ewig, Innerkirchliches Leben zwischen Nikaia und Chalkedon, în Handbuch der Kirchegeschichte, II, 1, Hrsg. Von Hubert Jedin, Freiburg, Basel, Wien, p. 342-345. 16. I. Barnea, op. cit. 17. Ibidem, p. 475. 18. Ibidem. 19. Ion Ionescu, Monahismul daco-roman justificat etimologic-lingvistic, în Ortodoxia, LIII, 1-2, ianuarie-iunie, 2002, p. 137. 20. I. Coman, Scriitori bisericeşti din epoca străromână, Bucureşti, 1979, p. 193-194. 21. Johannis Cassiani opera, ed. M. Petschenig, 1866, 1888, Viena (CSEL, 13, 18). Conlationes Patrum conţine 24 de dialoguri despre viaţa spirituală a asceţilor. În special în Conlatio XVIII, (CSEL, 13, p. 505-532) sunt descrise aspecte referitoare la monahismul egiptean (Ibidem, 1-8, p. 506-517) şi diferenţele între coenobium şi monasterium (Ibidem, 9-10, p. 517).

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

153

română probează încă o dată creştinismul românesc de factură latină în epoca antică. Cuvintele de sorginte slavo-bizantină călugăr ( gr. καλόγηρος, sl. kalugeru), mânăstire ( gr. μo_αστήριου, sl. monastyri), schit ( gr. σκήτης, σκήτη, σκήτηoς, sl. skitb, mânăstire mică şi singuratică) au fost introduse în limba româna după secolul al X-lea 22. Unele râmeţii autohtone daco-romane aflate în munţi şi păduri, ferite din calea migratorilor, au funcţionat ca sedii episcopale în care rezidau piscupii daco-romani23. De altfel, situaţia este atestată literar şi în alte provincii romane: Sf. Severinus, monah din Norricum, primeşte în secolul al V-lea d. Hr. demnitatea episcopală de la comunitatea din Tiburnia în condiţiile în care fosta provincie romană era devastată de barbari24. Faptul nu constituie o surpriză de vreme ce la Roma episcopii au fost confirmaţi prin aclamaţii de către comunitatea locală până în anul 48325. Existenţa unor localităţi cu aceste denumiri în Transilvania, Maramureş, Banat, Vâlcea reflectă, chiar dacă numai parţial, o realitate istorică şi anume aceea a prezenţei monahilor în viaţa religioasă a primelor secole şi a legăturilor acestora cu latinitatea sud-dunăreană, real conductor de noţiuni, dogme şi idei religioase. De menţionat că în acest mod al existenţei unor noţiuni ecleziastice de sorginte greacă în limba română se poate intui inclusiv o supravieţuire a denominaţiilor prin filiera latină suddunăreană anterioară venirii slavilor în spaţiul balcanic. Astfel s-ar putea explica unii termeni religioşi ce au pătruns în limba romanicilor dunăreni înainte de formarea statului bulgar şi adoptarea oficială a creştinismului de către acesta (864): biserică, a boteza, evanghelie, creştin, înger, icoană, preot, s.a 26. Creştinii din Illyricum s-au dovedit a fi buni cunoscători ai formulelor dogmatice elaborate la conciliile ecumenice sau în cadrul unor sinoade locale, care, în parte, au avut loc în regiunile dunărene. Credinţa ortodoxă, contrapusă celei eretice, era apărată în faţa celei eretice. Astfel, creştinii aveau cunoştinţa şi a unor termeni dogmatici ca όμοούσιος descoperit pe o inscripţie metrică la Pautalia (Dacia Mediterranea)27. În spaţiul carpato-balcanic s-au aflat cu siguranţă şi mulţi care cunoşteau atât limba latină, cât şi pe cea greacă. Exemple notabile avem, în acest sens, cazul unor prelaţi ai vremii ca Ulfila sau Photinus, episcopul Sirmium-ului (343-352)28. Terminologia religiosă era una de sorginte latină dupa cum o reflectă scrierile teologice ale prelaţilor Nicetas din Remesiana (Dacia Mediterranea)29, 22. Ion Ionescu, op. cit. 23. Despre prezenţa în Evul Mediu a arhiepiscopului Ghelasie pe valea Geoagiului la Râmeţi (Alba): M. Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi români, Iaşi, 2000, p. 72-75; Ion Ionescu, op. cit., 137. 24. Eugippius, Vita Severini 21, 2, p. 86. 25. C. Schneider, Geistesgeschichte des antiken Christentums, II, München, 1954, p. 247, L. Koep, Consensus, în RAC, III, col. 294-303. 26. M. Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, I, București, 1994, p. 71; Grigore Brâncuş, Das rumänische, în Handbuch der Südosteuropa-Linguistik (= Slavistische Studienbücher, 10, Neue Folge, Hrsg. Von H. Jachnow und K. Seeman), Hrsg. Von Uwe Hinrichs. Unter Mitarbeit von Uwe Büttner, Wiesbaden, 1999, p. 269, 270. 27. I. Barnea, op. cit. 28. Sokrates, Historia Ecclesiastica, II, 29 (FHDR, II, p. 217); Sozomenus Historia Ecclesiastica, IV, 6 (FHDR, II, p. 225). 29. V. Pârvan, Contribuţii, Bucureşti, 1911, p. 158-194, în special 171; Jacques Zeiller, L’Empire romain et l’Eglise, in Histoire du Monde, V2, publiee sous la direction de M. E. Cavaignac, Paris, 1928, p. 557; Radu Vulpe, Histoire ancienne de la Dobrogea, Bucarest, 1938, p. 351; Ioan Coman, “Aria misionara” a Sf. Niceta de Remesiana, in BOR, 5-6, 1948, p. 337-356; Vetters, Dacia Ripensis, p. 36. Ediţia A. E. Burn, Niceta of Remesiana. His life and works, Cambridge, 1905 conţine informaţii preţioase referitoare la aria misionară a episcopului dunărean (XIX-XXVI) şi la istoria religioasă a creştinilor la Dunărea de Jos în secolul al IV-lea d. Hr. (XXVI-XXXIV). G. Schramm, Anfänge des albanischen Christentums. Die frühe Bekehrung der Besen und ihre langen Folgen, (= Rombach Wissenschaft,

154

Limba latină – mărturie a creştinismului primar al românilor

Laurentius din Novae (Moesia Inferior)30, Auxentius din Durostorum (Moesia Inferior)31, Theotimus din Tomis (Scythia Minor)32. Inscripţiile funerare, cele mai numeroase, reflectă diversele particularităţi regionale. Limbajul viu oglindeşte trăsăturile umane ale creştinilor. Inscripţiile funerare descoperite la Sardica (15) sunt preponderent în limba latină (11)33. De regulă, inscripţiile latine începeau cu formula Hic (ic) requiescat34. Într-o altă inscripţie, descoperită la Ratiaria, se preciza lapidar: Paulus presbyter in unc sepulhro iacet35. În singura inscripţie funerară din Moesia Inferior, descoperită la Nicopolis, se face referire la Aurelia Marcellina din Oescus (Dacia Ripensis), fiica unui ex praef. leg. III Gallicae Danavae şi depusă de preotul Turranius Leontius36. Epigrafia creştina reflectă stadiul evolutiv al limbii latine în areale diferite de romanitate. Sugestiv este în acest sens altarul votiv dedicat zeului Mars conservator, protectorul armatei romane, datat între anii 307-323, şi descoperit la Histria. Acest cuvânt conservator sau servator a fost preluat de creştini şi dedicat sfântului unui loc (Stefanus, loci servator). Forma feminină adjectivată servatoria (dies) a supravieţuit în românescul „sărbatoare“37. În timpul persecuţiilor diocleţiene apare tot mai frecvent în inscripţii, expresia depositus, depositio.38 Elocventă pentru evoluţia limbajului religios la Dunărea de Jos este actul martiric al Sf. Montanus din Singidunum: “...se ridică un popor nou, care cheamă numele Tău cel sfânt prin biserici, în limba romană” (“in lingua romana clamat nomen Tuum sanctum per basilicas”)39. La începutul secolului al V-lea d. Hr. se înmulţeşte numărul inscripţiilor, în special în nordul Africii, ce-l denumesc pe românescul «Dumnezeu» (dominus deus)40. De altfel, această perioadă istorică a fost una foarte prolifică din punct de vedere al semnificaţiei religioase a cuvintelor preluate de limba romanicilor dunăreni. Vocabularul religios se îmbogăteşte cu termeni noi care au supravieţuit ulterior şi influenţelor slavo-bulgare: ancilla Christi, arcangelus, arcidiaconus, archiepiscopus, baptisma, basilica, Christianus, clericus, diaconus sau ziaconus, dies dominica, ecclesia, episcopus, eremita, famulus dei, fides, lex, martyr, martur, monachus, monasterium, paradisus, Reihe Historiae, 4, Hrsg. Von W. Reinhard und E. Schulin, in Verbindung mit H. - J. Gehrke u. a.) Freiburg im Breisgau, 1994, p. 44-77 atribuie episcopului dunărean rolul de inovator prin misionarea teritoriului sudbalcanic în limba strămoşilor albanezilor, a bessi-lor. Argumentele savantului german se bazează aproape exclusiv pe cercetarea lingvistică ceea ce face ca lucrarea să fie mai mult o istorie a evoluţiei limbii albaneze decât o istorie a ... albanezilor. Acesta este unul din motivele pentru care nu poate fi acceptată teoria creştinării în limba “proprie” autohtonilor, bessa. 30. G. Morin, L’evêque Laurent de Novae et ses opuscules théologiques, în Revue des Sciences philosophique et théologique, 26, 1937, p. 307-317. 31. Dissertatio Maximini, 59, în Scolies ariennes sur le concile d’Aquilée, introduction, texte latin, traduction et notes par R. Gryson (SC, 267), Paris, 1928, p. 246-249. 32. G. Bardy, La question des langues dans l’église ancienne, I, Paris, 1948, p. 149: «ses ouvrages ont sans doute été rédigés en latin». 33. I. Barnea, op. cit., p. 488. 34. Ibidem. 35. Ibidem. 36. Ibidem, p. 489. 37. M. Păcurariu, op. cit., p. 67. 38. CIL 32, 12870-b ad n. 9575: [Deposi]t(io) Domn[ionis episcopi di]e IV Idu[s Apriles]; E. Condurachi, Monumenti cristiani nell’Illirico, în Ephemeris Dacoromana, IX, Roma, 1940, p. 9. 39. Martiriul Sfantului Montanus - PSB, 11, p. 189. 40. CIL 8, 2051, 2220, 3588, 8620-8622, M. Păcurariu, op. cit., p. 65; H. Mihăescu, op. cit., p. 112.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

155

presbyter, servus dei, subdiaconus sau suzaconus41. Termenii altar (rom. „altar“) şi presbyter (rom. „preot“) se întâlnesc pe inscripţii atât în Moesia Inferior, cât şi în Scythia Minor42 . În apropiere de Marcianopolis (azi Devnija) în Moesia Secunda a fost ridicată, în anul 431, o poartă de ziua Sf. Daniel de către vicarius Probinus (en zie sancti Daniel, rom. « zi »)43. Din a doua jumătate a secolului al V-lea datează o inscripţie descoperită la Sirmium în care se întâlnesc nume diferite cu terminaţiile: -tata, -anis, -mama, -anis (comparabil cu româna „tătâni-tu“, mâni-ta“)44. Unele din cuvintele menţionate au subzistat în limba română într-o formă diferită de cea a limbilor romanice occidentale. După cum remarca recent Al. Madgearu45 mai multe cuvinte româneşti sunt formate pornind de la alte cuvinte latine decât cele folosite până în prezent de Biserica romano-catolică: “credinţa” în loc de fides, “rugăciune” în loc de oratio, “înviere” în loc de ressurectio, “drac” în loc de diabolus, “iertare” în loc de remissio etc. Nu subscriem încercării de a atribui această evoluţie aparte a unor expresii religioase din limba română unor misionari orientali care, necunoscând termenii specifici din Biserica occidentală, ar fi adaptat termenii de origine grecească la latina vulgară a daco-romanilor46. Pentru realizarea unei imagini cât mai apropiate de adevărul istoric se impune renunţarea la ideea preconcepută a unui misionarism oficial, bizantin până la sfârşitul secolului al IV-lea d. Hr., adică până la desăvârşirea limbajului teologic în provinciile romane de la Dunăre în urma desfăşurării sinoadelor şi conciliilor ecumenice. Chiar dacă s-ar accepta ideea unui misionarism bizantin în provinciile dunărene ale Imperiului romano-bizantin, ar fi mai greu de acceptat că prelaţii respectivi nu aveau cunoştinţă de terminologia religioasă a momentului. Prin prisma importanţei cuvintelor pentru limbajul cotidian al romanicilor şi a faptului că misionarii aveau o oarecare pregătire religioasă47, nu s-ar putea admite “necunoaşterea” limbii latine de factură occidentală. În plus, secolul al IV-lea a fost un secol, cel puţin până la lupta de la Hadrianopolis (378), de relativă linişte care a permis circulaţia ideilor, cuvintelor, expresiilor atât latineşti, cât şi greceşti. Secolul al IV-lea d. Hr. este considerat şi perioada de timp în care s-au fixat pricipalele coordonate ale creştinismului dacoroman, elementele de ordin liturgic latin anterioare constituirii celui constantinopolitan48. În fapt, este vorba de preluarea unor elemente rituale din liturghia antiohiană ce a precedat-o pe cea constantinopolitană şi in care s-au păstrat ca relicve în creştinătatea daco-romană49. Cum altfel s-ar putea explica faptul că, la sfârşitul secolului al IV-lea, Nicetas din Remesiana foloseşte pasaje din opera Sfântului Vasile cel Mare decât prin existenţa unui flux de idei religioase OccidentOrient de care n-ar fi putut să fie străini nici “misionarii” romanicilor dunăreni? Explicaţia menţinerii unor denominaţii liturgice diferite în limba română faţă de alte limbi romanice rezidă din izolarea romanităţii dunărene faţă de cea occidentală în două etape cronologice diferite: prima etapă corespunde invaziilor hunice din prima jumătate a secolului al V-lea iar a doua etapă este cea a invaziilor avaro-slave din a doua jumatate a secolului al VI-lea. În acest interval de timp datorită procesului accentuat de ruralizare a limbii daco-romanilor au 41. Ibidem. 42. Ibidem. 43. Al. Graur, La romanité du Romain (= Bibliotheca Historica Romaniae. Études, 9), Bucarest, 1969, p. 13. 44. H. Mihăescu, op. cit., p. 113. 45. Al. Madgearu, Continuitate şi discontinuitate culturală la Dunărea de Jos în secolele VII-VIII, Bucureşti, 1997, p. 53, 54. 46. M. Păcurariu, op. cit., p. 70. 47. Theodoret, Historia Ecclesiastica, V, 30, 31 (PSB, II, p. 237). 48. Al. Madgearu, op. cit., p. 55. 49. Ibidem.

156

Limba latină – mărturie a creştinismului primar al românilor

fost create în spaţiul nord-dunărean cuvinte noi, din toate sferele vieţii cotidiene, diferite faţă de cele din Occident şi s-au păstrat unii termeni latini arhaici pe care romanitatea apuseană nu i-a mai reţinut50. În domeniul religios, exemplul cel mai elocvent este oferit de cuvântul românesc “biserică” derivat din latinescul basilica51 ce se încetăţenise în limbajul bisericesc al secolului al II-lea d. Hr. din Asia Mică52. Atestarea epigrafică a acestuia se regăseşte pe o inscripţie descoperită pe valea râului Mati din Albania : amplam hanc basilicam fundavit53. În secolul al IV-lea creştinii adoptaseră şi extinseseră denumirea latină la nivelul întregului Imperiu roman; ea a fost înlocuită cu ecclesia54, considerată a fi una mai cuprinzătoare pentru ideea comuniunii creştine. Denominaţiile provenite din basilica s-au pastrat doar în anii de romanitate marginale (în retoromană, dalmată în unele dialecte franceze şi în romană) care n-au mai cunoscut sau n-au mai acceptat inovaţia produsă în cadrul terminologiei oficiale creştine55. În secolele IV-V d. Hr. se înrădăcinează în terminologia religioasă şi termenul sanctus (sanctissiumus) sau beatissimus atribuit unor persoane respectabile ale unei comunităţi56. Actul în sine nu presupunea rigorile unei canonizări oficiale bisericeşti din zilele noastre. Deja în secolul al VI-lea se observă prezenta acestui termen (beatissimus) în titulatura episcopului Theuprepius din Sardica, titlul fiind purtat de patriarhii români ortodocşi până în ziua de astăzi57. Antroponimele inscripţiilor funerare şi a inscripţiilor creştine în general din Illyricum-ul oriental sunt cele folosite de creştini în uzul curent, respectiv, împrumutate din Biblie, nume de preoţi, de martiri, de sfinţi sau de mari personalităţi ale lumii creştine. La acestea se adaugă nume tipice antichităţii greco-romane ca şi cele traco-getice din zonele unde aceste populaţii îşi aveau habitatul. De asemenea pot fi întâlnite şi numele unor „barbari“ ce au intrat în Imperiul roman între secolele IV-VII d.H. şi s-au convertit la creştinism. Astfel, ne sunt cunoscute numele unor preoţi, viri religiosi, din Illyricum: tracul Buraidus58, Leonianus59, Maxentius din Sardica; 50. H. Mihăescu, La langue latine dans le Sud-Est de l’Europe, Bucureşti-Paris, 1978, p. 311; Grigore Brâncuş, Das rumänische, în Handbuch der Südosteuropa-Linguistik (= Slavistische Studienbücher, 10, Neue Folge, Hrsg. Von H. Jachnow und K. Seeman), Hrsg. Von Uwe Hinrichs. Unter Mitarbeit von Uwe Büttner, Wiesbaden, 1999, p. 262. 51. Walafridus Strabus, De ecclesiaticarum rerum exordiis et incrementis liber unus, VII (PL, 114, col. 927; FHDR, II, p. 641): domus Dei bacilica...; Th. Capidan, Basilica, în BOR, LVI, 1-4, 1938, p. 3-12; Gerhard Rohlfs, Romanische Sprachgeographie. Geschichte und Grundlagen, Aspekte und Probleme mit dem Versuch eines Sprachatlas der romanischen Sprachen, München, 1971, p. 188, 189 consemnează anterioritatea termenului basilica în faţa celui de ecclesia ca argument pentru păstrarea latinităţii în ariile laterale ale romanităţii. Vezi si M. Păcurariu, op. cit., I, p. 64, 65; Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, (Bibliotheca Thracologica, XVIII), Bucureşti, 1997, p. 255 preia afirmatia lui V. Pârvan: termenul “biserică” (clădire de cult) n-a circulat in “Răsăritul grec”. 52. D. Stăniloae, Rolul ortodoxiei în formarea şi păstrarea fiinţei poporului român şi a unităţii naţionale, în Ortodoxia, 4, 1978, p. 588-590. 53. H. Mihăescu, op. cit., p. 114. 54. Varianta grecească pentru desemnarea comunităţii creştine era cunoscută şi romanicilor dunăreni, în special celor din Scythia Minor. Mult mai probabilă este însă întrebuinţarea acestui termen în combinaţie cu alte particule lexicale pentru a sublinia sensul de “Biserică” ortodoxă, dreaptă în antiteză cu Biserica eretică. Vezi M. Păcurariu, op. cit., p. 65. 55. Al. Madgearu, op. cit., p. 55. 56. Eugippius, Vita Severini, 1, 1, Das Leben des Heiligen Severin. Einführung, Übersetzung und Erläuterung von Rudolf Noll, Berlin, 1963, p. 58. 57. I. Barnea, op. cit., p.472. 58. E. Condurachi, op. cit., p. 30. 59. Ibidem.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

157

Paulus din Ratiaria (Arcar); diaconus Demetrios tot din Sardica60. De numele acestuia se leagă şi expresia existentă în româneşte „Sîmedru“ < Sanctus Demetrius61. Împăratul Justin (518-527) este autorul, împreună cu nepotul său Justinian (527-565) a unei constitutio inscripţionată bilingv la nord de lacus Carolitidis de catre Archelaus, praefectus praetorio Orientis62. Astfel, sunt scutite de impozite, în primul rând oraşele. Se crează precedentul pentru imunitatea mânăstirilor medievale, fenomen ce s-a bucurat de o foarte mare amploare63. Din actele legislative atribuite împaratului Justinian relevante pentru demersul nostru mai menţionăm Novellae, în care proporţia decretelor redactate în limba latină este de aproximativ 14% (25 din 176)64. Cu siguranţă că suveranul bizantin a renunţat la omogenitatea lingvistică a corpului de legi tocmai pentru acei vorbitori de limbă latină de la Dunărea de Jos, din sudul Italiei şi din Africa65. Cu toate încercările de nivelare a structurilor etnice de către împăraţii romani se poate constata subzistenţa substraturilor etnice în spaţiul balcano-dunărean66. Din analiza epigrafică se pot desprinde unele date relative la cunoştinţele religioase ale romanicilor dunăreni. Locuitorii oraşelor din Illyricum îşi manifestau interesul pentru lecturarea Bibliei şi în timpul lui Justinian. O dovadă în acest sens o constituie inscripţia dedicată preoţilor dalmaţi Donatus67 şi Liberatus68 care, pentru credinţa lor catolică (pro fide catholico) şi-au găsit sfârşitul în anul 540, în exil, în Africa. Se exprimă convingerea că spiritul demonic al iadului (spiritus immundissimus tartarucus) va fi învins de îngerul Gabriel (angelus Gabrielus) şi de Biblie (scriptura) în numele Domnului Iisus Hristos69. Din timpul împăratului Tiberios Konstantinos (578-582) datează şi construcţia unui apeduct (aquiductum = aquaeductum) atribuită lui vir magnificus Iulianus şi preafericitului (beatissimus) mitropolit Leontinus, prelat ignorat de alte surse scrise70-, şi consemnată pe o inscripţie descoperită la Sardica71. În timpul proconsulului Marcellinus (594-599) moare în Dalmatia „păcătosul şi nevrednicul preot Ioan“ (peccatur et indignus presbiter Johannes)72. Centurionul Phokas (602-610) a încercat o apropiere de Occident, ceea ce se poate remarca şi în materialul epigrafic adus la lumină de cercetările arheologice. Dacă pe o monedă descoperită 60. CIL III, 14207-22. 61. H. Mihăescu, op. cit., p. 113. 62. CIL 32, 13640; Cod. Just. 5, 3, 19. 63. H. Mihăescu, op. cit., p. 114. 64. Ibidem, p. 106. 65. Leopold Wenger, Die Quellen des römischen Rechts, Wien, 1953, p. 660. 66. Considerăm ca fiind, totuşi, o exagerare afirmaţia istoricului B. Rubin, Das Zeitalter Justinians, I, Berlin, 1960, p. 83: „Trotz aller Hellenisierung und Romanisierung, war der Kern der nachverwandten thrakisch-illyrischen Bevölkerung kaum angetastet. Sie bildete auch nach den Stürmen der Völkerwanderungen immer noch das ausschlaggebende ethnische Substrat“. Pentru nici una din limbile preromane nu avem mărturii epigrafice sau alte surse directe din perioada stăpânirii romane care să confirme o astfel de ipoteză. Numai din surse istorice secundare şi din analiza onomasticii putem deduce variabile referitoare la modul de prezervare a limbilor traco-illirice. A se vedea: Radoslav Katičić, Die Balkanprovinzen, în Die Sprachen im römischen Reich der Kaiserzeit. Kolloquium vom 8. bis 10. April 1974 (= Beihefte der Bonner Jahrbücher, 40), Köln, 1980, p. 103-121. 67. ILCV, 1601 A. 68. ILCV, 1601 B. 69. H. Mihăescu, op. cit., p. 115. 70. I. Barnea, op. cit., p. 479. 71. H. Mihăescu, op. cit., p. 116. 72. CIL 3, 9527 (= ILCV, 79); H. Mihăescu, op. cit..

158

Limba latină – mărturie a creştinismului primar al românilor

în Raetia se poate citi d(omino) n(ostro) Foca perp(etuo) Aug(usto)73, la Roma i se dedică o altă inscripţie ca semn de recunoştinţă faţă de atitudinea prietenoasă faţă de pontiful roman74. Ruptura creată în blocul romanităţii balcanice a avut drept rezultat şi dispariţia aproape completă a inscripţiilor latine în acest areal. Stareţa Ioana (abtissa Johanna) a fost nevoită să se refugieze din calea avarilor ce se apropiaseră de Sirmium (582) şi-şi găseşte obştescul sfârşit pe coasta Adriaticii după venirea slavilor (Salona, 612)75. De expediţiile bizantine contra avarilor se leagă şi primele dovezi lingvistice ale formării unei limbi neoromanice, diferită de latina vulgară vorbită în spaţiul carpato-balcanic76. Alte două inscripţii descoperite la Salona77 şi Viminacium78 atestă nu numai existenţa unor comunităţi monastice, ci şi relaţiile existente între Dalmatia şi restul provinciilor illirice79. Din inscripţiile conferite de persoane private cu prilejul unor evenimente deosebite din viaţa lor sau a cetăţii se pot afla lucruri interesante despre mentalitatea timpului, despre cunoştinţele religioase ale oamenilor. Astfel, se ştia că deasupra regatului terestru se află unul celest (sublimis regia caeli)80, unde domină justiţia (iustitia), probitatea (probitas), credinţa şi încrederea (fides). Pe pământ conducea temporar un împărat (dominus imperator) pe când în cer se afla veşnicul împărat (dominus deus). Reflecţii ale teologiei imperiale în care împăratul este reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ se regăsesc şi în inscripţii din Dacia Mediterranea81. Cea mai des întâlnită noţiune în inscripţiile latine este pax, respectiv în formula „să se odihnească în pace“ (requiescat in pace)82. Dintre cuvintele păstrate şi în limba română ce redau credinţa în viaţa următoare se disting: monumentum < mormânt83 şi mensa, mesa < masa84. Pe un disc descoperit la Viminacium (Kostolac), în Moesia Prima, muncitorii au inscripţionat: „Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu, apără toţi muncitorii, care au făcut aceasta în numele Domnului“(Cristus deus, dei filius, custodiat artifices omnes, qui hoc opus facerunt in domino)85. Despre semnificaţia cuvântului “Crăciun”, respectiv, despre originea sa latină s-a dezbatut relativ mult atât în istoriografia românească, cât şi în cea europeană86. Provenienţa lui din limba 73. CIL III, 1, 12030. 74. CIL VI, 1200; H. Mihăescu, op. cit. 75. CIL III, 9551: “Hic quiescit in pace sanct abtissa Johanna Sermenses...”. 76. Teofilact Simocata, Istorii, II, 15 (FHDR, II, p. 539); Theophanes Confessor, Cronografia, anul 6097 (587) (FHDR, II, p. 605); H. Mihăescu, Torna, torna, fratre, în Byzantina, 8, 1976, p. 21-35; Peter Charanis, John Lydus and the Question of the Origin of the Vlachs in the Greek Lands, în Byzance et les Slaves. Études de Civilisation, Mélanges Ivan Dujčev, Paris, 1979, p. 103-109. 77. CIL, III, 9576: Depo]sitio infantis [Do]mnicae VIII Kale(n)d(as) Octobres quae a Sirmio a Salonas adducta est. 78. CIL, III, 14904: [a]rc(a) Baleriano neg(otiatori) c(ivitate) Vim(inacio) + (na)t(o) et Eufemiae iugal(i) eiu[s]. 79. E. Condurachi, op. cit., p. 13. 80. CIL 8, 20907. 81. L. Mircovic, La nécropole paléochrétienne de Nis (Naissus), în Archeologica Jugoslavica 2, 1956, p. 85-100. 82. H. Mihăescu, op. cit., p. 117. 83. CIL 3, 9450, 14624; CIL 8, 9247. 84. ILCV, 3247, 3707-3726. 85. H. Mihăescu, op. cit., p. 118. 86. I. Ionescu, Despre semnificaţia cuvântului Crăciun în limba română, în Mitropolia Olteniei, XXIII, 11-12, 1971, p. 802-822; Gerhard Rohlfs, Romanische Sprachgeographie. Geschichte und Grundlagen, Aspekte und Probleme mit dem Versuch eines Sprachatlas der romanischen Sprachen, München, 1971, p. 193-196; D. Stăniloae, Vechimea şi spiritualitatea termenilor creştini în solidaritate cu ale limbii române în general, p. 563-590; M. Păcurariu, op. cit., p. 65, 66; G. Rohlfs, Von Rom zur Romania. Aspekte und Probleme romanischer Sprachgeschichte, în Tübinger Beiträge

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

159

latină (creatio) ca o componentă a arianismului (“creauit et genuit, fecit et fundauit”) nu este plauzibilă nu numai datorită inconsecvenţei transformării lingvistice dar şi datorită imposibilităţii preluării unui astfel de termen de subtilitate teologică87. Noi opinăm pe baza studiului regulilor lingvisticii pe apropierea denominaţiei de fondul comun indo-european. Grecizarea treptată a administraţiei Imperiului bizantin corelată cu pierderea, la sfârşitul secolului al VI-lea, a unor teritorii preponderent latine – Italia, Spania, Africa -, a condus la dispariţia treptată a dovezilor epigrafice latine în spaţiul carpato-balcanic88. În secolul al VIIlea mai existau “oaze” de latinitate în Dalmaţia şi în insulele din apropierea coastei dalmatice, în Sardinia, Corsica, Baleare, exarhatele de Ravenna şi Cartagina şi în câteva oraşe ce păstrau numai legături formale cu Bizanţul ca Sardica89. Inscripţiile creştine ne dezvăluie punctul evolutiv al limbii latine la un moment dat şi ne probează continuitatea, vitalitatea acesteia în spaţiul carpato-balcanic. Coroborarea datelor oferite de analiza epigrafică cu cele rezultate din sursele literare ale vremii denotă influenţa latinităţii occidentale asupra spaţiului lingvistic dunărean, apartenenţa acestuia la marea familie a limbilor romanice. Abrevieri: CIL Corpus inscriptionum Latinarum, Berlin, 1862. FHDR Fontes Historiae Daco-Romanae, Bucureşti , I (1964) - IV (1982). PSB Părinți și scriitori bisericești, București. ILCV E. Diehl, Inscriptiones Latinae christianae veteres, I-III, Berlin, 1925-1931. RAC Reallexicon für Antike und Christentum, Begründet von Franz Joseph Dölger, Stuttgart, I, 1950 -.

zur Linguistik, 226, herausgegeben von Gunter Narr, Tübingen, 1984, p. 183-186: „ist etymologisch noch immer sehr umstritten“(p. 183); N. Zugravu, op. cit., p. 302: „rămâne o problema deschisă“. 87. M. Păcurariu, op. cit., p. 66. 88. Despre preluarea şi evoluţia unor termeni greceşti fie direct de la bizantini, fie prin intermediul slavilor de către populaţia romanică din spaţiul balcanic vezi: P. Skok, Byzance comme centre d’irradiation pour les mots latins des langues balkaniques, în Byzantion, VI, 1931, p. 371-378. 89. Hans Ditten, Zur Bedeutung der Einwanderung der Slawen, în Byzanz im 7 Jahrhundert. Untersuchungen zur Herausbildung des Feudalismus, in Berliner Byzantinische Arbeiten, 48, Berlin, 1978, p. 126.

160

Educaţia între aparenţă şi esenţă

EDUCAŢIA ÎNTRE APARENŢĂ ŞI ESENŢĂ profesor Petru BUTNARU De cele mai multe ori, când ne gândim la educaţie, avem în minte un concept destul de ,,scorţos” şi despre care nu putem vorbi fără o oarecare solemnitate. I-am întrebat pe unii profesori: Ce este educaţia? Am făcut acest lucru fără să-i anunţ şi fără să fie vorba despre un context educațional. Fiecare dintre ei a început prin a-şi drege glasul. Desigur ,,definiţiile” au fost cât se poate de apropiate. Sintetizându-le am putea spune că educaţia este: baza evoluţiei sau a progresului, drumul spre o treaptă superioară, proces de ghidare a copilului spre dobândirea de competenţe, cărămida zidirii omului etc. Definirea educaţiei în aceşti termeni riscă să nu fie luată în serios tocmai din cauza gravităţii lor. De ce se întâmplă acest lucru? Se ştie că educaţia fiecăruia dintre noi este de trei tipuri: formală, nonformală şi informală. Dacă ne referim la educaţia de tip formal (şi evident că şi celelalte tipuri sunt direct influenţate de aceasta), ea este în directă legătură cu orientarea politică a vremurilor în care se desfăşoară. În comunism evoluţia, progresul, drumul, procesul şi zidirea duceau spre un viitor cum nu se putea mai luminos. S-a dovedit a fi un eşec. În capitalism sau în democraţie, vremuri pe care le trăim, aceleaşi concepte pe care le-am amintit duc la crearea unui individ plin de competenţe. Educaţia se face cu ,,centrarea pe competenţe” clădind bazele unei persoane care să producă mult şi să consume şi mai mult. Oare va fi un eşec? Cel mai probabil. Cred că se impune lămurirea cel puţin parțială a diferenţei dintre esenţă şi aparenţă atunci când se vorbeşte despre educaţie. Este poate un subiect despre care se poate vorbi în foarte multe feluri şi cel mai adesea chiar aşa se întâmplă. Nu întotdeauna de către cine trebuie. Aparenţa şi esenţa sunt două concepte greu de definit. Greutatea definirii lor vine din aceea că fiecare dintre vorbitori oferă doar o aparentă definiţie şi nu pot pătrunde în esenţa conceptelor. Aceasta şi din cauza subiectivităţii celor care încearcă să explice conceptele (fiecare vede lucrurile în felul propriu) şi mai ales din cauză că, pentru a defini esenţa, trebuie să ,,vezi cu ochii dincolo de fire” aşa cum spune Dionisie Ariopagitul în lucrarea Despre teologia mistică. Aparenţa pare a fi acea stare de superficialitate a lucrurilor, a fiinţelor sau a fenomenelor sau altfel spus, ceea ce cade sub incidenţa organelor celor cinci simţuri: simţul văzului, al auzului, cel tactil, cel olfactiv şi gustativ. Fiecare percepe realitatea care ne înconjoară sau cea pe care ne-o amintim într-un mod nu tocmai obiectiv din cauză că nu putem pătrunde în interiorul sau în profunzimea realităţii decât cu ajutorul raţiunii. Asta ne deosebeşte fundamental de toate celelalte fiinţe cu care intrăm în contact. Omul este singurul capabil să treacă de realitatea aparentă a stărilor, lucrurilor sau fiinţelor spre a pătrunde în esenţa lor. Aşadar avem un nou concept, acela de esenţă. Acesta se referă la acea parte fundamentală (cu adevărat reală) neschimbabilă şi cumva ascunsă din fiecare fiinţă, fenomen sau lucru şi care fac ca acel ceva să fie el şi nu altul sau altceva.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

161

Desigur că termenul ,,aparenţă” mai poate însemna şi apariţia a ceva. În expresia: Apariţia sa era un eveniment mult aşteptat, termenul apariţie se fereră la simpla arătare a persoanei respective. La fel şi ,,esenţa” poate însemna acel lichid concentrat, rezultat din prelucrarea unor arome şi care se întrebuinţează în diferite domenii. Trecând peste aspectele amintite în cele din urmă, care sunt mai puţin importante, ajungem să concluzionăm că aceste concepte: aparenţă şi esenţă se află cumva în antiteză. Unul arată natura exterioară a lucrurilor, iar celălalt o arată pe cea interioară. Unul este accesibil tuturor, iar celălalt ascuns privirii celor neiniţiaţi. A vedea lucrurile în esenţă şi a te feri de aparenţă e cumva rezervat omului superior. Fiecare dintre noi ne dorim să vedem lucrurile în esenţa lor şi să ne ferim de aparenţe, să putem separa, discerne asupra situaţiilor diverse în care ne aflăm, pentru a lua cele mai bune decizii. Nu întotdeauna este aşa şi poate că nici nu ar fi de dorit să fie aşa. Probabil că lupta se dă între a ne descoperi în esenţă semenilor noştri sau a lăsa şi aparenţele să-şi facă loc pentru a ne păstra intimitatea neatinsă. A vedea lucrurile în esenţa lor înseamnă a dispune de discernamânt şi mai ales a vedea cu ajutorul sensibilităţii. Solomon, cel care a cerut de la Dumnezeu înţelepciune în detrimentul bogăţiilor pământului a zis: ,,învredniceşte Doamne inima mea ca să pot vedea binele şi răul” (Pildele lui Solomon, Cap1). De aici rezultă că la esenţa lucrurilor se poate ajunge mai ales pe calea inimii care ,,îmblânzeşte” raţiunea pură dându-i un sens ascedent şi nu orizontal. Ne aflăm astăzi, poate mai mult ca oricând în faţa unei provocări. Suntem chemaţi să vedem lucrurile în esenţa lor şi să le afirmăm atât cât este necesar şi celor de lângă noi. Se obserservă că trăim într-o perioadă în care, cel puţin în societatea românească, aparenţa a luat locul esenţei iar esenţa este investită cu rolul de aparenţă. Desigur că trebuie să tolerăm sistemele de valori ale celorlalţi, dar ,,toleranţa este riscantă tocmai când minimalizează, ocoleşte sau pur şi simplu suspendă problematica intolerabilului. Există oare limite ale toleranţei?”(Pleşu, 2006, p92) Vedem că trebuie să spunem lucrurilor pe nume, să scoatem esenţa la lumină, lăsând aparenţei doar funcţia de a învălui esenţa în mister. Poate că această stare a lucrurilor a existat dintotdeauna, poate că fiecare generaţie crede că nu se ridică la înălţimea aspiraţiilor strămoşilor. Această idee este prezentă şi în poezia Epigonii de Mihai Eminescu: ,,Când privesc zilele de-aur a scripturelor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine. […]/ Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,/ Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,/ Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;/ Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruina…” (Eminescu, 1965,p32). Tot la Eminescu întâlnim versul: ,,Nu credeam să-nvăţ a muri vre-odată” [Oda(în metrul antic)] ceea ce înseamnă că esenţa vieţii e ca moartea să aibă un scop sau o urmare constructivă pentru generaţiile ce vor urma (Dan Puric). C. Noica spune: ,,Ce bine e că viaţa n-are sens, pot să-i dau eu unul”(Liiceanu 2008, p182). Vedem aşadar că suntem fiecare în parte responsabili cu descoperirea esenţei din viaţa fiecăruia dintre noi şi odată descoperită să nu facem rabat de la ea, ci dimpotrivă să o cultivăm permanent. Trebuie să admitem totuşi că atunci când se vorbeşte despre educaţie, prima în măsură să emită păreri este instituţia şcolară. În şcoală se găsesc cei mai mulţi specialişti în educaţie şi de aceea ea are şi un puternic rol în schimbarea societăţii în ansamblul ei. De aceea se cuvine să ne îndreptăm atenţia spre ea, să o cercetăm de fiecare data când facem referire la educaţie. În majoritatea domeniilor vocaționale se vorbește despre prelungirea standardelor personale dincolo de timpul petrecut la serviciu, în mediul familial și în cel comunitar. Asta înseamnă că individul ce acționează întru-un domeniu vocațional (și nu numai), gândește, simte și acționează în afara orelor de serviciu tot în aceeași manieră în care o face și în timpul serviciului. În domeniul teologic se vorbește despre ,,liturghia de după liturghie” ca fiind o prelungire a activității jertfelnice a preotului dincolo de spațiul sacru, în comunitatea din care face parte. Numai în

162

Educaţia între aparenţă şi esenţă

acest fel el simte comunitatea ca fiind ,,obiectul” preocupărilor sale dintotdeauna și acest lucru nu e resimțit ca pe o povară în plus pe care el trebuie să o poarte. În educație, deși se vorbește despre același lucru, situația este puțin diferită. Realitatea arată că mare parte dintre actorii implicați în procesul educațional (elevi, părinți, profesori), percep timpul petrecut în scop educațional ca fiind unic și separabil față de celelalte activități din traiul zilnic. Foarte adesea elevii percep școala ca fiind spațiul unde își petrec patru-şase ore pe zi și pentru care se mai ,,ostenesc” să-și facă temele pentru acasă. Si părinții delimitează în programul zilnic al copilului, timpul dedicat școlii. Această perspectivă nu este cea mai potrivită și dacă ea este luată drept punct de plecare în abordarea educației copiilor, nu va produce cele mai bune rezultate. Pedagogia vorbește despre cei trei factori cu influență educațională: familia, școala, comunitatea. În cazul României ei par a colabora ,,de nevoie” pe când în ţările dezvoltate ei colaborează ,,de voie”. Gradul de satisfacție socială a românilor este foarte adesea scăzut din cauza neajunsurilor vieții de zi cu zi. În rândul profesorilor lucrurile nu stau diferit. Nemulțumirile profesorilor sunt legate mai ales de nivelul de trai de care se bucură, dotarat în mare parte veniturilor reduse. Mulți dintre semenii noștri au aceleași nemulțumiri. Dacă ar fi să se indice câteva dintre pricinile pentru care s-a ajuns aici, oamenii ar scoate în evidență faptul că sistemele de stat din România (cel sanitar, juridic, militar, de învățământ, etc.) nu funcționează bine din cauza celor care le conduc. Acest lucru nu este chiar departe de adevăr. Sistemul poate fi bine sau prost gândit, dar la nivelul percepţiei sociale lucrurile pot sta diferit. La ce mă refer? Fiecare dintre noi intrăm în contact cu un sistem, de exemplu cu cel sanitar, și ne formăm o impresie asupra lui, în funcție de felul în care am fost tratați de cei ce activează acolo. În urma unei astfel de experiențe putem spune: ,,Doctorii sunt niște oameni corupți care lucrează într-un sistem corupt” sau ,,Doctorii sunt adevărați profesioniști, dar sistemul sanitar nu prea şi ajută.” Prin urmare un sistem bine gândit, în care activează oameni cu principii nesănătoase, este la fel de nefolositor ca unul prost gândit. În schimb, dacă într-un sistem prost gândit activează oameni cu cele mai sănătoase principii, atunci lucrurile pot fi percepute la un nivel cel puțin mulțumitor de cei ce apelează la serviciile acestuia. Acest lucru se înțelege și mai bine dacă se are în vedere următoarea mărturisire a unui fost deținut politic închis la Aiud. Aflându-se în infirmeria închisorii în urma unei bătăi primate de la gardieni, el a trăit următorul episod: Medicul închisorii stătea adesea în salon cu pacienții deținuți, dar nu-i trata decât ,,din priviri” spunându-le chiar că el știe cum trebuie să-i trateze, are cu ce, dar nu poate pentru că ordinul este ca acei deținuți să moară. Deținutul nostru nu purta pică medicului, ci sistemului comunist care îl împiedica să-și facă meseria cum trebuie (Tudor, I, 2010). Concluzia este că avem nevoie în sistemul de învățământ de oameni cu principii sănătoase care să ofere la rândul lor exemple de bune practici și să formeze principii în rândul copiilor. Dar pentru acest lucru copiii trebuie să petreacă suficient timp în preajma lor. Dacă se produce o ruptură severă între mediul educațional școlar și cel familial și comunitar, lucrurile se vor perpetua la nesfârșit într-o direcție greșită. Experiența examenului de bacalaureat din anul 2011 şi a celor care au urmat, la care s-au obținul rezultate mult sub așteptări și care nu au confirmat nici pe departe situația școlară consemnată de profesori în documentele școlare, arată că în învățământul românesc încă se mai practică la scară largă “cosmetizarea” rezultatelor elevilor. Această atitudine este preferată în locul celei ce vizează o raportare reală a nivelului elevilor, situație care ar face un real beneficiu și învățământului, dar și comunităților din România. Este de presupus că astfel de cosmetizări ale realității sunt prezente și în direcțiile ce vizează alte aspecte ale învățământului, inclusiv în ceea ce privește relația școlii cu familiile elevilor și cu factorii decizionali din comunitate și cum anume acestea colaborează pentru binele copiilor.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

163

Când vorbim de comunitate și mai ales despre viziunea acesteia asupra școlii și a familiei, ne referim la viziunea pe care o au în special factorii decizionali din comunitate, cei care pot influența în mare măsură dezvoltarea comunității. Desigur că fiecare membru al comunității are un rol în acestă ecuație, dar realitatea arată că într-o comunitate unde cei cu putere de decizie sunt bine intenționați, lucrurile merg într-o direcție bună și acolo unde cei ce au putere de decizie sunt rău interesați sau chiar lipsiți de interes, acolo lucrurile nu merg deloc bine. Fiecare dintre membri comunitații privește școala prin prisma educației pe care a primit-o. Dacă a fost învățat să valorizeze școala, atunci el va răspunde afirmativ oricărei provocări venite din parte școlii pentru a-i susține proiectele. Dimpotrivă, dacă școala nu a reprezentat pentru el o valoare, atunci aceasta nu va intra în orizontul preocupărilor lui de adult. Se vede în acest raționament rolul școlii în ceea ce privește formarea atitudinii față de școală a viitorului adult. Atunci când se gândesc la școală, membrii comunităților (mai ales ale celor din mediul rural) se opresc până la a se interesa de prezența efectivă a școlii în comunitate și a personalului didactic și deasemenea se interesează și de prezența propriilor copii la cursuri. Este grăitor în acest sens exemplul unei comunități din mediul rural, care a protestat împotriva deciziei de închidere a școlii cu predare simultană din localitatea lor. Chiar dacă elevii urmau să fie transferați în clase de sine stătătoare în altă școală unde și transportul acestora era asigurat, totuși membrii comunității s-au opus cu vehemență. La o primă vedere s-ar părea că o comunitate ia atitudine împotriva dispariției unei instituții locale cu un rol educator pronunțat. În realitate însă, oameni erau împotriva acestei schimbări din principiu, animați și de cadrul didactic care urma să fie și el transferat în altă școală, iar marea majoritate a lor nu puteau spune nici măcar un argument pentru rămânerea școlii în localitate. Prin urmare se observă o putermică notă conservatoare a comunităților, conservatorism care poate îngreuna schimbarea percepției asupra școlii a membrilor unei comunități acolo unde este cazul să se întâmple acest lucru. Pe lângă această trăsătură puternică de care dau dovadă comunitățile, se mai observă și o acută lipsă de interes a factorilor decizionali din comunitate, pe de o parte din neștiință iar pe de altă parte din rea voință, pentru tot ceea ce reprezintă școala în comunitate. În rândul factorilor de decizie se numără în primul rând cei din administrația publică (primar, consilieri locali, funcționari publici, asistenți sociali, etc.), dar și o serie de alte persoana ce dețin funcții cu “vedere publică” și care pot influența într-o măsură mai mică sau mai mare educația copiilor din comunitate (preoți, pastori, medici, sportivi, scriitori, reprezentanți ai unor organizații civice, polițiști, etc.). Dacă toți aceștia și-ar reuni forțele în mod real pentru a promova educația copiilor din comunitățile în care activează atunci cu siguranță că efectele s-ar vedea. Din păcate aceste colaborări există la nivel oficial și sunt prezente în rapoartele de activitate ale diferitelor instituții, dar la nivel concret lucrurile nu stau deloc îmbucurător. Școala este prin excelență cea care promovează educația în comunitățile unde activează și asta datorită rolului pentru care a fost concepută. Nerespectarea acestui principiu este în fapt o încălcare a unor prevederi legale până la urma dar și/sau mai ales a unor principii de ordin moral. Atitudinea acesteia față de comunitate este caracterizată de un interes crescut în ceea ce privește educația copiilor din comunitatea respectivă. Sunt frecvente situațiile în care un profesor este recunoscut în acest sens pe plan local de către mai multe generații de elevi pentru că a făcut tot ceea ce i-a stat în putință pentru dezvoltarea educațională a comunității în care a activat. Totuși există situații (și nu puține) în care se poate face mai mult, mai ales pentru că școala este în măsură să facă mai mult. Fiecare comunitate are un potențial cultural pe care școala trebuie să îl valorifice în favoarea elevilor, integrând în procesul de proiectare – predare- evaluare și acest potențial cultural în așa fel încât copiilor să le fie creeat sentimentul de apartenență la comunitatea din care provin. Desigur că acest sentiment îi va ajuta mai târziu, atunci cand vor

164

Educaţia între aparenţă şi esenţă

fi adulți, să volorizeze mai mult comunitatea și școala din ea. De asemenea, școala nu insistă atunci când nu primește sprijinul comunității pentru proiectele sale, ajungând să se plaseze în poziția victimei sau să nu mai considere comunitatea un partener viabil pentru proiectele sale. În acest sens, este grăitor un exemplu dintr-o scriere biblică care relatează că un judecător corupt primea în fiecare zi vizita unei văduve care își căuta dreptatea. De fiecare dată era respinsă cu răutate, dar cu toate acestea ea revenea de fiecare dată și își cerea dreptatea în fața judecătorului. Textul biblic spune că judecătorul i-a făcut până la urmă dreptate, dar nu pentru că era el un om drept, ci pentru că se săturare de insistența văduvei și voia să scape de această situație. Dacă școala ar proceda ca văduva din scrierea biblică în ceea ce priveste modul în care încearcă să implice comunitatea în acțiunile sale, altele ar fi rezultatele. Valorizarea relației cu familiile copiilor este privită mai mult ca pe o obligație de serviciu de care trebuie să se achite profesorii și nicidecum ca pe un element de reală importanță pentru parcursul educațional al elevilor. Simpla comunicare cu familia nu înseamnă și colaborarea dintre familie și școală. Școala vede adesea familia ca pe o entitatea căreia să-i raporteze rezultatele copiilor la învățătură și cu care trebuie să aibă o relație bună, aceasta din urmă fiind caracterizată de lipsa oricăror neînțelegeri dintre cele două părți. Desigur că sunt și situații în care profesorii leagă mare parte dintre activitățile școlare de cele familiale, dar dominanta este cea de neimplicare. De asemenea, școala nu-și asumă responsabilități în ceea ce privește educația adulților din comunitate pe care să poată mai târziu să-i aibă ca parteneri în procesul educațional al copiilor din comunitate. Acolo unde nu există parteneri școala este datoare să aibă o viziune creatoare în acest sens pentru că de multe ori ea este singura în masură să facă acest lucru, și asta datorită pregătirii speciale în acest sens a celor care activează în acest sistem. În ceea ce privește atitudinea familiei față de comunitatea de apartenență se obsevră o puternică notă individualistă în sensul în care fiecare familie se îngrijește în exclusivitate de propria soartă și într-o măsură extrem de mică de soarta întregii comunități de apartenență. În acest caz lucrurile stau ceva mai bine în mediul rural, unde familiile încă se mai preocupă de soarta măcar a vecinilor sau a rudelor, lucru care nu se poate spune despre familiile din mediul urban, care de multe ori nici nu-i cunosc pe cei cu care împart aceeași scară de bloc. Din această cauză comunitatea în general nu vede familia ca “celulă de bază a societății” așa cum era definită în ideolegia comunistă, în mare parte pe bună dreptate, ci mai degrabă prin familie fiecare înțelege propria familie, cu nevoile ei, cu împlinirile ei și în general cu elementele ce o definesc. De remarcat este faptul că un rol puternic în modul în care familiile percep situațiile de apartenență îl joacă comunitațile secundare de apartenență, respectiv comunitatea religioasă căreia aparțin familiile, comunitatea profesională sau alte comunități la care aderă acestea. În acest sens nu ar trebui neglijate acestea, ci dimpotrivă, trebuie privite ca partenere pentru acțiunile educaționale din comunități și mai ales pe filiera combaterii conflictelor din școală. Familia vede relația cu școala în funcție de experiențele pe care le-au avut părinții în legătură cu aceasta când au fost elevi, la rândul lor. Această percepție nu este de neschimbat și un rol important în acest sens îl are școala. De regulă părinții manifestă o atidudine pasivă, de așteptare a unor îndrumări, sfaturi și eventuale recomandări în legătură cu proprii copii, pe care se așteaptă să le primească din partea profesorilor. Familia în general dorește să fie tratată ca un partener al școlii în ceea ce privește educația copiilor. Sunt fără îndoială și familii care consideră că întreaga responsabilitate pentru educația copiilor revine școlii, dar acest lucru se întâmplă din neștiință mai mult decât din rea voință. După cum s-a putut observa, un rol deosebit de important în ecuația acestei relații îl joacă școala și asta pentru că ea deține în principal cunoștințele necesare pentru a pune în mișcare această relație și mai mult decât atât, este și obligată să o facă de rolul și menirea ei în

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

165

comunitate. Acest tip de relație pe care îl avem în discuție nu presupune existența unui contract scris între părți, deși nu exclude această posibilitate, ci este vorba mai mult despre un tip de relație nonformală, bazată pe principiile și convingerile de bună credință ale celor implicați în ea. În acest sens este bine să avem în vedere că motorul acestui tip de relație îl reprezintă profesorul, cel care acționează ca un element de legătură între școală, familie și comunitate. El este cel care gândește pașii educaționali ai copiilor din clasa sa, în acord cu documentele legale în acest sens, și acest lucru se realizează tot timpul conform principiului copilul se află în centrul procesului educațional. Bibliografie: Biblia, Editura Societăţii Biblice Interconfesională din România, Bucureşti, 1994; Dionisie Ariopagitul, Despre teologia mistica, Editura Herald, Bucureşti, 2006; Eminescu, Mihai, Poezii, Editura Tineretului, Bucureşti, 1965; Liiceanu, Gabriel, Scrisori către fiul meu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; Pleşu, Andrei, Despre bucurie în est şi în vest şi alte eseuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006; Puric, Dan, Despre omul frumos, Editura Compania Dan Puric, Bucureşti, 2009; Tudor, Ilie, De sub tăvălug, Editura MJM, Constanța, 2010;

166

Comunicarea nonviolentă

COMUNICAREA NONVIOLENTĂ profesor Mariana PALEU „Puterea este de două feluri. Una este obţinută prin teama de pedeapsă, iar cealaltă prin acte de iubire. Puterea care are la bază iubirea este de o mie de ori mai eficientă şi mai durabilă decât cea care derivă din teama de pedeapsă.” (Gandhi) Comunicarea nonviolentă poate fi un stil de viaţă. A-ţi cunoaște nevoile interioare şi a ști să le satisfaci fără a-l răni pe celalalt, iată ceva cu adevărat revoluționar!Comunicarea nonviolentă (CNV) este un mod de interacțiune care facilitează schimburile între oameni şi rezolvarea conflictelor în mod pașnic. Ea se concentrează asupra nevoilor şi valorilor împărtăşite de noi toți şi încurajează folosirea unui limbaj care ne accentuează compasiunea. Noțiunile de „sacrificiu“, „compromis“ şi expresia „impunere a voinței cuiva“ nu fac parte din acest model. Cel care a pus bazele CNV în anii ’60 este doctorul în psihologie Marshall B. Rosenberg. Dorința lui a fost aceea de a găsi şi oferi lumii o alternativă la agresivitatea şi violenta cu care ne confruntăm adesea – şi pe care el însuși le-a experimentat în copilărie, în cartierul de la marginea orașului Detroit, unde a crescut. Aceastădorință l-a determinat să studieze îndeaproape oamenii şi comunicarea lor. Descoperirea pe care a făcut-o în urma acestui proces a fost pe cât de simplă, pe atât de transformatoare: anumite moduri de gândire şi exprimare tind să ne deconecteze de forța vitală care se află în interiorul nostru şi al celorlalți, pe când altele, dimpotrivă, întăresc aceastălegătură. Care sunt principiile CNV? Principiul de baza este acela ca orice acțiune umană are ca scop împlinirea unei nevoi. Descoperirea şi comunicarea acestor nevoi pot consolida legăturile interumane, cooperarea şi, la nivel global, pacea. Nevoile sunt cele ce pun viața în mișcare. În clipa în care le identificăm, putem găsi şi strategiile cele mai bune pentru a le împlini, păstrând în același timp în minte şi în suflet respectul pentru cei care ne înconjoară. Din păcate, în viața de zi cu zi, acționăm de prea multe ori din obișnuință sau ca reacție la un anumit stimul exterior, fără să știm de fapt de ce o facem. Așadar, exista un adevăr simplu: nevoile noastre pot fi eficient împlinite numai dacă suntem conștienți de ele. Vestea bună este însă că toate nevoile pot fi satisfăcute şi că avem la dispoziție nenumărate strategii pentru aceasta. Un alt principiu important al CNV este cel al asumării responsabilității sentimentelor proprii. Asta înseamnă conștientizarea faptului că trăirile mele negative nu se datorează niciodată acțiunilor celorlalți (ei sunt doar stimuli), însă adevărata lor cauză este că una sau mai multe dintre nevoile mele esențiale nu sunt împlinite. Când ajungem să ne situam la nivelul nevoilor, ne dăm seama că aici nu există conflicte. Un exemplu? Orice ființă umană are nevoie de autonomie, indiferent de vârstă, sex sau religie. Acesta este un punct în care cu toții suntem la fel, ne putem vedea şi accepta unul pe celalalt.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

167

Dar când rămânemblocați la nivelul strategiilor alese pentru împlinirea nevoii de autonomie, observam diferențele dintre noi, şi aici pot interveni disputele: un copil de doi ani nu va manca ce-i pune mama în farfurie; o adolescenta de 15 ani îşi pune un cercel în buric; un tată de familie iese o data pe săptămâna la baschet cu prietenii. CNV ne ajută, prin conștientizarea nevoii, să ajungem conștient la acțiunisatisfăcătoare pentru toți şi, mai mult, la a ști ce să-i cerem. Orice om dispune de resurse interioare extraordinare, de daruri de împărtășit şi de abilitatea de a face viața mai frumoasă în fiecare clipă. Unde se poate aplica CNV? În toate relațiile pe care le avem: cu partenerul, cu părinții, cu copiii, cu colegii de lucru, cu subalternii sau șefii. Nu în ultimul rând, cu noi înșine! Un accent special s-a pus în ultima vreme pe latura de „schimbare socială“ posibilă prin CNV. Cum? Prin aplicarea ei în învățământ – pentru aplanarea conflictelor şi îmbunătățireacomunicării între elevi, profesori şi părinți –, în instituții publice, în sistemul medical şi în crearea de organizații bazate pe respectul fata de ființa umană. Un climat şcolar caracterizat de siguranţă emoţională şi încredere este un fundament ferm pe care se poate desfăşura procesul de învăţare. Într-o clasă există cel puţin patru tipuri de relații: 1) relaţia profesorului cu el însuşi, 2) relaţia dintre profesor şi elev, 3) relaţiile dintre elevi, 4) relaţiile dintre elev şi propriul lui proces de învăţare. Atunci când vom observa dinamica acestor relaţii şi vom deveni conştienţi de modul în care valorile şi acţiunile noastre le afectează, vor spori şansele pentru crearea unei clase a compasiunii. Relaţia profesorului cu el însuşi. În relaţia atât de importantă cu voi înşivă, vă invit să vă acordaţi răgazul necesar pentru a observa următoarele: Care este scopul activităţii voastre didactice? Care sunt calităţile pe care le preţuiţi cel mai mult la voi înşivă? Dar la ceilalţi? Ce calităţi vreţi să cultivaţi în rândul elevilor voştri? Ce fel de relaţii vă doriţi? Care sunt domeniile voastre de interes? Care sunt talentele voastre? Care sunt metodele voastre de învăţare cele mai eficiente? Cum gândiţi despre voi înşivă? Tendinţa de a ne critica şi supune propriei noastre judecăţi duce, de obicei, la o tendinţă similară manifestată faţă de ceilalţi. În schimb, compasiunea faţă de noi înşine este mult mai susceptibilă de a genera sentimente asemănătoare faţă de ceilalţi. Cum gândiţi despre munca şi contribuţia voastră? Acordaţi-vă un răgaz pentru a identifica contribuţiile şi succesele voastre. Reflectaţi la greşelile pe care le-aţi făcut, pentru a putea învăţa din ele: observaţi ce nevoiaţi încercat să satisfaceţi şi gândiţi-vă cum aţi putea să le satisfaceţi mult mai eficient data viitoare. Ce va place cu adevărat să faceţi şi cât de des faceţi acest lucru? Activităţile care produc o plăcere autentică sunt revigorante. Dacă nu aveţi parte de divertisment în viaţa voastră, s-ar putea să vă fie greu să sprijiniţi această nevoie importantă a elevilor. Cereţi şi primiţi sprijin de la ceilalţi? Ca educatori, vă dăruiţi într-o bună măsură profesiei şi elevilor voştri. Vă aduceţi aminte să fi cerut ajutor din partea celor care pot să vă asculte şi să comunice empatic cu voi în nenumăratele provocări şi frustrări zilnice cu care aveţi de a face? Vă faceţi timp pentru a sărbători bucuriile şi succesele voastre cu ceilalţi?

168

Comunicarea nonviolentă

Relaţiile dintre profesor şi elev. Dacă vrem ca elevii noştri să gândească liber, să fie sinceri şi originali, trebuie să fim noi înşine gânditori, sinceri şi demni de crezut. Dacă ne propunem ca elevii noştri să ştie că gândurile şi sentimentele lor sunt importante pentru noi, trebuie să ne facem timp pentru ai asculta şi a lua în considerare punctele lor de vedere. Devenind mult mai conştienţi de modul în care interacţionam cu elevii, putem să ne dăm seama dacă dezvoltăm sau nu relaţii care oferă siguranţă, generează încredere şi încurajează învăţătura. În fiecare punct de contact, noi transmitem modul în care îi vedem pe elevi şi ceea ce credem că pot ei să realizeze. Cum îi vedeţi pe elevii voştri? Când elevii intră pe uşă, îi vedeţi ca pe nişte fiinţe umane care au propriile gânduri, sentimente, nevoi, talente, interese şi înzestrări de împărtăşit? Dacă lucrurile stau astfel, este posibil să aveţi sentimente de entuziasm, admiraţie şi curiozitate. Dacă, dimpotrivă, vă simţiţi cuprinşi de anxietate sau de teamă, probabil că aveţi în minte o imagine diferită – poate una în care elevii sunt leneşi, neastâmpăraţi, sălbatici, pretenţioşi şi/sau rebeli. Felul în care gândiţi despre elevii voştri la începutul şi în cursul anului şcolar este perceput adeseori mai clar decât propriile voastre cuvinte. Comunicarea nonviolentă oferă o metodă de a traduce toate etichetele într-un comportament observabil şi apoi de a înţelege nevoile care se află la baza acestui comportament. De exemplu, în loc să-l numim pe un elev „leneş”, putem pur şi simplu să facem observaţia că el moţăie la ore şi că nu-şi face tema care i-a fost stabilită. Observaţi talentele pe care le are fiecare copil? Mai mult decât orice altceva, fiecare dintre noi vrem să ne aducem contribuţia la această viaţă – să împărtăşim darurile cu care am fost înzestraţi, deoarece fiecare dintre noi are o înzestrare nativă importantă. Abilitatea voastră - de a recunoaşte aptitudinile specifice elevilor şi de a permite fiecăruia să-şi aducă pe deplin contribuţia în plenul clasei – s-ar putea să fie cel mai mare cadou pe care îl puteţi face acestora. Există un proverb care spune „ Cel mai mare dar pe care putem să-l oferim celorlalţi nu este doar să împărțim bogăţiile noastre cu ei, ci să le dezvăluim lor înşişi bogăţiile lor”. Ce faceţi când un elev spune „NU”? În încercările lor de a-şi satisface nevoile, elevii spun întotdeauna „DA” la ceva. Este dificil şi foarte important să auziţi la ce spun ei „DA”, atunci când fac un lucru pe care nu vreţi să-l facă sau atunci când spun NU, la cerinţele voastre. În asemenea momente, reacţia voastră le arată dacă sunteţi interesaţi ca nevoile lor să fie satisfăcute la fel de mult ca de satisfacerea propriilor voastre nevoi. Dacă încercaţi să-i forţaţi să facă ceea ce vreţi voi – prin inducerea ideii de vinovăţie, prin acuzaţii sau pedepse – demonstraţi că vă pasă mai mult sau numai de nevoile proprii şi că sunteţi gata să vă folosiţi puterea voastră imensă asupra lor pentru a obţine ceea ce vreţi. Într-o clasă întemeiată pe relaţie, nevoile fiecărei persoane sunt luate în considerare cu intenţia de a găsi strategii care vor duce la satisfacerea nevoilor tuturor. Relaţiile dintre elevi Într-o clasă întemeiată pe relaționare, profesorul nu este singura persoană responsabilă pentru procesul de învăţare. Profesorii le oferă elevilor oportunităţi de a învăţa noi modalităţi de a se exprima, d a-i asculta pe alţii şi de a lucra în grup, astfel că aceştia din urmă devin principalii participanţi la unitatea şi vitalitatea clasei. Pentru ca atât interacţiunile reciproc avantajoase, cât şi compasiunea să înflorească, profesorii de la clasele întemeiate pe relaţionare acționează împreunăcu elevii pentru a satisface nevoile individuale şi de grup. Imaginaţi-vă ce s-ar putea întâmpla într-o clasă dacă cei care studiază acolo experimentează în mod obişnuit acest tip

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

169

de sinergie sau de lucru în echipă. Nevoile lor de prietenie, colaborare, contribuţie reciprocă, productivitate şi succes la învăţătură ar fi satisfăcute. Dacă vreţi să cultivaţi relaţii de parteneriat în clasa voastră, vă va fi poate de ajutor să observaţi următoarele: Cum împărtăşesc elevii voştri darurile lor celorlalţi? Fiecare dintre noi are anumite daruri cu care vine în clasă. Într-o clasă întemeiată pe relații, elevii sunt ajutaţi să recunoască talentele lor şi pe ale celorlalţi. Ei caută modalităţi de a oferi darurile lor şi de a le primi pe ale celorlalţi pentru a-şi satisface nevoile reciproce. Au elevii cerinţe sau pretenţii de la ceilalţi? De obicei, când oamenii sunt confruntaţi cu o pretenţie, ei nu vor să ofere ceea ce li s-a cerut pentru că în acest caz nevoia lor de autonomie şi de a oferi liber nu le este satisfăcută. A învăţa mai degrabă să ceri decât să pretinzi este un lucru care întăreşte înclinaţia noastră naturală de a dărui şi a primi. Cât de des iau decizii elevii voştri în legăturăcu procesul de învăţare şi cu viaţa din clasă? Atunci când elevii sunt implicaţi în luarea deciziilor referitoare la viaţa din clasă, ei se simt angajaţi, interesaţi, puternici şi optimişti. Cu cât elevii iau mai multe decizii, cu atât acest lucru este mai pregnant, deoarece în felul acesta le sunt satisfăcute numeroase nevoi: participarea, includerea, respectul, consideraţia, încrederea, puterea asupra mediului lor şi a procesului de învăţare. Dispun elevii voștri de forumuri unde să-şi facă cunoscute opiniile şi să le audă pe ale celorlalţi? Elevii au nevoie de o varietate de forumuri pentru: A împărtăşi ceea c se întâmplă în vieţile lor; A discuta despre temerile lor legate de evenimentele din lume; A răspunde şi reacţiona la ceea ce se învaţă; A discuta despre modul în care funcţionează clasa; A-şi face cunoscute aprecierile; A rezolva probleme; A lua decizii împreună; A planifica activităţi şi evenimente: A soluţiona conflicte. Câteva sugestii pentru forumurile elevilor: Consiliul Întâlnirea într-un cerc, într-un consiliu, este o modalitate folosită în culturile din toată lumea pentru a satisface nevoile de includere, egalitate şi legătură, şi care oferă o oportunitate de a practica ascultarea în grup. De asemenea, ea permite ca vocea fiecărui membru să se facă auzită. Discuţiile din clasă Faptul că, rând pe rând, elevii preiau conducerea discuţiilor din clasă le permite să cunoască perspective diferite şi să câştige abilităţi de mediere. Interpretarea unor roluri Interpretarea unor roluri poate fi un lucru distractiv. De asemenea, este o modalitate foarte bună de a intra în pantofii altcuiva. Oferă o oportunitate atât pentru a te exprima, cât şi pentru a asculta din inimă. Mediatorii Mediatorii ajută la soluţionarea problemelor dintre doi elevi care au un conflict. Mediatorii ajută la identificarea cursului unui eveniment, a sentimentelor, nevoilor şi a solicitărilor fiecărei persoane. Mediatorul facilitează procesul de empatie între două părţi, astfel ca ele să poată ajunge la o soluţie reciproc avantajoasă.

170

Comunicarea nonviolentă

Relaţia elevului cu procesul de învăţare Atunci când elevii sunt conştienţi de propriile lor procese de învăţare şi au numeroase oportunităţi d a stabili legături cu lumea, ei sunt pe cale să devină nişte persoane studioase, încrezătoare în forţele proprii. Girafa şi şacalul în comunicarea nonviolentă. Marshall Rosenberg, psihologul care a pus bazele comunicării nonviolente, a ales girafa şi șacalul pentru a simboliza două comportamente diferite pe care o persoana le poate avea într-o anumita situație. Girafa şi șacalul sunt două simboluri cu care “ne jucăm” adesea în comunicarea nonviolentă şi care “prind” foarte bine atât in rândul copiilor, cât şi în rândul oamenilor mari. În momentul în care a pus bazele acestei metode a comunicării nonviolente, Marshall Rosenberg s-a gândit la girafă ca simbol reprezentativ al acestui mod de a comunica. De aceea, comunicarea nonviolentă mai este prezentată şi sub denumirea de “limbajul girafei”. Se pare ca dintre toate animalele terestre girafa are cea mai mare inima in raport cu dimensiunile corpului. Așadar, Marshall Rosenberg a vrut să redea faptul că girafa este un animal cu o inima foarte mare, iar comunicarea nonviolentăîncurajează un tip de comunicare mai profundă, de la inimă la inimă, care sădezvăluie mai multe lucruri despre noi. De asemenea, girafa are un gat foarte lung, datorităcăruia are şi o perspectivă mult mai largă asupra lucrurilor şi nu se “ambalează” foarte tare. Nouă, oamenilor, ni se întâmplă adesea ca atunci când avem o problemă să permitem minţii să preia conducerea asupra situației şi să ne pierdem astfel în noianul de gânduri, judecați şi interpretări. Ori girafa este un animal calm, detașat, ea își permite săprivească în tihnă lucrurile exact așa cum sunt, poate face o observație pură. Cu alte cuvinte, girafa reprezintă, în fiecare dintre noi, acele momente în care avem capacitatea de a face o pauză între stimulul pe care îl primim şi reacțianoastră. Girafa reprezintă acele momente în care suntem în contact cu ceea ce simțim şi cu ceea ce avem nevoie. Comunicarea nonviolentă se bazează foarte mult pe conștientizarea şi exprimarea sentimentelor pe care le avem. Din punctul de vedere al acestei comunicări avem nevoie de multă muncă, pentru cădeținem un limbaj al sentimentelor foarte sărăcăcios, n-am fost educați să descoperim ceea ce simțim. Din contră, suntem încurajați de mici să ignoram acest univers minunat al sentimentelor, să ne ascundem sentimentele şi să ne concentrăm pe ce avem de făcutşi de învățat. Un al doilea simbol din comunicarea nonviolentă este șacalul. Multe persoane se gândesc că e vorba de o ființă rea, malefică, periculoasă, însă pentru comunicarea nonviolentă șacalulreprezintă acele momente în care nu suntem în contact cu ceea ce simțim şi cu ceea ce avem nevoie, momente în care reacționăm în virtutea inerției, în care ne lăsăm mintea să fie invadată de judecăți, de interpretări şi să exprimam toate acestea celor cu care intrăm în contact. Şi dialogul nostru interior este adesea “şacalic”, plin de reproșuri faţă de noi înșine, inclusiv în ceea ce privește comportamentul nostru ca părinți. În comunicarea nonviolentă nu omul este considerat șacal, ci comportamentul prin care trezim în noi sau în ceilalți sentimente de frică, vinovăție, rușine este considerat şacalic. Un alt lucru pe care trebuie să îl conștientizăm e ca șacalul nu este decât o girafă cu probleme

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

171

de comunicare. Așadar, este foarte ușor ca, prin conștientizare, dându-i șacalului o lecție de comunicare nonviolentă, să-l putem transforma, îmblânzi şi face din el o superbă girafă. Pentru a face asta trebuie să tratam șacalul din noi cu respect, înțelegere si acceptare. Asta înseamnă sa acceptam ca exista momente in care nu suntem atât de buni si minunați pe cât neam dori, că suntem oameni, facem greșeli, inclusiv faţă de copiii noștri (iar apoi avem remușcări îngrozitoare). Înțelegând însă șacalul, înțelegând nevoile pe care am încercat să le împlinim la un moment dat, putem face ca șacalul nostru să se transforme intr-o frumoasă girafă. Mai mult, șacalul ne este de multe ori prieten. De fiecare data când mintea noastrăîncepe săemităjudecați, să “lovească” in cei din jurul său, sa se victimizeze, avem in suflet un sentiment de amărăciune, care reprezintă de fapt un semnal că ceva nu este in ordine. Așadar, șacalul este acest semnal interior care ne poate ajuta să ajungem acolo unde avem nevoie. Șacalul “strigă” cerând ca nevoia lui sa fie împlinită, iar dacă iți conștientizezi nevoia in acel moment te transformi in girafă. De multe ori nu putem să împlinim nevoile in momentul in care le avem, dar acest tip de empatie (care presupune a asculta, a fi prezent, a accepta nevoia din momentul respectiv) este de ajuns pentru a te transforma in girafă si a avea un limbaj care să asigure faptul că, mai devreme sau mai târziu, această nevoie își va găsi răspunsul. Un mesaj de tip șacal vorbește despre celalalt si despre ceea ce este greșit in ceea ce face si spune el, pe când un mesaj de tip girafă este mesajul care vorbește despre mine, in care îmi asum sentimentele si nevoile pe care le am in acest moment şi in care reușesc să exprim aceste lucruri, la un nivel foarte simplu (sunt îngrijorat, mi-e teamă, sunt trist pentru că…). Ne este însă foarte teamă sărecunoaștem aceste lucruri fata de copii, pentru că am fost educați că adultul este cel care le știe pe toate. Ori copilul va creşte, va deveni la rândul său adult şi va observa șocat că nu este deloc așa. Mai mult, va ajunge să fie dezamăgit de propriul comportament şi de momentele în care nu știe ce săfacă, tocmai pentru că părinții l-au învățat că un adult trebuie să știe tot, ceea ce nu este deloc adevărat. In fiecare moment avem ceva de învățat, si trebuie să continuăm să învățam toată viața. Comunicarea nonviolentă propune să nu mai folosim agresivitate când comunicăm, fie ea directă sau indirectă. Agresivitatea în contextul comunicării nonviolente se referă la absenţa compasiunii. Marshall Rosenberg consideră a fi agresive judecățile de valoare sau cele cu tentă morală, clasificările, generalizările, comparațiile, negarea responsabilității şi învinovățirea altora, orice limbaj care conține formulări imperative şi insinueazăobligații sau datorii. Opusul comunicării nonviolente este deci “comunicarea alienantă”, în care judecăm, învinovățim, pretindem şi clasificăm oamenii. Bibliografie: Marshall B. Rosenberg, Comunicarea nonviolentă, ed. Elena Francisc Publishing, 2006. Marshall B. Rosenberg, Adevărata educaţie pentru o viaţă împlinită, ed. Elena Francisc Publishing, 2006. Sura Hart, Victoria KindleHodson, Ora de comunicare nonviolentă, ed. Elena Francisc Publishing, 2006. www.cnvc.org.

172

Protecţia şi studiul habitatelor şi ecosistemelor

PROTECŢIA ŞI STUDIUL HABITATELOR ŞI ECOSISTEMELOR FRAGMENTAREA PEISAJELOR, ECOSISTEMELOR ŞI HABITATELOR. dr. Dan Laurenţiu STOICA Motivaţie Studiul habitatelor şi mai ales a funcţionalităţii acestora se bazează pe metodologia şi experienţa acumulate în domeniul ecologiei populaţiilor (floră şi faună). Fără înţelegerea elementelor structurale (Simionescu 1980, Ion I. Dediu 2007) care generează legături în strucutra internă a unor habitate elementare studiul fragemntării sau al conectivităţii devine doar o abordare teoretizată care nu poate aduce probe solide în vederea acţiunilor de conservare favorabilă sau restaurare la o stare favorabilă de conservare. Este necesar să se cunoască strucutra demografică (efectivele, densitatea) dar, şi mai important, structura spaţială (dispersia, raza de activitate individuală, arealul de extindere a unor activităţi cum ar fi: cuibăritul, hrănirea, locurile de liniştire, dipsersia unor seminţe aeropurtate). În cadrul studiilor de fragmentare şi conectivitate trebuie, de asemenea, luată în consideraţie şi structura ecologică legată de vârstă şi sex, atât pentru a distinge indivizii între ei, dar şi pentru a putea demonstra viabilitatea unor populaţii. Funcţionalitatea structurală a unor populaţii denotă o stare favorabilă de conservare în cadrul unui habitat funcţional, iar fluctuaţiile acestor funcţionalităţi populaţie-habitat constituie parametrii necesari coordonării activităţilor de protecţie. 1. Introducere Presiunea antropică tot mai mare asupra resurselor naturale, resurse stocate în diferite tipuri de ecosisteme şi habitate, care suferă astăzi degradări profunde şi rapide, poate fi comparată cu ,,itinerarul” ştiinţific al unuia din fondatorii ştiinţelor despre mediul înconjurător, academicianul Vladimir Vernadsky. Vladimir Ivanovich Vernadsky (1863-1945) a fost un mineralog şi geochimist ucrainean. Vernadsky a avut preocupări şi în domeniile biogeochimie şi radiologie şi a introdus, în ştiinţă, alături de Teilhard de Chardin1, termenul de noosferă ca sferă a gândirii umane. Fondator al Academiei de Ştiinţe a Ucrainei, în timpul celui de-al doilea război mondial, Venadsky se apleacă, mai târziu, asupra studiului bombei atomice şi exploatării energiei nucleare. Am putea observa că omul de ştiinţă Vernadsky a contribuit foarte mult la studiul naturii, dar, în final, a contribuit şi la aşa numitele arme de distrugere în masă, bombele atomice. În 1. Teilhard de Chardin dezvoltă conceptul de noosferă îmbunătăţîndu-l cu ajutorul cunoştinţelor complexe din domeniile teologie, paleontologie şi geologie.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

173

acelaşi fel, societatea umană poate contribui la păstrarea unei planete armonioase, în comuniune cu natura, sau poate contribui la distrugerea planetei şi a vieţii pe Pământ, prin înţelegerea defectuoasă a rolului pe care omul îl are în relaţie cu ecosistemele. 2. Peisaj, ecosistem, habitat. Ecosistemul constituie o comunitate de organisme vii (plante, animale şi microbi - biocenoza) în strânsă legătură cu componentele abiotice ale mediului (aerul, apa, solul - biotopul) acţionând ca un tot unitar, ca un sistem definit spaţial şi funcţional (Tansley 1934). Componenetele biotice şi abiotice sunt legate între ele prin cicluri de nutrienţi şi fluxuri de energie (Odum, 1971). Ecosistemul poate fi privit ca o reţea de interacţiuni între organisme şi între organisme şi mediul abiotic (Schulze et al. 2005), şi poate avea dimensiuni diferite putând fi, în general, definit în spaţiu (Chapin et al. 2002). Există ecosisteme de dimensiuni foarte mari, cum sunt ecosistemele marine (Oceanul Atlantic, Marea Neagră) şi ecosisteme de dimensiuni foarte mici, cum ar fi ecosistemele microbiale litoautotrofe definite de Edward O. Wilson2 . În contextul tematicii abordate putem privi peisajul ca un areal eterogen compus din numeroase ecosisteme care interacţionează şi au o caracteristică repetitivă, la diferite scări, caracteristică ce induce o serie de relaţii, interacţiuni şi procese ce au loc pe cuprinsul acestui areal. Peisajele prezintă forme de relief diferite (masive montane, munţi izolaţi, platouri şi interfluvii, versanţi, albii majore şi minore de râuri, câmpii, zone colinare, podişuri), pe care se dezvoltă tipuri variate de vegetaţie (pădure de conifere, pădure mixtă de conifere şi foioase, pădure de foioase, pajişti, tufărişuri, vegetaţie ierboasă) şi care au utilizări complexe ale terenului (explotaţii forestiere, păşuni şi fâneţe, teren arabil, vii şi livezi, spaţiu urban discontinuu, spaţiu urban continuu, zone industriale etc.). (Thomas Barnes G., 2000). Un alt mod de a înteţege cuplul ecosistem - peisaj este cel constituit dintr-un mozaic de habitate (Thomas Barnes G., 2000), habitate divizate, la rândul lor, în subunităţi omogene de genul parcelelor sau al petecelor şi care pot fi în diferite stări de conservare sau degradare în funcţie de intensitatea activităţilor umane prezente. Acolo unde activităţile umane sunt intense (spaţiu urban, zone industriale) habitatele sunt complet dezlocuite şi, deci, degradate. Prin însumarea unor astfel de petece, cum ar fi cele de sărături continentale, cu asociaţii de Stipa ssp., tufărişuri de porumbar (Prunus spinosa) şi asociaţii cu Cnidion dubii (pe cursul râurilor) se poate descrie habitatul prioritar de stepă protejat în mare parte în regiunea istorică a Moldovei. Acest habitat este, dealtfel, cheia desemnării ca parte integrantă la nivel european a bioregiunii de stepă şi silvo-stepă. Nu trebuie să uităm însă că acest habitat a fost modificat în manieră semnificativă de activităţile umane, astfel că, mare parte din habitatul original de silvo-stepă (stepă cu petece de pădure) a suferit, prin dezvoltarea agriculturii, un proces de stepizare sau antropizare. Acest proces a condus la reducerea suprafeţelor de pădure, mărirea arealelor cu vegetaţie ierboasă, creşterea semnificativă a suprafeţelor cultivate şi pătrunderea a numeroase specii alohtone cu caracter invaziv. Un mod eficient de a privi şi înţelege peisajul este acela de a studia o aerofotogramă sau un ortofotoplan pentru a observa diferite petece de teren arabil, pădure, păşune, sărături continentale, vii şi livezi, râuri şi lacuri, zone de intravilan, reţele de transporturi (şosele, căi ferate, cabluri electrice), (Thomas Barnes G., 2000). O sursă de informare eficientă o poate constitui şi baza de date Corine Land Cover elaborată sub tutela Agenţiei Europene de Mediu şi care încorporează date extrase, în mediu GIS, de pe aerofotograme, imagini satelitare şi hărţi topografice (Fig. 1). 3. Aspecte privind studiul ecologiei peisajelor 2. Ecosistemele microbiale litoautotrofe (EML) sunt definite ca ansambluri unicat de bacterii şi fungi care ocupă porii dintre granulele minerale ale rocilor ignice situate subteran (Edward O. Wilson, 2002).

174

Fragmentarea peisajelor, ecosistemelor şi habitatelor

Gradienţii de mediu, latitudine, altitudine, umiditatea solului, stocul de nutrienţi etc. generează structuri spaţiale neuniforme, dar nu aleatorii, pentru organismele de pe suprafaţa Terrei. Spaţializarea acestor parametri ecologici (spatial ecology) caută să descrie, să măsoare şi să structureze datele legate de aceste modele complexe rezultate în urma interacţiunii organismelor cu mediul biotic şi abiotic. Progresul din domeniul tehnologiei informatice prin creşterea capacităţilor de stocare, manipulare şi analiză spaţială complexă, la care se adaugă dezvoltarea amplă a achiziţiei şi procesării de imagini ortorectificate şi satelitare, care pot fi utilizate în detectarea organismelor şi mobilităţii acestora sau în analiza evoluţiei habitatelor şi peisajelor, a impulsionat, într-o manieră semnificativă, studiile din domeniu. 4. Studiul stării de conservare a ecosistemelor şi habitatelor Ecosistemele pot suferi modificări de formă şi funcţionalitate ca urmare a apariţiei unor factori externi care acţionează într-o manieră ,,brutală”, astfel că rezilienţa acestora este depăşită şi au loc schimbări majore. Factorii pot fi naturali: procesele geologice (vulcanism, orogeneză şi mişcări tectonice), procesele geomorfologice (alunecări de teren, surpări, eroziune accelerată, creep, ravenaţie etc.), procesele climatice (modificarea parametrilor climatici – temperatură, precipitaţii, aport radiativ solar, mişcarea maselor de aer etc.), procese hidrologice (inundaţii, schimbarea cursurilor râurilor), procese pedologice (evoluţia solurilor, degradarea şi regradarea solurilor). Factorii naturali, însă, permit compenasarea şi reajustarea ecosistemelor în funcţie de oscilaţiile tectonice, climatice, hidrologice şi pedologice şi, mai important, oferă un timp de răspuns adecvat, timp în care ecosistemele se recalibrează (e.g. evoluţia ecosistemelor de tundră, pădure boreală, pădure mixtă, pădure de conifere, stepe în relaţie cu era glaciară). Nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre modificările induse de activităţile umane care sunt mult prea rapide, neoferind timp de reacţie biocenozelor şi biotopurilor şi a căror efecte ,,în cascadă” sunt greu de cuantificat. Rezultatul este reducerea calităţii vieţii în cadrul acestor ecosisteme prin împuţinarea resurselor, pierderea definitivă de gene prin dispariţia speciilor şi apariţia de competitori acerbi, invazivi, care elimină în mod brutal speciile native. Scăderea calităţii vieţii speciilor de faună şi floră se răsfrânge asupra calităţii vieţii umane care este afectată direct şi indirect prin pierderea parţială sau totală a serviciilor oferite de către ecosistemele în cauză. Dacă am face un salt în timp pe teritoriul României, am fi cu siguranță șocați de animalele pe care le-am întâlni aici. Nu este vorba de dinozauri, urşi de peşteră sau tigri cu colţi pumnal. Însă, dacă am călători în timp cu doar două-trei sute de ani în urmă, am vedea cu proprii ochi focile de la Marea Neagră, antilopele din Moldova şi Dobrogea, caii şi măgarii sălbatici din Bărăgan, elanii, bourii şi zimbrii din pădurile Ardealului, Valahiei şi Moldovei, stolurile de dropii din jurul Bucureştiului, Timişoarei, Călăraşului, Constanţei şi Brăilei, zăganii de pe piscurile Carpaților. Dispariția lor este o pată neagră în istoria noastră. Vina o poartă vânătoarea

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

175

nesăbuită şi distrugerea habitatelor (Gheorghiţă, I.N., Trofin, D., 2009). Gypaetus barbatus – Zăganul sau vulturul cu barbă | Sursa: http://animaledisparute.weebly.com/zaganul.html Între secolele al XVII-lea şi al XX-lea, de pe teritoriul României au dispărut zece din cele mai valoroase animale sălbatice întâlnite în bioregiunea de silvo-stepă şi bioregiunea pontică: foca de Marea Neagră (Monachus monachus albiventer, 1983), dropia (Otis tarda, 1981), zăganul sau vulturul cu barbă (Gypaetus barbatus, 1938), bourul (Bos primigenius, secolul al XVII-lea), brebul sau castorul european (Castor fiber, 1823), bobacul sau marmota de stepă (Marmota bobak, Moldova 1761, Bărăgan si Dobrogea 1800), colunul sau măgarul sălbatic mongol (Equus hemionus hemionus, secolul al-XVII-lea), antilopa Saiga (Saiga tatarica tatarica, secolul al XVIII-lea), elanul sau plotunul (Alces alces alces, 1800), (Gheorghiţă, I.N., Trofin, D., 2009). Din fericire, unele din aceste specii au fost reintroduse pe teritoriul ţării noastre, iar altele au reapărut recent dar nu constituie populaţii viabile ci doar apariţii sporadice. Dropia a fost semnalată între 2005-2007 în Câmpia de Vest, trecând graniţa din Ungaria în căutare de hrană, brebul a fost reintrodus la confluenţa râurilor Negru şi Estelnic lângă Braşov şi pe râurile Olt, Mureş şi Ialomiţa, iar zăganul a fost observat în 2009 în zona Covasna, prezenţa sa fiind confirmată de către specialişti. Otis tarda – dropia Sursa: http://animaledisparute.weebly.com/zaganul.html Dispariţia definitivă a focii de Marea Neagră, a bourului, a colunului, elanului şi bobarului, a tarpanului şi antilopei saiga constituie, însă, o pierdere imensă pentru ,,banca” de gene a ecosistemelor de la noi, iar implicaţiile legate de degradarea calităţii biocenozelor sunt greu de cuantificat. În Elveţia creşterea densităţii autostrăzilor şi şoseleleor şi practicarea agriculturii intensive pune în pericol supravieţuirea iepurelui de câmp (Lepus europaeus) care a devenit o specie periclitată. (Raportul Agenţiei Europene de Mediu 2/2011). Poate că unii s-ar întreba: Bine şi ce legătură aş avea eu cu faptul că dispare iepurele de câmp? Eu lucrez în domeniul IT. Pot chiar să fac o aplicaţie cu un iepure cu vieţi nelimitate. Equus hemionus hemionus – colunul Sursa: http://animaledisparute.weebly.com/colunul.html Să ne gândim la lanţul trofic şi să ne amintim că acest animal constituie hrană pentru vulpi, lupi, acvile. Să ne gândim la faptul că iepurele, ca şi alte mamifere, contribuie la răspândirea seminţelor de plante native odată ce hrana a fost digerată. Să ne gândim că dacă ieşim la o plimbare în natură ne-ar placea să vedem un astfel de exemplar alergând. Deci, odată cu dispariţia acestuia, ar dispărea şi alte animale, iar peisajul ar fi sterp, iar funcţia estetică şi serviciile oferite

176

Fragmentarea peisajelor, ecosistemelor şi habitatelor

de ecosistem ar scădea sau s-ar pierde definitiv ca în cazurile menţionate anterior (dropia, tarpanul, antilopa saiga etc.) Mai putem prevedea şi faptul că, în timp, situaţia se va aplica şi la România, odată cu creşterea densităţii autostrăzilor, care sunt foarte necesare dealtfel, multe specii se vor reduce ca număr şi areal de distribuţie. Atunci să încercăm să învăţăm din experienţa altora, să încercăm să împăcăm progresul şi dezvoltarea cu protecţia naturii, adică să căutăm soluţii mai viabile din ambele puncte de vedere. De la sosirea în Noua Zeelandă, acum aproximativ 1000 de ani în urmă, oamenii au modificat peisajul iniţial într-o manieră substanţială. Ecosistemele naturale au fost dezlocuite de ecosisteme antropizate sau au fost alterate de introducerea multor specii alohtone de plante şi animale. Pădurile autohtone, indigene s-au redus de la aproximativ 81% la 23% din totalul teritoriului şi, în prezent, ocupă doar zonele cu altitudini mari şi pante accentuate. Vegetaţia ierboasă şi tufărişurile (arbuşti) ocupă 23% din totalul teritoriului faţă de 12% iniţial. Se includ aici areale considerabile de formaţiuni vegetale exotice, cu caracter invaziv, cum ar fi orzul sălbatic (Ulex europaeus). (Rutledge, D. 2003). Ecosistemele alohtone (non-native) cum sunt cele de culturi, păşuni, plantaţii forestiere, spaţii urbane, însumează 45% din teritoriu (Leathwick et al. In press). Aceste schimbări alterează condiţiile de viaţă pentru speciile native (autohtone) în ceea ce priveşte cantitatea, distribuţia, disponibilitatea resurselor, rata de supravieţuire a speciilor şi, nu în ultimul rând, resursele de gene şi fluxurile acestora. Apar competitori şi prădători noi, este alterată evoluţia locală a speciilor native, relaţiile fitosociale se modifică, iar rezultatul este presiunea crescândă a speciilor cu carcter invaziv, fie acestea specii de plante sau de animale. Presiunea speciilor invazive are efecte în cascadă deoarece influenţele indirecte conduc la pierderi economice uriaşe în agricultură şi ramurile conexe, modificarea condiţiilor biotopului (formarea şi evoluţia învelişului de sol, regimul hidric al apelor de suprafaţă şi subterane). Nu în ultimul rând, speciile invazive sunt răspunzătoare de inducerea numeroaselor forme alergene în cadrul populaţiei. Reducerea ecosistemelor indigene, autohtone (native), induce o provocare imensă în domeniul managementului conservării, prin faptul că geometria formelor rezultate (textura şi structura arealelor) şi efectele (funcţionalitatea) asupra proceselor ecologice au caracter ,, în cascadă”, fiind greu de evaluat datorită complexităţii modificărilor. (Rutledge, D. 2003). Mai mult, aceste modificări de formă şi funcţionalitate se modifică în timp şi au rate diferite de evoluţie. (Turner 1989). Deoarece, în timp, stocul de resurse oferite de ecosisteme scade, în anumite situaţii, în mod alarmant este necesară înţelegerea relaţiilor dintre forma ecosistemelor (textură, strucutră) şi procese ce au loc (e.g. lanţul trofic, specii cheie, specii umbrelă etc.) în legătură cu modificările induse de activităţile umane (recoltarea resurselor, cultivarea plantelor, piscicultură, industrie, servicii). 5. Ce este fragmentarea (peisajelor, ecosistemelor, habitatelor)? Concluzii. Fragmentarea este un concept intuitiv care implică divizarea unui areal compact, cu dezvoltare spaţială relativ amplă, într-un număr de subareale cu dimensiuni şi funcţionalităţi reduse sau

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

177

diminuate. Fragmentarea se referă la numărul şi dimensiunea subarealelor rezultate în urma divizării arealului compact original. Un exemplu la îndemână poate fi imaginat dacă ne gândim la o farfurie care se sparge în 100 de cioburi faţă de o farfurie care se sparge în 10 cioburi, cea din urmă având o fragmentare redusă. Pe de altă parte, o farfurie care se sparge în 10 părţi de dimensiuni relativ egale prezintă o fragmentare mai mare decât o farfurie care se sparge în 10 părţi, din care una reprezintă 90% din total. (Rutledge, D. 2003). În acest fel, prin studiul de fragmentare a habitatelor şi ecosistemelor se pot găsi soluţiile cele mai bune pentru a păstra speciile reprezentative şi arealul necesar acestora în condiţii cât mai optime atunci când activităţile umane se impun. Se pot găsi cele mai bune condiţii de menţinere a legăturilor dintre două zone umede la construcţia unei autostrăzi. Dacă constructorul prevede introducerea de tuburi, ca subtraversări, sau de podeţe, ca supratraversări, atunci o serie de specii, cum ar fi amfibienii, reptilele, insectele sau mamiferele mici, vor putea circula pentru a-şi procura hrana sau pentru a se reproduce. În lipsa acestor traversări speciile vor avea de suferit, ajungându-se până la dispariţia acestora din arealul unde a fost construită autostrada. Astfel, ştiinţa care poate interveni în menţinerea în stare cât mai bună a speciilor şi habitatelor, chiar dacă au loc intervenţii umane (agricultură, şantiere, construcţii de drumuri etc.) şi care este cunoscută ca ecologia spaţială sau ecologia peisajelor, poate contribui la înţelegerea şi menţinerea cadrului natural de care societatea umană depinde pentru resurse de hrană, de receere, de medicamente etc. Bibliografie: Chapin, F. S., III, P. A. Matson, and H. A. Mooney, Principles of terrestrial ecosystem ecology, Springer, New York, 2002, p. 380. Edward O. Wilson, The Future of Life, New York: Random House, 2002, p. 7. Gheorghiţă, I.N., Trofin, D., Top 10 cele mai importante animale dispărute din România, http://animaledisparute.weebly.com/contact.html, 2009. Ion I. Dediu, Tratat de ecologie teoretică, Academia Naţională de Ştiinţe Ecologice, Chişinău, 2007. Monica Goigel Turner, LANDSCAPE ECOLOGY:The Effect of Pattern on Process, Annu. Rev. Ecol. Syst. 1989. 20:171-97. Odum, EP, Fundamentals of ecology, third edition, Saunders New York, ISBN 0534420664, 1971. Rutledge, D., Landscape indices as measures of the effects of fragmentation: can pattern reflect process? DOC Science Internal Series 98. Department of Conservation, Wellington, 2003, p. 27. Schulze ED, Beck E, Müller-Hohenstein K., Plant ecology, Berlin/Heidelberg, 2005, p.400. Thomas G. Barnes, Landscape Ecology and Ecosystems Management, 2000 FOR-76, 1 p. Tansley (1934); Molles (1999), p. 482; Chapin et al. (2002), p. 380; Schulze et al. (2005); p. 400; Gurevitch et al. (2006), p. 522; Smith & Smith 2012, p. G-5. Raportul Agenţiei Europene de Mediu, Fragmentarea peisajelor în Europa, ISBN 987-929213-215-6, ISSN 1725-9177, doi:10.2800/78322

178

„Pagini pentru inimă și minte”

179

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

OBSERVAŢII ASUPRA ARTEI ŞI CREAŢIEI POPULARE DE PE VALEA MUNTELUI profesor Mihaela APETROIE Obiceiurile legate de marile evenimente familiale (naştere, nuntă şi înmormântare) s-au construit la nivelul colectivităţii rurale ca un fenomen de cultură. Caracterul colectiv a celor mai multe dintre ele se datorează accesibilităţii largi pe care o aveau în trecut, fiind considerate o componentă principală a civilizaţiei rurale. Indiferent de evenimentele care le ocazionează, obiceiurile populare au o deosebită importanţă nu numai pentru cercetarea şi cunoaşterea particularităţilor istorice ale poporului nostru, ci şi pentru cunoaşterea şi înţelegerea artei şi eticii populare româneşti. În cadrul ceremonialurilor de trecere, manifestările artistice populare apar firesc, întrucât satul ca unitate socială este „factorul tipic creator de artă populară”.1 Integrarea fenomenului artistic popular în fluviul vieţii este inevitabilă, deoarece „arta populară nu poate fi concepută decât în şi prin comunitate”.2 Abordarea artei populare din perspectiva însăşi a creatorilor ei determină o înţelegere mai profundă a acesteia.3 Naşterea, nunta şi înmormântarea sunt prilejuri proprii pentru desfăşurarea „imaginaţiei creatoare de valori materiale şi spirituale, a frumosului tradiţional relevat în meşteşuguri uitate, aducătoare de bunuri utile în gospodăria proprie”4, care s-au transmis din generaţie în generaţie. Pe Valea Muntelui, existenţa „unei arte populare ca artă autohtonă”5 a fost determinată de-a lungul timpului de stăpânirea de către ţărani a unei tehnici adevărate pentru a produce obiecte pentru propria trebuinţă, dar şi de bucuria creaţiei. Bogata artă populară a românilor din această zonă îndreptăţeşte afirmaţia că „arta populară apare şi dispare cu economia casnică”.6 „Ţăranul român şi-a folosit priceperea, mintea, mâinile şi talentul, pentru a-şi face viaţa mai uşoară. Uneori a născocit cântece aducătoare de bunăvoie şi linişte sufletească, prin care şi-a exprimat bucuria ori durerea, alteori a meşteşugit cu mâinile obiecte şi unelte necesare în propria-i gospodărie, cu care să-şi uşureze munca.(…) Autoperfecţionându-se mereu, a căutat noi soluţii pentru a îmbina în mod armonios utilul cu frumosul.”7 1. Alexandru Dima, Arta populară şi relaţiile ei, Ed. Minerva, Bucureşti, 1971, p. 112. 2. Ibidem, p. 120. 3. Ibidem, p. 27. 4. Idem. 5. Ion-Horia Bîrleanu, Tradiţie şi tranziţie la est de Carpaţi, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 5. 6. Alexandru Dima, Op. cit. , p.123. 7. Ibidem, p. 122.

180

De pe valea muntelui

Pe Valea Muntelui, credinţele şi obiceiurile specifice riturilor de trecere se integrează organic elementelor de o deosebită valoare ale culturii spirituale populare. Cele mai importante aspecte ale fenomenului artistic popular legat de obiceiurile familiale le reprezintă interioarele caselor tradiţionale, portul popular şi nu în ultimul rând creaţiile literare populare. În casa tradiţională, încăperea care atrage cel mai mult atenţia este “camera mare”, care se află situată la est. Această odaie era destinată desfăşurării unor evenimente importante din viaţa de familie (cumătria, scoaterea zestrei, pregătirea şi iertăciunea miresei, priveghiul mortului etc.). La fel cum omul a simţit nevoia de a-şi împodobi îmbrăcămintea, tot aşa s-a ivit şi necesitatea de a-şi împodobi casa de locuit. Aşadar, cea mai mare parte a artei populare româneşti se află sub influenţa categoriei decorativului.8 “(...) ţăranul răsăritean nu uită nici în cea mai neagră sărăcie podoaba şi pitorescul ca pervaz firesc al vieţii. Despre ţăranca noastră se poate spune că ea se va lipsi de orice, dar nu de inutilitatea unui adaos de forme şi culoare la mediul ei de toate zilele.”9 Intrând într-o casă tradiţională de pe Valea Muntelui, te înconjoară din toate părţile, vorbindu-ţi parcă, mulţimea ţesăturilor decorative ce îmbracă pereţii casei, laviţele, paturile, lada de zestre, grinda, de fapt tot ce are gospodăria mai frumos şi mai preţios. Cele mai multe ţesături se găseau şi se mai păstrează şi astăzi în stiva de zestre aşezată de-a lungul grinzilor10 şi mai ales pe lada de zestre. Compoziţia decorativă şi cromatica lor reflectă o anumită concepţie stilistică, o modalitate de expresie, dar şi o manieră proprie şi originală de interpretare şi de redare a frumosului, definind stilul decorativ al interiorului locuinţei ţărăneşti de pe Valea Muntelui. Având o dublă funcţie, practică şi decorativ-ornamentală, ţesăturile de interior (lăicerele, ţolurile, ştergarele, traistele, năframele), precum pernele cu feţe albe împodobite cu „horbote” (reţele lucrate de mâna gospodinei), dau încăperii un aspect sărbătoresc şi o anumită intimitate prin dispunerea ritmică a petelor de culoare pe albul imaculat al pereţilor. Aceste piese erau indispensabile organizării oricărei gospodării ţărăneşti. Indiferent de utilitatea lor, ţesăturile erau foarte apreciate de către colectivitatea rurală ca piese de mare valoare, obligatorii în zestrea unei fete, trecute cu grijă în foile de zestre, moştenite şi transmise din generaţie în generaţie. Fata lucra la aceste piese mulţi ani la rând, încă de când era copilă, fiind ajutată de mama sa şi de surorile mai mari. Ţesăturile care împodobesc interiorul casei şi lada de zestre reprezintă realizări de o valoare artistică deosebită care se disting prin conţinutul tematic al motivelor ornamentale, prin structura compoziţiei decorative, precum şi prin cromatica lor. Pe un fond monocrom (negru sau alb), elementele decorative, policrome sunt dispuse fie pe o singură axă (la ştergare, lăicere), fie pe două direcţii, verticală şi orizontală (la traiste, ţoluri). Modul de ornamentare este bazat pe principiul desfăşurării nelimitate a compoziţiei decorative cu chenar (la scoarţe) sau fără chenar (ţoluri, lăicere, traiste şi ştergare). La scoarţe, ştergare şi lăicere motivele ornamentale sunt dispuse uniform cu spaţii largi între ele, creând o compoziţie aerată şi foarte simetrică. Compoziţia rarefiată şi degajată care conferă ţesăturii un stil static şi o anumită distincţie a fost remarcată şi de scriitorul Lucian Blaga.11 Motivele care alcătuiesc decorul acestui tip de ţesături sunt predominant geometrice, dar apar şi cele vegetal-florale: “(...) ]n ornamentica românească, suveranitatea geometrismului dreptliniar şi a figuraţiei stilizate e mai hotărâtă decât 8. Ion - Horia Bîrleanu, Op. cit., p. 5-6. 9. Al. Dima, Op. cit., p.31. 10. Lucian Blaga, Opere 9. Trilogia culturii, Ed. Minerva, Bucureşti, 1985, p. 262. 11. Ioan Gheorghiu.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

181

în altă parte, iar dozajul între geometrie şi motive organic stilizate, nicăieri aşa de echilibrat.”12 Diferitele combinaţii ale rombului, ale pătratului sau ale nelipsitelor „vârste” (linii drepte) apar la păretari (“biscuiţii”, “suveicuţele”), la ţoluri, lăicere şi ştergare. Motivele vegetal-florale foarte stilizate şi abstractizate care apar la scoarţe, scorţare şi năfrămi, creând diferite modele (“trandafirul”, “ghinda”, “spicul”, „merişorul”, “liliacul”, “creanga”, “panseluţa”), demonstrează priceperea ţesătoarelor care au ştiut să vadă frumuseţile naturii, să le însuşească, să le supună şi să le folosească spre mulţumirea şi încântarea sufletului, astfel încât florile coboară parcă din grădina naturii pe ţesături în compoziţii mari, florale. Mâinile, ochii şi sufletul ţesătoarelor adună pe scoarţe culori care vin una către alta, legânduse într-o perfectă armonie. Cromatica ţesăturilor este odihnitoare, niciun ton, nicio nuanţă nu izbucneşte, totul se topeşte într-o armonie desăvârşită, de un mare rafinament. Astfel, tonurile pastelate, calde (galbenul, albastrul pal, rozul, verdele, movul) care îmbogăţesc scoarţele şi scorţarele alternează cu cele sobre, simple (alb, negru, maro) de pe traiste, ţoluri şi lăicere. Această cromatică creează impresia de linişte a compoziţiei ţesăturii şi conferă interiorului casei o intimitate deosebită. Claritatea, siguranţa, strălucirea şi simplitatea unora dintre aceste piese sunt date şi de materialele utilizate în trecut la ţesut, reduse ca număr şi calitate (inul, cânepa, mai târziu bumbacul), dar şi de culorile extrase prin anumite tehnici din coloranţii vegetali, care erau foarte rezistente la spălări (negrul din coaja de arin sau din frunzele şi cojile de nuc, roşu din frunzele de “ sovârv” , din frunze şi scoarţă de măr acru, verde din sămânţă de floarea soarelui, galben din scoarţă de mesteacăn, albastru din “ piatră vânătă”). Ţesăturile de interior reprezintă simboluri ale puterii creatoare ale ţăranului în toate momentele cheie ale existenţei. Fie că se utilizează la naştere (la botez, la colăcărie), fie că se utilizeazăla nuntă (la zestre, la “legat”, la colăcărie, la “schimburi”) sau la înmormântare (la “legat”), fie că decorează interiorul casei ţărăneşti, deasupra icoanelor, ferestrelor şi a pereţilor, făcând camera primitoare şi luminoasă, ţesăturile tradiţionale nemţene oglindesc fantezia creatoare a meşterului popular şi arată strânsa legătură cu viaţa omului care le-a făurit. Evoluţia ţesăturilor de la exemplarele primare, al căror decor îl reprezentau simplele „vârste” cu culori antrenante, până la cele cu o compoziţie decorativă complexă, reliefează evoluţia tehnicilor de lucru, a gustului artistic, a îndemânării şi a priceperii dobândite de creatoarele populare de-a lungul timpului, dar şi evoluţia însăşi a vieţii sociale marcată de creşterea necesităţilor comunităţii rurale pe măsura îmbunătăţirii condiţiilor sale de viaţă. Nelipsită din interiorul locuinţei ţărăneşti, lada de zestre întregeşte decorul acesteia. Lada de zestre era construită din lemn de brad şi conţinea mai ales “pânzături” din zestrea fetei de măritat (cămăşi cu motive ornamentale, cămeşoaie, năfrămi, ştergare etc.). La începuturi, lada de zestre era „zugrăvită cu flori intensive”,13 această ornamentică a făcut loc însă cu timpul culorilor monocrome (brun, verde) sau lacului. Acest obiect din mobilierul ţărănesc devenea centrul atenţiei la “luatul zestrei”, moment din ceremonialul nunţii când lada era scoasă din casă de către vorniceii mirelui pentru a fi dusă la casa acestuia. Un alt obiect cu rol decorativ şi mai ales practic în gospodăria ţărănească de pe Valea Muntelui îl reprezentau străchinile de lut smălţuite. Acestea aveau o ornamentică în relief (motive geometrice, florale) într-o gamă cromatică alcătuită din tonuri de verde, galben şi cafeniu şi decorau interioarele deasupra uşii, într-un suport special (“policioară”14). Prezenţa 12. Lucian Blaga, Op. cit., p. 290. 13. Ibidem, p. 286. 14. Ioan Gheorghiu, Op. cit., p. 27.

182

De pe valea muntelui

acestor obiecte în anumite momente ale ceremonialurilor de trecere nu era atât de importantă asemenea celei a ţesăturilor sau a portului popular: se utilizau la adunarea banilor ( pentru tinerii căsătoriţi la nuntă). Un alt element definitoriu penttru arta populară îl reprezintă portul popular. Portul popular este un element important al culturii materiale a unui popor, fiind unul din indicii săi etnici definitorii. “Hronic al unui şir nesfârşit de generaţii, costumul vorbeşte despre strămoşii noştri, dar şi despre noi, cei care îl cinstim ca pe un veşmânt al sufletului neamului”.15 „Straiele” poartă însemnele satului în care fiecare ţăran se naşte şi trăieşte. Ele nu seamănă cu ale altora, aşa cum nici sufletul unui om nu poate semăna cu al altuia. Oamenii se recunosc după port oriunde s-ar duce. Portul popular din zona Neamţului constituie un preţios document de continuitate. Fiind rezultatul unui îndelungat act de conservare a unor elemente arhaice din îmbrăcămintea populaţiei geto-dacice, portul popular de pe Valea Muntelui păstrează elemente străvechi de tip general românesc: cămaşa de tip dacic, încreţită la gât, iţarii încreţiţi, opinca, sumanele şi cojoacele.16 Portul popular nemţean este o creaţie bogată de o profundă autenticitate, a cărui frumuseţe a izvorât din mii de gânduri, a curs prin mii de mâini, a fericit şiruri de vieţi, dar a rămas aceeaşi din adâncuri de vremuri tracice. În vremurile de demult, costumul popular era purtat zi de zi, având rol strict practic. Rolul său artistic, decorativ se manifesta în momente de maximă importanţă din viaţa colectivităţii rurale ( în sărbători, la hori, la clăci, la şezători, la cumetrii, la nunţi şi la înmormântări). Costumele populare purtate în astfel de momente se distingeau de cele purtate în zilele de lucru prin bogăţia de forme, culori şi ornamente. Ceea ce se remarcă la portul popular este perfecta concordanţă între portul femeiesc, a cărei decoraţie bogată creează un efect pictural deosebit, şi portul bărbătesc, care aduce o compensare prin sobrietatea sa liniară monumentală. Privită de sus în jos, ţăranca de pe Valea Muntelui îmbrăcată în costum popular oferă ochiului privitorului o adevărată creaţie de artă. Măiestria feminină se dezvăluie începând cu „găteala” capului căreia i se acordă o importanţă deosebită mai ales de către fetele de măritat şi de către nevestele tinere la hori şi la nunţi. De la „pânzăturile” ţesute în multe iţe (care se îmbrăcau prima oară în noaptea nunţii), de la „hobotul” care era găteala de cap specifică miresei,17 acoperământul capului a evoluat la cunoscutele „tulpane” înflorate, foarte decorative, care înveselesc prin cromatica lor vie (roşul, verdele, portocaliul, albastrul, movul) uliţile satului în zilele de sărbătoare, dând aspectul unui câmp înflorat mişcat de adierea vântului. Cămaşa femeiască este piesa în care femeile investesc cea mai mare pricepere. Ea este atent elaborată ca formă şi ca elemente decorative, constituind prin ornamentica sa punctul de rezistenţă al împodobirii vestimentare. Cămăşişle pentru hori şi nunţi sunt cusute cu mare grijă şi se remarcă prin bogăţia ornamentelor şi prin coloritul lor. Succesiunea ritmică a formelor şi a petelor de culoare pe albul imaculat al fondului urmează o schemă decorativă compusă riguros după regulile repetiţiei, simetriei şi alternanţei. Datorită fanteziei inepuizabile a creatoarelor populare s-a ajuns la o impresionantă gamă de motive ornamentale, deoarece a existat mereu “o tendinţă a ţărăncii de a nu începe acelaşi model, de a încerca mereu unul nou”18, iar motivele noi se „furau” , cusăturile se lucrau pe ascuns. Fie că au forma gâtului „ca para” sau „încreţită”, fie că au „altiţă” pe mâneci sau „pui” pe piepţi, mâneci şi spate, cămăşile femeieşti asociază 15. Ibidem, p. 29. 16. Ioan Gheorghiu, Op. cit., p. 33. 17. Mihai Spânu, Gheorghe Bratiloveanu, Zona etnografică Suceava, Ed. Sport-Turism, Bucureşti,1979, p.101. 18. Ioan Gheorghiu, Op. cit., p. 42-43.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

183

elementele decorative geometrice bazate pe romb, triunghi, pătrat sau hexagon („sita”, „găurele”, motivele numite „naţionale” dominate de negru) cu cele vegetale, florale şi animale stilizate, redate într-o manieră cu totul originală („feriga”, „creanga”, „ghinda”, „păianjenul”, „iedera”, „trandafirul”, „mărul”, „viorelele”, „coada rândunicii”, „murele” etc.). Aceste motive oglindesc bogata gamă de frumuseţi a naturii locale: flora cu bogăţia ei de forme şi de culori, dar şi fauna în mişcările sugestive ale speciilor. O altă piesă de rezistenţă a portului femeiesc este „catrinţa”, una dintre cele mai primitive şi arhaice piese din port. Catrinţa formează o unitate organică cu cămaşa, creând linia specifică a siluetei feminine. Ea se remarcă prin rafinamentul „betelor”, a „curpenelor”, a „vârstelor” ţesute cu mătase sau cu fir metalic galben, precum şi prin tonurile cromatice ale betelor care contrastează cu fondul negru. „Frânghiile” sunt nelipsite din costumul tradiţional feminin, deoarece ele încing catrinţa. Repertoriul lor de motive este bogat, conţinând diverse compoziţii geometrice (“trifoiul”, “unghiaoii”) şi floral - vegetale („strugurele”, „merşorul”, „poama vie”, „trandafirul”, „păstaia”). Sumanul şi bundiţa întregesc nota de distincţie a costumului popular de peValea Muntelui atât la femei, cât şi la bărbaţi. Ele atrag atenţia prin croiala lor: în cline, în talie (la sumane) sau fără mâneci şi în talie (la bundiţe). Ornamentica acestor piese din port este simplă şi aşezată simetric. Saradul sumanului (şiret împletit din lână) urmăreşte în forma unor motive geometrice sau florale linia marginilor gulerelor, a mânecilor, a buzunarelor şi a întregii haine. Bordura de prim negru de miel a bundiţelor este completată de benzile decorate cu mănunchiuri viu colorate de flori (două la nivelul piepţilor) care urmăresc liniile de contur şi liniile croiului. Pe spate este aşezat un mănunchi de flori bine dimensionat în centru. Aceste motive florale lipsesc la unele bundiţe ale bărbaţilor sau ale oamenilor în vârstă. În prezent, femeile, fetele şi copiii poartă şi bundiţe din pânză, împodobite de-a lungul bordurii de prim negru de miel, pe spate şi pe piept cu modele florale intens stilizate care au în centrul lor motivul rombului. Trăistuţa este piesa accesorie care conferă nota pitorească a costumului popular feminin din zonă. Simplitatea şi sobrietatea decorului trăistuţelor este dată de vârstele în alb şi negru care alcătuiesc pătrate mai mari sau mai mici. Pata de culoare o formează „baierele” (din lână roşie pe fond negru) bogat împodobite cu motive geometrice lese din război şi „canafii” în culoarea baierelor. Încălţămintea se remarcă atât la femei, cât şi la bărbaţi, prin utilizarea opincilor (ieşite azi din uz) şi a ciorapilor din lână albă. Meşterii din zonă erau renumiţi pentru confecţionarea opincilor.19 Opincile atrag atenţia privitorului prin pielea animală din care sunt confecţionate, îngurzită, la vârf cu un „gurgui” încreţit şi prin aţele negre care o leagă de picior. Ciorapii din lână albă contrastează cu opincile, fiind decoraţi în partea superioară cu motive florale sau animale („cetina”, „unghia-oii,” „broscuţa” ). Pentru anotimpul friguros bătrânii poartă şi astăzi „pancioşi” (încălţăminte fabricată din material de lână). Portul bărbătesc iese în evidenţă prin structura sa simplă care nu este lipsită de eleganţă. În ansamblul său, piesele sunt dominate de alb, iar ornamentaţia discretă este grupată cu fineţe şi discernământ. Pe cămaşa albă, lungă până deasupra genunchilor, elementele decorative se grupează în jurul gâtului, la mâneci şi la poale, mai rar pe piepţi, în benzi monocrome (albe, negre) cu elemente geometrice. În trecut, motivele ornamentale erau „puii” foarte mărunţi sau „găurelele”.

19. Tancred Bănăţeanu, Arta populară moldovenească, Centrul de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării de masă a judeţului Suceava, 1975, p. 308.

184

De pe valea muntelui

Cămaşa bărbătească este completată de „iţari” (vara) şi de „ciocreci” (iarna), care sunt un fel de pantaloni albi, strâmţi pe picior şi încreţiţi puţin la glezne şi la genunchi, legaţi la mijloc cu „brăcinari” (o sfoară din cânepă). Peste cămaşă, bărbaţii se încingeau cu o „curea” (brâul) lată din piele, împodobită cu capse metalice şi cu ornamente florale presate. Un ornament interesant încrustat în curea îl constituie motivul soarelui (în trecut pictat şi pe lăzile de zestre), care apare ca o rozetă cu patru petale care străpung un cerc, având în interior un pătrat. Pe lângă opinci, bărbaţii şi mai ales flăcăii purtau cizme negre, înalte, din piele, la început cu creţuri multe,20 acestea fiind apanajul gospodarilor înstăriţi. Impresia de sobrietate şi de monumentalitate a costumului bărbătesc este creată de cuşma neagră, înaltă, din piele de miel, cu moţul îndesat egal în interior. Bărbaţii purtau şi pălării cu marginile ridicate în sus şi numai la spate flăcăii, care le ornamentau cu flori şi pene. Portul popular din zona Valea Muntelui reprezintă o parte integrantă a portului popular românesc. Elementele componente ale creaţiei în meşteşugul artistic al costumului popular sunt omul, unealta şi viaţa. Acest costum este o sinteză a gândirii şi a simţirii oamenilor din această zonă. Trăsăturile sale de bază sunt bogăţia de exprimare artistică, gustul şi măiestria în execuţia pieselor, simplitatea şi sobrietatea plină de eleganţă, varietatea în unitate şi cea mai importantă: îmbinarea organică şi armonioasă a utilului cu frumosul. Croiul pieselor este simplu, fără încărcături, iar accesoriile (năfrămile, trăistuţele) sunt folosite cu măsură. Materialele din care sunt confecţionate obiectele din costum, deşi puţine la număr şi nu întotdeauna de cea mai bună calitate (cânepa, inul, pănura, pielea, mai târziu mătasea, bumbacul) îi conferă acestuia o simplitate deosebită. Ornamentica ţesăturilor urmează principii de organizare vechi şi se află în strânsă legătură cu tehnica ţesăturii specifică în zonă. În trecut, ţesăturile erau în multe iţe (până la treisprezece la ştergare, pânzături), evoluând până la cele în două şi patru iţe care predomină. Pe lângă această tehnică de ţesut intervin şi alte tehnici cu rol deosebit în ornamentare: „alesul” cu mâna (la baierele trăistuţei, la ştergare sau la prigitori), cu speteaza („spata”), răsuciri de fire pentru a obţine o cât mai mare varietate de motive. Ca şi la ţesăturile de interior şi în costumul popular observăm alternarea câmpurilor decorate cu cele nedecorate, golurile prezente punând în valoare anumite suprafeţe sau grupaje decorative (la cămăşi, bundiţe, sumane): „Ce alternanţă de plin şi de gol, de accent şi de neaccent, de substanţă şi spaţiu.(...) Golul nu e simţit din partea românului ca un neajuns, care trebuie neapărat desfiinţat, ci ca un mediu necesar articulării unui ritm. Golul nu e privit ca un cadru care trebuie numaidecât umplut cu ceva, ci ca element constitutiv şi integrant al viziunii artistice.”21 Adevărata măiestrie o constituie combinarea motivelor ornamentale prin repetarea lor sau prin organizarea lor în benzi ornamentale, verticale, oblice, sau în câmpuri ornamentale. Ne aflăm în faţa unui inventar de motive bogat, consacrat de vreme, păstrat într-un tezaur cu valoare circulatorie în popor, dintr-un străvechi fond mitic.22 Unele dintre aceste motive au avut probabil în trecut sensuri magice şi simbolice care astăzi au dispărut. Altele au fost reprezentate pentru ele însele,” răsărind de la sine, din jocul instrumentelor de lucru”.23 Complexele de motive geometrice sau floral - vegetale şi animale puternic stilizate şi abstractizate creează ţesăturilor „aspectul unui text enigmatic” care poate fi citit cu ajutorul unei chei pe care o posedă doar 20. Ioan Gheorghiu, Op. cit., p. 38. 21. Lucian Blaga, Op. cit., p. 286. 22. Al. Dima, Op. cit., p. 41. 23. Ibidem, p. 43.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

185

comunitatea.24 Filosoful Lucian Blaga afirma că “Originalitatea artei noastre populare nu e de motive, care se mută precum căscatul din om în om...”25, afirmaţie confirmată în zonă unde există motive care se repetă la cusături, la ţesături, la încrestături (“merişorul”, „trandafirul”), cel mai întâlnit motiv care apare pe scoarţe , pe cămăşi, pe sumane, pe cojoace şi chiar pe curelele late fiind „creanga”. Conform lui Blaga, arta populară românească excelează „prin măsura şi prin ritmul manifestat în distribuţia motivelor”, trăsătură care se poate observa şi în arta populară de pe Valea Muntelui: “Cât echilibru şi câtă măsură în întrebuinţarea elementelor decorative(...)”26. Acelaşi dozaj între motivele geometrice şi cele organic stilizate ale țesăturilor de interior apare şi în ţesăturile din costumul popular. Ţărăncile din zonă au făcut treptat “paşi involuntari pe calea esteticului.”27 Utilitatea practică s-a transformat cu timpul în bucuria pentru ornament, pentru simetrie, pentru proporţie, în năzuinţa de a figura motive geometrice şi florale cu o semnificaţie tot mai estetică, caracterizate prin policromie exuberantă şi combinaţii ornamentale cu totul neaşteptate. Sobrietatea este o însuşire de bază a costumului popular, ea fiind realizată mai ales prin cromatica ţesăturilor. Localnicii au avut întotdeauna simţul măsurii la culori la care se adaugă îndemânarea de a exploata culoarea naturală a materialului (alb, negru, gri), a cânepii, a inului, sau a lânii. Ei îmbină în mod strălucit culorile vii (diferitele nuanţe de roşu, verde, portocaliu, mov) cu cele tăcute, odihnitoare, „mohorâte” (negrul, brunul, albastrul pal, galbenul). Firul metalic alb sau galben utilizat la ţesut sau la cusut (la bundiţe în mănunchiurile de flori) creează efecte artistice neaşteptate. Remarcabil la costumul popular este faptul că piesele se acordă unele cu altele, realizând „o echilibristică între tendinţi opuse, între geometrism stihial şi organicism.”28 Această armonie „sub auspiciile echivocului” l-a ferit însă pe ţăranul român „de desăvârşirea mortificantă”.29 Un exemplu elocvent îl constituie în portul din zona Bicazului potrivirea culorii roşii a „tulpanului” cu nuanţa de roşu de la bata de jos a catrinţei. Strâns legat de condiţiile geografice, sociale şi economice, portul popular reprezintă o dovadă incontestabilă a permanenţei portului român pe aceste meleaguri. Purtătorii acestui frumos costum, s-au identificat întotdeauna cu zona din care fac parte. Dacă şi haina îl face pe om, costumul tradiţional îl face pe ţăranul de pe Valea Muntelui gospodar. În zilele noastre, acest costum este purtat ca port de ocazie, în sărbători, duminica, la biserică sau la botezuri, nunţi şi înmormântări. Modul de viaţă şi concepţia locuitorilor sunt concretizate nu numai în obiectele artei populare tradiţionale, ci şi în producţiile folclorice literare. Forma poetică este cea mai importantă componentă a unui obicei, deoarece îi asigură circulaţia în colectivitatea rurală. În ciuda numeroaselor formule şi clişee, poezia integrată obiceiurilor familiale este asemenea unei broderii cizelate şi armonioase. Ea impresionează prin excepţionala bogăţie, atât în privinţa conţinutului de idei, cât şi în privinţa formelor de exprimare. Indiferent căror specii şi genuri aparţin (descântece, cântece de leagăn, oraţii, cântece de joc, strigături, proverbe, ghicitori sau bocete), compoziţiile acestor creaţii au izvorât „dintr-o mare complexitate şi profunzime a trăirilor evenimentelor vieţii, din păstrarea unor vechi tradiţii, 24. Ibidem, p.38. 25. Lucian Blaga, Op. cit., p. 286. 26. Ibidem. 27. Lucian Blaga, Op. cit., p. 288. 28. Ibidem. 29. Tancred Bănăţeanu, Op. cit., p. 375.

186

De pe valea muntelui

obiceiuri şi datini, ca şi dintr-o putere de expresie deosebită, din mântuirea unui limbaj poetic rafinat.”30 Reflecterea în folclorul literar zonal a unei trăiri foarte intense a evenimentelor vieţii prin intermediul unui limbaj plin de rafinament şi subtilitate are un dublu efect: “acela de a exprima o anumită concepţie despre lume şi acela de a dezvălui modul de viaţă al oamenilor din regiune, adică felul în care ei se integrează şi acţionează asupra lumii, privite conform concepţiei lor.” O creaţie folclorică cu totul aparte legată de ceremonialul naşterii o reprezintă descântecele. Caracterul lor încifrat, precum şi interdicţiile superstiţioase asupra transmiterii lor (exista credinţa că descântecul îşi pierde puterea dacă e spus altuia sau unei persoane mai în vârstă, că trebuie prins pe furiş prin ”furarea şoaptelor”) au dus la dispariţia lor treptată. Descântecul este o formă de artă poetică recitată, niciodată cântată, ieşind astfel din sfera cântecului popular şi apropiindu-se mai mult de cea a teatrului. Ele însoţeau ceremonialuri cu caracter magic (stingerea cărbunilor, aruncarea peste umărul stâng al unui obiect, utilizarea apei neîncepute) menite să îndepărteze de la copiii mici, nebotezaţi „ceasul rău”, „deochiul” sau „plânsorile”, de aceea ele puteau fi rostite în orice zi şi la orice oră. Pronunţate mai ales de către bătrâne (care uneori făceau din asta o profesie), descântecele sunt formate din versuri neregulate, de lungimi inegale, cu rimă întâmplătoare, pentru a nu stârni mişcarea dramatică a sentimentelor: „ Borza borzată / Borza înfocată / Borza cu cioareci cruşiţi şi cu dinţi rânjiţi...”. Uneori descântecele sunt create pe formula povestirii, împrumutând tonul şi desfăşurarea epică din cântecele bătrâneşti, fiind adevărate „poeme epice”: „A venit Dormia cu Dormioaica cu doi saci: unul cu somn şi unul cu sănătate...”. (descântec de plânsoare). Unele descântece iau forma poruncii directe, textul fiind format doar din câteva cuvinte: „Soarele peste deal / Plânsorile în balega de cal”, „Hu,hu,hu, Muma Pădurii,/ Eu îţi dau plânsorile fetelor mele/ Şi tu îmi dai somnul feciorilor tăi”, „Să se deoache ochii lui şi nu băiatul meu”, „Ducăse răul pe maţ, aici să rămână bine!” Personajele fantastice care reprezintă spiritele rele cu ale căror nume mamele îi speriau uneori pe copii şi care sunt invocate în descântece (Dormioaica, Borza, Maraua, Muma Pădurii) amintesc de „celălalt” tărâm din basmele noastre populare. O specie a cântecului popular o reprezintă cântecele de leagăn, care sunt cântece individuale, de mare intimitate. Cântecele de leagăn din zonă consemnate în lucrarea de faţă respectă formula introductivă a unui tip de cântece („Nani, nani” , „Liu, liu”) şi evocă într-un limbaj simplu, însoţit de o melodie plină de modulaţii incantatorii dorinţele mamei ( „Să fii mamei de-ajutor”, „Să fii dragă la orişicare”), imagini din viaţa de toate zilele a părinţilor („Vara tatii la grebluţă/ Iarna la grijit vituţe”) sau intimitatea dintre mamă şi copil (Şi mămuca m-a lua/ Şi-n brăţucă m-a purta.”). „Cântecele şi strigăturile satirice sunt poate domeniul unde folclorul literar de pe Valea Muntelui aducea o substanţială contribuţie particulară şi constituie un foarte serios argument împotriva părerii, care încă mai domneşte pe alocuri, despre firea excesiv de domoală şi îngăduitoare a moldovenilor.” Cântecele şi strigăturile sunt rostite în momente importante ale ceremonialurilor de trecere (naştere şi nuntă) şi oglindesc universul moral al colectivităţii rurale şi anume, latura luminoasă a vieţii pe care o transfigurează şi o interpretează bogat şi nuanţat. Cântecele se deosebesc de strigături prin tonul lor vesel şi prin lipsa accentelor satirice. O categorie aparte o reprezintă cântecele înstrăinării care exprimă în accente de jale sentimentul intens al legăturii cu familia: grija fetei înainte de a se căsători de a nu cădea intr-o soartă rea prin lipsa de chibzuinţă a părinţilor („Cată mamă cui mă dai / Nu căta argintului / Şi mă da 30. Ibidem, p. 376.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

187

urâtului”), teama fetei de curând măritată în alt sat („De părinţi m-am depărtat / Multe grele m-au mâncat,/ Doarme frunza-n codru des / Numai eu des mă trezesc.”). Cântecele care se rostesc la cumetrie, la scăldarea copilului („Frunză verde busuioc/ Pân’ la anul altu-n loc/ Frunză verde garofiţă/ Pân’ la anul ş-o fetiţă!”), la hore, la luarea zestrei, la „schimburi” la „iertăciunile” mirilor (cu puternice accente de jale), la jocurile din nuntă sau la înhobotatul miresei, exprimă prin caracterul lor eminamente liric şi vesel dragostea de viaţă a oamenilor, dar şi nostalgia după viaţa care trece: „Şi-aşa joacă babele/ Ca mâţul cu labele”. În aceste cântece rostite de femei specializate, ironia se echilibrează cu duioşia, batjocura cu elogiul plin de entuziasm, iar veselia cu melancolia: „Când am dat de sărutat/ Nu puteam de scărpinat”, „Nună mare nu ţi-e milă / De-aşa tânără copilă,/ Să-i descoperi gâţele / Să-i scurtezi cărările”, „Frunză verde lămâiţă,/ Am mai prins ş-o tâlhăriţă”, „Plânge, plânge măi băiete/ Că de-amu nu mergi la fete” etc. Se ştie că la sat satira presupune un ascuţit spirit de observaţie şi mai ales existenţa unui ideal moral precis al colectivităţii rurale, ideal în numele căruia se judecă toate abaterile şi se sancţionează prompt prin râs. „Poporul spune în două cuvinte ceea ce învăţatului Ombroso i-au trebuit câteva sute de pagini.” Strigăturile au un conţinut foarte concentrat, plin de realism şi reuşesc să exprime prin libertatea de imaginaţie, prin spontaneitatea lor şi prin improvizaţia scăpărătoare a momentului în care sunt rostite, moravuri, tipuri şi caractere umane care stârnesc hazul cu scopul de a le corecta. Unele strigături se remarcă prin tonul persiflator, chiar incisiv: „Vai, săracele fete/ Cum stau toate la perete/ Că-s multe ca cânepa/ N-are cine le juca” , „O, ho, ho măi urzicău ( flăcău din flori)/ Nu stă nime-n jocul tău,/ Eşti făcut pe sub urzici,/ Nu ştii tată cui să zici.” (strigătură la horă). Nunta este momentul în care strigăturile sunt rostite într-un număr impresionant, sugerând exuberanţa sufletească a nuntaşilor. „Fiind spontană, spumoasă, plină de duh, asemenea poezie ţine de firea poporului, unul înclinat mai mult decât altul către haz şi satiră.” Strigăturile dinainte de cununie şi cele din timpul ospăţului sunt rostite mai ales de către neveste care „se contrează” între ele („Când te văd în uşa şurii Parcă văd Muma Pădurii”), fac elogiul mirilor sau al nunilor sau fac aluzii pline de umor şi ironie la adresa druştelor („ Săracele druştele/ C-au mâncat găluştele”), a vătăjeilor, a zestrei fetei („Hu, iu, iu pe dealul gol/ Că mireasa n-are ţol”), a naşilor, a soacrei mari („ Soacră, soacră, poamă acră/ De te-ai coace cât te-ai coace/ Dulce tot nu te-ai mai face”), a nuntaşilor, a lăutarilor (scripcarilor) şi a bucătăreselor ( „Să trăia’ bucătăreasa/ C-a făcut mâncare - aleasă/ Dar n-a pus sare pe masă.” De remarcat este caracterul licenţios al unor strigături la adresa miresei: „Săraca nevastă nouă / Cum i-a crăpa nuca-n două”, „ Ai să vezi ce n-ai văzut/ Şi-ai să faci ce n-ai făcut.” Prin concizia lor aforistică, strigăturile din zona Bicazului creionează tipuri de oameni (naşa „fudulă”, fmeia leneşă, femeia slută „sulemenită”, soacra rea, fata cu zestre puţină) şi trăsături de caracter negative (lăcomia, mândria, moliciunea, răutatea, beţia). În zilele noastre, aceste strigături au mai ales un caracter spectacular, decât satiric şi contribuie la înviorarea şi menţinerea atmosferei de veselie. Experienţa de viaţă a oamenilor din aceste locuri apare concentrată în proverbe, care au o formă stereotipă, cristalizată şi care sunt de fapt „esenţe de viaţă”. Proverbele citate în lucrarea de faţă îndeamnă mai ales tinerii înainte de a se căsători la înţelepciune, pe baza unei străvechi experienţe („Cum îţi vei săra, aşa vei mânca”, „Femeia harnică ţine casa cu acul”, „O vacă bună şi o fată bună nu ies din sat”, „Bărbatul să fie oleacă mai frumos decât dracul”, „Te uiţi la soare/ Întingi în sare”) sau fixează adevăruri de viaţă care pot duce la înţelegerea în adânc a acesteia: „Cine n-a făcut casă, n-a crescut copii, n-a sădit un pom, degeaba a trăit”. Ghicitorile reprezintă „scăpări geniale pline de spirit şi de fantezii” ale oamenilor de la sat. Având un puternic simţ al limbii, aceste creaţii ale poporului, sunt împlântate în realităţile care

188

De pe valea muntelui

le-au generat, evidenţiază prin dezlegarea pe care o cer puterea de observare şi geniul creatorilor: „Scândurica bradului/ Veselia satului (scripca sau vioara)”. Astăzi, ele şi-au pierdut însemnătatea lor şi au devenit simple întrebări al căror scop este mai ales să producă ilaritate. Dacă strigăturile şi cântecele de joc reliefează voioşia şi hazul vieţii, bocetele oglindesc latura întunecată a acesteia: dispariţia unei persoane dragi din rândurile colectivităţii. Românul şi-a iubit mereu viaţa aşa cum i s-a dat. De aceea, moartea reprezintă pentru el o siluire a voinţei sale de a trăi. Prin lirismul lor accentuat, bocetele se apropie de cântecele de jale sau de înstrăinare din literatura noastră populară. Bocetele din zonă impresionează mai ales prin versurile improvizate în care răzbate gândirea simplă a oamenilor de la ţară exprimată energic ca o revoltă împotriva morţii necruţătoare: „Unde moartea poposeşte/ Frăţiorii despărţeşte”. Bocetele variază în funcţie de vârstă, gradul de rudenie cu familia şi temperamentul celui dispărut. Temele cel mai des întâlnite sunt: moartea, călătoria spre „cealaltă lume”, despărţirea de familie, efemeritatea vieţii omului pe pământ: „Moarte, moarte nemiloasă/ Cum ne scoţi pe toţi din casă/ Căci de-am trăi cât de bine/ Nimeni nu scapă de tine/ Şi de-am avea tot pământul/ Tu ne pregăteşti mormântul”, „Mătuşă şi gospodină,/ Nu-ţi lăsa casa străină/ Şi gloata fără de milă,/ Căci mila străinului/ Nu-i trebuie nimănui.” Trăsăturile esenţiale ale cântecului popular, care se regăsesc şi în creaţiile de pe Valea Muntelui au fost sintetizate în mod surprinzător de către poetul Mihai Eminescu, pentru care folclorul a fost mereu o sursă de inspiraţie poetică: „Farmecul cântecului popular consistă în faptul că el dă sentimentului şi gândirii expresia cea mai scurtă, lăsând la o parte tot ceea ce e neesenţial; el este aşa de exclusiv limbă a sentimentului, încât pentru a-l exprima, pe cât posibil vioi, renunţă cu totul la regularitatea rimei, o înlocuieşte în voie cu asonanţa, amestecă şiruri nerimate, construieşte versul cu totul nesilit, alegând totdeauna cuvântul cel mai simplu.” Citind textele folclorice locale ne dăm seama că ne aflăm în faţa unei „creaţii continue” care se împlineşte în fiecare moment al vieţii sale. Caracterizată printr-un continuu dinamism, poezia populară este deschisă tuturor modificărilor, având „o viaţă nestabilă”, plină de schimbări, prescurtări şi adăugiri. Reuşita ei stă în arta colportorului de a aşeza cuvântul la locul potrivit, de a îmbina armonios limbajul cu subiectul. Creaţiile poetice populare se remarcă prin fireasca înclinare a autorului anonim de a se exprima folosind haina multicoloră a limbajului figurat. Imaginile artistice realizate cu ajutorul acestui limbaj izvorăsc din viaţă şi au un substrat lingvistic comun vorbirii curente: „Săracele druştele,/ C-au mâncat găluştele.” Aceste imagini folclorice sunt naturale, simple şi deosebit de plastice: „Varul şede pe perete/ Rumeneala cui se şede.” „Nefiind legate de nimic, de scris de exemplu, imaginile folclorice s-au cizelat şi se cizelează mereu, în sfera anumitor medii sociale, căpătând o mlădiere caracteristică, pitorească.” Faptul că versurile sunt „zise” în faţa unui public (mai mare sau mai mic) contribuie la estetizarea limbajului. Astfel, publicul exercită indirect un anumit control şi stimul asupra artei orale. Vorbirea curentă a colectivităţii rurale este estetizată, ridicată în sfera poeziei. Transpunerea realităţilor în plan figurativ se realizează cu ajutorul a numeroase procedee stilistice. Epitetele antepuse sau postpuse aduc o mare afectivitate şi culoare evocativă în cântece, strigături sau bocete: „Frumoasă-i mireasa noastră”, „Pentr-o tânără nevastă”, „Şi mirele-i frumuşel”, „Frânghioară de mătasă”, „ Prigitoare cu trei fire”, „Moarte, moarte blestemată”, „Moartea tare s-a răstit” etc. Efectul stilistic al versurilor este sporit prin comparaţiile care prezintă aspecte pitoreşti ale mediului folcloric: „Are-o noră ca o floare”, „Şi-un finuţ ca un păun”, „Şi-aşa joacă babele/ Ca mâţul cu labele”, „Să mă vezi torcând cu fusul/ Ca un trandafir frumosu”. Metaforele descriu puritatea şi inocenţa miresei: „Pentr-o floare din grădină”, „Pentr-o floare din fereastră”.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

189

Alegoria contribuie la menţinerea caracterului spectacular al atmosferei de la nuntă sau de la înmormântare: naşul şi naşa mirilor sunt „legaţi”, pentru că sunt „tâlhari”, dar nu cu lanţuri, ci cu un „ştergărel”şi „tulpănel”; nora este pentru soacră o „pieptănătoare” necruţătoare, iar moartea este o fiinţă care vine să ia mortul într-o călătorie cu calul („C-ai legat calul de plasă/ Ş-ai venit cu fuga-n casă”). Un alt element care imprimă distincţie şi culoare stilului oral al creaţiilor folclorice este lexicul. Comunicarea poetică devine mai pitorească prin utilizarea regionalismelor care se află în textele citate în număr apreciabil: „rodin”, „cumătrie”, „ciupag”, „găluşte”, „vătăjei”, „ druşte”, „prepeleci”, „gâţă”, „hobot”, „hulpe”, „horincă”, „coardă”, „crejmă”,etc. Prezenţa în număr mare a termenilor regionali creează impresia că limbajul poetic se organizează pe parcursul „zicerii”. La nivelul prozodiei, fluenţa textului este asigurată prin utilizarea cu precădere a rimei împerecheate, specifică textului popular. Ritmul versurilor este susţinut şi prin adăugarea rimei în u : “şi te-a legăna frumosu” . În bocete, farmecul versurilor este sporit de adăugarea rimei în -re care este o consecinţă a tonului melodic prelung, intens afectiv: „Mititei am rămasuri,/ Şapte băieţi am rămasuri,/ Tătuţa i-o crescuturi,/ Cu jale si cu amaruri,/ Pe toţi ne-o crescut mariuri/ (...) Batăte pustia moarteri,/ Tu nu faci nici o dreptateri,/ C-ai venit şi azi şi mâniri/ Şi ne-ai luat pe tatuţari”. Ansamblul creaţiilor folclorice din zonă aduce o preţioasă contribuţie la îmbogăţirea şi diversificarea în unitate a iteraturii noastre populare. Privit în general, fenomenul artistic popular din Bicaz şi de pe Valea Muntelui întruneşte manifestările diferitelor arte şi genuri în funcţie de obiceiurile cărora li se integrează. Reprezentările sincretice cele mai întâlnite sunt creaţia poetică orală, dansul şi muzica care sunt asociate portului şi ţesăturilor interioarelor cu podoabele lor bogate. Asocierea şi sprijinul reciproc pe care şi-l dau artele în momentele importante ale vieţii de familie creează un „efect multiplicat” care sugerează originalitatea neintenţionată şi unitatea artei şi creaţiei populare. Arta şi creaţia populară din zonă poate fi înţeleasă şi apreciată numai cunoscându-i sorgintea de viaţă. Observarea îndeaproape a obiceiurilor din viaţa de familie evidenţiază un anumit fel de reflectare prin semnificaţii a realităţii. Caracteristica de bază a fenomenului artistic popular din aceaste locuri este tendinţa spre tipizare şi abstractizare care se poate observa în geometrismul motivelor care predomină în ţesături şi cusături, precum şi în puternica stilizare a motivelor floral-vegetale şi animale. Caracterul deschis al producţiilor populare se reflectă prin repetarea motivelor în cusături şi ţesături, prin repetarea unor culori care predomină (roşul, negrul, verdele, albastrul), dar şi prin versurile „călătoare” care circulă de la un cântec la altul: „Ţi se vine frumos dar”, „De la cine ţi-a fost drag”, „Floricică de pe coastă”, „Şi-am zis verde pătrunjel”, „Frunză verde de mărar”, „Frunză verde floare aleasă”, „Are-o noră ca o floare” etc. Astăzi, majoritatea sensurilor şi motivelor care în trecut aveau un caracter mitic au dispărut. Limbajul şi simbolica artei şi creaţiei populare din zonă are valoare estetică de prestigiu (îndeosebi la port) şi valoare poetică (în cazul cântecului popular). Modificarea încărcăturii semantice s-a produs datorită dispariţiei unor forme complexe depăşite de viaţă şi apariţiei altora noi. Influenţa continuă a oraşului asupra satului, a civilizaţiei şi a culturii, a contribuit la dispariţia unor medii generatoare de cultură folclorică. Mentalitatea mistică a cedat locul unei mentalităţi raţionale. „Satul concentrează în sine viţa prezentului, trecutul (prin morţii săi) şi viitorul pe care îl prefigurează.” Pentru integrarea artei populare în contemporaneitate, în epoca lui mass-media, creatorul de artă populară trebuie să fie un om al zilelor noastre, să asigure creaţiei sale un limbaj cu o simbolistică etică, socială şi estetică, să vrea să ştie să comunice ceva. Pentru a realiza acest lucru, el trebuie să profite de vastul material de inspiraţie al artei locale, să preţuiască şi să intuiască tradiţia, cultura şi arta populară.

190

De pe valea muntelui

Izvorâte din neliniştea omului în faţa necunoscutului, obiceiurile ceremonialurilor de trecere de pe Valea Muntelui, aşa cum se practicau în vechime şi cum se mai practică încă, reflectă un anumit mod de înţelegere şi de redare a realităţii înconjurătoare. Optimismul este atitudinea faţă de viaţă şi faţă de lume a locuitorilor acestor meleaguri, atitudine cristalizată în cadrul unor forme de artă populară de străveche tradiţie. În conştiinţa colectivă a fiilor săi, Valea Muntelui se simte un fel de centru al lumii. „Numai aşa se explică orizonturile vaste şi naive în acelaşi timp, ale creaţiei populare, în poezie, în artă, în credinţă şi acea trăire, care participă la totul, precum şi siguranţa fără greş a întruchipărilor, belşugul de subînţelesuri şi de nuanţe, implicaţiile de infinită rezonanţă şi însăşi spontaneitatea neistovită.” Casele construite după tipicul vechi românesc, cusăturile minunate de pe hainele ţărăneşti de sărbătoare, bogăţia şi armonia ţesăturilor interioarelor împreună cu jocurile şi cântecele de o inegalabilă frumuseţe, întreaga gândire şi simţire a ţăranului reprezintă, de fapt, o expresie a artei naţionale, a unei arte care e „concepută de un spirit naţional, care simte în faţa naturii, a societăţii, aşa cum simte românul, în care ideile sunt româneşti, sentimentele sunt româneşti, imaginile sunt româneşti.” Bibliografie: 1. Gorovei, Artur, Cimiliturile românilor, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, 1898; 2. Gorovei, Artur, Credinţi şi superstiţii ale poporului român, Bucureşti, 1915; 3. Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite de români, publicate de I.A. Candrea; 4. Ov. Densuseanu, Th. D. Sperantia, [volum] I, Bucureşti, Socec @ co., 1906; 5. Ispirescu, Petre, Legende sau basmele romanilor, adunate din gura poporului, Bucureşti, Tipografia Academiei Române 1892; 6. Marian, Simeon Florea, Descântece poporane române, culese de …, Suceava, Tipografia lui R. Eckhardt, 1886; 7. Marian, Simeon Florea, Înmormântarea la romani, studiu etnografic de…, Ediţiunea Academiei Române, Bucureşti, Litotipografia Carol Gobl, 1892; 8. Marian, Simeon Florea, Naşterea la români, Studiu etnografic, Ediţiunea Academiei Romane, Bucureşti, Litotipografia Carol Gobl, 1892; 9. Marian, Simeon Florea, Nunta la români, Studiu istorico-etnografic comparativ, Ediţiunea Academiei Romane, Bucureşti, Tipografia Carol Gobl, 1890; 10. Marian, Simeon Florea, Sărbătorile la români, Studiu etnografic, vol. I-III, Ediţiunea Academiei Romane, Bucureşti, 1898-1901;

191

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

LITERATURA ŞI JOCUL profesor Elena Gianina HRENIUC Pentru foarte mulţi oameni de cultură, şi nu numai, jocul devine o temă de meditaţie. Indiferent de natura lui, acesta poate fi interpretat ca fiind o parte majoră a existenţei. Jocul reprezintă o activitate cheie în viaţa fiecărui individ, conştient sau inconştient, aşa cum spunea Schiller „Jocul este o activitate estetică” şi reprezintă o oază de energie, conferind libertate şi supunându-se în acelaşi timp unor reguli. De asemenea, Jean Piaget dezvoltă teoria celor două lumi care sunt reprezentate astfel: O lume a dorinţelor, capriciilor şi a jocului, unde copilul trăieşte nestingherit. O lume a adulţilor, unde raţionamentul şi rigorile obiectivităţii conferă constrângere. Cea dintâi lume este dominată de bucurie, plăcere, inocenţă, nesiguranţă, iar cea de-a doua defineşte realul în toate manifestările lui. Aşadar, odată cu maturizarea, copilul pierde edenul, acea realitate individuală ce ia naştere prin contradicţie cu realitatea obiectivă. Izgonit din această lume, copilul poate fi frustrat, dacă nu va înţelege că întreaga viaţă poate fi reprezentată de joc, un joc care impune numeroase reguli şi care ar trebui şi respectate. „Poiesis este o funcţie ludică. Ea se desfăşoară într-un spaţiu de joc al minţii, pe care şi-o creează mintea, o lume în care lucrurile au alt chip decât în viaţa obişnuită şi sunt legate printre ele prin alte legături decât prin cele logice”.1 Poezia este cea care poate oferi copilului o expansiune a inteligenţei sale, înlocuind orice altă formă de înţelepciune și purtându-l în noi spații neexplorate până atunci. Pentru poetul german Novalis a inventa înseamnă a face poezie astfel, orice joc de cuvinte cu o anumită muzicalitate şi expresivitate poate contura un text liric; de cele mai multe ori copii, elevii dovedesc a avea o bogată imaginaţie în a inventa, a crea, a da naştere unor texte, care prin joc, pot deveni creaţii literare cu un mesaj reprezentativ. Cum putem crea poezie? Prin joc. Cel mai simplu este să împărţim clasa în trei mari echipe (10-12 membri), care trebuie să înţeleagă că ordinea, respectul şi seriozitatea reprezintă cuvintele cheie. Durata acestei activităţi este o oră sau două şi se poate desfăşura într-un spaţiu special (centru de documentare şi informare, bibliotecă) şi un decor amenajat în conformitate cu tema aleasă. Fiecare membru al grupelor este de fapt un creator, doar că în locul unui material, lemn, piatră în care să sculpteze are la îndemână cartea şi cuvintele, pe care trebuie să le folosească pentru a crea. Întâlnirea cu universul fictiv al cărţii nu îl va rupe de realitatea înconjurătoare, ci dimpotrivă îl va face să înţeleagă că cele două lumi coexistă. Cuvântul va lua înfăţişări diferite pentru fiecare participant în parte şi va avea tot atâtea semnificaţii câţi participanţi sunt. Fiecare elev are libertatea de a reprezenta tema aleasă printr-o poezie, iar dacă nu sunt foarte talentaţi, printr-un desen. 1. Huizinga, Johan, Homeo Ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p.192.

192

Literatura şi jocul

Amenajarea sălii de lectură (CDI, bibliotecă) va fi cu totul specială, iar elevii vor fi înconjuraţi de cărţi, reviste, decupaje din ziare, portofolii, fişe, imagini, scheme, fotografii reprezentative cu personalităţi istorice şi literare. Încurajarea elevilor de a participa intens la anumite activităţi o realizez prin diverse concursuri de literatură şi chiar a unui festival de literatură pentru copii, în colaborare cu doamna profesoară Humă Marinela de la Şcoala Nr. 1 Mărceni, redactarea unor panouri informative, tematice pentru clubul de lectură, dar şi numeroase fotografii, diplome cucerite de elevii merituoşi, în cadrul unor concursuri de limba şi literatura română. Etape de desfăşurare Prima întâlnire (prima oră) va avea în vedere „trezirea” participanţilor, lansarea temei, fixarea obiectivelor, notarea multitudinilor de idei, acceptarea tuturor ideilor şi construirea unui text final. Mai întâi vor fi selectate de către elevi câteva cărţi din care se vor citi câteva poezii la alegere şi care să ilustreze tema. Vor fi citite poezii proprii care vor fi supuse votării; cea mai bună poezie va fi discutată şi vor fi emise câteva opinii. Important este să subliniem mai mult calităţile decât defectele. Se vor trece în revistă noile apariţii culturale şi literare sau unele activităţi ale elevilor, membri ai comunităţii. A doua întâlnire (a doua oră), elevii sunt supuşi unui joc antrenant în care vor fi solicitaţi să creeze diverse texte literare în baza unor sintagme literare sau cuvinte cheie dezbătute în ora anterioară. Cele trei echipe vor face schimb de idei 30 de minute, iar la finalul orei vor lectura un text literar/poetic. Pentru încheierea întâlnirii poate fi realizată o lectură model, de către un reprezentant al unei echipe, a unui autor reprezentativ pentru tema dezvoltată sau curentul literar dezbătut. Delir... Într-un roi de şoapte surde într-un val necunoscut, împleteau priviri tăcute parfumate d-un sărut. era cald, dar frig afară... era linişte...şi ceaţă, zâmbete, în fumul de ţigară de un roşu fir de aţă... legau ei. „deliram...” aşa i-a spus bruneta creaţă clipind profund în visul lui, doar se jucau printre poiene, se depărtau tiptil de… paradis şi-atât, ei i-a rămas de scris: „Cutremur, cutremur între gene”. Larisa Ţepeş-Bobescu

Ilustraţia a fost realizată de Vieriu Marian şi întruchipează tema singurătăţii, modelul lui a fost M. Eminescu.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

193

Jocul antonimelor Este o metodă care implică imaginaţia elevilor şi care se poate aplica în orice secvenţă a lecţiei, dar în deosebi atunci când sunt explicate cuvintele necunoscute: Scriu pe tablă un cuvânt; Elevii caută antonimul său; Un elev spune sinonimul (sau antonimul) antonimului; Cuvintele sunt notate pe tablă şi toată clasa încearcă să construiască alte cuvinte care să conţină aceleaşi litere sau să aibă sensuri apropiate. Elevii vor descoperi, astfel, noi cuvinte cu ajutorul cărora îşi vor lărgi vocabularul. De exemplu: Adolescenţă – Bătrâneţe – Vechime (Tinereţe) – Vârsta a treia (Vârsta inocenţei) – Pensionare (Angajare), etc. Cuvintele compuse. Metoda este bine cunoscută de la scriitorii de avangardă dadaişti care susţineau că se poate crea foarte uşor o poezie cu ajutorul unor perechi de foarfeci, un ziar şi o pălărie. Prin decuparea unor cuvinte (silabe) dintr-un ziar, amestecarea lor într-o pălărie, extragerea şi aşezarea în ordine pe o coală de hârtie, se dă naştere unei poezii originale. Tot astfel, pot fi create şi cuvintele compuse: Se decupează silabele unor cuvinte din reviste, ziare; Se amestecă bine şi se regrupează însă, neţinând cont de cuvântul iniţial; Iau naştere, astfel, cuvinte bizare însă care respectă o anumită expresivitate. De exemplu: aţii, surp, rins, situ, joc, eşte, soane, pri, pers., după care urmează lipirea cuvintelor: persoane, joc, surprins, situaţii, situsoane, surpaţii, rinsjoc. De la aceste cuvinte se pot forma versuri sau alte cuvinte pentru crearea unei poezii sau pur şi simplu pentru stimularea gândirii elevilor şi atragerea spre dialog. Bineînţeles, că anumite lipiri de cuvinte sau silabe stârnesc râsul, cum ar fi struţocămila, pisicaelefant, leulşoarece etc. Anagrama Este o metodă care se poate aplica în incipitul unei ore şi care poate trezi interesul elevilor. Se scriu pe tablă câteva litere care să definească tema lecţiei. De exemplu: A T N U V R E A Le cer copiilor să construiască cuvinte care să înceapă cu aceste litere şi să caracterizeze în acelaşi timp tema. De asemenea, pot amesteca literele şi să creeze cuvinte noi. De exemplu: AER, TUN, RUTA, etc Metoda R.A.F.T Este o strategie generoasă de scriere şi redactare, putând fi aplicată cu uşurinţă în lecţiile de comunicare orală, atât în predare cât şi în evaluare cu scopul de a-i ajuta pe elevi să-şi exprime atât punctul de vedere personal referitor la o temă cât şi să-şi însuşească anumite cunoştinţe la care să le găsească aplicabilitatea. Am ales pentru această metodă romanul lui Camil Petrescu Patul lui Procust. 1. Ofer elevilor un scurt material despre mitul lui Procust şi câteva informaţii cu privire la roman.

194

Literatura şi jocul

Mitul lui Procust – acesta este un hangiu care se afla la o răscruce de drumuri şi primea clienţii într-un pat care nu se potrivea niciodată cu călătorul. La cei mai înalţi le reteza picioarele; Pe cei mai scunzi îi întindea; Mitul lui Procust defineşte această nepotrivire între două fiinţe umane (cele două scheme, cei patru protagonişti care nu se potrivesc, se lungesc şi se scurtează reciproc). Romanul se compune din patru conştiinţe care sunt patru lumi ce se interferează între ele – interferenţă care constituie tema romanului. Compoziţia modernă a romanului se alcătuieşte după concepţia lui Umberto Eco, lucrarea sa Opera aperta – Opera deschisă. Opera are un mesaj împlinit pentru că poate fi interpretată prin conştiinţe diferite. De aceea compoziţia romanului se formează dintr-un buchet de conştiinţe destinate care privesc individual problema destinului aflat în Patul lui Procust al vieţii. Dosarul pus în faţa cititorului - roman document cuprinde: Trei scrisori ale doamnei T către actor; cu acestea se vorbeşte despre dragostea ei cu un anume domn D (Demetrius Ladima), dar doamna T mărturiseşte că îl iubeşte platonic pe D. Jurnalul lui Fred Vasilescu cuprinde cea mai mare marte a romanului şi îl înfăţişează pe Fred în pat cu semi prostituata (actriţă Emilia) şi citind scrisorile lui George Demetrius Ladima, ziarist îndrăgostit de Emilia. Scrisorile lui G. D Ladima şi poeziile lui sunt al treilea gelos care vorbeşte, dar Ladima se sinucisese, de aceea vorbeşte mortului neîngropat, ca în Baltagul motivul mortului inapsenţia. Un epilog povestit de Fred despre felul cum s-a sinucis Ladima. El a făcut cercetări de unde a aflat opiniile a trei oameni din ambianţa poetului ziarist: Bulgăran, Cibănoiu, Penciulescu. Un alt epilog povestit de autor despre moartea lui Fred Vasilescu într-un accident de avion. Notele de subsol ale autorului care descriu obiectiv fapte din perioada interbelică în industrie, în ziaristică (fondul obiectiv al epocii). La toate acestea se adaugă toate opiniile cititorilor care devin coautori (a vedea anexa 3, p.). G. Călinescu observa că „Patul lui Procust este o superioară emoţie poliţistă care constă în putinţa de a participa ca cititor la construcţia romanului. Cine se află înaintea unui vraf de scrisori are satisfacţia pe care putem s-o căpătăm din citirea romanului Patul lui Procust.” 2 Romanul document a fost inaugurat de către N. Filimon prin capitolele despre teatru, muzica în vremea lui Caragea. Formula romanului document trece prin Camil Petrescu unde Ultima noapte este o monoscopie, iar Patul lui Procust este un buchet de monoscopii unde se adaugă şi opinia cititorului. Perfecţiunea acestui tip de roman este atinsă în Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda. 2. Un elev citeşte una din scrisorile lui George Ladima a cărei destinatară este Emilia, din romanul Patul lui Procust de Camil Petrescu: „Emy dragă, N-am putut ieşi din casă azi… Sunt răcit şi ploaia asta care nu se mai sfârşeşte mă descompune… scara casei e udă şi murdară…trotuarele sunt sparte…unde lipsesc lespezile sunt ochiuri de apă… unde e puţin loc trebuie să fie răsturnată o roabă de lemne…E cu neputinţă să mergi pe jos în voia ta…Ghetele îţi devin de două ori mai grele. …Cât îţi sunt de recunoscător, Emy, că dai un rost vieţii mele, deşi eu o merit atât de puţin…Aş vrea să fiu bogat Emy…O casă mică, numai cu vreo patru odăi, luminoase toate, Emy, … Am vorbit cu Pilat, nepotul Brătienilor, şi mi-a promis că mă va recomanda doctorului Angelescu. 2. Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Minerva, Bucureşti, 1982, p.746.

195

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Tristul tău, George P. S. Şi o cameră de musafiri Emy, acolo va sta Valeria, scumpa Valeria pe care nici nu mă gândesc să o las aici. ”3 3. Solicit elevii să se identifice cu personajele prezente în desfăşurarea evenimentelor. 4. După un timp de gândire, 5 minute, elevii se vor identifica cu un anumit personaj din roman, asumându-şi un anumit rol. Pe tablă realizez o schemă cu relaţiile dintre personaje (a se vedea anexa 4, p.). 5. Clasa se împarte în perechi sau grupuri 2-3 elevi care şi-au asumat acelaşi rol şi vor scrie câte un text, o scrisoare pe care să o adreseze altui personaj. 6. În funcţie de auditoriul căruia îi este destinată, scrisoarea trebuie să aibă diferite forme: confidenţială, de amiciţie, diplomatică etc. 7. Conţinutul trebuie să dezvolte o anumită temă, reguli stabilite la nivelul grupului, al clasei, urmărind şi formulele specifice stilului epistolar; 8. După redactarea scrisorii elevii schimbă rolurile şi trebuie să realizeze alte sarcini corespunzătoare rolului asumat. Prin intermediul acestei metode este stimulată gândirea şi învăţarea prin intermediul scrierii. Pornind de la conţinutul în sine al romanului Patul lui Procust, aceştia vor încheia studierea operei prin această identificare cu personajele şi printr-o compunere în care să argumenteze finalul deschis al romanului. Conversaţia - dialogul literar Este considerată o metodă interogativă, alături de dezbatere, studiu de caz, brainstorming, analiza S. W. O. T, deoarece toate acestea impun întrebarea, care este un factor de bază. După Ioan Grigoraş ar exista cinci faze 4 care ar putea caracteriza „întreaga metodologie a lecţiei, indiferent de structura interogativă, expozitivă, conversativă, demonstrativă, etc.”5 Structura funcţională a metodei

Exemplificare

Prima etapă vizează „întrebarea strategică Consideraţi că Jocul ielelor de Camil fundamentală în desf ăşurarea întregii Petrescu este o dramă de idei? predări şi învăţări din lecţie”, mai exact, Da, deoarece personajul principal caută „problema esenţială de lămurit, alcătuind ideea absolută a dreptăţii. însuşi subiectul lecţiei”. 1 Acest moment are un dublu rol: „ de a li se trezi interesul şi apetitul epistemic în lecţie; de a mobiliza şi a concentra (elevii) cu gândul, atenţia şi voinţa, pentru urmărirea constituirii răspunsurilor treptate la ea, ca în finalul lecţiei să poată recepta sintezele şi concluzia răspunsului lărgit, convertirea întrebării strategice întrun răspuns fundamental”2 3. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Editura Albatros, Bucureşti, 1994, p. 118-119. 4. După Grigoraş, Ioan, Metoda interogativă, în Buletinul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, nr. 6, Iaşi, 2001, p.109-117. 5. Ibidem, p.113.

196

Literatura şi jocul

Structura funcţională a metodei

Exemplificare

Etapa a doua este cea a unor determinări Consideraţi că Gelu Ruscanu este un de principiu ale întrebării strategice. Ea poate personaj de tip intelectual? cuprinde substituiri de sensuri, corelări, În calitate de ziarist la Dreptatea Socială, privind motivaţiile şi semnificaţiile ale ziar socialist, este un intelectual ce aspiră spre teoretizării problemei. absolutul dreptăţii şi din acest motiv cere demisia ministrului justiţiei Şaru Sineşti, care parvenise prin crimă. Etapa a treia este o întrebare strategică, Care este mobilul ce declanşează întreaga care are rol de a defini laturile problemei acţiune a dramei? fundamentale şi cu rezultate programatoare Gelu posedă de la Maria, fosta lui iubită pentru secvenţele predării. şi actuala soţie a lui Sineşti o scrisoare în care aceasta dezvăluire cum cu mulţi ani în urmă Sineşti şi-a ucis mătuşa pentru a o moşteni. Gelu ameninţă ca va publica scrisoarea dacă nu demisionează parvenitul. Asupra lui se fac un şir de presiuni dirijate de ministrul parvenit. A patra etapă în care sunt prezentate - Care sunt persoanele care caută să îl evenimentele, desfăşurarea acţiunii. Fiecare intimideze? secvenţă începe cu o întrebare care menţine Poliţiştii îl caută să-l intimideze. atenţia şi tensiunea elevului în ceea ce priveşte - Cine încearcă să îl convingă pentru a rezolvarea problemei. Se recomandă încheierea nu îl demasca pe Sineşti? prelegerii cu un răspuns clar, sintetizat. Mătuşa Irene Ruscanu îi arată că Sineşti i-a făcut un bine, când tatăl său care a făcut delapidare s-a sinucis, Sineşti, prietenul tău a acoperit scandalul şi l-a întreţinut pe Gelu la studii. - Care este personajul care îi oferă soluţia sinuciderii? Maria, fosta iubită şi soţia lui Sineşti insistă şi ea în favoarea soţului ei. Ea îi va oferi pistolul cu care se va sinucide pentru a nu face compromisul. - Care este mijlocul de şantaj prin care se doreşte tăcerea? Sineşti însuşi vine la redacţiei şi îi promite că va elibera pe Petre Boruga, membru al partidului socialist cu condiţia ca Gelu să nu publice scrisoarea. Conducătorii partidului compromisul cu ministru (Penciulescu şi Praida) Boruga este eliberat, Gelu pentru a nu-şi murdări conştiinţa lucidă se sinucide.

197

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Structura funcţională a metodei

Exemplificare

Etapa a cincea, cea finală reprezintă Consideraţi că este reprezentativ sfârşitul sintetizarea şi concluzionarea întrebării. personajului pentru o dramă de idei? Putem corela şi cu alte personaje? În finalul piesei Penciulescu şi Praida îl caracterizează pe Gelu ca un intelectual care apără ideea absolută, finalul tragic fiind specific dramei. Penciulescu: „Cine a văzut ielele (ideile absolute pure) devine neom, ce vrei...Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom… cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele: pedepsesc...Nu le place să fie văzute goale de muritori...”3 Ultima replică – Praida: „A avut trufia să judece totul … Era prea inteligent ca să accepte lumea aşa cum este.”4 Celelalte drame de idei pure alte aspecte ale absolutului. Suflete tari 1922 pune în prim plan absolutul iubirii. Andrei Pietreanu în dragostea cu Iona Boiu face greşeala de a îmbrăţişa servitoarea de fericire şi că e socotit Don Juan se sinucide pentru a demonstra nevinovăţia. O temă identică este dezvoltată şi în romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. În Act veneţian eroul principal Pietro Grolla urmăreşte absolutul căsătoriei. Alta, soţia lui a fost femeie de bordel. Tema generală a teatrului său este absolutul unei valori umane, de aceea se numeşte teatru absolut. Indiferent de modalitatea pe care o alegem pentru a conduce elevii spre descoperirea artei literare, care are ca obiectiv dezvoltarea valorilor estetice, jocul ramâne cel mai bun mijloc de comunicare şi apropiere între literatură şi copii, deoarece acesta nu este specific doar unei anumite vârste ci tuturor vârstelor. Aşa cum fiecare joc are un obiect de care se folosesc copiii pentru amuzament, așa și jocul literar foloseşte drept obiect al jocului cuvântul care devine instrumentul central pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii elevului.

198

Literatura şi jocul

Bibliografie: Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2002. Andru, Vasile, Viaţă şi semn, Editura Herald, Bucureşti, 2005. Angelescu, Mircea, Ionescu, Cristina, Lăzărescu, Gheorghe, Dicţionar de termeni literari, Bucureşti, Editura Garamond, 1995, pp. 139-140. Golu, Mihai, Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei Române, 2000. Grigoraş, Ioan, Metoda interogativă, în Buletinul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, nr. 6, Iaşi, 2001, p. 109-117. Huizinga, Johan, Homeo Ludens, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002. Peretti, Andre, Legrand, Jean-Andre şi Boniface, Jean, Tehnici de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2001. Petean, Ana şi Mircea, Ocolul lumii în 50 de jocuri creative, Editura Dacia, ClujNapoca, 1996. Petrescu, Camil, Patul lui Procust, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, p. 118-120. Petrescu, Camil, Teatru, Editura 100+1Gramar, Bucureşti, 1997. Petrescu, Camil, Versuri. Nuvele, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.

199

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

MITUL ŞI LITERATURA Profesor Florin HUŢANU Intr-una dintre lucrările sale, Gabriel Liiceanu oferea una dintre cele mai tulburătoare perspective asupra tragicului, raportându-l la conceptul de limită: „ Dacă nu încerci să-ti depăşeşti limitele, nu eşti om; dacă încerci să ți le depăşeşti, eşti pedepsit”. Se pare că, în chip fundamental, raportul omului cu existenţa se întemeiază tocmai pe această nevoie primară pe care individul o simte în privinţa forţării propriilor bariere. Ceea ce defineşte cel mai bine acest raport cu existenţa este necesitatea omului de a explica şi de a-şi explica elementele constitutive ale realităţii. În legătură cu tot ceea ce îl înconjoară individul se simte obligat să caute, să descopere, să explice mecanismele interne pe baza cărora realitatea, în general, sau doar un anumit aspect al ei, există, fiinţează. Şi, din acest punct de vedere, dincolo de perspectivele multiple aruncate asupra lui de către diverşi cercetători şi teoreticieni, mitul ne apare drept un reflex al acestei necesităţi înnăscute. Prin mit, omul îşi tentează şi în acelaşi timp îşi recunoaşte limitele. În viziunea lui Mircea Eliade mitul povesteşte „o istorie sacră, relatează un eveniment care a avut loc într-un timp primordial, în timpul fabulos al începuturilor. Altfel spus, mitul povesteşte în ce chip, datorită faptelor deosebite ale unor fiinţe supranaturale, o realitate a dobândit existenţă, fie că e vorba de realitatea totală, de AHILE cosmos, fie numai de un fragment al ei”. Mitul ar reprezenta aşadar forma concretă pe care o îmbracă atitudinea omului societăţilor arhaice în faţa evenimentelor de o importanţă existenţială. Formarea universului (cosmogonia), naşterea zeilor (teogonia), crearea omului, viaţa, moartea, natura, timpul sunt toate elemente ale momentului primordial faţă de care omul şi-a nuanţat viziunea prin intermediul mitului. Ancorat în „illo tempore”, mitul este indisolubil legat de un act creator: „Mitul este , deci, întotdeauna, povestea despre o creaţie.” În acelaşi timp, mitul constituie şi măsura religiozităţii la societăţile de tip arhaic. Prin mituri se structurează întregul sistem de credinţe, de religii, astfel încât, mitul devine el însuşi un element constitutiv al existenţei, al realităţii la care se referă. Pentru omul arhaic mitul devine o stare, un mod de a fi, o expresie a propriei fiinţe. Lipsite de conştiinţa devenirii istorice, societăţile arhaice se constituie după modele mitice, evidenţiind recurenţele, repetiţiile. Toate fazele gândirii mitice (animismul, animatismul, totemul sau arhetipul) evidenţiază acest fapt. Omul arhaic crede în reversibilitatea timpului, în repetarea actului primordial şi nu are sentimentul viitorului. Expresia acestei mentalităţi capătă contur prin reiterarea mitului. Ritualul, ceremonialul reprezinta cadrul în care mitul prinde viață de fiecare dată, şi odată cu el, momentul primordial al creaţiei. Asocierea cu ritul conferă mitului caracterul de sacralitate. Ritualul implică un efort ce reproduce actul creator iniţial, fapt pentru care mitul este resimţit în societatea arhaică asemenea unui

200

Mitul şi literatura

tabu. Povestea începuturilor nu poate fi spusă, rostită decât într-un anumit moment şi doar de o anumită persoană (vraciul, şamanul, preotul, etc.).Orice încălcare a condiţiilor de reiterare este resimţită ca un păcat şi trebuie pedepsită. În măsura în care este o constrângere, reiterarea mitului exprimă ataşamentul religios al comunităţii faţă de zei. Fiecare zeu poartă cu sine un mit prin care omul îşi exprimă credinţa şi îşi manifestă religiozitatea. Abandonarea unui zeu înseamnă şi disoluţia mitului care se referă la el. Atunci când omul încetează a mai crede într-o divinitate, mitul corespunzător îşi pierde caracterul de povestire sacră. Tot ceea ce era restricţionat cu privire la mit, este acum permis. În acest mod mitul cunoaşte o mare libertate de circulaţie, atât spaţial, cât şi temporal. În mod inevitabil suferă modificări, nuanţări, interpretări şi în chip fundamental nu mai este asociat unui ritual. Acest proces al desacralizării miturilor stă la baza apariţiei literaturii. Specii epice precum basmul, legenda, epopeea sau balada se articulează în jurul unor idei, concepte sau categorii estetice vehiculate într-o primă instanţă prin mituri: eroicul, fabulosul, fantasticul, terifiantul, sublimul, iniţierea, grotescul, bucolicul, aspiraţia spre ideal, spiritul creator, magicul, misticismul, etc. De exemplu, structura basmului urmăreşte fidel povestea sacră a vremurilor de început. Ancorat într-un timp nedeterminat , de dinaintea istoriei , basmul înfăţişează întotdeauna povestea unei iniţieri. Ritualul este categoria dominantă: înainte de a purcede la drum , eroul se pregăteşte prin alegerea armelor , a calului, a hainelor. Obstacolele sunt etape ale iniţierii sale, reflexe ale actului întemeietor iniţial. Uneori metamorfozarea eroului capătă accente dintre cele mai concrete, amintind de metamorfozarea zeilor. Făt-Frumos îşi poate schimba înfăţişarea fie în stană de piatră, fie în vultur, după cum Zeus se preface în porumbel pentru a fi încălzit la sânul Herei. Eroul însuşi dezvoltă calităţi ce par a fi o sinteză între forţa lui Hercule, curajul lui Ahile, frumuseţea lui Apollo şi înţelepciunea lui Ulise. Puterea magică a cifrelor, supranaturalul, prezenţa adjutanţilor, existenţa lumilor multiple sunt tot atâtea elemente ce ilustrează disoluţia mitului în literatură. Legendele şi baladele preiau rolul mitului în ceea ce priveşte necesitatea omului de a explica. Eroul este de fiecare dată unul exemplar şi are vocaţia deschizătorului de drumuri, săvârşind un act întemeietor. Mai putin epopeic, folclorul nostru literar este profund ancorat in miturile noastre. Întreaga cultură românească se fundamentează pe cultura de tip popular, matrice a spiritualităţii româneşti. Mare parte a literaturii noastre culte HERCULE se dezvoltă pe susţinerea celor opt mituri fundamentale: mitul thanatologic (vizibil în Mioriţa), cel estetic (ilustrat în Monastirea Argeşului), al zburătorului (păstrat prin creaţia lui I.H.Rădulescu, „Sburătorul”), al etnogenezei (în Traian şi Dochia), al mortului neîmpăcat (exploatat de Sadoveanu în „Baltagul”), al ursitoarelor (atât de prezent în basmele noastre), al ielelor (tratat simbolic de Camil Petrescu) şi al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, transparent în basmul omonim. Nu doar la nivelul speciilor literare sau al surselor de inspiraţie pentru creaţia literară se poate vorbi despre implicarea mitului. Procesul de disoluţie despre care am vorbit prezintă reflexe şi la nivelul conceperii, al scriiturii. Cronos îşi devorează copiii, Procust îşi ajustează clienţii, Sisif pătimeşte zadarnic, Icar se prăbuşeşte iremediabil, după cum fetele de măritat sunt păzite straşnic pentru a nu fi furate de zburători, iar flăcăii îşi scuipă în sân pentru a nu fi prinşi în hora nebună a ielelor. În fond, toate aceste istorii nu sunt decât expresii artistice ale ideii de timp ireversibil, ale inadaptării, ale destinului implacabil, ale creaţiei sau ale îndrăgostirii şi reprezintă

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

201

o altă etapă a disoluţiei mitului, cea a desfacerii sale în simbol şi în metaforă. Având o altă percepţie asupra timpului, modernitatea a tratat mitul cu alte mijloace. A regăsit aici substanţa vechilor civilizaţii, a refăcut mentalităţi, itinerarii şi a dezvoltat noi posibilităţi ale artisticului. Toate acestea au fundamentat un nou tip de mitologie, aceea în care omul modern nu mai caută să îşi explice primordialul, ci să se identifice cu o anumită realitate. Fragilitatea conceptelor în lumea contemporană impune alte nevoi individului. Întrun orizont pestriţ şi nesigur, teribil de schimbător, de relativ, omul contemporan îşi construieşte singur, pe baza culturii de consum, noi zei, noi începuturi, noi mituri. Bibliografie: Durand, Gilbert, Structuri antropologice ale imaginarului, Editura Univers, Bucureşti, 1977. Eliade, Mircea, Mituri, Vise şi Mistere, Traducere de Maria Ivănescu şi Cezar Ivănescu, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Buffière, Felix, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Editura Univers, Bucureşti, 1987. Bonnard, André, Civilizaţia greacă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. Albouy, Pierre, Mythes et mythologie dans la littérature française, Paris, Éd. Armand Colin, 1969.

202

Haiducul în conştiinţa populară a românilor din munţii neamţului

HAIDUCUL ÎN CONŞTIINŢA POPULARĂ A ROMÂNILOR DIN MUNŢII NEAMŢULUI1 În istoria, folclorul şi literatura românilor se evidenţiază un personaj care a fost invidiat, mitizat, glorificat şi cântat: haiducul. Acest personaj, prezent în istoria întregii Europe medievale a purtat în spaţiul românesc diverse denumiri ce pot părea contradictorii: hoţ, tâlhar, lotru, hoţoman, dar şi voinic sau haiduc. Omul din popor a făcut diferenţa între tâlharul de drept comun şi cel care a ajuns în codru din cauza unei nedreptăţi, cel care împărţea din prada sa nevoiaşilor şi care făcea acte de dreptate socială. Haiducul este luptătorul pentru dreptate provenit din rândul poporului sărăcit, care jefuieşte pe boieri şi ajută pe sărmani. Este eroul cântecelor şi al baladelor populare, idealizat de literatura cultă a veacului al XIX-lea. Haiducii se declară ei înşişi ca fiind diferiţi de tâlhari şi hoţii ordinari. Astfel, Ion Darie Pomohaci, haiduc din Bucovina de la sfârşitul sec. XVIII spunea: ”noi suntem trimişi de D-zeu să-i apărăm pe cei săraci şi să-i pedepsim pe răufăcători. Haiducul trebuie să apere onoarea poporului, să-i ocrotească pe săraci şi pe văduve, să-i consoleze pe cei fără apărare.”2 Haiducii erau oameni care proveneau din categorii sociale diferite toţi având în comun dorinţa de a face dreptate socială. Astfel Iancu Jianu a fost un boier care s-a ridicat la luptă împotriva nedreptăţilor regimului fanariot, Ştefan Bujor era fecior de boier din Munţii Neamţului, Andrii Popa era preot, Ioniţă Tunsul era fiu de diacon, devenit paracliser la Bucureşti, iar Ion Pietraru a fost la început om simplu, fecior de oameni gospodari şi la locul lor. Viaţa în codru, haiducia s-ar crede că este destinată numai bărbaţilor, dar femeile au făcut şi ele parte din bandele haiduceşti, unele dintre ele ajungând chiar căpetenii de ceată. În Munţii Neamţului cea mai vestită a fost Voichiţa care a avut în banda sa doi mari haiduci: Ion Darie Pomohaci şi Ştefan Bujor. Haiducii şi-au făcut sălaşele în munţi şi în codrii nesfârşiţi pentru a-şi pierde urma şi a scăpa de poterile care îi căutau. Cunoşteau foarte bine drumurile pe care le atacau preferând zonele de graniţă pentru a scăpa cu uşurinţă de urmăritorii lor. Banda sau ceata a fost cadrul de organizare a haiducilor din spaţiul românesc. Acţiunile haiducilor în cete ofereau membrilor ei forţă, succes şi solidaritate. O ceată trebuia să aibă cel puţin trei membri şi în general era alcătuită dintr-un număr impar. În cadrul bandei, haiducii se legau între ei prin jurăminte devenind fraţi de cruce. Jurământul depus în cadrul cetei trebuia păstrat cu sfinţenie, încălcarea lui fiind considerată trădare şi era pedepsită cu moartea. Şeful bandei numit căpitan, vătaf sau hotnog era ales pe criteriul vitejiei şi era unul dintre egali, faptele sale fiind învăluite într-o aură de invincibilitate. 1. Studiu realizat de elevii Daniel Sîrbu, Emanuel Florea şi Patricia Flueraş şi coordonat de profesorii Xenia Sârbu şi Mihai Apopei pentru concursul Cultură şi civilizaţie în România, mai-iunie 2015. 2. Daniel Dieaconu, Haiduci şi tâlhari, contribuţii de mitologie şi antropologie istorică, Ed. Limes şi Ed. Cetatea Doamnei, Piatra Neamţ, p. 31.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

203

Fascinat de faptele de vitejie ale căpitanilor haiduci, Corneliu Zelea Codreanu, conducătorul mişcării legionare, din perioada interbelică, va fi numit de camarazii săi ”Căpitanul.” Portul haiducesc semăna foarte mult cu cel al ciobanilor care în tot anul trăiau asemeni haiducilor în codri. Era format din cămeşă, poale, iţari, bundă. Nu lipsea sumanul sau cojocul, de obicei cu glugă, căciulă, chimirul împodobit cu ţinte unde erau înfipte pistoalele, iar în picioare purtau opinci, iar mai târziu cizme înalte. Armele folosite de haiduci erau numeroase. În vremurile vechi foloseau lănci, arcuri, buzdugane şi săbii, iar în secolul fanariot până la sfârşitul sec. XIX au folosit puştile şi pistoalele. Traiul greu al haiducului era presărat uneori şi cu momente de petrecere, când după o lovitură reuşită, se veseleau cu băutură, bucate şi cântece sau hore haiduceşti. În baladele haiduceşti, haiducul este descris ca un om cumpătat care nu se îmbată, excesele afectând unitatea bandei şi chiar prinderea ei. Încă de la apariţia haiducilor în spaţiul românesc autorităţile au fost nevoite să asigure trupe cu care să-i prindă. Acestea s-au numit poteri. Dacă cei aflaţi în afara legii erau tâlhari, omul din popor care se temea de ei, ajuta poterile, participa la goanele obşteşti, dar dacă erau haiduci, deşi siliţi să se alăture poterii, dădeau de ştire haiducilor despre primejdie. Legile de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul modernităţii erau dure cu haiducii. Erau judecaţi chiar de domnitor, iar cei vinovaţi erau spânzuraţi în pieţele publice. În cazuri deosebite se aplica o veche lege românească ce permitea unui condamnat la moarte să fie graţiat dacă o fecioară accepta să se căsătorească cu el şi să îl îndrepte. Astfel celebrul haiduc Iancu Jianu, în 1817 a fost scăpat de spânzurătoare de către Suzana Gălăşescu, o fată din suita domniţei Ralu Caragea. Loc de legendă, străjuit de culmile muntelui Ceahlău, ţinutul Neamţului a fost adăpost pentru numeroşi haiduci ale căror fapte sunt cântate astăzi în balade şi legende populare. La sfârşitul sec. XVIII, în Munţii Neamţului se făcuse cunoscut prin faptele sale haiduceşti Vasile cel Mare. Prezent în scrierile lui Alecu Russo, Vasile cel Mare era originar din satul Grinţieş aflat la acea vreme la graniţă cu Imperiul Habsburgic. Dorind să îndrepte nedreptăţile celor mulţi a ales calea haiduciei şi nu de puţine ori împreună cu alţi haiduci a trecut munţii şi i-a ajutat pe românii ardeleni ce suportau cu greu injustiţia austriecilor. Contemporan cu Vasile cel Mare a fost şi un alt vestit căpitan al unei cete haiduceşti - Ştefan Bujor. Banda lui Bujor a stârnit vâlvă în epocă datorită faptului că i s-au alăturat numeroşi boieri care au devenit haiduci. Despre Bujor au scris cunoscuţi scriitori ai sec. XIX Vasile Alecsandri, Alecu Russo, Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Asachi. De asemeni numeroşi poeţi populari i-ai închinat cântece şi balade, cea mai cunoscută fiind piesa de teatru folcloric ”Banda lui Bujor”. În judeţul Neamţ circulă mai mult de 20 de variante ale acestei piese. Deşi mai puţin cunoscut decât Ştefan Bujor, Ion Pietraru este considerat pe drept cuvânt, cel mai controversat haiduc care a trăit în Munţii Neamţului. Ion Pietraru era originar din ţinutul Neamţului, locul naşterii fiind cel mai probabil satul Bălţăteşti din apropiere de Târgu Neamţ. Despre Ion Pietraru se spunea că era fecior de oameni gospodari şi la locul lor, dar se deosebea de fraţii săi prin spiritul său aventuros şi pentru faptul că nu-i plăceau coarnele plugului, ci mânerele pistoalelor. Potrivit mărturiei lui Wilhelm Kotzbue, nobil de origine germană, stabilit la Palatul Cnejilor din satul Ceahlău, Ion Pietraru era un „om frumos şi înalt şi în vârstă matură în care din pricina feluritelor cingători femeieşti ce le avea în portul său de arnăut fantastic nu se mai cunoştea fiul de ţăran.”3 Într-o lume marcată de revoltă, nedreptate şi jafuri săvârşite de boierii români şi greci, Ion Pietraru a hotărât la puţin după revoluţia de la 1821 să ia calea codrului şi să devină haiduc. 3. Ibidem, p. 57.

204

Haiducul în conştiinţa populară a românilor din munţii neamţului

Primele lovituri le-a dat în zona Târgului Neamţ şi după 4 ani de haiducie, banda sa a devenit cea mai cunoscută şi numeroasă, alături de el luptând 40 de tovarăşi care-l ascultau necondiţionat. Oamenii simpli îl apreciau şi îl ajutau deoarece sprijinea nevoiaşii cărora le dădea bani sau porumb din hambarul boierilor, bani pentru vite la văduve şi bani pentru schituri sărace. În anul 1835, Ion Pietraru împreună cu o parte din banda sa a fost prins pe Cracăul Negru şi întemniţat. Dus la Iaşi a fost judecat şi condamnat la moarte prin spânzurătoare. În ziua execuţiei, cu puţin timp înainte ca sentinţa să fie dusă la îndeplinire, Ion Pietraru a fost salvat de mitropolitul Veniamin Costachi care îi cunoştea nelegiuirile, dar îl aprecia pentru că ajuta oamenii săraci. Se spune că mitropolitul ar fi spus: ”am să-l călugăresc şi are să se stângă în linişte şi în îndurarea Domnului. Acesta-i un om rătăcit.”4 În lunile care au urmat I.Pietraru a devenit slujitorul cel mai apropiat al mitropolitului, acesta nesfiindu-se să îl numească chiar fiu al său. În slujba arhiereului a fost stolnic, surugiu şi păzitor. Neputându-se acomoda cu viaţa liniştită de la mănăstire, I. Pietraru s-a pierdut în codri la o vizită canonică a mitropolitului Veniamin Costachi la mănăstirea Neamţ. După ce şi-a cerut iertare de la binefăcătorul său, s-a întors în munţi şi a strâns o nouă bandă apucându-se din nou de hăiducie. La puţin timp însă, Ion Pietraru a fost prins împreună cu tovarăşii săi pe muntele Grinţieşului. A fost judecat din nou la Iaşi şi a fost spânzurat de călăul Gavril Buzatu, fost camarad al căpitanului care, pentru a nu fi omorât, a ales să devină călău. Viaţa, bunătatea, curajul şi faptele de vitejie ale lui Ion Pietraru au rămas în memoria colectivă a românilor din munţii Neamţului prin baladele, cântecele şi legendele haiduceşti.

4. Ibidem, pp.162 – 163.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

205

IMPACTUL ACTIVITĂŢII ANTROPICE ASUPRA FAUNEI DE VERTEBRATE DIN ZONA BICAZ – JUDEŢUL NEAMŢ, CU REFERIRE LA MAMIFERELE DE INTERES CINEGETIC profesor Roxana DUMITRAŞCU Datorită aşezării sale, cu un relief, climă şi vegetaţie variată, zona Bicaz prezintă o bogată faună cinegetică, alcătuită atât din păsări cât şi din mamifere. Încă din vechi timpuri, documentele vremii consemnează organizarea pe acest teritoriu a numeroase vânători mai ales la urs, cerb, capră neagră sau mistreţ. Actuala clădire a primăriei oraşului Bicaz este fost castel de vânătoare ce aparţinea familiei regale a României. În tipul de peisaj iniţial, populaţiile de animale şi vegetale se găseau într-un echilibru dinamic şi natural. Omul, mai intâi direct prin vânătoare, apoi prin transformările de mediu datorate activităţii industriale de producere a cimentului şi produselor derivate din acesta, a început să influenţeze populaţiile animalelor sălbatice. Analizându-se situaţia principalelor specii de mamifere de interes cinegetic din zona Bicaz, s-a constatat o tendinţă de scădere a efectivelor acestora, datorită despăduririlor masive, practicilor greşite aplicate de omul vânător, degradării terenurilor, neasigurării liniştii vânatului, dar fenomenul poate fi controlat prin aplicarea unor măsuri care au ca scop redresarea şi menţinerea efectivelor optime. Mamiferele de interes cinegetic din zona oraşului Bicaz posedă un anumit potenţial biotic, adică capacitatea de a produce urmaşi, de a supravieţui şi de a se înmulţi denumită natalitate şi care reprezintă numărul de progenituri într-un an (pui, purcei, viţei etc.). Natalitatea este în primul rând genetic şi fiziologic determinată, depinzând teoretic de vârsta minimă şi maximă de reproducere şi de lotul de purcei, viţei, iezi etc dar şi de condiţiile din timpul iernii şi de alte condiţii de viaţă. Transformările pe care omul le-a produs mediului, adeseori dure şi accelerate, nu au lăsat întotdeauna timp adaptărilor, ci doar alternativa migrării sau dispariţiei. Deci factorul antropic acţionează direct şi indirect asupra nivelului populaţional şi structurii populaţiilor de vânat, determinând modificări esenţiale ale ratei natalităţii, mortalităţii şi creşterii numerice.

206

Cu referire la mamiferelede interes cinegetic

Situaţia vânatului vertebrat din zilele noastre de pe fondurile de vânătoare aferente oraşului Bicaz se datorează: 1. despăduririlor masive; 2. practicilor greşite aplicate de omul vânător; 3. degradarea terenurilor; 4. neasigurarea liniştii prin turism, prin culegătorii de fructe de pădure, prin păşunatul în pădure; 5. braconajului; 6. activităţii industriale; Prin tăierea arborilor bătrâni, cu scorburi, se distrug locurile de adăpost pentru jderul de copac, pisica sălbatică, râsul etc. Vânătorul, indiferent de voinţa sa, face foarte mari greşeli cu privire la practicarea vânătorii faţă de vânat şi faţă de terenurile de vânătoare. Toate aceste greşeli au efecte negative, precum: 1. scăderea efectivelor de vânat; 2. degenerarea acestora; În procesul de exploatare a lemnului se produc degradări de teren prin: 1. operaţiile de transport al buştenilor care distrug vegetaţia; 2. necurăţirea terenului de vreascuri, fenomen ce îngreunează deplasarea vânatului in teren, acesta trebuind să le ocolească; 3. neexecutarea lucrărilor de împădurire şi de impiedicare a eroziunii solului. Datorită degradării terenului se reduce suprafaţa de teren ce asigură hrană pentru vânat; 4. reducerea arealului şi creşterea densităţii pe unitatea de suprafaţă. Efectul negativ al turismului asupra populaţiilor de vânat din zonă se manifestă prin: 1. abaterile de la traseele turistice marcate; 2. campare în locuri ce deranjează vânatul; 3. producerea de zgomote prin aparate radio puse la maxim, strigăte, în special în perioadele de împerechere a vânatului sau de creştere a puilor; 4. aruncarea de pungi de plastic sau a altor ambalaje provenite de la alimente, care sunt ingerate de vânat; 5. neexistenţa unui corp special de ghizi care să limiteze numărul de turişti şi să-i conducă pe trasee, cu respectarea tuturor legilor muntelui sau pădurilor; 6. neexistenţa unor locuri speciale de campare a persoanelor ce evadează cu autoturismele pe toate văile, la sfârşit de săptămână. În ultimii ani, datorită condiţiilor de viaţă, în urma tranziţiei, când rata şomajului depăşeşte 50% din populaţia aptă de lucru, pădurile sunt cutreierate aproape zilnic în lung şi în lat, imediat după topirea zăpezii. În primăvară, pâlcurile de cerbi sunt urmărite pas cu pas, pentru a se recolta coarnele căzute. Urmează recoltarea ciupercilor timpurii (zbârciogii, bureţii păstrăvi etc), apoi recoltarea frăguţelor, afinelor şi zmeurei. E un fenomen greu de a fi stăpânit. Uneori culegătorii sunt însoţiţi de câini dresaţi cu care încearcă chiar prinderea vânatului. În aceste condiţii vânatul este împins din zonele joase spre golurile alpine unde este linişte până la sfârşitul lunii mai, când urcă oile la munte, apoi coboară in jos, căutând loc de adăpost

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

207

în zone mai greu accesibile, departe de locurile de hrană. Nu de multe ori aceşti culegători prind pui de căprior, urs, lup, care de cele mai multe ori mor în captivitate. În cazul păşunatului în pădure şi nu în zona destinată, pe lângă dereglările care se produc mediului şi afectarea calităţii şi sănătăţii pădurilor are de suferit şi vânatul, după cum urmează: 1. animalele domestice devin un concurent în hrană; 2. prezenţa lor în pădure afectează liniştea vânatului; 3. se distrug cuiburile de păsări şi chiar culcuşurile vânatului de talie mică; 4. creşte puternic riscul de transmitere a unor boli şi paraziţi; 5. câinii însoţitori produc stricăciuni; 6. liniştea vânatului necesară creşterii puilor este afectată; 7. se mai întâmplă ca animalele domestice să fie atacate de urşi sau lupi când acestea intră în terenurile de vânătoare ale răpitoarelor; 8. se petrec presiuni pentru lichidarea sălbăticiunilor care, în mod natural, se hrănesc cu carne. Păşunatul animalelor domestice în pădure, practică de mult timp abandonată în majoritatea ţărilor europene, pe lângă faptul că secătuieşte şi bruma de iarbă ce mai există în pădure, nelinişteşte vânatul în cel mai înalt grad, mai ales în una din cele mai critice perioade ale vieţii – epoca fătatului. Dacă la acestea adăugăm şi câinii însoţitori ai turmelor, atunci este prezentă imaginea completă a unei situaţii cu adevărat nenorocite. De la animalele domestice se transmit boli la animalele sălbatice. Braconajul este o infracţiune care constă în practicarea ilegală a vânătorii, o faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Acest flagel social s-a extins asupra întregii faune cinegetice şi s-a diversificat metodologic. Cu toate că în zonă au fost rare cazurile de braconaj, acesta este unul din motivele reducerii efectivelor de vânat. Constituie fapte de braconaj: 1. vânătorile fără autorizaţie şi în sezoane interzise; 2. vânătorile pe timp de noapte; 3. utilizarea armelor nepermise la vânătoare (tip GECO, AKM – uri etc.); 4. vânarea speciilor interzise prin lege; Acţiunile antibraconaj sunt firave. Există frica de riposta armată, ameninţări, răpiri. Este necesar începutul unor acţiuni eficiente antibraconaj, la care să participe instituţiile statului: poliţia, justiţia, Regia Naţională a Pădurilor, dar şi sprijinul vânătorilor cinstiţi şi opoziţiei populaţiei. Braconajul fără armă: Braconajul fără armă este o activitate în care se prind şi se omoară animale sălbatice pentru carne, trofee, blană. Ea este practicată de persoane certate cu legea, care şi-au făcut din aceasta un mijloc de trai, în număr tot mai mare din cauza lipsei mijloacelor de existenţă la care este supusă populaţia zonelor vecine oraşului Bicaz. Braconierii fără armă sunt buni cunoscători ai locurilor şi obiceiurilor animalelor, uneori sunt sub ocrotirea unor persoane cu funcţii de control şi pază a vânatului. Prin metodele de braconaj fără armă practicat în zonă, se numără: 1. prinderea cu laţurile ( de la cerb, urs, căprior, mistreţ, până la vânatul mic: iepurii şi jderii) puse la întretăieri de poteci, în garduri special amenajate, la sărării, locuri de hrană; 2. prinderea cu capcane improvizate; 3. otrăvirea cu otrăvuri procurate de pe piaţa neagră

208

Cu referire la mamiferelede interes cinegetic

4. prinderea cu câini special dresaţi ( ciobăneşti, ogari, etc.) 5. Legea fondului cinegetic interzice «urmărirea vânatului şi exercitarea vânătorii din autovehicule». Legiuitorul a avut în vedere, când a interzis metoda, condiţiile care pun vânatul în inferioritate şi lipsa acestuia de sportivitate. În zonă fiind foarte multe drumuri forestiere pe care pot circula autovehicule speciale, metoda se practică, vinovaţi fiind atât conducătorul auto vânător sau nevânător, cât şi sfătuitorii acestuia. Este practicată mai ales de cei dotaţi cu arme cu glonţ sofisticate şi, de cele mai multe ori, vânatul nu se poate recupera. Impactul activităţii industriale: În aprecierea influenţelor mediului asupra faunei trabuie luată în considerare şi acţiunea industrială exercitată de om, care poate fi directă sau indirectă, având un rol mai mult sau mai puţin important, dar conţinând o grupă de factori artificiali ce joacă uneori un rol mai important decât factorii biotici şi abiotici. Acest fapt impune o prudenţă deosebită in acţiunile antropogene legate de biosferă. În zona oraşului Bicaz activitatea industrială este asociată în principal cu Fabrica de ciment de la Taşca, membră a grupului german Heidelberg. Pulberile în suspensie, cât şi cele depuse pe plante, prin conţinutul lor în metale grele, acizi, baze, etc ajunse în aparatul respirator sau în tubul digestiv al animalelor, pot provoca tulburări grave. Mecanismul patochimic prin care acţionează aceste substanţe rezidă în coagularea proteinelor şi dezintegrarea celulelor sau în inactivarea unor enzime, ceea ce, în final, poate provoca şocul chimic. Materia primă pentru fabrica de ciment provine din exploatarea calacarului şi marnei din cele două cariere, de la Bicaz Chei şi Bicazu Ardelean. Exploatarea materiei prime din cariere influenţează vieţuitoarele din zonă; liniştea este un factor important în mediul de trai al vânatului. Unele specii se obişnuiesc cu zgomotul, dar altele părăsesc locul pentru a căuta zone ce prezintă siguranţă. Sunetele de mare intensitate (exploziile) influenţează timpanul, putând determina perforarea acestuia, uneori şi surditate, iar la nivelul sistemului nervos putând provoca nevroze, simpaticotonii. Dezvoltarea reţelei de drumuri a determinat modificarea spaţiului prin efecte marginale; a determinat accesul mult mai uşor al autovehiculelor, favorizând astfel braconajul. Exploatarea necontrolată a lemnului a determinat defrişarea unor zone (Bicaz Chei, Dămuc, Bicazu Ardelean), ceea ce a dus la reducerea habitatelor unor specii. Tăierile arborilor maturi, cu scorburi, a produs diminuarea locurilor de hibernare pentru unele specii de mamifere ( urs, jder de copac, veveriţă etc). Transformările pe care omul le pricinuieşte mediului sunt adeseori accelerate şi dure, astfel încât, în unele cazuri, animalul sălbatic este pus în situaţia de a părăsi habitatul natural. Nu este însă mai puţin adevărat că în multe împrejurări vânatul beneficiază de pe urma modificărilor de mediu efectuate de om, reacţionând prin sporirea densităţii. Impactul activităţii umane asupra naturii nu a ocolit nici mediul de trai al animalelor sălbatice, determinând în decursul timpului retragerea lor spre pădurile de altitudini din ce în ce mai mari, dar chiar şi scăderea efectivelor optime ale acestora. Dintre factorii care condiţionează prezenţa sau dezvoltarea unor populaţii de vânat într-un anumit teritoriu, hrana reprezintă, neîndoielnic, elementul cel mai important. De cantitatea şi calitatea ei depind rata natalităţii, buna şi armonioasa dezvoltare corporală şi la speciile de vânat purtătoare de coarne, conformanţa şi robusteţea trofeului. În zonă există şi preocupări pentru sporirea efectivelor de vânat, cum sunt: punerea de sare în teren şi hrană suplimentară pentru cervide, dar acţiunile se desfăşoară empiric şi nu sunt

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

209

fundamentate ştiinţific. În anii când nu există fructificaţie suficientă au loc migrări masive de mistreţi spre zone mai bine dotate din acest punct de vedere. Toate acestea au determinat declinul populaţiilor de vânat, declanşând totodată mecanismele biologice de autoreglare a natalităţii, în funcţie de nivelul bazei trofice. De asemenea, toate speciile de vânat reacţionează negativ până la părăsirea terenurilor atunci când sunt frecvent stânjenite în desfăşurarea unor procese vitale de bază (hrănire, odihnă, creşterea puilor etc). În pădure, principalele surse de tulburare a liniştii vânatului sunt: lucrările de exploatare a calacarului, păşunatul animalelor domestice, recoltarea fructelor de pădure, a ciupercilor, despăduririle masive, turismul, prezenţa câinilor hoinari, braconajul etc. De aceea, pentru îmbunătăţirea situaţiei, trebuie luate măsuri pentru redresare şi menţinere a efectivelor optime: menţinerea de efective şi structuri optime, stabilirea de cote de recoltă corecte, îngrijirea cu arma, educaţie şi propagandă. Bibliografie Cotta, V., Vânatul României. Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969. Cristoveanu, N., Veche patimă vânătoarea… Editura Albatros, Bucureşti, 1980. Filipaşcu, Al. Vânatul, o bogăţie a patriei noastre. Editura A.G.V.P.S., Bucureşti, 1965. Georgescu, M., Enciclopedie zoocinegetică. Editura Albatros, Bucureşti, 1996. Ionescu, V., Vertebratele din România. Editura Academiei R.P.R., 1968. Ivănescu, Şt., Pădurea, vânătoarea şi turismul. Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1983.

210

Repere educative socio-umane

REPERE EDUCATIVE SOCIO-UMANE profesor George LAZĂR O experienţă îndelungată în predarea disciplinelor socio–umane poate permite o analiză a impactului acestora în formarea personalităţii elevilor. Cele cinci discipline care se studiază în liceu reprezintă fiecare câte o faţetă a complexităţii omului. Trecând prin conţinutul lor este imposibil să nu ai o reacţie de optimism al vieţii, o siguranţă a anticipării, sau o raţionalitate cu finalitate a demersurilor noastre. Toate oferă mijloace de autocunoaştere şi instrumente utilizabile în descifrarea labirinturilor vieţii. Studiul lor îndeamnă la curaj pe cei neîncrezători, la şansă pe cei care se subestimează, la deschidere şi critică constructivă pe cei siguri de cunoaşterea lor, la eficienţă în modul în care îşi utilizează resursele, la fundamentarea temeinică a propriilor decizii sau la o exigenţă sporită în alegerea alternativelor de acţiune. Pe scurt, şi prin ele, alături de experienţa concretă, ajungi să înţelegi că în derularea vieţii este important să nu te laşi prins în acţiuni cotidiene, repetitive, lipsite de substanţă spirituală. Societatea în care trăim şi pe care ne-o dorim cât mai democratică are nevoie de cetăţeni responsabili, activi, informaţi, cu spirit critic constructiv, încrezători în valoarea spiritului românesc, dar şi în progresul nostru ca naţiune. Eşecurile sociale din ultima vreme, gradul înalt de corupţie, ineficienţa unor instituţii cu greutate în asigurarea echilibrului macrosocial pot genera neîncredere, frustrare şi chiar resemnare. Studierea filosofiei în liceu are ca scop să ofere elevilor instrumentele necesare dezvoltării deprinderilor intelectuale şi morale prin care democraţia poate fi înţeleasă, promovată şi apărată în condiţii normale. Problemele filosofiei sunt în ultimă instanţă probleme ale oricărui om liber şi educat, care se întreabă cu privire la rostul existenţei sale sau la condiţiile unei vieţi sociale eficiente şi mai mult, doreşte să cunoască soluţiile propuse şi manierele specifice de argumentare. O analiză filosofică este totdeauna un bun suport pentru analize ştiinţifice sau artistice, dar şi pentru abordarea evenimentelor sociale şi politice, pentru evaluarea experienţei proprii. Filosofia încurajează punctul de vedere personal bine fundamentat şi promovează dialogul deschis alături de onestitatea intelectuală, susţine elevul în lupta cu problemele dificile şi îl încurajează către efortul perseverent de gândire. Problematica atractivă a filosofiei cum sunt libertatea, morala, existenţa şi determinismul, înţelegerea timpului, organizarea politică şi limitele intervenţiei statului asupra individului, relaţia dintre putere şi legitimitate, explicarea cunoaşterii şi adevărului, a rolului erorii în progresul cunoaşterii etc. poate genera falsa idee că filosofia oferă răspunsuri categorice. Adevăratul spirit al filosofiei ar trebui înţeles, preluat şi promovat de orice persoană cu un comportament preponderent raţional. Cum spunea Lucian Blaga filosofia se fereşte de soluţiile date pentru totdeauna, de prejudecăţi, dar şi de relativismul excesiv. Efortul unui filosof de a descifra o problemă nu conduce la simplificare ci la adâncirea ei, la transformarea în ,,neînţelesuri şi mai mari”. Mai mult, Kant scria că ,,Fără cunoştinţe nu vei deveni niciodată filosof, dar nici cunoştinţele sigure nu te vor face vreodată filosof”, ceea ce se traduce prin prudenţa cunoaşterii şi prin curajul propriu de a fi autoexigent şi de a releva greşelile, slăbiciunile, incompetenţele, suficienţa de sine, orgoliul. Este o idee dezvoltată mai

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

211

târziu de Karl Popper, în secolul XX, care asemăna adevărul cu un ideal către care aspiră omul şi, din păcate, ceea ce putem şti sigur nu este că am atins adevărul, ci doar faptul că greşim şi suntem în situaţia eliminării unei erori. Astfel, cunoaşterea nu mai este o acumulare de adevăruri ci, mai degrabă, procesul prin care ne debarasăm de erori. La întrebarea „Cum putem spera să detectăm şi să eliminăm eroarea?”, răspunsul, conform acestei atitudini în cunoaştere, este simplu: ,,Criticând teoriile sau părerile altora şi – dacă izbutim să ne formăm şi această deprindere – criticând propriile noastre teorii sau păreri. Acest din urmă lucru, deşi cât se poate de dezirabil, nu este totuşi indispensabil; căci, dacă nu criticăm noi înşine propriile noastre teorii, se pot găsi alţii care s-o facă. (Karl Popper, Despre sursele cunoaşterii şi ale ignoranţei). Cu alte cuvinte, progresul fiecăruia dintre noi poate fi canalizat şi către această metodă de a sesiza erorile, greşelile proprii şi ale altora, a învăţa să le combatem pentru a le depăşi. Popper a extins viziunea sa originală şi asupra democraţiei, o idee care ajută elevii să înţeleagă mai bine sistemul politic. Astfel, democraţia nu înseamnă puterea majorităţii, ci existenţa unei forme de guvernământ care nu permite instaurarea dictaturii sau creşterea puterii statului; atenţia aleşilor poporului să fie îndreptată către anihilarea oricărei erori politice prin care drepturile indivizilor ar fi încălcate. ,,Este vital ca o democraţie să rămână deschisă posibilităţii de a destitui guvernul fără vărsare de sânge, atunci când acesta ne violează drepturile şi îndatoririle specifice, dar şi atunci când politica ni se pare nedreaptă sau nepotrivită” afirmă Popper în lucrarea sa, Lecţiile acestui secol. Acelaşi autor este părintele conceptului de ,,societate deschisă”. Acest punct de vedere opus suficienţei de sine sau supraevaluării proprii, este esenţial în formarea conduitei curajului şi a luptei pentru progres; prejudecăţile ne încorsetează în imobilism, sunt înşelătoare şi extrem de periculoase într-o epocă în care etapele sunt parcurse de om într-un ritm infernal. Filosofia şi educaţia prin filozofie au avut întotdeauna direcţia către deschidere şi confruntare constructivă de opinii unde câştigă cel mai convingător şi bine argumentat. Conform spiritului filosofiei profesorul care nu învaţă este şi el o absurditate, după vorba celebră a lui Leon Bloy: ,,Nu se ştie cine dă şi cine primeşte”. Logica este o disciplină care devine stabilă în trunchiul comun al planurilor cadru din învăţământ, pentru toate tipurile de clase a IX- a, începând cu anii şcolari de după Revoluţie. Are valenţe deosebite în contextul formării gândirii clare şi coerente şi mai ales în elaborarea raţionamentelor care pot fi evaluate prin prisma respectării legilor gândirii corecte. Dacă filosofia îndeamnă la practicarea strategiei depistării şi eliminării greşelilor, logica este cea care oferă instrumentele de identificare a erorilor şi de combatere a acestora prin contraargumentare. Logica se situează la baza demonstraţiilor din matematică şi celelalte ştiinţe. Cu multă pricepere, prin logică se pot da soluţii neaşteptate la unele probleme, inclusiv cele cotidiene. De exemplu, elevii rămân impresionaţi când, prin logica propoziţiilor, se poate descoperi făptaşul dintr-un grup de elevi participanţi la spargerea unui geam şi care oferă depoziţii contradictorii atunci când sunt interogaţi de un profesor. Un lucru important de aflat şi utilizat apoi în viaţă este faptul că o premisă falsă poate implica fie o concluzie adevărată, fie una falsă. Deci falsul implică orice, chiar dacă raţionamentul este valid sau corect şi de aici rezultă cele două condiţii fundamentale pentru a ajunge la o concluzie sigur adevărată: premisele de la care se pleacă să fie adevărate, iar raţionamentul să respecte legile logice. Un alt aspect deosebit de interesant oferit de logică este diferenţa între cunoaşterea senzorială şi cea teoretică. Dacă multe secole, prin simpla observaţie a naturii, oamenii s-au păcălit crezând că soarele se învârte în jurul pământului, cunoaşterea prin logică oferă temeiuri solide pentru adevăruri valabile într-o infinitate de cazuri. De exemplu, concluzia din geometria euclidiană conform căreia ,,în orice triunghi isoscel, mediana bazei este bisectoarea unghiului de la vârf” reprezintă un rezultat al unui demers logic prin aplicarea unor reguli matematice, formulare

212

Repere educative socio-umane

valabilă într-o infinitate de triunghiuri isoscele indiferent de mărimea lor. Astfel, o demonstraţie corectă, raţională, pe un singur caz, elimină orice alt efort care s-ar face într-o verificare pe o sumedenie de alte cazuri asemănătoare. De asemenea, elevii învaţă prin logică despre importanţa schemelor de raţionare, a tiparelor sau matriţelor sub care se exprimă gândurile noastre şi ale căror proprietăţi trebuie neapărat respectate pentru a nu pierde de sub control siguranţa adevărului concluziei. De exemplu schema următoare este un model corect de raţionare indiferent care sunt termenii care îi substituie pe x şi y deoarece obiectul gândirii nu se modifică de la premisă la concluzie, respectând condiţia unei premise adevărate: Dacă unele elemente x sunt y se ajunge cu siguranţă la concluzia adevărată că unele elemente y sunt x. În schimb, dacă unele elemente x nu sunt y nu rezultă totdeauna că unele elemente y nu sunt x (de la premisă la concluzie obiectul gândirii nu mai este acelaşi ca în primul caz) fapt ce indică un model greşit de gândire. Psihologia este o ştiinţă cu un impact deosebit în planul cunoaşterii şi autocunoaşterii umane oferind largi posibilităţi de intervenţie şi îmbunătăţire a activităţii. Orice om urmăreşte să-şi asigure o bună cunoaştere a capacităţilor şi limitelor sale, iar psihologia îi poate oferi o cale eficientă de acţiune asupra celor două aspecte. Este drept că pentru elevi, şi nu numai, limbajul acestei ştiinţe este mai abstract şi mai greu de vehiculat, dar în momentul în care se observă că din psihologie se pot extrage soluţii care contribuie la autoeducaţie, la reglajul comportamentului sau la un control mai bun al reacţiilor în diverse împrejurări, atunci se creează premise pentru implicarea în studiul acestei discipline. Oamenii folosesc cuvintele în limbajul cotidian dar rareori îşi pun întrebări şi înţeleg cum se formează termenii, ce însuşiri au cei care sunt cel mai frecvent utilizaţi sau care este diferenţa între conceptele empirice şi cele ştiinţifice. Este un aspect al lecţiei despre gândire, un proces cognitiv superior esenţial pentru noi. Elevii îşi dau seama că în cunoaştere folosesc operaţii precum analiza şi sinteza, comparaţia, inducţia şi deducţia, abstractizarea şi generalizarea etc. dar în ce constau acestea, cum pot fi utilizate şi la ce consecinţe favorabile ne conduc, pot afla prin psihologie. În plus, studiul gândirii nu poate fi rupt de domeniul său performanţial, rezolvarea de probleme, unde un elev înţelege mai bine că viaţa, inclusiv şcoala, este un lung şir de rezolvări de probleme, unele care se repetă şi au un mod de soluţionare bazat pe algoritm, iar altele, cele mai grele, pe care omul le abordează prin încercare – eroare, adică printr-o strategie euristică. O reţetă de preparare a unei mâncări pe baza cărţii de bucate presupune algoritmul, dar inventarea unui nou preparat ţine de euristică. Omul va avea în faţă totdeauna probleme euristice care-l frământă cum ar fi bolile cronice, resursele, conservarea mediului etc. Prin intermediul acestei ştiinţe elevii îşi dau seama mai bine de diferenţa dintre memorarea mecanică şi cea logică, ce calităţi îndeplineşte o bună memorie, ce factori influenţează memorarea sau cum trebuie să învăţăm şi să repetăm pentru a ţine minte vreme îndelungată şi a aplica prompt ceea ce ştim. Din păcate mulţi elevi nu au o metodă eficientă de învăţat, îşi consumă ineficient timpul şi nu-şi pun în balanţă rezultatele cu eforturile. Omul este o fiinţă complexă şi acest lucru se învaţă la psihologie. Trăirile noastre afective (emoţii, sentimente, pasiuni) se corelează cu nevoile şi aspiraţiile noastre, sunt pozitive sau negative în funcţie de gradul de satisfacere a trebuinţelor umane, lucru care explică deseori varietatea trăirilor în situaţii identice pentru persoane diferite. Foarte importantă este cunoaşterea influenţei afectivităţii asupra organismului, generând modificări în ritmul respiraţiei, în compoziţia sângelui, tonusul muscular, puls şi tensiune, conductanţa pielii, secreţia salivară etc. influenţă care poate conduce la dereglări comportamentale în cazul trăirilor foarte intense (furie, groază, disperare etc.). Desigur valenţele psihologiei sunt multiple şi foarte convingătoare. A şti cum funcţionează voinţa şi care sunt calităţile sale, a înţelege rolul şi importanţa formelor limbajului sau a sintetiza specificul

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

213

temperamentului, al caracterului, al aptitudinilor şi creativităţii în ansamblul personalităţii sunt lucruri apreciate de elevi pentru că îi ajută foarte bine să se autocunoască şi să poată lua măsuri de amplificare a laturilor pozitive sau de diminuare a limitelor. Paradoxul comunicării nonverbale surprinde pe oricine când află cât de mult acest mod de comunicare influenţează auditoriul, poate mult mai mult decât conţinutul ideilor transmise. Vorbind despre caracter, despre atitudini şi valori, formate prin educaţie şi receptarea modelelor furnizate de persoane importante în viaţa subiectului, elevii sunt stimulaţi că se pot perfecţiona în comportament şi înţeleg mai bine că în relaţiile sociale respectul, hărnicia, demnitatea, curajul, corectitudinea, bunătatea, disciplina şi punctualitatea, loialitatea etc. sunt însuşiri apreciate, prin care câştigăm încrederea celorlalţi. Economia se studiază în clasele a XI- a şi a XII- a urmărind formarea la elevi a deprinderilor de utilizare eficientă a resurselor de tot felul. Interesantă este ideea rationalităţii comportamentului uman întâlnită şi la logică, şi în psihologie, dar şi la economie, o idee care combate arbitrariul, dezorganizarea şi lipsa planificării, în general tot ce înseamnă ineficienţă, neselectarea priorităţilor ori ignorarea utilizării timpului. Viaţa umană şi economia sunt dependente de relaţia contradictorie dintre trebuinţele noastre şi resursele de care dispune omul. Dacă trebuinţele au o dinamică continuă şi sunt practic nelimitate, resursele se dovedesc a fi limitate sau insuficiente faţă de nevoi. Rezultă că modul de administrare a resurselor este o ştiinţă esenţială, economia, imposibil de ignorat de orice persoană. Înţelegând şi pornind de la această relaţie, în faţa elevilor se deschide un vast teren de acţiune care merge până la nivelul de trai şi la dezvoltarea statelor lumii. Ce pot învăţa elevii din studiul economiei? În primul rând, termenul de cost de oportunitate îi atenţionează că resursele fiind puţine, din lista de priorităţi bine întocmită o alegem pe cea mai justificată în acel moment şi renunţăm la celelalte. Orice alegere presupune renunţări şi riscuri. Ce s-ar întâmpla dacă resursele ar fi nelimitate? Nu s-ar mai pune problema utilizării raţionale, iar costul de oportunitate ar fi egal cu zero. A trăi rezonabil nu înseamnă să fi zgârcit, ci să nu faci risipă de resurse şi ce ai la dispoziţie, să cauţi să valorifici la nivel superior. Din puţin să faci un produs de valoare mare, căutat de consumatori. Deseori dăm exemple copiilor despre sărăcia generată de o valorificare scăzută a unor materii prime importante. O persoană care dispune de pădure valorifică lemnul tăind copacii, transformându-i în cherestea pe care o dă la export pentru câteva sute de lei metrul cub. Este o afacere mediocră cu puţină eficienţă. Dacă cel care importă este o firmă dintr-o ţară cu tehnologie avansată, din acel metru cub poate produce furnir şi mobilă cu o estetică deosebită care poate fi exportată la un preţ de cinci, şase mii lei pe piaţa noastră, de unde a fost exportată cheresteaua. Mai mult, acea ţară dezvoltată îşi conservă pădurile şi are un nivel de trai ridicat pentru populaţia sa. Lupta pentru tehnologie, calificarea superioară a forţei de muncă prin instruire şi practică, cunoaşterea nevoilor consumatorilor, sunt esenţiale pentru a face faţă administrării eficiente a resurselor. Copiii înţeleg astfel şi ce înseamnă valoare adăugată şi cum ţările dezvoltate au un nivel de trai de invidiat. În ziua de azi un televizor are câteva kg. faţă de unul din anii 60 care cântărea 30 kg. Se folosesc cantităţi infime de materie primă, se obţin produse multifuncţionale de calitate deosebită, dar numai cu tehnologie avansată şi manoperă de înaltă calificare. În al doilea rând, atenţia acordată resurselor explică toate demersurile economice. Fiind economie de piaţă miza este profitul a cărui mărime depinde de preţ şi mulţumirea clientului. Ca întreprinzător vei reduce cheltuielile fără să afectezi calitatea, vei face economie de resurse şi visezi la o tehnologie care să-ţi ofere o productivitate mare. Vei investi în domeniul care să aducă o rată ridicată a profitului şi vei înţelege rolul şi stabilitatea puterii de cumpărare a banilor. Elevii învaţă despre istoria banilor, despre cum să-şi calculeze o dobândă, atrăgându-le atenţia

214

Repere educative socio-umane

asupra importanţei unui contract de creditare cu o bancă din care poate rezulta o dobândă de plătit, neaşteptat de ridicată. De asemenea, ei trebuie să înţeleagă că pe orice piaţă există un preţ rezultat din raportul cerere-ofertă. Dacă înveţi, şi eşti competent într-o profesiune, vei putea negocia salariul la un nivel favorabil ţie. Copiii se miră când aud că managerul unei firme poate avea un salariu de cinci, şase ori mai mare decât al preşedintelui statului. De ce? Pentru că este valoros şi firma are nevoie de el. În schimb, când practici o meserie comună, uşoară pentru mulţi alţii, iar cererea firmelor este scăzută, salariul va fi mic existând şi pericolul exploatării forţei de muncă. Rezultă nevoia formării acelui comportament prin care resursele de care dispunem să le valorificăm cât se poate de atent. O ţară ca România, cu multe resurse, ar putea asigura locuitorilor săi un bun nivel de trai. O ţară frumoasă în care turismul cu infrastructura adecvată ar aduce bani mulţi, după cum produsele agricole româneşti foarte căutate ar trebui să facă ravagii pe pieţele externe. Germanii recunosc deseori calitatea superioară a gustului fructelor noastre faţă de cele ale lor. Clima este asemănătoare, dar calitatea solului este deosebită, superioară în România. Sociologia se studiază în clasa a XI- a la specializările ştiinţe sociale şi filologie, şi are ca finalitate studiul vieţii sociale, al grupurilor şi societăţilor. Oferă elevilor o cunoaştere obiectivă şi contribuie la disponibilitatea pentru dialog, la relaţionarea pozitivă cu ceilalţi. De asemenea, responsabilitatea identităţii personale are mult de câştigat prin sociologie, se dezvoltă spiritul critic, toleranţa, solidaritatea, iar asumarea faptelor poate căpăta noi valenţe valorizatoare. Este nu numai celebră dar şi tentantă capacitatea sociologiei de a anticipa cu mare precizie, prin sondaje şi chestionare de opinie, opţiunile de vot ale cetăţenilor în cadrul alegerilor locale sau generale. Înţelegerea vieţii sociale presupune modul în care ea este organizată sau structurată, acest aspect fiind un obiectiv important al sociologiei. Studiul familiei, şcolii, bisericii, statului, a partidelor politice, a O.N.G.- urilor etc. permite elevilor să-şi formeze o imagine mai realistă a rolului şi locului deţinut în viaţa socială de aceste instituţii. Fiind o ştiinţă, sociologia are atributul obiectivităţii şi nu poate ignora partea negativă a vieţii sociale numită şi anomie, concretizată prin discriminare, infracţionalitate, conflict social, corupţie, sărăcie etc. Informarea elevilor privind mecanismul de funcţionare a grupurilor are valenţe educative deosebite. De exemplu, familia, prin modelele de conduită pe care le oferă, prin exigenţele normative pe care le instituie sau prin valorile pe care şi le asumă şi le promovează, are o influenţă majoră în integrarea socială a copiilor. De la o anumită vârstă, 13 – 14 ani, în balanţa influenţei comportamentului social intervin puternic grupul şi mediul social. În grupul şcolar sau de prieteni în care se integrează solidar, elevii pot găsi alte norme, valori şi modele de comportament la care ei caută să se adapteze selectiv în funcţie de recompensele şi sancţiunile grupului. Dacă acestea sunt aprobate de grup elevul le respectă, şi le respinge dacă sunt dezaprobate de grup. Pot apare contradicţii între socializarea în familie şi influenţa negativă a grupului cu binecunoscutele efecte. Sociologia explică şi pune la îndemâna elevilor mijloace de atenţionare şi preîntâmpinare. Ordinea socială este cuvântul cheie al acestei ştiinţe, pentru că binele tuturor depinde de funcţionarea componentelor structurii sociale, iar societatea trebuie să intervină prompt atunci când este cazul aplicând instrumentele şi regulile general cunoscute şi legale. Tot prin sociologie elevii înţeleg foarte bine rolul nefast al infracţionalităţii, delincvenţei juvenile, corupţiei, discriminării sau sărăciei asupra eficienţei sociale. Dincolo de degradarea vieţii individuale sau alterarea relaţiilor familiale, societatea în ansamblu are de pierdut. Cresc cheltuielile pentru combaterea acestor fenomene, scade încrederea în potenţialul instituţiilor responsabile, se diminuează siguranţa cetăţeanului, şi de ce nu, creşte incertitudinea privind existenţa într-un viitor sigur şi stabil.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

215

Departe de a epuiza multe din valenţele educative ale ştiinţelor socio-umane, prin prezentarea câtorva aspecte însoţite de exemple concrete, cred că am atras atenţia asupra contribuţiei interdisciplinare a acestor discipline la înţelegerea personalităţii, dar şi la mijloacele pe care elevii le pot selecta şi folosi pentru o mai bună adaptare, pentru progresul lor şi pentru a se forma la un nivel care să-i mulţumească de viaţa pe care şi-o construiesc.

216

Arta şi cultura religioasă

ARTA ŞI CULTURA RELIGIOASĂ BISERICILE DE LEMN DE PE VALEA MUNTELUI 1

profesor Xenia SÂRBU şi Mihai APOPEI „Ceea ce izbeşte pe călătorul care soseşte în România este absenţa pietrei «din construcţii»” (Paul Henry) Nicăieri nu ni se pare mai potrivită decât pe Valea Bistriţei această observaţie a lui Paul Henry. Bisericile de lemn din România formează un patrimoniu preţios pe plan naţional şi mondial. Până la începutul secolului XX românii au creat şi s-au manifestat preponderent într-o civilizaţie a lemnului, de-o bogăţie, o varietate şi un rafinament remarcabil, în care bisericile de lemn au atins vârful lor maxim de expresie. În acestea s-au înfiripat comunităţile creştine din sate şi târguri şi în jurul lor au luat fiinţă primele aşezăminte monahale, singurele noastre centre culturale în decursul a multor veacuri. În satele situate de-a lungul Bistriţei şi străjuite de Muntele Ceahlău, alături de o veche civilizaţie a pietrei, există şi o civilizaţie a lemnului. Peste tot unde domneşte pădurea, arta lemnului a produs capodopere. Şi într-adevăr, cu excepţia câtorva monumente, toate construcţiile din microregiunea Bicaz se făceau, încă din epoca feudală, din lemn. Faptul este lesne de explicat prin excepţionala abundenţă a materialului lemnos de bună calitate, precum şi prin economia rural-forestieră pronunţată a populaţiei. Cercetarea bisericilor de lemn din zona lacului de acumulare Bicaz este utilă, ea oferind condiţii optime pentru cunoaşterea tipurilor arhitectonice şi a metodelor de construcţie folosite în Moldova în a doua jumătate a secolului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX. Oamenii de pe Valea Muntelui au dat dovadă de un deosebit simţ al frumosului, de ingeniozitate şi dibăcie în construcţia diferitelor lăcaşuri de cult, în special în cea a bisericilor de lemn. Datorită unor împrejurări istorice, mai ales cele legate de construcţia barajului de la Bicaz şi a lacului de acumulare, multe din bisericile din lemn de pe Valea Bistriţei au dispărut sau au fost mutate în alte zone. Dintre bisericile dispărute amintim: biserica „Sf. Nicolae” din Hangu, biserica „Sf. Voievozi” din Bistricioara, biserica din Izvoru-Alb cu hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, biserica „Sf. Trei Ierarhi din Poiana Largului”, biserica din Călugăreni cu hramul „Sf. Dumitru”şi bisericile din Galu şi Secu. Dintre acestea, am dori să ne oprim doar la trei dintre ele care prezintă anumite particularităţi. 1. Studiu realizat de profesorii Xenia Sîrbu și Mihai Apopei împreună cu echipajul de elevi care au participat la etapa națională a Concursului ”Cultură și civilizație în România” (Chirilescu Corina, Drăgoi Violeta, Ţepeș Larisa).

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

217

BISERICA „TĂIEREA CAPULUI SF. IOAN BOTEZĂTORUL” DIN IZVORUL ALB Acest locaş se poate data - cu aproximaţie - la 1792, pe baza unui clopot din acel an aflat acum la biserica nouă din sat. Vechea biserică părăsită şi ruinată de mult a ars în 1955. Săpăturile arheologice efectuate în acest punct au scos la iveală, printre alte descoperiri, şi planul fostului locaş. Clădirea avea dimensiunile de 10,40 x 4,30 m. Planul era cel obişnuit, biserica fiind compusă din naos cu altar şi abside laterale cu cinci laturi, pronaos cu latura vestică poligonală şi pridvor deschis pe latura dinspre miazăzi, sprijinind o turlă-clopotniţă. Ambele încăperi erau boltite cu tavan drept, străpuns la mijloc de câte o cupolă octogonală, iar altarul cu o boltă semicilindrică legată de bolta naosului şi închisă spre răsărit cu trei feţe triunghiulare înclinate. Din inventarul fostului locaş se mai văd în biserica nouă, în afară de clopot, câteva icoane şi strane vechi. Catapeteasma, dusă în 1936 la Schitul Durău, a fost ulterior trimisă la Schitul Rarău, la primul rămânând în păstrare numai cele patru icoane împărăteşti. Ele sunt opera talentatului zugrav de icoane Theodosie, care este iscălit – De Th(eodosie) zugrav – pe icoana Sfântului Ioan Botezătorul, icoana hramului. Aceasta prezintă şi puncte de interes iconografic. Premergătorul este înfăţişat cu obişnuita îmbrăcăminte din blană de cămilă, peste care atârnă o hlamidă, şi cu aripi frumos stilizate, de culoare plumburie cu reflexe metalice. În stânga sfântului Theodosie a înfăţişat un copac foarte stilizat, cu trei coroane suprapuse, al cărui trunchi este străbătut de instrumentul supliciului Premergătorului - toporul ce a fost făcut din lemnul lui. Deasupra copacului este înfăţişată tipsia purtând capul tăiat al sfântului. Colţul din dreapta este pictat cu vegetaţii stilizate.2 La icoana Sfântului Nicolae sunt de semnalat cele două scene mici ce încadrează figura centrală. În stânga - patronul navigatorilor, pe prora foarte ridicată a unui vas, face faţă furtunii sub privirile înspăimântate ale corăbierilor. În dreapta - o complicată arhitectură de biserică, cu cinci turle ascuţite şi bogate decoraţii arhitectonice, simbolizează cetatea Niceei, unde Sfântul Nicolae s-a ridicat împotriva lui Arie. Icoanele împărăteşti ale fostei biserici din Izvorul-Alb, executate în ciudate tonuri reci, metalice, printre care predomină cenuşiul, verdele-cenuşiu şi albastrul-cenuşiu, constituie o nouă dovadă a marelui talent al zugravului Theodosie, precum şi a posibilităţilor lui variate de exprimare. BISERICA „SF. DUMITRU DIN CĂLUGĂRENI” Biserica „Sf. Dumitru” din Călugăreni, dispărută astăzi în urma construirii lacului de acumulare, a fost ridicată la începutul sec. XVIII de doi călugări plecaţi din Mânăstirea Buhalniţa, Ghenadie şi Epifanie. Schitul a avut un trecut zbuciumat în special de la o vreme de când a devenit schit de maici. Prădate în repetate rânduri, unele dintre ele chiar omorâte, maicile s-ar fi hotărât la îndemnul locuitorilor să mute schitul mai la vale şi să facă din el o biserică de mir. Astfel clădirea ar fi fost coborâtă de-a întregul de către Chirileni, unul din neamurile din Ardeal care au întemeiat satul. Biserica din Călugăreni a fost făcută „din bucăţi”, în mai multe etape succesive. Vechea construcţie, care avea dimensiunile de 8,50 x 5 m, corespunzând altarului şi pronaosului de astăzi, şi care cuprindea o singură încăpere pentru credincioşi, ar fi fost mărită, cu ocazia mutării, cu porţiunea alcătuind naosul de astăzi, în mărime de 7 m lungime pe 6,20 m lăţime (7 m cu absidele, care erau dreptunghiulare). Ulterior, la 1867, biserica a fost reparată şi înzestrată din 2. Cercetări arheologice şi istorice din zona Lacului de acumulare Bicaz,Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, XII, volum îngrijit de Mircea Petrescu Dâmboviţa şi Victor Spinei, editura Constantin Mătasă, Piatra-Neamţ, 2003, pp. 301 - 303

218

Bisericile de lemn de pe valea muntelui

nou cu banii strânşi de la enoriaşi de către preotul Gavriliu. Catapeteasma era simplă şi nu se putea data, dar nici nu prezenta elemente de interes. 3 În legătură cu biserica din Călugăreni există şi o legendă. Petru Rareş, fiul din flori al lui Ştefan cel Mare, a ajuns în 1527 pe tronul tatălui său. La scurt timp s-a dovedit a fi un om de seamă. Dar, pe baza acestui fapt, a strâns mulţi duşmani împotriva lui: leşi, valahi, unguri. Iată că în 1538 în Moldova intră oastea lui Soliman, numit Magnificul, care alături de leşi a năvălit în cetatea Sucevei. Săracului Voievod nu-i mai rămăsese decât să fugă, fiind trădat de toţi oamenii săi. S-a făcut noapte grea până a trecut de dealul Pângăraţilor, spre Hangu şi apoi spre hotarul cu Ardealul, ajungând apoi lângă stânca înaltă, răsărită lângă apele Bistriţei, căreia oamenii locului îi spuneau Piatra Dracului. A găsit nădejdea în licărirea slabă din vârful unui deal, unde a fost primit cu bucate sărace, dar cu bogate vorbe şi rugăciuni curate. Lepădânduşi hainele, Petru Rareş a plecat spre Dorna, lăsând călugărilor paftalele domneşti din aur, să ridice, cu banii ce le-ar primi pe ele, o biserică mare. După ce a scăpat cu bine, s-a reîntors la tron după 3 ani. Şi în locul unde Dumnezeu l-a trecut de primejdie s-a ridicat o biserică înaltă, Sihăstria Călugăreni. Paftalele de aur au fost păstrate în biserică până la ruinarea şi părăsirea ei de către călugări. Spune tradiţia că biserica a fost coborâtă în sat lângă Piatra Teiului şi a dăinuit până ce a apărut lacul.4 BISERICA „SF. TREI IERARHI” DIN POIANA LARGULUI O însemnare marginală ce se afla în biserică ne informează că la „1840 sept(emvrie) s-a lucrat catapeteazma biserici(i) cea noao din Largu.” Această ştire întăreşte tradiţia conform căreia clădirea ar fi, de fapt, biserica veche a Schitului Durău, clădită in 1802 şi adusă aici după zidirea bisericii actuale a schitului. Conform aceleiaşi tradiţii, catapeteasma bisericii celei vechi din Durău ar fi fost, tot atunci, dăruită bisericii din Dreptu (com.Galu), de unde a fost dusă ulterior la biserica din satul Drăgoiasa (com. Păltiniş, raionul Vatra Dornei, reg. Suceava). În această privinţă, faptul că în însemnarea de mai sus se menţionează în mod expres lucrarea catapetesmei este semnificativ. Şi dimensiunile fostei catapetesme de la Durău, aflată acum la Drăgoiasa, corespund întocmai, pare-se, cu lăţimea bisericii din Poiana Largu. În concluzie, trebuie admisă tradiţia după care biserica ,,Trei Ierarhi’’ din Largu este una şi aceeaşi cu fosta biserică de lemn a Schitului Durău, mutată acolo în 1838-1840, poate în locul altei clădiri mai vechi. Această concluzie este confirmată si de examenul monumentului. Biserica era aşezată, împreună cu clopotniţa şi trapeza, într-un loc înconjurat cu gard masiv din bârne, pe malul stâng al pârâului Largu. Din păcate, înfăţişarea clădirii era urâţică printr-o căptuşeală de scânduri de dată recentă. Planul era cel obişnuit. Dimensiunile reduse ale clădirii - 12 x 4,80 m - sunt caracteristice unei epoci mai vechi decât aceea a reîntemeierii (1840), epocă la care tendinţa era de a se construi biserici mai mari şi mai înalte. Intrarea se afla pe latura sudică, precedată de un mic pridvor sprijinit lateral pe câte doi stâlpi de secţiune dreptunghiulară, cu muchiile teşite, cu bază şi capitel, iar în faţă, pe uşorii ce mărginesc intrarea. Pridvorul era închis cu scânduri; nu putem şti dacă el exista pe vremea când clădirea se afla la Durău. Biserica era căptuşită şi pe dinăuntru cu scânduri bătute în cuie ţigăneşti. Sistemul de boltire, rezultat al renovărilor efectuate odată cu reclădirea bisericii în noul loc, reprezintă o formă simplificată la extremă a sistemului obişnuit: pronaosul este acoperit cu tavan drept 3. Ibidem, pp.331. 4. Muntele Ceahlău în legende şi povestiri, antologie de Daniel Dieaconu şi Mihai Panţiru, ed. Cetatea Doamnei, 2011, pp.48 – 49.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

219

de scânduri, iar naosul cu o boltă octogonală micşorată mult (are 3 m diametru), ca şi bolta cilindrică a altarului (lată de 1,50 m), prin suprafeţele orizontale înconjurătoare. Icoanele interioare au fost executate odată cu catapeteasma, la 1840, după cum arătau inscripţiile de pe icoana hramului: „1840, L(upu) d(iaconul) z(ugravul) şi de pe icoana Maicii Domnului din strană: Această icoană cu strana ei s-au făcut cu cheltuiala păr(intelui) Filaret, spre veşnică pomenire, oct(omvrie) 1840”. Absidele laterale sunt ocupate cu câte şase strane simple, neornamentate: o strană mai mare, cu speteaza sculptată ruptă, se află in pronaos. Mai sunt de semnalat două sfeşnice mari de lemn, dintre care unul frumos zugrăvit. În afară de însemnarea marginală redată mai sus, prezintă interes si aceea de pe un Liturghier (fără frontispiciu), arătând că este o danie făcută de „ieroshimonahu’ Filaret din sf. măn(ăstire) Neamţului”, precum si aceea de pe un Ceaslov (de asemenea fără pagina de titlu) donat de „Nichifor shimonah”, aceste danii amintind că satul Largu se afla înainte pe întinsele proprietăţi ale Mănăstirii Neamţ. Din păcate această biserică a dispărut în urma unui incendiu de dată recentă. În afară de bisericile de lemn prezentate anterior şi care au dispărut, există pe Valea Muntelui şi biserici de lemn construite în sec. XVII-XVIII care prezintă un real interes şi astăzi. Unitare din punct de vedere tipologic, bisericile de lemn de pe Valea Muntelui se aseamănă între ele. Cea mai veche biserică din lemn de pe Valea Muntelui este biserica „Sf. Voievozi” din Răpciune. BISERICA „SF. VOIEVOZI DIN RĂPCIUNE” Biserica datează din 1773, după cum rezultă din primele inscripţii. Biserica se înălţa pe un mic tăpşan, la gura văii Răpciuniţei, nu departe de apa Bistriţei. Biserica era construită pe o temelie de piatră brută, înaltă de 20-40 cm peste nivelul solului; urmează talpa, groasă de 30x20 cm, cu muchia superioară tăiată oblic, pentru a prezerva de infiltraţiile apelor de ploaie, peste care se ridică peretele, din grinzi de brad de 25-35 cm lăţime şi de 10 cm grosime, bine netezite şi îmbinate cu grijă la capete în “coadă de rândunică”. Şi totuşi cine a fost meşterul care a clădit biserica din Răpciune nu se ştie. Tradiţia locală pomeneşte de un iscusit meşter lemnar Vasile, care ar fi fost din Transilvania. Clădirea era din bârne de brad suprapuse de 10-12 cm grosime, aşezate orizontal şi îmbrăcate cu grijă la capete după sistemul zis „coadă de rândunică”. Elementele şerpantei sunt prinse între ele şi de pereţi prin cuie groase de lemn. Clădirea este aşezată pe un mic soclu de bolovani de râu de formă plată, prinşi sau nu în mortar. Ea este acoperită cu draniţă în patru ape. Ca să reziste timpului, materialul se alegea cu cea mai mare grijă şi numai din sihlă, adică din pădurea deasă de munte, unde brazii cresc înalţi şi drepţi. Astfel de lemn tăiat numai în lunile de toamnă şi iarnă este cel mai bun lemn de construcţie. Cât priveşte cuiele, acestea erau din lemn de brad, stejar sau tei. Pe peretele din spate al pridvorului sunt scrise cu vopsea neagră, o serie de însemnări, care - deşi fără legătură directă cu istoricul monumentului - prezintă interesul de a evoca evenimentele politice sau fenomene ale naturii, de care oamenii au rămas, la vremea lor, mai impresionaţi. De pildă: „Să ştie căndu’ au intrat Muscali(i) în Moldova, în anu’ 1828 aprilie 23. Să ştie căndu’ au fost iarna cea mare şi gero(a)să, la anu’ 1830. Căndu’ au fost iarna cea mare, în 1830, şi omătu’ de 17 palme. La anu’ 1843, căndu’ au fost iarna ce bună şi fără omăt şi cald.” De asemenea, în interiorul bisericii, deasupra uşii de intrare: „La anu’ 1831 vara s-au întămplat o gro(a)znică moarte (de) holeră, (s-au dus) buhu’ în toată ţara. La anu’ 1865, luna octombrie 20, au fulgerat boala holeri(i) la comuna Bistricioara. La anu’ 1867 iulie au venit lăcustele.”

220

Bisericile de lemn de pe valea muntelui

Turla pătrată, scundă, are baza cuprinsă adânc în acoperişul pridvorului; partea sa superioară constituie un balconaş amintind pe acelea ale bisericilor maramureşene şi constituit dintr-un parapet de scânduri căptuşite cu şindrilă, peste care se deschid, pe fiecare latură, câte două arcade asemănătoare acelora din pridvor, sprijinite pe stâlpi neornamentaţi. Turnul se încheie printr-un coif piramidal cu patru laturi. În clopotniţă se află două clopote, unul cu inscripţia: „Ani(i) de la Hristos 1786, Simionu”, iar celălalt cu inscripţia: „Ionu popa 1806”. Un alt element arhitectonic care împodobeşte exteriorul bisericii din Răpciune este acela rezultând din prelungirea şi încrucişarea, la colţurile clădirii, a celor trei bârne superioare, ale căror capete, tăiate în mai multe profiluri rotunde, sunt decorate cu trei rozete. Aceste console au, de altfel, şi un rost constructiv, şi anume de a sprijini streaşina. Elementul decorativ de mai sus - des întâlnit la bisericile atât din Ţara Românească, cât şi din Transilvania - nu apare decât la puţine biserici de pe valea Bistriţei. Ferestrele, una la pronaos, pe axa principală, câte una la fiecare absidă laterală şi una la altar, sunt cele vechi, înguste cu chenar decorat cu motive asemănătoare acelora ale uşii de intrare în biserică şi prevăzute cu gratii de fier forjat, de asemenea originale. O ferestruică mică luminează firida proscomidiei. Din pridvor se intră în pronaos, tăiat în toată porţiunea dinspre apus printr-un cafas masiv, destul de inestetic, făcut la 1850-1860, biserica fiind neîncăpătoare. Pronaosul este despărţit de naos printr-o arcadă largă sprijinită pe doi stâlpi şi decorată, într-o parte şi alta, prin câte o deschidere, de asemenea arcuită şi decorată în acelaşi fel. Bolţile, foarte ingenios construite, sunt caracteristice bisericilor de pe valea Bistriţei. Bolta pronaosului are forma unei piramide cu 8 laturi curbe convergente, acelea din dreptul pereţilor mai late decât cele dinspre colţurile încăperii; sus, la cheie, bolta se termină printr-un mic disc orizontal. Bolta este construită din scânduri aşezate orizontal, pe un schelet interior aparent, alcătuit din 12 bârne arcuite, opt corespunzând muchiilor celor opt feţe ale piramidei şi câte una întărind la mijloc cele patru feţe mari. Bolta naosului, construită după acelaşi sistem, este mai înaltă decât cea a pronaosului şi diferă de aceasta prin faptul că scheletul de susţinere este exterior, vizibil din pod, scândurile fiind bătute pe fețele interioare ale nervurilor. Absidele laterale sunt acoperite cu câte o boltă formată din cinci feţe uşor rotunjite, corespunzând celor cinci feţe ale anexei: o faţă dreptunghiulară mai mare în centru şi câte două feţe mai mici, sprijinite pe nervuri interioare. La origine biserica din Răpciune era cu bârnele aparente pe dinăuntru, ca şi pe dinafară. În 1834, când biserica - după cum lămureşte pomelnicul din acel an - s-a „înnoit mai cu frumoase podoabe de zugrăvituri”, enoriaşii, în dorinţa de a avea o biserică cât mai frumos decorată, i-au zugrăvit pereţii interiori în imitaţia bisericilor de zid. O pictură similară - executată întocmai după aceeaşi tehnică - o vom constata, de altfel, la bisericile din Hangu, Schit şi Bistricioara, clădite în anii 1829, 1830 şi 1831. Fenomenul este caracteristic pentru mentalitatea epocii Regulamentare, epocă de modernizare incipientă şi de oarecare dezvoltare a conştiinţei sociale în mediul rural, când bisericile încep a se clădi mai mari, când unele dintre ele se tencuiesc, când frumuseţea arhaică a lemnului începe a nu mai fi înţeleasă, pentru a deveni cu timpul un factor de ruşine. Ca vopseaua să prindă pe lemn şi să reiasă mai bine, peretele perfect netezit a fost mai întâi acoperit cu un strat subţire de ipsos, după ce interstiţiile dintre grinzi fuseseră în prealabil astupate pe toată lungimea lor, prin fâşii de pânză lipite foarte solid cu clei. Pe peretele astfel pregătit s-a executat pictura în temperă, care însă, cu toate precauţiile luate, a devenit cu vremea întunecată şi ştearsă; în cele mai multe locuri scenele de-abia se mai disting. Nici din punct de vedere artistic, nici iconografic, zugrăvelile din 1834 ale bisericii din Răpciune nu înfăţişează elemente deosebite de interes. Părţile mai bine conservate sunt: cele din altar, reprezentând

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

221

„Sfinţii arhierei”, „Judecata cea din urmă”, cu obişnuitele reprezentări ale raiului şi ale iadului, de pe peretele nordic al pronaosului, precum şi decoraţiile din rozete, stele şi benzi cu motive geometrice sau florale de pe bolţi. Autorul zugrăvelilor este probabil Ioan zugravul, cunoscut zugrav de biserici şi icoane de pe la jumătatea veacului al XIX-lea, care era din Răpciune, figurează în pomelnic şi a zugrăvit o serie de icoane pentru biserică.5 Catapeteasma, bogat săpată, zugrăvită şi poleită, împreună cu icoanele ce fac parte integrantă din ea, este opera unuia din cei mai buni zugravi populari locali ai ultimelor decenii din veacul al XVIII-lea, Gheorghe zugravul. Ea a fost reînnoită în mare parte la 1834 de către Ioan zugravul. Întrucât acest meşter caută îndeobşte în pictura sa să imite maniera predecesorului său, este uneori greu de deosebit lucrarea sa de a celuilalt. De Gheorghe zugravul sunt sigur executate cele două icoane mari laterale, înfăţişând pe „Sf. Nicolae” şi „Adormirea Maicii Domnului”. Pe aceasta din urmă se află şi iscălitura artistului: „Gh(eor)ghe, l(ea)t 7275 (1766-1767), zugraf.” Pictura este remarcabilă prin corectitudinea execuţiei, prin frumuseţea, varietatea şi strălucirea culorilor, aşternute armonios peste fondul de aur aplicat în prealabil pe ghips, prin expresia de adâncă întristare a personajelor, tratate cu îndrăzneţe efecte de clar-obscur, în sfârşit, prin desăvârşita ştiinţă a compoziţiei, izvorâtă din cea mai bună tradiţie bizantină. De Ioan zugravul mai sunt executate, în afară de pictura murală şi de părţile arătate din catapeteasmă, mai multe icoane şi iconiţe. Pe o icoană a sfinţilor arhangheli, din pronaos citim: „Această icoană ce s-au zugrăvit acum din nou prin osîrdia (roa)bii lui D(u)mnezeu Marii, soţia lui Ioan popa, de carele s-au şi plătit, pentru a lor veşnică pomenire, în biser(ic)a Răpciuni, în anul 1848 mai 1, de Ion zug(rav). Pe o cruce din altar, pictată poate tot de Ioan zugravul, stă scris: „Această sf. crce au cumpărat sora Palaghiia Dorneanca spre po(menire), 1845 noem(vrie) 29.” În naosul bisericii din Răpciune se află un jilţ arhieresc decorat cu mai multe rânduri de mici vergele lucrate cu mâna în multiple profile rotunde, alternând cu benzi săpate în motive geometrice; speteaza se termină printr-un coronament decorat cu o bogată rozetă intre două colonete având în vârf câte un medalion pictat cu chipul unui înger; urme de decoraţie policromă (verde şi roşie) se mai disting pe alocuri. În afară de acest impunător jilţ, se mai află în biserică un al doilea jilţ, mai mic şi cu o ornamentaţie mai simplă, precum şi o serie de strane vechi, cu săpături în motive florale, solare sau geometrice, copiate după vechile izvoade. Trebuie precizat că Biserica din Răpciune, nepreţuită comoară de artă populară a fost demontată şi mutată din nou la Bucureşti în cuprinsul Muzeului Satului. Operaţiunea a fost efectuată în condiţii desăvârşite de o echipă de tâmplari din partea locului, sub controlul permanent al responsabilului muzeului. Monumentul nu a suferit nicio modificare. De asemenea, s-au adus şi aşezat la locurile respective întreaga zestre de mobilier şi icoane a bisericii. Următorul lăcaş de cult care prezintă interes este biserica din lemn din Schit cu hramul „Naşterea Maicii Domnului”, situată în comuna Ceahlău, în curtea actualei biserici a satului. Despre această biserică ne-a oferit informaţii Părintele Protopop Damian din comuna Ceahlău. BISERICA „NAŞTEREA MAICII DOMNULUI” DIN SCHIT Biserica este frumos aşezată pe un tăpşan în centrul satului Ceahlău, în curtea actualei biserici a satului. Clădirea bisericii din Schit se deosebeşte de celelalte prin faptul că intrarea se află prin latura dinspre miazănoapte a unui pridvor închis, alipit de peretele vestic al pronaosului. Impresia de lungime a clădirii este accentuată şi de forma dreptunghiulară a absidelor laterale, ce constituie o inovaţie şi care nu se mai întâlneşte decât la bisericuţa din cimitirul Schitului Durău precum şi la biserica din Călugăreni şi care reprezintă probabil o influenţă a bisericii 5. Cercetări arheologice şi istorice din zona Lacului de acumulare Bicaz,Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, XII, volum îngrijit de Mircea Petrescu Dâmboviţa şi Victor Spinei, editura Constantin Mătasă, Piatra-Neamţ, 2003, pp. 304 – 311.

222

Bisericile de lemn de pe valea muntelui

vecine din curtea Palatului Cnejilor. Aceeaşi influenţă a determinat şi forma rotundă a absidei altarului, excepţională la bisericile din lemn, fiind cu totul improprie materialului lemnos, întrucât ea necesită muncă grea şi migăloasă. Biserica a fost zugrăvită pe dinăuntru ca şi celelalte biserici din aceeaşi epocă. Tehnica urmată este însă diferită de a celorlalte biserici din zonă. La biserica din Schit pereţii au fost mai întâi acoperiţi pentru acoperirea interstiţiilor şi o perfectă netezire cu un strat subţire dintr-o substanţă preparată pe bază de cărbune de fag sau de tei şi de răşină, în unele locuri cu adaos de nisip şi poate şi de var. Această metodă de pregătire a peretelui s-a dovedit trainică şi eficace în ceea ce priveşte apărarea bisericii contra curentului de afară. Clădirea se deosebeşte de cele cercetate până acum, inclusiv de biserica din Hangu, printr-o serie de particularităţi. Următoarea biserică, monument istoric de pe Valea Muntelui este biserica de lemn din Boboteni-Hangu cu hramul „Sf. Împăraţi C-tin şi Elena”.6 BISERICA „SF. ÎMPĂRAŢI CONSTANTIN ŞI ELENA” – BOBOTENI (HANGU) Aceasta a fost ridicată probabil în anii 1854-1855, prima menţiune documentară găsindu-se pe o însemnare de pe un Ceaslov. „Acest Ceaslov s-au dat de mine stariţul (sic!) iromonah Daniil bisericii din Fundul Hangului unde să prăznuieşte sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ca să fie pentru slujba bisericii. Anul 1854 iunie 12, monastirea Durău.” Data 1855, înscrisă un an mai târziu pe icoana împărătească a Maicii Domnului, aminteşte probabil de sfinţirea noului lăcaş. Clădirea, cu mult mai mare decât cele descrise până acum, nu se deosebeşte de acestea. Ceea ce dă însă bisericii din Boboteni un caracter original, sunt cele trei turle masive de dimensiuni inegale. Catapeteasma cu icoanele datează din 1855-1857. Din păcate astăzi exteriorul bisericii şi acoperişul nu mai sunt cele originale. A fost probabil ridicată în anii 1854-1855, prima menţiune documentară găsindu-se într-o însemnare de pe un Ceaslov (cu frontispiciul rupt): „Acest Ceaslov s-au dat de mine stariţul (sic!) iromonah Daniil bisericii din Fundul Hangului unde să prăznuieşte sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, ca să fie pentru slujba bisericii … Anul 1854 iunie 12, monastirea Durău”. Data 1855, înscrisă un an mai târziu pe icoana împărătească a Maicii Domnului, aminteşte probabil de sfinţirea noului lăcaş. Clădirea, cu mult mai mare decât cele descrise până acum (20,50 m lungime, inclusiv pridvorul adăugit, x 10 m lăţime în dreptul absidelor laterale), nu se deosebeşte de acestea prin elementele de plan. Ceea ce dă bisericii din Boboteni un caracter original sunt cele trei turle masive, de dimensiune inegale, care se înalţă (în ordinea mărimii) pe naos, pronaos şi altar. Turlele, înşirate pe coama acoperişului, după tipul foarte răspândit în regiunea vecină, nu răspund în interior. Forma lor complicată, rezultând din supraînălţarea turlei propriu-zise cu o a doua turlă în miniatură, precum şi din înmulţirea streşinilor, vădeşte o influenţă ruteană. Proporţiile turlelor sunt bine calculate şi înfăţişarea monumentului, deşi cu totul deosebită de aceea a bisericilor mai vechi din zonă, este plăcută. Biserica, cu anexele ei - gardul de bârne cu straşină de şindrilă, poartă de intrare, fântâna monumentală, clopotniţa cu acoperiş în formă de bulb (iarăşi o influenţă ruteană), după care urmează trapeza de 15 m lungime - toate îmbrăcate de sus până jos cu şindrilă ca de nişte solzi, cu crucile ornamentate pe ele, alcătuiesc un ansamblu masiv de arhitectură de lemn cu caracter rustic pronunţat, dominând în mod pitoresc casele din jur. În interior, biserica, acoperită cu tavan drept şi tencuită, este lipsită cu totul de atmosfera specifică bisericilor de lemn de tip vechi. Catapeteasma, cu icoanele, datează de la 1855-1957. Pe icoana Sfinţilor Împăraţi se citeşte: „Această s(fântă) ico(a)nă s-au plătit de robu lui Dumnezeu Gavriil şi Smara(n)da a Tomii. Viniamin m(onah) zugravu, 1857. O icoană, de factură foarte 6. Mărturia orală a părintelui – protopop Damian din comuna Ceahlău.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

223

stângace, înfăţişând pe s(fântul) împărat Constantin şi s(fântul) m(ucenic) Gheorghe pe un fond de arhitecturi schematic indicate prin trăsături de vopsea neagră, poartă data 1855 septembrie.” Nu întâmplător am lăsat la urmă biserica situată în satul Pârâul-Caprei din comuna BicazuArdelean, cea mai veche din aria noastră de cercetare. BISERICA „SF. DUMITRU” - PÂRÂUL CAPREI - BICAZU-ARDELEAN Învăţătorul Augustin Barna, cercetând din punct de vedere istoric şi folcloric zona BicazuArdelean, a stabilit ca dată a construirii bisericii cu hramul „Sf. Dumitru” anul 1692 conform unui act existent la Biblioteca Naţională din Viena. Biserica este construită din lemn de tisă, iar bârnele sunt încheiate în „coadă de rândunică” cu ajutorul cuielor de lemn. Planul bisericii este în formă de cruce, având un turn-clopotniţă, iar acoperişul este din draniţă. Biserica este pictată în întregime în stil bizantin, al cărui autor nu se cunoaşte. Pictura este realizată pe pânză de in lipită cu răşină naturală, de bârne, peste care s-a aplicat o emulsie făcută din lapte, brânză şi var. De remarcat în pictură sunt scenele „răpirea lui Ilie la cer”, „hora serafimilor”, „crearea omenirii”, iar pe peretele de apus „chipul morţii” care înfricoşează şi îndeamnă la meditaţie pe orice credincios. În trecut, această biserică a servit pentru menţinerea spiritului românesc ortodox, fiind la răscrucea drumurilor dintre Moldova şi Transilvania.7 Cercetarea bisericilor de lemn din zona lacului de acumulare Bicaz îngăduie identificarea unui tip unic de clădire - „moldovenesc”, care cuprinde o serie de biserici din veacul al XVIIIlea: ca prima biserică din Hangu, biserica (renovată la sfârşitul veacului al XIX-lea) din Gura Largului, apoi bisericile de la sfârşitul veacului din Cârnu, Izvorul-Alb şi Grinţieş, în sfârşit, biserica din Poiana Largu, clădită probabil în primii ani ai veacului al XIX-lea şi mutată numai pe actualul loc pe la 1840. Monumentele în chestiune au ca trăsături specifice dimensiunile lor reduse şi caracterul elementar al construcţiei: ele nu au turlă-clopotniţă originală, cele mai multe nu au avut la origine nici pridvor (această încăpere va fi însă întotdeauna adăugată în cursul veacului al XIX-lea). De asemenea, aceste monumente sunt lipsite de elemente arhitectonice decorative sau au elemente decorative reduse - trăsătură specifică, de altfel, arhitecturii populare a Moldovei, în general. Prezentei variante vor fi aparţinut, probabil, şi o serie de monumente dispărute mai demult, cunoscute documentar ca primele biserici din Secu, Coroiu, Bistricioara, Poiana Largului.

7. Mărturia orală a părintelui parohiei „Sf. Dumitru”, sat Pârâul Caprei, Bicazu-Ardelean.

224

Drama and enthusiasm

DRAMA AND ENTHUSIASM teacher Niculina BOLUM One of the most useful and gripping ways of enriching students’ knowledge is inviting them to attend drama classes. Thus, they will be able to establish new relationships and, besides this, they will be provided with realistic, imaginative and interactive skills. These courses represent, in a way, channels towards proficiency in English. Using drama in classes or special courses means that language will be more vividly experienced and better remembered if the learners are asked to take part in such activities, by playing different games, by inventing new forms of expression or by using their own experience in a creative, smart way. I do agree that drama is ”doing”, drama is ”being” and the gap drama activities help ”to bridge the way between the cosy and controlled world of the classroom and the seemingly chantic composition of language in the world outside” as it has been mentioned by Lotus Havit. I would like to make my student be dependent on drama activities, I would be so satisfied if they could be caught by ”dramamania”. During such courses, student would be appreciated all the time, even if some of their ideas weren’t innovative or brilliant, but that wouldn’t matter so much. The most important thing would be to DARE, to EXPLORE their imagination, to believe in their creativity. In this way, students will discover themselves and even those who are shy will be deeply involved in creating proper atmosphere on the stage, thus doing away with their inhibitions. I took part in an Educational Drama Association Drama in Romania - EDAR - which was created in Ramnicu Valcea in 2002. Teachers of English contributed in organizing different Drama Festivals and in this way we realized how challenging such a preoccupation was. Unfortunately as we needed more financial support from different organizations the Festivals started to be less frequently organized. Thus, we, teachers of English, are now preoccupied to develop our students’ interest in drama activities, by organizing various events or competitions. A strong organization to deal with drama is absolutely necessary to be developed. This will be open to communication and will encourage sharing experience through a network of commited and enthusiastic teachers, by organizing festivals for students workshops, training courses seminars, conferences round tables, drama days, youth camps.

Anuar 2015 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

225

In brainstorming for ideas for this article we must strongly believe that drama provides the perfect vehicle for the development of self-confidence as well as the improvement and practice of language skills.a I have used it in our classrooms in a variety of ways. Below we have listed four that we think might be helpful or useful to any language teacher. Firstly, I should talk about the Dramatic Monologue. The idea of Monologue is introduced with some detailed information as to the technique and style. Then the class is divided into groups of four. The idea is that one individual in the group will present the Monologue to the class and the other three are helping to create the presentation. In choosing the groups the teacher can assign three students who have a greater competence in presentation skills to assist the fourth who will give the monologue, that student being the one who has the greatest difficulty in public speaking. The students can choose their own topic or be given a topic. The students are allowed some time in groups to work and then presentations of about 5 minutes for each of them. The rest of the class can be filling in evaluations and critiques of the monologues. A second method could be to turn pretty much any literary text into various literary styles, such as Drama, Comedy, Parody, Satire, Melodrama or tragedy. The idea is to have the students read a literary text then put them into groups and draw from a hat a literary style or have them choose their own. The next step is to give students time to rewrite the text into a different literary interpretation. They should be encouraged to utilize music, a symbolic interpretation of the text, possibly by using drawing, posing, anagram, or symbolic object, to develop a new title for the text and have the rest of the class guess what the new title is. A third method is to have a Mock Trial. The dramatic possibilities of a trial are almost unlimitted. The Trial format can be used to raise awareness of Human Rights and Domestic Violence and other social issues. Or you could use less intense subjects for the trial such as petty theft, shoplifting, prostitution, burglary, robbery or assault. The vocabulary to be previously taught includes Voire Dire, evidence, jury, deliberate, assault, innocent, guilty, witness, freedom, justice, appeal, impartial, court, safety, balance, deterrent and hope. The play may take a little time to get through and it basically comprises seven acts. Act One ...The attorneys speak directly to the members of the jury to find out their feelings about the issue of the trial. Act Two...What each side thinks the evidence will be in the case. Act Three...The Stateâ&#x20AC;&#x2122;s Attorneys present their case by calling witnesses and presenting evidence. Act Four....Defense Case in which the Defense Attorneys present their case by calling witnesses and presenting evidence. Act Five...Closing Statement in which both sides make arguments summing up their case. Act Six...Deliberation in which the Jury discusses the evidence and decides on the verdict. Guilty or not guilty out of the presence of the parties. Act Seven...The Verdict in which the judgement is rendered and sentenced is passed. A brief fact pattern is provided and the students take it from there. The cast consists of two Prosecutors, two Defense Attorneys, the Defendant, the Victim, the Police officer, a Defense Witness and the Jurors. In many of the classes extra witnesses may be requested as the attorneys of both sides develop their theory of the case. Last but not least, Drama Techniques and Role Play can be applied with any lesson at any level and they also work perfectly for mixed ability groups. The Teacher may choose any lesson from any textbook, allow time for the grammar component and incorporate that into

226

Drama and enthusiasm

the performance. The steps to be followed are: introduce the topic for the lesson and then give the text; divide the class into groups and have them rewrite or adapt the text as a new conceptualization; have them cast parts and create a plot. The students should develop some dialogue, which could be written or created on the spot according to their abilities in using the language. Then each group performs their presentation. The rest of the class could be filling out Evaluations for the presentations or simply rank them. All in all, the huge benefits in both short and long run make the efforts involved in incorporating Drama and Role Play Techniques into regular process of teaching more than worthwhile. The next step taking Drama out of the classroom and having students create a sketch or play and perform it in front of an audience will come naturally and hopefully lead the students to a life long and most rewarding relationship with theater and drama. In Romania drama is not a compulsory subject in schools. We can not talk about in-service education. In other countries many students are interested in acting or directing a play. The purpose of drama classes would be to promote real talents. Students are encouraged to set free their feelings and to overcome their crises. This eliberation of not yet revealed thoughts receives a form of “theatralisation”. They will learn not only to overcome their inhibition, but also to use their emotions for their advantage. I see theater as a form of therapy not a clinical one, but an emotional one. If we have anger or frustration in the inside we can creatively change it on the outside. An actor has the vocation of being in the center of the attention - basically to “show-off”. He has to be remarked because of his imperious need of appreciation and affection. Often their high form of extroversion is noticed at an early age. The European foundations willing to pay money for performances sustained by teenagers are rare. I think such initiatives should be more often taken and better appreciated. Theater in schools reduces itself in reciting, talking fast, no gesticulation, vertical position and so on... Until we solve that, we won’t have any kind of theater. It is very important for us to exploit our young talents, as it could be very profitable business. We don’t have to be “occidentalists”, but to be realistic. Theater will not serve only education, but culture, too. Teenagers will improve their artistic sense and taste, intelligence, subtlety and sensibility - these will be the arms against “common and boring art”. I am going to describe three drama activities techniques. I have taken literary texts as the take-off points. Activity One: Questioning in Role or Hot Chair Questioning in role/hot seating involves one of the learners (the teacher could also take on the hot seat in case there aren’t any student volunteers) “... being questioned in a role about their motives, character and attitude to a situation or other people and so on.” (Fleming, M. 1994). In case the level of the learners’ questions remains literal, the teacher should intervene and give lead. This technique operates in a controlled manner and is, therefore, very useful for the teacher who is new to drama. Texts about characters who have done heroic feats, lived an adventurous life or been in the news for some reason or the other, can be used for the hot chair or questioning in a role.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

227

Aims of the Activity Comprehension and interpretation of character Taking down notes Practice in report writing Procedure The class is told that they are newspaper reporters at a press conference to interview the character after his/her adventures. The ”character” (a learner who has volunteered to take on the role) sits in the front, facing the rest of the class and answers questions posed by the reporters. He is interviewed for no more than 10 minutes. The reporters ask questions and take notes in order to write a news story or a more descriptive feature article for the next edition of their paper. In case of a large number of learners in the class, about three learners can team together and pose as reporters from the same newspapers. The whole activity can be made more dramatic by asking the learners to make their nameplates with newspaper names and display them on their desks. A learner can be given the role of a moderator who introduces the “character” After the interview is over, the teams of “reporters” work together. The learner who has been questioned in the role of the character can join one of the teams of the reporters. Follow-up The reports are read aloud in class and the learners discuss with the teacher which are the good ones and why. Good reports are put up on the class wall magazine. Activity Two: Telephone Conversations Telephone conversations test the learners’ ability to react quickly and, though the learners are free to say whatever they like, they have to bear in mind whatever is said by the other speaker and continue the conversation accordingly. This technique helps in enhancing the speakinglistening skills of the learners. Aims of the Activity Being able to sustain a meaningful telephone conversation Interpretation of character Procedure The class is divided into groups of two learners. The learners sit with their backs to each other so that they can only hear their telephone conversation partner. The learners in each group are to imagine that they are two different characters. A particular situation from the story/text is taken for which every pair has to build up a telephone conversation. You could go beyond the text and give them a conflicting situation and ask them to resolve it. Follow up The conversations can be later written down in the note books. Each learner writes down the entire conversation that she has had with her partner. These can be exchanged and read by different pairs. Activity Three: Soliloquy This drama technique can be exploited for interpretation of the literary text and, especially, for understanding a fictitious character. In this particular technique, the learner gets into the skin of the character and thinks from his/her point of view. He totally empathizes with the character. Aims of the Activity Reading comprehension, especially interpretation of text and character. Writing diary entries, i.e., being able to express personal feelings and thoughts. Procedure

228

Drama and enthusiasm

The class is divided into groups of five or six students. In groups, learners are to select an important point of time in the main character’s life in their text. It could be a time of success, failure, disappointment, loss, rejection, elation, isolation or struggle, a time when the character has a monologue with himself. After having selected a crucial point of time, the individual members of the groups are to articulate aloud the thoughts of the character to each other. After having heard each others’ interpretations, the group has to work on a final one which will be presented in front of the class by a student as if he were actually the character going through that moment. Follow up After the representatives of all the groups have ”performed”, the class discusses which were the better selections and performances. This could be consolidated by writing the soliloquies in the form of diary entries in their notebooks later on. Variations The teacher could give a specific point of time in the life of the character to all the groups. All the groups could be either given the same occasion or different occasions. Drama is about dialogue, language and interacting with others in specific “scenes” with appropriate language-all activities we as teachers try to get our students to engage in. Reasons for Incorporating Drama in the ESL Classroom Drama can be a valuable teaching tool. It gets students up and moving around and interacting with each other. It’s particularly appealing to kinesthetic learners, but can be used successfully for all learners. It also contextualizes language, making real and three-dimensional that which is on the printed page. Students will improve the speaking and listening skills in performing scenes and also their writing skills through such activities as dialogue writing. Drama also teaches the “pragmatics” of language, how we appropriately use language to get something done, like make a request. Last but not least, drama promotes class bonding: in drama classes, there is usually a great deal of comradery. Dealing with talented children, drama activities will develop support and inspire critical thinking, creative writing, performing arts, all for one and main goal - EDUCATION. References: Blatchford, Roy [Ed] (1986). The English Teacher’s Handbook. London: Hutchinson. Byram, M & Fleming, M [Eds] (1998). Language Learning in Inter-cultural Perspective: Approaches through Drama and Ethnography. London: CUP. Davison, J. & Dawson, J (1998). Learning to Teach English in the Secondary School: A companion to School Experience. London : Routledge. Dougill, John (1987). Drama Activities for Language Learning. London: Macmillan. Fleming, Michael (1994). Starting Drama Teaching. London: David Fulton. Johnson, K. & Morrow K. [Ed] (1981). Communication in the Classroom. London: Longman. Maley, A. & Duff A (1982). Drama Teaching in Language Learning. London: CUP

229

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ Georgiana Diana ŢIFUI Cu siguranţă că mulţi dintre noi ne-am întrebat măcar o dată: care este cheia succesului în viaţă, fără a şti însă răspunsul. Eu cred că acesta se găseşte în fiecare dintre noi, purtând numele de inteligenţă emoţională, respectiv capacitatea de a gestiona corect diferitele situaţii cu care viaţa ne surprinde, de a preveni şi evita un conflict de amploare, de a comunica eficient; reprezentând deci, „asul din mânecă” în relaţiile interumane. Adesea, sub impactul unor emoţii puternice, am reacţionat fără a analiza situaţia respectivă și de multe ori am greşit. De ce? Pentru că sitemul limbic, centrul nostru emoţional, răspunzător de reacţiile cele mai oneste, involuntare, acţionează răspunzând acelor trăiri intense înainte ca neocortexul, creierul raţional, să proceseze informaţia pentru ca mai apoi să determine o reacţie gândită. De aici reiese importanţa existenţei autocontrolului la nivel afectiv în vederea evitării unor astfel de situaţii, capacitate legată în mod direct de inteligenţa emoţională. Numeroşi psihologi, cum ar fi Howard Gardner, susţin că nu întotdeauna o inteligenţă academică ridicată, respectiv un IQ de peste 150 (spre exemplu), poate garanta reuşita profesională. Există numeroase cazuri, în care studenţii eminenţi de la universităţile de top ale lumii, nu devin modele ale reușitei în viaţă, ale succesului, în cazul în care inteligenţa emoţională le este scăzută, slab cultivată1. Lipsa anumitor capacităţi emoţionale, nu este un motiv de îngrijorare întrucât aceasta poate fi remediată, ţinând cont de cele cinci domenii de bază ale inteligenţei emoţionale, care de altfel o definesc2 . Primul, şi poate cel mai important, este cunoaşterea emoţiilor personale, această capacitate de a le identifica fiind primul pas spre câştigarea autocontrolului, menţionat la început. Lipsa conştientizării propriilor sentimente poate avea efecte dramatice asupra vieţii oricărui individ, mai ales când acesta se află în faţa luării unei decizii importante, situaţie care presupune existenţa unei „înţelepciuni emoţionale adunată din experienţele anterioare”3. Al doilea domeniu este reprezentat de gestionarea emoţiilor, respectiv capacitatea de a le stăpâni, astfel încât să ne putem controla mult mai uşor stările de anxietate sau elibera de furie, depresie. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă eliminarea totală a sentimentelor, ceea ce ne-ar transforma, poate, într-o copie a omului de tinichea, ci potenţarea celor mai puternice emoţii astfel încât să existe un echilibru între felul în care se manifestă acestea şi situaţia reală în care ne aflăm. Analizând studiile celor mai mari psihologi de la universităţile de top ale lumii, David Goleman, în cartea sa Inteligenţa emoţională, oferă explicaţii referitoare la cele mai „comune” trăiri, cum ar fi mânia. Aceasta este considerată de Diane Tice5 cel mai greu controlabilă dispoziţie, întrucât lipsa gestionării ei determină, de cele mai multe ori, producerea unei stări de frământare continue în legătură cu lucrul care ne-a înfuriat, încurajând astfel, apariţia unor reacţii nepotrivite. Tice, susţine de asemenea, că o gândire pozitivă, exerciţiile fizice şi chiar distragerea atenţiei (prin intermediul cititului, vizionării filmelor spre exemplu) determină îndepărtarea gândurilor mânioase.

230

Inteligenţa emoţională

Importantă este de asemenea, motivarea de sine, întrucât, după cum susţine David Goleman, având un scop precis în viaţă determinăm apariţia unor emoţii puternice, care la rândul lor influenţează capacitatea de a ne folosi abilităţile mintale înnăscute6. Dar ce înseamnă de fapt să te motivezi? Înseamnă să gândeşti pozitiv, respectiv să fii optimist, să speri fără a pierde însă legătura cu realitatea, astfel determinând creşterea şanselor de a avea succes într-un anumit domeniu. Pentru mine, optimismul reprezintă capacitatea de a realiza cea mai reuşită schiţă a viitorului tău, creionul, respectiv puterea de a o transpune în realitate, aparţinându-ţi. Cel de-al patrulea domeniu esenţial în definirea inteligenţei emoţionale este recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi, respectiv empatia, baza altruismului, care facilitează o comunicare eficientă cu ceilalţi membri ai societăţii. Lipsa empatiei, a înţelegerii sentimentelor celorlalţi, are efecte negative; un exemplu elocvent sunt sociopaţii, cunoscuţi pentru faptul că nu simt nici un fel de remuşcare, nu au nici o reacţie la suferinţa celor din jurul lor7. Un ultim domeniu este manevrarea relaţiilor, care vizează capacitatea individului de o gestiona emoţiile celorlalţi, lucru benefic şi extrem de important în ceea ce priveşte relaţiile interumane. Se întâmplă adesea să nu acordăm importanţă impactului puternic pe care-l poate avea emoţia unei persoane expresive asupra propriilor emoţii, sau invers. După cum susţin cercetătorii Hatch şi Gardner, această sferă a manevrării relaţiilor interpersonale cuprinde patru capacităţi: organizarea grupurilor (iniţierea şi coordonarea eforturilor unui grup de oameni), negocierea soluţiilor, relaţiile sociale (vizează recunoaşterea şi reacţia potrivită în raport cu emoţiile celorlalţi) şi analiza socială (capacitatea de a presupune motivele şi îngrijorările celorlalţi). Aceste patru capacităţi ce alcătuiesc ultimul domeniu al inteligenţei emoţionale, reprezintă reuşita socială a individului care le posedă. Exemplul potrivit în acest sens este reprezentat de acea persoană care se face plăcută, înţeleasă şi pe care am dori să o întâlnim zilnic, datorită carismei ei. O dovadă de reuşită în cultivarea celor cinci abilităţi principale care definesc inteligenţa emoţională, este capacitatea de a gestiona corect un conflict de amploare. După cum susţine David Goleman „cea mai puternică modalitate de a asculta fără a adopta un ton defensiv este desigur empatia: distingerea sentimentului din spatele celor spuse”9. Aşadar, deşi pare dificil să ajungem la starea de calm în cadrul unei dispute, cheia este încercarea de a privi situaţia din perspectiva celuilalt, de a-i înţelege nemulţumirea, lucru care poate părea simplu, dar necesită exersare îndelungată. Criticile nu trebuie folosite ca pe o armă de care ne ajutăm pentru a-l ataca, a-l pedepsi pe cel ce a greşit, facându-l să se simtă neajutorat, poate chiar furios. De cele mai multe ori, criticile făcute într-un mod defensiv, duc la distrugerea oricărui tip de relaţie. De aceea psihanalistul Harry Levison ne oferă o alternativă sub forma unor sfaturi în privinţa „artei” de a critica, pentru a evita posibilele situaţii conflictuale10: 1. Fiţi la obiect. Critica trebuie făcută în mod direct, fără ocolişuri, menţionând date precise persoanei în cauză, astfel încât să ştie unde a greşit pentru a remedia problema. În acest mod este evitată confuzia momentului în care există doar reproşul fără a se oferi explicaţii. 2. Oferiţi o soluţie. În cazul oricărei critici, este foarte important să indicăm şi o cale de rezolvare a problemei, astfel fiind eliminată frustrarea persoanei în cauză.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

231

3. Fiţi prezenţi. Întotdeauna este bine ca orice laudă, critică, sa fie facută între patru ochi. Acest lucru reprezintă un pas înainte către clarificarea problemei. 4. Fiţi sensibili. Încă o dată sunt evidenţiate beneficiile pe care le poate avea, în ceea ce priveşte relaţiile interumane, o persoană empatică. Înainte de a critica, trebuie analizat impactul pe care-l va avea mesajul nostru asupra persoanei în cauză. Criticile sunt, de cele mai multe ori, luate personal, astfel existând riscul de a ne face duşmani, motiv pentru care trebuie acordată o atenţie sporită modului de a critica. În ultimii ani s-a constatat o deschidere tot mai mare a adolescenţilor către violenţă, lucru prin care se evidenţiază incapacitatea acestora de a-şi stăpâni emoţiile, de a comunica eficient în vederea evitării disputelor. Una dintre cauzele unui astfel de comportament, ar putea fi dorinţa de a ocupa o poziţie de lider al unui grup anume. Acesta este punctul în care se produce o uriaşă confuzie, întrucât nu forţa fizică, ci cuvântul are cea mai mare putere de a influenţa. Altfel spus, un conducător de succes va şti întotdeauna cum să transmiă un mesaj, prin care să influenţeze emoţional auditoriul, pentru a obţine aprobarea, susţinerea acestuia. Tema poveştii spuse este, de altfel, prea puţin semnificativă în comparaţie cu modul în care trebuie relatată aceasta; tonul vocii, gestica, implicarea afectivă fiind cruciale. De-a lungul timpului, au existat zeci de conducători care au demonstrat, că deţinând această arta a conversaţiei, reuşesc să atragă auditoriul, schimbând mentalităţi (Martin Luther King, Gandhi), obţinând susţinere (Hitler - care a convins prin discursurile sale afective). Atenţie însă, a avea inteligenţă emoţională nu înseamnă a fi docil sau a lăsa capul plecat în situaţiile neplăcute. Acest tip de inteligenţă reprezintă capacitatea de a avea autocontrol asupra propriilor emoţii, de a finaliza un conflict într-o manieră pozitivă, respectiv de a întoarce problema în favoarea ta, de a evita o depresie, de a te ridica în urma unui eşec şi, poate cel mai important, de a empatiza cu cei din jur, înţelegându-le reacţiile, astfel dezvoltându-se relaţiile sociale şi îmbunătăţindu-se modul în care suntem percepuţi de ceilalţi. Reuşita dezvoltării acestor capacităţi sau a remedierii unor lipsuri la nivel emoţional depinde în primul rând de voinţa persoanei în cauză. „Lumea este a entuziaştilor care nu se înfierbântă.”11 Bibliografie: Howard Gardner, 1983, Multiple Intelligences: the Theoty in Practice („Inteligenţele multiple: teoria în practică”), New York: Basic Books. Peter Salovery şi John D. Mayer, 1990, Emotional Intelligence („Inteligenta emoţională”). David Goleman, 2005, Inteligenţa emoţională, Bucureşti: Curtea Veche. Constatările făcute de Diane Tice asupra mâniei sunt publicate într-un capitol pe care l-a scris împreună cu soţul ei, Roy Baumester, 1993, în „Handbook of Mental Control” („Manualul pentru controlul mintal”) de Daniel Wegner şi James Pennebaker, New Jersey: Pretice-Hall, Englewood Cliffs. David Goleman, 2005, Inteligenţa emoţională, Bucureşti, ed. Curtea Veche. David Goleman, 7 iul.1987, „The New York Times” Tomas Hatch , 1990, Social Intelligence in Young Children („Inteligenţa socială la copiii mici”), Asociaţia Psihologilor Americani.

232

Inteligenţa emoţională

Harry Levison, 1992, Feedback to Subordinates („Feedback-ul şi subalternii”), „Addendum to the Levison Letter” („Addenda la scrisoarea lui Levison”), Massachsetts :Institutul Levison, Waltham Mihaela Roco, 2001, Creativitate şi inteligenţă emoţională, Iaşi, ed. Polirom.

233

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

IMPORTANŢA POSTULUI ÎN VIAŢA BISERICII profesor Alexandru PREDA Postul duhovnicesc Aşa cum este propovăduită de către Biserica Ortodoxă, ca eliberare din materialitate şi moarte, mântuirea se constituie în scopul suprem al vieţuirii creştine, fără a fi însă un act oferit în mod gratuit omului de Dumnezeu şi nici nu se obţine în pofida voinţei noastre, ci ea este, în esenţa ei, un proces complex care presupune pe de o parte harul divin, înţeles ca chemare adresată nouă din partea lui Dumnezeu la împreuna-lucrare cu El, iar pe de altă parte răspunsul conştient şi liber pe care noi îl dăm acestei chemări, răspuns care se concretizează prin credinţă, fapte bune, post, stăruirea în virtute şi sporirea continuă în acestea. Unul dintre mijloacele ce ne stau la îndemână în urcuşul nostru duhovnicesc pe treptele desăvârşirii şi a unirii cu Dumnezeu este, fără îndoială, postul sub toate aspectele lui. Când vorbim despre post noi înţelegem actul de reţinere voită de la toate sau de la unele mâncăruri şi băuturi pe o perioadă de timp limitată, pe de o parte, iar pe de altă parte de la toate lucrurile lumeşti şi de la toate poftele şi dorinţele care duc la întinarea trupului şi sufletului nostru. Postul, în acelaşi timp, este un act de asceză, o faptă de virtute, un exerciţiu de voinţă, o formă de înfrânare, în final un mijloc eficient de mântuire. În altă ordine de idei, postul este şi un act de cult, prin care aducem cinstire lui Dumnezeu. Este un act de cult pentru care este o jertfă, prin renunţare de bunăvoie la ceva care nu este îngăduit, adică din iubire nestrămutată faţă de Dumnezeu cu un scop personal, bine definit – desăvârşirea noastră morală. Socotesc că vom înţelege mult mai bine importanţa şi rostul postului, dacă vom insista puţin asupra cuvântului însuşi, precum şi asupra sensurilor sale. Limba română are pentru post şi sinonimele de asceză şi nevoinţă. Asceză vine din grecescul askesis, care înseamnă exerciţiu, prin care cineva îşi exersează puterile pentru a ajunge la un ideal. Asceză este mai puţin folosit în limba română şi într-o anumită măsură aş spune că este chiar impropriu, tocmai pentru faptul că nu reuşeşte să redea în totalitate bogăţia de sensuri pe care le comportă acest act atât de complex care este postul creştin. La noi însă termenul cel mai adecvat pentru a reda ceea ce are mai specific în sine postul este nevoinţă care înseamnă ,,a face un lucru pe care nu vrei să-l faci”, în acest caz, însă, nu exprimă o situaţie negativă, ci ceva pozitiv. Acest ne adăugat la voinţă s-ar părea că dă o negaţie, în schimb exprimă ceva pozitiv, toată această activitate a vieţii duhovniceşti pe care omul o susţine nu cu voia proprie, ci cu voia altuia, adică tăindu-şi voia proprie1; să te dezbraci de tine însuţi, să te detaşezi şi să-ţi depăşeşti continuu propria-ţi condiţie, pentru a te lăsa locuit de Hristos până la contopire, până la identificarea deplină cu El. ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieştee în 1. P. Tănase, Postul ca necesitate, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 105/1993;

234

Importanţa postului în viaţa bisericii

mine”2. În acest sens, şi nu altfel, trebuie înţelese toate acele aparent paradoxale apoftegme ale Părinţilor, atunci când vorbeau despre post: ,,trupul – mă omoară, îl omor”3!; ,,chinuiesc pe cel ce mă chinuieşte”4, sau acel atât de straniu ,,îmi omor trupul pentru că altfel mă ucide el” aparţinând de data aceasta unuia dintre cei mai cunoscuţi scriitori englezi contemporani, A. Huxley, cu preocupări serioase în domeniul bio-chimiei, dar care era în egală măsură şi un foarte bun cunoscător şi mai ales practician al credinţei creştine în ultima parte a vieţii5. Toată străduinţa celui ce se îndeletniceşte cu postul este aceea de a salva sufletul, de a nu-l lăsa să cadă în materialitate, în biologic: ,,când sufletul ajunge să trăiască viaţa trupului, atunci el nu se mai află în adevărul lui” (Sfântul Isaac Sirul), aceasta fiind în esenţă idealul nevoinţei creştine şi anume: ,,de a păstra neatinsă neprihana sufletului”6. Postul şi pocăinţa Potrivit Sfântului Simeon al Tesalonicului – ,,postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-i trebuie hrană”7, iar Marele Vasile ne mărturiseşte că postul este cea mai veche poruncă prin cuvintele: ,,Cucereşte-te şi sfinţeşte-te, de bătrâneţea şi vechimea postului, pentru că de-o vechime ca lumea este porunca postului”. Căci în rai s-a dat această poruncă, atunci când a zis Dumnezeu lui Adam: ,,Din toţi pomii raiului poţi să mănânci dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”8. Ştim bine că prin neascultare de această poruncă, omul şi întreaga creaţie a pierdut starea de nepătimire şi darul legăturii şi prieteniei permanente cu Dumnezeu. Din acel moment natura umană a slăbit, fiind invadată de pornirile rele necunoscute mai înainte. Omul a fost scos din paradis, iar pedeapsa neascultării a dus la suferinţă şi la moarte. Dar păcatul nu a fost numai a lui Adam şi al Evei ci, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: ,,Drept aceea, precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi astfel, moartea a trecut la toţi oamenii…” 9, nimeni dintre pământeni nu a fost şi nu va fi aboslvit de urmările lui. Întorcându-ne la Legea Veche vom fi întâmpinaţi de nenumărate exemple, care pun în evidenţă semnificaţia, rostul şi foloasele postului pentru cei ce l-au practicat în anumite momente de restrişte şi de păcat. Înţelegem cum alături de jertfe şi rugăciuni, postul avea darul să restabilească împăcarea cu Dumnezeu10. 2. Gal. 2, 20; 3. Avva Dorotei, apud. Paladie, Scrieri, Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 18; 4. Macarie Alexandrinul, op. cit. p. 46; 5. Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 98; 6. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri în Athos, vol. I, Edit. Deisis, Sibiu, 1994, p. 190; 7. Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, pp. 15-16; 8. Fc. 2, 16-17; 9. Rm. 5, 12; 10. Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui, în Revista Teologică, Edit. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu, 1995, p. 157;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

235

În Legea Nouă, postul a fost practicat chiar de Domnul Hristos. Înainte de a-Şi începe activitatea Sa de propovăduire a Evangheliei Sale mântuitoare, Mântuitorul a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în pustiul Carantaniei11 şi tot Mântuitorul ne învaţă cum să postim12. El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât cu post şi rugăciune13 . Urmând pilda Învăţătorului lor, posteau şi Sfinţii Apostoli şi ucenicii acestora14. Ei au rânduit postul în Biserică pentru creştini15. Iată ce scrie Canonul 69 al Sfinţilor Apostoli: ,,Dacă vre-un episcop sau citeţ sau cântăreţ nu posteşte Sfântul şi Marele Post sau miercurea şi vinerea să se caterisească (adică să i se ia harul); afară dacă nu-i împiedicat de boală, iar de va fi mirean să se afurisească”16. În omilia a zecea, în cartea Facerii, capitolul întâi, Sfântul Ioan Hrisostom ne încredinţează că: ,,Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”17, iar în altă parte ne spune: ,,Dacă postim noi atunci flămânzeşte şi diavolul care se satură pururea de păcatele noastre”18. Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă cum trebuie să fie starea noastră sufletească atunci când postim, prin cuvintele: ,,Când postiţi nu fiţi posomorâţi ca făţarnicii: că ei îşi întunecă feţele ca să se arate oamenilor că postesc”19. În Faptele Apostolilor citim că Pavel şi Barnaba ,,hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, s-au rugat cu postiri, încredinţându-i pe ei Domnului în care crezuseră”20; sau în altă parte ni se spune că Sfinţii Săi ucenici şi apostoli slujeau Domnului postind21. Biserica cea dreptmăritoare în cadrul cultului divin, mai cu seamă în cartea Triodului, ne pune în faţa faptului împlinit si anume: „Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunândune pe noi nevoinţelor celor duhovniceşti. Să ne lămurim sufletul, să ne curăţim trupul. Să postim, precum de bucate, aşa şi de toată patima, desfătându-ne cu virtuţile Duhului” 22. . Această cântare, pe care o auzim la vecernia din seara Duminicii lăsatului sec de brânză, exprimă atitudinea pe care fiecare creştin ortodox ar trebui să o aibă faţă de Postul Mare: să-l întâmpine cu bucurie şi să-l ţină în întregime dar nu numai ca un post de bucate ci ca o nevoinţă duhovnicească de curăţire de păcate şi dobândire a virtuţilor23. Pentru a înţelege postul, trebuie să înţelegem învăţătura Bisericii cu privire la postire. Abţinerea de la mâncare, de exemplu, a existat şi există şi în alte religii, în terapii sau, pur şi simplu în cura de slăbire, dar postul creştin, înseamnă mult mai mult: el ne cere o distanţare de tot ceea ce reprezintă ,,hrana materiei” adică a simţurilor şi poftelor noastre, rezistenţă în faţa ispitelor de tot soiul, redescoperirea ,,hranei duhovniceşti”. Trebuie multă chibzuinţă şi înţelepciune celor care se îndeletnicesc cu postul, pentru că există o serie întreagă de riscuri la care se expun unii ca aceştia, este necesar multă luciditate. De aceea, 11. Mt. 4, 2; Lc. 4; 12. Mt. 6, 16-18; 13. Ibidem, 17, 21; Mc. 9, 29; 14. Fapte, 12, 2-3; II. Cor. 6, 5; 15. Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, Cartea a V-a, capitolul XIII; 16. Ibidem; 17. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, apud Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 158; 18. Ibidem; 19. Mt. 6, 16; 20. Fapte, 14, 23; 21. Ibidem, 13, 2; 22. Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000, p. 109 23. Ps. Iustinian al Maramureşului, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, 1987, Anul XXXI, Sibiu, pp. 101-103;

236

Importanţa postului în viaţa bisericii

toţi Părinţii Bisericii, ca unii care au experimentat îndelung această luptă, îndemnau mereu la păstrarea echilibrului, a măsurii, căci ,,măsura le face frumoase pe toate” 24. Buni cunoscători ai firii omeneşti, ai slăbiciunilor, a limitelor sale, ei recomandau constant păstrarea măsurii, totul făcându-se cu dreaptă socoteală şi cu respect de sine însuşi : ,,primirea hranei cu măsură şi cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfineţenia”25, pentru că excesele, trecerile peste măsură, nu vor duce, în niciun caz, la ceva bun ,,ajunările excesive fac acelaşi rău pe care-l face lăcomia pântecelui”26, iar atunci când se iese de sub controlul raţiunii, când aceste limite ale firescului sunt încălcate, se poate ajunge la o adevărată tragedie, ale cărei consecinţe pot fi funeste, cu impact asupra întregii fiinţe, dereglându-i chiar unitatea interioară: ,,trupul neputincios de-l vei sili peste măsură, aduce sufletului tulburare peste tulburare” (Sf. Isaac Sirul).27. Mai grav este că prin aceste exagerări poţi pierde chiar harul, îţi poţi pierde mântuirea, te poţi îndepărta de scopul urmărit, tocmai pentru faptul că ai căzut în exces ,,nu întoarce spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii şi mai mult pe Cel care ţi-a dat harul”28. Dumnezeu ne-a oferit viaţa şi odată cu ea coordonatele înlăuntrul cărora rămâne veşnică şi fericită. Omul, prin neascultare, s-a depărtat de la această viaţă, a refuzat-o, a mutilat-o, adică a păcătuit. Păcatul originar ne-a fost prezentat ca un act al mâncării căci pentru noi hrana reprezintă sursa menţinerii vieţii pământene. Lumea şi hrana au fost create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă, numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţă. Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El este unul şi acelaşi lucru. Tragedia lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult, el a mâncat separat de Dumnezeu, pentru a fi independent de El, crezând că hrana are viaţă în sine şi că prin acea hrană poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. Omul este încă Adam, este sclavul hranei29. Hristos, hrana nemuririi A posti, afirmă Schmemann, înseamnă a fi înfometat şi a înţelege că foamea ta este foamea după Dumnezeu şi nu după plăcerile acestei vieţi.30. Cât de mult diferă atitudinea pe care Biserica ne îndeamnă să o avem faţă de Post, de perceperea obişnuită a acestuia ca fiind doar o perioadă de restricţii privind alimentaţia şi distracţiile, restricţii pe care unii le ignoră complet sau parţial, iar alţii le respectă cu mai multă sau mai puţină neplăcere. Prin slujbele sale, Biserica ne atrage atenţia asupra aspectului pozitiv al Postului. El reprezintă întoarcerea la viaţa adevărată, la acea postire pe care Adam şi Eva au întrerupt-o în rai mâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi introducând astfel în lume suferinţa şi moartea. Postul este o călătorie a virtuţilor spre înviere, călătorie în care sunt 24. Sfântul Isaac Sirul, op. cit. N. Stoia, Postul – între nevoinţă şi dreaptă socoteală, ,,Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, 1995, pp. 161-163; 25. Sfântul Ioan Casian, op. cit…., p. 133; 26. Ibidem, p. 134; 27. Ibidem, p. 181; 28. Sfântul Evagrie Ponticul, ,,Cuvinte despre rugăciune”, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001, p. 105; 29. Ibidem; 30. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995, p. 109;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

237

chemaţi să se angajeze toţi cei care doresc să dobândească Împărăţia cerurilor şi să ajungă să-L vadă pe Dumnezeu31. Postul este o perioadă de intensă trăire duhovnicească în care fiecare trebuie să-şi asume postul atât ca un act de angajare personală în lupta cu păcatul şi în năzuinţa după Dumnezeu, cât şi ca un act eclezial, comunitar. Biserica Ortodoxă, întreaga comunitate a dreptslăvitorilor, se uneşte în nevoinţa duhovnicească a postirii, ajutându-ne unii pe alţii să ne deschidem lucrării harului dumnezeiesc astfel încât Hristos să se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile noastre32. Postul ni se descoperă astfel ca o expresie a iubirii noastre faţă de Dumnezeu şi de semeni. „Atât posteşte omul cât iubeşte”, „lipsa de postire e lipsă de iubire”33 spunea un părinte duhovnicesc contemporan. Postul este şi un act de mărturisire: îţi mărturiseşti calitatea de ortodox angajândute în postul pe care îl ţine Biserica Ortodoxă. Postirea începe cu postul de bucate, este prima treaptă fără de care nu putem merge mai departe. Necesitatea postului de bucate vine din faptul că este principalul mijloc de luptă cu lăcomia pântecelui, considerată de Sfinţii Părinţi maica tuturor patimilor34. Această patimă este una dintre cele mai grosolane şi primitive, de biruirea ei depinzând, în mare măsură, lupta cu celelalte patimi. „Nu poate ieşi învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmaşul care se ascunde sub lăcomia la mâncare”35, scrie Sfântul Grigore cel Mare. În biserică stând, auzim cuvintele din Triod: „Postindu-ne, fraților, trupește, să ne postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății.”36. Aceste cuvinte ne învață cum să postim, înmulțind faptele cele bune față de aproapele nostru și înmulțind rugăciunea. Postul de bucate este de două feluri: postul deplin (ajunarea) şi postul ascetic, în timpul postului fiind rânduite ambele forme de postire. Postul deplin (ajunarea) constă în abţinerea totală de la mâncare şi băutură pe o anumită perioadă de timp. Este postul pe care îl ţinem înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi în zilele aliturgice adică în zilele în care nu se săvârşeşte Sfânta Liturghie (în Postul Mare acestea sunt zilele de luni şi marţi din prima săptămână şi Vinerea Mare). Postul deplin înseamnă în primul rând starea de pregătire şi aşteptare a întâlnirii cu Mirele Hristos, împlinită în cuminecarea cu El. Postul ascetic împlineşte în mod deosebit efortul nostru de înfrânare în ceea ce priveşte cantitatea mâncărurilor prin reducerea acesteia şi în ceea ce priveşte calitatea alimentelor prin consumarea de bucate simple, de origine vegetală. El are mai multe forme: post aspru (se consumă numai mâncare uscată, o dată pe zi), post obişnuit (mâncare gătită fără untdelemn), post uşor (mâncare gătită cu untdelemn). Postirea aspră, precizează Părintele Paisie, este posibilă atunci când nu este făcută cu mândrie, urmărindu-se obţinerea de performanţe. Dacă cineva are simplitate şi smerenie primeşte cu lesnire harul lui Dumnezeu şi astfel posteşte cu smerenie şi se hrăneşte dumnezeieşte37. Ţinut la măsurile fiecăruia, postul ascetic constă într-o reducere drastică a hranei astfel încât, starea permanentă de foame poate fi trăită ca ceva ce ne aduce aminte de Dumnezeu şi ca un efort constant de a-L contempla pe El. Oricine l-a experimentat ştie că acest post ascetic, mai degrabă 31. Triodul…, p. 110; 32. Efes. 3, 17; 33. ***, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Bucureşti, Edit. Christiana, 2004, p. 54; 34. Jean-Claude Larchet, Terapia bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Bucureşti, Edit. Sophia, 2001, p. 134; 35. Ibidem, p. 465; 36. Alexander Schmemann, Postul cel mare…, p. 13; 37. Cuviosul Paisie Aghioritul, Viaţa de familie, Bucureşti, Edit. Evanghelismos, 2003, pp. 196-200;

238

Importanţa postului în viaţa bisericii

decât să ne slăbească, ne face uşori, înnobilaţi, cumpătaţi, plini de bucurie, curaţi38. Dar o condiţie esenţială pentru ca postul ascetic să fie eficient este ca acesta să nu fie întrerupt de-a lungul întregii perioade de post. Sfântul Ioan Gură de Aur, dorind să ne îndrume spre adevăratul post zice: ,,Posteşti? Arătă-mi-o prin fapte. Cum? De vezi un sărac ai milă de el; cu duşmanii împacă-te, un prieten preţuit de oameni nu-l invidia. Nu numai gura ci şi stomacul să postească, ci şi ochii şi urechile şi picioarele şi mâinile noastre, rămânând curate şi nepătate de furt, de lăcomie. Picioarele să nu alerge spre privelişti păcătoase, ochii să nu privească cu gânduri necurate la frumuseţi străine, gura să se înfrâneze de la înjurături, de la clevetire, de la minciuni” 39. Deci Sfinţii Părinţi, ca şi cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură40, ne învaţă că postul cel adevărat nu este numai trupesc, ci şi sufletesc. Ne învaţă când postim să nu ne înfrânăm numai de la bucate, ci şi de la faptele cele rele şi neplăcute lui Dumnezeu. ,,Creştinul trebuie să ştie că postul este rânduială dumnezeiască şi nesocotindu-l face un mare păcat… Aşa cum o plantă fără umezeală, fără lumină şi fără căldură se ofileşte şi moare, tot aşa nu este posibilă viaţa creştină fără rugăciune, fără milostenie, fără post… Iar o ,,ajustare a postului, zice cu dreptate un cercetător al vieţii creştine, este o trădare a tradiţiei creştineşti şi un semn de slăbire a credinţei”41. Postul şi rugăciunea Postul trebuie împletit cu rugăciunea. Postul de bucate nu epuizează nevoinţa postirii. Mântuitorul ne învaţă că demonii sunt alungaţi numai cu post şi rugăciune42. Aşadar postul trebuie împletit cu rugăciunea, rostul postirii alimentare fiind tocmai acela de a ne uşura inima pentru a ne putea deschide în rugăciune lui Dumnezeu. Perioada de post trebuie să fie o perioadă de înmulţire a rugăciunii, atât a celei personale cât şi a celei de la biserică printr-o participare mai intensă la slujbe. Slujbele Postului Mare au o frumuseţe aparte fiind caracterizate de ceea ce părintele Alexander Schmemann numeşte „tristeţea strălucitoare”: o atmosferă de tristeţe care aduce însă în suflet strălucirea luminii lui Hristos43 . Slujbele postului ne introduc într-o atmosferă aparte, ajutându-ne să ne adunăm în noi şi să ne îndreptăm spre Dumnezeu. Această stare trebuie să ne străduim să o păstrăm în suflet şi după ce părăsim biserica. La această practicare integrală ne îndeamnă şi ne cheamă sfânta Biserică în perioada postului prin numeroasele rugăciuni şi îndemnuri de la sfintele slujbe cuprinse în rânduiala Triodului, din care amintim: 38. Alexander Schmemann, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995, p. 105; 39. ***, Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti, 1953, p. 342; 40. Is. 58, 67; 41. Alexander Schmemann, Le grand Cârème, Bégrolles en Mauges, Éd. de Bellefontaine, 1974, p. 120; 42. Mt. 17, 21; 43. Alexander Schmemann, Postul cel Mare…, pp. 32-35;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

239

,,Să începem, popoare, postul cel fără de prihană, care este mântuirea sufletelor; să slujim Domnului cu frică, cu untdelemnul facerii de bine să ne ungem cugetele şi cu apa curăţiei să ne spălăm feţele”44. ,,Să postim post bine primit, bine plăcut Domnului”45. ,,Veniţi prin post să spunem patimile gândurilor, acoperindu-ne cu aripi duhovniceşti. Ca trecând viforul vrăşmaşului cel pornit, să ne facem vrednici a ne închina Crucii Fiului lui Dumnezeu, Celui ce s-a junghiat de voie pentru lume”46. În felul acesta înţelegând şi practicând postul, ne vom lumina mintea, ne vom curăţi sufletele şi trupurile de toată patima şi întinăciunea, ne vom înălţa duhovniceşte la Dumnezeu şi vom ajunge ca să ne facem vrednici de lumina lui Hristos sau cum zicem în rugăciunea amvonului de la Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite: ,,Cel ce ne-ai adus pe noi în aceste preacinstite zile, spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre înfrânarea poftelor şi spre nădejdea învierii… Dăne şi nouă Bunule, lupta cea bună să luptăm, calea postului să o săvârşim, credinţa nedreptăţită să o păzim, capetele nevăzuţilor balauri să le sfărâmăm, biruitori asupra păcatului să ne arătăm şi fără de osândă să ajungem a ne închina şi Sfintei Învieri”47. Postul ca virtute Postul cel adevărat este postul de păcate. Prin slujbele sale şi prin glasul părinţilor duhovniceşti, Biserica ne atrage continuu atenţia că postul nu trebuie să se rezume la aspectele sale exterioare ci trebuie să fie în primul rând un post de păcate, o străduinţă mai mare de a nu păcătui şi de a împlini poruncile lui Hristos. Iată ce frumos stă scris în cartea Triodului într-una dintre stihirile de la vecernia din marţea primei săptămâni a Postului în care suntem învăţaţi care este postul cel adevărat şi bineplăcut Domnului: „Să postim post primit, bineplăcut Domnului; postul cel adevărat este înstrăinarea de răutăţi, înfrânarea limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire, de minciună, de jurământul cel mincinos. Lipsirea de acestea este postul cel adevărat şi bineprimit”48. Spre a înţelege care post este bineprimit de Dumnezeu, vom lua în vedere răspunsurile care ni se dau de către un mare profet al Vechiului Testament şi ale unui Sfânt Părinte al Bisericii lui Hristos. Profetul Isaia spune cu privire la post: ,,Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post voi să vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri. Voi postiţi ca să vă certaţi şi ca să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleea, ca glasul vostru să se audă sus. Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său; Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă. Oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului? Nu ştiţi voi postul care îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine…”49. Iar Sfântul Ioan Hrisostom, arătând care este postul adevărat şi bineplăcut lui Dumnezeu spune: ,,Nu postul în sine, ci numai postul adevărat poate mântui pe om. Posteşti! E bine, dar arată-mi aceasta prin fapte. Întrebi că prin fapte? Iată dacă vezi un sărac, milostiveşte-te spre el. Dacă vezi fericit pe vecinul tău nu-l invidia. 44. Stihoavna Utreniei de Luni, în săptămâna întâia a postului); 45. Stihoavna Vecerniei de Luni, în săptămâna întâia a postului); 46. Stihoavna Utreniei de Miercuri, în săptămâna întâia a postului); 47. Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012; 48. Triodul…, p. 127; 49. Isaia, 58, 3-4;

240

Importanţa postului în viaţa bisericii

Nu numai gura ta trebuie să postească ci şi ochii şi urechile şi mâinile şi picioarele şi toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile ţinându-le curate de avere nedreaptă şi de câştig nedrept. Să postească picioarele neumblând după petreceri necuviincioase. Să postească ochii neprivind cu poftă şi cu lăcomie. Să postească urechile tale, neascultând cleveteli şi vorbe păcătoase”50. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,Postul trupului este hrană pentru suflet” iar în altă parte citim: ,,Stăpâneşte-ţi pântecele, atâta vreme cât el nu te stăpâneşte pe tine”51. Sfântul Efrem Sirul recomandă postul astfel: ,,Lacomul cu pântecele se osteneşte şi se zdrobeşte cum să-şi umple pântecele cu mâncăruri, iar după ce a mâncat se chinuieşte în vremea digestiei, pe câtă vreme înfrânarea este însoţită de sănătate şi trezvie”52. Unul din mijloacele sau căile prin care putem accede la mântuire – fără a fi însă singurul este postul sau asceza, care în spiritul cugetării creştin ortodoxe, a fost înţeles dintotdeauna ca un act conştient şi liber, jertfă de sine adusă lui Dumnezeu, omorârea patimilor şi a tot răul din fiinţa noastră, disciplinare a biologicului din noi: ,,jertfa de sine e supremul act de depăşire de sine, de libertate şi de iubire faţă de Dumnezeu, act implicând perpetuarea acestei dăruiri pentru vecie”53. Sfinţii Părinţi şi toţi nevoitorii pustiei, care au fost buni cunoscători şi practicanţi experimentaţi ai postului, au surpins într-o forumulă lapidară tocmai ceea ce are mai specific postul în sine: ,,uciderea a ceea ce ne ucide”, căci aceasta este în esenţa lui postul: lupta de emancipare din păcat, efortul uriaş de a te smulge din materialitate, arta stăpânirii de sine şi a înfrânării continue, fără a ceda în faţa multor tentaţii şi ispite care te asaltează. ,,Trupul este o bună slugă dar un rău stăpân” spuneau Părinţii Bisericii, lăsându-ne să înţelegem prin aceasta că atâta timp cât ştim să ne stăpânim afectele şi patimile, trupul poate deveni el însuşi un bun sprijinitor în urcuşul către Dumnezeu: ,,tot cel ce caută pe Dumnezeu îl află dacă biruie pofta întru toate şi nu scade cu rugăciunea”54, fără a-l desconsidera, sau împinge dincolo de limita suportabilităţii, ci doar că el trebuie purificat neîncetat, ca în acest fel să poată deveni demn şi capabil să primească harul sfinţitor al lui Dumnezeu. ,,Dacă vrei să te mântuieşti, fă-te mort” să omori cu alte cuvinte, tot ceea ce ţine de domeniul răului, al patimii şi păcatului, să înlături bezna neştiinţei pentru a putea ajunge la adevărata cunoaştere: ,,toată nevoinţa care nu are iubire este străină de Dumnezeu”55. Există mai multe riscuri la care se expun cei care se îndeletnicesc cu postul, şi unul dintre cele mai ,,îndrăzneţe” este tocmai acela de a considera postul un scop în sine, pentru că postul nu se justifică decât în măsura în care se raportează la un scop bine determinat, el neputându-şi fi sieşi scop, ci adevăratul scop al postului este îmbunătăţirea, spiritualizarea fiinţei noastre în întreaga ei alcătuire, astfel riscă să devină o cale care nu va duce nicăieri: ,,postul nu este nicidecum un ideal în sine, ci reprezintă punctul culminant al curăţirii”56, el justificându-se doar în măsura în care se leagă de ţinta vizată, ,,să raportăm mereu accesoriul – postul, veghea, rugăciunea – la scopul principal: curăţia inimii care este dragostea (Avva Moise) şi abia prin aceasta îşi dobândeşte adevărata sa valoare: ,,rugăciunea, postul şi orice alte practici nu sunt decât mijloace pentru a ajunge la dobândirea Sfântului Duh” (Sfântul Serafim de Sarov). 50. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, apud Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 160; 51. Ibidem; 52. Sfântul Efrem Sirul, Despre postul adevărat, apud. Liviu Stan, Semnificaţia postului şi foloasele lui…, p. 160; 53. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002, p. 369; 54. Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I…, p. 22; 55. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ibidem, vol. II, Edit. Cit., p. 48; 56. Paul Evdochimov, Vârstele vieţii spirituale…, p. 101;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

241

Postul este şi rămâne în esenţa lui un mijoc – e drept că indispensabil -, însă un mijloc, un accesoriu şi nu mai mult, prin care putem să ne câştigăm desăvârşirea, fără a se confunda însă cu aceasta sau să i se substituie în vreun fel: ,,posturile, privegherile şi lepădarea de toată lumea nu sunt desăvârşirea însăşi, ci, precum s-a zis, cu acestea se câştigă”57. Faptul că postim nu se justifică decât în măsura în care ne ajută să accedem la idealul vizat. Sărăcia, postul, privegherea sunt numai mijloace prin care putem dobândi desăvârşirea, nu sunt scop în sine. ,,Trupul se mortifică nu pentru mortificare, ci pentru a-l face unealtă ascultătoare a duhului”58, altfel riscă să rămână simplă zădărnicie, ,,desăvârşirea nu vine odată cu postul şi lepădarea de lucruri, ci după dobândirea dragostei”59, iar odată înstrăinat de adevăratul său scop, el îşi pierde însăşi raţiunea de a fi, devenind un non-sens. ,,Este vădit că toată sârguinţa noastră are în vedere rodul, adică păzirea minţii. Dar e nevoie şi de acoperământul şi podoaba frunzelor, care sunt osteneala trupească”60. Postul se adresează omului în integritatea lui, ca fiinţă alcătuită din trup şi suflet, vizând în egală măsură şi trupul şi sufletul, neseparându-le sau privindu-le în mod unilateral, socotind spre exemplu trupul ca fiind inferior şi nedemn pentru îndumnezeiere, şi ca atare expunându-l unor cazne şi practici obscurantiste şi aberante, cum din păcate se mai întâmplă. ,,Postul înseamnă frână şi disciplinare a biologicului, nu luptă de exterminare… Creştinismul nu mântuie omul de o anumită parte a fiinţei sale, ci îl mântuie în întregime”61. Numai în armonie şi unire a sufletului cu trupul, putem pretinde cu adevărat că luptăm pentru a ajunge la desăvârşire: ,,asceza în creştinism este progresul sufletului unit cu trupul, creat odată cu trupul şi acest neîncetat progres se desfăşoară în infinitul iubirii divine în dialog, în comuniune personală”62 şi se va păstra pe această direcţie numai atâta timp cât este orientat spre Dumnezeu, prin transfigurarea biologicului, căci, în finalitatea lui, postul nu este decât un alt mod de a-L descoperi pe Dumnezeu. ,,Numai prin detaşare trupească transfigurez lumea, introducând în ea prin cunoaştere şi dăruire, dragostea faţă de alţii şi prin aceasta văzând pe Dumnezeu”63. Chiar şi atunci când ne nevoim trupul, ţinându-l în înfrânare, de fapt lucrăm asupra sufletului, căci în acest fel îi uşurăm urcuşul spre Dumnezeu. ,,Cel care posteşte, mai înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să fie bun, să aibă inima zdrobită. Să nu gândim fără rost ca foarte mulţi, care mărginesc postul la atâta numai că stau nemâncaţi până seara, ci împreună cu oprirea de la mâncăruri să ne oprim şi de la faptele care ne vatămă. Cel care posteşte trebuie să fie smerit, liniştit, blând, dispreţuitor al slavei deşarte”64. În concluzie, vom da crezare Sfântului Isaac Sirul care spune despre post: ,,Postul este Calea Sfântă a lui Dumnezeu şi temelia tuturor virtuţilor. Postul este cununa cea nevestejită a vieţii (Apoc. 2, 10), pe care o vor primi toţi cei ce se înfrânează. Postul este podoaba fecioriei şi a sfinţeniei, Maica rugăciuni, înaintemergătorul tuturor virtuţilor”65. O ajustare a postului este o călcare a unei legi veşnice aşezate de Dumnezeu, pe care o găsim în viaţa duhovnicească, a tuturor religiilor din lume, ca pe una din datoriile de bază din viaţa religioasă a omului. 57. Sfântul Ioan Casian, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. I…, p. 165; 58. Ibidem, p. 130; 59. Ibidem, p. 164; 60. Nichifor din singurătate, Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. VII, edit. cit., p. 18; 61. Dumitru Stăniloae, Ascetică şi mistică creştină, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993, p. 72; 62. Părintele Galeriu, Dialoguri de seară, Edit. Harisma, Bucureşti, 2002, p. 24; 63. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu…, p. 42; 64. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, în P.S.B. XXI, p. 104; 65. Sfântul Isaac Sirul, op. cit. Ps. Iustinian al Maramureşului, Despre Post…, p. 104.

242

Importanţa postului în viaţa bisericii

Biserica dreptmăritoare, credincioasă fiind tuturor învăţăturilor date de Mântuitorul, cinsteşte şi acum postul ca pe o lege sfântă, esenţială şi fundamentală, aşezată de Dumnezeu, dovedind şi prin aceasta, că ea este: ,,Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului”. Bibliografie: Izvoare Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002. Aghioritul, Viaţa de familie, Cuviosul Paisie, Bucureşti, Edit. Evanghelismos, 2003; Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. I, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001; Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. II, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001; Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii creştine, vol. VII, trad, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2001; Ioan Gură de Aur, Sfântul, Omilii la Facere, în P.S.B. XXI; Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului, Sfântul, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principia puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Capitolul 267, vol. II, Colecţia ,,Din frumuseţile vieţuirii creştne”, Edit. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2003. Bibliografie secundară: ***, Învăţătură de credinţă creştină, Bucureşti, 1953; ***, Iubind ca Dumnezeu. Liturghii după liturghii cu Părintele Miron Mihăilescu, Bucureşti, Edit. Christiana, 2004; Dionisiatul, Teoclit, Dialoguri în Athos, vol. I, Edit. Deisis, Sibiu, 1994; Evdochimov, Paul, Vârstele vieţii spirituale, Edit. Christiana, Bucureşti, 1993; Iustinian al Maramureşului, Episcop vicar, Despre Post, în M.O., nr. 2, Martie-Aprilie, Anul XXXI, Sibiu, 1987; Larchet, Jean-Claude, Terapia bolilor spirituale, trad. de Marinela Bojin, Bucureşti, Edit. Sophia, 2001; Liturghierul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2012; Paladie, Scrieri, Istoria lausiacă (Lavsaicon), trad. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2007; Părintele Galeriu, Dialoguri de seară, Edit. Harisma, Bucureşti, 2002; Schmemann, Alexander, Le grand Cârème, Bégrolles en Mauges, Éd. de Bellefontaine, 1974; Idem, Postul cel Mare, Bucureşti, Edit. Univers enciclopedic, 1995; Stăniloae, Dumitru, Ascetică şi mistică creştină, Edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1993; Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2002; Triodul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2000. Studii şi articole Stan, Liviu Semnificaţia postului şi foloasele lui, în Revista Teologică, Edit. Mitropolia Ardealului, Anul V, Nr. 1, Ianuarie-Martie, Sibiu, 1995; Stoia, N., Postul – între nevoinţă şi dreaptă socoteală, ,,Revista Teologică”, Anul V, nr. Ianuarie-Martie, 1995; Tănase, P., Postul ca necesitate, în ,,Vestitorul Ortodoxiei”, Nr. 105/1993;

243

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

IUBIREA ÎNĂLŢAREA FIINŢEI1 profesor Mariana ȘERBAN Fie că înălţăm rugăciunea noastră către cer, fie că reuşim să găsim acel „alter ego” pe care fiecare dintre noi îl căutăm, de multe ori chiar o viaţă întreagă, fără să reuşim să îl găsim, iubirea presupune o înălţare a sufletului, a întregii noastre fiinţe, o renaştere spirituală, o re-motivare de a merge mai departe, de a trăi mai frumos, mai curat, mai adevărat. Iubirea aproapelui, iubirea de Dumnezeu, iubirea naturii, a tot ceea ce ne înconjoară, iubirea este una singură. Se pare însă că ea este cunoscută doar de cei iniţiaţi sau că nu orice suflet e capabil să iubească. Se spune că fericirea e de fapt o stare de spirit, e un mod de a vedea lumea, viaţa. La fel şi iubirea. Eu am cunoscut-o de mică. Mai întâi, am simţit-o în afecţiunea maternă. O iubire necondiţionată, dăruire şi jertfă de sine fără limite. Am avut norocul să am acea mamă pe care o găseşti doar în poveştile copilăriei. Fără să-mi dau seama, acest mod al ei de a iubi mi-a intrat în sânge, m-a acaparat cu totul. Mi-a format felul interior de a fi. Adevărat. Dăruit. Pentru ceilalţi. Obişnuiesc să afirm că toată energia mea pozitivă, inepuizabilul optimism care mă ajută să merg mai departe în momentele de cumpănă, îşi trage seva din această afecţiune maternă nemărginită, dintr-o copilărie fericită, fără griji, pentru că toate grijile şi le asuma mama, înainte ca noi, copiii, să ştim că există. Îi spunea lui tata: „Lasă copilul să înveţe carte, să nu-şi câştige traiul din greu, ca noi… lasă-l să-şi împlinească visul, să-şi urmeze chemarea… treburile sunt pentru noi, părinţii, ăsta e rostul nostru… să-i sprijinim, să-i ajutăm […]”. Şi mi-am împlinit visul… Acela de a forma oameni, de a dărui şi altora din experienţa mea, din sufletul meu, din afecţiunea primită, din tot ceea ce am învăţat din nenumăratele cărţi citite de-a lungul vieţi. Un proverb spune că suntem câte puţin din fiecare loc pe unde am trecut, din fiecare om pe care l-am cunoscut. Şi, vă asigur că am fost foarte selectivă… Mi-am însuşit numai ceea ce am simţit a fi frumos, pozitiv. Când viaţa mă confruntă cu problemele ei de neînţeles, căci „încurcate sunt căile Domnului”, le analizez cu luciditate şi caut soluţii, până ajung la cea optimă. Nu mă impacientez, nu disper, nu clachez. Ştiu că există un rost în toate, că nimic nu este întâmplător. De multe ori, tot răul este spre bine, trebuie să suferi, ca mai apoi să poţi fi fericit. Iubirea Divinităţii către noi se manifestă prin trimiterea acelor soluţii sau oameni care ne vin în ajutor. Dumnezeu ştie de ceea ce avem nevoie şi ne oferă totul la momentul potrivit, în locul potrivit. Ne trimite acei îngeri numiţi „oameni” care ne ajută. Iar noi, la rândul nostru, putem fi îngerii altora. Se realizează astfel acest circuit, acest du-te-vino, prin care fiecare dintre noi primeşte şi dăruieşte iubire. 1. Eseu publicat în revista Gânduri de iubire, Lucrările simpozionului judeţean Iubirea, înălţarea fiinţei, Inspectoratul Judeţean Bacău, 2014.

244

Înălţarea fiinţei

Eu ştiu că în profunzimea fiinţei mele se află un izvor de iubire infinită. Îi permit acestei iubiri să iasă la suprafaţă, să îmi inunde inima, corpul, mintea, conştiinţa şi întreaga mea fiinţă, să emane în toate direcţiile şi să se întoarcă la mine înmiită. Cu cât dăruiesc mai multă iubire, cu atât mai multă iubire am de dăruit, căci sursa ei este infinită. Dăruirea iubirii mă face să mă simt bine. Ea este expresia bucuriei mele interioare. Se spune că fericirea este un mod de a vedea lumea şi eu cred că aşa este. Fericirea există în noi. Phil Bosmans spunea: „Încearcă odată o metodă nouă. Nu te costă nimic şi totuşi e eficientă: zâmbeşte. Această metodă porneşte din inima omului, este vorba de zâmbetul care vine dintr-o pace interioară, din bucuria unei inimi bune. Acest zâmbet îl face frumos pe fiecare om.” Aici eu aş mai adăuga: Nu permite niciodată cuiva să îţi ia speranţa din inimă, visele din minte şi bunătatea din suflet! Nu permite să îţi ia iubirea! Căci iubirea aproapelui, iubirea sufletului-pereche, iubirea Divinităţii, iubirea a tot ce se află în jurul nostru şi alături de noi, această iubire ne oferă tot atâtea prilejuri de înălţare a fiinţei noastre dincolo de tot ce e lumesc, prozaic, banal, ne permite depăşirea propriei condiţii umane, dealtfel limitate, oferindu-ne prilejul de a trăi departe de nimicnicia vieţii, de banalitate, de ură, ne permite să trăim esenţa vieţii, sublimul! Aşa cum soarele, în iubirea lui nemărginită, ne încălzeşte trupul dar şi sufletul, pe care ni-l umple de bucurie şi energie pozitivă, la fel şi iubirea poate lumina viaţa omului, poate aduce soarele în viaţa lui! Camil Petrescu spunea şi el: “Bucuriile adevărate ale iubirii sunt bucurii ale minţii. Iubirea este un prilej de înălţare.” Am observat un lucru interesant: în fiecare cămin, amprenta eului interior este resimţită puternic de ceilalţi. Am fost în case unde, deşi totul părea perfect, totul te respingea. Şi am intrat în cămine unde n-aş putea spune ce m-a impresionat sau ce mi-a plăcut, dar m-am simţit extraordinar, şi mi-am dorit să revin. La rândul meu, am schimbat locuinţa de câteva ori. Cei care mi-au păşit pragul, nu mai conteneau cu aprecierile: cât e de frumos, de plăcut… Mi-am explicat mult mai târziu fenomenul: toate camerele se umpleau cu vibraţia iubirii, astfel încât toţi cei care intrau în casă, inclusiv eu, simţeam această iubire invadându-ne şi eram hrăniţi de ea. Iubirea de sine îşi are şi ea rostul ei, la fel ca şi stima de sine. Din ele izvorăşte un comportament plin de iubire faţă de ceilalţi oameni, la care mă gândesc cu dragoste, încercând să dăruiesc înmiit ceea ce primesc. Personal, nu atrag în lumea mea decât oameni plini de iubire, care reflectă iubirea pe care o eman, care mi se aseamănă ca structură sufletească şi spirituală, care agreează filosofia holistică, cea care are ca scop de a hrăni şi armoniza întreaga fiinţă, corpul, mintea şi spiritul deopotrivă. Repetarea afirmaţiilor pozitive, meditaţia, rugăciunea, conectarea cu Divinitatea, practicarea iertării şi a iubirii necondiţionate revelate de religia creştină sunt tot atâtea metode de înălţare a sufletului nostru prin Iubire…

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

„Adevărul științific”

245

Șiruri de numere reale 246

ȘIRURI DE NUMERE REALE profesor Laura MANOLICĂ În cadrul acestui material referitor la șirurile de numere reale, vom prezenta câteva dintre criteriile de convergență de bază, urmate de exerciții rezolvate cu ajutorul acestora. Următoarele materiale vor trata: 1. calculul limitelor de șiruri definite prin termenul general; 2. șiruri definite prin recurentă; I. Teorema cu ε (definiția convergenței) 1. Șirul ( an )n ≥0 este convergent către numărul real a dacă pentru orice ε > 0 există

Nε ∈ � astfel încât pentru orice n ≥ Nε să avem an − a < ε . Numărul real a se numește limita șirului ( an )n ≥0 . Aceasta este de fapt, o exprimare formală a definiției cu vecinătăți prezentată în manual. 2. Șirul ( an )n ≥0 are limita +∞ (respectiv −∞ ) dacă pentru orice ε > 0 există Nε ∈ � astfel încât pentru orice n ≥ Nε să avem an > ε (respectiv an < −ε ).

Exemplul rezolvat 1. Să se arate, folosind definiția, că:

2 ⋅ 3n + ( −3) n2 + 2 a) lim = 0 ; b) lim = ∞ n→∞ n →∞ n + 1 4n n

Soluție. a) Trebuie să arătăm că:

2 ⋅ 3n + ( −3) ∀ε > 0, ∃Nε ∈ � astfel încât ∀n ≥ Nε , <ε . 4n n

n n 2 ⋅ 3n + ( −3) 2 ⋅ 3n + ( −3) 3 ⋅ 3n 3 3 ⋅   . Rezultă că, atunci când ≤ = = Avem însă 4n 4n 4n 4 n

2 ⋅ 3n + ( −3) 3 3 ⋅   < ε , avem si <ε . 4n 4 n

247

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz n

ε 3 3 ε Inegalitatea 3 ⋅   < ε devine:   < ⇒ n > log 3 . (Atenție la monotonia funcției 3 4 4 4 3 x  ε 3 = exponențiale x →   ). Putem deci alege Nε log 3  + 1 . 4  4 3 n2 + 2 > ε . Această b) Trebuie să arătăm că: ∀ε > 0, ∃Nε ∈ � astfel încât ∀n ≥ Nε , n +1 inegalitate devine: n 2 + 2 > ε n + ε ⇔ n 2 − ε n + 2 − ε > 0 ( ∗) Se calculează discriminantul trinomului de gradul al II-lea: ∆ ( ε ) = ε 2 + 4ε − 8 . Acesta este la rândul său un trinom de gradul al II-lea în ε , având discriminantul δ = 16 + 32 = 48 . Rădăcinile ecuației ∆ ( ε ) = 0 sunt deci ε1,2 =−2 ± 2 3 . Ne interesează semnul trinomului ∆ ( ε ) pentru

(

)

ε > 0 . Pentru ε ∈ 0; 2 3 − 2 avem ∆ ( ε ) < 0 . Inecuația ( ∗) este verificată de orice valoare a lui n Ɛ N. Se poate alege în acest caz Nε = 0 . Dacă însă ε ≥ 2 3 − 2 avem ∆ ( ε ) ≥ 0 .



Inecuația ( ∗) este verificată când n ∈  −∞;

 

ε − ∆ (ε )   ε + ∆ (ε ) 2

∪    

 ; ∞  . Se poate alege  

0, daca ε < 2 3 − 2  ε + ε 2 + 4ε − 8   Nε = 1 +  ;  . Rezultă Nε =   ε + ε 2 + 4ε − 8  2  , daca ε ≥ 2 3 − 2   1 +  2    2 n +2 În consecință, lim = ∞. n →∞ n + 1 Observație. Acest criteriu ne permite să stabilim dacă un șir cu termenul general specificat tinde sau nu la o limită de asemenea precizată. Nu putem determina efectiv valoarea limitei recurgând la acest criteriu. II. Criteriul majorării. 1. Dacă șirul ( bn )n ≥0 cu teremenii pozitivi este convergent la zero și are loc inegalitatea:

an − l ≤ bn , ∀n ≥ k , k ∈ � fixat atunci șirul ( an )n≥0 este convergent la l . 2. Dacă avem bn → ∞ si an ≥ bn , ∀n ≥ k , atunci an → ∞ 3. Daca avem bn → −∞ si an ≤ bn , ∀n ≥ k , atunci an → −∞ .

Șiruri de numere reale 248

Exemplul rezolvat 2. Utilizând criteriul majorării, să se arate că:

cos 2 n =0 n →∞ n

a) lim

Soluție. a) Avem

b) lim n n = 1 n →∞

cos 2 n 1 1 cos 2 n ≤ , ∀n ≥ 1 . Cum lim = 0 ⇒ lim 0 = n →∞ n n →∞ n n n

b) Fie ( un )n ≥ 2 , un=

n − 1 ⇒ 1 + un=

n ⇒ (1 + un ) = n . Dezvoltăm (1 + un ) cu n

binomul lui Newton: (1 + un ) =1 + Cn1 ⋅ un + Cn2 ⋅ un2 + ... =n n

Însă toți termenii care apar în dezvoltare sunt pozitivi, deoarece un > 0 . Suma tuturor termenilor fiind n, fiecare dintre aceștia trebuie să fie mai mic decât n. Scriem aceasta pentru termenul al treilea:

Cn2 ⋅ un2 < n ⇔

Cum lim

n →∞

n ( n − 1) 2 2 2 ⋅ un < n ⇔ un2 < ⇒ un < , ∀n ≥ 2 2 n −1 n −1

2 0 ⇒ lim un = 0 ⇒ lim n n = 1 = n →∞ n →∞ n −1

Exemplul rezolvat 3. Fie șirul cu termenul general an = lim an . n →∞

n ⋅ n! ( 2n ) !

Soluție.= Avem an <

1!+ 2!+ ... + n ! . Să se calculeze ( 2n ) !

n 1 , ∀n ≥ 2 . Cum ⇒ an < n+2 ( n + 1)( n + 2 ) ...(2n)

1 = 0 ⇒ lim an = 0 n →∞ n + 2 n →∞

lim

III. Criteriul cleștelui Fie trei șiruri ( an )n ≥0 , ( bn )n ≥0 , ( cn )n ≥0 astfel încât:

an ≤ bn ≤ cn , ∀n ≥ k , k ∈ � fixat si lim= an lim= cn a . Atunci lim bn = a . n →∞



Exemplul rezolvat 4. Să se calculeze: lim  n →∞ Soluție. Fie = an

∑ k =1

1 = n2 + k

n →∞

+ ... +

  n2 + n  1

2 n2 + 2  n +1 1 1 1 + + ... + . Evident că nu putem n2 + 1 n2 + 2 n2 + n

calcula an sub o formă mai simplă. Observăm însă că:

249

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

n2 + n n

≤

n2 + k n

≤∑

≤

1 n2 + 1 n

≤

, ∀k = 1, n . Rezultă de aici:

n + n k =1 n + k n2 + 1 n n ⇔ ≤ an ≤ 2 n +n n2 + 1 n

∀n ≥ 1 ⇔

Se observă acum că lim = lim = 1 . Conform criteriului cleștelui, rezultă n →∞

că lim an = 1 .

n2 + n

n →∞

n2 + 1

n →∞

Observație. Criteriul majorării și cel al cleștelui ne scot oarecum din incertitudine; ele permit calculul limitelor unor șiruri pentru care putem stabili inegalități în raport cu șiruri cu limite cunoscute. IV. Mărginit × convergent la zero Acest criteriu este inclus ca exercițiu în manualul clasic (edițiile până în 2000). Utilitatea sa iese în special în evidență la stabilirea existenței unor limite de funcții „ciudate”, cum ar fi

lim x sin x →0

1 . x

Fie șirurile ( an )n ≥0 , ( bn )n ≥0 , an → 0 , iar șirul ( bn )n ≥0 fiind mărginit. Să se arate că șirul-produs ( an bn )n ≥0 este convergent la zero. Demonstrație.

( bn )n≥0

marginit ⟹ există numărul real M > 0 astfel încât

bn ≤ M , ∀n ∈ � . Dar an → 0 ⇒ ∀ε > 0, ∃Nε ∈ � astfel încât ∀n ≥ Nε , an < avem an bn <

⋅ M =ε ⇒ ( anbn ) → 0 .

ε M

. Rezultă că ∀n ≥ Nε

cos 2 n =0 n →∞ n

Exemplul rezolvat 5. Să se arate că lim

1 0 . Conform criteriului precedent, rezultă că = n →∞ n

Soluție. Avem cos 2 n ≤ 1 si lim

cos 2 n = 0. n →∞ n

lim

Șiruri de numere reale 250

V. Criteriul subșirurilor Acest criteriu este cel mai adesea utilizat pentru a demonstra că un șir dat este divergent. Exemple tipice de astfel de șiruri sunt cele care conțin în expresia termenului general

( −1)

,sin

nπ etc. 2

1. Dacă două subșiruri distincte ale unui șir dat au limite diferite (sau șirul dat conține un subșir cărui limită nu există), atunci șirul dat nu are limită. 2. Dacă un șir dat este acoperit de subșiruri având o limita comună, întreg șirul tinde spre acea limită (nu am vorbit de convergentă, pentru a include și cazul în care limita comună este ±∞ ). Observație. Prin „acoperit” înțelegem că subșirurile respective cuprind toți termenii șirului. Spre exemplu, subșirurile ( a2 n )n si ( a2 n +1 )n acoperă un șir dat, în timp ce subșirurile ( a3n )n si ( a3n+1 )n nu îl acoperă. Exemplul rezolvat 6. Să se studieze convergența șirurilor cu termenii generali: a) an = (1 + cos nπ ) ⋅

n n +1

b) an = sin

( 4n + 1) π 2

Soluție. a) Șirul dat conține subșirurile:

2n a2 n = 2⋅ → 2 și a2 n +1 = 0 . Prin urmare, șirul dat este divergent. 2n + 1 b) Avem an = 1, ∀n ∈ � . Rezultă că șirul este convergent la 1.

VI. Monotonie + mărginire Acesta este criteriul “clasic” al lui Weierstrass, aplicabil atât pentru șiruri definite prin termenul general, cât și pentru șiruri definite prin relații de recurență. Criteriului lui Weierstrass: Orice șir monoton și mărginit este convergent. Exemplul rezolvat 7. Fie ( an )n ≥1 un șir cu proprietățile. Să se arate că șirul ( an )n ≥1 este convergent. Soluție. Ce apare oarecum dificil aici este că șirul implicat nu este definit strict prin formula termenului general sau relație de recurență. Șirul este caracterizat numai prin două inegalități, din care trebuie să rezulte convergența.

an2+1 < an2 ⇔ an2+1 − an2 < 0 ⇔ ( an +1 − an )( an +1 + an ) < 0

Ținem cont că an +1 + an > 0 și rezultă an +1 − an < 0 ⇔ an +1 < an ⇒ șirul ( an )n ≥1 este strict descrescător.

0 < an +1 + an    ⇒ 0 < 2an ⇒ an > 0, ∀n ≥ 1 ⇒ șirul ( an )n≥1 este mărginit inferior an +1 < an 

251

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

de 0. Conform criteriului lui Weierstrass, rezultă că șirul este convergent. Exemplul rezolvat 8. Fie șirul ( un )n ≥1 , un =

8n − 3 . Se definește șirul. Să se arate că șirul 8n + 1

5 . Să se calculeze lim an . n →∞ 8n + 5 n Soluție. Sigur că prima idee care vine în minte este că în produsul an = ∏ uk s-ar simplifica

( an )n≥1 este strict monoton și că an <

k =1

niște factori, obținându-se o expresie mai simplă pentru an . Din nefericire, simplificarea nu iese. Ce-i de făcut ? O primă observație este că un > 0 ⇒ an > 0, ∀n ≥ 1 (șirurile date sunt pozitiv definite). Mai mult, se vede imediat că un < 1, ∀n ≥ 1 . Cum însă șirul ( an )n ≥1 este strict descrescător. Pentru stabilirea inegalității an <

an +1 = un +1 < 1 ⇒ an +1 < an ⇒ an

5 , recurgem la metoda inducției matematice. 8n + 5

5 5 25 5 ⇔ < ⇔ 65 < 81 ; inegalitatea se verifică 9 13 81 13 5 așadar prin calcul direct pentru n = 1 . Presupunem acum pentru n ≥ 1 că an < ( ∗) . 8n + 5 Mai întâi, se vede că a1 =u1 = <

Trebuie demonstrat că pentru ( n + 1) avem inegalitatea an +1 <

8n + 5 și rezultă: 8n + 9 5 ( 8n + 5 ) 5 8n + 5 an ⋅ un +1 < ⋅ = 8n + 9 8n + 5 8n + 9

inegalitatea ( ∗) cu un +1 =

Pentru a deduce de aici inegalitatea

5 ( 8n + 5 )

8n + 9

5 ⇔ 8n + 13

5 8n + 13

(∗∗) . Se înmultește

(∗∗) este suficient să arătăm că: (8n + 5)(8n + 13) < 8n + 9 ⇔

⇔ ( 8n + 5 )( 8n + 13) < ( 8n + 9 ) ⇔ 64n 2 + 144n + 65 < 64n 2 + 144n + 81 2

care este evidentă. Rezultă deci an < Cum lim

n →∞

5 ∀n ≥ 1 8n + 5

5 0 ⇒ lim an = 0 , conform criteriului majorării. = n →∞ 8n + 5

Șiruri de numere reale 252

Despre studiul convergenței șirurilor definite recurent vom vorbi pe larg într-un alt material. Exerciții propuse: 1. Utilizând teorema cu ε („de caracterizare a limitei unui șir”), să se arate că:

4n + 1 4 = n →∞ 5n − 1 5

(

)

n +1 − n = 0 nπ n5 ⋅ sin 2. Să se arate că șirul ( an )n ≥1 , a= este nemărginit, dar nu tinde spre +∞ . n 2 a) lim

b) lim

3. Fie șirul ( an )n ≥1 , an =

n →∞

k2 + k . Să se calculeze lim an (vezi indicația de la ex. 3) ∑ 3 n →∞ k =1 n + k n

4. Se consideră șirul ( an )n ≥1 , an =

C2nn 22 n

a) Să se arate că șirul este monoton și mărginit;

2n − 1 , ∀n ≥ 1 și să se calculeze lim an . n →∞ 2n 5. Fie numerele reale pozitive a1 , a2 ,..., an astfel încât a1 + a2 + ... + an = 1. Să se calculeze:

lim

n →∞

b) Să se demonstreze că an <

4a1 + 1 + 4a2 + 1 + ... + 4an + 1 n2

(indicație: utilizați inegalitatea Cauchy-Buniakowski-Schwarz) 6. Se știe că șirul ( an )n ≥1 , an = rezultat

1 π2 este convergent și are limita (stabilirea acestui ∑ 2 6 k =1 k n

este posibilă în afara programei de liceu). Să se arate că șirul ( bn )n ≥1 , bn = convergent și să i se calculeze limita.

∑ k =1

( 2k − 1)

este

7. Fie ( xn )n ≥1 un șir de numere reale pozitive, astfel încât ( n + 1) xn +1 − nxn < 0, ∀n ≥ 1 Să se arate că șirul ( xn )n ≥1 este convergent și să se calculeze lim xn . n →∞

8. Termenii șirului ( xn )n ≥0 verifică relațiile:

a2 , ∀n ∈ � , unde a > 0 este dat. 4 Să se arate că șirul ( xn )n ≥0 este convergent și să se calculeze lim xn . xn ∈ ( 0; a ) si xn +1 ( a − xn ) >

n →∞

9. Să se studieze convergența șirului

an ( an )n≥1 , =

sin1 sin 2 sin n + 2 + ... + 2 2 n +1 n + 2 n +n

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

253

 a b 2 2  , a, b ∈ � , a + b < 1 . Să se arate că  −b a 

10. Fie matricea = A 

a An =  n  −bn

bn  = an lim = bn 0 .  , iar lim n →∞ n →∞ an 

Bibliografie: Angelescu, Carmen , Bacalaureat 2009 - Ghid de pregătire matematică - M1, Editura Sigma, 2009. Aramă, Lia, Culegere de probleme de calcul diferanțial și integral, vol. I Editura Tehnică, București, 1967. Dumitreasa, Gh., Țifui, V., Lecții de analiză matematică pentru clasa a XI-a, Piatra-Neamț, 1992. Ganga, Mircea, Matematică, manual pentru clasa a XI-a –Editura MathPress, 2006. Nicolescu, Cătălin- Petru, Analiză matematică, aplicații, vol. I - Editura Albatros, 1987. Zanoschi, Adrian, Matematică bacalaureat 2011 - Editura Paralela 45, 2010.

254

A zecea muză

A ZECEA MUZĂ

profesor Carmela BOTEZATU

În fiecare seară, pe întreg cuprinsul Globului Pământesc, mii de îndrăgostiţi se plimbă sub bolta de stele. Însufleţite de alese sentimente, buzele lor inventează sute de noi poezii. Dar cât de puţine dintre acestea ajung să se odihnească pe elegantele pagini albe ale unei cărţi! Și câte dintre ele vor fi recitite – la infinit – de alţi şi alţi mii de îndrăgostiţi şi vor fi recitate – în şoaptă – la urechea persoanei iubite. Există cu siguranţă ceva, un fel de scânteie, care strecoară în versuri fiorul emoţiei, ceva care transformă Cuvântul în Artă… o licărire divină care a luminat ochii lipsiţi de vedere ai lui Homer atunci când şi-a creat opera nemuritoare... În încercarea lor de a găsi o explicaţie a minunii care însufleţeşte blocul de marmură, transformându-l într-o sculptură care va fi admirată şi peste mii de ani, care face cuvântul mai rezistent în timp decât metalul, anticii au decis: e meritul muzelor. Delicatele, elegantele şi mofturoasele fiice ale lui Zeus sunt vinovate ori de câte ori poezia se transformă în maculatură, ori de câte ori miile de lovituri de daltă nu pot să dea altă valoare lemnului decât cea de a fi ars în foc… şi tot ele sunt cele care oferă inspiraţie şi nemurire oricărui artist şi transformă munca sa în operă de artă. Legenda spune că Zeus a avut nouă fiice: Calliope, Clio, Erato, Euterpe, Melpomene, Terpsichore, Thalia, Polyhymnia, Urania. Se spune că muzele erau atotştiutoare, pentru că mama lor era Zeiţa Memoriei. Ele locuiau în păduri umbroase şi erau oaspeţi de seamă la toate petrecerile din Olimp. Desfătau zeii cu cântecele şi dansurile lor. Dacă doreau, puteau transforma munca artistului în artă… dacă nu, totul se transforma în scrum… Regina Ştiinţelor Cineva îmi propunea cândva un exerciţiu de imaginaţie: să presupunem că a fost inventată călătoria în timp. După ce vizitează trecutul şi viitorul, proprietarul dispozitivului care permite asemenea deplasări decide să aducă un om din trecut, care să vadă o ţară din zilele noastre. Oare cum va reacţiona acel om când va vedea o emisiune la televizor, când va călători cu avionul până dincolo de ocean în doar câteva ore sau când va purta o convorbire la telefonul mobil cu cineva care se află la mii de kilometri distanţă? Oare cu ce cuvinte va descrie acel om, după ce se va întoarce acasă, la o sută sau o mie de ani înapoi în timp, un laptop, un satelit geostaţionar sau o navetă spaţială? Dacă ne-am obişnuit deja cu toate acestea, dacă nu ne putem imagina viaţa fără telefonul mobil şi fără internet, dacă gestul cu care aprindem lumina sau atingem telecomanda a devenit banal, poate că ar trebui să ne oprim o secundă din tumultul vieţii noastre şi să reflectăm asupra faptului că nimic din toate acestea nu este posibil fără precizia calculului matematic. Fizica, chimia, biologia, geologia nu pot exista fără matematică.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

255

Medicina, economia, marile realizări arhitecturale, descoperirile ingineriei genetice nu sunt posibile fără matematică. Instrumentele pe care matematica le pune la dispoziţia civilizaţiei umane sunt atât de multe şi de vaste, încât – pe bună dreptate – şi-a câştigat numele de Regină a Ştiinţelor. De altfel, trebuie spus că limba română este una din puţinele care desemnează această multitudine de discipline cu un termen la singular: englezii îi spun „mathematics”, francezii îi spun „mathématiques”, pentru că matematică înseamnă aritmetică, algebră, geometrie, analiză matematică, statistică, teoria probabilităţilor şi multe altele. Fără matematică nu există nici procesoare, nici jocuri de noroc, nici previziuni economice, nici cercetarea Universului. Fără matematică nu există nimic. Reflexii în artă A fi artist pare fi o alegere a unei forţe supranaturale, care decide să îmbine creativitatea cu succesul. Şi, în acelaşi timp, artistul pare a fi un locuitor al unei zone ferite de rigorile ştiinţei. Muzeele lumii găzduiesc sculpturi din timpuri imemoriale, care încă stârnesc fiorul emoţiei miilor de vizitatori. Superbe, atemporale, sublime, în ele regăsim proporţii ale corpului omenesc. Ca şi autorii antici anonimi, Michelangelo sau Brâncuşi par să stăpânească numerele iraţionale şi să fi precedat fiecare operă a lor cu migăloase şi precise calcule matematice. Jocul de lumini şi umbre din picturile lui Grigorescu sau ale lui Leonardo da Vinci au la bază linii de perspectivă, focare ale mişcării, relaţii de proporţionalitate. Îmbinate cu căldura tuşelor şi eleganţa curbelor, ele formează un tot unitar care se adresează subconştientului privitorului. Nici muzica nu face abstracţie de la perfecţiunea matematicii: rapsodiile lui Enescu sau melodia preferată a tinerilor de astăzi au la bază note întregi, doimi, şaisprezecimi, aşezate cuminţi pe portativ, separate în măsuri, guvernate de ritm. Reflexiile matematicii în artă nu sunt întâmplătoare. Preocupările faţă de ştiinţe ale lui Michelangelo Buonarroti sunt binecunoscute: dorinţa lui de a cunoaşte corpul omenesc era atât de acerbă, încât la vârsta de 17 ani diseca cadavre. Realizările sale arhitecturale sunt incontestabila dovadă a cunoştinţelor de matematică ale artistului. Obsesia pentru matematică şi pentru cercetarea ştiinţifică a lui Leonardo da Vinci este atât de cunoscută, încât unele dintre descoperirile sale au influenţat progresul civilizaţiei umane. Anatomia, ingineria civilă, optica, hidrodinamica sunt numai câteva dintre preocupările sale care au rivalizat cu pictura şi sculptura. Nimeni nu se îndoieşte de faptul că operele desăvârşite ale lui Ludwig van Beethoven – în condiţiile în care surzenia sa devenea tot mai accentuată – ar fi fost posibile fără precizia matematică care a însoţit geniul său muzical. Nici poezia nu face separatism printre artele influenţate de matematică. Dan Barbilian, membru titular al Academiei de Ştiinţe din România, profesor universitar de matematică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, a publicat poezii – în perioada interbelică – cu pseudonimul Ion Barbu. În viziunea sa există o legătură intrinsecă între matematică şi arte, un vector prin care matematica pătrunde în sferele poeziei: «Matematicile pun în joc puteri sufleteşti care nu sunt cu mult diferite de cele solicitate de poezie şi arte.»

256

A zecea muză

«Există undeva, în domeniul înalt al geometriei, un loc luminos unde aceasta se întâlneşte cu poezia.» «Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existen Matematica – o artă Spre deosebire de celelalte ştiinţe, care sunt puternic ancorate în realitate, cercetarea matematică se realizează într-un spaţiu virtual, care poate să nu aibă nicio legătură cu lumea înconjurătoare, percepută prin simţuri. Acest spaţiu ireal, situat deasupra existenţei noastre, se numeşte sistem axiomatic şi oferă matematicianului autonomie absolută, nedenaturată de cunoaşterea senzorială, acea libertate pe care numai artistul o are. Produsele muncii sale, noţiuni şi teoreme, au uneori o legătură la fel de fluidă cu realitatea, precum cubismul sau suprarealismul lui Pablo Picasso. Un alt argument că matematica este o artă este inutilitatea creaţiilor sale. Unul dintre cele mai cunoscute sisteme axiomatice – cel al lui Euclid – stă la baza geometriei studiate astăzi în învăţământul preuniversitar. Fie că este abordată în mod clasic, fie că este abordată prin metoda analitică sau prin intermediul calculului vectorial, geometria euclidiană pare a fi modelul realităţii înconjurătoare. Nucleul geometriei euclidiene constă în faptul că există o singură paralelă la o dreaptă printr-un punct nesituat pe acea dreaptă. Euclid a avut convingerea că aceasta este o teoremă şi a încercat să o demonstreze pe baza celorlalte axiome. Au trecut aproape două milenii până când Nikolai Lobacevski şi János Bolyai au formulat o altă axiomă de paralelism, inventând geometria neeuclidiană. Părea un lucru inutil, un simplu joc al minţii. Cu toate acestea, geometriile neeuclidiene şi-au dovedit eficienţa în modelarea spaţiului extraterestru şi în formularea teoriei generalizate a relativităţii. Când matematicienii au inventat conicele, acestea păreau nişte simple şi inutile probleme de intersecţie. Astronomia a dovedit că ele modelează mişcarea planetelor, a cometelor şi a pus bazele sateliţilor artificiali geostaţionari. Generalizând spaţiul tridimensional, matematica a conceput spaţiile n-dimensionale. Părea un nou concept inutil. Patru, cinci sau mai multe dimensiuni par născociri ale unui Univers inexistent, sclipiri nefolositoare ale unei creativităţi exacerbate. Cu toate acestea, a patra dimensiune – timpul – şi-a regăsit aplicaţii în modelarea matematică a teoriei relativităţii. Dacă celelalte dimensiuni îşi vor găsi rostul în ştiinţă sau vor rămâne simple instrumente ale unui spaţiu virtual, pe care mintea nu-l poate concepe, nu se poate şti deocamdată. Există însă multe produse ale creativităţii matematice despre care nu se ştie dacă vor fi folosite vreodată. La fel ca şi celelalte arte, matematica pune la dispoziţia civilizaţiei umane lucruri care par complet inutile. În zilele noastre, calculatoarele fac operaţiile în locul omului, există maşini care numără banii, există softuri care planifică bugetul personal, internetul pare să cunoască toate formulele. Astfel încât studiul matematicii pare de prisos: singurul argument este dezvoltarea gândirii şi a creativităţii. Pârghii precum abstractizarea, generalizarea, deducţia, inducţia, raţionamentul, dar şi intuiţia şi imaginaţia nu se dezvoltă fără matematică. Chiar şi planurile cadru ale învăţământului actual identifică aria curriculară “Matematică şi ştiinţe”, ca şi cum ar sugera faptul că matematica nu este ştiinţă, ca şi cum ar identifica dimensiunea ei de artă. Nu în ultimul rând, Alfred Nobel – întemeietorul fundaţiei care oferă prestigioasele premii celor care au adus cele mai mari servicii umanităţii – nu a identificat matematica în rândul

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

257

ştiinţelor care asigură progresul omenirii. Există premiul Nobel pentru fizică, pentru chimie, pentru economie, pentru medicină, pentru literatură, pentru pace, dar nu şi pentru matematică. Elegantele şi graţioasele produse ale matematicii, zămislite în momente de inspiraţie divină, îşi oferă serviciile pentru civilizaţia umană la mii de ani după apariţia lor. Alteori nu-şi pot găsi aplicaţii practice, rămânând rafinate exerciţii de imaginaţie, aşteptându-şi menirea între paginile unor tratate. Sclipirea de geniu care le face să prindă viaţă cu sute, uneori chiar mii de ani înainte ca omenirea să fie pregătită pentru ele, nu poate fi pusă decât pe seama unei muze. Cu siguranţă, Zeus, Stăpânul Olimpului, zeul fulgerelor şi al cerului, a mai avut încă o fiică, a zecea: o muză care oferă inspiraţia creativităţii matematice, care o înalţă la rangul de Regină a Artelor. Mic dicţionar de personalităţi 1. Ion Barbu (1895 - 1961) a fost un poet şi matematician român. Ca matematician este cunoscut sub numele Dan Barbilian. A fost unul dintre cei mai importanţi poeţi români interbelici, reprezentant al modernismului literar românesc. 2. Ludwig van Beethoven (1770 - 1827) a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. 3. János Bolyai (1802 - 1860) a fost un matematician maghiar din Transilvania, fiul matematicianului Farkas Bolyai. A scris lucrări fundamentale în geometria neeuclidiană. 4. Michelangelo Buonarroti (1475 - 1564) a fost un important artist din perioada de vârf a Renaşterii italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură, dar şi în poezie. 5. George Enescu (1881 - 1955) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor. 6. Euclid din Alexandria (cca 325 - 265 î.Hr.), originar din Damasc, a fost un matematician grec care a trăit şi a predat în Alexandria în Egipt în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Hr.). 7. Nicolae Grigorescu (1838 - 1907) este primul dintre fondatorii picturii române moderne 8. Homer a fost un poet şi rapsod grec legendar, căruia i se atribuie scrierea Iliadei şi Odiseei. 9. Nikolai Ivanovici Lobacevski (n. 1792 — d. 1856) a fost un matematician rus, profesor şi rector al Universităţii de Stat din Kazan, Tatarstan, membru al mai multor societăţi ştiinţifice. 10. Alfred Nobel (1833 - 1896) a fost un chimist, inventator şi om de afaceri suedez; el a întemeiat fundaţia ce oferă anual faimoasele Premii Nobel. 11. Pablo Picasso, (1881 - 1973) a fost un artist plastic spaniol. Optzeci de ani de activitate artistică - pictură, sculptură, poezie, desen, grafică, ceramică reflectă multilateralitatea creaţiei lui Picasso care trăieşte pentru artă şi prin artă. 12. Leonardo da Vinci (1452 - 1519), cunoscut sub numele de Leonardo da Vinci, a fost cel mai de seamă reprezentant al Renaşterii italiene din perioada de apogeu a acesteia, spirit universalist: pictor, sculptor, arhitect, muzician, inginer, inventator, anatomist, geolog, cartograf, botanist şi scriitor.

258

A zecea muză

Bibliografie: 1. Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă şi romană, Editura Mondero, Bucureşti, 1992. 2. C. Botezatu s.a., Matematica şi viaţa, Editura Cetatea Doamnei, 2012. 2. A. P. Iuşchevici. Istoria matematicii în evul mediu, Editura Ştiinţifică, 1963. 3. George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Casa Editorială Odeon, Bucureşti, 1992. 4. N. N. Mihăileanu. Istoria matematicii. Antichitatea şi evul mediu, Editura Enciclopedică Română, 1974. 5. http://ro.wikipedia.org Sursa fotografiilor http://www.nasa.gov http://ro.wikipedia.org

259

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

„ZIDUL LUI PLANCK” profesor Viorica FÎRŢALĂ Ideea că originea întregului Univers se află în explozia iniţială de acum 15 miliarde de ani a fost unanim acceptată în lumea savanţilor. Din punct de vedere ştiinţific, originea universului printr-o explozie iniţială s-a impus prin dovezile ce au apărut in secolul XX. Ideea de la care pornesc savanţii este aceea că la începuturi, cu 13,7 miliarde de ani în urmă universul nu exista. A fost doar un punct, numit punct de singularitate, ceva fără dimensiune şi cu energie nedefinită. Ieşirea din singularitate a acestui punct la momentul zero, nu se ştie de ce, și-a manifestat uriaşa energie printr-o inimaginabilă explozie. În 1940, fizicianul ruso-american George Gomow şi asistenţii săi, Ralph şi Robert Herman, au lansat ideea de explozie incandescentă de materie şi energie la începuturile universului. Această teorie a fost denumită teoria „ Big Bang”, nume dat de astronomul Fred Hoyle în 1950. Există dovezi experimentale (observaţionale) că Universul efectiv „s-a născut” la un moment dat. Astfel prima dovadă în acest sens este descoperirea lui Edwin Hubble în 1920 care arată deplasarea spre roşu a luminii provenite de la galaxiile foarte îndepărtate, fenomen datorat expansiunii universului. O altă dovadă a expansiunii universului este cea a descoperirii radiaţiei de fond. În 1965, Arno A. Penzias şi Robert W. Wilson de la Bell Laboratories au descoperit radiaţia de fond, detectată, cartată şi studiată exhaustiv (inclusiv de către două dintre marele misiuni spaţiale ale ultimilor 10 ani: COBE – Cosmic Background Explorer şi WMAP - Wilkinson Microwave Anisotropy Probe. Această relicvă a „Big Bang”-ului, radiaţia „fosilă” este dovada formidabilă a faptului că Marea Explozie s-a întâmplat. Această radiaţie vine la noi, cu aceeaşi intensitate din toate direcţiile din univers. Măsurătorile acestei radiaţii „fosilă” au arătat că are o temperatură ce se schimbă încet cu timpul .Atunci când universul se extinde, el se răceşte şi, la dublarea razei universului, temperatura se înjumătăţeşte. Derulând „filmul” înapoi în timp, radiaţia cosmică de fond confirmă teoria originii fierbinţi şi dense a universului. Luate împreună, expansiunea universului, radiaţia cosmică de fond şi abundenţa elementelor chimice hidrogen şi heliu, reprezintă dovezi puternice a teoriei exploziei iniţiale „ Big Bang”. Dacă universul a apărut brusc acum 13,7 miliarde de ani, ce a existat înainte? „Nimic” spun oameni de ştiinţă, „Nimic” spun şi teologii sau adepţii teoriei creaţioniste. Dar dacă spaţiul, timpul, materia şi energia au luat naştere o dată cu Marea Explozie, atunci „nimicul” existent înaintea marei explozii este „ciudat” pentru că are dimensiune, este tare fierbinte, are masă enormă şi energie nelimitată. Ştiinţa actuală nu poate descrie sau explica ce a fost şi ce s-a întâmplat în primele s de la Marea Explozie. Acest timp este cunoscut ca „timpul lui Planck” şi reprezintă vârsta universului înainte de care legile fizicii aşa cum sunt azi nu pot fi aplicate.

260

„Zidul lui planck”

Aceste limite de timp au primit denumirea de „Zidul lui Planck”. Aşadar „Momentul Zero” este plasat aproximativ în urmă cu 13,7 miliarde de ani. Oamenii de ştiinţă nu pot explica apariţia universului de la „Momentul Zero” pentru că se izbesc de „Zidul lui Planck” (acel interval de timp de s ). „Zidul lui Planck” reprezintă de fapt existenţa limitelor minime fizice ale cunoaşterii. Bibliografie 1. Jhon D. Barrow, Originea universului, Bucureşti, 1994. 2. Ellis George, Du big bang à l’ éternité, 2001. 3. Freeman Dyson, Timp fără sfârşit , 1979. 4. Jacques Merleau-Ponty, Cosmologia secolului XX, Bucureşti, 1978. 5. Stephen Hawking, Scurtă istorie a timpului: De la Marea Explozie la găuri negre, New York, 1988.

261

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

ROŞIA MONTANĂ POVESTEA CONTINUĂ profesor Rodica IORGA Puţini dintre români ştiu că Roşia Montană este cea mai veche localitate din România, atestată documentar de nu mai puţin de 1882 de ani. Alburnus Maior, numele latin al Roşiei Montane, apare pentru prima dată menţionat pe una din tăbliţele cerate găsite în galeriile subterane în secolul XIX, datată 6 februarie 131. La Roşia Montană se află unul dintre cele mai importante locuri istorice ale României, care păstrează vestigii excepţionale atestând evoluția exploatărilor miniere într‐un interval de timp foarte mare – 2 000 de ani – din perioada pre‐romană până în epocă contemporană: şapte kilometri de galerii romane, peste optzeci de kilometri de galerii medievale şi de epocă modernă, un târg minier păstrat exemplar încă din perioada preindustrială sau lucrări hidrotehnice. Dacă în cei 2800 de ani de exploatare zăcămintele ar fi fost epuizate şi dacă statul român ar fi ecologizat zona, am fi asistat astăzi la un final de poveste cu un turism înfloritor, cu localnici fericiţi, fără controverse şi dispute de amploare naţională. Dar aur, argint şi alte metale rare mai există, chiar în cantităţi mari. Şi de aici începe un nou capitol al poveştii, pentru că febra şi blestemul aurului sunt de neoprit. Afacerea Roşia Montană a început oficial în 4 septembrie 1995 prin semnarea unui contract de cooperare între Regia Autonomă a Cuprului Deva, RAC Deva şi compania „Gabriel” (care nu era înregistrată încă oficial la acea dată) ca urmare a adjudecării unei licitaţii, organizată de Minvest şi Ministerul Industriilor. Obiectul contractului a fost „evaluarea şi procesarea iazurilor şi a minereurilor aurifere”. Compania „Gabriel” a fost cotată imediat la bursa din Vancouver şi la cea din Toronto, cu simbolul GBU şi a început să emită în 1996 acţiuni pe seama Roşiei Montane. Pe 7 iunie 1997, ,,Gabriel” a intrat, împreună cu încă trei acţionari minoritari privaţi, într-un contract de încorporare şi asociere cu Minvest, care aducea un aport în natură de 33,8 % şi s-a format compania mixtă pe acţiuni Euro Gold Resources S.A., iar doi ani mai târziu compania şi-a schimbat numele în Roşia Montană Gold Corporation S.A., pe scurt RMGC. Sub denumirea Proiectul Roşia Montană s-au aflat mai multe proiecte care au luat în timp amploare. S-a pornit de la explorarea şi exploatarea în iazul de decantare al fostei mine de la Roşia Montană şi apoi proiectul de explorare s-a extins la peste 4 mii de hectare. În anul 1999 RMGC a obţinut licenţa de concesiune pentru exploatare prin transfer de la Minvest şi nu prin licitaţie. Licenţa era valabilă doar pentru exploatarea veche, care a fost închisă în 2006, iar autorizaţia de mediu, emisă pentru Minvest, a expirat şi ea în decembrie 2004. În 2000 la Roşia Montana au început cercetările arheologice, cu participarea echipelor de specialişti de la Muzeul Naţional al Unirii Alba - Iulia şi de la Centrul de Proiectare pentru Patrimoniul Cultural Naţional pentru evaluarea potenţialului arheologic şi arhitectural al Roşiei Montane.

262

Povestea continuă

Un an mai târziu, în urmă unor studii de fezabilitate compania Gabriel a decis să continue dezvoltarea proiectului Roşia Montană spre producţie. Proiectul consta în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafaţă, prin cianurare, din Europa, care urma să cuprindă în Valea Roşia patru cariere la Cetate, Cîrnic, Orlea şi Jig - Văidoaia şi o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului şi argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a substanţelor chimice cu o suprafaţă de 367 hectare. Proiectul prevedea folosirea a peste un milion şi jumătate de tone de substanţe periculoase, între care 192.000 tone de cianură de sodiu, sterilele fiind depozitate în iazul de decantare situat la 2 km de Abrud. Capacitatea optimă de prelucrare a fost estimată iniţial la 13 milioane tone minereu anual urmând să fie extrase în medie 1,56 grame de aur/tona de minereu şi 7,8 grame de argint pe tona de minereu, cu un cost iniţial de 253 milioane dolari, reevaluat însă ulterior la circa un miliard de dolari, estimându-se că viaţa minei va fi de aproximativ 16 ani. În proiect se mai prevedea că pe măsură ce se va încheia activitatea în cele patru cariere de suprafaţă propuse, acestea vor fi reumplute cu pământ, cu excepţia carierei Cetate, care va fi umplută cu apă şi transformată într-un lac de agrement, iar întreagă zona va fi plantată cu vegetaţie. Planurile de închidere şi post-închidere a minei urmau să asigure o monitorizare permanentă pe parcursul a 50 de ani după încheierea exploatării. Zona propusă pentru dezvoltarea proiectului minier reprezintă aproximativ 25% din teritoriul comunei Roşia Montană şi de aceea Roşia Montană Gold Corporation a achiziţionat cu peste 70 de milioane de dolari, începând din 2002, 620 din cele 794 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului, 150 de familii au acceptat să fie strămutate, alte peste 500 de familii urmând să fie mutate la Piatră Albă, la circa 5 km. Conform estimărilor companiei proiectul urma sa creeze peste 2300 de locuri de muncă în faza de început a lucrărilor de descopertare și peste 800 de locuri de muncă permanente după ce proiectul va deveni operațional. Mina veche a statului de la Cetate, care oferea circa 800 locuri de muncă, a funcţionat până în 2006 când a fost închisă şi dezafectată, pentru a face loc proiectului Roşia Montană Gold Corporation. În prezent Societatea Roşia Montană Gold Corporation este controlată de compania canadiană Gabriel Resources cu 80,46% din capitalul social şi deţine la Roşia Montană, prin concesionare în vederea exploatării, cel mai important zăcământ de aur din România, evaluat la aproximativ 300 de tone de aur şi 1.600 de tone de argint. Exploatarea ar urma să înceapă în noiembrie 2016, după ce planul urbanistic zonal va fi aprobat până la sfârşitul acestui an. Întrebările sunt multe şi au răspunsuri nuanţate. Dincolo de disputele legate de riscurile proiectului, de impactul social, economic, politic, sau istorio – arheologic, ne propunem să analizăm doar câteva aspecte legate de procesul tehnologic, cu ceea ce presupune el din punct de vedere al impactului asupra mediului. RMGC consideră că cel mai eficient şi economic proces de extragere a aurului şi argintului din minereuri de tipul celor de la Roşia Montană se bazează pe cianuraţia integrală a masei de minereu. Tehnologia de recuperare a metalelor utilizează leşierea cu cianură prin procedeul CIL (carbon-in-leach). Unii specialişti, ca dr. Ștefan Marincea, fost director general al Institutului Geologic al României consideră că ,,varianta de minimis acceptabilă este cea practicată la Kittila, în Finlanda, unde se practică cianurarea carbon-in-leach (CIL) a concentratului de flotaţie şi oxidarea sub presiune a minereului refractar, caz în care investiţia s-ar dubla, durata de exploatare s-ar tripla (de la 16 la 50 de ani), iar cantitatea de cianură utilizată s-ar diminua considerabil. Indiferent de procedeu, principalele reacţii care au loc în faza numită de leşiere, sunt (conform S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A.):

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

263

Reacţia Bollander : 2Au + 4CN– + O2 + 2H2O ⇔ 2Au(CN)2– + H2O2 + 2HO– (1) Reacţia Elsener: 4Au + 8CN– + O2 + 2H2O ⇔ 4Au(CN)2– + 4HO– (2) În timpul acestui proces, aurul formează un complex cianuric în soluţie alcalină. Ambele ecuaţii pun în evidenţă importanţa ionului liber de cianură şi prin urmare, necesitatea unui pH ridicat (mai mare de 10). Dat fiind faptul că gruparea CN– reprezintă ionul activ în procesul de formare a complecşilor cu aur (ecuaţiile 1 şi 2), este important ca cianura să fie stabilizată prin crearea unui pH suficient de ridicat. Acest lucru poate fi obţinut prin adaos de suspensie de var hidratat, după necesităţi, în alimentarea rezervoarelor CIL. Ecuaţiile 3 şi 4 şi constanta de echilibru (ecuaţia 5) descriu dependenţa formării acidului cianhidric de valoarea pH-ului. La o valoare a pH-ului de aproximativ 10, circa 90% din cianură este prezentă sub forma ionului CN– . Odată cu scăderea valorii pH-ului însă, o proporţie din ce în ce mai mare de ioni CN– se leagă de ioni de hidrogen, formând acid cianhidric. De aceea este de o deosebită importanţă un control riguros al menţinerii pH-ului la valori mai mari ca 10,5 în tot circuitul de leşiere. CN– + H2O ⇔ HCN(aq) + OH– (3) CN¯ + H+ ⇔ HCN(aq) (4) HCN(aq) ⇔ HCN(g) (5) (aq) = mediu apos ; (g) = gaz Amestecul rezultat în urma procesului de leşiere, numit ,,tulbureală sterilă” este trecut în rezervoarele CIL, alimentate cu cărbune activ, care va adsorbi metalele preţioase solubilizate cu cianură, urmând recuperarea acestora sub forma unei soluţii concentrate. Această soluţie va fi pompată către celulele de electroliză unde aurul şi argintul se vor depune pe catozii de oţel inoxidabil. Aurul este depus pe catod conform ecuaţiei 6. Au(CN)2 – + e– → Au + 2CN– 6) Argintul se depune după o schemă similară. Electroliza aurului este însoţită de denocivizarea parţială a cianurii la anod, conform ecuaţiilor 7şi 8. CN– + 2OH– → CNO– + H2O + 2e– (7) 2CNO– + 4OH– → CO2 + N2 + 2H2O + 6e– (8) În general, a doua reacţie nu se produce datorită hidrolizei ionului cianat, conform ecuaţiei 9: CNO– + 2H2O → NH4 + + CO3 2– (9) Poluanţii specifici sunt reprezentaţi de particule cu conţinut de metale şi cu urme de amoniu. Prezenţa amoniului poate fi datorată desorbţiei ionilor de amoniu în celule, conform următoarelor reacţii: CN- + 2OH- → CNO- + H2O + 2 e- (10) CNO- + 2 H2O → NH4 + + CO32(11) În urma procesării minereului auro-argentifer de la Roşia Montană, vor rezulta, ca produs finit principal, lingouri de aur şi argint (aliaj dore). La o capacitate anuală de 13 milioane tone minereu brut, respectiv 214,9 milioane tone de minereu brut prelucrat pe toată durata de viaţă a proiectului, se estimează obţinerea unei producţii totale de 314,15 tone aur şi 1480,5 tone argint. Reziduurile rezultate din tehnologia de procesare a minereului auro-argentifer de la Roşia Montană vor fi reprezentate de sterilul tehnologic de la Uzina de preparare. Înainte de a fi descărcat în iazul de decantare, sterilul de procesare va fi tratat pentru reducerea concentraţiei de cianuri, prin procesul INCO (oxidare cu SO2/aer). RMGC promite în proiect îndepărtarea majoritară prin acest procedeu, a tuturor formelor de cianuri (cianuri libere, cianuri usor eliberabile, cianuri complexe) prin reacţii de oxidare-precipitare si respectiv a metalelor grele (precipitare sub forma de hidroxizi/ciano-complecşi de Fe insolubili).

264

Povestea continuă

Aici, trebuie reţinute câteva aspecte. Apa care va ajunge în iazul de decantare are o concentraţie de cianură de circa 20-50 mg/l, potrivit specialiştilor. La o astfel de concentraţie o persoană moare dacă bea circa zece litri de apă, imediat după deversare. În iazul de decantare are loc procesul de atenuare a concentraţiei cianurii prin procese naturale. Printre acestea se numără dispersarea, biodegradarea sau fotooxidarea generată de ultraviolete din lumina solară şi de specii chimice oxidante active în aer. Cert este că durata distrugerii cianurii prin procese naturale depinde de concentraţia iniţială a complexului de cianuri, temperatura, pH-ul soluţiei, intensitatea luminii, în special radiaţia ultravioletă. Toţi aceşti factori condiţionează procesul natural prin care cianura de sodiu din apă eliberează acid cianhidric în atmosferă, care se poate dispersa sau fotooxida. Degradarea naturală într-un timp relativ scurt este valabilă pentru bazine de mici adâncimi. Barajul iazului de decantare de la Roşia Montană va avea 180 metri, mai înalt decât barajul de la Vidraru!! Să nu uităm că deşi va exista în cantităţi relativ mici, acidul cianhidric este extrem de toxic (utilizat la gazarea deţinuţilor in lagărele de exterminare) şi rămâne destul de stabil in atmosfera (nu este distrus rapid de acţiunea razelor ultraviolete, având un timp de persistenţă (înjumătăţire) de peste 267 de zile. Exista o mare probabilitate ca in cursul procesului tehnologic sa aibă loc scurgeri accidentale de ape reziduale acide sau de precipitaţii sub forma de ploi acide, mai ales in contextul poluării atmosferei cu compuşi carbonici ce determină încălzirea globala. Ca urmare, scăderea pH-ului din apa iazului de decantare ar conduce la eliberări masive de acid cianhidric Aşa cum soluţiile pe bază de cianură au capacitatea de reacţiona cu aurul, aceleaşi proprietăţi şi le păstrează şi în cazul altor metale. Minereul de aur conţine aproape întotdeauna şi alte elemente printre care se numără fier, cupru, zinc, nichel, molibden sau arsenic. De cele mai multe ori, aceste metale se regăsesc într-o cantitate mai mare decât aurul. Aceste metale, prin compuşii lor complecşi, sunt toxice, iar reziduurile lor poluează mediul înconjurător, neputând fi ecologizate.. În plus, spre deosebire de cianură, pe care corpul o elimină dacă sunt ingerate cantităţi mici, în cazul metalelor grele are loc o acumulare care este letală. Pornind de la aceste aspecte, problemele de mediu sunt inerente. Folosirea unei tehnologii bazate pe extracţia aurului din minereu cu cianură periclitează in mod serios mediul ambiant si experienţa dezastrului de la Baia Mare este relevantă. Accidente similare (circa 30 numai după 1990 !) au avut loc şi în alte ţări unde s-a aplicat procedeul. Accidente majore au avut loc in U.S.A. (1993 si 1998), Guyana (1995), Australia (1995), Filipine (1999), dar in zone mai puţin populate si deci cu efecte mai puţin dramatice. Dintre aceste accidente 72 % s-au datorat defecţiunilor de la baraje, 14 % spargerilor de conducte şi 14 % au fost accidente de transport. Nimeni nu poate garanta ca asemenea accidente nu se pot repeta. Contrar asigurărilor RMGC privind siguranţa tehnologiilor ce utilizează cianura, studii ştiinţifice recente demonstrează existenta scurgerilor de substanţe toxice in pânza de apă freatica, ce alimentează apoi apele de suprafaţa, ca rezultat al exploatărilor miniere pe baza de cianuri. Deşi proiectul RMGC de la Roşia Montana pretinde utilizarea unor cantităţi uriaşe de cianuri, acesta ignoră impermeabilizarea iazului de decantare. Acest iaz se află situat în amonte

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

265

de oraşul Abrud, la doar câţiva kilometri distanţă (aproximativ 1 km în linie dreapta), existând astfel un risc ridicat de contaminare a apelor subterane cu cianuri, sulfuri, cupru, zinc, metale grele şi alte produse toxice ale exploatării miniere. Metalele grele vor polua suplimentar apa, în afară de poluarea cu cianură, fiind cunoscut efectul lor foarte toxic asupra mediului, pe perioade foarte îndelungate de timp. In plus, complecşii extrem de toxici metal/cianură reprezintă surse importante de poluare deoarece vor contribui la eliberarea continuă de cianuri pe o perioadă de timp necunoscută. Iazul de decantare va avea efecte dramatice asupra faunei din zonă. Un raport elaborat în anul 2007 de Universitatea din Queensland Australia, arată că soluţiile cu cianuri utilizate pentru exploatarea aurului au efecte extrem de toxice asupra ecosistemului din zona exploatării. O deversare, chiar mică în apele curgătoare ar duce la uciderea masivă a peştilor, iar cei care ar supravieţui ar fi afectaţi privind capacitatea de reproducere, crescând probabilitatea malformaţiilor şi vulnerabilizând peştii la atacul prădătorilor acestora. Argumentul că bazinul Arieşului este deja poluat nu este satisfăcător şi nu justifică poluarea în continuare a acestuia, potenţial pe scara mult mai mare. Scenarii sunt multe, desigur. Iată unul dintre ele: proiectul Roşia Montană va fi aprobat în forma actuală, iar peste 16 ani România nu va mai avea nici un gram de aur. Va avea în schimb 4 miliarde de dolari, un iaz imens din care vor emana otrăvuri pentru o lungă perioadă de timp, va avea halde nesfârşite de steril şi sute de kilometri pătraţi de sol cu aspect selenar, lipsit de vegetaţie şi faună, iar oamenii din zonă…care oameni? În lucrarea sa, Evaluarea Studiului de Impact asupra Mediului pentru Proiectul Roşia Montana, dr. Robert Moran concluzionează: ,,Agenţiile din România cu competenţe în domeniul mineritului şi mediului nu au in mod clar capacitatea instituţională şi nici voinţa necesare aplicării normelor adecvate. În aceste condiţii de reglementare, în care operaţiunile de extracţie, în esenţă se autoreglementează, reabilitarea adecvată şi decontaminarea pe termen lung sunt puţin probabil să fie puse în practică. Costurile pe termen lung vor cădea într-un final în sarcina contribuabililor români şi europeni. Acest proiect, dacă ar fi propus pentru un amplasament comparabil din UE, SUA sau Canada, nu ar primi aprobarea din partea autorităţilor competente”. În loc de concluzie: ,,De ce să repeţi greşelile trecutului când sunt atâtea noi pe care le poţi face ?” (Descartes) Bibliografie: Raportul Comisiei Grupului pentru Salvarea Roşiei Montane din Academia de Studii Economice, Adevărul despre Roşia Montana, Bucureşti, 2010. Paul Bran (coordonator), Dimensiunea ecologică a impactului de mediu-studiu de caz: Roşia Montană National Research Centre for Environmental Toxicology (EnTox), University of Queensland, 39 Kessels Road Coopers Plains 4108, Australia, A critical review of the effects of gold cyanidebearing tailings solutions on wildlife. S.C. Roşia Montană Gold Corporation S.A., Raport la studiul de evaluare a impactului asupra mediului.

266

Povestea continuÄ&#x192;

http://www.ziare.com/rosia-montana/poluare/dezbatere-ziare-com-rosia-montana-ii-o-bombaecologica-1031515. www.acad.ro/rosia_montana/doc_pv/pv_ihaiduc.doc. http://www.gandul.info/financiar/10-intrebari-si-raspunsuri-despre-despre-exploatarea-auruluicu-cianuri-in-romania-cazurile-rosia-montana-certej-si-baia-mare-11449355. http://www.romaniacurata.ro/spaw2/uploads/files/ROSIA%20MONTANA%20CU%20SI%20 FARA%20CIANURA.pdf. http://www.rosiamontana.org/ro/taxonomy/term/12. http://www.rosiamontana.org/ro/argumente/evaluare-a-studiului-de-impact-asupra-mediului-debob-moran.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

267

OBȚINEREA ALCOOLULUI ETILIC profesor George CERCEL La obținerea industrială a alcoolului rafinat care tehnic se mai numește și spirt rafinat, materiile prime folosite sunt materiile care conțin substanțe fermentescibile. Acestea se împart în mai multe categorii și anume: 1. Materii prime care conțin zahăr direct fermentescibil (zaharoase): a. melasa din sfeclă și trestie de zahăr; b. sfeclă și trestie de zahăr; c. struguri, fructe, tescovine dulci. 2. Materii prime care conțin amidon (amidonoase): a. cartofii; b. cerealele: porumb, grâu, secară, orz, ovăz, mei, orez, sorg etc.; c. rădăcini și tuberculi de plante tropicale: rădăcini de manioc și tuberculi de batate. 3. Materii prime care conțin inulină sau lichentină (hidrați de carbon înrudiți cu amidonul): a. tuberculi de topinambur (nap porcesc); b. rădăcini de gherghină (dalie) și de cicoare; c. mușchi de Islanda. 4. Materii prime care conțin celuloză (celulozice): a. deșeurile de lemn (rumeguș, talaș etc.); b. deșeuri de molid; c. leșii bisulfitice rezultate la fabricarea celulozei. În țara noastră, pentru fabricarea spirtului, se folosește în principal melasa (peste 50% din producția de spirt se obține din această materie primă), precum și porumbul și cartofii.1 Melasa Melasa reprezintă un subprodus ce rezultă la fabricarea zahărului din trestie de zahăr sau sfeclă de zahăr. Sfecla de zahăr conține 14-22% zahăr. Substanțele minerale și organice, îndeosebi sărurile de sodiu și de potasiu care se găsesc în sucul celular al sfeclei, sunt cele care în procesul de fabricare al zahărului constituie cauza nerecuperării integrale a zaharozei, deoarece împiedică parțial cristalizarea acesteia. În procesul de obținere a zahărului, zaharoza se extrage din sfecla tăiată sub formă de tăiței, prin difuziune cu ajutorul apei calde, după care substanțele minerale și organice precipită prin adăugare de lapte de var și prin saturare cu dioxid de carbon. Precipitatul se spală prin filtrare, iar siropul de zahăr astfel purificat se concentrează până la punctul critic la care începe cristalizarea. Cristalizarea zahărului are loc în două sau trei etape.

268

Obținerea alcoolului etilic

Cantitatea de melasă care rezultă din fabricație este variabilă, în raport cu cantitatea sfeclei supuse prelucrării, fiind cuprinsă între limitele 4 - 4,8% față de greutatea sfeclei prelucrate.1 Caracteristici fizico-chimice Din punct de vedere fizic, melasa are o culoare brună-neagră și se prezintă ca un lichid vâscos. Melasele de calitate normală au gust dulce-amărui și un miros plăcut de cafea proaspăt prăjită. Din punct de vedere al compoziției chimice, melasa este o soluție concentrată de zaharuri și diferite substanțe minerale și organice. Compoziția chimică a melasei depinde de: a. soiul de sfeclă; b. factorii meteorologici și climatici; c. agrotehnica aplicată; d. natura solului de cultură; e. cantitatea de îngrășăminte chimice administrate; f. procedeul ales pentru obținerea zahărului; g. condițiile de păstrare a melasei. Greutatea melasei se exprimă în grade zaharometrice Balling (Bllg) sau Brix (Bx). Un grad zaharometric reprezintă 1 g de substanță uscată dizolvată în 100 g soluție. Melasa are concentrația cuprinsă între 75-80 0Bx (în 100 părți melasă se găsesc 75-80 părți substanță uscată și 20-25 părți apă). Datorită laptelui de var care se adaugă la fabricarea zahărului melasa este alcalină (pH=7-8). Cereale La obținerea alcoolului etilic rafinat se folosesc ca materii prime cerealele cu un conținut ridicat de amidon. Din acest motiv acestea se numesc și materii prime amidonoase. Amidonul, poliglucida ce se găsește în aceste cereale sub această formă, nu poate fi transformată direct prin fermentație în alcool etilic. Mai întâi este transformată printr-o succesiune de reacții enzimatice până la maltoză și apoi la glucoză, care reprezenta glucida fermentescibilă. Procesul de transformare enzimatică a amidonului este redat conform ecuației: Amidon → amilodextrină → eritrodextrină → acrodextrină → maltodextrină → maltoză → glucoză → alcool etilic + dioxid de carbon Până la maltoză transformarea amidonului are loc sub acțiunea enzimelor α, β amilază din malț, iar mai departe maltoza sub acțiunea maltazei este transformată în glucoză, care sub acțiunea zimazei este transformată prin fermentație alcoolică în alcool etilic. Atât maltaza cât și zimaza se găsesc în drojdie. Din punct de vedere chimic, cerealele conțin apă și substanță uscată. În categoria substanței uscate intră: glucide, lipide, protide, vitamine și substanțe minerale. Compoziţia chimică a cerealelor variază în funcţie de soi, condiţiile pedoclimatice şi agrotehnica aplicată. Porumbul Mexicul reprezintă țara de origine a porumbului, iar la noi în ţară a fost introdus în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. În prezent, suprafaţa cultivată de porumb ocupă locul doi după grâu, dar din punct de vedere al recoltei obţinute, el se situează pe primul loc, având o producţie mai mare la hectar. 1. Banu, C., et al., Manualul inginerului de industrie alimentară, vol. II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

269

Porumbul se folosește în alimentație, ca furaj și în industria spirtului, a amidonului, a dextrinei și a berii. Compoziția chimică a porumbului variază în funcție de soi, sol, climă și este formată din: apă, substanțe extractive neazotate, substanțe azotate, grăsimi, celuloză, cenușă de vitamine (A, E, B1, B6). Boabele de porumb condiționate (uscate artificial) după recoltare conțin: a. 12-15% apă; b. 68-72% hidrați de carbon; c. 9,5-11,5% proteină; d. 4,1-4,9% grăsime; e. 2,5-4,9% celuloză; f. 1,4-1,8% substanțe minerale. De obicei, pentru spirt se prelucrează porumb de calitate inferioară cu un conținut etalon de amidon de 56%. La obținerea spirtului se preferă porumbul cu boabe făinoase (specia Zea mays dentiformis), care se caracterizează printr-un conţinut ridicat în amidon şi mai scăzut în substanţe proteice. Bobul de porumb este alcătuit din următoarele părţi componente: endospermul sau miezul făinos, învelişul şi germenele (embrionul). Proporţia medie a părţilor componente se prezintă astfel: 81-85% endosperm, 5-11% înveliş şi 8-14% embrion. În stare naturală amidonul este greu de atacat de enzime, de aceea este necesară prelucrarea prealabilă a făinii de porumb prin fierbere sau cu ajutorul enzimelor. În fabricile de spirt se livrează și porumb degradat care nu are alte utilizări. Grâul Grâul este o cereală ce face parte din familia Gramineae genul Triticum. Culoarea, forma și aspectul boabelor de grâu diferă de la un soi de grâu la altul. Boabele de grâu pot avea formă ovală, rotunjită, eliptică sau alungită, iar culoarea bobului de grâu variază de la alb-gălbui, galben și până la roșu de diferite nuanțe. În ceea ce privește suprafața bobului de grâu, aceasta poate fi: netedă, aspră sau zbârcită. Din punct de vedere a structurii bobului de grâu, acesta este format din: pericarp sau înveliș, stratul aleuronic, embrion, perii sau barba bobului și endospermul sau corpul făinos. Endospermul reprezintă partea cea mai mare din structura bobului de grâu, în centrul acestuia găsindu-se amidonul sub formă de granule. Este folosit în principal la fabricarea făinii de diferite tipuri, a crupelor sub formă de griş şi arpacaş, a expandatelor şi aplatizatelor de tipul pufarinului şi a fulgilor, a pastelor făinoase, glucozei şi alcoolului. Din punct de vedere chimic, bobul de grâu conține apă și substanță uscată. Substanța uscată este formată din: glucide, lipide, protide, vitamine și minerale. Compoziția chimică a bobului de grâu depinde de o serie de factori cum ar fi: a. Gradul de maturitate al boabelor; b. Soiul; c. Clima; d. Compoziția solului. Conținutul de amidon al grâului variază între 76-80%. La noi în țară cel mai răspândit soi cultivat este Triticum aestivum (pâine, amidon, glucoză, etc.), urmat în procent mai redus de Triticum durum, pentru paste făinoase şi expandate.

270

Obținerea alcoolului etilic

Orzul Orzul este o plantă amidonoasă ce aparține familiei Gramineae, genul Hordeum, specia Hordeum vulgare L sub formă de două varietăți: Hordeum vulgare L hexastichon ce este reprezentat de soiurile de orz ce au 6 rânduri de boabe pe spic, care se însămânțează toamna numit și orz de toamnă, și Hordeum vulgare L distichon reprezentat de soiurile de orz ce au două rânduri de boabe pe spic și care se însămânțează primăvara, numindu-se din acest motiv orz de primăvară sau orzoaică. Boabele de orzoaică sunt mai mari decât cele ale orzului de toamnă, mai uniforme, cu înveliș fin și cu un conținut în proteină mai scăzut decât al orzului de toamnă. Bobul de orz poate fi îmbrăcat sau golaş, de culoare galben aurie, galben deschis, galben roşcat sau cenuşiu. Structura endospermului poate fi total sau parţial sticloasă. În medie, părţile componente ale orzului sunt: 76,5% endosperm, 13% pleavă, 7,5% aleuron şi 3% embrion. Atât orzul cât și orzoaica sunt folosite la obținerea malțului. La fabricarea malțului orzul trebuie să conțină: a. 14-17% apă; b. 12-14% substanțe proteice; c. 55-63% hidrați de carbon; d. 5-5,5% celuloză; e. 1,4-1,8% substanțe minerale. Ca și celelalte plante amidonoase compoziția chimică a amidonului este aceeași, însă procentul de amidon variază între 63-65%. Se foloseşte în alimentaţia omului ca făinuri şi arpacaş şi a animalelor ca furaj, precum şi în scopuri industriale la fabricarea amidonului, alcoolului, dextrinei, glucozei, berii, precum şi pentru prepararea unor făinuri şi produse în amestec cu făina de grâu, orez, secară şi porumb. Secara Este o cereală care, din punct de vedere a gradului de utilizare, ocupă în ţara noastră locul doi după grâu, dar sunt însă ţări, cum sunt cele din nordul Europei, în care secara ocupă locul întâi. Planta de secară face parte din familia gramineelor, cu tulpină înaltă şi frunze subţiri, având lungimea de 13-20 cm. Inflorescenţa este un spic cu fecundaţie alogamă, iar fructul, o cariopsă. Secara este o cereală puţin pretenţioasă la sol şi climat. Bobul de secară are unele trăsături comune ce cele ale grâului, are însă bobul mai alungit decât acesta. Bobul de secară se caracterizează prin: culoarea învelişului verde, galbenă şi uneori cenuşie. Din punct de vedere al legăturii straturilor, secara prezintă unele deosebiri faţă de grâu: învelişul secarei are o concreştere mai avansată cu aleuronul şi corpul făinos. Suprafaţa exterioară a bobului de secară privită cu lupa apare cu striuri transversale fine, iar şănţuleţul ventral este mai puţin evident decât la grâu. De asemenea, şi perişorii sunt mai puţin dezvoltaţi. Învelişul bobului de secară este mai gros şi mai elastic, de aceea secara se macină greu şi rezultă mai multă tărâţă.2 Cartofii Cartoful face parte din familia Solanaceae. Este o materie primă amidonoasă însă cu un procent de amidon mai mic decât la cerealele amidonoase. Conținutul în amidon al cartofilor este 2. Rotaru, V., Filimon, N., Tehnologii în industria alimentară fermentativă, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

271

între 12-25%. Deși are un procent mic de amidon comparativ cu cereale amidonoase, folosirea cartofului ca materie primă la obținerea alcoolului rafinat prezintă o serie de avantaje cum ar fi: a. duce la obținerea unor plămezi cu fluiditate foarte mare; b. fierbe mult mai repede; c. conține cantități mari de substanțe nutritive necesare dezvoltării drojdiei. Procentul de amidon conținut de cartofi este în funcție de soiul de cartofi. Se cunosc următoarele soiuri de cartofi: a. soiuri timpurii care conțin 12-14% amidon; b. soiuri mijlocii care conțin 13-18% amidon; c. soiuri târzii care conțin 19-25% amidon. Substanța activă din cartofi este amidonul care se prezintă sub formă de granule. Ca și în cazul celorlalte materii prime amidonoase și în cazul cartofului substanța chimică ce participă efectiv la fermentația alcoolică este amidonul. Granulele de amidon din materiile prime amidonoase pot avea diferite forme cum ar fi: rotunde, ovale, poliedrice, în funcție de natura materiei prime. Se cunosc două grupe de procedee de obținere a alcoolului etilic din materii prime amidonoase și anume: a. cu fierbere sub presiune a materiei prime (HDV); b. fără fierbere sub presiune a materiei prime (DSA). Obținerea alcoolului etilic din materii prime amidonoase pe baza procedeelor clasice se realizează prin fierbere sub presiune a materiei prime, proces ce are drept scop gelificarea şi solubilizarea amidonului, ceea ce permite ca acesta să fie degradat biochimic sub acțiunea enzimelor α, β amilaze în timpul procesului de zaharificare. Dezavantajele acestor procedee sunt: a. posibilitatea de recuperare a căldurii este redusă, datorită modului de lucru care de regulă este discontinuu; b. necesită un consum de energie termică ridicat; c. în timpul acestor procedee se pot forma compuși melanoidinici şi caramel datorită solicitării termice ridicate a materiilor prime (150-1650C); d. deoarece plămezile obţinute sunt neomogene borhotul rezultat la distilare are o valoare furajeră scăzută. În cazul procedeelor de prelucrare fără presiune mărunţirea materiei prime trebuie realizată cât mai optim pentru a se obține un randament maxim în alcool cu un consum redus de energie. Dacă mărunţirea materiei prime nu se realizează până la granulația optimă pot avea loc pierderi în alcool de până la 20 l/t materie primă sau chiar mai mult. Materiile prime amidonoase sunt supuse în prealabil unor operaţii tehnologice pregătitoare cum ar fi: transport, spălare, curăţire şi eventual mărunţire.

272

Schimbările climatice

SCHIMBĂRILE CLIMATICE profesor Antonela CUCIUC În momentul actual impactul schimbărilor climatice se vede în multe locuri de pe Terra, fie că e vorba de topirea rapidă a gheţarilor, care determină creşterea nivelului apei mărilor şi oceanelor, de furtuni mai puternice, de inundaţii mai severe, de mai puţină zăpadă în regiunile nordice sau în regiunea sudică de mai multă secetă. Schimbările climatice ne afectează vieţile, fiind, în mare parte, rezultatul a miliarde de decizii pe care oamenii le iau zilnic: de la acte cu implicaţii multiple ale politicilor guvernamentale, până la oamenii simpli care risipesc energia (consumă foarte multă energie fără să fie neapărat necesar). Modificarea climei este cauzată de o serie de: factori naturali, forţe cosmice externe, deplasarea Pământului pe orbită, deplasarea Pământului în jurului Soarelui, exploziilor solare, schimbării polarităţii polilor magnetici, erupţii vulcanice, efectul natural de seră.

Efectul de seră Factorii antropici sunt: industrializarea care produce emisii puternice de gaze cu efect de seră, mineritul la suprafaţă care produce creşterea concentraţiei de aerosoli, arderea combustibililor fosili folosiţi pentru încălzirea locuinţelor, transporturi, pentru producerea curentului electric, au determinat creşterea emisiilor de CO2 şi pierderea din conductele de transport şi distribuţie a gazului metan. 1. Efectele schimbărilor climatice Schimbările climatice asupra atmosferei produc creşterea ratei de evaporare a apei de la suprafaţa mărilor şi oceanelor, a precipitaţiilor şi a numărului furtunilor. Datorită creşterii pronunţate a temperaturii atmosferice se va produce încălzirea mărilor şi oceanelor, având loc

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

273

şi o intensificare a fenomenului de evaporare a apei, fapt ce duce la supraîncărcarea atmosferei cu vapori de apă. Totodată, intensificarea precipitaţiilor, în unele regiuni, poate conduce la accelerarea proceselor de eroziune şi poate favoriza creşterea şi dezvoltarea vegetaţiei în zonele aride.. În alte zone precipitaţiile se vor reduce foarte mult (de exemplu în Africa) ducând la deşertificare, ca un mecanism de compensare. Evaporarea rapidă a apei, produsă într-un timp scurt, poate avea drept urmare apariţia fenomenelor extreme grave care în trecut apăreau sporadic, numai în anumite zone ale globului. În viitor va avea loc o creştere a numărului de fenomene climatice extreme în zonele temperate şi în regiunea arctică, din emisfera nordică, precum şi în zona antarctică. 2. Efectele schimbărilor climatice asupra hidrosferei Pe parcursul unui an se observă, cu ajutorul sateliţilor faptul că suprafaţa calotelor polare este în continuă diminuare, micşorându-se cu un procent de 20%. Între anii 1993-1997, grosimea calotelor polare s-a diminuat cu 40%. observându-se o încălzire a climei în zona arctică, temperatura crescând cu 2,50C, faţă de 0,70C în medie, la nivel planetar. Deteriorarea stratului de ozon şi creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră au accelerat fenomenul de topire a calotei polare din Groenlanda). Cel mai vizibil efect al încălzirii globale este topirea gheţarilor. Din cauza topirii gheţarilor din zonele reci ale planetei, se constată o creştere a nivelului mărilor şi oceanelor. Odată cu creşterea temperaturii şi a micşorării cantităţii de zăpadă din zonele polare are loc reducerea dimensiunilor gheţarilor, aceştia desprinzându-se şi formând aisberguri. Topirea gheţarilor şi a calotei polare datorată încălzirii globale, care are drept consecinţă mărirea volumului de apă, determină creşterea nivelului mărilor şi oceanelor,. În secolul al XX-lea nivelul oceanelor a crescut cu 0,1-0,2 m, însă efectul de creştere va mai dura mult timp,fapt evidenţiat în rapoartele Comitetului Interguvernamental privind Schimbarea Climei (IPCC),. La sfârşitul secolului al XXI-lea se preconizează o creştere a nivelului mării de 0,18-0,59 m şi la sfârşitul secolului al XXIII-lea nivelul va creşte cu aproximativ 2 m. 3. Schimbări ale pH-ului apei mărilor şi oceanelor între anii 1700-1990 Prin dizolvarea în oceane a dioxidului de carbon aflat în exces în atmosferă, rezultat din activităţi umane, s-a produs o scădere a pH-ului apei de la suprafaţa oceanelor, adică o acidifiere a acesteia (pH-ul indică aciditatea şi alcalinitatea unei substanţe). Experimental s-a demonstrat că între anii 1751 şi 1994 pH-ul suprafeţei oceanelor s-a diminuat cu aproximativ 0,075 unităţi de măsură de pH. Oprirea termosifonului salin (Motorul Termosalin) Circulaţia apelor din oceane dintr-o zonă în alta a globului este fenomenul denumit termosifon salin. Circulaţia începe din nordul Oceanului Atlantic, când apele reci şi cu o concentraţie salină mare, se lasă în jos, circulând de-a lungul continentelor America de Nord, America de Sud şi Antarctica, până în oceanele Indian şi Pacific, unde încălzindu-se se ridică la suprafaţă. Apele urmează un traseu în sens invers, fiind împinse şi de curenţii de aer din atmosferă. Clima va fi influenţată şi de o cantitate mare de căldură ce ajunge de la Ecuator în nordul Europei, datorită acestor mişcări ale apelor. Astfel clima devine mai caldă decât cea din alte regiuni de la aceeaşi latitudine.1 Perturbarea circulaţiei curenţilor reci şi calzi ai Motorului Termosalin are loc din cauza topirii calotelor polare , astfel că în apele reci din această regiune ajunge o cantitate mare de apă dulce , rece, cu densitatea mai mică decât a apei sărate. În consecinţă, o cantitate mai mare de apă rece va stagna lângă coastele nordice fapt ce duce la o răcire puternică a climei acestora. 1. În Siberia, clima este mai mult rece decât în celelalte regiuni de la latitudini comparabile.

274

Schimbările climatice

4. Efectele schimbărilor climatice asupra litosferei Un alt fenomen datorat încălzirii globale, cauzat de creşterea temperaturii solului şi uscarea lui, îl reprezintă incendiile de pădure.2 Datorită incendiile de pădure se produc o serie de fenomene: a. perturbarea ciclului normal al carbonului din atmosferă; b. intensificarea fenomenului de eroziune a solurilor; c. distrugerea vegetaţiei. Permafrostul reprezintă stratul de sol de la suprafaţă din regiunile polare care este îngheţat tot timpul anului. Permafrostul se dezgheaţă din cauza încălzirii globale Acest fenomen împreună cu topirea gheţarilor pune în libertate cantităţi importante de metan, care amplifică efectul de seră, contribuind la încălzirea globală. Prin topirea accelerată a permafrostului se pot elibera în următoarele decenii până la 70 de miliarde tone de metan, cu efecte devastatoare pentru întreaga planetă. 5. Efectele schimbărilor climatice asupra biosferei Un alt efect al schimbărilor climatice se resimte asupra majorităţii speciilor de plante şi animale de pe glob. Schimbările climatice pot duce chiar la dispariţia ecosistemelor, prin modificarea condiţiilor de viaţă a biocenozelor. Biodiversitatea este ameninţată prin dispariţia multor specii datorită activităţilor umane, prin modificări ale utilizării terenurilor, poluarea solului, apei, atmosferei, etc. Rata de dispariţie a speciilor (pierderea biodiversităţii) este mult mai mare decât rata naturală de dispariţie a acestora drept consecinţă a impactului antropic. Alături de activităţile dăunătoare ale omului asupra ecosistemelor, schimbările climatice aduc un aport considerabil la distrugerea biodiversităţii prin schimbări ale temperaturii, nivelului şi distribuţiei precipitaţiilor, creşterea nivelului mărilor, topirea gheţarilor, care afectează în mod din ce în ce mai vizibil: a. reproducerea plantelor şi animalelor; b. perioada sezonului de vegetaţie la plante; c. perioadele de migraţie ale păsărilor şi animalelor; d. distribuţia speciilor; e. dimensiunea populaţiilor; f. frecvenţa şi intensitatea apariţiei bolilor la plante şi animale. Cel mai mult sunt afectate ecosistemele din regiunile polare, cele din zonele montane şi cele costiere. Calotele glaciare şi gheţarii se topesc cu o viteză fără precedent, modificând puternic întreaga ecologie a habitatelor montane. Schimbările climatice îşi pun amprenta şi asupra duratei anotimpurilor, cu efecte negative asupra speciilor de bază ale ecosistemului.3 Datorită acestui fapt, compoziţia în specii a ecosistemelor se va schimba în zonele nordice începând să pătrundă tot mai mult specii caracteristice zonelor mai sudice. În acelaşi mod, etajele superioare ale munţilor (subalpin, alpin, nival) încep să fie populate de specii care până acum nu puteau supravieţui în aceste zone din cauza temperaturilor scăzute. 2. De exemplu, în anul 2008, în Statele Unite ale Americii, pe coasta de est, în California, s-au produs 18.000 de incendiu, care au devastat aproximativ 241.600 hectare de vegetaţie. 3. Oferim aici ca exemplu iernile mai scurte pot duce la neconcordanţe între perioadele de hrănire ale unor specii de animale, migraţia a speciilor spre latitudinile şi altitudinile superioare, unde acestea vor găsi condiţii de temperatură şi precipitaţii mai favorabile necesităţilor lor ecologice, migraţia plantelor ierboase este mai rapidă decât la cele lemnoase.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

275

Dovezi ale efectelor schimbărilor climatice asupra biodiversităţii: a. Temperaturile foarte ridicate ale oceanelor au afectat recifele de corali din întreaga lume. Cele mai ridicate temperaturi s-au înregistrat în anul 2005 în Marea Caraibilor. În acel an s-a constatat şi cea mai gravă decolorare a coralilor. Degradarea este atât de puternică încât Marea Barieră de Corali (din Nord - Estul Australiei ) ar putea să dispară cu totul în timpul unei singure generaţii. b. Cel mai cald an înregistrat în Scoţia, anul 2003, a adus moartea a sute de somoni adulţi în pescăriile scoţiene, râurile devenind prea calde pentru ca somonul să îşi poată extrage din apă oxigenul necesar. c. S-a observat şi o dereglare a anotimpurilor cauzată de destabilizarea locală a climei. Anotimpurile nu mai sunt sincronizate cu previziunile astronomice, având un avans de circa două săptămâni. Acest avans al anotimpurilor este confirmat de observaţiile care arată că maximul anual al dioxidului de carbon a fost atins în anul 1990 cu 7 zile mai devreme decât în anul 1960. d. Modificarea duratei anotimpurilor influenţează de asemenea şi perioadele de migraţie ale păsărilor. În urma unui studiu asupra comportamentului sezonier al 130 de specii de animale s-a observat un decalaj cca. 3,2 zile în fiecare deceniu. S-a mai observat că păsările migratoare din Europa părăsesc continentul, toamna, mai târziu decât de obicei, iar cele din Statele Unite ale Americii sosesc primăvara mult mai devreme. e. Se observă un decalaj şi în cazul încolţirii, înfloririi şi fructificării plantelor. De exemplu, s-a înregistrat o înflorire mai timpurie a plantelor din Europa şi o prelungire a sezonului de vegetaţie cu o medie de 11 zile în 1993 faţă de anul 1959. În America de Nord frunzele şi florile apar în medie mai repede cu 1,2 -2,0 zile pe deceniu iar în Europa, cu 2,4 – 3,1 zile. f. S-au făcut studii pe două specii de broaşte din Marea Britanie, între anii 1978 şi 1984, care au arătat că ieşirea din hibernare a acestora, are loc cu 2-3 săptămâni mai repede, în strânsă legătură cu creşterea temperaturii înregistrată în ultima perioadă. 6. Efectele schimbărilor climatice asupra agriculturii Un sector al economiei este reprezentat de agricultură, care este puternic afectată de schimbările climatice prin diminuarea producţiei vegetale şi animale ce constituie sursa de hrană a populaţiei Terrei. Prin realizarea diferitelor activităţi agricole se eliberează în jur de 18% din cantitatea totală de gaze cu efect de seră, cum ar fi: dioxid de carbon, metan, protoxid de azot, rezultate din activităţile antropice. Până de curând, se credea că încălzirea globală ar putea aduce beneficii producţiei agricole prin creşterea concentraţiei de dioxid de carbon, asimilat în procesul de fotosinteză. Ridicarea temperaturii, face posibilă cultivarea unor specii de plante alimentare în locuri unde acest lucru nu era posibil în trecut cum ar fi cultivarea orzului în Islanda. Schimbările climatice atrage după sine modificarea unor practici agricole cum ar fi: irigarea terenurilor, fertilizarea, folosirea ierbicidelor şi insecticidelor, precum şi unele fenomene naturale, cum ar fi: reducerea diversităţii speciilor şi solurilor cultivate, eroziunea solului, etc. Se vor crea condiţii favorabile culturilor agricole la latitudini mari, prin micşorarea ariilor de teren îngheţat (a permafrostului), de exemplu în Siberia. De asemenea, la latitudini mai mici, cum ar fi Africa, vor avea loc efecte dramatice ale schimbărilor climatice, ducând la accentuarea aridizării, conducând la extinderea deşertului Sahara, în defavoarea zonelor agricole. Soarele şi mişcarea Pământului

276

Schimbările climatice

Vor fi afectate şi insectele polenizatoare (albinele), fapt care duce la imposibilitatea reproducerii speciilor de plante entomofil, cu efecte devastatoare asupra biodiversităţii vegetale şi productivităţii agricole. Se vor înregistra modificări şi în ce priveşte creşterea animalelor din cauza modificărilor covorului vegetal în general şi a producţiei de plante agricole, în special. Efectele încălzirii climatice se resimt şi în creşterea intensivă a peştilor precum si în pescuit. Se observă şi o deplasare a zonelor de pescuit spre nordul planetei. 7. Efectele schimbărilor climatice asupra sănătăţii Starea de sănătate a oamenilor este afectată, în mod direct sau indirect de schimbările climatice. Afecţiunile cardiovasculare sunt cauzate în mod direct de temperaturile ridicate crescând riscul infarcturilor. Totodată, creşterea temperaturii favorizează apariția unor boli ce duc la moartea anuală a 150.000 de persoane. Temperaturile mai ridicate favorizează răspândirea unor boli grave şi apariţia unor boli tropicale, în zonele mai nordice. Creşterea temperaturilor determină apariţia şi multiplicarea bolilor infecţioase. Din cauza inundaţiile apar boli cum ar fi febra tifoidă sau holera, care se transmit prin intermediul apei. Din cauza temperaturilor ridicate, insectele care transmit unele boli grave (malaria, encefalita) se înmulţesc foarte repede putându-se deplasa în regiuni unde, în mod natural, nu a fost înregistrată prezenţa lor. 8. Efectele schimbărilor climatice asupra transporturilor Infrastructura destinată transportului: drumuri, căi ferate, pistele pentru avioane este afectată de fenomenele meteorologice extreme, variaţiile mari de temperatură. Sunt necesare costuri mai mari de întreţinere şi pot avea o durată de funcţionare mai mică. Uneori, siguranţa călătorilor ar putea fi pusă în pericol. Ca de exemplu, topirea permafrostului poate afecta aeroporturile din actualele zone reci ale Pământului. 9. Efectele schimbărilor climatice asupra turismului Turismul de la malul mărilor şi oceanelor va avea de suferit de pe urma schimbărilor climatice, fiind afectat de creşterea nivelului Oceanului Planetar, evenimente climatice extreme, eroziunea plajelor, furtuni, contaminarea apelor. Unele zone călduroase din prezent, care constituie destinaţii turistice importante, nu vor mai fi atractive din cauza aridizării. Se preconizează că turismul se va dezvolta foarte mult în zonele montane deoarece acestea vor fi mai puţin afectate de încălzirea climatică. Din cauza climei care va fi mai blândă, va creşte numărul de turişti dornici să se refugieze din calea arşiţei ce se va instaura în zonele situate la altitudini mai mici. Sezonul friguros se va reduce, iar sezonul cu temperaturi favorabile va deveni din ce în ce mai lung, fapt ce va permite diversificarea ofertei turistice în aer liber. Intervenţia omului în regiunile montane ar putea avea un impact negativ asupra ecosistemelor din acele regiuni.

277

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

ABC-ul CAFELEI profesor Ioana ŢEPEŞ ”Cafeaua este aur pentru omul de rând și, ca și aurul, aduce fiecărei persoane sentimentul de bogăție și de noblețe.” (Şeicul Abd-Al-Kadir)

Pentru foarte mulţi dintre noi, cafeaua, este „băutura” care nu lipseşte în oricare zi a săptămânii. Statisticile arată că 9 din 10 români se droghează cu o substanţă psihotropă (psihostimulantă) ce poate fi procurată fără reţetă; este vorba despre banala cafea (obişnuita cafeină). Cafeaua (turcă: kahve, în arabă: qahwa, adică „băutura excitantă”) este o băutură de culoare neagră ce conţine cafeină, care se obţine din boabe de cafea (fructele unor plante din familia Rubiaceae, cu două varietăţi mai importante: Coffea arabica, care are boabe de calitate superioară şi Coffea canephora. Istoria cafelei este la fel de bogată ca însăși cafeaua: în Occident ea începe acum trei secole, dar, în Orientul Mijlociu, ea este consumată de toate păturile sociale încă din vechime. Cine s-ar fi gândit, că o boabă, descoperită de o turmă de capre, ar fi cel mai important ingredient din cea mai populară băutură, consumată în întreaga lume. Una din legende spune că în anul 850 î.Hr., un cioban a observat că turma lui era plină de energie, dar și că mânca niște boabe pe care nu le-a băgat în seamă. Plecând de la reacţia caprelor sale după consumarea acestor „boabe miraculoase”, ciobanul a decis să încerce și el. Fructele de pădure i-au dat şi lui o explozie de energie şi a început să se simte foarte fericit. Triburile est-africane măcinau boabele crude de cafea și, prin amestecarea cu grăsime animală, obţineau o pastă pe care o modelau sub formă de bile. Acestea erau consumate de războinicii tribului pentru a avea mai multă energie în timpul luptelor. Începând cu anul 1000, renumitul tămăduitor Avicenna administra cafeaua în chip de medicament. Etiopienii obţineau un fel de vin din fructul de cafea, prin fermentarea în apă a boabelor uscate. O altă „poveste a cafelei” este aceea a unui musulman care a fost condamnat de dușmanii lui să rătăcească prin deşert și, astfel, să moară de foame. În delirul său, tânărul a auzit o voce care-l îndemna să mănânce fructele dintr-un arbore de cafea din apropiere. El a încercat să înmoaie fructele în apă și, pur și simplu, a băut lichidul acela. Interpretând supravieţuirea şi energia sa ca pe un semn de la Dumnezeu, s-a întors la ai săi, răspândind reţeta „băuturii miraculoase”. Asemenea legende sunt bineînţeles neconfirmate; indiferent de poveste, concluzia este aceeași: fructele de pădure (de fapt boabele de cafea) dădeau energie şi vervă tuturor celor ce o consumau. Astfel a început „călătoria” pentru ceea ce este azi cunoscută sub denumirea de cafea. Asemănările fonetice dintre cuvântul „cafea” şi echivalenţii săi europeni (în italiană: „caffè”, în franceză: „café”, în germană: „kaffee”), i-au determinat pe oameni să creadă că numele provine

278

Abc-ul cafelei

din „Kaffa”, provincia etiopiană, de unde cafeaua își trage originea. O altă ipoteză a sugerat că acest cuvânt provine din arabescul: „quahwefe”, care înseamnă „stimulant”. Se pare că cei mai mulţi sunt de acord că originea cafelei se află pe continentul african într-o zonă a Etiopiei, cunoscută sub numele de „Kaffa”. De acolo se răspândește în Yemen, apoi în Arabia și Egipt. Cultivarea cafelei s-a extins rapid în toate aceste ţări și servitul cafelei a devenit un obicei zilnic plăcut. Roadele primilor copaci de cafea s-au cules în jurul anului 1100, în Peninsula Arabică. „A bea cafea” a devenit o tradiţie pentru multe civilizaţii timpurii. Se spune că în anul 1453 a existat o lege în Turcia, care susţinea că o femeie ar putea divorţa de soţul ei dacă acesta nu-i asigura o sursă zilnică de cafea. Ținând cont de importanţa pe care începe să o capete cafeaua, spre sfârșitul secolului al XIV-lea, societăţile care practicau comerţul au început să-și dea seama de marele potenţial pe care îl reprezintă cafeaua și au lansat-o cu succes în Europa. Cererea de cafea în Orientul Apropiat era extrem de mare și toate transporturile de cafea care părăseau Yemen cu destinaţia Alexandria și Constantinopol erau foarte bine controlate şi păzite pentru ca nicio plantă să nu iasă din ţară. În ciuda acestor restricţii, musulmanii, în timpul pelerinajului lor la Mecca, au reușit să ascundă și să ia cu ei plante de cafea și să le cultive în ţările lor. Astfel, a început cultivarea cafelei în India. În acea vreme, cafeaua a intrat în Europa prin portul Veneţia, unde aveau loc schimburile comerciale cu negustorii arabi. Băutura a devenit obișnuinţă în rândul populaţiei, în momentul în care vânzătorii ambulanţi de limonadă au inclus-o în oferta lor ca alternativă la băuturile reci. De asemenea, mulți dintre negustorii europeni au început să bea cafea în călătoriile lor și au adus acest obicei și în Europa. Pe la mijlocul sec. XVII, olandezii dominau comerțul naval și au introdus la scară largă cultivarea cafelei în coloniile lor din Indonezia, pe insulele Java, Sumatra, Sulawesi și Bali. Cafeaua a ajuns în America Latină câteva decenii mai târziu, când francezii au adus o plantă de cafea în Martinica. La jumătatea sec. XIX o boală rară a plantelor s-a răspândit prin plantațiile de cafea din Asia de S-E și culturile au fost compromise. Astfel, Brazilia a devenit cea mai mare producătoare de cafea, titlu pe care îl deține și astăzi. Este interesant că, deși cafeaua este originară din Africa, cultivarea arborelui în această parte a lumii este relativ recentă. Cei care au reintrodus cultivarea cafelei în Africa au fost plantatorii britanici, în perioada de după Primul Război Mondial, înființând plantații în zone care ofereau un climat și un sol propice înfloririi arborelui. Arborele (arbustul) de cafea crește în regiunile tropicale și subtropicale, cu ploi abundente, la altitudini între 1100 și 1200 m (se poate cultiva uneori și în zone mai înalte: aproximativ 2000 m, cafeaua recoltată aici se numește „High Crown”- cafea de altitudine a cărei calitate este foarte bună, cu aromă puternică și extrem de apreciată). Arborele de cafea din specia Arabica, la vârsta de 6 ani poate ajunge la o înălțime de 5-6 m, iar cel din specia Robusta, 10-15 m înălțime. Pentru creșterea randamentului în fructe și ușurarea culesului, culturile se mențin prin tăieri la o înălțime de 2,5-3 m. Temperatura optimă pentru o bună dezvoltare a arborelui este de circa 18-22 0C (temperaturi de sub 11 0C pot avea un efect negativ asupra recoltelor). Cele mai bune condiții pentru cultivarea cafelei le asigură solurile de origine vulcanică și bogate în azot. Vântul, gheața, gerul și căldura excesivă distrug planta. Anual se obține o producție de aproximativ 700-800 g de cafea pentru fiecare arbore, timp de 15 până la 20 de ani.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

279

În ceea ce privește prelucrarea fructelor de cafea, aceasta se face prin două metode: 1. metoda „umedă”, prin care se produce cafeaua „spălată”; După ce sunt curățate și spălate, fructele sunt introduse cu apă în instalații, unde are loc înlăturarea pulpei ce înconjoară boabele, urmând alte etape ale prelucrării ce au ca rezultat obținerea unei cafele de calitate superioară cu denumirea comercială de „milds”. Această cafea provine cu precădere din America Centrală. 2. metoda „uscată”, prin care se produce cafeaua „naturală”; Această metodă constă în expunerea la soare a boabelor, „cireșelor”, pe platforme din beton, timp de 2-3 săptămâni, când sunt mișcate în mod constant cu o greblă specială. Se poate face și o uscare în instalații speciale timp de 3-4 zile urmată de alte etape de prelucrare. Intrarea „agresivă” a cafelei în viața omului a stârnit și curiozitatea chimiștilor. Molecula de cafeină a fost izolată de chimistul german Ferdinand Runge în 1820. La peste 190 de ani de la descoperirea ei, ea încă îi mai fascinează pe oamenii de știință. Cafeina, 1.3.7-trimetilxantina se găsește în boabele de cafea, în frunzele de ceai, în nucile de kola și în alte plante tropicale. Ea are următoarea formulă de structură: Cafeina formează cristale cu o moleculă de apă, care se topesc după deshidratarea la 2360C, sublimând la 178 0C. Unul dintre efecte este acela de a acționa ca stimulant (înlătură, chiar dacă numai temporar, senzația de oboseală), dar cea mai importantă proprietate a cafeinei - căreia cafeaua îi datorează „celebritatea” nu numai în rândul oamenilor obișnuiți, ci și al comunității științifice – este activitatea farmacologică. Câte puțin și de multe ori, este cel mai eficient mod de a bea cafea pentru a trage doar foloase de pe urma cofeinei, fără ca odihna nocturnă să ne fie afectată. La această concluzie au ajuns în 2004 cercetătorii de la Rush University Medical Center din Chicago și Harvard Medical School din Boston. Multă lume se teme că băutul cafelei poate antrena o dependență. Un studiu realizat de Institutul Francez pentru Cercetări Medicale și Sănătate, a dezmințit această acuzație adusă popularei băuturi. Consumul a una, până la trei cești de cafea în fiecare zi provoacă efecte pozitive privind creșterea energiei, îmbunătățirea atenției și capacității de concentrare. Substanţele antioxidante din cafea protejează celulele renale de radicalii de oxigen cancerigen, fapt pentru care cafeaua este folosită pentru a preveni cancerul renal şi la sân. Un alt studiu arată că la cei care consumă cafea zilnic se reduce incidenţa bolilor cronice de ficat şi se limitează distrugerea celulelor. Nu puţini sunt cei care „pun la zid” cafeaua. Astfel, în cazul consumului abuziv de cafea pot apare şi efecte negative: tahicardie (frecvenţă cardiacă crescută), nelinişte, tremor (tremurături), nervozitate, stări de panică, insomnie, o stare uşoară de dependenţă etc. În lipsa cafelei pot să apară dureri de cap (migrena), femeile însărcinate, pacienţii bolnavi de inimă şi toţi cei care suferă de ulcer sunt sfătuiţi sa evite consumul de cafea. Unele studii ne propun activități prin care să obţinem efectele pozitive ale cafelei fără să o consumăm. 1. Astfel, dimineaţa când ne trezim, după duşul cald, faceţi un scurt duş rece şi apoi ștergeți-vă rapid cu prosopul. 2. La serviciu, în pauză, faceţi mişcare în pas vioi. 3. Nu uitaţi să beţi de mai multe ori pe zi câte o cană de apă rece (sau caldă). Când simţiţi că aţi obosit, apropiaţi-vă de fereastră şi relaxaţi-vă ochii privind în depărtare. 4. Folosiţi-vă imaginaţia pentru a vă descoperi şi alte modalităţi de a vă recâştiga energiile fără să trebuiască „să plătiţi cu dobândă” mai târziu.

280

Abc-ul cafelei

Studiile sunt variate, iar concluziile şi mai, şi cu toate acestea oamenii de ştiinţă îţi recomandă să nu bei mai mult de trei ceşti de cafea pe zi, mai mult de atât intră în categoria „ce e prea mult strică”. Făcând abstracție de discuțiile controversate privind consumul de cafea, această băutură este foarte cunoscută și în rândul tinerilor, nu datorită efectelor benefice pe care le aduce consumul regulat și rațional al acesteia, ci pentru că poate fi un motiv, o oportunitate bună de a cunoaște persoane noi sau de a te reîntâlni cu amicii vechi; în concluzie, un mod de a socializa. Aceasta poate fi explicația privind preocuparea pentru prepararea cafelei. Cafeaua poate preveni foarte multe boli, dar ceea ce nu știu toți este faptul că modul în care ea este preparată poate spori beneficiile privind sănătatea. În acest sens doctor Oz recomandă următoarele: 1. alegerea unei cafele prăjită mai puțin, deoarece conține acid cafeic, cu rol în combaterea cancerului și care, la o prăjire mai îndelungată, este distrus; 2. boabele măcinate mai grosier sunt mai bune; cafeaua măcinată prea fin e mai expusă la aer și în acest mod se distrug mulți antioxidanți ce au un efect uimitor de prevenire al atacurilor cerebrale, de aceea, cafeaua trebuie preparată imediat; 3. pentru a evita problemele cu stomacul este bine să înlocuim cafeaua preparată normal (cu apă fierbinte) cu cea rece; În timp, a existat o continuă preocupare pentru sporirea beneficiilor aduse de cafea. O dovadă în acest sens este folosirea cafelei verzi cu ghimbir. Pe lângă multiplele beneficii pe care le aduc sănătății fiecare în parte, cafeaua verde şi ghimbirul formează împreună un duo imbatabil în lupta cu kilogramele în plus. În această combinație, cele două plante accelerează metabolismul, îi conferă energie organismului, au un puternic efect antioxidant, previn îmbătrânirea pielii și o protejează împotriva razelor UV. O altă preocupare a fost aceea de a spori aroma, făcând-o și mai „ispititoare”. Stau mărturie în acest sens: cafeaua cu scorțișoară (ce necesită și o felie de lămâie), cafeaua aurie (cu specific românesc) necesită pentru preparare cafea fierbinte la care se adaugă triplu sec, amaretto, whisky cremă, lichior de alune, scorțișoară, frișcă, ciocolată ori cafeaua irlandeză, când avem nevoie de vin încălzit, cafea, cremă de whisky irlandeză, frișcă tare, scorțișoară. Nici metodele de preparare nu au rămas mai prejos, ele evoluând în timp pentru a satisface anumite pretenții, în acest sens putem vorbi de: 1. cafea preparată la filtru - metoda cea mai folosită în Brazilia; 2. metoda „Frecch pot (plunger)” ce folosește o „cafetieră”; 3. „moka espresso” folosește pentru preparare un instrument creat de societatea italiană; 4. metoda „Espresso”, a fost inventată în Italia; 5. cafeaua arabă sau turcească. Spre deosebire de alte metode de preparare, arabii își fierb, în mod tradițional, de trei ori cafeaua și o servesc fără a fi filtrată. Se pot adăuga și semințe de nucșoară pentru mai multă culoare. Cafeaua este băutura fără de care multă lume nu ar putea deschide ochii dimineața și nici nu s-ar putea concentra la treburile de peste zi. De aceea pentru a-și păstra intactă aroma și savoarea se recomandă următoarele: 1. licoarea se prepară cu cafea proaspăt măcinată; 2. dozarea potrivită a apei cu cantitatea de cafea; 3. gustul autentic al cafelei se păstrează doar în cazul în care se folosește apă plată; 4. înainte ca apa să înceapă să dea în clocot, se adaugă cafeaua; se lasă câteva minute pentru ca aroma cafelei să se răspândească în apă;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

281

5. pentru a nu influența gustul acestei băuturi, ea se prepară într-un vas de oțel inoxidabil, ceramică, sticlă sau porțelan. Pentru a savura adevărata aromă a cafelei, specialiștii recomandă ca aceasta să se bea neagră, fără zahăr sau alte arome: frișcă, lapte etc. Iată unele din maximele despre cafea ale unor persoane celebre: Agatha Christie: „Somnul este un simptom al privării de cafeină. Cafeaua din Anglia are mereu gust de experiment chimic.” Jean-Jaques Rousseau:: „Acesta este un parfum care îmi place, când prăjesc boabele de cafea în apropierea casei mele, mă reped să deschid ușa pentru a savura aroma”. Flash Rosenberg: „O dimineață fără cafea este ca somnul.” Jonathan Swift: „Dacă nu are cafeină, nu este cafea. De fapt, aceasta pare să fie nevoia de bază a inimii umane în orice moment de criză - o ceașcă de cafea bună. Cafeaua ne face severi şi filozofi” David Letterman: „Prea multă cafea. Dar, dacă nu ar exista cafeaua, nu aș mai avea nici un fel de personalitate.” Honore de Balzac: „Cafeaua îți ajunge în stomac și imediat are loc o tresărire generală. Ideile încep să curgă asemenea batalioanelor pe câmpul de luptă și începe bătălia. Amintirile vin în galop, în bătaia vântului. Cafeaua ți-e aliat și brusc, scrisul încetează să mai fie o luptă.” Șeicul Abd-Al-Kadir: „Cafeaua este aur pentru omul de rând și, ca și aurul, aduce fiecărei persoane sentimentul de bogăție și de noblețe.” Charles Maurice de Talleyrand-Perigord: „Cafeaua trebuie să fie neagră ca diavolul, fierbinte ca iadul, pură ca un înger și dulce ca dragostea.” Stephanie Piro: „A bea este omenesc, a bea cafea este divin. Dacă aș bea suficientă cafea, aș putea conduce lumea.” Bibliografie: Neniţescu C. D., Chimie organică, vol I-II, Ed. Did. şi Ped., Bucureşti, 1974. Enciclopedia de chimie, vol. 2. Hans Diehl, Aileen Ludington, Tablete de stil de viaţă, editura “Viaţă şi sănătate”, Bucureşti, 2004.

282

Acoperişul verde

ACOPERIŞUL VERDE profesor Alina BURGHELEA Acoperişul verde sau acoperişul viu nu înseamnă un acoperiş de culoare verde, este acel acoperiş format din vegetaţie şi solul necesar creşterii acesteia, ambele instalate peste un sistem de membrane hidroizolante. Sistemul poate include şi materiale care nu permit trecerea rădăcinilor, sisteme de drenare şi de irigaţii. Folosirea vegetaţiei pe acoperişuri nu este o invenţie modernă. Dacă în trecut acoperişurile verzi alcătuite din iarbă aveau ca scop izolarea acoperişului pentru a împiedica acumularea apei sau a infiltraţiilor, în prezent aceasta opţiune reprezintă o alternativă pentru un mediu mai puţin poluant. Stratul de verdeaţa presupune existenţa unui strat foarte subţire de sol sau altfel de suport pe care creşte iarba. Greutatea acestui strat poate varia de la 50kg/mp până la 200 – 500 kg/ mp în funcţie de grosimea stratului de sol. Mai mult, este şi mai ieftin, folosind mai puţin material. Pământul se ia din cel rămas la locul de construcţie iar seminţele de iarba sunt ieftine şi peluza uşor de întreţinut. Se foloseşte numita iarba de şoaldina care rezistă mai bine la secetă şi nu este nevoie să o tai constant. Mai mult, exista şi flori speciale care îşi schimbă culoarea pe tot parcursul verii, iar iarna rămân de un roşu-bronz. Tipuri de acoperiş verde În funcţie de plantele alese pentru acoperire, se diferenţiază doua tipuri de acoperiş: de tip extensiv şi intensiv. Acoperişul de tip extensiv presupune un strat foarte subţire de sol pe care cresc plante extrem de tolerante ce nu implică o îngrijire specială sau nu necesită aproape deloc îngrijire. Acoperişul de tip intensiv presupune existenţa unui strat mult mai gros şi afânat de sol şi care poate arăta ca orice altă grădină cu arbori şi tufe. Acest acoperiş necesită aceeaşi îngrijire ca şi o gradină obişnuită şi poate fi realizat doar în cazul acoperişurilor solide care suportă această încărcare. Acoperişurile înclinate presupun prezenţa unui tip de membrană care să reţină pământul în adânciturile sale, iar în cazul unei înclinări prea mari prezenţa unei suprastructuri din şipci de lemn cu rol tot în menţinerea solului roditor. Până la prindere şi rodire, seminţele trebuie udate constant căci cu cât se vor forma mai repede rădăcinile, cu atât acoperişul va căpăta stabilitate mai curând. Avantajele unui acoperiş verde: 1. Eficienţa energetică - răcirea clădirii în timpul verii şi izolarea în timpul iernii; 2. Filtrarea şi purificarea apei şi a aerului de toxine; 3. Reducerea emisiilor de CO2; 4. Protejarea apei de ploaie de la evaporare, reducând astfel riscul de inundaţii; 5. Reducerea temperaturii în mediul urban şi a smogului; 6. Izolarea de la diverse zgomote; 7. Rezistenţă la foc comparativ cu un acoperiş clasic;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

283

8. Reţine o bună parte din apa de ploaie şi îi reglează temperatura; 9. Menţinerea şi îmbunătăţirea biodiversităţii; În Elveţia, legile prevăd ca orice acoperiş a cărui suprafaţă depăşeşte 500mp să dispună de acest tip de sistem iar în Germania 10% din acoperişuri sunt verzi. În Norvegia se plantează verdeaţă deasupra caselor de sute de ani. Unele conţin flori în amestec cu iarba, iar altele chiar şi arbori. În România, lipsa de informare cu privire la această soluţie şi numărul foarte mic al firmelor care oferă astfel de servicii au dus ca ideea de acoperiş verde să rămână în acest stadiu... de idee, mult prea puţine clădiri sau spaţii rezidenţiale având posibilitatea de a se „mândri” cu un astfel de acoperiş. Totuşi în România există în acest moment în stadiu de proiect realizarea a trei astfel de acoperişuri în Sibiu, Cluj şi Buzău. 1. Energie economisită Climatizarea unei locuinţe este mult mai uşor de realizat cu un acoperiş verde instalat, ne scapă de căldurile infernale din timpul verii, iarna este un strat izolator suplimentar protejând locuinţa de vânt . De exemplu, un acoperiş din bitum negru poate ajunge foarte uşor în timpul verii până la 80 grade Celsius. Cu un strat de sol deasupra sa şi plante care îi ţin umbră, un acoperiş verde este protejat astfel încât temperatura sa nu depăşeşte valorile temperaturii aerului înconjurător. Pe lângă acest efect, plantele ajuta la evaporarea apei, creând un efect de răcire, dând senzaţia unui aer umed. 2. Izolare si protecţie Zşa cum se întâmplă cu toate lucrurile bine protejate care se învechesc mai greu decât unele lăsate fără apărare în faţa intemperiilor, şi în cazul acoperişurilor verzi putem vorbi de întârzierea învechirii membranei acoperişului. Pe timp de iarnă, stratul de pământ de deasupra membranei acoperişului oferă o izolare suplimentară. În ceea ce priveşte protecţia împotriva vântului rece pe care o poate oferi un acoperiş verde sau o faţadă îmbrăcată în iedera, aceasta poate fi de o valoare economică apreciabilă. 3. Creşterea duratei de viaţă a membranei acoperişului Un alt mod prin care un acoperiş verde vă poate ajuta să economisiţi bani şi energie este protecţia pe care o asigură membranei acoperişului. Rezistenţa în timp a unui acoperiş din bitum, de exemplu este de 25 ani, însă un acoperiş verde poate mări speranţa de viaţă a unei membrane până la 60 de ani întrucât o protejează de expunerea directă la razele ultraviolete şi fluctuaţiile de temperatură. Un important efect al acoperişurilor verzi este acela de a reţine o parte din cantitatea precipitaţiilor atmosferice şi de a întârzia căderea acestora direct pe sol. Atunci când se înregistrează o cantitate mare de precipitaţii într-un interval foarte scurt de timp, ne confruntăm cu o saturare a substratului unui acoperiş verde, iar excesul de apă se va scurge. Chiar şi aşa, exista o oarecare întârziere a căderii precipitaţiilor, astfel încât apa nu ajunge toată în sol în acelaşi timp provocând inundaţii. În medie, un acoperiş verde de tip extensiv cu un strat de 5 cm poate retine pana la 50% din precipitaţiile anuale – apa care se evaporă. 4. Izolare fonică Un alt pericol al zonelor urbane este zgomotul! Am devenit atât de familiarizaţi cu ecoul constant al zgomotului din trafic încât abia dacă sesizăm dispariţia acestuia odată ce părăsim spaţiul urban şi ne îndreptăm către locuri mult mai liniştite, la munte sau la ţară.

284

Acoperişul verde

O suprafaţă neteda precum o pajişte sau un acoperiş verde tind să absoarbă zgomotele în loc să le reflecte aşa cum fac alte materiale sau construcţii. Pământul şi plantele folosesc, de asemenea, la reducerea zgomotelor; undele sonore provocate de maşini sau de avioane pot fi absorbite, reflectate , substratul de pământ blocând frecvenţele joase de sunet, iar plantele pe cele înalte; astfel, un acoperiş verde de 12 cm poate reduce zgomotul cu 40 decibeli. 5. Particulele de praf, poluarea Particulele de praf, incluzând particule de metale grele şi alţi factori poluanţi care circulă în aer, pot fi reţinute în substratul acoperişului verde în loc sa plutească libere în aer şi să ne perturbe respiraţia sau să polueze apa râurilor şi lacurilor. Cea mai mare problemă globală este efectul de seră. Încălzirea globala este cauzată de cantitatea tot mai mare de CO2 şi alte gaze precum ozon (O3) care întâlnind masele de aer cald din atmosfera, atrag căldura soarelui încălzind pământul. Activităţile umane din ultimii 150 de ani au determinat creşterea cantităţii de CO2 din atmosferă provocând efecte negative asupra întregului climat global. Vegetaţia acoperişurilor verzi, precum şi restul vegetaţiei folosesc CO2 pentru procesul de respiraţie, şi astfel se reduc efectele negative ale poluării. Acoperişurile verzi nu vor reuşi să reducă nivelul poluării globale, însă împreună cu alte soluţii şi proiecte ne-am putea îndrepta într-o direcţie bună astfel încât să oferim condiţii mai bune de viaţă copiilor noştri. 6. Recreerea şi sănătatea Studiile au arătat ca prin vizite repetate în spaţiile verzi pacienţii unei clinici s-au recuperat mult mai repede decât ceilalţi pacienţi care au rămas în camerele lor. Un alt amănunt care face diferenţa este priveliştea! În funcţie de priveliştea de care beneficiaţi atât la birou, cât şi acasă aceasta va poate oferi imaginea unui mediu relaxant în contrast cu imaginea oraşelor stresate. Soluţii recomandate pentru diferite categorii de acoperişuri Pentru acoperiş extensiv 1. Vegetaţie: plante hidro, plante perene, amestec de sămânţă 2. Substrat de baza: 80 mm 3. Strat de protecţie, dren şi filtrare: 20 mm. Înălţime totală: 10 cm. Se foloseşte pentru înclinaţii ale acoperişului de maxim 5°. Pentru acoperiş intensiv neînclinat 1. Vegetatie: intensiva, plantare aplicata mecanic, sămânţă, arbuşti mici 2. Substrat de bază: 20 mm 3. Strat de filtrare

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

285

4. Strat de reţinere/dren 5. Strat de protecţie 6. Strat de separaţie si egalizare Înălţime totală: 28 cm. Pentru acoperiş intensiv înclinat 1. Vegetatie:plante hidro si perene, sămânţă, arbuşti mici 2. Strat suport pentru vegetaţie: 3. Strat de dren si stocare 4. Strat de protecţie Înclinaţie pante: 5° – 15°. Plante folosite: Speciile recomandate pentru acoperişuri extensive sunt cele perfect adaptate zonei în care se instalează acoperişul, necesită puţină îngrijire, nu sunt sensibile la îngheţ sau seceta şi nu ai nevoie decât ocazional de îngrăşăminte şi îngrijire. Pentru Romania, sunt testate şi se recomanda cu precădere plantele din familia Sedum, dar si plante perene, cu rădăcini mici,pe care le ştim din fâneţe. Înălţimile si coloritul diferit al unui covor format din Sedum si ierburi, fac acoperişul să îşi schimbe aspectul pe tot parcursul anului. Un acoperiş extensiv are nevoie de aproximativ 2 ani pentru a acoperi în mod natural toată suprafaţă, iar după acest interval se va reface singur, având nevoie de intervenţii doar pentru a îndepărta plantele nedorite. Bibliografie: 1. www.sporulcasei.ro/cum-se-instaleaza-un-acoperis-verde/ 2. http://gradinapeacoperis.ro/ 3. http://acavr.ro/uploads/files/Ghid_de_proiectare_DIADEM.pdf 4.www.revistaconstructiilor.eu/.../acoperisul-verde-gradina-solutie-de-reabilitare-ecologica 5. www.milucon.ro/acoperis-verde/ 6. www.natural-home4u.com/acoperis-verde-detalii 7. http://casedinbalotidepaie.ro/acoperis-verde-fara-cauciuc-si-plastic/ 8. www.ecology.md/md/section.php?section=ecoset&id=9212 9. www.roarhitect.ro/articole/...eco/.../casa-ecologica-cu-acoperis-verde 10. www.agresivdesign.ro/.../acoperis%20verde/acoperis%20verde.pdf

286

Scaunul ergonomic

SCAUNUL ERGONOMIC profesor Diana CENUȘĂ Obiectul de studiu al ergonomiei îl constituie organizarea activităţii umane în procesul muncii prin optimizarea relaţiei din sistemul om-maşină-mediu, având drept scop creşterea eficienţei tehnico-economice, optimizarea condiţiilor satisfacţiei, motivaţiei şi rezultatele muncii, concomitent cu menţinerea bunei stări fiziologice şi favorizarea dezvoltării personalităţii. În birou ergonomia urmăreşte studierea elementelor umane şi materiale ale procesului de muncă în complexitatea şi în interdependenţa lor; capacităţile umane şi modul cum acestea pot fi utilizate în mod optim, pe întregul fond de timp de muncă; gradul de complexitate al echipamentului şi mobilierului, precum şi modalităţile tehnice de lărgire a ariei de activitate a lucrătorilor, în condiţiile diminuării stresului şi a oboselii; condiţiile de mediu şi mijloacele de reducere a influenţei lor negative. Pentru a avea un loc de muncă organizat trebuie să ţinem cont de principiile ergonomice ce au ca obiectiv optimizarea relaţiei om - mijloc de muncă - mediu: 1. amplasarea şi combinarea adecvată a mobilierului, din punct de vedere funcţional şi estetic; 2. mobilierul să fie simplu, să asigure poziţia corectă a părţilor corpului în timpul executării operaţiilor şi să corespundă cerinţelor ergonomice şi estetice. Mobilierul de birou a făcut obiectul unor norme şi recomandări precise care le stabilesc dimensiunile, capacitatea de stocare, spaţiul necesar pentru utilizare; acestui mobilier i se asociază echipamentele şi materialele utilizate în mod curent sau cu intermitenţe în serviciile şi în posturile de lucru. Alegerea mobilierului va fi relativ uşoară dacă beneficiarul se adresează unor producători specializaţi. Cea mai mare parte dintre aceştia au experienţă şi dispun de echipe care se pot deplasa şi pot propune proiecte de implementare care să corespundă cât mai exact posibil nevoilor beneficiarului, posibilităţilor financiare şi planurilor arhitectului. Încercând să obţină cel mai bun preţ, beneficiarul poate apela la mai mulţi furnizori, reţinând pe cei care oferă livrarea şi montarea pe loc în termene rezonabile. Nu trebuie pierdut din vedere şi faptul că implementarea mobilierului nu este niciodată definitivă şi după un timp pot fi necesare unele modificări; de aceea este preferabil mobilierul format din module mici, demontabile, uşor de deplasat şi de aşezat (rafturi independente cu faţă dublă, scaune ergonomice sau pliante, fotolii dispuse individual sau în banchete, mese de lucru ce pot lua diferite forme). Multe probleme datorate unei previziuni deficitare la nivelul stabilirii planurilor se pot rezolva sau ameliora prin dispunerea variabilă a mobilierului. Alegerea cu grijă a mobilierului de birou poate avea o contribuţie importantă asupra moralului personalului şi de asemenea poate fi o cale de creştere a eficienţei în muncă. Mobilierul nepotrivit poate avea serioase repercusiuni asupra sănătăţii şi stării fizice a personalului, care în final se poate transpune într-un nivel ridicat de absenteism şi într-un randament redus..

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

287

În opinia multor specialişti, cea mai importantă piesă de mobilier în birouri este scaunul. Deşi pentru mulţi poate să pară o problemă lipsită de importanţă, chiar hilară, alegerea scaunului pentru locul de muncă a devenit în ultimul timp un subiect mult discutat şi studiat de specialiştii în ergonomie. Pentru cei mai mulţi oameni cel mai important echipament de birou este calculatorul. Într-adevăr, atât calculatorul cât şi proiectarea întregii staţii de lucru este astăzi importantă, dar să nu uităm c, fără un scaun confortabil, munca lucrătorilor nu poate fi eficientă. Petrecerea a lungi perioade de timp într-un scaun de birou poate cauza dureri de spate sau chiar agrava problemele deja existente ale coloanei vertebrale. O poziţie statică, pe lângă faptul că duce la creşterea tensiunii în spate, ceafă, umeri, braţe şi picioare, poate şi să crească tensiunea din muşchii spatelui şi din discurile coloanei vertebrale. Tendinţa persoanelor care stau foarte mult într-un scaun de birou este să se cocoşeze sau să se „culce” în scaun, şi această poziţie poate întinde ligamentele. În timp, o poziţie incorectă şi inconfortabilă poate să provoace daune iremediabile coloanei sau chiar să agraveze durerile deja existente. De aceea, pentru a evita astfel de probleme, este necesar un scaun ergonomic, care să susţină spatele şi să te ajute să formezi o poziţie de stat corectă. Totuşi, a avea un scaun ergonomic nu este de ajuns. Mai important este să ajustezi scaunul în functie de proporţiile tale, pentru a îmbunătăţi confortul şi a reduce tensiunea din ceafă şi spate acumulată atunci când stai. Specialiştii sunt unanimi în a aprecia că ergonomia scaunului are un impact major asupra sănătăţii şi eficienţei muncii noastre. Ce putem face pentru a evita aceste probleme? În primul rând, să acordăm o atenţie deosebită alegerii scaunului pe care stăm când lucrăm. Potrivit celor mai recente studii de ergonomie, scaunul ideal trebuie să respecte următoarele condiţii: 1. Scaunul trebuie să aibă cinci puncte de sprijin pentru o stabilitate bună, să aibă roţile pentru a permite mişcarea, iar şezutul trebuie să permită răsucirea; 2. Înălţimea trebuie să fie reglabilă pentru a permite sprijinirea picioarelor pe podea sau pe suportul de picioare şi în acelaşi timp pentru menţinerea coapselor în unghi de cel puţin 90 de grade cu gambele picioarelor; 3. Tapiţeria scaunului trebuie să permită aerisirea pielii, pentru a preveni supraîncălzirea locală, disconfortul termic şi transpiraţia excesivă; 4. Ansamblul şezut-spătar trebuie să permită contactul între zona lombară şi spătarul scaunului pentru sprijinirea permanentă a coloanei vertebrale atunci când picioarele sunt aşezate pe podea sau pe suportul de picioare. Totodată, şezutul trebuie să fie rotunjit în partea din faţă, pentru a permite o bună circulaţie sangvină la nivelul picioarelor; 5. Forma şezutului trebuie să asigure distribuţia uniformă a presiunii exercitate asupra coapselor; 6. Şezutul trebuie să aibă o curbură ridicată înspre spătar, care să susţină şi să uniformizeze presiunea exercitată asupra zonei pelviene; 7. Spătarul trebuie să fie curbat, reglabil pe înălţime, prevăzut cu mecanism de reglare a razei curburii, pentru a oferi suport regiunii lombare şi sincronizat cu şezutul, pentru menţinerea corectă a curburii coloanei vertebrale în timpul lucrului. În acest fel se asigură o poziţie care reduce presiunea asupra coloanei, prevenindu-se hernia de disc şi arterita; 8. Braţele scaunului trebuie să fie reglabile, pentru a permite susţinerea antebraţelor utilizatorului paralele cu podeaua şi umerii relaxaţi, prevenind efectul de cocoşare. În cazul în care se lucrează la calculator, braţele scaunului trebuie să fie reglate la înălţimea

288

Scaunul ergonomic

tastaturii şi să ofere posibilitatea reglării radiale, astfel încât să asigure suportul permanent al antebraţelor utilizatorului; 9. Scaunul trebuie să ofere suport şi pentru zona cervicală (tetiera), pentru menţinerea înclinaţiei corecte a capului faţă de umeri. Altfel, are loc acumularea de tensiuni în structura musculoscheletică a gâtului, care duc la apariţia contracturilor musculare, la stres şi dureri de cap. Este importantă alegerea unui scaun ce permite mişcarea liberă tridimensională. Oare de ce majoritatea croitorilor sunt scunzi, îndesaţi, chiar cocoşaţi? Deoarece nu au un bun scaun ergonomic care să permită ajustarea atât în privinţa înclinării pe spate cât şi adâncimea platformei. Deşi este important ca spatele să fie drept în timpul lucrului, la fel de important este ca scaunul să permită o înclinare pe spate care să dea posibilitate utilizatorilor, periodic, să se relaxeze. Înălţimea platformei trebuie astfel stabilită încât, şezând, lucrătorii să poată sta confortabil, oferind posibilitatea de sprijin a picioarelor pe podea sau pe un suport (condiţie obligatorie pentru cei care lucrează în poziţia şezând). Acest suport, însă, trebuie să permită extensia picioarelor şi păstrarea poziţiei verticale a corpului sau puţin aplecat pe spate. Un spătar amplu este important pentru muşchii mari ai spatelui care trebuie să echilibreze întreaga greutate a corpului pe zona pelviană. Fără un astfel de suport muşchii fac un efort continuu pentru menţinerea stabilităţii, de aceea pot apărea dureri ale muşchilor spatelui. În felul acesta se reduce presiunea pe coapse, favorizând circulaţia sângelui. Acest lucru îmbunătăţeşte confortul, în special pentru cei scunzi care lucrează la mese fixe (nereglabile). Cele mai multe scaune ergonomice au intervalul de ajustabilitate de aproximativ 5 inch (12,7 cm), care ar trebui să fie suficient. De asemenea, la fel de important este ca platforma să aibă marginile rotunde pentru a nu exista puncte de presiune dureroase. Ajustabilitatea este cea mai importantă trăsătură de calitate a scaunelor de birou. Pentru alegerea scaunului perfect este necesară consultarea unor standarde realizate de firme specializate. Dupa părerea mea ar trebui ca scaunul să poarte etichete cu avertismente (în limba chineză cuvântul scaun înseamnă pat barbar). Rata celor cu probleme de spate este mai mare în rândul lucrătorilor din birouri în comparaţie cu personalul din sectorul de producţie. Persoanele care stau toată ziua pe scaun fără să facă unele exerciţii fizice au în cele mai multe cazuri dureri ale muşchilor spatelui, mai ales când munca lor impune atenţie şi încordare; se vorbeşte deja de un sindrom al luptătorului de weekend ( persoană sedentară în zilele lucrătoare ale săptămânii, iar la sfârşit de săptămână practică multe exerciţii fizice. Activitatea fizică de intensitate ridicată acţionează negativ asupra muşchilor, făcîndu-i vulnerabili la efort ). Munca sedentară poate uneori epuiza bărbaţii sau femeile mai mult decât cea în mişcare. Birotica a apărut, în această perioadă marcată de profunde schimbări, ca răspuns la necesitatea resimţită de întreprinderi de a prelucra tot mai multă informaţie şi ca o soluţie la numeroasele probleme ale muncii în birou. Dacă birotica îşi propune creşterea performanţei activităţii de birou şi administrative, organizarea ergonomică a muncii (treaptă superioară a organizării ştiinţifice) în birou adaugă acestui obiectiv creşterea confortului, siguranţei şi satisfacţiei lucrătorului. Dacă prima se concentrează asupra productivităţii, cea de-a doua are în vedere în primul rând omul.

289

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

BECURILE ECONOMICE1 profesor ing. Elena FODOR Becurile economice, devenite obligatorii în UE din anul 2010 sub pretextul „ reducerii emisiilor de carbon”, sunt utilizate tot mai des în casele noastre. În locul becurilor clasice au fost promovate puternic becurile fluorescente compacte, cunoscute sub diverse denumiri: becuri CFL (Compact Fluorescent Lamp), becuri economice sau becuri „ecologice”. Recomandate insistent si impuse obligatoriu prin retragerea de pe piaţă a celor clasice, cu filament, becurile economice stârnesc o serie de suspiciuni. Oare sunt cu adevarat „ecologice” aceste becuri atât timp cât sunt fabricate cu mercur? În cele ce urmeaza voi incerca să demontez mitul „ecologic” cu argumente ştiinţifice, pentru o corectă informare a consumatorului. Bineînţeles, voi începe cu avantajele pe care le oferă becurile economice: 1. Consumul redus de energie. Un bec economic consumă de 5 ori mai puţin ca unul incandescent care oferă aceeaşi lumină şi are durata de viaţă de 4 ori mai mare. Becurile fluorescente compacte reduc consumul de energie cu 70-80% faţă de becurile incandescente. Dar unul de calitate este de 15 ori mai scump. 2. Durata de viaţă. Este de 6000 h pana la 10.000 h faţă de 1000 h în cazul celor clasice. Durata de viaţă nu constituie doar un avantaj financiar, ci ne şi scuteşte de a schimba becul de 4 ori mai des. 3. Nu se încinge. Becul economic nu se încălzește atât de tare ca unul incandescent.Asta înseamnă că nu avem limită de putere din cauza temperaturii în plafonieră sau în veioză, nu explodează la contactul cu un strop de apă şi nu ne carbonizează izolaţia firelor electrice din incintă. În cazul unui bec incandescent, 80% din puterea consumată se pierde prin căldură şi prin radiaţii IR şi UV. 4. Emit culoare albă. Unele persoane preferă lumina albă rece, celei calde. Iată acum şi o prezentare sumară a principalelor dezavantaje ale utilizării becurilor economice: 1. Sunt fabricate cu mercur. În cazul becurilor economice, lumina este creată prin descărcarea de mercur la presiunea joasă. Mercurul, cunoscut şi sub denumirea de „argint viu” este unul din cele şase elemente chimice aflate în stare lichidă la o presiune şi o temperatură apropiate de cele ale camerei şi este o neurotoxină care poate afecta creierul, măduva spinării, rinichii şi ficatul. Fiecare bec fluorescent conţine 4 miligrame de mercur, un tub luminiscent (de neon) conţine circa 60 mg, iar un termometru, de exemplu, conţine 500 mg. Chiar şi în aceste cantităţi, mercurul este periculos! O problema majoră este 1. Titlul iniţial: Becurile economice - o alternativă ecologică a becurilor clasice?(n.r)

290

Becurile economice

şi existenţa pe piaţă a becurilor neconforme, care pot avea o cantitate de mercur mai mare de 5 miligrame, cât prevede legea. 2. Nu se pretează la reglaje. Nu pot fi folosite cu întrerupătoare cu leduri sau cu variator, se pot arde foarte uşor în acest mod şi chiar pot provoca incendii. Nu putem conecta becul la un circuit cu potenţiometru, cum ar fi cele de la veioză sau chiar şi întrerupatoarele de camera de la care reglăm intensitatea luminii deoarece se ard. 3. Dimensiunea lor. Becul economic este prea lung, nu încape de multe ori în corpul de iluminat! 4. Preţul ridicat. De exemplu un bec economic de 20 W cu durata de viaţă 8000 ore, costă 15 lei şi un bec incandescent de 100W cu durata de viaţă 2000 ore costă 1 leu (ambele luminează la fel însă diferenţa de preţ este enormă!). 5. Emit raze UV. Becurile economice conţin vapori de mercur care emit raze UV atunci când sunt străbătute de curent electric. În mod normal, aceste raze UV sunt absorbite de un strat de molecule de fosfor, iar lumina albă rezultată nu este periculoasă. Însă, în timpul prelucrării becurilor, în special în momentul în care sticla este răsucită pentru a da becului forma obişnuită, fosforul – care este sfărâmicios – se fisurează. Astfel, în zonele în care fosforul s-a fisurat, pătrund razele UV care pot produce arsuri pe piele. Expunerea îndelungată a corpului uman şi, în special a ochilor, la radiaţia respectivă este semnificativă şi este echivalentă cu a sta ore întregi la soare fără a folosi creme de protecţie. De aceea, cercetătorii recomandă păstrarea becurilor doar în corpuri de iluminat din sticlă şi păstrarea unei distanţe de 1,5 – 2 metri de la lumina directă a unui asemenea bec. Totodată, un studiu canadian realizat în 2009 de Natural Resources arată că expunerea zilnică maximă la lumina becurilor fluorescente nu trebuie să depăşească între 3 şi 6 ore. În timpul funcţionării degajă substanţe chimice toxice. Asociaţia germană pentru protecţia consumatorului arată că substanţele chimice sunt degajate sub formă de abur. Printre ele se numără fenolul, o otravă injectată de nazişti pentru a omorî victimele din lagărele de concentrare, dar şi naftalină şi stiren. „Un smog electric apare în jurul acestor becuri. De aceea, trebuie folosite cât mai puţin posibil. Nu trebuie folosite în zone neaerisite şi în niciun caz în apropierea capului”, spune Andreas Kirchner, de la Federaţia Inginerilor Germani. Folosirea lor conduce la creşterea riscului de apariţie a cancerului. Explicaţia este aceea că noile becurile emit un spectru luminos ceva mai apropiat de cel al luminii naturale (în comparaţie cu cel „gălbui” al becurilor clasice), „ce păcăleşte corpul uman, inhibând astfel producţia nocturnă a hormonului numit melatonina”, relatează The Telegraph. Melatonina ne protejează de cateva tipuri de cancer, printre care cel mamar şi de prostată. 6. După ce se defectează nu pot fi aruncate la gunoi, trebuie reciclate în containere separate. Din cauza mercurului pe care îl conţin, acestea trebuie montate şi păstrate cu grijă, ca să nu se spargă şi nu trebuie aruncate la gunoi la fel ca becurile obişnuite. Marea majoritate a becurilor ajung la ghena de gunoi, de unde, în consecinţă, cele

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

291

câteva grame de mercur din fiecare bec sau tub economic aruncat se răspândesc în aer, apoi în sol şi ajung, în cele din urmă, în pânzele freatice. 7. Provoacă migrene. Neurologii constata tot mai multe acuze de dureri de cap şi migrene din partea persoanelor expuse la becurile fluorescente compacte. 8. Durata de viaţă variază. În urma testelor de laborator efectuate, specialiştii au stabilit că, deşi durata de viaţă a becurilor economice este mai mare decât a celor incandescente, totuşi, ea variază din diferite cauze. Problema este că lămpile economice sunt foarte sensibile la devierile de tensiune, la umiditate, la numărul de conectări-deconectări. Astfel, durata lor de exploatare poate fluctua între 3 mii şi 15 mii de ore. De asemenea, spectrul de redare a culorilor este mai scăzut cu circa 60% în cazul lămpilor fluorescente, în timp ce la cele incandescente ajunge la 90%. 9. Poluează cu emisii electromagentice periculoase spaţiul ambiant cauzând efecte devastatoare asupra sănătăţii; radiaţiile electromagnetice nenaturale produc boli organice, celulare, la nivelul organitelor celulare; 10. Sunt extrem de periculoase dacă se sparg: conţin aproximativ 54mg de mercur care se pulverizează în ambianţă, iar mercurul este un element cu puternice efecte asupra sistemului nervos, mai ales la copii şi femeile gravide. Medicul igienist Alexandru Diaconu, recomandă ca, în cazul în care aţi spart un recipient care conţine mercur, să aerisiţi încăperea, să nu atingeţi cioburile şi să folosiţi mănuşi pentru a strânge resturile. Să nu utilizaţi aspiratorul, ci o mătură. Este clar că lista dezavantajelor este mult mai lungă decat cea a avantajelor şi asta îi poate bulversa pe consumatorii care abia s-au obişnuit cu lumina becurilor economice impuse de Uniunea Europeană! Oare introducerea obligatorie a becurilor economice a fost dictată de anumite interese financiare ale grupurilor economico- politice? Nu se ştie, dar este cert că, după ce aflaţi informaţiile de mai sus, simţiţi nevoia de a arunca toate becurile economice din casă! Încă din 2010, Oficiul German pentru Protecţia Mediului a avertizat cu privire la pericolele care decurg din utilizarea pe scară largă a becurilor economice. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor consumatorilor au cerut încă de pe atunci suspendarea directivei europene care viza înlocuirea becurilor incandescente cu cele economice. „Nu se poate ca un produs sigur să fie înlocuit cu unul care s-a dovedit a fi periculos”, spune şi președintele Asociaţiei Germane pentru Protecţia Consumatorilor. Părerea unanimă este că mercurul reprezintă „călcâiul lui Ahile” al becurile economice. Uniunea Europeană anunţă schimbări radicale în locuinţele fiecărei persoane. În perioada următoare, după interzicerea becurilor incandescente, UE va interzice şi becurile fluorescente în favoarea celor LED, o tehnologie relativ nouă, mult mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie electrică şi în compoziţia cărora nu intră substanţe periculoase, cum ar fi mercurul. Avantajele becurilor LED sunt: consum redus de energie, iluminat de calitate prin distribuirea uniformă a luminii, durata mare de viață, rezistente mecanic, se aprind imediat la intensitate maximă, nu emit radiaţii UV sau infraroşii, nu conţin mercur, etc. Dacă motivele mai sus menţionate v-au pus pe ganduri chiar acum când eraţi „împăcaţi” cu utilitatea renunţării la becurile normale, ce aţi putea face totuşi pentru sănătatea d-voastră

292

Becurile economice

şi a familiei? La becurile economice nu putem renunţa în totalitate, însă ne putem lua nişte măsuri de precauţie, folosind becurile LED. În cazul în care consumul de energie electrică nu este o problemă stringentă ar trebui sa revenim la vechile tipuri de becuri cu incandescenţă (dacă vom mai gasi pe piaţă) sau varianta folosirii becurilor economice de tip LED. Paradoxul este că recomandarea vine din partea unei ecologiste convinse, care nu acceptă decât schimbările care cu adevărat fac bine oamenilor şi mediului şi care nu ascund eventuale politici de marketing, cu unic scop profitul. Decizia vă aparţine: acceptaţi o factură mai mare la energie şi confortul psihic de a nu contribui benevol cu motive în plus la îmbolnăvirea d-voastră sau rămâneţi preocupaţi în exclusivitate de costurile cu energia electrică, fără a vă păsa de pericolele toxice nebănuite care pot apărea. Bibliografie: www.timpul.md/Economie; www.efemeride.ro www.descopera.ro

293

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

UNIVERSURI PARALELE profesor Felicia Grațiela MANOLE Până nu demult, ideea universurilor paralele era doar o fantezie SF. Acum cercetătorii din întreaga lume se întrec în a lansa teorii care să conducă la descoperirea unor lumi paralele. Posibilitatea existenței mai multor dimensiuni și universuri paralele care formează un multivers, a fost reliefată de dezvoltarea fizicii cuantice și încercările de a găsi o teorie unificată, dar și de dezvoltarea teoriei corzilor. Brian Greene susține ideea unor universuri multiple, unele chiar foarte apropiate de al nostru, dar care nu pot fi percepute, întrucât există în alte dimensiuni decât cele patru cunoscute în Universul nostru. Ideea existenței universurilor paralele a fost lansată prima dată în 1957, de către Hugh Everett III, doctorand la Universitatea Princeton, în încercarea de a oferi o soluție la problema măsurătorii din mecanica cuantică. În acest sens, a elaborat o teorie numită interpretarea multiplelumi (”many-worlds interpretation”) a mecanicii cuantice, care afirmă că, atunci când în univers apare un moment de alegere, universul se divide, iar ambele posibilități coexistă în lumi paralele. Universul este format, astfel, dintr-o infinitate de lumi. Altfel spus, când se efectuează o măsurătoare, universul s-ar multiplica într-un număr de universuri paralele, câte unul pentru fiecare posibilă soluție, astfel că în fiecare univers se produce un rezultat al măsurătorii. Numărul soluțiilor posibile ale măsurătorii este nelimitat, mecanica cuantică furnizând doar probabilitatea de a obține unul din rezultatele posibile. Mai târziu dr. David Deutsch de la Universitatea din Oxford, a continuat cercetările în această direcție și a demonstrat că această posibilitate există din punct de vedere matematic. În plus, în viitor ar fi posibilă și călătoria în timp. În lumina acestor cercetări, Big Bang-ul nu mai înseamnă începutul universului, ci o poartă către un trecut plin de cicluri nesfârșite ale evoluției. În anul 2010, Bill Poirier de la Texas Tech University, publică o nouă teorie a mecanicii cuantice, care presupune că există universuri paralele și că interacțiunea dintre ele crează efecte cuantice ce pot fi observate în natură. Realitatea cuantică nu este de tip undă, ci este compusă din multiple lumi clasice. În fiecare dintre aceste lumi, un obiect are atribute fizice definite, precum poziție și moment, iar obiectele interacționează între ele în mod clasic.

294

Universuri paralele

Poirier afirmă că lumile nu sunt definite în teoria lui Everett, „pentru că matematica ce le explică este aceea a teoriei clasice cuantice de tip undă”. În teoria lui Poirier, lumile sunt construite matematic de la început. Einstein a fost preocupat, alături de alți fizicieni, de crearea unei teorii care să permită explicarea ce-lor patru forțe fundamentale: gravitația, forța electromagnetică, forța nucleară tare și slabă. Această teorie s-a numit teoria marii unificări, întrucât încerca să cuprindă teoria relativității generalizate și mecanica cuantică. Având în vedere că teoria relativității generalizate se referă la evoluția Universului la scară mare, iar mecanica cuantică se referă la scara subatomică, atunci teoria marii unificări ar fi trebuit să poată explica toate fenomenele din univers. Din păcate, încercările au eșuat, astfel că cercetătorii s-au orientat către alte teorii. S-a considerat că, dacă se adaugă noi dimensiuni spațiului tridimensional, atunci se poate construi o teorie, în cadrul căreia pot fi explicate forțele fundamentale ale universului. În teoria relativității generalizate, timpul apare ca a patra dimensiune, iar gravitația poate fi explicată printr-o curbare spațio-temporală cvadridimensională. În 1919, Kaluza adaugă o a cincea dimensiune și explică, în mod asemănător, forța electromagnetică ca o curbare în hiperspațiul cu cinci dimensiuni. El a reușit să unifice teoria gravitației a lui Einstein cu teoria electromagnetismului a lui Maxwell, regăsind prin calcul matematic, ecuațiile specifice celor două teorii. În aceeași direcție au fost și contribuțiile lui Klein. Din păcate, teoria Kaluza-Klein intra în contradicție cu unele date experimentale (ca de exemplu cele referitoare la electron). Ideile privitoare la existența altor dimensiuni au fost aproape abandonate timp de șase decenii, lăsând loc cercetărilor din fizica teoretică și experimentală, care au permis apariția modelului standard. Conform Modelului standard, particulele elementare se împart în două categorii: fermioni (quarcuri și leptoni) și bosoni (foton, gluoni, graviton, Higgs, bosoni W, Z). Fermionii sunt particule care alcătuiesc materia, în timp ce bosonii intermediază acțiunea forțelor fundamentale. O proprietate care diferențiază cele două categorii de particule este spinul, care în cazul fermionilor are valoarea ½, iar pentru bosoni, spinul este un număr întreg (bosonul Higgs având spinul zero). Particulele aparținând Modelului standard, nu au structură. Modelul standard nu poate explica a patra forță fundamentală, gravitația și nici oscilațiile neutrinilor. Descoperirea forțelor nucleare slabe și tari, a condus la necesitatea de a avea și mai multe dimensiuni. Au fost propuse teorii cu mai multe dimensiuni spațiale încolăcite, condiția fiind ca aceste dimensiuni suplimentare, să aibă o extindere spațială suficient de mică, întrucât niciun experiment nu le pusese încă în evidență. Dar dificultatea de a găsi o singură teorie care să explice toate forțele și proprietățile materiei, încă persista. În anul 1984 a fost elaborată teoria corzilor (stringurilor) care a reușit să rezolve incompatibilitatea dintre mecanica cuantică și teoria generală a relativității, prin înlocuirea particulei elementare cu stringuri. Așadar, teoria corzilor susține că particulele fundamentale nu sunt punctiforme, ci sunt alcătuite din bucle unidimensionale (corzi), care vibrează într-o singură dimensiune. Stringul (coarda) reprezintă, în lumina acestei teorii, constituentul unidimensional fundamental al materiei. Toate proprietăţile particulelor aparținând Modelului Standard sunt rezultatul modurilor diverse în care un string poate să vibreze. Teoria corzilor impune ca universul

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

295

să aibă zece dimensiuni: o dimensiune temporală și nouă spațiale. Cele șase dimensiuni suplimentare sunt încolăcite în așa numitele forme Calabi-Yau. După cum spune Brian Greene, „teoria corzilor poate arăta că toate lucrurile minunate care se petrec în univers … toate sunt reflecții ale unui singur principiu fizic măreț, ale unei singure ecuații supreme” (Greene, 1999). Teoria corzilor nu este însă susținută prin experimente, întrucât nu sunt încă posibile măsurători la scara la care ar fi observabile stringurile. Dar asta nu înseamnă că teoria este falsă, ci doar că mai este nevoie de timp pentru a o verifica experimental. „Deoarece aceste caracteristici ale teoriei corzilor necesită schimbarea radicală a concepțiilor noastre despre spațiu, timp și materie, ne va trebui un timp pentru a ne obișnui cu ele, pentru a ajunge la un nivel confortabil de înțelegere”. (Greene, 1999) Ulterior, în 1990, Witten lansează ideea că teoria corzilor are nevoie de zece dimensiuni spațiale și una temporală, adică unsprezece în total. O nouă teorie numită teoria M, consideră că stringurile sunt conectate printr-o membrană uriașă, altfel spus universul este o membrană 10-dimensională care plutește într-un hiperspațiu cu 11 dimensiuni. Sursa gravitației este un alt univers care plutește și el în hiperspațiu. Apoi s-a avansat ideea că există mai multe membrane-univers care plutesc în același hiperspațiu și care interacționează doar prin intermediul forței gravitaționale. Având în vedere că a unsprezecea dimensiune este de 10-20 metri, rezultă că universurile paralele sunt foarte aproape de noi. Începând cu anul 2001, a apărut ideea că ciocnirile între membranele univers sunt posibile, ceea ce conduce la un univers etern și ciclic. Se presupune că ar exista la capetele celei de-a 11-a dimensiuni, două membrane: una este universul vizibil, cealaltă este un univers paralel, care interacționează doar gravitațional cu primul. Spațiul și timpul sunt infinite, iar Big Bang–ul este doar un moment de legătură cu o perioadă anterioară de contracție. Din perspectiva 4-dimensională, universul oscilează între perioade de expansiune (în care se diluează materia și universul devine gol) și contracție, care se termină prin tranziția de la Big Crunch la Big Bang, aparent timpul și spațiul dispar, iar materia este recreată. Din perspectiva 11-dimensională, universul este infinit, în sensul că cele două membrane se întind la infinit, iar ceea ce oscilează e doar distanța dintre ele, adică a 11-a dimensiune. Când cele două membrane-univers se ciocnesc, dispare o singură dimensiune spațială din cele unsprezece, timpul curge continuu, iar procesul duce la crearea de materie nouă. Omogenitatea universului se explică prin faptul că generarea de materie are loc uniform, întrucât, în urma expansiunii accelerate, din ciclul anterior, cele două membrane au devenit aproape paralele și netede înainte de ciocnire. Aceste cicluri nu au un început și se repetă la infinit. În modelul Big Bang-inflație se presupune că în prima fracțiune de secundă după Big Bang universul s-a extins foarte rapid, iar această teorie s-a numit inflația cosmică. În această situație, Einstein susține că apar „valuri” ale spațiu-timpului, cunoscute sub numele de „unde gravitaționale”, iar Andrei Linde, fizician la Universitatea din Stanford, consideră că „în cele mai multe modele, dacă avem inflație cosmică, atunci avem multiunivers”. După Big Bang poate exista orice fel de univers, fiecare cu proprietăți fizice diferite. Totuși trebuie spus că Einstein nu a fost de acord cu teoria Big Bang-ului și a susținut că universul nu s-a format în urma unei explozii, ci a existat mereu și este în plină expansiune.

296

Universuri paralele

Inflația cosmică este confirmată de descoperirea în anul 2014, a undelor gravitaționale primordiale, cu ajutorul telescopului BICEP2 din Antarctica. A fost studiată radiația cosmică de fond, care a apărut în urma Big-Bang-ului și s-au observat anumite fluctuații. Diferenţele de temperatură de la nivelul cerului indică regiunea în care cosmosul era mai dens şi regiunea în care s-au format galaxiile şi norii galactici. Întrucât undele gravitaționale au fost produse în urma inflației care este un fenomen cuantic, s-a concluzionat că gravitația este de natură cuantică. Se presupune că această inflație cosmică a condus la o extindere inegală a universului și a permis formarea unor „bule” în care există alte universuri cu alte legi ale fizicii. Dar, deși energia inițială a universului s-a transformat în materie, universul continuă să se extindă și acum. O explicație a fost dată de către Alexander Vilenkin şi Andrei Linde care afirmă că „inflaţia cosmică” are loc la infinit, întrucât energia se transformă în materie numai în anumite locuri, iar în altele nu, ajungându-se astfel la alte Big Bang-uri care formează universuri paralele în număr infinit. În plus, cercetătorii de la Universitatea Carolina de Nord afirmă că anomaliile fondului de microunde se datorează interacțiunilor dintre universul nostru și celelalte universuri. Se așteaptă noi dovezi experimentale care să decidă ce model de univers este corect: modelul universului ciclic sau modelul Big Bang-inflație. Experimentele ce vor avea loc în 2015, în acceleratorul de particule LHC1 de la CERN2 , au ca scop stabilirea validității teoriei supersimetriei, care susține că ar exista o lume paralelă cu a noastră. Prezența sau absența unor particule, ar putea fi cheia rezolvării dilemei. (CERN, 2015) Teoria relativității generale presupune existența găurilor negre, iar fizicienii Stephen Hawking si Kip Thorne au avansat ideea că acestea reprezintă porți spre universurile paralele. La CERN, se încearcă crearea unor găuri negre având dimensiunea unor particule. Cum LHC nu deține încă suficientă energie, dacă ar exista universurile paralele, ele ar putea oferi gravitația în plus, care ar permite crearea unor astfel de găuri negre. Bibliografie: CERN: http://home.web.cern.ch/about/updates/2015/02/timelapse-lhc-experiments-prepare-restart. http://www.descopera.ro/dnews Experimentul CERN: Găurile negre. (2015). Preluat de pe http://gandeste-liber-exista.blogspot.ro/2010/12/experimentul-cern-genevagaurile-negre.html Greene, B. (1999). The Elegant Universe, Editura Humanitas, Bucureşti wolfram.com: http://members.wolfram.com

1. Large Hadron Collider – cel mai mare accelerator de particule; 2. Organizaţia Europeană pentru Cercetare Nucleară;

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

„Cum învățăm?”

297

298

Tehnologii informaţionale şi de comunicare în procesul instructiv-educativ

TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE ŞI DE COMUNICARE ÎN PROCESUL INSTRUCTIV-EDUCATIV profesor Mirela FÎRŢALĂ „Spiritul ştiinţific unifică omenirea la un nivel abstract şi raţional, dar tocmai aceasta dă civilizaţiei umane un caracter universal” (M. Malita, 2002) Istoria existenţei omului evidenţiază faptul că acesta a trecut de la o gândire influenţată de mecanică şi mecanisme, la o gândire fizico-informaţională, în pas cu ştiinţa şi tehnologia epocii moderne, schimbare ce constituie una dintre mutaţiile cele mai importante. Studiile existente şi observaţiile rezultate din experienţa acumulată de omenire arată, de asemenea, că „civilizaţia, în sensul avuţiei şi al bunurilor transmisibile, este bazată pe o evoluţie spectaculoasă a cunoaşterii. Ea cuprinde ştiinţa, tehnologia în primul rând, şi apoi toate activităţile şi produsele care ies de sub incidenţa valorilor locale, fiind susceptibile de o rapidă transmisie şi generalizare”. Explozia cunoaşterii umane, cu o propagare rapidă a rezultatelor ei, ce caracterizează începutul secolului XXI, are loc sub semnul unei civilizaţii unice, care pe baza progresului tehnologic ar putea face ca unul şi acelaşi produs să fie creat după aceleaşi reţete. „Cunoaştere şi know-how, produsele cu caracter universal ale ştiinţei şi tehnologiei, care circulă şi se aplică pe toată suprafaţa planetei sunt marii autori ai globalizării, iată încă un argument ce pledează pentru recunoaşterea mecanismelor şi funcţiunilor proprii ale civilizaţiei şi a principalelor sale componente, ştiinţa şi tehnologia”. Societatea informaţională se naşte numai într-un mediu în care numărul celor care folosesc tehnologii informaţionale depăşeşte o valoare critică; abia atunci când accesul la instrumentele informatice devine un fenomen de masă putem spune că ne aflăm într-un spaţiu în care civilizaţia în stadiul ei informaţional a fost acceptată. Competenţa în domeniul tehnologiei informaţiei şi a comunicaţiilor ţine de procesul de instruire şi antrenare; prin urmare, sistemul de învăţământ este direct şi determinant implicat în fundamentarea societăţii informaţionale. În ultimele decenii tehnologiile informaţionale şi de comunicare (TIC) au revoluţionat practic toate domeniile de activitate ale omului: industrie, agricultură, medicină, învăţământ, comerţ etc., conducând la utilizarea directă a calculatoarelor de către utilizatorii finali, eliminând categoriile de specialiști (analiști de sistem, programatori, operatori etc.) care realizau practic activitățile de rezolvare a problemelor în sistemele clasice. Un utilizator poate să acceseze toate resursele fizice și logice disponibile în mediul său de lucru și în afara acestuia. Astfel, utilizatorul exploatează propriile sale baze de date, dar poate consulta și datele organizate în bazele grupurilor de lucru sau ale entității economice din care face parte și chiar baze de date externe. Aceste date le poate

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

299

prelucra prin soft de aplicații și de dezvoltare a aplicațiilor, soft pentru grupurile de lucru etc. Ca resurse fizice, utilizatorul final, pe lângă postul propriu de lucru, poate exploata atât serverul central al entității social-economice, cât și minicalculatoarele sau serverele din rețelele de calculatoare accesibile lui. În cadrul organizațiilor există și personal specializat (informaticieni) care are sarcini de proiectare, dezvoltare și întreținere a infrastructurii informatice precum și de sprijinire, în caz de nevoie, a utilizatorului final. Implementarea noilor tehnologii informaţionale şi de comunicare în sistemele educaţionale din lumea întreagă conduce la schimbarea rolului profesorilor şi elevilor în procesul de predare/învăţare. Importanţa utilizării noilor tehnologii pentru educaţie este larg recunoscută, devenind, în ultimele decenii, un lait-motiv al discursului despre educaţie la toate nivelurile: curriculum și practica didactică, formarea cadrelor didactice, dezvoltarea instituţiilor şcolare, politici educaţionale și implementarea acestora în sistemul de învăţământ. Problematica integrării noilor tehnologii în educaţie a fost deja de mult timp abordată şi analizată din multiple perspective, fiind în special evidenţiate avantajele, resursele necesare şi implicaţiile estimate la diferite niveluri. În ultima decadă, s-au înregistrat progrese semnificative: dotarea şcolilor cu tehnologie informatică, racordarea la Internet, dezvoltarea de soft educaţional, elaborarea de materiale suport şi furnizarea de activităţi de formare pentru cadrele didactice. Foarte multe programe sau proiecte au urmărit şi urmăresc în continuare promovarea noilor tehnologii în educaţie şi susţinerea învăţării asistate de calculator (e_learning). Pe mai departe nu ne rămâne decât să fim încrezători în extinderea utilizării acestora pe scară largă în procesul de învăţământ, la toate nivelurile şi în cadrul tuturor ariilor disciplinare. Numai că simpla lor integrare în situaţiile de învăţare formale nu este suficientă; TIC nu îşi dezvăluie de la sine valenţele pe care le deţine; utilizarea lor nu se soldează cu rezultate pe măsura aşteptărilor. Pentru aceasta este nevoie de explorarea şi punerea în valoare cu ingeniozitate a oportunităţilor şi multiplelor posibilităţi oferite. Valoarea unei tehnologii educaţionale – atrage atenţia T. Bates – expert internaţional în tehnologii educaţionale (1999), provine din modul inteligent în care aceasta este încorporată în procesul de instruire, pentru a-i conferi acestuia (procesului) capacităţi menite să–l îmbunătăţească(…), tehnologiile trebuie folosite pe scară extinsă în educaţie, dar fără a se exagera rolul acestora. Cu alte cuvinte, valenţele TIC sunt dependente de modul concret în care sunt utilizate. Altfel ele nu pot avea un impact de profunzime asupra proceselor predării şi învăţării. Potenţialul lor pedagogic virtual nu poate deveni în mod automat un potenţial real. De aici încolo, provocarea este una de ordin metodologic. Ceea ce ne lipseşte încă este o metodologie eficientă de a pune în valoare potenţialul TIC, de a defini cea mai bună utilizare a TIC. Totuşi, unele încercări şi-au dovedit pe deplin eficacitatea. Astfel, o metodă deja clasică de interacţiune educaţională, este vorba despre brainstorming, capătă o nouă utilizare prin ceea ce literatura de specialitate numeste tehnica electronică de brainstorming. Concret, prin intermediul Internetului conceptul de grup electronic (al căror membri nu se află în contact fizic) conduce la eliminarea unor dezavantaje ale brainstorming-ului tradiţional: participanţii pot rămâne anonimi, contextul în care se află fiecare dintre cursanţi este mai motivant (fiecare dintre ei se află în propriul spaţiu unde comoditatea participării este asigurată) şi dezinhibant (ce poate genera curajul exprimării unor idei inovative), numărul de participanţi poate fi mult mai mare decât în varianta tradiţională, dispar barierele de statut, participanţii pot să se afle la distanţe geografice considerabile unii de alţii etc. O astfel de dezvoltare poate fi gândită şi la adresa altor metode de interacţiune educaţională. Într-adevăr, problematica relaţiei monovalente cu computerul poate provoca unele probleme cum ar fi lipsa contactului formativ cu alte persoane, interactivitatea putând îmbrăca, de multe ori,

300

Tehnologii informaţionale şi de comunicare în procesul instructiv-educativ

doar atributul interactivităţii elev-computer-profesor. De aceea, exemplul tehnicii electronice de brainstorming poate fi luat şi de alte metode de interacţiune educaţională. Tehnica mozaicului. C. F. Herreid vorbeşte despre cercetările lui Harold Aarons în domeniul învăţării prin cooperare, acest autor fiind cel care a propus numele de mozaic (jigsaw) pentru metoda în cauză. Metoda se bazează pe un principiu relativ simplu: fiecare dintre grupurile de studiu primeşte o parte specifică a unei probleme pe care trebuie să o trateze din punctul de vedere propriu. Pentru ca acest lucru să se îndeplinească, ei devin „experţi” în această parte a problemei. În timpul în care membrii unuia dintre grupuri desfăşoară un astfel de proces, membrii celorlalte grupuri se află într-un proces similar, doar că ei trebuie să devină „experţi” în alte părţi a problemei (aceasta din urmă a fost divizată de la bun început de către instructor într-un număr egal de „părţi” cu numărul grupurilor implicate în respectiva activitate). Fiecare grup ia cunoştinţă şi se focalizează doar pe partea care i-a fost atribuită de către instructor. În momentul în care grupurile consideră că membrii proprii au atins gradul de expertiză necesar, instructorul dispune o redispunere a întregului colectiv de cursanţi: noile grupuri formate vor conţine câte un „expert” din fiecare dintre grupurile anterioare (în acest mod se re-asamblează problema). În acest mod se constituie „mozaicul”, din părţi ale aceleiaşi probleme care trebuie, printr-un efort a noilor grupuri constituite să se armonizeze şi să funcţioneze ca un întreg. Cum ar putea fi utilizat mozaicul în cazul utilizării TIC în cadrul activităţilor de predare si învăţare? Gândiţi-vă la un program care permite elevilor să intre iniţial în contact cu un grup de alţi colegi (ales aleatoriu) şi printr-un forum de discuţii învaţă un text, împreună, prin cooperare. Apoi acest forum se închide şi el este alocat altui grup de discuţii unde se formează mozaicul (fiecare dintre cei ce compun noul grup au învăţat câte o bucată a mozaicului). Din acest moment mozaicul decurge ca şi în maniera tradiţională. Controversa creativă. Această metodă interactivă presupune utilizarea dezbaterii şi stărilor conflictuale pentru înţelegerea în profunzime a situaţiilor problematice pe care elevii le studiază. Modelul elaborat în 1992 de Johnson şi Holubee urmăreşte şapte paşi: (1) problematica este propusă de către instructor; (2) cursanţii sunt grupaţi câte doi pentru a cerceta problematica în literatura de specialitate, urmărind atât perspectiva „pro” cât si perspectiva „contra”; (3) în al treilea rând echipele se întâlnesc și de pe poziţii contradictorii oferindu-şi, în mod curtenitor, argumente în dezbatere, pro şi contra; (4) echipele îşi inversează rolurile încercând să susţină punctul opus de vedere într-un mod cât mai convingător; (5) echipele îşi abandonează rolurile de avocat al unei poziţii ori alta şi trebuie să alcătuiască, în scris, un raport care să se bazeze pe compromis; (6) fiecare persoană din colectivul de cursanţi participanţi la controversă primeşte un test scris bazat pe materialul discutat şi primeşte puncte bonus dacă toţi membrii din echipa cu care a construit compromisul au scoruri apropiate de criteriile oferite; (7) echipele primesc 10 minute pentru a face un raport oral prin care să prezinte compromisul la care a ajuns întregului colectiv. Din punctul de vedere al utilizării TIC în cadrul activităţilor de predare şi de învăţare activitatea de dezbatere poate avea loc într-un grup de discuţii, fiecare putând să folosească computerul în timpul dezbaterii pentru a identifica şi a aduce elemente în plus care să-i susţină cauza. În final, compromisul la care ajung poate fi comparat cu alte poziţii similare existente în baza de date a profesorului (rezultate ale generaţiilor anterioare) şi astfel elevii pot înţelege că uneori realitatea nu este doar albă sau neagră, ci are multiple tonuri de gri. De Vries, Edwards şi Fennessey ne propun o tehnică care foloseste împărţirea unui colectiv lărgit în microgrupuri, tehnică intitulată TGT (Teams/Games/Tournaments); pentru început, elevii sunt împărţiţi în echipe de câte patru-cinci persoane. După aceasta, echipa astfel formată lucrează la un material pe care profesorul l-a prezentat recent în clasă, practicând diverse jocuri

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

301

proiectate pentru a testa şi a extinde înţelegerea informaţiilor. La sfârşitul săptămânii, clasa/grupa de cursanţi joacă „turneul”: aceştia concurează cu reprezentanţi din alte echipe pentru puncte. În TGT, echipele sunt cu atenţie formate pentru a include membrii cu abilităţi/niveluri diferite, iar în turnee ei concurează doar cu cei cu abilităţi egale (astfel, şi elevii mai puţin capabili pot să aducă puncte pentru echipa lor). Din punctul de vedere al utilizării TIC, în cadrul activităţii de predare şi învăţare putem avea o perspectivă extrem de interesantă, în sensul că modul în care elevii învaţă cooperarea prin acordarea de sprijin reciproc pentru învăţare (şi care, în mod concret, aduce echipei şansa succesului) poate fi maximizat. Astfel, elevii pot căuta împreună o structură a informaţiilor care să fie potrivită pentru fiecare, această acţiune de căutare sudând în fapt echipa şi oferindu-le fiecărui membru senzaţia importanţei proprii pentru grup. În mod asemănător este descrisă si metoda STAD (Student Teams Achievement Divisions) propusă de către Slavin; şi aici avem echipe în care fiecare membru poate aduce puncte echipei pentru că, deşi în această situaţie cunoştinţele asimilate de către el nu sunt comparate cu cele ale celorlalţi, ci sunt evaluate individual, elevii sunt apreciaţi în relaţie cu performanţa lor precedentă, şi deci, în mod similar cu TGT, fiecare membru poate aduce puncte echipei. Realizarea scorului individual şi performanţa evolutivă, dinamică a fiecărui elev poate să fie în cazul utilizării TIC în procesul de predare şi învăţare un pas înainte în asigurarea unui demers de automonitorizare şi automotivare. Astfel, elevul devine mai stăpân pe propria dezvoltare şi propriul destin educaţional, acest lucru fiind un stagiu pregătitor pentru momentul intrării în lumea adultă, în piaţa muncii, unde el devine singurul responsabil pentru evoluţia proprie şi pentru succesul personal şi social. WebQuest sunt mini-proiecte în care un procent mare din informaţii şi materiale sunt furnizate de Internet. Aceste tipuri de activităţi pot fi controlate de profesor sau chiar de elevi, în funcţie de activitatea de învăţare asupra căreia se decide. De obicei, elevii realizează proiectele WebQuest în cadrul unor grupuri. Fiecărui elev din cadrul unui grup i se poate atribui “rol” sau domeniu specific de cercetare. Activităţile pot lua chiar forma unor jocuri de rol, în cadrul cărora elevii personifică cercetători sau figuri istorice. WebQuest-urile, de scurtă sau lungă durată, sunt în mod deliberat concepute pentru a eficientiza maxim timpul de lucru al unui elev. A le permite elevilor navigarea pe Internet fără o sarcină foarte bine structurată reprezintă un beneficiu de învăţare discutabil şi, de aceea, timpul cât elevii sunt conectaţi trebuie raţionalizat şi direcţionat. Bernie Dodge, de la Universitatea de Stat din San Diego, a fost unul dintre primii care au încercat să definească şi să structureze acest gen de activităţi de învăţare. Potrivit lui, WebQuest este “o activitate orientată către investigaţie, în care unele sau toate informaţiile cu care interacţionează elevii, provin din resurse de pe Internet…“. Această definiţie a fost îmbogăţită de-a lungul anilor şi adaptată pentru diferite discipline. Philip Benz descrie o activitate WebQuest, după cum urmează: “WebQuest este o abordare constructivistă a învăţării. (…) Elevii nu numai colectează şi organizează informaţiile pe care le-au găsit pe web, ci îşi orientează activitatea spre un obiectiv specific, de multe ori asociat cu unul sau mai multe roluri modelate după profesiile adulţilor.” Descriind aceste metode interactive observăm că incidenţa TIC asupra metodologiei didactice se află încă la început, însă posedă posibilităţi de evoluţie consistente, posibilităţi aflate în portofoliul de inovaţie şi acţiune al fiecărui cadru didactic.

302

Tehnologii informaţionale şi de comunicare în procesul instructiv-educativ

„Potenţialul schimbărilor din învăţământ şi din întreg sistemul educaţional este enorm. Dar dacă ne gândim doar la folosirea noilor tehnologii pentru a preda aceleaşi subiecte vechi la acelaşi fel de învăţăcei, cu aceleaşi metode şi în cadrul aceloraşi instituţii, vom pierde întregul potenţial al tehnologiei informaţionale ...”. (Dr. Michael G. Moore) „Potenţialul noilor tehnologii pentru procesul educaţional se întrezăreşte, doar, printre experienţe reuşite ale unor cadre didactice, instituţii şi sisteme de învăţământ, potenţate de abordări teoretice promiţătoare care propun inovaţii curriculare, încurajate de accesul din ce în ce mai facil la echipamentele TIC. O certitudine şi o constantă rămâne nevoia de plasare a educaţiei în contextul tehnologic actual şi determinarea cu care practicienii educaţiei fac apel, din ce în ce mai des, la aplicaţii, software, instrumente IT, Internet.”(O. Istrate) Lansarea unor noi programe naţionale de integrare a TIC în educaţie nu pot fi decât salutare, cu condiţia respectării unor principii evidenţiate de experienţele ultimilor 10 ani, în principal cel referitor la abordarea integrată a tuturor componentelor cheie: politici educaţionale, echipamente, conectivitate, conţinut digital, formarea cadrelor didactice. Tehnologia nu înseamnă că îi înlocuim pe profesori, tehnologia nu dezumanizează, tehnologia oferă rezistenţă profesorilor - devenim mai pregătiți, mai creativi, reușim să rezolvăm problemele mai eficient. Profesorii nu sunt doar vehicule purtătoare ale informației, elevii pot găsi informațiile pe Internet. Profesorii sunt cei care lansează provocările astfel încât elevii să poată realiza conexiuni între diferite cunoștințe acumulate. Sistemul educațional trebuie să se orienteze foarte repede spre noile tendințe. Nu trebuie să rămână rigid. Conectarea mai multor școli la o platformă comună de e-learning prin Cloud Computing și dezvoltarea profesională continuă pot fi răspunsuri la provocările viitorului, alături de oportunități de colaborare pentru profesori, amenajarea clasei într-un mod creativ, importanța curriculumului național. Programul Google for Education-România, program ce oferă elevilor o mai bună pregătire pentru viața profesională, prin susținerea accesului la tehnologie și training în utilizarea instrumentelor online, destinate elevilor și profesorilor din învățământul preuniversitar. susținut de Compania Google, realizat de Junior Achievement România în parteneriat cu Ministerul Educației Naționale duce învățarea dincolo de sala de clasă. Astfel, prin tematica abordată (rolul și importanța tehnologiei în școală, instrumente moderne de predareînvățare, utilizarea tehnologiilor online în educație, comunitățile GEG – Google Educator Groups), programul reușește să stabilească o punte între speranțele tinerei generații privind viitorul și implemetarea noilor tehnologii în educație. Prin promovarea aplicațiilor web de ultimă oră – Google Apps for Education (Gmail, Drive&Docs, Calendar, Sites, Maps, YouTube, etc.) proiectul își propune și reușește cu succes abordarea unei noi viziuni asupra EDUCAȚIEI. Bibliografie: Mircea Malita, 2002, Zece mii de culori o singură civilizație, Editura Nemira, Bucuresti; (***)M.E.N.(2013), Utilizarea TIC pentru activitati educationale-Ghid pentru profesori, Bucuresti; 3. http://www.iteach.ro/experientedidactice

303

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

DE CE SĂ PREDAI LITERATURĂ? profesor Oana DURICAN Mai întâi, în afara întrebării din titlu, se impune o altă întrebare, și anume, de ce să citești literatură? Ei bine, aceasta este o întrebare complicată la prima vedere care are de-a face cu structurile și nivelurile limbii engleze ca disciplină. Vedeți, aici este dilema: atunci când vorbim despre ce facem în calitate de profesori de literatură, atunci când vorbim despre direcția pe care o imprimăm profesiei sau disciplinei de studiu, de multe ori doar o gamă restrânsă de voci face declarații cu privire la aceste chestiuni. Cei care fac afirmații despre motivul pentru care predăm literatură, de multe ori predau foarte puțin sau la un segment de elevi de la un anumit profil; cei care vorbesc despre tendințele în această disciplină au de multe ori foarte puțin legătură cu marea majoritate a practicienilor din cadrul disciplinei. Pentru a face o scurtă trecere în revistă și pentru a răspunde la întrebările care apar în urma lecturii literare, lectură care inspiră descoperirea de noi moduri de gândire, trebuie să ne gândim și la implicațiile etice ale lecturii și la modul în care predarea literaturii poate da elevilor o mai mare capacitate de a raționa complex și fără judecăți pripite. De ce să predai literatură? 1. Pentru a inspira curiozitatea și spiritul de cercetare. 2. Pentru a insista pe complexitate și pe nuanțele fine în a înțelege lumea. 3. Pentru a insista ca elevii să aibă grijă cu abordările lor, cu modul lor de a se exprima și cu răspunsurile pe care le au la diversele probleme de zi cu zi. 4. Pentru a oferi elevilor ocazia de a învăța și folosi un vocabular bogat, pentru a putea susține o conversație complexă. 5. Pentru a oferi elevilor o pauză, o oază de relaxare de la alte activități cotidiene care necesită mult efort intelectual. Teoria răspunsului cititorului Așa cum afirmă psihologii constructiviști (Piaget, Vygotsky, Bruner și Gardner), interpretarea unui mesaj scris sau verbal depinde de experiența personală și subliniază că activitatea cititorului în înțelegerea sensurilor unui mesaj text depinde de calitatea și volumul informațiilor lecturate anterior. Criticul Louise Rosenblatt (1937, 1978) susține că în orice act de creație literară există trei niveluri. Unul este, desigur, textul - o rețea de semne pe o pagină, puse într-o anumită ordine de un autor. Textul în sine nu are nici un sens fără un cititor cu care se pune în relație și pe care acesta îl interpretează în felul său propriu. În bagajul de simboluri și înțelesuri ale cititorului sunt incluse și sensurile cuvintelor, conceptele mentale și schemele de rezolvare pentru diverse situații și evenimente din viața oamenilor, emotii latente și imagini, experiențe literare trecute (inclusiv recunoașterea genului, a altor lucrări din diferite perioade și din diverse literaturi străine, precum și cunoașterea altor lucrări de același autor). Ca urmare a relației dintre cititor și text se creează o a treia entitate, pe care Rosenblatt o numește poesis (în sensul grecesc de poesis, adică rezultatul unui act de creație”). Poesis-ul, textul-așa-cum-a-fost-interpretat, este

304

De ce să predai literatură

creat de cititor în timpul legăturii sale cu textul și este ceea ce cititorul își amintește mai târziu, când va reflecta asupra unui text. Teoria răspunsului cititorului are mai multe implicații imediate pentru predare, din care voi iliustra doar trei. Una dintre ele subliniază importanța activității cititorului în a da sens textului. În cazul în care textul ajunge să aibă sens ca rezultat al activității cititorului de interpretare, rezultă că profesorii ar trebui să încurajeze cititorii la a pune întrebări, a face asociații și la a reflecta pe măsură ce citesc, în scopul de a crea cele mai bogate sensuri, cele mai bogate poeme. Deoarece complexul de asociații al oricărui cititor este unic pentru că cititorul, poesis-ul, este unic pentru fiecare om, aceasta conduce la a doua implicație a teoriei răspunsului cititorului. Din moment ce cititorii aduc propriile experiențe la construcția poesis-ului, diferitele interpretări ale aceluiași text sunt rezultatul fiecărui act individual de lectură. Dar diferențele apar, de asemenea, în interpretarea oricăror fenomene complexe - cum ar fi stabilirea a ceea ce înseamnă cetățenia responsabilă sau justiția sau noțiunea de echitate; sau în cazul în care ei decid unde să traseze limitele dintre cei care sunt „ca mine” și „alții”. Variațiile individuale de interpretare sunt sursă de conflict social; și aici este locul unde studiul literaturii poate contribui la bunăstarea socială. În cel mai bun caz, o clasă de cititori poate da posibilitatea ca elevii să exploreze diverse răspunsuri la probleme, să înțeleagă diferitele interpretări ale oamenilor pe același text (sau eveniment), și să învețe să rezolve problemele de viață împreună, în ciuda punctelor de vedere diferite (Bleich, 1975). Apoi vine a treia implicație: ia naștere din faptul că unii dintre elevi citesc și după aceea discută cele citite ca și cum ar fi strâns legate de propriile lor vieți. Astfel, literatura va contribui la capacitatea lor de a-i înțelege pe ceilalți. În cele din urmă, teoria răspunsului cititorului contestă ipotezele tradiționale în interpretare. În cazul în care cititorul aduce textul la viață făcând propriile asociații, rezultă că profesorul trebuie să împartă cu cititorul dreptul de a spune ce înseamnă un text. Odată ce profesorii conștientizează acest lucru, abordarea lor la evaluarea învățării trebuie să se schimbe, deoarece nu mai este plauzibil să măsori doar sensurile predeterminate ale unui text. Referințe bibliografice: Bennett, William (Ed.), The Book of Virtues, New York: Simon and Schuster, 1993. Bleich, David, Subjective Criticism, Baltimore: Johns Hopkins University Press, 1975. Brown, Roger, Words and Things, Garden City, NY: Basic Books, 1958. Damon, William, The Social World of the Child, San Francisco: Jossey Bass, 1977. Doty, William G. Mythography, The Study of Myths and Ritual, University, AL: University of Alabama Press, 1986. Frye, Northrop, The Educated Imagination, Bloomington, IN: Indiana University Books, 1968. Hartshorne, Hugh, and Mark May, Studies in the Nature of Character, Vols. 1-3. New York: Macmillan, 1928-1930. Kermode, Frank, The Sense of an Ending, Chicago: University of Chicago Press, 1975. Kohlberg. Lawrence, The Development of Children’s Operations Toward a Moral Order: I. Sequence in the Development of Moral Thought, Vita Humana, 6, 11-33, 1963. Rapaport, Roy, Desecrating the Holy Woman: Derek Freeman’s Attack on Margaret Mead, American Scholar, 55, 3, summer, 1986, pp. 313-347. Reich, Robert, Tales for a New America, New York: Houghton Mifflin, 1987. Rosenblatt, Louise, Literature as Exploration, New York: Modern Language Association, 1937. The Reader, the Text, and the Poem, Carbondale, IL: Southern Illinois University Press, 1978. Sims Bishop, Rudine, Mirrors, Windows, and Sliding Glass Doors, Perspectives, 6, ix-xi, 1990.

305

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

CUM SĂ NE DEZVOLTĂM ŞI SĂ NE FOLOSIM CREIERUL profesor Gheorghe STÂNGU Subiectul are o scurtă istorioarā. Am fost invitat ca fost profesor al acestui liceu (Bicaz) la cea de a 60-a aniversare de când a luat fiinţă. Eram împreună cu mulţi colegi „de pe vremuri” sau tineri de azi in faţa Clubului Cimentiştilor. Observ cum o persoană matură dar cu aspect încă tânăr, cu paşi dar negrăbiţi, vine spre mine se prezintă” eu sunt fostul dumneavostră elev Sălăgean Nicolae care a avut media 10 la anatomie, obiectul predat de dumneavoastră. Am respectat îndemnul dumneavoastră, iată cartea pe care mi-aţi oferit-o premiu şi în care stă scrisul dumneavoastră:” Când pleci undeva, trebuie să ştii unde pleci şi nici pe drum să nu uiţi”. Acum sunt inginer, am fost 20 de ani director al făbricii de ciment, în prezent al fost ales primarul oraşului Bicaz. La discuţie au asistat şi alte persoane care dând curs dorinţei domnului primar în săptamânile şi lunile viitoare au tot discutat telefonic cu mine propunându-mi diferite teme:să vorbesc despre încălzirea globală şi consecinţele ei, adicţiile societăţii contemporane, poluarea şi alimentaţia noastră, creierului etc. Eu m-am oprit la titlul de mai sus. Personal mă consider îndatorat oraşului Bicaz pentru că deceniul în care am funcţionat la Liceu, a fost pentru mine un fel de renaştere. Împreună cu mulţi colegi gândeam că putem lua model pe Mircea Eliade despre care se spunea că „ştie tot şi încă ceva în plus”. De aceea m-am angajat ca pe lângă Biologie -specialitatea mea - să predau şi chimie, ştiinţe economice (pornind de la formula generală a capitalului „B(ani)=M(arfă)=B’(ani)” şi contradicţiile ei) geologie, psihologie la clasa a 11-a, logică la clasa a 12-a, etc. În viaţă sunt multe zile şi anoste şi anodine. Dar şi zile pline de mari satisfacţii când găseşti răspunsul la o întrebare ce te urmăreşte de mult timp, vezi un film deosebit, citeşti o carte, tragi o porţie sănătoasă de râs, discuţi cu un prieten şi descoperi adevăruri sau frumuseţi nebănuite. Aceste zile eu le numesc zile cu”viaţa în plus. ” În SUA când cineva îndatorat unei persoane îl întreabă „eu ce pot face pentru tine?” adeseori i se răspunde: ”fă şi tu un bine altei persoane.” Doresc prin acest material să fac şi eu un bine tuturor celor care vor să-l primească, să-l completeze gândindu-l, să-l valorifice. (Anuarul acesta de ce apare ? De ce e citit ? De ce citim în general ceva în loc să nu citim ?). Calitatea vieţii noastre poate creşte numai adăugând valoare semenilor noştri şi mediului în care trăim. Este neproductiv şi chiar frustrant: 1. Să vezi şi să nu înţelegi; 2. Să ştii şi să nu poţi spune; 3. Să iubeşti şi să nu poţi dovedi prin fapte iubirea ta. În remedierea acestor neajunsuri avem un organ ce-l purtăm totdeauna cu noi şi dacă îl folosim cât se poate de bine ne poate ajuta din plin. Este creierul. Se află în cutia craniană şi împreună cu un alt organ-trunchiul cerebral ce se află în prelungirea măduvei spinării formează encefalul(„în cutia craniană”). Deci creierul propriu-zis este o parte a encefalului şi el este organul tuturor

306

Cum să ne dezvoltăm şi să ne folosim creierul

posibilităţilor omului. Este esenţa umană. A fi sau a nu fi fiinţă socială şi raţională. Şi are doar 1. 6 - 1. 8% din greutatea corpului (sunt şi creiere care au până la 1. 8 – 2% din greutatea umană). Creierul este format din circa 100 miliarde de neuroni(celule nervoase). Fiecare neuron este îngrijit, hrănit, susţinut şi ajutat în funcţiile sale de câte 10 celule gliale (care acum se apreciază că conduc şi influxul nervos!) deci sunt de 10 ori mai multe celule gliale decât numărul de neuroni. Oare când ne gândim la „subconştient” nu trebuie să luăm în considerare şi aceste celule gliale? Se ştie că creierul lui Albert Einstein era foarte bogat în celule gliale. Creierul deşi cu o masă redusă, consumă 17% din întreaga glucoză a organismului(creierul nu foloseşte ca combustibil alte substanţe ca inima de exemplu, care făcând un lucru mecanic mare „arde” şi acizi graşi) 20% din oxigenul inspirat şi foloseşte pentru transport 33% din sângele întregului organism. Este fascinant să te gândeşti că creierului nu i-a ajuns doar sângele adus de cele două carotide şi a mai luat şi din sângele dus de artere la cele două braţe. Astfel că din arterele subclaviculare pornesc încă două artere(numite vertebrale) care perforează apofizele transverse ale primelor 6 vertebre cervicale pentru a aduce un plus de sânge la creier. Dat fiind importanţa funcţiilor creierului cred că e de prisos să argumentăm prea mult importanţa glucidelor în alimentaţia omului care prin digestive eliberează glucoză, să deschidem pentru aerisire fereastra seara la culcare(chiar dacă temperatura dormitorului poate scade temporar de la 200 C de grade la 190 C şi să avem un aparat circulator sănătos care să transporte toate componentele necesare bunei funcţionări la creier. BEN CARSON – copil crescut cu fratele său – de o mamă menajeră de culoare „care şi-a sacrificat viaţa pentru ca noi să avem o şansă în viaţă” a ajuns unul din cei mai mare neurochirurgi ai lumii spunea: ”Când privesc la creier, la complexitatea lui, la potenţialul lui nelimitat stau şi mă gândesc, cum de pot unii oameni să spună „NU POT !” Creierul are un potenţial nelimitat de a schimba lumea şi viaţa noastră personală. Nimeni nu e de vină pentru eşecurile tale. Pe creier (mai exact pe suprafaţa sa valurită ce formează scoarţa cerebrală) se află zone de unde pornesc impulsurile motorii care ajunse la muşchi efectuează mişcarile, zone sensitive unde ajung impulsurile nervoase ce ne dau senzaţiile tactile, dureroase, de presiune etc;zone senzoriale unde impulsurile nervoase ce pleacă de la organele receptoare (ochi, ureche, limba) se transformă în fapt de conştiinţă. Când se afirmă că noi „vedem cu creierul” (de fapt o zonă bine conturată din lobul occipital al scoarţei cerebrale) înţelegem că ochiul recepţionând lumina dă naştere unui impuls nervos, care condus prin nervul optic ajunge la creier şi atunci devenim conştienţi de ce vedem. Aceste procese nervoase le întâlnim într-o măsură mai mare sau mai mică aproape la toate animalele. Omului îi sunt specifice activităţi psihice cu mult mai importante pentru viaţa socială : Vorbirea – este un proces psihic deosebit de complex şi extraordinar de important. Merită învăţată toată viaţa. Dar ca să o înveţi trebuie mai întâi să auzi. Fără auz pentru tine nu există sunete. Ce să înveţi ? Vorbirea presupune capacitatea de abstractizare şi generalizare de gândire pentru că în vorbire folosim de obicei noţiuni. Exemplu noţiune „om”. Ce însuşiri necesare sau generale are noţiunea „om”? Este o fiinţă bipedă !? Ar fi suficientă această însuşire (notă)numai dacă ne-am referi doar la mamifere, dar mai sunt şi păsările. Acestea l-au făcut pe Socrate să spună că omul trebuie definit ca fiind o „fiinţă bipedă fără pene”. Noţiunii om i se poate adăugă notele care să arate însuşirile necesare(fără de care nu este om) şi generale ca faptul că are două mâini(biman), vorbire articulată, muncă, etc. Există un limbaj al bărbatului, eminamente logic şi raţional el descoperă cauzele unui fenomen, dă soluţii, ştie să justifice totul şi terminând repede discuţia apasă pe telecomanda TV.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

307

Vorbirea femeii e construită mai mult pe latura comunicării decât a soluţiilor, ea doreşte să fie ascultată, să poată să-şi exprime sentimentele, să fie înţeleasă în totalitatea sufletului ei, să fie privită, să fie ea înţeleasă, nu atât obiectul discuţiei. Pe baza cuvintelor putem exprima gândurile şi judecăţile noastre. Judecata – se poate defini ca fiind „a spune ceva despre ceva”. Dacă spunem „ceva despre ceva”, înseamnă că judecăţile pot fi adevărate sau false, afirmative sau negative. Iată câteva judecăţi (adevărate) care pot fi interesante : 1. Pe Pământ trăiesc în prezent 7. 2 mld oameni; 2. Pentru ei se găteşte zilnic 7. 2 mil de tone de mâncare; 3. Din această mâncare 530 mil oameni mănâncă prea mult (şi sunt bolnavi de obezitate); 4. 1 mld de oameni mănâncă prea puţin şi sunt subnutriţi şi adeseori malnutriţi; 5. 1. 3 mld de tone de mâncare se aruncă zilnic; Cu ajutorul judecăţilor formăm raţionamente. Astfel în raţionamentul deductiv(silogism) din două judecăţi premise obţinem o judecată noua concluzie. Exemplu: 1. Toate grăsimile hidrogenate sunt periculoase sănătăţii omului. 2. Margarina este o grăsime hidrogenată. Deci margarina este periculoasă sănătăţii omului.1 Şi din şirul de judecăţi arătate putem ajunge la concluzii logice fără a apela la silogisme:repartiţia cantităţilor de alimente pentru consum este inechitabilă şi dăunătoare chiar sănătăţii(obezitatea), se găteşte prea multă mâncare şi se aruncă prea mult. Şi nu e bine nici economic, nici plăcut să prepare consumând materie organică, energie electrică, mult timp pentru a arunca apoi o parte din efortul tău. Pot exista şi raţionamente false, pernicioase care duc la concluzii dăunătoare, ele se numesc sofisme. Un exemplu clasic este sofismul şeicului OMAR I, care în anul 641 după cucerirea Egiptului îl cheamă pe generalul AMR şi îi spune arătându-i cărţile din bibliotecă din Alexandria: -Dacă aceste cărţi scriu despre Coran, ardele, sunt de prisos. -Dacă aceste cărţi n uscriu despre Coran, ardele, sunt periculoase. Concluzia se ştie, a ars primul tratat de geometrie a lui Euclid, numit atât de simplu şi frumos „elemente”, lucrări ale lui Pitagora, a filosofilor atenieni, ionieni, astronomilor, egipteni etc. Şi spre ruşinea umană şeicul OMAR I a intrat în istorie prin acest act(şi sofism). Are dreptate Mark Twain când spunea „omul e singurul animal care se ruşinează şi are şi pentru ce”. Ruşinea – este un sentiment neplăcut ce se naşte din raportarea faptelor tale la opiniile grupului din care faci parte(în sens restrâns)dar şi la ce zice lumea „în sensul colectivităţii umane în care trăieşti”. Cultivarea sentimentelor de ruşine(a nu se confunda cu timiditatea) este necesară deoarece stă la baza tuturor celorlalte norme morale ale omului. Se ştie că dacă nu există Dumnezeu totul este permis. La fel, dacă nu este ruşine se pot naşte toate relele. In primul tratat de morală a omenirii – Iliada – a apărut î-n sec. VIII I. Hr. Homer referindu-se la Ahile, care după ce îl omoară în luptă pe Hector, îi pângăreşte cadavrul, îl ceartă cumplit spunându-i:

1. Am citit recent că se produce o margarină nouă ce nu este hidrogenată şi nici nu are atomi de hidrogen de la dubla legătură carbonică în poziţia trans. Dacă prezentarea(reclama) este adevărată înseamnă ca prima judecată din silogism, adică toate grăsimile hidrogenate…este falsă şi nici concluzia nu poate fi adevărată. Dumneavoastră hotărâţi şi alegeţi.

308

Cum să ne dezvoltăm şi să ne folosim creierul

„. . . hainul de Ahile, bărbat fără lege Şi la simţire împietrit. Sălbatic şi crud e ca leul Care-n trufie şi multă-i putere încrezut după hrană Tabără în turmele bieţilor oameni. Astfel Ahile mi l-aş pierdu şi-i lipsit de ruşine(sublinierea noastră) Simţul de care-i legat tot răul şi binele lumii.” Prin aceasta, Homer, ne arată că ruşinea este cel mai important sentiment al educaţiei morale. Astăzi i-am spune lui Ahile că-i lipsit de cea mai elementară formă a conştiinţei umane. Conştiinţa – este o cunoaştere reflexivă prin care îţi apreciezi faptele tale şi ale altora pornind de la normele morale şi concepţia ta despre viaţă. Nu e raportare la ce spune lumea ci la ce spune e-ul tău despre faptele tale şi ale altora. Conştiinţa ne arată că dispoziţiile noastre, în ultima instanţă calitatea vieţii depinde de suma întâlnirilor noastre cu alte persoane şi de calitatea acestor persoane. Domnul Gabriel Liiceanu sublinia că trebuie să urmărim înmulţirea binelui în societate, să-l introducem în circuitul social pentru că numai aşa acesta se va putea întoarce şi asupra noastră. La reacţia unora că „faci bine şi găseşti rău”se poate observa că răul din societate, poate avea o extindere mai mare uneori decât binele şi deci că noi avem foarte multe de făcut. Emil Cioran afirma că „Românii au dormit 1000 de ani”. Dar se pare că au apărut semnele trezirii fie şi numai dacă ne referim măcar la data de 16 noiembrie 2014 când numărul participanţilor la vot din turul II din oraşul Bicaz a fost mai mare decât în turul I, iar cei care au votat schimbarea a fost aproape dublu faţă de turul precedent. Conştiinţa religioasă – este antena ce poate capta glasul lui Dumnezeu. Ea ne arată că Dumnezeu ne dă totul şi nu ne cere decât confirmarea faţă de principiile binelui, adevărului şi frumosului. Adică să respectăm Decalogul. Acesta ne arată că trebuie să ne respectăm propietatea(să nu furi) adevărul(să nu minţi), familia, etc. Să ne iubim nu numai aproapele nostru, dar şi pe duşmanul nostru:”Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i să mânânce, dacă-i este sete, dă-i să bea, căci făcând aceasta vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui”. (Rom. 12-20) Pot fi persoane liber cugetătoare. Dar – se ştie – pe o corabie care se scufundă nu există nici un ateu ! Autocontrolul – pe lângă inteligenţă reprezintă coroana trăsăturilor psiho-fiziologice ale omului. El constă în a rezista tentaţiilor, plăcerilor, ispitelor respinse de conştiinţă. În esenţă înseamnă a alege între bine şi rău. Autocontrolul determină cumpătarea(„masura în toate” scrie pe frontonul templului lui Appolo din Delphi) sau „bunăcuviinţa” la români, a alege o alternativă sănătoasă şi frumoasă şi a renunţa la o plăcere ruşinoasă sau chiar dăunătoare. Lipsa autocontrolului poate duce la dependenţa de alcool, fumat, jocuri electronice, dependenţe şi abuzuri alimentare, lăcomie, fraude, corupţie (DNA, cătuşe, pierderea libertăţii) boli, boli cu transmitere sexuală, sarcini nedorite, eşecul de a economisi, folosirea negativă a timpului şi deci lipsa lui pentru familie şi pentru desăvârşirea ta ca persoană. Autocontrolul, voinţa, inteligenţa, reprezintă daruri care stau la baza tuturor victoriilor care trebuiesc câştigate. Toate aceste procese fiziologice au rolul de a integra cât mai bine omul în mediul său natural şi social de existenţă, dar este în acelaşi timp modul de existenţă al fiecărei celule din organismul omenesc. Înseamnă că dacă o celulă nu este utilă fiziologic, nu este necesară celorlalte celule şi deci întregului organism, ea nu poate exista. Pentru a putea trăi – a avea viaţă fiecare celulă, (nervoasă, muscular, secretorie, receptoare, celule cartilaginoase, osoase, etc. ) are nevoie să primească în permanenţă nişte „semnale de supravieţuire”de la celelalte celule. Aceste semnale,

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

309

de natură chimică, parcă ar spune „eşti necesară, este nevoie de tine”, şi aceasta înseamnă o încurajare de a trăi. Fără aceste „încurajări” celulele se sinucid (proces numit apoptoză). Prin apoptoză se elimină celulele de care organismul nu mai are nevoie, celule deficitare intoxicate, îmbătrânite, etc. Aşa se elimină şi neuronii neimplicaţi în vreo funcţie. Nefolosiţi În procesul cognitiv (de cunoaştere, de învăţare) ei vor muri. Neuronii implicaţi în activităţi funcţionale sunt feriţi de moartea celulară. Domnul ing. N. Sălăgean spunea că după ce s-a pensionat s-a implicat în alte activităţi pentru că „creierul care munceşte nu rugineşte” expresie foarte plastică şi în acelaşi timp corectă, iar concluzia despre creier este simplă: „Foloseşte-l sau îl pierzi”. Sunt însă şi disfuncţii ale apoptezei când celule mutante periculoase pentru organism nu se mai supun procesului de sinucidere. Ele cresc, se înmulţesc, îşi creează vase de sânge pentru a se alimenta cu lăcomie, metastazează şi duc la moartea organismului. Cancerul este refuzul morţii celulare cu preţul morţii organismului ca întreg. Dacă învăţarea fereşte neuronii de moarte înseamnă că activitatea cognitivă este cel mai bun factor protector împotriva maladiei Alzhaimer. Pierzând mereu neuroni prin neîntrebuinţarea lor ajungem să nu mai înţelegem corect realitatea din jurul nostru şi la cerinţele vieţii să răspundem ca cetaţeanul supărat a lui Topârceanu care atunci când agentul sanitar îl îndeamnă să dea cu var întreabă:„Ce ai cu noi măi, pentru ce să dăm cu var?” şi să fim chiar mulţumiţi cu realităţile neplăcute ale vieţii pe care o trăim. Napoleon Bonaparte a observat că „Prostul este avantajat faţă de deştept:este mereu mulţumit de dânsul. ”Dar cred că a venit timpul să separăm mediocritatea şi impostura(cultivate în comunism şi ieşite la suprafaţă în anii tranziţiei ca gunoaiele aduse de apă), de valoare. Să se înţeleagă că nu este un merit să mergi drept, este o deficienţă să mergi strâmb. Nu este un merit să ai creier, este o nenorocire să nu îl foloseşti cât trebuie („ce-ai cu noi măi. . . ”). Trebuie să urmărim creşterea performanţei cerebrale şi aceasta prin: Dieta – doctorul Kobs din SUA spunea „Dacă singura schimbare pe care ar face-o oamenii în dieta ar fi să mânce mai multe fructe şi legume prin acest simplu fapt multe probleme de sănătate şi-ar găsi rezolvarea”. Un ziarist englez adaugă „dacă zarzavaturile ar avea gust de cârnaţi, lumea ar trăi mult mai mult”. Grăsimile animale trebuiesc evitate complet din dietă. Cu circa 3500 de ani în urmă, Dumnezeu, ne atrăgea atenţia: „Aceasta este o lege veşnică pentru voi şi pentru urmaşii voştri;cu nici un chip să nu mâncaţi grăsimi (animale) n. n. ” (Lev. 3 – 17). Somnul – suficient (circa 8 ore) şi de calitate preferabil între orele 22 – 6 în camera bine întunecată cu perdelele bine trase sunt condiţii în care creierul se odihneşte bine, glanda pineală (epifiza) secretă un hormon – meltatonina care asigură un somn profund, revigorant şi facilitează neurogeneza. Mişcarea – cel puţin 30 de minute zilnic sub formă de activităţi de efort mediu sau de mers vioi (nu plimbarea) atât cât să nu se transpire şi să se înţeleagă cuvintele dintr-o discuţie (fără a gâfâi). Dacă mişcarea se face în preajma unei ape curgătoare printr-un crâng sau pădure, susurul apei, ionii ei negativi, foşnetul frunzelor aduc o deosebită linişte şi împăcare psihică. Suflete zbuciumate se întorc deseori complet refăcute şi echilibrate dintr-o mişcare în astfel de zone. Dacă mai iei în consideraţie că poţi întâlni prin preajma apelor chiar şi nişte nimfe (eu am întâlnit una departe de Olimp, în Viena la „Frumoasa Fântânâ” a palatului Schömbrunn) e şi mai frumos. Dar să te fereşti să întâlneşti zeiţe. Ele pot fi periculoase. Ştiţi cum Zeiţa Diana surprinsă de Acteon, care vâna cerbi – în timp ce făcea baie ajutată de nimfele ei – îl transformă pe acesta în cerb pentru a fi sfârtecat de proprii câini de vânătoare. Noroc că marele Titan care citind „Metamorfozele” lui Ovidiu şi-a imaginat scena şi ne-a lăsat minunatul tablou „Diana şi Acteon” de unde înţelegeam ce s-a întâmplat. Mediul social – prielnic; părinţii care se preocupă care urmăresc succesele copilului şi-i încurajează, fraţii, prietenii de joacă şi bibliotecă, toţi cei ce discută despre cărţi (mama lui Ben

310

Cum să ne dezvoltăm şi să ne folosim creierul

Carson îi spunea acestuia: „Dacă ştii să citeşti poti afla tot ce se întâmplă pe pământ. Citeşte o carte pe săptămână”), şcoala are rolul ei deosebit în educaţia copiilor. Sportul intelectual (mintea nu are voie să lenevească) – din timpul unor discuţii uşoare prin care se cultivă spontaneitatea şi creativitatea limbajului, sunt binevenite. Cititul profund când dai paginile nu numai spre stânga şi spre dreapta urmărind integrarea unei noţiuni, judecăţi, în logica întregului este modul cel mai sigur de a-ţi antrena creierul. Sunt şi jocurile minţii (cuvinte, şah) învăţarea unei „limbi străine” citind cărţile domnului Andrei Pleşu (ex: „Parabolele lui Iisus” – Humanitas 2012) cu DEX-ul alăturat. În raportul dintre cuvânt şi imagine, cuvântul fixează , clarifică, precizează. Asupra cuvântului poţi reveni, poţi închega o logică dintre părţi pe care apoi să o completezi şi îmbunătăţeşti. Cuvântul – cititul – este Cultura, este viaţa în Galaxia Gutenberg. Vitaminele antioxidante esenţiale ca vitamina E, Vit. C, acidul alfa lipoic, acidul folic (vit b9), antioxidanţii din alimente ca prunele, coacăzele negre, spanacul, căpşunile, urzicile reîntineresc şi fortifică creierul (vezi tabelul nr. 1) Culoare – Sănătate – Viaţă Culoare

Sursa

Colorantul

Efectul

roşu

roşii, pepene verde grapfruit

licopen

anticancerigen

mov

struguri, prune mere

antocianine

anticoagulant, previne afecţiunile cardiace

portocaliu

mango, piersici morcovi

alpha şi beta carotene

anticancerigen

eriptoxantine, criptoxantina

anticancerigen

portocaliu/galben portocale, caise galben/verde

pepene, avocado porumb

luteina şi zeaxatina

anticataracta

verde

broccoli, varza

sulforafan

anticancerigen

alb/verde

ceapă, usturoi

flavonoizi, alicina

anticancerigen, hipocolesterolemiant

albastru/violet

afine, coacăze negre

antioxidanţi

anticancerigen, protector pentru celule nervoase

(Tabelul nr. 1) În ultima vreme cercetători de la TUFTS University din Boston au reuşit să analizeze pentru un aliment nu numai capacităţile antioxidante individuale ale diferitelor componente cum ar fi vit C, betacarotenul, licopenul, antoceanine(antoceanidine)etc. ci capacitatea antioxidantă

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

311

globală a alimentului. Puterea antioxidantă totală a alimentelor cunoscută sub numele de ORAC2 este de regulă mult mai mare decât suma componentelor antioxidanţelor individuale, (se obţine efectul de sinergie). Necesarul zilnic de unităţi de ORAC pentru a contracara radicalii liberi ce-i găsim în organism(ca peroxizii, radicali hidroxil, electroni necompensaţi etc. ) este de 3500 unităţi(dacă nu putem consuma 5000 sau 6000 de unităţi ). Natura a înzestrat bine alimentele cu putere de a neutraliza radicalii liberi. Există numai din flavonoizi cca. 4000 de antioxidanţi concentraţi în special în fructe şi legume puternic colorate. Factorul timp pentru învăţare se rezolvă numai dacă îţi propui un ţel mare(şi nici pe drum să nu îl uiţi)rezolvarea sarcinii într-un anumit spaţiu temporar, în jurul acestui scop îţi poţi organiza timpul şi atinge ţinta dorită. Voinţa şi autocontrolul vor face ca inteligenţa să-şi găsească teren pentru manifestare. Iată un exemplu:Am avut, fiind profesor, un elev la seral care în acelaşi timp era muncitor la Fabrica de Ciment. De la 8 la 16 era la muncă în fabrică. În timp de o oră după terminarea muncii trebuia să ajungă acasă, să se spele, să-şi schimbe ţinuta şi să ajungă la şcoală. Aici, după orele de curs, ajungea acasă după orele 22. Cât timp îi mai rămânea pentru învăţarea şcolară? Elevul despre care aminteam îşi încuraja colegii prin exemplul său spunându-le: „Cine vrea să înveţe pentru a şti are timp suficient şi înainte de a se culca şi înainte de a intra în serviciu. Şi apoi mai există şi Duminica.” (pe atunci sâmbătase lucra ca în fiecare zi). Elevul de atunci este astăzi N. Sălăgean, fost 20 de ani director general al Fabricii de Ciment şi pentru că „nu trebuie lăsat creierul să ruginească” astăzi este primarul oraşului Bicaz. Diferenţa dintre imposibil şi posibil este în primul rând o chestiune de voinţă. Dacă nu-ţi propui un ţel superior cum să-l atingi? Sunt persoane care nu îşi pot stabili nici „ceşi doresc”. Alţii dau vina pe noroc, pe guvern, soartă, şi „aşa e viaţa” etc. Nu înţeleg(sau nu au răbdare)că în viaţă totul se schimbă. Important e să munceşti şi să ai încredere în capacitatea ta de a-ţi obiectivele. Spuneam mai sus că nimeni nu este vinovat pentru eşecurile tale. Există un exemplu sugestiv pentru cei care cred că nu au condiţii pentru a reuşi în viaţă. Iată-l: Un grup de câini sunt închişi într-un padoc din care nu pot ieşi. Duşumeaua are fire electrice prin care poate trece curentul electric. Intensitatea electrică nu este nocivă, nu porduce nici leziuni, dar e supărătoare iar câinii la început, când sunt curentaţi, sar, caută ieşirea de jur împrejurul padocului. După câteva zile de experienţă dându-şi seama că nu au pe unde ieşi nu mai caută ieşirea cu toate că experimentatorul a mărit spaţiile dintre gratii şi ei ar putea ieşi uşor. Câinii mârâie doar puţin când sunt curentaţi „ce să fac, aşa e viaţa”. De ce unii oameni reuşesc în viaţă şi alţii nu? Unii cred că de ei depinde viaţa lor, au încredere în ei şi caută mereu soluţii pentru realizarea scopului propus. Alţii, dimpotrivă. Henry Ford – a făcut mai întâi(cu un prieten) un autoturism, apoi o fabrică de autoturisme apoi i-a adăugat o secţie metalurgică şi apoi una siderurgică. Din minereul de fier introdus scotea pe poarta fabricii autoturisme. Acum a scris pe faţada fabricii „Fiecărui american un 2. ORAC (oxygen radical absorbency capacity) = capacitatea de absorbţie a radicalilor liberi de oxigen. Dintre alimentele cu capacitate cea mai mare antioxidantă amintim :prunele uscate cu 5770 unităţi ORAC la 100 grame, stafide cu 2830 unităţi, coacăze negre cu 2234 unităţi, mure 2036, usturoi 1930 (ceapă 449), varza creaţă 1770, afine 1750, căpşuni 1536, spanac 1200, zmeură 1220, struguri roşii 730 (struguri albi 446), cireşe 670, kiwi 602, fasole gătită 503, apoi şi alimentele cu conţinut mai redus ORAC: cartofii 300, salata verde 110-262 (după cât de verde este), mere 218 (pere 134), ţelină 61, castraveţi 54. După ce am văzut ce putem face cu creierul folosindu-l, ce se întâmplă cu neuronii săi dacă nu-i folosim şi care sunt mijloacele de a-l stimula în activitatea sa ne oprim asupra unui din cele mai importante aspecte din fiziologia scoarţei cerebrale: munca de învăţare(cum să ne folosim creierul) şi efectele ei asupra creierului însăşi.

312

Cum să ne dezvoltăm şi să ne folosim creierul

autoturism” iar pentru sine şi-a înfiinţat Banca Ford. Motto-ul după care s-a condus în viaţă ere foarte clar: „Fie zici că poţi, fie zici că nu poţi, ai dreptate”. Pare un paradox dar nu e. Rezolvarea paradoxului a venit de la o elevă de cls a V-a care spunea: „Eu când am o problemă la matematică şi nu o pot rezolva ca de obicei, cu uşurinţă şi repede, doar sunt bună la matematică, mă străduiesc, încerc în mai multe feluri să rezolv problema până vine mama de la serviciu. Cer ajutorul ei şi mai rezolv ceva, dar parcă totuşi nu-mi ies bine, mă chinui, mă chinui, şi când vine tata, citeşte el problema într-un anumit fel şi totul devine clar, bucuroasă rezolv imediat problema, deci am putut. Dacă ziceam că „nu pot”, închideam caietul şi „sigur nu puteam”. Totul depinde de încrederea care o avem că putem rezolva o problemă şi de efortul depus. Să nu „închidem caietul”. Foarte important este însă ce se întâmplă în creierul nostru în timpul învăţării. Creierul uman este capabil să-şi schimbe organizarea ca urmare a învăţării. Această propietate este numită neuro-plasticitate, observată uşor în recuperarea motorie a unei persoane care a suferit o leziune craniană şi care învaţă să se mişte din nou pe masură ce alte zone craniene preiau această funcţie. Un mare specialist în neurofiziologie HEBB a explicat mecanismul arătând că atunci când între doi neuroni A şi B există o legătură funcţională(adică o componentă a neuronului numită axon, prin care se transmite un impuls nervos altui neuron) şi această legătură este folosită în mod persistent şi repetat mai mult timp între cei doi neuroni apare o modificare structurală: neuronii (A şi B) îşi formează noi prelungiri pentru a facilita circulaţia informaţiei fie apar noi celule norvoase. În SUA s-au studiat pe creiere şi s-au observat că numărul legăturilor dintre neuroni la tinerii care absolvise liceul era 60% mai mare faţă de al acelora care nu studiase la Liceu. In Marea Britanie superioritatea creierului celor care au studii superioare faţă de cei fără ele s-a calculat în lire;110. 000 lire în plus le primesc la salariu anual cei cu studii superioare. Este de remarcat că în munca de învăţare, creierul îşi formează structurile necesare învăţării. Ce faci, te face. Avem creierul dat de preocupările noastre. A nu se învăţa înseamnă a nu evolua. Cine între 25 şi 65 de ani nu învaţă nimic înseamnă că a pierdut 40 de ani din viaţă. Nu este neapărat nevoie să fii genial, este suficient să ai voinţă, să perseverezi, să înveţi necontenit şi sigur vei reuşi. Arthur Rubinstein, mare pianist şi compozitor care a făcut o avere la New York, spunea despre necesitatea şi utilitatea de a repeta mereu, mereu: „Dacă nu repet o zi a doua zi îmi dau seama eu, dacă nu repet două zile îşi dau seama prietenii, dacă nu repet trei zile înţelege această sală”. Formula generală a pierzaniei spune cu nepăsare: „dacă eşti geniu nu e nevoie să depui efortul de a învăţa, iar dacă nu eşti geniu nu merită efortul”, pentru că e bine ca în prima jumătate de zi să nu faci nimic, iar în cea de a doua să te odihneşti. Să nu uităm că lenea înseamnă să nu faci ce trebuie să faci, sau să nu faci cât ai putea să faci. ratarea se măsoară în discrepanţe dintre ceea ce ai fi putut face din tine şi ceea ce eşti acum. Învăţătura, cunoştinţele, nu se pot moşteni nici cumpăra, nici împrumuta, ele se acumulează numai prin efort propriu. Puii păsărilor se străduiesc serios pentru a-şi forma muşchii şi aripile cu care să zboare. Dacă nu s-ar antrena nu ar putea zbura. Dacă cineva copie la o lucrare scrisă sau de doctorat (caz în care se numeşte plagiat) nu înseamnă că a devenit mai deştept chiar dacă a luat o notă mai mare sau titlu de doctor, dacă nu ai depus efort nu ai căpătat nici minte şi nici caracter. Dacă spargi tu oul în locul puiului, acesta va muri, puiul trebuie să-şi rezolve singur drumul spre ieşire în largul vieţii. Şi nu e nevoie nici de medicamente care să te facă mai deştept(există doar stimulente)mintea se formează natural numai prin efortul tău de învăţare. Pe masură ce înveţi îţi formezi creierul necesar profesiei.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

313

Antonio Gaudi arhitectul Sagradei Familia din Barcelona spunea: „Cel ce caută sprijin în activităţile sale în legile naturii, acela se apropie de Dumnezeu”. La fel şi acela care pe cale naturală prin efort intelectual propriu îşi modelează propriul creier. Principiul esenţial al vieţii trebuie să fie:Să îndrepţi ce nu e bine, dar să îţi faci griji pentru ce poţi controla, nu pentru ce nu poţi controla. „Viaţa este grea pentru toţi oamenii – spunea Marie Curie, de două ori laureată cu premiul Nobel – dar trebuie să crezi în tine şi să depui efort şi strădanie pentru a reuşi, să lupţi ca să îţi atingi ţelul cu orice preţ”. Nimic important nu se poate realiza în viaţă fără muncă perseverentă şi sentimente puternice. Înveţi intens dacă informaţia are valoare emoţională, dacă răspunde curiozităţii şi interesului tău, dacă te entuziasmează, dacă ai încredere în tine şi simţi o bucurie când înveţi. Să fim conştienţi că ce spunem noi poate în orice moment schimba pe cineva. Rădăcinile cunoaşterii (învăţarea) sunt amare, dar fructele ei sunt dulci. Un copil citeşte o carte. El poate schimba înţelesul nostru despre Univers. Cinste lui. Dar cinste şi celui care ia pus cartea în mână, ia stimulat dorinţa de şti: părinţi, educatori, societatea întreagă în care trăieşte. Anaxagora (sec. V. î. Hr. ) ne precizează că principiul organizator al materiei este inteligenţa. Să o respectăm şi cultivăm pentru că: „Cu cât numărul celor care nu înţeleg este mai mare, cu atât haosul social creşte”(Andrei Pleşu, sec. XXI). Însăşi Biblia ne cere: „Lepădaţi-vă de sminteală (necunoaştere n. n) şi îndreptaţi-vă priceperea prin cunoaştere” (Proverbe 9 – 6 ). Primăvara, este pentru suflet ca şi inteligenţa pentru creier, un surâs al infinitului. Pentru că suntem în primăvară vă doresc să puteţi face din ea o terapie a sufletului, a trupului şi a creierului. Să renaşteţi şi să daţi roade care să ne bucure pe toţi. Bibliografie: 1. M. Steliade – Creier şi reflectare, Bucureşti, 1976. 2. Doctor Ben Carson – Mâini înzestrate, Casa de Editură Viaţă şi sănătate, Bucureşti, 2006. 3. Jean Carpear – Cum sa îţi păstrezi sănătatea creierului – Curtea veche, 2004. 4. Aaron Fraser – Oricine poate fi Einstein, Ed. Axel, 2000. 5. *** Colecţia revistei Viaţă şi sănătate, 2009 – 2015.

314

Tulburări de dispoziţie afective la copil şi adolescent

TULBURĂRI DE DISPOZIŢIE AFECTIVE LA COPIL ŞI ADOLESCENT profesor psiholog Manuela CENUŞĂ DEPRESIA a. Definiţii „Depresia este una dintre patologiile cele mai vechi şi mai frecvente (la 5- 10% din întreaga populaţie). Melancolia rămâne tabloul clinic cel mai tipic chiar dacă el nu mai corespunde multor forme. Considerată ca o formă endogenă, ea era opusă formelor reacţionale sau psihogene, într-o dezbatere teoretică atenuată astăzi.” Psihopatologia doliului i-a permis lui Freud să definească un cadru psihanalitic cu consecinţe de pierdere de obiect. Acest cadru teoretic a fost apoi completat prin conceptele kleiniene de poziţii parano-schizoidă şi depresivă, care oferă o referinţă psiho-genetică oscilaţiilor bipolare ale bolii maniaco-depresive. Semiologia depresiei este dominată de asocierea unei stări de spirit depresive şi a unei lentori psihomotorii. Vinovăţia, disperarea, viziunea pesimistă asupra existenţei şi semnele somatice (insomnie, astenie, modificări în plus sau în minus ale apetitului şi greutăţii) completează tabloul clinic şi apar în proporţii variabile de la un subiect la altul. Ideile de sinucidere merită o atenţie deosebită. Ele reprezintă factorul de prognoză esenţial căci orice deprimat prezintă un risc de sinucidere. „Problema esenţială priveşte curabilitatea depresiei, care relevă limitele definiţiei. Pe de o parte, o depresie ”boală”, de origine endogenă, reacţională sau psihogenă, care ar avea nu o origine, ci o contrapondere biologică accesibilă antidepresoarelor, cu un tratament preventiv al recăderilor bolii maniaco- depresive prin timoreglatori. Pe de altă parte, o psihologie depresivă care răspunde în sens strict depresiei nevrotice şi care se bazează pe o suferinţă morală fără concomitenţe somatice, întâlnite în cadrul tulburărilor narcisiste şi al stărilor limită”.1 Depresia este o stare mentală caracterizată printr-o cădere a tonusului psihic, manifestată prin oboseală, descurajare, tendinţe pesimiste, anxietate, nu are întotdeauna o semnificaţie patologică, ea înscriindu-se adesea în 1. Doron, R, Parot Fr., 2ooo, p. 227.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

315

trăirile normale ale oricărui om. Depresia poate avea semnificaţie de sindrom, simptom sau entitate nosologică. Ca sindrom, depresia se compune dintr-un trepied simptomatic ce se referă la modificarea dispoziţiei care devine tristă sau anxioasă, a gândirii (în sensul inhibiţiei) şi a funcţiilor psihomotorii. b. Simptome ale depresiei Aceste trei simptome de bază ale sindromului depresiv au fost denumite de Kielholz ca simptome de bază sau cardinale, cărora li se pot adăuga simptome accesorii (secundare). Dispoziţia depresivă, cu aspect de „hipertimie negativă”, poate îmbrăca aspectul tristeţii exagerate, al tensiunii afective, dispoziţiei melancolice, anxietăţii, neliniştii interioare, disforiei, indiferenţei posace, anesteziei psihice dureroase(A. Sârbu, 1979, apud. Psihiatrie infantilă ). Inhibiţia gândirii se traduce prin sărăcirea imaginaţiei , încetinirea proceselor ideative, limitarea asociaţilor, apariţia ideilor prevalente, monoideism, pesimism, idei de suicid. Subiectiv, depresivul trăieşte dureros dificultatea de gândire şi evocare, încearcă o stare de „oboseală psihică”. Inhibiţia cuprinde şi voinţa (hipobulie), individul fiind în imposibilitate de a se hotărî, de a lua o decizie, fiind marcat de ambitendinţă. Activitatea depresivului suferă prin lipsa elanului şi dificultatea demarajului, mişcările sunt lente, fără vlagă , ţinuta este ca aceea a unui bătrân, aplecat înainte, lăsând impresia că o cruce mult prea grea purtată pe umeri îl încovoaie, vocea este şoptită, monotonă. Uneori, în depresia anxioasă , poate apare nelinişte motorie până la agitaţie, cu plâns şi vaiete. Simptomele accesorii sunt alcătuie din idei delirante holotime şi din simptome somatice. Ideile delirante sunt condiţionate de dispoziţia tristă , îmbrăcând aspect micromanic, de autoacuzare, culpabilitate, autopuniţie, ruină, sărăcie, hipocondriac. Simptomele somatice au o gamă foarte variată, de la tulburări generale (cefalee, dureri articulare, musculare, vertebrale, abdominale, inapetenţă, scădere în greutate, tegumente uscate, lipsite de elasticitate), până la tulburări cardiace, respiratorii, digestive, sexuale, urogenitale. Motivele de interes pentru studierea depresiei la copii sunt: costul developmental, pericolul suicidului, sensibilizarea produsă de episodul depresiv pentru depresii ulterioare. Copilul depresiv se retrage, relaţiile lui cu lumea diminuă, ajungând să fie dezaprobat, respins de părinţi şi de colegii lui, acest lucru influenţând negativ întreaga lui dezvoltare. Frecvenţa suicidului este ridicată şi la vârste mici, frecvenţa reuşitelor fiind de 27 de ori mai mare la depresivi decât la grupul de control. c. Tipuri de depresie la copil şi adolescent Depresia nevrotică este o tulburare nevrotică ce se caracterizează printr-o depresie disproporţionată, de obicei unei experienţe penibile, manifestată printr-un tablou clinic polimorf, cu lamentaţii, cenestopatii, insomnii, inapetenţă. Depresia endogenă apare în fazele depresive ale psihozelor afective, diferenţiindu-se formele bipolare ( în cadrul formelor ciclice maniaco-depresive) şi formele monopolare sau depresiile monofazice. În legătură cu depresia ce apare în alte psihoze, cea mai discutată este cea din schizofrenie, aşa numita „depresie atipică” după francezi, foarte important de decelat prin prezenţa unor simptome fundamentale sau a unor pusee psihotice anterioare, pentru că, această formă nu numai că nu reacţionează la chimioterapia antidepresivă, dar se poate agrava. Depresia mascată este o formă particulară, caracterizată prin faptul că subiectul nu pare trist, dar se plânge de dureri nedefinite sau cronice, prezintă tulburări de comportament, suferinţe alimentare (anorexie, bulimie), enureză, encopreză. Depresiile „simptomatice” apar în cadrul unor afecţiuni medicale, cum ar fi cele: a. endocrine ( hipo-hipertiroidism, insuficienţă suprarenală, hipercorticism, hipoaldosteronism, hipogli-cemie, diabet);

316

Tulburări de dispoziţie afective la copil şi adolescent

b. neurologice (scleroză în plăci, miastenie, miopatie, Parkinson, sindrom frontal); c. infecţii (hepatită, tuberculoză, HIV, hepato-digestive, cardio-vasculare, toxice); Sindromul depresiv presupune, pe lângă dispoziţia depresivă, prezenţa simptomelor asociate, mai ales un stil propriu de a gândi, pierderea sentimentului de bucurie (anhedonie), simptome somatice, pierderea energiei, somn scurtat. Existenţa depresiei la vârste mici este o problemă controversată. Până nu demult era răspândită ideea că bolile depresive nu pot apare în copilărie, sau dacă apar o vor face sub formă mascată. Asociaţia Psihiatrilor americani (DSM IV, 1994), consideră că criteriile de diagnostic ale depresiei în pubertate, adolescenţă, adult, sunt identice. La vârste mai mici, copiii diferă de adult prin capacitatea de a experimenta unele din caracteristicile cognitive, au o slabă capacitate de a-şi comunica tristeţea, de a o verbaliza, disforia este înlocuită cu iritabilitate, inhibiţia psihomotorie este rară, sentimentul de vinovăţie este greu de apreciat, iar ideile suicidare pot fi deduse numai din contextul comportamental (Psihiatrie infantilă). Există trei factori clinici cu semnificaţie ce se dezvoltă în depresia la copii: unul endogen (simptome cum ar fi pierderea bucuriei, scăderea în greutate, retardul psihomotor), un factor cogniţional negativ (imaginea negativă despre sine, ideaţia suicidară) şi anxietatea. Se adaugă inconstant tulburarea comportamentală şi modificări ale apetitului. Pornind de la aceste observaţii s- a delimitat tulburarea depresivă cu tulburări de comportament (tulburări de conduită şi emoţionale), care întruneşte criteriile de încadrare atât în tulburarea depresivă, cât şi în cea de comportament, cu o mai mare labilitate afectivă. Cadrul familial este particular în aceste situaţii; depresia este, într-un anume fel secundară tulburării de comportament, sau cele două tulburări sunt determinate în mod independent. Tulburarea de conduită de tip depresiv are următoarele criterii de încadrare diagnostică: tulburare de conduită (comportament agresiv, dissocial, provocator), dispoziţie tristă marcată şi persistentă, pierderea interesului şi plăcerii pentru actvităţi obişnuite, sentiment de culpabilitate şi de pierdere a speranţei, perturbări de somn sau apetit. Incidenţa. Tulburările depresive la preadolescenţi sunt apreciate la 0,5-2,5%, cu creşteri până la 2,0-8% între adolescenţi, când şi suicidul atinge cote maxime. Între copiii cu depresie repartiţia pe sexe este egală, sau cu predominanţă masculină, pentru ca la adolescent şi adult să existe o prevalenţă feminină. Eşantioanele clinice sugerează faptul că modificarea începe în jurul vârstei de 10 ani, cu rate crescătoare ale depresiei, atât la băieţi, cât şi la fete, dar cu o creştere mai accentuată la fete. Posibile explicaţii legate de diferenţele condiţionate de vârstă şi sex includ creşterea factorilor de risc (schimbări hormonale, factori genetici, evenimente de viaţă potrivnice), un declin al factorilor de protecţie ( piederea sprijinului social, modificări ale abilităţii de a experimenta idei depresive). Studii clinice au estimat că unul din trei pacienţi internaţi într-o secţie de psihiatrie infantilă a avut simptome depresive,iar din 4 depresivi, 3 au avut depresie majoră. Comorbiditate. Studii epidemiologice indică o asociere a depresiei cu tulburări de conduită, patologie anxioasă, dificultăţi de învăţare, tendinţe toxifilice, anorexie mentală. În general, se pare că adolescenţii cu tulburări depresive par mai predispuşi de a avea o condiţie psihiatrică suplimentară decât adulţii cu depresie. Se pot asocia acuze somatice, cum ar fi abdomenul recurenţial dureros. De aceea, copiii care prezintă simptome medicale inexplicabile necesită o examinare atentă a stării mentale; multe condiţii medicale (boli inflamatorii, endocrine, etc.) pot fi asociate cu depresie. Etiologie. Factorii genetici par a fi implicaţi în aproximativ 80% din cazurile cu formă endogenă bipolară la adult, jucând un rol mai puţin important (dar semnificativ) în formele

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

317

unipolare. Vârsta mică a debutului a fost asociată cu o încărcătură familială mai mare. Riscul pare a fi nonspecific deoarece şi abuzul de alcool şi tulburările de comportament sunt, de asemenea, nonspecifice. Nu totdeauna continuitatea tulburării afective este asigurată genetic, agregarea familială specifică se poate datora anumitor agresiuni persistente în mediu. Dar şi copilul prin structura lui, poate determina reacţii parentale negative, care cresc riscul psihopatologiei la copil. Influenţe psihosociale . Există numeroase căi prin care depresia unui părinte poate influenţa copilul: 1. prin impactul direct al simptomelor depresive; 2. interacţiunea redusă mamă-copil; 3. disensiuni familiale; Pornind de la depresia copilului s-au evidenţiat trei factori de risc: 1. evenimente psihotraumatizante; 2. conflictualitate cronică; 3. factori de vulnerabilitate. Evenimentele stresante sunt diferit interpretate în copilărie, episoadele traumatizante acute, apar adesea în contextul unor probleme de lungă durată. Astfel, divorţul părinţilor, urmează adesea unei tensiuni familiale prelungite, nemaiputând fi încadrat în seria evenimentelor acute. De aceea, depresia la tineri tinde să fie recurentă. Unii autori au demonstrat faptul că anumiţi copii devin expuşi la conflict datorită faptului că mamele sunt mai puţin capabile să îi protejeze. Între copiii care au experimentat evenimente specifice, simptomele depresive au fost găsite în asociaţie atât cu abuzul fizic, cât şi cu abuzul sexual. Tulburările depresive au fost estimate ca apariţie la aproximativ 20% din copiii maltrataţi. Mecanisme psihologice. Au fost imaginate mai multe modele psihologice menite să explice maniera în care agenţii stresanţi externi conduc la starea sufletească internă de depresie. Se consideră că aşteptarea la evenimente dureroase necontrolate conduce la depresie, doar dacă persoana le atribuie cauze interne, stabile şi globale. De exmplu „am eşuat la examen , pentru că nu sunt bun de nimic”. Reformularea teoriei neajutorării învăţate (teoria lipsei de speranţă ) are asemănări cu teoriile cognitive ale depresiei. Oamenii disperaţi sunt caracterizaţi de un stil cognitiv negativ, ei au o viziune negativă despre ei înşişi, despre lume şi despre viitor. Apariţia la copii a unor astfel de gânduri a fost demonstrată de studiile lui Mc Cauley , Meyer, Kendall (1998, 1989, 1991); stilul distorsionat de procesare a informaţiei ce stă la baza autoevaluării îi distinge de copiii cu alte tulburări psihiatrice. O altă construcţie psihologică este competenţa socială scăzută, fiind văzută ca importantă în etiologia depresiei la tineri. Există dovada unei asocieri între incompetenţa percepută şi simptomele depresive, ea explicând diferenţele între sexe în simptomatologia depresivă apărută în perioada adolescenţei. Multe din construcţiile psihologice prezintă însă modificări de dezvoltare. De exemplu, de la vârsta de 7 ani copiii încep să treacă de la convingerea că performanţele de îndemânare sunt importante, la o înţelegere a abilităţilor generale care sunt globale şi stabile. Aceste schimbări pot explica relaţia între incidenţa depresiilor şi vârsta mai tânără. Mecanisme biologice. Studii efectuate pe tineri cu tulburări depresive au raportat o anormalitate a markerilor biologici: de exemplu, unii depresivi nu prezintă acea supresie a secreţiei de cortizol care apare în mod obişnuit la administrarea dexametazonei. Au fost descrise şi anormalităţi ale răspunsului endocrin prin testul de eliberare a hormonului tiroidian şi secreţia hormonului de creştere după hipoglicemie, sau administrare de Clonidină. Electroencefalograma de somn poate fi, de asemenea, anormală, dar anormalitatea traseelor de somn este mai înclinată să apară la copiii cu depresie care au o istorie familială de depresie, sau la cei cu un părinte

318

Tulburări de dispoziţie afective la copil şi adolescent

care are tulburări de somn. Variaţia răspunsurilor psihologice în raport cu vârsta poate reflecta diferenţele de maturare din biologie. Neurotransmiţătorii implicaţi în patogenia episodului depresiv major includ norepinefrina, serotonina, acetilcolina, dopamina şi acidul gama aminobutiric.2 Factori declanşatori depresogeni sunt consideraţi a fi: 1. pierderea reală a unui părinte; 2. rejecţia celor din jur; 3. divorţul părinţilor; 4. separarea; 5. încadrarea în şcoală. Factori de risc pentru depresie: 1. calitatea legăturilor de ataşament; 2. contextul şi natura socializării timpurii; 3. nivelul cognitiv de procesare; 4. capacitatea de reprezentare a imaginii de sine; 5. calitatea mediului familial; 6. bolile medicale psihice neafective. Încadrare diagnostică . Organizaţia Mondială a sănătăţii în ICD-10 codifică depresia, în cadrul tulburărilor afective, sub forma: 1. episod depresiv; episod depresiv uşor cu, fără simptome somatice; episod depresiv moderat cu, fără simptome somatice; episod depresiv sever cu, fără simptome psihotice; 2. tulburare afectivă bipolară; tulburare cu episod actual depresiv uşor sau moderat, cu sau fără simptome somatice; tulburare cu episod actual depresiv sever cu sau fără simptome psihotice; 3. tulburare depresivă recurentă; tulburare cu episod actual uşor cu sau fără simptome somatice tulburare cu episod actual moderat cu sau fără simptome somatice; tulburare cu episod actual depresiv sever cu sau fără simptome psihotice; 4. tulburare persistentă a dispoziţiei afective – distimia; 5. tulburarea depresivă recurentă; Epiosodul depresiv poate avea intensitate uşoară, moderată sau severă. Subiectul virează dispoziţional spre depresie, scade interesul general şi bucuria, se reduce energia, ajungându-se la oboseală crescută și activitate diminuată. La adolescenţi se caracterizează prin anxietate, agitaţie motorie, iritabilitate, consum excesiv de alcool, comportament histrionic, preocupări hipocondriace, scăderea apetitului, pierderi în greutate. Episodul depresiv cu semne psihotice este un episod depresiv sever, în care delirele, halucinaţiile, sau stuporul depresiv sunt prezente. Ideile delirante implică, de obicei, ideea de păcat, sărăcie, dezastre iminente, a căror responsabilitate poate fi asumată de către subiect. Halucinaţiile auditive sau olfactive apar sub forma unor voci defăimătoare sau acuzatoare, mirosuri de murdării putrede sau carne vie în descompunere. O lentoare psihomotorie severă poate progresa spre stupor. Episodul depresiv din tulburarea afectivă bipolară . Tulburarea afectivă bipolară se caracterizază prin episoade repetate (cel puţin două) în care nivelele de dispoziţie şi activitate ale subiectului sunt perturbate. Perturbarea constă fie în elevarea dispoziţiei, energie şi activitate crescută (manie sau hipomanie), sau în scăderea dispoziţiei, însoţită de scăderea energiei şi activităţii (depresie). Vindecarea este completă între episoade, iar incidenţa pe sexe este aproximativ egală. 2. „Psihiatrie infantilă”, p. 29.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

319

Episoadele maniacale încep brusc şi durează între 2 săptămâni şi 4-5 luni, durata medie fiind de 4 luni. Primul episod apare la orice vârstă din copilărie până la senectute. Perioadele depresive pot îmbrăca intensitate uşoară, moderată sau severă, pentru diagnostic fiind esenţial să existe cel puţin un episod anterior hipomaniacal, maniacal sau afectiv mixt. Tulburarea depresivă recurentă se caracterizează prin episoade repetate depresive. Episoadele circumscrise durează între 3 şi 12 luni. Între episoade vindecarea este completă, un număr mic de pacienţi putând dezvolta o depresie persistentă; aceasta din urmă este de două ori mai frecventă la femei, decât la bărbaţi. Acest tip de depresie include reacţiile depresive repetate, depresia psihogenă, tulburarea depresivă sezonieră, depresia endogenă. Episoadele depresive pot fi uşoare, moderate sau severe ( cu sau fără simptome psihotice, cu sau fără simptome somatice), pentru diagnostic fiind obligatorie existenţa a două episoade, cu durata de minimum două săptămâni, care să fi fost separate între ele de un interval de mai multe luni. Distimia este o deprimare cronică a dispoziţiei care nu întruneşte criteriile pentru tulburările depresive recurente din perspectiva duratei şi intensităţii. Suferinzii au perioade de zile sau săptămâni în care se descriu ca simţindu-se bine, dar majoritatea timpului, adesea luni în şir, sunt obosiţi, deprimaţi, nimic nu-i poate bucura. Aceşti pacienţi meditează, se plâng, dorm rău, au o stare de disconfort, dar de cele mai multe ori sunt capabili să facă față cerinţelor vieţii cotidiene. Din acest motiv, distimia are multe în comun cu conceptul de nevroză depresivă. Debutul poate avea loc în pubertatea tardivă şi durează mai mulţi ani, uneori indefinit. Depresia: A. tabolu clinic: 1. apare la vârste mici; 2. are o evoluţie lungă; 3. există pericol de suicid; B. factori: 1. pierderea persoanei de ataşament; 2. abandon, divorţul părinţilor; 3. domiciliul schimbat; 4. resurse inadecvate de coping (capacitate redusă de a face faţă stresului). C. la copilul mic: 1. depresia se manifestă prin simptome somatice; 2. la 5 ani - se manifesta depresia psihogenă; 3. la 10-12 ani – depresia endogenă; 4. la 13-18 ani – descurajarea, impulsul suicidal, complexe de inferioritate; Sub raportul posibilităţilor de manifestare a depresiei, Nissen vorbeşte despre: depresia anaclitică, reactia depresivă, depresia de competiţie (şcolară), de supapă, nevrotică, constituţională, endogenă, în epilepsie, endocrinopatologii, infecţii, intoxicaţii, traumatisme. La copii există o serie de criterii pentru diagnosticul depresiei, anume: 1. prezenţa anumitor trăsături: disforie, tristeţe, inhibiţie, motorie, comportament agresiv; 2. tulburări de ordin social, familial, şcolar; 3. alte tulburări: sentimente de culpabilitate, acuze somatice, anxietate de separare; 4. criteriul de durată; Particularităţi clinice în funcţie de vârstă: 1. la sugar – predomină tulburări somatice, de somn, de plâns; 2. se manifestă o tristeţe expresivă, este inhibat motor; 3. copilul are un răspuns slab la stimulări, pierderea apetitului, scădere în greutate; 4. după 3 luni se vorbeşte despre hospitalism, nanism psihosocial;

320

Tulburări de dispoziţie afective la copil şi adolescent

5. la preşcolar – tulburări somatice , de somn; 6. tristeţe expresivă, retard în dezvoltare, copil plângăcios ;la şcolarul mic se confundă cu boli somatice, tristeţe, inhibiţie, tulburări de concentrare la lecţii, de atenţie, comportament agresiv, iar la elevul mare – crize de furie, randament şcolar scăzut; 7. complexe de inferioritate; 8. impulsuri suicidale; 9. sunt plictisiţi, suferinzi, slăbiţi; Episodul depresiv major, la copii se caracterizează prin iritabilitate, prin simptome adiţionale: diagnosticul diferenţial se impune în stări medicale generale (scleroză multiplă, atac de hipotiroidie). În cazul tulburării distimice şi schizoafective, se analizează nivelul inhibiţiei, randamentul general scăzut. La copii şi adolescent sunt forme clinice: 1. depresii psihogene, tulburări de intensitate nevrotică sau psihotică, în urma unor situaţii psihotraumatizante; 2. depresii endogene (forme bipolare, monopolare, depresia recurentă, distimia – au un determinism ereditar); 3. psihozele schizo - afective; 4. depresiile somatogene atribuite unor cauze fizice (depresii organice), determinate de leziuni organice cerebrale (tumori, epilepsie, demenţă). Depresiile simptomatice (boli - diabet, hepatită, hipotiroidism). TRATAMENT Menţionăm faptul că 18% dintre copiii depresivi sunt sub tratament. Se impun întâlniri regulate, discuţii cu copilul şi familia, se înlătură stresul. În depresii severe poate fi necesară internarea în spital (evitarea suicidului). La adult se foloseşte metoda electroşocului şi psihoterapia interpersonală (terapia cognitiv-comportamentală). La adolescent se acționează prin intervenţii cognitive, psihoterapii de grup şi psihoterapie familială, iar în depresii severe se pot aplica electroşocuri, terapia prin lumină sau cu hormoni tiroidieni. La copii se folosesc antidepresivele triciclice, imipramină, iar la cei de peste 6 ani – terapie Placebo; se impune aşadar identificarea caracteristicilor copiilor pentru a intui răspunsul la medicaţie. Antidepresivele triciclice sunt toxice în supradoză, un tratament modern fiind cel cu zoloft. MANIA. Aceasta debutează sub vârsta de 10 ani. 1. manifestare la vârste mici: hiperkinezie pe spaţiu larg; 2. logoree; 3. glume necontrolate; 4. coprolalie; 5. insomnii; 6. dezinteres faţă de şcoală; HIPOMANIA sau elevaţie uşoară; 1. energie şi volum crescut al activităţii; 2. sociabilitatae şi comunicarea verbală crescute; 3. reducerea nevoii de somn; 4. iritabilitate; 5. lipsă de ruşine; 6. mania fără simptome psihotice se caracterizează prin: jovialitate, logoree, insomnii, autoapreciere exagerată, grandoare, optimism excesiv. Apar de asemenea tulburări perceptive – aprecierea culorilor vii, hiperacuzie subiectivă, ţinută extravagantă.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

321

Mania cu simptome psihotice este o formă severă de boală. Se manifestă prin delir expansiv, fie grandoare, fie religios, iritabilitatea, delir persecutor, fugă de idei, logoree. Durata episodului durează până la 6 luni iar cauzele sunt evenimentele stresante de viaţă. Tratamentul în puseu, cu neuroleptice (haloperidol, clorpromazin, lovomepromazin). Pentru profilaxie se administrează carbonat de lititu, carbamazepina. În tulburarea afectivă bipolară, incidenţa pe sexe este egală, există vulnerabilitate la boală condiţionată genetic, o anume personalitate premorbidă cu oscilaţii afective nemotivate în timp, aparent fără semnificaţie. Bibliografie: 1. Doron, R., Parot Fr., Dicţionar de psihologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 2. Michael, F., Pincus, H., DSM- IV,1994. 3. Lăzărescu, M., ICD-10, Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament, Editura All, Bucureşti, 1998. 4. Psihiatrie infantilă (suport de curs).

322

Printre cărți

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

323

RADU GYR POETUL TEMNIŢELOR ŞI-A AFLAT LINIŞTEA DE PE URMĂ LA PETRU-VODĂ bibliotecar Ion ASAVEI Radu Gyr, apostolul poet al închisorilor comuniste, și-a aflat liniștea de pe urmă în țărâna din Poiana Hașca, la umbra zidurilor Mănăstirii Petru Vodă, situată la o azvârlitură de băț de măreția Ceahlăului. Despre faptul că poetul pătimirilor, cel care L-a adus pe “Iisus în celulă”, își află de câtăva vreme osemintele de martir îngropate la Petru Vodă, aveam s-o aflăm de la poetul Adrian Alui Gheorghe. “Puțină lume știe că în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă se află îngropate rămășițele pământești ale unuia dintre marii poeți ce au cunoscut chinul închisorilor comuniste, Radu Gyr, cel ce și-a creat opera sa poetică între zidurile temniței”, a spus Adrian Alui Gheorghe, cu prilejul lansării cărții “Aiud însângerat”, ediția a IV-a, avându-l alături pe autorul acesteia, Grigore Caraza, până mai ieri istoria încă vie a unei generații, ce a înfruntat cu un curaj de neimaginat prigoana comunistă. Retragerea sufletului zbuciumat al poetului, dar veșnic încrezător în îndumnezeire, și a celor rămase din trupu-i, în locul de liniște și verdeață a plaiului moldav, s-a petrecut în 29 aprilie 2012 într-o discreție totală, astfel încât, astăzi, mulți dintre pelerinii locului se întreabă: “De unde vii, Doamne, din ce veac?”. Și întrebarea lor se justifică cunoscându-se faptul că Radu Gyr de obârșie muscelean trecuse în veșnicie cu mulți ani în urmă, fiind atunci îngropat în Belul catolic, chiar dacă “a fost și va rămâne de-a pururi orthodox”. Același mormânt adăpostește astăzi și trupul Florei Gyr, soția poetului. “Am fost cândva, o ramură-amândoi/ și amândoi un singur conifer./ Ne-au frânt vântoase, grindină și ploi,/ azi alte crengi cresc dincolo de noi,/ dar rădăcina ne-a rămas în cer”. Sunt cuvintele agățate de cruce, alcătuind elogiul defunctului compus chiar de sine înainte de plecarea spre veșnicie. Locul de odihnă a celor doi din cimitirul de la Petru Vodă este alăturat celui în care își doarme somnul de veci un alt luptător anticomunist, părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, trecut în lumea celor drepți în urmă cu nouă ani. Epitaful de mai sus se potrivește parcă de minune și pentru tandem-ul anticomunist al poienii eternității din Hașca: Radu Gyr - Gheorghe Calciu Dumitreasa. “Sau, strânși în miezul aceleași făpturi,/ o scoică-am fost într-un ocean amar.../ Ne-a spart un val de colții stâncii duri,/ dar lacrima țâșnită sub spărturi/ ne-a re-ntregit într-un mărgăritar”, continuă epitaful. Așadar, aflând vestea că mormântul lui Radu Gyr se află la Hașca, într-una din trecutele duminici ne-am abătut într-acolo. La sosirea noastră, curtea mănăstirii era presărată de lume. Sfânta Liturghie tocmai se apropia de final. Printre mireni, unele fețe religioase mai purtau discuții cu creștinii dornici de un sfat în plus. Ne-am strecurat ușor, purtând în suflet fiorul respectului omului simplu față de locul sfânt, și ne-am îndreptat spre cimitir. Acolo ne-a învăluit o liniște

324

Poetul temniţelor şi-a aflat liniştea de pe urmă la petru-vodă

desăvârșită, tulburată într-un mod plăcut, aproape ceresc, de dangătul clopotelor ce anunțau încheierea slujbei. Mormântul lui Radu și al Florei Gyr ni s-a deschis privirii prin prospețimea țărânei și a florilor ce-și păstrau încă ceva din coloritul natural. Lângă crucea celor doi, păstra un moment de reculegere un om, înalt ca bradul, despre care am aflat mai apoi că-și iubește istoria și glia strămoșească, precum pe Dumnezeu. “Stam și mă gândeam, ce fel de oameni or fi fost aceștia, de-au avut atâta curaj să-i înfrunte pe comuniști? Cu riscul vieții și a atâtor ani de privare de libertate... Atât părintele Calciu Dumitreasa, cât și Radu Gyr. Asta, ca să nu mai spun de părintele Iustin, cel care este duhovnicul nostru sfânt. Cinste lor!”, ne-a spus Teodor Dandu, de loc din Tașca, care purta sub braț una din lucrările închinate martirilor închisorilor comuniste, proaspăt achiziționată de la magazinul din curtea mănăstirii. Omul era bine informat. “Imi place istoria, dar cea adevărată, nu cea măsluită de interesele unora sau altora. De aceea am cumpărat cartea asta, să mai aflu câte ceva”, a adăugat acesta la plecare, lăsându-ne la ale noastre. Ne-am recules și noi, prin gând trecându-ne vorbele pline de înțelesuri ale lui Dandu amestecate cu frânturi din versurile lui Radu Gyr: “Morți sfinți în temnițe și prigoane,/ morți sfinți în lupte și furtuni,/ noi ne-am făcut din voi icoane/ și vă purtăm pe frunți cununi”. Am aprins o lumânare, am păstrat un moment de reculegere, am trecut în revistă și celelalte morminte și ne-am îndreptat spre curtea mănăstirii. N-am facut doi pași și am dat nas în nas cu unul dintre tinerii truditori ai obștii monahale, care, spre surprinderea noastră, se abătuse de la cele treburi mănăstirești pentru aprinderea unei lumânări la proaspătul mormânt vizitat și de noi. “Unde poate fi mai frumos pentru trăirea veșniciei sufletești decât în acest colț de rai pământean îndumnezeit prin osteneala și binecuvântarea Părintelui Iustin, cel care, alături de cei doi trecuți acum la ceruri, a cunoscut prigoana, trecând și el prin calvarul detenției comuniste? Nu întâmplător, familia poetului Radu Gyr a dorit ca scriitorul să-și afle liniștea în acest loc”, ne-a spus călugărul, care a adăugat în treacăt, făcându-și semnul crucii. “Din păcate, cu ani în urmă, nu și-a găsit un mormânt ortodox în sânul acestui neam, pe care l-a slujit cu prețul vieții sale. A fost înmormântat între catolici, acolo unde familia avea rămas un loc de cimitir al unui cumnat. Abia acum s-a împlinit visul său întru liniște sufletească. Dumnezeu să-l odihnească în pace!”. Impresionant! Trecerea sa rapidă pe lângă noi aducea a vis trăit cu ochii deschiși ori a minune. Ne-am căutat cu privirea pentru a desprinde unele înțelesuri ascunse. N-am descoperit nimic. În cimitir, aceeași liniște. La fel și-n curtea mănăstirii. Am făcut semnul crucii și am pornit cuminți spre casă. Mintea ne-a rămas pentru mult timp la mormântul lui Radu Gyr, acel loc de pelerinaj, care este mai mereu împodobit cu flori, iar lumina plăpândă a lumânărilor arde încă nestins. Verdele crud al crucii se armonizează perfect cu cel al poienii, adâncind și mai mult discreția locului. Dincolo însă de cele descoperite cu privirea, la capul celor înmormântați la Petru Vodă, retrăisem sigur o pagină din istoria țării. Așa cum ne dăduse de înțeles Teodor Dandu în doar câteva cuvinte. La vorbele omului le-aș adăuga acum și pe cele ale poetului nemțean Adrian Alui Gheorghe. “Un motiv ca de-acum încolo, acel loc de închinăciune să devină și un loc de pelerinaj pentru generația tânără dornică de a cunoaște adevărata istorie”. Să rememorăm: Radu Demetrescu-Gyr s-a născut în anul 1905 la Câmpulung-Muscel. Licențiat în Litere, a debutat în anul 1924 odată cu apariția volumului “Liniști de schituri”, volum care s-a bucurat de o mare apreciere, atât în rândul publicului cât și al criticii literare românești. Colaborator statornic în perioada de după debut la revista “Universul literar” și apoi la alte reviste de orientare naționalistă: Gândirea, Gând Românesc, Sfarmă-Piatră, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeană și altele, precum și la ziarele: Cuvântul, Buna Vestire, Cuvântul Studențesc etc. A publicat numeroase studii literare și poezii.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

325

Membru de seamă al Mișcării Legionare, Comandant Legionar și șef al regiunii Oltenia, conferențiar la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Este autorul versurilor cântecelor Sfânta Tinerețe Legionară, Imnul Moța-Marin, Imnul Muncitorilor. Laureat al mai multor premii ale Societății Scriitorilor Români și ale Academiei Române. În 1940, pe timpul guvernării legionare a fost director general al teatrelor. În această calitate a luat inițiativa înființării Teatrului Evreiesc. După detenția de sub regimul lui Carol al II-lea este închis și de Antonescu, apoi este eliberat și trimis spre “reabilitare” în batalioanele de la Sarata. În 1945, regimul comunist îl încadrează în “lotul ziariștilor” și îl condamnă la 12 ani de închisoare. Revine acasă în 1956, dar după doi ani este arestat și condamnat la moarte pentru poezia “Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!” Sub regimul comunist a executat aproape 16 ani de detenție. A suferit chinuri inimaginabile în închisoarea de la Aiud, cu un regim de celulă aspră. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatită, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. Cărturarul Radu Gyr a lăsat în urma sa o operă poetică de valoare unică, la care se alătură o mulțime de studii și eseuri critice, răspândite în periodicele românești de-a lungul anilor și care, desigur, vor fi publicate într-un volum antologic cât de curând. A trecut în veșnicie în 28 aprilie 1975.

326

Manifestări anarhetipice in lirica lui vasile pintilie

MANIFESTĂRI ANARHETIPICE IN LIRICA LUI VASILE PINTILIE profesor dr. Mihai CAPŞA-TOGAN Ultima generație de sălcii – volum de poezie apărut în toamna anului trecut, şi lansat în cadrul „Librăriei Mihai Eminescu” din capitală în această primăvară, supune creaţia inginerului şi poetului Vasile Pintilie1 unei investigaţii din perspectiva interdisciplinarităţii, apelând în acest sens la un instrumentar cu acoperire în diverse planuri teoretice, mai mult sau mai puţin învecinate, pronunţat operaţionale în relaţie cu literatura. Este cazul psihanalizei, în prelungirea consideraţiilor lui Didier Anzieu, al teoriei imaginarului (cum ar fi teoria anarhetipului2, prezenţa în poezie a motivelor celor patru elemente constitutive ale materiei - cu originea în filozofia Greciei antice - efectuată de G. Bachelard), al deconstrucţiei de tip fenomenologic practicată, bunăoară, de J. Derrida, al psihocriticii, al teoriei simbolurilor, al teoriei fractalilor ş.a. Orice act de construcţie parcuge o succesiune de etape care constituie travaliul creator al unităţii în cauză. Sigmund Freud a determinat cele trei forme ale travaliului psihic: al visului, al doliului şi al creaţiei, iar travaliul presupune schimbare. Visul, doliul şi creaţia reprezintă momente de criză în evoluţia individului. Se produce o răvăşire interioară, o incertitudine la nivelul edificiului fiinţei, o regresie spre resursele nefolosite al bazinului imaginal3 , de care artistul se va folosi pentru redimensionarea unui nou echilibru. Procesul de reconstrucţie a fiinţei creatoare urmăreşte conturarea unui spaţiu germinativ al mentalului celui aflat în căutarea subteranelor sinelui. Didier Anzieu identifică cele cinci faze pe care le parcurge artistul în timpul travaliului de creaţie: „[…] resimţirea unei puternice stări de surprindere; conştientizarea unui reprezentant

1. Născut în Piatra-Neamt, Vasile Pintilie este primul doctor în ingineria comunicatiilor terestre din judeţ. Debutul literar din 2011 cu volumul de poezii “Desculț prin roua proaspăt cosită”, apărut la Editura InfrapArt, Galați, cu prefață de Petre Rău cât şi volumul din 2013 “Culoarea vorbei”, Editura Ardealul, Tg. Mureș, cu o prefață de Eugeniu Nistor îi aduc poetului recunoaşterea naţională prin premiile: Premiul editurii “Ardealul” la festival “Lucian Blaga 2013”, premiul III la festivalul de poezie T. Arghezi 2014 şi premiul I al concursului “Premiile Ars Poetica 2014”, pentru volumul ”Ultima generatie de sălcii”. 2. Corin Braga defineşte anarhetipul ca „un mecanism de creaţie, ca un <<un duct>> epic sau liric ce evită, în desfăşurarea operei respective, într-un mod deliberat, asociaţiile şi conexiunile, succesiunile de imagini, de scene, de situaţii ce duc la constituirea unui sens global al textului” („Concepte şi metode în cercetarea imaginarului:dezbaterile Phantasma”, Iaşi, Editura Polirom, 2007, p. 21-22). 3. Termenul „imaginal” este propus de Henry Corbin, desemnând o formă de imaginaţie meta-psihologică, o prezentare sensibilă a unei lumi inteligibile.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

327

psihic inconştient; ridicarea lui la rangul de cod organizator al operei şi alegerea unui material capabil să ofere acestui cod cu un corp; compunerea operei în detaliu; producerea ei în afară”4. Urmărind diagrama psihanalistului francez am încercat să identificăm manifestarea celor cinci faze specifice travaliului creator în opera lui Vasile Pintilie. Vom apela la teoriile imaginarului în încercarea de a surprinde actul regresiv al eului creator în imaginarul material, urmărind studiile lui Gaston Bachelard despre imaginaţia materiei. Imaginarul „este mai aproape de percepţiile care ne afectează decât de concepţiile care inhibă sfera afectivă”5, poziţionându-se „de partea a ceea ce vom numi holisticul (întregul) şi nu de partea a ceea ce numim atomisticul (elementul)6. Jean - Jacques Wunenburger distinge între două accepţiuni ale imaginarului: unul static, „o ţesătură de imagini pasive şi mai ales neutre”, şi altul care „care comportă un fel de principiu de autoorganizare, de auto-poietică, ceea ce permite deschiderea permanentă a imaginarului înspre inovaţie, tranformări şi recreări”7. În analiza imaginarului pintilian vom lucra cu cea de-a doua semnificaţie a termenului, deoarece creaţia sa se sustrage oricăror limite şi are capacitarea de regenerare continuă. Semiotica promovată de Ferdinand de Saussure, Charles Sanders Pierce şi Umberto Eco urmăreşte studiul semnelor, modul în care funcţionează comunicarea dintre cod şi mesaj. În această idee, vom aborda în viziune personală sistemul de semne din opera poetului neamţean, pentru că fiecare interpretant îşi transpune propria viziune asupra textului. Regresia telurică proiectează un imaginar al formelor capabile să se regenereze urmând circuitul firesc al naturii, modelându-se într-un timp lent, asemenea tuturor manifestărilor de la nivel cosmic. Reveriile poetului legate de formele pământene aduc în atenţia cititorului povara desprinderii de materialitate şi oferă posibilitatea eliberării sub diverse forme datorită faptului că, în stadiul primordial, materia era uşor modelabilă: „oasele s-au albit și-au devenit pământ/ carnea a făcut dragoste cu pământul și i-a născut fii/de țărână tânără/sângele s-a făcut metal ascuțit și a tăiat pământul până la pământ”.8 Regresia ignică configurează un imaginar al formelor capabile de mistuire, combustie, iluzie, lumină, dar şi scrum datorită efectului distructiv. Ipostaziat în formele ignice, poetul recuperează procesul travaliului creator mai mult ca în orice altă regresie materială, deoarece focul declanşează emoţia şi arderea interioară, mistuie fiinţa în momentele de criză ale existenţei: „printre florile de cireş scuturate din glezna dimineţii/ cerul era la locul lui/ departe de focul gheenei şi mărul edenului/ albastru de nori şi negru de stele/ iar cuvântul cu umerii goi/ şiroia peste lumea asta/ şi cealaltă”9 Sub dominaţia reveriilor acvatice, creatorul liric receptează mişcările ondulatorii, libertatea de manifestare atât la nivel teluric, cât şi la nivel aerian. Marea imensitate de ape, întinsă pe suprafaţa pământului conferă posibilitatea dezvoltării unui imaginar neaşteptat, bogat în imagini translucide, în reflectări de oglizi unduitoare ce fac din lirica lui Vasile Pintilie să fie aşezată între parnasianismul lui Ion Barbu şi configuraţiile neomoderniste ale lui Nichita, aşa 4. Didier Anzieu, „Psihanaliza travaliului creator”, traducere din limba franceză şi prefaţă de Bogdan Ghiu, Bucureşti, Editura Trei, 2004, p. 111. 5. Jean – Jacques Wunenburger, „Imaginarul”, traducere de Dorin Ciontescu – Samfireag, ediţie îngrijită de Ionel Buşe , Cluj – Napoca, Dacia, 2009, p. 13. 6. Ibidem. 7. Ibidem, pp. 14-15. 8. Poezia “unde se duc cuvintele”, din volumul „Ultima generație de sălcii”, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2014, p.49. 9. Poezia “departe”, op. cit., p. 7.

328

Manifestări anarhetipice in lirica lui vasile pintilie

cum autorul arată în Apă şi pietre:„apa citește cu voce tare pietrele/ peștii/ spune cuvinte pe care le varsă apoi în mare/ uneori/ ele se întorc în nisip/ să se lipească de tălpile goale/ de inimile goale/ de cuvinte”10. Regresiile în formele aeriene sunt favorizante zborului, eliberării, luminii, vibraţiilor interplanetare. Fiinţa poetică are sentimentul uşurării, se despovărează, devine vibrantă, generatoare de noi emoţii creatoare: „între orbi numai ea era vederea/ pe sub trestie de gând ea ducea lemnul ud al unui zâmbet/ trecea/ prin aer de păsări ea albastră era/ frunză de mare/ frumoasă în cămașa unei ploi/ era//”.11 Identificăm cele cinci faze ale travaliului creator în cazul lui Vasile Pintilie, mai ales că starea de creaţie a poetului este una naturală, firească, în cadrul literaturii române contemporane. Creatorul are în el însuşi acea predispoziţie de a rămâne într-un anumit stadiu de creaţie atâta timp cât acesta este productiv şi de a-l depăşi atunci când simte necesitatea evoluţiei, a zborului spre dimensiuni superioare. El se simte liber între diferitele faze ale naşterii operei, se mişcă cu lejeritate printre multiplele paliere ideatice, îşi depăşeşte stările de inhibiţie raportate la relaţia eu-lume. În declanşarea actului creator se disting mai multe etape, se conturează un proces de iniţiere al fiinţei, dincolo de orice aspect pragmatic. Fenomenul se produce în forul interior al creatorului şi presupune modificări spirituale, astfel încât delimitarea procesului anarhetipic, în identificarea unităţilor imaginare în care se conturează regresiile poetului, vizează cele patru elemente primodiale: pământul, apa, focul, aerul. Pintilie participă la actul scrierii ca la o manifestare firească a naturii în compoziţia umanului, se desfăşoară pe cele mai surprinzătoare niveluri de percepţie şi de realitate,12 reuşind să îmbogăţească şi să se îmbogăţească cu fiecare dimensiune nou descoperită. Poetul trăieşte fenomenele de politropie13 şi de policronie14 pentru a se insera în fragmente izolate ale spaţiului şi timpului, recondiţionând astfel travaliul creator, „timpul se zbate ca o funie cu un număr mai mare/ la gâtul tânăr al morții”15 şi „timpul a secat/ scoate apa secundei și din piatră vie și din piatră moartă/ să-și spele mâinile de aceea oaia/ poartă lupul la gât/ transparent”.16 In volumul Ceremonia textului .Poeţi români din secolul XX Cristian Moraru explică faptul că orice pulverizare a fiinţei poetice în adâncimile materiei are ca scop extragerea esenţei: „Expansiunea eului în cosmos înseamnă, pe lângă subordonarea universului, şi preluarea tuturor funcţiilor acestuia, fenomenele naturii aflându-şi aşadar o sursă individualizată, devenind conjugabile şi raportabile la persoana poetică, singură, izolată de restul lumii, suportând doar compania lui «Nimeni»”17 În meşteşugul actului poetic se săvârşeşte o reîntoarcere la formele prime ale materiei. Prin manifestările regresive, captează energiile creatoare ale celor patru elemente primordiale. Redescoperind în formele originare condiţia creatoare, poetul îşi construieşte o reţea imaginară prin intermediul stărilor pure. Este o ipostază din care fiinţa poetică nu mai vrea să iasă, dorindu10. Op.cit., p. 116. 11. Poezia „de la ea până departe” op. cit., p. 158. 12. cf. Basarab Nicolescu, „Transdisciplinaritatea.Manifest.” Traducere din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Editura Junimea, 2007, pp. 27-28. 13. Gabriel Liiceanu, „Încercare în politropia omului şi a culturii”, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, p. 5-7. 14. Cornelius Castoridis, „L’institution imaginaire de la société”, Paris, Seuil, 1975, apud., Corin Braga, „De la arhetip la anarhetip”, Iaşi, Editura Polirom, 2006,. p. 247. 15. „a merge după a sta”, ”, ed. cit., p.142. 16. „în drum către înapoi” ”, ed. cit., p. 178. 17. Cristian Moraru, „Ceremonia textului. Poeţi români din secolul XX”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985, p. 220.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

329

şi să trăiască acea continuă stare creatoare: „Cînd se imaginează restituit fenomenului originar absolut, reintegrat în prototip, sub aripa divină, ar vrea să rămînă acolo, renunţînd la încarnare”18. Eul poetic trăieşte reveria formelor primordiale şi plonjează în micile fragmente ale acestora pentru a trăi un proces osmotic cu materialul din care este construit cosmicul; practic avem o interacţiune între infinitul mic şi infinitul mare: „Avînd intuiţia unităţii esenţiale a materiei (şi a nemateriei), revelaţia identităţii tuturor individuaţiunilor ce populează cosmosul [...] conştiinţa se confruntă, înăuntrul «sinelui» poetic, cu simţămîntul diviziunii, al fragmentului”19. Poetul afirmă în Geometrie în stil clasic 20 – „[...] este linie mijlocie în cadranul teoremei/ lui pitagora despre dragoste/ atunci dă secanta perpendiculară pe centrul de greutate al corzii vibrante/ din trupurile proaspăt sparte și împărțite/ la cerșetorii din noi/ împarte universul cunoscut în două/ părți/ neeuclidian de firești/ tu partea mea întreagă cu care deschid scoicile în palate de cleștar/ eu partea ta întreagă cu care te îmbraci în rochia de bal”, descoperim felul în care se materializează actul de creaţie şi se compune propriu - zis opera, precum şi impactul operei în afară, felul în care cititorul o receptează. În actul creaţiei, artistul se raportează la un public interior, se adresează în tăcere unei fiinţe ideale pe care încearcă s-o convingă de propria valoare. „A concepe o operă înseamnă a-i spune acestei fiinţe ideale interiorizate: «fii sincer şi recunoaşte, ai fost nedrept în ceea ce mă priveşte, recunoaşte-mi dorinţele şi capacităţile, confirmă-mi ceea ce eu simt că sunt cu adevărat»”21 . Condiţia esenţială a travaliului creator o reprezintă capacitatea eului de a se face iubit de Supraeu sau măcar de unul dintre personajele interiorizate care-l alcătuiesc. Fără iubire suficientă din partea Supraeului omul nu poate deveni creator şi fără realizarea unei opere căreia să i se recunoacă valoarea creatorul nu poate forţa dragostea Supraeului, ca în Iubiri de piatră 22, „și iubirea mi-a ieșit din iubire/ care a devenit piatră//” Poetul se supune unui proces anarhetipic, nu pentru a se recrea, ci pentru a se simţi firesc, în evoluţia sa: „Fragmentele, meteroriţii, asteroizii, rămăşiţele de scene, imagini, simboluri, miteme, alcătuiesc un nor figurativ care ne copleşeşte prin el însuşi, nu în virtutea astrului arhetipal iniţial din care provin, ci ca nebuloasă remanentă, care ne bombardează imaginaţia şi ne distruge convenţiile de percepţie”23. Fiinţa poetică renunţă la unitatea existenţei într-un timp concret, se refugiază din propriul trecut pentru a putea redescoperi sensul existenţei în fragmente rupte de viaţă. Are astfel o imagine holomorfică asupra condiţiei individului creator. Acesta trebuie să se rupă de tot ceea ce-i împovărează existenţa şi să se proiecteze în actul creator într-o stare ingenuă, astfel că fiecare parte a eului său să se poată manifesta ca o unitate distinctă. Poezia lui Vasile Pintilie conţine un imaginar construit în jurul pământului, fiind determinat de straturile dense, brute ce-l compun, având ca sursă natura şi transformările ei. Cel care lucrează cu reveriile pământului aprofundează ipostazele materiei şi depune o muncă asiduă pentru a proiecta un univers compensator, dincolo de o realitate vizibilă cu ochiul fizic – laitmotivul sălciei. Este cu atât mai dificil travaliul creator, cu cât materialul de lucru are deja o formă, dar efectul este profund şi atinge cele mai sensibile niveluri ale sinelui. Poetul recuperează prin reveriile pământului, acele engrame ale fiinţei primordiale creatoare. Orice element component 18. Dumitru Micu, „Limbaje moderne în poezia românească de azi”, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 99. 19. Ibidem, pp. 98-99. 20. „Ultima generație de sălcii”, ed. cit., p.81. 21. Didier Anzieu, op.cit., p. 138. 22. „Ultima generație de sălcii”, ed. cit., p.28. 23. Corin Braga (coord), „Concepte şi metode în cercetarea imaginarului:dezbaterile Phantasma”, Iaşi, Polirom, 2007, p. 21.

330

Manifestări anarhetipice in lirica lui vasile pintilie

al planului terestru are un circuit natural, firesc, după fiecare consumare a existenţei dovedeşte capacitatea de a se regenera. Mircea Eliade explică binomul homo-humus configurând potenţialul uman extras din sevele pământului: „[...]omul a putut fi viu pentru că venea din pământ, pentru că s-a născut din - şi se întoarce în - Terra Mater”24. Pământul este purtător al rodului, regenerează continuu, este la începutul şi la finalul oricărei vieţi, este creatorul formelor vii. Prin regresiile acvatice se recuperează transparenţa, fluiditatea, limpezimea, puritatea, capacitatea de a transgresa limitele impuse de celelalte elementele componente ale imaginarului material, forţa regenerării: „.apa este stăpîna limbajului fluid, a limbajului fără contraste, a limbajului continuu, continuat, a limbajului care mlădiază ritmul şi conferă o materie uniformă unor ritmuri diferite” 25. Mircea Eliade identifică rolul esenţial al ipostazelor acvatice: „apele simbolizează substanţa primordială din care toate formele se nasc şi în care toate se reîntorc, prin regresiune sau prin cataclism”26 . Apele conţin germenii vieţii şi ai creaţiei de orice natură. Ele limpezesc spaţiul imaginar al manifestării actului creator şi proiectează embrionii unei noi creaţii, „am ajuns la punctul maxim de construcție/ unde am putut să mă așez lângă mine precum apa lângă o salcie/ și apa tremura ca frunza și salcia se unduia ca valul”.27 Focul, întâlnit în Cântec pentru lupul la poartă, „scoteam inima cu toate bătăile la vedere și-a văzut un foc care alerga/ cu noi deodată/ și ea căprioară cu pasul subțire venea și venea și venea…/” se manifestă printr-o verticalitate ascendentă urcând dinspre dimensiunile terestre (focul obişnuit), spre spaţiile intermediare şi apoi urmează o verticalitate descendentă dinspre celest (soarele, fulgerul) spre teluric. Focul poate fi purificator, regenerator sau distructiv. Purificarea prin foc se realizează datorită arderii care consumă materia, eliberează trupul de efectele negative oferind astfel posibilitatea manifestării unui act de iluminare: „Pur şi foc sînt în sanscrită acelaşi cuvînt. Acestui foc spiritualizant i se adaugă riturile de incinerare soarele, focurile de elevaţie şi de sublimare, orice foc care transmite o intenţie de purificare şi de lumină. [...] Se înţelege deci că focul este cea mai bună imagine a lui Dumnezeu, cea mai puţin imperfectă dintre reprezentările sale”28. Pentru Gaston Bachelard focul reprezintă o unitate complexă datorită valenţelor sale contradictorii: „[...] focul poate fi valorizat într-un dublu sens: de bine şi de rău. El trezeşte frica şi respectul, dragostea şi ura. Contradicţiile focului intim sau socializat sunt imense”29. Focul, în poezia lui Vasile Pintilie poate fi asociat şi cuvântului care este generator al unor universuri noi: „În Biblie deopotrivă focul e legat de cuvîntul lui Dumnezeu şi de cel al profetului ale cărui buze sînt «purificate» cu un tăciune aprins”30. Întreg universul poetic este definit din punctul de vedere al aerului, deoarece acesta oferă posibilitatea eliberării, a libertăţii, a stării de cunoaştere deplină, „și aerul devine o pasăre/ căzătoare/ și ruga devine o noapte” din poemul Cuvintele infectate cu hiv sau „sentimentul meu 24. Mircea Eliade, „Tratat de istorie a religiilor”. Traducere de Mariana Noica, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 281. 25. Gaston Bachelard, „Apa şi visele. Eseu despre imaginaţia materiei”, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Univers, 1995, p. 209. 26. Mircea Eliade, op.cit., p. 183. 27. „Părti”, ed. cit., p. 96. 28. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, „Dicţionar de simboluri”, volumul 2, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, pp. 65-66. 29. Romul Munteanu, Prefaţă la Gaston Bachelard, „Psihanaliza focului”, Bucureşti, Editura Univers, 1989, p. 16. 30. Gilbert Durand, „Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală”, traducere de Marcel Aderca, Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Bucureşti, Editura Univers, 1977, p. 218.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

331

flămândul meu sentiment de iubire/ l-ai spart ca pe un bec de stradă/ cioburile au zgâriat aerul/ și aerul a ieșit de sub păsări care au devenit pietre/ au zgâriat pământul”. Întruparea în formele de aer constituie suprema stare de graţie pentru că fiinţa creatoare depăşeşte oricare dintre stadiile închistării în formele de pământ, de apă şi de foc, reuşind să se desprindă de limită şi să se propulseze printr-o verticalitate ascendentă: „Fiecare poet ne este deci dator cu o invitaţie la călătorie. Prin această invitaţie, noi primim, în fiinţa noastră intimă, un blând imbold, imboldul care nu zguduie, care pune în mişcare reveria salutară, reveria cu adevărat dinamică. [...] Un poem frumos este un opium sau un alcool. E un tonic pentru nervi. El trebuie să producă în noi o inducţie dinamică. [...] Poetul focului, cel al apei şi al pământului nu transmit aceeaşi inspiraţie ca poetul aerului”31. Fiecare dintre formele de aer confirmă uşurinţa deplasării între diferitele faze ale existenţei ceea ce facilitează construirea unei stări superioare a eului poetic. În stadiul pulverizării în aceste forme aeriene opera cât şi autorul ei se eliberează, se desprind de concret şi se oferă, cu întreaga arhitectură interioară, lumii şi universului infinit. Stadiile aeriene ale fiinţării au efecte cathartice asupra poetului şi totodată asupra celor care receptează stările sale creatoare. Prin procesul de regresie în ipostazele primordiale ale aerului fiinţa poetică participă la însuşi actul creator spiritual, deoarece inspiraţia a fost cea care a insuflat naşterea vieţii. Observăm în toate ipostazele travaliului creator, identificat în opera poetului nemţean, cele cinci faze ale meşteşugului poetic pe care le dezvoltă Gaston Bachelard; descoperim că starea de creaţie este una de nefiresc existenţială, de la declanşarea emoţiei creatoare, proces care are loc în timpul nopţii, „și am căzut/ peste aripa măiastră/ ce mă zburase/ zi de noapte/ până la lut”, la conştientizarea actului de creaţie, având loc eliberarea de singurătate şi compunerea propriuzisă, până la producerea ei în afară pentru a putea fi receptată de către public . Aşadar, manifestările anarhetipice prezente sunt acele stări în care fiinţa s-a pulverizat într-o infinitate de sensuri în care descoperim spaţii prolifice universurilor onirice, poetul Vasile Pintilie devine captiv, renunţând la sine, structurile fractalice prin care microuniversul se recunoaşte în macrounivers, ductul de comunicare reprezentându-l inima şi multiplele niveluri de realitate pe care se poate manifesta fiinţa. În ideea conturării destinului poetului, care a tins continuu spre autodepăşire, acesta se identifică cu metamotivaţia utilizată de Abraham Maslow, astfel încât poetul a ajuns la împlinirea sinelui, dincolo de limitele contingentului. Poetul-inimă, în egală măsură poetul-aer, poetul-foc se proiectează în întreg volumul Ultima generație de sălcii ca o sursă a vieţii și atâta timp cât fiinţa este captivă în trup, poetul devine depozitarul energiilor din stările regresive. Bibliografie: Anghelescu, Mircea, Textul şi realitatea, Bucureşti, Piaţa Scînteii, 1, Editura Eminescu, 1988. Anzieu, Didier, Psihanaliza travaliului creator. Traducere de Bogdan Ghiu, București, Editura Trei, 2004. Bachelard, Gaston, Poetica spaţiului. Traducere de Alexandra Beldescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995. Bachelard, Gaston, Aerul şi visele. Eseu despre imaginația mişcării. Traducere de Irina Mavrodin, Bucuresti, Editura Univers, 1999. 31. Gaston Bachelard, Introducere la „Aerul şi visele. Eseu despre imaginaţia mişcării”, traducere de Irina Mavrodin, Bucureşti, Editura Unievers, 1999, pp. 7-8.

332

Manifestări anarhetipice in lirica lui vasile pintilie

Bachelard, Gaston, Apa şi visele. Eseu despre imaginația materiei. Traducere și tabel bibliografic de Irina Mavrodin, Bucuresti, Editura Univers, 1999. Bahtin, M., Probleme de literatură şi estetică. Traducere de Nicolae Iliescu. Prefaţă de Marian Vasile, Bucureşti, Editura Univers, 1982. Barthes, Roland, Plăcerea textului. Traducere de Marian Papahagi, Postfaţă de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Echinox, 1994. Bergson, Henri, Eseu asupra datelor imediate ale conştiinţei. Traducere, studiu introductiv şi note de Horia Lazăr, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1993. Borges, Jorge Luis, Cartea fiinţelor imaginare. Traducere şi note de Ileana Scipione, Iași, Polirom, 2006. Braga, Corin, 10 Studii de Arhetipologie, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri. Mituri vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Vol. 1, A-D, Traducere de Daniel Nicolescu, Doina Uricariu, Olga Zaicik, Laurenţiu Zoicaş, Irina Bojin, Victor-Dinu Vlădulescu, Ileana Cantuniari, Liana Repeţeanu, Agnes Davidovici, Sanda Oprescu, Bucureşti, Editura Artemis,1994. Derrida, Jacques, Scriitura şi diferenţa. Traducere de Bogdan Ghiu şi Dumitru Ţepeneag, Bucureşti, Editura Univers, 1998. De Solier, René, Arta şi imaginarul. Traducere de Marina şi Leonid Dimov, București, Editura Meridiane, 1978. Durand, Gilbert, Structurile antropologice ale imaginarului. Introducere în arhetipologia generală. Traducere de Marcel Aderca. Prefaţă şi postfaţă de Radu Toma, Bucureşti, Editura Univers, 1977. Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. I-III, București, Editura Științifică, 1991. Eliade Mircea, Sacrul şi profanul. Traducere din limba franceză de Rodica Chira, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992. Freud, Sigmund, Psihanaliză şi artă. Traducere din limba germană: Vasile Dem. Zamfirescu, Cosmin Teodoru. Note introductive: Vasile Dem. Zamfirescu, Bucureşti, Editura Trei, 1996. Heidegger, Martin, Originea operei de artă, Traducere şi note Thomas Kleininger, Gabriel Liiceanu, Studiu introductiv Constantin Noica. București, Editura Univers, 1982. Micu, Dumitru, Limbaje moderne în poezia românească de azi, Bucureşti, Editura Minerva, 1986. Nicolescu, Basarab, Transdisciplinaritatea. Manifest, ediţia a II-a, traducere din limba franceză de Horia Mihail Vasilescu, Iaşi, Editura Junimea, 2007. Wunenburger, Jean-Jacques, Filozofia imaginilor. Traducere de Muguraş Constantinescu. Ediţie îngrijită şi postfaţă de Sorin Alexandrescu, Iaşi, Polirom, 2004.

333

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

SCRISORI CĂTRE UN TÂNĂR PRIETEN preot profesor Dorin PLOSCARU Dragă Ulrich, Îți scriu astăzi această scrisoare despre părintele Nicolae Steinhardt, urmând ca celălalt subiect, despre libertate și curaj să-l abordăm în următoarea epistolă. Iată așadar: Urcând pe jos de la Târgu Lăpuș la Rohia în căutarea părintelui Nicolae Steinhardt. În iarna lui 1989, mai exact în februarie spre sfârșit urcam dealurile înzăpezite de la Tîrgu Lăpuș la Rohia, pe jos, împreună cu Laura, soția mea, în căutarea părintelui Nicolae Steinhardt. Autobuzul ne adusese până-ntr-un loc. De acolo pe jos. Urcam și tot urcam. Ochiul se oprea din când în când să-și tragă răsuflarea. Privind, scrutând zările, orizonturile, văile. Și frumusețea inunda întreaga ființă. Era după momentul 14 ianuarie 1989: după plecarea îngerului nostru blond de 1 an și două luni prunca Rada. Sufletele ne erau răvășite. „Părintele Nicolae este bolnav și a plecat la Spital la Baia Mare...”, ni s-a spus când am ajuns. Venisem de la Mirceștii lui Alecsandri, de la Iași, spre a-l găsi. „Nu l-ai fi căutat dacă nu l-ai fi găsit!” Nu? Pe moment nu prea am crezut. Ni s-a recomandat să mergem la părintele Serafim Man, un alt mare duhovnic , despre care și de la care aveam să aflu mai târziu, că el l-a primit în mănăstire asumându-și riscuri enorme. „Dar oricum eram bolnav de cancer, nu-mi mai păsa! Nici de Securitate, nici de Miliție, nici de închisoare!” avea să mărturisească mai târziu părintele Serafim. Astăzi, Bătrînul trăiește, s-a vindecat, are peste 90 de ani, și este eroul primirii în mănăstirea Rohia a lui Nicolae Steinhardt. Îmi dorisem în tinerețe să vizitez și să văd Rohia, foarte mult. La început fără niciun motiv, după aceea auzisem de Casa Poetului, de Ioan Alexandru, de Zoe Dumitrescu –Bușulenga și mai încoace prin 78-79 de Nicolae Steinhardt . Ne-am dus la părintele Serafim și aveam să revenim la dânsul după 1996 când am venit-devenit profesor la Seminarul din Baia Mare. În 1990, la sfârșitul lui iulie ne-am dus la Rohia. Așa, să ne închinăm, să ne reculegem . La trapeză și în curtea mănăstirii, lume multă, forfotă. Îl văd pe Ioan Pintea. Mă recomand. „Îi facem părintelui Nicolae parastas de un an...” Îi zăresc pe Alexandru Paleologu, pe Virgil Ciomoș, ...lume multă... scriitori, artiști plastici, muzicieni... bucureșteni... Înainte, trecusem pe la cimitir și am văzut flori și lumânări aprinse la mormîntul părintelui Nicolae. Ne-am rugat acolo pentru sufletul lui. Ne-am așezat la masă. Apoi am plecat. Peste ani - prin 1997 - aveam să aflu de la părintele Mina Dobzeu de la Huși, pe care l-am avut invitat la Serile duhovnicești de la Seminar, alături de alte nume mari: părintele Constantin Galeriu, părintele Ilie Moldovan, părintele Iustin Marchiș, despre părintele Nicolae cum fusese botezat, întâmplări din închisoare povestite acolo și atunci, așa cum erau relatate în Jurnalul Fericirii. Monahul Nicolae de la Rohia cum mai este numit, „mai tare ca piatra” - după rădăcina numelui. Nu l-am întâlnit așadar față către față niciodată. Dar am avut sentimentul preț de câteva secunde că-l cunoșteam de o viață, acolo la mormânt. Am vizitat muzeul, am mers pe urmele

334

Scrisori către un tânăr prieten

pașilor lui în biserică. Am mirosit aerul, am mângâiat stranele, m-am plimbat la Lighet. De undeva de departe îi auzeam vocea. Auzeam predicile și psalmii citiți oamenilor simpli, care-l căutau și-l admirau pentru că muzica psalmilor le făcea bine: „mirosul de bună mireasmă”, aducător de har al Preasfîntului Duh. Înainte de 89 îi apăruse Escale în timp și spațiu, o excelentă carte de eseuri. Apoi a venit Jurnalul Fericirii, editat la Cluj de Virgil Ciomoș, la Dacia, în 1990 și reeditat apoi în mai multe ediții. L-am citit și recitit cu bucuria unei cărți care nu se mai sfârșește: în tren, în autobuz, la școală, la biserică... Volumul de predici Dăruind vei dobîndi l-am cetit tot atunci, imediat după ‚90 cu multă bucurie sorbind cu nesaț cuvântul părintelui Nicolae: nonconformist, curat, plin de profunzime și entuziasm, plin de viață și poezie. Am cetit comentariile despre Simone Weill și Simone de Beauvoir. Am aflat numele celor doi tâlhari răstigniți împreună cu Domnul: Dismas cel de-a dreapta și Gestas. Am simțit gustul fericirii, acolo, cu părintele Nicolae la Aiud, în pușcărie, gustul libertății acolo în detenție. Și apoi muzica. Marea sa iubire pentru muzică. Aparatul de radio... Și ochelarii de pânză neagră pe care și-i punea pe ochi pentru a adormi... și pîinea prăjită... Imaginea de pe peron însă nu-mi iese iese din minte: momentul când tatăl își conduce copilul la închisoare, cu valiza pe peron și-l îndeamnă ferm, categoric: „Să nu fii jidan căcăcios!” - mi se pare extraordinară. Filmul demnității umane. Chiar dacă pe dinlăuntru sufletul tatălui era răvășit de lacrimi...i-a transmis fiului sentimentul de luptător și învingător. Atunci sunt puternic, când sunt slab”, cum ar fi spus Sfîntul Apostol Pavel. Au venit apoi lecturile, corespondența, momentul Rohia în 70-71. Și iată-l astăzi pe Nicolae Steinhardt la 100 de ani de la naștere. Centenar Steinhardt, cum îi place să spună dragului său ucenic, părintelui și poetului Ioan Pintea. A venit apoi editarea operei integrale la Polirom și acolo se poate vedea și urmări, statura uriașă a omului, literatului, criticului, poetului și monahului. Puterea Cuvântului, puterea rugăciunii, puterea Poeziei Psalmilor. Frumusețea și mireasma tălmăcirii Cuvântului Evangheliei. În ceea ce ne privește, și eu și soția mea, Laura, am căpătat mângâiere și alinare la mormântul părintelui Nicolae, în biserică și la muzeu, călcând pe urmele pașilor săi și respirând aerul înmiresmat al cuvântului cărților sale pe care le considerăm vii așa cum viu îl percepem pe părintele Nicolae Steinhardt chiar dacă îl pomenim cu evlavie la Proscomidie: Nicolae monahul, astăzi la o sută de ani de la naștere. Urcând pe jos de la Tîrgu Lăpuș la Rohia în căutarea părintelui Nicolae Steinhardt versus „în căutarea timpului pierdut”, așa, a la Marcel Proust, cum îi plăcea adesea să spună.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Repere de lectură

335

336

Vasile pintilie

VASILE PINTILIE POEME

apă și pietre apa citește cu voce tare pietrele peștii spune cuvinte pe care le varsă apoi în mare uneori ele se întorc în nisip să se lipească de tălpile goale de inimile goale de cuvinte nu aruncați piatra de sub talpă este un cuvânt atât de dulce prin care curge sânge de mare nu aruncați cuvântul ce se leagă de inimă precum sângele de rană este o poezie care pășește cu picioarele desculțe pe pietre prânz sub umbră de geană la vreme de sapă în vreme de secetă e vreme de prânz al durerii ochiul ia lacrima la sân și clipește un nou-născut scăpat printre brațe ultima generație de sălcii apa-i cânta verde din frunză un cerc și încă unul și încă până la vârful durerii cu care-atingea luna venită goală să se scalde

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

și bunică bătrână s-a urcat astă-noapte-n spinare de plop să-i împletească culoarea a merge după a sta ultimul dangăt vei fi cuminte și vei respira din toate oasele pe care te-ai cățărat paharul de vin roșu e gol un formular clopotul scuturat de praf este scufundat într-o apă amară pentru următorul stai lângă tine timpul se zbate ca o funie cu un număr mai mare la gâtul tânăr al morții mergi stai în picioare și mergi mergi înainte când mori să te prindă ultimul strigăt de albatros că mergi încă un pic lecția despre prieten niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten ca atunci când am luat biciul și l-am scos din cușcă mi-a întins sângele încât au început oameni să mă înoate muzicantul tocmai coborâse din gutui un pui de bolero fără cămașa pe el și pompierii visau cu vârful degetelor iubitele care se scurgeau printre buze iar focul era numai o apă care stătea la gura sobei și asculta câinii au spus că plouă ca o eșarfă mușcătura biciului șerpuia înspre gâtul subțire al vântului care-l luase sub aripa lui și a deschis gura

337

338

Vasile pintilie

unui strigăt aruncându-l ca pe un os tânăr măselelor de minte și oameni nu au ajuns la mal și s-au tot dus să mă înoate legat cu șnur verde la pălărie taurul aștepta în culise să îl găsească numărul de la fântână semăna și se uita în lungul dimineții și făcea umbră secundei care era numai o pasăre ce stătea la streașina gândului și asculta am fost laș si am spus că acest cuvânt nu este al meu el mă mirosea ca un câine căutând scobitoarea dintre dinți cu care-l eliberasem din plomba ideii ochii lui erau atât de umezi încât nu m-au recunoscut un pian visa în poala cheii sol o poartă prin care să încapă suferința unei priviri strivită sub pleoapă de cuvânt dar poarta se izbea în golul care scârțâia prin gardul pe unde intrau câinii pe care-i durea luna ce nu se născuse declarație de dragoste cuvânt lângă cuvânt ca flutur lângă flutur și apa apa aceasta ca o pisică sălbatică se lipește de pietre și se aprinde luna

339

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Dorin Ploscaru POEME

picură liniștea, picură liniștea

legat la aparate, încapsulat capsule de culoare crem și maro cum cad toamna frunzele din copaci așa curgeau bancnotele de hîrtie peste capul meu

nu va fi sfîrșitul lumii cum zici va fi doar sfîrșitul zilei și o pace galbenă ca o boare așa ca o aureolă va plana peste aer ca o cunună (coroniță) galbenă de sînzîiene

picură liniștea, picură liniștea aud sunetul lumînării arzînd cînd voi muri eu cu moartea mea de cu noaptea în cap toată viața ți-ai scuipat sufletul în batistă ceasul de la inima mîinii mele măsoară timpul, orizontul și lumea reavănul colb al verii stins de ploaia târzie. pe luciul lacului montreux

o mână de semințe negre asvârlite în văzduh deodată s-au prefăcut-desfăcut într-un stol uriaș de păsări un stol uriaș de aripi care au înnegrit cerul bătând cu aripile lor aerul o parte s-au prefăcut în gâște

340

sălbatice, o parte aveau gâturile alungite ca ale lebedelor și o parte în pliscuri de pelicani alungite ca niște săgeți roșii care arătau nordul... toate aceste păsări s-au prefăcut apoi în semințe negre-cenușii cât grăuntele de muștar... apoi s-au prefăcut din nou într-o mână de alice împrăștiate-n văzduh aruncate acolo semănate parcă în cer... alice mărunte de plumb cu care trebuia să împușc gândurile... care aveau să cadă ca rațele sălbatice, unul câte unul pe luciul lacului montreux... flamenco de undeva de departe de foarte departe venea strigătul acela de bocet și bătaia de toacă cu picioarele ființei în tavanul memoriei cu grația cavalerului cântându-și singurătatea și moartea cu adiere de zephir, cu unduire de frumusețe și corzi de ghitară strunite în flăcări degete răsfirate ca irișii toamna peste ochii înmărmuriți în frigul din sală unde aburii gurilor noastre trimiteau sute de stoluri de păsări în aerul rece al nopții flamenco se numea această rostire piruetă giruetă a strigătului de război sacadat pantofii băteau metronomul în scândura scenei inima se oprea o secundă din ticăitul ei pentru ca mai apoi palmele bătaia din palme s-o retrezească din vis din plutirea de deasupra pământului.

Dorin ploscaru

341

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Anexe

342

Liga studenţilor români din străinătate

LIGA STUDENŢILOR ROMÂNI DIN STRĂİNĂTATE Tot ceea ce nu este prin noi, nu va fi pentru noi (N. Bălcescu) Liga Studenților Români din Străinătate (LSRS) salută initiativa Liceului Carol I, Bicaz de a publica în primul ANUAR o scurtă descriere a organizaței noastre. De asemenea, salutăm reușita elevilor din liceu de a pleca și a studia în străinătate. Sperăm ca acest pas să le ofere oportunități pentru dezvoltare personală și o experiență de viață de neuitat ce poate aduce un plus valoare dezvoltării României. LSRS este o organizaţie neguvernamentală, apolitică și echidistantă. Obiectivul principal al Ligii este de a apăra şi promova drepturile şi interesele academice, profesionale, sociale, civice şi culturale ale membrilor săi, precum și de a sprijini contribuția lor la dezvoltarea României. LSRS a luat naștere în urmă cu 6 ani, în ziua de 8 ianuarie 2009, iar în prezent sub emblem acesteia se numără peste 7.200 de membri LSRS, studenți și absolvenți din peste 50 de țări, peste 200 de voluntari activi LSRS și peste 30 de filiale și reprezentanțe LSRS în întreaga lume. LSRS oferă studenţilor și absolvenților români de peste hotare un cadru deschis de dialog și acţiune, promovăm inițiativa, profesionalismul şi solidaritatea membrilor noștri, ca reprezentanți de valoare ai României, şi avem o atitudine pozitivă față de perspectivele reorientării lor spre țară. De asemenea, LSRS promovează întoarcerea spre casă și contribuția activă a membrilor Ligii la dezvoltarea României, de oriunde ar fi în lume. Liga crede în valoarea, forța și potențialul unei comunități unite a studenților și absolvenților români din străinătate, șansa fiecărui tânăr român de a dobândi o educație de calitate și potențialul membrilor săi de a transforma România într-o țară mai bună.Un alt obiectiv al Ligii este acela de a consolida comunitătea studenților și absolvenților români din străinătate și facilitarea contribuției lor la dezvoltarea României. Iată care sunt calitătile care pot fi atribuite studenților din LSRS: - “membru cu drepturi depline al LSRS” poate fi oricare student român al unei instituții academice din străinătate, care aderă la scopul și obiectivele LSRS. - “membru absolvent” este o calitate obținută de oricare membru cu drepturi depline după absolvire, dar ce poate fi acordată oricărui absolvent de studii în străinătate ce nu a fost membru cu drepturi depline. - “membru asociat” este o calitate acordată persoanelor care-și exprimă interesul de a studia în străinătate fără a fi absolvent sau student înrolat într-o astfel de institutie. - “membru de onoare”: calitate acordată în urma deciziilor Adunării Generale a personalităților publice ce au avut un anume impact asupra LSRS. În fiecare an, în luna ianuarie, sub egida ligii, la București, se organizează Gala Studenților Români din Străinătate.

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

343

Gala Studenților Români din Străinătate este evenimentul major în cadrul căruia sunt recunoscute meritele excepționale ale celor mai buni studenți români de peste hotare, ce reunește anual sute de tineri români din întreaga lume și înalte personalități ale societății românești. Juriul este prezidat de Președintele Academiei Române. Beneficiarii acestei gale sunt peste 500 de tineri români din peste 30 țări ce au participat la Premiile LSRS pentru Excelență Academică. Gala reprezintă o recunoaștere publică pentru cei mai buni studenți români ai anului. Sute de apariții media și implicarea celor mai importanți factori de decizie din țară (Președinție, Guvern, Parlament, companii, societate civilă, mass-media) asigură în fiecare an un cadru festiv, în care rezultatele excepționale ale finaliștilor și premianților Galei se bucură de aprecierea sferei publice din România. Cum pot deveni membru LSRS? Te înscrii pe site: http://www.lsrs.ro/create/Users sau printr-un alt membru LSRS atata timp cât sunt îndeplinite cerintele pentru calitatea de membru (v. intrebarea “Cine face parte din LSRS?”) Care sunt responsabilitatile tale ca membru LSRS? Respectarea Statutului și Regulamentului de Organizare Internă și asumarea misiunii LSRS de promovare a excelentei academice. Cum pot reveni tinerii care au studiat în străinătate, înapoi în țară, cu ajutorul ligii? Este simplu! Strategia Multidimensională de Atragere în România a Tinerilor din Diaspora (SMART Diaspora) este o propunere de politică publică ce are ca scop valorificarea potențialului strategic al tinerilor înalt calificați de peste hotare în țară și facilitarea contribuției lor la dezvoltarea economică și socială internă. SMART Diaspora este adresată Guvernului României în calitatea sa de garant al adoptării și implementării acesteia, precum și celorlalte autorități și instituții publice cu rol în aplicarea sa. Strategia se îndreaptă și către factorii de decizie din mediul privat și cel neguvernamental care pot contribui la implementare. SMART Diaspora vizează tinerii înalt calificați din diaspora: studenți și absolvenți de licență, masterat, doctorat, post-doctorat aflați în străinătate, dar și persoane care și-au început cariera profesională peste hotare. SMART Diaspora cuprinde patru obiective strategice: promovarea României ca destinație de carieră; facilitarea (re)venirii în România; sprijinirea integrării în sectorul public și mediul privat din România; și consolidarea legăturilor cu diaspora și partenerii externi. SMART Diaspora a fost lansată la Gala Studenților Români din Străinătate din 8 ianuarie 2013 (Palatul Parlamentului, București). Centrul pentru Acces la Expertiza Studenților și Absolvenților Români (C.A.E.S.A.R.) este un laborator de idei ce reunește specialiști români din țară și din străinătate, cu pregătire academică la nivel înalt și rezultate remarcabile în domeniul lor de activitate. Scopul C.A.E.S.A.R. este să coaguleze comunitatea experților români într-un proiect comun și de lungă durată, care vizează dezvoltarea sustenabilă a României. C.A.E.S.A.R. este un cadru de afirmare pentru tinerii cercetători, un spațiu de recunoaștere pentru specialiștii români din țară și de peste hotare, și o platformă de cunoaștere în domeniile prioritare pentru viitorul României. Cu aleasă considerație, Echipa LSRS

Weget 344

WEGET Dan GHIMPU Compania Weget a fost înființată în 2013 de către Dan Ghimpu, fost elev basarabean în cadrul Liceului Carol I, Bicaz, jud. Neamț. Scopul său a fost de a influența piața web design-ului din Olanda și de a ridica standardele în materie de optimizare seo, web design și social media. Dan Ghimpu și-a strâns o echipă tânără, care încearcă să aducă inovații în acest domeniu continuu în dezvoltare. În enciclopedia studiourilor de creație web și web design din Olanda, Weget Nederland s-ar defini printr-o echipă tânără și creativă, cu experiență în domeniu și entuziasm pentru ceea ce face. Deși suntem încă tineri în gândire și oferim concepte de ultimă generație în grafică și în implementare, nu suntem deloc tineri în ceea ce privește experiența. Veșnic în schimbare, lumea virtuală ne-a lansat tot felul de provocări, cărora le-am răspuns mereu prin inovații. De-a lungul activității noastre am devenit experți în tot ceea ce presupune realizarea de site-uri, activitate cunoscută generic sub numele de web design: programare, grafică, web editing, SEO, hosting și strategii online. Ce ține de serviciile noastre, un site de business pornește de la o idee de afaceri, se extinde cu un proiect și se materializează într-un produs virtual de prezentare, catalog de produse sau magazin online. Care sunt pașii necesari pentru a obține produsul finit - paginile web mult visate, care vor aduce clienți și profit companiei? În primul rând: Ideea de afaceri. O etapă importantă premergătoare proiectului de site este consultanța pentru stabilirea strategiilor de business. Discuțiile avute cu beneficiarul duc la cunoașterea afacerii, condițiile de lucru, termenii de finalizare și stabilirea prețului. Adresa paginii web Noi căutăm un nume relevant, sonor și usor de memorat, ce va fi imprimat obligatoriu și pe cartea de vizită. Găzduirea paginii web Următorul pas este achiziționarea găzduirii pentru viitorul site și știm că site-ul trebuie să fie prezent online 24/24. Site-urile realizate de noi beneficiază de găzduire cu performanțe ridicate, echipa Weget administrând propriile servere dedicate. Construirea paginii web Deoarece o afacere este dinamică și are nevoie rapid de un site, fie de prezentare sau de vânzare de produse, echipa Weget vine în întâmpinarea proprietarilor afacerii cu site-uri la cheie. Mentenanța Un site, ca și o afacere, este în permanentă schimbare pentru a rămâne actual. Actualizarea permanentă, din motive de securitate, avans tehnologic și de conținut asigură succesul site-ului din punct de vedere tehnologic, avantajează indexarea, și ajută la o evoluție pozitivă în timp. Promovarea ocupă un loc foarte important în procesul de mentenanță, iar primul pas este

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

345

optimizarea pentru motoarele de căutare. Google pune la dispoziție instrumente de urmărire a traficului și raportare complexă, care e administrată de specialiștii din echipa Weget. Ce ține de compania noastră, am adunat o experiență care garantează că vom mai fi activi cel puțin încă o dată pe atât, un lucru deosebit de bun - nu numai pentru noi, ci și pentru clienții noștri. Orice afacere are nevoie de mentenanță de-a lungul anilor în care se dezvoltă, iar mulți dintre amatorii care astazi fac site-uri mai ieftine decât prețul pieței s-ar putea să nu mai fie și în viitor la dispoziția clienților pentru modificări, update-uri sau redesign. Deși pasiunea nu se poate măsura în mod obiectiv, numărul clienților noștri, portofoliul nostru și calitatea ideilor cu care am venit în mediul online din Olanda spun foarte multe despre cine suntem. Iubim ceea ce facem, altfel n-am sta în ploaie în fața oficiului după serviciu, ca să dezbatem conceptele noilor proiecte, și nu ne-ar prinde 4 dimineața la taste, hipnotizați ‚în cod’. Cei care ne trec pragul știu că ceea ce le oferim vine din dorința și creativitatea noastră, nu din obligație sau din nevoia de mari câștiguri financiare. Pasiunea din spatele muncii noastre dă naștere unor creații originale. Poate ar fi mai ușor să folosim template-uri grafice și să facem web design pe banda rulantă, însa la Weget fiecare site este realizat în funcție de nevoile specifice ale proiectului. În ceea ce privește identitatea vizuală a clienților noștri, lucrurile sunt clare: fiecare creație este unică și reprezentativă. Din motive ce țin de morală și de estetic suntem împotriva site-urilor făcute după template, care arată toate la fel, iar în ceea ce privește programarea, ne-am dezvoltat propria platformă de administrare din raționamente de funcționalitate. În primul rând, clienții noștri nu sunt mereu din sectorul internațional, fiind necesară adaptarea limbii interfaței cu cea necesară. Apoi, platformele preluate de alții, precum Magento, Joomla sau Wordpress sunt mai greu adaptabile la proiectele complexe. În ultimă instanță, orice nevoi ar avea clienții noștri sunt mai ușor de realizat pe propria noastră platformă, oferind și posibilitatea mai ușoară de a dezvolta proiectul pe viitor. La fel, toate proiectele noastre, primesc pe termen nelimitat mentenanța platformei de administrare gratuită, ea fiind modernizată constant. Din toate aceste motive, ne face o deosebită plăcere să vă prezentăm HCN-CMS - platforma noastră de administrare a website-urilor, în versiunea 1.3.3 curent, dezvoltată pe framework-ul CodeIgniter, urmând ca în viitorul apropiat să lansăm versiunea 2.0, deja trasferată pe framework-ul Laravel. Ce ne definește? 1. Profesionalismul Tratăm fiecare proiect cu seriozitate! Comunicarea este un element important al relației dintre client și furnizorul de servicii. Din acest motiv, toate propunerile pe care clientul le oferă sunt atent analizate, iar noi, la rândul nostru, prezentăm viabilitatea ideilor și impactul asupra rezultatelor dorite. 2. Perseverența Privim obstacolele ca fiind oportunități din care învațăm lucruri noi și reușim să le depășim. Nu am abandonat niciodată un proiect pentru simplul motiv că soluțiile la problemele întâmpinate sunt prea greu de găsit. Experimentăm până atingem rezultatul dorit! Numai astfel ambele părți pot fi mulțumite. 3. Creativitate Avem abilitatea de a transcende ideile, regulile, modelele și relațiile tradiționale, pentru că în acest mod putem defini creativitatea. Credem în esteticul oferit de simplitate, cât și în armonia complexității. Este foarte important pentru noi ca ideile clienților să fie transpuse într-un mod creativ. Din realizările noastre putem enumera următoarele:

Weget 346

Am ajutat în ultimii 2 ani peste 50 de clienți dezvoltând peste 60 de proiecte de web design și promovare online. Am concurat cu multe alte companii din sfera web design-ului, luând premii și fiind nominați de nenumărate ori pe cele mai vestite platforme ca CSSDA, AWWWARDS si CSSWinner. Toate acestea sunt niște platforme de jurizare a proiectelor web, care activează în parteneriate cu companii ca Microsoft, Google ș.a. Jurizarea e efectuată de un grup de developeri de top din toată lumea, selectați la începutul fiecărui an, după criterii ca design creativ/ uzabilitate și conținut/ cod și funcționalitate/ semantică/ performanțe/ organizare și coerență în cod/ responsivitate (faptul cum arată paginile web la diferite rezoluții și pe diferite device-uri) Am colaborat atât cu companii din toate domeniile, cât și cu instituții bugetare și organizații neguvernamentale. Am făcut site-uri de prezentare, magazine online, aplicații, integrări între sisteme. Peste 80% dintre proiectele noastre de web design și promovare online provin de la clienții existenți și din recomandări – ceea ce confirmă încă o dată calitatea serviciilor ce le oferim. 98% dintre clienții noștri colaborează în continuare cu noi. Nu avem puțini oameni buni la toate, ci mulți oameni specializați. În Weget, programatorii nu fac web design, testerii nu depanează calculatoare, specialiștii SEO nu fac branding, iar web designerii nu fac programare. Fiecare iși face bine treaba pentru care e angajat și pregătit. Nu am abandonat niciodată vreun proiect început. Punem accentul pe obiectivele și beneficiile clientului. Suntem întotdeauna orientați spre rezultate, fie că facem webdesign sau promovare online. În concluzie, începând cu 2013, Weget Nederland a evoluat dezvoltând parteneriate cu clienți importanți din toată Europa. Evoluția echipei, clienții și complexitatea proiectelor ne-au determinat să dezvoltăm un proces continuu de specializare și inovare care ne ajută să furnizăm soluții adaptate oricăror nevoi și standarde de business. Termeni: Framework - În dezvoltarea de software un framework este o structură conceptuală și reprezintă o arhitectură de software care modelează relațiile generale ale entităților domeniului (site-ului). CodeIgniter - un framework open source de dezvoltare rapidă a aplicațiilor web, pentru a fi utilizate în construirea site-uri web dinamice cu PHP/PHP5. Prima versiune publică a CodeIgniter a fost lansat pe 28 februarie 2006. Laravel – reprezintă un framework PHP mult mai performant și modern, care utilizează biblioteci și funcții mai complexe, simplificând maximal codul. CSS3 - un upgrade ce aduce câteva atribute noi și ajută la dezvoltarea noilor concepte în webdesign bazându-se pe CSS. În linii generale, CSS nu este un limbaj de programre, ci mai mult unul de informare. În schimb, CSS3 în combinație cu LESS oferă posibilitatea creării unei pagini web interactive, fără a folosi alte limbaje de programare ca Javascript. Less – un atribut care transformă CSS-ul în un limbaj de programare, care doar la compilare generează fișierul cu stilurile de text. Javascript - un limbaj de programare orientat pe obiect bazat pe conceptul prototipurilor. Este folosit mai ales pentru introducerea unor funcționalități și interacțiunilor pe paginile web. O caracteristică Javascript este faptul că codul e rulat direct de browser, nefiind un limbaj serverside ca PHP. AngularJS – Este un set de utilități, biblioteci bazate pe Javascript, dezvoltat pentru a facilita programarea aplicațiilor web, fiind ușor de extins și de combinat cu alte librării.

Anuar 2015 â&#x20AC;&#x201D; Liceul Carol I - Bicaz

Bibliografie: wikipedia.org/ wikidata.org/ lesscss.org/features/ angularjs.org/ cssdesignawards.com/ awwwards.com/

347

348

Oamenii şcolii

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

349

LICEUL CAROL I ANUL ŞCOLAR 2014 – 20151 PROFESORI 1. Iorga Rodica Director - chimie 2. Lazăr George Director adj. – Ştiinţe socio-umane 3. Apetroei Mihaela Limba şi literatura română 4. Apopei Mihai Istorie 5. Balan Daniela Biologie 6. Balint Valeria Discipline specialitate economic 7. Bolum Niculina Limba engleză 8. Bostan Vasile Eduard Discipline specialitate economic 9. Botezatu Carmela Matematică 10. Burghelea Alina Bianca Discipline specialitate Resurse naturale 11. Capşa Togan Mihai - Gabriel Limba şi literatura română 12. Catrinoiu Constantin Matematică 13. Catrinoiu Gianina - Maria Chimie 14. Cehan Gabriela Discipline specialitate Fabr. Prod. lemn 15. Cenuşă Manuela Ştiinţe socio-umane 16. Cenuşă Loredana Ştiinţe socio-umane 17. Cenuşă Diana - Dumitriţa Discipline specialitate Resurse naturale 18. Constantinescu Dimitrie Religie 19. Cotfasa Dumitru Educaţie fizică şi sport 20. Corneanu Ion Matematică 21. Cuciuc Antonela Discipline specialitate Resurse naturale 22. Diacon Andreea Elena Discipline specialitate economic 23. Dumitraşcu Ioana-Roxana Biologie 24. Durican Oana Limba engleză 25. Fîrţală Mirela Informatică 26. Fîrţală Viorica Fizică 27. Fodor Elena Discipline specialitate Resurse naturale 28. Hrap Suzana Ştiinţe socio-umane 29. Hreniuc Elena Gianina Limba şi literatura română 30. Huţanu Florin Limba şi literatura română 31. Manole Felicia Graţiela Fizică 32. Manolică Laura Matematică 33. Munteanu Mihai Discipline specialitate Fabr. Prod. lemn 1. Întocmit de secretar şef Lungu Carmen.

350

Anul şcolar 2014 – 2015

34. Mucenicu Ghiorghiţă Daniel Educaţie fizică şi sport 35. Năsoi Adriana Elena Limba franceză 36. Oţel Simona Istorie 37. Pamp Anamaria Informatică 38. Pavăl Constantin Geografie 39. Popescu Maria Iulia Limba engleză 40. Preda Valentin Alexandru Religie 41. Rugină Paulina - Delia Discipline specialitate economic 42. Purcaru Cristina Religie 43. Roşu Ştefan Educaţie plastică 44. Scurtu Mihaela Discipline specialitate Resurse naturale 45. Sîrbu Xenia Istorie 46. Şerban Mariana Limba franceză 47. Ţepeş Ioana Chimie 48. Ursuţ Maria Magdalena Geografie 49. Vasilache Georgeta Educaţie muzicală PERSONAL DIDACTIC AUXILIAR ŞI NEDIDACTIC 1. Cordel Georgeta Bibliotecar 2. Hegyesi Magdalena Pedagog 3. Lungu Carmen Secretar şef 4. Son Elena Supraveghetor noapte 5. Stoian Monica Administrator financiar 6. Tăranu Raluca Secretar 7. Ţepeş-Bobescu Ana Laborantă 8. Vancea Ioan-Radu Informatician 9. Văideanu Vasile Adminitrator patrimoniu 10. Găină Elena Spălătoreasă lenjerie 11. Găleanu Adriana Îngrijitor 12. Herlea Liliana Muncitor bucătar 13. Oanea Ana Îngrijitor 14. Păuneţ Viorica Îngrijitor 15. Tătaru Marinela Îngrijitor 16. Văideanu Georgeta Bucătar 17. Băisan Gheorghe Muncitor întreţinere 18. Bîrsan Radu Şofer 19. Calistru Mihai Muncitor fochist 20. Son Gheorghe Muncitor fochist 21. Ungureanu Cristinel Muncitor fochist 22. Văideanu George Fochist 23. Tănasă Floricica Magazioner

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

ABSOLVENŢI PROMOŢIA 2015 CURSURI DE ZI Clasa a XII–a A Diriginte: Prof. Dumitraşcu Ioana – Roxana Specializare: Matematică – informatică Elevi: 1. Acăei D.D. Georgiana - Denisa 2. Amariei I. George - Adrian 3. Bobu G. Roxana - Georgeta 4. Borcescu V. Bianca - Elena 5. Bucur I. Alexandru - Marian 6. Cârlig A. Cătălin 7. Cozma M. Bogdan - Alexandru 8. Crăciun I. Iasmina - Ecaterina 9. Dandu T. Alin 10. Dandu T. Ionel 11. Drăgan E. Teodor - Alexandru 12. Drăguşanu I. Larisa 13. Dunăroaia C. Anamaria 14. Gliga I. Giulia - Alexandra 15. Marin C. Mihaela 16. Moldovan E. Emilia 17. Olari C. Ştefan 18. Olaru V. Ana - Maria 19. Panţîr G. Anca - Dumitrina 20. Radu C. Ştefan - Cristian 21. Redenstein C. Elena-Oana 22. Roşu N. Cătălin - Florin 23. Roşu S. Sorina 24. Son A. Alexandra - Gabriela 25. Suciu E.M. Paula - Mihaela 26. Suciu S. Daniel 27. Toplicean N. Iustina - Raluca 28. Turnea I. Marius - Ionuţ 29. Ţuţuianu N. Ramona - Adelina 30. Văsîi C. Alexandru

351

352

Cursuri de zi

Clasa a XII–a B Diriginte: Prof. Durican Oana - Ioana Specializare: Ştiinţe ale naturii Elevi: 1. Amariei C. Cristina 2. Andone S. Maria - Simona 3. Bontaş V. Andreea - Elena 4. Catrinoi-Sfarghi I. Ionela 5. Chişor N. Ioan - Neculai 6. Ciobăniţa N.L. Andrei - Lucian 7. Creţu V. Viorel 8. Dandu V. Marian – Daniel 9. Drăguşanu N. Iuliana 10. Gavrilaş C. Costel 11. Găină G. Nicoleta - Mihaela 12. Găină S. Lucian 13. Găină-Argintar V. Andreea - Loredana 14. Gîrbulet I. Mihaela - Luciana 15. Handaric M.G. Ioana-Gabriela 16. Mocanu L. Laurenţiu - Mihai 17. Nistor C. Iuliana-Irina 18. Olaru G. Ana-Niculina 19. Panţir I. Diana 20. Piţă A.C. Anamari 21. Stoica D.C. Florentina Daniela 22. Suciu I. Mădălina-Cristina 23. Tudose C. Radu-Bogdan 24. Ţepeş E.I. Dana-Georgiana 25. Vasilică M. Mihaela

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XII–a C Diriginte: Prof. Scurtu Mihaela Specializare: Resurse naturale Elevi: 1. Angheluş D. Cosmin Damian 2. Balan A. Roxana Ştefana 3. Barb C. Georgiana Cristina 4. Barb - Dudan G. Anişoara 5. Băjenaru F.D. Roxana - Elena 6. Boeru M. Alexandra 7. Crăciun G.T. Ioana 8. Cristescu A. Valentina 9. Drăgoi M. Marta - Larisa 10. Fîrţigu D. Ioana – Dana 11. Grasu I. Ionuţ Robert 12. Gribincea V. Andrei-Nicolae 13. Ioniche N. Gabriel 14. Kelemen A.N. Mihai – Alexandru 15. Leonte R. Ioana Alexandra 16. Mihai V. Ana Maria 17. Nistor I. Roxana Ionela 18. Pancu T. Elena Cătălina 19. Papă N. Irina 20. Paşcu M. Liviu 21. Pop T. Georgeta – Florentina 22. Pop - Răzbuc I. Petronela 23. Răchiteanu I. Laura Mihaela 24. Tepeş E. Anamaria 25. Voşloban I. Ioana-Roxana

353

354

Cursuri de zi

Clasa a XII–a D Diriginte: Prof. Hrap Suzana Specializare: Ştiinţe sociale Elevi: 1. Alistar O. Cristian - Ştefan 2. Amariei G. Ilie - Lucian 3. Baltag Ş. Petrică 4. Barb-Dudan G. Andrei - Paul 5. Brînzucă M. Vlad - Mihai 6. Caia M. Dragoş - Alexandru 7. Ciubotaru D. Alexandra - Andreea 8. Conuţ I. Izabela - Mihaela 9. Frăsinaru I. Ramona - Olivia 10. Furtună I. Ioana - Maria 11. Lalău V. Maria 12. Mareşiu Ş. Carina - Teodora 13. Mrejeru I.M. Oana - Mihaela 14. Oprea N. Daniel 15. Paleu N. Niculina - Larisa 16. Pleşca R.B. Robert - Alexandru 17. Popa-Florea O. Alexandra 18. Poteraşu E. Emanuela 19. Radu I. Andreea 20. Stăuceanu N. Aida - Elena 21. Tepeş V. Ana - Maria 22. Tepeş I. Emil - Anton 23. Tepeş I. Irina - Ionela 24. Tepeş-Greuruş G. Florin 25. Voaideş - Drugă E. Andreea - Alina 26. Zaharia G. Camelia-Magdalena

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

Clasa a XII–a E Diriginte: Prof. Şerban Mariana Specializare: Economic Elevi: 1. Airinei A. Alexandru 2. Baba A.C. Robert Alexandru 3. Barb A. Camelia – Vasilica (Reînsc) 4. Barb-Dudan I. Mihai-Ştefan 5. Caia I.A. Adrian 6. Catrinoi G. Marian 7. Ciorbea V. Andreea - Maria 8. Cîrlan G. Diana - Andreia 9. Clampă S. Sorina - Andreea 10. Csibipal P. Andreea 11. Gavriluţ C. Adrian - Costel 12. Grasu G.N. Gabriela - Andreea 13. Irimia V. Andreea - Simona 14. Pîntea S. Paul 15. Pîntea S. Valentin 16. Radu G. Maria - Magdalena 17. Radu - Soponar I. Ioana - Andreea 18. Son I. Dumitru 19. Soponar I. Ana - Maria 20. Suciu E. Alina 21. Tanasă C.P. Simona 22. Ţepeş D. Gabriel 23. Ţepeş N. Maria - Alexandra 24. Ţifrea - Mitrea N. Paul - Andrei 25. Ungureanu M. Cezar - Andrei 26. Vieriu G. Marian 27. Vivirschi C. Laura-Andreea 28. Voaides D. Georgiana

355

356

Cursuri de zi

Clasa a XII–a F Diriginte: Prof. Fodor Elena Specializare: Resurse naturale Elevi: 1. Almaşa I. Mihai 2. Anghelina V. Robert Andrei 3. Asavei Ş. Marian 4. Bostan G. Petru Cosmin 5. Butunoi M. Mihaela 6. Caia Hoanăş T. Dumitrina Ionela 7. Chindea V. Florin Daniel 8. Ciorbea I. Ionuţ 9. Colcer V. Cosmin Sorinel 10. Dandu N. Andreea Alexandra 11. Filimon I. Ancuţa Mihaela 12. Filimon V. Ancuţa Nicoleta 13. Lungu I. Daniel 14. Micu M. Cosmin Iulian 15. Moga L. Daniel 16. Moldovan V. Ion Viorel 17. Panţiru V. Ionuţ - Beniamin 18. Petcaru E. Adina Cristina 19. Pîntea G. Petrişor 20. Pop E. Mădălina – Iuliana 21. Radu J. Alexandru Constantin 22. Tofolean I. Florina

Anuar 2015 — Liceul Carol I - Bicaz

PLAN DE ŞCOLARIZARE 2015 – 2016 ÎNVĂŢĂMÂNT DE ZI LICEU 1 clasă Matematică – informatică 1 clasă Ştiinţe ale naturii 1 clasă ştiinţe sociale 1 clasă economic 2 clase resurse naturale

357

358

Plan de şcolarizare

Autorii sunt responsabili pentru conţinutul ştiinţific al lucrării trimis spre publicare. Autorii au obligaţia să respecte toate regulile privind legile copyright-ul.

Colegiul redacﾅ｣ional aduce mulﾅ｣umiri sponsorilor:

NAMACRIS fructe & legume BIBLIOTECA

Mihai Eminescu Bicaz

VINTAGE lounge cafe SYSTEM PRO

Solutia IT Profesionista!

Primﾄビia Bicaz

CAZIVOR PROD