Tristețea unui succes anunțat

Am primit cu plăcere propunerea domnului Iosif Ion Prunner, nepotul lui Constantin Silvestri, de a scrie câteva rânduri cu ocazia publicării acestui volum. În primul rând, datorită faptului că marele dirijor român a avut o soartă ingrată, invers proporțională cu binefacerile pe care le-a adus lumii artistice. Nerecunoscători, neînțelegători, conaționalii săi nu au știut să-l păstreze alături, să-l facă să dăruiască orchestrelor românești ceea ce, cu eleganță, cu știință și cu har, a dăruit, de la un punct încolo, ansamblurilor simfonice din străinătate.

Potrivit unei discuții purtate de celebrul artist cu tatăl meu, pe-atuncistudentul Octavian Lazăr Cosma, în cabina oaspeților Filarmonicii din Sankt Petersburg (în pauza unui concert pe care l-a dirijat cu strălucire, obținând un mare succes), Constantin Silvestri, încă înainte de a părăsi țara, era adânc afectat de faptul că îi fusese răpit cel mai de suflet proiect, cea mai dragă realizare (în ciuda faptului că era și cea mai dificil de atins – sau poate tocmai de aceea). Oedip de George Enescu, oferit țării de baștină a compozitorului de către o echipă artistică îndrumată de Constantin Silvestri, fusese interzis! După o asiduă muncă de documentare, după zeci, sute de repetiții, după o pregătire epuizantă a soliștilor, corului, orchestrei, spectacolul inaugural (văzut ca un triumf de muzicienii și de publicul din sală) a avut ghinionul săi aibă în lojă pe diriguitorii partidului, cărora... nici subiectul nici muzica nu le-a plăcut. Pretextând că Oedip promovează misticismul, împotriva curentului oficial al realismului socialist, partidul a interzis reprezentarea capodoperei enesciene, scoasă cu brutalitate din repertoriu imediat după lansare... Mai mult decât atât, politrucii au luat toate măsurile (au crezut ei) ca nici istoria să nu-și mai amintească de faptul că a existat Oedip pe scena Teatrului de Operă și Balet din București, vânând toate cronicile și toate materialele de presă, interzise de la publicare, deși spectacolul era ”de gală” și încheia în apoteoză lungul șir al concertelor fabuloase ale primei ediții a Festivalului Internațional ”George Enescu”.

Cum de mai știm ceva despre acest subiect? Despre faptul că Oedip a fost jucat, despre performanța lui Silvestri, a lui Ohanesian, a Operei bucureștene? Insuficient de vigilenți, cerberii presei nu au urmărit și ziarele din provincie care, atrase de evenimentul nr.1 al Festivalului –prima redare a Oedip-ului în România, la peste 2 decenii de la premiera mondială – trimiseseră corespondenți la București. Așa se face că la întoarcerea acasă criticii muzicali clujeni și ieșeni au publicat în presa locală cronica la

premiera Oedip-ului, salvând pentru memoria culturală cea mai glorioasă faptă muzicală a lui Constantin Silvestri. Mai mult, pentru că nu le trecuse prin minte să verifice și presa în limbile naționalităților conlocuitoare, și ziarul armenilor din România a reușit să tipărească o asemenea relatare. Evident, toate aceste impresii de spectacol se referă la superlativ la interpretarea muzicală, datorată muncii asidue și devotamentului față de partitură, ca și responsabilității artistice arătate de dirijor. Iar rezultatul? Lui Silvestri i s-a spus: nu se poate. Seria preconizată de reprezentații se anulează. Oedip nu se va mai juca. Desigur, a fost o teribilă, nedreaptă și neașteptată lovitură. Distrugerea muncii sale de 2 ani, ignorarea valorii unei capodopere, disprețul pentru o instituție de cultură de prim rang și pentru maeștrii ei, dictatura ideologiei care avea puterea să suprime muzica, i-au arătat lui Constantin Silvestri că în țara sa libertatea (nici măcar artistică) nu mai există. Și, asemeni autorului lui Oedip, Silvestri a părăsit România, cu sufletul la fel de greu ca Enescu. Ca să clădească de la zero altceva, reușind minuni la pupitrul unei orchestre pe care a reclădit-o și a dus-o în anturajul superlativelor. Strălucind în turnee. Semnând înregistrări memorabile. Toate ascunse cu grijă de cenzură, numele lui fiind interzis, ba chiar radiat din rândul membrilor Societății Compozitorilor Români, la rebotezarea acesteia în Uniune.

A murit departe de țară, departe de muzicienii români, departe de pana de compozitor pe care a cedat-o definitiv în favoarea baghetei. Peste timp a rămas însă cel care, ca și Enescu, ca și Perlea, ca și George Georgescu (colegii săi de generație), au arătat formațiilor orchestrale din întreaga lume că românii le pot conduce în repetiții, concerte și înregistrări spre culmi artistice nebănuite, onorante și glorioase.