Mândri de laureații noștri

European Music Open, festivalul premiat de revista noastră acum 2 ani, pentru management, a crescut și s-a dezvoltat, ajungând astăzi, probabil, cel mai semnificativ eveniment de acest gen după Festivalul „Enescu”, sau, dacă îl apreciem în multilateralitatea sa artistică, aflându-se chiar pe prima poziție.

Căci, dincolo de calitatea muzicală, obligatorie onorării denumirii, European Music Open (ce titlu inspirat!) este deschis spre toate componentele culturii, oferind publicului muzică de operă și operetă, muzică vocal-simfonică și religioasă, muzică de cameră, jazz, folclor academic, balet, teatru, expoziții de pictură, dialoguri literare și esteticofilosofice...

Astfel Oradea se înscrie ca un pol cultural major, comod plasat geografic în preajma Occidentului, care își trimite reprezentanți de anvergură, a căror prezență este balansată pe planiglob de invitații din Extremul Orient (anul acesta veniți în număr record). Este nu numai un festival al calității dar și unul al tinereții, ediția 2019 continuând ascendent ideea de anul trecut (când au venit corurile din proiectul pentru școlari Cantus Mundi și cel de copii al Radiodifuziunii) prin acordarea încrederii unei orchestre de tineret, fiind acum rândul reprezentativei Austriei (Junge Philharmonie Wien).

Ediția din acest an mi s-a părut cea mai bogată și cea mai inovatoare, beneficiind și de multe nume de prim-plan, care conferă atribute de excelență oricărui festival cu pretenții... O foarte interesantă propunere a fost reprezentată de reevaluarea în cheie miniaturală a operei O scrisoare pierdută de Dan Dediu, redusă de la cele aproape 3 ore de spectacol de la ONB la circa o oră aici la Oradea, regândită muzical cu acompaniament de pian, acordeon și contrabas, scurtată la un număr de scene compatibil cu prezența personajelor cele mai ofertante (Tipătescu, Cațavencu, Zoe, Brânzovenescu și Cetățeanul turmentat). Piesa este rescrisă printr-un scenariu original semnat de către compozitor și gravitează în jurul unui povestitor, care redă liniile directoare ale acțiunii dar și frânturi din corespondența caragialiană. Iar povestitorul devine Cetățeanul turmentat, apoi din nou povestitor, din nou Cetățean etc., acest lucru fiind cu naturalețe gestionat de imensul talent actoricesc al Maiei Morgenstern. Deși compozitorul, cu modestie, nu dă un nou număr de opus și o nouă denumire acestei partituri (apelând-o „montaj-torso al operei omonime”) de fapt s-a născut o altă partitură, foarte practic adaptată pentru turnee sau scene mai mici, optimizând relația cu publicul (oricât de atractivă este, versiunea-mamă putea părea, unora, prea lungă) și prin durată, și prin sublinierea unor momente dorite de fanii dramaturgiei (din piesă) dar și a celor devenite „șlagăre” (ale partiturii – cum ar fi aria „Trădare” a lui Brânzovenescu, personaj interpretat cu har de Daniel Filipescu). A fost un mare plus și distribuirea baritonului Marian Pop, excelent actor-cântăreț, cu carieră în Germania, Austria, Statele Unite etc., sau a frumoasei soprane Elena Dediu, prezență seducătoare, dar și aprigă în revolta sa împotriva bărbatului care nu dorește să-i salveze onoarea.

Tot un superlativ al acestei ediții a fost și prezența actorilor Marcel Iureș și Florin Piersic jr. în distribuția piesei „Stage dogs” (o producție a Teatrului Act din București), piesă scrisă de cel din urmă, inspirată din „A life in the Theatre” de David Mamet (1977). Mi s-a părut de fapt o adaptare a cunoscutei piese americane, care poate fi văzută în original pe un DVD cu o distribuție de aur (Jack Lemmon și Matthew Broderick), sau poate fi accesată pe Youtube, într-o versiune cu Patrick Stewart și T.R. Knight. Am văzut la Teatrul Regina Maria o adevărată lecție de actorie, jucată pe parcursul a aproape 2 ore, un recital de forță, neajutat de regie, costume sau decoruri, bazat pe forța de expresie a celor doi maeștri ai scenei și ai filmului românesc; și

potențat în relația cu cotidianul și cu spectatorul român (poate prea mult după gustul meu) de un limbaj mai mult decât franc, aș spune „fără perdea”, probabil natural în lumea actorilor – dar în cea din culise.

O seară reușită a adus și prima prezență la Oradea a lui Mircea Cărtărescu, venit în fața publicul pentru un dialog „Despre literatură și alți demoni” elegant și discret condus de criticul Dan Liviu Boeriu. Încă din a doua zi a Festivalului a fost vernisată expoziția de pictură a pictorului taiwanez Chen Ching-Jung, un foarte cunoscut artist al Orientului, care a adus la Oradea lucrări în ulei, acuarele și gravuri, dar care a fost însoțit și de un cvartet din țara sa (Cvartetul Filarmonicii ESO – Evergreen Symphony Orchestra) și de o numeroasă delegație de artiști și oficiali. Sinagoga Zion a găzduit o seară de jazz dăruită de membrii trio-ului The Three Wise Men (Frank Roberscheuten, Rossano Sportiello și Martin Breinschmid). Catedrala greco-catolică din centrul orașului a fost gazda recitalului Cvartetului Transilvan, formația clujeană care l-a adoptat pe cunoscutul solist Gabriel Croitoru, venită cu programul lor de mare succes (destinat, de multe ori, turneelor în străinătate), care redă atmosfera și culorile atât de diverse, melodiile și ritmurile trepidante ale folclorului din Munteania, Moldova, Ardeal și Banat, academizat într-o scriitură clasică (4 suite românești). Nu avea cum să fie altfel decât o seară de mare succes, artiștii fiind îndelung aplaudați de orădeni dar și de taiwanezii fascinați de sonoritățile originale și captivante ale jocurilor și doinelor românești.

Sâmbătă la ora prânzului basilica episcopală catolică (superbă construcție barocă) a găzduit (după un preludiu cu piesa Fratres de Arvo Pärt) Requiemul de Mozart, în interpretarea Orchestrei de Tineret din Viena, a unui grup de soliști ai Operei de Stat din capitala Austriei, sub bagheta directorului artistic al formației austriece, Michael Lessky. O interpretare emoționantă, copleșitoare prin context, datorată și implicării corului Filarmonicii Orădene. Despre soliști veți putea citi mai

jos, în comentariul ce vizează prezențele lor individuale, din ultima seară a Festivalului.

M-am bucurat să o revăd și reascult pe soprana Ileana Tonca, fostă elevă a Georgetei Stoleriu, devenită, de foarte mulți ani, titulară a primei scene de operă a Austriei. Absolut neschimbată după atâția ani, Ileana Tonca nu numai că arată ca o studentă dar are și o prospețime vocală de invidiat, fără să piardă nimic din caratele acelui timbru cristalin cu care s-a afirmat în repertoriul foarte variat pe care îl deține, de la muzică de cameră la vocal-simfonic și operă. Cele mai entuziaste și nesfârșite aplauze mi s-au părut a fi cele de la finalul Galei de operă (de fapt de Operă și Operetă ar fi fost mai corect spus, ținând cont de numărul mare de pagini din acest din urmă gen, foarte gustat de public). Bongiwe Nakani, reprezentantă a unei generații de aur de tineri cântăreți de operă sud-africani, a impresionat prin calitatea timbrului de mezzosoprană și prin expresivitatea aparte cu care a cântat ”Habanera” sau duetul din Povestirile lui Hoffmann. Herbert Lippert, deși nu mai este tânăr, este servit de o tehnică vocală foarte bună, care îi asigură lejeritate, siguranță și expresivitate, și care a mers direct la țintă cu „Nessun dorma”, favorita publicului de oriunde atunci când vine vorba despre ariile pentru tenori. Nu mi-a plăcu însă faptul că mereu căuta să cânte cât mai apăsat, cât mai tare, inclusiv să încheie la octava superioară duetul din Don Carlo…

Baritonul de origine bulgară Russi Nikoff, bine ales de organizatori, are câte ceva din toate calitățile necesare unui cântăreț de succes, punctând decisiv cu ”Largo al factotum”. A acompaniat din nou Orchestra de tineret din Viena, condusă de Michael Lessky, care a rezolvat jucăușa Uvertură la Coțofana hoață de Rossini și mai puțin atractiva Uvertură schubertiană Rosamunde, și care a știut să emane parfum vienez în muzica lui Lehar sau tragism în paginile încărcate de tensiune din operele lui Verdi sau Mascagni.

Nu am reușit să ajung la programul de balet prezentat de celebrul teatru din Maribor condus de Edvard Clug, în mod sigur creator al unei seri de neuitat pentru orădeni și nu numai. A propos de spectatori, deja Festivalul atrage atenția mult dincolo de limitele orașului de pe Crișul repede, având un public național și internațional, spectatori care își propun să vină la Oradea la fiecare început de vară, pentru a fi parte a acestui eveniment foarte atractiv. Și cu această ocazie să și viziteze frumosul oraș aureolat de stilul Sezession și de multe biserici minunate. În acest mod Visit Oradea, unul dintre organizatori, atingându-și și scopul generat de propriul profil de activitate.

Nu pot să nu remarc și atenția specială acordată promovării prin fotografie, filmări, postări în social media, o echipă pricepută realizând cu celeritate reportaje foto/video ale fiecărui eveniment, prelungind în timp și spațiu ecourile unui eveniment la care singura părere de rău a venit la final, odată cu închiderea acestei ediții.

Dar această încheiere este, desigur, doar o pauză necesară pregătirii Festivalului din 2020, proiectele directorului artistic Alexandru Badea fiind la fel de atractive, ambițioase și centrate pe calitate, pe diversitate, pe prezența personalităților. Cunoscutul tenor (care de curând a devenit și doctor în muzică și s-a stabilit definitiv în România) este motorul turbo al acestei idei, al acestor întâmplări culturale, al conceptelor artistice atât de bine puse în pagină, implicat și dăruit total unui proiect pe care, sunt convins, îl va cizela continuu, permanentizându-i prezența în elita festivalurilor europene, din familia cărora deja face parte de drept.