Ce (nu) avem

Unii dintre noi, trăitori și în vremurile de 30 de ani apuse, am fost obișnuiți să ni se spună că ”dispunem de tot ceea ce este necesar”. Adică: nu ne lipsește nimic. Dar rostit într-o formă neangajantă, care la o adică să poată fi răsucită și răstălmăcită, într-un comentariu de genul: am zis asta? așa ați înțeles voi… După Festivalul ”Enescu” și după o vizită de documentare pe Broadway, încerc să îmi pun întrebarea: avem săli de spectacole? Cum ar fi zis Ismail talente estem, regizori estem, anunțurile de spectacole noi și atractive ne asaltează de pe Facebook, ba chiar și bani estem – vezi Festivalul sau vezi spectacole de mare anvergură artistică finanțate pe linie privată, primite cu entuziasm de public care cumpără cu aviditate toate biletele disponibile. Dar unde se joacă ele? Nu are rost să mai reiau eternele plângeri ale dirijorilor și soliștilor vizavi de Sala Palatului, formalizate inclusiv în petiții sau în Scrisori deschise, la nivel internațional… Pe hârtie avem sală, ba chiar una mai mare decât în alte capitale apusene. Deci?! Ce mai vrem?! Dacă nu se aude bine, să mai trecem pe la ORL, poate avem noi o problemă. Pentru onorabilii ministeriabili se aude, chiar foarte bine. Doar au și boxe, deci se poate da mai tare, pentru cine dorește…

Greu să mai sperăm să înțeleagă cei care ocupă la deschiderea Festivalului loja oficială de ce e prea mic Ateneul și de ce este surdă Sala Palatului, astfel încât să construiască ceva modern și de calitate. Nu în loc de, ci în plus. La Moscova tocmai a fost inaugurat cel de-al zecelea teatru de operă din oraș (teatru privat de data asta)… După ce nu demult au construit o fabuloasă sală de concerte, ultra-modernă, în plin centru, demolând pentru asta un hotel de câteva sute de camere… Dar pentru teatrul muzical modern avem săli? La New York, la Londra, clădirile destinate musicalurilor ocupă străzi întregi, sunt construite unul lângă altul, și însumează zeci de asemenea spații de joc, cu capacitate medie între 900-1800 de locuri, ideale pentru genul acesta de spectacole – printre care titluri atât de bine lansate în ultimul timp în România, prin repertoriu de referință, în interpretări regizorale și actoricești de cel mai înalt nivel. Dar, tot Sala Palatului li se oferă și acestor artiști. Dar desigur nu oricând. Ci de 2-4-6 ori pe an maxim, că mai trebuie să lăsăm

loc și pentru ”Spectacole extraordinare”, și pentru populară, și pentru balet, și pentru rock, și pentru aniversări, și pentru folk, și pentru ședințe de partid, de nu mai ajung zilele din calendar… Iar în această zonă, a spectacolului de musical, rețeta spune clar că este vorba despre show-business. Adică despre business. Adică despre profit. Adică dacă ai spectacole, ai profit. Ele nu aduc pagubă, ci aduc bani. Totul este să le poți juca potrivit unei rețete simple, știută de toată lumea: aduni echipa, plătești premiera și o prezinți de mai multe ori. De cât mai multe ori. De mimim ”n” ori, astfel încât încasările să depășească cheltuielile. Simplu. Așa s-au îmbogățit toți producătorii de musicaluri, unii dintre ei ajungând în topurile milionarilor.

Ca investiție publică sau ca inițiativă privată, o asemenea clădire este indispensabilă dacă vrem să putem să ne aliniem cu tendința vieții muzicale internaționale, dominată numeric și financiar nu de muzica academică ci mai degrabă de acest gen modern, rudă cu opereta și cu vodevilul, ajuns însă la cote de interes fantastice și la realizări artistice demne de toată lauda, care aduc și venituri pe măsură. Celor cărora le pasă. Cum statul nu cere de la managerii culturali eficiență ori atragerea de resurse într-un cuantum măsurabil și semnificativ, se pare că mai avem de așteptat până cineva va înțelege cum funcționează lucrurile de fapt, în țări înspre care ne uităm când vine vorba de lupta împotriva corupției, independența justiției, luarea de măsuri economice, politici vizavi de multinaționale, de bănci, de politicile anti-trust și anti-concurențiale etc. Față cu asemenea teme, cui îi mai pasă de spectacolele muzicale… Nu ne mai uităm cum se face la ei, astea nu sunt lucruri importante. La noi… merge și așa! Acesta pare a fi, din ce în ce mai clar, brandul nostru de țară…