5 înainte de C

De câte ori nu am auzit, în repetiții, un asemenea reper, cerut de dirijor pentru reluarea cântării... 5 măsuri înainte de reperul C... Dar de data aceasta, nu la partitură mă refer în titlul de mai sus, ci la un fapt de viață: soprana Virginia Zeani a împlinit zilele acestea 95 de ani, aflându-se la numai 5 pași de Centenar... Artistă de legendă a lumii operei pe plan mondial, Virginia Zeani a intrat în Cartea recordurilor pentru cele mai multe interpretări ale rolului Violettei din opera La traviata de Verdi: 648!! Dincolo de asemenea cifre menite să gâdile plăcut frivolitatea publicului, românca Virginia Zeani (Zehan pe numele real), născută la Solovăstru în județul Mureș, s-a impus ca o formidabilă interpretă, în reprezentațiile căreia frumusețea fizică se combina cu frumusețea glasului și cu o desăvârșită artă a cântului.

A început să studieze canto ca mezzosoprană, dar a doua ei profesoară a intuit corect tipul de voce, cultivându-i repertoriul de soprană. Era nimeni alta decât celebra Lidia Lipkovska, solistă a Majestății Sale Imperiale Țarul Rusiei, fugită în România după urgia abătută asupra țării sale... Plecată după cel de-al doilea război mondial la Roma, Virginia Zeani a intrat în circuitul de elită al teatrelor italiene, europene și americane într-o perioadă în care concurența era zdrobitoare: Maria Callas, Renata Tebaldi, Renata Scotto, Magda Olivero, Anna Moffo, Anita Cerchetti, Antonietta Stella etc. etc. Zeani a strălucit în ciuda reclamei formidabile din jurul unor asemenea vedete, având totuși de suferit la capitolul ”glorie” prin comparație cu unele dintre numele de mai sus. Totuși, avea să fie aleasă de compozitori, dirijori sau directori și pentru crearea unor roluri în premieră absolută, cum ar fi cel al lui Blanche din Les Dialogues des Carmélites

de Francis Poulenc. A cântat foarte mult, a înregistrat, a fost partenera celor mai mari artiști, de la Beniamino Gigli, Tito Gobbi, Feruccio Tagliavini, Mario del Monaco și Carlo Bergonzi și până la Alfredo Kraus, Piero Cappuccilli, Luciano Pavarotti și Plácido Domingo. Și-a dorit foarte mult să cânte și pentru publicul din România, venind la București inclusiv pentru a face două memorabile, antologice înregistrări discografice: La traviata (cu Ion Buzea, Nicolae Herlea și, la pupitru, Jean Bobescu) și Tosca (cu Corneliu Fânățeanu, Nicolae Herlea și Cornel Trăilescu la pupitru), ambele cu orchestra și corul Operei bucureștene. A revenit și după 1990, când a ținut să primească direct, din mâna Regelui Mihai, înalta decorație oferită de Majestatea Sa, prilej de contacte cu lumea muzicală și cea academică. Nu întâmplător a dorit să ia legătura cu Conservatoarele din București și Cluj deoarece, mulți ani, Virginia Zeani șia dedicat eforturile educației tinerilor. Un timp ca profesor emerit la reputata școală de operă a Universității statului Indiana (Bloomington), apoi, în particular, din reședința sa din Florida.

Drumurile ei s-a mai intersectat, în mod emoționant, cu tinerii români în 2003 când, pe pământ american, a fost sărbătorit un secol și jumătate de la premiera absolută a operei La traviata, în fața publicului (în prezența Ambasadorului României) evoluând o echipă artistică mixtă, româno-americană, prilej cu care generoasa artistă a oferit un masterclass de neuitat studenților din distribuție. Departe de a se considera o vedetă, departe de fumurile sau fițele unor asemenea personaje, Virginia Zeani a fost și a rămas permanent un om simplu, o persoană caldă, prietenoasă, mereu gata să ajute, oferind cu dărnicie mostre din experiența și competența sa profesională tuturor celor care doresc. Nu s-a ferit nici de (uneori obositoare) întâlniri cu presa, din fericire rămânând și în arhiva Radio

România momente de aur cu vocea, amintirile și povețele uneia dintre cele mai mari muziciene născute pe acest pământ. La mulți ani cu sănătate!

P.S. În ultima imagine se poate vedea actul (cu blazon și pecete) prin care Opera Națională București, prin directorul său general George Călin, conferea titlul de ”Ambasador Onorific al Artei Cântului” sopranei Virginia Zeani.

20(-)20 = 0

Se spune că avem un guvern care implementează valorile liberale. Ba chiar se pare că vom avea o orientare similară mult timp de acum încolo... Și totuși, la noi liberalismul nu a adus în lumea artelor nimic nou... Profesie liberală prin excelență, ”meseria” de artist nu a beneficiat de măsuri de stimulare, de încurajare sau de protecție, autoritățile prezentului continuând neabătut pe linia foștilor: aceea de a pompa bani în continuare în nenumărate instituții publice de profil (pe care, pe când erau în opoziție, le-au dezavuat ca fiind ineficiente). Parcă se spunea că statul este cel mai prost administrator... Că ”managerii” instituțiilor publice sunt incomparabil mai molcomi decât cei din zona privată... Că inițiativa independentă este mult mai flexibilă, mai dinamică, mai orientată spre țeluri palpabile, necesare și imediate, decât imobilismul și închistarea care au făcut să ruginească mecanismele din instituțiile ”de tradiție”. Am citit analize care demonstrau că de pildă bugetul Operei Naționale București ori remunerația reală (per spectacol cântat) a soliștilor acesteia, că banii pompați în mod automat într-un asemenea mamut ar fi fost suficienți pentru crearea de evenimente de operă/balet la Londra, Paris, Madrid, New York etc. Cum a intervenit spiritul liberal, ce reforme au fost imaginate, cum a fost dinamizată piața liberă, concurența, inițiativa privată, în domeniul culturii? Cam așa cum își dorea Farfuridi: ”să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”...

La stat schimbarea nu se face ușor, pentru că sistemul de sorginte sovietică a fost betonat decenii la rând și consolidat, culmea, cel mai mult după anul 2000. Există armate de angajați, o bună parte dintre ei neperformanți, care toacă salarii consistente, majorate în repetate rânduri fără a exista în paralel și cerințe de sporire a calității, fără să-și pună cineva problema eficienței. Sistemul controlat de ei blochează tot ce nu le convine; mai ales pe cei care se lansează acum, cu forțe proaspete și cu avânt, cu talent și cu valoare. Stop! Nu mai este loc... Ne aveți deja pe noi!

Nu cu mult timp înainte de anul 2020 inițiativa privată a pătruns și în spectacolul muzical. Au apărut pe scene mai mari sau mai mici, ori chiar pe cea mai mare scenă a României (inclusiv în săli polivalente) spectacole create 100% din bani privați, cu artiști care și-au dobândit pozițiile prin casting, impunându-se prin valoare, prin calitatea actului artistic oferit publicului, prin implicare, prin intensitatea eforturilor depuse. Antreprenori individuali, adunând finanțări cum au putut, exclusiv din mediul privat, au plătit drepturile de autor ale spectacolelor, au investit în decoruri, costume, light design, marketing, au angajat pe cei mai buni artiști, deschizând o poartă către o lume nouă pentru noi: lumea musicalului. Și au făcut acest lucru cu curaj, cu risc asumat, cu pricepere managerială. Dar, brusc, a venit acest an funest care ne-a adus pandemia și oprirea spectacolelor. Au fost interzise cele care făceau săli pline, care ”rupeau gura târgului”, care, prin calitate, noutate și actualitate, îi determinau pe cei din public să cumpere fără ezitare biletul, deloc ieftin, calculat la prețurile care pot asigura funcționarea show-business-ului. Și, desigur, au fost oprite și cele cu bilete de 15 lei, cu invitații gratuite oferite cu nemiluita, care, cu chiu cu vai, îi adunau pe cei cărora nu le pasă de noutatea conceptului scenic și care se complac în rutină, garantată de instituțiile ”de tradiție”.

Ei bine, pe cine au susținut financiar reprezentanții liberalismului? Pe cei din prima categorie cumva? Aceștia, ghinion, nu erau parte a structurilor subordonate Ministerului Culturii și atunci... nu au putut să primească nici salarii, nici protecție socială, nici măcar promisiunea reluării activității într-un moment previzibil, în condiții de siguranță. Și așa ne întoarcem de unde am plecat în editorialul de luna trecută: artiștii ajung să fie acuzați că nu pot produce nimic viabil, că produsul talentului lor a ajuns ”nevandabil”, și li se recomandă de te miri cine reconversia profesională. Sigur, nu tuturor; doar celor buni și foarte buni, care, prin valoare, au reușit ca în viață să nu depindă de semnarea condicii la stat, ci au demonstrat, în condițiile occidentale de a face artă, că sunt europeni. Aceștia, pentru că nu au un loc de muncă fix, să se apuce de taximetrie sau de baby-sitting, pentru că, nu-i așa, nu va fi nicio pierdere: arta în România este protejată; la stat, în formele ei cele mai... (completați dvs. pe linia punctată!).