Ionel Perlea în istoria Societății Compozitorilor Români

Page 1

Ionel Perlea în istoria Societății Compozitorilor Români Țările române, încă înainte de a forma o entitate națională oficială, au manifestat o certă apetență pentru muzica de tip occidental. Chiar dacă în perioada de sfârșit a Evului Mediu curtea muntenească și cea moldovenească erau dominate de obiceiuri turcești și orientale, nu au lipsit de la București sau de la Iași manifestări concertistice și mai ales de operă, prezentate de trupe străine itinerante. Probabil punctul culminant al acestor vizite artistice deosebit de apreciate de spectatori a fost turneul lui Franz Liszt, soldat cu recitaluri, cu o abundență de articole în presa timpului și chiar cu compunerea de către marele pianist a două ”Rapsodii române”. Contactul cu spectacolele de operă străine, ca și, mai târziu, înființarea Conservatoarelor de muzică, a generat o emulație în rândul tinerilor români, doritori să preia ștafeta artistică de la oaspeți. Totodată, grija lui Alexandru Ioan Cuza și apoi a succesorului său Principele Carol față de organizarea pe baze moderne a țării a făcut să fie regândite structurile armatei, căreia i-a fost întărit corpul artistic: fanfara. Primii noștri dirijori au fost liderii acestor formații militare (care aveau și un rol de reprezentativitate în cadrul protocolului de la curte). Desigur, ei proveneau din străinătate și erau exponenți ai școlii muzicale germane, cea mai serioasă și mai bine organizată în acea perioadă. Primul kapellmeister al Moldovei a fost Franz Ruzitski (Francois Roujitski), de origine cehă, cel care a organizat fanfara și a și compus un repertoriu specific, fiind, desigur, dirijorul acesteia. A fost urmat de Joseph Herfner iar în Țara Românească de Carol Engel, mai târziu venind și Ludovic Wiest. Fanfarele asigurau și concerte publice, în aer liber, sau în interiorul locuințelor aristocratice, ori își dădeau concursul la baluri, astfel încât dirijorii acestora au căpătat repede notorietate și popularitate. Pentru profesionalismul său, dirijorul Eduard Hübsch a fost ales să compună imnul național, ”Trăiască Regele”. Nu a trecut mult și au apărut și muzicieni născuți în România în postura de dirijori, printre ei Alexandru Flechtenmacher, Iosif Ivanovici, Ioan Andrei Wachmann, Constantin Dimitrescu un fel de ”Johanni Straussi” ai României, iertat fie-mi barbarismul lingvistic. Legătura dintre muzica militară și muzica de operă a făcut-o cel mai spectaculos Egizio Massini, italianul stabilit în România, lider al muzicilor militare dar și dirijor la Opera din București. Din aceeași generație făceau parte și frații Bobescu, din rândul cărora Jean Bobescu s-a afirmat ca mare dirijor de operă, la București și în turnee, dar și precursorul George Stephănescu, fondatorul Operei Române. A fost perioada când s-au lansat cei mai importanți dirijori din prima jumătate a secolului XX: Ionel Perlea,


George Georgescu, Constantin Silvestri, Ion Nona Otescu, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Mihai Brediceanu, Constantin Bugeanu etc. Desigur, nu trebuie uitat faptul că încă din primii ani ai secolului George Enescu se afirmase cu bagheta în mână pe podiumul Ateneului, cariera sa de dirijor continuând cu strălucire în țară și în străinătate. Nu întâmplător, aproape toți cei de mai sus au fost pianiști. Dar ei au fost și compozitori, aceasta arătând înaltul nivel de pregătire și plurivalența cunoștințelor profesionale. Era și firesc ca, la asemenea valoare, renumele lor să depășească repede granițele țării iar cariera lor să se ramifice pe plan internațional. Nu este locul aici să insistăm asupra traseului dirijoral al lui George Enescu, deosebit de spectaculos. Dar merită punctate succesele în Germania și Austria ale lui George Georgescu (care, după război, i-au adus eliminarea din viața publică, pedepsit o perioadă, pentru ”susținerea nazismului?!”). Și multe alte reușite, atât ale lui cât și ale colegilor de generație. Dintre aceștia, probabil cea mai spectaculoasă carieră a avut-o Ionel Perlea, aplaudat pe multe scene ale lumii, ca dirijor de operă, de orchestre simfonice și ca autor al unor memorabile înregistrări discografice. Ionel Perlea a fost o personalitate emblematică pentru cultura muzicală românească. A studiat în străinătate, dobândit cunoștințe temeinice, și a revenit apoi în țară, manifestându-se ca dirijor și compozitor, în această din urmă ipostază înscriindu-se printre laureații Concursului de compoziție ”George Enescu”, unde al său Cvartet de coarde op.10 a primit premiu din partea maestrului absolut al muzicii românești (care prezida un juriu din care făceau parte cei mai reputați muzicieni ai timpului). Avea să aibă o carieră remarcabilă la Scala din Milano, la Opera din Roma, în Statele Unite etc., dar interesul acestor gânduri puse pe hârtie se va concentra pe legătura sa cu colegii compozitori și cu breasla acestora. Ionel Perlea compozitorul și animatorul vieții muzicale s-a aflat printre membrii de bază ai Societății Compozitorilor Români, organism înființat acum fix 100 de ani și prezidat de George Enescu (asistat de secretarul general Constantin Brăiloiu). Legăturile lui Ionel Perlea cu breasla creatorilor nu au fost deloc firave. Îl regăsim în programul unuia dintre concertele de început organizate de S.C.R., cântându-i-se tocmai sus-menționatul Cvartet de coarde, de către ”Cvartetul Regina Maria”, pe 13 mai 1928. Un an mai târziu este promovat în Comitetul de conducere al S.C.R., preluând locul deținut până atunci de un alt mare dirijor (de cor, de data aceasta), Dumitru G. Kiriac, decedat – beneficiind de alegerea prin vot secret de către colegii compozitori. Cariera sa dirijorală evoluând rapid și spectaculos, Ionel Perlea își găsește tot mai greu resurse de timp pentru a se dedica activităților în cadrul Societății, astfel că în 1931 trimite o scrisoare prin care cere îngăduința de a se retrage din Comitet, solicitare acceptă în ședința din 14 noiembrie.


Această funcție de conducere nu a fost singura deținută de marele dirijor, ajuns să conducă destinele Operei din București din fotoliul directorial. Aici a avut o viziune artistică ferm articulată, atât în ceea ce privește repertoriul cât și promovarea valorilor1. Dar să revenim la Societatea Compozitorilor. Locul lui Ionel Perlea în Comitet a fost completat de Dimitrie Cuclin, recent întors din S.U.A., țară în care va pleca, pentru onorarea unor contracte de concerte și de înregistrări, marele maestru originar din Ialomița. Unul dintre puținele concerte simfonice organizate, cu mari eforturi, de compozitorii români, a beneficiat de sprijinul lui Perlea, care a dirijat o parte a programului din 16 martie 1933, în alternanță cu colegii săi Alfred Alessandrescu și Theodor Rogalski. Că Ionel Perlea compuses un Cvartet de succes, o dovedește reluarea acestei piese într-un alt concert al S.C.R., de data aceasta în varianta interpretativă a Cvartetului ”Sarvaș”, în mai 1934. De altfel, Cvartetul se bucurase și de atenția Occidentului, știmele fiind tipărite de o casă editorială germană iar partitura generală fiind tipărită sub egida Societății Compozitorilor Români. Atunci când s-a ivit ocazia organizării unui concert cu muzică de autori români la Viena, dintre cei cântați nu a lipsit Ionel Perlea, alături de nume fundamentale ale componisticii noastre: Sabin Drăgoi, Marțian Negrea, Marcel Mihalovici, Constantin Brăiloiu, D. G. Kiriac și Tiberiu Brediceanu. În 1936 muzica marelui dirijor revine în programele de concert ale Societății Compozitorilor Români, fiindu-i prezentată, în primă audiție, piesa Variațiuni pe o temă proprie, de data această împreună cu piese ale ”greilor” muzicii românești: George Enescu, Paul Constantinescu, Dinu Lipatti, Mihail Andricu, C. C. Nottara, Marcel Mihalovici, Ion Nona Otescu, Filip Lazăr, Sabin Drăgoi și colegul de baghetă Constantin Silvestri. Mai mult onorific, Ionel Perlea a acceptat să facă parte dintre reprezentanții S.C.R. în forul civic, având sarcina de a reprezenta Societatea în Regiunea Câmpulung, în cadrul parteneriatului S.C.R. cu Frontul Renașterii Naționale al Regelui Carol II. Dirijorul revine în rândurile Comitetului de conducere după schimbările petrecute în componența acestuia odată cu plecarea tuturor celor care fuseseră sprijiniți politic de către partidul ”Totul pentru țară”, în ianuarie 1941. A fost ales cu al doilea cel mai mare număr de voturi, ceea ce denotă respectul de care se bucura în rândul muzicienilor. De data aceasta Ionel Perlea se implică mai activ, fiind responsabil (alături de Alfred Alessandrescu) cu organizarea Concertului de gală prilejuit de A fost printre puținii care l-au susținut pe Radu Urlățeanu, aducându-l la Operă, tânărul dirijor având o soartă tragică, luându-și viața în urma unui scandal muzical naționalist declanșat de un concert de-al său din Timișoara, care a alimentat în mod tendențios tensiuni româno-maghiare. 1


aniversarea a 20 de ani de la fondarea S.C.R., pe care l-a și dirijat, la data de 8 mai 1941. Tot sub egida Societății a fost organizat un concert aniversar dedicat lui George Enescu, Președintele, ocazie cu care Ionel Perlea a dirijat Orchestra Radio, în toamna lui 1941 (când Enescu împlinise 60 de ani). Zilele bune ale Societății aveau să se apropie de final. Comisii de epurare instituite după 23 august 1944 din ordin sovietic și implementate de zeloși funcționari ministeriali decid suspendarea lui Ionel Perlea din rândurile membrilor S.C.R., în absență (pe când dirijorul se afla în Italia). Probabil că și acest gest al autorităților i-a consolidat convingerea că nu are de ce să se întoarcă în țară... Dovadă că nu compozitorii erau cei care deciseseră măsuri aberante contra lui Ionel Perlea este reluarea Cvartetului acestuia într-un nou concert al S.C.R., de data aceasta într-o a treia formulă interpretativă, datorată Cvartetului Theodorescu. Dar, curând, S.C.R. avea să dispară din punct de vedere juridic, Societatea fiind înlocuită de o structură copiată după model sovietic: Uniunea Compozitorilor. Nu surprinde pe nimeni că autoritățile partinice nu i-au reînscris pe listele membrilor pe muzicienii români care activau în străinătate (deci pe cei mai importanți, pe cei mai reprezentativi, pe cei mai cunoscuți). Principalii omiși erau: George Enescu, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Dinu Lipatti. Dar nu numai: erau și membri marcanți din țară lăsați afară – Mihail Jora și Tiberiu Brediceanu. Avea să treacă aproape un deceniu până când la Uniunea Compozitorilor avea să fie rostit din nou numele lui Ionel Perlea – prin intermediul revistei ”Muzica”, unde o mică știre de presă popularizează succesul dirijorului român în S.U.A., unde a dirijat la New York Missa sinfonica de Nicholas Flagello. Avea să fie un à propos de bun augur, pentru că, un an mai târziu (Uniunea fiind acum condusă de Ion Dumitrescu), Ionel Perlea a fost repus în drepturi, oferindu-i-se calitatea de Membru de onoare. Festivitatea decernării acestui titlu a avut loc pe 26 mai 1969, când s-a organizat o audiție din creația sa cu cele două lucrări binecunoscute deja, Cvartetul de coarde op. 10 și Variațiuni pe o temă proprie. A fost un gest tardiv desigur dar totuși venit încă în timp util. După un an Uniunea avea să anunțe, cu regret, moartea dirijorului, survenită în exil, la New York. Nu peste mult timp soția artistului, Lisette Perlea, a donat Uniunii Compozitorilor manuscrisele compozitorului aflate în țară, împreună cu aproximativ 800 de partituri de muzică universală, adevărat tezaur consultat și astăzi de cei care trec pragul Bibliotecii instituției.

Mihai Cosma


Bibliografie: Octavian Lazăr Cosma – Hronicul muzicii românești Octavian Lazăr Cosma – Hronicul Operei Române din București, vol. 1 Octavian Lazăr Cosma – Universul Muzicii Românești. Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România.


Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.