Despre liberalism în artă

Pentru că tot s-a vorbit recent de Grammy-uri, de Oscar-uri și de International Opera Awards (unde se pune în joc ideea de emulație, de ”cel mai bun”), pentru că avem un guvern liberal (fie el și demis), îmi pun întrebarea cum se face că la noi nu există concurență reală, piață liberă și competiție în zona instituțională, când vine vorba despre artiști? Toate instituțiile publice de spectacol au în schemă artiști angajați în sistem salarial, mulți dintre ei pe termen nedeterminat (adică pe viață). Scheme de personal blocate cu mulți, foarte mulți, prea mulți angajați. Aproape toți plătiți prin Ministerul Culturii, via ordonatorii de credite respectivi, dacă vorbim despre operă și operetă (sute de persoane). De câte ori pe lună/pe an/pe deceniu apar aceștia în rolurile principale (căci unii nu uită să se auto-intituleze ”prim-solist”)? Și când apar, și-au câștigat ei rolurile prin confruntare/comparație directă? Sunt ei cei mai buni pentru acele roluri? I-au ales regizorii, în urma unui casting (inter)național, care să țină cont de personajul pe care urmează să-l interpreteze, și de viziunea creatorului spectacolului? NU. Ei sunt numiți în mod subiectiv (să nu intrăm în discuția ”pe ce criterii”) de către directori, dirijori, secretari muzicali etc. Nu numai ”acasă”, în instituția unde au contractul de muncă, dar și ”în vizită”, la celelalte teatre de operă din țară. În timp ce leafa merge la București (dau doar un exemplu), ei de fapt sunt pe la Iași, Cluj, Timișoara, Constanța etc. etc., unde cântă ca invitați, pe spezele acelorași fonduri publice cerute de la Ministerului Culturii. Orice premieră se face cu alcătuirea unor liste, ca la partidele politice: ”pe cine să punem pe primele poziții”... Desigur, cu avizul hotărâtor al șefului, care știe cel mai bine ”cine merită”. Ne-am sucit de la social-democrați la liberali. Se va schimba ceva? Se va implementa și la noi ideea că artistul exercită o profesie liberală? Și că trebuie să își câștige singur locul, pe merit, în piața liberă, în condiții de înaltă performanță? Când vine vorba de impozitare, suntem de acord: artiștii au o profesie liberală și de aceea merită contracte cu taxare minimă. Dar dacă s-ar pune problema liberalizării rolurilor? Să câștige cine este cel mai bun? În condiții concurențiale, prin casting? Pe responsabilitatea creatorului spectacolului, în condițiile în care ”vedeta” trebuie să convingă publicul să cumpere biletele, să susțină încasările prin excelența de care dă dovadă pe scenă? Există și spectacole construite astfel. La privat, desigur, nu vă gândiți că undeva la ”național”/”națională”, cândva unice și care acum au împânzit țara... Producătorul privat alege cu grijă, dintre sute de candidați, pe cel mai bun artist, pentru că nu își poate permite să se joace cu imaginea spectacolului și nu riscă să observe publicul că se putea și mai bine, că protagoniștii nu se ridică la așteptările unui spectator informat și pretențios, care a plătit o sumă consistentă la intrare. Dar la stat... ce contează? Încasările nu interesează pe nimeni, succesul este asigurat de aplaudaci sau de cronicari molatici, lipsa de informare/comparație sau deznădejdea că oricum nu vom ajunge să-i avem aici, pe scenele noastre, pe cei mai buni, conduc la complacerea în lipsa nevoii de performanță reală.

La discutarea premiilor mai sus amintite se măsoară, se compară, se premiază izbânda, capabilitățile, excelența, alegându-se, prin comparație directă și într-o manieră concurențială implacabilă, ”cel mai bun...”, ”cea mai bună...”, analizându-se prestațiile scenice ale tuturor artiștilor care au avut roluri semnificative; care ajung apoi pe lista scurtă a nominalizaților; câte unul singur fiind, în cele din urmă, premiantul, care își consolidează astfel prestigiul. Doar pentru un an, pentru că la ediția următoare mai mult ca sigur că altcineva va primi laurii. Pe merit. Pe răspunderea și prin competența unui număr imens de membri ai juriului, care asigură o largă informare și obiectivitate. Iată că în 2020, în fine (de când avem și noi, pentru al doilea an consecutiv, un membru în juriul de la ”Oscar”-urile operei), au apărut ca nominalizați și artiști români, sau chiar Festivalul ”Enescu”. Sunt însă artiști care evoluează pe piața liberă, europeană și mondială, plus un festival independent, ne-aparținător unei instituții de spectacole cu schemă de personal fixă... În rest, ”marile nume” din Opere, soliști care nu ezită să se auto-descrie ca fiind ”printre cei mai buni din lume”, care ”au cântat pe cele mai mari scene”, pentru care nu sunt suficiente superlative, nu ajung nici măcar să fie luați în discuție. Nu mai vorbesc de categoria ”Cel mai bun teatru de operă”, în care regăsim instituții care au printre cele mai mici subvenții, dar care (poate tocmai de aceea!) știu să caute și să aleagă, de la manager și până la protagoniștii rolurilor, pe cei mai buni. Devenind astfel, ele însele, cele mai bune.