Ultimul simfonic din vremea virusului

La început de martie și la doar o săptămână după prezența în fața Orchestrei Naționale Radio a unui important dirijor de operă (Leo Hussain), publicul din Studioul ”Mihail Jora” al SRR a fost invitat la întâlnirea cu o altă baghetă respectată în lumea operei, francezul Frederic Chaslin. Un nume cunoscut pe multe meridiane, care a colaborat în mod constant cu Opera de Stat din Viena, cu Orchestra Simfonică din Ierusalim, cu orchestre din Statele Unite, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania, Portugalia, Danemarca etc., împărțindu-și prezențele în mod egal între podiumul de concert și fosa teatrelor lirice. Concertul a început cu o conjuncturală reverență în fața sărbătoririi

beethoveniene din acest an, pentru care a ales Simfonia a IV-a a Titanului de la Bonn, în care s-a văzut că, pentru o muzică atât de transparentă și de neiertătoare cu neatenția instrumentiștilor, ai neapărat nevoie de o orchestră bună.

După pauză punctul de interes s-a deplasat spre secolul XX, partea a doua aducând în fața publicului o lucrare simfonică de referință din creația americană, Age of Anxiety, simfonie (Nr. 2) cu pian semnată de dirijorul-pianist Leonard Bernstein. Compusă în plină maturitate artistică (la 40 de ani), dar înainte să cucerească nemurirea prin colosalul succes al musicalului West Side Story, Simfonia a doua a lui Bernstein este o lucrare programatică, ce are ca punct de plecare poemul cu același nume de W. H. Auden (recompensat cu Premiul ”Pulitzer”) – o lucrare literară amplă, în 6 părți, ce dezbate țelul omului de a-și găsi sensul și substanța existenței, într-o societate tot mai industrializată. Muzica lui Bernstein i-a oferit noi valențe expresive, fie în formula sa originală, de partitură instrumentală destinată scenei de concert, fie prin versiunile dansate, imaginate de coregrafii Jerome Robbins în 1950 (creatorul cavalcadelor dansante din West Side Story), John Neumeier (în anul următor morții compozitorului) – coregraful de la Hamburg care a invitat-o pentru mari proiecte pe Alina Cojocaru, sau de Liam Scarlett (6 decenii și jumătate după prima audiție). Bernstein păstrează cele 6 secțiuni și în Simfonie, grupate în 2 mari părți, cântate fără pauză. Partea solistică a revenit unei pianiste românce bine cotate în Franța, unde sa stabilit de mulți ani: Dana Ciocârlie. Este o muzică modernă, cu multe momente frumos arcuite, cu tensiuni intense și pasaje lirice visătoare, din care nu lipsesc ingrediente de bază ale muzicii noi, cum ar fi disonanțele ori traseele serialiste. Simfonia a plăcut publicului bucureștean, și mai încântat parcă de cele două bisuri –un Debussy și o surpriză chiar nebănuită de nimeni din sală: Dans ungar nr. 4 de Brahms, la patru mâini, cântat de alături de dirijorul serii, la rândul lui pianist, în tinerețe (absolvent al Conservatorului din Paris). A fost o seară agreabilă și interesantă, care a arătat că, atunci când există promovare și strategie, se poate umple sala la o muzică nouă și necunoscută, cel puțin în cazul când solistul și dirijorul prezintă garanții de calitate, onorate din plin de ambii muzicieni oaspeți în seara de 6 martie.

Justificat sau nu, acesta a rămas ultimul simfonic al primăverii, căci, alertați de tusea explozivă a publicului manifestată în pauzele dintre părți (sau, altfel spus, în pauzele dintre soneriile telefoanelor care se întreceau, neobosit, cu sunetele din partitură), decidenții au decis să lupte cu coronavirusul întorcându-i spatele și spunând adio manifestărilor care presupun prezența publicului în spații închise. Deci, pe curând și sănătate!