Din Galați, cu dragoste

Elixirul dragostei, operă compusă de Donizetti la 34 de ani, a fost finalizată întrun incredibil răstimp de doar 6 săptămâni. În ciuda acestei grabe, rezultatul s-a constituit într-unul dintre cele mai răsunătoare și trainice succese din istoria genului, statisticile arătând că, pentru o lungă perioadă de timp, a fost opera cea mai reprezentată din Italia! Chiar și acum, la aproape 200 de ani distanță, rămâne în vecinătatea unui invidiat Top 10 al celor mai jucate creații muzicale destinate teatrului liric, potrivit unor minuțioase cercetări. Relevant apare faptul că însuși Richard Wagner, extrem de reticent la ”rețetele” operei italiene, a realizat o reducție pentru pian a partiturii lui Donizetti, apreciind această melodramma giocoso în mod deosebit.

Firesc deci ca acest titlu să intre în atenția managerilor de operă, fiind un vehicul spre succes, o rețetă care și-a demonstrat cu prisosință efectele –lucru binecunoscut de Teodor Niță, directorul general al Teatrului de Operă și Operetă ”Nae Leonard” din Galați, care nu a dorit să încheie actuala stagiune fără o premieră despre care să se vorbească cu entuziasm. Și socoteala nu a fost deloc greșită, mai ales că a optat pentru o alegere ”smart”: a încredințat totul în mâinile generației tinere, de la baghetă la pana regizorală, de la rolurile episodice la cele principale, profitând de acest important atu al teatrului de pe Dunăre: tinerețea, care aduce la pachet entuziasm, fantezie, ambiție, putere de muncă, implicare.

Regia acestei versiuni scenice a revenit unui factotum al teatrului: Adrian Mărginean – solist, regizor, director artistic, aflat pentru prima oară în ipostaza de semnatar al unei montări de operă. Și a fost o montare care a electrizat publicul, mai ales în seara în care regizorul a fost și cântăreț, mai bine zis actor-cântăreț, reușind o prestație scenică debordantă, plină de energie, comică, dând tonusul și umorul necesar într-o manieră naturală, convingătoare și veselă. Viziunea sa a fost completată cu elemente noi, cum ar fi o proiecție video cu rol de fundal (mi-aș fi dorit să fie mai variat și să aibă un rol mai activ pe parcursul reprezentației), pe care vedem zburând și apoi aterizând balonul care îl aduce pe Dulcamara, balon care apoi intră și ancorează pe scenă, într-un mod spectaculos! A apelat și la integrarea unor elemente specifice mediului rural creat în scenă, dominat de baloturi de fân, anume la… găini, un superb cal de herghelie călărit de Belcore, o secvență cu tăietori de lemne, un ”Cucurigu!” strecurat pe o pauză din Uvertură… Hazul a fost creat cu imaginație: de pildă echipa de soldați a inclus un pitic și un uriaș, fiecare dintre ei cu participare activă, bine găsită și atrăgând atenția. Asistentul lui Dulcamara a fost văzut ca un personaj buf, caraghios în înfățișarea grotescă și în felul în care se purta, fiind redat cu haz de Ovidiu Ghioc. Au existat și elemente pe care le-am putea numi de acrobație, implicarea corului a fost permanentă, duelul cu cepe a stârnit hohote, după cum gestionarea complexă și permanentă a elementelor de actorie a adus plus valoare

derulării scenice, dominată, cum spuneam, de tinerețe. Sigur că o asemenea capodoperă a epocii belcanto-ului pretinde o vocalitate de înaltă clasă. Ei bine, la ora actuală micul teatru de operă de la Dunăre include în propria sa organigramă cântăreți de bună calitate, care au absolvit de curând Conservatorul, foarte dornici de afirmare, cu performanțe individuale verificate la concursuri internaționale. Aș spune că rolul acoperit cel mai bine, în ambele distribuții, a fost cel al Adinei, atât Rodica Ștefania Ștefan cât și Adelina Diaconu reușind prestații remarcabile, fiecare în maniera sa, greu de ierarhizat. Și nici nu contează diferențierea, din moment ce calitatea a atins parametrii necesari unui succes și susținerii cu responsabilitate artistică a unui rol care cere voce frumoasă, legato, agilități, naturalețe, stări diferite, gingășie ori autoritate. În prima seară am auzit o voce de tenor foarte interesantă, cu un timbru frumos, cu legato, care gestiona firesc nuanțele de piano și pianissimo, potențând

decisiv emoționalitatea, în rolul Nemorino: Florin Bobei (și el membru al echipei solistice locale). Ceea ce i-a lipsit a fost poate curajul și antrenamentul specific, pentru că zona de pasaj și acutul păreau a-i crea probleme, soluția pentru care a optat fiind refugiul în falset, uneori de efect, alteori neavenit. Și totuși câteva note înalte sonore și pline au arătat că material vocal există, deci pregătirea sa trebuie să continue, pentru a ajunge acolo unde trebuie.

O voce de alt calibru (pe planul volumului, lejerității în acut și a prezenței în ansambluri) a arătat tenorul Adrian Mărginean, care a reușit să nu se lase afectat de efortul fizic intens făcut în slujba solicitantelor acțiuni actoricești decise de regizorul Adrian Mărginean. Dacă Florin Bobei a părut oarecum timid și lent, perechea sa pe rol a fost un adevărat argint viu, care i-a și mobilizat pe toți cei din jur cu energia sa molipsitoare. Dezavantajul unei voci sonore și a unui timbru metalic este tentația de a nu fi întotdeauna adeptul nuanțelor mici cerute de partitură, pe această linie evidențiindu-se cel mai bine contrastul dintre vocalitatea celor doi. Imaginându-ne o ireală combinație, o însumare, o reuniune, Bobei+Mărginean ar fi dat probabil un interpret ideal, fermecător de la A la Z… Contrastantă a fost și perechea pe rolul Belcore, foarte convingător fiind în prima seară Constantin Lupu, provenit din cor, la debutul său solistic. Voce frumoasă, egală, ținută actoricească, siguranță de sine, plăcerea de a fi în prim-planul piesei. Nu același lucru l-am reținut în privința lui Marin Șchiopu, a cărei situație este și mai spectaculoasă: nu doar debut solistic, ci debut absolut pe o scenă! În atare condiții, este de presupus că emoțiile au fost mari, că tinerețea sa (este student anul II) s-a tradus în lipsă de experiență, lipsă de sedimentare a mijloacelor controlului vocal, lipsă de rezistență pe parcursul a două acte, evoluția sa mergând în diminuendo. Probabil se cere o revenire la orele de pregătire, pentru a depăși inerentele limitări ale unui început de drum al acestei voci, care poate deveni nu peste mult timp promițătoare. Cele două mezzosoprane care au împărțit rolul Gianettei ar fi ceea ce specialiștii în HR ar numi ”over-qualified”, deci prea valoroase pentru o partitură

solistică atât de mică. Ambele (Antonia Cosmina Stancu și Florentina Soare) sunt premiante la concursuri internaționale, sunt tinere și active pe scenă, au voci frumoase și bine controlate, așteptând poate și o operă în care compozitorul să fie mai generos cu numărul de pagini de prim-plan alocate acestei tipologii vocale. Ceea ce nu înseamnă că prezențele lor nu au fost remarcate; dimpotrivă, ambele au captat interesul publicului prin calitatea vocală și prin atenția la detalii. De o prezență plăcută, implicată, atrăgătoare a beneficiat Dulcamara, Dominic Cristea simțindu-se foarte relaxat cu acest rol, care îi vine ca o mănușă, drept pentru care a fost și singura poziție solistică singulară, ne-dublată cu un alt interpret pentru cealaltă reprezentație. Cu un plus de concentrare la finalul celei de-a doua seri evoluția sa ar fi fost ireproșabilă, oricum publicul îndrăgindu-l ca pe un artist cunoscut și plin de farmec. Și pentru că am menționat atenția la detalii, este rândul dirijorului Christian Sandu să fie apreciat, prezența sa în fosă asigurând tot ceea ce este necesar: eficiența pregătirii în repetiții, încrederea insuflată instrumentiștilor la solo-uri (ce bine ar fi ca în toate teatrele din România să auzim o introducere la fagot la ”Una furtiva lagrima” de calitatea frazelor titularului din orchestra gălățeană!), coordonarea și echilibrarea multiplan pentru cor- soliști-orchestră, prevenirea sau rezolvarea rapidă unor situații potențial dificile, cu calm și cu experiența maestrului care poate corecta, din mers, orice!

Prin urmare, dubla reprezentație cu Elixirul dragostei de la Teatrul de Operă și Operetă ”Nae Leonard”, pe drept notată ca dublă premieră, a expus două echipe artistice viabile, fiecare cu calitățile ei, apreciate intens de publicul din micul oraș de la Dunăre, acolo găsindu-se fără probleme amatori de operă gata să umple în mare parte sala chiar și în seri consecutive – un sistem artistic eficient, care merită păstrat. Pariul cu tinerețea – armă secretă a managerului Teodor Niță, și mizarea pe folosirea cu curaj exclusiv a resurselor interne, a fost un gest câștigător, opera lui Donizetti reintrând în repertoriul instituției în mod convingător în hainele sale noi și ofertante.