Enescu 140

Se împlinesc pe 19 august 2021 140 de ani de la nașterea lui George Enescu, fără îndoială cel mai semnificativ muzician român din toate timpurile; în primul rând așa cum chiar el se auto-definea - în calitate de compozitor, dar și ca interpret și pedagog. Autoritățile române, la moartea maestrului, au luat o serie de măsuri pentru promovarea personalității artistice a lui Enescu, măsuri aprobate de conducerea de partid și de stat dar concepute, coordonate și implementate de oamenii de cultură ai timpului, cu un aport major al Uniunii Compozitorilor. Printre aceste măsuri, câteva de-a dreptul salutare: înființarea Festivalului și Concursului Internațional ”George Enescu”, tipărirea tuturor lucrărilor compozitorului, fondarea Muzeului memorial din București și introducerea în circuitul muzeal a caselor memoriale de la Liveni, Dorohoi și Sinaia, completate peste câțiva ani și cu inițierea Simpozionului internațional de muzicologie.

În anii democrației ”originale” au apărut voci care au condamnat ca fiind proletcultiste aceste realizări datând din anii ”democrației populare”. Sigur, este ușor să generalizăm și să ironizăm chiar cele întreprinse atunci, ori să spunem că (ceea ce este, desigur, în mare parte adevărat) că autoritățile au făcut aceste lucruri dintr-un interes meschin, pentru valoarea lor de propagandă și nu din dragoste pentru Enescu sau pentru cultură în general. Dar, uitându-ne acum în urmă, la peste 3 decenii de când propaganda comunistă a dispărut, ne-am putea pune întrebarea ”Ce a făcut România pentru a-și promova singurul compozitor cu real potențial internațional?”. Din păcate, răspunsul la această întrebare reia măsurile enumerate mai sus, impuse sub semnătura premierului de tristă amintire Petru Groza. După 1990 – aproape nimic nou. Doar ”cosmetizări” mai mult sau mai puțin spectaculoase, cum ar fi creșterea lăudabilă și semnificativă a staturii Festivalului și Concursului. Dar s-a făcut la noi, măcar și în ultimii ani, ceva comparabil cu măsurile întreprinse de unguri, polonezi, cehi (ca să

dau exemple doar din fostul bloc comunist)? Nici vorbă! Ediția limitată a partiturilor tipărite până în 1965 s-a epuizat, iar de atunci statul român nu a mișcat un deget pentru a intra în posesia drepturilor de tipar, ori măcar pentru a obține aprobarea de a retipări tirajul de atunci, completat cu piesele care la vremea respectivă nu s-au tipărit... Declarativ, afirmăm la diferite prilejuri festiviste cât de important este Enescu pentru România. Și gata. Pentru politicieni este suficient să apară la televizor și în ziare cu asemenea discursuri, la deschiderea edițiilor de Festival sau la aniversarea vreunei cifre rotunde.

Așa cum nu avem o politică editorială pentru restituirea și repunerea în circuit a muzicii lui Enescu, nu avem nici o strategie de promovare în concert a creațiilor de cea mai mare anvergură ale acestuia. Nici măcar prin intermediul instituțiilor publice subordonate Ministerului Culturii. Este ca și cum ne-a lăuda că îl promovăm un pictor dar nu achiziționăm picturile acestuia și nici nu le expunem prin muzeele noastre sau, mai ales, în galeriile din străinătate. Sigur, Institutul Cultural Român a făcut ceva pași pentru a insista mai mult pe evenimente dedicate compozitorului. Dar, cumva, aleatoriu, mai mult sau mai puțin ocazional și de cele mai multe ori la auto-propunerea interpreților care le cântă, la sediile ICR din Europa. Singura mare reușită din ultimii ani s-a produs fără ca statul român măcar să știe: opera Oedipe a fost recunoscută ca fiind o creație fundamentală a muzicii moderne și a fost preluată în repertoriul celor mai multe dintre teatrele mari ale lumii, în nenumărate țări. Poate datorită lui Ion Holender, care a făcut primii pași în această direcție (din proprie inițiativă și fără vreun ajutor guvernamental), poate și datorită lui Vladimir Jurowski, dar, în proporție covârșitoare, datorită partiturii în sine, pe care dirijorii, dramaturgii și intendanții marilor teatre au descoperit-o și au promovat-o ca pe orice altă capodoperă de talie europeană, cu care instituția lor se poate mândri... Iată cum, din fericire muzica lui Enescu este așa de bună încât se promovează singură. Dar, să nu uităm că vorbim despre un singur segment al vieții muzicale: cel al teatrului liric, cel mai dinamic și cel mai orientat către marketing, către primenirea permanentă a repertoriilor, către creativitate în exprimarea regizorală. Pentru ca soarta lui Oedipe să fie molipsitoare și pentru creațiile simfonice și camerale, este nevoie de mai mult. De fapt, este nevoie de... ceva. De orice. De o minimă preocupare, începând cu relansarea partiturilor și cu lobby-ul pe lângă dirijori și orchestre. Plus multe altele. Despre care, precis, vom auzi, sub formă de promisiuni, la discursurile din acest an prilejuite de aniversarea enesciană și de Festival...