Cursesti, neamul petrilestilor

Carte elaborată în regie proprie Coperta (cu imagini din Curseşti) - Ioan Mititelu.

Tehnoredactare computerizată - Ioan Mititelu

De aceiaşi autori: Constantin Huşanu Lucrări în proză: Pe fluviu la deal – roman, Editura Moldova, Iaşi,1992, reeditat în colecţia Opera Omnia la Editura Moldova Iaşi în 2012; Vitrina cu fantasme – roman, Editura Moldova Iaşi,1998 Pastile contra morţii – povestiri, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2001, revizuită şi întregită şi reeditată în colecţia Opera Omnia sub titlul Interiorul unui cerc, la Editura Moldova Iaşi, 2012.

Erotica – 2 romane: Clubul Megasexe şi Preţul vieţii ca de câine, Editura TipoMoldova, Iaşi 2002.

Ademenirea – roman, Editura Moldova, 1996 Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2000 – 2006, vol I., Editura PIM Iaşi, 2006.

Curseşti, Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii, monografie, 2009, Editura PIM Iaşi.

Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2007 – 2010, vol II., Editura PIM Iaşi, 2010.

Cotnariul în literatură şi artă, Editura PIM Iaşi, 2011.

Album de familie, fotografii comentate, Editura PIM Iaşi, 2011.

Reflecţii la reflecţii Pe portativul anilor, Editura PIM Iaşi, 2013.

Romanul în manuscris:FURTUNA Ioan Mititelu: Parasca – proză scurtă Amintiri din sufragerie – proză scurtă Pe gaura cheii – proză scurtă Vinul de post – proză scurtă Lighioane second hand – fabule Apocalipsa după nea Grigore – proză Picătura de acid ( într-o lucrare colectivă) Roua cuvintelor, Dew words, poezie bilingvă

ISBN

Constantin Huşanu (Fotografie realizată după moartea lui Gheorghe P. Huşanu, tatăl autorului, în 1963.)

Ioan Mititelu (Fotografie realizată în 2012 la vârsta de 65 de ani)

Ioan Mititelu Câteva consideraţii despre răzeşii din Curseşti e la început ar trebui să desluşim onorabilului cititor al acestei cărţi de ce se numeşte Curseşti, Neamul Petrileştilor, aceasta fiind poate cea dintâi datorie a noastră, a celor doi autori, care ne-am aplecat aupra istoriei acestui sat ce a urmat de-a lungul istoriei un drum aparte, un drum al oamenilor stăpâni pe soarta şi pământul lor, un sat de oameni aprigi care nu au cunoscut în veci stăpânirea boierească. Până în 1799 răzăşia Curseşti cuprindea o suprafaţă de câteva mii de hectare şi era stăpânită de două familii răzăşeşti: familia Petrilă şi familia Mâţă. Ce s-a întâmplat în 1799 şi 1816 au fost fapte tipice ale fărâmiţării în timp a moşiilor stăpânite de răzeşi şi pentru a le înţelege, mai bine să urmărim ce spune despre a doua împărţire în cartea sa Valea Racovei cercetătorul Dan Ravaru. „La 11 februarie 1816 are loc o împărţeală a moşiei Curseşti...

Tot pământul Curseştilor a fost împărţit în vechime pe 5 „bătrâni” apoi numai pe doi: Petrileştii, partea care a rămas în stăpânirea răzeşilor şi Mâţeştii partea care a trecut în proprietatea logofătului Costache Ghica...”

(Dan Ravaru, Valea Racovei, pag. 157). Înainte de a intra în miezul problemei am vrea să -1-

scriem câteva rânduri despre răzeşi, în general, şi despre cei din Curseşti în special. Pentru că noi considerăm că, în general, există o viziune falsă nu numai asupra provenienţei răzeşilor ci şi a existenţei vieţii răzăşeşti. Majoritatea românilor cad în mrejele unor autori mai puţin informaţi sau a unor aşa zise filme istorice şi cred că domnitorul după vreo bătălie victorioasă bucuros de izbândă, strângea o ceată din cei care s-au distins în bătălie şi în loc de medalii, care nu se inventaseră pe atunci, le dădea fiecăruia, nu ceva pământ să-l aibă de plugărie, ci o ditamai răzăşie, adică o moşie pe care s-o aibă ca moştenire în veac. De aici începe noaptea informărilor noastre despre răzeşi. Cred că nimic nu este mai fals decât această percepţie alimentată de-a lungul timpului şi de personalităţi cu nume grele. Deci cu alte cuvinte am putea crede că domnitorul, pur şi simplu, înfiinţa prin uric domnesc o Cooperativă agricolă de producţie, proprietatea asupra pământului fiind de grup, în care se muncea în devălmăşie, iar produsul muncii se împărţea ca în fostele C.A.P. după zile/muncă prestate! Sau poate le dădea la fiecare delniţe individuale, să se mândrească peste timp cu numele de răzeş. Închipuiţi-vă ce gâlceavă sar fi iscat într-un asemenea caz, fiindcă fiecare ar fi vrut bucata lui de pământ să fie mai mare, şi potrivit firii românului, căruia totdeauna i se pare că găina vecinului e mai grasă şi nevasta mai frumoasă, i s-ar fi părut că pământul vecinului este mai bun sau mai bine aşezat pe lângă ape şi tot aşa mai departe de se ajungea la păruială şi jalbe în proţap la domnie până ce domnul s-ar fi săturat de hazul lor şi ar fi dat moşia cu tot cu jălbari unui boier de la curtea sa. Ar fi fost ceva normal ca unii beţivi sau mai puţin harnici să fi cedat altora pământul şi praful s-ar fi ales de toată răzăşia atât de frumos instituită de domnitor şi cădelniţată cu tămâie de mitropolit.

Nu-i aşa că pare cel puţin ridicolă această viziune asupra originii răzeşilor?

Când am pornit să scriem despre răzeşi, am sperat că vom găsi izvoare scrise despre această categorie so-2-

cială din vechile ţinuturi ale Moldovei, o categorie socială foarte importantă pentru arhitectura de atunci a statului, deoarece puterea militară a ţării se baza în afară de oastea curtenilor domneşti, pe steagurile de călărime formată din răzeşi. Şi din start a trebuit să ne lovim de aceleaşi probleme pe care le au istoricii când vor să facă vreun studiu asupra societăţii româneşti de dinainte de 1200 sau chiar pentru perioade mai apropiate de zilele noastre.

Se pare că unul din blestemele cele mai crunte care ne-au apăsat mereu de-a lungul veacurilor a fost acela să nu scriem nimic despre noi. Sau poate dacă s-a scris ceva în generaţia următoare, s-a aprins focul cu pergamentul respectiv şi în felul acesta praful şi pulberea sa ales de orice izvor scris al istoriei noastre. Se pare că singurele documente care ne puteau da o oarecare viziune destul de seacă de-o inconsistenţă vecină cu lipsa acută de informaţie asupra societăţii noastre din timpurile acelea, au fost şi mai sunt încă documentele privitoare la daniile sau vânzările de terenuri agricole. Însă tocmai acestea cădeau cu precădere în seama focului când se schimbau stăpânii ţării pentru a nu se putea demonstra dreptatea unora în faţa divanului domnesc.

Unul din poeţii vasluieni care acum a răposat întru Domnul, spunea cândva că şi înaintaşii noştri au scris despre viaţa lor dar au scris pe apele râurilor, pe albul norilor şi pe frunzele verzi ale copacilor. Râurile s-au dus în mare, amestecându-se apoi cu oceanele, norii au plecat spre cele zări slobozindu-i conţinutul şi dispărând, frunzele copacilor au căzut toamna pe pământ şi au putrezit. Iar noi rămânem mereu întrebându-ne, cine au putrezit. De unde venim? Cine a fost înaintea noastră aici? Cum trăiau? Care era organizarea societăţii? Şi iar spunem oftând: „Ferice de poporul care are istorie scrisă!” Aceste popoare sunt puternice şi vor fi mereu trăgându-şi seva din acele manuscrise vechi, din buchereala unor necunoscuţi care s-au aplecat în timpurile străvechi asupra uneltelor de scris şi au lăsat semne desluşite în care spun cum au dăinuit ei peste -3-

veacuri. Bineînţeles că pe locul întâi în lume se situează poporul evreu a cărui istorie îmbinată cu motive mistice au dat lumii trei religii, mozaică, musulmană şi creştină, dar cartea de bază a lumii, Biblia, este în primul rând istorie, istorie care constituie fundamentul oricăror încercări de a li se contesta existenţa pe teritoriile lor din veac.

Noi, românii, sărmană şi săracă istorie mai avem când ne bazăm doar pe cioburi din oalele sparte cândva sau pe alte artefacte descoperite pe dealuri. Tragem nişte concluzii uneori pripite sau repetăm papagaliceşte ce au considerat unii că aşa a fost. Ce cercetări s-au făcut de exemplu după ce s-a descoperit la Curseşti în locul numit Standoală, cel mai mare tezaur de monede romane de aur din ţară? S-au făcut ceva procese verbale, monedele au fost luate la Bucureşti şi atât. Ce a fost oare pe locul acela pe timpul romanilor? Cine putea fi atât de bogat într-o zonă aparent lăturalnică presupuselor drumuri comerciale? Ce neamuri trăiau pe acolo? Potop de întrebări nici un răspuns. Şi iar, şi iar ne răsună în cap ca un clopot vorbele profetice: „Vai de poporul care nu are istorie!”. Aşa este, un asemenea popor nenorocit trebuie de fiecare dată să fie la mila străinilor, dar ceea ce este mai grav e că reprezentanţii ţării ajunşi în posturi mari, se poartă precum străinii, în propria lor ţară. Ca să ne putem scrie istoria măcar de pe la anul 1300 am apelat la vecinii noştri unguri, polonezi, turci. Ce s-ar fi ales de victoria de la Vaslui dacă turcii nu ar fi descris cum au luat bătaie în 1475? Nu am fi ştiut niciodată de ea. Ei au notat tot iar la moartea marelui domnitor au achiziţionat şi sabia lui care se află şi azi într-un muzeu turcesc. La noi, fiţi siguri, că s-ar fi pierdut. Prin 1992 am auzit cea mai mare ciudăţenie pe care o putea scoate un istoric român, care se plângea că ungurii nu vor să ne dea şi nouă izvoare scrise despre Transilvania de prin anul 1200. Deci ei scriau şi noi ne luptam cu hoardele năvălitoare!

Nimeni poate nu ar fi scris despre acest sat, Curseşti, dacă nu s-ar fi găsit nişte oameni inimoşi care să -4-

se aplece asupra istoriei de aproape 600 de ani ai satului, nişte urmaşi ai vechii familii Petrilă, care nu au vândut peste veacuri nici o palmă din moşia lor răzăşească, până la desfiinţarea răzăşiilor pe timpul lui Cuza.

Dar să lăsăm acum aceste întrebări, dureroase uneori, fiindcă oricum în cale ne apar altele având în vedere că obiectivul pe care ni l-am propus iniţial a fost ca să discutăm aici despre răzeşi. Şi din start ne poticnim de la prima întrebare firească. Ce era un răzeş?

Care era de fapt adevăratul său statut social?

Tragem de la căpătâi DEX-ul şi citim: „RĂZEŞ, răzeşi, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Ţăran liber, organizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat; moşnean; p. gener. ţăran liber, posesor de pământ. - Din magh. reszes.” Şi tot în DEX o altă definiţie care pare să se apropie cumva de adevăr: „răzeş (răzeşi), s. m. - Înv., în Mold., ţăran proprietar, boiernaş care aparţinea unei colectivităţi de oameni liberi care nu plăteau impozite şi datorau numai sprijin militar. În 1850 erau cam 50.000.”

Aşadar, după cum vedem, aceste definiţii sunt foarte sărace în definirea acestei clase sociale şi considerăm acesta tocmai din cauza problemei de bază care se pare că apare la orizont: problema proprietăţii asupra pământului. După prima definiţie de mai sus se pare că proprietatea asupra pământului era a tuturor răzeşilor din sat într- o ciudată şi veselă indiviziune.

Văzându-mă cum mă strofoc să storc vreo câteva răspunsuri de prin vechile hrisoave unii mi-ar spune: ce te doare pe dumneata capul? Răzeşii munceau cu drag şi spor la un loc toată vara, beau, chiuiau, făceau nunţi, cumetrii şi totul era într-o idilică simbioză cu natura curată în care trăiau pe atunci fără să le pese de poluarea cu gaze de eşapament, încălzirea globală, dispariţia balenelor albastre sau de studierea planetei Marte.

Dar eu, ca tot omul încăpăţânat, mă tot întreb.

-5-

Cum se ajungea la această proprietate de grup? Oare domnitorul dădea la un număr de familii o suprafaţă de pământ şi îi obliga să lucreze totul în devălmăşie?

Ar fi o explicaţie puerilă. Firea omului este astfel construită încât mereu doreşte să aibă pentru el şi familia lui din ce în ce mai mult şi atunci s-ar fi ajuns la conflicte? Dar dacă unul din ţăranii aflaţi în indiviziune voia să plece în altă parte ce făcea cu partea sa din moşia răzăşească? O vindea? Cui? La cei care rămâneau? Sau la un străin venit de aiurea care în felul acesta devenea automat răzeş, nu datorită genealogiei sau meritelor în lupta pentru domn şi ţară ci cumpărându-şi o delniţă răzăşească? Şi dacă o cumpăra, cine îl obliga să-şi pună şi partea lui la devălmăşie, dacă el n-ar fi vrut?

Se spune (tot în prima definiţie) că răzeşul era: „Ţăran liber, organizat în obşti, care stăpânea în comun pământul satului de care aparţinea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat”. Hopaaa, stai aşa că unii înţeleg mai greu, deci era ţăran liber organizat în obşti şi imediat răsare întrebarea: dacă era ţăran liber cine-l obliga să intre în organica acelei obşti sau să rămână acolo? Ce fel de libertate era aceea? Era cumva ca la celebra colectivizare a agriculturii din ţara noastră? Păi în cazul acesta definiţia ridică probleme. Ni se mai spune că „lucra cu familia lotul repartizat”. Repartizat de cine? De alt răzeş? Păi acela nu avea exact acelaşi statut ca şi el? Hai că nu mai înţelege omul nimic.

Nu-i aşa că întrebările se înmulţesc şi nicăieri nu o să găsiţi un răspuns satisfăcător? Sunt sigur că existau norme sociale pentru convieţuirea în răzăşii, norme cutu- miare bine întipărite în societate. Dar una din condiţiile de existenţă a unei norme sociale (lege scrisă sau nescrisă - cutumă - ) este prezenţa sancţiunii în cazul nerespectării normei respective. Şi iar se pune întrebarea: cine supraveghea respectarea cutumei şi ce se întâmpla în cazul încălcării ei? Dacă existau sancţiuni, cine le aducea la îndeplinire fiindcă orice aducere la îndeplinire a unei sancţiuni presupune un aparat -6-

specializat de represiune. Exista un asemenea aparat de represiune, cum se numea şi în numele cărei instituţii acţiona?

De exemplu, una din normele cutumiare care este recunoscută de justiţie şi în zilele noastre, e aceea că de la Sfântul Dumitru până la sfântul Gheorghe, vitele pot fi păscute peste tot în afară de semănături. Ce se întâmpla dacă răzeşul X era găsit cu vitele pe semănăturile lui Y, în afara acestui interval prevăzut în cutumă? Cine lua act de încălcarea legii, cine judeca, cine aplica sancţiunea şi cine o aducea la îndeplinire?

Sunt câteva reguli bine stabilite în sistemul de convieţuire socială şi neaplicarea lor ar duce la grave prejudicii întregi comunităţi.

Desigur ne veţi spune dumneavoastră, că existau divane de judecată dar acestea erau doar în câteva locuri din Moldova şi se ocupau de alte încălcări ale legii cu mult mai grave cum ar fi încălcările de hotar de către megieşi, crime, trădări de ţară etc. Deci în cazul acesta pe bună dreptate putem presupune că şi la nivel local existau structuri alese de obşte care vegheau asupra bunei desfăşurări a vieţii în comunitate şi probabil pentru aceste încălcări se aplicau sancţiuni precum despăgubirea sau amenda (gloaba).

Din cele spuse până acum şi în continuare vom căuta, pe cât posibil, să demonstrăm că răzăşia nici într- un caz nu trebuie înţeleasă simplist, doar ca o formă socială şi juridică instituită ad-hoc de către domnitor, o formă născută din necesităţi obiective de a-şi procura o armată necesară la nevoie din nişte proprietari devălmaşi, organizaţi astfel pentru o mai bună administrare a averii lor, ci trebuie s-o vedem ca pe un principiu diriguitor al întregii vieţi săteşti, publice şi private.

Unii doar intuiesc aşa ca prin ceaţă că răzăşia a avut peste veacuri o strânsă legătură cu organizarea familială, familia fiind un element component al vieţii răzăşeşti, un element primordial, de bază. Într-o comunitate răzăşească, precum cea din Curseşti, exista un grup restrâns de familii care stăpâneau moşia ră-7-

zăşească, fiecare familie stăpânind o anumită suprafaţă delimitată la nivel local, numită bătrân (probabil provenind de la un înaintaş din vechime). Aşa că din izvoarele scrise aflăm că moşia răzăşească Curseşti fusese iniţial împărţită pe cinci bătrâni din care până la începutul secolului XIX rămăseseră două familii, familia Petrileştilor şi familia Mâţeştilor, fiecare stăpânind câte un bătrân (o suprafaţă de teren definită).

Deci nu ne trebuie prea multă imaginaţie ca să ne dăm seama că de fapt acei „bătrâni” nu erau decât urmaşii unui înaintaş unic, ce continuau să stăpânească moşia care le fusese dată cândva.

Se pare că structurarea aceasta a familiilor pe bătrâni a fost benefică proprietăţii răzăşeşti, fiindcă a putut ţine, secole întregi, moşia întreagă, aşa cum era în veac. Bazându-ne pe acest lucru, putem presupune că aşa numitul „bătrân” era o noţiune socială complexă în care o grupare închisă de băştinaşi, stăpânind propriul lor pământ, grupare în care străinii nu pătrundeau şi nu trebuie să facem prea mari eforturi de imaginaţie pentru a ne închipui felul de viaţă pe care îl puteau duce familiile acestui sat, la prima vedere primitiv, în care toţi locuitorii se aveau frăţeşte, unde totul se petrecea sub privegherea bătrânilor, fără tolerarea feţelor străine.

Privind doar în superficial lucrurile, vom vedea în capul fiecărei familii pe un părinte, învestit, după cum am spune după legile noastre de acum, cu toate calităţile unui desăvârşit proprietar, după formula moştenită poate chiar din dreptul roman (pater familias). Desigur cred că se întâlneau în comunitatea răzăşească destule corespondenţe din organizarea familiei romane.

Totuşi pentru menţinerea nealterate a relaţiilor din cadrul familiei, nu găsim în studiile de specialitate decât descrieri sporadice, unele speculative şi de aceea par bine trase de păr. Pornind de la un simplu fapt, acela a împărţirii moşiei răzăşeşti de către cele două familii, ne apar în minte iar un roi de întrebări la care vom căuta pe cât posibil să căutăm un răspuns satisfăcător. Vedem din vechile documente că moşia a fost -8-

împărţită pe doi bătrâni. Partea dinspre răsărit a fost vândută de familia Mâţă lui Costache Ghica în două etape (1803 şi 1816) iar partea dinspre apus a rămas a familiei Petrilă până la reglementarea agrară din timpul lui Cuza, când pe motive de organizare funciară şi impozitare, fiecare răzeş a fost înscris cu porţiunea de teren ce i se cuvenea din moşia răzăşească şi s-a terminat cu devălmăşia în forma în care o ştiam.

Deci putem trage concluzia logică din cele afirmate mai sus, că până la Cuza devălmăşia nu era doar în cadrul familiilor, ci în cadrul întregii structuri răzăşeşti din cadrul unui sat. Să ne gândim puţin la obiceiul pământului de înzestrare al fetelor. Fetele se căsătoreau cu siguranţă cu tineri din cadrul celorlalte familii de răzeşi şi trebuiau să fie înzestrate şi cu un lot de pământ.

Dacă delniţele ar fi fost definitiv date pe oameni, atunci de-a lungul veacurilor moşia răzăşească ar fi arătat ca un mozaic al diferiţilor membri proveniţi din familii diferite iar în cazul unei vânzări către terţe persoane nu se mai putea vorbi despre o împărţire a moşiei răzăşeşti, ci fiecare ar fi putut vinde doar porţiunea lui. Ori în cazul de faţă reiese altceva. Moşia răzăşească a fost împărţită în două părţi din care o parte, şi anume partea dinspre răsărit, care era alăturată cu o altă proprietate a logofătului Ghica, a fost vândută, şi după a doua vânzare, cea din 1816, familia Mâţă a dispărut pentru totdeauna dintre răzeşii proprietari ai moşiei Curseşti.

Probabil şi pe atunci intravilanul satului şi extravilanul urmau două regimuri diferite de proprietate asupra pământului. Intravilanul format din terenul pe care se aflau casele răzeşilor şi cel aferent casei unde se puteau construi acareturi, loc de grădină, vie şi râmnic, era definitiv al celui care-şi avea casa acolo, pe când extravilanul, de dincolo de „Poarta ţărnii”, cum i se zicea, era folosit în cea mai curată devălmăşie guvernată din veac de regulile cutumiare.

Denumirea de „Poarta ţărnii” a rămas multă vreme după dispariţia răzăşiei şi chiar pe la jumătatea secolului XX exista această denumire la ieşirea din sat. În -9-

cazuri de epizootii la „Poarta ţărnii”, de-a curmezişul drumului, se punea o barieră păzită de săteni care interziceau ieşirea sau intrarea în sat sau cei care treceau trebuiau să traverseze o groapă adâncă de circa 15 cm. cu paie în care se puneau substanţe dezinfectante. Înseamnă că feciorii din comunitatea răzăşească ajunşi la maturitate, căpătau loc de casă, unde cu ajutorul celorlalţi membri ai familiei îşi construiau casa şi eventual un râmnic (în Curseşti chiar şi prin anii 50 ai sec. XX erau încă multe râmnice dar multe rămăseseră în părăsire şi fără peşte). Fetele trebuiau să aducă zestre ca să „îmbrace” locuinţa noii familii şi atât. Numai privind în acest fel lucrurile a fost posibilă împărţirea în două părţi a moşiei răzăşeşti din care circa 1100 de hectare au fost vândute de către familia Mâţă.

Pe partea vândută mai târziu a ajuns stăpân un anume Sofronie, care a dezvoltat şi mai mult satul Curseşti - Deal (iniţial, Curseşti-Mănăstire, format din ţiganii mănăstireşti ca robi şi clăcaşii aduşi aici de aiurea, apoi sub denumirea de Sofroneşti) consideraţi în mare parte pe nedrept de cei din satul de răzeşi, ca fiind sat de ţigani, deoarece aşa erau numiţi pe atunci în nume generic clăcaşii, populat cu oameni veniţi din alte părţi pentru a munci pe moşia mănăstirească apoi al boierului Sofronie. Acesta, pe la începutul secolului XX, folosea de asemenea în număr mare muncitori agricoli din partea de sud a Poloniei, la care cei de pe la noi le ziceau huţuli (poate de aceea în satul Curseşti Deal (fost Sofroneşti) se întâlneşte numele de Huţanu ce sigur provine de la un huţul (huţan) însurat acolo.

Era nevoie ca boierul să aducă muncitori agricoli din alte părţi deoarece răzeşii aveau pământul lor şi niciodată nu ar fi muncit pe moşia altora. Prin sec. XX pe pământul celor din Curseşti-Răzeşi lucrau săteni din Curseşti - Deal şi Toporăşti. Erau şi câţiva veniţi în sat cum ar fi familiile Leon, Gheronte şi alţi câţiva, dar puţini, într-un număr cu totul neînsemnat. De remarcat a fost de-a lungul vremurilor, lipsa ţiganilor. Până spre anul 2000 ţiganii nu au găsit loc în Curseşti care s-a comportat mereu ca o comunitate quasi-închisă.

- 10 -

Apariţia unor nume străine de răzăşie, ca Nica, Lucachi, Gemene, Cehan, Picioroagă, Pădure şi alţi câţiva se explică foarte lesne. Apariţia acestora în satul de răzeşi s-a produs exclusiv în a doua jumătate al secolului XIX după reforma lui Cuza, când moşia răzăşească a fost dată pe oameni, deci pământul se putea vinde şi cumpăra. Una din regulile lui Cuza a fost că pământul nu se putea vinde timp de 30 de ani decât celor care trăiau în cadrul acelei comunităţi şi aşa în Curseşti Vale s-au stabilit în general cei care aveau diferite funcţii ca de exemplu: Pitari (Nica), Cehan - notari, Lucachi (perceptor), Gemene - învăţător, Pădure - pădurar etc. sau unii care veniseră cu bani ca de exemplu Picioroagă, venit se pare de pe la Buda, de peste pădure.

Se pare că atribuirea terenurilor pe oameni în timpul lui Cuza a avut şi un puternic iz politico - economic deoarece odată stăpân pe pământul său, ţăranul devenea automat un plătitor de impozit agricol la stat.

După dispariţia legăturilor răzăşiei, aşa cum fuseseră din veac, nu a însemnat că obiceiul pământului nu a rămas în continuare şi de aceea vom căuta să-l disecăm puţin. Acum fiecare ţăran îşi avea propriul pământ asupra căruia avea toate drepturile legale ale unui proprietar, adică să dispună liber, în limitele legii, de obiectul proprietăţii sale, deci înzestrarea urmaşilor capătă un caracter mai larg decât pe timpul devălmăşiei pure.

Faptul că fostul răzeş obişnuia să uzeze în mod foarte larg de instituţia înzestrării, faţă de băieţi şi faţă de fete, era un obicei cutumiar bine împământenit şi se pare că există şi în zilele noastre.

Aceasta era pur şi simplu o împărţire a averii familiale, făcută în timpul vieţii părintelui de familie. Desigur trebuie înţeles că acea înzestrare nu era o liberalitate, cu caracter esenţialmente benevol, cum ar fi în zilele noastre, ci era o obligaţie imperativă, de care părintele trebuia să asculte, nu numai din impulsul propriei sale conştiinţe, ci şi sub presiunea opiniei publice a satului diriguită de regulile cutumiare.

Se bănuieşte că înzestrarea băieţilor nu este legată - 11 -

indisolubil de ideea de căsătorie, ci maturitatea este prilejul înzestrării copilului cu o cotă parte dată din averea familială. Când părintele socoteşte că fiul, a ajuns la maturitate, chiar dacă o căsătorie nu este avută în vedere, îi calculează partea sa din delniţele ce le-ar avea, îi construieşte o casă şi i le trece pe toate în posesiune.

Obiceiul acesta avea un specific aparte faţă de codul civil din zilele noastre şi anume că, după obiceiul pământului, tatăl după ce a împărţit averea între diverşii săi copii, continuă să se socotească proprietar pe pământurile sale. El se află în devălmăşie cu fiecare dintre copiii lui, deşi aceştia nu mai sunt în devălmăşie, unii faţă de alţii.

Desigur că lucrul acesta, unora dintre noi mai aplecaţi asupra literei legii, ni s-ar părea cel puţin straniu: cum adică să avem situaţia ciudată ca la o donaţie în urma căreia donatorul şi donatarul se regăsesc coproprietari pe întreg obiectul donaţiei? Eu aş putea să le răspund cu siguranţă că tocmai din aceasta reiese lămurit caracterul profund devălmaş al vieţii familiale răzăşeşti şi deci putem bănui că totalitatea membrilor familiilor intrau în posesiunea pământului lor, în viaţă fiind părinţii lor şi care la rândul lor îşi înzestrau fiii, ei fiind încă în viaţă. Înzestrarea aşa cum reiese din unele izvoare apropiate zilelor noastre, nu se făcea după bunul plac al tatălui, ci după un tipic respectat cu sfinţenie de-a lungul timpului, tipic cunoscut şi azi în unele locuri în regulile cutumiare. Părintele împărţea întreaga sa avere la numărul copiilor săi, plus încă unul. Dacă, de exemplu, un părinte avea cinci copii, când primul copil devenea matur şi deci potrivit cutumei îi soseşte timpul înzestrării, părintele împărţea averea în şase părţi egale din care înzestra pe primul său copil cu 1/6 din total. Pe măsură ce ceilalţi copii ajungeau la maturitate îşi căpătau şi ei dreptul lor la 1/6 din total. Tatăl rămânea la sfârşit şi el tot cu 1/6. Deci tatăl îşi rezerva (pentru nevoile bătrâneţii lui, pentru copiii ce eventual i s-ar mai naşte, sau pentru văduva lui) o bucată de pământ - 12 -

pe care o socotea egală cu a fiilor, plus locul de casă bătrânesc, care de la început nu făcea parte din averea supusă repartizării. Această rezervă a tatălui de familie este însă şi ea divizată şi atribuită teoretic copiilor.

Cutuma prevede şi anumite reguli pentru asigurarea bătrâneţii părinţilor şi potrivit regulii se obişnuia a se hotărî unul din copii ca întreţinător al bătrânilor, lăsându-i-se în schimb casa părintească, drept răsplată materială. Cum însă rând pe rând fraţii cei mai mari pleacă din casa bătrânească şi se mută la a lor, fetele când se mărită,—de obicei—pleacă la casa bărbatului, această sarcină de îngrijitor al bătrânilor, rămânea în mod firesc celui mai mic dintre fraţi. Era normal ca fiul cel mai mic să fie cel care rămâne în casa bătrânească, să îngrijească de părinţi, dat fiind că, atunci când fraţii mai mari se căsătoresc, ei nu pot aduce nevasta lor în casa bătrânească, evident prea plină pentru a adăposti un nou menaj. De abia atunci când fraţii mai mari sau căsătorit şi au plecat din casă, rămâne în căminul bătrânesc destul loc ca să se aducă noră în casă.

Din această necesitate s-a născut cunoscuta instituţie a obiceiului pământului nostru, de ultimogenitură bărbătească, instituţie care chiar şi în zilele noastre se mai practică şi care nu este altceva decât un mod patriarhal de asigurare a bătrâneţii.

Fiul cel mai mic era respectat în posesiunea casei bătrâneşti, de către fraţii săi mai mari, cari recunoşteau dreptul său la o răsplătire materială pentru îngrijirea dată părinţilor, respect ce din păcate s-a cam pierdut ulterior, o dată cu aplicarea legilor scrise. În familia Petrilă, unul din fii - Vasile Petrilă (numit şi Vasile Chirică, personaj care poate fi considerat ultimul răzeş adevărat din Curseşti-Vale, fiind născut înainte de Unirea Principatelor) au fost construite case de-a dreapta (Constantin) şi de-a stânga (Gheorghe) casei părinteşti care se afla cam la 30-40 de metri de fiecare. Ceilalţi copii cum ar fi Ion Petrilă (bunicul scriitorului Constantin Huşanu), Chirică Petrilă (tatăl scriitorului Ioan Mititelu) şi-au construit case în interiorul satului.

- 13 -

Ultimul copil, Mihai Petrilă, a urmat calea familiilor avute adică a fost dat la carte şi a urmat toate treptele până a ajuns agronom, fiind se pare primul din sat care a avut studii superioare.

Desigur că nu este cazul şi nici nu ne-am propus să dezbatem succesiunea răzăşească şi în cazuri deosebite care nu intră perfect în tipicul descris: de exemplu, cazurile în care nu există copii, cazul copiilor unici, cazul familiilor care au numai fete, cazul când fiul cel mai mic este declarat indezirabil, cazul când copiii rămân orfani de timpuriu etc.. .adică mai bine spus toate acele cazuri anormale în care, de fapt, viaţa de familie îşi schimbă rostul în parte şi în care deci nu se vor putea aplica regulile obişnuite ale cutumei. Aceste cazuri poate au fost sau vor fi cercetate de specialiştii în domeniu. Pentru noi rămâne important este doar să înţelegem, cât se poate, viaţa strămoşilor noştri din Curseşti-Răzeşti.

- 14 -

Documente despre Curseşti red că dintre cei care au scris despre originea răzeşilor, mare dreptate are excelentul cercetător vasluian Dan Ravaru, care în cartea sa „Cartea întâi a Racovei” enunţă o teorie plauzibilă şi perfect întemeiată pe documente existente. Pentru a ilustra această teorie nu avem decât să ne bazăm pe cartea de mai sus a lui Dan Ravaru şi să refacem pe cât se poate evoluţia în timp al singurului sat de răzeşi de pe Valea Racovei care a rămas în stăpânirea răzeşilor până la desfiinţarea răzăşiilor pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza.

Atestarea documentară a Curseştilor începe cu documentul următor: „1437 (6345) mai 15 Vaslui Din mila lui Dumnezeu, noi Ilie Voievod, fratele domniei mele Ştefan Voievod, domnii Ţării Moldovei, facem cunoscut, că această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau vor auzi citinduse că această adevărată slugă a noastră, pan Tofan, ne-a slujit cu dreaptă şi credincioasă slujbă. De aceea noi, văzând dreapta şi credincioasa lui slujbă către noi, l-am miluit cu deosebita noastră milă şi i-am întărit drept credincioasa lui vislujenie, cinci sate pe Racova, anume: Pungeşti, unde este casa lui, alt sat mai sus, Gârcineşti, al treilea sat Lusceşti, al patrulea sat, unde este Cursec, al cincilea sat, unde este văratecul lor vechi din veac. Toate acestea să fie lui uric, cu tot venitul, lui, şi copiilor lui, şi nepoţilor lui, şi răstră- nepoţilor, şi întregului neam, neclintit niciodată în veci. Iar hotarul acestor cinci sate să fie cu toate - 15 -

hotarele lor vechi, pe unde au folosit din veac, însă începând de la cei patru stejari, apoi drept la Dealul Racovei, până la Dealul Stemnicului, apoi la Dealul Lipovei, la deal, drept la cei patru stejari numiţi mai înainte, la Racova. Acesta le este tot hotarul. Iar la acesta este credinţa domniei noastre, a mai sus scrişilor Ilie Voievod şi Ştefan Voievod şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Vâlcea şi a copiilor lui, credinţa Panului Giurgiu de la Frătăuţi şi a copiilor lui, credinţa panului Cristea şi a copiilor lui, credinţa panului Isaia şi a copiilor lui, credinţa panului Hudici vornic şi a copiilor lui, credinţa panului Neagoe logofăt şi a copiilor lui, credinţa panului Negrilă şi a copiilor lui, credinţa panului Giurgiu Piatră, credinţa panului Duma, vornic, credinţa panului Simeon Turcul şi a copiilor lui, credinţa panului Pătru Ştefan, credinţa panului Costea a lui Dragoş, credinţa panului Şteful al lui Jumătate şi a fratelui său pan Mândrea, credinţa panului Lazăr şi a panului Stanciu postelnic, credinţa panului Dumă a lui Limbădulce, credinţa panului Bogdan stolnic, credinţa panului Beloşceasnic, credinţa panului Dumă a lui Isaia, credinţa panului Costici postelnic, credinţa panului Costea ceaşnic, credinţa panului Albu, credinţa panului Stanciu comis, credinţa panului Dienici spătar şi credinţa tuturor boierilor noştri mari şi mici. Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, Moldova, din copiii ori fraţii noştri, sau din neamul nostru, oricine, pe cine îl va alege Dumnezeu să fie, acela să nu clintească dania noastră, ci să o întărească, pentru că le-am dat pentru credincioasa lor slujbă.

Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor de mai sus scrise, am poruncit slugii noastre credincioase, pan Oancea logofăt să atârne pecetea noastră la această carte a noastră. A scris Sima, în târgul Vasluiului, în anul 6345 -1437 luna mai.

15.”

- 16 -

Numele de Cursec l-a purtat satul multă vreme şi după aceea devenind cu timpul Curseşti. Deci pan Tofan (pan, adică boier) primeşte cele cinci sate Pungeşti, Trohan, Gârceni, Dumbrăveni (văratecul cel din veac) şi Curseşti (satul lui Cursec). Pan Tofan a avut mai mulţi copii. La noi nu era legea ca în apusul Europei, să existe „dreptul de primogenitură” (primul băiat născut moştenea totul, iar ceilalţi nimic). Singurul lor drept era ca să poată muri cu capul pe pragul casei părinteşti. Atât. Ceilalţi copii al oricărui nobil, oricât de mare ar fi fost, intrau ori în rândul armatei, ori în rândul clerului, sau se descurca fiecare cum putea. La moldoveni moşteneau toţi şi deci din moşia ceea a lui Pan Tofan s-a sfărâmat deodată în mai multe bucăţi. În cartea lui Dan Ravaru se dă pe larg această fărâmiţare, dar noi credem că doar fenomenul are importanţă pentru cele care urmează.

Deci moşiile boiereşti s-au fărâmiţat de s-au ajuns ca un sat să fie moştenit de mai mulţi urmaşi ai aceleiaşi familii dar ţinându-se cont de cei vechi, de unde se vede că a apărut împărţirea pe bătrâni. De aici au apărut răzeşii, urmaşii vechilor boieri înzestraţi de domn.

Redăm câteva documente care ne argumentează susţinerea:Acad. Gh. Ghibănescu în cartea sa Surete şi izvoade vol. XV, pag. 253, ne dă o schiţă a urmaşilor lui pan Tofan cel bătrân pe durata câtorva generaţii, schiţă pe care o redăm aici în facsimil: „s’au poslăduit din cuvânt în cuvânt şi fiind scoasă întocmai de pe tălmăcirile orighinalurilor din limba sârbească sau încredinţat, 1820 April 16.

Constandin Leondari sluger.

Condica Pungeştllor faţa 230, Fiindcă aici se vorbeşte de Tofan cel bătrân, din o spiţă a curgătorilor din acest Tofan, cura o găsim întocmită de Chirica Stamate, diac de divan la 1833 Mart IC (Condica Pungeştilor faţa 252)

- 17 -

Deci vedem că după câteva generaţii deja moştenirea lui Tofan cel bătrân s-a fărâmiţat, dând naştere acelor boiernaşi numiţi în Moldova răzeşi. Urmaşii au început să vândă moştenirea lor şi astfel în unele sate, precum Pungeşti, au apărut alte nume care nu aveau nici o legătură cu vechiul Tofan.

Spre exemplificare o să dau mai jos facsimile după un document de epocă pentru a ilustra cum s-a fărâmiţat moşia lui Tofan şi facem aceasta poate cu gândul ascuns de a demonstra că la Curseşti - Vale familia Petrileştilor a stat ca o stâncă în calea veacurilor fără a înstrăina nimic din ceea ce moşteniseră din vechime.

- 18 -

- 19 -

„21 7066 Aprilie 6 (1588). Alexandru Vodă întăreşte lui Mihăilă, pisar, cumpărătura ce a făcut cu 500 zloţi tătăreşti în Pungeşti de la Nichita şi ai lui răzeşi.

Suret de la Alexandru Voevod, leat 7066, aprilie 6.

Facem înştiinţare precum au venit în faţa noastră şi înaintea boierilor noştri, sluga noastră Nichita şi fratesău Groza, feciorii Stanei, nepoţii lui Hărtan, strănepoţii lui Tofan cel Bătrân, de a lor bună voe, de nimeni siliţi, nici asupriţi şi au vândut a lor driaptă ocină şi moşie din dres de danie ce au avut strămoşul lor Tofan cel bătrân de la moşii noştri Ilieş şi Ştefan voevozi, din dres de împărţală ce au avut moşul lor Hârtan de la domnia mea din a treia parte a satului din Pungeşti giumătate, den partea de gios, şi giumătate de moară şi giumătate den Poiana lui Trifan partea de sus şi o poiană ce mai iaste din giosul satului şi cu prisacă şi cu toate livezile şi giumătate de vlamnic partea de sus slugii noastre lui Mihăilă pisar şi giupăneasei dmsale Agafiei, drept 500 de zloţi. Pentru aceiaşi văzând noi a lor bună învoială şi plata deplin 500 de zloţi în mânule slugilor noastre Nechitei şi frăţini-său Grozei feciori Stanei, nepoţi lui Hrătan, strănepoţi lui Tofan, de la credincioasa sluga noastră Mihail pisar i de la giupăneasa dmsale Agafia, am dat şi am întărit acelea mai sus scrise, adica din a treia parte a satului din Pungeşti , giumătate parte de gios şi giumătate de moară şi gimătate de moară, şi giu- 20 -

mătate de poiană lui Trifan parte de sus şi acea poiană den giosul satului cu prisacă şi cu toate livezile. Deci şi cine va fi domn ţării aceştia, să nu strice a noastră danie şi întăritură, ci mai vârtos să de şi să întărească, de vreme că i-am dat şi am întărit pentru a lui dreaptă şi credincioasă slujbă, şi de vreame ce iaste a lui cumpărătură pre a lui drepţi bani; iar pentru mai mare tărie şi întăritură celor mai sus scrise am poroncit dumsale Mihail pisar să scrie şi a noastră peacete cătră a noastră această carte să o lege.” * Pentru moşia răzăşească Curseşti se pare că „veriga slabă” a fost familia Mâţă care a vândut moştenirea sa în două răstimpuri către logofătul Ghica, odată cu ultima vânzare dispărând ca nume de proprietari de pământ moşia rămasă continuând să fie a familiei Petrilă. Un document din 1803 ne vorbeşte de urmările primei vânzări de pământ a familiei Mâţă care a rămas apoi doar cu puţin ce l-a vândut în1816 lichidându-şi proprietatea.

Redăm mai jos în facsimil documentul cuprins în Surete şi izvoade vol. XV pag. 204 de Gh. Ghibănescu

- 21 -

- 22 -

CCII 1803 Mart 2 (Vaslui). Egumenul de Fâstâci schimbă cu C. Ghica hatman, luând Curseşti şi dând locul din Vaslui.

Precum să se ştie că moşia Cursăştilor de la ţinutul Tutovii care se hotărăşti cu moşia Fâstâcii a sfintei mânăstiri Fâstâcilor, având Dumnealui giumătate luată cu schimbul şi cu cumpărături din părăul ce vine din fundul Văii Mari spre răsărit, fiind mărimea ei de una mie opt sute doao zăci şi şase stânjeni doua palme şi şapte parmace, în care giumătate în capătul de gios dinspre Grosăşti au mai rămas răzăşilor Mâţeşti o bucăţică.

Aşijderea şi din cealaltă giumătate spre apus mai având una sută noua zeci şi cinci stânjeni cu scrisori şi dovezi şi hotarnice de la dumnealui Sardarul Neculai Linţu din leat 1799 Septembrie 6 încredinţate şi de Kir Dionise ce au fost la acea vreme egumen numitei mânăstiri şi de alţi răzăşi şi împregiuraşi.

Asemenea şi sfânta mănăstire Fâstâcilor având din locul târgului Vasluiului o bucată de loc cu scrisori arătătoare în semne ce se numeşte Delia. Petru aceasta volnic fiind de la sfânta mănăstire Sina a face pentru folosul Sfintei mânăstiri socotituneam şi învoindune am schimbat adică fiind acea bucată de loc din locul târgului Vasluiului aproape de vatra târgului dumisali , am dat dumisali şi dumnealui m’au dat toate părţile din Cursăşti ce se hotârăsc cu însuşi mânăstirea fiind mai cu apropiere şi mai de folos sfintei mânăstiri, aşijderea se îndatoreşte dumnealui şi pentru un hrisov ce are sfânta - 23 -

mănăstire de ridicătură ca ori şi când va cere trebuinţa de a se înnoi, să-l înoiască cu a dumisale cheltuială precum şi acum s-au înoit, care acesta întocmai să se urmeze şi de către urmaşii dumisale clironomii târgului Vasluiului, şi osebit mai agiutorează pe sfânta Mănăstirei şi cu doao sute cinczăci lei, fiind stricată de cutremurul trecut pe care bani iau şi dat. Drept aceasta de astăzi înainte să aibă dumnealui şi cocoana dumisali, fii, nepoţi şi strănepoţii dumisale a stăpâni acea bucată de loc din locul târgului Vasluiului întocma ca o a dumisale moşie după tăria a patru scrisori ce am dat Dumisale şi ori când va naşte vreo pricină, datoare să fie sfânta mănăstire a răspunde, asemenea şi sfânta mănăstire să aibă a stăpâni toate părţile din Cursăşti întocmai după hotarnica arătată ca o dreaptă moşie a Sfintei mânăstiri dândumi dumnealui şi ori şi ce pricini şi una sută şapte scrisori, care fiind că au fost al dumnealui banul Matei Costache sunt toate iscălite de Dumnealui şi ori şi ce pricini vor naşte Dumnealui să aibă a răspunde. Şi asămene să se urmeze şi pentru înoire. Şi după cum ne-am învoit şi ne-am aşezat am dat cu această scrisoare dumisale întărită şi cu pecete şi asemene ne-au dat şi dumnealui, în care s-au iscălit şi alte obrază ce s-au întâmplat.

1803 Marte 1.

I p în fum.”

- 24 -

Apar în scenă Petrileştii ăzeşii erau datori ca şi înaintaşii lor boieri să participe la oastea domnească cu cal şi sabie formând acele steaguri răzăşeşti (unităţi de cavalerie uşoară foarte mobile de care aminteşte admirativ şi Henryk Sienkiewicz în romanul său Cavalerii teutoni) şi cu oaste de strânsură înarmată cu ce avea fiecare, pentru pedestrimea domnească, formată din cei care trăiau în satele respective şi nu făceau parte dintre răzeşi (cum erau la Curseşti cei alde Suflet şi Ciurlan amintiţi în cartea lui Dan Ravaru). Se pare că familia Petrileştilor care sigur se trage din acel pan Tofan la un moment dat (cam pe la 1600) era să se stingă. Rămăsese din vechea familie doar o femeie tânără, dar văduvă, fiindcă pe atunci nu era greu să rămâi văduvă cu atâtea războaie care se duceau pe teritoriul Moldovei. După o luptă, în prag de seară la femeia ceea a poposit un oştean din Dragomireşti, ostenit şi frânt de drum. Ceea ce se mai ştia până în secolul XX fiind transmis din generaţie în generaţie era că omul acela avea un cal chior de un ochi, că l-a legat de deregul casei şi acolo a rămas şi om şi cal, întemeind familia Petrileştilor, ducând mai departe până în timpurile noastre neamul panului Tofan cel bătrân prin urmaşii acelei femei.

Nu se ştie de când tuturor bărbaţilor din familia Pe- 25 -

trilă li se mai spunea şi Chirică. La toţi fără nici o excepţie. De exemplu dacă întrebai în sat de Constantin Petrilă, nu se ştie dacă primeai repede un răspuns, dar dacă întrebai de Constantin Chirică imediat omul îţi spunea unde stă (este vorba de Constantin Petrilă, bunicul lui Lică Huşanu). Tot aşa era cunoscută şi bunica scriitorului Constanti Huşanu, Chiricioaia, adică fosta nevastă a lui Chirică (Ion Petrilă) care murise.

Ca trăsătură comună a Chiriceştilor era înfăţişarea lor: roşcaţi sau blonzi, cu ochi albaştri. Ca o paranteză aş putea să remarc un fapt: cred că singurul din sat care mai are înfăţişarea unui Chirică autentic, este un urmaş al familiei Huşanu. Având în vedere că de obicei fetele seamănă cu tatăl lor iar băieţii cu mama, în familia aceasta s-a întâmplat chiar după tipic. Lenţica lui Constantin Chirică a semănat cu tatăl său adică era blondă, puţin roşcată, pistruiată.

S-a căsătorit cu Vasile Huşanu, fiul lui Vasile Huşanu cel bătrân, iar singurul lor fiu, Constantin Huşanu (numit în sat şi Lică Huşanu) seamănă cu maică-sa, roşcat şi pistruiat adică un Chirică, aşa cum erau cei din veac. Figura lui se zice că seamănă cu a străbunicului său, acel Vasile Chirică ce şi-a avut casa la vreo douăzeci de metri mai spre deal de casa actuală a lui Lică Huşanu. Acelaşi chip de parcă ar fi fraţi îl întâlnim şi la alt urmaş a lui Vasile Chirică, un strănepot de al său din altă ramură, Liviu Petrilă (fiul lui Eduard Petrilă, fiu la rândul său a lui Chirică Petrilă, fiul lui Vasile Petrilă cel bătrân) care acum este profesor de sport într-un oraş din Finlanda După 1816 până la desfiinţarea răzăşiilor de către Cuza, familia Petrilă a fost singura familie proprietară a satului Curseşti. Unul dintre ultimii răzeşi adevăraţi din familia Petrilă care au mai purtat titlul de răzeş, a - 26 -

fost un Chirică mort cu puţin înaintea războiului din 1877 şi după el au rămas mai mulţi copii, dintre care cel mai mare era Vasile Petrilă (Chirică). Vasile Chirică, deşi avea vârsta la care ar fi trebuit să participe ca dorobanţ în războiul de independenţă nu a fost luat deoarece era susţinător de familie fiind cel mai mare dintre fraţi. A avut şi el vreo opt sau nouă copii din care pe la jumătatea secolului XX mai trăiau trei: Chirică, Constantin şi Mihai. Chirică a făcut şcoala primară în sat, a făcut războiul din 1916-1918 apoi a activat un timp în garda regală la Bucureşti, fiind în garda prinţului Ştirbey. Tânăr şi afemeiat, se pare că „a călcat pe bec” şi s-a trezit „vărsat la infanterie” adică trimis ca plutonier de intendenţă tocmai la regimentul de infanterie de la Cernăuţi. Acolo s-a căsătorit cu Ana Niedermayer, o nemţoaică autentică. Ea era moaşă mai având şi două surori dintre care una tot moaşă cu şcoală în regulă.

A murit Vasile Chirică (Petrilă) cel bătrân şi fiul său, Chirică, a părăsit armata pentru a veni la Curseşti cu soţia sa, Ana. S-a stabilit în sat, ea angajându-se ca moaşă de plasă. Sora ei a venit şi ea căsătorindu-se ulterior cu un brigadier silvic de la Fâstâci, iar fiica lor a devenit cunoscută mai târziu în tot judeţul Vaslui ca doctoriţa Mardare de la Spitalul Vaslui, şefa secţiei de Boli contagioase. Chirică şi cu Ana au avut trei copii, Afrodita, Aurora şi Eduard, care toţi au fost daţi la şcoli la Iaşi. Fetele au făcut Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi iar băiatul a făcut facultatea de drept. Era foarte greu în perioada interbelică să ai trei copii la şcoală în Iaşi dar s-au descurcat mai ales cu ajutorul celor trei hectare de vie. Vara, Chirică încărca mai multe care cu butoaie de vin, îşi lua la spate carabina şi împreună cu oamenii care mânau boii la jug luau - 27 -

drumul spre sudul Pocuţiei unde avea clientelă la evreii de pe acolo. Aşa strângeau bani pentru taxele şcolare, gazdă şi tot ce mai trebuie unor copii într-un oraş mare. Ca funcţii publice a îndeplinit într-o vreme funcţia de primar al comunei Curseşti recunoscând că pentru a ajunge primar a fost sprijinit de neamurile familiei Huşanu în frunte cu Grigore Huşanu (aşa era numit în sat, habar n-am din ce cauză, cel care în acte se numea Gh. Huşanu Petrilă, tatăl scriitorului Constantin Huşanu).

Mai avea şi o casă în Bârlad, pe strada Dunărea numărul 6, casă care i-a fost luată cu japca de stat prin anul 1958, deoarece fiind declarat chiabur, deci duşman al poporului, nu avea voie să aibă mai multe case.

Unde este acum Fabrica de rulmenţi Bârlad, pe atunci era teren în afara oraşului. Alături de alte terenuri, au fost înghiţite la construirea fabricii şi cele trei hectare şi jumătate pe care Chirică le avea acolo în imediata apropiere a oraşului. După 1947 au venit vremuri grele şi trebuiau luate măsuri ca băiatul, Eduard, să poată termina facultatea, fiindcă era pe cale să fie dat afară pentru că tatăl său era declarat chiabur. Prin consens, cei doi soţi Chirică şi Ana au divorţat şi astfel s-au putut face ca să fie eludată legea.

Fetele se căsătoriseră deja. Afrodita, profesoară în Cluj s-a căsătorit cu Trandafirescu, un meteorolog din Cluj, fata lor dr. Carmen Trandafirescu este şef de Secţie Neurologie la Spitalul Universitar CF Cluj Napoca, iar Aurora, care era învăţătoare, s-a căsătorit cu popa Hâncu, paroh în localitatea Moineşti, Bacău. După un timp părintele Hâncu a fost transferat la Todireşti, Negreşti. Copiii lor, doi băieţi sunt: ing. Petrilă Corneliu, autor a multor lucrări ştiinţifice de certă valoare şi Hâncu Gabriel, inginer geodez, ambii locuind acum în - 28 -

Snagov lângă Bucureşti. Pe Corneliu îl cheamă tot Petrilă deoarece popa Hâncu a fost luat la puşcărie în 1958 pe motive politice, precum că ar fi făcut ca student politică legionară iar copilul Corneliu, pentru a putea continua şcoala mai departe, a trebuit să fie înfiat de unchiul său inginerul agronom Petrilă Mihai, care era proaspăt ieşit la pensie din funcţia de şef al Direcţiei agricole raionale Negreşti.

Chirică, tată meu, s-a recăsătorit cu o bârlădeancă a avut şi alţi copii, Ioan (subsemnatul), Eugen acum decedat, Maricel şi Elena, dar vremurile tot mai grele, anii de puşcărie făcuţi ca sabotor al noii ordini l-au făcut să nu mai poată face faţă multă vreme vieţii, stingându-se din viaţă în iunie 1966 la vârsta de 77 de ani.

Bârlădeanca aceea, Ecaterina Petrilă a fost mama mea.

Din ceilalţi fraţi Petrilă se ştie doar că Gheorghe sa căsătorit cu sora lui Mitrea Onciu de la Dumbrăveni şi au avut o fată Miluţa, căsătorită cu Vasile Huşanu, zis Storuş, băiat a lui Costică Huşanu.

Miluţa a murit la vârsta de 84 de ani. Vasile Huşanu, zis Storuş a murit şi el câţiva ani mai târziu la vârsta de 92 de ani. Constantin Chirică (Petrilă) fiind penultimul fiu, a rămas la casa părintească înălţată cam cu vreo 20 de metri mai spre deal de actuala casă unde locuieşte Lică Huşanu, nepotul său. A avut doi băieţi şi o fată. Băieţii Petru şi Vasile au avut drumuri diferite. Vasile după ce a făcut stagiul militar a rămas pe la Bucureşti, Petru s-a întors din război fără o mână şi-a făcut o casă pe Dealul Matei, a lucrat multă vreme ca brigadier la CAP Curseşti şi a murit la vârsta de 94 de ani. A avut şi el o fată şi un băiat; fata s-a căsătorit la Pungeşti iar băiatul, Puiu, a rămas în Curseşti locuind şi acum tot în Curseşti în casa cumpărată de la familia Pricop, care era în spatele casei părinteşti.

- 29 -

Poate el este ultimul răzeş care poartă numele de Petrilă din întregul sat Curseşti. Fata lui Constantin Petrilă (Chirică), Lenţica s-a căsătorit cu Vasile Huşanu, fiul lui Vasile Huşanu cel bătrân. Au avut un singur copil, Constantin Huşanu (numit Lică), maistru mecanic şi odată cu revoluţia a fost numit la presiunea muncitorilor, director al unităţii de utilaje care se afla la marginea Vasluiului. Dintre copiii lui Lică, merită menţionat în primul rând Bogdan Huşanu, actor şi regizor renumit, specializat mai ales în marea dramaturgie rusă.

Ultimul copil al familiei Chirică, numit Mihai, a urmat drumul din vremurile acelea care le era hărăzit urmaşilor oamenilor înstăriţi, adică a fost dat la carte şi în 1924 a terminat Agronomia la Iaşi, fiind, se pare, cam singurul cu studii superioare la vremea ceea din Curseşti. A fost trimis în toată ţara pentru a coordona fostele ferme agricole model din perioada interbelică şi pentru a înfiinţa plantaţii de livezi. Pensionarea l-a prins ca şef al Direcţiei agricole raionale Negreşti. Pe atunci nu erau maşini şi nici şosele asfaltate.

Bătea drumul raionului cu docarul, iarnă sau vară, pe ploaie sau arşiţă, doar el şi vizitiul de pe capră. S-a retras la casa lui din Iaşi de pe bulevardul Roseti nr.

54, undeva mai jos de Ţicău. Avea cel puţin jumătate de hectar de teren lângă casă, deşi era în plin oraş Iaşi.

Terenul se întindea în laterala şi spatele casei spre Moara de vânt.

Odată cu dezvoltarea Iaşului i-a fost demolată casa, i s-a luat pământul şi trimis ca să locuiască întro cameră la etajul 7 a unui bloc turn de pe strada Socola, situat între restaurantul Cotnari şi Casa de Cultură unde s-a stins după vârsta de 80 de ani.

Cred că s-a observat pe cuprinsul acestei scrieri că - 30 -

în istoria mai recentă a Curseştilor apare foarte des în afară de Petrilă, numele de Huşanu. Ce ştiu eu despre ei… Cică ar fi venit în sat prin secolul XIX de pe moşia episcopiei Huşilor de la Hârsoveni numită pe atunci Huşeni şi veniţi în sat. În general s-au căsătorit cu femei din familia Petrilă. Se pare că iniţial au locuit undeva pe dealul dinspre Cordaşa, pe lângă alde familia David, unde în zilele noastre mai sunt câţiva Huşanu. În copilăria mea existau câteva familii Huşanu.

Era Costică Huşanu cu fii săi, care locuia pe lângă familia David, Vasile Huşanu cu fiii săi Vasile, Costică şi Gică, apoi un Huşanu în fundul satului, poreclit Papă-lapte dar pe care nu l-am mai prins, deoarece se spânzurase lăsând în urma lui o casă de copii. Mai era un Huşanu care nu semăna nici într-un fel cu ceilalţi.

Era numit Grigore Huşanu, deşi în acte era numit Gheorghe Petrilă Huşanu (oricum aşa îl cunoşteau doar autorităţile). Şi cred că nu numai aici era o ciudăţenie că pe un cetăţean numit Gheorghe toată lumea îl ştia de Grigore, ci şi faptul că pe soţia lui, care era mult mai tânără decât el, cei din sat o numeau Grigoriţa. Cică la viaţa lui fusese un om foarte aprig dar când mi-l amintesc eu, era un bătrân înalt şi mare la trup, adus de spate, cu vorbă domoală.

Pe Gligoriţa nu mi-o amintesc deloc deoarece ea nu ieşea prin sat. Casa nu li se vedea din drum, deoarece era acoperită de o perdea deasă de arbuşti şi copaci.

Poarta era veşnic încuiată chiar şi de Crăciun şi Anul Nou şi doar dincolo de ea se vedeau oricând aceleaşi gâşte mari leşeşti cu gâturi lungi ca lebedele, o rasă care numai la ei se găsea în sat. Când eram copil o singură dată am găsit poarta deschisă de Anul Nou şi am fost împreună cu alţi copii cu uratul. Ne-a dat mere şi nuci şi de aceea am fost foarte bucuroşi.

- 31 -

Aparatele de radio din satul nostru fuseseră confiscate imediat după sfârşitul războiului şi după aceea nimeni nu a mai avut un asemenea obiect.

Pe la 1955 în agudul cel mare din laterala casei lui Gligore Huşanu a apărut o prăjină lungă de la care mergea un fir până la alta pusă lângă casă. Spre casă cobora un alt fir ca semn că acolo se afla un receptor.

Toată lumea din sat şoptea că băiatul lui cel care era plecat în lume, îi adusese lui Gligore Huşanu o galenă.

De fapt la orice receptor cu căşti la vremea ceea i se spunea galenă. Am văzut şi cum era constituit un asemenea receptor. De la antenă firul mergea într-o cutie de lemn unde se găsea un cristal de sulfură de plumb (galenă) care era atins de un ac ce se afla în prelungirea antenei.

O armătură metalică făcea legătura cu pământul şi astfel galena se transforma într-un semiconductor care putea prinde posturile de radio folosind nişte căşti de impedanţă mare (de obicei de cel puţin 2000 ohmi).

Spre seară, în partea de apus a casei, stătea Gligore Huşanu în faţa unei mese puse pe prispă şi asculta ore întregi emisiunile radio. Noi copiii îl vedeam stând acolo şi ni se părea ciudat cum poate sta cineva atâta vreme nemişcat. Pe băiatul său cel plecat în lume nu l-am văzut niciodată la Curseşti. Într-o vreme aflasem că era redactor la ziarul judeţean Vremea Nouă, dar când m-am mutat eu la Vaslui, venind din zona Huşului, plecase la Iaşi.

Marele păcat e că niciodată nu s-a scris o carte despre adevăraţii răzeşi ai acestui sat, familia Petrileştilor, care întărită pe la sfârşitul secolului XIX cu familia Huşanu au fost de fapt adevărata coloană vertebrală a acestui sat ce până la Cuza a venit direct din vremurile de demult. Cu timpul satul s-a umplut de venetici; - 32 -

unii chiar ţigani (ceea ce nu se găsea în sat în copilăria mea). S-ar putea ca singurii urmaşi ai vechilor răzeşi aflaţi acum în satul Curseşti să fie Puiu Petrilă şi Lică Huşanu ambii strănepoţi ai acelui Vasile Petrilă (Chirică), care a fost contemporan cu Eminescu, fiind născut prin 1850 şi nu a fost luat în războiul de independenţă.

Au dispărut vechi nume trăitoare în Curseştii din vremuri vechi, nume precum Zota, Giurgea, Braharu, Onu, Cehan etc… De exemplu Braharu a avut şapte fete şi aşa numele i s-a stins. Fiindcă avea atâtea fete, toată lumea îl compătimea fiindcă fete multe la casă înseamnă sărăcie şi aceasta s-a ţinut scai de Braharu întreaga viaţă.

Era un bătrân cu părul şi barba ca neaua care stătea undeva pe Cordaşa într-o căsuţă mică, acoperită cu paie, cu geamuri mici rotunde aşa cum se făcea pe vremea când în loc de sticlă se punea la fereastră băşică de porc. Mărimea geamului se stabilea după dimensiunea deschiderii căciulii omului care făcea fereastra.

Pentru a vedea cine a intrat în curte, se făcea cu un ac o gaură mică în băşica bine întinsă şi uscată, exact la mijlocul ferestrei. Dar pe când o ştiu eu avea geam de sticlă.

- 33 -

Curseşti, sec.XX m găsit la biblioteca liceului Mihail Kogălniceanu o carte care cuprinde expunerea situaţiei localităţilor de la 15 octombrie 1923 la 15 octombrie 1924 din judeţul Vaslui făcută de prefectul Gheorghe Răşcanu.

Redau transcrise de mine paginile privitoare la comuna Curseşti.

Comuna Curseşti Situată în plasa Pungeşti, la o depărtare de 4 km. de târguşorul Pungeşti, reşedinţa plasei, şi 36 km. de ora-

- 34 -

şul Vaslui reşedinţa judeţului; se compune din două sate: Curseşti care este reşedinţa comunei, Toporăşti, şi două cătune Hordila şi Rapşa ; are o populaţie de 2045 locuitori (suflete). Comuna se administrează de o Comisiune interimară, având înfiinţat şi sfat administrativ, în care pe lângă funcţionarii din comună, sunt şi săteni, fruntaşii satelor. Sfatul Administrativ deşi înfiinţat din luna Mai 1924, activitatea lui s-a mărginit numai în a sfătui locuitorii să iasă la lucrul drumurilor şi a da concurs la construcţia localurilor şcolare. Sau înfiinţat şi Comitete de construcţii şcolare prin stăruinţa cărora sau ridicat în satul Curseşti un local de Şcoală cu două săli de clasă şi locuinţa dirigintelui, local care este aproape gata şi în satul Toporăşti un local de şcoală cu două săli de clasă ridicat numai din lemnărie.Locuitorii care a donat sume de bani pentru Comitetul central de construcţii şcolare a judeţului sunt:

- 35 -

- 36 -

Locuitorii care au donat sume cu ocazia distribuirii titlurilor de împroprietărire sunt : Vasile Sima, Vasile Cojocaru, Ion Dediu, N-lai Hanganu Vasile Savin, Alecu Raclau, Gh. Rusu, Vasile T. Butnariu, Castache Stoleru, Vasile Giurgea, Const.

Munteanu, Vasile Vizeteu, Vasile Petrilă, Th. Petrilă, Th. Pagu, Gh. Lăzanu, N-lai M. Popescu, Gh. Tofan Ursache, V-le Gh. Pintilie, Ioan D. Vizeteu, Neculai Sion, Dumitru Lazanu, Gh. Th. Niţă, Const. Huşanu, Zamf.

Gh. Lăzurcă, Prof. Vas. Perju, Ioana Manolache, Gh. Moşie, Vasile Huşanu, Ioana Vasile Petrilă, Maria Stoian, Vasile Tofan, Vasile N. Suceanu, Ioan Gh. Petrilă, Catinca Gh. Molacu, Petrache Raclau, Doghiţa I. Codreanu, Gh. D. Popescu, Neculai Săfurică, Toader Popescu, Neculai D. Vizeteu, Neculai Chiper, Ioan Gh. Du-mitraşcu, Vasile I. Popescu, Vasile I Caţichi, Ilie V. Palade, Gh. V. Săfurică, Gh. V. Parteni, Ioan Gh. Stamate, Gh. Pintilie, Gh. Th. Potorac, Necul I Pricop Popu, Neculai Stamate, Ioan I. Cocuz, Gh. I. Suraru, Preot. V. Stamate, Vasile Pavel, Gh. Moroşanu, Gh. P. Huşanu, Iorgu M. Mâţă, Toader Ciobănică, Neculai Sofei, Gh. CI. Nică, Alex. Lache Ioana, C. Moroşanu, Ioan Petrilă, Toader Barzu, Ioan Gh. Motaş, Gh. Botez, D-tru I. Bordeianu, Gh. Botez, Gh.Gh. Epure, Vasile Sima, Iorgu Safei, Gh. I. Cocuz, Gh. Macină, Mihai Sofei, Vasile D. Popescu, Vasile Vieriu, Ioana V. Lăzurică, Ioana Soit.

Potorac, Ioan T. Perju, Ioan D. Popescu, Ioana C. Moroşanu, Th. Petrilă, Gh. V. Vezeteu, Gh. Muguru, Ioan Huciu, Elena V. Vâjâian, Catinca V.Munteanu, Const.

Axinte, Neculai N. Vârlan, Const- Surcanu, Vasile Moroşanu, Elena D. Iacob, Mihai Măciucă, Gh. I. Marcu, Gh.V. Andoni Enea, Gh. I. Strat, Const. Mihai, Gh. - 37 -

Iacob, Gh. D.Marcu, Gh. A. Vârlan, Const. Dănăilă, Neculai Gh. Molocea, Gh. Puşcaşu, Const. Macrei Cocuz, Ştefan Moraru, Gh. I. Popa, Parschiva N. Sofei, Doghiţa Barzu, Profira Gh, Vâjâian, Ioan Gh. Petrilă, Toader Al. Cocuz, Const. Cozma, Const. Naşcu, Ion T. Băisan, Ilie C. Axinte, Dumitru Chirilă, Gh. Molocea, Gh. Cărare, Gh. Gemene, Toader Pagu, Ion V. Popescu, Gh. Cucarian, Ioan I. Potorac, Ion Stoler, Maranda Bărbuţă, Prof Cucarian, Ion Gheronte, Vas. Potorac, Gh. V. David, Sava Mar cu, Zaharia Bordea, Ion Dobâtă, Ion Gh. Lazu, Mihai Tofan, Şt. Palade, Gh. M. II C. Rusu, Vas. T. Palade, I. C. Dabija, Gh. M. Huţan, Const. Leon, M. Buzilă, Chirica V. Petrilă, Ion Axinte, Stratina Morariu, Dumitru Oltenescu, Gh. Gh. Petrilă, Pet. Nica, Ion Ilie Mihai, D-tru I. Lazurică, Victor Moroşari, Gh. Leon, D-tru Adam, Ion D. Lazuric, N A, Stamate, Ilie Barzu.

Total 1610 De aici mi-am putut face măcar o idee despre cât de multe nume de familii înghiţise timpul în doar vreo jumătate de secol. Iar în timpurile noastre prefacerile structurale ale populaţiei Curseştiului au devenit şi mai radicale. Populaţia răzăşească a îmbătrânit şi a pierit, iar spaţiul ei strămoşesc a fost confiscat de familii venite din alte părţi. Până când şi denumirile geografice au fost deformate.

Pădurea Haragoja apare ca Haragoşa, dealul Zghera apare ca Dealul lui Sbierea, Cordaşa apare Corduşa şi colac peste pupăză se mai inventează şi un râu care curge prin sat numit Cursasca! Deşi la noi există doar un singur pârâu care seacă vara şi vine de pe dealul Cordaşei şi numit chiar aşa: Cordaşa.

Un râuleţ care nu seca niciodată, indiferent de focul verilor, era (poate este şi acum) Arămoasa, râuleţ - 38 -

care după ieşirea la şes se pierde în nisip. O ramură a râuleţului, ramură ce depăşea cu puţi grosimea unui creion, curgea mereu limpede precum cristalul iar malurile îi erau roşii ca sângele. De la ieşirea lui din pământ, în partea stângă a văii până la vărsarea în pârâul Arămoasa deşi avea doar câţiva metri, era cunoscut de toată lumea din sat care venea să ia din pământul acela roşu pe care-l numea lutişor şi-l folosea la colorarea brâielor din locuinţe.

Un alt aspect al satului Curseşti, rămas de pe vremea răzăşiilor, era prezenţa în număr mare a râmnicelor. Foarte multe familii aveau în grădină şi un râmnic unde pe timpuri creştea peşte. Din păcate, pe la jumătatea secolului XX, râmnicele au fost lăsat în părăsire fără să mai fie populate cu peşte, s-au colmatat, au fost acoperite de papură şi rogoz.

Hotarul din veac al răzăşiei era în partea de est Dealul Stemnicului cu partea cea mai înaltă numită Măgura după cum spune în vechile acte, la nord Rădionu la vest era Valea Bogdanei, trecând pe la Stejari, pe Valea Armăşoaiei, probabil până dincolo de Speia.Pădurile Haragoja şi Dudăia erau ale răzeşilor şi aşa au rămas până în 1947. În 1816, când s-a făcut ultima împărţire a moşiei răzăşesti, între cele două familii Petrilă şi Mâţă, partea de est a fost vândută, adică Dealul Zghera, Valea Mică, partea de est de la Valea Mare, Standoala, toată Cea Parte până la Măgura, inclusiv terenul unde ulterior s-a construit un sat de clăcaşi având curte boierească şi biserică de cărămidă. Calculând mărimea moşiei Curseşti rămasă Petrileştilor la 1816 după actele oficiale găsite realizăm că suprafaţa era de circa 1120 de hectare pământ de cultură care se continua cu pădurea la care nu se dau date concrete decât că se continua cu Codrul cel Mereu, codrul fiind - 39 -

pe atunci în devălmăşie fără restricţii.

Un alt aspect care aminteşte de vechile obiceiuri răzăşeşti sunt cişmelele şi fântânile de la marginea drumului. Un răzeş adevărat nu-şi construia niciodată fântână în curte, ci la marginea drumului, ca să poată să se răcorească orice trecător. Erau unii care altoiau în pădure meri sau peri pădureţi cu soiuri cultivate şi nu era de mirare uneori ca să dai în mijlocul pădurii de un pom cu fructe frumoase şi bune ca din grădină. Poate se va scrie şi despre ei vreodată aşa cum a fost fără nici o ranchiună asupra cuiva. Poate o voi face eu, cine mai ştie.

Sper… *

Niciodată nu am fost bun la a scrie despre mine.

Poate şi din cauza unei copilării grele, cu un tată continuu hăituit de securitate pe motiv de sabotaj, cu perceptori ca alde Dediu care umbla cu guardul comunal după el şi ridica covoarele de pe pereţii oamenilor, cu un Ghiţă Mihai din Curseşti Deal, secretar de partid care avea boală să le ia vacile cu lapte familiilor cu mulţi copii. Şi acum dacă închid ochii văd figura sa ameninţătoare ţipând la mine: „Unde-i vaca bă?”.

Mi-amintesc şi pe secretarul de partid al satului care era nepot al tatălui meu dar care s-a purtat cu noi mai urât decât străinii. Îl chema tot Petrilă dar toată lumea îl cunoştea sub numele de Chiricuţă. Prin anii 1954-1955 era un secretar de partid la comună numit Lache Mircea de prin Bârzeşti Vaslui care umbla prin sat cu un porthart ofi- 40 -

ţeresc în spate şi intimida oamenii cu pistolul încărcat pe care una-două îl scotea dintr-un buzunar lateral.

Acest Lache Mircea a terorizat pur şi simplu comuna cât timp a fost secretar de partid la noi.

L-am găsit prin anul 2000 candidând pe lista PNŢcd la alegerile de primari pentru comuna Bârzeşti.

Probabil acum înfiera cu toată fiinţa sa comunismul mârşav cum făcuse atunci şi cu duşmanii poporului de alde tata. Mi se face lehamite şi greaţă de asemenea specimene care cred acum că le-au fost uitate purtările.

Am plecat din Curseşti la vârsta de 14 ani şi am revenit doar sporadic. Luând de copil viaţa în piept a trebuit să fac faţă multor privaţiuni dar am reuşit să-mi întemeiez o familie, să am casa mea, copiii mei şi propriul meu drum în viaţă. Ca studii am ajuns până la a absolvi o facultate de drept.

După moartea tatei, mama a plecat la rudele sale de la Bârlad şi tot ce a fost pe acolo s-a părăduit. Poate că dintre toate pierderile pe care le-a suferit, ceea ce a rămas de la tatăl meu a fost tăierea criminală de către o jigodie sătească a nucilor aflaţi pe culmea zării. Unul din ei cred că avea cam trei sute de ani dar ce-i păsa unui troglodit ca Petrică Nica? A făcut lemne de foc!

Acum câmpul unde era livadă, vie, grădină, casă, câmp care se întinde pe circa 5 hectare este gol şi doar vântul bate pe acolo. Dau câteva imagini spre exemplificare: Pe toată suprafaţa cât se vede în prima poză pe suprafaţa de peste 5 hectare până la arborii de la marginea zării erau pomi fructiferi şi vie.

- 41 -

Nepoţica mea Noemi Eva (12 ani) pe locul unde a fost casa părintească din Curseşti Vale şi care sperăm să continue linia de răzeşi începută la 1437.

- 42 -

Noemi Eva, soţia şi fata mea Gabriela într-un moment de relaxare. * A venit apoi buntul acela din 1989, că numai revoluţie n-a fost, după care, cu ajutorul occidentului şi al unor cozi de topor autohtone, hoţi căţăraţi în posturi înalte, s-a reuşit a se distruge cam tot ce se făcuse bun în ţara aceasta şi familia mea din nou a trebuit să tragă ponoasele noilor stăpâni continuatori de fapt al celor din epoca stalinistă (precum Lache Mircea din Bârzeşti, ce „combate” şi acum pe baricadele anticomunismului).

Tata fusese declarat chiabur pentru că avea 26 de hectare de pământ. Ştiţi cât s-a mai găsit după emiterea titlului de proprietate? Opt hectare mari şi late! Şase - 43 -

hectare care se aflau între pădurea Haragoja şi pădurea Răşchitoreşti şi două de la Rădionu, care cică au trecut la Comuna Gârceni, o dată cu o împărţire administrativă ciudată a teritoriului de prin 1991, patru hectare cedate la fostul decret 308 prin care s-a luat cu japca pământul ţăranilor s-a considerat de „democraţii” noştri actuali că au fost date de bună voie la stat.

Aceste suprafeţe apar în declaraţia de reconstituire a proprietăţii dar dispar fără urmă în titlul de proprietate semnat de prefectul „ţărănist” Dumitru Bălţatu care dintr-un condei a operat o altă expropriere a familiei Petrilă. Apropo,oare s-a întrebat vreodată cineva cum de Fabrica de izolatoare Vaslui care în 1998 duduia de producţie şi de abia putea face faţă cererilor pe piaţă, după ce a ajuns nevasta lui Dumitru Bălţatu directoare în şase luni a dat faliment? Fabrica avea triaj de cale ferată propriu, două locomotive LDH de 750 CP, două navete complete de vagoane basculante noi, utilaje specifice şi multe altele. Ce s-a întâmplat cu ele? La fier vechi au ajuns toate. Nu trebuie să mai întrebaţi de principalul beneficiar al jafului că este cunoscut, acelaşi Dumitru Bălţatu care acum face plajă vara pe malul lacului de agrement construit în preajma fabrici pentru odihna muncitorilor. În cei patru ani ai guvernării ţărăniste Vasluiul a pierdut toată Zona industrială.

Te umflă râsul sau te apucă plânsul dacă priveşti în registrele agricole de prin anii 50 ai fostei primării Curseşti când semianalfabeţi ca Ghiţă Mihai din Curseşti Deal secretar de partid şi agent agricol, nota cu creionul chimic muiat în gură suprafeţele agricole, ştergea apoi cu scuipat şi scria din nou pe deasupra! Doar Dumnezeu şi Sfântul Petru ar înţelege ce a notat pe registrele oficiale acest nenorocit al proletariatului victo- 44 -

rios la oraşe şi sate. Se ridicase prin 1950 şi pegra satului care din poziţiile date de puterea de atunci sfida şi îşi bătea joc de foştii fruntaşi ai obştii. Ciobanul satului Toader Moraru şi-a lăsat bâta acasă şi acum cu un corn de bou atârnat pe după gât devenise guard comunal. Se plimba plin de importanţă pe uliţele satului şi anunţa măsurile luate la „Sfatul popular” de personaje tot unul şi unul ca alde Chiricuţă, Ghiţă Mihai, Comârlău (un tip pripăşit în sat cine ştie de unde) şi alţii sub atenta supraveghere a reprezentantului puterii populare Mircea Lache.

Acest Mircea Lache după ce au început să apară oameni cu carte, a fost trimis şi el ca achizitor de animale la ORACA unde a lucrat aproape până la pensionare. Este o paralelă ciudată cu personajul lui Marin Preda, cel care se bătea plin de importanţă pe servieta cu dosare, ameninţând pe personajul principal acum căzut în dizgraţie, că „actele vorbeşte”. Şi acela din roman tot la ORACA a ajuns.

Satul Curseşti Vale, vechi sat răzăşesc, a avut multe de tras în perioada aceea. Acea mascaradă pe care unii o numesc revoluţie a găsit un sat cu populaţia îmbătrânită, tinerii fiind plecaţi la oraş. S-a făcut cum s-a făcut acea reconstituire a proprietăţii asupra pământului dar registrele agricole completate de analfabeţi nu au fost de prea mare ajutor. Acest lucru a fost benefic pentru unele hiene locale, hoţi fără nici o ruşine precum Vasile Huşanu zis Storuş care a trecut pe numele său tot felul de suprafeţe ale altora şi în primul rând ale rudelor sale. Chiar şi la moarte a mai tras un „tun” lăsând prin testament unor nepoţi tot ce i-a trecut prin cap cu excepţia statuii lui Ştefan cel Mare din centrul Vasluiului. Acum aceştia se prevalează de fap- 45 -

tul că „au acte” şi pun pe adevăraţii proprietari pe drumuri pentru a-şi găsi dreptatea. Probabil în acest exemplar s-a adunat toată viclenia, toată dorinţa de înavuţire chiar şi prin hoţie a strămoşului său clăcaş venit în sat spre sfârşitul secolului XIX de pe moşia Episcopiei de Huşi numită acum Hârsoveni.

De fapt cred că povestea adevăraţilor răzeşi se termină în pragul secolului XX dar a rămas în urmaşii lor aceeaşi îndârjire împotriva celor care vor să-i îngenuncheze şi sper ca peste timp, urmaşii acelor Petrileşti care au stat neabătuţi în calea furtunilor istoriei şi a lăcomiei vecinilor de moşie să se perpetueze ca un fir roşu ale unor vremi apuse dar mereu prezente în cugetul şi manifestările celor în vinele cărora curge sângele acelor vechi Petrilă.

Nu am ştiut niciodată ce s-a ales de urmaşii celeilalte familii răzăşeşti familia Mîţă, care a rămas fără nici o palmă de pământ după 1816.

Se pare că un urmaş al familiei mai trăia prin 1943 deoarece am de la Constantin Huşanu o fotografie (foto în stânga) din - 46 -

1943 care înfăţişează pe acel Mâţă, un amărăştean care de abia îşi ducea zilele de azi pe mâine. Trebuie să fie clar că nu este vorba de actuala familie Mâţă din Curseşti Vale care a venit pe la mijlocul secolului XX din Deal şi nu are legătură cu fosta familie de răzeşi.

Păcat că pe 19 octombrie 2013 unul dintre urmaşii Petrileştilor, numit Mititelu Eugen, fiu legitim a lui Petrilă Chirica şi Petrilă Ecaterina, a murit încă în plină putere la 62 de ani dar urmaşii săi, două fete şi doi, băieţi vor duce mai departe spiritul răzăşesc.

Am schiţat câteva figuri de locuitori mai ciudate din Curseşti-Vale care însă nu sunt urmaşii vechilor răzeşi dar au fost sau sunt locuitori ai satului. Urmează cele câteva chipuri:

- 47 -

Un loc minunat numit Curseşti ic eu uneori cu adâncă nostalgie că sunt neam de ţăran, neam de om al pământului până în vârful un- ghiilor, dar dacă ştiţi să ţineţi un secret, vă spun numai dumneavoastră, în adâncul sufletului meu nu numai neam, ci tot ţăran de la Curseşti sunt şi ţăran voi rămâne până la trecerea mea dincolo, la locuri cu verdeaţă veşnică. Ştiu asta când simt prea des cum ţipă în mine mândria răzeşului care nu s-a lăsat nicicând călcat în picioare.

Dar acest răzeş din ziua de azi care scrie, umblă pe Internet, face programe de calculator, foloseşte poşta electronică, ar da o zi din viaţa sa ca să mai poată sta măcar o oră lângă izvorul tainic din pădurea Haragoja, întins într-un cot pe iarbă şi privind la o bărcuţă de hârtie care se leagănă pe undele cristaline ale apei izvoraşului din codru.

Când eram copil, deşi eram un copil foarte sociabil, plecam uneori singur în pădure, în pădurea ce fusese cândva al satului, numită pădurea Haragoja. Nu era o pădure prea mare. De la un loc era tăiată din deal până în şesul Dumbrăvenilor de un lot de pământ arabil ce măsura peste 6 hectare. Acest pământ era al familiei mele. Până la el se întindea pădurea Haragoja apoi în partea cealaltă pădurea Răşchitoreşti care fusese a statului.

- 48 -

Mai ales când cultivam acolo porumb, era raiul bursucilor, se adunau la festin şi cei din Haragoja şi cei din Răşchitoreşti. Pentru a ajunge mai uşor la terenul nostru, foloseam o cărare care tăia în lat pădurea. Întrun loc, sub un mal povârnit, un izvor limpede ca roua zorilor curgea făcând o mică baltă de-a curmezişul potecii, ca apoi apa să se piardă prin frunzişul dinspre vale.

Făceam câteva bărcuţe din foi de hârtie şi apoi încercam să le scufund cu boabe roşii de căline. Stăteam ceasuri întregi aşa tolănit pe o coastă pe iarbă, la umbra pădurii, în susurul molcom de izvor, şi nu cred să fi simţit vreodată o mai mare linişte sufletească decât atunci. De abia când toate bărcuţele erau scufundate iar soarele se mai zărea puţin peste dealul Gârcenilor plecam şi eu spre casă. De fiecare dată o mare bucurie parcă-mi inunda sufletul, o bu- curie nelegată de nimic material.

De fapt dacă m-ar fi întrebat cineva atunci de ce sunt bucu- ros, nu aş fi ştiut ce să-i răspund. Şi cred că nici în ziua de azi nu ştiu răspunsul. Marota aceasta cu mersul de unul singur la pădure nu mi-a trecut niciodată. Cred că sentimentul de descătuşare de rău pe care ţi-o dă liniştea maiestuoasă a pădurii, nu poate fi egalat de nimic. Îmi amintesc de un cunoscut al meu din Vatra Dornei care a emigrat în Australia, unde prin munca lui ajunsese ca să aibă de toate, dar spunea la un moment dat că ar da orice ca să poată fi măcar o oră în parcul din oraşul său natal. Se zice despre codru că este frate cu românul, dar se pare că românul se poartă ca un frate vitreg cu codrul, fiindcă mai ales în ultimii ani sa tăiat ca în codru, nu alta, fără discernământ încât în unele locuri pădurea a fost pur şi simplu rasă de tot.

- 49 -

Este mai mare mila, când vezi acum o adunătură de cioate diforme în locul mândrilor arbori care au constituit vechile păduri. Cu vreo trei ani în urmă am mers într-o zi cu Narcis la pădurea pe care o avem la Curseşti. Era tăiat destul de mult şi la noi, mai ales stejarul ceea ce înseamnă că a fost folosit drept lemn de construcţie, fiindcă la foc stejarul nu face nici trei parale.

Dar încă erau destui copaci, umbră cât încape iar hribii apă- reau în cale la tot pasul. Spre surprinderea mea am găsit foarte mulţi hribi buni, adică nu din cei ţigăneşti care se fac vineţi dacă atingi partea de sub pălărie. Vă spun sincer că nu am simţit nici un moment sentimentul acela plenar de proprietar a acestei parcele de pădure, ci parcă eram tot un mic intrus într-o mănăstire arhaică, cineva care niciodată nu ar putea să fie stăpânul sufletului nestins al codrului, chiar dacă pe o hârtie emisă de vremelnicele autorităţi ale statului scrie acest lucru.

Vă rog, atunci când aveţi timp, în nopţile cu lună să ascultaţi cum plânge codrul românesc răpus de securi şi trimis ca buşteni peste multele hotare ale lumii.

Să ştiţi că de fiecare dată când un ar- bore măreţ cade sub tăişul securii, se rupe ceva şi din sufletul nostru, chiar dacă pe loc nu conştientizăm asta...

- 50 -

A fost odată un război. ând eşti copil, războiul ţi se pare ceva fascinant şi nu am auzit încă de vreun băiat, care să nu asculte cu ochii măriţi de curiozitate, povestirile celor care au trăit războiul în mod nemijlocit.

Aceste povestiri se încrustează în memorie mult mai puternic decât orice film sau carte de război citită.

Port şi eu câteva amintiri de acest gen, amintiri pe care mi le stârnesc uneori, întâmplări cotidiene, care au trimitere oarecum spre vremurile de demult. Cu voia dumneavoastră vă voi povesti aici trei dintre ele. Trăia în sat la noi un om care părea bătrân ca vremea. Privindu-l parcă nici nu ai fi crezut că ar fi fost şi el tânăr vreo- dată, ci s-ar fi născut aşa. Faţa îi era acoperită de un hăţiş de păr roşcat care acoperea detaliile şi se puteau vedea doar cele mai evidente.

Ceea ce este sigur e că nu i-am văzut niciodată ochii. Totdeauna ochii săi erau strânşi de parcă ar fi dormit tot timpul. De fapt Costică Cioată, că aşa îl chema, făcea veşnic economie la vedere şi dormea oricând, chiar când mergea cu vacile de funie pe drum.

Totuşi erau şi momente când faţa lui se însufleţea şi asta se întâmpla când povestea cum a luptat el în 1919 sub comanda generalului Prezan (viitorul mareşal) în campania din Ungaria. Acum păştea vitele co- 51 -

lectivei din sat şi noi copiii ne adunam uneori şi-l puneam să povestească.

Atunci am auzit eu prima dată despre viaţa oamenilor din Ungaria. De la el am aflat că unguroaicele sunt date dracului, numai că nu ne-a spus la ce, aşa că am lăsat-o baltă ca să aflăm noi mult mai târziu.

Povestea moş Cioată de nişte aluni cu alune foarte mari de aruncau soldaţii cu puşca după ele, despre ce se mânca prin satele ungureşti, despre lacul Balaton, un lac mare cât o mare mică despre care am învăţat mai apoi la geografie şi întotdeauna povestirea lui se termina la Tokay, unde se pare că i-a plăcut foarte mult. Mi se părea atunci incredibil ca să existe butoaie mai înalte decât omul, dar am reţinut modul de comportare tâmpesc al românului când este vorba de bunurile altora.

Trăgeau cu arma în budane de 7000 de litri de vin de Tokay şi vinul curgea şuvoaie. Cât puteau să bea cei câţiva soldaţi care intraseră în cramă? Restul se pierdea aiurea. Povestea moş Cioată cum bătrânii unguri plângeau când vedeau asemenea risipă. Dar de unde să ştie românul de la Pocreaca faptul că iroseşte unul din vinurile cele mai renumite din lume. Toţi care fuseseră acolo reţinuseră doar că era un vin extraordinar de bun şi tare de dădeai cu căciula-n câini după câteva pahare. Ştim din istorie că armata condusă de generalul Prezan a ocupat şi Viena iar guvernator al Vienei a devenit Iuliu Maniu, viitorul conducător al Partidului Naţional Ţărănesc din perioada interbelică, dar amintirile povestitorului se opreau de fiecare dată la Tokay, apoi adormea tun. Noi aveam un timp grijă ca vitele să nu intre prin păpuşoaie şi plecam pe rând acasă plini de imagini a unor timpuri demult trecute.

- 52 -

Altă amintire îşi are originea în ce mi-a povestit tatăl meu. Într-o zi senină a anului 1944 oamenii din satul nostru au văzut pe cer trei avioane care se roteau într-un carusel îndrăcit urmărindu-se între ele. Parcă erau păsări de pradă care ar fi vrut să se sfâşie şi până în sat se auzea răpăitul rapid ale mitralierelor.

Deodată unul din avioane s-a lăsat pe o aripă scoţând o dâră de fum şi s-a prăbuşit în Pădurea Statului.

Spunea tata că din cele trei avioane unul era românesc şi două ruseşti. Unul din avioanele ruseşti fusese doborât iar celălalt lăsându-se la nivelul copacilor a dispărut fugind peste dealul Fâstâcilor. Oamenii au alergat să vadă avionul doborât care parţial arsese. Pilotul era aproape carbonizat dar cizmele îi rămăseseră intacte.

Un sătean din Curseşti, Vasile Cristea, i-a tras cizmele mor- tului şi le-a luat pentru sine. Imaginea aceasta m-a urmărit întreaga mea copilărie şi parcă simt şi acum un nod în gât când mă gândesc la acel nefericit de rus care a trebuit să meargă desculţ în mormânt.

De câte ori mă întâlneam pe drum cu Vasile Cristea, mă co- pleşea imaginea formată în creierul meu de copil a unui om care trage brutal cizmele din picioarele unui mort, aproape carbonizat.

O altă amintire din acele timpuri care-mi revine în minte ori de câte ori privesc pe Discovery documentare despre tancurile folosite în război, este ca urmare a celor povestite de Vasile Huşanu zis şi Storuş, care făcuse războiul la artileria antitanc. Armata ro- mână care întotdeauna a fost slab înarmată folosea tunuri antitanc de 45 mm, un fel de pocnitori, cu care trăgeau contra puternicelor tancuri ruseşti T34, la care de abia le veneau de hac tunurile germane de 88 de milimetri.

- 53 -

Povestea el cum ofiţerului comandant îi ieşeau ochii din or- bite urlând la servanţi, „Trage mă, tu-s născătoarea mătii". Şi trăgeau sărmanii români de aproape, direct în tanc. Vedeau cum este lovit, se oprea o secundă apoi venea spre ei parcă şi mai nervos.

Când ajungea pe tranşee se rotea odată pe şenile ca să sfă- râme ce era acolo şi pleca mai departe. Nici în zilele noastre la cei vreo 90 de ani pe care-i are Storuş nu vrea să creadă nici în ruptul capului că tancurile acelea erau ruseşti. Susţine sus şi tare ceea ce i s-a spus de propaganda de atunci că sunt tancuri americane.

De unde să ştie cursăşteanul nostru că se confruntase cu cel mai bun tanc al tuturor timpurilor, care în topul făcut de americanii de la Discovery este pe locul 1 urmat de actualul tanc american Abraham? De unde să ştie el că tancul american Sherman supranumit în derâdere „prăjitorul de americani" a fost unul din cele mai proaste tancuri ale războiului şi a făcut cu ele câte ceva contra nemţilor, doar că erau multe, adică au respectat statistica ce spunea că erau necesare patru tancuri americane ca să distrugă unul nemţesc.

De abia mai târziu s-a văzut că tunurile ruseşti de 76 mm erau mai puternice şi mai fiabile decât cele nemţeşti de 105 mm, iar proiectilele reactive Katiuşa au lăsat cu mult în urmă proiectilele reactive nemţeşti care foloseau un cu totul alt tip, modalitate de lan- sare şi stabilizare a traiectoriei.

Dar pe mine mă fascinează şi acum modul de spălare a cre- ierului românesc incumbându-i ideea că tot ce este rusesc, este rău şi nefolositor, că dacă nu săreau americanii să-i ajute, nemţii iar fi terminat. Numai oamenii care au mai studiat câte ceva, ştiu că de abia după Stalingrad, când de fapt a fost începutul sfârşi- 54 -

tului pentru nemţi, americanii i-au ajutat cu câte ceva. Şi de fiecare dată când este vorba despre al doilea război mondial îmi răsare înainte Vasile Huşanu vorbind despre tancurile „americane" în care trăsese el dar nu distrusese nici unul de leac. Acum o să trag cortina peste aceste amintiri fiindcă aud sunând goarna zilei de azi care mă cheamă la lupta pentru supravieţuire...

- 55 -

Giusepe Verdi la Curseşti tau în cutiuţa mea de beton de la bloc şi car zi de zi bolovanul vieţii spre niciunde. Este multă, multă, plictiseală în viaţa de pensionar şi zilele trec doar dacă eşti suficient de diligent de a-ţi găsi de lucru sau măcar de a te afla în treabă chiar dacă rezultatele muncii tale sunt de multe ori nişte capodopere ale inutilităţii.

Sunt sigur că majoritatea invenţiilor din categoria lucrurilor inutile aparţin pensionarilor. Şi totuşi aşa îi ajută să trăiască în continuare şi să „prindă" şi alte timpuri, care în mod normal unii ar fi considerat că sunt rezervate generaţiilor viitoare. Socrul meu, care acum are 92 de ani, dacă o mai „duce" vreo câţiva ani va avea ocazia să-şi facă poze cu a patra generaţie, de la el încoace. Şi pentru stră-strănepoţii lui ar fi ceva extraordinar, fiindcă nu mulţi au ocazia să fie în aceeaşi poză cu străbunii (cu bunicul, bunicilor săi). Şi eu ca tot pensionarul zilele acestea, când primăvara încă mai stă în cumpănă dacă să se dezlănţuie, sau nu, în lipsa altei ocupaţii am trecut la crearea de invenţii inutile şi primul pe listă a fost scrierea unui program de calendar pentru 8000 de ani.

La ce foloseşte un asemenea calendar? Păi, nu prea foloseşte, aş putea zice. Pot de exemplu să-ţi spun clar - 56 -

în ce zi a săptămânii a fost data de 14 iulie 1789 când s-a demolat Bastilia, sau în ce zi a săptămânii va cădea data de 5 aprilie 8720. Problema spinoasă este, cui folosesc treburile acestea? Nu ştiu cui din lumea asta, dar mie în mod sigur mi-a folosit foarte mult chiar pe mai multe planuri.

Am avut efectiv ceva de făcut, mi-am pus serios mintea la contribuţie, am scris cu cea mai mare plăcere zecile de rânduri de cod, am făcut în felul acesta exerciţii pentru a nu uita programarea fiindcă dacă nu faci exerciţii poţi uita şi tabla înmulţirii.

Dar, ca un urmaş de ţărani, gândul mă poartă foarte des spre pământul reavăn care acum trebuie să fie însămânţat. Şi-atunci îmi pare foarte rău că nu sunt undeva în aer liber, unde cântă păsărelele şi din pământ ies aburii calzi ai primăverii de abia venite. Şi iar po- posesc măcar în gând pe meleagurile Curseştilor.

Locuri şi oameni care demult sunt oale şi ulcele parcă trăiesc aievea şi mă mir uneori că nu-mi vorbesc.

Aşa, nici eu nu ştiu din ce cauză, mi-am amintit de marea nisipărie din sat care distrusese un drum lăturalnic însă era paradisul nostru, al copiilor, să ne jucăm până soarele apunea după culmea Pungeştilor.

Pe lângă nisipărie era un drumeag, tot timpul cu iarbă deasă pe el ca semn că nimic nu trecea pe acolo iar în capăt, cocoţată pe culmea cea mai înaltă a nisipăriei abia se zărea o coşmelie de casă văruită cândva dar acum bălţată cu lut, casă unde nici unul dintre copiii pe care-i cunosc nu fuseseră niciodată.

Trăia acolo de unul singur un tip ciudat pe care nu prea ştia lumea cum îl cheamă dar toţi îi ziceau Harpău. Eu nu-l cunosc sub alt nume decât sub numele de Harpău care se pare că i s-a potrivit de minune.

- 57 -

Habar n-am cu ce trăia, cum trăia şi poate că niciodată nu mi-aş mai fi amintit de el dacă nu aş fi avut la un moment dat o revelaţie extraordinară prin confirmarea universalităţii operelor nemuritoare chiar şi în spaţii care la prima vederea ar părea opace fenomenului.

Cum s-a întâmplat aceasta? Deşi Harpău trăia singur, pe acolo se pare că mai trecea şi Focşoaia, o femeie singură cu o casă de copii. Şi Harpău i-a făcut şi ei unul care semăna bucăţică ruptă cu el. Şi copilului tot Harpău i-a rămas porecla. Era cam de seama mea sau cu vreun an doi mai mare, nu am de unde şti că nu a făcut nici o zi de şcoală.

După mulţi ani, prin 1967 am lucrat un timp la şcoala din Curseşti ca învăţător iar femeie de serviciu era Focşoaia. Seara după ce dădeam drumul copiilor ea cu fiul său Harpău-Junior treceau şi făceau curăţenie. În clasă aveam un aparat de radio vechi la care dădeam drumul ca să mai înviorez atmosfera.

La un moment dat la radio se transmitea aria Ducelui de Mantua din opera Rigoletto de Giuseppe Verdi.

I-am văzut pe cei doi cum au rămas proptiţi în coada măturilor şi au ascultat într-o tăcere deplină aria până la sfârşit. După ultimele acorduri, în aer parcă plutea un aer mistic de înălţare sufletească, la care i-a dat glas Harpău-junior, ce aproape în şoaptă a zis: „Frumoasă melodie!".

Spunea aceasta aproape cu veneraţie un om care nu fusese niciodată la şcoală, pentru care Giusepe Verdi sau teoria relativităţii erau tot atât de necunoscute. Şi acum după aproape jumătate de veac de atunci nu pot uita scena aceea care mi-a demonstrat încă odată că oamenii geniali pot crea opere nemuritoare - 58 -

care să fie perfect accesibile tuturor.Fără să cunoască impresia lăsată lui Harpău-junior şi maică-si de aria ceea din operă, Porumboiu, marele moşier modern de la Vaslui, pune la ferma sa de vaci de lapte de la Târzii muzică de operă şi spune că producţia este mai mare în condiţiile astea.

Dar de acum asta este altă gâscă în altă traistă, aşa că lăsaţi- mă vă rog să mai stau măcar cu gândul pe meleagurile acelea de basm ale Curseştilor.

- 59 -

Costică Tănase oate că unora din zilele noastre, mai ales din cei care propovăduiesc părăsirea ţării, li se pare ciudată, sau îmbibată cu un fals iz patriotic pornirea personajelor din filmele cu ardeleni de a se reîntoarce la Poplaca, satul lor de baştină pierdut undeva printre dealurile Transilvaniei.Dar târziu, poate uneori mult prea târziu, îşi vor da şi aceştia seama că viaţa noastră este o veşnică şi trudnică reîntoarcere spre peticul de lut, mai mult sau mai puţin iubit de bunul Dumnezeu, unde am văzut lumina zilei şi unde am prins a silabisi primele cu- vinte în limba mamei. Fiindcă nicăieri pe lumea aceasta cerul nu este mai albastru, iarba mai verde, cântecul păsărilor mai frumos decât pe meleagurile copilăriei noastre.

Mulţi români care au trăit o viaţă prin ţări străine au venit la adânci bătrâneţi să moară în România, locul unde li se pare lor că vor avea odihna veşnic lină până la sfârşitul veacurilor. Nu pot să mă desprind de locurile natale, nici măcar în vis. Se face uneori că sunt tot acolo, la o vârstă incertă, că stau de vorbă aievea cu oameni care sunt demult oale şi ulcele iar totul are un caracter atât de realist, încât la trezire mă mir că au plecat lăsându-mă cu un fel de alean nedefinit şi apăsător.

- 60 -

Mai nopţile trecute, am avut o asemenea întâlnire cu un personaj foarte pitoresc din satul nostru, unul care cred că se numea Constantin Axinte, dar pe care toată lumea îl cunoştea drept Costică Tănase, nume preluat de la celebrul actor Constantin Tănase ce fusese cândva învăţător în satul nostru. Acest Costică Tănase se trăgea dintr-o familie de oameni gospodari, cu mai mulţi copii, toţi ajunşi cu case gospodăreşti şi familii la locul lor, numai el parcă era ieşit din alt ou.

Când era copil se urca pe poarta gospodăriei lor şi făcea tot felul de giumbuşlucuri de unde i s-a tras şi porecla de Costică Tănase. La treabă pe lângă casă nu prea era de găsit, iar cum se lăsa seara, dispărea complet. Tatăl său, de la un timp, îngrijorat de dis- pariţiile copilului în fapt de seară, l-a urmărit de la distanţă.

A ieşit Costică din sat, o ia frumuşel pe Cea Parte, apoi prin Valea Mică şi intră în pădurea statului, tatsu cât colea după el. Şi aşa a descoperit unde dormea fiul său peste noapte. Îşi făcuse un culcuş din fân sub o pornitură de mal unde de obicei îşi făceau o familie de lupi vizuina. E greu de închipuit cum un copil de 13-14 ani să doarmă în pădure, la vreo doi kilometri de casă, tocmai într- o vizuină de lup, dar iată că în satul nostru Costică Tănase a reuşit, ba încă a crescut un flăcău voinic, care la timpul său a făcut chiar stagiul militar.

Părinţii i s-au prăpădit, dar lui Costică Tănase nici nu i-a păsat. Dormea pe unde apuca şi el, prin clăi cu fân prin podurile şurilor la oamenii gospodari, sau chiar prin colibele de prin viile de pe dealuri. Devenise un tip atât de rezistent că frigul, zăpada sau gerul cel mai cumplit nu avea efect asupra lui. Pe timpurile acelea, eu învăţam la Şcoala Generală din Pungeşti, fiindcă la Curseşti nu era decât şcoală de patru clase.

- 61 -

Când veneam cu colegii de la şcoală, treceam la o oarecare distanţă de via unuia Jănică Stamate, care avea o colibă deschisă în faţă şi de multe ori vedeam chiar pe geruri năprasnice obielele lui Costică Tănase puse pe sfoară la uscat în faţa colibei. Am vreo câteva amintiri păstrate cu acurateţea aceea deosebită pe care ţi-o dau amintirile din copilărie, în care el este personajul principal.

De Anul Nou Costică Tănase împreună cu un alt personaj aproape de aceeaşi factură, poreclit Harpău, mergeau cu ursul.

Costică Tănase era ursul iar Harpău ursarul.

Aveau amândoi acelaşi obicei, adică tot ce aveau dădeau pe gât şi niciodată nu-i dădeau de capăt. Tănase care nu se dădea niciodată în lături de la muncă, avea chiar o vorbă pe care o repeta foarte des: „Meseria este brăţară de aur şi gâtu-i pâlnie de argint".

Noi copiii ne duceam să ne uităm la ei mai ales după ce se îmbătau, cum Tănase cu picioarele ieşite din obiele călca zloata în ritmul dezlânat al ciurelului bătut aiurea de Harpău. Şi acum parcă văd degetele picioarelor lui Costică Tănase cum făcea să ţâşnească printre ele, la fiecare pas, apa amestecată cu zăpadă.

O altă amintire rămasă vie este cred de pe când aveam vreo cinci ani. Costică Tănase fusese luat de tata ca să taie lemne şi a tăiat el de dimineaţa până seara.

De mâncat nu prea voia să mănânce în schimb de băut, bea zdravăn. Pe timpurile acelea vinul încă se scotea din beci cu găleata aşa că nu se cunoştea. Seara a mâncat mai binişor, apoi a băut până s-a făcut mangă.

Dă să plece, dar deodată se întoarce spre tata şi cere să-i dea nişte ardei la oţet. A scos tata un borcan de ardei la oţet şi i l-a pus în faţă. A pescuit Costică Tănase cu lingura vreo o strachină de ardei pe care-i că- 62 -

răbănea aşa cu pumnul la gură. După aceea parcă a în- lemnit, s-a sprijinit de perete şi a pornit să sughiţe.

Stătea acolo drept ca un par şi sughiţa.

Noi copiii ne-am cam speriat, aşa că tata l-a trimis urgent la plimbare. De obicei el dormea la Jănică Stamate, în podul cu fân al şurii, dar de data aceasta se pare că nu mai ajunsese acolo. Peste drum de casa noastră era o tarla de lucernă, a unuia Pavăl, din care acum nu mai rămăsese decât ţepile uscate rămase după cosire. Acolo a dormit Costică Tănase somn adânc şi liniştit, iar cum noaptea fusese geroasă de abinelea, era acoperit de vreo doi centimetri de brumă.

Credeţi c-a păţit ceva? Ei, aş! S-a ridicat frumuşel şi bătut la poartă la noi ca să i se mai dea o cană de vin, aşa ca la prima oră a dimineţii.

După ce mai îmbătrânise şi el, cred că de acum avea vreo cincizeci de ani, descoperise o metodă eficace de a avea peste iarnă casa şi masa asigurată. Ştia precis ce pedeapsă ia pentru furtul unei găini sau a unei rufe de pe sârmă şi toamna asta făcea ca să fie băgat la închisoare. Calculul era făcut deja ca odată cu frunza să iasă şi el aşa că apoi pleca undeva prin judeţul Vrancea, într-o localitate numită Jariştea, unde muncea iar până toamna. Şi ciclul îl repeta an de an.

Nici un ban nu s-a ţinut de el vreodată şi nici măcar o haină. Dacă cineva îl miluia cu o haină mai bunişoară, căuta imediat client s-o vândă pentru băutură. Am plecat din sat şi nu ştiu care o mai fi fost crugul vieţii lui Costică Tănase, cel care purta mai departe în satul nostru numele celebrului actor român.

Dar de undeva parcă tot îl mai aud cum îmi spune făcându-mi cu ochiul: „Nu uita băiete, meseria este brăţară de aur, iar gâtu-i pâlnie de argint".

- 63 -

Un' te duci tu mielule? e apropie Paştele! Măcar vreo câteva zile poate vom uita de Marea Brambureală oficializată cu tot fastul posibil pe plaiurile româneşti de către un guvern incapabil, dar corupt şi rapace. Nu ştiu de ce, dar de fiecare dată când se apropie Paştele eu îmi amintesc nişte vorbe ale regretatului Mihai Dimitriu, agronomul literat cu o inimă mare cât Moldova, a lui Conu' Mişa cum îi spuneam noi cei tineri, care mai îndrăzneam să mânuim condeiul spre umplerea paginilor cu gândurile noastre zvă- păiate. Spunea Conu' Mişa cu veselia-i inegalabilă ca să petrecem: „Paştele cu miel la tavă/ Sărbătorile cu bine."

Desigur că versurile sunt rupte dintr-un context oarecare pe care nici nu mi-am dar silinţa să-l reţin şi nici nu ştiu dacă l-am ştiut vreodată dar aceste două versuri îmi sună ca un refren în amintire de fiecare dată când se apropie Paştele şi atunci îmi iau drumul spre sat pentru a face rost de un miel. Şi anul acesta, după ce i-am făcut complice cu ochiul lui Conu' Mişa, care mai sălăşluieşte într-un colţ al amintirii chiar dacă, acum este plecat spre câmpiile veşnic înverzite şi am plecat spre satul meu de dincolo de şapte dealuri şi şapte văi, tocmai la margine de judeţ în satul acela cu foarte puţine schimbări, sat în care - 64 -

opinca răzeşului încă se mai simte întipărită în ţărâna primăverii.

Este vorba de satul Curseşti Vale, un loc rămas cumva în laterala tăvălugului aşa zisei civilizaţii, un loc în care cocoşii mai cântă cucurigu pe româneşte şi nu cocoreco, câinii latră ham-ham şi nu hem-hem ca dincolo de London Bridge, un loc în care urzicile, fragii şi căpşunile sălbatice cresc în voia chiar pe marginea uliţelor din sat şi unde dacă te scoli târziu, în mod sigur te spurcă pupezele din bociungile bătrânilor nuci ce se găsesc mai peste tot.

Totuşi un lucru al civilizaţiei moderne a ajuns şi acolo, dar parcă speriat s-a oprit la marginea satului şi nu a mai înaintat nici un pas. Este vorba de asfalt. Sa făcut drum asfaltat de la Moara Sima prin Toporăşti, Curseşti Deal, drum care se termină brusc exact la intrarea în satul Curseşi Vale. Nu ştiu care a fost cauza dar dacă mă gândesc la cât a trebuit să insiste Lică a Lui Huşanu ca să fie instalat un post telefonic în centrul satului, mai că îmi vine a crede că tot oamenii din Curseşti Vale au fost cei reticenţi şi la as- falt.

Cu telefonul a fost halima mare, mulţi bătrâni nu doreau acest lucru, spuneau să lase satul aşa cum a fost din veac, fără nimic sofisticat. Până la urmă s-a instalat un post telefonic vizavi de şcoală, dar nu se ştie dacă funcţionează. Am plecat spre Curseşti cu Narcis care a venit cu maşina de dimineaţă să mă ia.

Este o zi splendidă de primăvară, Narcis conduce relaxat, asfaltul este ca în palmă, aşa că eu pot să-mi las privirea să alerge peste câmpurile înverzite de prospeţimea grâului, care se pare că anul acesta este mai frumos ca niciodată, la pomii înfloriţi, la sălciile pletoase care zâmbesc parcă soarelui, fiind printre primele cărora le-au dat frunzele, la berzele care deja şi-au re- 65 -

luat locurile în cuiburile părăsite anul trecut.

La Ivăneşti este zi de târg, lume multă, căruţe, ţărani cu găini, raţe, curci, miei de vânzare, gălăgie, vânzoleală, ţigani cu ochi vioi după ceva ciordeală, de abia poţi să te strecori cu maşina. În zona aceasta, joi este târg la Ivăneşti iar duminica la Pungeşti. Cred că era puţin peste ora nouă şi jumătate dimineaţa când am ajuns în Curseşti Vale, dar ca de obicei, deşi am străbătut satul de pe dealul Matei până în zarea Pungeştilor, apoi ne-am întors şi am luat satul de-a curmezişul până la ultima casă dinspre Cordaşa, nu am văzut nici măcar un om de leac pe nicăieri.

Aceasta este un paradox al acestui sat, dacă umbli pe uliţele satului nu ai să vezi ţipenie de om nici în zi de lucru nici de sărbători. Pe câmp de departe poţi să vezi siluete de oameni la munca câmpului dar în sat, ţipenie.

Am poposit la poarta lui Ghiţă a lui Picioroagă, unul dintre oamenii avuţi ai satului. Tatăl lui Ghiţă, Picioroagă cel bătrân fusese renumit în sat drept cel mai zgârcit om ce l-a avut satul vreodată şi mă gândesc eu că nici Ghiţă nu-i departe.

Azi am venit ca să-mi dea un miel deoarece are nişte teren de al meu pe care îl cultivă el. Ghiţă are 68 de ani dar nu se prea cunoaşte decât doar că dinţii lau cam părăsit şi a intrat binişor în pământ fiind mult mai mic de statură acum decât atunci când îl cu- noşteam.

Deşi eu sunt cu patru ani mai mic decât el, nu ştiu de ce, când eu eram în clasa-ntâia el era de abia în clasa patra fiindcă unii ani îi făcuse de două ori ca să înveţe mai temeinic. De fapt nici atunci nu era prea mare de statură şi cam blegos. Râdeau toţi de el, fiindcă a spus odată la alţi copii că a mâncat brânză cu - 66 -

mămăligă goală.

Oricum, se pare că în privinţa zgârceniei l-a moştenit oare- cum pe tatăl lui dar într-o măsură mai mică.

Are trei băieţi şi trei fete din care doar băieţii sunt toţi în sat fiecare la gospodăria lui ceea ce se pare că este o notă bună pentru Ghiţă. Mielul era gata tăiat şi curăţat când am ajuns aşa că nu am întârziat mai mult pe acolo.

Sper ca să revin pe aici la vară când totul va fi înveşmântat în verdele crud al frunzelor, când satul acesta plin de pomi, parcă este un pâlc de pădure rămas de la facerea lumii.

- 67 -

Când vine primăvara? atul meu natal Curseşti-Vale este departe de calea ferată indiferent la care traseu te-ai gândi, la cel de Buhăieşti-Roman sau la cel de Bucureşti-Iaşi. De aceea, pe timpuri, când încă pe meleagurile acelea nu se inventaseră autobuzele (sau RATA cum le zicea în alte părţi, unde aveau aceste ser- vicii) şi oamenii noştri dacă voiau să meargă la Iaşi sau în altă parte cu trenul, se duceau la staţiile CFR de la Rafaila, Negreşti sau Buhăieşti care se aflau o distanţă de mers mai rezonabilă, cam 20 de kilometri, decât distanţa până la Vaslui, ce măsura 40 de kilometri bătuţi pe muchie.

De cu noapte, omul îşi lua tăgârţa la spinare şi pleca la drum, ca dimineaţă să prindă primul tren carel poate duce spre Iaşi sau mai ştiu eu unde avea el treabă.

Drumul, era drum de ţară, denivelat şi cu ogaşe adânci, din care o mare parte era prin pădurea cea deasă a statului, unde întunericul era parcă mai negru decât smoala şi omul mergea doar din ce-şi amintea despre şerpuirea drumului şi se ghida după cum simţea bătătura drumului sub talpa opincii.

Cred că eram adolescent, când am mers pentru prima dată de unul singur noaptea spre gară prin pădurea aceea, pentru a fi di- mineaţă în gară la Rafaila.

- 68 -

Nu pot să spun că nu-mi era teamă, ba încă simţeam cum inima era pe aproape de gât, însă nu aveam ce face, mergeam înainte sperând să nu dau peste mai ştiu eu ce jigănii.

Dar nu despre asta voiam eu să vorbesc în momentul acesta, când calendarul văd că arată 21 februarie, o zi care în conştiinţa mea are o rezonanţă deosebită, care vine de foarte mulţi ani în urmă. Într-o zi de 21 februarie, de prin anii una mie nouă sute şaizeci şi ceva, mă duceam de acasă la Negreşti. Nici nu mai ţin minte, dacă mă duceam la gară pentru a merge la Iaşi, sau pur şi simplu mergeam la Negreşti pentru altceva, fiindcă nu asta are importanţă.

Trecusem de pădurea statului, coborând în satul Buda apoi urcând dealul molcom la Negrea, spre pădurea cu acelaşi nume, coboram apoi voios printr-o rarişte spre Valea Mare. Era în acea zi un soare prietenos, ca de primăvară, ce bătea puternic. Mai erau pâlcuri de zăpadă pe ici, pe colo, care se topeau despletind pârâiaşe zglobii pe versanţii dealurilor.

Susurând printre crengile moarte ale lăstărişului doborât peste iarnă, pârâiaşele acelea erau atât de limpezi, încât lesne ţi-ai fi putut face o idee despre limpezimile neasemuite ale cristalului pur. În liniştea înaltă şi aerul acela curat al pădurii ciripitul vioi al păsărelelor părea că măreau misterul acelor clipe.

Deşi mai era timp până să vină primăvara, atunci în acele clipe am simţit că de fapt primăvara venise. De atunci, din acea zi, mi-a rămas bine fixat în minte că de pe 21 februarie vine primăvara. Am rămas cu această credinţă nestrămutată şi nici un calendar din lume nu poate să mă convingă de contrariul. Pe atunci încă mai aveam până la vârsta de douăzeci de ani şi iată că şi acum, la aproape 70 de ani, deci după atâta - 69 -

amar de vreme, am aceeaşi credinţă. Este un lucru la care ţin foarte mult şi care nu mi-l poate lua nimeni.

Nici chiar ameninţarea zăpezilor şi gerurilor din acest an, care parcă nu se mai sfârşesc. Dacă la mine în suflet a venit primă- vara, sper că nu vă supără, nui aşa?

Este cineva împotrivă? Se abţine cineva? Mulţumesc!

- 70 -

Iordanul a o răscruce de drumuri, în satul nostru, era un mic medean spre care se cocârja cine mai ştie de câtă vreme o fântână cu cumpănă. Fiind aproape de biserică, aici în fiecare an de 6 ianuarie când se sărbătoreşte Boboteaza era mare animaţie, fiind locul unde venea cel puţin un membru din fiecare familie ca să ia agheasma sfinţită de popa Sârbu cel bă- trân ca vremea.

Preotul acesta de abia la 92 de ani a consimţit şi el să iasă la pensie fiind încă în plină putere. Bineînţeles că la Curseşti oamenii de peste 90 de ani nu sunt o raritate, dar preotul acesta cred că ar fi „bătut" lejer suta de ani, dacă nu ar fi avut un accident casnic la 94 de ani, pe când lucra la topirea unui cazan de miere zaharisită. S-a răsturnat cazanul peste el şi a durat trei zile până a murit în chinuri. În medeanul acela ţinea popa Sârbu Iordanul în fiecare an, înălţând rugile spre Dumnezeu, de lângă crucea de gheaţă făcută special pentru acest eveniment.

Ca în orice domeniu, există specialiştii necesari la nevoie. Şi pentru o cruce de gheaţă, plus masa de gheaţă pe care se aşează Evanghelia, trebuie o oarecare îndemânare. La noi erau nişte fraţi din familia Buzilă, care în fiecare an, după ce trecea anul nou începeau munca pentru construirea Iordanului.

Gheaţa o luau din râmnicul ce era la vreo douăzeci - 71 -

de metri de medean, în grădina unuia din ei, o tăiau cu joagărul şi apoi construiau minunăţia ceea de cruce care sclipea în soare. Alături se punea o cadă cu apă proaspăt scoasă din fântâna cu cumpănă de ală- turi în dimineaţa Bobotezei şi apoi începea slujba. Am fost şi eu de vreo două ori, nu ca să ascult slujba, ci ca să iau agheasmă după ce se termina sfinţirea apei.

Mama nu ne lăsa în ziua ceea să mâncăm nimic de dimineaţă până nu sorbeam o înghiţitură de agheasmă, aşa cum este obiceiul la creştini. Nu-mi amintesc prea multe de la Iordanurile copilăriei mele, însă un lucru mi-l amintesc şi azi cu cea mai mare acuitate, frigul care mă cuprindea ca un cleşte la picioare, fiindcă trebuia să stau pe loc atâta vreme.

Nu puteai să ţopăi şi să baţi din palme ca să te încălzeşti ci doar să asculţi glasul popii şi să urmăreşti fuioarele de aburi care se ridicau spre cer de la respiraţia oamenilor. De abia aşteptam să se termine slujba, ca apoi să pot lua în sticla pregătită din vreme apa sfinţită mirosind a busuioc. Ţăranii de pe la noi înmulţeau cu apă neîncepută, adică apă luată dimineaţa din fântână, agheasma luată, apoi cu un mănunchi de busuioc stropeau pe la grajdul vitelor, ca să fie ferite de boli, ca- sele pe dinafară pentru sănătatea familiei şi ogoarele în nădejdea că Dumnezeu le va da un rod mai bogat. Încă pe timpurile copilăriei mele se ţineau obiceiurile din bătrâni, obiceiuri care sau pierdut ulterior, odată cu venirea colectivei şi la noi în sat.

Unele obiceiuri care existau pe la începutul secolului trecut, deja erau doar de domeniul amintirilor, ca de exemplu obiceiul ca de Bobotează copiii satului să umble cu kiraleisa. Umblau prin sat odată cu preotul care venea să vestească botezul Domnului, strigând ki- 72 -

raleisa şi însoţind aceasta cu o urare de belşug şi bunăstare pentru noul an. Cred că în zilele noastre sunt foarte mulţi care nici nu au auzit măcar despre acest obicei de demult, obicei probabil importat de la greci, aşa cum a făcut poporul nostru de fiecare dată când a fost sub o ocupaţie oarecare. Kiraleisa provine de la grecescul „Kyrie eleison" ceea ce pe româneşte înseamnă, Doamne miluieşte, dar românul de fiecare dată ia cuvintele aşa cum i se pare lui că le aude şi le introduce în limbă cu forţa. Şi acum îmi amintesc liniştea care urma terminării slujbei când oamenii îşi luau agheasmă pentru acasă, fiecare îşi turna în sticlă la modul chibzuit, fără nici un fel de înghesuială sau călcare pe bătături ca în zilele noastre. Poate pe atunci oamenii aveau mai mult timp la dispoziţie, cine mai ştie.

Mă minunez, când văd acum năvala sălbatică a credincioşilor, care iau cu asalt recipientele cu agheasmă, se calcă în picioare, se înjură de mamă şi dumnezei, se îmbrâncesc şi cu jandarmii, deşi agheasmă e destulă, fiecare vrea numai să ia dacă se poate, fie şi cu câteva secunde mai devreme decât cel de alături, doar aşa din spirit de competiţie.

Se spune că lichidul acesta sfinţit este bun pentru orice boală, poate fi folosit oricând fără acordul medicului sau farmacistului, fiindcă în urma unor cercetări aprofundate făcute de savanţi în domeniu s-a constatat că nici nu ajută, nici nu strică.

Aşa că, folosiţi-l cu încredere!

- 73 -

Tananica n acte se numea Elena Picioroagă, dar nu cred că multă lume din sat ştia de fapt cum o cheamă.

Cineva, cândva, i-a zis Tananica şi Tananica i-a rămas numele, care se lipise aşa de bine de ea încât părea ciudat dacă i se spunea Picioroagă.

De unde a apărut în satul nostru, Dumnezeu şi soborul lui de sfinţi ştie. Totuşi cineva, care zicea că ştie el şi toaca-n cer, spunea că femeia ceea este de loc din Buda, un sat nu prea îndepărtat, aflat dincolo de codrul cel mare numit Pădurea Statului. Mică, sfrijită şi urâtă, părea că s-a născut deodată bătrână, deoarece eu nu mi- o amintesc decât ca pe o femeie în vârstă, ca să aflu peste vreo douăzeci şi ceva de ani de când o cunoşteam, că a murit la 48 de ani.

Părea că este plină de viaţă, toată ziua era când ici, când din- colo, după treabă. La începutul amintirilor mele ea stătea într-o cocioabă cu o singură cameră undeva pe lângă Costică Leon, vizavi de Gheronte cel cu un singur ochi, ca mai târziu primăria să-i dea ca locuinţă un fel de bucătărie de vară de-a lui Pavăl, un cursăştean care de când veniseră la Curseşti noile vremuri cu Întovărăşirea, care deja profila colectivizarea agriculturii, îşi pusese coada pe spinare şi plecase în lumea lui, lăsând totul în urmă.

Casa cea mare fusese transformată în casă de naş- 74 -

teri (c-aşa era prin anii 50' chiar şi la Curseşti, un sat cu 110 case avea casă de naşteri cu personal angajat), iar cotineaţa din curte i-a fost dată Tananicăi să locuiască. Aici a crescut ea pe cei doi băieţi pe care ia avut.

Copiii erau mândria ei. Oricui voia să o asculte se lăuda cu băieţii ei. Toată lumea ştia că nu a fost căsătorită vreodată dar ea se lăuda că are doi băieţi deştepţi şi completa imediat ca toţi să ştie: „Ion, cel mai mare, este a lui Nicu Cehan iar Culiţă a lui popa Sârbu". Nicu Cehan era singur de mai multă vreme nevasta murindu-i, aşa că apariţia unui copil din flori nu părea ceva de neconceput, mai ales că Tananica-i făcea menajul şi a făcut asta până ce bătrânul Cehan, vechi neam de boieri şi se pare că de domnitori moldoveni, a murit.

Băiatul ei cel mare, Ion, este la Braşov acum şi oricine l-ar vedea, cred că şi-ar aduce aminte de Nicu Cehan, numai privindu- i chelia lucitoare şi impozantă moştenită de la tatăl său. Acesta a ajuns inginer, dar a lucrat mai mult prin ţări străine pe timpul lui Ceauşescu, plecat în mod legal bineînţeles.

Când mai trăgea pe acasă de prin Irak, Libia sau mai de ştiu eu unde, mai punea de un copil şi aşa s-a făcut de vreo patru. Toţi au învăţat carte bună şi acum lucrează la firme străine de peste hotare. Ion nu este de obicei de găsit pe la Braşov, mai tot timpul fiind ori prin Germania la băiatul său de acolo, sau prin SUA unde locuiesc alţi doi copii.

Ehei, cred că ar fi mândru Cehan să ştie că şi la bătrâneţe a reuşit să umple lumea de ingineri şi informaticieni. Totuşi, Cehan nu a contestat niciodată că nu ar fi fost copilul său şi l-a ajutat cât timp a trăit şi se pare că a primit ajutor chiar şi din partea fetei lui Cehan, fată de drept, numită Bica.

- 75 -

Ion a fost mai uşor de cap, scria poezii, prindea totul din zbor, a reuşit să facă liceul şi facultatea dar Culiţă despre care Tananica spunea că l-a făcut cu popa Sârbu este un pic mai tolomac, fapt ce mă face să cred că avea mare dreptate maică-sa fiindcă popa, Dumnezeu să-l ierte, nu strălucea la inteligenţă.

Este un tip slab cu ochii apropiaţi şi nasul mare, mic de statură, umblă iute pe drum, zgârcit nevoie mare şi de o vitalitate care aminteşte clar de popa Sârbu care a murit în plină putere la vreo 94 de ani dintr-un accident stupid (a scăpat pe el un cazan cu miere topită).

Culiţă, a făcut şi el cu chiu cu vai un liceu, apoi a lucrat la ape, la sistemul de aducţiune ale apei Timişeşti-Iaşi. Locuieşte în Bălţaţi o localitate din sus de Iaşi, deşi are casă făcută şi la Scobâlţeni lângă Podul Iloaiei. Eu nu i-am mai văzut de foarte multă vreme dar mi-i amintesc deoarece erau nişte figuri pitoreşti în satul nostru, atât mama lor care a murit sărmana căzând din pod prin 1981, cât şi ei.

Din galeria oamenilor din satul meu despre care vreau să scriu, aceste personaje nu aveau cum să lipsească.

- 76 -

Suta Kili ai era în sat la noi un om care parcă venea direct din neolitic, dacă ai fi făcut abstracţie de ţigara groasă răsucită din foaia ziarului Scânteia care-i fumega mereu în gura-i ştirbă pierdută printre smocuri de păr nebărbierite de multă vreme. Puţini oameni din sat ştiau că-l cheamă Stamate şi nu mai ştiu nici eu cum, fiindcă toată lumea îl ştia de Suta Kili, poreclă rămasă de când a mers şi el la şcoală iar învăţătorul văzându- l atât de pipernicit la întrebat câţi ani are.

Răspunsul lui că are „suta kili ani” a rămas de pomină şi aşa i-a rămas numele în sat, Suta Kili. Mic, foarte puţintel la trup, uscat ca un ţâr sărat, cu o vârstă nedefinită, pe care poate nici el nu o ştia de fapt, era veşnicul comisionar al sătenilor pentru a cumpăra unele produse de la Pungeşti, în general petrol lampant sau sare. Preţul pentru cei şase kilometri dus şi întors peste dealuri cu bidonul de gaz în cârcă îl costa pe comanditar în mod invariabil, un pachet de ţigări Naţionale, adică un leu şi cincisprezece bani.

Niciodată nu fuma ţigara aşa cum era ea în pachet, ci desfă- cea vreo trei, patru ţigări şi făcea o ţigară groasă cu tutunul înfăşurat în hârtie de ziar, o punea în colţul gurii şi ieşea fumul după el ca de la locomotivă. Mergea iute pe drum depănând energic din picioa- 77 -

rele-i trâmbe şi crăcănate, neprivind nici în dreapta, nici în stânga.

Noi, copiii, mai strigam după el, „Suta Kili" dar se făcea că nu aude trecând mai departe cu un sentiment de preocupare numai de el ştiut. Trăia într-un bordei săpat în pământ, într-un colţ al grădinii unui frate de al său. Printre ierburile crescute pe bordei se iţea o găleată veche fără fund ce ţinea loc de coş pentru sobă din care adesea se vedea ieşind leneş fumul. Nu am auzit pe nimeni să afirme vreodată că a fost în bordeiul său şi de aceea noi copiii satului presupuneam câte şi mai câte.

Am amintit aici de acest consătean al meu din străvechiul Curseşti pentru că voiam să demonstrez unora că şi în anii '50 exista muncă „la negru" precum existau şi salariaţi în sat care câştigau chiar şi 150 de lei pe lună precum vecina de peste drum a lui Suta Kili, „moaşa" Andonoaia.

Era aceasta o femeie văduvă fiindcă bărbatul său într-una din zile a ales cea mai zdravănă cracă din stejarul crescut la marginea drumului de lângă via sa şi a reuşit să-şi ia zilele doar cu o frânghie fără să folosească măcar o coajă de săpun fiindcă erau vremuri grele de lipsuri, ca după război.

Dar chiar în prăpăditul nostru de sat era pe atunci o Casă de naşteri, aşa cum nu mai este acum în timpurile noastre moderne nici în comunele mari. Unul, Pavăl, îşi luase lumea în cap şi lăsase totul la Curseşti printre care şi o casă destul de arătoasă. În una din camerele acelei case prin 1953 s-a înfiinţat casa de naşteri unde Andonoaia a fost angajată ca femeie de serviciu. Fiindcă moaşa comunală, Pricopoaia mai mult nu era pe acasă şi dacă era de cele mai multe ori era afumată şi ea şi bărbatul său, ori nu se - 78 -

deplasa până la casa de naşteri unde femeia de serviciu era totul, femeie de serviciu, moaşă şi medic mamoş.

Toată lumea îi spunea Andonoaiei, „moaşa" ceea ce o um- plea de mândrie. Pentru toate serviciile ei primea 150 de lei pe lună ceea ce era o sumă la ora ceea mai ales într-un sat pârlit de la mar- ginea raionului Vaslui.

Mai completa ea din raţiile care ar fi trebuit să le dea la femei, fiindcă în mod normal ar fi trebuit să facă şi mâncare acolo dar oamenii din sat aduceau ei ce era nevoie şi în primul rând ţuica, acel produs nelipsit de la orice naştere.

Când am văzut-o ultima dată, era deja pensionară după ce aproape toţi cei tineri din sat fuseseră moşiţi de ea. Vremuri demult apuse încerc să le rememorez aici, pentru a mai colora cenuşiul tim- purilor pe care le trăim. Nici atunci nu era uşor dar acum parcă este mai al dracului, fiindcă ne-au fost amputate nemilos toate speranţele noastre de a trăi mai bine. Poate că nici românul nu este pregătit nici măcar după atâţia ani să treacă în rândul oamenilor civilizaţi. Un exemplu din această categorie este grăitor. Mai mulţi oameni aşteptau autobuzul de oraş în staţia de autobuze pentru oraş de la Gară.

Mi-a atras atenţia un tânăr care sorbea cafea dintrun pahar de plastic lăudându-se cu peregrinările sale prin Europa. A terminat cafeaua, a strâns paharul de plastic în palmă ca să-l deformeze apoi l-a aruncat pe jos.

Poate nu aş fi reţinut aspectul dar în acelaşi timp el vorbea cât de civilizaţi sunt cei din Occident, ce curăţenie este prin oraşele lor şi ca o culme a mascaradei acesteia, a arătat în jur întrebând cu reproş, „Crezi că pe la ei vezi aşa mizerie pe jos?". Îmi stătea pe limbă să-i zic vreo câteva, dar mi-am - 79 -

înghiţit cuvintele, fiindcă asemenea tipi au şi ceva porniri de jigodie în ei care iese imediat la suprafaţă când sunt interpelaţi. Aşa că mi-am urat în gând multă sănătate şi mi-am văzut de treabă, ca tot românul zilelor noastre, care chiar dacă este călcat pe cerbice, nu se plânge de teamă să nu fie călcat şi mai apăsat.

Dar ce să-i faci, aceştia suntem, cu aceştia defilăm...

- 80 -

Gică Huşanu âteva cuvinte despre Gică Huşanu, un tip încrâncenat, tăcut, cu o privire cruntă, cu mutră de haiduc de codru des, care în absenţa unui alt Huşanu care îmbătrânind se liniştise, era recunoscut în copilăria mea drept prim ghiogar al satului. Avea în curte un coteţ pentru porci, un coteţ bine alcătuit din trunchiuri de copaci, la care avea şi un pod, niciodată nu am în- ţeles eu prea bine la ce ar folosi un asemenea pod, fiind chiar deasupra coteţului porcilor.

Fiind prieten cu un băiat de a lui ce era doar cu un an mai mare, am putut şi eu vedea ce se găseşte în acel pod. A scos băiatul acela, cu o oarecare mândrie de familie, cel puţin 12 ghioage diferite ca esenţă, formă şi ca mărime a măciucii, care de fapt este partea cea mai importantă.

Toată lumea ştia, că dacă vrei să-ţi fie bine şi să-ţi păstrezi sănătatea intactă în micul sat Curseşti, nu trebuie să te iei de alde Huşanu, că ieşea urât de tot. Dacă îi lăsai pe Huşăni în pace, nici ei nu se legau de tine ceea ce era foarte bine pentru toată lumea. Ştiam acum că avea şi o latură sensibilă acest prim ghiogar al satului şi această latură se manifesta printro anume apucătură, dacă mi-e permis să zic aşa, aceea de iubi păsările cerului şi în special guguştiucii.

Dintotdeauna a avut la streşina casei lui atârnată - 81 -

o colivie mare în care se găseau doi guguştiuci. Cântau păsările în legea lor acestea mai toată ziua iar Gică Huşanu ieşea pe prispa înaltă a casei sale din centru, se aşeza pe un scaun şi stătea aşa visător ore întregi.

Oamenii de pe la noi nu agreau aceste păsări spunând că în cântecul lor aceştia zic: „lucru rău" şi de aceea se fereau să-i aibă prin pomii din preajma casei.

Cu atât mai mult pare ciudată afecţiunea lui Gică Huşanu pentru aceste păsări. Am plecat din sat şi el tot aşa avea cele două păsări. Bănuiesc eu că le înlocuia periodic fiindcă este imposibil ca un guguştiuc să trăiască zeci de ani. Mi-am amintit de acest aspect al satului meu natal fiindcă şi mie îmi plac foarte mult guguştiucii care par chiar mai delicaţi la aspect decât porumbeii.

Multă vreme o pereche de guguştiuci şi-au făcut cuibul în cireşul din faţa bucătăriei mele dar niciodată nu au reuşit să crească pui fiindcă atunci când se coceau cireşele, copiii care se urcau în pom după cireşe stricau şi cuibul. După vreo doi, trei ani în care tot au avut asemenea eşecuri s-au mutat în teiul din faţa dormitorului meu.

Dimineaţa când cântau ei mi se făcea şi mai somn şi de aceea nu mai puteam de bucurie că am aceste păsări aproape. Odată unul din guguştiuci a intrat pe geamul deschis al dormitorului şi cânta de mama focului după un fotoliu speriind-o groaznic pe Katy care nu ştia ce se întâmplă. Dar nici de data aceasta nu am avut noroc să am în preajmă o familie de guguştiuci fiindcă un vecin de la etajul patru căruia probabil nu-i plăceau, le-a stricat cuibul şi i-a alungat.

De atunci toţi guguştiucii s-au mutat în teii din faţa blocului vecin unde probabil au găsit condiţii mai bune de vieţuire şi în timpul verii aud de departe cântecul lor - 82 -

în care îşi strigă mereu numele. Anul acesta vreo două familii se aciuaseră iar în faţa blocului nostru şi pentru a-i încuraja să rămână aici le-am pus zi de zi firimituri de pâine pe pervazul ferestrei de la bucătărie.

Au venit să ciugulească, se uitau miraţi la noi prin geamul bucătăriei, dar până la urmă şi-au făcut cuiburile tot în altă parte. Se vede că există un fel de memorie colectivă transmisă cine ştie cum, care le spune că aici sunt în pericol atât ei cât şi puii lor.

- 83 -

Constantin Huşanu

Gânduri despre carte upă ce scriitorul Ioan Mititelu deschide calea acestei cărţi cu o amplă documentare asupra originii răzeşilor din localitatea Curseşti, intervenind în disputele ce se poartă pe această temă în istoriografia românească, cu puncte de vedere susţinute pe bază de cercetare arhivistică, mi-am propus să continui ilustrarea genealogică a discursului cu prezentări biografice ale unei familii ce vine din secolul XV, cel puţin documentar.

Baştina Curseştilor, după descoperirile arheologice, plasându-se cu două mii de ani în urmă.

Când am scris monografia „Curseşti”, după ce răscolisem toată bibliografia aflată în Biblioteca universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi, cea mai mare surpriză şi bucurie mi-a fost descoperirea documentului consemnat de istoricul Dan Răvaru din Vaslui (în fotografie) privind actul de datare documentară a satului în care mi-am petrecut copilăria. Document publicat în lucrarea domniei sale „Cartea întâia a Racovei”.

- 84 -

La vremea aceea, gândul meu era să strâng documente referitoare la Curseşti, nu pentru o monografie didactică, ci o monografie vie, sentimentală, cu vieţi de oameni care au trăit pe aceste meleaguri şi care să reflecte modul lor de viaţă. Şi cartea a cuprins, pe cât am putut cuprinde după cunoştinţele mele, câteva biografii semnificative, în evoluţia lor de la copilărie până la maturitatea extremă. Dar nu mai departe de 1885, anul naşterii tatălui meu. O cantitate uriaşă de timp şi vieţi omeneşti intraseră în neant. Şi abia atunci am realizat cât de necesară ar fi scoaterea la lumină măcar a unui timp, cu oamenii Curseştilor pe care îi cunoscusem, pentru a nu împărtăşi soarta celorlalţi strămoşi ai lor până spre începuturile istoriei scrise a Moldovei, cu Molda lui rămasă în legendă.

După scurgerea unui timp de câţiva ani, iată că sa găsit cineva mai bine documentat decât mine pentru perioada scursă după plecarea mea din satul natal, şimi pune la dispoziţie un documentar extrem de valoros.

Lucrarea se axează doar pe evoluţia unei categorii de - 85 -

familii şi anume pe cea a răzeşilor veniţi din veac şi care au stăpânit aceste pământuri începând din 1437 până în 1950 când societatea socialistă, ce se instaura, taie cu secerea cursul istoriei de şase secole şi pune la cale lichidarea fizică a răzeşilor supravieţuitori.

Autorul acestui documentar este unul din supravieţuitorii familiei Petrilă, ca şi mine, care după 1816 stăpânea pământurile Curseştilor foste cândva, la 1437, proprietatea boierului Tofan cu curtea la Pungeşti şi din care s-au tras proprietarii următori ai răzăşiei Curseşti. El se numeşte Ioan Mititelu şi provine din aceeaşi familie răzăşească a Petrileştilor. Ba cu unul din fraţii lui, Dorel Petrilă, am fost chiar prieteni, ca rude ce eram. Dar nu aş vrea să trec mai departe fără a mai face câteva adăugiri la ideea că noi, cei care provenim din Familia Petrilă, ne-am trage din strămoşul nostru Tofan. Şi aş încerca, cu mijloace mai mult mentale, să pun o cărămidă la ideea că noi, urmaşii atâtor generaţii de la Tofan încoace, îl moştenim latifundiar dar şi genealogic.

Să încercăm toponimic.

Există în Curseşti-Vale câteva denumiri arhaice neîntâlnite în alte părţi, precum Pădurile Haragoja şi Dudăia, părţi din fosta moşie răzăşească numite Rădionu, Dealul Zghera, Standoală, Cordăşa, Gurghicea, Mălăeşti, pârâul Arămoasa, care vorbesc fie de foştii stăpâni ai acelor pământuri, fie de influenţe determinante ale mediului geografic. Lingviştii ar putea stabili originea lor toponimică. Dacă nu e dacă, cu siguranţă aparţine unui trecut îndepărtat, aşa cum multe cuvinte din graiul local probează origini îndepărtate, cuvinte aproape dispărute după opera de unificare a limbii române de către radio şi televiziune. Cine mai foloseşte astăzi expresii vorbite la Curseşti: zămnic, râmnic, me- 86 -

liţă, matahală, cogemite handralău, ţâcnit, a se ciondăni, a se oţărî, beteşug, leţcaie, a beşteli, expresia „aracan de mine”, a hali, huidiţă, bârdâhan, prispă, ţol, a se dihoca, sfârla porcului, jerghie, pârloagă etc. Că limba e în prefacere continuă – se cunoaşte, dar ea lasă urme de vechime a vorbitorilor. Aşa cum denumirea unui ogor din nordul moşiei Curseşti, spre Pungeşti, se cunoaşte sub numele de „Părul lui Cehan” – iar familia respectivă a dispărut din sat dispersată de prigoana socialistă. În concluzie: şi toponimia pământurilor, alături de descoperirile arheologice datând din mileniile III-II î.e.n., probează existenţa localităţii nu numai de la 1437 şi Pan Tofan, ci chiar înainte de Descălecarea lui Dragoş. Şi atunci să ne îndoim că actualii supravieţuitori ai Petrileştilor se trag din Pan Tofan? Şi am mai adăuga o posibilitate de confirmare a ipotezei: Pan Tofan = Petrileştii de ieri şi de astăzi, bizuindu-ne pe documentul publicat de Gheorghe Ghibănescu în cartea sa Surete şi izvoade vol. XV, pag.

253, Suret de la Alexandru Voevod, leat 7066, (1588) aprilie 6. prin care vânzătorii unei moşii sunt strănepoţii lui Pan Tofan de la 1437. Chiar dacă trecuseră 151 de ani de la actul domnesc prin care Pan Tofan se împroprietărea cu 5 moşii şi subiecţii actului de vânzare-cumpărare aveau alte nume! Alte nume vom descoperi şi în cartea domnului Dan Ravaru din anul 1816 când moşia răzăşească Curseşti aparţinea familiei Petrilă. Numai că această familie a supravieţuit tuturor intemperiilor sociale până în zilele noastre şi la semnatarii acestei cărţi, vreme de 198 de ani!

Sigur, bănuială a noastră, izvorâtă dintr-o logică elementară privind continuitatea proprietăţii de-a lungul generaţiilor de către indivizi rude între ei, ar trebui - 87 -

confirmată printr-un studiu de paleogenetică asupra unor oseminte din vechile cimitire de la Pungeşti şi Curseşti. Asemenea studiu al ADN-ului vechi şi degradat efectuat de către specialiştii Academiei Române în deceniul al doilea al anilor 2000- 2012 a demonstrat că „nu dacii se trag din împreunarea cu romanii, ci romanii se trag din popoarele geto-dacice. Ceea ce ne sugera, înaintea efectuării acestui studiu, şi figurile de daci şi romani de pe Columna lui Traian, care vorbesc între ei fără interpret!

Or o asemenea cercetare, în cazul descendenţei Petrileştilor din Pan Tofan, depăşeşte imaginaţia noastră de a fi realizată, nouă rămânându-ne intuiţia, care adesea stă la baza marilor descoperiri. Şi ne menţinem presupunerea că ne tragem pe linie maternă şi paternă din Pan Tofan, prin sute de ramificaţii. Or fi Petrileştii Tofani sau n-or fi, dar sigur au fost neaoşi răzeşi!

PS. După primirea acestui documentar cu o genealogie a familiilor noastre, pe o distanţă de peste 100 de ani, fac un schimb de opinii cu dl. Ioan Mititelu şi constat că partea lui tare este înlănţuirea descendenţilor, care nu poate fi contestată. Pus în schemă genealogică (pe bază de acte de naştere) reţinerea succesiunii urmaşilor acelui Tofan din Pungeşti ar deveni mai memorabilă. De asemenea, ne-ar trebui un cadastru, fie şi de la Cuza înainte, pentru ca tot ce afirmăm să aibă acoperire ştiinţifică, aşa cum face dl. Răvaru, care are acces unde noi nu avem…

Cât priveşte originea răzeşilor este foarte controversată. Putem afirma orice convingere, dar cum o demonstrăm? Aproape sigur, însă, în Evul Mediu românesc, proprietatea mare aparţinea unor feudali (boieri). Proprietate care trecea de la un stăpân la altul - 88 -

şi de la „Moşi” la urmaşi, Evident, proprietatea se diviza şi se micşora, până ce succesorii ajungeau în situaţii precare, sărăciţi. Îi găsim şi în literatura rusă ocloşiţi pe la curţi ca rude sărace…

Dar în mare, această lipsă de documente, însoţită de năvăliri şi războaie, pătrunderea spre originile îndepărtate, devine aproape imposibilă.

Rămâne investigaţia mentală! Rămâne legenda (că doar şi aceasta a pornit de la un sâmbure de adevăr), rămâne ipoteza. Sigur ea poate fi foarte aproape de adevăr, aşa cum se cred poveştile despre eroii populari, dar nu-i de ajuns!

Cercetătorii te desfiinţează dacă nu le dai probe…

Dincolo de toate acestea însă, trebuie să constat şi să aplaud că vărul meu vasluian Ioan Mititelu, născut dintr-un tată Petrilă, a pus pe hârtie o frântură din istoria nesfârşită a locului, cu oameni portretizaţi (ceea ce este mare lucru), cu gradul de rudenie dintre ei, cu schimbarea numelui din Petrilă în Chirică, Şi ceea ce nu ştiam eu este faptul că Al.Cuza a expropriat şi pe răzeşi, nu numai pe marii boieri!

Discuţia poate continua dar mă opresc aici, în faţa unui segment de timp curseştean, luminat graţie cunoaşterii apropiate a unor familii pe cale de dispariţie. Şi nu e lucru puţin.

Drumul realizat de Ioan Mititelu pe urmele Petrileştilor din care mă trag, a început să mă obsedeze. Se ridicase o lespede de pe rădăcinile lor. Se venea cu o completare valoroasă la ceea ce cuprinsesem eu în monografia unor familii din Curseşti. Şi cum orice cuvânt, orice discuţie poate lumina o stare de fapt de mult consumată, am reţinut schimbul de informaţii pe messenger, aşa cum s-a purtat.

- 89 -

Ioan Mititelu(12/15/2011 3:22:14 PM) : Bună ziua, am scris câteva rânduri despre răzeşii „din Vale” şi vi le-am trimis husanuconstantin(12/15/2011 3:26:21 PM) : Oo,ho,ho! 5 pagini!

Ioan Mititelu(12/15/2011 3:26:25 PM) : da,: şi voi mai scrie husanuconstantin(12/15/2011 3:26:40 PM) : Le citesc acum cu cel mai mare interes Ioan Mititelu(12/15/2011 3:26:56 PM) : sunt chestii verificabile husanuconstantin(12/15/2011 3:27:31 PM) : Poate iese o monografie!

Ioan Mititelu(12/15/2011 3:27:49 PM) : Cred că ar trebui reeditată ceea care a fost husanuconstantin(12/15/2011 3:27:59 PM) : Şi eu m-am gândit Ioan Mititelu(12/15/2011 3:28:13 PM) : fiindcă totdeauna apar noi elemente husanuconstantin(12/15/2011 3:28:19 PM) : Aşa este. Şi accentuat puţin pe date mai recente Ioan Mititelu(12/15/2011 3:29:08 PM) : O să mai merg odată la Curseşti şi poate-i găsesc pe cei doi Huşanu care sunt cam pe la 90 de ani - Storuş şi Papă Lapte husanuconstantin(12/15/2011 3:29:44 PM) : Storuş mi se pare că a murit de mult Ioan Mititelu(12/15/2011 3:30:07 PM) : alde Petrilă s-au stins pe la 95 de ani Ioan Mititelu(12/15/2011 3:30:22 PM) : Storuş trăieşte bine mersi numai că este surd toacă husanuconstantin(12/15/2011 3:30:29 PM) : Cinstit ar fi să ni se deschidă o arhivă cu documente de la - 90 -

Cuza înainte Cu împroprietăririle ce au urmat.

Ioan Mititelu(12/15/2011 3:30:53 PM) : iar Huşanu din fundul satului arată chiar şi mai bine. Huşanu zis şi Papă Lapte, fiul celui care s-a spânzurat.

Miluţa, fiica lui Gh. Petrilă a murit prin anii ‘84. husanuconstantin(12/15/2011 3:31:21 PM) : Ar avea multe de spus aceşti doi consăteni. De la arhiva Vaslui mi s-a spus că actele de împroprietărire sunt secrete Ioan Mititelu(12/15/2011 3:32:50 PM) : Naiba săi ia! husanuconstantin(12/15/2011 3:33:00 PM) : Că ele probează dreptul de proprietate. Am lectura documentarul şi am notat primele impresii Ioan Mititelu(12/15/2011 5:07:07 PM) : Cuza nu desfiinţează răzeşii ci răzeşiile şi face acest lucru nu la modul explicit, ci prin stabilirea dreptului de proprietate al fiecărei familii asupra unei bucăţi de pământ.

Cu aceasta dispare instituţia răzăşiei care până la un punct era complet autarhică şi unele proprietăţi care până atunci erau exploatate în devălmăşie cum ar fi islazul şi pădurea trece în stăpânirea statului. Aşa le-a fost dat să-i cânte cântecul de lebădă, răzeşiile, răzeşii rămânând doar cu numele. husanuconstantin(12/15/2011 5:09:04 PM):Dramatic! Cuza revoluţionează instituţia proprietăţii. O face capitalistă...

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:09:28 PM) : de abia el o face complet feudală. husanuconstantin(12/15/2011 5:09:48 PM) : Da, pentru ceea ce a urmat... Concentrarea pământurilor în alte mâini.

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:09:58 PM) : Fiindcă răzăşiile aveau ceva din civilizaţia tribală. Răzăşia până - 91 -

la urmă era un fel de CAP-eu care aparţinea unei familii sau două husanuconstantin(12/15/2011 5:11:14 PM) : Dacă CAP-urilor nu ar fi fost jefuite de stat, ar fi semănat puţin cu devălmăşia.

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:11:22 PM) : Cam aşa...

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:12:10 PM) : dacă ne mai documentăm poate ieşi o carte cu Curseştiul care să fie de referinţă şi pentru alte sate husanuconstantin(12/15/2011 5:12:44 PM) : Ei, dacă am pune noi mâna pe împroprietăririle de la 1921, poate că am pătrunde mai adânc în problemă Ioan Mititelu(12/15/2011 5:13:00 PM) : De ce? husanuconstantin(12/15/2011 5:14:16 PM) : Văd că cercetătorii fac istorie după stăpânii pământului.

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:13:09 PM) : Eu nu le văd aşa de importante husanuconstantin(12/15/2011 5:13:19 PM) : Dacă tot sunteţi în Vaslui, faceţi o încercare la Arhive...

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:14:02 PM) : V-am trimis eu un material în care erau daţi toţi cei împroprietăriţi, sumele date de fiecare şi alte chestii din astea. husanuconstantin(12/15/2011 5:14:34 PM) : Da îl am Ioan Mititelu(12/15/2011 5:14:35 PM) : de abia de acolo am văzut şi eu că pe tatăl Dvs îl chema Gh. Huşanu Petrilă husanuconstantin(12/15/2011 5:15:17 PM) : El, de fapt, este un David! Cu o mamă Huşanu husanuconstantin(12/15/2011 5:16:23 PM) : Dar fiindcă s-a născut în curtea lui Petrilă, cu care trăia mama lui, a preluat Litera P. Ioan Mititelu(12/15/2011 5:15:08 PM) : Îi aveţi pe toţi acolo chiar şi pe domnul Bârzoagă, cel mai mare - 92 -

leneş din sat; eu îmi amintesc de Bârzoagă; erau la un loc toate rudele Bârzoagă, alde Focşa şi Anton husanuconstantin(12/15/2011 5:17:35 PM) : Stau şi mă întreb de unde au apărut toţi curseştenii, dacă existau doar 2 familii de răzeşi.

Ioan Mititelu(12/15/2011 5:17:59 PM) : Păi ceilalţi nu erau răzeşi. Satul era al familiei Petrilă iar ceilalţi lucrau pământul lor. husanuconstantin(12/12/2011 7:40:47 PM) : Istorie acoperită cu pulbere!Cât putem merge înapoi cu cercetarea?

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:41:07 PM) : Doar după Cuza după ce au fost desfiinţate răzăşiile şi au primit toţi pământ se poate vorbi şi de alte familii.

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:42:23 PM) : la 1816 nu erau decât două familii de răzeşi Mâţă şi Petrilă. Familia Mâţă a vândut partea şi a rămas doar Petrilă. husanuconstantin(12/12/2011 7:42:30 PM) : Există ceva documente la Arhivele din Iaşi, dinainte de 1848, dar sunt scrise în chirilică, o scriere foarte frumoasă dar greu de descifrat.

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:42:54 PM) : Aşa că orişicât s-ar da unii rotunzi că provin dintr-un sat de răzeşi, nu sunt răzeşi. husanuconstantin(12/12/2011 7:43:22 PM) : Aaa, cred că răzeşi sunt doar Petrileştii şi urmaşii lor. Şi Mâţeştii.

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:43:57 PM) : Este logic că poţi vinde doar dacă eşti stăpân pe ceva, de aceea au putut vinde familia Mâţă. husanuconstantin(12/12/2011 7:43:58 PM) : Aţi văzut, au acolo morminte!

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:44:05 PM) : da husanuconstantin(12/12/2011 7:44:35 PM) : Inte- 93 -

resant pe unde mai vieţuiesc astăzi, căci există.

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:45:18 PM) : nu Gemene sau Lucachi sau naiba mai ştie care sunt răzeşi; ei ori lucrau la Petrileşti ori au venit de aiurea ca de exemplu familia Picioroagă, de la Buda. husanuconstantin(12/12/2011 7:45:24 PM) : Near trebui o viaţă în plus pentru descoperirea lor Ioan Mititelu(12/12/2011 7:45:40 PM) : daaaa!

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:46:09 PM) : Puteţi salva discuţia asta şi mai alegeţi câte ceva de aici. husanuconstantin(12/12/2011 7:46:32 PM) : Da şi Lucăcheştii au venit de undeva “din lume” spune urmaşul lor Costică Lucache - astăzi spre 90 de ani şi grav bolnav.

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:47:08 PM) : Mâţeştii care au rămas au rămas fără pământ deci să lucreze la Petrileşti ori s-au băjenit în lumea mare. husanuconstantin(12/12/2011 7:47:42 PM) : Sigur că salvez fiecare informaţie şi o bag în Jurnal tardiv Ioan Mititelu(12/12/2011 7:47:48 PM) : Cei din lumea mare au venit de au făcut monumentul la biserică. husanuconstantin(12/12/2011 7:48:38 PM) : Cu eroii din cele două războaie mondiale?

Ioan Mititelu(12/12/2011 7:49:19 PM) :Da. husanuconstantin(12/12/2011 7:49:37 PM) : Da, mulţumesc pentru informaţiile preţioase!

Prin acest dialog, umbrele Petrileştilor rămase pe dealurile Curseştilor, mi se par mai clare şi cu atât mai mult mi se instalează dorinţa de a le imortaliza. Şi iarăşi mă întreb: cât de adevărată este presupunerea vărului meu Ioan Mititelu, că noi am fi urmaşii lui Pan - 94 -

Tofan de acum 379 de ani? Sfânta proprietate să-i fi ţinut legaţi de glie pe urmaşii stăpânului a 5 sate din Pungeşti? Dacă mă gândesc bine, unde aveau să migreze? Într-un timp când singura avere era pământul şi turmele? Şi ar mai veni în sprijinul acestei ipoteze teoria genei, cu toate proprietăţile ei care se transmit urmaşilor. Se cunoaşte că în societate înving cei puternici, cei întreprinzători, cei care au primit o moştenire genetică spirituală dar şi materială, şi astfel urmaşii urmaşilor lor, pe întregul lanţ familial, guvernează peste restul oamenilor mai puţin dotaţi. Şi am veni cu câteva exemple din societatea românească arhicunoscute: Am ales la întâmplare o seamă de personalităţi pentru a demonstra că gena capabilă să nască un om întreprinzător se transmite din generaţie în generaţie, şi că răzeşii se trag dintr-o rădăcină de om integru, aşa cum a fost boierul Tofan din Pungeşti, stăpân peste moşia Curseştilor la 1437. Şi că foştii răzeşi din acest sătuc şi cei care mai vieţuiesc, din gena lui Tofan se trag, aşa cum crede Ioan Mititelu, fiu de răzeş.

Că oamenii de seamă se trag din oameni capabili de performanţe în încâlcita societate omenească orânduită în clase sociale. Foarte rar vom întâlni indivizi din clasele de jos, lipsite de mijloace materiale, care să acceadă pe culmile ierarhiei sociale. De aceea este îndreptăţit să credem în perenitatea familiei Tofan, devenită peste veacuri Petrilă. Aşa cum exemplele de mai jos demonstrează că performanţele obţinute de aceste personalităţi se datorează moştenirii de toată natura primită de la părinţii lor.

Henri Coandă (n.7 iunie 1886- d.25 noiembrie 1972), fiu de general, profesor de matematică, şi o mamă franţuzoaică, Aida Danet, fiica medicului francez - 95 -

Gustave Danet, cunoscut autor al efectului Coandă folosit în construcţii aeronautice; Nicolae Iorga (n. la Botoşani 17 ianuarie 1871- d.27 noiembrie 1940) fiul avocatului Nicu Iorga, cunoscut ca mare istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român; George Enescu, (s-a născut la 19 august 1881 în satul Liveni-Vârnav din judeţul Dorohoi, în familia arendaşului Costache Enescu şi a soţiei lui, Maria, fiica preotului Cosmovici cunoscut ca interpret şi compozitor; Nicolae Titulescu, (n. 4 martie 1882, Craiova – d. 17 martie 1941, Cannes) a fost un diplomat, jurist, profesor _i om politic român, în repetate rânduri ministru al afacerilor străine, ministru plenipotenţiar, fost preşedinte al Ligii Naţiunilor. Este fiul unui avocat şi moşier; Nicolae Paulescu, (n. 8 noiembrie sau 30 octombrie 1869, Bucureşti; d. 19 iulie 1931, Bucureşti) a fost un om de ştiinţă român, medic şi fiziolog, profesor la Facultatea de Medicină din Bucureşti, ce a contribuit la descoperirea hormonului antidiabetic eliberat de pancreas, numit mai târziu insulină. Era fiul lui Costache Paulescu, de profesie negustor.

Petre Ţuţea, (n. 6 octombrie 1902, Boteni, judeţul Argeş - d. 3 decembrie 1991) a fost un eseist, filosof, economist român. Era fiul unui preot; Aurel Vlaicu, (n. 19 noiembrie 1882, Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara - d. 13 septembrie 1913, Băneşti, lângă Câmpina) a fost un inginer român, inventator şi pionier al aviaţiei române şi mondiale. Era fiul lui Dumitru Vlaicu, ţăran fruntaş, primar - 96 -

al comunei şi Ana, născută Luca.

Nichita Stănescu, (n. la 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie 1983 în Spitalul Fundeni din Bucureşti) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române. Mama sa, Tatiana Cereaciuchin, s-a născut în ziua de 16 februarie 1910, la Voronej. Tatăl Tatianei a fost fizicianul şi generalul Nikita Cereaciuchin.

Exemplele ar putea continua la infinit dar nu închidem lista fără a adăuga şi câteva nume din Curseştii deceniilor V –VI a secolului trecut: Nicu Cehan, cu provenienţă dintr-o familie de domnitori moldoveni (Constantin Cehan Racoviţă, domn al Moldovei între 1749-1753 şi 1756-1757), al cărui copii s-au realizat plenar în epoca socialistă, cu toate opreliştile luptei de clasă. E suficient să amintim de Bica Ionesi, ajunsă profesoară universitară emerită; sau de funcţionarul fiscal D.Lucache, cu fii ingineri şi economişti. Sau despre cei amintiţi în documentarul amintit. Cât despre familia Petrileştilor, rămâne să o tratăm pe larg în cuprinsul acestei cărţi.

Credem că ce a fost de demonstrat s-a demonstrat şi în sprijinul ideii de moştenire genetică aducem şi proverbul înţelepciunii populare demonstrat în fapt dea lungul secolelor şi anume că: „Ce naşte din pisică, şoareci prinde!” Şi atunci de ce să nu admitem că urmaşii boierului Tofan din Pungeşti, în graţia domnitorilor Moldovei, şi înconjuraţi de o suită de mari boieri, au lăsat moştenitori capabili să ajungă până în zilele noastre? Mai ales că aici, la Curseşti, moşia s-a păstrat intactă de la 1437 şi până la 1816, când se divide între două neamuri: Petrileştii şi Mâţeştii! Documente de stare civilă, de peste veacuri, nu mai există pentru a face un arbore genea- 97 -

logic şi fortuit nu ne rămâne la îndemână decât legile logicii. Un fapt însă este sigur: îndelungata răzăşie a Curseştilor.

Ion Mititelul, el însăşi un Petrilă, face o mică istorie genealogică a Petrileştilor din ultima sută de ani, prinde, cu alte cuvinte ultimul tren al acestei familii cu reşedinţa în Curseştii boierului Tofan. Ultimul tren spunem, fiindcă la vremea actuală (2014) au mai rămas din toţi Petrileştii născuţi aici doar două familii.

- 98 -

Topografii spirituale acă până la primirea documentarului amintit mai sus, mă credeam un Petrilă provenit din comuniunea părinţilor mei Huşanu Petrilă Gheorghe şi Ecaterina Petrilă, răzeşi în Comuna Curseşti –Vale, judeţul Vaslui, aflu acum că la originile îndepărtate mă trag dintr-un latifundiar Tofan din Pungeşti, unde am văzut şi lumina zilei. Şi atunci îndreptăţesc politica leninistă aplicată mie în nişte ani înneguraţi, când am fost eliminat din armată şi trimis la munca de jos să ispăşesc păcatele strămoşilor mei, care au exploatat pe aproapele! Şi dacă tot am fost un proscris fără vină, măcar să las negru pe alb o istorioară a lucrării vremurilor peste familia mea şi a celor din ea, spre cunoaşterea ei de către urmaşii mei îndreptăţiţi să o afle. Istorioară întocmită mai de mult şi lăsată să dospească şi să crească cu noi informaţii întregitoare. Ceea ce s-a şi întâmplat.

Ideea unei cronici a drumului parcurs prin viaţă de cel care va semna mai jos, este mai veche. Aş putea spune chiar din copilărie, când am început să ţin nişte jurnale, dispărute sau distruse între timp de consoartele mele geloase pe trecutul meu. Astăzi însă, 18 decembrie 2002 (ziua când îmi pusesem în gând să scriu o Cronică de familie), în prezenţa unei ceşti cu cafea, - 99 -

mi-am scos stiloul din buzunarul de la piept, unde îmi ţin şi inima, şi chiar şi ceva bani pentru înmormântarea mamei, când va fi să fie. La cei 95 de ani ai ei, liniştea eternă se poate aşterne în orice clipă peste fosta ei fiinţare. Şi de ce să nu fiu sincer, o aştept şi eu. Dar dacă moştenirea genetică este în total dezacord cu speranţa omului, ar însemna să-l copiez pe tata, care a fost răpus fără milă de un carcinom de prostată la vârsta de 79 de ani. Din întâmplare însă , astăzi când revăd aceste notiţe scrise mai de mult, am atins vârsta de 85 de ani!

Diferenţa ar fi că el s-a trezit cu „ucigaşul” când deja i se ocloşise bine în organism şi paleativele n-au mai ajutat la nimic. Dar eu voi reuşi să amân vizita doamnei „Sfârşit”, pentru că mă tratez de mai multe afecţiuni. Din ce mi se va trage? Nu ştiu! Moartea, întotdeauna e de domeniul viitorului incert. Îi mulţumesc, totuşi, că mi-a îngăduit să scriu această carte.

Nu însă despre maladia incurabilă a oricărei vietăţi m-am pornit eu în această seară să rezum trecerea unui om prin starea de conştienţă. Mâzgâlitor de hârtie fiind de când mă ştiu, n-am putut rezista tentaţiei, de altfel universale, de a lăsa posterităţii un creier conservat în cuvinte, în ideea că ar putea fi de folos cuiva care nu-şi explică încă sensul apariţiei pe pământ. Şi cu această succintă introducere să purcedem spre „rădăcini”.

Satul în care mi-am dat seama că exist se numeşte Curseşti din Vale, că de născut – la Pungeşti Vaslui sa întâmplat, la 4 km. distanţă spre apus. Părinţii mei au locuit acolo timp de 1 an de zile pentru a-şi distribui producţia de vin ce o obţineau din via de la Curseşti.

Aveau chiar o cârciumioară. Dacă în viaţă am ajuns ce - 100 -

am ajuns, se datorează şi acestui loc uitat de Dumnezeu: Curseşti Vale. E un sat ai cărui locuitori, prin strămoşii lor, vin din străfundurile istoriei. Moldova ia fiinţă în secolul XIV, dar ulcica cu monede romane din argint, descoperită pe izlazul comunal de un cioban, ce căuta acolo? Valurile de năvălitori au trecut peste dânsa vreo mie de ani fără să-i poată răpi mesajul roman: cine şia îngropat comoara sub învelişul costişei? Şi dacă şi-a îngropat-o când a fugit, cu gândul să se întoarcă, înseamnă că locuia aici! În Curseştii din Vale, în Curseştii răzeşilor. Şi dacă averea lui conţinea monede romane, e lesne de presupus că localitatea exista prin secolul III- IV e.n.

De curând am răsfoit „Tezaurul toponimic al României. Moldova, vol.I, editat de Academia Română în 1991 şi găsesc însemnări despre Curseşti din 1775, ca fiind o moşie Scorţeasca la 1857 apoi Curseşti Sofroni – la 1896. Acest boier Sofroni şi-a adus forţă de muncă în Curseşti Deal, unde a dat oamenilor ceva pământ şi le-a făcut case. Aceşti aduşi se numeau clăcaşi. Reforma agrară din 1921 îi expropriază moşia boierului Sofroni şi o împarte la ţărani.

Aceste date sunt însă foarte recente. Oare Ştefan cel Mare de unde îşi întocmea oaste de zeci de mii de luptători? Şi de unde au apărut dacii liberi din Moldova în timpul ocupaţiei romane? Dar oamenii Cucutenilor, mai la nord cu vreo 200 km. – acum 5000 de ani, să fi fost singurii locuitori ai Moldovei?

Rămân la convingerea personală că lumea e foarte veche şi că civilizaţiile sau succedat, cu sau fără întreruperi, scăpându-le pe sub pământuri urme misterioase, ca să aibă urmaşii ce descifra. Aşadar, Curseşti Vale, aşa cum l-am apucat eu în copilărie, este aşezat pe povârnişurile a două dealuri, la poalele lor curgând - 101 -

o vale îngustă, cu gârla respectivă ce-şi varsă apele venite dinspre miază-noapte, pe un şes, unde eu am mai prins o luncă de sălcii (răchită), unde vara se făceau baluri în cortine drapate cu covoare din lână ţesute în casele gospodarilor. În continuarea şesului, dar părăsindu-l şi urcând vreo mie de metri, intri în satul Curseşti din Deal sau Curseşti clăcaşi, cum i se spunea mai de mult, cu oameni săraci, cu pământ puţin, ce-şi câştigau existenţa lucrând pe la răzeşii din Vale sau pe moşia de la Pungeşti a boierului Jak Marcopol (Ascendenţii lui au lăsat în Pungeşti un cavou pe frontispiciul căruia scrie MARCO-POLO), grec de origine.

În fotografie Dealul Sghera, la răsărit de sat.

Spre miază-noapte, ogoarele curseştenilor sfârşesc în marginea pădurii statului sau în pădurile proprietate răzăşească, unde avea şi mama 1 hectar dăruit de bunica, pe nume „La Arbori”. Satul este izolat de principala şosea ce duce spre Vaslui. Până în capitala judeţului sunt 40 de kilometri! Iar şoseaua practicabilă - 102 -

mijloacelor de transport de toată natura începe de la Pungeşti, până unde sunt 4 kilometri. Iar mai recent sa asfaltat un drum de la Moara Sima până în centrul satului.

Cine or fi fost străbunii mei, aflu mai încoace din documentarul lui Ioan Mititelu. Fosta moşie răzăşească împărţită la 1816 între cele două familii, dintr-o moşie unitară a răzeşilor, Reforma agrară din 1864 o împarte în fâşii, pe membrii familiei ( fiind primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român, zice legea). De fapt are loc o naţionalizare, ca a moşiilor boiereşti, şi deşi ea rămâne a proprietarilor răzeşi, scopul reformei a fost o înlesnire pentru stat de a-şi încasa impozitele.

Din cauza impozitelor împovărătoare, au avut loc vânzări-cumpărări, donaţii şi topografia proprietăţilor s-a împestriţat. De remarcat spiritul egalitarist al proprietăţii. La împărţirea răzăşiei s-a avut în vedere unitatea proprietăţii într-un singur lan şi cu toate formele de relief, respectiv ogorul răzeşului pornea de pe Dealul Zghera, cobora într-un şes cu pârâu, apoi urca din nou şi iar cobora până în gârla pe malul căreia era plasat satul şi îşi continua urcuşul până în zarea spre Pungeşti, pentru ca omul să aibă şi păşune, şi apă pentru un râmnic cu peşte sau grădină de legume sau livadă şi păşune, şi pământ pentru cultura cerealelor.

Lotul bunicii mele trecea drept prin inima satului. În această arie geografică apar părinţii mei, Gheorghe şi Ecaterina, tatăl (la 1 ianuarie 1885) în curtea unui Petrilă Costache, iar mama, în familia altui Petrilă Ion. Aceşti doi Petrilă deţineau (spunea mama mea) câte 20 de hectare teren. Şi aici există o mică poveste. În certificatul de naştere al tatălui meu scrie că pe mama lui o chema Maria Huşanu (înscriere justificată, - 103 -

deoarece cei doi părinţi ai lui nu erau căsătoriţi legal, cum se mai obişnuia în acea vreme şi chiar în zilele noastre. Mama copilului avea la naşterea tatei vârsta de 30 de ani. Interesant că acest Petrilă Costache, om foarte bogat, era frate cu un alt Petrilă, respectiv bunicul mamei, despre care voi vorbi mai încolo. Când Petrilă Costache moare, copilul bunicii mele Huşanu Maria îşi cere şi el dreptul la moştenire. Judecătoria din Pungeşti respinge cererea, pe motiv că „nu vin la moştenire copii nelegitimi, bunica Maria dinspre tată nefiind căsătorită legal cu acest Petrilă Costache. Dacă lucrurile au stat aşa, copilul îşi va schimba identitatea după numele mamei şi devine Huşanu Petrilă Gheorghe, la care îşi mai adaugă un nume de purtat prin sat – Grigore. Apoi mai târziu, că vorba merge, un oarecare David, îi spune băietanului: „Măi, Gheorghe, tu eşti copilul meu!” (declaraţie neacoperită cu acte, aşa cum sau cerut şi la dezbaterea succesiunii). Tatăl meu apare totuşi în curtea lui Costache Petrilă!

Acest copil, mărişor şi orfan, crescut o vreme de o rudă a sa din satul Chetreşti, pentru că mama sa Maria Huşau moare când el avea vârsta de trei ani, ajunge să lucreze portar la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Nişte profesori, văzându-l dezgheţat, îl îndemnară spre învăţătură. Dar nu a avut posibilităţi. N-a fost să fie şi iată-l, mai târziu, soldat la un escadron de artilerie, recrutat probabil din cauza staturii lui înalte şi voinice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic.

Ia parte la luptele de la Oituz, România devine Mare în 1918, unde a pus şi el o cărămidă la temelia ei. Putea să moară, dar a scăpat şi nimeni în perioada socialistă nu i-a recunoscut vreun merit. Statul democrat îl împroprietărise în 1921 cu 3 hectare de teren pe care îşi înalţă o casă iar mai la vale de curte sădeşte o - 104 -

vie producătoare, soiul „Noham”. Regimul socialist îl desproprietăreşte şi-l condamnă la 2 ani de închisoare pentru că ieşise să-şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă la o soră a mamei, Elena Gordinschi (despre care voi mai vorbi) din Bucureşti. Între timp, iniţiatorii unei politici represive antiţărăneşti: Ana Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu, toţi evrei veniţi de la Moscova să conducă Partidul Comunist Român, sunt înlăturaţi din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi după care se dă un Decret de amnistiere, sub incidenţa căruia s-a aflat şi tata. Mai târziu a intrat şi el în CAP şi a lucrat o vreme.

Copil fiind, eu, am auzit de la dânsul că ar fi făcut vreo două clase primare cu un învăţător Constantin Tanase, marele actor de mai târziu, iar după ce se întoarce de pe front îşi continuă studiile primare în Curseşti Vale cu învăţătorul Gheorghe Gemene, pe care l-am avut apoi şi eu institutor până în clasa a IV-a.

Adesea îl vedeam citind o carte în cerdacul casei. Îi plăcea să ştie, să afle. A făcut şi ceva politică la Partidul Naţional Ţărănesc, dar când acesta a venit la guvernare şi a ieftinit grâul, lovind în interesele ţărănimii, a demisionat. În timpul războiului antisovietic a fost vreo şase luni de zile şi ajutor de primar, fără retribuţie, până când i-a hotărât mama să se lase de primărie că are treabă acasă la dânsul.

Era un om luminat, purta discuţii îndelungate cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu cele 3 hectare de pământ dat la reforma din 1921 şi cu ce a mai adus mama, aveau în total 6,4 ha. Creşteau animale, păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri curgeau din via - 105 -

de pe Dealul Matei. Devenise un ţăran mijlocaş, cum îl numise o vreme orânduirea socialistă. Cu banii proveniţi din vânzarea vinului şi-a cumpărat o casă cu „bucluc”. Vânzătorul moare înainte de a primi întreaga sumă, iar urmaşii lui cer restituirea casei. Are loc un proces care a ţinut vreo 10 ani de zile, secătuind toate resursele părinţilor mei. Acest proces m-a marcat şi pe mine, dacă îl ţin minte şi acum. Îmi amintesc cum stăteam la fereastră privind spre fundul curţii să-l văd pe tata venind de la Vaslui, de la proces. Drumul era greu, îl făcea pe jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze iar mijloacele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta de 40 de kilometri l-am făcut şi eu pe jos, pe când învăţam la Vaslui şi ştiu ce înseamnă să mergi în continuu 10 ore!

Cred că prin 1926, abandonează o femeie cu care trăia, pe numele ei de Tina. O vedeam şezând la poarta casei şi privind pe drumul satului, privind şi după mine… La 13 ianuarie 1921 se căsătoreşte cu Ecaterina Petrilă, fata unei femei rămasă văduvă, bunicul meu, Petrilă Ioan, murind la sfârşitul primului război mondial. Despre el ştiu că era un om blând şi după ce zăcuse la pat mult timp, bunica l-a mutat pe o laviţă să stea până ce schimbă ea aşternuturile. În timpul acesta, bunicul are o revenire misterioasă, se ridică perfect întremat de pe laviţă, declară că nu-l mai doare nimic, că se simte foarte bine, nespus de bine, se preumblă prin bucătărie încolo şi în coace, face chiar câţiva paşi săltaţi, aproape dansaţi, şi-i spune bunicii, pe atunci încă femeie tânără, la al 9-lea copil, că de acum a scutit-o de munca îngrijirilor. Bunica termină de schimbat aşternuturile, îl roagă să se urce în pat, bunicul se urcă liniştit, se aşează cu faţa în sus şi moare…

- 106 -

Din acest moment, bunica rămâne singură, cu o stare psihică labilă, ce i-a marcat viaţa până la sfârşit, un sfârşit tragic. A rămas cu 4 fete şi un băiat născut cu „gură de lup”, operat superficial, ceea ce i-a afectat vorbirea, oamenii din sat poreclindu-l Anania. Îl chema Costică, iar pe fete: Natalia, Elena, Maria, Ecaterina, ultima fiind mama mea. Ceilalţi 4 copii născuţi au murit la diferite vârste.

Bunica, fiind văduvă de veteran de război, avea dreptul să-şi dea copii la şcoală pe socoteala statului, dar a dat-o numai pe Maria la un gimnaziu din Focşani şi pe Nataliţa care se mărită cu Vasile Florea, un plutoner major din Pungeşti, reangajat şi decorat cu Virtutea Militară pentru meritele sale de pe frontul Mărăşeşti-Oituz, şi se mută la Vaslui. Elena (Lenţa) pleacă la Bucureşti să-şi găsească norocul şi face un copil: Polixenia (Tiţa) cu un doctor Ciornei (bărbat căsătorit). Are loc o întâlnire între nevasta doctorului şi mătuşa mea Elena, la o petrecere, unde se poartă între ele următoarea discuţie: - Este adevărat, domnişoară, că ai făcut un copil cu soţul meu?

- Da doamnă, dar el nu mi-a spus că este căsătorit!

Soţii Ciornei au divorţat apoi.

Aşa că la treburile gospodăriei rămâne mama, Ecaterina. După cum mărturiseşte astăzi, la cei 95 de ani ai ei, şi la 76 de ani de la fuga ei de acasă la Gh. P. Huşanu, cu casa în capul viei de pe Dealul Matei; a avut o copilărie chinuită. Un an întreg era lăsată să umble într-o singură rochiţă din stambă, mama ei purtânduse ciudat de duşmănos cu dânsa. A fost atât de nedreptăţită, încât şi astăzi, la aşa o distanţă de timp, o - 107 -

blestemă şi-mi povesteşte mie caznele la care a fost supusă.

Aveam, cred, 7-8 ani, şi îmi amintesc cum ţipetele disperate ale bunicii umpleau satul. Ieşea în mijlocul curţii şi urla că „hoţul o omoară!”, hoţul fiind unchiul meu Costică, crescut acum mai mare şi care se răzbuna şi el pe copilăria grea ce i-o făcuse bunica. Cât de rău se purtase bunica cu aceşti ultimi doi copii, mama şi unchiul Costică, de o urau în aşa hal? Mărturia mamei: „Într-o zi, mama (adică bunica) a copt un cuptor de plăcinte cu brânză, le-a uns cu unt, şi pe mine m-a trimis să mulg vaca. Când m-am întors în bucătărie, n-am mai găsit nimic. Ea se ospătase pe săturate şi restul îl ascunsese undeva. Nu mi-a dat măcar să gust! Şi eu, la vârsta aceea de 16 ani, făceam toate treburile gospodăriei şi ale câmpului! N-am înţeles niciodată de ce se purta aşa cu mine, în timp ce pe celelalte surori ale mele le dăduse la şcoală, mai departe!”

Ce nedreptăţi i-a mai făcut unchiului Costică, nu mai ştiu. Dar am aflat cum s-a răzbunat el, în anii când bunica ajunsese o femeie de 80 de ani, rămasă în grija lui. Nu-i dădea mâncare câte o săptămână. Într-o iarnă geroasă, a aruncat-o afară din bucătăria aceea în care locuiau. Dincolo de uşă era o tindă, în care se putea privi printr-o ferăstruică înăuntru. Bunica şi-a lipit obrajii îngheţaţi de geamul ei, a privit înăuntru şi a strigat la fiul său: „Măi Costică, dă-mi, te rog, măcar şalul acela gros să-l pun pe mine, că mor de frig!” Şi unchiul meu, deschide uşa şi aruncă pe mama lui o căldare de apă, lăsând-o mai departe în gerul de afară!

După ce a plecat de acasă, mama mea nu a mai vorbit niciodată cu bunica. După ani de zile, când ajunsese în nevoi, a venit la poarta ei să i se plângă: „Uite, Tincuţă, hoţul acela de Costică mă ţine flămândă, mă - 108 -

bate, n-am ce mânca. Ajută-mă, te rog”. Şi îmi povesteşte mama: „Stăteam rezemată de stâlpul porţii, o ascultam, mă uitam la dânsa, şi n-am scos nici un cuvânt. Dacă a văzut aşa, a plecat”. * Cititorule de peste timpuri, cutremură-te! Aşa arătau ascendenţii mei! Neîndurători! Am citit undeva că românii din Dacia, şi de mai târziu, erau nişte luptători cruzi. Şi Ovidiu, de la Constanţa (Tomis) aminteşte că localnicii înjurau animalele pe care le foloseau la munca câmpului! Probabil atâtea năvăliri barbare care trecuse peste satele lor, lăsându-le în ruină, îi modelase astfel, îi înrăise, îi făcuse răzbunători. Ce inimă or fi avut aceşti înaintaşi ai mei, e greu să-mi imaginez şi să mai comentez…

Când am crescut mai mare şi mă întorceam în sat de pe la şcolile mele, o vizitam pe bunica şi-i duceam o sticlă de vin şi câţiva bănuţi. Dar tot nu realizam în întregime cât de mare era tragedia ei. Şi nici nu puteam face mai mult pentru dânsa, decât să-i port o amintire tristă, pe care o transcriu aici, şi o milă fără de margini.

Avusese pământ mult, avusese o gospodărie frumoasă. Îmi amintesc ce fel de gard avea spre uliţa satului: împletit artistic ca un brâu din acela ghirlandă din vechile mânăstiri domneşti, gard din nuiele lungi de 8-10 metri şi cu o streşină deasupra, ca să-l apere de putreziciunea ploilor. N-am mai văzut de atunci aşa ceva.

Mi-a rămas de la bunica un tablou mărit după o fotografie. O vreme l-am păstrat în bibliotecă. Mama nu dorea să-l ţină. O irita numai vederea lui. Dar a dispărut şi de la mine. Cineva n-o iubea pe bunica! Arăta cam tot aşa cum arăta mama mea pe la 80 de ani.

- 109 -

Deci rădăcinile mele mai apropiate, despre care ştiu câte ceva, încep de la bunica dinspre mamă. Bunicii dinspre tată nu i-am cunoscut. Din „flori” fiind făcut tata, de unde bunic”?

Ieri, 24 decembrie 2002, aflu de la mama, vizitată de mine, nişte precizări: bunicul n-a luptat la Mărăşeşti, el fiind concentrat să lucreze în păduri, să procure lemne pentru front. Iar gardul acela din nuiele, pe care-l admiram mai sus, construit cu nuiele luate din pădurea proprie, a fost făcut de fiul bunicului, Mitriţă, care a murit de tânăr după o boală grea. Şi tot acum, mama spunea despre vechimea satului Curseşti că ar fi de vreo 500 de ani (Curseştii din Vale) pentru că apariţia Curseştiului din Deal se datorează boierului Sofronie, proprietarul acelei moşii, care a adus „clăcaşii” împământenindu-i aici, ca să aibă cu cine lucra pământul. Aceşti oameni de o condiţie minoră, chiar după ce Sofronie a plecat de pe moşia sa împărţită ţăranilor în 1921, erau priviţi de sătenii din Vale cu superioritate. Îi drept, nici nu aveau avere şi nici cultură. Vara lucrau pe la răzeşii din Vale şi pe moşia de la Pungeşti.

Mai aflu că bunicul a avut mult pământ şi grădinile lui din inima satului, ce se ţineau lanţ pe două dealuri, atestă bogăţia lui moştenită de la străbunicul, care a avut doi fii. Unul a murit şi totul a rămas supravieţuitorului. O dusese bine bunica în tinereţea ei! Dincolo de această informaţie, mama nu mai ştia nimic..

Oricum, eu mi-am petrecut copilăria prin grădinile bunicii, unde avea trei peri cu fructe zemoase, care galbene, care roşcate, fundul unei grădini era udat de un fir de apă peste care săream, apoi cărarea urca printre butucii unei vii (mama spunea că ea a sădit-o), gustam câte un strugure cu bobiţe negre şi dulci, ieşeam în drumul de pe Dealul Matei, coboram printre lanuri - 110 -

până pe şesul ce răspândea un miros de floră spontană, mai ales de sânzenică, iar de acolo drumul ducea spre pădurea statului plină de tei, ce avea, mai târziu, să ne hrănească albinele noastre cu nectar.

Bucătăria amintită mai sus, era acoperită cu trestie, în tuburile căreia bondarii îşi depozitau proviziile de polen, iar vrăbiile îşi ascundeau cuiburile cu pui.

Băgam mâna în ele, prindeam puii graşi cu pene mari de acum, gata de zbor, îi duceam mamei, ea îi tăia, îi cenătuia şi mi-i prăjea într-o tigaie cu untdelemn. Din două înghiţituri îi terminam, dar satisfacţia „vânatului” era mare!

Casa bunicii, cu cerdac şi portiţă la mijloc, de unde se intra într-un hol cu două camere laterale, una „de curat” şi alta de locuit, avea ferestre mici, mobila simplă din lemn de tei era făurită de meşteri locali, paturile erau aşternute cu coverturi ţesute la război în casă iar acoperişul acestei modeste locuinţe era din paie. Undeva în curte se afla grajdul pentru animale şi un beci cu gârlici despre care se spunea că fusese mult mai lung dar cândva s-a surpat şi a prins acolo în fund un butoi cu vin, rămas în pământ pentru veşnicie. Legendă, adevăr, n-am aflat niciodată!

Ce s-a întâmplat mai departe cu această gospodărie după moartea bunicii, voi arata mai încolo. Am notat doar câteva elemente informaţionale pentru a-mi contura cadrul social de unde provin. Altfel, dacă ar fi să descriu destinul acestor ascendenţi, în parte, ar însemna să mă apuc de o frescă a trei generaţii. Au făcuto scriitori cu mai multă răbdare. Or aceste rânduri se doresc doar o schiţă sumară a arborelui meu genealogic.

Aşadar satul, deşi răzăşesc, avea oameni gospodari, cu mulţi copii, care de-a lungul generaţiilor îşi vor - 111 -

fărâmiţa moşiile, şi urmaşii lor vor deveni mai săraci.

Unii şi deveniseră. Femeile anilor 1900 şi mai încoace mult, păstrau o datină strămoşească. „Anul şi cârlanul!” Cei care supravieţuiau, deveneau oastea ţării, oaste care a fost decimată de ruşi la Cotul Donului şi în Munţii Tatra în cel de al doilea război mondial.

La ce a folositul sacrificiul tinerimii române? La sacrificiu! Basarabia a rămas tot a ruşilor după 1944. De unde se poate trage o concluzie că eroismul exagerat, propriu tinerilor, provocat de o ideologie susţinută, nu îşi merită însufleţirea. Marile ideologii ale lumii stau la baza tuturor războaielor şi luptelor fratricide.

Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învăţătura transmisă din Amvon de preotul satului şi din când în când şi de agenţii electorali, nu se puteau sustrage retorismului guvernamental. Întors de pe front, cu o decoraţie ce a stat mulţi ani deasupra uşii din holul casei, împreună cu o carte de cântece bisericeşti tipărită cu litere chirilice, pe care tata le cunoştea, Gh. P. Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toţi cei care au luptat pe front au primit pământ dar puţini l-au păstrat. Părinţii mei spuneau că cei leneşi l-au vândut şi câteva luni de zile au ţinut-o într-o veselie, cu plăcinte udate din belşug cu vin, că o viaţă are omul, după care au devenit ţărani săraci. E posibil, deşi cercetări mai noi şi comparaţii cu situaţia proprietăţilor agricole de astăzi, duc la concluzia că acei ţărani nu aveau cu ce să-şi lucreze pământul şi de aceea l-au vândut.

- De ce, mamă, unii oameni sunt bogaţi şi alţii săraci? – o întrebam eu, scormonitorul, la vârsta când a început să mă preocupe diferenţierile sociale.

- Aşa a lăsat Dumnezeu! – răspundea ea invariabil.

Iar tata venea cu o altă variantă, un fel de parabolă: - 112 -

- Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage cizmele?

O logică de ierarhizare a societăţii venită tocmai din epoca sclavagistă pentru că societatea a avut întotdeauna o turmă pălmaşă şi o elită beneficiară, pe măsura pregătirii ei culturale, profesionale etc. Se ştie doar că sclavia nu era considerată la timpul ei ca ceva imoral. Societatea împărţită în clase sau caste părea normală, de necondamnat (Există şi astăzi în numeroase ţări asiatice). Şi de ce aş cere eu părinţilor mei să gândească ca utopicii ce şi-au concretizat teoriile în marxism?

Pe mine însă, lipsit încă de cultură, doar un aluat din care poţi face orice formă de colac, utopia egalităţii oamenilor m-a cuprins îndată după invazia trupelor sovietice peste Moldova; şi nu numai pe mine… Dar despre preferinţele mele ideologice mai încolo. Deocamdată aş vrea să rup din arborele genealogic crenguţele cele mai apropiate timpului meu. Şi ele provin toate din partea bunicii dinspre mamă. Tatăl meu rămânând orfan de mamă de la vârsta de 3 ani, a fost crescut în continuare de un moş de al lui din localitatea Chetreşti, judeţul Vaslui şi de aici înainte informaţiile mele despre originile lui intră într-un con de umbră. Aşadar, eu nu am avut prilejul să-mi văd bunicul dinspre tată… Voi începe, deci incursiunea spre trecutul arborelui meu genealogic de la bunica : Zoiţa Petrilă, care după 9 naşteri îi mai supravieţuiesc 5 copii: 4 fete şi un băiat.

- 113 -

Ramura lui Ion Petrilă ntitulez astfel prezenta secţiune, întrucât textul cărţii îşi propune să prezinte câteva din ramurile provenite din marea familie a Petrileştilor, stăpânii răzăşiei Curseşti, moştenire de la Pan Tofan, stăpânul a 5 sate în 1437.

O dată cu zborul copiilor din casa părintească de pe malul râului Cursasca, numele de Petrilă a bunicilor mei rămâne doar în arhivele stării civile. În aparenţă, familia îşi încetează drumul spre înainte dar ea va continua sub alte nume, aşa cum s-a întâmplat şi cu urmaşii boierului Tofan din 1437.

Un singur urmaş al bunicului ar fi putut duce mai departe numele Petrileştilor din care mă trag, unchiul Constantin Petrilă, dar el nu a avut copii legali care săl facă stegar al Petrileştilor! Astfel stând datul omenesc, sângele răzeşilor de altădată s-a perpetuat sub alte etichete şi voi începe cu prima fată a bunicii, în ordinea naşterii Acesta fotografie care urmează redă doar în mică măsură spaţiul geografic al Curseştiului, unde neamul Petrileştilor a vieţuit 577 de ani de la 1437 şi până astăzi 2014.

- 114 -

Natalia Florea Natalia, nume ce derivă din cuvântul naştere, natalitate. Am cunoscut-o la Vaslui. Se măritase cu Vasile Florea, plutoner major în armata română, împroprietărit după primul război mondial cu un lot de teren chiar lângă cazarma regimentului 25 Infanterie din Vaslui, unde activa ca reangajat. Avea o casă măreaţă pe atunci, cu 6 camere (dar făcută din chirpici), grădină, grajd şi un beci care cobora la vreo 10 metri sub bucătărie, în care îngropa sticle cu vin puse la învechit.

Vasile Florea provenea din Pungeşti, comună târguşor, plin cu prăvălii evreieşti. Nu şi-a uitat niciodată concetăţenii – spre sfârşitul vieţii donând o mare parte dintr-o sumă încasată din vânzarea unei părţi din grădină şi casă – bisericii din satul natal. Dornic şi el ca tot omul, să-i rămână numele înscris în istoria acestui sfânt locaş.

Iată-l la începutul căsătoriei sale cu Nataliţa, sora mamei: - 115 -

În anii de glorie şi de vigoare deplină. Îi bătuse pe nemţi la Mărăşeşti! Şi acum intra în familia Petrileştilor A se observa ţinuta vestimentară a Nataliţei şi fizionomia facială. Trăsăturile lor destăinuie prezenţa unei anumite stări sociale, foarte departe de tipul omului de rând. Făceau parte din clasa de mijloc a societăţii româneşti, distrusă apoi metodic de regimul egalitar în sărăcie. Mai târziu, în anii socialismului, Vasile Florea avea să fie chemat de comunişti în tribuna oficială de unde se primea defilarea la 23 August, ca erou rămas în viaţă după luptele de la Mărăşeşti.

Desigur, nu-i ajungea pensia şi atunci s-a încadrat într-o echipă de deratizare. L-am văzut cu o pompă în spate umblând prin judeţ. Era un om foarte harnic şi tare glumeţ. Adesea o vizita pe mama – pe când se refugiase la Vaslui într-o căsuţă pe strada Independenţei, astăzi distrusă şi invadată cu blocuri.

- 116 -

Cu Natalia, soţia lui, se înţelegea şi nu se înţelegea.

Mătuşa Nataliţa moştenise de la bunica un comportament aspru cu cei din jur. Dar Vasile Florea o iubea şi îi îngăduia orice exces. El făcea toată aprovizionarea casei, el alerga toată ziua pentru a-şi creşte cei 5 copii.

A fost un om destoinic, eu îi fac un mic portret în romanul meu „Vitrina cu fantasme” – scena ultimului banchet, când au început să se audă tunurile la Iaşi şi cerul să fie luminat în roşu toată noaptea. Ruşii începuseră asaltul asupra frontului românesc.

El nu a fugit din calea ruşilor. A stat liniştit acasă la dânsul, iar mama povesteşte că a făcut ceva captură de război din depozitele nemţeşti lăsate vraişte după ce armata germană părăseşte în grabă Vasluiul. Şi-a umplut beciul cel adânc cu alimente.

Mătuşa Natalia era o femeie ce-i plăceau discuţiile cu oricine. Sigur, avea de furcă cu 4 fete, cam neascultătoare, dar îşi rezerva şi pentru dânsa timp de divertisment. Nu se culca înainte de miezul nopţii, după ce îşi bea ultima cafea.

Apoi pe timpul când Vasile Florea era activ, la regiment, avea chiar şi ordonanţă care-i făcea toate treburile grele. Domnea mătuşa mea.

Târziu, în anii ei spre 80, făcându-i o vizită, eu fiind redactor la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, am purtat cu dânsa următorul dialog pe care nu-l uit: - Măi, Costică, ce zici, citesc şi eu prin reviste (mătuşa Natalia citea foarte mult) că cică ar fi dăunătoare cafeaua! Îi adevărat?

- Nu, tanti! Să nu faci abuz, dar încolo…!

Am povestit acest episod la multă lume. Adică după ce băuse cafea după cafea timp de 60 de ani, acum se mai întreba dacă nu cumva este nocivă? În curtea casei avea un cireş. În anul 1941 când - 117 -

am stat în gazdă la dânsa, îmi amintesc că verişoara mea Aurora (zisă Liica) de o vârstă cu mine, se urca sus, culegea un pumn de cireşe şi-mi arunca şi mie jos.

Pe mine însă începuse să mă intereseze mai mult culoare chiloţilor ei. Erau negri… Începea chinul erotismului ce ne marchează întreaga viaţă. Pe atunci însă nu aveam cunoştinţă despre consecinţele acestei „maladii” pentru a o blama. Dimpotrivă, ascultam cu cea mai mare plăcere destăinuirile amoroase ale verişoarelor mele ajunse la vârsta cireşelor coapte.

Mătuşa mea, deşi era război, continua să se ducă la cinematograf, să primească vizite, să facă vizite.

A murit în urma unei gripe în spitalul din Vaslui, după ce vorbise cu mama şi-i mărturisise într-o seară: „De-acu, Tinco, eu mă duc…!”

Mama mea o vizitase împreună cu soţul ei, înainte de a deceda. O vecină de pat le spusese: vedeţi că are sub pernă un pacheţel cu ceva...Luaţi-il să nu i-l fure cineva! Unchiul meu Florea a băgat mâna sub pernă şi

- 118 -

l-a luat. Dar ea a simţit substituirea şi a întrebat: „Ce aţi luat de acolo? Ia nişte hârtii...! „Nu-s hârtii” – a ripostat, ea pe cât o mai ţineau ultimele puteri.

Erau economiile ei secrete şi dacă le-ar fi dat personalului medical putea fi salvată, dar ea se purtase urât cu asistentele, cu doctorii, făcea fel de fel de mofturi şi atunci ei au lăsat-o să se „liniştească definitiv...

Se spune că a fost o femeie aprigă cu soţul ei, blând şi înţelegător ca un mieluşel. I-a supravieţuit încă mulţi ani.

Aceştia au fost copii ei:

Mimi, prima născută, măritată la Timişoara şi decedată de tânără (dreapta rândul de jos), Titi (în stânga, mama ai) decedată în 2013 la Sibiu, în îngrijirea Liei Murineanu, fiica Aurorei (Liica)) Sus : Lili, decedată şi Virgil, care locuieşte la Timişoara. Lipseşte din fotografie Liica, de o vârstă cu mine, decedată, mama Liei. În - 119 -

centrul fotografiei Natalia Florea.

Nepoata mea, după verişoara mea Liica Florea, mare iubitoare de urme de familie, îmi trimite imaginea casei unchiului meu Florea din Vaslui, unde în copilărie am stat în gazdă.

Unchiul Florea, plutonier major la Regimentul 25 Infanterie Vaslui, şi-a construit această casă la 500 metri de regiment. În spate şi-a mai făcut un fel de magazie mare, unde ţinea lemne şi altele. Iar la intrare în bucătărie se trecea peste uşa unui beci la vreo 10 metri adâncime, frumos pavat cu cărămidă roşie şi în care ţinea butoiul cu vin sau sticle de vin îngropate în pământ şi puse la învechire. Era foarte harnic! În dreapta casei avea o grădină cu viţă de vie şi legume.

Pe la intrarea din faţă se dădea în două camere mari, frumos mobilate, rezervate vizitelor simandicoase şi unde nu se prea intra.

- 120 -

Continuu povestirea şi cu alte amănunte:

Mimi, poate cea mai drăguţă fată a Nataliei, moartă de tânără la Timişoara

A doua fată a Nataliei Florea: Titi, în 2007 încă mai trăia la Tecuci. A decedat în 2014.

Lili

(Elena) a 3-a fată a Nataliţei Florea. În 2007 încă trăia la Tecuci foarte bolnavă. Moare în 2013.

- 121 -

Liica, a 4-a fată a Nataliţei, de aceeaşi vârstă cu mine. Decedată de foarte multă vreme.

Apoi viaţa, care le scurtează pe toate, a luat-o la ceruri pe tanti Floroaia (cum îi zicea mama). Şi partea din faţă a casei s-a vândut. Iar după ce marele veteran din primul Război Mondial, a trecut şi el în Lumea Drepţilor, urmaşii au vândut şi restul. Acum, în grădina de legume văd o Dacie veche. Trotuarul a rămas tot aşa pietruit, iar portiţa de la stradă, unde stăteau căţărate verişoarele mele Mimi, Titi şi cu Lili ca să privească la soldaţii nemţi cazaţi în casa de vis àvis , nu se vede. Nu se mai vede nici Mimi, decedată la Timişoara, nici Lili.Amândouă plecate în eternitate.

Virgil în copilărie: M-am întâlnit cu dânsul după mulţi ani aici la Iaşi.

Venise cu fiul său, un bărbat în toată firea, cu o maşină de teren japoneză. L-am invitat în apartamentul meu din cartierul CUG. Nici n-am avut cu ce să-l servesc… ! Eu, sărac, ca întotdeauna! Şi el spunea că se grăbeşte. Înainte de a ieşi la pensie, după Revoluţie, încă mai deţinuse funcţia de director de Autobază. Surorile lui în schimb au avut funcţii mai modeste, de funcţionare.

Soţii lor stăteau mai bine, procurori, directori, militari. În prezent, când scriu aceste rânduri, aprilie 2013, ne mai salutăm de sărbători. Are şi el o familie numeroasă. Locuieşte în Timişoara şi este bine situat.

Cam atât despre Natalia Florea şi familia ei. Tot ce am scris, din amintiri a fost. Dar am punctat o ramură plecată din rădăcina Zoiţa Petrilă, bunica mea din Curseşti, cu căsuţa aproape de albia pârâului Cursasca. Să le fie memoria veşnică, măcar în această sumară carte recuperatoare de vieţi răzăşeşti din neamul Petrileştilor, cândva faimoşi pe acele meleaguri strămoşeşti.

- 122 -

A doua mătuşă Elena Gordinschi at-o în anii ei de glorie tinerească. După ce trece prin Iaşi, se stabileşte la Bucureşti, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.În prima fotografie cu iubitul ei Costin, în a doua cu rodul iubirii lor, probabil, de mână cu verişoara mea Polixenia sau Tiţa.

- 123 -

Şi încă două fotografii: prima în plină glorie tinerească (la mijloc) şi ultima meditând la ce a fost şi la ce ajunge fiecare om… În a doua fotografie, mama notează pe spatele pozei: „Lenţa, 24 august 1973, Bucureşti.

Aflu despre moartea ei de la mama, cu care coresponda în permanenţă. Locuia pe strada Dr. Staicovici nr.8 într-o clădire la etajul 3, naţionalizată de regimul socialist, stradă burgheză, cu personalităţi ale României din înaintea anilor 1944. Nu departe de Opera Română. În tinereţea mea am vizitat-o de câteva ori. După moartea ei şi a verişoarei mele Polixenia (dezmierdată Tiţa) nu mai ştiu ce s-a întâmplat cu apartamentul acela cumpărat de dânsa după 1989.

De altfel şi de moartea Tiţei am aflat mai târziu, pentru că viaţa mea mă izolase de rubedenii.

- 124 -

Mai dau în continuare câteva fotografii cu verişoara mea Tiţa (Polixenia) cu care am copilărit la Curseşti numeroase vacanţe. Mama primea vara vizita nepoatelor ei spre aerisire, fie de la Vaslui, fie de la Bucureşti, mai întotdeauna cu sora ei Lenţa (Elena) dar niciodată cu Floroaia (cum îi zicea ea Nataliei Florea de la Vaslui).

- 125 -

Foto 1. Străjeră la 28 I. 1939; Foto 2. La 1 martie 1950 (Cu toată dragostea Tincuţei noastre, Poly; Foto 3. Cu dedicaţia „pentru Tinca de la Poly” – 3 II 1972.

Foto 4. Cu soţul ei, Gioni Doruţiu, salariat la Cinematografia română, cu un rol jucat în filmul „Ştefan cel Mare” – în care îmbrăcat cu un cojoc, învârte în mână o bâtă uriaşă asupra turcilor şi cu alt rol în filmul „Mihai Viteazu” în avangarda ofiţerească a domului înainte de a intra în Biserica de la Alba Iulia pentru „Ungere”. Din nefericire a murit în anul 2001. Iniţial jucase rugbi în echipa naţională. Ambele filme în regia lui Sergiu Nicolaescu. Fiindu-i apropiat, a obţinut şi mi-a trimis şi mie un portret carte poştală cu chipul marelui regizor, care a făcut deliciul amatorilor de filme pirotehnice. Şi de moartea lui prematură am auzi mai târziu.

Era un bărbat înalt, cu o statură atletică, parcă-l văd în filmul „Ştefan cel Mare”, îmbrăcat într-un cojoc şi învârtind peste capetele turcilor o ghioagă uriaşă, cum numai el putea să o ridice!

Să le fie ţărâna uşoară” *

Primind aceste fotografii, am avut senzaţia scufundării realmente într-un trecut îndepărtat, abia amintit, dar reînviat. Imaginile mătuşilor mele, fiice ale lui Ion şi Zoiţa Petrilă din Curseşti, răzăşi din tată-n fiu, născute şi vieţuitoare ale secolului XX, vorbesc de la sine despre starea socială a unui sat vasluian, stare ce mai păstra încă modul de viaţă de dinainte şi după reformele lui Alexandru Ioan Cuza.

Fetele coanei Zoiţa, cum îi ziceau consătenii mai - 126 -

săraci, beneficiară după primul Război Mondial de studii subvenţionate de stat, pentru faptul că tatăl lor, Ion Petrilă, participase la confruntare şi murise, puţin mai târziu, urmare a suferinţelor din campanie. Deveniseră, aşadar, intelectuale pentru vremea aceea. Citeau cărţi, se îmbrăcau elegant, aveau un discurs elevat şi constituiau o atracţie pentru bărbaţii din clasa mijlocie a societăţii, drept urmare realizând căsnicii pe măsură calităţilor lor.

Privindu-le chipurile din fotografiile îngălbenite de vreme, gândul mă duce la o comparaţie cu divele din zilele noastre şi le găsesc mult superioare. Trecutul nostru dispărut acum în neant, a avut valori umane strălucitoare, nerepetabile şi incomparabile. Şi, probabil, dincolo de anii lor, înapoi, spre străbunii- străbunilor noştri de până la începuturi, au mai existat frumuseţi care au împodobit pământul acesta atât de râvnit de tot felul de hoarde.

- 127 -

Maria, a III-a soră a mamei ătuşa mea cea mai dragă, căsătorită cu Nicu Andrieş, administratorul moşiei Jak Marcopol din Pungeşti.

Ca fiică de veteran de război, bunica o dă să urmeze pe socoteala statului o şcoală din Focşani. Această opţiune a bunicii pentru fiica cea mai mică de a o trimite la o şcoală mai înaltă a supărat-o cumplit pe mama mea care a rămas la „coada vacii” şi nu a avut putinţa să se realizeze altfel în viaţă. Iat-o cu colegele ei, prin anul 1930. Este a 3a, de la stânga spre dreapta, rândul de sus.

- 128 -

Această mătuşa m-a purtat de mânuţă pe drumurile Curseştilor iar când am fost mai mare, mi-am petrecut multe zile la casa ei din Administraţia moşiei de la Pungeşti. Viaţa ei de acolo am surprins-o parţial în romanul „Vitrina cu fantasme”. Moare stupid lovită de o locomotivă în gară la Rafaila, pe când se întorcea în zorii zilei, cu soţul ei, de la o nuntă.

Despre această mătuşă am mai multe informaţii pe care le voi epuiza în fotografiile de mai jos:

În prima fotografie, mătuşa mea Maria în ziua nunţii. În a doua fotografie, tot Maria cu o prietenă. Era o femeie de viaţă şi a avut foarte multe prietene.

La ora când scriu aceste rânduri nimeni nu mai trăieşte din aceste personaje, fotografiile însă vorbesc - 129 -

despre o anumită stare, atmosferă, preocupare pentru prosperitate dar şi pentru petrecerea plăcută a timpului ce le-a fost dat.

Problematica preocu- părilor lor e complexă, nu o pot aborda aici, fac doar un rezumat al „rădăcinilor” mele. În a treia poză, mătuşa mea Maria în dreapta şi la mijloc – mama, lângă o fată din Curseşti, Ilenuţa David, care stătea în gazdă.

Doamna din stânga (prietenă).

- 130 -

În prima fotografie, mătuşa mea Maria (dreapta), în faţa administraţiei de la Pungeşti, unde locuia, amuzându-se cu produsele gospodăriei. La mijloc, tatăl meu, fără să gândească că peste ani şi ani, fiul său îi va reproduce acel moment de destindere. Doamna din stânga, e nevasta morarului Macovei. În a doua fotografie, mătuşa Maria, în picioare lângă scrânciob. În dreapta ei, cu pălărie bărbătească – mama. Iar a treia fotografie este făcută în cerdacul casei din Curseşti. În prim plan mătuşa Maria. Pe fundalul uşii – mama. Restul prieteni de ai Mariei. În a treia fotografie, în faţa casei noastre din Curseşti, sub ramurile unui gutui, ce făcea nişte fructe uriaşe, galbene şi gustoase, de-ţi lăsa gura apă. Îmi amintesc că într-o toamnă a nins mai devreme şi de sub crengile încărcate cu nămeţi, galbenul gutuilor lumina ca nişte felinare. Mătuşa Maria este cea cu boneta militarului. Mama – în rândul doi, stânga. A se observa şi de data aceasta ţinuta civilizată şi fizionomia oamenilor de pe atunci.

- 131 -

A se observa şi gutuiul sub care pozau. Acum nu mai există!

Pe una din aceste fotografii, mătuşa Maricica, scria: „Ca semn de neuitat, o zi frumoasă de 6 august, 1943, când am râs şi apoi ne-am despărţit”.

Da, surorile se despărţeau. Dinspre răsărit veneau trupele sovietice care s-au oprit pe linia Carpaţi - Paşcani – Chişinău. Începea exodul clasei de mijloc. Veneau bolşevicii, venea colhozul, veneau deportările în Siberia, venea ocupaţia sovietică, venea decapitarea elitei româneşti. Şi din Curseşti, oameni cu ceva stare: preotul, învăţătorii au luat calea drumeţiei. Sovieticii fuseseră prezentaţi în presa românească foarte negativ, încât groaza de persecuţii i-a decis să-şi ia lumea în cap.

Nu-mi imaginez, totuşi, unde credeau ei că mai există un teritoriu unde ruşii nu puteau să-i ajungă?

Pentru că până la urmă i-au ajuns…Şi au fost nevoiţi să se întoarcă la vetrele lor printre coloanele armatei roşii, care nu s-au dovedit atât de feroce.

Dar refugiu a însemnat spaimă, suferinţă, pierderi materiale.

Doar părinţii mei au intuit ce se va întâmpla şi au rămas liniştiţi pe lângă casa lor. În acele zile de foc, mă aflam lângă ei şi memoram evenimentele pe care, mai târziu, aveam să le înveşnicesc într-o carte.

Priviţifotografia următoare. Deşi au fugit din casele lor cu ce se poate lua într-o căruţă cu coviltir, în faţa aparatului de fotografiat par veseli. Morarul Macovei chiar râde de-a binelea. Deşi ca morar, nu ştiu de ce fugea de ruşi?

Funcţionarul de la fisc – Vierescu, de asemenea râde! Poate pentru că se află lângă Ilenuţa David, căreia - 132 -

îi făcea curte? Până când şi copii zâmbesc. În mijlocul pozei, pe imaginea coviltirului, mătuşa Maricica cu soţul ei Nicu Andrieş.

- 133 -

Aici mătuşa Maricica cu cei doi copii ai ei, Eugen şi Ionel. În dreapta fotografiei Moraru Macovei şi Nicu Andrieş, în spatele lui.

Ruşii se opresc să se odihnească şi să se refacă pe linia frontului amintit mai sus, Hitler încă se laudă cu arma lui secretă, românii toarnă cazemate pe lina Mărăşeşti, pe unde zic ei că încă o dată „Nu se va trece!”, refugiaţii se întorc de pe drumuri şi la Administraţia moşiei Jak Marcopol, încep petrecerile, cu simţământul că sunt ultimele.

Iată documentele: La aceste petreceri de adio societăţii capitaliste cu sfânta proprietate garantată, erau invitaţi şi părinţii mei. Iată sus, în capul mesei, mama, mătuşa Maria, şi

frumoasa nevastă a moşierului Jak Marcopol. În stânga ei, în ţinută militară, fiul, un bărbat tânăr, frumos, care se întâlnise cu verişoara mea mai mare Mimi, pe sub - 134 -

răchiţele stufoase ale râului Racova, ce pereche selectă, frumoasă, când venea pe la Pungeşti. Trebuie să fi fost nişte întâlniri romantice de excepţie. În a doua fotografie (de pe pagina următoare) la iarbă verde, tatăl meu vrea să spună că o face lată!

Dar nu era aşa. Nu l-am văzut niciodată beat! Pur şi simplu pozează pentru posteritate. În dreapta o consăteancă, în stânga lui, Vierescu, un funcţionar fiscal din Pungeşti, prieten nelipsit de la petrecerile Mariei, mai ales de când a început să facă curte Ilenuţei, cea cu capul în palmă, între mama şi Vierescu, despre care e vorba.

Iată cât de mare era trupa care participa la aceste

sindrofii. Una din ele le descriu în „Vitrina cu fantasme”. Lângă cumpăna fântânii, dreapta se află tata.

Erau la iarbă verde, în margine de crâng…

- 135 -

În acelaşi spaţiu, tata (la mijloc) mimează o figură bachică.

- 136 -

În fotografia de sus: familia mai restrânsă – de la stânga spre dreapta – copilul Eugen, mătuşa Maria, în stânga ei Nicu Andrieş şi în spate Mama mea.

Timpul a trecut, boierii au fost expropriaţi, Nicu Andrieş se mută administrator la o fermă de la Todireşti, Vaslui, se pare pe fosta moşie a boierului Petre Carp, senator, şef de guvern, am vizitat-o şi eu o dată.

Mătuşa Maria căpătase şi ea un post de învăţătoare, o duceau modest, ca toată lumea după război, apoi veni nenorocirea din gara Rafaila. O locomotivă îi curmă viaţa. Nicu de lângă dânsa sare într-o parte şi scapă cu răni uşoare Este dusă cu avionul la Iaşi, era încă conştientă, gemea, rămâneau doi copii. Moare!

Cu verişorii mei nu m-am mai întâlnit multă vreme. Cu Eugen, care ajunsese inginer, niciodată, cu Ionel, încoace, după ce am ieşit la pensie. El s-a stabilit la Tecuci, a fost conducător auto, şi-a făcut o stupină, casă, o duce bine acum. Nu am poze cu ei maturi. Şi în final, încă două fotografii cu tanti Maricia, în tinereţile ei.

- 137 -

Pe spatele primei fotografii scrie: „Ca amintire din partea Maricicăi, în prezenţa Lenţei, Cu drag” Era desinată surorii ei Natalia iar Lenţa era sora ei, devenită mai târziu Elena Gordinschi, care a locuit până la moarte în Bucureşti, pe strada Dr. Staicovici nr.8.

A doua fotografie datează din 1943 şi este realizată în pridvorul clădirii administraţiei moşiei Marcopol.

De remarcat frumosul costum naţional de care femeia română ajunsă într-o clasă socială superioară celei ţărăneşti, nu se dezicea portului nostru strămoşesc şi-l îmbrăca în zilele de sărbătoare, şi-l avea în permanenţă în şifonier.

Am surprins doar câteva fragmente din viaţa acestei mlădiţe din neamul Petrileştilor şi nu cred că înainte de sfârşitul tragic al mătuşii Maricia se va fi gândit vreodată că nepotul ei în costumaş de băicuţă roşie, purtat pe drumurile prăfoase ale Curseştilor, au s-o pomenească într-o carte. S-au poate a presimţit ceva?

Cum de ţinea aşa de mult la mine? În rezumatul acestei spiţe Petrileşti: Natalia Florea, fata ce mai mare a bunicii – Zoiţa Petrilă – perpetuează sângele familiei lui Ion Petrilă din Curseşti-Răzeşi prin Florea Virgil din Timişoara şi urmaşii lui, prin Lia Murineanu, fata Aurorei Florea, actualmente domiciliată în Sibiu, fără copii. Verişoarele mele Titi, Elena (Lili) şi Mimii nu au avut copii.

Maria Andrieş îşi continuă spiţa răzăşească prin cei doi fii ai ei Eugen şi Ionel (ultimul domiciliat la Tecuci) şi prin urmaşii lor.

Elena Gordinschi frânge firul Petrileştilor prin Polixenia, care nu a avut copii.

Ecaterina Huşanu, a patra fată a bunicii Zoiţa Pe- 138 -

trilă, continuă neamul Petrileştilor prin mine, Constantin Huşanu şi urmaşele mele Adriana Luca, domiciliată în Piteşti şi fiica ei Rucsandra, precum şi prin fiica mea Magdalena.

Cam aşa s-a întâmplat şi cu urmaşii boierului pan Tofan din Pungeşti, care la 1437 stăpânea Curseştii.

Din urmaş în urmaş, gena lui ajunge în secolul XIX să se ascundă sub numele de Petrilă.

Unde şi prin cine a mai călătorit până astăzi, am încercat să luminez drumul ei ascuns prin câţiva purtători descrişi mai sus şi pe care îi voi mai prezenta în continuare.

Răzăşia Curseştilor nu a fost un loc pustiu. Pe pământurile ei au existat stăpâni care au dus fiinţa neamului românesc peste timpuri. Cât de îndepărtate sunt rădăcinile acestor răzeşi, o ştie Dealul Zghera, o ştie pădurea statului din preajmă, o ştie râuleţul ce-i udă poalele.

Osemintele din vechea bisericuţă, multe rămase fără cruce, ca şi mormântul tatălui mei Gh.P.Huşanu, au devenit o istorie mută. Ele nu vor avea norocul de a-şi demonstra trăirea, precum monedele romane descoperite pe coastele Dealului Zghera, monede bătute acum peste 2000 de ani! Monede care au stat în buzunarele mult îndepărtaţilor strămoşi ai lui pan Tofan.

Curge timpul peste oameni şi le şterge nu numai trupul dar şi numele. Din mijlocul acestei prăvăliri ce lasă în urmă o gaură neagră, încerc să salvez din ea nişte oameni care s-au luptat cu viaţa. Au trăit-o, au râs şi au plâns şi au sfârşit învinşi. Fie ca măcar câţiva dintre ei să mai rămână în această carte de scurtă istorie a unui neam.

- 139 -

Petrilă Constantin u unchiul Costică nu am nici o fotografie. El a fost oarecum marginalizat. A rămas în Curseşti să înfrunte prigoana comunistă. Nu pot merge mai departe fără a consemna mica şi tragica lui istorie, pentru că mie mi-a fost prieten.

A fost ultimul copil al bunicii, a muncit cum a putut hectarele de teren rămase după plecarea mamei de la casa ei. După moartea bunicii, care în timpul vieţii tot întreba, ba pe unul, ba pe altul: „Dar no-r plecat hoţii aiştea?” (hoţii aiştea fiind comuniştii ce se instalaseră la putere), unchiul Costică rămâne moştenitor pe 6 hectare de teren şi 1,5 ha. de pădure (descoperite în Registrul Agricol, când am fost eu la Pungeşti să iau Titlul de proprietate al mamei, pădure trecută pe numele Petrilă Zoiţa, bunica mea. Pădure rămasă în proprietatea statului, pentru că dintr-o eroare, mie nu mi s-a dat un titlu de proprietae.

Nici nu ştiu dacă făcuse ceva clase primare dar avea căruţă cu cai, făcea chirii la Vaslui, câştigându-şi astfel existenţa până la colectivizare. De însurat, nu la vrut nimeni, din cauza defectului lui de vorbire jenant. Dar o dată, mergând eu în fundul căruţei învelit cu un cojoc, spre Vaslui, noaptea, cred că eram prin clasa a doua de gimnaziu, şi el în faţă, pe scândură cu o femeie Mihalcea care avea prăvălie de manufactură, am zărit cele două umbre împreunându-şi buzele gurii.

- 140 -

Iar mai târziu lumea vorbea că se avusese bine şi cu soţia învăţătorului Nica plecat pe frontul antisovietic şi despre care el spunea cuiva (în prezenţa mea de copil încă neştiutor, pentru a se feri), că era încă o femeie bine, ce născuse doar 4 copii! O relaţie sigură avusese şi cu vecina sa, o femeie foarte frumoasă, nevasta unuia Ghironte, plecat pe front şi întors cu un ochi de sticlă, iar mult mai târziu, prin anii 80, ucis bestial de un criminal care i-a scos şi celălalt ochi! A fost găsit sub pat, încă viu. Criminalul nu a fost dovedit dar se pare că Dumnezeu a făcut dreptate, ucigând din familia ucigaşului, copil după copil…!

Apoi a venit colectivizarea. Unchiul Costică îşi permite să se socotească un om liber şi refuză să semneze cererea de înscriere în CAP. Activiştii i-o coc. Îl prind singur pe câmp într-o noapte şi-l bat ca pe hoţii de cai.

Dumnezeu îşi amintise acum de grozăviile lui făcute bunicii şi-i plătea poliţele. Unchiul Costică nu suportă tratamentul, declară că mai bine se dă într-o baltă decât să intre la colhoz, dărâmă grajdul, casa, bucătăria, beciul, gardurile şi pleacă la Bucureşti pe un şantier de construcţii. Nopţile dormea la mătuşa mea şi sora lui pomenită mai sus Elena Gordinschi. Fire prea independentă, nu suportă rigorile şantierului şi după un an de zile se întoarce la Curseşti. La început stă la mama. După un timp se ceartă, ca fraţii, se mută undeva şi între timp îşi construieşte în vechea vatră, dărâmată la plecare, o căsuţă cu o cameră şi un hol.

Rămâne cu o supărare faţă de mama, că nu l-a mai ţinut la dânsa (tata murise) şi de câte ori trecea pe la poarta casei ei, striga în bătaie de joc cu vocea lui fornăită: „Sărut mâna, coană Tinca!” Teribil o mai enerva pe mama chestia asta! L-a dat în judecată şi după aceea s-a liniştit. Chiar eu îi scrisesem reclamaţia!

- 141 -

Mare lucru sunt ambiţiile omeneşti! Tare se mai simte omul lovit în Eul său când îl şicanează cineva.

Venind o dată la Curseşti să o văd pe mama, încă nu plecase de la Curseşti, l-am zărit cosind nişte iarbă pe terenul Fermei de stat de la Pungeşti. Trăia din munca lui pe la alţii.

Trăia greu, îşi ispăşea păcatele faţă de mama lui.

Prin anul 1968 locuiam la Iaşi şi primesc un telefon de la mătuşa mea din Bucureşti să mă duc la Costică la Spitalul Sfântul Spiridon să-l văd şi să-l ajut cu ceva.

Este internat în Pavilionul canceroşilor. Îl cheamă – spune ea, ştiind că eu poate nu-i mai ştiu numele de familie, Chirica Constantin! M-am dus, m-am interesat la Triaj, nu era nimeni internat cu acest nume! Bunicului şi tuturor din neamul Petrileştilor, în sat li se mai spunea şi Chirică! Probabil după vre-un strămoş de al lor. Ce obiceiuri! Petrilă Constantin însă, unchiul meu, se afla acolo în spital. N-a fost să fie să-l văd pentru ultima oară. A fost externat şi a murit la Curseşti ca un câine. A fost găsit lângă pat în genunchi, deasupra unui lighean plin de sânge!L-a îngropat un om străin, Mihai Meza, care i-a luat tot ce a găsit pe acolo şi i-a mai folosit grădina încă vreo 10 ani! Abia am scos-o de la dânsul!

Vin oamenii pe pământ şi pleacă fără urmă. Lasă în spatele lor nişte poveşti neştiute. Este tot ce am mai putut afla despre ele.

Aceasta a fost familia din care a provenit mama şi probabil ocupa un loc anume în ierarhia socială, dacă toţi oamenii din sat îi spuneau „Coana Tinca”!

Cu riscul asumat de a mă repeta, scrierea acestei completări la biografia unchiului meu Constantin Petrilă, despre care aflu abia în anul 2007, luna martie, pe când mama avea 99 de ani şi eu o vizitam la Vaslui - 142 -

odată la două săptămâni pentru a-i duce cele necesare pentru viaţă, completare pe care am pus-o într-o povestire apărută în ziarul 24 ore din Iaşi şi intitulată „Doamne, din cine mă trag”, cât şi în monografia Curseşti, o voi repeta în această carte a familiei Petrilă, aici fiindu-i locul cel mai potrivit.

Relatările mamei sunt atât de zguduitoare pentru mine, încât ar fi o greşeală să nu le inserez aici. Iată aşadar, povestirea despre fratele ei Constantin Petrilă apărută în ziarul amintit cu sprijinul poetului şi directorul publicaţiei Adi Cristi: Doamne, din cine mă trag!

Socialismul, la sate, se instaurase bine de acum, prin anii ‘70. Potrivnicii, aproape îşi terminase stagiul pe la Canalul Dunărea Marea Neagră. Se întorseseră la vatra strămoşească, în frunte cu învăţătorul, domnul Gheorghe Gemene, cu preotul Sârbu şi în dimineţile lucrătoare, se adunau cu sapa pe umăr la poarta colectivei să facă prezenţa. Socialismul învinsese definitiv îndărătnicia spiritului răzăşesc din Curseşti-Vale şi se credea că aşa va fi în vecii vecilor. Satul acela dintre trei dealuri cu un pârâu ce-i spăla poalele, şi şerpuia prin grădina bunicii mele Zoiţa Petrilă, îşi trăia drama întregii ţări.

Asta era atmosfera generală în acele vremuri, când primesc un telefon de la o mătuşă din Bucureşti, Elena Gordinschi, că să mă duc la Spitalul „Sfântul Spiridon” din Iaşi, la pavilionul canceroşilor, unde este internat fratele ei Costică, unchiul meu dinspre mamă. Să întreb de Chirică Constantin. M-am dus, am întrebat de el la triaj; nu, nu era internat acolo nici un Chirică Constantin. Mai târziu am aflat că, de fapt, îl chema Petrilă, - 143 -

că îi mai spunea şi Chirică. Şi din cauza acestei nepotriviri nu l-am găsit atunci ca să-i mai pot alina durerile şi nevoile, deşi era acolo, în pavilionul canceroşilor. Şi acum parcă îmi pare rău de întâmplarea aceasta nefericită şi de naivitatea mea, care, plecat de mulţi ani din satul natal, nici nu mai ştiam exact cum se numesc rudele mele.

Peste o vreme am aflat că murise în chinuri groaznice, de unul singur, într-o căsuţă înălţată la revenirea în sat, pe locul fostelor locuinţe părinteşti, dărmate de el, înainte de a părăsi, cu ani în urmă, Curseştii; zic la revenirea în sat pentru că unchiul Costică avea o fire independentă; el nu se temea de nimeni şi se bucura de o stare fizică puternică. Nici nu voia să audă de înscrierea lui în colectivă. El ţinea o pereche de cai şi o căruţă cu care făcea chirie; îşi câştiga astfel pâinea cea de toate zilele, fără se dea socoteală la nimeni. Din născare, avea o „gură de lup” operată stângaci, fapt ce-i afectase bolta palatină şi-i deformase vocea. Oamenii îi înţelegeau greu cuvintele şi din cauza acestui defect îl porecleau Anania. Nu îngăduia să-i stea cineva în cale şi era vai de acela care i se opunea. Dar într-o noapte, vreo şapte „lămuritori” îl prinse pe câmp şi-l uciseră în bătaie. A doua zi dărâmă toate acaretele rămase de la bunica şi spuse că mai bine se duce să se arunce întro baltă, decât să intre în colectivă. Lăsă în urmă un morman de ruine şi plecă la Bucureşti pe un şantier de construcţie, adăpostindu-se seara la sora lui Elena Gordinschi. Într-o „Cronică de familie” scrisă cu câţiva ani în urmă, notam despre unchiul meu Costică doar câteva informaţii nesemnificative: că trăia din chirii, că odată, într-o noapte, în drum spre Vaslui, din coşul căruţei unde mă făceam că dorm, l-am zărit sărutându-se pe scândura din faţă cu o femeie, Mihăl- 144 -

cioaia, cu prăvălie în sat, că în timpul războiului avusese de-a face cu nevasta lui Ghironti, o femeiuşcă frumuşică, vecină de curte, bărbatul ei fiind plecat pe front, şi întors de acolo fără un ochi, că mai practicase amorul liber cu nevasta învăţătorului, încă bună de dragoste, fiind doar la al patrulea copil, şi institutorul plecat de asemenea, pe frontul de răsărit, şi că pe vremea când aveam doar şase ani, ieşea cu mine în mijlocul satului, la fântâna din faţa parohiei, pentru a uimi consătenii cu ştiinţa mea de carte, citindu-le ziarul „Universul”.

Cam atât. Nimic senzaţional. Adevărul despre unchiul meu Costică l-am aflat abia după circa 40 de ani de la moartea lui, de la mama mea, căruia tocmai îi sărbătorisem la 24 ianuarie, 99 ani de existenţă, cu tort, şampanie, ziarişti şi primarul oraşului Vaslui, la faţa locului, Victor Cristea. Am să mai amân puţin incursiunea aceasta în arborele genealogic pentru a nota câteva idei dintr-o lucrare a marelui filolog român Alexandru Philipide, descoperită în Biblioteca universitară „Mihai Eminescu” zilele trecute. Profesorul ieşean sublinia în prefaţa cărţii că toţi istoricii s-au limitat la a descrie viaţa regilor, domnitorilor de tot felul şi nu şi-au aplecat pana şi asupra poporului, asupra caracterului său, asupra vieţii lui de familie, asupra proprietăţii lui unde-şi consuma zilele, pentru a şti şi noi, după secole înghiţite de vreme, cum arătau românii. Şi domnul Philippide caută să deducă sufletul ţăranului din literatura sa orală, sau scrisă apoi, de Vasile Alecsandri şi alţi mari culegători de folclor.

Ideea, tentantă şi chiar generatoare de responsabilitate pentru înfăţişarea lumii prin care trecem, m-a prins. Unchiul meu Costică a fost un ţăran român care s-a manifestat după felul lui de a fi, cu 50 de ani în - 145 -

urmă sau poate şi mai mult. Acum, literatura română este plină de portrete ţărăneşti şi una în plus, complementară, nu mai înseamnă nimic. Ţăranul a fost „pictat” fie „mort după avantajele colectivei”, fie împotriva ei, fie avar după pământ sau incendiator de conace şi violator de boieroaice, ca în „Ion” şi „1907”, fie mioritic mânând turmele de oi prin obcinile carpatine, fie apărător al credinţei şi legii strămoşeşti, fie haiduc sau păunaş, fie împărţind sfaturile sale în stânga şi în dreapta, ca un bătrân înţelept ce era etc.

Unchiul meu Constantin Petrilă nu încape în aceste tipare. El sare din blândeţea şi ospitalitatea zugrăvită în literatură. Şi mă întreb de unde a moştenit, ceea ce voi încerca să transcriu mai departe, ce l-a determinat, să aibă o fire atât de sălbatică, de nemiloasă, să se manifeste ca un schizofrenic greu de imaginat.

Pentru că tatăl său, un răzeş cu vreo 20 de hectare de pământ, şi vreo cinci copii, fuse un om pâinea lui Dumnezeu. După ce îndurase rigorile războiului de la 1916-1918, a căzut la pat, de unde nu s-a mai ridicat decât într-o bună zi, când Zoiţa, bunica mea, îl coborâse jos ca să-i schimbe aşternuturile. Văzându-se el în picioare, prin bucătăria aceea micuţă, cu o sobă ce ocupa jumătate din spaţiu, că avea cuptor de copt plăcinte şi vatră sprijinită de un dereg, unde fierbeau oalele cu borş sau cu sarmale, la foc mic, şi după sobă un cotlon, unde noaptea mai dormea câte un copil cu mâţa-n braţe, zic văzându-se el în picioare, deodată simţi cum i se umple trupul de o putere miraculoasă. „Zoiţă, m-am însănătoşit”, strigă el şi a început să bată pământul, ca pe timpuri când învârtea sârba la hora din luncă. Apoi în aşternuturi proaspăt spălate şi ghilite se lungi din nou în pat, dându-şi sufletul sub ochii bunicii rămasă cu mâna la gură, fără glas.

- 146 -

Poate acesta să fi fost momentul când în bunica intră un fel de descumpăneală, de agitaţie, de spaimă ce făcuse din ea apoi un fel de zgripţuroaică cu copii rămaşi orfani. Dar unchiul Costică era născut şi nu putea să devină un neadaptat, cum se va dovedi mai târziu din cauza pierderii tatălui din fragedă copilărie.

Surorile lui: Elena, Natalia, Ecaterina (mama mea) şi Maria, care au mai rămas în viaţă, au fost femei la locul lor. Au ţinut gospodării frumoase sau slujbe şi nu s-au manifestat precum fratele lor Costică. Şi, slavă Domnului, nici eu, ca nepot al Zoiţei Petrilă nu m-am ales cu o asemenea prăpastie de fire. Dar cine mai ştie cum împarte genetica moştenirea daco-romană!?

Dar să revin la întrebarea domnului Alexandru Philippide: cum arăta poporul român? D-apoi, din trunchiul său mai sare şi câte o surcică, ca o sfârlează cu fofează zbârnâind prin atmosfera încărcată a vremurilor şi prăbuşindu-se până la urmă în pământul încăpător pentru toţi, ce înghite şi buni şi răi. O astfel de surcică rebelă a fost şi unchiul meu Costică, fie-i ţărâna uşoară! În primul rând, oameni buni, trebuie să vă mărturisesc, că mama mea, Ecaterina, acum la 99 de ani, îmi spune că ea încă nu poate pronunţa numele mamei ei, atât de rău s-a purtat cu dânsa, de a trebuit să împungă fuga de acasă, la o vârstă când alte fete se joacă cu păpuşile şi nu o va ierta nici în mormânt. N-aş vrea să încarc textul acestei poveşti adevărate cu toate şicanele pe care Zoiţa Petrilă le-a făcut copiilor ei: Ecaterina şi Costică, pentru că celelalte fete îşi găsiseră un rost prin lume şi scăpaseră de nebuniile mamei lor. Din cauza persecuţiei şi comportamentului duşmănos, nu mai dau exemple, Ecaterina, mama mea, a fost silită să fugă din vatra părintească la casa unui bărbat căruia - 147 -

îi devine soţie. Şi închei aici referirile la surorile lui Constantin Petrilă, urmând a mă ocupa numai de dânsul.

Odată rămas pe lângă mama Zoiţa, doar el, pe la 13 ani, într-o gospodărie fără bărbat şi cu nevoile câmpului o sută, copilul devine gazda bătăilor şi tuturor persecuţiilor imaginabile şi inimaginabile. Nici nu era lăsat să doarmă în casă, sau măcar în bucătărie, ci îşi făcuse culcuşul în paiele din podul şurii. Nici mâncare nu-i dădea, ci numai ocări, blesteme. Cică, bunica mea, spune mama, avea un bagaj de cuvinte foarte urâte, jignitoare, porcoase, umilitoare, moştenite din străbuni, care nu se mai aud în zilele noastre. Era de ajuns să primeşti în obraz o astfel de ocară că nimeni nu-ţi mai putea spăla sufletul de ură câte zile mai aveai. Cică odată, după o alungare prin curte cu sapa după copil ca să-l omoare şi după o ciomăgială ca la bătut fasole, Costică unchiul meu ar fi strigat: „Lasă, mamă, n-am să mă fac eu mare! Şi copilul acela urât de maică-sa, crescuse de acum mare şi învârtea toată gospodăria, că treburile cine să le facă? Bunica mea se ţinea de mare cucoană şi îşi menaja văduvia, stând la taifas cu prietene la o cafeluţă şi un pahar de vin, că beciul era plin, dar pusese la butoi o canea cu cheie şi trudnicul Costică, care îngrijise via de la tăiatul viţei primăvara şi punerea trăscăului în butoaie toamna, nu avea cale de gustare. Coana Zoiţa, că aşa-i zicea oamenii mai săraci din sat, se respecta cu câte un cuptor de plăcinte poale-n brâu, unse cu unt sau cu smântâna, dar nu dădea măcar una de poftă „hoţului” de Costică, alungat în podul grajdului.

Hrana lui era bătaia, batjocura, spurcarea cu cele mai abjecte cuvinte. Până într-o zi, când flăcăul acela urât şi poreclit Anania, nu mai suportă ciomăgiala şi o trânti pe coana Zoiţa de pământ, rupându-i o mână. Din clipa - 148 -

aceea femeia căpătă o spaimă şi nu mai îndrăznea să ridice sapa asupra lui, dar urla cât o ţineau puterile: „Săriţi, oameni buni, hoţul mă omoară!” de se auzea în tot satul. Eram copilandru pe atunci şi pot depune mărturie că am auzit-o şi eu ţipând ca în gură de şarpe, de mai mare râsul, pentru că oamenii, de acum, o socoteau nebună.

Timpurile bune şi rele au trecut, că singurul lucru care trece şi nu se termină niciodată pe lumea asta sunt ele, vremurile. Trec, dar lasă în urmă prin documente, prin scrieri, prin vestigii acoperite de cernoziomul ce ne hrăneşte şi ne perpetuează, oseminte calcinate, cioburi de foste bogăţii, comori ascunse de cei fugiţi pentru a se reîntoarce cândva să le dezgroape, iar unii norocoşi ca mine dau şi peste comori vii, cu trecutul în buzunarul minţii, aşa cum este mama, fata chinuită de acea femeie pe care încă nu o poate numi mamă…

La cei 99 de ani ai ei, are în spate cel puţin 90 de amintiri. De câte ori o vizitez, odată la două săptămâni, că stă în alt oraş decât mine, luăm mai întâi un prânz, sorbim o ţuică, bem o cafea, ea simte că memoria o lasă şi comoara aceea de amintiri se poate pierde pentru totdeauna, fără ca lumea să ştie ce şi cum a fost. Şi atunci, fără să o rog eu, începe să-mi povestească. Ultima oară am adus vorba de unchiul meu Costică, cu care ea a avut multe necazuri şi abia acum, după atât amar de vreme, aflu adevărata lui faţă.

Pentru că avea crestătura aceea pe buza superioară şi glăsuirea aceea fornăită, ceva în genul vorbirii regelui Mihai, dar mult mai confuză, nimeni nu-l putea îndrăgi. Nici pomeneală să se poată lipi de vreo fetişcană. Şi atunci, blestemul lui a fost să-şi caute un suflet printre femeile măritate sau fost măritate.

- 149 -

- D-apoi prima oară – începe mama să-şi reamintească – a trăit din dragoste, adică neînsurat, cu o femeie a lui Pârlici cu care făcuse doi copii.

- Cum, adică a trăit cu nevasta lui Pârlici?

- Apoi ei erau sfădiţi şi ea trăia în casa ei, pe pământul ei, alături de casa lui Pârlici.

- Ăsta nu-i acela care ajunsese mare şi tare în timpul comunismului şi vă persecuta?

- Da, el îi. Şi o făcut Costică cu femeia aceea doi copii. Adică unul, că celălalt l-o făcut cu un jidan, unul Mendel, că trăia şi cu jidanul. Era tare frumuşel băieţelul acela. Sigur că era a lui Mendel, că din Costică navea cum să iasă chiar aşa de drăgălaş. Cu părul blond şi o faţă luminoasă şi zâmbitoare. Poate trăieşte şi acum, cine ştie!

- Ei, asta nu am ştiut până acum. I-auzi colo!

- Păi nu aveai de unde că tu erai plecat din sat. Şi cum îţi spuneam. Lui Pârlci nu-i convenea situaţia. Rămăsese cu doi copii pe capul lui şi îi era greu şi îi era şi ciudă. Ce se gândeşte el, cum să o aducă înapoi? Întro zi, pe când ei erau plecaţi la muncă pe câmp, cu câţiva tovarăşi de-ai lui, s-a apucat şi le-a stricat casa.

Adică i-au aruncat pe jos acoperişul, i-au dărâmat pereţii, au lăsat în curte o movilă de chirpici şi de ţăruşi, cu gândul să nu mai aibă unde sta împreună. Când sau întors ei pe înserat, nu mai era casa. Femeia ceea a lui Pârlici s-a mutat la o soră de-a ei, în alt sat şi aşa Costică a rămas singur.

Nu mai auzisem aşa ceva până acum. Deci, violenţa în comportament nu puteam să i-o atribui numai unchiului meu. Ea zăcea şi în alţi români porniţi să-şi facă dreptate de unul singur sau să se răzbune. Consăteanul meu din Curseşti-Vale nu era deloc un ortodox. Mama se oprise şi aştepta să mă termin eu de - 150 -

mirat.

- După aceea, nu peste mult timp, s-o dus la o femeie, fată de-a lui Ghiţă Popa, care îi murise bărbatul.

După o vreme, într-o noapte, o spânzurat-o de două ori.

O scotea din laţ şi o bătea şi iar i-l punea de gât. Biata femeie, dimineaţă era vânătă toată de lovituri. O rugat o vecină să o cheme pe coana moaşă, madam Pricop.

Când o văzut-o, i-a căutat o căruţă cu cai şi o trimis-o la Băceşti unde era un dispensar medical, că la Vaslui era mai departe. Dar n-au avut ce să-i mai facă. Peste vreo trei zile a murit.

- Şi n-a păţit nimic, Costică ?

- Ce să păţească, că moaşa mi-a spus numai mie cum o găsit-o pe femeie şi ce i-a povestit şi m-a sfătuit să nu cumva să mai spun la cineva, că ne omoară Costică.

- Era un om aşa de rău?

- Vai de mine, bea şi fuma, bea şi fuma!. Era foarte periculos. Se ferea tot satul de dânsul.

Cad într-o meditaţie sterilă. Mama mai pune un lemn în sobă şi mă îndeamnă să mai servesc ceva.

Apoi, din îndepărtatele vremi ce-şi puseseră amprenta pe creierul ei, mai scoate câteva fotografii ale unchiului Costică.

- Ne-o chinuit ea pe noi, dar până la urmă şi-o luat plata.

Ea, era bunica mea, pe care nu putea să-i pronunţe numele. Întotdeauna se fereşte şi face doar nişte trimiteri, ca să pricep eu; „cea bătrână” sau „cea din vale”, că avea casa pe şes, lângă pârâu.

- Adică?

- O jucat-o el bine. Îi plătea poliţele. Îmbătrânise de acum, nu se mai putea servi şi nici nu avea cum, că el strângea toate alimentele sub cheie. O ţinea flă- 151 -

mândă. Câte o femeie îi mai aducea câte ceva de mâncare. Şi în timpul cât o conducea până la poartă, Costica o lua şi o dădea la câine. Când se întorcea nu mai găsea nimic.

El se aşeza la masă, că-şi pregătea singur mâncare, ea stătea pe o laviţă şi se ruga de dânsul: „Dă-mi, măi Costică, măcar o bucăţică de mămăligă!” Tăcea şi-şi vedea de mâncat. Ce mai rămânea, arunca la câine şişi aprinde o ţigară.

Bunica a murit de mult. Nu-i mai poate face nimeni nici un rău, dar pe mine mă potopeşte o milă, ce-mi cuprinde parcă tot trupul. Răstorn pe gât ultima gură de ţuică făcută de mama cu zahăr ars şi aştept să-şi mai amintească ceva. Stătea pe marginea patului cu o păturică pe genunchi, cu capul plecat în faţă, căzută pe gânduri.

- Apoi odată, într-o iarnă geroasă - reia ea firul amintirilor, nu fără oarecare satisfacţie în glas, ca şi cum frate-său Costică i-ar fi răzbunat şi suferinţele ei – o luat-o de spate şi o împins-o afară. În faţa bucătăriei mai era un spaţiu, aşa ca o jumătate de cameră, dar fără o închidere, ci ca o prelungire a pereţilor, unde se ţineau nişte hârdăie, baniţa, piua. Spre locul aista era o ferăstruică prin care ea privea înăuntru şi se ruga: „Dă-mi, măi Costică, măcar berta ceea să o pun pe mine că îngheţ de frig! Şi atuncia, el s-o ridicat de pe băncuţa ceea cu trei picioare, o luat căldarea de apă, o deschis uşa şi o aruncat-o pe dânsa…

Dar bunica avea atâta forţă în trupul acela numai pielea şi oasele, că a rezistat acestui calvar până la vârsta de 84 de ani.

Acesta a fost românul Constantin Petrilă, domnule Alexandru Philippide, dacă aţi dorit să se scrie despre omul simplu, despre ţăranul român cu toate cele ale - 152 -

lui. Nu dedus din balade, doine şi cimilituri, ci din mărturii tardive şi autentice.

Am transcris aceste amintiri tragice, nu pentru a face istorie sau literatură, ci pentru a pune oleacă de blândeţe în sufletul meu speriat de ororile unui înaintaş din spiţa bunicii. Pe tot drumul, la întoarcere spre casă de la Vaslui, mereu îmi răsuna în cap întrebareamirare: „Doamne, din cine mă trag!?” O fi fost o simplă întâmplare, că unchiul Costică a murit de cancer pulmonar?

ADAGIO Acum, după ce am terminat, „dintr-o răsuflare”, mai degrabă relatarea decât povestirea de mai sus, mi se pare mai mult o compunere cuminte decât o lucrare literară. Cred însă că nu trebuie să arate nicicum, decât ca o aberaţie comportamentală şi eroii ei adevăraţi: bunica şi fiul ei Costică sunt produsul aceleaşi devieri de la normalitate. Şi astăzi cunosc persoane care mimează sănătatea, cu mari eforturi, dar sunt la un pas de schizofrenie.

Problema se pune dacă ei sunt o parte componentă a poporului, o caracteristică a lui psihică. Atâta vreme însă cât nu li se pune un diagnostic de om bolnav, pentru a fi scăzuţi din totalitatea colectivului în care trăiesc, privindu-i de departe cum se manifestă, cum gândesc, cum acţionează în confruntare cu viaţa, nu-i poţi exclude din diurna manifestare ce intră în definiţia spirituală a unui popor.

Pentru a ameliora imaginea unei definiţii care nu ne-ar face cinste, ca membrii, acum a unei mari conglomeraţii de popoare, Uniunea Europeană, tot românii, şi nu sunt sigur de exclusivitate, au proverbul: „Nu se poate pădure fără uscătură!” Şi de ce să ne punem cenuşă în cap, când istoria lumii este plină de bestiali- 153 -

tăţi, de cruzimi, devenite chiar norme de drept? Fără a mai pune la socoteală legile războiului şi chiar a convieţuirii în societate pe baza principiului natural: „care pe care!”.

Aşa că să lăsăm memoria unchiului şi bunicii mele în liniştea mormintelor în care repauzează, că nimeni nu-i cheie de biserică şi nici nu abundă într-o bunătate cristică demnă de pictat pe icoane la care să te închini. Închei cu conştiinţa împăcată că am scris tot ce am aflat despre rădăcinile familiei mele. Viitorimea să judece şi să mediteze la propriul ei comportament şi destin pe această planetă unde viaţa este un mister de nedezlegat şi aşa va rămâne până ce nu va mai fi.

Bunica mea Zoiţa Petrilă şi toţi copii săi au trăit în acest peisaj. Casa ei se situa într-o vale din mijlocul acestei fotografii. Acolo se afla căsuţa ramurii mele de Petrilă, dărâmată apoi, într-un atac de furie a fiului ei amintit mai sus, după ce l-au bătut comuniştii.

După moartea ca de câine, a unchiului Constantin Petrilă, ce mă lua cu el la vârsta de 6 ani, ca să - 154 -

mă arate oamenilor strânşi la vorbă lângă fântâna de lângă casa preotului Sârbu, adică să vadă şi ei cum le citeam eu din ziarul Universul, zic mult după moartea lui, mama primeşte la 7.04 2000 următorul titlu de proprietate:

- 155 -

Îl primeşte mama, ca singura vieţuitoare din urmaşii Zoiţei Petrilă, bunica mea. După moartea mamei această proprietate urma să se împartă pe urmaşii celor 5 fraţi; Natalia, Elena, Maria, Ecaterina şi Constantin Petrilă.

Aceştia ar fi fost verii mei : 3 copii de la Natalia ( Titi, Lili şi Virgil), Polixenia, fata Elenei, 2 copii ai Mariei (Eugen şi Ionel) şi eu, al Ecaterinei.

La data când am ridicat titlul de proprietate, toţi aceştia erau împrăştiaţi prin ţară, oameni maturi, cu situaţii economice stabile, care ar fi trebuit să fi convocaţi la deschiderea succesiunii. Operaţie neinteresată pentru nimeni (le-ar fi venit câte 0,5 ha de persoană) şi greu de înfăptuit. În consecinţă, Primăria din Pungeşti îmi eliberează o adeverinţă pentru succesiunea Ecaterinei Huşanu la Notariat, doar pentru proprietatea ei moştenită de la tata, Gh.P.Huşanu (6,4 ha.)

Moştenirea de la fratele ei Constantin Petrilă, de 6 ha., plus 2000 m.p de pădure rămân, conform legii, în proprietatea statului, nefiind revindecate de nimeni în termenul legal de 6 luni de la moartea proprietarului. Şi aşa, proprietatea răzăşească a Petrileştilor se divide din nou.

Mai târziu transmit primăriei Pungeşti următoarea scrisoare: DOMNIEI SALE DOMNULUI PRIMAR AL COMUNEIPUNGESTI, MIRCEA VLASĂ Subsemnatul Huşanu Constantin, domiciliat în Iaşi, strada Vasile Lupu nr.126, Bloc D2 scara A etaj 3, ap.2 vă expun următoarea situaţie în legătură cu Titlul - 156 -

de proprietate nr.841/48867, eliberat de Comisia Judeţeană Vaslui la data de 7.04.2000 pe numele cetăţeanului, unchiul meu, fratele mamei mele, Petrila I. Constantin, pe care îl anexez în copie spre edificarea Dv. După moartea mamei mele, Ecaterina Huşanu, din Curseşti Vale, care deţinea acest titlu ca moştenitoare după fratele ei, nu s-a mai operat succesiunea, deoarece la suprafaţa de 6 ha. teren veneau vreo 7 moştenitori şi toţi fiind oameni în vârstă, între 75 şi 85 de ani, complet dezinteresaţi de această moştenire, discutând cu ei, toţi au renunţat să întreprindă o dezbatere de moştenire la un notariat, aşa că conform legislaţiei în vigoare, proprietăţile neacceptate la succesiune devin ale statului. De altfel, termenul de acceptare (de 6 luni de la decesul proprietarului) a trecut de mulţi ani. În consecinţă, dv. puteţi să distribuiţi cui credeţi, din această rezervă de teren ce vă aparţine acum. Nimeni nu va mai veni vreodată să pretindă ceva din această proprietate.

Intervenţiile dlui Onofrei la mine pentru a le vinde tarlaua 8, parcela 216 în suprafaţă de 3724 m.p. situată pe Dealul Matei este inoportună, întrucât nu pot face un act de vânzare-cumpărare pe un teren care numi aparţine.

Clădind pe acest teren o locuinţă, familia Onofrei va putea deveni proprietar de drept peste 25 de ani, prin posesiune netulburată de nimeni.

Dumneavoastră procedaţi cum credeţi. Ori preluaţi această proprietate a unchiului meu Petrila I. Constantin, abandonată, ori învoiţi pe dl. Onofrei să construiască o casă prin bună înţelegere cu primăria Pungeşti.

Rămân al dv. concetăţean cu simpatie faţă de localitatea în care m-am născut şi faţă de locuitorii Curse- 157 -

ştiului unde am copilărit şi crescut. În dorinţa să depăşiţi criza actuală de toată natura, îndrăznesc să vă rog a ajuta cetăţenii comunei să se împământeze şi să ducă mai departe fiinţa acestui sat de răzeşi care era pe cale de dispariţie .

Al Dumneavoastră, Constantin Huşanu 20 august 2010

- 158 -

Ecaterina, a patra fată a bunicii, mama mea. a 24 ianuarie, 1908, apare pe lume în familia Petrilă Ioan, tatăl şi Petrilă Zoiţa, mama, o fată pe nume Ecaterina. Şi tatăl ei şi mama ei aveau 35 de ani. Apoi în această familie vin zile grele. Bunicul moare, copii rămân mici, nu ştiu cum s-o fi descurcat bunica. După ce mai cresc, aşa cum am arătat mai sus, fetele mai mari

- 159 -

pleacă pe la alte case şi la treburi rămâne bunica cu mama, o fată acolo de 13 ani, un fel de „fetiţa cu chibrituri”. Învârte pământurile, praşilă, secere, mulsul vacii, mâncare la porci şi toate celelalte. Bunica rămasă şocată după pierderea soţului, se poartă crunt cu dânsa. Abia îi cumpăra o rochiţă de stambă pe an, persecuţiile la care era supusă fiind atât de nedrepte, încât mama mea şi le aminteşte şi astăzi şi o blestemă. Îi reproşează, de exemplu, că de ce pe surorile ei le-a dat să urmeze şcoli gimnaziale iar pe dânsa a ţinut-o la coda vacii? Că ar fi avut şi ea altă soartă. Mi-a povestit odată cum bunica a făcut plăcinte cu brânză, pe ea trimiţând-o să rânească în grajd şi când s-a întors n-a mai găsit nimic. Totul fusese mâncat şi încuiat într-o ladă. Presupun că viaţa tinerei mele mame a fost dură, ceea ce a determinat-o să plece de acasă la Gheorghe Petrilă la o vârstă foarte tânără. Am în faţă Certificatul ei de căsătorie: Soţul: Gheorghe Petrilă, soţia: Ecaterina

- 160 -

Petrilă. De ce îl chema pe tata Petrilă – am explicat mai sus. Căsătoria are loc la 13 ianuarie 1929. Tata avea 43 de ani iar mama 21. În fapt însă ei se luaseră mai de mult. La data căsătoriei eu eram deja în luna a 6-a!

Iată şi Certificatul de căsătorie.

Tata era un bărbat cu armata făcută, cu războiul făcut, cu casă cu vie (0,75 ha), liber ca pasărea după ce se despărţise de Tina, prima lui consoartă, mama o fetiţă chinuită de bunica, dornică să scape de calvar.

Alege libertatea şi independenţa şi pleacă de acasă fără a mai schimba vreodată vreo vorbă cu mama ei. Bunica sărăceşte, îmbătrâneşte, o duce greu, mama îşi face o gospodărie înfloritoare. Începe periplu unei vieţi de muncă, de speranţe, de satisfacţii. Unele secvenţe se găsesc în romanul meu „Vitrina cu fantasme”. Oricum, părinţii mei au avut de luptat cu administraţia socialistă, sunt trecuţi la chiaburi, li se impun cote mari, când au vrut să intre în CAP nu i-au primit, fiind socotiţi duşmani de clasă care ar putea să „saboteze” CAP-ul pe dinăuntru.

Au intrat până la urmă. Tata şi dl. Gemene, învăţătorul satului, duc o campanie prin sat de înscriere în Partidul Social Democrat iar la unificarea cu Partidul Muncitoresc Român devine membru al Partidului Comunist Român, de unde, mai târziu avea să fie exclus.

Iată câteva fotografii de la începuturile căsniciei mamei. În prima cred că este de la căsătoria civilă, iar a doua, de când aveam eu, cred, vreo patru ani, pe ghizdele la fântâna din grădină, în spatele şurii, cu mătuşa Maria în mijloc.

- 161 -

De aici înainte, vieţile mamei şi a tatei se amestecă şi fotografiile vor fi comune sau cu mine. O parte din ele au fost cuprinse în capitolul Maria, vieţile lor împletindu-se pe un număr însemnat de ani. În câteva cuvinte aş vrea să notez că după anul 1946, viaţa satului se schimbă, oamenii consăteni până atunci, devin deodată diferenţiaţi: unii sunt ţărani săraci, alţii ţărani mijlocaşi iar alţii, cei mai năpăstuiţi, chiaburi. Lupta de clasă ia forme absurde în satul românesc. Ţăranul român, aşa cum a ieşit el din istorie, deodată nu mai încape în satul său din cauza originii sociale „nesănătoase”. Cel din ultima categorie devine ciumat, copii lui nu vor încăpea în nici o şcoală superioară. Tata care făcuse România Mare, ajunsese în rândul ciumaţilor. I se suspendă toate drepturile. Este chemat la organizaţia de bază şi i se ridică carnetul de partid. Nu i se mai dă carnet de veteran de război cu bilete de călătorie pe CFR, este izolat de comunitate ca un străin, în propria lui vatră.

Dar a trecut cu bine prin aceste vremi, a fost supus, şi-a achitat cotele la timp, deşi cu mari sacrifi- 162 -

cii. Sădesc părinţii mei o vie pe lotul de folosinţă, respectiv grădina de lângă casă, care până la urmă avea să-i fie împărţită la 3 consăteni, lui lăsându-i-se numai 15 ari. Fac vreo 25 de stupi şi cu mierea vândută fac faţă datoriilor. Stupi aveai voie să ţii cât mai mulţi, fiindcă mierea mergea la export pe valută. Şi ţara avea nevoie de multă valută pentru a-şi achita datoriile externe făcute cu industrializarea.

Trauma lor a fost mai mult de natură sufletească.

Au suferit pentru faptul că sunt scoşi din rândul oamenilor, fără nici o vină. Starea lor socială, socotită după alte criterii de măsurare a oamenilor, a lovit apoi departe, tocmai la Braşov, unde mă aflam ca ofiţer în cadrul Forţelor armate.

Iată în continuare câteva documente ce au mai rămas de la tata, puse aici ca mărturie a celor consemnate mai sus.

Părinţii mei la vârsta senectuţii. Fotografia mamei este realizată la mulţi ani de la moartea tatei, pe când locuia de acum la Vaslui. Când şi-a făcut-o (eram îm- 163 -

preună) mi-a şi spus, cu spiritul ei de a-şi măsura conştient drumul prin viaţă: „Asta-i ultima fotografie pe care o mai fac!„ După realizarea ei a mai trăit mulţi ani, trăieşte chiar şi acum când scriu… (segment dintr-un text mai vechi) şi când aş putea să-i mai fac încă o fotografie, dar este foarte bătrână, merge prin casă sprijinindu-se de masă, îi amorţesc picioarele, spune că nu le simte, sunt ca nişte butuci, ameţeşte… Doar mintea îi este foarte limpede şi memoria anilor tineri.

E neplăcut să fii foarte bătrân! Poţi să-ţi iei singur viaţa? Nu…!

Ecaterina Petrilă Huşanu a fost o femeie vrednică, a învârtit o gospodărie cu 6,5 ha. cot la cot cu tata şi după moartea lui în 1963, vinde casa unui ţăran din Curseşti Deal, Mihai Meza, iar cu banii luaţi cumpără o casă la Vaslui, pe strada Traian, cu o grădiniţă în faţă, unde cultiva flori ce le vindea în piaţă, pe vremea aceea oamenii cumpărau flori autohtone, piaţa lor încă nu fusese invadată de florarii olandezi.

Apoi această locuinţă îi este expropriată de către stat pentru a construi acolo un bloc de tip socialist. Primeşte o sumă de bani cu care la vremea respectivă se putea cumpăra un automobil Dacia. Şi este mutată într-o casă naţionalizată pe strada (mai întâi Uzinii) - 164 -

Toma Caragiu nr.8.

Aici va trăi cu o pensie de veteran de război de pe urma tatei până la ceasul morţii. O vizitam permanent de prin anul 1968, când lucram la ziarul Vremea nouă din Vaslui, înfiinţat cu prilejul revenirii la împărţirea ţării administrativ-teritoriale pe judeţe.

Dincolo de neputinţele proprii bătrâneţii, a rămas cu o minte lucidă până la stingerea din viaţă. Ea mi-a fost izvorul multor informaţii puse în monografia Curseşti, în legătură cu neamul Petrileştilor şi a altor familii din secolul trecut, reuşind astfel să aduc în carte ceva din atmosfera socială a acelor vremi.

Cum tot aşa mi-a inspirat numeroase relatări din care redau una în paginile ce urmează: Mama peste veac Dacă ar fi să fac un portret mamei mele – după principiul că fiecare viaţă de om este un adevărat roman - asta ar trebui să scriu. O parte din amintirile mele despre dânsa însă le-am cuprins prin diferite povestiri, fie ca erou principal, fie ca povestitoare şi nu e cazul să mă lansez aici mai mult decât cere un CV sentimental.

Mama e o povestitoare înnăscută. Ea nu se pierde în banalităţi şi nici nu cade în ficţiuni pentru a da amploare naraţiunii. Face selecţie în ceea ce spune, cu credinţa că mi-ar folosi mie în explorările mele istorice, sociale, folclorice. Ea ştie tot ce s-a întâmplat în satul nostru natal – Curseşti Vale, judeţul Vaslui. Îţi poate spune de fiecare familie de acolo câte ceva: cât pământ aveau, în ce fel de casă trăiau, câţi copii au avut şi cum îi chema pe fiecare în parte. Apoi ce au ajuns în viaţă şi pe unde mai sălăşluiesc. Cu cine a stat în bancă la - 165 -

şcoală şi ce o întreba învăţătorul.

Nu mai vorbesc despre dânsa! De când era copil şi până în zilele de astăzi, îşi aminteşte totul cu lux de amănunte. Poate ar fi interesant pentru cititori să afle că aceste amintiri ale mele despre mama le transcriu când ea a depăşit vârsta de 100 ani, ceea ce uimeşte pe puţinii vizitatori – adică ziariste, asistente sociale, reprezentanţi ai organelor locale. Vreau să spun că nui fac un portret de pe vremea când avea 50 de ani! Şi omul îşi mai aminteşte încă multe. Tot ce consemnez aici se referă la ultimele evocări din anii ei de graţie 100-101, când cu ajutorul ei am putut să fac o incursiune în viaţa satului din ultima sută de ani pentru a o transcrie într-o monografie a satului.

Am de la dânsa 25 de pagini despre răzeşii din Curseşti, că ea este o răzăşoaie ce se trage dintr-o familie a Petrileştilor atestată în documente de arhivă prin 1803. Sunt informaţii preţioase în aceste pagini despre contemporanii ei, unii venind din secolul XIX, aşa cum este bunicul meu Ion Petrilă născut la 1875.

Mama este un fel de tezaur viu al vieţilor trecute de mult în veşnicie. Le scoate din pulberea timpului dus şi le arată lumii cum au fost. Orice o întreb, ea stă câteva clipe, scormoneşte pe sub părul capului ei alb ca zăpada şi scoate de acolo răspunsul. Şi eu, care nu-mi amintesc ce am mâncat ieri!

- Ei, da de-acuma, capul meu s-o stricat rău de tot!

Iaca nu mai pot să socotesc, am uitat tabla înmulţirii şi multe alte cuvinte, că surdă cum sunt şi aproape oarbă, nici nu mai aud vorbele celor din jur. De radio, nici vorbă. Tac, doară ce poţi face în faţa măcelăriei timpului? O îndemn să servească ceva din ceea ce îi aduc eu pe masă din două în două săptămâni, că locuiesc în alt oraş, şi aştept să treacă umbra cea rea din lucrarea - 166 -

vremii. Şi trece. Ş-atunci mama îşi mai încearcă odată puterile ce i-au rămas şi începe să recite din Alecsandri „Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui...” şi din Eminescu, şi din cântecele patriotice ale anilor când regele era speranţa ţării, şi din cântecele de petrecere mai triste, dar şi de întâmplări din viaţa ei de copilă. Şi niciodată nu uită s-o vorbească pe maică-sa de rău – că 4 fete a avut şi le-a dat la şcoli mai înalte iar pe dânsa a ţinut-o la coada vacii, ca să-i întoarcă cu sapa pământurile de la bietul tata, care a murit îndată după războiul din 1916-1918! Să-i îngrijească de păsări, de animale într-o singură rochiţică din stambă, pe vară!

- Într-un an fusese secetă mare. Nu se mai găsea nimic pe câmpuri de mâncare pentru animale. Ş-atunci s-o dat voie să le ducem în pădure, unde mai apucau câte o frunză din vlăstarii copacilor, câte un fir de iarbă rămas încă verde la umbra lor. Iar noi, copii jucam mingea. Ei, mingea! Un boţ de păr de vacă înfăşurat şi bine legat în nişte cârpe. Şi când m-am trezit eu din joacă, vacile mele nu mai erau... Le-am căutat o bună bucată din pădure, se însera şi nu le-am mai găsit. Mă gândeam cu teamă ce-o să zică mama când m-o vedea fără vaci. Dar nu m-o certat.

Primarul Vasluiului, dl. Victor Cristea, o felicită la împlinirea a 100 de ani (24 ianuarie 1908-24 ianuarie 2008).

- 167 -

Mă simţeam vinovată şi noaptea am dormit pe sponci. Nici nu se făcuse bine ziuă, când am plecat spre pădure, cale de vreo doi kilometri. Când am ajuns în Valea Mică, unde era o fântână cu ghizdele din stejar şi o teucă de băut apă, numai ce văd vacile mele culcate lângă dânsa. Nu m-am apropiat bine de ele şi când mau zărit s-au ridicat în picioare şi au început să ragă la mine, ca şi cum s-ar fi bucurat de regăsire. Doar le ştiam şi mă ştiau de mici viţele. Mă îndrăgeau şi arătau aşa ca şi cum şi-ar fi cerut iertare de necazul ce mi lau pricinuit. Numai că nu puteau vorbi, dar din felul cum mă înconjurau şi cum fremătau, nici nu mai aveau nevoie de cuvinte!

Cum a crescut această copilă chinuită în curtea maică-si şi cum a ajuns la 101 ani – e altă poveste care nu încape aici. E de ajuns să arăt că printr-o muncă asiduă de zi şi noapte, cu furca şi fusul în mână, cu suveica şi cu stativele de ţesut pânză de in şi perdele din mătasea gogoşilor, cu traistele pline cu oale de mâncare, la muncitorii de la câmp, a ajuns să facă o gospodărie fruntaşă şi să o ducă până la moartea tatei şi după aceea încă vreo zece ani, după ce trecuse prin persecuţiile regimului şi defăimarea cuvântului de răzeş, dintr-unul de cinste în altul de batjocură, de chiabur, (mă mir şi eu de unde a avut atâta putere) şi cum de a ştiut să supravieţuiască încă 37 de ani de la moartea tatei!

Mirarea nu este numai a mea. Longevitatea ei spirituală atrage curiozitatea târgului.

Vine primarul să-i strângă - 168 -

mâna, vin cei de la Asociaţia veteranilor de război, că tata a luptat la Mărăşeşti, vin asistentele sociale şi-i umplu masa cu cadouri, îi iau tensiune şi o găsesc 13/7 - mai bună ca a lor - şi cad perplex!

Ce să mai spun de mama mea? Nu am atâta spaţiu pentru a cuprinde 101 ani de viaţă pământească, viaţă de muncă şi de demnitate, dar şi de mândrie că se trage dintr-un neam răzăşesc, care a fost şi a rămas „talpa ţării” şi că consătenii ei o apelau cu „coana Tinca”, „Sărut mâna!”

Sărut mâna îi spun şi eu acum, la depăşirea centenarului personal, cu convingerea că longevitatea se „cumpără” cu cumpătare, cu echilibru în toate, cu chibzuinţă în faţa întâmplărilor vieţii, bune şi rele, şi cu credinţa în munca izbăvitoare de toate relele. Zic şi eu! Dar cine ştie care-i adevărul?

Ziariştii o întreabă ce a mâncat în viaţa ei de a atins această vârstă. Personal nu i-aşi pune o astfel de întrebare. Sunt bogătaşi pe lumea asta hrăniţi cu tot ce lea poftit inima. Şi? Ating suta de ani?

Pentru mine mama rămâne o enigmă şi când mărturisesc cuiva că are 101 ani, zâmbesc a mirare iar interlocutorul îmi întoarce o faţă luminată de un zâmbet asemănător. De unde îmi vine în minte să spun că mama este un zâmbet…

* Şi a venit şi sfârşitul unei mlădiţe din neamul Petrileştilor. Iată-l povestit îndată după înmormântare.

8 iulie 2009 Mă aflam în trenul Iaşi –Vaslui, drum pe care îl fă- 169 -

ceam să-mi văd mama, de vreo 43 de ani! Ştiam că se află în ultimele sale zile de viaţă, mă chemase cu o zi mai devreme şi nu am putut să mă duc, eram pregătit acum să stau acolo până ce-şi va da sufletul. Nu mai luasem cu mine nici un fel de mâncare, aşa cum îi duceam mereu, fiindcă în ultima vreme refuza orice fel de hrană. Trenul urca dealul Bârnovei, când telefonul îmi sună în buzunar. Era Vasluiul, Adriana, femeia din Curseşti care o îngrijea pe mama.

- Dom’ Costică, doamna a murit!

Răsuflai uşurat. Stătea în pat de 8 luni de zile. Nu se mai putea ţine pe picioare. Vârsta o ajunsese, o răpusese. Era numai pielea şi osul. Picioarele nu-i erau mai groase ca mâinile descărnate. Venele îngroşate şi albastre îi desenau căile sângelui, precum râurile o hartă pluvială. Izvorul atâtor informaţii pe care mi le mărturisise şi le băgasem în monografia „Curseşti” – secase deodată! Scăpase de calvarul unei vieţi chinuite, însingurate, fără auz, fără vedere.

Când am intrat în casa unde locuia pe strada Toma Caragiu nr.8, casa primăriei, ce-i fusese închiriate săşi petreacă restul vieţii după ce-i luase casa personală din strada Traian, unde acum se află un bloc. Nişte femei de treabă o şi scăldase şi îmbrăcase pentru ultimul drum. O lumânare pâlpâia pe masă. Totul se sfârşise. După 101 ani şi patru luni aproximativ, mama plecase din viaţă…

Au început alergăturile pentru organizarea înmormântării. Am decis s-o facem a doua zi. Administratorul cimitirului, Doru, veni cu furgoneta şi o duse la capelă. Adriana (consăteanca ei îngrijitoare) cu o doamnă Tătaru pregăteau podurile. O altă doamnă de la cimitir, Valentina, începu să se ocupe de pomeni şi tot ce trebuie pus pe masă.

- 170 -

Veni seara, încercai să mă odihnesc, dar nu am dormit toată noaptea. M-am luptat cu ţânţarii care mă asaltau nesătui.

A doua zi dimineaţă mi se eliberează certificatul de deces şi încerc să iau de la Casa pensiilor ajutorul de înmormântare. L-am luat la ora 12. La ora 12,30 era stabilită slujba de înmormântare.

De la Iaşi, veniseră între timp, Magda, Aurora, Adriana de la Piteşti. Mi-au adus o cămaşă neagră pe care am îmbrăcat-o în cimitir.

Ceremonia a început. Preotul a spus tot ce a învăţat la asemenea ocazii, patru gropari au coborât-o în cavoul cumpărat de dânsa în 1994 şi am plecat. Am milostivit pe cei care ne-au ajutat şi am plecat spre Iaşi pe la orele 15. Ne-am oprit la Motelul din Bucium, am privit oraşul de sus, ne-am făcut fotografii, am mâncat câte o tochitură de pasăre, am sorbit o bere, era foarte cald afară, şi pe seară am fost din nou acasă.

Aveam în geantă postfaţa la „Curseşti” ce mi-o dăduse Ioan Mancaş, directorul Muzeului Ştefan cel Mare (acum decedat de tânăr), actele de identitate ale părinţilor mei, actul de deces, actul de concesiune pe veci a locului din cimitir.

Cheltuisem vreo 30 de milioane, cam vreo 800 de euro. Tot ce avea mama în casa aceea a rămas Adrianei Hristea din Curseşti, fata lui Costică Munteanu, căruia tata îi dăruise o vacă cu lapte să-şi crească cei 10 copii, iar soţia lui, fata lui Burcă, vecinul, mă ţinuse în braţe când aveam vreo 4 ani! Era o fată frumoasă şi din cauza aceasta mă duceam des pe la ei. Cu fratele ei, Victor Burcă, am fost apoi amic.

S-a chinuit mult această femeie necăjită cu mama.

I-a făcut toate mofturile. I-am lăsat ceva mobilă, plapome, toaletă, butelie cu reşou, un televizor, veselă şi - 171 -

tot puţinul de care se servea mama. Fetele mele nu au dorit să ia decât un ceaunel, care părea de tuci, dar care s-a dovedit în urmă, tot din aluminiu… Şi aşa au luat sfârşit drumurile mele la Vaslui şi o crenguţă din neamul Petrileştilor de peste veacuri.

Introduc în pagină câteva fotografii de la eveniment.

Coborârea în mormânt. În stânga fotografiei – Magdalena şi Adriana A fost o femeie vrednică, care a ştiut să se descurce în viaţă mai bine ca mine. Eu nu m-aş pricepe să trăiesc fără salariu!

Conştientă până în penultima zi a decesului, plină de amintiri, lucidă, cu judecata integră, discutând cu mine despre ce se va întâmpla după moartea ei, pe care şi-o dorea de multă vreme, sper să fi plecat mulţumită din viaţă.

- 172 -

Adriana şi cu Magdalena, nepoatele ei, la masa pomenirii.

Apoi am poposit la Motel Bucium în drumul nostru spre casă şi totul s-a sfârşit…În fotografie: eu, Aurora şi Adriana. Magda era la aparatul de fotografiat.

- 173 -

Astfel, ramură cu ramură, neamurile se usucă, pier pentru a face loc urmaşilor care să le ducă mai departe amprenta neamului. * Un fel de pomană pentru mama Către arendaşii ei din Curseşti Doamnei Mihai Maria Doamnei şi domnului Ioan Vezitiu Domnului Nicolae Palade Doamnei Bârsan (soţul Bârsan Gheorghe, decedat) Pe data de 8 iulie a.c., la ora 7,30 dimineaţa, Ecaterina Huşanu, născută la 24 ianuarie 1908, a plecat dintre cei vii. O fiică a satului nostru, fata lui Costică Munteanu, Adriana, s-a îngrijit de toate cele obişnuite unei înmormântări. Mama mea, acum se odihneşte în cimitirul Vasluiului.

Iată şi poza ei, cum arăta la peste 100 ani!

- 174 -

Acum, vrând-nevrând, am preluat moştenirea, adică acele hectare de pământ, altădată la mare preţ, în prezent rămase doar o amintire a locului unde oamenii îşi câştigau pâinea cea de toate zilele.

O parte din ele le munciţi dv. în acelaşi scop, pentru care vă mulţumesc că nu lăsaţi nişte grădini sau ogoare în nefolosinţă” Eu nu am să fac alte contracte de arendă, ci prin această scrisoare le prelungesc încă pe 5 ani pe cele existente, respectiv-2009-2014.

Dacă la acea dată nu voi mai fi nici eu, veţi trata problema contractelor de arendă cu una din fiicele mele: Adriana Luca sau Magdalena Huşanu.

Personal – v-am mai scris – eu am resurse de trai din pensia pe care o primesc de la Stat şi nu pretind de la dv. te miri ce! Am şi o vie, aici lângă Iaşi, cu pomi pe lângă dânsa şi nu am nevoie de nimic. Dumneavoastră sunteţi curseştenii mei, unde au trăit părinţii mei, unde am copilărit şi eu şi este de datoria mea să vă ajut, dacă viaţa nu v-a oferit mai mult. Ceea ce-mi datoraţi, este să fiţi sănătoşi, să puteţi munci pe fostele pământuri ale părinţilor mei, să vă bucuraţi de roadele lor, iar la sfârşitul fiecărui an, să-mi trimiteţi câteva rânduri cu „La mulţi ani!”

Dacă peste ani şi ani, fetele mele sau urmaşii lor, vor avea nevoie de pământul acela, atunci dv. sau urmaşii dv. veţi trata omeneşte cu noii proprietari.

Aceste câteva cuvinte am ţinut să vi le transmit acum când viaţa sau moartea orânduieşte altfel lucrurile.

Dacă nu voi putea să mai trec pe la Curseşti, măcar să ştiu că am acolo nişte prieteni.

Rămân al dv. consătean, Constantin Huşanu - 175 -

Ecaterina Huşanu, pe patul de suferinţă, unde a stat 8 luni de zile, înainte de a-şi da obştescul sfârşit.

După decesul Ecaterinei Huşanu, fiul ei primeşte următoarea succesiune:

- 176 -

Cu amplasamentele urmﾄフoare:

- 177 -

Gheorghe Petrilă Huşanu heorghe Petrilă Huşanu apare în curtea unui răzeş Petrilă Costachi, în etate de 44 ani, la 1 ianuarie 1885, dintr-o convieţuire cu Maria Petrilă, în etate de 30 de ani, Certificat de naştere nr.5 din anul 1885, ianuarie ziua 3. înregistrat la primăria comunei Curseşti, judeţul Vaslui. Şi redau mai jos o fotografie a certificatului de naştere, pentru a nu exista nici un dubiu, fiindcă discuţii neoficiale au existat.

- 178 -

Cum pe parcursul timpului numele copilului Gheorghe Petrilă a devenit Gheorghe Petrilă Huşanu, vom arăta mai încolo. Dar prea multe informaţii despre copilăria lui nu am, decât că mama lui Maria, a murit când Gheorghe avea doar 3 ani şi că a fost crescut şi de un unchi de a lui din comuna Chetreşti, de pe Valea Stemnicului, judeţul Vaslui.

Acest copil, mărişor fiind, ajunge să lucreze portar la Universitate Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Nişte profesori, văzându-l dezgheţat, îl îndemnară spre învăţătură. Dar nu a avut posibilităţi. N-a fost să fie şi iată-l soldat la un escadron de artilerie, recrutat probabil din cauza staturii lui înalte şi voinice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic.

Ia parte la luptele de la Oituz, România devine Mare în 1918, unde a pus şi el o cărămidă la temelia ei. Putea să moară, dar a scăpat şi nimeni în perioada socialistă nu i-a recunoscut vreun merit. Statul democrat îl împroprietărise în 1921 cu 3 hectare de teren pe care îşi înalţă o casă pe Dealul Matei iar mai la vale de curte sădeşte o vie producătoare, soiul „Noham”.

Tata era acum un bărbat cu armata făcută, cu războiul făcut, cu casă, cu vie (0,75 ha), liber ca pasărea: după ce se despărţise de Tina, prima lui consoartă, se hotărăşte să devină om la casa lui, în rând cu toţi ceilalţi curseşteni şi prin intermediul unor rude pune la cale o căsătorie cu tânăra Ecaterina Petrilă, se pare verişoară - 179 -

de al doilea, fata chinuită de mama ei, după cum am arătat mai sus.

Căsătoria are loc la 13 ianuarie 1929. Tata avea 43 de ani iar mama 21. În fapt însă ei se luaseră mai de mult. La data căsătoriei eu eram deja în luna a 6-a.

A urmat o luptă aprigă pentru formarea unei gospodării prospere. Şi acum explicaţia devenirii tatălui meu din Gheorghe Petrilă, - Gheorghe Petrilă Huşanu.

Când Costache Petrilă, tatăl lui natural, moare, tânărul Gheorghe pretinde participarea la moştenire, dar judecătoria din Pungeşti îi respinge cererea pe motiv că părinţii lui nu au fost căsătoriţi legal. Revoltat, întreprinde o acţiune de revendicare a numelui după mama lui, Maria Huşanu, şi i se eliberează acte cu numele nou: Gheorghe Petrilă Huşanu.

La vârsta mea de 5 ani am văzut cum părinţii mei dărâmau casa din capul viei de pe Dealul Matei şi se mută în alta din centrul satului, cumpărată de la un localnic pe nume Nica. Fostul proprietar decedează înainte de a încasa toate ratele casei vândute şi succesorii lui pretind retrocedarea casei. Are loc un proces împovărător care spoliază veniturile gospodăriei şi ia sfârşit după cel de al doilea Război Mondial, prin depunerea sumei restante într-o bancă, în contul moştenitorilor vânzătorului.

Când trupele sovietice apar pe coama Dealului Sghera în 22 august 1944, Gheorghe Petrilă avea o gospodărie echilibrată şi făcea parte din elita ţărănească a Curseştiului. În arhiva sa păstra unele documente, precum următoarele: - 180 -

Un permis de vânătoare; avea şi o armă cu 2 ţevi.

Şi un carnet de călătorie gratuită pe CFR, ca veteran de război ce era.

O fotografie de pe timpul când făcea politică:

- 181 -

În primul rând de la stânga la dreapta: avocatul Rădescu, V. Pavlov, prefectul Vasluiului, avocatul Alexandru Popescu, Mihăilescu – pretor la Pungeşti… În rândul de sus: Gh. P. Huşanu, comerciant, avocatul Popa din Pungeşti şi un moşier Râmniceanu.

Perioada sa politică am descoperit-o în presa vremii, mai întâi de publicistul Ion N.Oprea şi apoi de mine. Iată un extras: În publicaţia „Lupta plugarului, foae de propagandă a opoziţiei unite (partidul naţional şi partidul ţărănesc) din judeţul Vaslui”, din 23 august 1925, duminică, se arăta care este drumul ţărănimii pentru întărirea şi înstărirea gospodăriilor ţărăneşti” şi purta acest titlu „pentru că acum începe adevărata luptă a plugarilor, pentru a se găsi mijloacele de valorificare a produselor muncitorului,” care „stă tocma în înfiinţarea Camerelor agricole”, îşi dădea cu părerea preotul Gheorghe I. Florea în articolul publicat pe dosul foii. În prima pagină, Lupta… se adresa către „Cinstiţii - 182 -

plugari” cărora le spunea că în ziua de marţi 25 august să voteze cu toţii lista cu semnul Secera şi Coasa Naţional-Ţărănistă pe care se aflau înscrişi: 1.Preotul Gheorghe Florea, agricultor, viticultor, Vaslui; 2. Ion Gh. Titron, mare agricultor – Ivăneşti; 3.Ion Cărare, căpitan, invalid de război, agricultor, Ţibana; 4.Ion Antohi, învăţător, agricultor, Scânteia; 5.D.Munteanu, învăţător, agricultor, Buhăieşti Vultureşti; 6.Gheorghe P. Huşanu, agricultor, Curseşti; 7.Ştefan Damian, agricultor, Pungeşti; 8.Constantin D. Cehan, agricultor, Pungeşti; 9.Zaharia Scutariu, agricultor, Zăpodeni; 10.Vasile Dărăscu, agricultor, Tanacu, Beneşti; 11.Constantin Rizescu, agricultor, viticultor, directorul sindicatului agricol şi viticol Vaslui; 12.Neculaie P. Carp, mare agricultor, Ţibăneşti; 13. Gheorghe David, învăţător, agricultor, Dumeşti; 14.Eugen Gheorghiescu, învăţător, agricultor, Negreşti; 15. Grigore Pavlov, învăţător, agricultor, Moara Grecilor; 16.Ion C. Gheorghiu, agricultor, Ştioboreni; 17.V.H. Serdili, inginer agricol, agricultor, Scânteia-Rediu.

Aşadar, Gheorghe P. Huşanu ajunge să candideze pe o listă a „Opoziţiei Unite Naţional-Ţărănistă a organizaţiei judeţene Vaslui. Evident, nu trebuie să ne îmbătăm cu apă chioară că ar fi fost o mare personalitate politică ţărănească şi că a intrat în acest partid ce se recomanda ţărănesc, pentru a schimba viaţa grea a ţărănimii. În fruntea partidelor din acea vreme se aflau - 183 -

moşieri, dacă nu iluminişti, măcar sigur interesaţi săşi consolideze propriile poziţii într-o societate ce tocmai ieşise de vreo jumătate de secol din feudalism. Şi reformele ce avuseseră loc, după model apusean, care chemau la vot ţărănimea, trebuiau cumva însoţite de o mimare democratică de reprezentare, care să asigure, până la urmă, stăpânirea puterii dătătoare de venituri tot de către fruntaşii aparţinând marilor proprietari.

Gheorghe P. Huşanu, şi alţii ca el, totuşi ţărani mai răsăriţi, ceva mai înstăriţi şi cu iniţiativă gospodărească, figura pe locul 6 al listei de mai sus, deci nici un pericol de apucare a vreunui os de ros, dar se cheamă că prezenţa lui pe listă susţinea o idee de democraţie, de reprezentare democratică a tuturor claselor sociale. Intrase într-o capcană care folosea, de fapt, altora, de care îşi va da seama singur şi va demisiona mai târziu din partidul ţărăniştilor.

Politica lui însemna munca şi prosperitatea propriei gospodării. După ce îi intrase via pe rod şi realiza în medie vreo 5-6 mii de litri de vin anual, închirie o prăvălie în centrul Pungeştilor, târg de o seamă cu Curseştii ca existenţă pe acele meleaguri, în scopul distribuirii producţiei direct la consumator. Aici avea să vadă lumina zilei şi semnatarul acestei cărţi.

Gheorghe Petrilă cu fiul său Constantin.

Copil fiind, eu, am auzit de la dânsul că ar fi făcut - 184 -

vreo două clase primare cu un învăţător Constantin Tanase, marele actor de mai târziu, iar după ce se întoarce de pe front îşi continuă studiile primare în Curseşti Vale cu învăţătorul Gheorghe Gemene, pe care l-am avut apoi şi eu institutor până în clasa a IV-a.

Adesea îl vedeam citind o carte în cerdacul casei. Îi plăcea să ştie, să afle. A făcut şi ceva politică la Partidul Naţional Ţărănesc, dar când acesta a venit la guvernare şi a ieftinit grâul, lovind în interesele ţărănimii, a demisionat. În timpul războiului antisovietic a fost vreo şase luni de zile şi ajutor de primar, fără retribuţie, până când i-a hotărât mama să se lase de primărie că are treabă acasă la dânsul.

Era un om luminat, purta discuţii îndelungate cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu cele 3 hectare de pământ dat la reforma din 1921 şi cu ce a mai adus mama, aveau în total 6,4 ha. Creşteau animale, păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri curgeau din via de pe Dealul Matei. Devenise un ţăran mijlocaş, cum îl numise o vreme orânduirea socialistă. Înainte de intrarea ruşilor în ţară, părinţii mei s-au apucat de apicultură. Încetul cu încetul, cu ajutorul sfaturilor din lucrarea Stupăritul a lui Constantin Hristea, pe care o am şi acum ca pe un trofeu a acelor vremuri de vise înaripate, au învăţat să facă stupi sistematici „Dadantblat”, pe care apoi i-au înmulţit.

Apicultura devenise şi visul lor de îmbogăţire şi cât am mai stat pe acasă, în vacanţele de vară, am lucrat efectiv la construcţia de stupi sistematici. Cred că am făcut vreo 12 lăzi, capace funduri şi tot ce trebuie. Era vremea când nu ştiam ce întorsătură va lua istoria ţării.

- 185 -

Iată o fotografie din acele începuturi făcută în faţa casei noastre din Curseşti şi din care se vede o parte din perspectiva satului, până departe spre pădurea statului, şi mica noastră zestre apicolă de început. Mai târziu părinţii mei au ajuns să aibă până pe la 27 de stupi.

Aceasta este singura fotografie pe care o am cu o vedere parţială asupra casei noastre şi în continuare a peisajului satului natal. Departe, la orizont se vede pădurea statului. În ea: Ecaterina Huşanu, Gheorghe Petrilă Huşanu şi autorul acestor rânduri, la vremea când visa să ajungă mare apicultor.

Dar visul lui a fost spulberat de instaurarea orânduirii socialiste. Au fost ani de muncă, de speranţe şi adesea de satisfacţii. Dar au îndurat şi umilinţele impuse de societatea socialistă, care i-au discreditat cu titlul de „chiaburi”, titlu altădată onorabil, de invidiat.

Iată ce sensuri poate lua un cuvânt! Au fost categorisiţi chiaburi, deşi nu îndeplineau cerinţele acestei categorii: să fi avut cazane de ţuică, mori şi alte mijloace de ex- 186 -

ploatare. Aa, foloseau muncă salariată cu ziua în vârful campaniilor de întreţinere şi recoltare a culturilor (o praşilă, o secere, un cules la vie). Dar şi-au plătit întotdeauna impunerile mari de cote obligatorii. Şi mama, îmi povestea cu regret cum au intrat agenţii de execuţie în curte şi cum i-au luat frumuseţe de scroafă a făta.

Au fost vremuri de restricţie pentru ei şi pentru multă altă lume. Detaliile nu-şi găsesc locul aici, aşa cum nu pot descrie nici viaţa satului Curseşti, cu oamenii lui, aşa cum o face Ion Agârbiceanu în „Arhanghelii” lui din Văleni. Şi nici în propria mea biografie nu pot merge în extensie. Sunt totuşi 73 de ani de parcurs! Şi nici nu-i necesar. Este o viaţă consumată conştient şi inconştient. N-a fost nici una de excepţie, nici una derizorie.

Mă voi rezuma la transcrierea de pe documente a drumului parcurs. Şi unde se va cere, voi adăuga precizări.

Se instaurase în ţară un sistem de teroare rusească, eu habar nu aveam ce se întâmplă şi poate mai bine că nu am ştiut. Aflu abia acum din memoriile foştilor deţinuţi, aşa cum este dr. ing. Cezar Zugravu, căruia i-am scos o lucrarea: O istorie a rezistenţei şi a represiunii.(Ed. TipoMoldova, 2002). Ce am gândit chiar în anii socialismului şi ce sintetizez acum, nu am traversat o societate cu adevărat socialistă. Principiile visătorilor au fost deformate şi compromise poate pentru totdeauna.

Regimul socialist îl desproprietăreşte şi-l condamnă Pe Ghe.P.Huşanu la 2 ani de închisoare pentru că ieşise să-şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. Nu a ajuns să fie închis, fiindcă a fugit de acasă la o soră a mamei, Elena Gordinschi (despre care am vorbit mai sus) din Bucureşti. Între timp, iniţiatorii unei politici represive antiţărăneşti: Ana Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu, toţi evrei veniţi de la Moscova - 187 -

să conducă Partidul Comunist Român, sunt înlăturaţi din C.C. de către Gheorghe Gheorghiu Dej şi după care se dă un Decret de amnistiere, sub incidenţa căruia sa aflat şi tata. Mai târziu a intrat şi el în CAP şi a lucrat o vreme. Din amintirile Ecaterinei Huşanu, aflu că în perioada socialistă nu au avut de suferit prea mult; îşi achitau la timp cotele şi dările ce li se puneau, activiştii se purtau frumos cu ei…

Vremurile au trecut, bune şi rele, şi Gheorghe Petrilă Huşanu ajunge la 79 de ani. Face un carcinom de prostată, merge pe la Bucureşti, i se face o incizie, îl duc şi eu pe la spitalul din Vaslui dar boala este de neînvins. Într-o zi, când voia să mai meargă la o celebritate medicală, mama mea îi spune: „Nu te mai duce nicăieri! Ai cancer.” Cred că îşi dăduse seama şi el fiindcă agentul sanitar din sat îi făcea injecţii cu morfină.

Mama plângea adesea lângă patul în care zăcea. „Nu plânge – îi spune el. Moare un moşneag…

După care cădea în tăcere.

- De ce nu mai vorbeşti? – întreba mama.

- Nu mai pot…

Şi într-o zi, o ramură din neamul Petrileştilor s-a supus vremii. Iată şi confirmarea documentară a decesului: După cum se poate observa din Certificatul de deces, după trecerea a 78 de ani, primăria din Pungeşti încă nu ştie cine a fost tatăl defunctului şi trage o liniuţă. Pe bună dreptate abţinerea, pentru că în - 188 -

Certificatul de naştere Seria N.I. 189475 eliberat la 8 decembrie 1955 de PRIMĂRIA COMUNEI CURSEŞTI – tatăl copilului Gheorghe este trecut a fi PETRILĂ COSTACHI, în vârstă de 44 de ani.

Care au fost împrejurările devenirii numelui tatălui meu din Petrilă în Huşanu le ştiu de la dânsul. El spunea că murind tatăl său Petrilă Costache s-a prezentat la dezbaterea succesiunii (vreo 20 hectare de teren agricol), dar Judecătoria din Pungeşti îl exclude de la moştenire pentru că părinţii săi nu au fost căsătoriţi legal!

Gheorghe Petrilă se supără şi cere să i se dea numele mamei sale de Huşanu. Şi din anii aceia a devenit un Gheorghe Petrilă Huşanu (cunoscut în sat sub numele de Grigore Huşanu!). Culmea legilor onomastice!!!

- 189 -

Huşanu Gh. Constantin Copilăria Din cei doi Petrilă – Ecaterina şi Gheorghe - aşa cum vorbesc certificatele de naştere – apare pe lume în localitatea Pungeşti, (reşedinţă provizorie a celor doi curseşteni pentru distribuirea producţiei de vin) , copilul Constantin ( Certificat de naştere 202338 din 25 aprilie 1929). Regret că nişte circumstanţe birocratice întrerup pe hârtie perpetuarea numelui familiei Petrilă din răzăşia Curseşti-Vale şi pe certificatul meu de naştere voi intra în lume cu un nume venit dinspre partea bunicii mele dinspre tată – Huşanu, după cum am relatat mai sus.

- 190 -

Câteva amintiri din prima copilărie Certificatul de naştere 202338 îmi confirmă apariţia pe lume la 25 aprilie 1929. Am probleme cu sănătatea, îmi povestea mama, cred că aveam o enterocolită, dar după 3 zile de flămânzire îmi dă un litru de lapte fiert, îl mănânc, ea se aştepta să mor, dar eu mă îndrept. În arhivă am o poză la vârsta de un an. Apoi abia peste trei ani părinţii mei îmi fac o fotografie pe colacul fântânii din spatele casei. Îmbrăcat ca o odraslă de moşier, cu un fel de papion la gât, scrutez viitorul între mama şi sora ei Maria.

Apoi o vreme nu mi se mai fac fotografii. Pe la 5 ani stăteam în picioare pe patul din bucătărie şi învăţam literele alfabetului după calendarul ortodox din perete. Mai târziu le-am învăţat din ziarul „Universul”.

La vârsta de 6 ani citeam curent din acest ziar articole oamenilor din sat adunaţi în jurul fântânii din faţa locuinţei preotului Sârbu, spre mirarea lor şi mândria unchiului Costică, care mă scotea în societate.

- 191 -

Începerea studiilor În 1936, deci la 7 ani şi 5 luni, îmi încep studiile elementare la şcoala primară din Curseşti Vale, cu un învăţător Măceanca iar în clasa a IV-a cu directorul şcolii Gheorghe Gemene. În clasa a II-a, mi se acordă o diplomă cu medalie, drept premiul al II-lea (media generală 9,68). Premiul I a fost acordat fiului directorului!

Termin 4 clase elementare la Curseşti Vale şi tata mă aduce la Iaşi să dau examen la Liceul Militar. Clădirea există şi acum. E spital militar. Curtea liceului era plină cu candidaţi, mulţi dintre ei fii de ofiţeri. Ce să intre acolo un biet fiu de ţăran cu o pregătire precară!

Hai la Vaslui, la Liceul Mihail Cogălniceanu. Nici aici nu obţin nota de admitere. Asta era pregătirea mea oferită într-un sat! Mai încerc la Gimnaziul comercial şi intru. Părinţii mă duc la internat. Aici era o disciplină de fier. În fiecare după amiază, după orele de clasă, urmau orele în sala de meditaţii, apoi masa de seară, dormitorul, ghiduşii.

Dar într-o noapte (10 noiembrie 1940 parcă) clădirea începe să se zguduie din temelii. Marele cutremur!

Alerg pe scări în jos spre ieşire. Jos, o uşă grea din metal ne blochează salvarea sau mai curând ne salvează, pentru că, în sfârşit, când a venit cineva cu cheia şi ieşim în curte, a trebuit să sărim peste un perete de cărămidă căzut de sus. Ne-ar fi lovit în plin! Afară se aşternuse un strat subţire de zăpadă. Desculţi, ne suim pe stivele de lemne. După o vreme intrăm în clădire, ne îmbrăcăm şi ieşim afară în aşteptarea replicilor, care au venit dar fără vlagă.

Dimineaţa vizităm centrul Vasluiului plin cu pră- 192 -

vălii evreieşti.

O mare parte din ele erau grav avariate. De la poarta acestui cămin, unde am stat un an şcolar, spre vară, mi-a fost dat să văd o procesiune legionară. Plutoane verzi, îndoliate, îşi duceau morţii pe umeri. Erau morţii ucişi din ordinul guvernului (A se vedea istoria).

Fusesem şi prin cimitir şi-i văzusem cum îi scotea dintr-o groapă cu var! Mirosea îngrozitor. Atunci am făcut cunoştinţă cu ultimele mirosuri ale omului, cu lichidele pestilenţiale în care se transformă! Aceste urme cadaverice erau purtate acum în mare pompă: muzici, drapele, uniforme cu centură şi pistol, tristeţe, spirit de răzbunare. O cereau martirii!

Mişcarea legionară se desfăşurase pe când eu nu înţelegeam nimic, copil fiind. Atât mi-amintesc că prin sat, seara se auzeau cântecele, de altfel foarte frumoase, ale tinerilor organizaţi în cuiburi. Mătuşa mea Maria, de la Pungeşti era şi ea legionară. Dacă boierul Jac Marcopol era legionar, nu se putea ca administratorul lui cu familie cu tot, să nu se încadreze în frontul verde. Front care până la urmă a evacuat evreii din Pungeşti la Vaslui, cu ce au putut lua, legionarilor rămânându-le multă marfă să o împartă frăţeşte. Se pare că antisemitismul a luat naştere din interese materiale şi dintr-un naţionalism exacerbat. Şi tot la acest cămin am învăţat bunele maniere.

Eram la masa de prânz. Directorul căminului se apropie de mine şi mă întreabă: Ce-i tatăl tău?

Agricultor.

- Îmda, ei uite aşa se ţine furculiţa, nu ca pe un ţăpoi! –şi mi-a arătat cum.

Nu ştiu de ce a ţinut să mă educe chiar pe mine! Iam inspirat încredere?

- 193 -

Copilăria are un noian de înfăţişări, noian de întrebări, de mirări. Şcoala le dezvăluie doar în parte. Nu mă voi opri la ele, ci voi enumera doar drumul lung al asimilării şi întregirii personalităţii mele pe bază de documente.

Alte studii Termin 4 clase primare la Curseşti şi intru la Gimnaziul Comercial din Vaslui. Iată „performanţele”: 1940 –1941 – clasa I, medie generală 7,01 1941 –1942 – clasa a II-a, medie generală 6,15 1942 –1943 – clasa a III-a, medie generală 6, 29 În acest gimnaziu se predau 2 limbi străine: franceza şi germana. N-am depăşit media 5,33 niciodată.

Eu nu ştiam gramatică, cum aveam să înţeleg flexiunile limbilor străine? Receptorii mei aveau dificultăţi la reţinere şi înţelegere. Până când şi la religie abia scot un 5,66 în clasa a III-a! Nici la caligrafie nu excelam: 8,66, 5,66, 6!!!Eram un elev mediocru pentru că nu mă omoram cu învăţătura. Pe atunci, la terminarea clasei a IVa se dădea un examen de capacitate pentru a putea intra în cursul superior, pe care trebuia să-l urmez la Iaşi, Vasluiul neavând curs superior. Mi-a fost teamă de severitatea profesorilor ieşeni. Nu stăpâneam franceza şi atunci m-am decis să mă duc la liceul Comercial din Chişinău unde la capacitate se dădea examenul la limba germană, care îmi era mai dragă. Însuşi directorul acestui liceu era un neamţ: Eberwein. Director sever, întrona disciplina cu carâmbul cizmelor.

Aşadar, mă transfer în clasa a IV-a a Liceului Comercial din Chişinău, unde studiez până în luna februarie a anului 1944, când şcoala este evacuată la - 194 -

Craiova. Veneau ruşii! În 24 de ore s-a împachetat totul. Personal am ajutat la punerea instrumentelor de la fanfară în lăzi, apoi mi-am făcut bagajele personale: un balot cu plapuma adusă de acasă, un balot cu lenjeria şi feţele de pernă, puful de găină l-am aruncat prin curte, ca să-mi fie mai uşor, iar alte lucruşoare le-am dăruit colegilor basarabeni, care rămâneau pe loc pe la casele lor. Doar regăţenii fugeau. Înaintea plecării la gară, curtea şi liceul se umplu cu trupe germane în retragere, iar printre elevi circulau informaţii că partizanii ruşi deja activau pe la Soroca, în nord. Amănunte din această perioadă se găsesc în romanul meu „Vitrina cu fantasme”. Situaţia şcolară se încheie în câteva zile şi din starea de corigent la unele obiecte mă trezesc promovat şi cu Foaia matricolă în mână.

Noroc de ruşi! Pentru că mă distrasem puţin prin Chişinău. Jucam pocher, văzusem prima oară pe Miluţă Gheorghiu în „Coana Chiriţa” şi fusesem pe la casele de toleranţă…Oi! Ba încercasem să şi fumez!

Când s-a dat ordin de evacuare a liceului din Chişinău, prima oară conducerea ne-a pus să împachetăm în lăzi instrumentele fanfarei. Colegii basarabeni ne priveau cam dintr-o parte. Ei aveau părinţii acolo, ei rămâneau sub ocupaţia sovietică. Şi ne mai informau că nu e tocmai aşa cum se spune despre ruşi. Sunt şi ei oameni, au un guvern solid etc.

Aceste informaţii aveam să le dau şi eu părinţilor mei, oprindu-i să-şi părăsească casa şi să plece în refugiu.

Iată cum arătam pe când ruşii băteau la porţile Basarabiei: - 195 -

Puţin panicat de forfota de pe peronul gării Chişinău, când sute de oameni părăseau oraşul, iau un tren supraaglomerat cu refugiaţi, călătoresc fără bilet pe acoperiş, pe la Buhăieşti adorm şi hoţii îmi fură balotul meu cu zestrea: plapumă, pernă, lenjerie. Rămân câteva zile la mătuşa mea Natalia, la Vaslui, şi cu o ocazie ajung acasă la Curseşti.

După trecerea trupelor sovietice, toamna, târziu, se înfiinţează la Vaslui clasa a V-a a Liceului Comercial.

Dau examen, intru şi documentele reţin: 1944 – 1945, clasa a V-a, media generală 6,76.

Toamna mă transfer la Liceul Comercial din Iaşi, împreună cu fiul preotului Sârbu – Genu. Termină şi el liceul o dată cu mine, dar rămâne acasă, se ocupă de gospodărie, merge în pădure după lemne, cade un pom peste el, fractură de coloană, zace la pat mai multă vreme şi moare. În sesiunea din iunie 1948 îmi susţin Bacalaureatul. Preşedinte de comisie profesor P. Cernătescu, directorul liceului domnul Ionaşcu, profesor de orientare social democrată. Trec şi de acest hop cu media 6,18 (n-am ştiut la matematică (ca de obicei!) şi am luat minimum la germană. Nu înţelegeam gramatica. Inima mi se umflase cât un bostan. Mi se părea că toată lumea de pe stradă mă admiră, iar încrederea mea în viitor depăşea normalitatea unui vis.

Am rămas mulţi ani cu aceste studii. Împrejurările au fost de aşa natură că nu mi-au mai permis să încerc la vreo facultate şi chiar dacă aş fi îndrăznit să încerc, aş fi fost exmatriculat din cauza originii mele sociale care devenise între timp chiabureşti. Aşa cum a păţit amicul meu, poetul Alexandru Tacu, exmatriculat din Facultatea de filologie prin anul II. Au venit însă şi vremurile cu schimbări în optica partidului şi am putut să - 196 -

urmez Facultatea de drept, după cum voi arata mai departe.

Iată şi poza mea de la bacalaureat:

Sar peste vreme, urmăresc doar linia studiilor şi notez. Nu mai amintesc nimic despre marile eforturi ce a trebuit să le depun pentru însuşirea materiei şi luarea examenelor. Făceam naveta la Vaslui, eram tată a doi copii, munceam foarte mult la ziarul Vremea nouă, trebuind să-i asigur cel puţin 12 pagini de manuscris pe săptămână.

26 august 1972 îmi iau licenţa în drept (Diploma nr. 75196) la Facultate de ştiinţe juridice din Iaşi.

Alte studii după trecerea copilăriei După susţinerea bacalaureatului urmez un curs scurt de contabilitate agricolă, care mă va propulsa contabil de fermă la Parincea Bacău.

- 197 -

În anul 1950 depun jurământul militar la o unitate de pioneri din Alba Iulie iar de aici sunt selecţionat pentru Şcoala Militară Politică de la Ineu. Eram bacalaureat, armata căuta să-şi facă cadre noi.

1 ianuarie l951 – 21 august 1952, aproape 2 ani de cazarmă şi îndoctrinare. Plec de aici cu gradul de locotenent (Şi fiindcă am fost bun la examene, la plecare primesc două solde şi o valiză uriaşă cu haine).

Iată fotografia de pe Diploma de licenţă (august 1972).

După decăderea mea din sfera încrederii acordate - 198 -

de partid, despre care voi vorbi mai încolo, urmez un curs de calificare la locul de muncă, în meseria de rectificator la Uzinele de Tractoare Braşov, Iată carnetul mai sus.

După ce depăşesc neînţelegerile cu partidul şi cu clasa muncitoare, care urma politica Moscovei de puritate de clasă, revin la Iaşi unde în anii 1965 – iulie 1966 urmez Şcoala de Partide de 1 an, absolvită cu nota 10. Prinsesem la minte şi luam note mari. Iată Carnetul de absolvire:

Între anii 1977 – 1980 urmez la fără frecvenţă Universitatea Politică şi de Conducere Iaşi. Examenele de an sunt notate cu 10, 9, 10. * 26 .05. 1980 Permis de conducere auto A. 08850798 B Total ani de studii = 22!

Foarte mulţi pentru o viaţă aşa de scurtă! Mi-am umplut capul cu cunoştinţe de toată natura. La ce miau folosit? Mi-au adus fericirea? Mi-au desluşit miste- 199 -

rele lumii? Parţial! În schimb mi-au luminat făptura mea de om. Alte avantaje în afara celor profesionale nam avut. E bine ca omul să ştie multe? Sau să nu ştie nimic? Cum ar da-o pe lumea aceasta singură în univers? Sau nu suntem singuri? Ipoteze!

Lumea înconjurătoare nu ajută prea mult individul. Fiecare moare singur! Scuzaţi sintagma uzată de atâta folosire! Slogan moştenit dar adevărat. Ce credem despre moarte? Când nu ştii nimic – numai de bine!

Continuarea existenţei! Când eşti tobă de informaţii, mult deasupra vulgului, conştientizezi implacabilul sfârşit ca un fenomen definitiv şi irevocabil. Dramatic?

Nu! Firesc, binefăcător, pacea eternă…

Personal, după ce mi-am încheiat toate treburile pământeşti: naştere, pregătire pentru tranzitarea vieţii, copii, căsnicii, divorţuri, abordarea sferei literare, ca un refugiu în lumea unde nu este durere nici suspin, la urma urmei un drog anti stres, înscrierea în tagma prozatorilor, ce-ţi asigură oarece posteritate în rafturile unor biblioteci, ideea nemuririi capătă uzura de rigoare şi face loc celei de sfârşenie.

Dar să pun capăt comentariilor. Mai încolo…

Alte amintiri din copilărie Este atât de îndepărtată, precum cerul senin privit acum câteva minute, în zi de 2 ianuarie 2003, orele 6,30, depărtare care situează pământul tot atât de departe de misterul Universului. M-a impresionat şi zguduit întotdeauna priveliştea cerului, imensitatea lui, aducându-mă pe mine, om, la dimensiunea unui punct - 200 -

invizibil, doar presupus teoretic.

Dacă scriu aceste rânduri înseamnă că punctul există. El a căzut din peniţa Naturii – mamă şi a făcut ochi la 25 aprilie 1929. Evident, nu ştia că există! Simţea o foame de lapte, de ambianţă, de cunoaştere şi impulsul de a plânge atunci când toate acestea îmi lipseau.

Părinţii mei, cât au putut şi cât s-au priceput, miau satisfăcut dorinţele, numai să nu-mi mai audă scâncetele, destul de stresante. Mi-au făcut şi o poză, poza clasică de la vârsta inocenţei, un nud prea nud, în extensie. Cealaltă fotografie de mai jos este realizată în faţa casei din Curseşti, în compania tatei, mamei şi mătuşii Maria şi dacă stăteam în picioare înseamnă că aveam vreo 4 ani.

Ce reţin din anii copilăriei sunt plimbările mele pe drumurile satului de mână cu mătuşa mea Maria, care mă iubea, şi eu pe dânsa, îmbrăcat într-un costum roşu cu buline albe, de care mă simţeam foarte mândru şi cu o importanţă crescută; apoi hălăduirile prin pomii şi grădinile umbroase ale bunicii mele, comportamentul păsărilor din curte, inexplicabil pentru mine, respectiv scenele de amor ale cocoşului şi gâscanului; apoi o înmormântare, trecerea cortegiului pe drumul satului, scenă care m-a scos din lumea nemuritorilor, din mintea copilului şi m-a aruncat pe povârnişul ce duce la cruda realitate a sfârşitului.

Din momentul acela am ştiut că există moarte, sigur undeva foarte departe de mine, dar paşii mei spre acolo galopau.

- 201 -

Iată şi vârsta la care mă plimbam cu mătuşa Maria (cea din stânga).

Acum cred că dacă n-am avea conştiinţa morţii nu ne-am strădui să îndeplinim rosturile vieţii cât mai repede. Lumea ar lenevi într-o stare interminabilă.

Apoi a venit şi vremea şcolii, învăţământul ne băga în cap tot ce cere o societate modernă, sorb cu nesaţ tot ce mi se spune şi cred tot ce mi se spune. Anii trec, ajung în clasa a patra primară, mătuşa mea Maria se mărită cu Nicu Andrieş, administratorul moşiei Jak Marcopol de la Pungeşti, unde se şi mută în clădirea administraţiei. Acolo, la dânsa, îmi voi petrece multe zile în vacanţele de vară. Vin apoi anii de război. Soldaţii români mureau pe frontul rusesc, mureau degeaba, mureau în numele unui ideal: reîntregirea Basarabiei la patria mamă.

Dar mătuşa Maria, femeie frumoasă, aduna în jurul ei femei şi mai frumoase şi din când în când îi mai - 202 -

ardea câte o petrecere. Mese bogate, mese cu orchestră ţigănească (a se vedea „Vitrina cu fantasme”). Dimineaţa se făceau fotografii prin curte. Iată una dintre ele!

O reproduc aici cu un scop subtil. Eu nu mă aflu printre cei surprinşi de pelicula vremii în momente fericite, dar este acolo o fată… Rândul doi, a treia din stânga.

Şi din momentul acesta însemnările mele se vor găsi sub influenţa principalei „influenţe” ce determină cursul vieţii omului: aş avea pentru ea cuvinte de blestem, cuvinte de laudă şi de slăvire. Nu le rostesc. Acest „determinant” face parte din structura noastră genetică. Nu i te poţi opune. Adolescentul se trezeşte că-l trage aţa spre sexul opus!! Cum şi de unde acest blestem sau acest drog cu care omul păşeşte prin viaţă cu inima împăcată sau distrusă am aflat foarte târziu. Nu voi face aici apologia dragostei. Am scris mult despre - 203 -

ea. Este un subiect inepuizabil ce se transmite de la o generaţie la alta, de fiecare dată luând-o de la capăt cu misterul ei necunoscut. În continuare voi da o serie de fotografii cu viaţa ce se desfăşura la această mătuşă Maria, văzută de ochii mei de copil, în devenire adolescent.

Mese, mese şi iar mese! Nu făceau a bine!!

În această fotografie (a treia din primul rând, de la dreapta la stânga) este coana moaşă, femeia care m-a văzut în momentul când păşeam în lume. O femeie cu sânii sprijiniţi pe marginea mesei, gata-gata să se surpe sub greutatea lor! În rândul de sus, prima din stânga – Mama.

Spuneam mai sus că nu făceau a bine sau poate simţeau că sunt ultimele lor mese îmbelşugate pentru că la 22 august 1944, aveam deci 15 ani, coloanele ruseşti apar pe creasta dealului Zghera (vezi „Vitrina cu fantasme”). Alerg înaintea lor să le văd. Auzisem ceva despre ruşi, cât învăţasem la Chişinău, de la colegii ba- 204 -

sarabeni, că sunt şi ei oameni ca noi, că vor binele sărăcimii, că au un guvern aşa şi pe dincolo, mă rog, numai de bine, încât m-a determinat să-i conving pe părinţii mei să nu lase casa şi averea şi să fugă în refugiu, aşa cum făcuse mătuşa Maria de la Pungeşti. Ea avea de ce se teme. Fusese legionară, persecutase evreii, slujise un boier etc.

Spuneam – alerg înaintea lor să le văd, alerg cu cel mai bun prieten al meu din sat – Pricop Paul, fiul unei moaşe şi a unui agent sanitar. Iată-l, ceva mai târziu, peste ani, când devenise ofiţer de securitate. Cel din stânga. Acum e mort. Despre morţi numai bine (dar a fost dat afară din securitate pe motiv că era alcoolic – o moştenire de la părinţi şi a lucrat apoi la o societate minieră din Nordul Moldovei). Şi fiul lui tot alcoolic era!

Alcoolismul este ereditar.

Această întâlnire cu ostaşii ruşi, de altfel paşnici, cu totul altfel decât îi descrisese propaganda oficială românească, mi-a marcat şi zdruncinat într-un fel conştiinţa formată în şcoală după alte orientări ideologice.

- 205 -

Diviziile germane încercuite în arcul Iaşi - Chişinău – Galaţi încep să curgă în urma ruşilor, care ajunseseră de acum departe, în Transilvania.

Mi se face milă şi găzduiesc sub coroana unui nuc din via noastră de pe Dealul Matei, 3 soldaţi germani.

Zilnic le aduceam de mâncare, până într-o zi când nu i-am mai găsit. Plecaseră spre apus, cred că spre apusul vieţii… Apoi prin sat începe să bântuie un curent pro-comunist, care a cuprins tineretul studios. Eram vreo 12 elevi de liceu, cu excepţia câtorva cu părinţi mai înstăriţi ce nu vedeau cu ochi buni perspectiva dezrădăcinării. Vara anului 1945 este decisivă pentru orientarea spre îmbrăţişarea unor idei populiste. Starea de sărăcie a unor concetăţeni de ai mei a stat la baza opţiunii socialiste. Şi părinţilor mei le spuneam că e mai bine să lucreze pământul mecanizat şi să obţină venituri mai mari. Săracul de mine, habar nu aveam ce o să urmeze în agricultură, devenită o bucătărie gratuită a celor din industrie! Organizăm în sat serbări cu caracter pro puterea care se instala la Bucureşti, ne facem şi duşmani, intru în conflict cu familia mea, cu părinţii, cu mătuşa Maria, care se refugiase de la Pungeşti în Curseşti, devin un „străin”, un idealist, un „Don Quijote de la Mancia” – cum îmi califica un critic literar (Părpăuţă) eroul meu din „Vitrina cu fantasme”.

Această atmosferă tensionată mă determină să plec de acasă la Iaşi, la Tineretul Progresist, cu care luasem contact la finele clasei a VI-a de liceu. Sunt primit cu masă şi casă (vezi „Vitrina cu fantasme”) şi în 28 ianuarie, 1946 devin membru al Partidului Comunist Român. Aveam aproape 16 ani dar în adeziune am fost sfătuit să trec 18 ani! Aşa cum cerea Statutul.

Iată şi documentul, nu chiar acela, dar se vede data primirii: - 206 -

Este opţiunea unui tânăr analfabet în cultura politică, victima unei entuziast care credea în egalizarea de şanse a fiecărui om. În clasele a VII –a şi a VIII-a de liceu încerc să fac noi membrii. Doar câţiva colegi îmi împărtăşesc ideile noi. Iată unul dintre ei – Macovei: Ne plimbam prin Piaţa Unirii, dar nu mai arăta aşa.

Fusese bombardată şi şirul de clădiri din faţă, unde era Librăria Fraţii Şaraga, se transformaseră în ruine. Am participat aici cu echipe de tineret la degajarea terenului. Începuseră acţiunile muncii voluntare pentru refacerea ţării. În Iaşi se creează o celulă de partid pentru elevi.

Sunt numit secretar. Primesc un registru de evidenţă în care înscriu toţi membrii, vreo 12, în mare parte evrei. Ne întâlnim din când în când. O dată a venit să ne controleze activitatea medicinistul Bejan, care era secretarul celulei de studenţi din Iaşi. Mai târziu avea să fie exclus din partid din cauza orientării lui naţionaliste şi pro Basarabia. Aşa mi-a declarat acum câţiva - 207 -

ani, când ne-am întâlnit în redacţie şi i-am dăruit cartea mea „Vitrina cu fantasme” unde este şi el un erou.

La braţ cu colegul meu, Macovei şi Piaţa Unirii în 1946. În anul 1947 se face o recrutare de tineri pentru şantierele naţionale Agnita-Botorca. Aş fi vrut să plec şi eu pe timpul vacanţei dar nu sunt selecţionat. Nu eram bun nici măcar pentru izbit cu târnăcopul în stâncă, dar nu am realizat în întregime reţinerea. Eram fiu de ţăran cu oarece stare. Nu prezentam încredere. Şi atunci am început să mă întreb în sinea mea: ce caut eu printre ăştia?

Drept urmare, în vara anului 1947, în vacanţă plec la Curseşti. Părinţii mă primesc îngrijoraţi. Nu mai eram unul de ai lor. În toamnă găsesc o gazdă prin Sărărie şi-mi reiau studiile în clasa a 8-a la Liceul Comercial. Gazda era o femeie alcoolică, bărbatul un om mărunt, un cizmar care lucra undeva şi ţinea casa.

Adică o singură cameră mare, unde eu dormeam pe un - 208 -

pat iar el, nevasta şi o fată de 14 ani pe altul. Adusesem de acasă alimente, se făceau mămăliguţe aburinde pe un fund de lemn, fasole prăjite, borşuri, cartofi. În fiecare dimineaţă urcam o străduţă pe Albineţ şi dădeam în strada mare, numită astăzi Independenţei. De acolo, înainte, până în strada Vasile Alecsandri, unde era liceul cu acelaşi nume (astăzi este o bibliotecă pentru studenţii medicinişti). Adesea, la dus şi la întors, mă întâlneam cu o fată, elevă şi ea, care avea un palton cu guler de miel brumăriu, ceea ce era un lux pentru mine.

Părinţii mei, deşi aveau posibilităţi, nu m-au îmbrăcat elegant. În toată adolescenţa mea am fost complexat din cauza îmbrăcămintei. Exista în Iaşi o tinerime dandy ce provenea din clasele avute, pe lângă care eu mă simţeam un paria. Acest sentiment de inferioritate îmi întărea convingerea că locul meu este în tabăra clasei muncitoare ce va realiza o societate înfloritoare, prosperă pentru tot românul! Şi tot acest sentiment de complexitate m-a împiedecat să abordez necunoscuta cu guleraş de miel, ce-mi tăia calea şi-mi aţâţa imaginaţia.

Tot în acest an 1947, îmi amintesc că în vacanţa de Crăciun am făcut în curtea casei părinteşti un om de zăpadă pe care am scris din cărbuni negri: Trăiască R.P.R.! Regele demisionase, eu devenisem antimonarhist… Însemnări dintr-o „Cronică de familie” Ieşirea din adolescenţă S-o iau de la ‘48! La Tineretul Progresist am întâlnit un băiat pe nume Malec. El şi sora lui Katia erau refugiaţi din Basarabia. Şi locuiau într-o casă pe strada Pă- 209 -

curari, care există şi astăzi. Scăpase de tirul obuzelor ruseşti. Când m-am întors din vacanţa anului 1947, ma luat în gazdă la dânsul. Tata m-a adus cu o căruţă plină de alimente, o raritate după seceta cumplită a anilor 1944, 1945, 1946. Cămăruţa mea era la subsol (şi a lor la fel). Primea lumină prin nişte ferestre la nivelul trotuarului. Cu fraţii Malec mai locuia o duduie, tot din Basarabia. Ei îi spuneau Lulu. Era Elena Bâlici.

Era o femeie frumoasă, delicată. Ne vedeam zilnic la masa de prânz, gătită de o servitoare ce locuia într-o cămăruţă la intrare.

Ei şi acum îşi bagă coada Eros. Ochii mei o cătau nesătui. Privirile vinovate şi inocente au durat câteva luni. Şi într-o după masă, când nu era nimeni acasă, a intrat la mine în cămăruţă cu intenţia de a se dărui.

Din acel moment nu ne-am mai despărţit 11 ani de zile.

Nu am nici o fotografie cu dânsa. Nu voi scrie nici un cuvânt rău despre ea. Atâta ştiu că trebuia să mă port ca un cavaler, să am grijă de dânsa pentru că era o refugiată!

După luarea bacalaureatului, fac un curs scurt de pregătire în contabilitatea agricolă şi plecăm împreună la o fermă de stat din Parincea. Stăteam într-o cămăruţă fără ferestre, ce da într-o sală mare, fostă cârciumă, acum transformată în birourile gospodăriei.

După un timp, administratorul fermei, un ţăran răsărit, ne întreabă: - De ce nu vă căsătoriţi?

- Pentru că majoratul este la 21 de ani iar eu am numai 19!

- Se poate cu acordul părinţilor – spune el.

- Nu mi-l dau… În nebunia mea, amestecată cu simţământul datoriei şi onoarei, în vacanţa de Paşti fusesem cu dânsa la - 210 -

Curseşti. Cum aveau să fie de acord părinţii mei? Ei socotise că e vorba de o aventură… Dar noi ne jurasem credinţă veşnică, să nu ne despărţim niciodată.

Deşi, într-o noapte, acolo la Curseşti, iubita mea, într-un exces de zel, mi se mărturiseşte: - Vreau să-ţi spun un secret al meu…

Pe mine astfel de introduceri mă îngheaţă…

- Aş vrea să ştii că am cu 7 ani mai mult ca tine… !

- Te iubesc aşa cum eşti.

- Da, dar am şi o fetiţă rămasă acolo, în Basarabia, la Făleşti. Stă cu părinţii mei… S-a ţinut de capul meu un rus cu grad mare. Dacă nu-i cedam, părinţii trebuiau să fie deportaţi în Siberia… În noapte s-a lăsat o linişte pentru meditaţie. Iubita mea era o victimă a războiului şi eu una a sexului, dar nu mai puteam da înapoi. Cum să o las pe drumuri?

Anii au trecut, nu mulţi, noi, ne aflam acum la GAS Sănduleni, unde mă mutasem cu serviciul, locuiam într-o vilă pe vârful unei movile ascunsă la marginea unei păduri, noaptea şoarecii umblau pe pereţi cu zecile şi eram în aşteptarea unor zile grele, care n-au întârziat să vină. Între timp ne căsătorisem la Bacău. Părinţii mei mi-au trimis o procură cu acceptul, după o scrisoare disperată. Într-o zi de noiembrie primesc ordin de încorporare. Îmi fac lichidarea la Ferma Sănduleni, plecăm la Bacău, găsim o cămăruţă cu chirie şi o las pe Lulu în grija Domnului. Reţin doar un moment atât de dureros încât nu l-am uitat nici astăzi: despărţirea de pe peronul gării Bacău; plecam la un regiment de pioneri din Alba Iulia. Eram atât de afectat, mă sufoca atât de tare ideea despărţirii încât abia după câteva ore de mers cu - 211 -

trenul m-am mai liniştit. Dureroasă experienţă!

Au urmat scrisori, veşti că nu găseşte de lucru nicăieri, intervenţii la locţiitorul politic de companie, acesta mai departe la Comisariatul Militar din Bacău pentru a-i găsi ceva de lucru, se pare că i-a asigurat ceva şi timpul se scurgea. Viaţa de elev la Şcoala Militară Politică din Ineu a fost pentru mine un mijloc de formare bărbătească, de maturizare, de învăţare a tăcerii, a răbdării, a gurii cu lacăt, a supunerii necrâcnite în faţa vicisitudinilor cazone. În armată nu trebuie să ai păreri personale, iniţiative, spirit contradictoriu, semne vizibile că ai fi şi tu un om! Nu, acolo eşti un automat care execută ordinile superiorilor. Aici am căpătat puterea şi înţelepciunea de a mă abţine în faţa oricărei provocări, de a îndura orice lovitură cu stoicism şi cu înţelegerea că mâine, deja răul va fi de domeniul trecutului, iar încolo, hăt departe, spre sfârşitul vieţii, cine îşi va mai aminti de el? Acolo, în groapă, nu există amintiri. Totul este să te poţi telepurta în viitor, departe de ceea ce ţi se întâmplă în prezent şi durerile vor rămâne de domeniul trecutului! Încercam budismul fără să-mi dau seama?

Iată acum scriu despre trecut şi nimic sentimental nu mă afectează, decât puţin umbra amintirii. Dar amintirile au un conţinut abstract şi abstractul nu doare, e un fel de nimic.

Cu acest fel de a privi viaţa am plecat din Şcoala militară, absolvită cu gradul de locotenent de gradaţia II ( la plecare mi s-au dat două solde şi o valiză uriaşă cu efecte). Am primit repartiţie la Batalionul 404 Transmisiuni din Braşov. Cum s-a descurcat Lulu a mea timp de 2 ani de zile cât am făcut şcoala, Dumnezeu ştie! Cică ar fi avut pe cineva! Ei şi? Femeile, cu farmecele lor naturale, supravieţuiesc în orice condiţii. Doar - 212 -

aşa m-a avut şi pe mine!

La Braşov, unitatea militară îmi găseşte o cameră laterală din casa unui ungur: Balaş, prin cartierul Bartolomeu, pe aceeaşi stradă cu comandantul de Batalion, care mă lua dimineaţa la cazarmă cu docarul lui.

Se spunea pe stradă că avea o nevastă care în momentele de parteneriat sexual cu căpitanul, băga în erecţie toţi vecinii de apartament cu strigătele ei.

La cazarma de pe Strada Neagră făceam educaţie politică cu militarii. Dimineaţa le citeam articolul de fond din ziarul Apărarea patriei şi-i urmam în tot programul de instrucţie. Lulu îşi găsise un post de casieră la o alimentară. Căsnicia mergea. Ne-a vizitat într-o vară şi tatăl ei. L-am purtat prin Poiana Stalin – pe atunci. Eu fiind plecat pe la chioşcuri după bere, iar el privind spre înălţimile golaşe ale Pietrei Craiului, i-a spus fetei sale. „Nu vei trăi mult cu bărbatul acesta!”

Ne-am încăpăţânat să nu-l credem. Dar el avea o presimţire…

Cuvântul spus a început să sape. Mă duceam cu dânsa pe la cunoştinţele ei basarabene şi eram privit cu condescendenţă. Ochii lor parcă-mi spuneau: „Nu vezi că nu vă potriviţi?” Mereu mă gândeam cum o să arătăm mai încolo? Eu de 40 de ani şi ea de 47!? La serviciu, colegii mă compătimeau sau aşa mi se părea mie şi mă întrebau dacă sunt fericit. Erau întrebări jenante.

Din Basarabia veneau scrisori în care fata ei îi scria într-o românească hazlie că bunica îi foarte nervoasă şi că îi este dor de ea. Era deci ceva neînregulă în căsnicia noastră. Eram în mijlocul unei drame. Înţelegerea marilor puteri de la Yalta lăsase în urmă numai suferinţe. Distrusese milioane de familii, le împrăştiase prin Europa sau prin Siberia. Lulu era victima acestei noi - 213 -

împărţiri a lumii. Într-un an a plecat şi ea la Făleşti, dar s-a întors. Se temea de cineva acolo. Nu mi-a spus.

Poate de tatăl copilului? N-am aflat niciodată. În continuare aş vrea să ilustrez acele vremuri cu fotografii: Gazda mea avea o fată foarte frumoasă, balerină la Teatrul Muzical. Iat-o!

Soţul ei se spânzurase (se pare din cauza nebuniilor ei!) şi acum ducea o viaţă de artistă. Eu mâncam ceva în grădina cu meri a părinţilor ei, din care trăiau.

Cultivau şi vindeau flori în piaţa Braşovului. Încă mai eram acolo când a murit bătrânul Balaş. Zizi (că aşa o chema pe fată) mai avea o soră la Bucureşti măritată tot cu un ofiţer, dar nu aşa de frumoasă ca balerina.

În grădina cu meri, în preajma marii ispite. Într-o zi, nişte zidari, făceau reparaţii interioare şi au dat peste o gaură în peretele băii unde Zizi tocmai se afla sub duş. Bietul om, văzând-o în toată splendoarea ei, a căzut de pe scară.

- 214 -

Casa în care locuiam Ca să par mai vârstnic, îmi lăsasem o mustaţă a la Hitler.

Alături sunt în faţa casei unde locuiam, la prima fereastră.

După cum se poate vedea, eram de acum civil. Pentru că într-o zi am fost chemat la cadrele batalionului şi locţiitorul politic mi-a comunicat că părinţii mei au fost declaraţi chiaburi şi ca atare eu nu mai pot rămâne în unitate. Am fost detaşat la un comandament militar la Bucureşti de unde am şi fost trecut în rezervă. Păcat!

Fusesem propus să urmez Academia Militară. Sunt scos din armată şi din partid. Încep să fac memorii la Comitetul Central al partidului în care demonstram că părinţii mei, cu 6,4 ha. teren, nu pot fi categorisiţi chiaburi.

Nu ştiu prin ce împrejurări, sunt angajat la Uzinele - 215 -

de Tractoare în funcţia de contabil la serviciul ordonanţare şi mă ocupam de urmărirea debitorilor.

Eram dezolat şi contrariat de ce mi se întâmpla mie, care de mic copil fusesem alături de mişcarea comunistă! De unde această neîncrederea oarbă în omul care te aprobă?? Ei, dacă l-au împuşcat ei pe Pătrăşcanu!

Viaţa continua sub apăsarea acestei incertitudini.

Voi fi înţeles în demersurile mele?

Mai zâmbeam dar şi meditam… Viitorul meu era pe cale de a se compromite. Pe când Lulu era în Basarabia, eu băteam dealurile şi poienele. În curtea casei gazdă, cu căciula rămasă de la armată, privind peste timpurile ce le aşteptam.

- 216 -

Am bătut toate împrejurimile Braşovului. O dată într-o poiană, am descoperit o serbare câmpenească săsească.

Făceam drumul până acolo, sus, pe jos, prin Şcheii Braşovului şi apoi depăşind Pietrele lui Solomon, prin pădure. Aici la cetatea Râşnovului.

- 217 -

Splendide împrejurimi avea Braşovul! Am colindat foarte mult, m-am transpus în trecutul său istoric pipăindu-i zidurile vechii cetăţi. Am băut apă rece direct din râul ce curgea din Poiană, m-am căţărat pe vârful Postăvarului, la doi metri de marginea prăpastiei, am privit oraşul ca pe o fotografie din avion, de câte ori urcam pe Tâmpa. Sus, pe creasta ei, comuniştii sădiră pomi în aşa fel încât de jos se citea STALIN Angajat la Uzinele de Tractoare, cu morbul scrisului în mine, cât fusesem ofiţer publicasem în Ziarul Apărarea Patriei o povestire: „Transmisionistul”, încep să scriu la ziarul de uzină „Tractorul.” După un timp, redactorul şef al ziarului Al. Roşca mă ia în redacţie. Între timp mi se rezolvase şi situaţia de partid. Fusesem şi la Curseşti, secretarul de partid Victor Burcă, prieten din copilărie, stătusem în braţele frumoasei lui neveste, mă drăgănise şi mama lui, că eram un copil frumos, îmi întocmi un dosar cu declaraţii adevărate despre mine şi părinţii mei, care probabil schimbase orientarea activiştilor de partid. Scriam acum şi la ziarul regional, unde articolele mele erau bine primite.

Totul a mers bine până într-o zi. Ilie Camburu, coleg de redacţie, scrie un articol critic despre secţia de montaj, unde se lucra în salturi. Şeful secţiei, un maistru Oprea, care apăruse călare pe tractorul românesc în toate revistele centrale, ia ziarul şi se opreşte cu el la primul secretar al Regiunii Braşov, Maxim Bergheanu.

Uite măi Maxim ce scriu ăştia despre mine?

Omul era consătean cu Bergheanu. A doua zi a venit o comisie, a analizat ziarul şi ne-a dat afară pe toţi. Mie mi se imputa că preluasem de la Grigore Alexandrescu finalul unei fabule: Da, vrem egalitate dar nu pentru căţei! Pus într-un mic foileton despre un ad- 218 -

ministrator de cămine.

Din nou memorii la C.C. al PCR. Şi mă înfurii şi vreau să devin muncitor. Fac un curs de calificare la locul de muncă şi lucrez pe o maşină de rectificat supape de motor. Foarte bine, îmi spune un activist de la C.C. care mai târziu avea să-mi devieze destinul, foarte bine, aşa ţi se va rezolva mai uşor situaţia de partid.

Visele mele de dreptate socială mi se spărgeau în cap. Aveam în acei ani o mutră acră, o frunte încreţită, o nemulţumire cronică. De ce un idealist să fie nedreptăţit? Singura nădejde îmi era răspunsul la memoriu.

Au fost ani negri pentru mine. Mi se tăia orice cale spre afirmarea personalităţii mele dornică de a ocupa un loc mai bun pe scara socială. Dar orice rău are şi o parte pozitivă. Chiar moartea, cel mai mare rău, are şi partea ei bună. Te eliberează de conştienţă şi te plasează în eternitatea Nimicului. Pe mine, atunci, excluderea din partid, m-a eliberat de cătuşele moralei proletare. Eram la pământ, dar liber. Mai jos de atât nu mai aveam unde cădea. Se ivise ocazia să-mi rezolv problema de viaţă civică.

Iubita mea Lulu trăia şi ea o depresie. Legătura cu Făleştii, cu părinţii, copilul, o zdruncinase. Şi unde există o traumă sufletească se aleargă după droguri.

Bea şi spirt medicinal denaturat…!

Eu nu mai eram ofiţer, nu mai eram ziarist, nu mai eram membru al partidului de la care aşteptam minuni. Eram un nimeni care rectifica supape de motor… ! Şi într-o zi mi-am strâns nimicurile mele într-o valiză şi când să ies din camera aceea unde trăisem aproape 2 ani, intră dragostea mea cea mare, devenită acum mai mică, vede valiza şi mă întreabă: - Pleci? – nu părea surprinsă, cred că se aştepta la - 219 -

acest deznodământ.

- Da…!

Timpul s-a rupt o vreme în curgerea lui pentru mine. Nimic mai dureros pe lumea aceasta decât despărţirile. Trăisem împreună 11 ani! Şi prin golul lăsat alergam pe străzi până ce am ajuns la un imaş ce se întindea de la marginea oraşului până la Uzinele de Tractoare. Acolo am găsit o groapă cu iarbă în care mam prăbuşit, făcându-mă una cu pământul. Am scos din buzunar sticluţa cu coniac pregătită din timp şi am golit-o. Şocul în care mă aflam a început să se atenueze şi timpul să curgă din nou peste soarta mea atât de confuză.

Am locuit la căminele de nefamilişti vreo 3 luni, cred până ce într-o zi mi-am cerut transferul la Fabrica de rulmenţi din Bârlad.

Analiză după 45 de ani: a) Sentimentul de dragoste cuprinde omul înainte de a şti ceva despre acest flagel. b) Determinismul lui este atât de puternic încât exclude orice judecată lucidă de la masa chibzuinţei. c) Când reuşeşti să ieşi la suprafaţa limpezimii de sub avalanşa înăbuşitoare a acestui sentiment dureros, deja te trezeşti plin de datorii!

Spiritul de onestitate, dacă îl ai, şi eu îl aveam cu vârf şi îndesat, spiritul de iubire pentru aproapele (deşi nu eram un religios), de dreptate, mi-au adus în viaţă numai neplăceri. Dominat de astfel de sentimente întro lume interesată doar de propriul ei interes, eşti deja un om slab, rob la alţii! Aşa am fost eu! Un act erotic satisfăcut într-un moment de „somnambulism” a creat pentru mine o obligaţie de veşnică fidelitate. După ce te trezeşti din orgasm, observi la ce haraba te-ai înjugat, chiar dacă ţi se spune apoi că duci o încărcătură - 220 -

explozivă, nepotrivită, compromiţătoare, atipică, contra naturii, cu urmări nefericite, tu tragi docil la hamul consecinţelor.

S-o fi întors la Făleşti, la familia ei, la fetiţa ei, nu mai ştiu. Dacă trăieşte acum când scriu aceste amintiri, are 80 de ani iar fata ei, cred 55! Despărţirile sunt ca o moarte…! Nu mai primeşti nici o veste de la cei plecaţi!

Pe nesimţite, furat de condei, am intrat cu scrisul în viaţa mea sentimentală. Atunci să o epuizăm: Se spune că o nouă căsnicie egalează cu o nouă viaţă. Adică cu un nou mod de viaţă şi de înfăţişare a zilelor şi sentimentelor. Dat fiind predilecţia omului spre deliciile sexuale, viaţa în doi mângâie o vreme blestematele dorinţe. O schimbare are totuşi loc în cursul existenţei. Cei doi se scaldă în alte temperamente, în alte educaţii, în alte obiceiuri şi moduri de a privi viaţa din punct de vedere filozofic. Tragedia este că toate aceste noutăţi, la început plăcute surprize, se învechesc, devin arhicunoscute şi cum omul este mereu dornic de informaţii proaspete, începe să-şi aprindă paie în cap…!

Sunt nişte constatări nefolositoare tânărului începător în ale cuplului. Paşii lui în viaţă sunt împinşi de alte mecanisme, mult mai sofisticate şi dacă nu are tăria să le înţeleagă şi să le îngăduie, ruptura este iminentă. În toamna anului 1959, luna octombrie, descalec la Bârlad. Deşi mi se acceptase transferul, întâmpin la angajarea la Fabrica de rulmenţi, opoziţia celor de la cadre. Eram un „ciumat”, un exclus din partid şi stricăciune mai mare ca asta nu exista! Dar fac o contestaţie, fusesem pus pe drumuri după ce mi se dăduse acceptul de transfer, şi cineva îmi dă dreptate. Sunt în- 221 -

cadrat pe funcţia de muncitor rectificator şi încep munca. Între timp devin unul din cei mai buni rectificatori, finisam inele de rulmenţi pentru vagoane (WJ) care mergeau la export, rulmenţi de înaltă performanţă.

Asta a ţinut până ce am preluat de la Ion Oprea conducerea ziarului de uzină Rulmentul.

Iată legitimaţia:

Aici, la Bârlad, mi-am întâlnit şi noua mea soţie, deşi au existat şi impedimente: eu, un muncitor să ridic ochii la o fată de 20 de ani, fiică de părinţi funcţionari, fostă soţie de student la medicină cu părinţii doctori (Ignătescu)! Nu prea încadra cu pretenţiile burgheze moştenite din societatea ce tocmai îşi dădea sufletul.

Era în clasa a X-a la seral. Eu aveam bacalaureatul!

Avantaj eu. Dar frica de a nu rămâne singur în viaţă şi condiţiile precare de existenţă ale familiei Ifrim (din cauza lipsei din casă a capului familiei plecat în detenţie la Canalul Dunărea-Marea Neagră) au depăşit impedimentele enumerate mai sus. Şi astfel, la 24 iunie, 1960, are loc căsătoria noastră. Începeam un proiect ambiţios de cucerire a unei stări sociale mai bune, mai pe măsura pregătirii noastre.

- 222 -

Aurora termină liceul, termină şi o şcoală de asistente medicale de trei ani, începe să lucreze, să câştige, eu reprimesc carnetul de partid, ca urmare a memoriile făcute, mi se dă o locuinţă în centrul Bârladului, editez ziarul Rulmentul şi sunt apoi trimis la Şcoala de partid de 1 an de la Iaşi. Iată cum arătam înainte de a pleca la Iaşi:

În dreapta, eu, în stânga mea Ion Oprea, fostul redactor şef. În această fotografie sunt cu Mocanu, cel de lângă mine, fotograful fabricii, iar celălalt este tot un fotograf - 223 -

amator dar pasionat. Practica fotografiatului avea să mă prindă şi pe mine, de–a lungul timpului, mi-am cumpărat un aparat şi am visat să deschid o expoziţie de fotografii artistice, dar nu am mai reuşit să finalizez proiectul. Mi-ar fi trebuit altfel de aparate şi apoi câştigul meu nu-mi permitea să cumpăr ceva de performanţă. Morbul fotografiatului m-a urmărit însă foarte multă vreme.

Iată şi o fotografie pe când luam aspecte de la o manifestaţie de „23 August” – ziua naţională a ţării pe atunci. În spatele meu, în tribună, privilegiatele Bârladului, floarea societăţii socialiste.

Ea urma să fie publicată apoi în ziarul Rulmentul pe care îl editam

- 224 -

Iar fotografia de mai sus este o ilustrare a activităţilor culturale ce se desfăşurau la Bârlad, la Clubul Fabricii de rulmenţi. Aici, pe lângă creatorii de literatură din Bârlad se află şi invitaţi din Iaşi. Primul din stânga este Matei (acum membru marcant şi activist la Partidul Democrat din Iaşi). Al treilea, şeful Casei de creaţie, al patrulea, Alexandru Tacu, - poet; ultimul din rândul 1 – Cornel Văleanu (scria versuri, profesor de limbă română, a ajuns acum la Iaşi). Eu mă aflu în ultimul rând, la stânga mea profesorul Constantin Clisu, romancier, stabilit în Canada, amic bun, iar în dreapta un tânăr poet - Ivan. În ultimul rând – dreapta, se zăreşte chipul profesorului Constantin Parfene, critic literar actualmente decedat de vreo 4 ani aproximativ (2002).

Cu Constantin Clisu aveam să leg o strânsă prietenie peste ani. Iată-ne împreună la Bârlad, înainte de a pleca de acolo. Acum purtăm o nostalgică corespondenţă. I-am scris o cronică la romanul lui „Mama nu e - 225 -

vinovată” Mai jos voi prezenta o poză de a mea din acea perioadă.

Dar la Bârlad, aveam să primesc o veste tristă şi uşurătoare în acelaşi timp. După ce-l internasem în spital la Vaslui pe tata şi aflasem că are cancer de prostată, am aşteptat cu inima strânsă să i se sfârşească chinurile. Şi într-o zi de 1 decembrie 1963, primesc o telegramă de la Curseşti: „Vino, tata mort!”

M-am dus cu primul tren. Mama m-a primit tristă şi obosită. Nu dormise săptămâni întregi, veghindu-l şi dându-i ceea ce mai cerea. Când m-a văzut mi-a zis: „Du-te şi vezi-l! Este în camera mare”. M-am dus cu strângere de inimă… * Peste puţin timp, la 14 decembrie 1963 avea să se - 226 -

nască la Bârlad, prima mea fiică – Adriana. Iată şi primul nostru copil, Adriana.

În toamna anului 1964 aveam să plec la Iaşi la Şcoala de partid de 1 an. A fost greu. În fiecare sâmbătă veneam la Bârlad şi duminică seara – înapoi la Iaşi cu un tren de noapte, care ajungea la Iaşi dimineaţa.

După terminarea acestei şcoli ne mutăm la Iaşi. Eu la Radio, ea la Spitalul de urgenţă. Aveam să primesc un apartament cu 3 camere în cartierul Tătăraşi. Condiţiile de salarizare de atunci ne permit să ne cumpărăm în rate cam tot ce aveam nevoie prin casă. Exista un echilibru între venituri şi preţuri. Toată clasa muncitoare ridicată atunci în blocuri de locuinţe a început să ducă o viaţă civilizată. Socialismul încă nu intrase în criză. Se găseau alimente, produse industriale, era o perioadă de avânt. Aşa se face că în 1967 ne-am permis să mai avem un copil – Magdalena. De fapt, era şi rodul interzicerii întreruperii de sarcină, sancţionată cu închisoare, în caz de încălcare.

- 227 -

Apoi îndată după apariţia Magdalenei, mai marii partidului mă mută cu serviciul de la Radio Iaşi la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui.

Aş vrea să mai arăt câteva fotografii din acei ani.

Iată-ne în gară la Vaslui, în drum spre Curseşti prin anul 1965, cu Adriana în braţe (primul nostru copil).

- 228 -

Apoi la Curseşti, murise tata! Aurora, Adriana şi mama în faţa grădiniţei unde ţinea stupii. Mama pare liniştită şi împăcată cu soarta de văduvă.

Tot atunci, în septembrie 1965, eram destul de arătos. Iată-mă în faţa casei din Curseşti.

- 229 -

Aici mama, Adriana (copilul) şi Aurora în via nobilă din grădină.

După cum am arătat la capitolul „Activitate profesională”, în anul 1968, Magdalena abia se născuse la 30 octombrie 1967, cel de al doilea copil al nostru, sunt transferat mai mult forţat la ziarul « Vremea nouă » din Vaslui, care devenise judeţ. Timp de 6 ani am făcut o navetă ucigătoare Iaşi – Vaslui. Au fost ani grei de muncă, dădeam şi examene la facultatea de drept, învăţam în tren, pe unde apucam.

Prin anii 1970 mama nu mai rezistă la Curseşti şi o luăm la noi, la Iaşi. Nu rezistă nici aici, neputânduse obişnui cu viaţa la bloc. Îşi cumpără o jumătate dintr-o casă pe strada Independenţei, cu banii luaţi din vânzarea casei de la Curseşti, eu îi duc un camion cu mobilă de la Iaşi şi se instalează liberă şi independentă. Începe să ţină elevi în gazdă, se ocupă de grădiniţa din faţa casei plină cu flori, din care mai vinde şi face bani. Cultivă roşii, are un păr mare, un cireş. Un butuc de vie soiul 1001.

Această casă avea să-i fie dărâmată de primărie pentru a face loc unui bloc de locuinţe. Păcat! Acum aş fi avut şi eu ce moşteni. Lucrând la ziarul « Vremea nouă din Vaslui », o vizitam mai în fiecare zi, înainte de a pleca la gară la trenul care mă ducea la Iaşi, aşa cum o vizitez şi azi, o dată la 2 săptămâni (chiar ieri am fost la dânsa, de ziua ei, 24 ianuarie 2003, când a împlinit 95 de ani). Î În aceşti 6 ani de zile cât am lucrat la ziarul « Vremea nouă » din Vaslui, autorităţile mi-au apreciat munca şi m-au decorat cu Ordine şi medalii. Iată-le: - 230 -

Şi în afară de aceste medalii am mai primit: Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” şi „Medalia a 50-a aniversare a Partidului Comunist Român.

- 231 -

Din această perioadă când am lucrat la ziarul « Vremea nouă » din Vaslui am o fotografie realizată de fotograful redacţiei Botoşanu pe stadionul din Bârlad, unde mă aflu în rândul doi al oficialităţilor care-l primeau pe Ceauşescu în vizită. Peste ani, după răsturnarea lui, râdeam spunându-mi că această fotografie ori o să mă preaslăvească, ori o să mă condamne, ca pe un fost comunist în apropierea dictatorului. Nu, posteritate, eu mă aflam acolo în calitate de redactor al ziarului, atât şi nimic mai mult. Că fotografia dictatorului se află în monografia mea, e o simplă întâmplare.

N-are nici o legătură cu mine. Ba dimpotrivă! Omul ma dezamăgit! Voi scrie la timpul potrivit. Iată poza de mai sus. În anul 1972, după 6 ani de navetă la Vaslui, mă transfer la Iaşi, la Întreprinderea mecanică Nicolina. Între timp, copii cresc. Şi pot spune că au avut o copilărie fericită. Câştigurile noastre ne-au permis să le asigurăm tot confortul; exista un echilibru stabil între venituri şi cheltuieli; nu exista inflaţie, preţurile rămânând îngheţate pe aproape întreaga perioadă socialistă. De fapt, aceasta este diferenţa între socialism - 232 -

şi piaţa capitalistă interferată de crizele ciclice. Pe care, din păcate, o suportăm de câţiva ani buni (2008 – 2013). Dar asta îi altă problemă. Eu mă refer la ceea ce a fost.

La Neptun în 23 august–1973. Adriana şi cu Magdalena.

- 233 -

În fotografia de mai sus, masă festivă cu prilejul zilei de naştere a Magdalenei, 30 octombrie 1973. În stânga Adrianei, soacră-mea, care moare peste puţin timp de un blocaj renal. Este îngropată în cimitirul din Bârlad.

Aici Adriana şi cu Magdalena, în aceeaşi zi arătată mai sus. Erau două fetiţe drăguţe. Mai târziu tot aşa au rămas. Ba încă şi ceva pe deasupra… În 1972 mă transfer de la ziarul „Vremea nouă” la Nicolina, cum am mai arătat, copii cresc, Adriana urmează Facultatea de chimie alimentară din Galaţi, unde cunoaşte un student la Construcţii navele şi cu care se căsătoreşte. Este vorba de Gh. Luca dintr-o localitate de lângă Piteşti, o zonă necooperativizată. I-am vizitat părinţii de mai multe ori, acolo a avut loc şi nunta. Magdalena termină liceul Al. Ioan Cuza, iar după Revoluţie urmează o facultate particulară de mangement, un curs de agent de bursă şi o şcoală de asistente medicale, la care s-a şi oprit ca profesie. Predă - 234 -

un obiect de specialitate la acea şcoală şi lucrează şi în Spitalul de copii Iaşi.

Iar în anul 2013 îşi ia licenţa unei facultăţi de psihologie. În perioada cât am lucrat la ziarul din Vaslui, am fost trimis într-un schimb de experienţă la Praga. Aici, colegii ziarişti cehi, m-au plimbat la Brâno, la Bratislava. Era prima ieşire din ţară. Mi se acordase un privilegiu. Mi se face paşaport de serviciu, mi se face o legitimaţie de membru al Uniunii Ziariştilor din România pe care o reproduc mai jos. Mi se face şi o legitimaţie de membru al Uniunii Internaţionale a Ziariştilor.

Iată-mă aici la cumnatul meu Claudiu Nicolau, căsătorit cu sora Aurorei – Veronica – rândul de sus, ultimii din dreapta. Cu Claudiu m-am înţeles foarte bine.

Era un om drept şi cinstit.

Rândul de sus, stânga, lângă mine, se află Ovidiu Ifrim, fratele Aurorei, un om foarte înţelegător. În - 235 -

stânga lui, soţia sa Lenuţa, la care am petrecut multe zile, la ei la Bârlad.

Aici e Magdalena mea, ajunsă de acum la o vârstă frumoasă.

- 236 -

Are parcă ceva tristeţe în priviri, moştenită de la mine. Mi-a moştenit şi patima scrisului. Are un roman aproape gata, de care se îndoieşte, aşa sunt adevăraţi creatori. Se îndoiesc de opera lor. A scris şi poezii, cu totul originale. A publicat un grupaj în revista Cronica.

Apoi s-a delăsat, abandonând scrisul în favoare muncii celei de toate zilele.

- 237 -

Mai departe pe urmele Petrileştilor iaţa şi-a continuat cursul, aşa cum a fost să fie, fără să ne întrebe pe noi, dar mlădiţele Petrileşti au crescut s-au maturizat şi au devenit demne urmaşe. Voi fi scurt. Iată curiculum vitae al Adrianei, prima născută în familia Huşanu: La terminarea facultăţii de tehnologia şi chimia produselor alimentare din cadrul Universităţii din Galaţi se căsătoreşte cu inginerul constructor de nave Luca Gheorghe şi după mai multe peregrinări cu serviciile prin diferite oraşe se stabilesc la Piteşti într-un apartament de pe strada Fraţii Goleşti, Bloc S10. Adriana nu se împacă cu profesia şi practică de-a lungul anilor ocupaţii liber profesioniste, în condiţiile noii societăţi capitaliste. Îşi completează studiile urmând diferite cursuri de formator (cu aplicaţie în învăţământul privat), apoi Şcoala Postliceală Sanitară “Dimitrie Cantemir” din Iaşi, în prezent (2013) fiind managerul unor cursuri de infirmiere.

- 238 -

Din această căsătorie a rezultat un copil, respectiv Luca Rucsandra. Este absolventa unei facultăţi de marketing din Piteşti Şi aici punctez un lucru important. Rucsandra Luca, nepoata mea, este singura mlădiţă din trunchiul Petrilă care va duce mai departe sângele răzeşilor Petrileşti existenţi în anul 1816 în localitatea Curseşti, judeţul Vaslui. Zoiţa Petrilă încă poate dormi, somnul de veci, liniştită. Ramura ei petrilească îşi continuă drumul.

2012. Subsemnatul împreună cu „ Centrul înaintaş” al familiei – Rucsandra Luca, din ramura Petrilă- 239 -

Huşanu, la Goruni (mica fermă şi reşedinţă de vară a Magdalenei – pe fundal în terasă). Dacă va avea urmaşi, ea, singura, va duce mai departe Neamul Petrileştilor.

Nepoata mea Rucsandra, cu mama ei Adriana Luca.

Magdalena Huşanu Se naşte la Iaşi în ziua de 30 octombrie 1967. Încă lucram la Radio Iaşi, instituţie care ne oferă gratuit un apartament cu 3 camere. Abia în 1968 aveam să fiu mutat la Vaslui, judeţ nou înfiinţat, cu ziarul lui „Vremea nouă”, unde am gazetărit 6 ani.

Studiile elementare şi gimnaziale le face în Iaşi, liceul terminându-l la „Alexandru Ioan Cuza”.

- 240 -

După evenimentele din 1989, va urma o facultate particulară de management şi negăsind un loc de muncă se înscrie la cursurile unui institut „Dimitrie Cantemir din Iaşi, pe care-l absolvă în profesia de asistentă medicală generalistă.

Va lucra la Spitalul de copii, devine asistentă medicală principală şi în paralel va preda cursuri la elevele de la „Dimitrie Cantemir”. Se înscrie şi la Facultate de psihologie a Universităţii „Petre Andrei” din Iaşi, unde îşi ia licenţa în 2013.

Specializându-se în domeniul învăţământului, urmând cursuri de formator, în anul 2011 îşi va deschide o şcoală proprie de infirmiere, cu filială la Huşi.

Astfel are venituri suficiente pentru a-şi cumpăra o mică proprietate în comuna Tomeşti, la 15 kilometri distanţă de Iaşi, în hotar cu localitatea Goruni. Terenul, în suprafaţă de 1500 m.p. avea vie altoită şi 14 pomi, la care a mai adăugat apoi încă pe atât. Treptat şi-a construit o terasă cu bar şi o clădire cu etaj, modestă, dar suficientă pentru a-i da satisfacţia că a realizat ceva în viaţă.

Demonstram la început perpetuarea moştenirii genetice din neam în neam, moştenire care a condus peste secole neamurile boierului Tofan din Pungeşti de la 1437 şi anume că această familie a reuşit să supravieţuiască prin iscusinţa sa, pe locul de baştină sau acolo pe unde a dus-o viaţa, indiferent ce nume a purtat. Gena nu are nume. Ea operează cu programe Şi astfel, Magdalena Huşanu moşteneşte de la tatăl ei îndeletniciri literare.

Voi exemplifica cu câteva versuri: - 241 -

HAŢ Pun eu gheara pe fericire! Şi atunci o să vezi tu multe Câţi ani, ghici, voi avea atunci? Şaizeici, şaptezeci, optzeci?

Hai, ghiceşte, câţi ani?

Peste... ptiuu... trecut de...

Care va să zică pricepuşi nebunatic Iubit? Pricepuşi că la a treia reîncărnare, Aia, când eu voi fi câine iar tu, Osul din gheara mea...

Haţ! Şi-apoi toată ziua te voi roade!

Haţ! Haţ!

E BINE PÂNĂ LA URMĂ Te iubesc şi-i atât de puţin important!

O să mor şi-i atât de puţin important!

Vom muri cu toţii, noi cei care suntem Acum în viaţă şi-i atât de puţin important!

De-acum înainte m-apuc de negândit, De nesimţit. Da, mă apuc de fund Şi sar în sus.

Bine va mai fi când eu nu voi gândi, Nu voi simţi şi nu voi sări!

Bine va mai fi!

DACĂ-AI ŞTI, O LUME, TU Sunt o fată bătrână grozavă.

Numai eu ştiu cât mă apreciez de mult. Îmi vine să mă pup toată ziua în oglindă - 242 -

Pup, pup, pup, pup!

N-am de gând să mă descopăr nimănui.

Nici măcar maică~mi.

Voi ţine secret toată viaţa, Până ce moartea mă va despărţi De— aşa grandoare ce sunt eu.

Pa, iubito, nu mai mărturisi Chiar tot! * Gazeta liteară CRONICA de la Iaşi, scria despre grupajul de poezii publicate : RÂSUL CA ANTIDOT AL TRAGICULUI Poezia Magdalenei Huşanu, în care poeta se autopersiflează cu ingeniozitate, de o simplitate dezarmantă, vine din anonimatul unei îndelungate sedimentări, însoţită şi de o patologică delăsare pentru scoaterea ei la lumină. Parcurgându-o cu interes, graţie dezinvolturii şi inventivităţii cu care autoarea tratează problemele grave ale vieţii, poezia M.H. dă cu tifla realităţii incomode, stăpânind arta unei subtile ironii, denigrării dorinţelor imposibil de împlinit, arta deghizării subiectelor grave, ce le îmbracă în haine de arlechin.

Subiectele tratate: imperfecţiunea lumii, drama neîmplinirii în plan sentimental, drama trecerii prin lume, drama nerecunoaşterii de către ceilalţi, nereuşitele politice ale guvernanţilor, năduful omului în necaz etc.

Mesajul artistic al poeziilor conţine o admirabilă încărcătură ideatică. Francheţa cuvântului degajă în chip exploziv un hohot de râs, pentru a realiza imediat că, de fapt, ascunde o lacrimă amară. Poeta este înzestrată - 243 -

cu o vocaţie a tragicului. Ea ştie să-l cultive cu migală, să-l descopere în orice şi să se despartă de el, în final râzând; un râs robust, vindicativ, întors cu spatele la eşecul uman, la visele deşarte. Adesea lugubrul este transformat în armă de trezire la realitatea de neescamontat. (De toate am făcut, numai să-mi sap propria groapă am uitat). De remarcat în lexicul folosit metafore zburdalnice: fericire parfumată prin curtea inspiraţiei, nesimţire cu garnitură de lăcomie, cadouri cârlionţate, schelete de amintiri etc. Şi dacă fericirea nu poate fi găsită pe pământ, atunci poeta o caută în alte spaţii şi dimensiuni, când: Eu voi fi câine, iar tu osul din gheara mea (Haţ). Prezente sunt şi inciziile în racilele societăţii, unde prostia se vinde la kilogram şi toţi cumpărăm câte puţin... Despre poezia M.H, impregnată cu o luciditate de bătaie lungă, se pot spune multe. Lăsăm cititorilor plăcerea savurării unor versuri scăpate de sub ghilotina Daimonului şi poetei satisfacţia de a fi ridicat un pic patrafirul de pe sipetul cu secretele propriei creaţii.

Nicolae Panaite Iată şi un capăt de loc de la Goruni cu vie şi pomi într-un decor feeric, unde vara ne destindem şi ne lepădăm de stresul vieţii de oraş. Ba mai culegem şi caise, mere, gutui, prune, vişine, căpşuni, ceapă pe săturate.

- 244 -

Imaginea cﾄピuﾅ｣ei din timpul construcﾅ｣iei

- 245 -

Activitatea politică Când am început eu să gândesc la durerile lumii şi la medicaţia lor, părinţii mei erau nişte răzeşi harnici ce-şi duceau zilele în dulcea tradiţie strămoşească. Tata sădise o vie, înaintea altora, era după ce o mană distrusese toate plantaţiile de origine dacică şi acum se experimentau soiuri mai rezistente. Iată via, eu şi mama, în mod special făcută poza atunci pentru a rămâne ca document, pentru că puţin mai târziu cooperativizarea satului avea să o scoată şi să pună în loc porumb. Din această vie ei reuşeau să-şi acopere toate cheltuielile şi să ducă o viaţă demnă.

Era o viţă numită „Noham” luată de undeva şi sădită cu sârg pe o suprafaţă de 0,75 ha. În această vie am văzut cuiburi cu ouă de şarpe, pui de prepeliţă şi pui de iepure. În această vie se muncea toamna în genunchi, pe ploaie şi frig, pentru a culege din noroi şi ultimele bobiţe căzute din strugure. Noham-ul era un soi care se scutura re- 246 -

pede, dar făcea un vin alb, înăsprit şi cu o aromă specifică.

Dacă eu am ajuns să am idei politice, apoi de la veniturile acestei vii mi se trage, părinţii mei având cu ce să mă dea la şcoală mai departe de hotarele Curseştilor. Şi Marx a pornit cu stafia lui prin Europa tot de la o bază materială a părinţilor. Nu se poate face o analiză economică a lumii fără cultură şi nu se poate cultură fără bani!

Tânăr, foarte tânăr, un Don Chihote a anilor ‘50, cum mă caracterizează un critic pe nume Părpăuţă, îmi propun să schimb lumea, sunt cuprins de sentimente generoase, de un nobil altruism, de un mişcător spirit de sacrificiu şi dornic să lupt pentru o societate umanitară, care să înalţe tot omul din starea lui de sărăcie şi incultură pe alte coordonate ale vieţii materiale. Pot fi asemenea sentimente de condamnat? Nu mi le repugn nici astăzi, după trista experienţă a societăţii socialiste. Nici n-a fost o societate socialistă! Conducătorii ei au compromis ideea de socialism sau transformat în nişte dictatori neconvingători. Cea mai bună societate din lume nu trebuia apărată cu pistolul, cu represiunea sălbatecă. Nimeni nu fuge de o societate perfectă. Dacă a trebuit să fie menţinută cu sprijinul securităţii politice, înseamnă că nu a fost perfectă. Şi abia astăzi, în toamna vieţii, îmi dau seama că nu există orânduire socială perfectă, de unde s-a şi recurs la o societate concurenţială, în care supravieţuieşte cel dotat, harnic, ingenios şi cu mult noroc. La urma urmei, îndemnul biblic este să-ţi câştigi pâinea cu sudoarea frunţii tale!

Aşa şi-o câştigau părinţii mei într-un areal de cultură strămoşească. În societatea comunistă traversată, deşi sincer şi devotat idealurilor ei, am fost considerat un intrus. Nu - 247 -

mi s-au încredinţat posturi mari de conducere. Am fost primul secretar al primei celule de elevi comunişti din Iaşi în anii 1948 – 1950, apoi am fost locţiitor politic timp de 2 ani în armată, apoi am fost ziarist, iar în întreprinderile prin care am trecut făceam parte din comitetul sindicatului, comitetul de partid, eram numit secretar al organizaţiei de bază de partid, funcţii numai bune pentru a slugări pe aleşii neamului. Pe mine mă puneau să le fac dările de seamă, să le fac discursurile, mulţi dintre ei abia le silabiseau, dar erau conducătorii sus puşi. Mi se făcuse greaţă de atâtea însăilări ce trebuia să fac pentru incompetenţi. Cam la atâta lucru sa rezumat activitatea mea politică. Dar pe atunci vedeam lumea şi credeam în discursurile conducătorilor ei, aşa cum se poate citi de pe expresia feţei mele de mai jos

Mai ales că această lumea îmi oferea şi unele satisfacţii de natură recreativă. Iată-mă mai jos pe malul Oltului la Tuşnad sau pe malul Mării Negre în dialog cu nesfârşirea apelor şi cerului.

- 248 -

Nu pot să-mi reproşez astăzi că nu m-am opus sistemului, că nu mi-am riscat existenţa, aşa cum au procedat alţii pozând în eroi înaintea creării condiţiilor politice de răsturnare a orânduirii. Şi-apoi m-aş mai referi o dată la înţelepciunea celor dinaintea mea. Cu toate că a fost lovită, persecutată, împovărată cu cote şi dări, mama mea recunoaşte astăzi şi-mi spune: „Pământurile de la strămoşi se împărţiseră atât de mult între urmaşii numeroşi, încât nu ştiu ce s-ar fi făcut oamenii dacă n-ar fi venit colectivizarea şi migraţia la oraş în industrie!”

Aşadar, socialismul a rezolvat nişte probleme la timpul lui. Că astăzi nimic nu se mai potriveşte, că pământul stă pustiit, că cei rămaşi în sate nu au mijloace să-l lucreze sunt probleme pe care o să le rezolve generaţiile ce vin. Lumea va avea mereu nevoie de soluţii.

Eu vorbesc despre o opţiune politică îmbrăţişată de mine de-a lungul vieţii, despre utopia mea, care, în mare parte, mi-a ajutat. Am învăţat carte, am studiat ştiinţe politice şi filozofice, am avut acces la o societate elevată care mi-a conservat fiinţa. Ce a folosit Alexan- 249 -

dru Tacu, care s-a opus făţiş? A suferit toată viaţa regimul unui marginalizat, şi-a pierdut un copil, a rămas fără casă. Urmaşi! Aceste sunt rădăcinile voastre! Am fost un om şi la atâta m-a dus capul! La ce m-a dus capul povesteşte într-o sinteză publicată în Convorbiri literare, originalul şi profundul scriitor de prin părţile Vasluiului – Stelian Baboi (acum dispărut prematur, la 66 de ani, răpus de un cancer de prostată!). Iată textul: Constantin Huşanu – un mare prozator marginalizat « Extrem de puţini scriitori români contemporani au avut nativitatea de a transforma modestia dintr-o virtute într-un principiu vital, care să le coordoneze felul de a fi într-o existenţă socială contradictorie şi paradoxală. De când îl ştiu – şi sunt peste 50 de ani buni – Constantin Huşanu, talent de dimensiune ontică, a căutat şi caută ca prin felul lui de a fi în lume să nu supere pe nimeni, să nu se arate în ochii nimănui că el există, că el este, aşa închis, insignifiant şi tangenţial invizibilul gluon al atomului românismului, care face legătura trainică dintre personalităţile oponente ale etniei. Ca un adevărat schimnic al vremurilor tumultoase, el arareori în dialog cu confraţii s-a desprins din mirare în interogaţie, a ascultat şi ascultă cu ochii larg întredeschişi opiniile, gândurile şi ideile celora cu mult har în vorbire sau cu mult „stuchit la furcă”. Ce crede el despre lumea de azi şi de mâine nu are răgaz să ne spună în dulcele grai moldovenesc, fiindcă niciodată gândul lui nu este destul de pritocit, destul de slobod în a o lua razna prin pădurile întunecate ale spiritului.

S-ar părea că înlăuntrul lui vibrează diapazonul celor - 250 -

zece sfere muzicale celeste, trăind în el însuşi fără tăgadă tristeţile omului şi ale omenirii. Şi dacă totuşi, în anumite momente de inspiraţie el ne spune ceva, acel ceva îl scrie întâiu şi după aceea îl cuvântă. Aşadar fizionomia, psihologia, gestica şi expresia afectivă el şi le exteriorizează în proza scrisă de o elevată ţinută artistică şi de o înaltă profunzime sofianică, restul ce se mai rostuieşte în făptura lui fizică nu are sens, e trecător sau amăgitor.

Dacă Constantin Noica insista în definirea fiinţei româneşti pe marele bun simţ al omului din popor, pe puterea lui de a se desprinde de conjunctural şi de aşi preface prin fapte de muncă şi eroism viaţa în Nemurire, - cred că nu greşesc deloc dacă îl pun ca model arhetipal la temelia românismului şi pe Constantin Huşanu. Doar din făpturi ca Ondine (marele poet trac din timpul lui Ovidiu), Decebal, Ştefan cel Mare şi Sfânt, Alexandru Ioan Cuza, Moş Ioan Roată, nenumăraţii eroi necunoscuţi şi nenumăraţii arhei eminescieni s-a întrupat în universal şi transcendental fiinţa neamului românesc. Aşadar Constantin Huşanu n-a muiat pana în călimara scriitorilor occidentali în vogă, ci în apa vie din izvorul românesc, dăruindu-ne pagini antologice despre omul concret trăitor în existenţa tragică românească. Deşi a debutat timpuriu (1952) în presa literară cu schiţe şi nuvele inspirate din frământările omului aflat la răscruci de vânturi, Constantin Huşanu nu a vrut sau nu a putut să facă nici un fel de concesii literaturii partinice, considerând că eternul uman (naşterea – nunta – iubirea – moartea) reprezintă chintesenţa oricărui act de creaţie demn de a fi raportat la frumosul absolut. Din pricină că nu a intrat în coloana scriitorilor (mulţi dintre ei chiar cu vocaţie) devotaţi partidului iubit a fost marginalizat de critica literară iar editurile - 251 -

i-au refuzat manuscrisele. El n-a disperat, şi-a văzut de scris convins că logosul autentic nu poate fi înmormântat, el va triumfa mai devreme sau mai târziu în conştiinţa comunităţii etnice.

Abia după revoluţia îngerilor din 1989, sprijinit de poetul Aurel Ştefanachi, reuşeşte să publice romanul „Pe fluviu la deal”, în care destinul eroului se împleteşte cu destinul absurd al Combinatului de Utilaj Greu Iaşi.

Reţinem scriitura precisă, carteziană chiar, în conturarea atmosferei tensionate din interiorul colosului industrial, care se constituie pe planul virtual într-o utopie schelerată, ucigătoare de vieţi şi idealuri socioprofesionale. Hotărârea factorului politic – complet rupt de realitatea tehnicii moderne şi habotnic – de a ridica peste noapte un megacolos industrial se năruie văzând cu ochii, precum un castel de nisip zidit pe iluziile răsăriturilor polare. Construcţia dintre real şi posibil, dintre realitatea vie dinamizată în limitele pragului psihologic de suportabilitate şi planificare paranoică de înfăptuire a imposibilului cu mijloace tehnice şi umane mult sub nivelul forţelor de producţie occidentale devine entropică, haosul şi harababura pun stăpânire pe acţiunea umană. În confruntarea dintre specialişti, care sunt cu picioarele pe pământ şi au cultura tehnică necesară pentru a înţelege că oţelul nu se poate fabrica din vorbe deşarte şi politicienii devotaţi Puterii, care ţin morţiş de scaun ar trebui să învingă adevărul, însă dictatura este imperativă şi ei trebuie să se supună, toţi cei care muncesc în combinat. Pe romancier nu-l interesează de partea cui este adevărul, ci jertfa şi sacrificiul uman în bătălia cu morile de vânt. El nu se sfiieşte să pună în relief între adevărul inginerilor şi minciuna politicienilor, poezia ca mod de salvare a fiinţei din făptura umană.

- 252 -

Al doilea roman Vitrina cu fantasme (apărut în 1995) se constituie într-o carte document despre tragedia eroului supus colectivizării prin lupta de clasă.

Pentru a ieşi din teroarea la care este supus fizic şi psihic, personajul trebuie să accepte contrar voinţei lui ancestrale să se înscrie în colectivă. Dacă Marin Preda, Ion Lăncrăjan, Eugen Barbu, Titus Popovici, V. Em. Galan, Alecu I. Ghilea văd în cooperativizare şansa unică a ţăranului de a scăpa de sărăcie şi dependenţă funciară, Constantin Huşanu este total opus lor, unirea tuturor loturilor într-un mare ogor va duce la cea mai cruntă şi crudă înrobire a ţăranului român, care, pentru prima dată în istorie, îşi pierde independenţa, demnitatea, libertatea şi credinţa prin înstrăinarea de proprietatea privată moştenită din moşi-strămoşi. Personajul principal, un ţăran gospodar, nu se mai luptă cu chiaburii şi reacţionarii, ci cu activiştii de partid şi miliţienii puşi pe distrugerea a tot ce au făurit cu sudoare şi sânge înaintaşii. Lupta de clasă nu este altceva decât stâlcirea cu ciobota cazonă a umanului din omul concret, reducerea lui la condiţia de slugă politică supusă ideologiei satanice ca orice animal bine dresat.

Ultima carte despre care vreau să scriu, Pastile contra morţii (apărută în anul 2001) este o suită de nuvele cu tentă orfică, taumaturgică şi de adâncire în fiinţă printr-o meditaţie de reînnobilare a firii angoasată de explozia civilizaţiei şi informaţiei. Dacă logicianul român Ştefan Lupaşcu vede în lume trei forme de materie (fizică, biologică şi psihică), marele prozator Constantin Huşanu vede lumea ca o infinită desfăşurare de evenimente din mitic în durabil, în nemurire. Cuvântul îşi are rostul în a trezi din cele mai întunecate firide ale făpturii firea întru a trăi dincolo de ceea ce este şi dincolo de ceea ce nu este. Aşadar omul este nemuritor - 253 -

prin naştere: trăirea vieţii îl poate îndepărta sau apropia de nemurire. Autorul crede că „lumea poate scăpa de teroarea morţii prin intermediul cuvântului şi credinţei” şi tocmai de aceea el transfigurează întâmplările vieţii în descântece de des-vrăjire, de iluminare şi de înveşnicire.. După cântecele lui Orfeu, după Pildele creştinismului şi după Descântecele daco-române, Pastile contra morţii este prima carte modernă de scriitor, care se vrea prin lecturarea ei un miraculos medicament de vindecare a sufletului pentru triumful trupului în transcendental. » * Nu întâmplător am amestecat capitolul de creaţie cu cel politic, pentru că şi literatura mea este îmbibată de politic, un politic aşa cum l-am văzut eu. Şi în finalul finalului încă o fotografie veche: tatăl şi fiul în mijlocul unei mari speranţe – stupii, stupăritul, după care a urmat o viaţă de austeritate comunistă, de - 254 -

umilire a omului, de nerespect faţă de valoare şi tradiţie şi de spulberare a oricărui vis de prosperitate prin muncă cinstită.

Drumul ţării a fost sinuos, s-a distrus baza materială a coeziunii ţărăneşti, s-au umflat rândurile clasei muncitoare – garanţie a comunismului dar legea de fier a societăţii omeneşti, care o împarte totuşi fără milă în exploataţi şi exploatatori, în capabili şi mai puţin capabili, dar care până la urmă creează valori materiale şi spirituale – a învins! Victorie cetăţene! Dar acum nu mai am nici vârsta nici proprietăţile de a mai face apicultură!

Istoria mi-a mâncat visele.

Activitatea de creaţie literară Aş începe cu o micro prezentare făcută cândva Editurii Junimea din Iaşi, în care mă mărturiseam: Am preferat întotdeauna anonimatul şivoiului de oameni ce curge prin lume. El mi-a asigurat un climat de meditaţie şi un loc de refugiu în faţa deziluziilor.

Acum însă după ce prietenii m-au îndemnat să ies din ascunzişul gândurilor mele ascunse şi să mă adresez unui mecena, în persoana dumneavoastră, domnule Andi Adrieş (directorul editurii pe atunci, pentru că scrisese un scenariu transmis pe televiziune, intitulat „Grădina cu trandafiri”) voi scoate din cugetul meu câteva modeste „cărţi de vizită” spre cunoaşterea patimii ce-mi devoră liniştea clipă de clipă.

Debutez cu povestirea „Transmisionistul” în ziarul „Apărarea patriei”, din septembrie 1953 (povestire pierdută acum), apoi ca redactor la ziarul Rulmentul din Bârlad, public în această gazetă o serie de alte schiţe din viaţa muncitorilor de aici (asta se căuta pe atunci!).

- 255 -

În decembrie 1964, revista Clubul nr. 12 îmi găzduieşte povestirea „Caietul cu amintiri”, distinsă cu premiul I pe ţară la concursul ce-l iniţiase (lucrare pierdută). În anul 1966 îmi apare în revista ieşeană „Cronica” nr. 18, din 11 iunie, schiţa „Nu sunt doamna Moruzi”. În anul 1967 apar într-o culegere bârlădeană „Inscripţii” cu schiţa „Oameni cu capul spart” Cu un an în urmă, 1966, în culegerea „Înălţimi”, editată de Casa regională a creaţiei populare Iaşi, mi se publică schiţa „Secvenţă”. În 1968 – o culegere a Uniunii Generale a Sindicatelor, „Cântece de om” îmi publică schiţele „Frâna” şi „Necazul colecţionarului”. Tot într-o culegere „Arc peste timp”, editată de UGSR în 1977, apar cu schiţa „O idee năstruşnică” Şi tot în acest an, revista „Flacăra”, condusă pe atunci de poetul Adrian Păunescu, îmi publică schiţa Newton al II-lea ( cele enumerate mai sus fiind pierdute acum de mine).

Timp de 6 ani cât am fost redactor la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, am publicat reportaje, note de călătorie din Cehoslovacia şi schiţa „Divagaţie”. Începând din anul 1974 abandonez genul scurt (îl voi relua mai târziu), nu mai trimit nimic pe la reviste şi mă dedic romanului. În anul 1977 termin romanul „Martor” (pe care-l voi intitula mai târziu „Vitrina cu fantasme”, fiind o meditaţie şi un punct de vedere personal asupra istoriei anilor 1944 – 1959. Depus la concursul iniţiat de Editura Junimea, cartea nu este acceptată de juriul ce păzea cu grijă regulile socialiste, motivând că: „Nu a sosit încă timpul publicării unei asemenea cărţi”.

Peste 3 ani, în august 1980, depun din nou la Editura Junimea romanul „Pe fluviu la deal” – o meditaţie gravă asupra lumii, a relaţiilor interumane, în contextul - 256 -

unor transformări revoluţionare a societăţii româneşti – avea să scrie despre carte regretatul prozator, redactor la Junimea, decedat anul trecut, Donose Vicenţiu. Şi mai adaugă: dragostea, sentimentul curat şi tonic, reprezintă o altă dominantă a acestei cărţi care argumentează o reală înzestrare scriitoricească.

Lucrarea apare în programul editorial al Editurii Junimea din anul 1986, dar nu mai apare datorită unor împrejurări misterioase. Redactorul şef al Editurii Junimea mă întreabă dacă am probleme cu Securitatea, pentru că a luat cineva de la ei cartea şi a citit-o, iar directorul Editurii, Andi Andrieş, jovial până atunci, mă întâmpină îngheţat pentru a-mi comunica sec: „subiectul nu ne interesează şi că el ar fi de competenţa scriitorului Lăncrăjan”, care făcuse praf din societatea socialistă în romanele sale (probabil cu acordul Securităţii pentru a se demonstra Occidentului că în România există libertatea creaţiei).

Dar, în Revista „Clubul” nr. 3 din anul 1988, reuşesc să sparg blocada interdicţii prin alte canale şi obţin o cronică la carte fără să fie publicată ci doar citită de o redactoare care semna Ioana Lupu. Iată ce scria: „Fără a epuiza aici lista tentativelor de proză (era vorba de cenacliştii de la „Lupta cu inerţia” ce activa la Combinatul de utilaj Greu din Iaşi), l-am lăsat intenţionat la urmă pe Constantin Huşanu, calificat ca economist dar virtual romancier, pentru că el ni se pare a se detaşa de ceilalţi prozatori in nuce ai cenaclului, inclusiv printr-o netă diferenţă tematică şi de gen. „Pe fluviu la deal” (254 pagini dactilo) s-ar plasa în sfera romanului citadino-industrial, iar ca modalitate ar aparţine precumpănitor romanului psihologic, studiind raportul dintre individual şi social în contemporanietate, nu fără o anume anvergură ideatic-metaforică - 257 -

sensibilă de la titlu: înapoi, în amonte, spre începuturi, în căutarea timpului… nu pierdut ci trăit.

Cu înzestrări narative vădit cultivate prin lecturi şi exerciţii (autorul a practicat mai mulţi ani gazetăria), Constantin Huşanu adoptă o tehnică narativă complexă, modernă în felul ei, cu interferări de planuri temporale şi spaţiale, într-un montaj de factură cinematografică, manipulând în egală măsură reflecţia, monologul interior, dialogul ş.a.m.d. ca mijloace pentru a defini sau reconstitui tipologii, momente, situaţii. Deşi prin aceasta manifestă varietate, echilibrul construcţiei e poate periclitat, ea cunoaşte unele reuşite certe, de pildă în unele portretizări. Latura în care autorul reuşeşte poate încă mai mult, justificând după părerea noastră interesul editorial faţă de lucrarea sa, este întrun registru nepomenit până acum: fresca unui timp istoric şi a unei deveniri sociale în curs, ca în momentul consacrat colectivizării. Din acest roman, cum am spus, preponderent citadino-industrial.

Asta se spunea despre carte, după ce editorii de la Junimea nu au putut să o publice. Ea va vedea lumina tiparului după Revoluţia din decembrie 1989 şi după ce eu o completasem cu un nou capitol ce venea să încheie istoria unei perioade grea pentru poporul român.

Romanul său: “Pe fluviu la deal” – se spunea după apariţie, este o cronică autentică a stărilor de lucruri ce au condus la Revoluţia din l989. Constantin Huşanu, în romanele sale, rămâne imparţial, copie istoria, nu o condamnă şi nici nu o aprobă, ci surprinde doar consecinţele ei asupra celor care o suportă. Nu o condamnă pentru că istoria trecutului apropiat ne aparţine, ca un conglomerat de speranţe, de credinţe, de - 258 -

aşteptări dureroase, de suferinţe şi deziluzii.

Constantin Huşanu este autorul care a avut şansa istorică de a prinde două revoluţii, total opuse, personal aflându-se în tumultul lor, de unde şi autenticitatea scriiturii şi caracterul ei de cronică romanţată.

Aici trebuie să fac o precizare. Romanul „Vitrina cu fantasme” a fost început prin anii 1974, după ce vin în Iaşi cu serviciul dar el va vedea lumina tiparului după „Pe fluviul la deal”, care mi s-a părut mie mai potrivit să ia contact cu cititorii şi critica. Ce trebuie să consemnez este faptul că am dus o luptă acerbă de promovare, eu şi colegii mei creatori, în acei ani, când era foarte greu să pătrunzi în lumea literară, dar cenaclul „Lupta cu inerţia” iniţiat de poetul Alexandru Tacu, a menţinut speranţa că o dată şi o dată…

Iată şi un fel de recunoaştere totuşi a meritelor mele literare din anii socialismului, după ce depusesem în concurs romanul „Vitrina cu fantasme”

- 259 -

În continuare voi da câteva fotografii din perioada cenaclistă. Era perioada de avânt, de afirmare zgomotoasă.

Iată-mă în compania cenaclului pe un drum ce ducea la Slănic Moldova (primul din stânga în picioare; rândul unu, ultimii doi, poeţii Ivan şi Cornel Văleanu; ultimul rând, în spate, cel mai înalt, poetul Alexandru Tacu).

Era un cadou făcut de sindicat cenacliştilor, trimi- 260 -

ţându-ne pe cheltuiala sa într-o staţiune montană pentru câteva zile. Dar prezenţa mea în cenacluri literare începe de la Bârlad. Iată încă o fotografie cu Constantin Clisu şi Alexandru Tacu, care avea să scrie după Revoluţie un volum de poezie acidă anti dictatură. În fotografia din stânga, eu împreună cu Alexandru Tacu şi Constantin Clisu, plus un amic gazetar sportiv, Eliade, pe o stradă din Bârlad. Şi altă fotografie cu cenaclişti ieşeni: - de la stânga spre dreapta: o jumătate de cap aparţine poetul Jan Panaite, care avea să câştige un premiu naţional pentru cartea „Alergarea copacului roşu”, apoi Casian Maria Spiridon, actualul director al revistei „Convorbiri literare”, apoi capul meu, după cel al fetei (!) urmat de al poetului Alexandru Tacu şi Ady Cristi, poet şi directorul ziarului „24 de ore”, mai urmează poetul Dănuţ Moisii, un inginer din CUG, Iliescu, actualmente patron, iar drept în faţă, în haină de piele, marele umorist Costache Plăcintă, care apare editorial abia după moartea sa!

Despre activitatea mea literară aş putea spune – dincolo de o enumerare seacă a scrierilor – că s-a împletit osmotic cu existenţa mea de toate zilele şi de câte ori am rămas singur câteva ore, doar cu mine însumi, gândurile începeau să mi se aşterne pe hârtie în construcţia vreunui proiect. Am sute de pagini cu însemnări răzleţe, rod al unor lecturi sau a propriilor mele întrebări, elucidări, căutări, adesea fructuoase, a sensului vieţii.

Credinţa mea stabilă a fost să scriu despre lumea în care am apărut şi despre problemele ei. Am rămas fidel acestei convingeri, nu am încercat o proză sofisticată, cu orice preţ novatoare, s-o rup cu tradiţia, cu clasicul. Am preferat să mă situez cât mai aproape de înţelegerea cititorului ce caută în lectură fie informaţii - 261 -

despre trecut, fie răspunsuri la propriile sale frământări.

Doar în romanul „Facerea” – nepublicat, am apelat la o situaţie limită, oarecum SF, dar în esenţă este o carte despre puterea dragostei. Dus la „Cartea Românească” înainte de Revoluţie, o doamnă, Adameştianu, care astăzi face critică socială, observa tocmai această calitate. Nu mi l-a recomandat pentru publicare, eram un necunoscut, un eventual debutant şi apoi altele erau atunci subiectele la modă. În schimb, când l-am terminat de scris, în prima lui variantă, am chemat la mine prietenii mei să-l „botezăm”. N-au venit decât Jean Panaite şi Aurel Ştefanachi, deşi eu răspândisem următoarea invitaţie: Constantin Huşanu vă invită în ziua de vineri 15 iulie 1988, orele 15,35 la un COCTEI „FACEREA” Organizat la locul genezei „sărbătoritei”, vis àvis de extravilanul Văii Adânci, din peisajul căreia s-au strecurat prin fereastra autorului tragicii eroi din Lumea de Dincolo de simţurile noastre ludice. Prezenţa indiscutabilă şi recompensată.

Personal, deschideam sărbătoarea cu următorul discurs: Stimaţi prieteni de suferinţă metafizică, Sărbătoresc astăzi în prezenţa unor martori competenţi botezul celui de al treilea copil din flori pe nume „Facerea”, din flori de origine încă necunoscută, rupte probabil din eternitatea gândirii materiei. A fost conceput din lacrimi omeneşti şi hrănit cu toate relele pământului, ca măcar urmaşii lui să le cunoască din geneză şi să le ocolească. Ursitoarea i-a fost credinţa în - 262 -

perfectibilitate prin cuvânt a bipedului înălţat din întâmplare deasupra celorlalte vieţuitoare. Îi doresc şi îi urez izbândă în conştiinţele unde va pătrunde cu lumânarea în mână, viaţă lungă şi rodnică pe ogorul înţelegerii între pasagerii acestei planete albastre numite Pământ, ce se învârte în jurul luminii solare dar rămâne tot întunecată de drama inexprimabilă în cuvinte a celor ce o părăsesc, scufundându-se ireversibil în neantul misterului ce ne înconjoară.

Să aibă parte de o editură cinstită, de un redactor de carte îndrăgostit de căldura cuvântului scris şi de ţipătul pentru frumos şi adevăr ce irupe din „carnea” lui. Amin!

Notă: După scurgerea a peste 24 de ani de la scrierea acestor rânduri, am revăzut textul cărţii şi l-am definitivat sub denumirea „Furtuna”. * Şi a început sărbătorirea, care se face de obicei cu mâncare şi şampanie. Spre seară, Jean Panaite şi Aurel Ştefanachi au ajuns probabil acasă nu pe drumul cel drept, ci luând-o peste câmpuri, spre satul Valea Adâncă… până când nu i-am mai zărit. În completarea acestei biografii referitoare la activitatea mea literară, s-au adăugat multe alte lucrări până în ziua de astăzi 25 aprilie 2014, când m-am apucat să refac textul Cronicii de familie, să-l întregesc, să reevaluez gândirea iniţială, ce mi s-a părut incompletă sau nemotivată şi împreună cu vărul meu Ioan Mititelu să elaborăm lucrarea « De neamul petrileştilor ».

- 263 -

Ce nu cuprindea « Cronica de familie » După evenimentele din decembrie 1989, la un an de la ieşirea la pensie, încep să lucrez ca redactor şi apoi ca redactor şef la Editura TipoMoldova, Iaşi, fondată de poeţii Aurel Ştefanachi şi Nicolae Panaite. În această perioadă (2001- 2013) activitatea mea de creaţie capătă amploare. Încep să-mi public romanele scrise în anii socialismului şi concep altele noi. Nu voi intra în amănunte, ci voi da doar schematic întreaga activitate, aşa cum apare şi pe internet în Wikipedia Iat-o : 2.Opera: 2.1. Volume de proză: Lucrări în proză: Pe fluviu la deal – roman, Editura Moldova, Iaşi,1992, reeditat în colecţia Opera Omnia la Editura Moldova Iaşi în 2012; Vitrina cu fantasme – roman, Editura Moldova Iaşi,1998 Pastile contra morţii – povestiri, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2001, revizuită şi întregită şi reeditată în colecţia Opera Omnia sub titlul Interiorul unui cerc, la Editura Moldova Iaşi, 2012.

Erotica – 2 romane: Clubul Megasexe şi Preţul vieţii ca de câine, Editura TipoMoldova, Iaşi 2002.

Ademenirea – roman, Editura Moldova, 1996 Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2000 – 2006, vol I., Editura PIM Iaşi, 2006.

Curseşti, Istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii, monografie, 2009, Editura PIM Iaşi.

Jurnal tardiv început şi fără sfârşit 2007 – 2010, vol II., Editura PIM Iaşi, 2010.

Cotnariul în literatură şi artă, Editura PIM Iaşi, 2011.

Album de familie, fotografii comentate, Editura PIM - 264 -

Iaşi, 2011.

Reflecţii la reflecţii - Pe portativul anilor, Editura PIM Iaşi, 2013.

3.Publicistică: 3.1.

- „Transmisionistul”, povestire, în ziarul „Apărarea patriei”, din septembrie 1953; „Caietul cu amintiri”, povestire distinsă cu premiul I pe ţară la concursul organizat de revista Clubul nr.12 din decembrie 1964; - Nu sunt doamna Moruzi, povestire, revista Cronica nr.18 din 11 iunie 1966; - Oameni cu capul spart, povestire, în Culegerea „Inscripţii”, Bârlad, 1967; - Secvenţă, schiţă, în Culegerea „Înălţimi”, editată de Casa regională a creaţiei populare Iaşi, 1968; - Frâna şi Necazul colecţionarului, povestiri, în Culegerea Uniunii Generale a Sindicatelor, „Cântece de om” – 1968; - O idee năstruşnică, povestire, în culegerea „Arc peste timp”, editată de UGSR în 1977; - Newton al doilea, povestire umoristică, în revista Flacăra, 1977, condusă de poetul Adrian Păunescu; - Prefaţă, la cartea de versuri Gelu Năduf, în revista Moldova, Iaşi, anul IV, nr.1 (14), ianuarie 1993; Comportamentul sexual aberant, recenzia cărţii dr.Mihai Şelaru, în ziarul Monitorul de Iaşi nr.81 (538), 1993; - Divagaţii disperate din interiorul unui cerc, povestire, în revista Moldova, Iaşi, nr.17, 18, 19, Anul V, 1994 - O raită, povestire, revista Convorbiri literare nr.8 din august 1996; - 265 -

- Trenul spre eternitate, povestire, în ziarul Opinia, Iaşi, din 13-14 aprilie 1996; - Lecţie pe ostrov, Revista Convorbiri literare, Iaşi, din 4 februarie 1996; - Nocturnă, povestire, revista Convorbiri literare nr.8 (20), august 1997; - Spre rădăcinile arborelui genealogic, povestire, în revista Convorbiri literare nr.6 (30), iunie 1998; - O construcţie cinematografică, cronică literară la romanul lui Constantin Clisu „Mama nu e vinovată”, în revista Convorbiri literare nr.12 (48) 1999; - Imagini mitice, cronică la cartea lui Emilian Marcu La porţile singurătăţii, în revista Convorbiri literare din februarie 1999; În grădina lui Emil, Emilian Marcu, articole critice, 25 mai 2000, - Emilian Marcu - crispedia.ro - Păcatul original, povestire, şi Huşanisme, în revista „Cuvântul adevărului” vol. III, nr.1-2, 2000, Alberta, Canada; Interviu cu un muritor la poarta veşniciei, povestire, în revista Convorbiri literare, Iaşi, anul IV nr.1 (61), iunie 2001; - Cronică literară, în volumul de versuri Hierofanie de Aurel Ştefanachi, în revista Moldova nr.2 (11), Anul III, iunie 1992; — Prefaţă la romanul Cumpăna semnelor, de A.Ganci, Editura Moldova, Iaşi 1995; - Omar din dealul Copoului, cronică literară la cartea de poezie „Omul interzis”, de Alexandru Tacu, în revista Convorbiri literare, Iaşi, din luna noiembrie 1996; - Prefaţă la cartea de versuri Ars longa – vita brevis de Cătălin Anuţa, Editura Moldova Iaşi 1997; - Prefaţă la cartea Tratament naturist integral, de - 266 -

Viorel Paşcanu, Editura Moldova Iaşi, 2000; - Prefaţă la volumul de versuri Talion, de Ghe. Târziu, Editura Moldova, Iaşi, 2000; - Prefaţă la lucrarea Atitudine mistică şi misticism, de Cicerone Teodorescu, Editura Moldova Iaşi, 2001; - Prefaţă la cartea de versuri Dincolo de lumină, de Maria Hodoroabă, Editura Moldova Iaşi, 2002; - Postfaţă la Amintirile verbului, Poezii, Lângă Dumnezeu, poeme de Aurel Ştefanachi, Editura Moldova, 2002: - Prefaţă la lucrarea Teatru scurt, de Veronica Grigoraş, Editura Moldova Iaşi, 2002; - Prefaţă la cartea Povestiri cu… tâlc, de Sidonia Simionescu, Editura Moldova, Iaşi, 2003; - Prefaţă (Cronica cronicarilor) pag. 5-8,la lucrarea Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene de Ion N..Oprea, Editura TipoMoldova, 2004 Iaşi.

- Prefaţă la romanul Cine a descoperit Europa, de Nicolae Ariton, Editura TipoMoldova Iaşi, 2004; - Postfaţă la lucrarea Vaslui- Ţara de Jos – în presa vremii, 1875-2005, de Ion. N. Oprea, Editura Edict, Iaşi, 2004 ; - Prefaţă la cartea eseu O nouă filozofie despre om, de Stelian Baboi, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005; - Prefaţă la Mihai Mocanu – Republica idioţilor, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2005.sub titlu „Utopia ca necesitate ontologică”: - Utopia ca necesitate ontolohică, în Ziarul „24 de ore” din Iaşi, 31 august 2005; -Prefaţă (Adagium) la lucrarea ing. Cezar Zugravu, Dictatura – o tragedie românească, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2006 ; - Prefaţă la lucrarea Securitatea – o organizaţie te- 267 -

roristă şi criminală, de Cezar Zugravu, Editura TipoMoldova Iaşi, 2006 ; - Prefaţă la volumul de versuri Picătura de amar, de Vasile Comaniţă, Editura TipoMoldova, Iaşi, 2007 ; - Postfaţă la lucrarea „Bârladul în presa vremurilor - de la revista „Păreri – la ziarul „Steagul roşu” de Ion N.Oprea, Editura PIM Iaşi, 2007; - Prefaţă la volumul de versuri Exod, de Ghe. Târziu, Editura Moldova, Iaşi, 2007; - Interviu cu Nichipercea în toiul nopţii, povestire, în revista Academia Bârlădeană, Anul XV, 3 (32), trim.III, 2008; - Carte frumoasă, cinste cui te-a scris…!, cronică literară la cartea Rădăcinile continuităţii de Ştefan Boboc – Pungeşteanu, în Revista de cultură şi informaţie Orizonturi, Chirceşti-Vaslui, nr.17/martie 2009; - Dialog între prieteni, publicată în: Ion N.Oprea, Carte… Editura PIM, Iaşi, 2009.

- Mama peste veac, publicată în Ion N.Oprea „Carte MAMA”antologie, Editura PIM, Iaşi, 2009; - Postfaţă ( Dincolo de capătul unei vieţi) la lucrarea Eroi au fost… Memoriile mele, de Ioan Costache Enache, Editura PIM , Iaşi 2010; - Lexicologie derutantă, povestire, în revista Academia Bârlădeană, Anul XVII, 4 (41), trim.IV, 2010; - Generaţia mea, generaţie cobai, eseu, în revista Elanul nr.97, martie 2010; - Dragi români din Edmonton, în revista „Cuvântul adevărului”, Edmonton, Alberta, Canada, Anul XIV, nr.1-2, 2011, pagina 25; - Supliment la istorie, cronică literară la romanul Iubiri pasagere, de C.Manoliu, în revista Pro Saeculum nr.7—8 octombrie-decembrie 2011: - Recurs la Motto, pamflet, în Revista culturală - 268 -

„Ecouri literare” Vaslui, nr.8/2011, paginile 10-11; - Confesiuni materne, povestire, în Revista culturală „Ecouri literare” Vaslui, nr.8/2011, paginile 11-13; - Dragi români din Edmonton, în Ion N.Oprea, „Strămoşii noştri din arhive”, Editura PIM Iaşi, 2011, pag. 40-41; - Postfaţă (pag.361-363) la volumul Ion N.Oprea „Românii aşa cum sunt”, Editura PIM Iaşi/2011 – plus portret pe manşeta coperţii III; - Recurs la Motto, pamflet, în Ion N.Oprea, Românii aşa cum sunt, Editura PIM Iaşi, 2011, paginile 198200; - Postfaţă la romanul Iubiri Pasagere, de C.Manoliu, pag.577, Editura PIM Iaşi, 2011; - Amintiri din sufragerie greu digerabile, cronică, în revista Pro Saeculum nr.73-74/2011; - Mama noastră – pământul, povestire, în revista Ecouri literare, Vaslui, nr.9/2011; - O cunună aniversară, recenzie la cartea Ştefaniade în sos picant, de Ştefan Boboc, Editura Rocad, Iaşi, 2012; - Sisif de pe malul drept al Bahluiului , pamflet, în revista Onix nr.1,- Dublin, Irlanda, 2012; - Povestea lunei, povestire, revista Cronica veche nr.14/2012; - Scrib la istoria Moldovei, recenzie la cartea „Vulturul deşertului” de Ion Muscalu, în revista Elanul nr.132, pagina 20, februarie 2013; - Lumea mirifică a ficţiunii, cronică la romanul Suburbii municipale de Emilian Marcu, în revista Onix nr.3/ februarie – Dublin, Irlanda, 2013; - Pasiunea pentru memorialistică, note de lector la cartea:Ion N.Oprea, Alexanndru Mânăstireanu. Corespondenţa, Editura PIM, Iaşi, 2013; - 269 -

- Cu îndemânare creativă, recenzie în „Mozaicul lui Ticuţă „ Editura PIM, 2013, pag.20-23; - În Emilian Marcu: Studii, articole, comentarii, despre cărţile lui Emilian Marcu şi Vitrina cărţilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) În prima carte editată la Editura Miremis în 2010, - 667 pagini, figurez cu: E.M. Lecţie pe Ostrov, paginile 41-45; Scoica Sonoră, Cântece de leagăn din Scoica Sonoră, p.118-121; Notiţe la Suburbii municipale, p359-361; Cordiale – Poetul de după paravan, p.623-626 şi În grădina lui Emil, p.629-630.

4. Referinţe critice: Ion Hurjui: „O carte deschisă” – cronică la volumul Pastile contra morţii (Convorbiri literare nr.9 (69), pagina 43,septembrie 2001; Ion Hurjui, cronică la volumul Erotica, în revista Cronica nr.10 din octombrie 2003; Adina Avram (postfaţă la romanul Vitrina cu fantasme), 1998, Editura Moldova, Iaşi; Aurel Ştefanachi – în „Pe fluviu la deal”, prezentare pe coperta IV, Editura Moldova, Iaşi 1992; Ioana Lupu, Revista „Cântarea României nr. 3 din anul 1988 (cronică la romanul Pe fluviu la deal); Stelian Baboi – cu referire la întreaga creaţie – în revista Convorbiri literare, Iaşi, Nr.1 din ianuarie 2004, în articolul „Constantin Huşanu un scriitor marginalizat; Constantin Dram „Convorbiri literare”,nr.12, decembrie 1998 pag.24 – Antieroii şi seducţia discursului – cronică la „Vitrina cu fantasme”; Profesorul Emil Alexandrescu pe marginea lucrării „Pastile contra morţii” (în manuscris); .

Ion N.Oprea, Scurte medalioane, Editura PIM Iaşi 2010, Curseşti – odă răzeşimii române, pag.214-217; - 270 -

- Ion N.Oprea, Scurte medalioane, Editura PIM Iaşi, 2011, Când zici Cotnari, spui de toate, pag.265-276; - Ion N.Oprea, Scurte medalioane, Editura PIM Iaşi, 2011, în postfaţa semnată de Constantin Clisu, referiri la Constantin Huşanu, pag. 548-549; Cotnariul în literatură şi artă, editura PIM Iaşi, 2011 de Constantin Huşanu, postfaţă de Ion N.Oprea, Cărţile despre Cotnari merită mai mult; „Pro-Saeculum nr.7-8, octombrie-decembrie 2011 - Curseşti – odă răzăşiei române, cronică de Ion N.Oprea; - Ion Hurjui, Acolo unde s-a născut veşnicia, cronică la monografia Curseşti, - Cotnariul în literatură şi artă, recenzie de Ion N.Oprea, în Elanul nr.18 -2011 Emilian Marcu, recenzie la „Curseşti istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii”, în revista Convorbiri literare, nr.11 (167) noiembrie, pagina 180, 2009; Chelaru Marius, recenzie la „Curseşti – istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii”, în revista Convorbiri literare, nr.10 (166),pag.186, octombrie 2009 ,Iaşi ; Ioan Mancaş, postfaţă la Curseşti – istoric şi evocări la capăt de veacuri şi milenii”, Editura PIM Iaşi, 2009, 388 pagini; -Cotnariul în literatură şi artă, Ed.PIM Iaşi, 2011, microprezentare în Peregrinus, revista Convorbiri literare nr.3 (207), 2013, rubrică realizată de Emilian Marcu.

Ion N. Oprea, prefaţă la lucrarea Reflecţii la reflecţii, Pe portativul anilor, de Constantin Huşanu, Editura PIM Iaşi, 2013. În carte intitulată: Emilian Marcu,Vitrina cărţilor (Un deceniu de singurătate… în bibliotecă), editată - 271 -

la PIM Iaşi, în 2013, 644 pagini mă regăsesc la pagina 301 cu o recenzie la monografia „Curseşti”.

5. Legături externe .

- Scriitori şi publicişti ieşeni contemporani, Dicţionar 1945-2008, coordonator prof.univ. dr. Ilie Dan, pagina 351-352; - Ion N.Oprea, Personalităţi moldave, Editura PIM Iaşi, 2008, Constantin Huşanu – curiculum vitae, paginile 529-544 şi 553-555; - Sesiunea a XXXII a Muzeului Judeţean Vaslui, în Revista Elanul nr.94, decembrie 2009, pagina 20; - Ion N.Oprea, Mălin, vestitorul revoluţiei, antologie ziaristico-scriitoricească, Editura PIM Iaşi, 2009, referiri la Constantin Huşanu în paginile 11; 106-107; 285286; 323, 333; - Alexandru Tacu-Zeletin, „Omul interzis” – un vehement protest anticomunist,de Ion N.Oprea, pagina 18, în revista Elanul nr.94, decembrie 2009; - Istoria jurnalismului din România, Enciclopedie cronologică, coordonator Marian Petcu, Editura Polirom Iaşi 2012, pagina 493; - Ioan Baban, Cultura şi literatura română de la origini până azi şi judeţul Vaslui D i c ţ i o n a r, lit. H. pagina 234.

-Teatru scurt : O ÎNTÂLNIRE MIRABILĂ - autor Constantin Huşanu Publicat de Emanuel Pope în Decembrie 6, 2011 la 10:32pm în Teatru şi Film - dramaturgie, cinematografie, scenarii film, pe blogul @Cititor de proză; - Lecţia despre femeie, povestire, Posted by dorinasisu on 12/06/2010 în Cititor de - 272 -

Proză; - Portret din arsenalul luptei de clasă, eseu, By stanicabudeanu 08/12/2011 Leave a comment, Biblioteca „Cititor de proză” -Huşanu Constantin, Amintiri din sufragerie…

By stanicabudeanu 07/12/2011 Leave a comment, blogul „Cititor de proză”; - Supliment la istorie, autor Huşanu Constantin By viorelploesteanu 05/12/2011 Leave a comment, Biblioteca „Cititor de proză” - Huşanu Constantin, Dezinfecţia, povestire,

By Hopernicus 25/04/2010 Leave a comment, Biblioteca Cititor de proză; Poate se cuvine să inserez şi câteva fotografii din perioada cât am lucrat la Editura Moldova din Iaşi:

T

În mâni cu primul meu roman publicat la Editura i p o M o l d o v a .

- 273 -

În redacţia Moldovei cu Aurel Ştefanachi, Al. Tacu şi Adi Cristi

- 274 -

În compania Adrianei, devenită Luca, alături de soţul ei şi fiica sa Rucsandra.

Aici aş face o remarcă: Adriana, fiica mea cea mai mare, este singura care are un copil – Rucsandra. Prin urmare această fată este rămurica provenită din familia Petrileştilor care va duce mai departe sângele strămoşilor. *

În biroul editurii prin anii 1995-1996 * Legitimaţiile mele - 275 -

* Din bătrânul copac al boierului (Pan) Tofan, consemnat la anul 1437, s-au desprins sute de ramuri. Ultimele dintre acestea reţin neamul petrileştilor. Despre - 276 -

una din ele, scrie la începutul acestui document scriitorul Ioan Mititelul din Vaslui. Despre o altă crenguţă am scris eu în monografia „Curseşti”, fără intenţia, atunci, de a semnala vreo legătură cu familia Petrilă prezentă pe aceste meleaguri. Acum însă, consider că locul ei este aici, lângă copacul mamă şi tată, alături de neamul ei Petrilesc. Este vorba de Lică Huşanu, provenit dintr-o mamă provenită din familia Petrilă, tatăl ei fiind, precum scrie Mititelu: „Fata lui Constantin Petrilă (Chirică), Lenţica s-a căsătorit cu Vasile Huşanu, fiul lui Vasile Huşanu cel bătrân. Au avut un singur copil, Constantin Huşanu (numit Lică), maistru mecanicşi o dată cu revoluţia a fost numit la presiunea muncitorilor, director al unităţii de utilaje care se afla la marginea Vasluiului.”

Aşadar, locul lui Constantin Huşanu (Lică) este în aceste pagini ce reunesc neamurile lui Pan Tofan.

- 277 -

Ramura Constantin Petrilă a 8 iulie 1894 se naşte la Curseşti PETRILĂ CONSTANTIN, din tatăl său VASILE PETRILĂ şi mama EUFROSINA Fii: Vasile PETRILĂ şi Petru PETRILĂ care participă în cel de al doilea Război mondial pe frontul de răsărit, de unde se întoarce în sat fără o mână. După încetarea războiului are dificultăţi cu primirea pensiei de invalid de război, pentru că luptase contra ruşilor.

PETRILĂ CONSTANTIN şi soţia lui Maria au AVUT şi O FIICĂ Elena (Lenţâca) Petrilă, născută la 11 ianuarie 1929, care la maturitate se căsătoreşte cu Vasile Huşanu (fiul lui Vasile Huşanu) Din această căsătorie s-a născut un Copil – Constantin Huşanu, cunoscut în sat sub numele de Lică. Mama lui decedează la 11 mai 1988.

Despre acest urmaş al unei mame Petrilă am scris un medalion în monografia Curseşti, apărută la editura PIM în anul 2009.

Acum, când încerc să salvez uitării câteva crenguţe - 278 -

din uriaşul stejar al Familiei Petrilă, familie răzăşească din neam în neam până la pan Tofan din 1437, stăpânul Curseştilor, consider că locul acestui sumar portret este aici în această carte „De neamul Petrileştilor”.

Decizia m-a îndemnat să împing cercetările dincolo de Lică Huşanu, provenit dintr-o mamă Petrilă, mai cu seamă că acest urmaş este singurul supravieţuitor din răzăşească familie a petrileştilor, stăpână peste tot pământul Curseştilor, zic singurul Petrilă care a mai rămas în Curseşti şi care încearcă acum să reconstituie vechea moşie, cumpărând pământ în stânga şi în dreapta proprietăţii sale.

Ne vom ocupa mai întâi de acest Vasile Huşanu, tatăl lui Lică, care îndrăznise să calce porunca tatălui şi să fugă la un Bal. Iată cum arăta în anul 1945, pe vremea când îşi făcea stagiul militar.

Apoi se căsătoreşte cu Elena Petrilă, altă familie răzăşească din care se trăgea şi mama mea. Ca şi tatăl său îşi face o gospodărie frumoasă: 6 hectare de teren arabil, 1 hectar de pădure, doi boi, o vacă, car, căruţă cu 2 cai şi toate uneltele agricole necesare. După înfiinţarea Gospodăriei Agricole Colective, care schimbă radical viaţa oamenilor din acest sat răzăşesc, urmează o şcoală de specialitate şi devine tractorist rutierist. A profesat această meserie până în anul 1978, când în urma unei boli, căreia nu i-a dat importanţă, a tot amânat-o, moare după operaţie, la vârsta de 55 ani. A avut un singur fiu, pe Constantin, cunoscut mai mult sub diminutivul de Lică.

- 279 -

Huşanu V. Constantin – Lică Se naşte în luna martie a anul 1949 în satul Curseşti-Vale, comuna Pungeşti, judeţul Vaslui, urmează şcoala primară de 4 clase în satul natal şi continuarea claselor 5-8 în Cuseşti-Deal; urmează apoi Şcoala profesională de mecanici auto la Iaşi (Arte şi meserii – Copou), 5 ani Liceul Mihail Kogălniceanu din Vaslui, 3 ani Şcoala medie tehnică de maiştri, la Liceul „I.Mincu” Vaslui, Şcoala de management şi comerţ internaţional la CEMAT Bucureşti pentru a putea concura la postul de director al Întreprinderii pe care deja o conducea, şi rămâne pe post. A fost 15 ani de zile Director general şi Manager general al S.C.VASCON S.A. Vaslui (unitate auto-utilaje prestatoare de servicii în construcţii), din strada Ceramicii nr.40, unde lucrase timp de 15 ani ca muncitor, revizor tehnic, şef de coloană, şef autobază, şi în final director general. Iese la pensie la vârsta de 52 de ani, ca urmare a încadrării activităţii sale în grupele I şi II de muncă. În prezent (2013) este consilier comunal la primăria din Pungeşti. Se căsătoreşte în 1971 cu Veronica, din Tanacu Vaslui, născută în anul 1950. Reţinem de la acest eveniment o fotografie semnificativă pentru obiceiurile satului – alaiul de nuntă la întoarcerea de la oficiul stării civile ce se afla la primăria comunei din - 280 -

Curseşti-Deal:

Ceremonia oficierii căsătoriei, cu fanfară şi căldări de apă aruncate în faţa mirilor şi răsplătirea celor care o făceau cu bomboane şi bănuţi, ca să le fie viaţa dulce şi bogată tinerilor însurăţei, erau obiceiuri venite din străbuni şi ele nu au lipsit nici de la nunta lui Lică Huşanu.

La un an după nuntă – Veronica şi Lică - 281 -

Din căsătoria lor au rezultat 4 copii (două fete şi doi băieţi): Florentina (căsătorită cu Florin Axinte, căpitan de jandarmi).

Născută în 1973, a absolvit Institutul Politehnic Iaşi şi Management, actualmente inginer şi profesor la Corpul tehnic al Liceului „I.Mincu” din Vaslui. Are o fetiţă pe nume Maria.

Iulian – Dragoş

Se naşte în 1974 şi absolvă Institutul politehnic Iaşi şi Management. În prezent are o societate comercială în Iaşi, „Urvas”. Este căsători cu Vlonga Gabriela absolventă a Facultăţii de drept; şi are 3 copii: Theodor, născut în 1998, Andrei, Dimitrie, născut în 2001, Pavel, Constantin, născut în 2011.

- 282 -

Bogdan

Se naşte în anul 1976. Absolvă cursurile Institutului de Artă, Teatru şi Cinematografie şi activează la Târgul Mureş ca regizor şi actor.

A fost căsătorit cu Angela, actriţă şi ea. Nu are urmaşi până în prezent.

Anca

Născută în anul 1988, era studentă în anul II, în 2009, la Facultatea de ştiinţe economice Bucureşti, a absolvit-o cu brio şi lucrează la o societate privatăNu are urmaşi până în prezent (2013).

Aceştia sunt urmaşii unei familii de răzeşi din satul Curseşti – Vale. Părinţii lor au scăpat de etichetarea de „chiabur” pentru că au fost mulţi copii, şi le revenea - 283 -

puţin pământ de persoană. Dar Lică V.Huşanu îşi aminteşte prin ce au trecut consătenii lui. Iată câteva aspecte din memoriile lui: Opresiunea activiştilor de partid a fost foarte puternică în acest sat răzăşesc pentru determinarea oamenilor să renunţe la proprietatea lor, la animalele lor de povară, la utilaje şi să se înscrie în „colectivă”, trâmbiţată că va fi „raiul pe pământ”. Când grupele numeroase de activişti formate din muncitori de prin fabrici intrau în sat şi băteau în fiecare poartă, oamenii dispăreau prin pădurea Haragojei, prin podurile caselor, prin anexele gospodăriei, pe sub paturi numai şi numai să nu dea faţă cu echipele de „lămuritori” şi să nu răspundă la solicitarea de a se înscrie în G.A.C., fiindcă după fiecare „Nu” urma bătaia…

Din aceste echipe au făcut parte: secretarul de partid comunal (de altfel, fiu de răzeş şi el şi bun meseriaş în dulgherie) însoţit de miliţie, Nicolae Bolea, Măciucă (din Curseşti Deal) şi unul Ciornei, de loc din Buda, securist la Vaslui şi alţii (găşti de temut ce făceau presiuni asupra sătenilor să renunţe la starea lor de milenii pentru una nouă, importată din URSS).

Primilor care s-au înscris mai întâi în „Întovărăşire” apoi în Gospodăria agricolă colectivă li s-au făcut mari înlesniri în scopuri de propagandă, pentru a se demonstra cât de bine este în „colectivă”. Li s-au umplut podurile cu cereale, de le-au ajuns trei ani de zile, li s-au dat brânzeturi, vin, ţuică. Apoi, după întregirea colectivei cu majoritatea curseştenilor, şi sărăcirea gospodăriilor prin sistemul împovărător de contracte cu statul, retribuirea colectiviştilor după zile muncă şi după puţinul ce mai rămânea în hambare după predarea obligaţiilor către stat – oamenii ajunseseră la nivel de subzistenţă.

- 284 -

A fost sistemul cooperatist de tip rusesc, care a compromis ideea de cooperativizare, de altfel generoasă şi capabilă să rezolve nevoile sporului de populaţie la sate, cât şi diviziunea succesorală a proprietăţii răzăşeşti de-a lungul timpului. O distribuţie echitabilă pe baza aportului la realizarea producţiei agricole ar fi însemnat împărţirea întregii producţiei realizate la numărul de zile realizate şi nu împărţirea producţiei rămase după ce cooperativa îşi preda obligaţiile; obligaţii exagerate, fixate după o producţie planificată care nu se realiza mai niciodată! În astfel de condiţii precare pentru sătenii Curseştilor, a început migraţia lor în toate oraşele şi şantierele ţării.

Bieţii răzeşi, ajunşi cooperatori săraci, se bucurau şi de aducerea în sân, seara, după întoarcerea de la câmp, a câtorva ştiuleţi, cu care să hrănească păsările.

Dar controlul era sever. Au fost prinşi cu trei ştiuleţi ascunşi Maria Stamate (Turtoaia) de către paznicul de câmp Melinte din Curseşti-Deal şi a fost condamnată la 3 luni de închisoare! Spaima satului era şi Vasile Dediu (perceptor), din Curseşti-Deal ( a se observa că fidelii regimului erau oameni din Curseşti-Deal, sat de clăcaşi), cât şi Ghiţă Mihai, tot din Curseşti-Deal, colector de carne şi alte produse, sau Melinte Constantin, din acelaşi sat, veneau în echipă şi luau hainele din cufere, covoarele de pe pereţi, cerealele puţine din poduri şi hambare, de mătura bietul om după ei!

Puterea locală comunistă era dură şi dezumanizată pentru că era promovată din oameni calici, fără inimă, cu ciudă şi răzbunare pe gospodarii satului, pe cei ce aveau sau începuseră să agonisească ceva în jurul casei. Câini de pază ai noii orânduiri, analfabeţi sau semianalfabeţi – gata să-şi servească stăpânul în schim- 285 -

bul unui biet os de ros, - s-au pretat la toate josniciile.

Aceşti oameni – produs al unei societăţi cu dezvoltare naturală, cu inechităţile ei sociale, cea dinaintea invaziei sovietice din 1944, care nu reuşiseră să se ridice din condiţia lor semifeudală, de zilieri pe moşiile boiereşti sau ogoarele răzăşeşti – au fost unealta dictaturii proletariatului şi pilonii luptei de clasă pe care s-a sprijinit comunismul. Ei au avut o vreme senzaţia că a venit şi vremea lor…Dar dincolo de mici avantaje materiale, obţinute pentru fidelitate, şi de pe urma violenţei asupra concetăţenilor lor – nu au avut altceva de câştigat! În schimb, au rămas în amintirea obştii cu o imagine asemănătoare celor care l-au crucificat pe Hristos!

După evenimentele din 1989, care pun capăt orânduirii comuniste, viaţa curseştenilor a luat alt curs. Oamenii mai tineri au devenit constructori la oraşe, în sate şi comune învecinate, fermieri agricoli cu mai mult pământ, fermieri zootehnişti cu mai multe oi şi vite. Obştea satului, atât cât a rămas, încearcă să devină ceea ce a fost.

Tot în aceşti ani, în acest sat destinat dezafectării, de către stăpânirea comunistă, au loc câteva îmbunătăţiri edilitare: se asfaltează drumul ce duce la drumul judeţean spre centrul judeţului - Pungeşti – Vaslui, drum ce porneşte de la podul Andrieşanu, prin Curseşti-Deal şi de acolo, prin Toporăşti, până la Moara Sima din şoseaua amintită mai sus. Din sat porneşte acum şi un drum pietruit spre Pungeşti, făcut cu fonduri FRDS obţinute la iniţiativa fiului de răzeş Huşanu V.Constantin, ordonator de credite, şi preşedinte al Consiliului de coordonare al proiectului, persoana de care ne ocupăm acum, împreună cu alţi consăteni: David Mihai şi Apostol Ion, secretar.

- 286 -

Câteva cuvinte despre Bogdan Huşanu în evoluţia sa de regizor

2011 Romeo şi Julieta, regia Bogdan Huşanu Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”, Oradea 2010 Un barbat şi mai multe femei, regia Bogdan Huşanu Teatrul JOINT, Bucureşti Un barbat şi mai multe femei, regia Bogdan Huşanu Teatrul de Artă Bucureşti, Bucuresti 2009 Cu flori în gară, regia Bogdan Huşanu Teatrul pentru Copii şi Tineret „ARCADIA”, Oradea - 287 -

2008 Mantaua, regia Bogdan Huşanu Teatrul de Stat Oradea, Oradea 2007 Special, sânge!!!, regia Bogdan Huşanu Teatrul Nottara, Bucureşti

INFO BOGDAN HUSANU Despre - Bogdan Huşanu: Artistul Bogdan Huşanu este menţionat în 4 spectacole : Pam pam - Bogdan Huşanu, Storyteller - Teatrul de Arta Bucureşti, Un bărbat şi mai multe femei - Teatrul de Artă Bucureşti, Emigreisan Drim - Teatrul de Arta Bucureşti Bogdan Husanu - Repertoriul Artistului EMIGREISAN DRIMTEATRUL: TEATRUL DE ARTĂ BUCURESTI ORAŞUL: BUCUREŞTI REGIZOR: BOGDAN HUŞANU CU: BOGDAN HUŞANU

- 288 -

Pam pam, regizor: Bogdan Huşanu cu: Bogdan Huşanu

- 289 -

Storyteller teatrul: Teatrul de artă Bucureşti oraşul: Bucureşti cu: Bogdan Huşanu Un bărbat şi mai multe femei - teatrul: Teatrul de artă Bucureşti oraşul: Bucureşti regizor: Bogdan Huşanu cu: Bogdan Huşanu Ce mai scrie presa despre Bogdan Studii: Universitatea de Artă Teatrală din Târgu Mureş – Facultatea de Teatru – Specializarea Artele Spectacolului şi Regie de Teatru Fişă artistică selectivă: CU FLORI ÎN GARĂ – premieră: Teatrul Joint EMIGREIŞĂN DRIM – premieră: Teatrul Arca MANTAUA – premieră: 24 mai 2008, Teatrul Regina Maria PAM PAM – premieră: Teatrul de artă Bucureşti ROMEO ŞI JULIETA – premieră: 16 aprilie 2011 Teatrul Regina Maria SPECIAL SÂNGE! - premieră: Teatrul Nottara UN BĂRBAT ŞI MAI MULTE FEMEI – premieră: 19 aprilie 2010 Teatrul Joint UN BĂRBAT ŞI MAI MULTE FEMEI – premieră: Teatrul de Artă Bucureşti PHANTOM PAINS – premieră: 27 septembrie, Teatrul Regina Maria, Oradea Consider că cele câteva spicuiri despre artistul şi regizorul Bogdan Huşanu sunt suficiente pentru a demonstra că răzeşii Petrilă au trimis în viitor mlădiţe reprezentative pentru un neam ce vine din veacurile îndepărtate şi că gena lui bună nu se dezminte. Produce efecte spectaculoase şi că ea, alături de alte gene - 290 -

ale altor familii, formează nucleul de elită al poporului român. Ce păcat că dictaturi proletare au încercat să suprime ce avea poporul românesc mai valoros!

IULIAN – DRAGOŞ HUŞANU

Iulian-Dragoş este inginer şi manager. Nu posedă afişe spectaculoase dar conduce o societate cu rezultate economice spectaculoase. A se vedea tabelul de mai sus. În concluzie, ramura Constantin Petrilă din secolul XIX este încă verde şi a ajuns o adevărată livadă altoită cu gena răzăşească din veacurile de plămădire a poporului român.

- 291 -

Ramura Gheorghe Petrilă (Chiricuţă) Eram copil de când îl ştiu. Venea chemat de tata să-i repare butoaiele de 1000 de litri în care îşi ţine producţia de vin. Învăţase butnăria. Era un om cu vorbă domoală, întreruptă din când în când de o tuse seacă, tuse care, până la urmă, i-a curmat zilele. Părinţii mei îi botezase un copil şi soţia lui venea la mama, ca la una din familia lor, din familia Petrilă. Dovadă, casa lui şi grădina erau lipite de o grădină a bunicilor mei : Ion şi Zoiţa Petrilă, semn că mai demult făcea parte dintro indiviziune răzăşească.

Fiind mai sărăcuţ decât ceilalţi petrileşti, a fost mielul numai bun de pus în fruntea organizaţiei PMR, devenită apoi PCR. Şi cu toată prietenia, cumătria şi neamul, într-o seară a venit la poarta tatălui meu devenit pecerist prin unirea celor două partide PSD şi PCR. şi i-a şoptit: - Dom’ Ghiţă, m-au trimis să-mi dai carnetul de partid… Şi tata i l-a dat. Venise vremea devenirii ţăranului răzeş – chiabur, duşman de clasă, lipitoarea satului, exploatatorul ţăranului sărac! Din momentul acela, tata, nu a mai primit nici înlesnirile de veteran de război (permis de călătorie pe CFR, autorizaţie port-armă de vânătoare) Nu-i aduc nici o vină. Toţi am crezut că oamenii vor deveni egali economic şi spiritual…

Gheorghe Petrilă (Chiricuţă) a murit dar a lăsat în urma sa cinci copii :Vasile, Gheorghe, Mihai, Costică, Florentina (care s-a măritat la Pungeşti).

Nici unul nu a rămas în Curseşti. S-au topit în - 292 -

lumea mare a societăţii socialiste şi după informaţiile mele, toţi au ajuns bine. Nici nu se putea altfel: aveau genă petrilească.

-

- 293 -

,

CUPRINS Câteva consideraţii despre răzeşii din Curseşti Documente despre Curseşti 15 Apar în scenă Petrileştii 25 Curseşti, sec.XX 34 Un loc minunat numit Curseşti 48 A fost odată un război. 51 Giusepe Verdi la Curseşti 56 Costică Tănase 60 Un' te duci tu mielule? 64 Când vine primăvara? 68 Iordanul 71 Tananica 74 Suta Kili 77 Gică Huşanu 81 Constantin Huşanu 84 Gânduri despre carte 84 Topografii spirituale 99 Ramura lui Ion Petrilă 114 A doua mătuşă 123 Elena Gordinschi 123 Maria, a III-a soră a mamei 128 Petrilă Constantin 140 Ecaterina, a patra fată 159 a bunicii, mama mea.

159 Gheorghe Petrilă Huşanu 178 - 294 -

1

Huşanu Gh. Constantin 190 Mai departe pe urmele 238 Petrileştilor 238 Activitatea politică 246 Ramura Constantin Petrilă Ramura Gheorghe Petrilă (Chiricuţă) 292 CUPRINS 294

- 295 -

278 292