Belcanto la superlativ

Opera Il Pirata a fost compusă de Bellini la 25 de ani, în circa 3 luni, și a avut parte (la premiera de la Teatro alla Scala din Milano) de o distribuție de aur: tenorul Giovanni Battista Rubini și baritonul Antonio Tamburini, trio-ul personajelor principale fiind completat de soția primului, soprana Adelaide Cornelli-Rubini. Cunoscându-și soliștii, compozitorul le-a pregătit partituri deosebit de solicitante vocal, croite pe măsura posibilităților și întinderii vocilor a acestora, rezultând momente cu adevărat spectaculoase, atât din punct de vedere al acutelor cât și datorită celebrului legato definitoriu pentru belcanto-ul compozitorului sicilian, combinat cu o dozare rafinată a nuanțelor și cu multe sublime momente de piano și pianissimo.

Din cauza presiunii creată de necesitatea de a avea cântăreți excepționali, ca și din cauza unor scăderi ale libretului, ori de prezența unei singure arii celebre (”Col sorriso d'innocenza” – aria ducesei Imogene), opera nu este foarte ușor de găsit în repertoriu astăzi, Opera din Paris și MET-ul prezentând-o în 2002 iar Teatro alla Scala reluând-o în 2018 – acestea fiind singurele 3 teatre importante care și-au îndreptat atenția în secolul XXI spre a treia partitură lirică a foarte tânărului Bellini. În ultima zi a lunii noiembrie și Opera Regală din Madrid a adus pe scenă premiera a acestei creații (fiind de fapt translarea în peninsula iberică a co-producției realizată în parteneriat cu Teatro alla Scala), în cea de-a 201-a sa stagiune. Se poate observa de îndată că teatrul madrilen a optat – prin grija experimentatului și dinamicului său director artistic Joan Matabosch – pentru soluția corectă: o echipă solistică de prim rang, o montare cu accent pe imaginea scenică atrăgătoare, calmă, în care frumusețea și rafinamentul costumelor să se îmbine cu liniile simple ale unui decor ne-invaziv, spațializat și în perpetuă evoluție. Astfel a fost creată o senzație de confort dar nu de plictiseală, ce punea în evidență farmecul vocilor și al melodicii belliniene, dublate de o abordare regizorală modernă în mijloace dar clasică în spirit. Am admirat ingeniozitatea și totodată simplitatea efectelor create de un plafon mobil realizat din oglinzi, al căror unghiuri de înclinație, în schimbare, ofereau mereu perspective noi, în combinație cu lighting design-ul măiestrit realizat de Albert Faura. Meritul acestor imagini care jonglau cu îmbinări ori contraste de alb și negru revine

scenografului Daniel Bianco și realizatoarei costumelor Pepa Ojanguren, desigur slujind concepția rafinată a regizorului Emilio Sagi (fost director al Teatrului pentru zarzuela din Madrid și fost director artistic al Teatro Real), semnatar al unor producții admirate de publicul dintr-un număr imens de teatre, printre care se numără toate casele importante ale operei din Austria, Belgia, Elveția, Finlanda, Franța, Germania, Italia, Monte Carlo, Portugalia, Rusia, Spania, Israel, Argentina, Chile, Statele Unite, China și Japonia ! În rolul principal feminin, Imogene, a evoluat soprana bulgară Sonia Yoncheva, o voce lirică, perfect controlată, caldă, plină, flexibilă, obținând cele mai multe aplauze din partea unui public foarte și exigent, care a umplut până la refuz sala, în ciuda prețului dublu la bilete practicat în cazul evenimentelor de tipul unei premiere. A uimit prin acutele sale și prin rafinamentul efectelor vocale Javier Camarena, tenor mexican în mare formă, foarte iubit și el de public spaniol și nu numai. Avusesem plăcerea de a-i evalua pe ambii, la începutul anului, ca membru al juriului ”Premiilor Oscar” ale operei (International Opera Awards), unde au obținut nominalizări la categoria ”Discul anului”. Dar întâlnirea ”live” cu asemenea voci a fost realmente o experiență necesară, care îmi întărește convingerea că oferta de pe piața mondială a teatrului cântat, este, la ora actuală, incredibil de bogată și că se situează la un nivel calitativ aproape nemaiîntâlnit în trecut. Tot pe acest palier al calității, deopotrivă vocale cât și actoricești s-a remarcat din plin și compatriotul nostru George Petean, excelent în rolul Ernesto, ales pentru premieră deși pe același rol mai figurau încă 2 redutabili baritoni: Vladimir Stoianov și Simone Piazzola, bine-cunoscuți telespectatorilor români din transmisiile de operă din marile teatre difuzate de canalul TV Mezzo. Un gând de admirație merită experimentatul dirijor Maurizio Benini, dar și orchestra Teatrului Regal, admirabil condusă și foarte maleabilă, dincolo de calitățile individuale ale instrumentiștilor care s-au remarcat în solo-uri. De altfel, remarcabilul șef de orchestră căruia i se datorează succesul muzical al premierei a reușit, prin valoare și prin rezultate, să devină un ”om al casei” în mai toate marile teatre ale lumii, fie că se numesc MET, Royal Opera ”Covent Garden”, Teatro alla Scala, Opera din Paris, Wiener Staatsoper etc. La fel de bun este și corul spaniol, coordonat de Andres Maspero, de origine argentiniană, aflat de aproape un deceniu în fruntea ansamblului vocal madrilen, după ce s-a perindat (pe aceeași funcție) pe la Rio de Janeiro, Buenos Aires, Barcelona, Frankfurt și Munchen. Prin urmare, se poate spune că și de această dată (așa cum se întâmplă de ani buni la Madrid) noua premieră a fost un triumf, de data aceasta interesul fiind nu atât în plan regizoral (teatrul spaniol are reputația de a invita creatori de montări foarte

originale și neobișnuite) cât muzical, mai corect spus total: imaginea scenică, interpretarea vocală și orchestrală, starurile din prim-plan.

Așa cum se întâmplă aproape peste tot în lumea apuseană, nouă producție poate fi urmărită aproape zilnic timp de o lună (în 3 variante sau mai multe, dacă socotim și combinațiile solistice); astfel încât Madridul, oraș turistic, să se dovedească o gazdă primitoare pentru numeroșii iubitori de operă care în mod cert vor dori să se întâlnească cu arta belcanto-ului și cu mari cântăreți ai momentului.