Revista literara onyx nr 15 by Ioan Mititelu

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Adrian GRAUENFELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui) Adrian BOTEZ Adrian FRĂŢILĂ Adrian GRAUENFELS (Israel) Alexandra Olga DIACONU Aliona MUNTEANU Ana DOBRE Antonia ILIESCU Bogdan ULMU Boris MEHR Calistrat COSTIN Camelia SURUIANU Carmen PALLADA Constantin HUŞANU Corina MILITARU Cristina ŞTEFAN Daniel CORBU

Doina DRĂGUŢ Dorel SCHOR (Israel) Dumitru BRĂNEANU Emil TITOIANU Emilian MARCU Eugen EVU Gabriel DRAGNEA George PETROVAI George POPA George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Ioan MITITELU Ion CHIRIAC Ion Gheorghe PRICOP Ion N. OPREA

Ion Pachia TATOMIRESCU Irina Lucia MIHALCA Lelia MOSORA Lucian GRUIA Lucian Ştefan MUREŞANU Luminiţa SCOTNOTIS Magdalena ALBU Mircea Liviu GOGA Mircea BOSTAN Otilia BRADUŢEANU Petru SOLONARU Rodian DRĂGOI Theodor CODREANU Traian VASILCĂU (Republica Moldova) Valentina TECLICI (Noua Zeelanda) Victoria STOIAN

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE VIOREL SURDOIU COPERTA: GRAFICĂ DE VIOREL SURDOIU

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul IV Nr. 1 - 2 (29 - 30), ian. - feb. 2015

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS Editorial 3 George POPA 4 Theodor CODREANU 7 Adrian BOTEZ 10 Camelia SURUIANU 15 Ana DOBRE 24 Dorel SCHOR (Israel) 27 Eugen EVU 29 Bogdan ULMU 31 Daniel CORBU 32 Dumitru BRĂNEANU 34 Otilia BRADUŢEANU 35 Violeta DEMINESCU 36 Emil TITOIANU 37 Ion CHIRIAC 38 Luminiţa SCOTNOTIS 39 Gheorghe NEAGU 40 Carmen PALLADA 41 Rodian DRĂGOI 42 Alexandra Olga DIACONU 43 Lelia MOSORA 44 Gabriel DRAGNEA 45 Constantin HUŞANU 46 Ioan MITITELU 49 Lucian Ştefan MUREŞANU

Petru SOLONARU 55 Lucian GRUIA 59 George ROCA (Australia) 60 George PETROVAI 62 Calistrat COSTIN 66 Mircea BOSTAN 67 Adrian FRĂŢILĂ 68 Mircea Liviu GOGA 69 Ion Gheorghe PRICOP 70 Valentina TECLICI (Noua Zeelanda) 71 George STANCA 72 Adrian GRAUENFELS (Israel) 73 Traian VASILCĂU (Republica Moldova) 74 Victoria STOIAN 75 Boris MEHR 76 Irina Lucia MIHALCA 77 Aliona MUNTEANU 78 Ion N. OPREA 82 Ion Pachia TATOMIRESCU 85 Cristina ŞTEFAN 86 Magdalena ALBU 87 Corina MILITARU 90 Doina DRĂGUŢ 92 Antonia ILIESCU 93 Emilian MARCU 96

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Viorel SURDOIU căruia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Emil TITOIANU, Editorial

"Nu credeam să-nvăţ...”

sale, pe care a divinizat-o, Grigore şi-a "scri jelat" şi pentru sine un epitaf: "Sunt un fir de

el care spunea cu blajinătate şi simplitate de bun creştin "nu am, moarte, cu tine nimic" într-o noapte a trecut în noaptea timpului viitor. Poetul Grigore Vieru îi rosteşte de acum prietenului său de o viaţă, Mihai Eminescu, întru veşnicie taina care îl apără. Dacă în copilărie şi în adolescenţă, când unii visau să plece în Cosmos, el visa să treacă Prutul, iată că, la nici 74 de ani, trecea Styxul în luntrea lui Caron, luntrea unui alt mare prieten al său pe care nu l-a cunoscut fizic vorbind, dar pe care l-a citit ca pe Biblie: Lucian Blaga. Acum toate cuvintele pe care i le-am spus, dar mai ales cele pe care nu i le-am spus mi se fac nod în gât. Mă număr printre cei fericiţi care au avut şansa de a respira în preajma lui, la mine acasă, la el acasă, în câteva, lungi şi plăcute, turnee prin ţară (România şi Moldova) şi în alte nenumărate întâlniri. "Nu credeam să-nvăţ..." că Grigore Vieru nu mai este, fizic, printre noi. Cu ani în urmă i-am dedicat un poem, dar pe care l-am tot ocolit şi nu l-am publicat decât foarte târziu. Nu ştiu de ce. Sau poate că ştiu. În vara lui 2008 l-am trimis la "Literatura şi arta", revista de la Chişinău, poetului Nicolae Dabija. Poemul era deja tehnoredactat în paginile revistei şi urma să apară miercurea următoare. Luni dimineaţă, Grigore Vieru a venit la Iaşi. Ne-am văzut şi mi-a mulţumit pentru poemul ce urma să apară. Nicolae Dabija, cel care îl iubea infinit, i-a arătat şpaltul, parcă dorind ca poetul să se bucure mai repede. Grigore Vieru era atât de emoţionat ca şi cum ar fi fost primul gest de afecţiune pe care îl primea. Neam îmbrăţişat aşa cum o făceam de fiecare dată când ne întâlneam. Dar nici pentru el timpul nu a mai avut răbdare. O veste la fel de tristă ca şi aceasta a trecerii sale în nefiinţă a fost aceea prin care Nicolae Manolescu, vorbind în aceste clipe grele despre poetul Grigore Vieru, a spus: "Grigore Vieru este un poet notabil". De astfel, de critici şi comentatori, a fost cel mai lovit POETUL. La mormântul măicuţei Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

iarbă, mai simplu nu pot fi". Firul de iarbă Grigore Vieru este semnul de eternitate al creaţiei sale în Marea Carte a Neamului Românesc şi legătura sa cu poporul român pe care l-a iubit ca nimeni altul dintre noi. Premonitoriu, parcă, el publica un poem Legământ, dedicat lui Mihai Eminescu, poem din care voi cita prima strofă : Ştiu: cândva la miez de noapte Ori la răsărit de soare Stânge-mi-s-or ochii mie Tot deasupra cărţii sale. Din nefericire, chiar aşa a fost să fie. Cândva la miez de noapte, după ce fusese să-i cinstească memoria lui Mihai Eminescu, ochii lui s-au stins. Dar lumina lor a răsărit în cărţile sale de "mare şi adevărat poet", cum spunea un alt mare poet şi prieten al său: Nichita Stănescu. Scriu aceste rânduri cu un mare nod în gât pentru că nu pot accepta această despărţire. Drum bun, prieten drag, prieten în care am descoperit cum poate fi iubit, cu adevărat, poporul român, limba română şi adevăratele ei hotare.

Emilian Marcu Pag. 3

George POPA

Eminescu şi Kant

“Exisă deci o diadă antinomică: lume-geniu. Iar lumea umană este, la rândul ei, o alcătuire paradoxală – viaţă-moarte. Or, datorită simţului absolutului - „Dumnezeul lăuntric”, de care vorbea Marc-Aureliu (Cugetări, II,17 ), Geistgefühl, simţ al spiritului la care se referă Kant - acea „intuiţie metafizică” aparţinînd geniului, cum o numeşte Eminescu (ms.2255,1), acesta imaginează libertatea spirituală radicală: transcenderea într-un Dincolo ce depăşeşte atât fiinţa cât şi nefiinţa precum şi orice stare care se constituie ca lume – în nelume. “

Pag. 4

Simţul filozofic şi cultura filozofică au constituit în mod esenţial determinantele şi substanţa creaţiei eminesciene. Simţul filozofic este un apriorism sine qua non, o deschidere structurală originară, în funcţie de care se receptează lumea şi se pun întrebări existenţei, – iar pe de altă parte, este cel prin care se intră în corezonanţă cu gândirea universală. Astfel, lirica eminesciană prezintă consonanţe cu viziuni majore ale cugetării, precum : cu filozofia indiană şi Giordano Bruno şi Spinoza - privind concepţia panteistă ; cu teoria platoniciană a ideilor transcendente - modele arhetipale ale vieţii de pe pământ - concepţie la care se referă, între altele, în Venere şi Madonă; iar afinitatea faţă de Schopenhauer a avut loc prin luciditatea pesimistă privind valoarea existenţei umane, ideea răului care domină lumea şi concepţia despre geniu ca fiind o entitate străină lumii umane. Dar admiraţia majoră a lui Eminescu a fost pentru filozoful din Königsberg, despre care afirma: „Kant este biblia filozofilor”. Următorul text este revelator pentru înrudirea deschiderilor filozofice eminesciene cu viziunea kantiană : „Când cineva a pătruns odată pe Kant, când e pus pe acelaşi punct de vedere atât de înstrăinat acestei lumi şi voinţelor ei efemere, mintea nu mai e decât o fereastră prin care pătrunde soarele unei lumi nouă – şi pătrunde în inimă. Şi când ridici ochii, te afli în adevăr în una. Timpul a dispărut şi eternitatea cu faţa ei cea serioasă te priveşte din fiece lucru. Se pare că te-ai trezit într-o lume încremenită cu toate frumuseţile ei şi cum că trecere şi naştere, cum că ivirea şi pieirea ta înşile sunt numai o părere… Inima se cutremură asemenea unei arfe eoliene, ea este singura ce se mişcă în această lume eternă,… ea este orologiul ei.” (ms.2287). Eminescu începuse traducerea Criticii raţiunii pure şi încheiase tălmăcirea primului capitol, Estetica transcen-dentală, partea cea mai importantă a lucrării. Constantin Noica regreta că nu a fost făcută cunoscută această traducere şi nu s-a ţinut seama de ea, pentru că alta ar fi fost evoluţia filozofiei româneşti. * În cele ce urmează, vom urmări modul cum rezolvă autorul Luceafărului concepţia kantiană privind problema cunoaşterii, dezvoltată în Criticii raţiunii pure, precum şi problema axiologică din Critica raţiunii practice. Kant distinge trei nivele ale capacităţii cognitive umane : intuiţia sensibilităţii, intelectul şi raţiunea. Aparatul sensibilităţii noastre intuitive, prima care ia contact cu lumea din afară, dispune de două tipare, două receptacole apriorice, care primesc şi organizează materialul amorf venit din exterior, de la numen, de la lucrul în sine (das Ding an sich) şi anume, spaţiul şi timpul. A doua treaptă cognitivă este intelectul care cu ajutorul categoriilor – de asemenea apriorice - ordonează şi sintetizează datele oferite de intuiţia sensibilităţii. A treia treaptă, raţiunea, este facultatea care încearcă să dea răspuns unor întrebări esenţiale ale minţii omeneşti, precum : sufletul, Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Dumnezeu, libertatea metafizică. a. În ce priveşte spaţiul, primul receptor al intuiţiei sensibilităţii, Eminescu dezvoltă o fenomenologie originală. Cu ajutorul unor mişcării impulsionate din exterior, el converteşte realitatea din afară în spaţii lăuntrice, lucru lesne de efectuat, pentru că spaţiul sufletesc este mişcare pură. Mişcările folosite sunt fie ale unor elemente ale naturii sau mişcări muzicale, ambele dinamici intervenind, de pildă, în Peste vârfuri : lunecarea lunii pe cerul nocturn, tremurul frunzelor codrului - alături de sunetul cornului, care se prelungeşte indefinit - „Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet…”. Iar al treilea ordin de mişcare este constituit de vibraţii ale luminii, model în acest sens poezia Şi dacă…: Şi dacă norii deşi se duc, De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. În felul acesta, Eminescu îşi intimizează natura, viaţa, existenţa în general, transmutându-le poetic, procesualitate pe care am dezvoltat-o în lucrarea Spaţiul poetic eminescian (1982). Adresându-se celui de al doilea receptacol al sensibilităţii, timpul, Eminescu preschimbă secvenţe ale „vremuirii” – căci „timpul e moarte” (ms. 2254, f, 168) - în prezent etern, în „feerie înmărmurită”, imobilitatea extatică, - scop al oricărei arte, formulat încă de presocratici. În volumul Prezentul etern eminescian (1989) am analizat modul cum şi aici, din tipar aprioric, transcendental de receptare a lumii externe supusă destrămării, timpul este transformat în moment poetic supratemporal. Model în această privinţă, strofa ultimă din Pe lângă plopii fără soţ : Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ. – Sau în Dorinţa : Adormind de armonia Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rânduri-rânduri. În La steaua : Tot astfel când al nostru dor Pieri în noaptea-adâncă, Lumina stinsului amor Ne urmăreşte încă. Într-un cuvânt, dacă filozoful din Königsberg consideră că spaţiul şi timpul nu sunt reale, Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

aflate dincolo de noi, ci constituie două tipare structurale interiorităţii noastre, Eminescu le transformă dintr-o lăuntricitate impusă aprioric, într-un continuum spaţiu-timp al vibraţiei lăuntrice creat de voinţa de poezie, realizând astfel o eternitate orfică. b. La nivelul intelectului, aşa cum am discutat în studiul Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian (2003), dincolo de cele 12 categorii stabilite de Kant în ordonarea apriorică de către intelect a materialului confuz oferit de simţuri, Eminescu imaginează două categorii noi, care sunt criterii de valorizare poetică ; şi anume, sacralizarea şi ridicarea la sublim, criterii pe care le-am reunit sub termenul de spirit hyperionic. Eminescu învesteşte cu sublimitate atât cugetarea cât şi, lucru foarte important, etica. Alături de Pindar şi Hölderlin, Eminescu este poetul care, în lirica universală, foloseşte cel mai frecvent atributul sfânt, aplicându-l pe o arie cvasi exhaustivă a componentelor naturii şi ale vieţii. Prin această învestire axiologică, Eminescu – geniul, străinul - îşi plăteşte datoria de a fi fost chemat oaspete al fiinţării de model omenesc. Căci, sacralitatea şi sublimul sunt daruri ale noastre făcute naturii, lucrurilor. Totodată, caracterul etic al intenţionalităţii intelectului din viziunea lui Eminescu, satisface şi dezideratul imperati-vului categoric moral, care formează teleologia Criticii raţiunii practice. Spiritul hyperionic consună cu preceptul etic kantian : „Lucrează în aşa fel ca maxima voinţei tale să poată oricând sluji în acelaşi timp şi de principiu al unei legiuiri universale.” Dar, privitor la transcendalitatea ordonatoare a intelectului, dincolo de apriorismul subiectiv al filozofiei idealiste germane, Eminescu are intuiţia originală şi subtilă, a unui apriorism obiectiv. Şi anume, este vorba de arheu, revelat în proza postumă Archaeus. Arheul constituie ADN-ul, principiul etern din orice existent. El nu estet numenul - das Ding an sich - ci factorul care veghează ca un lucru să rămână conform cu natura sa, orice abatere fiind prompt sancţionată. c. La treapta raţiunii, în ce priveşte sufletul, poetul considera că aceasta nu este atât o entitate preexistentă, cât se autocreează prin emoţiile inimii şi ale minţii şi se dăruieşte afectiv naturii, vieţii - idee similară preceptului din Bhagavad-Gîta – „Tu eşti rodul propriilor tale acte. Eşti ceea ce înfăptuieşti”. Relativ la problema divinităţii, poetul înclina către panteism. Într-o scrisoare către Veronica Micle, Eminescu afirma: „Dumnezeu nu-i în cer, nui pe pământ, Dumnezeu e în inima noastră”. iar în altă parte: „Sufletul e sfărmătură de Dumnezeu care se caută pe sine însuşi”. Aserţiunea: “Eu e Dumnezeu”

Pag. 5

(ms. 2262, f. 2v) – este coincidentă cu afirmaţia lui Iisus (Ioan, 10,24): „Eu am spus : sunteţi Dumnezei”, cu viziunea lui Giordano Bruno: ” Totul este în tot.. toate, particule din unitatea divină, din Dumnezeu” - şi de asemenea, cu axioma Deus sive Natura spinoziană. Poetul proclamă în felul acesta pansacralitatea a tot ce există, lumea fiind o teofanie în reciprocitate : Dumnezeu se manifestă în om, omul se arată în Dumnezeu. Ca atare, verbul poetic al autorului Luceafărului este sfânt, consonant cu acel coman-dament al lui Petru (I, 2, 11) : „Dacă vorbeşte cineva, să vorbească aşa ca şi cum ar fi cuvintele lui Dumnezeu”. Concepţia faţă de religie Eminescu şi-a definit-o astfel: „Eu sunt budist şi creştin la puterea a 10-a”. El a îmbinat iubirea, „mila” creştină - pe care o dăruieşte lumii din afară - cu plecarea lăuntrică infinită spre indeterminarea pură nirvanică, eliberatoare de suferinţa umană - prin acea „fulguraţie intelectuală” care ne deschide „conştiinţa de sine” spre ambele hipostaze (ms. 2275B). În ce priveşte problema libertăţii spirituale, aceasta a constituit o preocupare centrală pentru Eminescu. Pe de o parte, el consideră geniul o mare excepţie : „Pământul este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe şi mai lesne se naşte, în văile nemăsurate ale haosului, un nou sistem solar decât pe pământ un geniu”. Căci geniul, scrie poetul în postuma Povestea magului călător în stele – titlu mai adecvat Lume şi Geniu - este un străin exilat întro lume străină, nu face parte din planul creaţiei ; este o conştiinţă extramundană care judecă axiologic lumea umană, o neizbutire supusă suferinţei şi pieirii. Exisă deci o diada antinomică: lumegeniu. Iar lumea umană este, la rândul ei, o alcătuire paradoxală – viaţă-moarte. Or, datorită simţului absolutului - „Dumnezeul lăuntric”, de care vorbea Marc-Aureliu (Cugetări, II,17 ), Geistgefühl, simţ al spiritului la care se referă Kant acea „intuiţie metafizică” aparţinînd geniului, cum o numeşte Eminescu (ms.2255,1), acesta imaginează libertatea spirituală radicală: transcenderea într-un Dincolo ce depăşeşte atât fiinţa cât şi nefiinţa - precum şi orice stare care se constituie ca lume – în nelume. Din cele de mai sus, se observă că Eminescu aplică o viziune personală traseului ascendent al procesului cunoaşterii conceput de Kant, cele trei nivele fiind transformate în momente axiologice originale, astfel : - la nivelul sensibilităţii, asumarea lirică a spaţiului şi a timpului prin preschimbarea lumii în transorizonturi ale sufletului, cu instituirea de prezenturi înveşnicite ;

Pag. 6

- la nivelul intelectului, lumea captată de simţuri este transvaluată prin categorii valorice supreme – sacralizarea şi ridicarea la sublim, la care adaugă arheii, paznici, ordonatori al identităţii lucrurilor ; - pe ultima treaptă a spiritului, după ce restituie lumea străină ei însăşi transfigurată poetic, în final, prin presiunea acelei „necesităţi sacre” a libertăţii absolute, Eminescu se desparte de existenţă şi nonexistenţă printr-un zbor fără oprire, dincolo de posibil şi imposibil – în transposibil. Din confruntarea gândirii eminesciene cu apriorismul kantian rezultă trei ordine de adevăr : - numenul, lucrul în sine - inaccesibil capacităţii cognitive a omului : - fenomenul, cum îl numeşte Kant, şi care este adevărul confecţionat de facultăţile înnăscute ale omului prelucrând subiectiv datele primite de la ascunsa realitate ; - iar cel de al treilea adevăr este cel creat de poet : „geniul – afirmă Eminescu - este a doua creaţiune a lumei prin artă”, idee înrudită cu cea kantiană, conform căreia geniul este cel prin care natura dă legi artei, În esenţă, regăsim în viziunea autorului Odei – în metru antic – străinătatea cognitivă a omului în lume din gândirea lui Kant, contracarată prin deschiderea unei ferestre a intelectului „eroic”, din concepţia lui Giordano Bruno - spre zborul către un dincolo care este „vibraţia unei harfe eoliene”, - este transfigurarea poetică pură. Pe această ultimă treaptă, cea mai înaltă, a cugetării se află cei foarte rari, care posedă conştiinţa supramundană a libertăţii spirituale radicale, astfel că aspiră spre totala desprindere metafizică dincolo de orice limite de orice determinare, de orice datum. Aceştia înfăptuiesc experienţe totale : experienţa vieţii empirice, a disontologiei lumii umane; experimentarea existenţei omeneşti transmutată poetică; şi apoi suişul final - experimentarea transcenderii radicale până la absolutul libertăţii pure, fără nume, unde dispare însăşi ideea de libertate. Astfel, în raport cu îngrădirile ontologice şi gnoseologice kantiene, Eminescu rezolvă diversele aporii ale sistemului filozofic al celui mai de seamă gânditor modern, creând libertatea metafizică supremă cu ajutorul taumaturgiei orfice. Căci geniul aparţine unei sfere de dincolo de lume, de unde a fost aruncat în „corpul cel urât”. Străin acestei lumi, el o transcende, eliberându-se într-un transmundum al gândirii pure. În transposibil.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Theodor CODREANU

SINGURĂTATEA POETULUI

totul despre experienţa singurătăţii omului în umanitate. Poema care deschide volumul se intitulează Totul despre sin-

estui ani, pentru mine, imaginea lui Ilie T. Zegrea1 a fost una de provenienţă „orală”, perpetuată de prestigiul unui rezistent prin cultură la opresiunea naţională din spaţiul bucovinean pierdut de România din pricina unei conjuncturi istorice vitrege. De citit, l-am citit sporadic prin textele publicate în unele reviste nordice, precum „Bucovina literară”. Apoi, l-am cunoscut „faţă către faţă” şi impresia s-a transformat în certitudinea că mă aflu în faţa unui caracter puternic. Cu prilejul uneia dintre ultimele noastre întâlniri, am făcut şi schimb de cărţi. Aşa a ajuns la mine volumul-antologie 101 poeme, apărut la Editura Biodava din Bucureşti (2010, în Colecţia „Ideal”). Am amânat lectura din pricina celor patru cărţi pe care le-am pregătit pentru tipar în 2011. Găsesc acum răgazul să mă exprim despre poezia lui Ilie T. Zegrea, confirmându-mi-se, în primul rând, gurătate. Iar că ne aflăm în faţa unui talent robust, pe măsura ca- acela care a năzuit să spună „totul” despre singurăracterului şi sobrietăţii personalităţii sale umane. tate n-a fost altul decât Bacovia, „prinţul”, Sinonimul Poeziei. Ca „discipol” bacovian, Ilie T. Zegrea Cele 101 poeme sunt o selecţie operată de se vede îndrituit, ca nimeni altul dintre români, să autor din volumele anterioare, într-o arhitectonică mărturisească despre singurătate, singurătate la neţinând seamă de criteriul cronologic, ci de nă- modul metafizic, dar şi istoric. Mai ales. Acesta zuinţa unui bilanţ poetic care să marcheze o Wel- este şi „programul” său poetic, chiar în pofida fortanschauung. Primul ciclu nici nu se regăseşte melor poetice: „Ignorând tehnica versificaţiei, frunîntr-un volum anterior, deşi reţine poeme din dife- zele cad/ Peste ziua subţiată cu lumea ei săracă,/ rite etape ale creaţiei. Are şi un surprinzător titlu de Fără drum de întoarcere ne urcă undeva lemnul de rezonanţă teleuciană (Victor Teleucă a publicat în brad,/ Şi la început pare o amăgeală, o joacă…// Iar anul 2000 volumul de excepţie Piramida singură- eu vă pot povesti, la un bob de lumânare,/ Totul tăţii). Ilie T. Zegrea o pluralizează în Piramidele despre singurătate…/ singurătate şi uitare…” Sinsingurătăţii, ciclu de poeme care impune o moder- gurătatea o percepem. Rămâne să descifrăm şi uinitate de viziune şi de forme poetice. Textul Pira- tarea, a cui este şi de unde vine ca drumul, început midele singurătăţii este dedicat, altminteri, lui ca „o joacă” să fie „fără de întoarcere”! Aici se desNichita Stănescu, poet confin, în multe privinţe, şi chide tragismul singurătăţii lui Ilie T. Zegrea, aicu Victor Teleucă, despre care s-a spus că este „un doma golului istoric bacovian sau al neantului Nichita Stănescu al Basarabiei”2. Ilie T. Zegrea este, valah cioranian. Desigur, pentru a dezlega întreaga în schimb, un poet de o cu totul altă factură, de o enigmă a singurătăţii, poetul ne invită a-i citi întreasprime şi de o sobrietate a expresiei care-l singu- gul volum. Şi în versurile lui Ilie T. Zegrea străbate cronlarizează nu numai între confraţii din Bucovina norcănitul corbului lui Edgar Poe, care îl anunţă că, dică, dar şi în spaţiul general românesc. din Gulag, nu va vedea niciodată malurile Senei, Ne-am aştepta ca singurătatea zegreană să fie încât poate să moară liniştit (Acum pot să mor lisimptom elegiac fie dintr-o experienţă de tip senti- niştit…). Chiar şi furnica e singură, întrucât e „vemental-romantic, fie din condiţia de român căzut netică”, de pe „celălalt mal”. Al unui râu blestemat într-o conjunctură istorică dezastruoasă, rupt de ca Prutul? O poemă datată Cernăuţi, 1978, evocă matca Ţării. Desigur, reflexe de asemenea sorginte ochii trişti ai Poetului care se simte străin în vechiul există în trăirile poetului, dar el vrea să înţeleagă burg al Bucovinei: „O ceaţă-mbracă micul burg,

Pag. 7An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014 Pag. 7

uşoară,/ Şi din neant doi tineri ochi coboară/ Trişti şi streini pe vechile portaluri.” (Memoriei lui Paul Celan). Poetul e păzit, desigur, de ochii „agentului secret”: „Viaţa poetului cusută de negura nopţilor/ cu aţă mai neagră ca privirile Morţii/ sau ca semnele literelor bătute de maşina de scris…” (Viaţa poetului repovestită de agentul secret). Poetul pare a fi ipostază iisusiacă de neatins atâta timp cât nu s-a urcat la Tatăl ceresc. E poruncă dinspre corul tragediei antice şi de la acelaşi poesc Corb Înzadar ca poetul să nu fie atins în singurătatea lui: „Dintr-un poem genial sare magnificul Corb Înzadar…/ După ce cercetase totul, inclusiv ora de stingere,/ şi în timp ce nota ceva cu vârful aripei pe o filă de calendar,/ ceasul din turnul primăriei bătu răguşit: noli me tan-ge-re!...” (Noli me tangere). Cuvântul poetului, în „bâlbâiala lui de seară” care pare „nebunie”, este desprins, totuşi, din logosul divin: „Ce nebunie e, totuşi, îmi spuneai tu,/ ce nebunie să sari din somn/ şi să apuci cu dinţii de coada cometei,/ să descoperi ridicolul realităţii şi să te miri/ pentru cine mai bat clopotele în America/ dacă soarele răsare în cealaltă parte a lumii…// Nu puteam şti, nu puteam răspunde,/ vorba noastră era un fel de bâlbâială,/ o bâlbâială de seară…// Şi era seară, şi era dimineaţă,/ şi Cuvântul era la Dumnezeu.” (Şi cuvântul era…). De aceea, singurătatea poetului se transmută în piramide ale rezistenţei împotriva devoratorului Cronos, împotriva a ceea ce Mircea Eliade numea „teroarea istoriei”. Aceste noi piramide nu mai au a face cu zdrenţele poeziei sentimentale „din alt veac”: „La geamul poetului flutură zdrenţele unui poem din alt veac/ cu iluzii şi idei leşinate ca frunzele-n timpul secetei,/ în văzduh – o conspiraţie a metaforelor stil elegiac/ cu regale vânători de trandafiri şi cu oxizi din coada cometei.// Cineva cotrobăieşte prin Univers, sparge sertare: războaie, calendarele Maya, găuri negre comprimând Galaxia,/ iar mai jos – Piramidele Singurătăţii – pietrele noastre unghiulare,/ construcţii apărute o dată cu Dumnezeu şi cu Poezia…” (Piramidele singurătăţii). Noul Narcis care este Poetul, îşi caută singurătatea în adâncurile oglinzii şi o scoate „la plimbare”. În afunduri, însă, este strigătul Morţii, mai lung decât Moartea însăşi: „Să ştii că strigătul Morţii/ e mai lung şi mai dureros/ decât însăşi moartea,/ şi trădarea/pierderea unui prieten/ e mai grea ca acest strigăt…” (Singurătatea din adâncul oglinzii). Moartea este capătul singurătăţii, ca într-o altă

Pag. 8

Mioriţă: „vine Moartea pe cărare/ c-un sicriu la cingătoare/ şi cu şoldul dezgolit,/ în metafore sfinţit.// Şi cum vine, cum tot vine,/ fierbe sângele în vine,/ pe tipsie de argint…/ Eu în veci pe ea n-o mint!...// Eu pe Ea în veci n-o mint!...” Sonurile par a fi scurse din doinele lui Cezar Ivănescu, deşi mottoul poemei este luat din Celălalt, din Mircea Dinescu: „Numai singurătatea nu inventează nimic.” (În seara de după singurătate). Anticlimax şi climax deopotrivă, drumul singurătăţii duce la Singurătatea Apocalipsei, volumul din 1998. Asprimea tonului se converteşte, surprinzător, în elegie, pentru ca, apoi, să se spargă în dezgustul sărutului lui Iuda: „…Dar şi această iarnă în ediţie de lux/ va sfârşi în băltoace greţoase,/ chiar înainte de a doua venire a Mântuitorului…” (Cina cea de taină). Poetul, desigur, nu încetează a face „exerciţii de singurătate”, elegiace: „cartea ta de vise – instrument al Morţii – / viscoli prin mine lung, conspirativ,/ încercând să-mpartă în egale porţii/ chiar un trup ce, iată, e mai mult fictiv// mâna ca o vâslă linguşind prin ape/ amintiri duioase câte-au mai rămas/ traversează clipa şi ne dă aproape/ ceaiul veşniciei-n limbile de ceas.” (Exerciţii de singurătate). Încercând a desluşi, la îndemnurile lui Dante, pluralitatea sensurilor Poeziei, să ne aplecăm o clipă asupra insolitei sintagme Singurătatea Apocalipsei. Asta ar suna ca apocalipsă fără finalitate, fără putinţa Judecăţii de Apoi. O decădere fără sfârşit, trimiţându-ne la sensul literal al poeziei, cu stricta ei actualitate: „Azi sărăcia lumi-i ca o hemoragie/ Şi erodează globul în lacrimi ambalat./ Prins brusc într-o lumină abia, ca o leşie,/ Dealul Golgotei creşte în fiecare sat.// În târg poetul singur, înduioşând armura/ Copacilor ce noaptea se-ncolonează blând,/ Stoarce din vise ceaiu-ndulcit cu cianură/ Şi face schimb de zodii cu trecători, de rând.// Iar pruncu-n burta mamei cuprins de-un fel de teamă,/ Când aştrii şi morala la fel se descompun,/ Puterile divine în ajutor le cheamă/ Ca naşterea-i s-o-amâie pentru un timp mai bun.” (Invocaţie). Pentru că „iarna imperială” nu a trecut: „La subsuoara lumii miroase-a plictiseală,/ Tramvaiele gripate tuşesc în zori prin burg./ Într-un imperiu putred cu iarna lui totală/ Popoare mici trag pleoapa râvnitului amurg.” (Iarnă imperială). Rugile noastre stau uitate în ruine, iar Poetul îşi caligrafiază propriu sfârşit: „Uitate prin duminici de la-nceputul lumii,/ Rugile noastre sapă în subteran

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

de ani;/ Cădelniţându-şi soarta peste ruine, ulmii/ Învaţă-n taină şoapta grădinii Ghetsimani.// Şi doar la intervale egale, pe măsură/ Ce vasele sangvine mai pâlpâie subit,/ Codificat, Poetul, cu aburul din gură/ Îşi caligrafiază chiar propriul sfârşit.” Forţa gravitaţională morţii în satul românesc înstrăinat, în cetăţile şi în târgurile noastre, devine copleşitoare: „Ce veac târziu şi ce colinde triste/ Mută zăpezi din munţi mai spre câmpii,/ Prin sate condamnate să existe/ În golul dintre moarte şi tării.// Cetăţi şi târguri intră iar în comă/ Vomând spre zori baloturi de gunoi,/ Ospiciu-mpinge regele-n fantomă/ Ca minutarul ora – sloi cu sloi.// De gări asediaţi, purtând pe faţă/ Chiar umbra ţării,n riduri şi priviri,/ Noi alăptăm iluziile cu ceaţă/ Şi stoarcem din sicrie amintiri.” (Ce veac târziu…). Iată acelaşi sfârşit de veac şi la Cernăuţi, surprins de poet în 1988: „Fostul micul Paris doarme cu botul pe labe,/ Călătorii târzii şterg cu umbra asfaltul murdar./ Cei câţiva tei mai îngână doar nişte silabe/ Din parfumul de cândva, atât de vizionar.// Pe ziduri mai vechi ca varul cu inchiziţia-n sânge/ Vâră pumnii în gura istoriei până la cot./ Dar în cimitir dimineaţa pe cruci se răsfrânge/ Lumina hărţii bătrânului Herodot.” (Sfârşit de veac la Cernăuţi).

vreun poet român din afara actualelor graniţe ale Ţării, exceptându-l, poate, pe Grigore Vieru. Să nu se înţeleagă de aici că Ilie T. Zegrea este un pesimist. Dimpotrivă, e o robusteţe pe care el ştie să şio cultive cu măsură şi frumuseţe metaforică. El ştie, bunăoară, spre deosebire de cei seduşi de mirosurile „demitizării” şi ale pseudo-europenismului, că Eminescu-i tot ce-avem mai sfânt, cum sună un titlu din 1990. Mai ştie că în „îngândurarea crinului” îşi poate găsi oglinda în care să se vadă şi să-l vadă (Crinul îngândurat), că în copilărie este recuperarea a tot ce veacul a pângărit (Pentru că va trebui… ), că la Sinăuţii-de-Jos încă mai e frumuseţea pe care o credea pierdută: „Sunt plin de-aceste dealuri curgătoare/ Ca un covor ţesut cu iarbă vie./ Prin catedrala Toamnei trec cocoare/ Şi-arinii-nvaţă-o lungă elegie.// Pe dealul Derscăi şi la Brazi, devale,/ Trag funigeii fire-abia văzute./ Tresar păduri cu aeru-n vocale/ Când vine bruma-ncet să le sărute.// La Iazul Curţii şi acolo,-n Luncă,/ Luna striveşte-n ierbi mărgăritare./ Frunza în zbor aicea mă aruncă./ Sunt plin de-aceste dealuri curgătoare…” (La Sinăuţii-de-Jos). Nu întâmplător astfel de poeme au fost plasate spre sfârşitul volumului. O întoarcere chiar la „primele caiete”, rămase inedite, ca ultimă secvenţă, când era îngrijorat că tăietorii de lemne devastează pădurea (Tăietorii de pădure). Cele 101 poeme pot lăsa impresia că sunt „ordonate” aleatoriu. De fapt, autorul ne dă cheia artei sale încă din primul poem: ordinea este a frunzelor care cad toamna, „Ignorând tehnica versificaţiei”. Dar, în această dezordine naturală, ce armonie a spectacolului, vindecându-ne şi vindecându-l parcă pe Poet de… singurătate.

Ceea ce grăiesc statisticile şi investigaţiile sociologice şi antropologice din cercetările Alexandrinei Cernov şi ale altora, privitoare la apocalipsa coborâtă asupra elementului românesc din Bucovina nordică, dobândesc, în imaginarul fie elegiac, fie dur al lui Ilie T. Zegrea, accente nemaiatinse de Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Ilie T. Zegrea s-a născut la 3 iunie 1949, în Sinăuţii-de-Jos, raionul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi. Debut poetic în 1963, în presa de la Chişinău. Volume publicate: Timpul ierbilor (Editura Carpaţi, Ujgorod, Cernăuţi, 1977), Navigator în septembrie (Editura Literatura artistică, Chişinău, 1983), Crinul îngândurat (Editura Ujgorod, 1986), Oglindă retrovizoare (Editura Hyperion, Chişinău, 1991), Singurătatea Apocalipsei (Editura Eminescu, Bucureşti, 1998, seria „Poeţi români contemporani”), La marginea nopţii (Editura Misto, Cernăuţi, 2004, ediţie bilingvă română-ucraineană, trad. de Vitalii Kolodii). 2 Ion Anton, Ziditorul piramidei singurătăţii, în „Florile Dalbe”, Chişinău, 24 ianuarie 2002.

Pag. 9

Adrian BOTEZ

ORFEU ATOTPUTERNICUL

itul lui Orfeu ne oferă multiple motive de meditaţie, dar şi multe întrebări rămase, până azi, fără de vreun răspuns.

S-o luăm cu răbdare, să-ncepem cu începutul.

Iată cum am reuşit să recompunem mitul despre Orfeu, din diverse surse (inclusiv, sau: mai cu seamă! - din “Metamorfozele” lui Ovidiu – lucrare poetico-mitologică deosebit de interesantă, pentru unele dintre răspunsurile pe care ni le propunem a le oferi cititorilor, în acest subcapitol preliminar, al lucrării de faţă!):

“Ovidiu optează pentru un

lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii cuplului HadesPersefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii”. Pag. 10

“Orfeu (în limba greacă: Ορφεύς = Orfeus) este cel mai vestit cântăreţ, din mitologia grecească. A avut-o drept mamă pe muza Calliope, tatăl său fiind fie Apollo, fie Oeagrus, regele Traciei. Oricum, Apollo, cel mai de seamă muzician al lumii antice, l-a învăţat să cânte la liră, un instrument preferat atât de zeu, cât şi de Orfeu. Calliope şi surorile ei muze l-au instruit în arta vocală. Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze. Izvoarele legendei afirmă, în mod repetat, originea tracică a lui Orfeu. Însăși arta cântului provenea în accep ia vechilor greci din Tracia. Arrian pomenește, în istoria dedicată patriei sale, Bithynica, din secolul al II-lea î.Hr., o nimfă numită Tracia, cunoscătoare a plantelor tămăduitoare și născocitoare de melodii. Numele acesteia îl poartă inuturile tracilor, cunoscute înainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Rădăcina indogermanică „per/pir/per(k)” semnifică „stânca”, „piscul” sau “piatra”, ceea ce denotă cultul tracic al unei divinită i a mun ilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros și a fost venerat chiar și în epoca Imperiului Roman, sub forma de “Heros equitans”, a unui războinic trac călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al mun ilor din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influen a elenă Sabazios. Acest zeu al luminii zămislește apoi cu Zei a Mamă pe sacerdotul cultului său, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu și cu Zamolxis, acesta din urmă fiind numit și „Orfeul nordic”. Orfeu a fost unul din argonauţii care l-au însoţit pe Jason (Iason), în căutarea lânii de aur, cântecele sale alinând oboseala tovarăşilor săi, în lunga lor călătorie. Cel mai important rol al lui în <<Argonautica>> a fost cel de salvator al camarazilor săi, aflaţi în pericol de a fi vrăjiţi şi duşi spre moarte, de către sirene. Acordurile sale muzicale au fost atât de măiestre, încât le-au învins pe cele ale sirenelor (s.n.), argonauţii reuşind, astfel, să-şi continue incursiunea. Povestea de dragoste a mitologicului bard a fost extrem de scurtă. Orfeu s-a îndrăgostit de o nimfă, pe nume Euridice/Evridike (<<ev>> înseamnă <<bun,-ă>>, iar <<dike>> înseamnă <<justiţie/dreptate>>: deci, Dreptatea cea Bună!). Potrivit lui Ovidiu, era o naiadă (o nimfă de apă), dar Vergiliu o descrie drept o driadă (o nimfă a copacilor). Căsătoria lor s-a încheiat atunci când un zeu pastoral, pe nume Aristaeus, cuprins de fierbinţii fiori ai dorinţei, a urmărit-o pe Euridice. Pusă pe fugă, nimfa a călcat pe un şarpe, care a muşcat-o Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

de gleznă, otrava acestuia provocându-i moartea. Orfeu şi-a jelit soţia, dar nu s-a împăcat cu trecerea ei în Câmpiile Elizee, hotărându-se s-o aducă înapoi, de la Hades. A coborât, cu lira sa, în lumea subpământeană, iar cântecul său a fermecat auzul tuturor spiritelor de acolo. Chiar şi cei condamnaţi la o pedeapsa eternă (precum Sisyphus / Sisif şi Tantalus / Tantal) au uitat astfel de chinurile lor. Orfeu a traversat Styxul fără voia lui Charon, barcagiul morţii – se spune că Charon, fermecat de cântecul lui Orfeu, a lăsat vâsla din mână, şi Orfeu, cu dreapta, mângâia strunele lirei, iar cu stânga vâslea, pe apa Styxului. Cerberul cu trei capete i-a permis să treacă dincolo de porţile infernului, fără a încerca, în vreun fel, să-l o p r e a s c ă . Muzica lui l-a vrăjit până şi pe Hades, stăpânul morţilor, care a ascultat-o alături de a sa soţie, Persephone / Persefona. Iată cum descrie această întâlnire imposibilă însuşi Ovidiu, în <<Metamorfozele>> sale (trad. de N.A. Kun, Ed. Lider, Bucureşti, 2003): <<Orfeu se apropie, cântând, de tronul lui Hades şi se înclină în faţa lui. Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii. Vrăjit de sunetele acelui cânt, până şi Tantal uită de chinurile pe care i le pricinuiseră foamea şi setea. Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.). Însăşi Hecate, zeiţa înfricoşătoare cu trei capete, îşi acoperi feţele cu mâinile, să nu i se vadă lacrimile din ochi. Chiar şi neînduratele Erinii fură mişcate de cântul lui Orfeu. Dar iată că strunele lirei de aur răsună tot mai slab, cântul lui Orfeu abia se mai aude, până ce piere cu totul, asemenea unui suspin de durere înăbuşit. O tăcere adâncă se lăsă în jur. Zeul Hades o curmă, întrebându-l pe Orfeu ce-l îndemnase să vină în împărăţia morţilor ş ice avea să-i ceară. Hades se legă cu jurământul neclintit al zeilor – pe apele râului Styx – că va împlini dorinţa minunatului cântăreţ. Orfeu îi răspunse astfel: -O, puternice stăpânitor Hades, tu ne primeşti, pe noi, muritorii, în împărăţia ta, atunci când ni se sfârşesc zilele. N-am venit aici să văd grozăviile din împărăţia ta, nici ca să iau – precum a făcut Heracle – pe Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

paznicul împărăţiei tale, pe Cerber cel cu trei capete1. Am venit să te rog să-mi dai înapoi pe Eurydice, soţia mea, s-o duc pe pământ. Redă-i, te rog, viaţa, căci vezi cât sufăr fără ea! Gândeşte-te, stăpâne, că de ţiar lua cineva pe soţia ta, Persefone, ai suferi şi tu, de bună seamă. Nu ţi-o cer pentru totdeauna pe Eurydice. Ea va veni iarăşi în împărăţia ta. Viaţa noastră e scurtă, mărite Hades. Îndură-te şi fă ca soţia mea Eurydice să soarbă iarăşi din bucuriile vieţii, căci a coborât atât de tânără în împărăţia ta! Zeul Hades căzu pe gânduri şi, în cele din urmă, îi răspunse lui Orfeu: -Bine, Orfeu! Ţi-o voi da înapoi pe Eurydice. Du-o înapoi la viaţă, la lumina soarelui. Dar trebuie să respecţi o condiţie: tu vei merge în urma zeului Hermes, care-ţi va arăta drumul, iar în spatele tău va veni Eurydice. Tot timpul cât vei merge prin împărăţia subpământeană n-ai voie să te uiţi înapoi. Ia aminte! Dacă vei privi în urmă, în aceeaşi clipă Eurydice se va întoarce pentru totdeauna în împărăţia mea. Orfeu acceptă, nerăbdător să pornească înapoi. Hermes, cel iute ca gândul, aduse umbra Eurydicei. Orfeu o privi plin de fericire. Vru să îmbrăţişeze umbra soţiei sale, dar zeul Hermes îl opri, zicându-i: -Orfeu, oare tu nu vezi că nu-i decât o umbră? Să ne grăbim, căci avem de străbătut un drum greu. Plecară. În frunte păşea Hermes, după el venea Orfeu, iar în spatele acestuia – umbra Eurydicei. Părăsiră repede împărăţia lui Hades. Charon îi trecu în luntrea lui peste apele Styxului. Iată şi cărăruia care duce la suprafaţa pământului. Drumul e greu. Poteca urcă pieptiş, şi toată e presărată cu bolovani. În jur e întuneric. Silueta lui Hermes abia se conturează, înainte. Dar iată că în depărtare se zăreşte o geană de lumină. Acolo e ieşirea. De s-ar uita înapoi, Orfeu ar putea s-o vadă pe Eurydice. Dar vine ea, oare, întradevăr, după el? N-a rămas cumva în împărăţia întunecată a sufletelor celor morţi? Poate a rămas în urmă, căci drumul este atât de greu! Dacă a rămas în urmă, e sortită să rătăcească veşnic în beznă. Orfeu îşi încetini paşii şi îşi încordă auzul, însă nu auzi nimic. Dar puteau fi, oare, auziţi paşii unei umbre neîntrupate? Orfeu era tot mai neliniştit, gândindu-se ce se va fi întâmplat cu Eurydice. Acum ar putea să vadă limpede umbra soţiei sale. În cele din urmă, uită de toate, se opri şi privi înapoi. Aproape de dânsul văzu umbra Eurydicei. Întinse mâinile spre ea, dar umbra se îndepărtă tot mai mult, până pieri în beznă. Ca o stană de piatră încremeni Orfeu, cuprins de deznădejde. Îi fusese dat s-o vadă a doua oară pe Eurydice murind, iar vinovat de data asta era chiar el! Orfeu rămase multă vreme ţintuit locului. Se părea că viaţa îl părăsise, că nu mai era decât o statuie de marmură. În sfârşit se mişcă, făcu un pas, încă unul şi porni înapoi, spre malurile întunecatului Styx. Era

Pag. 11

hotărât să meargă iarăşi la Hades, să-l roage din nou să i-o dea pe Eurydice.>> Varianta lui Ovidiu este aceea a blocării lui Orfeu, de însuşi Charon, care refuză să-l mai treacă Styxul. Există, însă, varinte care vorbesc despre faptul că Orfeu ajunge, din nou, în faţa lui Hades, dar Hades îşi băgase, deja, degetele, adânc, în urechi, spre a nu se mai lăsa fermecat de muzica lui Orfeu. În <<Georgicele>> lui Vergiliu, Proserpina (zeiţa romană corespunzătoare Persefonei) a fost cea care i-a redat-o lui Orfeu pe Euridice, impunându-i condiţia neîntoarcerii capului. Când lui Orfeu i s-a interzis să intre în lumea subpământeană a doua oară, el nu ar fi avut încotro şi sar fi întors acasă. Potrivit lui Apollodorus, în acea perioadă a întemeiat Orfeu misterele lui Dionysos (Dionis), sau misterele orfice. Se spune că vestitul cântăreţ şi-a găsit sfârşitul în Tracia. Aşezat pe o stâncă din mijlocul unei pajişti, dădea glas unor cântece triste, inspirate de pierderea lui Euridice. Menadele, preotesele zeului vinului, Dyonisos, i-au cerut, cu înfocare, dragoste. Altă variantă: i-au cerut să cânte o muzică veselă, orgiastică. Orfeu nu le-a făcut pe plac, le-a respins - şi trupul i-a fost rupt în bucăţi, cu mâinile goale, de furioasele adepte ale lui Dionysos. Muzele au plâns moartea lui Orfeu. Tot ele au adunat bucăţile din trupul lui şi le-au îngropat în Pieria, Macedonia. Constelatia “Îngenunchiatului” sau Engonasin (numită, în zilele noastre, constelaţia lui Hercule) îl reprezentă, în mitologia grecească, pe Orfeu, îngenunchiat - în vreme ce femeile trace îl atacau. Se spunea, de asemenea, că muzele i-au aşezat instrumentul preferat pe cer, sub forma constelaţiei Libra........................................................... Ovidiu, în celebrele sale <<Metamorfoze>>, îl consideră pe Apollo tatăl eroului și folosește în mare parte cam aceleași izvoare precum Vergiliu. Dar Ovidiu povestește legenda, în <<Metamorfozele>> din 43 î.Hr. - 18 d.Hr., mult mai amănun it. De exemplu, umbra Euridicei e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe. Orfeu este caracterizat de hybris fa ă de zeii subpământeni, cântul său devine demonic (s.n.). Ovidiu ia pe deasupra în considerare izvoarele orfismului precum și elegia lui Phanocle, deoarece descrie personajul ca dezgustat de femei (s.n.), după pierderea Euridicei, pledând pentru amorul socratic. Menadele îl urăsc, deci, pe cântăre , din pricina dispre ului său pentru ele. Cântul lui Orfeu le învinge ini ial atacurile, este acoperit de-abia de zgomotele ritualurilor dionisice, ceea ce duce la sacrificarea eroului în onoarea zeului Dionis. Sfârșitul legendei e, însă, la Ovidiu, aproape împăciuitor, pentru că întrevede, după moartea lui Orfeu, o reunire a îndrăgosti ilor. De remarcat este faptul că în nici

Pag. 12

unul din izvoarele antice, care con in în întregime legenda, nu e pomenit rolul lui Hermes, drept călăuzitor în lumea umbrelor, care a fost acceptat de prelucrările mai târzii, ca de la sine în eles (s.n.). Cea mai veche mărturie a rolului lui Hermes în legendă o constituie copia reliefului attic din sec. V î.Hr. Numele Euridice apare în versurile 31 și 48”. În primul rând, este de discutat, în contextul tracismului orfic, ce semnificaţie au puterile orfice iniţiale: “Se spunea, despre muzica sa, în care glasul îi era acompaniat de liră, că era atât de încântătoare, încât îmblânzea animalele sălbatice şi făcea pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze”. “A îmblânzi animalele sălbatice” înseamnă, de fapt, a spiritualiza instinctele. Iar “a face pietrele, copacii şi munţii să-l urmeze” – trebuie să însemne “a modifica, esenţial, prin forţa Duhului - lumea”. Pentru că şi Hristos Dumnezeu spune vorbe asemănătoare către Petru şi către ceilalţi apostoli: “De veţi avea credinţa cât un grăunte de muştar şi veţi spune muntelui să se arunce în mare, se va arunca”. Deci, noi deducem că, de fapt, din şirul obiectual-semantic “pietre-copacimunţi” contează totul – dar, mai cu seamă, munţii! Dacă “copacul” marchează, simbolic, “învierea de tip vegetal”, dacă pietrele sunt simbolul CREDINŢEI NESTRĂMUTATE (“”Tu eşti Petru/Petras/PIATRA CREDINŢEI, şi pe tine îmi întemeiez Biserica”) – “munţii” reprezintă, în planul sacralităţii tradiţionale traco-dacice, căutarea, aflarea şi vegherea “gurilor de/către rai” – CĂILE MÂNTUIRII COSMICE! Deci, în acest context, Orfeu este Însuşi Mântuitorul, izotopic semantic cu Zalmoxis-Hristos, tocmai prin forţa sa de Creare Armonică şi de Re-Armonizare a Întregului Cosmos! …Aşa se explică motivul pentru care Charon şi Cerber acceptă dominaţia Cântecului. CÂNTECUL este, de fapt, motivaţia ontologică şi esenţa existenţială a Cosmosului. Adică, motivaţia destructurării hotarelor, contururilor-ca-rupturi-întru-discontinuitate: pentru prima oară, Cerber renunţă, prin puterea armoniei orfice, la trimitatea coruptă de moarte a capetelor sale: a venit un Veghetor mai mare decât el – Veghetorul Unităţii Lumii! …Şi, totuşi, ORFEUL HRISTIC, deocamdată, în mod convenţional, trebuie să ţină seama de realitatea de după păcatul adamic (de observat similitudinea apariţiei morţii, pentru “jumătatea” sa rebel-dezandroginizată: Eurydice este muşcată de Şarpe, ca şi Eva, cea ispitită de Şarpe: ŞARPELE este simbol al Înţelepciunii/Tainelor Originare, dar şi al Vrajbei Cosmico-Formale! Cu Propensiuni Demiurgice…). Interesantă devine remarca lui Ovidiu, din Metamorfoze: “Euridice e descrisă șchiopătând, din cauza mușcăturii de șarpe”. Deci, Eurydice îşi amplifică funcţionalitatea, prin Muşcătura-de-Şarpe - devine un alter ego al lui Hephaistos, “a şchiopăta” înseamnă: câlcând cu un picior într-o lume, iar cu ceOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

lălalt picior în cealaltă lume! Or, Hephaistos, după ce-şi împlineşte munca demoniac-subpământeană, în covălia sa, de sub vulcanul Etna - îşi şterge faţa şi şorţul şi se suie pe Olimp, unde, cu ajutorul apei LetheUITAREA (pe care o toarnă în pocalele fraţilor şi surorilor sale, zeii olimpieni, drept “nectar”!) - devine Zeul Suprem! Toţi zeii uită de ei înşişi, de identitatea lor divină! Hephaistos i se substituie, astfel, temporar - chiar lui ZEUS! Revenind. Deocamdată, Orfeu trebuie să accepte tripartiţia lumilor: celestă, pământeană, subpământeană. De aceea, coborârea la Hades are cea mai profundă semnificaţie, din tot mitul orfic. În primul rând, despre ce, oare, ar fi putut să-i cânte, Orfeu lui Hades, încât să-l fascineze pe acesta din urmă într-atât, încât să cvasi-renunţe la statulul său de Zeu-al-Întunericului Subpământean-Paznic al Câmpiei Umbrelor (care să-şi încalce fundamental statutul, eliberând, ca precedent autodesfiinţător, pentru sinele şi funcţionalitatea sa, împotrivitor faţă de Împărăţia/Puterea Morţii – o umbră: pe Eurydice)? Sunt demne de observant şi reacţiile colaterale fascinaţiei lui Hades, din Metamorfozele ovidiene: “Sisif îşi întrerupse munca grea şi zadarnică (s.n.), se aşeză pe bolovanul pe care îl împingea mereu spre vârful muntelui şi căzu adânc pe gânduri (s.n.). Fermecate de cântul lui Orfeu, Danaidele se opriră şi ele în loc, uitând de vasul lor fără fund (s.n.).” Şi Sisif, şi Danaidele se autoextrag, prin puterea Cântecului Orfic, din ABSURD – şi re-intră în RAŢIONALITATENORMALITATE! Sisif chiar “cade pe gânduri” – ceea ce munca sa absurdă, proiectată de Hades întru eternizare, nu-i permisese, până la auzirea Cântecului Orfic. La fel, Danaidele realizează zădărnicia unei trude absurde, a umplerii vidului absolut! Ovidiu optează pentru un lamento al lui Orfeu şi pentru ideea impresionabilităţii cuplului Hades-Persefone: “Lovi şi mai tare strunele lirei: cântă despre dragostea lui pentru Eurydice şi despre viaţa lor fericită, din luminoasele zile ale primăverii. Dar zilele de fericire trecuseră repede. Eurydice muri. Orfeu îşi cântă durerea, chinurile iubirii zdrobite şi dorul după aceea pe care moartea i-o răpise. Întreaga împărăţie a lui Hades asculta fermecată cântul lui Orfeu. Zeul Hades îl asculta, cu capul plecat pe piept. Sprijinindu-şi capul de umărul lui Hades, zeiţa Persefone asculta, şi ea, cântul de jale al lui Orfeu; lacrimi de durere îi umeziră ochii”. Noi nu credem în această soluţie. Este imposibil să-l fascinezi pe câtumai Zeul Întunericului, cu siropozităţi şi prin înşirarea de evenimente strict personale, din existenţa lui Orfeu! În plus, este incredibil ca Hades, pus de Zeus să fie stăpân al unei zone cosmic întunecate, să fie încântat, sau, măcar, îngândurat şi emoţionat, de reamintirea unui statut inferior. Orice s-ar spune, Hades îl pizmuia pe “Stăpânul StăpâniOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

lor”, pe fratele său olimpian, pe Celestul Zeu al Luminii Cosmice Integrale – Zeus. La fel, lui Persefone nu trebuia să i se aducă aminte, măcar din raţiuni diplomatice, de faptul că nu era decât, mereu, o jumătate alternativă, a unui hibrid divin: jumătate de an trebuia să stea în Întunericul Subpământean, iar o jumătate de an, doar, putea să stea alături de mama sa, Zeiţa Vegetaţiei, Demeter… Atunci, care să fi fost conţinutul CÂNTECULUI ORFIC? Poate că trebuie să apelăm, din nou, la intuiţia lui Ovidiu, care, chiar dacă nu are un simţ al discernământului desăvârşit, simte, instinctiv, că lucrurile sunt mult mai complexe, când e vorba de înfruntarea unor forţe divine de prim rang: “Orfeu este caracterizat de hybris fa ă de zeii subpământeni, cântul său devine DEMONIC (s.n.)”. Aşa suntem convinşi şi noi că a procedat Orfeu! A cântat cântece de în-făimare, profund descriptivă, a forţelor întunericului! Hades asculta ceea ce, acum, i se oferea ca descripţie explicit şi ditirambică – a ceeea ce, el însuşi, ca zeu, doar intuia, până atunci! De aceea se spune, în unele variante ale mitului orfic, că Hades ar fi exclamat, de fiecare dată când Orfeu încerca să slăbească al său cântec: “Haide, Orfeu, te implor, cântă mai departe! Orişice răsplată îţi voi da, pentru cântecul tău, numai nu te opri din cântarea ta!” Deci, este evident că lui Hades i se dezvăluiau, abia acum, abisurile Mamei Geea şi ale ceea ce, mai târziu, se vor instituţionaliza, ca SUPREME MISTERII ELEUSINE! I se dezvăluiau Supremele Taine ale “Theogoniei” hesiodice! …Dar, implicit, Orfeu devenea, prin dezvăluirea Misticii Întunericului Originar, al Germinaţiei şi al Învierii Hristice - Adevăratul Stăpân al lui Hades! Stăpân asupra Vieţii şi Morţii, ca şi Hristos-Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Această etapă orfică se pare că ar coincide cu pogorârea lui Hristos în Infern, după Înviere – pentru a “călca moartea cu moarte”! Drumul către suprafaţă/zona terestră nu l-a avut, în mod cert, pe Hermes, drept “călăuză”! Orfeu ştia drumul, deci “întoarcerea capului” nu înseamnă decât Rotirea/Revelarea Cosmică a Cercului Puterii Divine (“ROTIREA” Capului s-a făcut, deci, cu…360 de grade!)! Eurydice, departe de a-l părăsi pe Orfeu, devine cealaltă jumătate androginică a lui. Deci, prin “expediţia orfică” - se reface, de fapt, ANDROGINITATEA SACRĂ, PARADISIACĂ! Faptul că Orfeu se întoarce “LA TALPA LUMII/IADULUI” este certificat de însăşi ipostaza lui Hades, prezentă în unele varinte greceşti: Hades “cu degetele afundate în urechi”. “Degetele în urechi” formau, de fapt, o continuitate: AXA SURZENIEI TĂLPII IADULUI!!! Adică, devenise la fel de surd, precum TALPA IADULUI! “Talpa” este doar o indicaţie de parcurs: în medicina homeopată, talpa indică “scurgerile” energetice, dinspre diversele organe ale corpului, iar

Pag. 13

nu se instituie/substituie, ea însăşi, organelor respective, ori funcţionalităţii lor. Hades este anulat funcţional, sau, mai precis, este redus la dimensiunile sale reale: este un personaj re-devenit IREAL! Moartea este iluzie demoniacă, Orfeu-Cel-cu-Mască-Demoniacă l-a învins, ca şi Hristos, pe Eternul Duşman al Omului şi al Cosmosului Căzut – “Moartea”! Din acest moment, diurnul substituie nocturnul: este momentul pe care Eminescu îl foloseşte, din plin, pentru imergenţa şi emergenţa GENIULUI său – pentru Demiurgia sa deplină/împlinită – din episodul DACIA (cf. Memento mori)!…Cea ce urmează, este, deja, cunoscut, sub alte forme, cele evanghelice: Orfeu-Hristos, REANDROGINIZAT, se instaurează, alături de forţele dublu-funcţionale dionysiace, în Fruntea Universului, exorcizat de Marele Iluzionist-Hades. El va dezintegra Lumea Veche-Cuvântul Învechit/”Vechiul Testament” (“fără de coconi”, cum îi zice Sfântul DOSOFTEI!) – şi va instaura Învierea, va re-crea bazele Marii Călătorii de Restaurare Cosmică, întru Noul Cuvânt, Cel RE-DEMIURGIC/”Noul Testament” (cel “cu coconi”!): Recuperarea Omului întru Paradis se va face/va deveni fucţională prin implicarea Lui efectivă! Adică, prin formula de autosacrificiu-autoimplicare sacrală, în Restaurarea Lumii/Re-Instasurarea Paradisului: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu... Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu...” De aceea, acţiunea menadelor/MAINADELOR tracice nu este una ucigaşă, ci de împlinire a Ritualului Cosmic de RESTAURARE A RIFEULUI-ORFEULUI-MÂNTUITORUL HRISTOS-ÎMPĂRATUL/MONARHUL COSMIC! În limbajul tracilor: “KOG-A-ION înseamnă CAPUL MAGNIFICULUI (…). Domnul Nopţii este echivalent cu KOGAION. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES-Dansatoarele Sacre îi tăiaseră capul, pe care, apoi, îl aruncaseră în râu. (…) Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – “A(l) lui ION; Magnificului. (…) Misterele orfice se celebrau noaptea. Sfinxul de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, Capul Lui Orfeu, Domnul Nopţii (…). Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce, pe una dintre tăbliţele de la Tărtăria. În vârful CRUCII se află un CAP, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text: NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I”. Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de COROANĂ. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o CRUCE. (…) Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a CALOIANULUI2 (…). Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. grec. M-ORPHEOS, zeul viselor). Semizeul Somnului. Acest ION-IANA, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION-“Magnificul provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO3 (…). Ca împărat ce a fost, lui Orfeu i-au fost consecrate animalele cu coarne (CO-

Pag. 14

ROANĂ!). (…) Aşadar, lui ORFEU I s-a zis şi CERBUL şi în amintirea sacrificiului său s-a constituit teribila tradiţie getică a trimiterii unui sol curat la ceruri – “A-LEXAN-DROS”-“Cel Jertfit CERBULUI”. (…) Herodot nu ştia că această tradiţie era cu mai mult de două milenii anterioară naşterii pe pământ a lui Zalmoxis. (…) Pentru iniţiatul orfic, mai târziu zalmoxian, era foarte important ca, după moartea pământească, mergând în Paradis, să evite LUPULDE-PESTE-APĂ, care îl aşteaptă să-l tragă în Iad, lăcaşul morţilor. (…) 4“. …Deci, Zalmoxis şi Hristos, după întruparea lor, sunt asimilaţi de ORFEU. Mai mult, ORFEU RE-ANDROGINIZATUL trebuie să se nască sub două chipuri, unul Feminin, de tip YIN (Artemis), altul Masculin, de tip YANG (Apollon) – “GEMENII DIVINI”. CELE DOUĂ CHIPURI COMPLEMENTARE SIMBOLIZEAZĂ ESENŢA DUBLĂ A LUI ORFEU-ZALMOXIS-HRISTOS: “NETIN-DAVA – “Cetatea Naşterii” – naştere de gemeni, băiat şi fată5. Legendele sacre ale geţilor spuneau că, după înălţarea Mariei la ceruri, copiii ei gemeni au fost adoptaţi de nobilul AISEPOS/Păstorul şi de soţia lui, BRITO-LAGIS/Divina Lupoaică, zisă şi Frumoasa Lupoaică: Apollon Lykios/LUPUL6. (…) Geţii, şi după ei grecii, îi numeau pe cei doi Zalmoxis: APOLLON/Albul şi ARTEMIS/Roşia. Mama lor era Fecioara Divină MARIAN/Magnifica”7.

***

- A unsprezecea muncă, impusă de Eurystheus lui Heracles, este aducerea lui Cerberus din împără ia umbrelor subpământene, cea mai grea încercare la care a fost supus Heracles. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Athena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager - căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira - cu Pirithous, cu Theseus și cu Ascalaphus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfârșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus cu condi ia ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reușit să-l stăpânească pe Cerberus și să-l târască după el, pe pământ. La vederea lui, Eurystheus a fost atât de înfricoșat încât s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracles l-a adus atunci înapoi. 2

-Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, Bucureşti, 1997, p. 14-15. 3 -Idem, p. 20. 4 -Idem, p. 21-26. 5 -Idem, p. 29. 6 -Idem, p. 36. 7 -Idem, p. 39.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Camelia SURUIANU Academiei Bârlădene, un grup de cărturari care în ciuda

Suişurile şi coborâşurile lui Ion Marin Sadoveanu

2015 - 122 de ani de la naşterea sa

conjuncturii politice întreţinereau un climat cultural în micul oraş de provincie. În cadrul conferinţe-

ronicar, dramaturg, prozator, poet, eseist, re-

lor organizate de Aca-

prezentant al generaţiei de intelectuali care s-

demia Bârlădeană, între

a afirmat în cultura română după Primul

anii 1916-1917, au partici-

Război Mondial, Ion Marin Sadoveanu1 a contribuit la

pat numeroşi scriitori, teo-

procesul de înnoire a dramaturgiei româneşti, în spe-

logi, medici, care mai

cial prin demersul de teoretizare, dar şi prin creaţie,

târziu au avut un aport

delimitându-se de tradiţionalism şi dezvoltând noi

deosebit în ceea ce pri-

forme artistice, sincrone cu dramaturgia occidentală.

veşte consolidarea cul-

Dacă în documentele oficiale apare cu numele

turii română. La Şcoala

de Iancu Leonte Marinescu, fiu al medicului Nicolae

pregătitoare de ofiţeri de

Marinescu, născut în ziua de 15 iunie 1893, în Bucureşti,

rezervă, în ciuda condi-

încă de la primele încercări literare a folosit pseudoni-

ţiilor vitrege, îi cu-

mul Ion Marin Sadoveanu. În anul 1949, în urma de-

noaşte pe Tudor Vianu

mersurilor juridice, scriitorul a primit decizia oficială

şi Vasile Voiculescu, cu

din partea Ministerului de Justiţie de schimbare a nu-

care va lega o prietenie pe viaţă.

melui în actele de stare civilă.

După terminarea războiului a ocupat postul de

Urmărind firul biografic, este înscris la şcoala

Şef de Cabinet, în cadrul Ministerului de Interne, la bi-

primară Mircea cel Bătrân, din Constanţa, apoi, revenind

roul lui Gheorghe Mîrzescu, timp de un an de zile. Din

cu familia în Bucureşti, urmează cursurile Liceului Sfân-

jurnalul său aflăm că Gheorghe Mîrzescu se numără,

tul Sava. În anul 1912 se înscrie concomitent la două fa-

alături de Vasile Pârvan, Alexandru Mavrodin şi Liviu

cultăţi Drept şi Filozofie-Litere. După cei patru ani de

Rebreanu, printre autorităţile culturale şi politice despre

studii îşi ia licenţa în Drept. La insistenţa familiei, de-

care adeseori afirma faptul că: „Le datoresc mult în

vine avocat, cu toate că nu a profesat niciodată această

viaţă, sufleteşte, şi cărora le voi păstra întotdeauna o

meserie. Deşi toată viaţa s-a dedicat scrisului, Ion Marin

mare stimă şi dragoste.“

Sadoveanu a neglijat să obţină diploma de licenţă şi în

Captivat de lumea teatrului, în anul 1919, o cu-

filologie. Cu toate acestea, încă din perioada adolescen-

noaşte pe Marietta Bîrsan, o tânără actriţă a Teatrului

ţei a frecventat cenaclurile literare şi a colaborat cu nu-

Naţional, cu care se va căsători. Dupǎ doar câteva luni

meroase reviste culturale.

de zile tânǎra familie pleacă la Paris. La Academia de

Odată cu intrarea României în război, Ion

Teatru, Marietta Sadova, numele acesteia de scenă, stu-

Marin Sadoveanu este trimis la Bârlad pentru a urma

diază arta dramatică cu celebra Suzanne Duprès. Ion

cursurile Şcolii Militare. După absolvire este înaintat în

Marin Sadoveanu, la presiunea familiei, frecventează

gradul de subofiţer de artilerie, activând în cadrul Re-

cursurile Facultăţii de Drept, în vederea obţinerii unui

gimentului 9. Totodatǎ, având studii juridice ocupa şi

doctorat. După câteva luni de zile, spre mâhnirea fami-

funcţia de grefier la Curtea Marţială. În această pe-

liei, renunţă la cursurile universitare, dedicându-se stu-

rioadă îi cunoaşte pe scriitorii Emanoil Cerbu şi N. M.

diului literaturii franceze, istoriei şi artelor plastice.

Condeescu cu care se va împrieteni. La îndemnul aces-

Având la dispoziţie prestigioase biblioteci, în scurt timp

tora frecventează cercul intelectualilor strânşi în jurul

a parcurs un număr impresionant de cărţi. În mod de-

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Pag. 15

osebit, a fost captivat de analizele dramaturgice ale lui

acesteia, autorul a comentat tehnica montării pieselor

François de Curel.

pe scenă, distribuţia textului, codul teatral, (aspect puţin

Paul Claudel a jucat un rol decisiv în formarea

cunoscut la acea vreme), lăsând în plan secund sau

sa intelectuală. Mai târziu, în poezia „Odă unui pământ

chiar eludând performanţa actorilor. Astfel, cititorii

deznădăjduit“ Ion Marin Sadoveanu va ilustra câteva

erau familiarizaţi cu: jocul actorilor, costumele, regia şi

aspecte din modalităţile lirice clauderiene. Frecventează

scenografia. Analiza obiectivă şi depăşirea convenţio-

şi „şcoala Luvrului“ unde studiază ceramica cipriotă şi

nalismului au fost principalele sale atuuri. Dacǎ ar fi sǎ

vechile monumente sumeriene. La Collège de France ur-

facem o statisticǎ, în opt ani de zile a publicat zeci de

mează cursurile Faculăţii de Litere. În timpul liber lu-

cronici şi studii dramatice. Articolele aveau ca temă do-

crează la numeroase traduceri, din literatura franceză,

minantă modernizarea teatrului românesc şi sincroni-

frecventează cu deosebit patos teatrele, muzeele şi bi-

zarea sa cu cel european, mai exact cu orientarea

bliotecile, bucurându-se de atmosfera boemǎ a Parisu-

artistică expresionistă, ce se afla în plină ascensiune pe

lui.

scenele europene. „Această nouă etapă – susţinea Ion La moartea tatălui, survenită în anul 1920, Ion

Marin Sadoveanu – are la bază dezvoltarea concomi-

Marin Sadoveanu intră în posesia unei subsanţiale moş-

tentă a textului dramatic (dramă) şi a elementelor sce-

teniri. Tânărul, intelectual rafinat, a investit o sumă im-

nice (interpretarea, regia, scenografia) menite să închege

portantă în numeroase şi valoroase cărţi comandate

o legătură directă cu societatea.“3

direct din străinătate. În felul acesta, în câţiva ani îşi va

Alături de Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, îşi

forma o vastă bibliotecă, cu mii de volume. În 1922, într-

găseşte refugiul din faţa politicianismului, „care sileşte

o scrisoare, îi mărturiseşte cu entuziasm lui Traian Lă-

individul să se strice sufleteşte,“ în ideologia revistei

zărescu faptul că biblioteca i s-a îmbunătăţit cu studii

„Gândirea,“ pe care o considera „ultimul liman al sal-

de estetică, critică, istorie. „Aştept acum din Germania

vării noastre naţionale.“4

un transport de vreo 4-5000 de mărci numai cu cărţi de

După ce a studiat viaţa şi scrierile sfântului

teatru, istorie, analiză, planşe, regie şi mimică.“2 Oscar

Francisc de Assisi5 a manifestat o deosebitǎ predilecţie

Han, în Dălţi şi pensule, povesteşte că la un moment dat,

spre lirica religioasă. Devenind adept al orientărilor

pentru a observa reacţia publicului, a avut curajul să re-

mistice franciscane a publicat în aceastǎ direcţie câteva

gizeze o piesă cu un subiect modern, suportând în-

studii. Misionarul catolic a avut o influenţă covârşitoare

treaga cheltuială.

în formarea personalităţii sale. În cadrul caietelor de

În această perioadă semneazǎ numeroase cro-

lucru Francisc de Assisi este evocat cu deosebit patos.

nici dramatice în revistele: „România Nouă“, „Flacăra“,

În editorialul „Cugetul românesc“, în anul 1923, îi va

„Analele Dobrogei“, „Revista Vremii“. Ion Marin Sado-

consacra un amplu studiu. Ca omagiu, îi traduce poezia

veanu intră în cercul lui N. M. Condeescu, un erudit ge-

Cântecul soarelui, text în care Francisc de Assisi mărtu-

neral, membru al Societăţii Scriitorilor Români, autor al

riseşte iubirea idealistă faţǎ de creaţia divină. După ce

unor volume de proză şi impresii de călătorie. Bun or-

a studiat cugetările sale mistice, Ion Marin Sadoveanu,

ganizator, N. M. Condeescu îi va mobiliza pe Ion Pillat,

într-un caiet de studiu, subliniazǎ încǎ o datǎ contribuţia

Mihai Ralea, Lucian Blaga, Ion Marin Sadoveanu, Za-

deosebitǎ pe care a avut-o la modelarea propriei sale

haria Stancu, în vederea editării revistelor: „Cartea vre-

personalităţi. „Pentru un temperament ca al meu, ma-

mii“, „Cartea satului“, „Albina“.

rile dogme politice sau sociale nu sunt operante. Eu ştiu

Începând cu anul 1922, Ion Marin Sadoveanu îşi începe colaborarea cu revista „Gândirea“. Dramă şi

ce m-a putut transforma: suferinţele vieţii şi sfântul Francisc din Assisi.“6

teatru este titlul rubricii cu care se va impune. În cadrul

Pag. 16

Împreună cu Tudor Vianu, Eugen Filotti, A. DoOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

minic, înfiinţează Cercul „Poesis“, cu scopul de a face

pentru prima datǎ, în anul 1929, pe scena Teatrului Na-

cunoscut publicului, prin organizarea de conferinţe, fe-

ţional. Piesa este dedicată tatălui său, doctorul Nicolae

nomenul artistic european. În anul 1926, sub auspiciile

Marinescu, a cărui figură o întâlnim şi în romanul Ion

grupării „Poesis“, cu prilejul sărbătoririi memoriei lui

Sîntu, sub masca doctorului Matei Sîntu. La acea vreme,

Francisc din Assisi, Ion Marin Sadoveanu a susţinut

pentru ca trupa de teatru sǎ obţinǎ un succes financiar,

prima sa prelegere în faţa unui numeros public. Confe-

se obişnuia în cadrul acelaşi spectacol să se joace mai

rinţele Experimentale, mijloc de educare a adul ilor prin tea-

multe piese. Liviu Rebreanu, care era directorul Teatru-

tru, după cum el însuşi le-a denumit, întrerupte vreme

lui Naţional, a considerat că Anno Domini putea fi jucată

de trei ani, au fost reluate, cu o organizare mult mai sis-

alături de Nodu’ lui Gordian de J. Valjean şi Barbu Lăutaru

tematică, în perioada 1931-1942. Bun orator, pus la

a lui Vasile Alecsandri. Astfel, teatrul psihologic a înce-

punct cu toate noile direcţii culturale ale vremii, scrii-

put sǎ-şi facǎ loc printre piesele tradiţionale.

torul a susţinut numeroase prelegeri în mai toate ora-

Ion Marin Sadoveanu s-a apropiat de Liviu Re-

şele. „Vorbitor cu fraza impecabilă şi gândul clar

breanu după ce împreună au elaborat o serie de studii

exprimat – graţie unei solide culturi – reuşea ore în şir

de specialitate, precum Regulamentul interior de serviciu

să reţină trează atenţia auditorilor, în adevărate cicluri

al Teatrului. Cu timpul, turneele de conferinţe şi discu-

de conferinţe.“7

ţiile dintre cei doi au dus la consolidarea unei veritabile

Începând cu anul 1926 a fost numit Inspector al

prietenii.

Teatrelor, în cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor, ac-

În anul 1930 a reuşit să redacteze drama Mo-

tivitate pe care a exercitat-o cu multă pasiune şi compe-

lima, piesă în trei acte, considerată cea mai izbutită crea-

tenţă până în anul 1930. În aceastǎ posturǎ a participat

ţie a sa, reprezentată, pentru prima dată, pe scena

la multe conferinţe internaţionale.

teatrului „Ventura“. În acelaşi an, a publicat volumul

Chiar dacă obligaţiile administrative îi ocupau practic tot timpul, în anul 1924 reuşeşte să publice piesa

Cântece de rob, în care a reunit câteva poeme scrise în perioada 1922-1930.

în versuri Metamorfoze şi volumul Dramă şi teatru, o serie

Între anii 1930-1940, Ion Marin Sadoveanu a

de studii şi cronici publicate de-a lungul timpului în

dus o viaţă agitată, a scris dramaturgie, a condus teatre,

„Revista vremii“ şi „Gândirea“. Volumul trece însă ne-

a tradus, a conferenţiat, a scris poezie şi roman. În lipsa

observat, singurul recenzent fiind Tudor Vianu, care a

timpului cuvenit, nu a reuşit să definitiveze toate pro-

punctat strădania scriitorului de sincronizare a drama-

iectele începute. De exemplu, în 1931, în revista

turgiei româneşti cu cea europeană. „Ion Marin Sado-

„Rampa“, anunţa terminarea dramei istorice „Savona-

veanu – afirma criticul – este analistul acestui drum prin

rola“, piesă care, din păcate, nu a fost încheiată nicio-

pustietăţi, al acestei epoci fără istorie.“8

dată.

În anul 1927, la cel de-al doilea Congres Inter-

În anul 1933 Ion Marin Sadoveanu a ocupat

naţional al Criticii Teatrale, organizat la Salzburg, Ion

funcţia de Director al Operei din Bucureşti. Cǎutǎnd sǎ

Marin Sadoveanu a participat în postura de reprezen-

îmbunǎtǎţeascǎ situaţia economicǎ a instituţiei, va inter-

tant al României. Revenit în ţară, în cadrul conferinţelor,

veni cu dese rapoarte la Ministerul de Cultură, solici-

de fiecare datǎ când avea ocazia, aducea în atenţia au-

tând alocarea unui buget substanţial. În acelaşi an, este

ditoriului noile tendinţe europene. În 1929 a participat

numit Director General al tuturor Teatrelor şi Operelor

şi la Congresul Internaţional al Drepturilor de Autor,

Române. Dornic să ridice cultura pe o treaptă supe-

organizat la Belgrad.

rioară, a făcut comenzi unor scriitori pentru o serie de traduceri. De exemplu, lui Camil Petrescu i-a dat spre

Parabola într-un act Anno Domini, a fost jucată

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

traducere Donna Diana de Morett, lui Dragoş Protopo-

Pag. 17

pescu piesa Coriolan de Shakespeare.

deloc, dar tot mai cred că sunt scriitor. Şi lucrul acesta

În anul 1937, Ion Marin Sadoveanu are iniţia-

îl măsor după amarul şi nemulţumirea din mine. Orice

tiva de a înfiinţa pe lângă Direcţia Generală a Teatrelor

aş face, nu sunt împăcat. Şi pe urmă ştiu că am atâtea

şi Operelor o şcoală de regie cooptându-i la acest proiect

lucruri de spus...“1

pe cei mai mari regizori nemţi, reuşind, spre surprinde-

Noile schimbări politice nu sunt de bun augur.

rea tuturor, să obţină aprobarea Ministrului de Resort,

În anul 1940 este obligat să demisioneze de la conduce-

Victor Iamandi. Chiar dacă adeseori sublinia în faţa au-

rea Teatrului Naţional. În anul 1941 este acuzat de au-

torităţilor faptul că proiectul nu avea caracter politic,

torităţi că-şi dobândise averea „în mod ilegal“. Cu toate

această iniţiativă, mai târziu, s-a dovedit nefastă pentru

că, în urma controlului fiscal, bunurile sunt justificate,

cariera sa. Precizăm că, la acea vreme teatrul german se

momentul l-a marcat profund.

bucura de un răsunător renume la nivel european, între

După zece ani de întrerupere, este primit în co-

regizorii nemţi şi cei francezi existând o adevărată con-

lectivul de redacţie la ziarul „Timpul“, unde îşi reia bi-

curenţă. Din cauza conjuncturii politice, Ion Marin Sa-

necunoscuta rubrică Dramă şi teatru. În această postură,

doveanu a fost nevoit să renunţe la proiect, rupând

împreună cu un grup de scriitori şi ziarişti, va avea din

definitiv relaţiile de colaborare cu regizorul Meissner.

nou ocazia să călătorească. De data aceasta va vizita Slo-

Cu toate că era considerat cel mai competent om de cul-

vacia. În paginile gazetei gǎsim câteva impresii de călă-

tură din dramaturgia noastrǎ, a fost îndepărtat de la

torie. Este îndepărtat din redacţia ziarului, în luna

conducerea Direcţiei Generale a Teatrelor şi Operelor

decembrie 1942, fǎrǎ niciun motiv în prealabil. Deoarece

Române odată cu venirea Partidului Legionar la putere.

destituirea s-a produs ilegal, scriitorul a intentat proces

Ion Marin Sadoveanu a fost şi unul dintre sta-

ziarului, obţinând drept despăgubire o importantă

tornicii colaboratori ai Postului Naţional de Radio. În

sumă de bani.

cele peste cincizeci de emisiuni radiofonice, care s-au

Liviu Rebreanu, revenit la conducerea Teatrului

difuzat între anii 1929-1945, scriitorul a prezentat, în

Naţional, l-a cooptat în echipa sa. „I-a dat să facă tradu-

mod diacronic, cele mai importante creaţii ale teatrului

ceri, i-a jucat dramatizarea Moartea lui Fulger după Coş-

european, punând un deosebit accent şi pe operele ma-

buc, l-a invitat să ţină o conferinţă despre Alexandru

rilor noştri dramaturgi: I. L. Caragiale, Vasile Alec-

Macedonski, cu prilejul reprezentării piesei Unchiaşul

sandri, Tudor Muşatescu, George Mihail Zamfirescu.

Sărăcie, l-a numit dramaturg al Teatrului Naţional, – cu

De asemenea, i-au fost difuzate şi numeroase conferinţe

alte cuvinte – l-a adus în starea sǎ-şi poatǎ continua lu-

publice. Datorită talentului său oratoric, dar şi culturii

crul la romanul Sfârşit de veac în Bucureşti.“1 În paginile

prodigioase, Ion Marin Sadoveanu era unul dintre cei

revistei „Viaţa“, aflată sub conducerea lui Liviu Re-

mai căutaţi invitaţi ai Postului Naţional de Radio.

breanu, îşi va relua binecunoscuta rubrică Dramă şi tea-

Deşi punea mare preţ pe creaţia sa artisticǎ, cu

tru.

greu mai găsea răgazul să se aşeze la masa de scris.

În anul 1942 încheie primul fascicol din Istoria

Prins în obligaţii cotidiene, o parte din operele sale au

dramei şi teatrului universal, intitulat Dramă şi teatru reli-

rămas în manuscris. Iatǎ ce le mărturisea cititorilor cu

gios în Evul Mediu. Cu toate că plănuia să scrie şi alte

privire la acest aspect: „Activitatea scriitoricească? Mi-

fascicole (Drama magică şi mimus, Drama şi teatrul extra-

e ruşine să vorbesc de ea... Ruşine şi jale. Mă căznesc

european, Tragedia elină, Comedia elină şi teatrul latin,

însă să dau cât pot... Din când în când mă mai ispiteşte,

Drama şi teatrul profan în evul mediu), Ion Marin Sado-

fireşte şi poezia. Scriu pentru mine.“9 Starea aceasta pe-

veanu nu a reuşit să le definitiveze. Călătoriile frecvente

simistă, o întâlnim şi într-o scrisoarea către N. M. Con-

în străinătate, problemele financiare, cauzate în mare

deescu, un apropiat de-al sǎu. „Scriu puţin sau aproape

mǎsurǎ urma acestora, viaţa de „aristocrat“, după cum

Pag. 18

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

îl numea Tudor Arghezi, au dus la şubrezirea vieţii fa-

anului 1943, o serie de conferinţe la Madrid, Lisabona

miliale. După căsătoria, vreme de şapte ani cu Marietta

şi în mai multe oraşe germane. Cu toate că turneul s-a

Sadova, încheiată în anul 1926, scriitorul se va căsători,

încheiat cu un rǎsunǎtor succes, „nota păcatelor sale se

în 1934, pentru numai doi ani cu Lili Bilianu, ca apoi

lungise şi sorocul ei era pe aproape,“1 în sensul că pro-

timp de un an să aibă o nouă căsnicie cu Vivi Lipati. Ul-

iectul a fost interpretat ca fiind un demers de pactizare

tima căsătorie, consimţită în anul 1939, cu Marietta

cu regimul nazist.

Anca, cea pe care, într-o scrisoare dedicatǎ unui prieten,

După evenimentele politice, din 23 august 1944,

o numea „femeia pe care demult o cǎutam,“1 a durat,

Ion Marin Sadoveanu a fost trecut pe lista „trădători-

din pǎcate, doar doi ani. Dezamǎgit de viaţa conjugalǎ

lor“, „vânduţi nemţilor“1, fapt care, practic, l-a expulzat

va renunţa sǎ-şi mai întemeieze un cǎmin, retrǎgându-

din viaţa publică. Astfel, deşi era un model de conştiin-

se treptat în lumea cǎrţilor.

ciozitate, a fost înlăturat din funcţia de Dramaturg al

În 1937, presat de problemele financiare, semneazǎ un contract de traduceri, din opera lui Sha-

Teatrelor Române. Desigur, în spatele destituirii se afla afinitatea sa vizibilă faţă de cultura germană.

kespeare ( Richard al III-lea, Furtuna, Antonio şi Cleopatra,

Ioan Massoff, redă, în lucrarea Despre ei şi despre

Romeo şi Julieta), cu Teatrul Naţional. De asemenea, so-

alţii, o discuţie, cu privire la calomnia adusă. În artico-

licită un ajutor financiar prietenului său N. M. Conde-

lul, intitulat sugestiv Trădătorul, în care era direct vizat,

escu, secretarul Fundaţiilor Regale. În această cerere, cu

un anume ziarist îl condamnă la o veritabilă moarte ci-

multă durere, precizează faptul că: „Sunt pe punctul de

vică. Ioan Massoff, aflat în vizită la cel incriminat, Ion

a-mi vinde întreaga mea bibliotecă evaluată la circa

Marin Sadoveanu, simţind nevoia să i se destăinuie, i-a

2.000.000 lei, vândută pentru suma de 160.000 lei. Ca in-

mărturisit: „M-a privit în ochi şi mi-a declarat simplu

strument de lucru în specialitatea mea este o bibliotecă

că nu a trădat pe nimeni niciodată, că tot ce a întreprins

unică în ţară. (Sunt acolo cărţi de doctrină literară, texte,

în viaţa publică a făcut-o cu cele mai bune gânduri, în

critică, albume de decoruri, costume şi arhitectură de

primul rând pentru teatrul românesc, după el nedrep-

teatru, ce ar fi imposibil să le adun din nou.) E tot ce mi-

tăţit în atâtea privinţe. Recunoştea că a făcut greşeli, se

a rămas de pe urma unei foste averi, aceasta realizată

arăta gata să jure în faţa altarului şi primea, chiar dorea

de-a lungul bibliotecilor şi anticarelor în curs de cinci-

să se supună şi judecăţii oamenilor de bună credinţă.“ 1

sprezece ani.“1

Astfel, în urma noii conjuncturi politice, devine

După obţinerea ajutorului financiar, îşi va pe-

obiectul de investigaţie al unei comisii „de epurare“,

trece concediul în Elveţia, apoi în Germania, unde va

care i-a analizat întreaga activitatea culturală, dar mai

lega noi prietenii cu regizorii nemţi. Adeseori, temându-

ales cea întreprinsǎ între anii 1938-1944. În lipsa unor

se să nu fie acuzat de politică de extrema dreaptǎ, în dis-

probe consistente, în anul 1946, are loc reabilitarea sa

cursurile pe care le ţinea, sublinia că-l interesează doar

juridică, fiind absolvit de orice vină. Cu toate acestea,

dramaturgia germană.În anul 1942, Ion Marin Sado-

momentul l-a marcat profund, devenind deosebit de

veanu a fost recunoscut ca fiind cel mai mare specialist

suspicios şi chiar fricos.

în dramaturgia universală de la noi din ţară, fiind des-

Primul său roman, Sfârşit de veac în Bucureşti, a

emnat, membru al Institutului de Studii asupra Renaşterii,

apărut în plină criză politică şi socială, mai exact în anul

secţia Teatru, Societate Culturală înfiinţată la Veneţia,

1944, fiind editat de Socec. Încă de la prima ediţie s-a

sub conducerea scriitorului Giovanni Papini. Dar, se

bucurat de aprecierea criticilor, deşi a fost publicat în

pare că, în mod şăgalnic am spune, „omului nu-i pria

doar 3.000 de exemplare. Au urmat încă patru ediţii,

liniştea.“1 Simţind nevoia să se desfăşoare, nebănuind

care au impus romanul printre cele mai reprezentative

pericolul la care se expunea, a acceptat să ţină, în vara

din epocă. Fiind considerat un real succes textul a fost

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Pag. 19

tradus în limbile franceză şi germană. În anul 1962, a

şi încântat de a fi considerat astfel –, memorie vie,

fost din nou editat, dar de data aceasta în 25.000 de

mereu la pânda Bucureştilor de altădată dar şi a celor

exemplare, fapt rar întâlnit la acea vreme.

contemporani, manierat până la afectare, el reprezenta

Prin 1945, fiind exclus din Societatea Scriitorilor

unul dintre cei mai sclipitori conferenţiari pe piaţa cul-

Români, îndepărtat din funcţia de Subsecretar de Stat,

turală de atunci, cum la Mănăstirea Antim se organizase

din cadrul Ministerului Cultelor şi Artelor, începe să

un ciclu săptămânal de conferinţe, Ion Marin Sado-

frecventeze Asociaţia Rugul Aprins, închegată în jurul

veanu a asigurat o serie consacrată teatrului antic şi mis-

Mănăstirii Antim. Ion Marin Sadoveanu a participat

terelor medievale.“1Începând cu anul 1945 însăşi

activ la cenaclul grupului, prezentând numeroase frag-

literatura sa suferi numeroase modificări. Marcat de ev-

mente din creaţia sa artistică.

lavie profundă, practicarea cultului ortodox şi partici-

Odată cu frecventarea Antimului, pentru a se

parea la reuniunile Rugului Aprins, au dus la aplecarea

împăca cu sine, începe să ducă o viaţă intens religioasă,

scriitorului, uşor, spre bigotism. Începe să lucreze la o

aplicând cu stricteţe învăţăturile sfinţilor părinţi. Citeşte

amplă proză creştină dedicată patronului său onomas-

literatură mistică, ajungând la concluzia, că „patimile

tic Sfântul Ioan Botezătorul. În urma unei serioase do-

pot fi înăbuşite dacǎ omul duce o viaţă ascetică.“ În jur-

cumentaţii va reuşi să scrie doar un prim capitol,

nalul său întâlnim numeroase evocări de acest gen. „M-

intitulat Viaţa înaintemergătorului Ioan Botezătorul, pe

am împărtăşit, eram singurul. Şi extrem de emoţionat.

care îl va publica în revista „Mărgăritare.“ În accepţiu-

[...] Asistenţa numeroasă m-a privit cu simpatie.“ Ade-

nea Mădălinei Nicolau „această remarcabilă proză în-

seori, într-o singură zi, vizita mai multe biserici, fiind

truneşte toate calităţile prozatorului. Într-o limbă clară,

atent la arhitectura locaşelor de cult, la starea sa inte-

frumoasă, cu iz de vechi calendare, fără arabescuri in-

rioară, mai ales când păşea în naosul încăperii, cu alte

utile, sunt înfăţişate pe rând scene ale traiului tihnit din

cuvinte la urmele sacrului sacerdotal. În urma numeroa-

familia lui Zaharia, peisaje din Iudeea, dramatica uci-

selor introspecţii, observase că: „viteza, pripeala, graba

dere a pruncului sfânt de către tiranicul şi obsedatul

sunt cele care strică rugăciunea.“

Irod. Caracterele şi stările psihologice sunt redate cu

Mihai Berechet, în 9 caiete albastre, nu-l omite

mare fineţe şi economie de mijloace, nelipsind secven-

din evocările sale, notând cu oarecare simpatie: „Îl ve-

ţele dinamice cu mişcare scenică, abil condusă, căci fan-

deam adesea pe Ion Marin Sadoveanu la Schitul Dar-

tezia autorului nu umbreşte cu nimic urzeala migăloasă

vari, în tovărăşia fostului Mitropolit Tit Simedrea şi a

ce redă cu pregnanţă atmosfera specifică epocii. Mihail

preotului profesor Nae Popescu, tatăl regretatului actor

Sadoveanu avea de ce să aprecieze povestirea ca pe una

Mihai Popescu. [...] Ion Marin Sadoveanu mi se părea

din «frumoasele noastre proze».“2 Când naraţiunea a

teribil de pios, remarcasem starea de prosternare în faţa

fost citită în cadrul unei conferinţe, sub egida Rugului

icoanelor, care dat fiind proporţiile distinsului roman-

Aprins, la Mǎnǎstirea Antim, textul a stârnit interesul

cier şi eminent om de cultură, iertaţi-mă, îmi părea uşor

auditoriului. Iatǎ ce ne mǎrturiseşte în acest sens părin-

ridicolă.“1

tele Vasile Vasilache, stareţul de pe atunci al mǎnǎstirii.

O prezentare edificatoare ne oferă şi Andrei

„Într-una din zile, Ion Marin Sadoveanu a venit la noi

Scrima în Timpul Rugului Aprins. Ion Marin Sadoveanu

cu un manuscris, scris cu peniţa, care prezenta într-o în-

este amintit ca fiind un apropiat al lui Sandu Tudor de

făţişare excelentă scena martirajului Sfântului Ioan Bo-

pe vremea colaborării sale la revista „Gândirea“. În ca-

tezătorul.“2 Din păcate această lucrare de o deosebită

drul grupului „surprindea prin asiduitate, vădită într-

valoare s-a pierdut. 2

o devoţiune oarecum rustică: adorare prelungită a

Însǎşi viaţa sa personalǎ suferi numeroase mo-

icoanelor, gestualitate amplă... Modern şi incorigibil –

dificări. Semnează un număr mic de articole şi cronici,

Pag. 20

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

merge la cafenele din ce în ce mai rar, evită să întreţină

rii fiecare invitat prezenta un fragment din creaţia sa ar-

cancanurile epocii. Începe să studieze cărţi vechi dar şi

tistică sau îşi exprima liber opţiunile cu privire la un

ultimele apariţii din librăriile româneşti şi occidentale.

text poetic, narativ sau dramatic, care de cele mai multe

Oscar Han, un aproiat de-al sǎu, observase că „niciodată

ori circula în mediul scriitoricesc sub formă de samiz-

nu părea să emită o idee care s-a născut doar în mintea

dat.

şi singurătatea sa. Întotdeauna în discuţii îl simţeam

Toţi cei care au făcut parte din Rugul Aprins şi

condus de bibliotecă, de o anumită carte de curând apă-

au frecventat domiciliile celor menţionaţi au fost, mai

rută. E poate la noi un caz de livrism agreabil, acceptabil

târziu, arestaţi şi încadraţi în loturile: Alexandru Teodo-

şi câteodată cu sensuri adânci.“2Din notele de jurnal

rescu şi alţii

aflăm că, zilnic, între anii 1945-1955, obişnuia să facă

Ion Marin Sadoveanu nu s-a numărat printre cei reţinuţi

„popasuri îndelungate, vreme de câteva ceasuri la bise-

cu toate că era atent supravegheat de organele abilitate.

ricile Boteanu, Creţulescu, şi nu în ultimul rând, la

Pesemne că numele său era binecunoscut peste hotare

Antim.“ Adeseori, în zilele de sărbătoare sau duminica

şi regimul totalitarist nu dorea ca Occidentul să creadă

după-amiază, împreună cu Tudor Vianu, pǎrintele Ale-

că în România sunt persecutaţi intelectualii.

xandru Elian, Vasile Voiculescu obişnuia să viziteze mănăstirile din jurul Bucureştiului.

(- respectiv Rugul Aprins) şi Noica - Pillat.

Din cauza admiraţiei pentru cultura germană, scriitorul a fost considerat „a doua creatură nemţească“

Religiozitatea, izolarea în lumea cărţilor, neli-

după Ion Alexandru Brătescu Voineşti, fiind stigmatizat

niştile cauzate de lipsa unor resurse financiare sigure,

vreme de un deceniu. În ziarul „Dreptatea“, în articolul

au adâncit latura introspectă a personalităţii sale. Cu

Cei şase au fost „demascaţi“ aşa numiţii „trădători“, cei

toată tendinţa sa spre însingurare, un grup de prieteni

care „au ucis sufletul poporului român cu articole pro

i-a rămas alături. Florentin Popescu, în Pe urmele lui Va-

germane, cu insulte birjǎreşti la adresa acelora de altă

sile Voiculescu, ne vorbeşte despre un astfel de grup:

credinţă politică, scriitorii: Ion Alexandu Brătescu Voi-

„Acasă, poetul – e vorba de Vasile Voiculescu – primea

neşti, Ion Marin Sadoveanu, Ilie Rădulescu, Derică Ioa-

din când în când vizita mai vechilor ori mai noilor prie-

niţescu, Gigîrtu şi Valer Pop, argaţii răposatului baron

teni, totuşi puţini la număr: Adrian Marin, desenatorul

Killinger.“2 În acelaşi articol, Ion Marin Sadoveanu era

Demian, Sandu Tudor, Dinu şi Cornelia Pillat, Camil

numit: „sluga care cu neruşinare trece de la dictatura

Baltazar, Camil Petrescu, doctorul Radian, Vladimir

carlistă la cea antonesciană [...] izbutind să devină un

Streinu, Şerban Cioculescu, Ionel Teodoreanu, Alexan-

soi de figură politico-literară [...] ce nu ne-a slăbit o

dru Bădăuţă şi Ion Marin Sadoveanu (Manache, cum îi

clipă, în cei din urmă şase ani, cu anostele sale confe-

zicea el), cu acesta din urmă purtând, după ce va depăşi

rinţe şi cu propagarea germană fie de la tribună, fie prin

şocul pierderii soţiei, şi îndelungi convorbiri telefo-

scris.“2 Astfel de articole au fost publicate şi în: „Scân-

nice.“2

teia“, „Tribuna poporului“ şi „Victoria.“ De fiecare datǎ Pentru că începuse perioada restricţiilor totali-

tariste, scriitorii consideraţi primejdioşi aveau interdic-

i se reproşa faptul că fusese „voiajor în străinătate pe socoteala nemţilor.“2

ţie de a mai publica. În această situaţie se aflau cam toţi

După 1951 viaţa sa culturală se reanimă. Începe

intelectualii vremii. Spre a uita de noile vicisitudini, cei

să publice la ziarele „Naţiunea“ şi „Universul“, să scrie

nominalizaţi se adunau fie la domiciliul lui Vasile Voi-

la romanul Ion Sîntu, încheind, cu diferite edituri, con-

culescu, sau cel al lui Barbu Slătineanu, fost colonel,

tracte de colaborare pentru diverse traduceri, studii,

spre a-şi împărtăşi unii altora creaţiile artistice. Ion

prezentări de muzee. Din cauza volumului mare de

Marin Sadoveanu făcea parte din acest grup, fiind con-

muncă, nu a reuşit să finalizeze decât o mică parte.

siderat un scriitor „de mare clasă“. În cadrul întrevede-

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

În anul 1956 Ion Marin Sadoveanu a fost renu-

Pag. 21

mit Director al Teatrului Naţional din Bucureşti. În

urma romanului Sfârşit de veac în Bucureşti, tradus şi în

urma unui nou val de arestări, a fost cuprins de teama

limbile francezǎ şi germanǎ, Ion Marin Sadoveanu se

unei eventuale anchete. Când s-a declanşat procesului

apucă din nou de scris. Redactează romanul Taurul

Rugului Aprins, în anul 1958, Ion Marin Sadoveanu, cu

mării, în 1962, în care introduce numeroase documente

sănătatea şubredă, refuză să aibă contact cu membrii şi

arheologice strânse de prin Dobrogea, tǎrâmul copilǎriei

familiile grupului. Desigur, acest fapt se datora atentei

sale. Finalizează, împreună cu Şerban Cioculescu, Mir-

sale supravegheri de către organele abilitate. Noile

cea Grigorescu, Ioana Vlasiu şi Marin Mihalache, un

schimbări sociale îl marchează profund, pierzându-şi

ghid turistic intitulat România, în care semnează un con-

încrederea în sine. „Era neobişnuit de prudent, aproape

sistent capitol destinat geografiei Bucureştiului. În anul

fricos, în tot ceea ce făcea, întreba în dreapta şi în stânga,

1957, după o lungă elaborare, îi apare romanul Ion

convoca, adeseori Comitetul teatral, sindicat de a cărui

Sîntu, o continuare a Sfârşitului de veac...

menire nu prea era lămurit.“2

Dupǎ patruzeci de ani în slujba culturii, oboseala

Cu toate că era un model de conştiinciozitate la

începu să-şi spună cuvântul. Nici turneele cu trupa de

locul de muncă, autorităţile nu omiteau să-i amintească

teatru, prin Germania, Austria şi Italia, nu-l mai atră-

aşa numitele „greşeli“ din trecut. Prin urmare, chiar

geau, ca în trecut. Într-o scrisoare îi mărturiseşte lui C.

dacă era consultat în privinţa pieselor care urmau sǎ fie

Serienescu faptul că: „Acum simt că am îmbătrânit. Cu

incluse în repertoriul teatrelor, Ion Marin Sadoveanu

toatǎ efervescenţa în care trăiesc, tânjesc după o viaţă li-

nu-şi mai impunea punctul de vedere. Deoarece, „în

niştită.“3

realitate, lupta cu un adversar nevăzut şi totuşi omni-

În anul 1958, Ion Marin Sadoveanu este cooptat

prezent,“2 Securitatea. În ultimele decenii de viaţă, cu

în Comisia Naţională pentru U.N.E.S.C.O., devenind

ajutorul lui Tudor Vianu, Mihai Ralea, Petru Dumitriu,

primul delegat al României la congresele instituţiei.

directorul Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă, va

Aşadar, este împovărat cu noi obligaţii de serviciu. Pen-

reuşi să colaboreze la ziarele: „Timpul“, „Viaţa Româ-

tru a-şi mai uşura agenda, după câteva luni renunţă la

nească“ şi „Naţiunea“.

postul de Director al Teatrului Naţional, lăsându-l în

În pofida noilor presiuni ideologice a reuşit să

locul său pe Zaharia Stancu. Devine însă o prezenţă vie

introducă pe scenă câteva drame din repertoriul anti-

la televiziune şi radio, ca în cele din urmă, să intre într-

chităţii. Amintim piesele Prometeu înlănţuit şi Perşii ale

un „adevărat iureş“. Participă la toate şedinţele comisiei

lui Eschyle, Electra lui Euripide, Norii şi păsările a lui

U.N.E.S.C.O., redactează numeroase articole pentru

Aristofan.

această instituţie, răspunde tuturor invitaţiilor de a con-

De-a lungul a două stagiuni (1956-1957, 19571958) a susţinut şi douăzeci şi trei de conferinţe publice

ferenţia, mai ales că „nu exista societate, asociaţie, ligă, uniune la care să nu cuvânteze.“3

în care a prezentat Istoria teatrului universal, în sens ex-

Ioan Massoff îşi aminteşte că îşi făcuse un fel de

haustiv, cuprinzând: Teatrul în Evul Mediu, Tragedia

deviză cu care contracara boala: „ori îmi trece, ori plec

elină, Mimusul şi începuturile teatrului realist, Teatrul re-

dincolo.“ Ultimii ani din viaţa lui Ion Marin Sadoveanu

nascentist, Teatrul clasicist şi Teatrul sovietic.

au stat sub semnul modestiei. Trăia într-o garsonieră,

Cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru,

singur, înconjurat de cărţi şi numeroase albume. Îi făcea

prilejuit de împliniriea a 250 de ani de la naşterea lui

plăcere să-şi primească puţinii prieteni, pe care îi mai

Goldoni, în anul 1957, la Veneţia, trupa Teatrului Na-

avea, îmbrăcat într-un frumos capot vişiniu. De când in-

ţional a obţinut un neaşteptat succes cu comedia Bădă-

trai în micuţa încăpere îţi atrăgea atenţia biroul încăr-

ranii, în regia lui Sică Alexandrescu.

cat cu numeroase cărţi, fişe de lucru şi traduceri

Încurajat de rezultatul favorabil obţinut în

Pag. 22

începute. Chiar dacă se arǎta în faţa amicilor mulOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

ţumit de viaţa sa, avea însǎ o fricǎ, nu dorea să moară chinuindu-se. Pe semne cǎ mai pǎstra încǎ din tinereţe o spaimǎ ciudatǎ în faţa morţii. ( Amintim cǎ scriitorul a asistat la agonia tatǎlui sǎu, moment care l-a marcat profund. ) Soarta a fǎcut ca Domnul sǎ-i împlineascǎ aceastǎ dorinţǎ, Ion Marin Sadoveanu stingându-se, la data de 2 februarie 1964, în urma unui atac de cord. A decedat, cu puţin timp înainte de a împlini 71 de ani. A

murit însă cu un mare regret, „ar fi dorit să devinǎ academician. L-a propus Tudor Arghezi printre membrii corespondenţi, fără succes însă.“3 Tudor Vianu, profund afectat de această oarecum neaşteptată pierdere, scria în necrologiul său: „Ion Marin Sadoveanu este un tovarăş din anii tinereţii, şi cărţile sale sunt nişte evenimente ale prieteniei noastre. [...] Sub înfăţişarea impecabilă a magistrului vibra un fond omenesc pe care n-aş putea sǎ-l evoc acum. Îl regăsesc în inima mea, ca pe o amintire scumpă a vieţii, pe care aş vrea să-l trec mai departe, revărsându-l în inimile tinerilor de azi, care vor regăsi în el pilda unui învăţat şi a unui artist... Daţi-mi voie să mă mărginesc la aceste recapitulări obiective. «Restul este tăcere» spune Hamlet lui Horatio. Este tăcerea noastră grea de despărţire... “3 Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Studiu introductiv, comentarii de Ion Oprişan, în Scrieri - Ion Marin Sadoveanu, vol. I., Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1969. 2 Scrisoare adresatǎ lui Traian Lăzărescu, datatǎ 19 ianuarie 1924, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat. 3 Ion Marin Sadoveanu, Dramǎ și teatru. Prolog, în Gândirea, anul II, nr. 9, 5 decembrie 1922, p. 88-89. 4 Idem., 5 Cartea Viața și opera lui Francisc din Assisi, ediţia 1919, publicatǎ la Paris, i-a fost imprumutată de Sorin Negruzzi, un apropiat de-al său. Francisc din Assisi, nǎscut Giovanni Bernardone, în 11821226, creatorul doctrinei franciscane, se numǎrǎ printre cei mai renumiţi poeți mistici ai catolicismului. 6 Vezi: Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Academiei Române, mapa XI. 7 Ioan Massoff, De vorbă cu Ion Marin Sadoveanu, în Destre ei şi despre alţii, Editura Minerva, Bucureşti, 1973, p. 98. 8 Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, în Opere, vol. III, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 517. 9 Ion Marin Sadoveanu, Scrieri, vol. I, ed. cit. p. 476. 1 Scrisoare către N. M. Condeescu, datatǎ 11 iunie 1937, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat, manuscrisul 13846. 1 Ioan Massoff, op. cit., p. 98. 1 Scrisoare adresatǎ lui N. M. Condeescu, datatǎ 15 noiembrie 1938, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat. 1 Cerere către Fundația Regală, datatǎ 11 martie 1937, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat, manuscrisul 13833. 1 Ioan Massoff, op. cit., p. 99. 1 Idem., 1 Idem., 1 Idem., 1 Mihai Berechet, 9 caiete albastre, Editura Muzicală, București, 1983, p. 185. 1 André Srima, Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 130. 2 Mădălina Nicolae, Pe urmele lui Ion Marin Sadoveanu, Editura Sport-Turism, București, 1988, p. 160. 2 Vasile Vasilache, Cercul literar – cultural de la Mănăstirea Antim din București, în Calendarul Credinţa, Detroit, S.U.A., 1992, pp. 66-71. 2 Din mapa existentă la Biblioteca Academiei Române lipsește acest manuscris. Membrii Rugului Aprins îl amintesc dar un alt amănunt nu ne oferă. 2 Oscar Han, Ion Marin Sadoveanu, în Dălţi şi pensule, Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 678. 2 Florentin Popescu, Pe urmele lui Vasile Voiculescu, Editura SportTurism, 1984, Bucureşti, p. 221. 2 Ana Selejan, Cei șase, în Dreptatea, nr. 12, 8 septembrie 1944, p. 4; apud. Ana Selejan, Trădarea intelectualilor, Editura Cartea Românească, București, 2005, p. 41. 2 Idem., 2 Geo Dumitrescu, Epurația din S.S.R., în Tribuna poporului, nr. 63, 16 noiembrie 1944, p. 53, apud. Ioan Massoff, op. cit., p. 102. 2 Ioan Massoff, op. cit., p. 101. 2 Ibidem., p. 102. 3 Scrisoare către C. Serienescu, datatǎ 15 iunie 1958, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Academiei Române, mapa XVIII. 3 Ioan Massoff, op. cit., p. 107. 3 Idem., 3 Tudor Vianu, Ion Marin Sadoveanu, în Curierul Național, nr. 3971, februarie 1964; apud., Opere, vol. III, Editura Minerva, București, pp. 517-523.

Pag. 23

Ana DOBRE

Guantanamo - închisorile interioare, închisorile sufletului

“Romanul se deschide cu nunta avocatului Mario Holban cu Antonia, nuntă urmată de îmbătrânirea subită a miresei, urmată, ulterior, de alte individuale îmbătrâniri suspecte, până la cazurile de îmbătrânire colectivă. Lucrurile evoluează progresiv ca-n Ciuma, determinând autorităţile să ia măsuri. Pe lângă Azilul de bătrâni din oraş care-i adăpostea pe târzii, pentru timpurii se înfiinţează Centrul de bătrâni nr. 1, apoi Centrul de bătrâni nr. 2. Aceste spaţii, replici ale spaţiului închis, alte Guantanamo, închid şi izolează de restul societăţii pe cei atinşi de misterioasa boală. “

Pag. 24

iteratura transpune în imagini artistice o viziune personală asupra vieţii, reinterpretează mituri, teme, motive, dă expresie unor mentalităţi, propune ipostaze ale omenescului. Formula pentru care optează un scriitor devine modalitatea lui de a interoga lumea raportându-se la o realitate culturală, realitate în afara căreia nu ar putea fi de imaginat existenţa lui. Ştefan Mitroi şi-a creat un stil propriu, după care poate fi recunoscut ca scriitor, fără a ajunge la manierism, însă, fără a ajunge, altfel spus, să se imite pe sine. Pasiunea interogării lumii, înclinaţia spre meditaţia asupra marilor teme ale omului – viaţă, moarte, timp, apar şi în noul roman Guantanamo1, care pare crescut din imaginarul epic al romanului Viaţa inversă a lui Cocostel Ouatu, dar nu-l pastişează. Guantanamo este o reinterpretare a basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, basm al fiinţei, în care Constantin Noica identifica o filosofie românească asupra exitenţei. Deşi reperele temporale nu există, scriitorul menţinânduşi naraţia în atmosfera imprecisă a alegoriei, unele repere ale realităţii de azi pot fi intuite şi recunoscute, dintr-o altă perspectivă, ca şi în Să locuieşti într-un lătrat de câine. Meditaţia epică a scriitorului este prilejuită de o observare atentă şi lucidă a lumii contemporane, a evoluţiei omului, a relaţiilor dintre oameni. O idee se poate desprinde ca idee-forţă, ideea care generează construcţia romanescă: tinerii de azi par îmbătrâniţi înainte de vreme, lipsindu-le inocenţa, ingenuitatea, o anume naivitate, care, la generaţiile anterioare, proveneau dintr-un idealism ce le hrănea viaţa. Pragmatismul acestei generaţii, reflex al secularizării societăţii, confuzia dintre iubire şi sex îi sărăceşte sufleteşte, iar această sărăcire îi îmbătrâneşte înainte de vreme. Prozatorul distinge între târzii, locatari ai unui Azil de bătrâni, cei îmbătrâniţi firesc odată cu trecerea timpului, şi timpurii, cei loviţi de molima îmbătrânirii înainte de vreme. Spaţiul epic metaforizat este spitalul, azilul, topos al literaturii existenţialiste, sugerând atingerea anormalului, degradarea care duce la alienarea individului. În această lume care şi-a pierdut reperele, doar Creatorul poate reface şi reinstaura ordinea, el fiind scriitorul de amintiri, reprezentând memoria umanităţii. Pe deasupra epicului adie sugestia unei polemici, din republica lui Ştefan Mitroi, poetul nemaifiind alungat, acest creator fiind şi rămânând singurul lucid, capabil de a vedea în esenţial: „Poetului îi rămăsese întreagă şi mintea, şi talentul. Vederea nu i se împuţinase nici ea într-atât încât să vadă nimburi de frumuseţe în locul cocoaşelor sau să confunde pasul felinelor cu mersul opintit al şchioapelor, şi bezna din ochii oarbelor cu lumina pură şi strălucitoare!” Caracterul de parabolă al romanului, evident încă din titlu, se accentuaeză pe măsura înaintării în epic, prima referinţă culturală fiind Ciuma lui Albert Camus, parabolă a fascismului, prin sugestia molimei care cuprinde oraşul, manifestată sub forma îmbătrânirii colective, simbol al degradării valorilor în lumea contemporană: „Părea să fie ca pe timpul ciumei. Doar că Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

numărul celor azvârliţi de vii în groapa comună era mai mare acum decât în trecut. De fapt, toţi cei duşi la groapa de acum erau vii. De aceea nici nu se arunca var nestins peste ei. De aceea se şi numea groapa azil. La ciuma cea nouă, din prezent, era curios faptul că niciunul din cei molipsiţi nu murea de tot. Rămânea în fiecare un firicel de viaţă, astfel încât să poţi crede despre ei că sunt vii”; iar în explicaţia unui personaj: „Uite ce! Molima de acum sau ce dracului o fi seamănă, după mintea lor, cu ciuma. Tu pari să fii principalul purtător al virusului. Aşa că s-au gândit să te închidă şi să-ţi bată uşa şi ferestrele cu scânduri”. Narativizarea ideilor menţine povestea între epic şi reflexiv, ceea ce creează dubla naraţiune în care se pot identifica un scenariu realist, cu situaţii, fapte raportabile la o realitate plauzibilă, altul mitic, al semnificaţiilor ce însoţesc şi transcend faptele, conferindu-le conotaţii ezoterice şi exoterice. Astfel, nunta cu care începe romanul îşi relevă un sens exoteric, dar, prin îmbătrânirea neaşteptată şi de neînţeles a Antoniei, mireasa, îşi revelează un sens ezoteric. Momentul îmbătrânirii Antoniei declanşează şi produce dublarea epicului. Realul se prelungeşte într-un fantastic straniu, într-un fantasy, definit de John Clute şi John Grant în The Encyclopedia of Fantasy: „Un text aparţinând genului fantasy este o naraţiune coerentă cu sine care, atunci când este plasată în realitatea noastră, spune o poveste imposibilă în lumea pe care o percepem, dar, plasată într-o altă lume sau o lume secundară spune că, deşi cealaltă lume este imposibilă, povestea va fi posibilă în termenii acesteia din urmă”. Mutatis mutandis, povestea imaginată de Ştefan Mitroi este imposibilă prin raportare la legile fizice ale realităţii ca atare, dar perfect plauzibilă într-o altă lume, o lume a conotaţiilor ce tind spre parabolă. Într-un prim nivel al lecturii, această poveste relatează despre o boală stranie, de neînţeles într-un alt nivel. Povestea este o parabolă despre viaţă şi moarte, despre condiţia umană tragică, despre trecere. În aceste condiţii, se relevă şi semnificaţia titlului. Guantanamo este o metaforă a vieţii, sens prin care scriitorul intenţionează să expliciteze şi să ordoneze haosul existenţial: „Ia spune tu, viaţă, infamo,/ Ce este bătrâneţea, ştii oare?/ O vârstă, o vârstă închisoare,/ Un altfel de Guantanamo!”. Agenţii ordinii – administratorul, bătrânul străveziu – se opun, resping revelaţia, incapabili să treacă dincolo de aparenţă, neputând ajunge la sens, acel sens pe care-l vizase Poetul: „Şi nu este despre locul ăsta, cum crezi dumneata, şi despre vârsta celor ajunşi în acest loc”. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Guantanamo este puşcăria vieţii şi a morţii, Guantanamo este puşcăria bătrâneţii. Metafora transpune complexul relaţiei dintre om şi timp, dintre om şi sinele său, dialectica dintre etapele vieţii omului, redusă la două mari componente: tinereţea şi bătrâneţea. În alegoria ochilor împrumutaţi de bunic, de exemplu, recunoaştem ideea potrivit căreia tinereţea este instinctuală, lipsită de perspectiva înţelepciunii, iar bătrâneţea este vizionară, trecând dincolo de aparenţe, capabilă de a vedea esenţele. Perspectiva asupra realităţii este caleidoscopică, în acest relativism al privirii şi al raportării la lume, putându-se identifica şi o strategie a naraţiunii. Tehnica punctelor de vedere nu doar relativizează, ci diversifică naraţia creând etaje ale epicului în care povestea îşi multiplică semnificaţiile, sugerând semnificaţia privirii în aparent şi în esenţial: „Bătrânul provenit din copil se uita cu ochii din cutiuţă la pasărea ce se uita de sus la el, dar numai în treacăt, pentru că de la înălţimea la care zbura ea avea multe de văzut. Fără să aibă nevoie de ajutorul altor ochi. Îi ajungeau grăunciorii de foc din orbitele ei. Nu ar fi fost de mirare să-i vezi aripile de hârtie aprinzându-se, iar peste cele două semicercuri din curtea azilului pline cu bătrâni căzând o ploaie scurtă, de cenuşă. Vedea în depărtare dealurile pe care îşi suise noile cartiere oraşul. Şi vedea vechiul stadion părăginit din partea opusă acestora. Apoi drumul pustiu, spre aeroportul pe care era aşteptată sosirea primului avion dintre cele menite să-i transporte pe muncitorii de la fabrică în străinătate. Dincolo de aeroport, pasărea cu ochi de foc desluşea clădirile dreptunghiulare ale fabricii şi nişte oameni care încercau să se apropie de porţi. Erau părinţii celor îmbătrâniţi fulgerător în secţia de producţie. Nişte haidamaci furioşi îi puneau pe fugă, îndepărtându-i de acolo. Ca să-şi spele privirea de imaginile acestea nu tocmai plăcute, pasărea îşi clăti ochii în apele râului care curgea în spatele fabricii având însă grijă să nu şi-i stingă. După care se întoarse la salcâmii pe deasupra cărora plutea. Cel cu ochii din cutiuţă o cerceta pe furiş dintre salcâmi, în vreme ce altcineva îl cerceta pe el din spatele unor tufe...”. Ideea universului închis se extinde de la individ la societate, de la viaţă la moarte, fapt sugerat şi de simetria compoziţională a romanului care începe cu îmbătrânirea subită şi initeligibilă a Antoniei şi se încheie cu întinerirea ei. Sugestia evoluţiei circulare cu rezonanţe hegeliene constituie fundalul epico-reflexiv pe care scriitorul îşi ţese povestea. Alte simetrii sunt, de asemenea, simbolice. Astfel, nunţii tinerilor atinşi de virusul bătrâ-

Pag. 25

neţii îi corespunde, în planul simbolurilor exoterice, nunta de aur a bătrânilor atinşi de virusul tinereţii. Faptele inadmisibile prin raţiune sunt admisibile, graţie legilor parabolei, prin semnificaţie şi simbol. Subiectul este simplu, în plan real, povestea este uşor inteligibilă. Romanul se deschide cu nunta avocatului Mario Holban cu Antonia, nuntă urmată de îmbătrânirea subită a miresei, urmată, ulterior, de alte individuale îmbătrâniri suspecte, până la cazurile de îmbătrânire colectivă. Lucrurile evoluează progresiv ca-n Ciuma, determinând autorităţile să ia măsuri. Pe lângă Azilul de bătrâni din oraş care-i adăpostea pe târzii, pentru timpurii se înfiinţează Centrul de bătrâni nr. 1, apoi Centrul de bătrâni nr. 2. Aceste spaţii, replici ale spaţiului închis, alte Guantanamo, închid şi izolează de restul societăţii pe cei atinşi de misterioasa boală. Maşinile care-i transportă, un fel de luntre ale lui Caron, poartă şi ele umbra unor mari mituri, sugerând o posibilă evoluţie a cărnii în aspiraţia ei spre lumină. Asfel, prima maşină este inscripţionată „Carne”, a doua – „Prin Frâne la progres”, a treia reprezintă un copil care învaţă să meargă,

mod simbolic de a sugera stadiul primitiv în care se află omenirea, din punct de vedere al spiritualizării. În acest spaţiu, oamenii îşi construiesc propria lor viaţă. Antiteza înăuntru, în sine – afară, în lume transpune situaţia acestei umanităţi debusolate, supuse flagelului. În spaţiul închisorii, oamenii se descoperă, în afara lui, doctorii, ziaristul Emil Decuseară fac investigaţii pentru a dezlega misterul, luptă împotriva lui. Povestea care se derulează linear cu izbucniri arborescente prin tehnica povestirii în povestire, dublează mereu planul real printr-unul al semnificaţiilor. Din poveştile spuse la Centrul de

Pag. 26

bătrâni nr. 2, supranumit Guantanamo II, se desprinde o viziune asupra vieţii, cu sesizarea paradoxului: „Viaţa nu este totuna cu faptul de a fi viu”. Absenţa amintirilor echivalează cu absenţa vieţii, iar aceasta înseamnă moartea sufletului. Îmbătrânirea timpuriilor este o îmbătrânire a sufletului. În poveştile care se repetă recunoaştem parabola omului ca hierofanie, ca manifestare a sacrului în profan. Destinul fiecăruia este reductibil, prin tragism, la destinul lui Iisus. Ecce homo! capătă un sens ezoteric, fiecare om recunoscându-şi, în propriul destin, înrudirea spirituală cu Fiul Omului. Există, în final, şi o explicaţie raţională a faptelor puse sub semnul fantasticului straniu, a faptelor inadmisibile prin raţiune care produc o ruptură de nivel. Cercetătorii japonezi au reuşit să izoleze proteina C1q, proteina care are legătură cu sistemul nostru imunitar, şi care, în dualitatea ei, protejează viaţa în aceeaşi măsură în care conduce spre moarte. Îmbătrânirea subită s-ar explica ştiinţific, astfel, prin activitatea acestei proteine. Controlul acesteia ar putea oferi omului tinereţe fără bătrâneţe, imposibilitatea de a o controla produce astfel de dereglări: îmbătrânirea tinerilor şi întinerirea bătrânilor. Dialectica înăuntru-afară se aplică acum omului în relaţia dintre interior-exterior, dintre suflet şi trup: „Părea să fie o nepotrivire de vârstă între suflet şi trup”, ceea ce face posibil ca cineva „să întinerească pe dinăuntru” fără ştirea celorlalţi, iar altul să aibă, după toate probabilităţile, „o inimă mult mai bătrână”. Personajele sunt construite în ritmul aceluiaşi epic dublu. Unele au profesii civile: avocatul Mario Holban, ziaristul Emil Decuseară; altele sunt privite în indeterminare tipologică: doctorii, chirurgul, altele, parodiate: siameza, de exemplu, Ela sau poate Nela, o caricatură a Androginului, sugerând, prin nume, viaţa şi moartea, afirmarea vieţii (Ela) şi negarea ei (Nela), iar prin destin, dualitatea şi tragismul condiţiei umane. Moartea nu este o consecinţă a vieţii, ci clipă de clipă se insinuează în ea, aşa cum siamezele, una tânără, alta bătrână, se poartă una pe alta. Miracolul vieţii care se perpetuează la nesfârşit este explicat prin paralelism în exemplul meduzei turritopsis nutricula care nu moare niciodată, păcălind moartea şi regenerându-se la nesfârşit. Guantanamo este o reuşită stilistică şi epică în dimensiunea parabolei a prozatorului Ştefan Mitroi. Transpunerea unui basm al fiinţei în coordonatele realului şi ale existenţei celei aievea se însoţeşte de o filosofie a vieţii căreia scriitorul îi dă verosimilitatea construcţiei epice şi-i imprimă fiorul vieţii. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Dorel SCHOR (Israel)

Dă-te jos imediat

oel Fiselovici avea câţiva muşterii în măcelărie când madam Gurnist intra gâfâind, transpirată şi cu sufletul la gură: - Domnu’ Ioel, lasa dracului totul şi da fugă acasă ca e nenorocire. Jean al matale s-a urcat pe acoperiş şi zice că se omoară! Aşa un băiat de nici douăzeci de ani şi zice că se omoară! Măcelarul rămase o clipă ca pălit în moalele capului, apoi înfipse cuţitul cel mare într-o pulpă de berbec şi, ştergându-şi mâinile de şorţ, începu să alerge spre casă. Adică, câteva blocuri mai încolo...

Cu toate că era o oră neinteresantă, aşa cam pe la zece dimineaţa, în faţa casei se adunaseră o mulţime de tinere gospodine cu copii mici şi câteva gravide care lingeau îngheţată şi se uitau curioase spre acoperiş. Câţiva lucrători şi şoferul de la lactate căscau gura şi ei la Jean, un flăcău şaten cu mustăcioara blondă, care stătea liniştit pe casă. - Dă-te jos imediat! Strigă de cum se apropie Ioel Fiselovici. Ţi-ai pierdut minţile? Ce, vrei să cazi de la etajul opt? - Ei şi? Răspunse moale Jean. Tot am să mor... - Dă-te jos că altfel vin la tine. Praf te fac! - Şi ce? Spuse băiatul cu voce mică. Dacă mă arunc, nu mă fac praf? - Mă, eu vin la tine. Acuma vin! - Până să vii, eu mă spânzur, răspunse Jean. - De ce, mai Jenica? De ce? - De antenă de la televiziune... - Nu fii prost. Antena e centrală, e a blocului. Vrei tu să spună vecinii ca Ioel Fiselovici a crescut un măgar? Că le-a stricat antena? - Şi ce-mi pasă? Eu tot mor. - Dar la mine nu te gândeşti? La maică-ta nu te gândeşti? La ce o să spună lumea, nu te gândeşti? La sora ta cea mică, când o fi să se mărite, nu te gândeşti? - Dar ce, voi vă gândiţi la mine? - Ia auzi vorba... Dar eu pentru cine muncesc? Nu ai tu un trai bun? Nu te-am trimis în Creta pe şapte zile, unde neam de neamul tău n-a fost? Nu ţi-am cumpărat o maşină mică la mână două? Nu ai tu patru perechi de blugi cu nasturi şi fermoare, rupţi la genunchi cum ai vrut? Şi măcelăria a cui o să fie? Nu a ta? - Ce folos, spuse Jean, dacă sunt nefericit... - De ce să fii nefericit, mai nefericitule? Ce-ţi lipseşte? Vrei să mergi la discotecă? Du-te! Vrei aifon, sau smartofon, cum îi zice? Promit că-ţi iau! Ce mai vrei? - Vreau, spuse Jean, să mă însor cu cine vreau eu. - Asta nu! Strigă Ioel Fiselovici. Cu fufa aia? - Da. - Păi, nu are nici şapte clase! - Nu-mi pasă. - Şi e grasă! Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

- Mie-mi place. - Şi taică-su e un pârlit de funcţionar cu o leafă amărâtă. - Ei şi? - Şi nici nu are vechime... - Nu contează! - O iei tu aşa, pe contul tău? - Da... - Atunci n-ai decât. Dă-te jos şi însoară-te. - Promiţi? - Am spus? Am spus. Ce să mai promit? Treaba ta. Dă-te jos. Jean cobora de pe acoperiş. Ioel Fiselovici se întoarse la măcelărie. Mamele cu copii se risipiră, gravidele terminară de lins îngheţată, lucrătorii şi şoferul îşi aprinseră câte o ţigară. - Ce s-a întâmplat? Întrebară întârziaţii. - Beee, veni răspunsul dezamăgit. Până la urmă nu s-a întâmplat nimic. Am pierdut vremea degeaba.

Hamsin

ă amintiţi de ultimul hamsin? A fost o arşiţă teribilă... Şi a ţinut câteva zile drăcia aia de căldură, nici măcar pe seara nu s-a răcorit... Ei bine, în zilele alea de cuptor s-a întâmplat ceva interesant. În prima seară, am simţit că nu-mi găsesc locul în apartament cu toate că am aparat de aer condiţionat. Aşa că am ieşit în părculeţul de lângă complexul comercial, la doi paşi de blocul nostru. „Bine că ai venit... m-a întâmpinat bucuros domnul Biton, vecinul de la opt. Sunt aici de un sfert de oră şi nu se iveşte nimeni să-l fac o tablă... Dacă vrei să nu simţi căldura, joacă table!”. Biton avea şi câteva sticle de bere, aşa că am acceptat. Nu au trecut nici cinci minute şi a apărut Menase cu un taburet. Apoi s-a înfiinţat Leopold Gurnist cu căţeaua... Nevastă-sa îl trimisese s-o plimbe... Când a venit Haim gruzinul în pijama şi cu o sticlă de vodka, eram deja bine dispuşi. Ca să nu lungesc povestea, cu un telefon, două plus un esemes, au coborât şi alţii, adică toată garnitură. Am petrecut aşa cam până la miezul nopţii... În a doua seară, am sosit cu toţii imediat după ştirile de la televiziune. Nu lipseau tablele, un joc de remi, reviste, băuturi răcoritoare, mă rog, tot ce tre-

Pag. 27

buie ca să te faci că nu ţi-e cald. Era relativ bine, pe cuvânt... Şi atunci a apărut, nu ştiu de unde, un omuleţ îmbrăcat în negru - chiar mă întrebam cum naiba nu se sufocă în costum - şi s-a adresat grupului: - Autorizaţie de la Primărie aveţi? Noi am crezut că vrea să intre în vorbă, aşa că l-am lăsat în plata domnului, încă un chibiţ n-o să ne strice cheful. Dar el o luase în serios. - Unde e autorizaţia de la Primărie? S-a dovedit că-i un inspector însărcinat cu chestii din astea. - La ce dracu vrei autorizaţie? L-a repezit Biton... În casă ne coacem, ne trebuie autorizaţie ca să ne răcorim niţel?! - Vă răcoriţi sau nu, asta nu e treaba mea, a precizat omuleţul. Aţi deschis aici un club, jucaţi jocuri de societate, beţi bere, trebuie autorizaţie! - Ţine o bere şi întinde-o! A pus punct Biton. Şi să nu te mai prind pe-aici, că-ţi rup picioarele... Valea! În a treia seară, nici nu ne-am adunat bine în plen, că a apărut un poliţist. - Am fost sesizaţi că aţi deschis un club clandestin. Împrăştiaţi-vă! - Ascultă, domnule, i-a servit replică Haim Nasgatasvili, agitând nişte castaniete în buzunarul pijamalei. Nu e nici un club aici, aşa că fă bine şi părăseşte-ne. Berea e de acasă, ziarele le-am cumpărat cinstit, ne răcorim şi noi cum putem. Aşa că lasă-ne, că avem călduri.. Clac-clac. Omul ordinii a înţeles şi s-a retras strategic... Am făcut puţin haz pe chestia asta şi chiar ne întrebam cine o să ne mai viziteze mâine... Cel care a apărut, pentru că n-am scăpat, era un tip cu barbă şi cu redingota. Ne-a salutat cu bunăvoinţă şi a început să împartă cărţi de rugăciune. - Sunteţi mai mult de zece, a constatat el, aşa că e numai bine pentru rugăciunea de seară. Spuneţi după mine... Dânsul a început să se roage, aşa că încet şi discret, noi ne-am strâns catrafusele şi, vorba aia, am făcut paşi. Nu că ne-am teme de ceva sau de cineva, dar tocmai atunci, exact în clipa aia, s-a spart hamsinul. Şi ne mai aşteptau şi soţiile acasă...

Vindecarea prin muncă Pe vremea când Leopold Gurnişt fusese internat la sanatoriu, îl vizitaseră aproape toţi vecinii. În afară de Marcu de la supermarket şi de Haim Nasgâtaşvili. - Nu-i frumos, le spuse Boris Israelovici. Ca mâine, poimâine omul se face bine, revine printre noi şi ce zice? Lui Cutare nici nu i-a păsat de suferinţa mea, bine că stăm în acelaş bloc şi plătim liftul în comun... Dar un sentiment acolo, o solidaritate,

Pag. 28

nimic... - Ai dreptate! au fost cei doi de acord. Explică-ne cum ajungem. - E foarte simplu, le spuse Boris. Luaţi autobuzul opt până la capăt şi singura clădire mare, cu etaje, pe care o vedeţi, acolo e! Numai să ştiţi că acum se practică ergo-terapia, adică vindecarea prin muncă, bolnavii sunt îmbrăcaţi normal, pe medici nici nu-i cunoşti, pe infirmieri nici atâta. Ce-i drept, ăştia sunt cei nepericuloşi, nevroze, astenii, depresii, melancolici din ăştia. Ce s-a întâmplat mai departe am aflat de la cei doi. De cum s-au apropiat de clădire, nu s-au simţit în apele lor. Cei ce ieşeau erau încruntaţi, palizi, transpiraţi. Îşi ştergeau lacrimile discret şi vorbeau singuri. Chiar la intrare, portarul, sau poate un pacient care lucra ca portar, i-a întrebat la ce secţie au treabă. Ei au spus că îl caută pe Leopold Gurnişt, dar că nu ştiu secţia. Individul nu i-a îndrumat deloc, dar i-a lăsat să intre. Un tip nervos şi care făcea pe funcţionarul îi întrebă cum se numesc şi dacă au dosar la sectie. - Ferească Dumnezeu, spuseră cei doi, dar tipul nu se lăsă, puse în funcţie un calculator şi cu un strigăt de satisfacţie, puse mâna pe ei. - Cu plata staţi bine, dar declaraţia de venituri unde e? Marcu îl ciupi discret pe Haim Nasgâtaşvili în sensul că nu-i bine să-i contrazici pe ăştia, declară solemn că până mâine vor avea grijă să completeze tot ce li se cere, aşa că funcţionarul îi lăsă în pace. Dar abia facură câţiva paşi când auziră strigătele altuia: - Ce credeţi voi că-s eu, nebun? De unde să plătesc? Amicii noştri se îndepărtară prudenţi, îl căutară pe Leopold, dar nu-l găsiră. Au văzut în schimb un domn cu figură de profesor de istorie şezând pe un colţ de bancă cu privirile pierdute, o femeie intre două vârste smulgându-şi părul în tăcere şi o altă femeie, între alte două vârste, smulgând părul unui omuleţ cu ochelari, care spunea că nu el e de vină. Dar nimeni nu părea impresionat. Probabil că asemenea chestii se auzeau aici foarte des. Cu toate astea, un altul întrebă: Ai înebunit? Şi vreo trei răspunseră în colectiv că „nu”! - Incă nu s-a născut nebunul care să recunoască acest lucru, şopti Marcu. Cred că e cazul s-o ştergem de aici... - Ei, l-aţi găsit pe Leopold? au întrebat vecinii curioşi. - Am greşit pavilionul, au recunoscut cei doi. Am nimerit la violenţi! Dar de fapt, ei greşiseră altceva, pentru că în loc să ia autobuzul spre sud, l-au luat spre nord. Iar la capătul liniei, acolo, nu se află nici un sanatoriu, ci sediul regional al Fiscului.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Eugen EVU

Icoana din apă a lui Ioan V.FINTIŞ

nouă carte, elegantă ca o simeză-labirint sau oglindariu, o carte a imaginii-iconeriei reprezentării, şi încă, anticipând, sanctuarică, îmi trimite Ioan Vintilă Fintiş. Cum altfel botezându-se, decât Icoana din apă (Editura Ghepardul, Bucureşti, 2010), amintind-o, desigur neanume, pe cea a lui Ioan Evu, Fereastra de apă. Poetul a ştiut cui să se adreseze pentru a-i fi redactor de carte, unui alt artist al „spaţiului gânditor” (p. 62) – Lucia Gruia. Dincolo de aparenţe, cartea nu are nimic ostentativ-bizantinic ori neo-evanghelic, dimpotrivă, explorează doar pre-textual zonele metafizicului nocturn-sublunar, să-i spunem sumerianancestral sincretic! APA este substanţa primordială a lumii. Poemul devine potir de argint, spre a-i spori şi reverbera memoria, câmpurile energetice latente sub luciul ei. Nu poţi savura cartea fără a avea cunoaştere mistică, pe substrat ezoteric, altfel te mărgineşti a degusta. Ca şi în alte două cărţi ale sale, I.V.F. afirmă clar o artă de a gândi poetic lumea, ca pe Sinele din apropiere. Poezia lui este aforistică, poeseistică, Icoana-Imaginea-Reprezentarea fiind leit-motivul modern-teosofic, definit explicit: „Ce spaţiu gânditor şi privirea/ dacă/ locuieşti în interiorul ei/ dacă/ de acolo tragi cu arcul în curentul fix al cometei/ unde cuvintele abia tresar/ într-o aparentă sintaxă...”. Ludic şi insinuant, ştiutor al lecţiei proprii, recomunicate prin oglindiri, cu tonul aparent postmodernist, însă travaliu pragmatic, neo-oniric, I.V.F. scrie fluent, nu altceva decât o continuă ars-poetica, a „aparentei sintaxe” în cheia condiţionalului „dacă”. Omul religios eliadesc este astrofizicianul şi iniţiatul care – în chip de custode al incintei (sacre prin rostire) – îndeamnă la cugetare în sensul descoperirii interspaţiilor gândirii. Descrierea este neo-parnasiană, cu apetenţe aluzive care impregnează savuros, voluptuos, textul: „Fluvii oceane piramide albastre/ paseri de bonz şi măiastre/ Poporul în faţa cetăţii a cântat/ aidoma nopţii/ sub muşcătura strigătului/ zidurile s-au surpat/ numelui meu te adaug pe tine/ nevăzutule împărat”. Jocul rimelor este spontan, poetul este în „interiorul dureros al nevederii”, borgesianhomeric, al parabolei altei dimensiuni, „dincolo de nisipuri mările moarte/ adăpost pentru cuvintele sparte/ din care peste lume curg zodii şi constelaţii/ Trupurile noastre/ prelungindu-se-n icoane/ mai departe în alţii” ( p. 65). Evident, cum cere tema, poetul este oracular, vizionarist, mantramic şi cum altfel decât apelând la colorismul iconic, la metafora plasticizantă şi la aluzive reflectări „mirabile”? Lirica sa este dublată de semiotica şi psihologia unei culturi bine decantate, pe care o reia/pliază/multiplică cu fervoare, dincolo de un anume livresc al erudiţiei: „Alfa şi Omega la viitorul trecut/ lumina care ţese alt început”, „Materia nu există doar duhul cel sfânt (Sunt). Altundeva este redefinită rostirea – „duh plutind”, aşadar

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

“Omul religios eliadesc este astrofizicianul şi iniţiatul care – în chip de custode al incintei (sacre prin rostire) – îndeamnă la cugetare în sensul descoperirii interspaţiilor gândirii. Descrierea este neo-parnasiană, cu apetenţe aluzive care impregnează savuros, voluptuos, textul: „Fluvii oceane piramide albastre/ paseri de bonz şi măiastre/ Poporul în faţa cetăţii a cântat/ aidoma nopţii/ sub muşcătura strigătului/ zidurile s-au surpat/ numelui meu te adaug pe tine/ nevăzutule împărat”. Jocul rimelor este spontan, poetul este în „interiorul dureros al nevederii”, borgesianhomeric, al parabolei altei dimensiuni...“ Pag. 29

Logos. În interiorul Logos-ului, atribut absolut al divinului, Ioan Vintilă Fintiş are gesticulaţia unui observator al celor de sus, astrofizician în cetate, atent la mişcarea eternă, care, însă, pulsează şi în microcosmosul „spaţiului îngândurat”. Holograma textului, interioritatea lui, este una sferică. A scruta metafizic cere „întoarcere”, adică retrospectivă a „trecutului care va mai fi” (circularitatea spaţiu-timp-materie): „Întoarce-te şi priveşte/ nu este nimeni/ ca să repete/ aceeaşi poveste/ ... astronomul cutreieră lumina/ din creierul sferei/ adâncă tăcere/ va coborî peste icoană/ cealaltă poruncă” (p. 54). Ritul rostirii modern-iconice este profetic, psalmic-laic, totuşi, discursul îşi aude ecoul, pare instantaneu, este revelatoriu şi ... suficient sieşi. Se perindă imagerii, icoane-reflectări din chiar acel patos, acea vervă incantatorie, din acel „act de întrupare” a semnificaţiei în cuvântul care vrea să sculpteze ceea ce luciul „apei metafizice” nu reţine, doar oglindeşte efemer, ca delir al suprafeţei. E greu să surprinzi inefabilul, dar să îl şi comunici este magie curată! „Ce miracol/ câtă mirare/ femeia

cu pruncul de sare/ care încă nu s-a născut/ icoană din lemnul/ fără de trup”. Eşantioane ale acestui

Pag. 30

stil de a face din gând incantaţie în registre „divinatorii” se pot extrage relevant din mai toate poemele. Poeme care sunt un unic poem, ca o Compoziţie poliedrică, o expoziţie vitralică, a diafanului şi a colorismului fin. Adevărata forţă seismică a discursului acestui poet, pe nedrept şi nu din vina sa necunoscut, este zbuciumul interior al textului, starea cvasi-poetică a sufletului, pe care îl defineşte paraclet – duh coborât. Apar imagini (icoane) psihedelice, descărcări de flash-uri transmoderniste, cum le defineşte Ion Popescu Brădiceni. Mutaţiile inter-lexicale produc uluiri exotice, terifiante, paradoxale, neverosimile prin scânteierea lor de ochi de păun. Livrescul contrapunctează şocant/aluziv/ambiguu: „ivindu-se din frunzişul megru şi muzical/ pe câmp de pergamante indescifrabilă moartea/ oraş cu minusculi scafandri/ silabe de praf pe tâmpla bufonului/ nisipul cu ochi albaştri/ latră cum secundele înlăuntrul pendulei”. Tehnica de colaj-developement-autoregresiune în memoria „visătoare” este o etapă, o vamă deja străbătută, este „stăpânirea oglindariului”, a Jocului. „Trup abstract pasărea spiritului/ nu are aer pentru zbor/ cum verdele nu are rădăcină pentru copac”, „astronomul mângâie capricornul”, „Interogatorul absent/ poate că în imaginaţia sa/ dansează constelaţii”. Ioan Vintilă Fintiş este un alchimist în căutarea auriului simbolic al icoanei – chip al lumii. Poeţii sunt, pentru el, „inventaţi de cuvinte”. Tot el spune: „ne retragem în vis/ câmpuri şi energii/ câmpuri şi energii/ ...spectre de frig/ spectre de frig/ raze curbându-se/ raze curbându-se/...Nimicul tresare/ sporeşte absenţa/ unde este ascunsă/ esenţa ?” (p. 76). „Spaţiul gândit” al liricii lui Ioan Vintilă Fintiş este neorbit de lumina electrică, nici a soarelui, este unul înstelat, astrofizic, cosmicist; vederea este mai clară de pe înălţimi, precum a celor din Pustie. Iar icoanele – noimele, surâd complice... Avem o carte de citit, mai prielnic seara, când eventual e cerul senin. Cartea se închide, aşa cum s-a şi deschis: „Aici vom aşeza corturi/ până când stâlpul va desena pe ceruri/ adevăratul drum”. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Bogdan ULMU Cartea de teatru Andrei Şerban, contradictoriul „Eu îmi iubesc căderile” „De unul singur nu pot face nimic: de aceea am ales teatrul” „Nu mă aşteptam să se apeleze la mine pentru un musical” – mărturiseşte marele regizor, în cartea de care ne-am ocupat şi luna trecută (O biografie). Şi de ce, nu? Un om care face atît de des spectacole de operă, nu văd de ce s-ar împotmoli într-un musical – gen deloc complicat, în clipa în care ai o trupă profesionistă şi fonduri substanţiale. De altfel, lucrurile stau invers, dacă citeşti cu atenţie memoriile lui A.Ş. : Umbrelele din Cherbourg i-au deschis drumul în lumea Operei... E interesant de observat că mai toţi regizorii de teatru au reale probleme de acomodare, cînd realizează primul lor spectacol de Operă ; şi Ciulei, şi Pintilie, şi Petrika Ionesco, şi Lev Dodin, ba chiar şi amica mea Mona Chirilă mărturiseau chestii tragiicomice, aferente acestei prime întîlniri. Directorul de scenă rus simplifica, sarcastic, „secretul” acestor reprezentaţii, astfel :”La stînga stau tenorii, la dreapta – baritonii”. Şerban nu face excepţie, repet :”...frustrat de faptul că nu se putea face nimic, mă consolam să stau confortabil în sală, ascultînd muzica frumoasă sau, ca să justific că fac regie, să lucrez puţin cu figuraţia din planul doi, pentru că măcar ei vor să joace teatru”(p.206). Dar, contradictoriu ca de obicei, artistul zice, trei pagini mai încolo :”Paradoxal, descopăr uneori că pot să am mai multe libertăţi în operă”(p.209). Dar nu trec cinci pagini şi clamează, pueril, „Ce bine e să lucrezi cu ...corul!”(214). Apoi, pare autocritic :” Invazia regiei de teatru pe scena lirică a avut, ca orice invazie, şi consecinţe nefaste”(216). Sau face observaţii de bun-simţ :” Muzica operelor cu-adevărat mari te înalţă spre Paradis, dar cuvintele sunt uneori, de neascultat!”(226). Sincer, nu ascunde nici celebrele lui căderi ( Fidelio la Covent Garden, la premiera căruia „unii strigau bravo!, alţii buuuu!, dar e greu de spus care era proporţia”-254; Lucia de Lamermoor la Chicago şi Paris – Şerban era aici atît de detaşat de reprezentaţiile sale, încît citind o cronică negativă la una din montări, nu se putea abţine să rîdă! ş.a.m.d.) Dar partea a doua a biografiei nu se referă numai la montările lucrărilor genului liric : spre exemplu, undeva (p.241) ni se dă o mică lecţie despre importanţa stilizării în artă :” Întrebat despre Pasărea de aur, fotograful Steichen (reamintesc că şi tatăl regizorului a fost fotograf, unul dintre cei mai importanţi, ai României!-n.n.) a răspuns ’nu seamănă cu o pasăre, dar eu simt că e o pasăre!’.La fel e şi-n teatru: să ilustrezi, înseamnă să repeţi ce spune textul.[...]Să Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

sugerezi e mult mai greu, cere o intuiţie activă”. Just! În alt loc, regizorul mărturiseşte că a avut un cvasieşec personal cu un Beckett, „fără regie”, pe care criticii şi spectatorii l-au apreciat; în urma acestei experienţe, Şerban meditează, profitabil pentru noi toţi :”Poate, din cînd în cînd, e util să ai mai puţine idei regizorale...”(275). Da, căci la Metropolitan, montînd Faust, a deranjat prin excesul de idei; directorul i-a respins o bună parte a soluţiilor scenice, pe ton de der a n jantă auto-

ritate :” De la optsprezece ani, cînd făceam armata la Caracal, nu mi se mai vorbise aşa”(p.362). Deci, după o perioadă infernală de lucru, în timpul unor proiecte care apăreau avalanşant, cenzuratul meditează :”Cît de important e să ştii să te şi opreşti din lucru, din cînd în cînd, înainte ca surmenajul să devină cronic, înainte ca depresia să ia forme clinice”(348). Aşa e... Iarăşi îmi place o remarcă care, parcă e rostită cu cuvintele mele :” Un mare regizor, pe care-l cunosc şi eu, dacă nu-l biciuieşte cu insulte pe actor, nui caută nod în papură, nu-l umileşte, nu simte că el creează. N-am înţeles de ce e nevoie să stîrneşti o atmosferă de iritare şi de tensiune ca să apară ceva neaşteptat?!”(251). Corect! Mai e interesant de observat, în carte, cum se apropie autorul ei de Cehov (Livada, Vania, Trei surori, Pescăruşul – din ultimul, chiar citez imaginea finală a montării, care mi se pare de o stranie frumuseţe :” Treplev îşi distrugea manuscrisul şi îl arunca în lac, apoi se împuşca şi dispărea printre siluetele plutitoare ale paginilor deşirate, albe, în contrast cu suprafaţa lucioasă, neagră, a apei, care îl înghiţea”-p.270), ori, în continuarea Trilogiei antice, de Electra lui Strauss :”...O lume asemănătoare lagărelor de concentrare , unde era deţinută Electra. Ea apărea ca dintr-o cuşcă , tîrîndu-se ca un animal înfometat. Era ca o pasăre de pradă rănită, dar gata de atac”(p.280). Despre victoriile & eşecurile din România, nu are rost să vorbesc : pentru că, după terminarea cărţii, autorul ei s-a întors în ţara natală. Şi lucrează destul de mult aici. Deci, vor fi comentate, pesemne, şi în volumul doi al Biografiei...

Pag. 31

Daniel CORBU

Aşa grăit-a Eminescu...

e atâţia ani Mihai Eminescu a rămas cel mai mare model cultural românesc, un mit naţional care a crescut în timp. Fiind, cum ar spune Iorga, expresia integrală a sufletului românesc, aproape că nu se poate pronunţa limba română sau popor român fără a te gândi la Eminescu. El nu este doar cel mai mare poet al românilor şi modelul în absolut al oricărui poet adevărat de limbă română, dar şi creatorul unei doctrine naţionaliste, al principiilor conştiinţei de sine a poporului român. Cum pentru prima oară, la propunerea unui grup de intelectuali români, se sărbătoreşte în România „Ziua Culturii Naţionale”, care coincide cu ziua naşterii poetului, precum şi pentru că ţara noastră trece printr-o perioadă de criză politică, economică şi morală ce exasperează pe orice român de bună calitate, găsim de bună cuviinţă să reamintim câteva dintre gândurile poetului, care ne apar, după mai bine de o sută de ani, de o strivitoare actualitate: „Niciodată nu am împărtăşit ideea că cutare om sau cutare guvern este cauza relelor de care suferă o societate [...] Ceea ce face binele şi răul, întro societate este societatea însăşi, sunt tendenţele care o conduc, ideile cari o domină. Contra lor luptăm noi; căutăm să combatem tendenţele cosmopolite şi umanitare ca să le înlocuim cu simţul naţional, căutăm să combatem libertatea pe hârtie şi etichete şi să le înlocuim cu libertatea reală. Căutăm în fine să combatem apucăturile demagogice cari pun fraza goală în locul ideii şi calomnia în locul discuţiunii de principii.” („Timpul V”, nr. 42, 22 febr. 1880, p. 1.) „Suntem noi oare de vină dacă adevărul curat, spus neted, e deja o injurie ? [...] Nulităţile trebuiesc descurajate de la viaţa publică, ele trebuie să ştie că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă.” („Timpul”, V, nr. 95, 29 apr. 1880, p. 1.)

lui Ştefan cel Sfânt? De la Sena, din Bizanţiu, din lupanare şi din spelunci v-aţi cules apucăturile politice şi morale; nu din istoria şi din natura poporului nostru [...] Ne e ruşine că aţi uzurpat numele de român, ruşine că strămoşii sunt condamnaţi a purta acelaşi nume cu care vă drapaţi corupţia şi mizeria de caracter.” („Timpul”, VI, nr. 142, 3 iul. 1881. p. 1.) „Iubirea de ţară e pururea şi pretutindenea iubirea trecutului: patria vine de la cuvântul pater şi numai oameni cari ţin la instituţiile părinţilor, pot fi patrioţi.” („Timpul”, VI, nr. 211. 29 sept. 1881, p. 1.) „Apostoli ai unui liberalism înşelător, aţi falsificat simţul naţiunei prin promisiuni irealizabile, considerând negreşit că a promite e nobil, a-şi ţine cuvântul e burghez. Patrioţi făţarnici, v-aţi prefăcut că vărsaţi lacrime pe nenorocirile poporului şi, îndată ce aţi ajuns la guvern, cea dintâi grijă a voastră a fost de a arunca sorţii pe cămaşa lui şi de a vă împărţi funcţiunile şi grasele sinecure, căci niciodată nu v-aţi gândit decât la satisfacerea poftelor nesăţioase. Aţi întreit dările săteanului, l-aţi executat cu dorobanţul şi i-aţi vândut cenuşa din vatră; l-aţi bătut şi torturat prin subprefecţii şi agenţii voştri şi astăzi pozaţi în apărătorul lui.” („Timpul”, VIII. nr. 34, 14 feb. 1882. p. 1.) „[Pentru aripa roşie a partidului liberal:] Patria un hotel, poporul o amestecătură, biserica un teatru pentru politicieni, ţara teren de exploatare pentru străini, viaţa noastră publică o ocazie pentru ilustrarea şi ridicarea în sus a imigraţiunii din câteşipatru unghiurile lumii.” („Timpul”, VII. nr. 63, 20 mart. 1882. p. 1.) „Mulţumesc pentru onorarul trimis – cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodatăn viaţă. În România domneşte demagogia şi în politică şi în literatură; precum omul onest rămâne aci necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mă, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al românimii, din Oradea Mare, — când în ţara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, escepţie făcând de cercul restrâns al câtorva amici. Ş-apoi să nu fiu pesimist? (Scrisoare către Iosif Vulcan, Bucureşti, vara anului 1883.)

„Dar sunteţi voi români? Dar cunoaşteţi voi poporul? Sunteţi în stare a pricepe geniul şi înclinările lui? Ştiţi voi româneşte măcar? Păsăreasca d-lui CA. Rosetti e limbă? Obiceiurile de cocote şi de picpocheţi sunt datine strămoşeşti? Cărţile ce le „Ceea ce-mi roade inima în privirea viitorului scrieţi, legile ce le croiţi, gândirea şi inima voastră, acestei ţări nu sunt ideile subversive şi de răsturnare complexiunea voastră fizică şi morală, răsărit-au cari profanează gurile voastre; ci lipsa voastră de din sâmburii de stejar ce împodobesc mormântul caracter [...] Până când comedia aceasta? Până când

Pag. 32

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

panglicăria de principii, până când schimbările la faţă de pe-o zi pe alta?” „Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru Mss. 2276 noi, este naţionalitatea lui românească. Aut sit ut est, aut non sit. Dacă e vorba ca acest stat să înce„Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul, teze de-a fi românesc atunci o spunem drept că ne De ai crede că viaţa-i e curată ca cristalul?” e cumplit de indiferentă soarta pământului lui (...). („Scrisoarea a III-a”) Nici trăim, nici voim să trăim într-un stat poliglot, unde, aşa numita „patrie” e deasupra naţionalităţii. „Ne-am subţiat ne-am civilizat. În loc de-a Amândouă nu sunt decât două cuvinte pentru merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pă- naţionalităţii. mântului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru („Timpul”, V, nr. 170, 31 iul. 1880, p. 2.) că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă dar grea, cu multele ei locuţiuni, îi cam jena pe „Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi prietenii noştri, am dat-o la o parte şi am primit o solii! ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopoOameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei lită pe care cineva, dacă ştie niţică franţuzească, o Golii, învaţă într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, miÎn cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scutropolitul Moldovei şi al Sucevei, care, în înţele- fie, gere cu Domnii de atunci şi c-un sinod general al Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filobisericei noastre, au întemeiat acea admirabilă uni- sofie. tate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeaşi, una Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte, şi nedespărţită în palat, în colibă şi-n toată româniUnde spumegă desfrâul în mişcări şi în cumea, şi-ar face cruce creştinul auzind o păsărească vinte pe care poporul, vorbitorul de căpetenie şi păstră[…] torul limbei, n-o mai înţelege. Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi Dar Varlaam era un prost. În zilele noastre Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!” nici membru al Academiei n-ar putea să fie [...]” („Scrisoarea a III-a”) („Timpul”, V, nr. 17, 22 ianuarie 1880, p. 1) „Între Scila şi Charibde, între stâncă şi stâncă, „Biserica? Creaţiunea aceasta eminamente vasul statului român e condus de nişte cârmaci cari naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o nu gândesc la cârmă, ci la aşezarea în siguranţă a face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau ceea ce-ar putea pune ei de-o parte în caz de naulumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Var- fragiu.” laam, maica spirituală a neamului românesc, care („Timpul”, V, nr. 176, 8 aug. 1880, p. 1.) a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic.” („Timpul”, VII, nr. 63, 20 mart. 1882, p. 1.) „Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare... Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel, Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el Sub a numelui tău umbră.” („Scrisoarea I”) „Munca, iubit popor românesc. Iar ţie îţi zic: Munca, iubit popor românesc, Există un secret — Dumnezeul lumii mecanica universului” Mss. 2263 „Cine-au îndrăgit străinii Mânca-i-ar inima cânii, Mânca-i-ar casa pustia Şi neamul nemernicia!”(„Doina”, 1883) Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Aşa grăit-a Eminescu acum o sută de ani şi mai bine. Întrebarea ce s-a schimbat între timp pe mioriticile noastre meleaguri o lăsăm la îndemâna cititorului.

Pag. 33

intersectează viaţa pas cu pas tâmplă lângă tâmplă ajută-mă cu inima tăcută să te rescriu în cuvinte tu, ce ai pus lumină peste cântec

DIMINEAŢA

în lăuntrul din mine dimineaţa taie felii de mirare în timp ce aripile îngerilor şterg întunericul din geamuri. în viaţa risipită de îndoieli te simţeam ca o vindecare tăinuită sub pleoape.

Dumitru BRĂNEANU TU ŞI EU

eu sunt pleoapa Ta de cer tu ochiul Meu albastru în noaptea ce ne-ncape noi doi – ochiul luminii tu esti adâncul iubirii eu ţărmul Tău de dor în noaptea ca o stâncă noi doi-tainicul izvor eu sunt căderea Ta Tu sprijinul căderii în noaptea fără spaţiu noi doi - o şansă înălţării eu sunt păcatul Tu lumina iertării în noaptea fără umbre noi doi-rotundul împăcării.

SĂ TE RESCRIU

strânge-mă formă a dragostei mângâiere catifelată taie dimineaţa în două risipeşte-mă metaforă prin inima gândului dâră umedă, lirică adună-mă în evenimente care-ţi

Pag. 34

Umple-mi clipa rătăcirii cu lumina sărutului şi culoarea ochilor tăi /adânc răcoros de mare/ lângă speranţa-naltă a iertării. Cu braţele înﬂorite de aşteptare adun verdele privirii tale liman pelegrinului rătăcitor.

APRINDE-MĂ aprinde-mă candelă să ard până la ieşirea din cetate până la ieşirea din viaţă buzele tale fierbinţi mântuie trupul, mântuie visul gleznele înserării cuminţi ne bântuie amintirea nopţilor când ne mistuiam foc nestins peste tristeţea din inima mea chipul tău de lună plină parcă a-nflorit a doua oară flori roşii de grădină aprinde-mă c-un scăpărat de dor candelă să ard până în zori!

VIS cum să te chem suﬂet însământat de lumină până în miezul sângelui să aprinzi doruri de mult stinse şi să mă rescriu întinerind din existenţele în care m-am rătăcit pe piaţa liberă a melancoliei amiază peste tristeţile tale Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

IUBITE, TOAMNELE NU PLÂNG Iubite, toamnele nu plâng, Ele ascund suspinul lor În zborul frunzelor ce mor, In stropi de ploaie, stropi de dor Iubite, toamnele trăiesc Tristeţi în bucurii divine Sunt rugăciune ochii lor, Iar braţele - zile senine Iubite, toamnă-am fost şi eu Cât nu te cunoşteam pe tine O rugă către Dumnezeu, Destin din frunze şi suspine Iubite, toamnele se duc, Tulburător li-i mersu-n zare Eu le privesc trist şi tăcut, Mă trec precum o lumânare

Otilia BRADUŢEANU

DORINŢA Vreau să topesc dorinţa mea în tine Şi să brăzdez oftatul tău cu un sărut, S-apuc de plete dorul şi suspinul Şi să-l învârt până devine mut... Flămând să te-ncolţesc pe tine Şi să te devorez treptat-treptat ... Să dezgolesc prin patimă, iubirea Şi să o venerez neîncetat...

POVARĂ SUBLIMĂ Sunt firul unui gând ce te atinge Vibrând nisipul călător din tine… Aş strangula cuvântul care doare Grădina mea cu flori, te rog, nu plânge Eu ţi-aş aşterne inima cărări Şi aş ciopli dorinţa ta în mine Iubirea mea, şirag de întrebări, Urcuş spre bucuriile Divine Eşti brazda începuturilor toate, Povară despletită a luminii Te-aş împleti izvoare-nvolburatePrin vene să-nflorească trandafirii

Şi urcă Cer, iubite, Revarsă-te prin vene, Minune şi mirare

APRINDE-TE Aprinde-te în mine În mii de felinare Să ardem împreună, Să nu visăm pe rând Din inima-ţi - grădină Cu trandaﬁri în ﬂoare Voi împleti cunună Ca să apun iubind

SĂRUTUL S-a copt sărutul între buzele-perechi S-a scurs timid printre oftaturi A înﬂorit pe glezne de iubiri Şi a străpuns neobservat înalturi...

MI-E INIMA CLEPSIDRĂ

Au tresărit atingeri jucăuşe, Amestecând iubiri neastâmpărate Au coborât atâtea primăveri Printre plăcerile demult uitate...

Mi-e inima clepsidră Cu vise-mbobocite Atinge-mi dorul muguri Să crească ﬂoare-n ﬂoare Coboară-n mine ploaie

S-a copt sărutul între buzele - perechi S-a scuturat petale, rânduri, rânduri Am încrustat în trupuri doruri vechi Să nu mai rătăcească printre gânduri...

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Pag. 35

în amurgul făcut pumn plânge o metaforă nenuntită nu-ţi voi spune cuvintele care fac luna să descrească un înger mai trece prin ochii mei abia şoptit aşa cum s-ar asculta inima mea de către inima mea când una din ele nu bate apa degustă graﬁca albă a norilor vântul prin valuri un strabism al durerii pierzi amintirea mea ca pe o ﬂoare căzută de la butonieră pe canale veneţiene când mor pescăruşi de prea mult zbor iar luntraşul se îndepărtează grăbit

când doctorul e puţin poet

Violeta DEMINESCU peisaj de iarnă cu rodie te potriveşti braţelor mele precum un zbor aripii din care a fost zămislit doi lotuşi pe un ram de apă singura creangă care nu se rupe sub greutatea rodului în braţele tale sunt rodia din care privighetorile îşi culeg boabă cu boabă întâia oară cântecul

n-am văzut niciodată copacul de rodie înflorit dar trebuie că poartă gândul cireşului copt în privirea ta când te cuprind şerpoaică ţi-e poemul estetică pe cord deschis mi-aş vrea inima în perfectă legalitate şi viaţa ca un exerciţiu de moarte a morţii fericirea nu e un loc de muncă îţi iei visul alibi în faţa orelor în care să-ţi fiu femeia de aurul vieţii alternativă la infinit ne cufundăm într-o apă de maci ca în iubire în prima zi de paşti la întoarcerea din ierusalim vom învia un alt cer scriind poezie aşa cum am murit de atâtea ori făcând dragoste

unic vers între un sărut şi cealaltă secundă extrasistola cerului consacrată iubire

călătorie de nuntă îţi porţi ca pe-o gondolă de mătase noua iubire un adam căzut din rai care nu ştie că n-a plecat de tot veneţia în plin carnaval azi voi purta ochii verzi tristeţea-i doar o moarte mai blândă despre iubire numai de bine

Pag. 36

universul poezia lui Dumnezeu prin care lumea vers unic s-a făcut apoi noi i-am scos ochii lăsând-o oarbă de cântec şi nu vedeţi după cum nu se vede adâncimea rănii sub cicatrice înlănţuieşte-mă şerpoaico Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

risipeşte-mă risipeşte-mă iubito! risipeşte-mă în casă în oglindă în cuier ca pe-un sunet alb de râu ca pe-un întreit mister. risipeşte-mă în palmă şi în ochi cu pleoapa-nchisă azi mai sunt acel ce vine dinspre sud cu ziua ninsă. risipeşte-mă iubito ca pe-un zeu înalt sau Domn risipeşte-mă odată pe cărarea dinspre somn.

Pierdere N-aţi văzut femeia aceea Cu părul ca smoala Şi ochii de foc Cu sânii zvâcnind Până-n buza dorinţei Sădind nenoroc? mi-a fost zână şi cântec de rouă în timp depărtat când nu simţeam decât pornirea spre ancestralul păcat. Mă chem eu pe nume să cred că sunt viu Şi nu am ars în focul privirii Din ochii aceia noptatici Ce alintau zodia naltă Din zori închinată iubirii.

Ţipăt Focuri aspre, focuri sure Focuri arse de pădure Încrustate-aici în palmă de o antică sudalmă focuri despletind fântâni focul zilei ce-l amâni pentru-o nouă viaţă, poate să-ţi uiţi clipele furate focuri, focuri, Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Emil TITOIANU focuri, focuri stinse-n lacrimi pe alocuri.

unde eşti? împuşcam pietrele cu muguri de lavă şi gând ascultam clepsidrele despre tine strigând şi te doream ca pe primul pământ apărut ultimei corăbiei sarmate rămasă în vânt cumpănă-ntre două cuvinte arzând.

cântec de noapte cântam un cântec la ﬁecare masă la ﬁecare om acelaşi cântec cântam într-un bazar necunoscut un cântec pudrat cu praf de zodii şi nelinişti fugare. tu mai ştii de unde venea acel cântec despre plecări uitate şi nelinişti târzii? nu auzeai decât galopul cailor nopţii spre tine-venire.

Pag. 37

Parcă-am pluti pe mare, nu pe-o navă Pășind pe valuri le cosim pe rând Uimi i că-n urma noastră dă otavă Duhul furtunii răsărind mai blând. Ce s-adunăm, din ﬂorile de spumă Nu se atinge lumea nici în glumă Mustoase-s rădăcinile de val Culege-le cu bra ul și le-adună Și cele care au în ele lună Ca să zburăm, tu lasă-le la cal.

CER DEPĂRTAT

Ion CHIRIAC (1941-2013)

PLOPI FĂRĂ SOȚ

Ce nal i sunt astăzi plopii fără so !... Se-aud parcă și-n ceruri răsunând, i-s reci și ne-au crescut în piept la to i Și tremură, de vânt sau fără vânt Se vede via a singură trecând Pe lângă ei, adesea, tot mai des Și tot fereastra mor ii, luminând, Rămâne iarăși singuru-n eles Cum vise s-au născut și s-au ucis!... Cum a murit cuvânt după cuvânt!... Pășesc pe cer cu suﬂetul închis; Se-aud în juru-mi timpurile căzând… Iubirea mea, slăvitul meu abis La tine-n geam nici plopii nu mai sânt.

IPOSTAZĂ

Nu privi în vorbe, ele coc otravă Mai bine crede-n gând fără cuvânt Eu cred că suntem negreșit în slavă Atunci când stăm ca mu ii pe pământ.

Pag. 38

Vine un timp ca să trăim cu toamnă! E o minune totuși când te bucuri, Când știi și suferin a ce înseamnă Și î i miroase sufletul a struguri Nu- i pierde-n grabă via a printre lucruri Știu oamenii ce obiecte au devenit Știu suflete care mai trag la juguri Crezând că astfel merg spre infinit Hai, deci, să fim un singur om, de vi ă Cerească într-un cer îndepărtat! Mă-amenin ă un dor de-a nu mai fi, domni ă, Mă pomenește-o stea care sughi ă Dorind în roata vie ii altă spi ă: O singură femeie și-un bărbat.

DACĂ ȚI-I SOMN

Dacă i-i somn eu mă prefac în casă Sting inima în mine ca să dormi Vei auzi cum fruntea mea veghează Cum cade câte-un gând și te transformi Mi-i trupul tot de fapt un câmp enorm În care roua de pe ﬂori visează Pașii albinei moi și uniformi Cum o preiau în miere și-o salvează Hai culcă-te, s-a-ntunecat în oameni Ce bine-i că nici unuia nu-i sameni Vino în mine și te culcă, zic Atât de mult visez lumina dulce Care ﬁin a ta în somn s-o culce Că mi se-aprinde degetul cel mic Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Eu, zâmbetul alb al zărilor negre(dedicată mie) Din ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! Tu plină de lumină…o idee… Din care mare-albastră mi te scurgi? Din ce noian de stări nevinovate, tu înstelată, vii să mă alinţi? Mă curg în vid, secunde-mpovărate de vraja ta, şi simt că-mi ies din minţi. Şi ce nevoie cruntă nu te lasă, la ceas târziu când visul ţi-e respins? De dorul tău, în gând iarna-mi apasă, de mila mea, înaltu-i necuprins. Au mai gustat un miez de luminare, din trupul blând, secundele iubirii, sub piele duci un munte de visare cu anii schilodiţi de frica ﬁrii. Pe cai de pluş, să te răpescă-n vis, încornurate păsări vin călări, că te iubeşte Negrul, dinadins. Tu, spumă inﬁnită de culori! Din ce comori te-ai scăpătat, femeie, sau din ce basm ai îndrăznit să fugi?! din focul lui Adam, eşti o scânteie… în vine luminarea care-mi curgi?!

Luminiţa SCOTNOTIS mă demasc transparent şi uşor durere divină cu un gram de viaţă în suﬂet şi o porţie de iubire pe buze te-am ştiut aproape de valurile întristărilor noastre şi am cerut gândului starea ce ne unea în sânge albatru ţesutul înainte ca malul să ne fure vederea

te-am ascultat de-şi poartă faţa mască (impietritei inimi) nu mai e loc de înfipt pumnalul îţi vestesc sunetul din spinarea clipei mele hemoragii patetice clocotesc hotarul când ancora otrăvii se adânceşte-n lacrimă nu ţi-am cerut să te-apropii de ardere nici de cea din urmă a ochilor depărtare mai e o vreme crudă cu fiori pe genele albe şi ultima bucurie aidoma ca o stea coboară picături vinovate topite în teama chipului tău nu mai curg infinit banal pentru o lume în care nu mă vei găsi Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

şi mi-ai furat singura linişte în care vroiam să te privesc oblăduitu-mi-ai îngerul umbrei cu braţele mucegaiului ars ai aşteptat cu inima strânsă până când mi-ai injectat moarte în vrajă secundă m-am arătat încă doua vieţi furate fiinţa păzită cea din urmă taină şi boală ochi matur şi firesc sclavie lascivă aşezându-mi drumul în braţele dulcelui Rai la redesfacerea coastelor rupte de asfinţitul stângaci al memoriei şi m-ai definit cu o mare de cuie în palme pentru mângâierile din Vinerea Mare

Pag. 39

Şi-n ochii tăi de fată M-am prăbuşit de viu.

Arşiţa Un ﬁr de noroi beat de lumină se clatină-n lut. Pe cer, sufocaţi de lumină mor nouri în vânt. Mor peştii cu mâl în urechi şi frunze perechi. Şi vorbe pe buze crăpate se spulberă-n zările moarte Când arşiţa rupe din noi.

Flori

Gheorghe NEAGU Lumină cernită

Mai port încă în pleoape ploile nopţilor albe şi reci. Te sărut, te simt iar aproape, şi iar ai să pleci. La geamul meu rămân buchete de ﬂori, ofranda celei plecate alungată de lumina din zori.

De-atâta lumină, stelele mor surprinse de spaime, de spaţii. De-atâta-ntristare visele dor în ochii ce ard constelaţii.

Vină

Mai trece o lună, un an, mai trece un zbor, o lumină, speranţa-nﬂoreşte pe ram, dorinţa tresare-n grădină. La pieptul adânc luminat de taina aceasta-nﬂorită. E timpul iubito, să mor înşelat, De-atâta lumină cernită... Te rog mai vino să vezi Cum îşi adoarme toamna copacii, Câmpiile verzi Şi buzele roşii ca macii Şi lasă-mi o frunză să sper Plutirea de vânt. Metalice ramuri înalţă spre cer O rugă, un imn, un sărut Şi nu disperarea eternă. E toamnă iubito şi sunt Copacul cu verdele-n bernă.

Lujer frânt

Noi Ne-am întâlnit din nou. Tu, noaptea înstelată, Eu, cerul plumburiu ...

Pag. 40

Din tufe, mari cupe de soc Privesc către noi vegetal. Şi ninge cu boabe de foc Şi ninge banal În bozii, mai zace senină Întreaga lumină. Ne dăruim, secunde de vină şi ninge cu irişi de soc. Din cer o lună pierită se uită la noi pe furiş, Apoi se-ascunde grăbită... Murind în tuﬁş.

Mă uit aşa, la trupul tău, Cu ochii obosiţi de soare, Ca un ciclop ursuz şi rău Orbit de fulgerare. Şi mă-nﬁor de cât zăresc În trupul tău cel împărţit. Între a ﬁ, ce-ţi dăruiesc, Şi a iubi ce mi-am dorit. Ne repetăm iubind, Ne rătăcim şi-ades ne doare, Că am iubit urând. Iar trupul tău - un lujer frânt, În mâna mea hoinară, mută, Se risipea tăcut în vânt. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Dor O linie de puncte infinite eternitate de vise conduce lanţuri de clipe pe un tărâm doar al tău, iubite. Timpuri, legende, îndreaptă curbele spaţii luminate însă de-un singur punct, de-un întuneric de ceară plânsă şi mă adun în strigăt ascuns într-o şoaptă a lucrului mărunt. Departe, noul sosind ca o binecuvântare de trepte şi punţi amintind mă strecor ştiindu-ţi privirea de soare. Spre iarnă-n regrete îngheţată, mă simt neputincioasă; şi ştii nimic nu mă-ncălzeşte decât un joc şi-un alint născut din omăt de copii, plăsmuirea firavelor fete. Încorsetată-n culoare mesageră-ntr-o lumină aprind o candelă, o lumânare, între aripi şi pene; o linie şi-un punct pe noi în adânc ne reprezintă bucurie şi frică, stele negre-n zăpadă, fulgi înlăcrimaţi care nu mint sufletu-mi devorat în amănunt, aşteptând ca să vadă minunea care încă sunt. Departe, dincolo şi-aici, în spatele-unui munte de trăiri prin care tot îmi zici că-i mitul unei vieţi, rămân într-un decor atât de colorat, strălucitor, chiar dacă-i ger. Mereu s-alerg am învăţat, să trec troiene, nu să zbor spre punctul unde mă aştepţi în linia luminii şi să sper ceva din acest trup de dor.

Atingere Așez pe plită un ibric cu dor de tine dor de mine dor cumplit. În clocot dă și se revarsă păduri de aburi licori de faguri ca-ntr-o crevasă. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Carmen PALLADA Încerc să strâng râul creat uși în oglinzi carii din grinzi ce mi-ai lăsat. Te-ntorci în mine, Doamne, zi de ra iune nop i de pasiune spirit și carne. Cât de frumos m-ai creat vise pe unde dar de niciunde suflet atins de oftat. Cobor pentru tine-n adânc și nu știu când îţi scriu dacă pot să mă strâng dintre pleoapele tale uşi către por i ferestre de nopţi; și focul cântă agale. Prelins din ibric e-un sărut pe care ţi-l las acum pe obraz mi-i parte din trup. Pe aripi apă și foc mesaj de iubire pătrunde-n neștire se preschimbă în corp. Așa în noi e magicu-alambic atingerea de apă piatra care crapă și schimbă florile-n ibric.

Pag. 41

poetul scrie încă o scrisoare de dragoste şi-şi trece mâna fumegândă prin păr

Pe sub pământuri nechezat de cai Eu eram mai tânăr tu erai mai ceaţă fulgii de zăpadă chiuiau prin viaţă eu îmbătrânisem tu nu mai erai şi pe sub pământuri nechezat de cai

Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare

Rodian DRĂGOI Se făcu prea întuneric Se făcu prea întuneric şi lumină se făcu tu eşti tot la fel de tristă prinsă între da şi nu ce lumină înnoptată şi ce cântec risipit pe tăcerea cărnii tale şi pe urlet de cuţit se făcu multă ninsoare pe sub sânii-ţi somnoroşi umbra mea nu vrea să doarmă ochii tăi sunt mai umbroşi

Poetul îşi trece mâna fumegândă prin păr Caii-au păscut distanţa dintre noi ura nu se mai vede de atâta iubire o lină corabie pluteşte-nspre cer şi arborii înﬂoresc de uimire ninge frumos visul se face alb şi vântul ne ia somnul în răspăr

Pag. 42

Eşti tristă ca o capcană de păsări cântătoare şi trupurile noastre ies noaptea ca din mare tu mereu eşti nepermis de frumoasă pădurea se gândeşte să dea buzna în casă doar lacrimile mamei ne mai aşteaptă-n gări şi visurile ard ca nişte lumânări trec singur printre luturi fără fund şi păsări speriate în mine se ascund acum rănile noastre sunt dureros de departe lumina tolănită în iarbă mai citeşte o carte şi iarăşi ne plesneşte o toamnă peste gură vai plânsul mamei mele e-un fel de arătură Eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă Pe buzele miresei trece un prinţ de fum întunericul vine şi scuipă prin pod în braţele mele se zbate un drum tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod se aude cum câmpia se ridică spre cer cum sfârâie umbrele noastre luminoase pe apă gândul tău e ca un copac înﬂorit eu voi adormi şi tăcerea va putea să înceapă Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

PĂTRUNZI ÎN MINE CA O TAINĂ Pătrunzi în mine ca o taină – zadarnic caut baiere ascunse să le dezleg Mă-nvăluie iubirea ta, mi-e haina prin care cerul pot să-l simt: sublim, întreg Plutire sunt în cer ascuns port taina care m-a pătruns și care prin furtună doar pot s-o înec Ca soare viu într-un târziu te văd c-un ochi și nici nu știu din vraja ta când m-am desprins Simt pacea doar cum mă inundă – e veșnicia în secundă încă pu in Și dacă-ncerc să o păstrez simt cum de tine mă desprind și mor senin.

Alexandra Olga DIACONU Azi ca un sâmbure de foc, căzut din cer, mi-e suﬂetul Răcoarea de pământ de i-o oferi – el fără șovăire va ști să te-mplinească.

IUBIREA Iubirea e un anotimp ce se rotește după stele – ne-′nal ă până în Olimp sau ne coboară printre iele

CA ROUA DIMINEȚII Ca roua dimine ii eu mă pătrund de vară, iubirea ta prin anotimp când mă rotește și toată sunt ca grânele, ce- așteaptă secera iubirii să le crească Simt c-am ajuns ca soarele-n amiază – din depărtări și din adâncuri tu mă adună

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Iubirea este doar un cuib cu porumbei pândi i de șarpe – ne-mpodobește cu-al ei nimb și-apoi veninul ne desparte Iubirea este doar un vultur ce-n ceruri ′nalte se rotește – ea ne găsește orișiunde și, când dispare, nu vestește Iubirea e doar un abis în care te cufunzi de dor, prin care treci ca într-un vis și apoi cazi ca dintr-un zbor.

Pag. 43

Lelia MOSORA Ardere Voi arde, voi arde, iubiri fără rost, anost şi anost, fără rost, fără rost; ai fost şi n-ai fost, şi sunt deşi nu-s un sunet pe fus cu suﬂetul dus... Târziu este focul pe care îl primesc şi taina în care te naşti şi iar cresc. Nu eşti şi nu suntem decât un loc pentru un timp fără noroc. Suntem amorţirea trecută prin ac şi tristul trecut anotimp fără leac. Îmi vâjâie vântul pe la ureche un vis de demult în care eram aceeaşi pereche;

Pag. 44

Sunt şi suntem doar un priveghi lăsat între cruci într-un vis mult prea mut de demult, de demult. Voi arde-ntre mine şi tine tăcut şi te voi preface-n aripe să mă nalţi drept în sus să fur secunde înnodatele zile pe veşnicul fus, să mă inunde cu mine , cu tine tot mai sus şi mai sus şi un curcubeu să ﬁe acolo departe, să dezlegăm aceeaşi mereu întrebare pe-a gândului carte. Voi arde-ntre tine şi mine tăcut şi mă voi preface-n cenuşă, te voi iubi câine uitat într-o toamnă la tine în uşă....

Amintiri desculțe În descul e amintiri Se întoarce ziua care Clipele sunt doar iubiri Și noi suntem Cei ce mor To iubind în umbra lor Deseori prea... Călătoare. Între reci secunde scurse, Între vorbe NEpătrunse, Între Tu și între Eu, Între NOI cei care-am fost Amăgirea că există, Via a azi deși e tristă, Ne întoarcem în trecut Ce mult prea ne-a fost durut. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Şi pentru tine colecţionez umbre! Am pus nume pietrelor să ştiu care îmi încurcă pasul şi îmi înnoadă gândurile în drumul către trupul zămislit din lut şi rouă, cu care te lauzi în ﬁecare dimineaţă de vineri. Sâmbăta mă rogi să mai stau până îţi schiţezi zâmbetul larg pe bileţelul în care ţi-am desenat cât te iubesc. În rest, noaptea se lasă la fel de misterios peste şoaptele celor ce-şi jură credinţă în numele cifrei 2. Luni, nu ştiu ce voi face. De patru luni colecţionez umbrele trecătorilor liniştiţi cu feţe vesele pe timp de ploaie. Dar nu mai am plicuri. Le voi trimite tuturor celor care şi-au pierdut zâmbetul. Sâmbătă, când îţi voi vorbi despre pietrele mele care îmi încurcă pasul îţi voi oferi un plic, o umbră, un zâmbet real, un nume născut din linişte.

De ce cad stelele și păsările nu? Aseară m-au vizitat trei cai... Unul albastru, copilăros și trist ca o ploaie de vară Noaptea, peste un oraș de nepăsători. Uneori îl sim eam cum ofta lângă mine Mirosind a lapte proaspăt, matern... Îmi aștern bra ele, hă uri umane Și vreau să-i opresc convulsiile Născute din amintiri, din trăiri... Le simt și eu empatic și vreau să vină zorii Armonia culorii care m-a făcut să închid ochii Lângă calul meu, eu. Galben s-a oprit înjunghiat Lângă pleoapele obosite de atâta cea ă, Pe fa ă se văd minutele și orele scurse Într-o singură noapte ce nu mai vrea să creadă Că poate naște îndrăgosti i. Cu ochii uimi i, calul meu galben nu are somn, Eu adorm încercând să păzesc Amintirile tuturor genera iilor de prunci. Atunci i s-au prelins calului meu Toate lacrimile pe geamul tăcut, acuzator, Martor al deziluziilor și confuziilor. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Gabriel DRAGNEA Al treilea cal, alb, râdea și poftea La zorii următorilor ani... Sub castani îmi odihnea speran ele Și visele și pleoapele, iubirea, Privirea lui te căuta să î i ceară iertare pentru uitare... Aceasta este secunda care-și caută rănită aripa Doar una este clipa în care pot să te-ntreb: De ce cad stelele și păsările nu Și prin tăcere să mă ucizi și tu?

Nimic nu mai contează Mo o: Eu sunt visul înaripat Care- i culege fructele nop ii Și i le-așterne zâmbind sub pleoape. Nimic nu mai contează când nop ile mă uită Corăbii peste mări își plâng îndepărtarea Doar mâinile ce mângâie mai pot acum să mintă Și mărul tău mușcat își pierde-ncet culoarea. Nimic nu mai contează când te prefaci că vrei Să construiești cărări în suﬂetu-mi hoinar Aștept să vină ziua când trupul po i să-l iei Și să mi-l ui i sub valuri, sub cerul tău de jar. Nimic nu mai contează când clovnii plâng în taină... Triști albatroși visează privindu-și zborul frânt Am talisman doar zâmbetul purtat la piept sub haină Pierdut te strigă glasul, pe ape, cer, pământ.

Pag. 45

Constantin HUŞANU

Pentru o cană de apă

ra o după amiază de toamnă târzie şi ploioasă. Valizele părinţilor îi aşteptau la uşă. Peste o oră, pe la poarta casei bunicii lui Gheorghiţă, trecea autobuzul. Mama îşi mai făcea de lucru prin chiler pentru a-şi ucide apăsarea aceea de plumb ce-i cuprinsese pieptul şi respiraţia, şi a-şi ascunde râul de lacrimi ce-o năpădea. Tatăl, îngândurat, îşi mai turnă pe gât o stacană de ţuică ucigătoare de scârbă, în timp ce măsura micuţa cameră cu paşi nesiguri de la sobă până la fereastră pentru a pândi ivirea din depărtare a autobuzului ce avea să-i ducă spre necunoscut. Copilul, încă în uniforma din anul trecut, aşa cum sosie de la şcoală, stătea tăcut la un colţ de pat, în preajma bunicii.

“Odăiţa în care Gheorghiţă fusese lăsat în grija bunicii lui dinspre mamă, avea un singur pat lipit de peretele pe care se agăţase un covor din lână cu trandafiri, ţesută de stăpâna casei în tinereţile ei. În rest, două scaune din plastic luate de pe la bufetul din sat şi o masă din scândură de brad, moştenire de la străbunici, aşezată lângă fereastră. Pe jos, un ţolic din codiţe peste o podea cu urme de vopsea roşie de pe vremea când stăpânii căsuţei lucrau în CAP şi îşi mai permiteau câte ceva. “

Pag. 46

Picioarele îi erau ude, apa îi pătrunsese printr-o spărtură a tenişilor cumpăraţi de la magazinul sătesc, dar faptul că peste o ţâră de timp va rămâne fără mama lui dragă şi tatăl său care se zbătea cu sărăcia pentru a le aduce în casă un colţ de pâine, nici nu mai putea lua în seama răceala ce-l cuprinse până la genunchi. Până astăzi îşi petrecuse copilăria lângă părinţii săi dragi, necunoscând încă dorul şi singurătatea. Ei îl povăţuiseră în fiecare zi: „Învaţă, Gheorghiţă, învaţă, că la tine ni-i nădejdea! Să ne ajuţi la bătrâneţe cu un pahar de apă.” Şi el îi asculta cu mintea lui de copil, renunţând uneori la joacă, pentru ca atunci când va fi mare să poată da părinţilor în nevoie, mai mult decât un pahar de apă. Acum bunica lăcrima, tata şi mama muţiseră, un huruit de motor îndepărtat pătrunse prin pereţii căsuţei de ţară, cu două odăi şi antreu la mijloc, uşa se dădu în lături, valizele fură smulse în grabă şi din părinţii lui dispăruţi în burta autobuzului, mai rămase doar un gol uriaş într-un nor de urât. A doua zi se duse la şcoală cu lecţiile nefăcute. Nu mai avu puterea şi îndemnul să se aplece asupra lor. Un fel de întuneric se lăsă asupra fiinţei sale ce-i măcina zi de zi avântul spre învăţătură. Cui să se mai laude cu notele lui bune dacă nu mai avea pe cine să bucure şi el să se dea mare? Bunica, singură, bătrână, rămasă cu mica gospodărie pe cap, aproape neştiutoare de carte, nu mai putea înlocui pe mama lui dragă, ce-i controla caietele cu teme şi-l ambiţiona să o ia înaintea fetei preotului, ce ţinea fruntea clasei. Veni şi Crăciunul, şi Anul Nou, el nemaiparticipând la obiceiul cu capra, întrucât tenişii se scofâlciseră cu totul şi colindatul pe la puţinele case primitoare cu uratul, s-ar fi putut să-l lase desculţ cu totul. În trimestrul II, după vacanţa de iarnă, ajunse ultimul din clasă. Învăţătoarea mirată îl întreba mereu ce s-a întâmplat, deşi ştia, dar nu se aşteptase, Gheorghiţă punea ochii în pământ, glasul i se tăia într-o muţenie deznădăjduită, rămânând în picioare, chiar dacă învăOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

ţătoare îi spunea să stea jos. Ca să evite asemenea ruşini, nu de el voite, erau zile când nu se mai ducea deloc la şcoală. Într-o duminică de zi primăvăratică, diriginta lui, profesoara de română, bătu la poarta bunicii. Acesta ieşi afară sprijinindu-se într-un baston şi mirată o pofti să intre. - Să mă iertaţi, doamnă profesoară, că la noi e mare neorânduială, iaca abia mai merg de la căzătura ceea din iarnă, iar Gheorghiţă, un copil, ce ştie el să facă… Copii mei sunt în Italia, abia dacă mai aud de la alţii câteva ceva despre ei, e greu şi acolo că-i criză şi aşteptările nu se lasă încă împlinite. - Dar băiatul este acasă? - D-apoi, unde să se mai ducă desculţ, că până la vară mai este… - Pot să vorbesc cu el? - Cum să nu, doamnă, că poate l-aţi mai scoate din tristeţea care l-a cuprins. Şi ce copil vesel era şi silitor la toate, ca şi la carte, îmi spunea maică-sa. Odăiţa în care Gheorghiţă fusese lăsat în grija bunicii lui dinspre mamă, avea un singur pat lipit de peretele pe care se agăţase un covor din lână cu trandafiri, ţesută de stăpâna casei în tinereţile ei. În rest, două scaune din plastic luate de pe la bufetul din sat şi o masă din scândură de brad, moştenire de la străbunici, aşezată lângă fereastră. Pe jos, un ţolic din codiţe peste o podea cu urme de vopsea roşie de pe vremea când stăpânii căsuţei lucrau în CAP şi îşi mai permiteau câte ceva. Gheorghiţă, numai într-un trening ponosit, se ridică în picioare de pe pat la vederea profesoarei lui de română, vizibil jenat de starea jalnică a camerei în care o primea şi-i spuse „Sărut mâna doamnă profesoară!” - Ce faci Gheorghiţă, îl întreba ea cu blândeţe, în timp ce realiza că îi va fi greu să rezolve cazul. De ce nu mai vii la şcoală? Colegii te aşteaptă, lecţiile tale au rămas departe în urmă, încă pe timpul când eu mă lăudam directorului cu succesele tale la învăţătură. - De ruşine, doamnă… Arăt ca un rufos, şi clasa are şi fete… Profesoara nu se aştepta la răspunsul acesta. Gheorghiţă avea 13 ani, vârsta când – vorba lui Creangă – adolescentului începe să-i miroase a catrinţă… Şi continuă: - Numai de-atât? Şi dacă rezolv eu proOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

blema, că băiatul meu are prea multe haine, vii? - Nu, doamnă. Am rămas mult în urmă şi mi-i greu să recuperez şi nici nu mai pot să mă concentrez… Profesoara realiză că Gheorghiţă se află într-o depresie greu de depăşit. Ce i se întâmplase în familie îi afectase optimismul propriu vârstei. Trebuia să găsească ceva să i-l restabilească. - Şi dacă părinţii tăi ar fi acasă, ţi-ar reveni pofta de învăţat? - Nu, doamnă… - De ce, copile? - Totuna ar fi, doamnă. Aceeaşi sărăcie near mânca zilele, şi clasele mele puţine sau multe nar folosi la nimic… Copilul acesta nu mai e copil – gândi profesoara. Nu degeaba era printre primii din clasă. Realizează situaţia de impact în care a ajuns societatea românească. Trebuie să găsesc ceva pentru reanimarea speranţei. Altfel, totul e pierdut. - Un mare scriitor, măi Gheorghiţă, spunea că din orişice dezastru tot rămâne un supravieţuitor! N-ai vrea să fii tu acela? - Vai de capul meu, doamnă, singur în ograda asta, în care nici găini să facă un ou, nu mai sunt, aş putea să mai supravieţuiesc, ca supravieţuitor? Dacă nici părinţii mei nu au rezistat, cu toată ştiinţa lor de carte! - Dar mai mulţi supravieţuitori la un loc, ar putea? Gheorghiţă tăcu. Reclama timp să gândească. Profesoara de română simţea că l-a pus în încurcătură şi atacă: - Este în Biblie un personaj peste care Dumnezeu a trimis toate relele, dar el n-a cedat şi a crezut că Domnul din ceruri i-a pus doar la încercare credinţa, şi credinţa lui a fost mai puternică decât deznădejdea şi pierzania. Poate ai învăţat la lecţia de religie şi ştii şi tu de încercarea la care Dumnezeu supune oamenii. - I-am spus-o eu, doamnă, interveni bunica, dar înţelege greu. - Bun, dar pe fraţii a lui Patimă Vasile îi cunoşti, ceia cu vilele de la marginea satului, construite în ultimii ani? - Îi ştiu, doamnă, se mai dezmorţi băiatul. - Şi, ce părere ai despre ei? - Unii au noroc în viaţă, vorbea mama cu tata când erau acasă şi priveau la lada de făină goală. - Şi mai de mult, acum vreo 10 ani, cum erau fraţii Patimă?

Pag. 47

- Ca mine doamnă… - Bravo, Gheorghiţă! Ai nota 10 la observaţie! Băiatul scăpă un zâmbet după multă vreme de posomorală. Parcă se trezi în el un fel de curent de aer cald, cum simţea pe când se ducea la şcoală şi lua note mari. - Da, dar fraţii Patimă terminaseră liceul, măi Gheorghiţă. Altcumva le mergea mintea, nu? - Nu ştiu, doamnă, că sunt mai mari ca mine şi ei au făcut liceul în alte timpuri, he, he, gratis…iar părinţii lor nu duceau grija zilei de mâine. - Nota 10, Gheorghiţă, la răspuns! - Şi eu care credeam că o să-mi puneţi 4! - Eşti deştept, Gheorghiţă şi cu mintea asta a ta ai să supravieţuieşti dorului de tată şi de mamă. - Parcă-i vorba numai de dor? - Sigur că nu e vorba numai de dor. Mai ai nevoie de multe, de voinţă, de exemplu, de curaj, de putere de a înfrunta greutăţile vieţii, de care toţi oamenii se lovesc. Uite, bunica ta, câte nu a pătimit în viaţă şi a supravieţuit ca să aibă grijă de tine, cât

mai departe şi să aibă cine-i da la bătrâneţe un pahar cu apă. Îţi dă bunică? – o întrebă profesoara pe neaşteptate. - De, dragă domniţă, nu ştiu, deocamdată îmi iau singură, dar trag nădejde să vină vremea când o să am nevoie. - Ai să-i dai, măi, Gheorghiţă? - Am să-i dau, doamnă, că am crescut în grădina ei. - Dar ai să ai de unde? În cameră se lăsă o tăcere de să o tai cu cuţitul. Bunica, în picioare lângă sobă, cu ochii la nepot, aştepta un răspuns de la el tot de nota 10. Profesoara îi privi pe amândoi, parcă aşteptând un răspuns, dar nu mai spuse decât atât: - Gheorghiţă, îţi dau o temă pentru acasă şi îţi promit că îţi motivez absenţele şi te ajut să promovezi clasa a VI-a. - Ce subiect are tema doamnă? - Cum poţi face rost de un pahar de apă pentru bunica? După amiază o să trimit pe băiatul meu cu un rând de îmbrăcăminte şi ghete ca să ai cu ce veni luni la şcoală să-mi dai lucrarea. Nimeni nu mai spuse nimic. Bunica tăcea emoţionată. Avea şcoală puţină, dar era simţitoare. Gheorghiţă, după ce lăsase privirile în podeaua acoperită cu un ţolic din cozi de zdrenţe, ridică capul sus şi în ochi îi licăriră două bobiţe de rouă. - O să te descurci cu tema asta Gheorghiţă? – mai spuse profesoara şi un nod i se puse în gât. Reuşise oare să salveze un supravieţuitor al decăderii economice, în care se zbătea ţara, de la ceva şi mai dezastruos? Încrederea în puterea omului de a depăşi ravagiile ce bântuie omenirea din când în când? Întoarse spatele şi ieşi din micuţa odăiţă fără să mai spună nimic. Bunica o conduse până la portiţă şi-i mulţumi pentru ajutor. Când se întoarse în cameră, pe măsuţa din lemn de brad negeluit, Gheorghiţă începuse o compunere pe fila unui caiet de dictando.

părinţii sunt plecaţi după o bucată de pâine, care nu se mai câştigă în ţară şi să duci numele familiei

Pag. 48

Simţise că nu mai este singur, chiar dacă părinţii erau departe să facă rost de o cană de apă pentru familia lor.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Ioan MITITELU

Moş Chircan

rutul făcea leneş un ocol mare de aproape doi kilometri protejând parcă patern localitatea aproape sută la sută evreiască. Se pare că erau şi câteva familii de români în târgul acela prăfuit de la marginea ţării dar ei se strânseseră mai pe la margine, mai mult spre zona numită Drânceni-băi aflată la câteva sute de metri de îngrămădirea de case şi prăvălii evreieşti. În târgul plin de colb şi câini jigăriţi, în afară de evrei se mai găseau pitite şi câteva case de ţigani care cine mai ştie de când erau acolo. Pentru românii din perioada interbelică târgul Drânceni era format din „jidani şi ţigani” şi nu era cu supărare pe atunci această denumire aşa cum ar considera alţii în zilele noastre fiindcă ei înşişi se denumeau aşa. În general se ocupau cu comerţul de grâne iar produsul era transportat pe calea apei până la Dunăre cu şlepurile. Pe timpul acela Prutul era navigabil până la Drânceni iar acest comerţ era principalul mijloc de a aduce bani în acea parte a Moldovei. După război nu mai fost posibilă navigaţia deoarece Prutul devenise hotar între ţări diferite, deşi surori, iar din loc în loc podurile dinamitate la război se iţeau hidoase din apa gălbuie a acestui râu de şes. Evreii au plecat rând pe rând în ţara lor lăsând locul să fie populat de români apărând astfel o nouă generaţie de târgoveţi. Doar ţiganii care prinseseră rădăcini acolo au rămas pe mai departe în căsuţele lor mici şi prizărite cu pereţi strâmbi, spoite aiurea cu var, acoperite cu stuful din bălţile Prutului şi cu ferestrele cât o căciulă de om gospodar. Prin 1970 evreii deveniseră o amintire în acele locuri şi doar cimitirul evreiesc de o mărime impresionantă mai stătea mărturie că existase aici o comunitate mare de evrei. Au venit atunci două ape succesive ce au rupt digul în dreptul pădurii de la Câlcea şi a ras localitatea de pe faţa pământului, satul mutându-se apoi cu totul pe un platou mai înalt. Mai rămăseseră pe întinderea fostului târg doar clădirea pichetului de grăniceri, clădirea cu etaj al magazinului universal şi Dispensarul uman. Alături de fostul târg este marele sat Ghermăneşti cu mii de locuitori, cu oameni gospodari şi cu un spital construit de Carol al II-lea. Pe atunci spitalul care după anul 2000 a fost lăsat în părăsire avea secţii de maternitate, pediatrie, medicină generală şi tratament balnear. Dar nu despre asta voiam să vă spun eu în scrierea mea ci despre un ţigan care ajunsese acum în vârstă, un ţigan destul de voinic cu o mustaţă răsucită care trecea aproape zilnic pe la poarta spitalului în drumul lui spre Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

casă. El înainte iar din urmă baba lui cărând un coş de papură. Acest om avea în spate o poveste foarte interesantă pe care o ştia toată lumea de prin părţile acelea. De pe când târgul era în floare, undeva din partea dinspre Ghermăneşti trăia familia acestui Chircan, ţigan care crescuse falnic şi voinic muncind cu ziua la evreii din târg. Se însurase de timpuriu aşa cum era obiceiul la ţigani, făcuse apoi armata şi nu după multă vreme de la terminarea stagiului militar a fost luat iar în concentrare. Se zvonea încă de cu iarnă că românii vor trece Prutul pentru a reîntregi ţara ce fusese ciuntită cu un an mai înainte. Unitatea lor militară a fost deplasată în cursul unei nopţi calde de iunie la marginea târgului Drânceni chiar unde este micul sat Valea Cânepii. Soldatul Chircan era la nici un kilometru de casă dar nu aveau voie să plece sau să facă public locul lor de concentrare. Când mareşalul Antonescu a dat vestitul ordin: „Vă ordon, treceţi Prutul” a trecut şi el cu groaza morţii în suflet de partea cealaltă a Prutului pe ambarcaţiunile uşoare puse la dispoziţie de genişti. Erau alături numai camarazi din judeţul Vaslui şi mai ales din preajma Huşilor. Primul rănit din preajma sa a fost un soldat de loc din Cârligaţi, sat care mai târziu s-a numit Pădureni, un bărbat cât un munte pe nume Codreanu. Un picior îi fusese pur şi simplu spulberat de un obuz. Acel om a scăpat totuşi apoi trăit până prin anii 80 fără piciorul lăsat acolo la Valea Cânepii. Dar ţiganul Chircan nu a avut nici pe naiba, lau ocolit gloanţele pretutindeni pe unde l-a purtat frontul. A văzut Crimeea şi Marea Azov, înălţimile Caucazului şi întinsa stepă rusească de la sud de Stalingrad unde românii au fost daţi peste cap întro noapte geroasă de noiembrie a anului 1942, apoi au început să dea înapoi şi tot au dat ca racul, ca în aprilie 1944 frontul să se stabilizeze pe aliniamentul Ruginoasa, Iaşi, Chişinău. Chircan iar se nimerise cu regimentul la sud de Iaşi şi în noaptea de 21 spre 22 august 1944 când mii de tunuri au început să urle pe la Horleşti la nord de Iaşi, frontul s-a năruit deodată, românii au părăsit locul pojarului şi au

Pag. 49

plecat care-încotro. Chircan şi-a aruncat puşca într-un tufiş de pe marginea drumului şi a pornit în marş forţat spre Drânceniul său. Spre seară ajunsese în Ghermăneşti. Era bucuros că scăpase, se gândea deja la soţia sa care-l aştepta acasă şi se gândi că ar fi bine acum să tragă o duşcă pentru a sărbători faptul că scăpase teafăr din război şi nu fusese nici măcar luat prizonier de ruşi. Se opri la cârciuma lui Pârţac de unde mai avea câteva sute de metri până acasă şi de unde îşi putea vedea chiar prispa casei dată cu ocru contrastând cu pereţii văruiţi în bleu pal aşa cum se văruiau atunci pereţii exteriori. Ştia că acolo trebuia să fie nevastă-sa cu inima strânsă de spaimă că avea bărbatul pe front şi se zvonea că vin ruşii. Pârţac era un cârciumar în floarea vârstei ce nu fusese luat pe front deoarece îi crescuse după ceafă o gâlmă cât un ou de gâscă ceea ce-i afectase chiar şi vocea care suna mai mult ca un fel se sâsâitură de gânsac. La ora ceea nu avea nici un muşteriu la cele câteva mese întinse afară la umbra dudului din curte fiindcă oamenii se trăseseră prevăzători pe lângă casele lor aşteptând parcă sfârşitul lumii odată cu venirea ruşilor. Trase şi el un scaun alături de Chircan şi ascultă multă vreme sporovăiala ţiganului despre locurile pe unde l-a dus valul războiului. Om practic totuşi, Pârţac i-a atras atenţia că mai bine ar merge acasă ca să se îmbrace în haine civile şi să revină dacă vrea din nou dar Chircan parcă nu se îndura să lase ţoiul şi i-a replicat că doar „una mică” mai ia şi se duce, dar a mai cerut încă una mare şi iar una mare, până s-a îmbătat cui. Totuşi cu mare greutate Pârţac a reuşit să-l convingă să se ducă acasă deoarece se zvonea că în satul alăturat deja apăruseră ruşii iar el de acum se gândea la propria lui securitate fiindcă nu voia săl prindă ruşii cu un militar în bătătură. Plecă Chircan pe două cărări spre poartă şi nimeni nu s-a mai uitat după el. Era cald, un august de foc aşa cum a fost denumit ulterior şi Chircan simţea capul greu, căuta de acum umbra, sau măcar un loc răcoros unde să se odihnească puţin. Cine mai ştie ce a avut în cap când a intrat în cuptorul cu gura largă pe care Pârţac îl avea lângă poartă şi a adormit tun. Doar cizmele milităreşti i se mai vedeau afară din cuptor. Nici el nu ştia mai târziu ce-a visat, poate a visat pe nevastă-sa, poate cine mai ştie ce locuri pe unde fusese sau nu, dar deodată se simţi tras de picioare cu brutalitate. Se supără şi vru să-l înjure pe cel care nu-i dădea pace să doarmă în tihnă fiind încă buimăcit de băutură şi de somn dar se trezi imediat când văzu în faţa sa un rus cu o bluză murdară şi transpirată, cu o puşcă din acelea cu baionete lungi cât un ţăpoi aşa

Pag. 50

cum aveau ei, aţintită direct spre pieptul lui. Rusul striga ceva la el cu o gură mare şi largă şi-i arăta spre drum. Îşi aruncă ochii într-acolo şi văzu o coloană de ostaşi români prăfuiţi şi nemâncaţi, care aproape cădeau din picioare de oboseală. Erau prizonieri de acum şi mulţi se uitau în jur speriaţi gândind că-i aşteaptă de acum Siberia despre care auziseră doar poveşti de groază. Chircan fu îmbrâncit şi el în coloană care se puse aproape imediat în mişcare. Direcţia în care mergeau acum era contrară celei în care se afla casa lui Chircan şi el după ce mai aruncă o privire spre pereţii aceia văruiţi pe care nu-i mai văzuse de cinci ani potrivi paşii cu al celorlalţi aşa cum învăţase la instrucţie ca să nu obosească mai rău. A ajuns la minele din Dombas unde a scos alături de alţi români cărbuni timp de aproape şapte ani de zile. Condiţiile erau groaznice mai ales pe timp de iarnă, fiindcă stăteau în barăci neîncălzite iar în mină lucrau cu picioarele în apă rece ca gheaţa. În iarna cea grea a anului 1952 iau degerat picioarele şi a trebuit să-i amputeze ambele labe rămânând în felul acesta doar cu călcâile şi puţin foarte puţin din talpă. Aşa cum era acum parcă mergea în două beţe fără să aibă labe la picior deloc. Fiind aşa, nu mai era folositor şi ruşii i-au dat drumul acasă. Nevastă-sa îl aşteptase în căsuţa ceea mică ajunsă cam într-o rână. Stalin trăia pe timpul acela, evreii erau încă pe val şi alături de pârliţii localităţilor ocupau acum tot felul de funcţii de conducere în noul stat românesc şi în orice zi aflai iar că au denunţat un nou „criminal de război” dintre cei care fuseseră pe front. Chiar dacă li s-au dat drumul apoi dar aceşti oameni erau puşi la grele încercări în timpul interogatoriilor ruseşti. Aşa fusese cazul plutonierului Pistolea care a fost adus în faţa tribunalului de război fiindcă fusese comandant de pluton de jandarmi, dar care până la urmă s-a dovedit că plutonul lor doar strângea morţii de pe câmpul de bătălie după lupte. Cam asta a fost povestea lui moş Chircan cel pe care-l vedeam trecând aproape zilnic pe la poartă, el înainte, baba după el purtând un coş de papură în care avea sculele de tăiere a porcilor şi eventual câte o bucată de carne de la ultima comandă executată. Era specialistul de necontestat al comunei la tăierea şi tranşarea porcului aşa cum o nemţoaică beţivă dar foarte pricepută din comună ştia să prepare şi să valorifice orice de la porc. Ea glumea că doar guiţatul porcului la tăiere rămânea nevalorificat. Am plecat de acolo din zona ceea de pe Prut după câţiva aşa că nu mai ştiu ce s-a mai întâmplat cu Moş Chircan mai departe… Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Lucian Ştefan MUREŞANU ANTIUNIONISMUL ŞI SENSUL ROMÂNISMULUI ÎN CULTURA LUI GHEORGHE ASACHI Motto: O naţie care a pierdut încrederea în sine, între toate altele este cea mai mizerabilă, pentru că a frânt bastonul pe care se putea răzima. (Gheorghe Asachi Politica nu este un domeniu cultural Nu cred că s-ar putea aborda vreo lucrare de dimensiuni, cu o temă de cercetare în domeniul istoriei culturii româneşti, fără de care numele lui Gheorghe Asachi să nu fie aşezat la loc de frunte. În rândurile care vor urma spre încercarea de a încheia, dacă se va putea vreodată spune că studiile privitoare la toată activitatea acestui om de cultură român se pot încheia, vom aborda o atentă şi obiectivă cercetare la ceea ce a însemnat românism şi antiunionism în gândirea lui Gheorghe Asachi, oprindu-ne la activitatea lui, ca om de cultură, în ceea ce priveşte istoria ca fapt al dezvoltării artei şi definirii conceptului de românism. La 1 martie 1788, în plină înmugurire a plaiului bucovinean, viitorul om de cultură, creatorul de literatură română şi universală, se năştea în ţinutul Herţa, în familia lui Lazăr (în alte documente Leon) şi al Elenei Asachievici. Speculaţii asupra provenienţei numelui familiei sale s-au tot făcut de către unii cercetători răuvoitori în legătură cu rudele sale, însă acest fapt nu ne-a putut face să ne dezicem de toată activitatea neobosită în slujba dezvoltării culturii româneşti. Forţa de idei antiunioniste, pe care omul de cultură Gheorghe Asachi le-a sădit în multe dintre minţile timpului său, au culminat cu dorinţa ferventă a emancipării prin tot ceea ce au însemnat mijloacele de informare în rândurile intelectualilor acestui teritoriu al Marii Românii. Deşi a fost împotriva unirii, Gheorghe Asachi nu a promovat niciodată altă idee decât cea românească, el însuşi definindu-se ca român. Conştient sau nu, el trezea tot mai mult în rândurile populaţiei spiritul de românism. Faptul deﬁnirii sale, ca om de cultură, a fost grăitor prin tot ceea ce a însemnat dezvoltarea acesteia în limba română: monumenOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

tele ridicate din iniţiativa şi sub îndrumarea lui iau definit spiritul patriotic, ziarele înfiinţate în limba română, în care niciodată nu a folosit numirea limbii, pe care o vorbea, ca moldovenească, ci doar aceea de limbă română (a se vedea numele ziarului Albina Românească1, fiind excesiv dominant în susţinerea consemnării de mai sus, ca primă publicaţie în limba română, începând

c u a n u l 1 8 4 2 ) , scrierile sale literare, însumate în paginile de poezie şi piese de teatru în limba poporului din rândurile căruia se ridicase, limbă în care a vorbit, a creat, a scris şi a publicat, reprezentau spiritul tuturor românilor cuprinşi între graniţele de la Tisa la Dunăre, de la Carpaţi la Marea Neagră şi Nistru. Omul de cultură Gheorghe Asachi a fost torţa vie a românismului prin însăşi ideea de a înfiinţa presa ca mijloc de comunicare între români şi de a trezi în inimile lor spiritul latin: Un viu dor mă-naripează şi măndeamnă din giunie / Ca să cerc pe alăută românească armonie. / Acest vers, ce sun-aice, lui Apolo nu-i strein, / Fiind gemine cu rostul ce-i urzit din cel latin. / Armoni-a strâns pe oameni în plăcuta societate, / Adunând pre ii din codruri în statornica cetate… .2 Versul lui Asachi, fără o curgere a cuvintelor în ritm, anunţa subtil ceea ce, într-adevăr, vedea scriitorul în conceptul de românism: Numai limba în care scrie e (...), mai veche decât a romanticilor, mai înspre limba lui Conachi.3 Mai mult, poezia lui se poate crede că este una de comandă, care să separe sau să încerce să desprindă Moldova de ţinuturile românilor, însă semnul de întrebare, privitor la tot ceea ce a însemnat în cultura românească Gheorghe Asachi, nu trebuie pus pe politica pe care a dus-o, ci pe tot ceea ce a făcut el pentru cultura tuturor românilor, cu care astăzi ne mândrim. În definirea ei, politica nu s-a caracterizat niciodată ca a fi un domeniu cultural, ci ca un concept general, duplicitar, chiar pervers. În acest sens, maturitatea gândirii noastre să nu o lăsăm

Pag. 51

naivului să cadă în păcatul confundării activităţii politice cu cea de iluminare culturală. Să credem oare că această cădere a omului Gheorghe Asachi a fost cauza pentru care marele poet Mihai Eminescu nu l-a amintit în creaţia sa Epigonii şi nu l-a citat, ca pe unul dintre oamenii de cultură, de dinaintea formării sale, care să îl ﬁ inspirat? În ciuda acestui fapt, munca culturală a lui Gheorghe Asachi, în teritoriul românesc pe care la iubit, a fost una solemnă şi drept de a ﬁ lăudată şi exprimată în toate istoriile de cultură şi civilizaţie română.

Cultură şi sens patriotic la Gheorghe Asachi Dacă ar fi să prezentăm numai activitatea sa din presă şi ar fi de ajuns să îl numim deschizător de artă a scrisului gazetăresc, prin care s-a remarcat şi a trăit prin paginile ziarelor sale marile evenimente. Tocmai datorită acestui fapt de a fi oarecum acceptat de autorităţile ţariste, care se aflau în ţară şi dominau interesele politice şi sociale ale românilor din această provincie valahă, va avea autoritatea să mai scoată încă un ziar în limba română, un supliment literar. Pe acesta din urmă, Gheorghe Asachi îl va numi Alăuta Românească, foaie literară - artistică la conducerea căreia se va afla un alt mare erudit patriot, Mihail Kogălniceanu. Cărturarul Gheorghe Asachi dorea să rea-

Pag. 52

lizeze actul său de emancipare a poporului şi de trezire la lumina numelui de român. Nu suntem îndreptăţiţi, ca filologi şi ca români, să punem la îndoială cu nimic gândirea lui politică şi nici ideile care l-au făcut să nu creadă într-o realizare bună a Unirii, în perioada istorică a României premergătoare acelui an 1859. Gheorghe Asachi a fost un om de cultură şi tot ceea ce a realizat prin munca sa a dat lumina care a solarizat4 lumea Europei, făcând-o să nu se mai întrebe cine sunt românii. Am spus românii, pentru că în poezia În unire stă tăria, face o prezentare a ceea ce ar însemna unirea între fraţi şi, poate nu întâmplător, personajele povestirii sale sunt în număr de trei tineri. Ar putea pune la îndoială vreun cercetător în domeniu faptul că Asachi nu ar fi conştientizat legăturile de rudenie dintre populaţia celor trei provincii româneşti, mai ales că mama sa se presupune că, după numele de fată, Ardelean, se trăgea dintr-o familie de dincolo de Carpaţi, din minunatele silvae ale Ardealului. Înseşi odele lui Asachi au în versul lor un dor comun valahilor, care netezesc un câmp de existenţă perpetuă trăsăturilor lor de caracter. În timpul cât va studia arheologia şi epigrafia la Roma, între anii 1808-1812, Gheorghe Asachi va pătrunde în literatura italiană, luând lecţii de poetică, dar şi de pictură şi sculptură în atelierele lui Michele Keck şi Antonio Canova. Subliniem acest fapt pentru a prezenta una dintre marile realizări sculpturale, pe care omul de cultură Gheorghe Asachi le-a aşezat întru nemurire pe valea Copoului, tot ca o dorinţă de elevare în tot ceea ce putea face pentru cunoaşterea istoriei şi culturii românilor moldoveni. În realitate, a fost un început care a urmat cu ceea ce îşi dorea să fiinţeze pe dealul Galatei, un Pantheon în care domnitorii Moldovei să-şi regăsească locurile pentru nemurire: „Un mormânt al bărbaţilor ce am respectat şi a celora ce am iubit, expus fiind ochilor nu este numai o paradă deşartă, ci un îndemn de imitare pentru unii, iar pentru alţii un Paladium din care răsună un glas de mântuire în oara pericolului şi a alunecării noastre. Cumpănind asemene adevăruri nu putem tăgădui că îndatorirea către răposaţii este dictată de religie, de moral, şi chiar de politică.”5 Această realizare arhitectonică, desenată şi ridicată din iniţiativa lui Gheorghe Asachi, a fost primul monument public în Moldova anului 1834, un statuar neoclasic, influenţat în înfăptuirea lui de spiritul rusesc, de factură provincială, numit Monumentul de pe Copou6. Acesta a fost ridicat în cinstea constituirii Regulamentului Organic şi a fost realizat de inginerul rus N. Sungurov. Cioplirea obeliscului, spun documentele timpului, a fost realizată de meşteri aduși de la Lwow. Este de suOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

bliniat faptul că sculptura reprezintă un stâlp comemorativ, în formă de trunchi de piramidă, din nouă blocuri de piatră aşezate una peste alta, cu partea mai ascuţită spre vârf, un obelisc precum epitafurile greceşti din piaţa publică. Se pare că acest sanctuar s-a dorit să simbolizeze așezarea legii noi, asemenea celor din lumea de dinainte de Moise. Cultura imensă a eruditului şi diplomatului Gheorghe Asachi i-a luminat dorinţa spre însemnele antice ale lumii civilizate şi a dovedit că şi în această parte a lumii gloria unui popor în istorie poate fi prezentată printr-un sanctuar. Monumentul este încadrat de patru lei care susţin obeliscul. Între labele acestora se poate vedea câte o spadă, semn al apărării aşezării regulamentului. Regulamentul în sine semnifică şi gradul de civilizaţie la care ajunsese, la momentul respectiv, partea românilor din ţinuturile Moldovei. În poziţie şezândă lei sunt gata oricând să atace pe toţi aceia care ar fi dorit să profite de starea lor de repaos. Sabia, semn justiţiar, poate fi şi un simbol al nobleţei, al generozităţii conţinutului acestui act, care s-a dorit să guverneze peste trebuinţele publice ale Moldovei moderne şi care s-a dovedit a fi o lege de mare valoare a acelui timp istoric. Dacă aleea parcului este dominată de umbra copacilor înalţi şi arcuiţi, monumentul se află într-o poieniţă luminată de razele soarelui, peste care natura se răsfaţă în toată splendoarea ei. Coamele leilor, maiestuos ondulate, precum o perucă a unui preşedinte de complet, cad peste lama spadei. Laba mare şi grea se aseamănă cu o mână de războinic, viteji seculari care şi-au dat viaţa pentru apărarea hotarelor strămoşeşti. Leii sprijină obeliscul, asigurându-i trăinicia. Veghează cu ochii deschişi de pe blocul de piatră, scrutând zarea de la o înălţime de peste doi metri. În liniştea nopţii, umbra care cade dinspre măreţul obelisc ascunde pieziş siluetele leilor, însă luna şi stelele îi măreţesc, monumentalizându-le datul. Putem spune că prin această realizare, Gheorghe Asachi ar putea fi socotit un deschizător al unui nou curent creativ în principatul românesc şi, anume, neoclasicismul. În politică, Asachi poate fi privit ca un conservator însă, în toată creaţia lui artistică, s-a distins ca un inovator.

Conservator şi iluminist În toată activitatea sa, ca om de cultură, Gheorghe Asachi a inclus, conştient, în programul său, conceptul de românism, chiar dacă vizibil s-a Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

declarat un antiunionist. Înﬁinţând şcoli cu predare în limba română, publicând creaţii literare cu subiecte istorice româneşti, întemeind şi dezvoltând teatrul în limba română el, ca erudit, s-a de-

clarat român. Iar românii nu locuiau numai în teritoriul principatului Moldova, ci în tot spaţiul carpato-danubiano-pontic, dincolo de Tisa şi de Prut. Gheorghe Asachi şi-a dat seama că prin tot ceea ce realiza trezea dorinţa, această nouă formă de culturalizare a maselor, percepută mult mai activ de către cei care simţeau naţionalismul. Un exemplu elocvent de îndrăzneală patriotică este şi momentul la care, la ceremonia înscăunării lui Mihail Grigore Sturza, diletanţii au reprezentat, pe scena teatrului francez de varietăţi al fraţilor Fouraux, o dramă eroică, la iniţiativa lui Asachi, având titlul semnificativ: Dragoş, întîiul Domn suveran al Moldovii. Din păcate, această creaţie literară nu s-a mai păstrat până la noi. Este timpul, ca înainte de a cerceta evolu ia spiritului critic, ar fi de dorit şi mult mai atractiv din partea unui cercetător în domeniu să se oprească atent asupra acestei figuri a românismului care reprezintă, în istoria culturii şi civilizaţiei româneşti, omul unei perioade în care a căutat, luminat de ştiinţă, să deplaseze interesul naţional spre cel internaţional, despărţind prin aceasta lumea veche de cea nouă, răscrucea unde mintea lui a rezistat străpungerilor a tot felul de curente contradictorii. La vremea istorică, pe care succint am pre-

Pag. 53

zentat-o în rândurile de mai sus, marele erudit Gheorghe Asachi, una dintre ﬁgurile de seamă ale culturii românești antepaşoptiste, a luptat cu propria-i conştiinţă şi a demonstrat că el gândea româneşte. În concluzie, pentru a evidenţia conceptele de român şi românism la marele om de cultură moldovean, Gheorghe Asachi, am dori să mai amintim încă una dintre marile realizări ale acestuia, în acest domeniu, şi anume, a ceea de a pune bazele, în anul 1836, a înﬁinţării Conservatorului dramatic de la Iaşi, instituţie de învăţământ superior, la care el însuşi va preda, în limba română, cursul de declamaţie. În lucrarea sa, “Spiritul critic în cultura românească”, Garabet Ibrăileanu avea să spună: „Cultura şi fericirea unui popor nu stă în schimbarea portului, în mania de a se lepăda de învechime şi de a lua orice lucru străin şi nou, ci în

neşti de la Sf. Sava, Bucureşti; Ibrăileanu, Garabet, Amestec cu curente contradictorii: Gh. Asachi, în Spiritul critic în cultura românească, Editura Junimea, Iaşi; Iorga, Nicolae, (1977), Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică, Bucureşti; Iorga, Nicolae, (1907), Istoria literaturii româneşti în veacul al XIX-lea, Bucureşti; Iorga, Nicolae, (1928), Istoria învăţământului românesc, Bucureşti; Levit, Gheorghe, (1959), (Gheorghe Asachi la Universitatea din Lvov, în Limba şi literatura moldovenească, nr. 4, pp.10–13, Chişinău; Lovinescu, Eugen, (1921), Gh. Asachi. Viaţa şi opera lui, Bucureşti; Popescu-Teiuşan, (1971), Studiu introductiv la Nicolae Iorga, Istoria învăţământului românesc, Bucureşti; Xenopol, A., D., (1908), Despre naţionalism, în Arhiva, nr. 6, Iaşi. 7 Gazeta Albina Românească

respectul aducerii-aminte a strămoşilor”. Referinţe bibliograﬁce: Aiftincă, Marin şi Husar, Alexandru, (1992), Gheorghe Asachi, schiţă de portret, în Gheorghe Asachi. Studii, Editura Academiei Române, Bucureşti; A s a c h i., G h e o r g h e, (1973 - 1981), Opere, Vol. I—II, ediţie îngrijită de N. A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti; Bârsănescu, Ştefan, (1957), Gh. Asachi şi studiile lui la Universitatea din Lvov, în Iaşul literar, nr. 7; Densuşianu, Ovid, (1985), Literatura românã modernã, Editura Eminescu, Bucureşti; Enescu, N.C., (1962), Gheorghe Asachi organizatorul şcolilor din Moldova, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti; Enescu, N.C., (1957), Unde a ţinut Gheorghe Asachi cursul de inginerie, în Studii şi articole de istorie, II; Grigoriu, Elena, (1978), Istoricul Academiei Dom-

Pag. 54

a fost primul ziar de limbă română şi a apărut la Iaşi, timp de 21 ani, între 1829-1850. Una dintre activităţile destul de importante a ziarului a fost traducerea şi popularizarea scriitorilor ruşi. Ziarul a fost creat după modelul rus al gazetei Severnaia pcela (“Albina de nord”), editat în Sankt Petersburg, între anii 1825-1864. Albina de nord era organul neoﬁcial al Secţiei a III-a (Serviciul Special de Informaţie) a Cancelariei Imperiului Rus. Secţia a III-a a guvernului rus, între altele, urmărea activitatea scriitorilor, susţinea scriitorii caliﬁcaţi de împărat drept utili, îi folosea pe aceştia cu diverse ocazii şi, în principal, pentru controlul minţilor, racola agenţi etc. Cf. dr. Veaceslav Stavila, în „Jurnalul istoricului de veghe”, articolul Albina Românească şi Gheorghe Asachi au fost cârtiţe ruseşti, 1 februarie 2011. 1 G h e o r g h e A s a c h i., Opere, Vol. I—II, ediţie îngrijită de N. A. Ursu, Editura Minerva, Bucureşti, 1973-1981. 2 Garabet Ibrăileanu, Amestec cu curente contradictorii: Gh. Asachi, în Spiritul critic în cultura românească, p. 60, Editura Junimea, Iaşi, 1970. 3 Solariza, derivaţie de la lumina puternică a soarelui, în text a permite luminii să se vadă. 4 Gazeta de Moldavia, (1853), p.272 și Remus Niculescu, (1954), Începuturile sculpturii statuare românești, p.110, în Studii și Cercetări de Istoria Artei, 1, nr. 3-4. 5 Icoana Lumei, (1846), p. 223 și Remus Niculescu, op. cit., p.110. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Petru SOLONARU

NUMELE INOROGULUI* O poveste glifo-smaraldică îl cheamă pe abatele toledan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcantara (născut chiar în an cu Luis de Gongora, 1561!) pe o cale a cunoașterii spre „Dincolo”, locul fericirii, în Triunghiul Emiliei-Romagna, care lasă vederii Edenul, Romania hiperboreană – Dacia Trigonului cu baza în „Po”, Pontus, oaspetele Oceanului Potamos, acolo unde Cerul sărută pământul. Ne aflăm la momentul primordiei timpului, căci, stăruie autorul ADRIAN BOTEZ, este „primăvara devreme” când, știm, planeta noastră a fost odrăslită să jur-împrejureze Soarele. Întâiul echinoc iu!.... ....Și suindu-se pe cărările purificării prin ara ce iese din margini spre a intra în nemărginiri, Romagna, pe Axa plaiului/raiului, magul (abatele/călătorul ini ierii) ajunge la un Han/puntea, meleag al rugăciunii și medita iei, locul unde somnul și visarea sunt în simetria „mor ii”, peste podul luminilor- „Po”, Iordanul valah, În elesul așadar, arc trecut întro altă poveste, la îndemnul Circei, chiar de sofianicul Ulisse, întru-a poposi la cimmerienii pelasgi din miazănoaptea Euxinului la cetatea Halmyris, străjuielnică a ărmurilor săvârșirii. Aici (și acum!) întâmplarea (cea din templu....) îl face să asiste și să primească ceremonia confesiunii unui strainic muribund ce își încheia hagia frământatei vie i printr-o fantastică istorisire inând de taina sa, alăturată rugămin ii, de-ar fi demn acela, să capete în ultimele clipe ale sale trupul lui Crist, ecleziologica mântuire. Misteriosul peregrin, ucenic al mrejelor, supus a trece harurile, era în descenden a unui conte de Ferrara/ Ferrum Daciae, Dava Magiei Fierului, și, deși de două ori născut spre desăvârșire, fu despuiat de rang și vlăstărie de fratele mai mare și trimis să împărtășească neodihna colbului drumului. Nobil, el are tăria de a uita povara vinovă iei distrugerii familiei și dă lupta vie ii înscrisă în Pravilă, asemeni lui Arjuna din Bhagavad–Gita, și își recucerește Numele în fa a zeilor pământului într-o ucenicie a faptei jertfitoare. Astfel, ca neofit, ce a învă at deocamdată totul de la via ă, urmând a muri spre a învă a ce-i a muri, el accede la știutura osebirii între cerc/ domeniul trupului și cunoscătorul cercului, Divinul, Punctul, Centrul, descoperind în vremelnicia lucrurilor statornicia lui Dumnezeu și, mai ales, că doar timpurile confuze se năruiesc în fa a citadelei Clipei veșnice a Aceluia din noi. În cei 60 de ani (nunta de Smarald!....ce se va desluși mai târziu) se încrucișase/predestinase cu însemnate trăiri ale freamătului și fascina iei, între pulsiunile părtinitor-individuale și prevenirile impar iale, cosmice trimi ând către un sens al Decindei fenomenelor, către Enigmă. În elesese ca atare fatuitatea credin ei că timpul curgerii/istoriei ar însemna un lucru oarecare dincolo de obârșiale așezări mnezice.... Iubise, ucisese în căin ă și necăin ă. Într-o amiază a tinere ii sale ( Ceasul douăsprezecimii!... punctele cardinale în cele trei dimensiuni ) sub angoasa sinuciderii chiar, s-a apropiat de vârtejuitele ape ale râului „Po”/simbol al dizolOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

“În continuare, peste istorisirea pelerinului, spre a o împiedica să se prăbușească, povestea abatelui, în valență cu Ouroboros, vine și o înconjoară cu un alt cerc cu taina/esența iarăși în Pomul de lumină/ Moartea pură, cel al resorbției ciclice, eternă întoarcere, ca aprindere a stingerii în viață, adică moartea ce purcede din viață și viața ce intră din moarte. Și astfel lumea se asigură de echilibru: „coincidentia oppositorum”! (reunirea coagulării cu dizolvarea), dându-i dreptate lui Heraclit că „Drumul în sus și drumul în jos sunt același lucru” (Ipolit), întrucât potrivnicele țin de iluzie numai.“

Pag. 55

vării, cel al gnosticii orale păstrătoare a cheii căr ii fără de file, unde peste câmpia/aludelul regenerării de un verde singular a luat aminte cu inima Cumin eniei la ce se întâmpla în Lumea Cealaltă. *Distingeri la glifo - smaraldica ,,ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA” de ADRIAN BOTEZ Pe boltă se scurgeau nori, urma i în nedespăr ire pe pământ de umbre, maculaturi ale unui joc apocaliptic dintre splendori și abise. Din fiece umbră pe arina romagnolă, mărturie a ceea ce urmează, se întruchipa câte o lumină cumplită precum a fulgerăturii. Apoi oricare adâncă și hieroglifică reflexie, molcomindu-se ascendent, căpăta menire transparentă de înger, și astfel sute de mesageri ai eterului, între drumul Șarpelui și Calea Fulgerului, între ideograme, numere și Cuvânt sub jocul cabalistic al șahului, amintea de Ghematria celor Treizeci și două de poteci minunate și esotere ale În elepciunii, adică zece infinită i și douăzeci și două de litere ale plecării și întoarcerii la UNU. După aceea, centrifugal, s-au constituit într-o horă

unei Femei marmoreene (așadar, iată, epifania Ascunsului!), fiind chiar Fantasma, Năluca, Moartea, ce, acum (și aici!), dansa exaltată în mijlocul transparen ei îngerilor, prenumind parcă strălucirea Verbului. Sub descântecul focului cherubimilor tânărul se înamoră de fermecata moarte ce, semnalându-l, îl chemă îmbietor să se azvârle, și el, în vâltorile Ciuleandrei, cea între un „ieri” fără matrice și un „mâine” în afară de soroc, musai în Centru, locul obârșiei ce face contingen a între sus și jos, astfel neclintirea vie ii (eternitatea), deprinderea „a muri”. Însă în aceeași clipită când mireleapostol al caduceului hermesian, cel al trezirii, spunându-și: „Eu sunt Aceea!”, se însufle i spre sâmburele vâlvoarei, toată angelitatea s-a velnicit iar în pară nestăpânită și, deasupra acesteia, chipeșa moarte deveni o vastă făclie într-o prorupere de incendiu cosmic ( „Focul Timpului de Apoi”, kalanala hindușilor, distrugătorul universului la încheierea unui ciclu din devenire). Dar, minune!... În inima Ro ii nimic nu ardea...totul era dincolo de aparen e. Foc incombustial, fără crema iune de substan ă. Văzu baletând fiare și arbori în suișul providen ei, iar în mijloc Dansatoarea-Moarte închipuia un Inorog în flăcări, sfera celui de-al Șaptelea Cer, Vindecătorul, pe a cărui frunte scăpăra smaraldul sapien ei mântuielnice. Se trezi peste un puhoi de vremuri către valurile aceluiași „Po”.... În luciul instabilului lichid îl privea însă alteritatea, de data aceasta un moșneag înso it de o călcătură de lumină ca un balaur bicefal, unul de lebădă aletheic și unul șarpe/ vasiliscul Lethei, ucigătorul cu privirea, ce-l învăluia și-l parodia și parcă scrutând întâlnirea a doi copii, jucăuși și cruzi (Adam și Eva) „care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă – legică, barbară, tainică și ucigașă, precum sunt toate făptuirile lumii”. În miraza îngânatului, a impurită ii min ii, Narcis, efemerul, tresărea o alta, adevărată, Oglinda, cea a tăcutului Androgin, Încreatul. Umbra orbitoare a celor doi arbori paradisiaci, ai Vie ii și Cunoașterii Binelui și Răului, cerea să se unească în Oglinda divină cu adevărul luminii acelorași.

de văpăi întoarse către copacii dumbrăvii din apropiere, sub articularea unui dulce rugăciunar/teurgie a iubirii. La serafima invoca ie, de sub coaja unui ulm ( el însuși lăcaș al zânelor/dryade, adulmecătorul lui Hypnos dar și kathartic sapient) printr-un abur (deochetor vis al volburei, al polimorfiei) apare chipul paradisiac al

Pag. 56

Prin mărturisire, iată, peregrinul vizează mântuirea sufletului său atât de ignoran ă cât și de durere!... Ajungând la realitatea eternei mor i, cea noumenală, el depășește fiin area vie ii, fenomenalitatea, adică translează de la clintire la neclintire, de la cerc la vârf/culme într-o eleva ie spirituală. Iar aceasta concomitent prin exerci iu Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

(hora) și într-o detașare de larma mentală tributară deșertăciunii, când ultima reflexie este spre zeu ( cum a fost în illo tempore), spre Oglindă nu spre oglindiri. Astfel el capătă puterea de a ști ce este a fi, drept hiero-silaba OM, cea ne-năruitoare. Intrând în Horă/Anamneză, el nu se se mai leagă de cercuire, ci trece spovedire naturii lăuntrice a axului, a statorniciei.... În continuare, peste istorisirea pelerinului, spre a o împiedica să se prăbușească, povestea abatelui, în valen ă cu Ouroboros, vine și o înconjoară cu un alt cerc cu taina/esen a iarăși în Pomul de lumină/ Moartea pură, cel al resorb iei ciclice, eternă întoarcere, ca aprindere a stingerii în via ă, adică moartea ce purcede din via ă și via a ce intră din moarte. Și astfel lumea se asigură de echilibru: „coincidentia oppositorum”! (reunirea coagulării cu dizolvarea), dându-i dreptate lui Heraclit că „Drumul în sus și drumul în jos sunt același lucru” (Ipolit), întrucât potrivnicele in de iluzie numai. Ca prin cea ă din cârnosirile celui în agonie un fum arzător-veninos se prelungea spre chipul aba ial drept trup geamăn al bătrânului peregrin, „iscându-se, astfel, în fiin a lui un balaur cu două capete, unul de lebădă și unul de șarpe”, acest al doilea corp al umbrei era o femeie a pojarului luxuriei. „Limbi de foc turbate, roșii și albe – îngânări ciudate, tot mai ascu it-șuierătoare, începură să se înal e, începură să-i lingă fa a abatelui, cu tumorile și leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit și întru totul înrobitoare, prin fascina ie...” Sacerdo iul, cu disperare, fuge din/și spre ucigașa beznă.... În urma-i hohotul mor ii, iar pe veșmântul său negru „crescură aripi de aur”/straiele agatârșilor.... El se rostogolește (primește deci rostul golului) din coasta dealului într-un fus (iarăși, grindei!) dincolo de zări/ de a privi, în lumea îngerilor văzduhului (unde se vede duhul!), ajungând în „iarba înaltă”/ în ascensional, la răscruce de drumuri (deci în Cale!) și este, la rându-i, aflat când prin pâcla dumbrăvilor se topea un fantastic unicorn cu smarald în frunte, iar un viitor pelerin dintr-o nouă poveste și mai tulburoasă începe, din iertăciunea gurii, a vorbi sibilinic, sub aripa inspira iei poetice. Era discu ia, ne dumerim, iar de licorna bunăvestirii, de salvatorul Arcei lui Noe, de raza spirituală pogorâtoare a divinită ii în creatură și, peste acestea, de drumul spre aurul filosofiei.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Adrian Botez știe cum, sub arcanele flăcării inimii înnodate de tăciunele min ii, nu-i timp să dăruim mult trupului/fumului, întrucât prin aceasta, invers, în adânc, scăpătăm sufletul/lumina, pierdem cristosul și, astfel, încearcă a ne inspira că alături de inorogul ( De-Ne-Nimeritul, De-Ne- intitul) ce-și sărută moartea, drept Fecioara (Ne-cunoașterea), noi trebuie să ne re-întoarcem în Pădurea Verde ( Raiul veșnicului Răsărit!), unde sunt sacrele rădăcini ale Pomului Vie ii îmbră ișate de cele ale Pomului Cunoașterii Binelui și Răului, încotro iubirea ese în elepciunea, deci pânza lui Lethe (sfârșitul unui ciclu cosmic) spre dragostea sapientă a Aletheei (nirvana), fiind el Al Treilea Ochi. La „Po”-Veste!... Unde, respectând alchimia lăuntrului, unicornul neutralizează substan ele, în elegând neliniștea/ toxicitatea apelor terane (valurile narcisiste), dar și reflexiile/ orbirile Oglinzii ca pricină a Căderii Dintâi. Acesta e Calea înturnării atroposeice (Atropos cea Neîndurătoare!), sfoară între lumi a Androginului „hic et nunc!”, căci precizează psalmistul (91:10): „...Se va înăl a puterea mea, ca a inorogului și bătrâne ile mele unse din belșug”. Cu fiecare poveste din poveste Adrian Botez ne prenumește că: INOROGUL ESTE ÎN NOI! Și că el, unicornul, prin noi poartă smaraldul fidelită ii fa ă de divinitate în aspira ia noastră către Absolut. Numirea Facerii ( iată poesia „in nuce”!) s-a iscat, se cunoaște, chiar cu „Numele Inorogului”, iar lumina sa verde, smaraldină reprezentând Logosul divin, descoperă arta ini ierii, frumuse ea sacrului și inspiră pe cel ales la cunoaștere directă, căutarea centripetă. Adică cel ce trece/transcende „Po”-ul (podul lumilor)/povestea, în elegerea/ învierea în Șapte zile de ardere kogaionică spre Hanul (Noul Ierusalim) cu îndemnul: „Visita Interiora Terre Rectificando Inveniens Occulum Lapidem” ( Vizitează interiorul pământului și, rectificând/distilând, aflavei Piatra Ascunsă, Filosofală).... Cunoaște-te pe tine!....în duh aerial, foc spiritual, în osialitate, unde legile locului și timpului nu-s în clintire. Asemeni abatelui, a cărui haine obișnuite, noviceale, ale treptei smereniei de jos (nigredo), ale izgonirii primordiale, altfel zis, dobândesc prin trezirea centripetă sub irimea duhovnicească, a spi ei de sus (rubedo), tot așa, sub înrâurirea Marelui Tăcut, cel ini iat, sub straiele cunoașterii și soteriei, se apropie de chipul de lumină al flăcării mor ii, închi-

Pag. 57

zând ușile sim irii („nemuritor și rece”, previne Eminescu). În ascultare!.... El se dezbracă de trup, îmbrăcându-se în odăjdiile splendorii pentru a traversa vămile văzduhului prin auzirea tăcerii, în medita ie și contempla ie spre o realitate mai înaltă. Ieșirea din trup stă așadar în cerul intrării în Sine. Prin moarte sufletul se „taie„ de corp; prin înviere amândouă se unesc, îndreptând astfel păcatul neascultării.... pieritorul ne-pierindu-se. A ieși intrând, „a învă a muri” (cum spune Confucius), este a umbla pe Calea împărătească a timpului mistic, nu pe cea a abaterii horei/mișcării vremurilor. Căci cel de a odrăslit în sine foc și căldură nepieritoare, sugerează Adian Botez, nu se teme de flacăra mor ii; lepădând legăturile pregetării, primește dezlegul seninătă ii inorogului, al nemișcării grindeale. Flacăra mor ii este o scară teurgică spre Sfânta Sfintelor, între profan și sacru, pe care urcă numai cel ce se desmintește, în revela ia dreptei cugetări, vindecându-se de pomenirea vie ii, aceasta pentru dobândirea celor suprafirești. A învă a muri este a te ini ia că „ești OM”, că în tine sălășuiește Dumnezeu, iar visul eternei mor i este chiar „jumătatea” ce omul o caută stăruitor spre re-androginizare, re-urcare la ceruri. De la discursivitate la intui ia inimii....citind în „semne”, lectio, în elegând „urzeala semnifica iilor”, meditatio, și cunoscând „centrul”, contemplatio, sinea ro ii, vizitiul(mintea) trebuie

să asculte isihastic Spectatorul din car (sufletul).Dezlegarea horei, de data aceasta serafimică, ce este încă mundană, legată așadar, nu se poate face decât prin îmbră ișarea/sărutarea axei, numai învâ ând a muri în ieșirea din paralizia iluzivului și participarea la transcendental. Însă, volens-nolens, fără a muri nu se poate a învă a muri, iar cen-

Pag. 58

trul nu-i de lămurit decât prin atributele cercului/dansului, astfel tot apologul sapient, ca o esen ă nearătată, este de binefacere în această sedimenta ie a povestei repovestite/înpovestite cu atâta distinc ie și har de autorul de fa ă. Ontologia lumii este prin urmare recuperată, re-întemeiată prin această curiozitate vrednică fa ă de sacru sub amprentele nostalgiei începutului, când timpul cristic este Clipa prezentă, a eternită ii. Așadar tanatofania, ca indiciu imaginar-criptic de alegere insolită a mor ii spre a revela sacrul prin simboluri adresându-se împărtășaniei dintre caden ele omului și cele cosmice!.... Acest ritual imaginar-emblematic, inând în desena ia sa apriorică de conștiin a ultimă, la care invită eseul-poveste a lui Adrian Botez paradoxal este o realitate simultană personajelor tripletei: peregrin, abate, povestitor. Căci, în fond, ce-i leagă de această cruce?.... Pe firul perfec iunii lăuntrice a ini ierii lor în moarte, a învă ării mor ii, cei trei, ca într-un dans cherubimic, schimbă mereu pozi ia pe scara/ arborele Clipei, însăși căutarea mântuirii spirituale în experien ele din illo tempore ca fiind „acum și aici”. Prin dansul îngerilor se recuperează o „stare”(de nu întâmplător centrul este osia, ba chiar la vechii chinezi el se numea Jilin, YinYang, adică unicornul!), unde contrariile intră în coinciden ă și, astfel, se capătă fericirea de după moarte/cerc în nemoartea sufletului/punctului. Deci, de la o trăire extatică la alinierea cu temelia, de la realitatea tranzitorie a dăn uirii la Izvor, la tămăduire eliberatorie. Mântuirea fiin ei de iluzie/Maya, detașarea de povara ignoran ei, poartă pe poteca aducerii aminte a adevăratei identită i a omului: lumina, nu reflec ia! Lethe este îmbră ișată de Alethe(ia).... Prin coeren a povestei cei trei identifică arta alchimică a aurului ce scânteiază eliberat de coaja plumburie și astfel apare flacăra incombustă, aura sfin eniei, cunoașterea în cuminecare. Mintea se stinge iar inima luminează spre cele Șase Răsărișuri, văzând în curgere izvorul necurgerii.... Prin moarte, dezlega i de toate îndoielile (nodurile mentale), ne smerim la o naștere înaltă, la fiin a luminii, imuabilă și nepieritoare. Nimic indestructibil, moartea învăluie însuși Nimicul așa cum be ia cristalului din Pahar Vinul Laten ei. Ea poartă însușirile Peregrinului ce, căutate și cunoscute în om, vor fi Calea spre fericire, căci, trebuie să aflăm, ne îmbie Adrian Botez, că energia veșnică e în vidul grindeiului ro ii/în centrul Horei....pe când în talpa obezilor numai risipire. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Lucian GRUIA

ÎNVIEREA

n Rai, sufletele credincioşilor se rugau preamărind pe Domnul, în timp ce pluteau ca nişte licurici invizibili, prin Marea sa Lumină, iar în Iad, dublurile trupurilor păcătoşilor se perpeleau ca să simtă durerea fizică, în timp ce sufletele regretau amarnic faptele săvârşite. Deodată se auzi Trâmbiţa Învierii, cu atâta putere, încât porţile de aur ale Raiului şi de plumb ale Iadului se pulverizară pur şi simpliu. Sufletele individuale coborâră pe Pământ instantaneu, cu viteza gândului. Călătorind cu o viteză mai mare decât a luminii, conform teoriei relativităţii einsteiniene, timpul şi-a inversat curgerea şi evenimentele se întorceau spre origini, fiecare suflet ajugând la momentul de după moartea trupului pe care îl locuise temporar, aflat în diverse faze de degradare: schelet, carne putredă cenuşă.După ce îşi găsiră mormintele sau urnele, sufletele aştepau copleşite de emoţie. Şi iată că din fiecare mormânt ieşiră 10-20 de schelete, aşa cum ieşeau câte o duzină de persoane dintr-o maşină mică, în filmele comice, cele destrămate se refăceau şi încet, încet carnea începând să le îmbrace. Cenuşa cadavrelor incinerate se aduna refăcea scheletul pe care înflorea apoi carnea proaspătă. După ce se întremară, sufletele îşi reluară locurile în trupurile care începură să se mişte. Rămăseseră pe jos, o mulţime de silicoane pentru sâni, fese, buze, care nu se puteau întoarce la locurile lor, la Înviere. Oamenii erau îmbrăcaţi ca nişte cerşetori, cu ceea ce mai rămăsese din hainele lor cu care fuseseră înmormântaţi. Erau atât de mulţi încât nu mai încăpeau în cimitire şi puhoiul lor se revărsa pe străzile localităţilor. Trupurile se reîncarnau până ajungeau aşa cum îi prinsese clipa morţii, cei mai neputincioşi şi bătrâni, maturi şi bolnavi, copii avortaţi. Un vaier prelung zgudui pământul: „Doamne, fă-ne sănătoşi, aşa nu putem trăi, suntem bolnavi!”Dumnezeu îşi dădu seama că nu puteau să se chinuiască astfel şi-i făcu sănătoşi şi în deplină putere, pe toţi de 33 de ani, cât avusese Fiul Său la răstignire. Şi oamenii însănătoşiţi începură să se înveselească. Aveau toate simţurile aprinse, puternice, fremătătoare, bucurându-se ca nişte copii de tot ce le ieşea în cale. Euforia nu dură mult pentru că îi apucă foamea. Maţele chiorăiau pe mai multe voci, simfonia foamei cuprinsese pământul. Omenii înfometaţi începură să adulmece mâncarea prin toate locurile care le ieşeau în cale: gospodăriile celor pe care Învierea îi prinsese în viaţă. Micile magazie familiare şi supermarket-urile. Năvăliră Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

ca un roi de lăcuste, călcându-se în picioare, distrugând totul în cale. Neîncăpând în spaţiile prea înguste ala magazinelor, le dărâmau pur şi simplu pereţii, se răneau, ţipau de durere dar se vindecau repere, acum erau nemuritori. Supermarket-urile, erau cele mai căutate, răsturnând rafturile, reînviaţii luau fiecare ce apuca: preparate, semipreparate, carne crudă, dulciuri, sucuri, băuturi. Când mâncarea era pe sfârşite, începură cu băutura, până când unii se agitară puternic iar ceilalţi se făcură turtă. Agitaţii începură să se bată pe ultimele ciosvârte. „Ce ne facem Doamne? Or să ajungă canibali!” – îl întrebă Sfântul Petre. „Am să-i fac să trăiască fără să mămânce. Le voi închide anusurile.” Uitând de mâncare şi băutură, trupurile îşi revendicau dorinţele sexuale reprimate pentru unii de milenii pentru alţii de secole. „Ia uite ce ţâte are fosta mea vecină, ce buci, soţia lui Aurel!” Şi începură se se repeadă la femei, pentru cele mai arătoase, încingându-se păruieli. Dar femeile erau mai numeroase şi începură şi ele să se păruiască între ele pentru bărbaţi. Iarăşi ţipete, vaiete, sânge. „Ce ne facem doamne?” – întrebă Sfâtul Petre. „Am să le iau şi sexul! – hotărâ Domnul. Fără să mănânce şi fără sex, oamenii începură să se liniştească. „Acum ce facem cu ei?” – întrebă Sfântul Petre. „Sunt prea mulţi ca să-i punem să muncească şi nici nu mai au de ce. „Îi punem să se roage!”, zise Domnul. Şi le făcură programe de rugăciuni şi cântece sfinte, cu pauze de plimbare prin parcurile refăcute. Dar oamenii, cu timpul, se plictiseau tot mai mult, deveneau tot mai apatici şi tot mai tăcuţi. După o vreme, au izbucnit. „Doamne, ce să facem, nu ne-a mai rămas nicio bucurie. Degeaba suntem nemuritori. Mai bine bagă-ne înapoi în mormânt!” „Şi n-o să mai cârtiţi împotriva mea?” „Nicicând!”

Şi le făcu voia. Şi lumea a continuat aşa cum o făcuse în cele şase zile ale genezei. Apoi adresâdu-se Sfântului Petre: „Ai văzut că am făcut cea mai bună dintre lumile posibile?” „Adevărat grăieşti, Doamne!”

Pag. 59

George ROCA (Australia)

BOZ, ULTIMUL ASTRU! Mai zilele trecute, citind „Ullyse”, un volum de însemnări critice ale lui George Călinescu (Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967), am întâlnit la paginile 178-180 un eseu interesant având titlul „Studiu depre Eminescu” datat „2 iulie 1933”. În conţinutul acestuia, autorul se referă la un nume foarte cunoscut mie, Lucian Boz, om drag cu care am întreţinut, până nu de mult, dezbateri literare şi relaţii amicale, aici la Sydney, în îndepărtata Australie. Iată ce scrie Călinescu despre acesta la aceea vreme: „Am remarcat nu de mult o broşură despre Eminescu a d-lui Lucian Boz. Am lăudat atunci subtilitatea speculativă a lucrării, făcând rezerve asupra interpretării. Iată acum un prilej să arătăm unde duce entuziasmul cabalistic aplicat la Eminescu...” Eseul face în continuare o critica literară laudativă acestei lucrări. Despre cine este vorba? Cine este acest om băgat în seamă chiar de marele Călinescu? Să-l cunoaştem! În urmă cu trei ani, pe la sfârşitul lunii martie, domnul Lucian Boz, considerat de mine ultimul astru al universului cioranian (greşesc oare?) ne-a părăsit pentru întotdeauna! Merită să ne reîmprospătăm memoria cu amintiri despre acest om excepţional. A fost prietenul apropiat a lui Eugène Ionesco, Emil Cioran, Mircea Eliade, Ion Vinea, Ilarie Voronca, George Calinescu, Ştefan Baciu, Emil Boldan, Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Grigore Cugler şi a multor alte personalităţi ale literaturii române care au strălucit în prima jumătate a secolul al XX. Împreună cu Gherasim Luca, Dolfi Trost, Jules Perahim, Jacques Herold, B. Fundoianu (Benjamin Fondane), Paul Păun, Gellu Naum, şi alţii, formează „al doilea val” al curentului suprarealist (1933-1951), din primul făcând parte după cum se ştie, ca o tranziţie dinspre Dadaism, Tristan Tzara, Hogo Ball, Emmy Hennings, Hans Arp, Marcel Iancu, Jules Iancu, Ion Vinea, Ilarie Voronca, Saşa Pană, Jaques Costin, Poldi Chapier, Victor Brauner, ş.a. Cu toate acestea André Breton, aşa-zisul întemeietor al Suprarealismului, a susţinut întotdeauna că este inexact şi cronologic abuziv să se prezinte acest curent ca o mişcare ieşită din Dadaism. De altfel, atât în revista pariziană „Littérature” (unde Breton publică, în colaborare cu Phillipe Soupault, „Câmpurile magnetice”, primul text specific suprarealist), cât şi în alte reviste, textele dadaiste alternează cu cele ale noii orientări, ce avea să

Pag. 60

se numească apoi suprarealism. Sunt două mişcări apropiate, având scriitori comuni. Posibil că suprarealismul, curent artistic şi literar de avangardă care pune accent nu pe gândirea logică ci pe iraţional şi inconştient, să-l fi marcat puternic pe Lucian Boz, deoarece deseori în convorbirile avute cu domnia sa, îmi vorbea cu mândrie şi nostalgie despre această grupare. Scriitor prolific, critic literar, journalist, om de cultură şi artă, decorat cu „Ordinul naţional al meritului francez”, a lăsat posterităţii mai multe opere literare: „Eminescu” (Ed. Slova, 1932), „Cartea cu poeţi” (Ed. Vremea, 1935), „Masca lui Eminescu” (Editura Vinea 1935), „Moartea Abstractă” şi „O săptămână a poeziei” (Ed. Autorului, 1979), „Piatra de încercare” (Ed. Vinea), „Scrisori din exil2 (Ed. Dacia, 2001). Născut la Hârlău, la 9 noiembrie 1909, dintr-o familie evreiască (Mendel), se mută cu părinţii la Bucureşti, unde studiază la liceul „Gheorghe Lazăr”. Dupã absolvirea acestuia urmează facultatea de drept. Iubind literatura începe sa colaboreze şi să scrie la diferite publicaţii din capitală. În anul 1930 îşi începe activitatea gazetărească la revistele conduse de Ion Vinea „Facla” şi „Contemporanul”, iar mai apoi, între anii 1933-1937 este numit redactor la „Adevărul” şi „Dimineaţa”. În scurt timp devine unul dintre cei mai apreciaţi critici literari ai acelor vremuri, publicând numeroase articole în mai multe reviste de prestigiu precum: „Adam”, „Adevărul literar şi artistic”, „Capricorn”, „Discobolul”, „Excelsior”, „Gândirea”, „Lupta”, „Premiera”, „Rampa”, „Reporter”, „România literară”, „Tiparniţa literară”, „Unu”, „Vremea”, „Viaţa Românească”, „Zodiac”, şi altele. Între anii 1932-1933 editează o revistă proprie revistă numită „Ulise”. Interesantă alegerea acestui titlu, care, după cum mi-a relatat domnul Lucian Boz, a fost ales ca o „solidarizare” şi omagiu la volumul de însemnări critice intitulat „Ulysse” a lui George Călinescu, în care trebuia să fie inclus şi eseul despre care v-am vorbit mai sus. Povestea apariţiei acestui volum a creat multe controverse, deorece pentru prima dată a fost anunţată de autor în revista „Viaţa literară” nr. 88 din 23 iunie 1928, a doua oară în revista „Vremea” din 22 mai 1930, dar din motive necunoscute nu a văzut lumina tiparului numai după moartea autorului (1965). Volumului „Ulysse” (520 de pagini) de George Călinescu, a fost publicat pentru prima dată în anul 1968, sub coordonarea criticului literar Geo Şerban. Este bine de ştiut că şi criticul literar B. Fundoianu, prieten cu Lucian Boz şi cu George Călinescu, incă de pe vremea când scriau cu toţii la revista „Rampa”, a conceput la rândul său o lucrare (publicată doar în parte, dar neterminată însă) numită tot „Ulysse”! Autor a mai multor studii despre Mihai Eminescu, scriitor, jurnalist, traducător, Lucian Boz, face parte din elita producătorilor de literatură români dintre cele două războaie. Bun cunoscător al limbii franceze, în 1938 devine ataşat de presă la Paris, trimis de mai multe publicaţii din ţară. În această perioadă se înscrie la uniOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

versitatea Sorbona unde timp de un an îşi pregăteşte doctoratul în ştiinţe economice. Tot în aceeaşi perioadă publică frecvent articole interesante în „Dimanche Illustré” şi „Le Petit Parisien”. Întreţine legături puternice de prietenie cu importanţi intelectuali români stabiliţi în capitala Franţei, printre care Emil Cioran, Mircea Eliade şi Eugene Ionesco. În timpul celui de al doilea razboi mondial, Lucian Boz, împreună cu soţia sa, Carola, fac parte din Rezistenţa Franceză, fapt pentru care sunt arestaţi de Gestapo şi încarceraţi până în 1944 în lagărul „La Cité de la Muette” (sau „Sammellager” în germană) de la Drancy, o suburbie din nord-estul Parisului situată în apropierea gării Austerlitz. Am aflat de la doamna Boz fapte interesante despre această perioadă. Mi-a relatat că deţinuţii mureau pe capete de inaniţie, singura mâncare fiind un fel de terci-supă de lobodă. Fiind foamete în tot Parisul, nici unul, dintre prietenii rămaşi în libertate, nu îşi permitea să le trimită pachete cu alimente. Singurul care a făcut un sacrificiu pentru cei doi, a fost Emil Cioran, care le-a adus toate merindele pe care le avea în casă, inclusiv bucăţele de pâine şi de brânză drămuite şi economisite cu greu. Sunt salvaţi de la deportare în Germania şi eliberaţi din detenţie datorită intervenţiei Legaţiei române de la Paris. Plecarea urgentă din Franţa, a soţilor Boz, a fost de asemenea plină de peripeţii. Singura ieşire din teritoriul ocupat, trecea pe la Vichy, oraş situat nu departe de Paris, loc unde îşi stabilise capitala guvernul pro-german al generalului francez Henri Philippe Pètain. Cu toate că autorităţile române le obţinuseră aprobarea de plecare din Franţa ocupată şi repatrierea în România, doamna Carola Boz a fost din nou reţinută de către poliţia locală urmând să fie retrimisă în lagărul de la Drancy. Şi de data aceasta au fost ajutati de prietenul Cioran, care deţinând funcţia de ataşat de presă al Germaniei în Franţa, a plecat de urgenţă la Vichy să-şi ajute prietenii. Având o oarecare putere în faţa autorităţilor germane şi franceze, a făcut toate intervenţiile necesare pentru ca trecerea acestora spre „lumea liberă” să fie posibilă. I-a însoţit personal pe cei doi până la frontieră, pentru a se convinge că prietenii săi nu vor avea şi alte surprize neplăcute. În 1944, soţii Boz, revin în România, crezând că în ţara natală îşi vor găsi liniştea şi siguranţa şi îşi vor putea continua activitatea în slujba literaturii naţionale. Ajuns din nou la Bucureşti, Lucian Boz, îşi reia activitatea gazetărească la mai multe publicaţii care apăreau în capitala în aceea vreme, precum „Finanţe şi industrie”, „Democraţia”, „Timpul”, „Tribuna poporului” şi „Victoria”. Tot în această perioadă înfiinţează cu Martin Economu, revista în limba franceză „L’Information Internationale”. În 1946, se naşte fiul său Alain, de fapt unicul urmaş, care şi în prezent locuieşte împreună cu mama sa (93 de ani!) în casa părintească de la Sydney. Demn de menţionat este faptul că şi doamna Carola, Cora cum ii spun cei din preajmă, a fost o mare iubitoare a literaturii române, înainte de război lucrând ca jurnalistă la ziarul „Dimineaţa” unde şi-a cunoscut

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

soţul.După terminarea războiului celor doi li s-au acordat înalte distincţii şi recunoştinţa statului francez. Dându-şi seama că în România comunistă, datorită cenzurii şi restricţiilor impuse de noului regim pro-sovietic, libertatea cuvântului şi a exprimării literare libere este imposibilă, în 1947, Lucian Boz, împreună cu soţia şi copilul, părăseşte pentru intotdeauna România, reîntorcându-se la Paris, unde lucrează ca jurnalist la prestigiosul ziar „Le Monde”. Coloaborează în continuare cu Martin Economu, refugiat şi el la Paris, ajutându-l pe acesta să fondează săptamânalul BIRE (Buletin de Informatii al Românilor din Exil), care va avea apariţii pâna în 1990, printre directorii publicaţiei numarându-se şi Radu Câmpeanu, viitorul candidat la preşedenţia României. După numai patru ani de şedere în Franţa, familia Boz emigrează în Australia. La început se stabilesc la Canberra, capitala micului continent, unde capul familiei lucrează ca sudor (sic!) în mai multe locuri, acceptând chiar şi munci necalificate. Nu după multă vreme, însă, i se oferă de compania aviatică „Air France” conducerea reprezentanţei acesteia în Australia. Soţia sa este angajată la Ambasada Franceză. Terminându-se construcţia celui mai mare aeroport din Australia, „Kingsford Smith” din Sydney, reprezentanţa „Air France” se mută în acest oraş, unde Lucian Boz duce tratative cu guvernul australian pentru o eventuală cursă a vestitului avion „Concorde” pe ruta Paris-Sydney. Lucrează la aceasta companie până în

1974 când iese la pensie. În 1958 este decorat cu medalia „Crucea de cavaler al meritului comercial”, iar mai târziu în 1979, statul francez îl onorează cu „Crucea de cavaler al ordinului naţional al meritului” pentru eminentele servicii aduse cauzei franceze. Cu toate că a dus o muncă splendidă ca reprezentat al „Air France” în Australia, fapt recunoscut de companie prin acordarea a diferitelor diplome şi medalii, nu a uitat nici o clipă vocatia sa, dragostea pentru literatura română. A scris în continuare în limba natală şi a avut o vastă corespondenţă cu personalităţi literare române şi străine. A publicat nenumarate articole în limba engleză despre personalităţi româneşti (un exemplu fiind anunţarea morţii lui Emil Cioran) în presa australiană, precum „The Daily Telegraph”, „The Sydney Mornig Herald”, „The Australian”, etc. În octombrie 2001, Academia de Ştiinţe, Literatură şi Artă (ASLA Oradea, Romania), i-a oferit „Marele Premiu Anual” pentru exemplaritatea operei sale literare. Lucian Boz, s-a stins din viaţă pe data de 14 martie 2003, la Sydney, la vârsta de 93 de ani, cu mâna pe peniţă, în deplinătatea facultăţilor mintale.

Pag. 61

George PETROVAI

Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck

iecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le conf e r e trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, e n gleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte. Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?! Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică torturat fără milă de dorul după locurile natale

Pag. 62

(tradiţii, obiceiuri, nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfel încât pe bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fiindu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel. De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul unei culturi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care se numesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi judecăţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curent sau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare. Dar şi un om instruit are capacitatea să desprindă multe dintre particularităţile definitorii ale unei culturi sau arte, având în vedere faptul că aceste particularităţi se impun atenţiei pe măsură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de cuprindere pe verticală şi pe orizontală. Procedînd în acest chip, lesne ne dăm seama că, de pildă, folclorul este axul în jurul căruia se învârte nu numai literatura, ci întreaga cultură a românilor, pe când coloana vertebrală a literaturii americane este asigurată de realism. Afirmaţia de mai sus despre cultura noastră folclorizată nu înseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş avea ceva cu folclorul, îndeosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în zilele noastre întratâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate (muzică, politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite de toate cele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi concluzia că România a ajuns o ţară eminamente folclorizată... Desigur, pentru a fi în întregime obiectivi, trebuie puse în evidenţă cele două direcţii pe care folclorul nostru a rulat înspre marea cultură: a)Preţuirea de care folclorul autentic şi valoros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii româneşti, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora; b)Importanţa Mioriţei, a baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? – pentru cea universală. Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia „momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipice pentru homo activus (principiul Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea ce-l priveşte homo constructivus (principiul constructiv). Şi încă ceva. În textul Despre diaspora românească şi dimensiunea ei culturală, am căutat să scot în evidenţă o altă particularitate a culturii noastre, mai exact a culturii din perioada bolşevică şi cea postdecembristă: Existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coordonata autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi coordonata diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndreptate către specificul românesc. Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfîrşite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestă tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva excepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Ion Barbu. De-abia coordonata diasporei occidentale (Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc.) îmbină intensiunea profund românească cu extensiunea sa centrifugală, realizând astfel producţii spirituale cu o certă vocaţie a universalului. * Spuneam că realismului i se poate conferi rolul de coloană vertebrală a literaturii americane. Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şi umor este o constantă a literaturii americane moderne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingway şi William Faulkner – cam de la Mark Twain încoace. Iată, de altminteri, părerea categorică a lui Hemingway în această privinţă: „Toată literatura americană modernă a ieşit dintr-o carte de Mark Twain, numită Huckleberry Finn...Este cea mai bună carte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie în America, iese de aici”. O afirmaţie care, mai ales prin ultima ei propoziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabila afirmaţie a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit din Mantaua lui Gogol”... Desigur, în ceea ce priveşte influenţa exercitată de Twain şi Gogol asupra realismului din cele două literaturi, Hemingway şi Dostoievski au dreptate. Cu precizarea că nici un moment nu trebuie dat uitării rolul determinant al celor doi maeştri - Edgar Allan Poe şi Alexandr Puşkin – în Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

literaturile lor naţionale, precum şi locul de onoare pe care ei şi l-au adjudecat în cultura universală. Având în vedere veneraţia constantă cu care Dostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin, putem fi siguri că el ştia prea bine ce şi cât datorează toţi scriitorii ruşi moderni marelui lor înaintaş. Este de presupus că nici pe departe Hemingway nu nutrea astfel de sentimente faţă de E.A.Poe. Din simplul motiv că, deşi era american get-beget prin excesele alcoolice la care s-a dedat şi deşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţei şi cea a presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca prozator prin colaborări cu presa, totuşi Edgar Allan Poe n-a fost tot atât de american ca Mark Twain! Cu tot umanismul şi sensul etic care se degajă din povestirea Tu eşti ucigaşul pe direcţia restabilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca din Amontillado), cu tot umorul suculent şi grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb răsturnarea valorilor în lume (binele este îngenuncheat de rău), în sfârşit, cu toată influenţa exercitată asupra simbolismului şi înnoirile aduse în tehnica de analiză, de investigaţie psihologică şi în cea de cultivare a senzaţionalului (misterul avântat spre groază şi coşmar prin translaţia graduală pe direcţia celor patru „s”: straniu→spectral→sinistru→sepulcral), totuşi, întrucât Edgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea subiectelor tratate de literatura gotică engleză, de romantismul tenebros german şi de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut loc mai întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se dovedeşte mult mai complex şi mai înzestrat decât Twain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin urmare mai puţin american. Indiscutabil că preţuirea lui Twain în ochii lui Hemingway se datorează minimalismului, acel stil american caracterizat prin Less is more (mai puţin înseamnă mai mult): primul a creat un foarte popular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea scriitor s-a impus nu doar prin forţa dialogului (personajele au în permanenţă mai mult de spus decât ceea ce spun), prin observarea minuţioasă a realităţii şi prin incomunicabilitatea cu lumea la care Hemingway îşi condamnă eroii, ci şi prin stilul său direct, simplu şi concis. Realismul lui John Steinbeck continuă linia viguroasă a realismului inaugurat de Jack London şi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contemporan şi rudă apropiată cu realismul lui Hemingway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne

Pag. 63

spune Silvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhitectură complicată, cu insistentă monolog interior, prin care pătrunde în spirală spre punctele obscure ale comportării omului şi ale vieţii sufleteşti”. Dar John Steinbeck nu urmează linia inaugurată de Sinclair Lewis în Main Street (Strada Mare), roman apărut în anul 1920, în care autorul prezintă drama unei madame Bovary din Middle West, altfel spus „o variantă americană pe o temă clasică” (Carl Van Doren). Realismul lui Steinbeck ne apare mai nuanţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanul Fructele mâniei), datorită măiestriei artistice cu care scriitorul pune la treabă numeroase elemente ajutătoare: ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica, limbajul şi, nu în ultimul rând, personajele. Interesant este de văzut cum contribuie aceste elemente la realizarea realismului specific operei lui J. Steinbeck: 1)Ironia şi umorul sunt pretutindeni prezente în scrierile lui Steinbeck, de la formele mai blânde ale persiflării şi până la atacul devastator al satirei şi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric – Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi asta deoarece ambele unelte artistice sunt nelipsite din întreaga literatură anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducem aminte doar de umorul negru al inegalabilului Jonathan Swift şi de savurosul umor al lui George Bernard Shaw. Iar scriitorii americani care i-au urmat lui Mark Twain au avut grijă să arate lumii întregi în manieră proprie că maestrul n-a greşit afirmând: „Umorul este un lucru măreţ, salvator”... Indiscutabil că umorul este după chipul şi asemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, mai exact cu linia umanistă imprimată de artist scrierilor sale. Astfel, dacă umorul lui Sinclair Lewis este întru totul adecvat unei colosale aglomerări de amănunte (aşa numita tehnică a inventarului) şi unei descrieri exacte a lumii exterioare (în romanul Babbitt, de pildă, el afirmă despre unul din personajele secundare că era „atât de ocupat, încât nu apuca să facă absolut nimic”), în schimb umorul lui John Steinbeck are menirea să slujească puternica lui vână epică, demonstrată mai cu seamă în romanele Fructele mâniei şi Iarna vrajbei noastre, romane în care (cu deosebire în primul) umorul se întinde pe plaja largă dintre ironia agreabilă (maica bate un marchitan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nicicum să-şi încheie nasturii de la prohab etc.) şi forma tăioasă a sarcasmului la adresa potentaţilor şi curcanilor: „L-au fericit curcanii, dădu Tom răspuns. Cineva îmi spunea c-a...dat în mintea boilor. L-au bătut prea rău în cap”.

Pag. 64

2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribuţia la îmbogăţirea artei pe care Steinbeck o desfăşoară cu generozitate în romane şi nuvele, prin încântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornind de la zarea dinspre răsărit, şi întunericul se revărsa asupra pământului pornind tot dinspre răsărit. Stelele amurgului scăpărară şi începură să sclipească în umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorul tablou extras din romanul La răsărit de Eden: „Samuel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era o noapte atât de luminată de lună, încât dealurile păreau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, ca şi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lipsiţi de atmosferă, morţi. Umbrele erau negre, fără nuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără culoare”. 3)Simbolistica Titlurile date de Steinbeck unora dintre scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia sa spre simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătălia este luat din Paradisul pierdut al lui John Milton, Fructele mâniei sunt împrumutate dintr-un celebru cântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe, intitulat Imnul de luptă al republicii, La răsărit de Eden este luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastre din piesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc. Dar nu numai atât. Însuşi romanul La răsărit de Eden, cartea lui Steinbeck cea mai îndrăgită de americanii anului 1952 (anul publicării ei) şi de cei din zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artistică şi adaptarea la vremurile moderne a unui celebru simbol – fratricidul comis de Cain împotriva lui Abel. Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni – Caleb şi Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va trăi), cu toate că nu el era cel mai iubit de tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptată împotriva fratelui mai frumos, mai sensibil şi mai iubit îl determină pe întreprinzătorul Caleb să-l ducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasa lor mamă, fapt care îi provoacă acestuia o atare durere şi repulsie (avea convingerea că mama lor îi părăsise îndată după naştere şi plecase pe coasta de Est), încât pe loc se înrolează în armata americană intrată în primul război mondial alături de Aliaţi, este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află liniştea şi împăcarea prin moarte. De fapt toată tragedia din familia Trask – moartea lui Aaron, urmată de îmbolnăvirea şi moartea tatălui, nu este decât împlinirea destinului închis în cuvântul ebraic timshel, cuvânt care exOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

primă atitudinea omului faţă de păcat: nu cu sensul de promisiune – tu îl vei stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl poţi stăpâni! Este, de altminteri, sensul pe care, după ce au fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţii chinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate din familia Trask; este sensul pe care de îndată îl preia şi Lee, căci – după cum i se destăinuie el lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosof care se pricepe să gătească” sau de „bucătar care ştie să gândească”, acest al treilea sens îl face să simtă „o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos şi unic în univers. Este mereu atacat, dar niciodată distrus – pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul cuvânt pe care suferindul Adam îl şopteşte înainte de a-şi da duhul, cuvîntul prin care – la rugămintea imperativă a lui Lee – el îi acordă lui Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta să poată fi liber, complet despovărat de greșeala săvârşită. 4)Limbajul utilizat de Steinbeck este deosebit de viu, plastic şi sugestiv, într-un cuvânt captivant. Poate şi datorită faptului că traducerea romanului Fructele mâniei, cu certitudine una din cărţile de referinţă ale scriitorului nostru („romanul dezmoşteniţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un excepţional traducător din limba engleză. Avem, astfel, plăcerea să ne dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase, precum: întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar ne desfătăm şi cu aforisme de mare efect artistic şi stilistic: „Valoarea adevărată stă doar în mintea unică a individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină secretă în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile urâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este un om, are în el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurile măreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul insultei este invers proporţional cu inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu delicioase zicători cu rime: „Pruncul în necaz venit, fericirii e menit” şi „Pruncul născut în prea mare bucurie, bleg are să fie”. 5)Personajele lui John Steinbeck sunt atât bine individualizate, încât cu adevărat multe dintre ele au şansa să devină memorabile. În această categorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad: mama în calitate de „stâlp al familiei”, care – îndeosebi după pornirea întregii familii în pribegie spre mult lăudata Californie – luptă din toate puterile pentru a-i hrăni pe toţi şi pentru a menţine Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

unitatea clanului („Câtă vreme suntem împreună, obişnuia ea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, daʼ nu vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzleţim”); Tom în calitate de luptător neînfricat pentru afirmarea demnităţii umane şi pentru asigurarea dreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu ezită să se alăture răspopitului Jim Casy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe această cale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifundiarilor californieni sprijiniţi de autorităţi, de reducere permanentă a mizerelor câştiguri realizate de pribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea greviştilor, împotriva lor sunt trimişi spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este omorât în încăierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic de un ciomăgar – izbuteşte să scape cu viaţă doar omorându-l pe agresor. Iar visul maichii de-a menţine unitatea familiei se destramă încet-încet, pe măsură ce unul câte unul părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe drumul către însorita şi atât de neospitaliera Californie, fiul mai mare Noah este primul care-i părăseşte cu mult înainte de-a ajunge la destinaţie, vine apoi rândul nevolnicului Connie, soţul Trandafirului din Şaron, Tom la rândul lui este nevoit să se ascundă ca să nu fie prins şi să înfunde puşcăria pentru noua crimă comisă (fusese eliberat condiţional după prima), iar Al se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii că intenţionează să se angajeze la un garaj. În romanul La răsărit de Eden, Samuel Hamilton este unul din personajele principale spre care se îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie a autorului. Fiind bunicul dinspre mamă al lui John Steinbeck, el ne este înfă ișat ca un adevărat patriarh biblic și ca ˶un fel de geniu al comicului˝. Un alt geniu al comicului este Ethan Allen Hawley, personajul principal din Iarna vrajbei noastre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai năstrușnice apelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.) și care departe de-a fi ˶un prostănac simpatic˝, manevrează într-un asemenea chip lucrurile, încât devine proprietarul magazinului lui Marullo, unde făcea cam de toate – băiat de prăvălie, administrator și contabil, ba mai pune mâna și pe terenul lui Danny Taylor, prietenul din copilărie ajuns be ivul orașului, teren de-o importan ă crucială pentru modernizarea localită ii, întrucât este singurul care se pretează la construirea unui aeroport. Ar mai fi de adăugat că asemenea lui Faulkner care-și plasează ac iunea multora dintre scrieri în inutul imaginar numit de el Yoknapatawpha, John Steinbeck optează pentru Valea Salinas din California din Nord, locul lui de naștere.

Pag. 65

Calistrat COSTIN

într-o ladă de gunoi... Doamne, ﬁrea omenească – hăul când în noi se cască – greu îmi e a o-nţelege cum îi lege când nu-i lege! Plin am fost de idealuri, vulcan ferecat în maluri, rară mi-a fost fericirea din cuminte rătăcirea... Mă simt, Doamne, fără tine, străin pe lume de mine, mi-am mâncat singur norocul, oare-o să mă-nghită focul?

La pragul celor fără întoarcere

Amăruie precum mierea Sfântă Doamnă vinovată, nu te-oi uita moartea toată, carnea ta-i ca veşnicia, soră bună cu pustia, m-a hrănit, m-a flămânzit de-am ajuns smintit lipit, inima îţi e ca fierea, amăruie precum mierea, nectar dulce de otravă pentru-o viperă bolnavă... Ţărna când va să mă ieie voi rodi în ea femeie, rădăcină de muiere, must fierbând a înviere, să dea vin de viaţă lungă nimănui să nu-i ajungă, sămânţă de Dumnezeu să mă-mbăt din ea mereu cât prin vremi oi adăsta în „împărăţia" ta!

Apus de lume.., Mă simt. Doamne, fără nume, străin pe lume de lume, mi-au furat „ai mei" norocul şi s-apropie sorocul când se numără bobocii şi se-ngroapă sărăntocii pentru raiul de apoi

Pag. 66

Să ai înţelepciunea şi răbdarea, să fii pân' la sfârşit întreg la minte, martor acestui carnaval cu măşti bizare în care monştrii măşti de om îşi pun, iar oamenii, sărmanii şi puţinii, în gaură de şarpe cată să se-ascundă! Mă iartă, Doamne, că odată, eu fiul Tău, voiam s-ajung un fel de înţelept nebun nădăjduind astfel să scap mai ieftin din ghearele ursitei, ci iartă-mi rătăcirea, neghiobia şi lasă-mi bobul sacru de lumină să-mi facă umbră deasă la pragul celor fără de întoarcere să pot ajunge împăcat cu fi(e)rea pe culmea arsă a neîmpăcării şi să mă bucur şi să sufăr ca un om de tot ce lumea nepăsătoare învenină de când s-a pomenit sub soare lume! Am încheiat, în fine, jocul ciudat „de-a-uite-fericirea-nu-e-fericirea". nu vreau decât să văd, s-aud, să simt, să ştiu cum trece vremea dintr-un neant într-altul şi cum în pietre şi-n istorie se face încet-încet, pustiu, pustiu...

La steaua Viata noastră trecătoare -. dar din dar de taină mă voi lepăda de ea, când oare?, ca de-o haină zdrentuită, învechită atârnând cu omul ei de steaua spânzurătoare! Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Mircea BOSTAN

go for it

uite aşa ne iau dracii în posesie când trece orarul timpului nostru de ora şase ne zgâmboim cotrobăind prin mintea copiilor stăm pe o scândură într-un echilibru instabil precum prunele la uscat riscând a ne duce la vale îi invocăm necontenit şi pe Fiu şi pe Tată neînşurubându-le pildele în carnea vieţii ne dăm în stambă cărându-ne beteşugurile în public vrem să avem tot timpul dreptate ne ia gura pe dinainte şi ne dedăm la bârfă nu ne mai convine nimic şi ne văităm că nu avem de niciunele că pensia s-a sugrumat că apele nu mai reintră-n vechea matcă vanitoşi ne tună şi ne fulgeră şi la trezitul soarelui şi în mijlocul prânzului de planete şi la timpul de dezmeticire al lunii iar ploile nemulţumirii ne populeză prea des ţinem regim la eleganţă şi dialog ni se reptilizează epiderma gândului părul naufragiază pe umerii cocârjaţi şi inestetici ne cade faţa avem poftă de controverse ţinem cu dinţii care ne mai populează cavitatea bucală ce nu mai conteneşte în reproşuri ţinem cu îndârjire de ﬁecare franc ca nişte zgârciţi bolnăvicioşi ne rigidizăm ne naftalinizăm

Onyx

ne stafidim în rotirea secundei viitoare şi peste toate mai dăm şi sfaturi adunate din neîmpliniri râncede îngrozim pădurea cu vestejeala şi nu pricepem că pâlpâim în trecut şi doamna cu coasa ne face cu ochiul vrem să fim cu chip şi aripi de vultur dar nu mai suntem în stare să tangenţializăm nici măcar statutul unei ciori vrem să fim cocoşi dar gâjâitul pe care-l scoatem din guşă enervează răsăritul care se palidizeză la auzul cârâitului nostru ce se vrea concert în melodica noastră surdă şchiopătăm în toate şi ca nişte veritabili retardaţi invocăm redefinirea mişcărilor de revoluţie şi de rotaţie ale Terrei încurcându-ne şi pe noi nu înţelegem că lumea s-a comutat spre alte valori afişăm o vigurozitate falsă când de fapt în interior suntem copţi de putreziciune vai de capul nostru... şi dacă suntem aşa de nemulţumiţi de ce Doamne nu ne loveşte realitatea şi... în rostogoliri văzduhice către starea civilă pentru a solicita eliberarea certificatului de eternă căsătorie cu Doamna Sfârşenie... Go for it!

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Pag. 67

Adrian FRĂŢILĂ

În faţa ei de-atâta frumuseţe Le înfrunziră armele şi chipul. BALADA PIRAMIDEI CĂLĂTOARE Mai colindăm prin lande nesupuşi Tot mai lăsăm în urmă spaţii vaste Către izbândă ridicarăm oaste – Strânsură de absenţe şi intruşi Cresc munţii fără margine aici În solzul mării universu-ncape Doar că pe-aceste lungi cărări şi ape Secundele sunt rozătoare mici Eroii nărăviţi la vechi iubiri Despică valuri mari de tămâioasă Precum o joncă fulgerată-şi lasă Pe uragane stemele subţiri

BALADA PUSTIULUI Aflând că ei aveau mai multă faimă Decât visa o-ntreagă dinastie I-au surghiunit pe cântăreţi şi pictori Mai-marii lumii, -n vasta lor trufie În cel mai arzător dintre deşerturi Tânjeau actorii, sculptorii, poeţii Fără de braţe toţi şi fără limbă Abandonaţi pe dunele tristeţii I-au capturat şi de prin vechi provincii Un lazaret parcă era pustiul Când n-a mai fost după o vreme nimeni S-a aşternut în legea lui târziul Veacuri la rând au măcinat meleaguri Popoarele cu jale-mbătrâniră Copiii se năşteau căzuţi pe gânduri Şi preaflămânzi de forme şi de liră... Cândva din zarea ultimei speranţe Sosiră caravane orbitoare Ce delirau că-n inima saharei E raiul cu miresme şi odoare Coroanele trimiseră armate Crescând pe cai din lungile oţele Duceau porunci să vânture deşertul Şi-un ger imens mărşăluia cu ele Pătrunseră ca-ntr-un miraj de aur – Această plăsmuire nu-i nisipul!

Pag. 68

Memoria se face greu talaz Sclipind, un gând escaladează fruntea Însă acolo se destramă puntea Şi chiuie instinctul pururi treaz Târziu păşim pe-un astru arzător: Deşertul – piramidă călătoare Umbriţi de ascuţişuri şi de sare Gură-nsetată-i ﬁecare por În zare-s râuri pline cu balsam Dar zarea-i o republică pribeagă Dintre tiparne barca îşi dezleagă Şi ne-nsoţeşte blând Omar Khayyam. BALADA BĂTRÂNULUI VAMEŞ Drumule-drum, neostoit balaur Veşnică ﬁară vămuind păcate Oh solzii tăi m-au luminat că-n toate Un pumn de sare-i cât un pumn de aur Ades te-am părăsit fără ruşine Cu paşii grei arşi de subţiri speranţe Din plumbul lor mereu se toarnă gloanţe Care-şi lungesc rafalele spre mine Am şi pierdut îndemnul ce mă poartă Ca un soldat cu zalele crăpate Te du, bătrâne vameş de păcate La fel de tainic şerpuind prin soartă Rămân la liziera unui gând Să-ascult sedus de tihnă şi răcoare Cum în pădure sevele amare Înalţă cruci sub coajă. Pe curând. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Mircea Liviu GOGA

Proiect pentru o casă În această casă Lumina alunecă leneşă pe pereţi, Trece printre animale nenumite. De-i vei depăşi pragul Să nu te mire bunicul orb Care-ţi va arăta, din greşeală, Pendula în locul oglinzii Şi se va face că n-a observat Tăcerea aşternută pe podea. De vei dori să vezi umbrele duzilor Te va conduce într-o încăpere goală, Pentru că băiatul lui n-a avut Niciodată timp s-o mobileze Tot cărându-şi suﬂetul dintr-un ochi în altul. Iar dincolo, pe scrin, E tabloul fratelui mai mare Care a ajuns cărturar Şi s-a-nchis de ani de zile-n bibliotecă. Nopatea îi poţi auzi paşii...

Cum în vara dinaintea naşterii mele, Când mama-şi atingea pântecul plin Şi se mira Că nu-i fericită...

Iar copiii tresar, Speriaţi de-atâta nelinişte, Deşi tata le spune mereu Că acolo, de fapt, nu e nimeni, Că visează Şi că el n-a închis bine fereastra Pe care mereu o bate vântul...

În fiecare noapte

Vara asta

În ﬁecare noapte mă trezesc La ora la care-a murit tata Şi mi se pare că sunt Amintirea despre mâine a morţilor...

Vara asta-mi aduce-aminte De vara dinainte de-a mă naşte, Când toate păreau a prevesti.

În ﬁecare noapte mă trezesc La ora la care-a murit tata Şi mi se pare că nu eu, ci el se trezeşte Mergând bolnav către bucătărie, ori Calculând vremea până la pensie.

Orașul alb Oare cine se va naşte mâine, Călcând pe trupul meu Ca pre moarte? Se-amestecă-n stele un timp tainic, Acelaşi din pietre şi lemne. Ca un hotar a-ncremenit graiul Şi gura mea vorbeşte Întru încremenire. Timpul tainic preface mugurii-n fructe Şi încep să văd Cu ochii pietrei şi lemnului Cum cândva, Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Oraşul acesta alb Atât de paşnic de la o zi la alta, Încât cineva A lăsat deschisă, la circ, cuşca leului Pentru un fapt divers. Oamenii aşteaptă pe străzi Înﬁoraţi, Dar în cuşcă leul închide ochii, Speriat de insistenţele prietenilor Din celelalte cuşti Care-i doresc ieşirea Pentru un fapt divers...

Pag. 69

Ion Gheorghe PRICOP

zestre a bunicii mele, creşte din pământ la stele, tarea vinului tărie; n-o mai beau, mă otrăveşte cu licoarea ei benignă, pacă-i oala de pe gignă, clocotind în ochi de peşte; n-o mai mânc, mă umﬂă-n coaste, aiurez şi vorbesc poante, din arípile ei boante îmi plac cărnurile proaste; ieri, pe ploaia plâns-zdrelindă, m-am întors la ea acasă şi-a dat semne plicticoase c-am chemat-o din oglindă,

nu mai pot veni la tine …un picior de-asfalt, beteagul, se răsuce înspre tine, talia să ţi-o încline prin butadă, cu baltagul, dar tu mândră stai pe perne, mestecând buze carmine, câţi ca alţii, câţi ca mine nu fumaşi prin pieţe terne; pe fulăi nu-i mai ştii parcă, de vieţi risipitorii, cu lanterna alb-a zorii le faci semne să se-ntoarcă şi rămâi precum o rază, dominând coline-albastre, ﬁia vârstei prime-a noastre, drept al albului să vază şi rămâi steauă polară pe un cer de suferinţă, dor de tine mă-nﬁinţă şi-mi stă-n gâtiţă ca gheară; eu mă trec, tu creşti în pâine, cârtiţa noptirii mele, prin o mie de tunele, nu mai ştie drum spre tine…

aiurez şi vorbesc poante …pe sipét copilărie,

Pag. 70

şi mi-a zis: tu mă vrei roabă, să rămân ca sub arípă permanenta ta risipă, atunci, rumegă-mă, gloabă!...

La ani cruzi eu mă întorc …greu la mersu-mi şi la minte, la ani cruzi eu mă întorc, râmătură ca de porc este viaţa mea-nainte; cât de des şi cât de sprinten, abătut şi-aglutinat, cu-al meu suﬂet ne-ntinat spre izvor să nu-mi dau pinteni? nu la râpa cu-azimut, sub un munte calicit, voi s-ajung sleit, răcit, ci la treapta de-nceput; pe când soare-ţonţoroi apunea chiar după deal unde-al nostru áreal ne-aduna, să paştem oi; la pădurea cu halmidă ce cocea poveşti de nuci şi-unde ploaia cu bulbuci năştea şerpi, venind timidă; mic ﬁind, peste hotare visător corăbier, Domnului în rugi să-i cer să nu mă mai facă mare… Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Valentina TECLICI (Noua Zeelanda)

M-am visat M-am visat astă-noapte o pasăre Cu-aripi senine ca speranţa. Aveam culoarea dorului Şi energia dorinţei. Aripile atingeau în zbor Clapele abisului. Simţeam libertarea de-a ﬁ, Puterea de-a-ndrăzni şi-acţiona S-ating prin zbor absolutul. M-am visat astă-noapte o pasăre Cântând la pianul abisului În zborul ei de foc, spre neant. În zori, întinzându-mi aripile, Mi-am spus: „A fost doar un vis. M-am visat o femeie cu aripi Învăţând de la păsări Libertatea de-a ﬁ”.

your secrets.

I Dreamt I Was

Când

Last night I dreamt I was a bird with clear wings like hope. I was the colour of longing and the energy of desire. Flying, my wings were touching the keys to the Abyss. I felt the freedom of being, willpower, deed and action to touch the Absolute with my flight. Last night I dreamt I was a bird playing the piano of the Abyss in her fiery flight to Nothingness. At daybreak, while stretching my wings, I told myself ‘It was only a dream. I dreamt I was a woman with wings, learning from birds the freedom of being.’ protecting you from the world’s turmoil agitating outside. From your closed eyes purity thrives as a clear creed. I reverently wipe your tear and kneel devoutly. I’m staying humble in the face of silence Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Când îmi cuprinzi umerii Soarele, în noi, E ca o minge de ping-pong. Plasa cu ochiuri de-absenţe Acoperă povara timpului Urcată-n visele mele iederă, Aripă de albină Colbăită de polenuri furate. Când îmi cuprinzi umerii, Caii dezleagă frânghiile, Galopând câmpii interzise.

When When you embrace My shoulders, The sun, inside us Is like a ping-pong ball. The net with holes Of absence Covers the burden of time Climbing in my dreams Like an ivy, Like the wing of a bee Dusty from stolen pollen. When you embrace My shoulders, The horses escape from reins Galloping to

Pag. 71

George STANCA

ÎNDATORIRE

ÎNGERIŢO Uşa ai deschis-o brusc: eu în faţa ta timid ţinând în braţe un mare buchet de îngeri Ai roşit ca o madonă cu pruncul. Ne-ai poftit înăuntru – eu şi îngerii fără soţ căci tu eşti perechea lor, îngeriţo. Parcă aşa ţi-am zis şi te-am mângâiat cu o aripă furată de la cel mai înger dintre ei, Îngeriţo!

MY TINY LITTLE ANGEL You opened the door all of a sudden: I in front of you was holding timidly a big bunch of angels You blushed like a Madonna with the child. You asked us in – I and the odd angels because you are their pair my tiny li le angel. I think I named you like this I caressed you with a stolen wing from the utmost angel You, my tiny li le angel!

Pag. 72

Ca iubitul tău de serviciu fără introducere fără cuprins fără încheiere după ce te-am dezbărat de spini încă din lift să te devor cu trufia revoltatului de duzină care trece pe roşu sfidând amenzile tot mai substanţiale aşa te vreau apoi am să-ţi ofer drept premiu o excursie cu liftul până la cel mai înalt etaj unde bineînţeles te voi defrişa iarăşi de spini fără introducere etc.etc. precum iubitul tău de serviciu care trebuie să fie ne-a-pă-rat posesiv şi cald contra unei derizorii simbrii de săruturi câştigate în mod onest

DUTY Just like your lover on duty without introduction without a content without the end after I cured you of thorns right from the elevator let me devour you with the ordinary rebellious’ haughtiness who crosses the street on red who bids defiance to the more increasing fines that’s the way I want you then I shall give you as an award a trip by elevator to the highest floor where, of course I shall clear you again of your thorns without introduction etc. etc. just like your lover on duty who must be at all costs possessive and warm in comparison to a dirt-cheap wages of kisses won in an honest way Traducere în engleză de MUGURAŞ MARIA PETRESCU Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Adrian GRAUENFELS (Israel)

White Bird Ascultă, pasăre albă, mi-ai vorbit explicit despre revelaţii aşa că înţeleg de ce zenitul începe la Caracal Munţii tociţi fumegă şi scuipă o pucioasă groasă mi-a murit un pisic ţi-am spus? avea 12 sau 37 de ani, nimeni nu ştie mieuna în engleză sau leopardă nu ştiu unde pluteşte sufletul lui acum probabil călare pe o balenă care toarce în deşert sau poate aleargă după fluturi în Casablanca oricum stau lucrurile nu voi mai fi cel de ieri cum nici iarba nu creşte invers nici păsările nu zboară în revers mă mulţumesc să fiu un bizar al Bizanţului bisectat de birocraţia babelor de la belcanto care fac bebei mari de-a gata guvernatori în insule coloniale şambelani de curte vidă dar cei mai buni vor fi ceasornicarii neputincioşi cu neveste vesele, nepunctuale. Oaia cu Blană Verde vine anul oii cu blana verde strig și mă risipesc într-o pată de ulei mecanismul meu e stricat, crede-mă pierd șuruburi mentale pretutindeni mă ascund în ipete ovale, pășesc prin baldachine pline de molii regret colonialismul si femeile cu eventai se uitau la mine pe sub sprâncene date cu rimel de Malaga (o culoare care nu există ) daca te gândești câte iubiri ratează omul câte poezii scrie în dodii, visând de sub căpi e cerul călărind invers calul imaginar ron ăind din scoici perle si miros de mare trăgând la vâsle pe loc nerealizând că barca e bine legată de gleznele unui sistem feroce plin de burghezie, de precupe e, de talc şi de piper negru.. așa stai cu mine, pricepi? nu-s bun de nimic divor ează, schimbă-mă pe un ceasornicar viril măcar vei ști cât e ceasul pe gratis Allegro con Brio Amore ciudat cum mi s-au bramburit cuvintele mă bâlbâi oare de emoţie? sunt un exponent la puterea a cincea a rădăcinii pătrate? nu vom şti misterele care ne conduc de ce păsările zboară sâmbătă invers Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

de ce polul nord e mereu la nord şi de ce femeile mă ignoră ca pe o transparenţă lucioasă de celofan ronţăit în pauză la operă actul III după cortină.. te-am văzut sărutându-te cu dirijorul un tip fercheş de bună seamă , cult şi citit ştie notele pe dinafară te bate uşurel cu bagheta pe genunchi şoptind allegro con brio amore şi tu râzi cu capul pe spate parfumată şi destinsă ca după o saună ﬁnlandeză afară -18 grade în sală nu mai e nimeni decât voi doi şi alte multe fantome care dansează în ritmul unui vals elegant... ICAR se pregăteşte de zbor şi-a luat avânt melc primordial, vizune stelară ştie că va cădea azi sau mâine poate acum la prima ta vorba răguşită tu auzi? ce vezi? ai visat apele albastre pline cu iguane ? tăceri şi gemete ne înconjoară ne amestecăm cu aerul sărat bate un iz puternic de alge şi naşteri Icar ezită poate va zbura mâine.

Pag. 73

Traian VASILCĂU (Republica Moldova)

Pîn’ la murire m-am retras. Timp n-am trecut, timp n-am rãmas. *** Diminea a, plecînd la serviciu, Clipele se dezbracã de singurãtate, Își aruncã pe umeri un foșnet de amintire Și dispar pînã seara tîrziu. În lipsa lor Telefonul e cu vocea pierdutã pe undeva. Și pustia rãmasã-n unghere Este noua stãpînã a sa.

Cîntec de gropar Sfîșietor de frumoasã era inima ei, Cînd o priveam, obloanele de lacrimi Cãdeau pe faţa mea. Cuvînt eram. „Leapãdã- i rochia viselor și-adormi într-o stea“, Îi spuneam. Ucigător de frumoasã era inima ei.

O pierdeam. Miere de tãcere Culeg lumina replînsã din ochii ﬂorilor De pe morminte, Mierea tãcerii deveni-va ea. O, azi abia am în eles Cã numai cei pleca i nu pot sã se rãzbune Pe binele fãcut Și stau întemni a i într-o tãcere, Știind cã doar în zbor eternu-l sunt. *** Pînã-n durere e un pas. Timp a trecut, timp a rãmas. Pîn’ la tãcere e un glas. Timp am trecut, timp am rãmas.

Pag. 74

O încercare de natură moartă Pe masă — două mere, roşii, nemaipomenit de roşii, Culoarea lor atît de roşie mă înspăimîntă, Mă scoate din sărite, mă face să da, Mă face să nu, dar asta-i altă poveste, Altă poveste. Pe perete — un ceas cu baterie specială pentru ceas, Care vrea cîteodată schimbată şi-o schimb că nam Ce să-i fac, Un clondir cu apă de la robinetul din bucătăria Comună a unui cămin, O mică oglindă, apoi între ea şi ceasul de pe perete — Fotografia ei, căreia-i spun acum, cînd lipseşte din Sumbra mea odaie, Îi spun şi-i repet: „Dragostea ta e-o religie, în care învăţ să cred“, Dar asta-i cu totul altă poveste, altă poveste… *** Noaptea mărgelele tale-mi vorbesc despre dragoste, Umbra mea-şi face cuib în oglindă Şi nu se mai duce la tropice. Mi-am uitat sentimentele pe etajeră, Acum vă vorbesc fără de sentimente, Ca fără de nici un cuvînt. Instinctele mele fac baie, Sufletul meu joacă poker la hanul Mirelei, Toamna visată de frunze Aruncă-n foc ceva emoţii încă, Să nu murim de frig, Aşa e bine, Lasă vîntul-copil înfiat de iluzia mării Să sufle-n tăciuni pentru tine. Lasă vîntul… Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Victoria STOIAN

Graal Urechea-ta smerită, lipită, de pământ, Un tropot când aude, învolburat, de cal, E Iosif care poartă nepreţuitul Graal Cu sângele cel viu, clocotitor şi sfânt. Mileniile scurse, măriri, căderi în van, Antropomorfe arme pe panoplia lumiiPe Zeus l-a scăpat înţelepciunea mumii: În scutece, lui Cronos i-a pus un bolovan. Trufaşe piramide, cuarţuri mărunţite, Zănatici zei domnind imperii spulberate, Atlanţi ce plâng rigoarea grandorii scufundate, În ochi de Sﬁncşi, înscrise, zac coduri necitite. Pe-o lumea prăbuşită - se-nalţă alta-n val, O aripă de înger ascunde sfântul Graal!

Timpul Mă sperie doar Timpul: pe azi îl schimbă-n mâine; Lapis-lazulii verii, îi împleteam colan, De greu ce era spicul, se unduia în lan Şi, răsﬁrat în palmă, avea miros de pâine. Doar auriu şi-albastru - deja trecuse macul; Nemuritori de tineri, hălăduiam prin holde, Ne revolta neşansa prea-tinerei Isoldei, Mireasa înşelată, chiar de Tristan săracul, Ce mai presus de viaţă îşi preţuia cuvântul. Cum aurul Isoldei din plete, strălucea Să îşi urmeze gândul ce inima-i strivea Ar ﬁ făcut frăţie cu praful şi cu vântul! Bătrânul Rege-şi duse mireasa la altar, Pe amintirea verii, păiejeni în sertar!

Deja vu Ciudat, acelaşi foşnet sub paşi, dar alte frunze; În chihlimbarul toamnei zăresc un deja vu, Un anotimp ﬁresc, din el lipseşti doar tu Şi n-am s-accept, iubite, din nou aceleaşi scuze! Păduri cu frunze schimbă noianuri de nuanţe; În ton, şi eu îmbrac doar cafeniu şi bejuri, Uscate în grădină, încolăciri de vrejuri, Doar pânze de păianjen se lăfăie sub clanţe Şi, te întrebi pe unde dispar mereu de-acasă? Când glasul ţi-l aud zgârcit, la telefon... În ceaţă se prelinge un Bogart în palton Sindromul Casablanca şi vechea mea angoasă... Triumfătoare, toamna a cotropit oraşulScrisori nu-mi scrii, de mine s-a plictisit poştaşul! Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Liberul arbitru Aducerile-aminte ca ielele se-ntorc, Îl caută fără milă pe cel ce le-a văzutNici timpul nu prescrie blestemul ce-a căzut Când caierele vieţii subţirul ﬁr îl torc. Şi, ştiu că este-o vreme şi pentru râs, candidul Şi alta pentru plânsul, nestins şuvoi de lacrimi; Noiembrie e-n doliu cu vegetale patimi, Tristeţi şi putregaiuri - orgoliu e stupidul Înfumurat ce uită că totu-i trecător, Tot ce-i lumesc, desigur, şi are gena humeiNu-mi e îngăduit să mă sustrag cutumei. Ce inutil mi-e trupul când duhul pleacă-n zbor! Şi stol de negre păsări îmi readuc în faţă Tot liberul arbitru înfăptuit în viaţă.

Lupul cel alb N-am voie să spun, să nu spun îmi e greu: Despre Lupul cel Alb e oprit să vorbesc ! Luna e albă, în dansul grotesc, Ochii îi ard cu lumină de zeu. Trac solitar hoinărind prin milenii, Intră măreţ în veşmântul de Lup, Falnici copaci în pădure se rup, Cad în genunchi jnepii, lichenii. Cei ce nu-l ştiu, îi spun pricolici, Vâlva ce-a supt printr-o nară de lup. Teama şi ura intrate în trup L-au alungat prea departe de-aici. Se plimbă doar noaptea Lupul cel Alb! Văzduhul, e cuşmă pe capul lui dalb…

Pag. 75

Boris MEHR

Pământul nu arde, e rece, Numai ﬁinţele vii ard Ca nişte făclii, Unele ascund focul lor interior, Altele ard precum Hus ori Giordano, Tu, iubito, găseşti în mine un rug, Eu aud cum şopteşti, Focul arde, el arde, va veni şi tăcerea Pe-ntregul pământ, Noi vom arde în stele, Alături, pe rând.

TRĂIESC HALUCINANT TRECUTUL

Trăiesc halucinant trecutul, Splendoare-n iarba amintirii, Acea plăcere, freamăt, prime, n-am fost amanţi, noi am fost mirii, urcăm în timp, ca-n spre-o cetate care pluteşte-n neuitare, noi vom fi doar cuceritorii, nebănuite avatare. Clipele triste, neîmplinite Vor fi acolo, dezvrăjite. Se făcea, se făcea… transatlantic uriaş, Mă pierdeam, încăperi, chei şi uşi, Duduiau motoare, un oraş Cu viteza unui cărăbuş. Alergam dintr-un colţ în altul, Te zăream, te iubeam, am murit, Numai tu, mai frumoasă la zenit, Transatlanticul, de un gheţar, bum-bum. Erai tu, erai tot ce trăisem mai demult, Te sărut, amintire, te ascult. Iar sufletul nostru, ca un biet animal domestic Dărâmă, rupe totul În interiorul nostru Până în ziua când cineva deschide Uşile, ferestrele, Bine ai venit, iubito.

Pag. 76

Sub pod se zbenguie şopârle, Obsesii, avataruri, repezi gârle, Natura se ascunde-n noi, Absurdul naşte şi eroi. Posibil, imposibil, spune-mi, spune-mi, În faţa ochilor se-ntâmplă o minune Consubstanţială vieţii, ne iubim Aici sub pod, noi, veşnici peregrini, Avem acelaşi ţel sfânt şi frumos Pe malul danubian, mai jos, Călătorind mereu pe alt poem, Tu eşti Poesia, eu – doar un simplu semn.

DIPTIH CON AMORE

Înainte de a deschide o carte, Îi cercetez exteriorul, ca unei femei, Îi caut parfumul, urmele altor parfumuri, Apoi, o răsfoiesc încet, încet, „Sunt o evidenţă luminoasă”, Îmi spune cartea-femeie, Cu voce joasă, plăcută, Răsfoieşte-mă încet, încet, Uneori să te opreşti la un capitol, Ai să observi că la sfârşit Vom fi numai noi, doi. Îmi place răcoarea din livezile de pruni, Nu-mi place frigu-n noi, oameni buni, Nu-mi place gripa, iubesc risipa, Nu vreau refuzul, iubesc abuzul, Dar, Există un dar plin de har, Aş fi fericit să scap de obsesii, De gândul la moarte şi de profesii, Iubesc şi omul ce nu are nimic, Să fiu eu cafeaua din vechiul ibric, Să fiu eu prosopul Ce-ţi mângâie oful. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Irina Lucia MIHALCA

CHEIA TIMPULUI În marea din adâncurile noastre mă vei găsi, iubitule, în pictura fumului, risipit de orele timpului, ca şi cum ceva continuă să curgă, când vei simţi iubirea, vei simţi şi dorinţa, petale de lumină din fructul iubirii. Un vis, de neuitat, am trăit cu tine, în cea mai frumoasă călătorie, nebunie sau nu, inconştient am fost prins în acest vârtej sau, poate, e realitatea pură, acel ceva ce noi, pământenii, încă nu avem puterea să percepem! S-a întâmplat pentru noi, să mulţumim Cerului! Simţi cum palpită inima noastră, ascultă-i muzica unică, las-o să curgă prin fiecare celulă, nu o bloca, nu o mai bloca, simte tot. Când vei fi copleşit de însingurare, - deşertul în care suflă doar pustiul nisipurilor mişcătoare vei găsi poarta mereu deschisă şi-atunci vei simţi atingerea mâinilor mele. De tine depinde ca tot ce-ai trăit să fie, acolo, candelă vie, am fost una cu Viaţa, fără început şi fără sfârşit, mai mult decât Viaţa şi Moartea. Un cântec îţi cânt acum în cheia fericirii! Ne-a fost dat un timp întâlnirii noastre, dar cântecul nostru îşi poartă, departe, ecoul visului înflorit. Acolo, frunzele copacului meu îţi vor şopti: marea eşti tu, marea sunt eu, acel spaţiu imens, mister, nelinişte, exaltare, fior, melancolie, vibraţie, pură emoţie, necuprinsul din infinit! Dincolo de tăcerea albă, un câmp de păpădie este acolo, Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

un câmp şi liniştea lui verde, ai să rămâi cu mine, acolo, mereu, priveşte-mă, priveşte-mă, hai, vino, întinde mâna şi simte-mă!

Doar un surâs...

Doar un surâs spre cineva ascuns în tine şi spre tăcerea urcată treptat în noi, spre acel copil pe care îl port peste tot, spre uimirea sângelui tău, un surâs pentru ochii plânşi şi zâmbetul de nuanţele cerului, un surâs către marea regăsire, un surâs spre o prăjitură pudrată pe care nu o vom mai mânca şi pentru iubirea ce-mi venea din priviri, întrebându-te dacă ne vom regăsi, când, de ce despărţiţi? Mă priveai bucuros că eram fericită, că iubeam, râdeam, dansam şi cântam, şi totuşi erai trist pentru că acea prăjitură nu o vom mai savura vreodată, şi-atunci ţi-ai zis: - E o minune de fată!

Pag. 77

Aliona MUNTEANU

GÂNDIREA FILOZOFICĂ EUROPEANĂ DESPRE SPAŢIUL SLAV N. Danilevski despre Rusia şi Occident; O. Spengler despre „Apusul Europei”; V. Shubart despre idealul slav în „Europa şi sufletul Asiei”; N. Berdiaev despre criza culturii moderne; I.Ilin despre fundamentele culturii creştine; E. Cioran şi Yanko Yanev despre relaţia Orient-Occident.

L “Conform filozofiei lui Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar această cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă universală ale occidentalismului”. (11) Ceadaev e de părere că ortodoxismul bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el, un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule un sânge aducător de cultură. “ Pag. 78

ucrarea de faţă scoate în evidenţă o parte dintre concepţiile filozofilor europeni şi emigranţi despre relaţia dintre spaţiul slav şi Occident. Lucrările autorilor: N. Danilevski, O. Spengler, V. Shubart, N. Berdiaev, I. Ilin, E. Cioran, Y. Yanev, N. Crainic ne vorbesc despre rolul Rusiei, caracterul mesianic al acesteia, diferenţele dintre occidentali şi slavi, problemele omului modern şi dispariţia treptată a spiritualităţii, dezvoltarea artificială şi forţată a Rusiei, nevoia primordială a educarii poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. N. Danilevski critică intelighenţia rusă care este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave, preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene; O. Spengler reliefează faptul că mult disputata criză a culturii occidentale constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului; V.Shubart scrie despre menirea Rusiei de a recupera sufletul omului - anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus; Yanko Yanev considera spaţiul slav – spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident; N. Crainic accentuează că Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudo-morfoză; N. Berdiaev vrea să ne aducă la cunoştinţă că Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală, iar I.Ilin ne enumeră căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei. Scrisă în 1869, lucrarea lui N. Danilevski, “Rusia şi Europa”, a dat naştere unor discuţii aprinse în legătură cu aceasta. Autorul emite bine cunoscuta teorie a tipurilor cultural-istorice, împărţind popoarele în două categorii: popoare neistorice, care reprezintă laturi moarte pentru dezvoltarea societăţii, şi popoarele istorice, care sunt în măsură să formeze tipuri cultural-istorice originale. Conform scriitorului, din ultima categorie fac parte 13 civilizaţii din întreaga istorie (egipteană, asiro-babiloniană, evreiască, grecească, romană ş.a) care au fost create printr-o îmbinare specifică a patru elemente fundamentare (religios, cultural, politic şi social-economic). O parte dintre aceste civilizaţii şiau încheiat existenţa, iar altele se găsesc într-una dintre etapele sale de dezvoltare. Rusia, în concepţia lui Danilevski, ar avea rolul de a forma tipul cultural-istoric al popoarelor slave. Orice tip cultural-istoric are patru etape de dezvoltare Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

(excepţie face cazul în care nu dispare printr-o moarte violentă): etapa inconştientă sau nivelul materialului etnografic, etapa constituirii statale, etapa înfloririi civilizaţiei şi etapa degradării acestuia, semnificând în acelaşi timp stadiile apariţiei, dezvoltării şi decăderii elitei (clasei guvernamentale). Cultura slavă se află încă în perioada de formare. Danilevski scrie că nu este absolut obligatoriu ca toate statele şi popoarele să parcurgă în drumul său de dezvoltare aceleaşi etape, precum iobăgia, feudalismul, capitalismul ş.a. În cartea sa, Danilevski nu scrie despre criza culturii europene, acest aspect nu pare să-l preocupe. El mai degrabă suferă din cauza faptului că intelighenţia rusă este atrasă de Occident, nesimţind identitatea lumii slave preocupaţi fiind de credinţele intelighenţiei europene, care ar reprezenta, după părerea lor, forţa salvatoare a întregii culturi europene. V. Zenikovski scrie că „Danilevski luptă împotriva acestei conştiinţe bolnave; în aceasta constă patosul primordial al cărţii sale şi prin acest lucru el a fost şi va rămâne drag tuturor celor care trăiesc cu aceeaşi intuiţie şi convingere în identitatea culturii ruse”. (1) În ceea ce constă relaţiile dintre Rusia şi Occident, Danilevski scrie că: „Europa nu numai că ne este nouă străină, dar ne este şi ostilă, interesele ei nu numai că nu pot fi şi interesele noastre, însă în majoritatea cazurilor sunt direct opuse lor… Dacă este imposibil şi dăunător să ne îndepărtăm de treburile europene, atunci destul de probabil, va fi util şi chiar necesar să privim întotdeauna şi continuu aceste chestiuni din punctul nostru de vedere specific rusesc.” (2) Acesta este motivul pentru care Dostoievski a numit lucrarea autorului „Cartea de căpătâi a fiecărui rus” («настольной книгой каждого русского»). Prin urmare, Europa de Vest este ostilă Rusiei şi slavenismului, de aceea este necesară construirea unei solidarităţi ale popoarelor slave împotriva tendinţelor Occidentului de a distruge, supune sau de ai asimila pe slavi. După părerea lui I. Ilin, nu există în Occident o carte asemănătoare cu cea al lui V. Shubart despre Rusia în ceea ce priveşte simpatia sinceră pentru poporul rus. Lucrarea „Europa şi sufletul Asiei” este considerată a fi obiectivă întrucât nu a fost scrisă de un rus, ci de un străin care a văzut lucrurile detaşat, neimplicat. V. Shubart scrie despre caracterul mesianic al omului, trăsătură în care s-au regăsit ruşii citind cartea lui, prezicându-le astfel un viitor promiţător, ceea ce le conferă ruşilor o anumită emoţie şi bucurie că se scrie despre ei cu simpatie şi dragoste şi nu cu ură şi dispreţ.(3) Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

V. Shubart scrie că „Occidentul a dăruit omenirii cele mai sofisticate tehnologii, forme de guvernământ şi de comunicaţie, însă a lăsat-o fără de suflet. Menirea Rusiei este de a recupera sufletul omului. Anume Rusia deţine acele forţe pe care Europa le-a irosit sau le-a autodistrus… Rusia este unicul stat capabil să salveze Europa… Rusul deţine (…) acele premise spirituale care nu pot fi găsite astăzi la nici unul dintre popoarele europene… (4) Shubart este de părere că „ruşii deţin cea mai profundă în esenţă şi atotcuprinzătoare idee naţională – ideea mântuirii umanităţii. (5) Într-un mod similar, Yanko Yanev considera spaţiul slav – spaţiu ales de Dumnezeu care se deosebeşte în mod radical de Occident. Ca şi V. Shubart şi I.Ilin, Yanko Yanev simte o mare dragoste şi respect pentru spaţiul rus, amintind de slavofilişti, tradiţionaliştii culturii ruseşti. El consideră că Rusia reprezintă ceva cu totul deosebit de Europa, o deosebire superioară a Rusiei faţă de Occident. La toţi cei amintiţi se remarcă iubirea faţă de slavism, faţă de rasa slavă, pasiunea pentru geniul slav. Astfel, Rusia cuprinde în sine toate posibilităţile unei dezvoltări de cultură epocală, cultură care în cele din urmă va putea prin ea însăşi să cucerească Europa întreagă. Kirievski care este unul dintre întemeietorii slavofilismului precizează câteva dintre cele mai importante deosebiri dintre Rusia şi Occident: „În Occident domină ştiinţa, în Rusia domină credinţa. În Occident domină critica, în Rusia domină tradiţia. În Occident domină Biserica romano-catolică şi protestantismul, în Rusia domină Biserica ortodoxă… Catolicismul caută să înţeleagă cu raţiunea conţinutul revelaţiei, adevărul ei absolut. Spre deosebire de catolicism, ortodoxismul caută să înţeleagă absolutul adevărului revelat nu prin raţiune, ci prin directă pătrundere mistică.”(6) Prin aceasta s-ar rezuma una dintre marile diferenţe dintre cele două lumi. „Pentru Kirievski, cultura occidentală reprezintă ceva iremediabil corupt.” (7) Deci, raţionalismul Bisericii occidentale se bazează pe scolastică. Iar „din scolastică, după Kirievski, se trage marele rău care zace la baza culturii europene”.(8) Omul occidental, catolic este condus de raţionalismul scolastic, spre deosebire de „omul ortodox care cugetă în mod pasiv, prin mistică, prin credinţa adevărului absolut”. (9) Se poate observa că în timp ce occidentalii privesc Răsăritul faţă de Occident sub raportul civilizaţiei materialiste, slavofilii privesc acest raport în special din punct de vedere religios. Pentru adepţii slavofilismului, Occidentul va apărea întotdeauna sub forma creştinismului alterat şi deteriorat. În ceea ce constă perioadele de evoluţie a unei

Pag. 79

culturi, O. Spengler se apropie de concepţiile lui N. Danilevski. O. Spengler scrie că „Fiecare cultură urmează etapele de creştere asemenea omului. Fiecare are copilăria sa, tinereţea sa, maturitatea şi bătrâneţea sa.” Însă referitor la acea criză despre care s-a vorbit şi s-a scris foarte mult, criza culturii occidentale, Spengler este de părere că aceasta constă în schimbarea valorilor odată cu apariţia în Occident a nihilismului, a negativităţii care s-a răspândit şi în rândurile maselor, contestând vechile valori, criticându-le şi respingându-le. Promotori ai acestor noi valori au fost: Jean- Jacques Rousseau, Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg, E. Cioran etc. În felul acesta, raţionalismul rece a luat locul spiritualităţii, teoretizarea a luat locul trăirilor, iar individualismul a luat locul colectivităţii. A avut loc o subordonare a valorilor spirituale faţă de cele materiale, o inversare a raportului firesc dintre mijloace şi scopuri. Universul uman devine exteriorizat şi nu interiorizat, axat pe autocunoaştere directă. Există o tindere vădită a omului spre domeniul tehnic, îndepărtându-se tot mai mult de aspiraţiile interioare şi trăirile autentice. Personalitatea omului încet, încet se pierde, intrând în comun şi urmând gloata precum un robot. Atitudinile, comportamentele şi acţiunile devin standarde pentru toţi. Omul nu îşi mai pune întrebări despre sensul vieţii, nu mai are tendinţe de meditaţie. Viaţa se ocupă astfel de aparenţe şi nu de profunzimi, întrucât a rămas fără suflet. Mintea a pus stăpânire pe suflet. Acest lucru îl spune şi N. Berdiaev. Cunoaşterea ştiinţifică şi modernizarea lucrează în felul acesta împotriva omului prin efectele sale negative asupra naturalului. Francois Rabelais îl avertizează pe omul modern că „ştiinţa fără conştiinţă este ruina sufletului”. Făcând o analogie a culturii cu anotimpurile ciclice: primăvara, reprezentând naşterea, vara – tinereţea, toamna – maturitatea şi iarna – bătrâneţea/moartea, O. Spengler a identificat opt culturi care se deosebesc prin stilul său propriu faţă de celelalte culturi. Acestea sunt: cultura egipteană, greco-romană, chineză, babiloniană, indiană, arabă şi cea vestică, care au parcurs un ciclu de viaţă identic. Cultura este definită la Spengler ca un organism, iar istoria universală nu este altceva decât biografia ei generală. Nichifor Crainic scrie, făcând referire la filozofia lui O. Spengler, că toate ţările vestice dezvoltate au urmat o transformare normală. „O morfoză naturală, o morfoză adevărată se petrece în ţările în care cultura şi civilizaţia se dezvoltă organic şi

Pag. 80

simultan, cum ar fi Franţa. Dar un fenomen de preudo-morfoză, de dezvoltare artificială, nu-l putem observa decât în aceste ţări înapoiate sub anumite raporturi, care totuşi, la un moment dat, vor să se pună brusc la punct, la nivel european”. (10) Prin urmare, Rusia, sub influenţa curentului de occidentalizare a urmat un fenomen de preudomorfoză (să ne amintim de creştinarea forţată din anul 988). Conform filozofiei lui Ceadaev, Rusia este un teren nevalorificat pe care trebuie să se construiască o cultură şi o civilizaţie occidentală. Iar aceasta cultură şi civilizaţie occidentală „trebuie căutată în formele de viaţă universală ale occidentalismului”. (11) Ceadaev e de părere că ortodoxismul bizantin a paralizat forţele Rusiei creatoare. „Suntem, menţionează el, un parazit şi nimic altceva, pe arborele culturii universale. Suntem copiii nelegitimi ai culturii de astăzi. Îmbrăţişând ortodoxismul bizantin, Rusia s-a despărţit de Occident şi şi-a tăiat deci vinele prin care putea să circule un sânge aducător de cultură. Creştem, dar niciodată noi, ruşii, nu ajungem la maturitate. Înaintăm, dar pieziş şi fără nici un scop”. (12) P. Ceadaev poziţionează Rusia undeva la mijloc, între Orient şi Occident, astfel Rusia are propria sa dezvoltare, independentă de cele două extreme: „Noi n-am mers niciodată în pas cu celelalte popoare; noi nu aparţinem nici unuia dintre marile familii ale speciei umane; noi nu suntem nici ai Occidentului, nici ai Orientului şi nu avem tradiţiile nici ale unuia, nici ale altuia”. (13) I. Ilin, filozof al sec XX, nu îşi poate imagina o gândire autentică care să nu pornească din inimă. El este de părere că „… trebuie să spunem întregii lumi că Rusia este vie – că înmormântarea ei ar fi un fapt neînţelept, că noi nu suntem praf şi mizerie umană, ci oameni vii, cu inimă rusească, cu gândire rusească şi talent rusesc…” De aceea este primordială educarea poporului rus în spiritul caracterului naţional spiritual. Căile adevărate care duc la renaşterea Rusiei, după părerea lui I. Ilin, sunt următoarele: credinţa, continuitatea istorică, simţul monarhic de dreptate, naţionalismul spiritual, statul rus, o elită nouă conducătoare, un nou caracter spiritual rus şi o cultură spirituală. Poporul rus are nevoie de pocăinţă şi de purificare, iar cei ce s-au curăţat trebuie să-i ajute pe ceilalţi să-şi restabilească conştiinţa vie creştină, credinţa în puterea divină, atitudinea corectă faţă de rău, sentimentul onoarei şi capacitatea de a crede. Fără acestea, Rusia nu va renaşte, iar măreţia ei nu se Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

va crea.” Emil Cioran, filozoful român al secolului XX, a atins şi el tema disputată a relaţiei dintre Orient şi Occident şi cea a crizei spirituale. El aduce critici la adresa popoarelor slave care au încurcat renaşterea Daciei, considerându-şi ţara nedemnă de a avea o dezvoltare spirituală proprie. E. Cioran propune să se urmeze întru totul cultura europeană şi paşii Occidentului, convins fiind că Europa Vestică este singura care urmează un ritm sigur de evoluţie. Însă forma liberală de guvernământ a Occidentului nu îi era pe plac, sugerând în locul acesteia autoritatea şi violenţa, capabile, după părerea gânditorului, de a salva lumea. Deoarece cultura română este mică şi nesemnificativă, aflată la marginea Balcanilor, nu va fi niciodată capabilă de a renaşte. Deşi fiecare dintre filozofii menţionaţi mai sus au trăit în perioade diferite, au avut propriile idei şi au aparţinut unor grupări specifice, citind scrierile şi concepţiile acestor filozofi înţelegem şi observăm preocuparea lor comună pentru o transformare, pentru un aport de bunăstare adus omenirii şi în acelaşi timp o efervescentă căutare şi dorinţă de cunoaştere, de aflare a adevărului şi comparare a propriilor valori culturale cu valorile celorlalte popoare. Munca lor intensă ne este de ajutor astăzi să descoperim istoria, atmosfera şi preocupările înaintaşilor noştri şi să ne creăm o idee despre atributele relaţiilor dintre spaţiul slav si cel occidental. ———————————————————— (1)

„С этой болезнью сознания и борется Данилевский, здесь лежит главный пафос его книги, и этим он всегда был и останется дорог тем, кто живет той же интуицией, тем же убеждением в своеобразии русской культуры” - В.В. Зеньковский (2) Н. Данилевский:„…Европа не только нечто нам чуждое, но даже враждебное, что её интересы не только не могут быть нашими интересами, но в большинстве случаев прямо им противоположны… Если невозможно и вредно устранить себя от европейских дел, то весьма возможно, полезно и даже необходимо смотреть на эти дела всегда и постоянно с нашей особой русской точки зрения…” (3) И.А. Ильин о Шубарте в 1940 году в эмиграции: «Мы, русские, читаем эту книгу не без волнения: во-первых, – мы узнаем во многих чертах мессианского человека действительно наши русские национальные черты; во-вторых, – мы впервые видим, чтобы западный европеец открыл свои глаза и верно увидел нас, не для того, чтобы презрительно или ненавистно отзываться о нашем народе, а для того, чтобы сказать о нас (если и без полного понимания), то все же с любовью к нам и с верою в нас; Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

в-третьих, – будущее, которое он нам сулит – и позвольте сказать прямо – в которое мало кто из нас не верит, хотя бы смутно, хотя бы предчувствием или мечтой, – это будущее в высочайшей степени радостно, светло и ответственно”. (4) В. Шубарт, “Европа и душа Востока”: «Запад подарил человечеству самые совершенные виды техники, государственности и связи, но лишил его души. Задача России в том, чтобы вернуть душу человеку. Именно Россия обладает теми силами, которые Европа утратила или разрушила в себе... Россия – единственная страна, которая способна спасти Европу... Русский обладает (...) теми душевными предпосылками, которых сегодня нет ни у кого из европейских народов...» (5) В. Шубарт, “Европа и душа Востока”: «...русские имеют самую глубокую по сути и всеобъемлющую национальную идею – идею спасения человечества». (6) Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”, cap. Slavofiliştii, pag. 74 (7) Ibidem (8) Ibidem (9) Ibidem pag. 75 (10) Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”, cap. Occidentaliştii, pag. 63. (11) Ibidem, pag. 66. (12) P. Ceadaev, “Scrisori filozofice” (13) Ibidem

———————————————————— Bibliografie: Nichifor Crainic, “Dostoievski şi creştinismul rus”, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1998; P. Ceadaev, “Scrisori filozofice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993. Webografie: N. Danilevski, “Rusia şi Europa”, Carte online http://monarhiya.narod.ru/DNY/dny-list.htm O. Spengler, “Apusul Europei”, Carte online, Vol I pe site-ul http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/Sp eng/index.php Vol II -http://www.gumer.info/bibliotek_Buks/History/Speng_2/index.php V. Shubart, “Europa şi sufletul Asiei”, Carte online pe site-ul http://imwerden.de/pdf/schubart_europa_und_see le_des_ostens_ru_2000.pdf И. Ильин «Кризис Безбожия», publicaţie online pe site-ul http://imwerden.de/pdf/ilijn_krizis_bezbozhiya_19 35.pdf И. Ильин, биографический указатель http://www.hrono.ru/biograf/bio_i/ilin1ia.php В. Зеньковский „Русские мыслители и Европа” – carte online pe site-ul http://www.gumer.info/bogoslov_Buks/Philos/Zen k/index.php

Pag. 81

Ion N. OPREA

Adevărata obârşie a poporului român: Carmen Sylva, regina Elisabeta a României cu urechile şi inima la Adevărata obârşie a românilor

“ O laudă germanii fiindcă a fost dintre ai lor, o laudă românii fiindcă a devenit a lor – ar zice un necunoscător sau un suflet acru. Dar opera literară a Carmen Sylvei care a fost tradusă în limbile armeană, bulgară, cehă, daneză, engleză, franceză, grecească, italiană, maghiară, neoirlandeză, polonă, română, rusă, spaniolă, suedeză şi turcă, această operă nu are nevoie de apărători. Nici nu s-ar putea găsi atâţi vrăjmaşi care să poată ţine piept lumii deprinse a-i adora talentul şi a se închina în faţa muncii sale neobişnuit de mari.“

Pag. 82

flată în ianuarie 1910 împreună cu Regele Carol I în Abbazia, Imperiul Habsburgic, azi Opatiţa din Croaţia, în plimbările sale prin staţiunea celebrităţilor lumii politice şi culturale de atunci, urechile i-au fost sensibilizate şi de vorba localnicilor. Despre discuţiile lungi şi animate purtate, ca şi despre uşurinţa cu care se înţelegea ea cu “ciribirii” – localnicii – au scris reporterii vremii: „La un moment dat, (Regina) e atrasă de limba stranie a unor ţărani ce şedeau pe o bancă: cum se face, oare, că ei vorbesc limba română? I-a întrebat cine erau, iar ei, în simplitatea lor, i-au răspuns că sunt „ciribiri” din Istria, fără ca măcar pe departe să intuiască faptul că cea care le vorbea era regina unui popor puternic, a unui popor renăscut, popor de care, deşi atât de îndepărtaţi, aparţineau şi ei, fără să se fi gândit vreodată că undeva, într-o altă lume, există alţi oameni de aceeaşi rasă şi de aceeaşi limbă cu ei”. Şi tot ziarele: „Carmen Sylva regăsea, dincolo de Dunăre, dincolo de munţi şi de mare, aceeaşi simplitate şi prospeţime a iubiţilor săi supuşi valahi şi moldavi; de îndată ce şi-au învins neîncrederea, „ciribirii” s-au entuziasmat la gândul că întâlniseră o mare doamnă care vorbea ca ei. Nu erau, deci, singuri pe lume! Întâlnirea de la Abbazia nu a rămas fără efecte. La scurtă vreme, întrunul dintre satele româneşti din zonă, la Scrobe, în amintirea vizitei regale, oamenii au pus, deasupra sărăcăciosului lor birt, o tăblie uriaşă pe care scria: „Acest loc e parte din România Mare!”.” Chiar în acea perioadă învăţaţii români – Ioan Maiorescu şi Teodor Burada – făceau şi ei cunoscut, că acolo, pe malurile Adriaticii, la peste 1000 kilometri de Ţară, mai cu seamă în munţi dar existau şi sate întregi unde oameni, cărora li se ziceau vlahi, morlaci, morovlahii, sau vlahii negri, vorbeau aceeaşi limbă ca cei din România Despre populaţia aceasta neinformaţii nu prea vorbeau de bine. În anii Iluminismului, după 1700, lumea ştiinţifică a început a spune adevărul şi despre cei care erau alţii decât slavii. Alberto Fortis, abatele veneţian, îi scria protectorului său, contele John Stuart, ministru în Marea Britanie, că morlacii nu sunt deloc aşa cum se vorbeşte rău despre ei, ci, dimpotrivă, şi lasă, la 1774, o monografie a acestei populaţii. Scriitorul italian Giuseppe Praga chiar o Istorie a Dalmaţiei, 250 de pagini, în care prezenţa morlacilor de pe malul Adriaticii, pe bază de documente, de la 1280 şi după 1600, este un fapt important. „Secole la rând, spune el, morlacii au fost cei mai numeroşi locuitori ai ţărmului Adriaticii din dreptul Munţilor Velebit. Când croaţii sau veneţienii erau doar câteva mii prin oraşe, morlacii erau cu zecile de mii, chiar 50.000 pe la 1700, în munţii din jur”. În zilele noastre, 2014, un jurnalist şi scriitor italian, iubitor al românilor, Paolo Rumiz, mare specialist în ştiinţa Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

istoriei balcanice, are scrieri evidente despre Vlahii de pe malul Adriaticii. Despre ei, cei din „Muntele Morlacilor”, istoricul Giuseppe Praga ne spune: „Sunt „pastores Romanorum”, cum îi numesc documentele medievale; vorbesc o limbă neolatină, au religie grecoortodoxă şi se mută cu turmele lor între munte şi câmpie, organizaţi într-un soi de triburi numite „cătuni” (cătune), în fruntea cărora este un „cantunar”. Contopiţi total cu nomadismul lor (greu de înţeles pentru străini), nu se supun nici unei suveranităţi. au un temperament generos, dar războinic”. Preţuind propria suveranitate, de nimeni impusă, lor „nu li se poate impune cu forţa un cneaz. Dacă un cneaz nu e dorit, trebuie să existe consultări pentru a avea permisiunea de a-l schimba”, scrie într-un document din 1435, cu privire la morlacii de pe Valea Cetinei, din Dalmaţia. Şi tot acolo: „Nu poate fi deasupra voievodului lor nici un croat, doar unul dintre ei trebuie să fie voievod, care va da ordine şi se va consilia cu cneazul nostru”, exact că în ţările româneşti, cu folosirea “Sfatul bătrânilor”. „Judecata trebuie făcută pentru ei la Senj (Cetatea Senj, fosta capitală a morlacilor în vremea Dalmaţiei), iar la judecata lor nu poate participa nici un croat, doar cneazul şi juzii lor”. Despre organizarea şi sistemul lor administrativ istoricul Giuseppe Praga scrie, parcă mirându-se: „În ciuda sistemului administrativ perfect al Veneţiei, morlacii rămân deasupra tuturor legilor, disparaţi, mereu înarmaţi, fiecare pe terenul lui, în jurul propriei stâni, în adăposturi primordiale, refractari la orice formă de convieţuire socială”. La recensământul organizat de guvernul croat în 1991 doar 22 de oameni din întreaga ţară s-au declarat morlaci. După doar zece ani, în declarata democraţie, alta decât cea de pe vremea lui Tito, la recensământul din 2001 NICIUNUL. Care să fie cauza, adevărul despre dispariţia statistică a morlacilor, că Muntele Velebit este încă a lor? Giuseppe Praga, istoricul, dă câteva explicaţii: morlacii nu s-au lăsat şi nu se lasă a fi disciplinaţi de administraţie; fiind ortodocşi, permanent au fost supuşi asaltului catolicilor, chiar cu conflicte directe; după anul 1800 mai ales asaltul iredentist slav asupra latinităţii locale a fost manifest, din care comunitatea morlacă a îngenuncheat; cele două războaie mondiale, amplificarea ofensivei panslavismului şi dictatura lui Tito, răfuielile interne din Jugoslavia după 1990, noul val al iredentismului de tip nou, despre care scrie dramatic şi Paolo Rumiz în reportajele sale, sunt explicaţii care vin Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

în contrazicere cu ceea ce se întâmplă în lume. Dacă în Croaţia şi în Balcanii slavici populaţia din Carpaţi sosită cândva în „transhumanţă” dispare statistic, deşi vieţuieşte, în ţări ca Polonia, Cehia şi Slovacia, fii vlahilor de odinioară se declară mândri că sunt urmaşii ciobanilor din Munţii Carpaţi şi se înfrăţesc Istoriografia instituţională locală, acolo, vorbeşte liber despre vlahi şi originea lor din Carpaţi fără ca cineva să piardă economic, politic sau socialcultural. Cehii, spun faptele, organizează spectacole şi muzee în aer liber, închinate vlahilor, susţinând că istoric, economic şi cultural-ştiinţific învaţă de la ei şi astăzi. Cât despre Carmen Sylva, pentru că puţini cititori români îşi mai aduc aminte de opera reginei Elisabeta a României, reamintesc ceea ce scriam în volumul “Bucovina în presa vremii, Cernăuţi 1811-2004” (Ion N. Oprea, Ed. Edict, 2004, p.. 47), preluând din gazeta săptămânală Cuvântul ţărănimii, organ al partidului condus de omul politic Nicolae Lupu, 1936. „De interes pentru cititorii Foiţei din Cuvântul Ţărănimii este şi Carmen Sylva, de Filimon Taniac (nr.522 din 8 martie 1936) din care redăm partea articolului referitoare la operele literare ale reginei, necunoscute multora, înşirate, cum spune F.T. „câte le cunosc şi despre care ştiu că au fost publicate înainte de război: ...”Din Regatul Carmen Sylva, o serie de tradiţiuni şi legende poporale conţine: Fiica lui Decebal, Insula Şerpilor, Dragomirna, Legenda lui Bucur, Mama lui Ştefan cel Mare, Movila lui Burcel, În Vrancea, Meşterul Manole, Mioriţa, Şalga, Doncilă, Oprişan, Pietrele doamnei, Petru Cercel, Mihu Copilu, Călugăriţa, Moşul şi Baba, Dragoste de ţigan, Neaga, Căderea Vidinului, Cum a aflat Alecsandri baladele sale; această carte a fost dedicată poetului Vasile Alecsandri. Poveştile Peleşului conţin următoarele legende: Peleşul, Vârful cu dor, Furnica, Piatra arsă, Jipii, Caraimanul, Peştera Ialomiţei, Ceahlăul, Valea rea, Balta. Râul doamnei, Dâmboviţa, Puiul. Poeme româneşti, traduse în limba germană, publicate de Mite Kremnitz, prietena şi în multe colaboratoarea Reginei. Trei romane: Din două lumi, Poşta de război, Astra, scrise în colaborarea ambelor scriitoare şi publicate sub pseudonimul Dito şi Idem. O serie de novele, tot de Dito şi Idem sub titlul În rătăcire conţin: Răzbunare, Romanul Zoiei,

Pag. 83

Pablo Domenec, Vera, Noria şi tot în aceeaşi colaborare tragedia istorică Ana Boleyn. Volumele de poezii germane originale: Furtune, Liniştea mea, Vrăjitoarea, Iehovan, Patria, Cântece de meseriaşi, Rheinul meu, Cântece de Mare şi Cartea mea; multe din aceste poezii au fost traduse în limba românească de Coşbuc şi publicate în Minerva, 1906, sub titlul Valuri alinate. Trebuie să mai existe traduceri din poeziile Carmen Sylvei şi de alţii, căci de exemplu, eu cunosc poezia Cina cea de taină în două versiuni româneşti, una de Coşbuc şi una de A.Toma. Dramele: Ulranda, Vârful cu dor, Curaj femeiesc şi Meşterul Manole; aceasta din urmă a fost reprezentată cu mult succes la Burgteatru din Viena şi la Leipzig. ... Pentru completare mai amintesc următoarele opere literare ale reginei şi poetei Carmen Sylva: În luncă, o idilă românească, traducerea în limba germană a romanului lui Pierre Lotti Pescarii din Islanda, în româneşte de C. Sandu-Aldea; Pe Dunăre, descriere în limba

germană a călătoriei familiei regale pe Dunăre în anul 1904; lucrarea mai sus amintită despre Naşterea dramei Meşterul Manole şi în sfârşit, autocomemorarea cu ocazia celei de-a 60-a aniversare a Carmen Syilvei în Leipziger Illustrierte Zeitung din decembrie 1903.” ... O laudă germanii fiindcă a fost dintre ai lor, o laudă românii fiindcă a devenit a lor –

Pag. 84

ar zice un necunoscător sau un suflet acru. Dar opera literară a Carmen Sylvei care a fost tradusă în limbile armeană, bulgară, cehă, daneză, engleză, franceză, grecească, italiană, maghiară, neoirlandeză, polonă, română, rusă, spaniolă, suedeză şi turcă, această operă nu are nevoie de apărători. Nici nu s-ar putea găsi atâţi vrăjmaşi care să poată ţine piept lumii deprinse a-i adora talentul şi a se închina în faţa muncii sale neobişnuit de mari. ... se zice că în Palatul Regal, dimineaţa în zori de zi, toată lumea dormea încă; dormea în adâncă linişte întreaga cetate a lui Bucur... În lumină plumburie şi răcoroasă din faptul zilei numai păsările prindeau a ciripi şi numai regina Elisabeta era trează şi lucra... I.E. Torouţiu (din Junimea Literară nr. 3-4/1924: „Carmen Sylva în literatura română”) Iar din Deşteptarea, foaia partidului poporal naţional, care apărea în septembrie 1900 la Cernăuţi, cu rubrici diverse – editoriale, ştiri mărunte, poşta redacţiei, - în foiţa, revista politică, istoria lumii, bibliografie literară, uneori pagini literare, recenzii de cărţi, redam la pagina 61 din volumul citat: „În luncă” este intitulată lucrarea cea mai nouă a Carmen Syilvei, M.S. Regina Elisabeta a României, scrie ziarul. Noul volum de nuvele este dedicat artistului favorit al M.S., lui Enescu. Presa străină se pronunţă entuziastă despre noua lucrare. Opul e împodobit cu tablouri colorate după originalele renumitului pictor Grigorescu. Un distins critic german salută această operă prin cuvintele următoare: „De mulţi ani n-a mai scris Carmen Sylva nici un roman sau nuvelă şi aproape se părea că ar fi voit să se dedice tot mai mult şi mai mult studiilor ştiinţifice şi filosofice; când iată, că soseşte deodată această povestire plină de romantism, plină de simţire, şi de poezie, o idilă cu un efect aşa de puternic, plină de vrajă şi totuşi aşa de naivă şi de blajină încât captivează cu totul pe cititor şi acesta nu poate să se sustragă unei puternice emoţiuni. Povestea despre Soare şi Evanghelia şi despre iubirea lor nesuferită de oameni se poate pune alăturea cu cele mai însemnate creaţii poetice din literatura universală. Ea mişcă cu atât mai mult inimile, cu cât însăşi Carmen Sylva spune în prefaţă: această istorioară este adevărată şi s-a petrecut astfel cum este istorisită. (Deşteptarea nr.77/28 septembrie 1903). Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Ion Pachia TATOMIRESCU

Cercul poemului ca „expresie deplină“ a punctuluiparadox

Poetă indiscutabilă / incontestabilă de la ivirea-i pe Valea Anilor (nu mă refer la localitatea Valea Anilor din judeţul Mehedinţi, unde n-are rude, nici „colegi fonfoişti, ce se cred paradoxişti“, ci la metaforasimbol de spaţio-temporalitate alutuană > olteană), prin volumele Ceasuri de îndoieli (debut – Craiova, Editura Spirit Românesc, 1994), Detaşare într-un spaţiu dens (Ed. Spirit Românesc, 1995), Spaţiul din nelinişti (Slatina, Editura Scribul, 1998), Ochiul de lumină (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2000) etc., eseistă cu ales condei, prin trei cărţi – Arabescuri (Ed. Spirit Românesc, 1995), Individualitatea destinului (Ed. Spirit Românesc, 1996), Nelinişti prin timp (Craiova, Editura Sitech, 2010) – şi romancieră, prin Suferinţele unui redactor (Craiova, Editura Alma, 2006), evident, fără tangenţe wertherian-jurnalistice la ale lui Wolfgang von Goethe, Die Leiden des jungen Werthers, din anul 1774, Doina Drăguţ (născută în zodia Scorpionului, la 28 octombrie 1953, în Pelendava / Craiova-Dacia, licenţiată – dincoace de marele cutremur, în 1977 – a Facultăţii de Matematică-Informatică de la Universitatea din Craiova) revine în Ţara Poemului şi în obiectivul cronicii noastre (infra) – după o absenţă de-aproape un deceniu şi jumătate – încărcată cu electricitate expresionist-paradoxistă „de val“, în certificarea frumosului său volum de poeme, Timpul dintre valuri de lumină (Craiova, Editura Scrisul Românesc [ISBN 978-606-570002-4], 2014; pagini A-5: 90). Despre poezia Doinei Drăguţ s-au scris cuvinte la putere înaltă / doctoral-universitară, dintre care se reţin ale criticului / esteticianului Ovidiu Ghidirmic («...este o poezie densă [...], de mare rigoare, aş spune geometrizantă, a versurilor [...]. Doina Drăguţ este o poetă cerebrală [...]. Natură interiorizată, poeta autoanalizează, cu maximă luciditate, nu numai stările sufleteşti, dar şi pe cele pur intelectuale, nuanţele infinitesimale ale unui întreg proces de gândire, gnoseologic.»), ale criticului foarte atent la limpiditatea textului, George Popa («Poezia Doinei Drăguţ este, prin excelenţă, o creaţie şi o inductoare a emoţiei intelectuale. Poemele sale se detaşează prin puritate, nobleţe...») ş. a. Lirica Doinei Drăguţ este vectorizată din expresionismul de factură valahă al lui Lucian Blaga, ori de factură germană al lui Gottfried Benn, în paradoxismul foarte bine temperat, reliefat în materie sensibilă înaltă, parcă la jumătatea distanţei dintre teritoriile poetice inconfundabile marcate cu stindarde-curcubeu de Constanţa Buzea, în spaţiul valahofon, şi de Claudine Bertrand, în spaţiul frunzei de arţar canadian. În ars poetica drăguţiană, primează dinamica / metamorfozele lumii, inclusiv la nivelul semnificanţilor / „literelor“ („fonturilor“), evident, sub pecetea condiţionalei: «dacă le citim, / e superlativ, / arde în cântec parfum» (p. 30), ori a creatorului întru Cuvânt, creator cu putere de sferă-Androgin cu proiecţia-i în Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

cerc: «aşa cum cercul / este expresia deplină / a punctului / cel ce ştie să vadă / frumuseţea / este un om bogat // adeseori un gând / trăieşte mai mult / decât cel ce l-a gândit» (p. 37). Trăieşte, dar între repere mitic-pelasge > valahe, fie cu gând metamorfozat în cioroi, fie cu gând-ţestoasă în acţiune oceanică, nu de acvariu. Pentru eroina lirică a Doinei Drăguţ – de parcă ar (re)cunoaşte (după două milenii de Creştinism) învăţătura de nucleu din Zalmoxianism, din acea ştiinţă strămoşească de a se face nemuritor a fiecărui ens-Dac, potrivit căreia fiecare dintre noi este parte („infinită parte“) din infinitSacrul Întreg Cosmic, Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei („Unul“ / „Uniilă“) –, în cheie oximoronică / paradoxistă spus şi între minus-infinit / „minus-ultimul“ şi plus-infinit / „plus-primul“, nu există nimic / din cele existente // nu există nici primul / nu există nici ultimul // unicul e cauza tuturor // Dumnezeu se află / în fiecare om (p. 34), deşi mai din fiecare, ce-i divin nu prea mai răsare de câteva secole, de pe când aisbergul-mit se tot (stră-)topeşte. Eroina poematică a Doinei Drăguţ mai observă «în goluri, forme / [ce] se-mpiedică-n lumină», sporind, ca-n ars poetica expresionistă, Eu nu strivesc corola..., de Lucian Blaga (1919), «spre alte înţelesuri». Drăguţiana eroină lirică mai «strânge-n braţe / necuprinsul / până-l face clipă» (p. 7), ori până i se „lămuresc“ zidurile «în cascade de lumină» (p. 9), sau până «se desfac în ramuri / braţe, intuind izvoare-n adâncimi / ameţitoare» (p. 11), până «ceaţa se ridică» şi «din spate, valuri-amintiri» (p. 13) „i se sparg de trup“, până ce, «în raporturi spaţiale», „ordonează, însumează idei“ întru „descântarea lumilor“, până ce „se lipeşte“ «de timpul / care-a fost» (p. 17), până ce dă de spaţiul capcană, de spaţiul tragic-limitei, şi-n cameraoximoron se zăvorăşte bacovian-lacustral, «închisă-n libertate / cu fixări în echilibru / instabil», împărţinduse «în tot / şi în nimic // cu depline revărsări...» (p. 19), chiar şi „dincolo de tăcere, cu ochi verzi ce «despletesc salcia» (p. 21), «cu umbra pe umeri / crescând» şi cu „invizibili cai frenetici, invadându-i fiinţele ce o compun“ la plus infinit («într-o ascensiune / nesfârşită» (p. 22), până ce „flacăra dorului sfidează culmile ninse“ şi «înalţă sunetul corzii / diseminat în univers», în vreme ce, «jupuită de ramuri, / lumina curge / în ochiul de apă» (p. 27), până ce «pasărea cuprinde cerul» (p. 31), spre a constata că «umplerea vidului / nu poate fi sfârşită» (p. 35), că „devine egală“ «cu ceea ce este profund» (p. 38), că, „în natura-i profundă“, «e măsura» (p. 43), până ce-i «înveliş de lumină / peste înveliş de lumină, / în interior...» (p. 42), până ce „marea ce se mişcă-ntr-una” «este mereu la locul său» (p. 50), ca să se-ataşeze «de mare / ca de un iubit» (p. 54), fiindcă «lumina / nu trebuie pierdută» (p. 58).

Pag. 85

Cristina ŞTEFAN

Nirvana- Eugen Dorcescu Recent, a apărut cartea de versuri a profesorului doctor, Eugen Dorcescu N I R V A N A– o p o st b i o g r a f i e – Olimpiei-Octavia. In memoriam EDITURA MIRTON Timişoara, 2014 Poetica iubirii nu are timp şi spaţiu, nu are cronologie şi locuieşte eternitatea odată cu umanitatea. Marile iubiri, transcrise de-a lungul vremurilor, s-au citit pe două planuri metafizice, etern-efemer, destin-suferinţă umană, poetul covârşindu-şi existenţa prin conexiune cu infinitul contemplate, prin sublimarea iubirii sale în divinitate, ca iubire universală. Nirvana, starea spirituală cea mai înaltă, starea de fericire nepământeană, acolo “unde nu e nici întristare, nici suspin”, o stare dată doar iniţiaţilor în tainele evoluţiei spirituale, de fapt, apogeul iubirii ca sentiment conştientizat profund. Nirvana, dincolo de viaţă şi moarte, este şi poetica lui Eugen Dorcescu în momentele de durere deznădăjduită a pierderii marii şi unicei sale iubiri… “Un gând, ce mă purta vibrând. Te căutam, te căutam, Zbor lângă dor adăugând. Te căutam. Şi-mi petreceam Eternitatea căutând. “ (Prolog (Nirvana)) Sunt puţini poeţi în lumea noastră literară care să scrie din har şi din trăire autentic lirică a realităţii, puţini poeţi în afara ratingului, reclamei, comerţului şi târgurilor de carte, ca atare, citirea însoţeşte sfiala de a pătrunde sufleteşte mai intim, mai persuasiv, decât simpla lecturare poetică a unui text. Această carte depăşeşte bariera expunerii, este o carte de strigăt tăcut a unei mari dureri. “Mă întreb: Cu-adevărat m-ai iubit, de vreme ce-ai plecat într-atât, c-ai murit? Mă întreb şi-apoi tac. Am tăcut.

Pag. 86

Lunec în bezna deznădejdii, ca un orb, ca un mut.”(5) Eugen Dorcescu, poetul religios cu un profund spirit ortodox, ne dăruieşte versul său de reflexivitate mistică dar şi uman sentimentală, acum, în momentele cumplitei pierderi a iubirii sale, de toată viaţa, a jumătăţii sale sufleteşti, într-o continuitate vie, iubirea desfăşurându-se în planuri metafizice, la fel de legată cu realitatea, - diferenţierea se face doar în dimensiuni fizice, gestice, comportamentale- altfel, iubirea continuă după moarte la fel cu spiritul nemuritor. “Mă priveşti cum mă culc, cum nu dorm, cum rătăcesc prin oraşul pustiu. Mă priveşti şi te uimeşti că sunt viu.” (17) Ce este absenţa fiinţei iubite? Este o lipsă temporară a unei întrupări, dureroase dar nu definitive, pentru că iubirea îşi are propria prezenţă impregnată într- un prezent sufletesc continuu. “Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă, Mai greu de îndurat decât prezenţa.” (Absenţa) Spunea poetul Edgar Lee Masters din Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte: “Nu plânge, Maurice, eu nu sunt aici sub acest pin. Balsamul din aerul primăverii susură prin iarba dulce, Stelele scânteiază, privighetoarea cheamă, Doar tu jeleşti, în timp ce sufletul meu se bucură extatic În Nirvana binecuvântată a luminii eterne!” Ca „răspuns lângă răspuns”, Nirvana aduce năzuinţa perenităţii, năzuinţa trecerii în dimensiuni propice artei sufleteşti a speciei noastre şi, ca vârf al acestui urcuş dificil, stă iubirea atinsă de divin...stadiu pe care poetul Eugen Dorcescu îl reflectă cu prisosinţă în versuri. Nirvana, un volum citit de Crăciun 2014, trecând de la deznădejde la împăcare. Cuvintele mele sunt pulberi uşoare, la lectură, simţirea mea, însă, s-a înălţat.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Magdalena ALBU

MODELUL HIPERREALITĂŢII MULTIPLE ŞI CRIZA DE IDENTITATE A MESAJULUI TRANSMIS

ând scrii H1, H2, ... , Hn, cititorul are dintr-o dată impresia că se află faţă în faţă cu alura binecunoscută a unui şir matematic infinit, format din elemente stabilite anterior. Unii se vor speria cu siguranţă de acest lucru, matematica fiind o disciplină destul de lipsită de atractivitate pentru foarte multe persoane. Însă trebuie specificat de la început faptul că înşiruirea cu pricina are o legătură de tip ombilical cu ceea ce denumim generic comunicare mediatică. Mai întâi de toate, trebuie spus că vom contura aici cadrele sui-generis ale unui model comunicaţional, ce derivă în mod firesc din succesiunea de evenimente radiografiate zilnic în mediul vizual. Personal, consider că „nişa” comunicării prin intermediul mijloacelor de informare în masă are un rol decisiv la ora actuală în privinţa imprimării unei direcţii anume în ceea ce priveşte actul de comunicare în sine şi cel atitudinal la nivel de societate (şi facem referire aici la perimetrul autohton, desigur). Acest lucru este ca o sabie cu două tăişuri din mai multe motive, pentru că poate produce, pe de o parte, din nefericire, o serie de erori fundamentale în percepţia corectă a maselor asupra coordonatelor definitorii ale realului contemporan, un real atât de „prezentificat” în organicitatea sa, aşa cum, pe bună dreptate, unii intelectuali ai momentului susţin, iar pe de alta, lasă larg deschisă poarta analizei comparative a unui ochi critic avizat. Ceea ce nu realizează însă comunicarea mediatică privită în ansamblul ei la nivel de colectivitate este reprezentat de faptul că, prezentând în evantai mai multe tipuri de realitate ale unuia şi aceluiaşi lucru, acoperă, de fapt, esenţa înseşi a realităţii reale, să o numim, a celei existente ca atare la timpul „tn”, când apare expus un eveniment dat.

Conceptul de hiperrealitate nu îmi aparţine, însă cel al hiperrealităţii multiple, da, şi pleacă de la ideea că, prin mijlocirea mulţimii de canale mediatice existente pe piaţa vizuală la această oră, trebuie ca transparenţa în comunicare să ofere publicului filmul unei realităţi, aşa cum se prezintă ea, de fapt, şi nu unul cu puternice accente de mistificare a adevărului unic. Inserţiile de discurs jurnalistic vizibil „remodelat” din diverse cauze mai mult sau mai puţin absconse nu determină altceva decât naşterea unui alt cadru ideatic poziţionat, de regulă, excentric în raport cu traiectoria iniţială a evenimentului prezentat. Noul cadru ideatic format este echivalent în mentalul colectiv cu un anumit tip de realitate, ce nu se suprapune ca textură şi coordonate aproape deloc cu cel creat de un alt mijloc mediatic. Cu alte cuvinte, canalului X îi corespunde hiperrealitatea Hx, în timp ce canalului Y îi corespunde hiperrealitatea Hy. Pentru publicul privitor, în general, conţinutul semantic al lui Hx este total diferit de conţinutul semantic al lui Hy (sau, matematic notând: Hx ≠ Hy), ceea ce, practic, e un lucru destul de grav, din simplul motiv că realitatea R trebuie să fie aceeaşi ca mesaj atât pentru canalul X, cât şi pentru canalul Y, cu variaţii evidente doar în spectrul nuanţelor descriptive şi nicidecum în cel al substanţei sale funciare. Diferenţa de interpretare în sens voit eronat a uneia şi aceleiaşi realităţi concrete din partea mediilor vizuale respective

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

“ Perspectiva interpretării hiperrealităţi multiple ar trebui văzută în cadrul schemei de faţă în raport cu specificitatea cazului particular la care dorim a face referire aici (şi anume, atacul terorist din Franţa asupra jurnaliştilor unei publicaţii, care l-a caricariturizat pe Profetul Mahomed) şi din alte două unghiuri de vedere decât cele vehiculate în spaţiul public până acum, şi anume: pe de o parte, se poate vorbi despre o reală criză de percepţie postmodernă a sferei occidentale în raport cu sistemului axiologic al Celuilalt, oricare ar fi acesta, ...“

Pag. 87

(şi nu excludem aici nici pe cele auditive, scrise şi de alte naturi) împinge societatea, aşa cum lesne sa putut constata de-a lungul timpului, către o vădită polarizare artificială din punct de vedere obiectiv, cu efecte negative greu reperabile pentru întreg corpul comunitar, unul dintre acestea fiind haosul - piatra de temelie a distrugerii valorice în genere. Practic, asistăm zi de zi la un fenomen complex de construire a unor tipuri de realităţi diferite raportate la acelaşi eveniment în funcţie de varii interese politice, economice ş.a. Jocul periculos al distorsionării concretului prin cuvinte, prin expunerea, de fapt, a unor opinii contradictorii faţă de un subiect anume nu conţine deloc în intrinsecul său acea latură pozitivă, sprijinită pe bune intenţii şi creativitate întru reconfirmarea semanticii lărgite a realităţii imediate, ci, dimpotrivă, subliniază intrarea pe făgaşul sumbru al pseudocomunicării, al teritoriului unui mesaj articulat la prima vedere, dar fundamentat pe neadevăruri multiple. Constatarea corectă, de altfel, a lui Erdős Tibor, aceea cum că „societatea de azi nu are emanaţii spirituale”, nu poate susţine un întreg spaţiu mediatic postmodern bazat, în general, pe propagandă şi manipulare. Dimpotrivă, îl poate eroda şi mai mult, aruncându-i acestuia menirea adevărată în derizoriu şi decredibilizare la nivel colectiv. De aceea, actualul model (în desfăşurare) al hiperrealităţii multiple nu este cel mai bun pentru societate. S-a dovedit în nenumărate situaţii că el devine un generator de confuzie şi atitudine violentă (în sfera limbajului

etc.). Faptul că Hx ≠ Hy nu ne plasează deloc în zona unei matematici serbezi, aşa cum pare doar la prima vedere, tocmai pentru că această inegalitate semnifică un principiu deloc propice pe tărâm comunicaţional interuman, anume acela că înfăţi-

Pag. 88

şarea concretă a realităţii nu are de-a face cu seria de coordonate ale mesajului conturat, ea, realitatea, riscând, astfel, să rămână definitiv închisă în propria sa lăuntricitate specifică, relatarea adevărului ca atare nefiind deloc coincidentă, de cele mai multe ori, cu interesul dominant de a-i denatura volitiv sensul. În umbra timpului postmodern, se ascund multe, iar sumara noastră modelare matematică de mai sus face trimitere, printre altele, la faptul că hiperrealitatea construită din ignoranţă şi din lipsa respectului faţă de valorile cultural-religioase ale Celuilalt, în epoca neagră şi antiumană a consumerismului global, pot îndrepta colectivitatea umană, iată, către moarte. O moarte improprie, crudă, cu iz ritualic, parcă aşteptată cumva, aidoma unui luptător kamikaze inconştient de finalul său lipsit totalmente de eroism. Tragediile născute la poarta celui de-al patrulea imperiu mondial stau drept mărturie elocventă asupra faptului că nicidecum ridiculizarea fundamentului cultural-religios constitutiv al unuia sau altuia dintre popoarele acestei lumi trebuie să fie lanţul comunicaţional prim şi încărcat de iraţionalitate la ora actuală, ci, dimpotrivă, bunul simţ şi respectul binevenit, dublate ambele de un discurs verbal pe măsură, mai ales că punctul comun al islamului, creştinismului şi mozaismului se regăseşte, după cum se ştie, în o parte dintre profeţii Vechiului Testament, Mesia Iisus, fiul Mariei, fiind prezentat, de exemplu, potrivit Coranului, drept „un trimis al lui Dumnezeu”. Ascendenţa abrahamică a musulmanilor arabi devine, iată, un convingător stâlp de soliditate la nivel global, care nu ar trebui deloc să inflameze diferenţele fireşti dintre religii, ci, din contră, să constituie un motiv concret de construcţie interculturală puternică a contemporaneităţii. Se cunoaşte faptul că Mahomed, ultimul şi cel mai mare dintre profeţi, iniţial, în secolul al VII-lea postcristic, mai precis, începând cu anul 612, nu a fost luat în serios de către propriii lui concetăţeni din oraşul Mecca din cauza mesajului propovăduit, ceea ce l-a determinat pe Profet să fugă, ulterior, la Medīna spre a-şi putea continua activitatea sa misionară, Hegira devenind, astfel, „ora H” a ceea ce denumim generic eră musulmană. În secolul al XXI-lea însă, împingerea în derizoriu, chiar şi sub raport caricatural, a fibrei funciare a oricărei mari religii a umanităţii, a ceea ce s-a constituit, cu alte cuvinte, de-a lungul mileniilor în cadrul rotund al mentalităţilor identitare de tip stabil, deOnyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

termină, iată, metaforic vorbind, desigur, ca glasul Kalaşnikovului să nu fie altul decât cel al unui înger întunecat din secularizantul prezent hâd. Perspectiva interpretării hiperrealităţi multiple ar trebui văzută în cadrul schemei de faţă în raport cu specificitatea cazului particular la care dorim a face referire aici (şi anume, atacul terorist din Franţa asupra jurnaliştilor unei publicaţii, care l-a caricariturizat pe Profetul Mahomed) şi din alte două unghiuri de vedere decât cele vehiculate în spaţiul public până acum, şi anume: pe de o parte, se poate vorbi despre o reală criză de percepţie postmodernă a sferei occidentale în raport cu sistemului axiologic al Celuilalt, oricare ar fi acesta, dacă gândim sub aspect antropologic problema, iar, pe de alta, despre un act de excludere categorică în ceea ce priveşte aşezarea semnului egalităţii între cadrele de gândire ale unei anumite religii, în speţă cea musulmană, şi episoadele de terorism dur ascunse în mod voit, din păcate, sub mantia sacră a Dumnezeului unic, respectiv, Allāh şi Mahomed, Profetul Său. Sunt aici două căi de abordare a subiectului care invită la o modificare esenţială de discurs din partea ambelor sfere punctual conflictuale, mai ales că interferenţele lor de natură culturală manifestate între secolele IX şi XII au fost de-a dreptul emblematice, arabii din Spania jucând un rol fundamental, după cum se ştie, în diseminarea ştiinţelor şi a filozofiei pe continentul european. Acţiunea reprobabilă săvârşită de curând în numele islamului nu face altceva decât să aşeze religia mahomedană într-un nejustificat con de întuneric pe plan mondial şi să amplifice, de asemenea, o stare de falsă eroziune între două tipuri de mentalităţi distincte, atâta vreme cât manifestările criminale recente s-au petrecut în patria unde startul globalizării interpretative muzicale a fost dat chiar de o artistă născută pe malurile străvechi ale Nilului - Dalida, adică într-un teritoriu cu un bogat istoric al asimilării de-a lumgul timpului al feluritelor etnii venite de pretutindeni, aşa cum e Franţa. Trăim parcă într-o istorie care îşi ucide istoria, cu o identitate pierdută, undeva, în trunchiul ancestral al facerii sale, motiv pentru care cu greu se mai poate înfiripa acum un elogiu al toleranţei şi bunei convieţuiri. Societatea constant traumatizată de azi e sclava naraţiunilor defăimătoare despre propriul său tipar unic de a fi. De aceea, capacitatea de a privi distinct unul şi acelaşi lucru de către două entităţi cultural-religioase din spaţii diferite, dar şi inserţiile strecurate în cadrul unui discurs jurnalistic continuu remodelat din cauze mai mult sau mai puţin precizate, după cum afirmam într-un paragraf anterior, determină ca eşfodajul hiperrealităţii multiple proiectate în momentul de faţă la nivel global să Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

capete accente de o gravitate maximă. De la libertatea de exprimare proslăvită, cum e şi normal, de altfel, de către perimetrul occidental şi până la libertatea de a crea în cheia lipsei de respect faţă de valorile sacre ale Celuilalt nu e, câteodată, decât un pas mult prea fragil pentru a alimenta, din nefericire, acţiuni cu un caracter antiuman evident. Până la urmă, creaţia artistică în sine, indiferent de natura ei, fie chiar şi una cu o explicită dimensiune satirică, nu trebuie să nască sub nicio formă moarte - fizică sau de ordin spiritual, dimpotrivă, să fixeze în conştiinţa umanităţii o filozofie superioară a existenţei individuale şi colective, situată nicidecum la distanţă de un singur glonţ, ci departe de orice punct de vulnerabilitate, care să genereze conotaţii suplimentare fără de legătură directă cu fondul iniţial al problemei. Şi, cu toate că, de nenumărate ori, hiperrealitatea Hx a cana-

lului X nu e deloc coincidentă cu hiperrealitatea Hy a canalului Y - precum e, de altfel, şi corect -, acest lucru nu înseamnă că mesajul final ca atare construit e justificat să aibă fiinţa îmbibată cu sânge şi identificabilă cu şiruri de cadavre omeneşti. Căci, de sacrificii diurne inutile închinate parcă dinadins îngerului căzut Iblīs, umanitatea nu mai are cu niciun chip nevoie acum. De forme canonice ale moralităţii, dar şi de contururi precise ale libertăţii personale şi cunoaşterii ca ideal, nu ca marfă, e nevoie însă mai mult ca oricând.

Pag. 89

Corina MILITARU

Zicea că este din sticlă Motto: Binele făcut cu sila este cel pu in la fel de nociv ca și răul provocat cu premeditare.

ocuiește într-o căsu ă scăpată cine știe cum de la demolare, strânsă ca într-o menghină între blocurile construite ulterior, imobilizată parcă între acestea. Scamă a trecutului pe haina prezentului prea grăbit și nepăsător ca să se mai scuture de ea. Fără curte, fără gard, fără poartă, doar o construc ie pu in jupuită de lupta cu vremea, învingătoare din moment ce are locul ei acolo între clădirile înalte și moderne. A supravie uit peste timp ca și stăpânul său, un bărbat cam la vreo șaizeci de ani cu un trecut enigmatic. Mul i au încercat să i-l descifreze, însă nimeni n-a reușit. O prezen ă respingătoare și totodată charismatică. Pe de-o parte silueta disgra ios de sub ire pentru înăl imea lui - peste medie - și transparen a nefirească a fe ei î i dau fiori, iar pe de alta lumina ochilor negri, uimitor de limpezi, și surâsul te cuceresc iremediabil. Mai ales surâsul. Când acesta îi înflorește discret în col ul gurii, ridurile adânci parcă se topesc, desvăluind o frumuse e eternă, calmă și caldă. Sfârșești îndrăgindu-l. Te pomenești dorindu-l în preajmă oricât de straniu ar fi comportamentul lui. Și este. Nu cred că a depășit vreodată grani ele cartierului. Sau poate a făcut-o, dar demult când probabil avea o altfel de via ă. Își petrece zilele îngrijind florile plantate de el pe spa iul verde dintre blocuri sau odihnindu-se pe o bancă pu in mai încolo de locul unde îmi parchez mașina. Pe vreme rea nu iese decât împins de vreo necesitate și atunci se strecoară ferindu-se la fiecare pas de obstacole închipuite. Deși îmbrăcat mereu cu haine uzate, strălucește de cură enie. Niciodată nu l-am văzut murdar, șifonat, nebărbierit ori nepieptănat, fie că robotea în grădină ori ședea privind în gol, împietrit ore în șir. Își poartă singur de grijă așa povestesc locuitorii mai vechi ai cartierului, cei ce-l știu de multă vreme. Nicicând n-au observat măcar o persoană intrând sau ieșind din casa lui. Nici stând de vorbă cu cineva n-a fost văzut. Imediat ce m-am mutat aici - acum șase luni - într-o diminea ă l-am zărit stând la soare pe banca lui. M-a privit cu acei ochi fascinan i, dar când am pășit spre el și-a plecat capul și s-a ghemuit vădit neliniștit. Am renun at. Contrariată, m-am urcat în mașină și am plecat la serviciu. Mai târziu am aflat că preferă să ină oamenii la distan ă și nu fiindcă îi dispre uiește. Din contra îl atrag, dar în egală măsură îl și sperie apropierea lor. Sus ine că este din sticlă și încearcă să evite un accident nefericit. Este nebun, unul inofensiv, însă categoric nebun. Un fapt cunoscut și acceptat de toată lumea. În mintea lui tulburată își imaginează că se poate sparge și de aceea evită

Pag. 90

orice atingere, îl neliniștește aglomera ia și îndeosebi îl agită copiii care se joacă de regulă nu foarte departe de locuin a lui. Arareori, l-am întâlnit în magazinul din cartier ori prin pia ă, prins de nevoie în mul ime. Am remarcat cum se prelinge pe lângă semeni ferindu-se pe cât posibil de ei, iar dacă nu reușește, după ce scapă din îmbulzeală fuge într-un loc izolat unde cu gesturi febrile șterge insistent amprente închipuite. În astfel de momente abia rezistam imboldului de ai sări în ajutor. De a-l proteja cu trupul meu, de a deschide un culoar pe unde să meargă nestingherit. Mă oprea doar faptul că, deși aș fi vrut să fie altfel, și eu eram o amenin are pentru el. Una în plus. Nu-mi explic de ce, însă în adâncul meu tânjeam să-i câștig încrederea. Să-i aflu povestea. De la el, cea adevărată, și nu acele legende șoptite pe la col uri. Una mai ireală decât alta. Unii spuneau că a fost un mare violonist. Foarte talentat, în continuă ascensiune până când, subit, după un concert a înebunit. Aparent totul se desfășura ca de obicei. Sala era plină, el a urcat pe scenă în ropote de aplauze și după ce s-au potolit a rostit câteva cuvinte de mul umire, a glumit - era un spirit deschis și vesel. Apoi în liniștea așternută, și-a potrivit vioara sub bărbia pu in aplecată și cu arcușul în aer, ochii închiși, s-a recules câteva secunde înainte de a-și elibera sufletul închis în acea cutie fermecată. De la primul sunet până la ultimul intra în transă, cu fiecare notă călătorea în spa ii de culoare și parfum, de dulci ori vijelioase trăiri. Uita de scenă, de public, chiar și de el. Fremăta odată cu muzica, contopit cu ea. Acum se comprima într-un punct greu, de plumb, capcană, închisoare, acum se elibera și într-o explozie de energie se dilata la infinit, zâmbind veșniciei. Trăia, se destăinuia el câteodată, o experien ă aproape paranormală. Se povestește că în acea zi, în timp ce plutea în spa ii miraculoase a auzit niște șoapte: ”Dacă la nouă se termină, apuc să trec și pe la... Unde o fi găsit rochia asta?... Trebuie să duc neapărat mașina la service... Ce plictiseală!... Din ce șio fi făcut Vasilescu ditamai casa?...” Zborul i s-a curmat, arcușul i-a căzut din mână după ce a scrâșnit pe coarde, strigăt sfâșietor de animal rănit, apoi a scăpat vioara, cutie deodată goală ca și sufletul său. A părăsit scena și din acel moment s-a ascuns în învelișul lui de sticlă. Al ii sus in în schimb că a fost un important om de afaceri. Că ar fi fugit din ară cu mul i ani în urmă și după nenumărate peripe ii s-ar fi stabilit în America. Acolo a început de jos, dar cu răbdare și tenacitate a urcat treaptă după treaptă până când și-a pornit propria lui afacere. A dezvoltat-o necontenit, asumându-și adeseori riscuri enorme. Curajul și inteligen a sclipitoare i-au fost răsplătite de soartă. Părea că nimic nu-i poate sta în cale. La un moment dat, condi iile în ară devenind prielnice, a revenit și Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

a construit aici un adevărat imperiu. Lumea afirmă că a avut și noroc, că l-a iubit mult Dumnezeu. S-a însurat târziu, după întoarcerea acasă, cu o femeie mult mai tânără decât el. Avea tot ce-și putea dori un om, însă voia mai mult și mai mult. Puterea l-a îmbătat și a început să facă greșeli, ori poate Dumnezeu și-a luat mâna de pe el. Cert este - spune lumea - că una i-a fost fatală. A pierdut tot în câteva zile, imperiul s-a prăbușit ca un castel din căr i de joc, iar lovitura de gra ie a primit-o de la so ia lui. L-a părăsit. Această ultimă picătură în paharul neșansei i-a risipit min ile. Cea mai fantezistă versiune am aflat-o acum câteva săptămâni de la o doamnă în vârstă care m-a abordat imediat ce am ieșit din bloc - parcă mă pândise. Probabil se dusese vestea că sunt psihiatru și că mă interesează din punct de vedere profesional istoricul acestui nebun. Cât se poate de adevărat numai că, m-am atașat de el și ceea ce ini ial era doar un studiu de caz a devenit o nevoie de a-l ajuta, o dorin ă irezistibilă de a-l consilia. După ce a scotocit prin geantă după o hârtie unde notase câteva date, femeia mi-a destăinuit pe un ton conspirativ că îl cheamă Kina și vine dintr-un sistem solar - încă nedescoperit de noi - aflat la două mii cinci sute de ani lumină de Terra. Acesta - citea ea pe foaie ca să nu greșească cuprindea șapte planete: Akos, Seos, Makai, Ipca, Uri, Epir și Ores. Cea din urmă era casa lui, loc unde ar exista forme de via ă de aproximativ șase miliarde de ani. Provenea - sus inea că i s-a destăinuit extraterestrul însuși - dintr-o civiliza ie incomparabil mai evoluată decât a noastră și a acceptat alături de mul i al i semeni de-ai lui misiunea de salvare a vie ii pe pământ. N-am putut să ascult mai mult de atât. Mam scuzat și am părăsit-o degrabă. Totuși i-am lăsat cartea mea de vizită și am invitat-o la cabinet, gândind că avea nevoie de ajutor medical. Acela a fost și momentul când am realizat cămi canalizam energia într-o direc ie greșită. Căutam pe căi ocolite să-i descifrez misterul, dar de fapt cheia era la el, în el. Trebuia să stabilesc o punte de legătură între noi. Cu răbdare să mă apropii, să-l conving săși deschidă sufletul și în final să-l vindec. Pe de-o parte. Pe de alta, voiam să-i în eleg magia - o avea cu siguran ă. Sim eam că într-un fel neîn eles ne influen a și pe nesim ite ne transforma. Am sesizat acest lucru curând după mutare, dar n-am știut cum să-l interpretez. To i vecinii, oamenii din cartier erau diferi i de restul lumii. Mai relaxa i, mai zâmbitori, aten i, calzi, săritori, toleran i. De fiecare dată când reveneam acasă din orice col al orașului parcă schimbam planeta. Părea că dorin a tuturor de a proteja această fiin ă fragilă - n-am idee cum a indus-o se extinsese la orice rela ie, orice interac iune în acest spa iu. Cu toată rătăcirea lui reușise să creeze armonie și nu numai o dată am gândit că nu este chiar atât de nebun, ci știe exact ce face.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Eforturile mele de a ini ia un fel de comunicare cu el n-au întârziat să dea rezultate. Nu imediat, dar nici nu mă așteptam să fie ușor. Locul și momentul erau mereu aceleași. Diminea a în jurul orei zece, eu lângă mașină, el pe bancă. La început întârziam câteva secunde zâmbind-i, dar plecam imediat ce dădea semne de neliniște. Se foia fără rost, fa a i se crispa, iar mâinile netezeau întruna stofa pantalonilor. Am procedat astfel zile în șir până când am fost răsplătită cu o privire directă, cea mai directă, sfredelind până în adâncul meu. Primul semn de încredere, firav, dar un început. I-am mul umit din priviri și m-am retras. Atât. După o perioadă am început săi duc câte un sanviș și cafea într-un pahar de plastic. Ini ial le așezam departe de el, apoi tot mai aproape, însă niciodată nu l-am atins. I-am lăsat lui această ini iativă. Vedeam în luneta mașinii că le lua și eram foarte mul umită. Nu se putea mai bine de atât mai ales că, de la o vreme a început să-mi și vorbească. Pu in, dar mi se adresa. Câteodată îmi spunea: ” Azi strălucești!” Alteori dădea din cap a necaz: ”Multe, multe amprente, trebuie să te cure i!” N-am dat importan ă cuvintelor, esen ial pentru mine era să-i aud glasul. Esen ial era pasul făcut spre el. Totuși la un moment dat am sesizat că ori de câte ori eram tulburată, indiferent de cauză, mă îndemna să mă cură , iar când străluceam frica lui de mine se diminua. Așadar m-am străduit să devin echilibrată, eliminând unul după altul motivele, false am constatat, de frământare și inevitabil am ajuns să mă întreb tot mai des: ”Până la urmă cine pe cine vindecă?” De alaltăieri îmi permite să mă așez alături de el ceea ce-mi dă curaj să merg mai departe. Astăzi vreau să încerc să-i pun întrebări, să-l înduplec cumva să vorbească despre trecutul lui. Simt că este momentul. Am emo ii, însă trebuie să le controlez. Altfel pierd tot ce-am construit până acum. Așadar, inspir profund de câteva ori, mă liniștesc, iau pache elul pregătit deja și ies. Când sunt la câ iva metri de locul unde stă, îl observ pe Mario, băiatul mutat de curând în bloc, maimu ărindu-se ceva mai încolo. Copilul are vreo zece ani și nu poate fi strunit de nimeni. Părin ii nici nu par să încerce. Prin urmare la o săptămână de la venire deja a umplut de sânge o feti ă de prin vecini. Acum imită hlizindu-se gesturile prietenului meu. Deodată îl văd aplecându-se după o piatră și în eleg imediat ce urmează. Strig la el și dau să fug să-l opresc, dar realizez că n-am timp. Deja a aruncat-o. Atunci mă reped la bărbatul de sticlă și-l smucesc instinctiv cu putere, aproape îl dărâm încercând să-l feresc de lovitură. Și reușesc, piatra cade undeva în fa a noastră fără să-și atingă inta. ip aproape isteric la puștiul neobrăzat, acesta fuge mâncând pământul, iar eu încă agitată mă întorc la nebunul meu, prăbușit în continuare pe bancă într-o pozi ie nefirească. Ochii lui larg deschiși, uimi i și îngrozi i totodată, nu mai știu să clipească.

Pag. 91

Doina DRĂGUŢ

Ţipătul cucuvelei

ra aşa de când o ştiu: înaltă, cu o figură dreaptă şi bărbătească, trecută de patruzeci de ani, cu acelaşi zâmbet copilăresc întipărit pe faţa-i aspră şi negricioasă, cu părul castaniu despletit şi nepieptănat. În fiecare dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, trecea pe uliţă, desculţă, călcând rar şi apăsat, fără să se grăbească, convinsă că îndeplineşte un ritual, cu braţele pline de maci, culeşi cu grijă şi răbdare, unul câte unul, din lanul de grâu de la marginea satului, ce se întindea într-un galben auriu până la verdele pădurii ce părea, privită de departe, o odihnă a soarelui obosit de întinderea câmpiei. Străbătea satul, de la un capăt la altul, dând bineţe oamenilor pe care-i întâlnea. În urma ei, babele şuşoteau pline de compasiune: „săraca de ea, n-are pe nimeni, a rămas singură, bărbatul i s-a prăpădit în război, apoi copiii s-au dus şi ei toţi trei deodată, de parcă cineva i-a făcut farmece. Biata, se bucură şi ea că avem un an bogat, grâul a crescut până la brâu şi a făcut spic bogat, porumbul a crescut gros ca pe mână şi a făcut doi-trei ştiuleţi pe tulpină.” Când soarele era drept deasupra capului, ea îşi scotea fusta ţesută cu fir de borangic şi cămaşa cusută în râuri de mătase, le întindea la marginea râului, pe iarba înaltă, pe care mai sclipeau încă bobiţe de rouă, intra apoi în apă, murmurând un cântec duios, cu braţele pline de flăcări. Dădea drumul unei flori de mac pe apa limpede şi unduioasă, o privea lung cum pluteşte, cum i se desfac petalele în lumină, una câte una, şi dispar în depărtare, cum apa se roşeşte şi curge în unde subţiri şi cerul se pierde în lumină. De sub salcia pletoasă, aplecată peste râu, ca o părere, se iviră trei capete îmbujorate, cu cununi de spice de grâu pe creştete. Apa se roti în cerc adânc şi copiii plutiră ca-ntr-o horă ţinându-se de mâini. Ea-i strigă, pe rând, Gheorghe, Nicolae, Ionică... Toţi trei erau înalţi şi frumoşi. Îi era drag să-i privească cum arau ei primăvara: Gheorghe mergea cu boii de curm, Nicolae ţinea de coarnele plugului, iar Ionică, în urma lor, semăna. Ea îi petrecea cu privirea din capătul ogorului, vedea cum se îndepărtau prin unduiri de brazdă-ntoarsă, şi le pregătea masa. Întindea pe iarba abia răsărită un şervet înălbit de curând la râu, care mai păstra încă miros de vânt subţire, rupea pâinea, rumenită în ţest, în trei, şi aşeza câte o bucată în câte un colţ al ştergarului, la mijloc punea brânza proaspătă, şi lângă ea ceapa smulsă de dimineaţă din grădina din spatele casei. Stătea şi-i privea cum mâncau veseli şi mulţumiţi de munca lor. Cel mai drag îi era Ionică. Dorise să fie fată, până la şapte ani îl purtase cu părul lung, făcut bucle, şi cu rochiţă, apoi a trebuit să se ducă la şcoală şi l-a tuns. Soţul îi murise în război, când Ionică nu împli-

Pag. 92

nise nici doi ani. L-a bocit, o vreme, apoi l-a uitat. „Viaţa e făcută să te bucuri de ea, şi apoi la ce bun, el tot nu se mai întoarce, oamenii trebuie să se nască şi să moară...”, gândea ea. Dacă pomii ar plânge toamna după frunze, n-ar mai înflori primăvara, şi la urma urmei nu era singură, avea trei băieţi care creşteau drepţi şi sănătoşi. Pe Gheorghe, cel mai mare, se gândise să-l însoare cu Tinca, o fată simplă dar cuminte şi muncitoare, care, de altfel, îi era şi lui dragă, iar lui Nicolae i-a alesese pe Marioara, o fată dintr-o familie de oameni cinstiţi. Într-un amurg de sfârşit de iunie, înalt şi liniştit, băieţii se întorceau veseli de la câmp. Terminaseră de secerat. Puseseră în spatele carului un snop de grâu pentru găini şi un maldăr de porumb pentru boi. Mama se întorsese mai devreme să facă mâncare, aşa ca pentru sfârşitul seceratului: saramură de pui cu mămăligă. Băieţii, după ce au adăpat boii, au plecat la râu să se scalde înainte de masă. Mama, după ce a pus bucatele pe masă, adăugând şi o sticlă cu ţuică, pe care o păstrase pentru încheierea seceratului, a ieşit nerăbdătoare în poartă să-şi întâmpine copiii. Lumina zilei începuse să se destrame. Întunericul cuprindea, puţin câte puţin, întinderea serii. Luna întârzia să se arate. Pe casă începuse să cânte o cucuvea, pe care n-o mai auzise din timpul războiului, de când i-a murit soţul. Băieţii nu mai veneau... Ea privea, din poartă, lung, pe uliţă în vale, cu inima zvâcnind. Ţipătul cucuvelei se înteţea - „fugi, afurisito, de acolo ce tot cobeşti!”. Încercase s-o alunge, aruncând cu o piatră pe casă. Din vale, dinspre râu, pe uliţa lungă şi pustie, doi copii alergau cu sufletul la gură: „- dadă Ano, dadă Ano... Gheorghe, şi Nicolae, şi Ionică...”, „ce e cu ei, ce e cu ei, ziceţi odată!...”. Copiii gâfâiau şi se împotmoleau: „...Gheorghe, şi Nicolae, şi Ionică...” Venise o apă mare şi neagră cu un vârtej... şi Ionică se aruncase râzând drept în mijlocul vârtejului... apa începuse să hohotească de râsul lui, cei de pe mal râdeau şi ei, dar când au văzut că nu e de glumă s-au aruncat după Ionică în vâltoare strigându-l... şi au dispărut toţi trei în hohotul apei. Luna s-a ivit ca un corn pe cer luminând întinderea, ţipătul cucuvelei a dispărut, pământul s-a legănat uşor, iar ea a căzut într-un leşin dulce. Glasul preotului răsuna puternic între pereţii bisericii: „Primeşte, Doamne, sufletele adormiţilor tăi Gheorghe, Nicolae şi Ionică”. Biserica se clătina şi se rotea, ea era acolo, în faţa altarului, în rochia albă de mireasă, şi zâmbea, iar preotul rostea: „Se logodeşte roaba lui Dumnezeu, Ana, cu robul lui Dumnezeu, Ioan”. Şi ea râdea şi plângea şi rochia ei albă se pătase de sânge şi începuse să ardă... şi apa se roşise în jurul ei de maci şi curgea liniştit în unde subţiri, iar cerul se mistuia în lumină. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Antonia ILIESCU

În vizită la pictorul Magritte (fragment din romanul “Arca lui Naé” de Antonia Iliescu (sub tipar)

ecăjit de tentativa mea infructuoasă de a mă face nemuritor prin pensula lui Picasso, m-am aşezat cu botul pe labe pe o stea pitică, scrutând orizontul. Şi tot uitându-mă eu aşa, pierdut în puzderia de stele, am zărit hăt departe, un firicel de fum care ieşa dintr-un nor. “Ceci n’est pas une pipe ”, mi-a venit în gând. “Ceci n’est pas un nuage qui fume », mi-am spus apoi. Şi a treia oară am nimerit-o : « ceci » e Magritte în persoană. Am alergat degrabă spre acel nor, cu teama că fumul cu nor cu tot se vor spulbera dintr-o clipă într-alta. În sfârşit, am ajuns. Precipitat şi excitat, am început să scormonesc cu lăbuţele vata norului, exact aşa cum altă dată săpam cu râvnă ţărâna, ca să scot din uitare vreun os îngropat în fundul grădinii. În sfârşit dau de miez. În mijlocul norului era chiar maestrul Magritte. Stătea tolănit pe un chaise-longue, cu un căţel alb în braţe – un loulou de Pomerania, care semăna leit cu maică-mea Louloulica. - Buna ziua, maestre René. - Buna ziua, piciule. Da’ de unde ştii cum mă cheamă? - Vă cunosc din albumele de artă ale stăpânei mele. Elle est folle de vous ! - E pictoriţă? O cunosc cumva? - Nu, nu e pictoriţă, mă rog, nu e consacrată, dar pictează frumos. Nu aveţi cum să o cunoaşteţi, fiindcă atunci când a sosit în Belgia, dumneavoastră eraţi mort demult. - Ha, ha, ha! Eu mort?! Hai că mă faci să râd. - N-am vrut să spun asta... Evident, sunteţi nemuritor, se-nţelege. Aţi venit aici, vreau să zic aţi plecat de acolo, prin anii ’68. - ’67. - Da, păcat... N-aţi fost longeviv ca Michelangelo. Dar vă asigur, chiar şi aşa, mort, tot sunteţi iubit. Nelly, de exemplu, e amurezată de picturile dumneavoastră. Nu ratează nimic, nici o expoziţie, nici o conferinţă despre arta “iubitului ei Magritte”. Ea şi cu Monţica merg cam de trei ori pe an la muzeul de artă din Bruxelles care vă poartă acum numele. Când a fost să-şi aleagă un câine, Monţica m-a ales pe mine, fiindcă şi eu sunt din rasa loulou; mă rog, sunt o corcitură, dar maică-mea era nobilă, era o loulou de Pomerania pur-sânge. - I-auzi, ce mai veste de poveste! Sunt încântat să te cunosc. - Şi eu sunt onorat. Spuneţi-mi, e adevărat că aţi Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

învăţat să pictaţi într-un cimitir? - E adevărat. După ce am rămas orfan de mamă… maică-mea s-a aruncat în Sambra, fiindcă taicămiu n-a ştiut să o preţuiască aşa cum ar fi meritat. Mama era o femeie ex-

traordinară, sensibilă şi talentată. După moartea ei am început să mă plimb prin cimitire. M-au atras misterele de când eram puşti. Aveam o prietenă cu care mă întâlneam zilnic în cimitir. Într-o zi am zărit un pictor care picta pe o alee umbroasă. Am stat ore întregi lângă el, doar ca să-i admir pasiunea cu care lucra. Privind ce ieşea din mâna lui, mi se transmitea şi mie acea bucurie indescriptibilă pe care numai artiştii o simt când sunt în puterea muzei. Cred că atunci mi-am descoperit vocaţia. Şi mi-am dat seamă cam ce voi picta : lucruri stranii, ascunse primei vederi, cea superficială vreau să zic. Mi-am dat seama că “ma peinture doit ressembler au monde pour pouvoir en évoquer le mystère” . - Minunat ! Căţelul pe care-l aveţi în braţe e al dumneavoastră ? - Păi al cui ? I-auzi întrebare! Sigur că-i al meu. Tu eşti prost, ori mi se pare mie? (M-am făcut că nu aud. Eram emoţionat şi roşisem ca o fată mare. Am schimbat vorba:) - Ştiu că vă pasionează suprarealismul şi că aţi fost în legătură strânsă cu marii oameni ai epocii: André Breton, Paul Eluard, Louis Aragon... - Da, i-am cunoscut şi pe ei, când făceam parte din “Grupul ceor 7 arte”, pe care l-am înfiinţat împreună cu Lecomte şi cu Mesens. Ei aveau legături, afinităţi veau să spun, cu dadaismul. Era prin anii ’22. Am fost şi la Paris în anii următori. Acolo i-am cunoscut pe André, pe Paul, pe Gala şi pe Louis. Tot acolo, la Paris, l-am cunoscut şi pe Dali, care venise cu echipa de filmare pentru “Câinele andaluz” al lui Bunuel. Trebuie să-ţi spun că nu m-a atras niciodată viaţa mondenă parisiană.

Pag. 93

Riscam s-o pierd pe Georgette, aşa cum Paul a pierdut-o pe Gala lui. - Cum adică “a pierdut-o pe Gala”? - I-a suflat-o Dali. Aşa că ne-am întors la viaţa noastră modestă din Belgia, la liniştea şi la fericirea noastră patriarhală simplă, dar sigură. Da’ văd că ştii multe lucruri despre mine... Cum se face? - Simpu. Nelly adoră scrisul şi pictura şi cântecul; ea spune că toate tainele lumii sunt ascunse în manifetările artistice, de aceea şi-a cultivat toate darurile cu care a fost harazită. Şi nu au fost puţine. Şi mai e ceva: îi place să fie la curent cu ce au creat înaintaşii ei; merge des la concerte, la expoziţii, citeşte mult, foarte mult. Aşa a aflat şi despre dumneavoastră şi când ştie ea ceva, ştiu şi eu, fiindcă noi nu avem secrete unul faţă de celălalt, că aşa e în iubire, cred că ştiţi… - Ştiu, mă piciule, ştiu. Eu şi cu Georgette ne-am iubit de copii şi nici măcar moartea nu ne-a despărţit. Georgette pliveşte buruienile din Grădina Domnului, poţi să-i zici bonjour, dacă vrei. O să fie bucuroasă să te cunoască şi totodată o ocazie să o cunoşti. - Dar, maestre, eu o cunosc demult pe Ge-

orgette. - Cum o cunoşti? De unde? - O cunosc pe “Georgette au piano”; o ştiu din tablouri, fiindcă ea vi-a pozat în toate tablorile, mai ales în cele cu nuduri, nu-i aşa?

Pag. 94

- Adevărat. Am iubit-o enorm. Am avut o căsnicie minunată şi o femeie... Ce să mai vorbesc? ... Dar am mai iubit o altă femeie, am iubit-o platonic ; o chema Irène. - Aha! “Irène or forbidden literature”, deci asta era… Degetul din podea care nu v-a lăsat să greşiţi faţă de Georgette şi scara care se termină într-un perete fără nici o uşă, fără nici o ieşire... Ah, maestre René, de-aţi ştii cât vă înţeleg şi cât vă admir! Eu am fost slab de înger, am înşelat-o pe Candy a mea de mai multe ori, cu căţele de toate neamurile, dar ce-i mai grav e că am înşelat-o şi cu o marmotă, închipuiţi-vă! - Vai, ce grozăvie! Cu o marmotă zici ? - Chiar aşa ! - Cel puţin era frumoasă ? Merita ? - Era frumoasă, dar nu merita… - Eşti un căţel interesant... Îmi placi. Vrei să-ţi fac protretul? - Ah, maestre, cum de stiaţi că... - Ştiu că Picasso te-a tratat cu indiferenţă. Dar eu sunt alfel, eu iubesc animalele şi lucrurile simpe. La un moment dat m-am războit chiar şi cu suprarealismul, fiindcă prea o luase razna. Îşi permitea orice trăznaie, în dauna emoţiei, ori arta, dacă nu mişcă inima, nu se mai poate numi artă. Am trecut imediat după război la impresionism. La început, l-am avut pe Renoir ca model. Am iniţiat o pictură vie, lumea zicea că am creat o artă “vache” . Şi nu mă simţeam deloc jignit, ba chiar pot să spun că am fost flatat. Când vezi o vacă, simţi deja în gură gustul de lapte. Eu făceam la fel: mă uitam la modelul din faţa ochilor, de exemplu un ou pe o masă, şi pictam pe pânză o pasăre în zbor, dar mă pictam şi pe mine, privind oul. Tablourile mele sunt lecţii de viaţă şi de artă, fiindcă în fiecare model de-al meu eu vedeam deopotrivă prezentul şi viitorul; am avut ambiţia să le reunesc pe pânză, ca să arăt cât este de important prezentul, pe de o parte, iar pe de altă parte, am vrut să arăt cât de vizibil, previzibil, este viitorul. Bineînţeles, atunci când înţelegi corect prezentul. Eu am creat ceva care e şi suprarealism şi imprsionism şi magie şi realism. Vrei să facem câţiva paşi prin expoziţie? - Sunt de-a dreptul încântat, maestre! Magritte mă poartă prin culoarele unui labirint interminabil, realizat din tablourile lui pe care nu reuşise să le picteze în timpul vieţii pământeşti. În centrul labirintului era o rotondă unde erau expuse proiecţiile tablorilor lui celebre pictate în timpul vieţii. La fiecare trebuia să mă opresc, să cuget, să admir, nu fiindcă m-ar fi obligat maestrul, ci fiindcă nu puteam face altfel. Ameţisem. În viaţa pământeană nu mă bucurasem niciodată de Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

acest privilegiu. Fusesem ţinut în rucsac, asta în cel mai fericit caz, fiindcă de cele mai multe ori aşteptam afară legat de vreun stâlp, sau picoteam sub vreo bancă. Şi nu o dată stăteam încuiat în maşină şi, ca să uit de necaz, rodeam şi eu ce găseam. Aşa se face că într-o astfel de criză de disperare am făcut ferfeniţă un atlas geografic lipit cu clei de oase. Iar acum, aici... O, o, ce minunăţii îmi era dat să admir ! - Maestre, simt că-mi trebuie nişte săruri de amoniac. Maestre, leşin. - Ce ai piciule, ce te-ai albit aşa? - Emoţia maestre, emoţia e de vină. Sunt un căţel sensibil. Toate aceste tablouri, toate simbolurile, culorile, poezia, mă ameţesc... - Care tablou îţi place cel mai mult? - “L’empire des lumières” . Nu-mi dau seama când a fost pictat : ziua ori noaptea ? Ce culori! Ce nori superbi! Mereu v-au obsedat norii, nu-i aşa, maestre ? Norii albi şi albastrul cerului. De ce? Dintre toate culorile, albastru e culoarea care apare cel mai frecvent pe pânzele dumneavoastră. Aproape că nu există tablou din care să lipsească norii şi cerul bleu. Nu mă mir că v-am găsit într-un nor,

fumând din poetica şi incerta dumneavoastră pipă. “Ceci n’est pas une pipe”... - Da. M-am băgat într-un nor ca să-l pictez pe dinăuntru. Norul ţine loc şi de model şi de şevalet şi de pânză. Tabloul e chiar în nor, du-te să-l vezi, dacă vrei ! - Cum îl cheamă pe loulou-ul dumneavoastră ? - Pe loulou îl cheamă Toutou. A fost singura rasa de câini pe care am agreat-o eu şi Georgette. Câinii din rasa asta sunt foarte inteligenţi şi sensibili. Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Toutou m-a asistat la toate tablourile pe care le-am pictat în vestibul. - Cum ?! Dumneavoastră nu aveaţi un atelier, ca toţi pictorii? - Nu. Eu pictam în vestibul, după ce îmi trăgeam halatul pe mine. Mai greu era când aveam simultan şi inspiraţie şi musafiri; atunci chiar că era neplăcut. Trebuia să-mi strâng jucăriile şi sămi pun la frigider inspiraţia, că altfel o supăram pe iubita mea Georgette. - Maestre, sunteţi de o modestie care mă uimeşte. Un artist atât de mare şi atât de modest... Lucru rar. - Ei… Mai sunt şi alţii. Cum îţi spuneam, Toutou a fost primul meu critic de artă. Dacă nu-i plăcea tabloul, scâncea la uşă şi trebuia să-l duc prin parc. Acolo îmi veneau alte idei, de obicei idei bune, reparatoare. Când mă întorceam acasă, puneam noile idei pe pânză. Şi de data aceasta Toutou stătea linistit, semn că tabloul era bine făcut. Câinii loulou de Pomerania sunt doctori formidabili pentru picturile făcute în vestibul. - Mie-mi spuneţi?! Maică-mea, Louloulica, semăna leit cu Toutou-ul dumneavoastră. Parcă iar fi fost tată, ori bunic. - Mai ştii că n-o fi fost? Când te-ai născut? - În ‘94, la Fleurus, acolo unde a câştigat Napoleon o glorioasă bătălie. Numele oraşului apare gravat şi pe Arcul de Triumf de l’Etoile din Paris. Fleurusul este în regiunea Charleroi. - Taci, nu vorbi! Tu vinzi castraveţi la grădinar? Păi ştii tu, măi piciule, că eu m-am născut şi am copilărit la Chatelet? Cunosc Charleroi-ul ca pe pensulele mele. Cât priveşte rudenia ta cu căţelul meu, sunt sigur că Toutou al nostru ţi-a fost stră-străstrăbunic. Înclinaţiile tale artistice sunt o dovadă evidentă că te tragi din Toutou-loulou. De la Toutou ai gustul pentru artă, sunt convins! Rămăsesem cu gura căscată. Mă uitam în ochii maestrului, sorbindu-i vorbele de pe buze cu aceeaşi frenezie cu care lingeam altă dată urmele de îngheţată de pe băţ. Cuvintele lui erau pentru mine pepite de aur. Mă reped la Toutou şi îl îmbăţisez: - Ah, străbunicule! Ce bucurie! - Bine te-am găsit, strănepoate! Hai să-ţi arăt Champs Elysées galactiques! (îmi făcu cu ochiul): - Poate găsim pe-acolo vreo marmotă. - Vai, străbunicule! N-ai învăţat mare lucru de la maestru, în privinţa fidelităţii… Ce-ar zice străbunica să te-audă? - Eheee! Străbunică-ta-i moartă demult. - Păi noi nu suntem? - Da, dar noi suntem bărbaţi. E cu totul altceva. - Vai, Toutou! Mă dezamăgeşti...

Pag. 95

Printre rafturi cu Emilian MARCU

drian Dinu Rachieru, Generaţia orfelină, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2014, 264 p. În acest op de istorie şi critică literară, Generaţia orfelină, Adrian Dinu Rachieru face o adevărată radiografie a unei generaţii de scriitori din literatura română, care nu s-a aflat în cea mai bună situaţie a sa. Acest op face parte dintre acelea din seria pregătitoare care anunţă O istorie politică a literaturii române postbelice. Și aşa cum ne avertizează autorul în Cuvânt prevenitor, ”Nu e vorba de un război cu estetismul, reamintind fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mâini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogând epoca), ţinând cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică”. Toate aceste argumente, dar şi altele, au fost anunţate de Adrian Dinu Rachieru încă din 1983, din cartea de debut, Orizontul lecturii, înţelegând că, sociologic vorbind, nu putem examina fenomenul literar retezându-i ombilicul istoric”. O adevărată revizuire asupra valorii acestei generaţii îşi propune autorul simţind că, în multe cazuri, judecata de valoare s-a făcut în funcţie de fluctuaţiile istorice şi nu de calitatea estetică a operelor. ”De la distanţa atâtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca expiraţi – merită acum revizuiţi”, şi pentru a se înţelege că acea perioadă nu a fost un deşert cultural ( apud. M. Cărtărescu), şi nici că ar fi compusă doar de scriitori ”expiraţi”. Citându-l pe Mircea Martin care spunea în Generaţie şi creaţie, editura Timpul, Reşiţa, 2000, care spune: ”Despre generaţia şaizecistă, întâmpinată euforic, se vorbeşte astăzi mai mult la trecut” şi crede Adrian Dinu Rachieru că această generaţie orfelină, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie până atunci refuzată, boicotată, având o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompând sânge tânăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului”, a trebuit să-şi construiască singură matca şi matricea pentru o exprimare estetică. Fie că vorbeşte despre ”buldozerul” Nicolae Labiş, despre pedagogul literar A. E. Baconsky, Ion Brad, Florin Mugur, Alexandru Andriţoiu, Aurel Rău, Ion Miloş, Ion Horea, Gheorghe Tomozei, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Grigore Vieru, Horia Zilieru, Vasile Leviţchi, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, ILIE Con-

Pag. 96

stantin, Anghel Dumbrăveanu, Florenţa Albu, Grigore Hagiu, Constanţa Buzea, Radu Cârneci, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ștefan Aug. Doinaş, Constantin Abăluţă sau Gabriela Melinescu şi Adrian Păunescu, cu toţi se pot constitui în generaţia robinsonică, numită, pe drept cuvânt, generaţia Labiş. Demersul lui Adrian Dinu Rachieru este criticul literar care pune în tipare adevărate valoarea literară a unor scriitori excepţionali, care, din tranşee au reuşit să dinamiteze proletcultismul. şi aşa cum concluziona Adrian Dinu Rachieru: ”Șaizeciştii ne părăsesc: rămân, însă, cărţile lor (câte rămân), înfruntând posteritatea… Această carte Generaţia orfelină se constituie într-un act de dreptate ce se face acestei generaţii care, astăzi, este ”aproape ocultată”( apud. Al. Cistelecan). ” Orice cultură funcţionează în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic. Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Modificările climatice ale socialismului au fracturat, într-o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunând mecanic că literatura unei epoci pretins-superioară sub aspectul socio-politic, propunând un nou ideal literar…” Iată o parte dintre argumentele care l-au determinat pe Adrian Dinu Rachieru să iniţieze acest proiect atât de necesar şi de benefic.

ioara Bahna, Sensuri,Editura Junimea, Iaşi, 2014, 260 p. prefaţă de Emilian Marcu. Această nouă carte propusă cititorului de Mioara Bahna se doreşte să fie o succintă radiografie a câtorva dintre personalităţile, mai ales culturale, care au poposit, pentru o perioadă scurtă sau mai lungă în oraşul Râmnicul Sărat de-a lungul timpului. Mulţi dintre cei incluşi în sumarul acestei cărţi, şi-au dus, sau îşi duc viaţa în acest municipiu. Fie că vorbeşte, cu multă căldură, despre un debutant în literatură, Ştefan Costache Andrei, cel care publică volumul de versuri În lumină, despre care autoarea scrie: Prima carte de versuri a lui Ştefan Costache Andrei oferă cititorului, posibilitatea de a străbate o geografie spirituală, în care oraşul natal e centrul lumi…,fie că vorbeşte, cu multă preţuire despre marele poet Radu Cârneci, cel care … şi-a început formarea personalităţii ca elev la Liceul Regele Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

Ferdinand, actualul C. N. „Alexandru Vlahuţă”,în Sensuri, Mioara Bahna aduce în prim-plan mişcarea cultural-intelectuală din Râmnicul Sărat, cu o anume discreţie, prin care îşi propune să arate că viaţa merită trăită în această Arcadie, lăsând cititorul să înţeleagă faptul că toate drumurile duc la… Râmnicul Sărat... În cuvântul însoţitor, justificativ al gestului de a scrie o asemenea carte, autoarea spune: Cartea de faţă cuprinde o serie de crochiuri pe care am început-o nu cu mulţi ani în urmă, când mi s-a oferit prilejul de a avea o rubrică într-o publicaţie locală de la Râmnicul Sărat, Sensul râmnicean, care, din păcate, şi-a încheiat apariţia meteoric, deşi, din câte ştiu, era apreciată de mulţi locuitori ai oraşului. De aici a plecat şi titlul cărţii – Sensuri – căruia i se pot, desigur, ataşa o seamă de conotaţii. Într-un anume fel, această carte se alătură, prin dimensiunea personalităţilor incluse, care au legături spirituale cu urbea, ctitoriei brâncoveneşti, care de peste trei sute de ani străjuieşte aceste meleaguri, fixând încă o dată stâlpii de rezistenţă prin timp şi peste timp ai vieţii spiritual-culturale de la Râmnicul Sărat. Dintre cele 59 de personalităţi pe care le radiografiază Mioara Bahna în aceste „Sensuri”, vom încerca să amintim câteva dintre cele mai reprezentative şi vom începe cu Alexandru Vlahuţă, apoi, Duiliu Zamfirescu, Ion PăunPincio, Cincinat Pavelescu, Mircea Eliade, Fănuş Neagu, D. R. Popescu, Mihai Cimpoi, Radu Cârneci, Horia Zilieru, Liviu Petrescu, Vasile Tărâţeanu, Emilian Marcu, Daniel Drăgan, Titel Constantinescu, Dan Mircea Cipariu, Leo Butnaru, Stelian Cucu, Victor Frunză, Ion Lazu, Florin Dochia, Marian Ruscu, Liviu Ioan Stoiciu, Al. Săndulescu, Alexandru Sihleanu, Gheorghe Andrei Neagu, Ion Murgeanu, Victoria Milescu, Constantin Marafet, Petrache Plopeanu, Ştefania Oproescu, şi lista ar putea continua pentru că sensurile propuse de autoare sunt mult mai numeroase şi, sub unele aspecte, cu nimic mai prejos unele faţă de altele. Cartea pe care Mioara Bahna o propune cititorului a fost scrisă, în primul rând din dragoste faţă de această urbe, de preţuire faţă de locuitorii de aici, spre a se şti şi, mai ales, spre a se înţelege, faptul că Râmnicul Sărat nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată locul unde nu se întâmplă nimic. Lumina cuvintelor scrise sau rostite de cei Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

care, întâmplător sau nu, se ataşează, fie şi pentru câteva clipe, de spiritul locului străluceşte peste timp asemenea unor astre prin galaxia spiritualităţii româneşti. Din inimă pentru inimi s-au întocmit aceste sensuri, pre caldă slovă românească, aşa, ca din vechi cronici, pentru că o adevărată cronică prin timp este această carte, încărcată de trăiri sentimentale şi de înţelepciune; carte încărcată de suflet, pentru că a fost gândită şi scrisă să ajungă la inimă ceea ce este scris cu colţul inimii. Aşa cum se intitulează notele scrise despre Fănuş Neagu, „Râmnicul din amintiri”, se vor putea intitula şi Sensurile Mioarei Bahna, tot „Râmnicul din amintiri...” pentru că aceste crochiuri pe care le alcătuieşte celor care, intr-un anume fel, au legături cu viaţa culturală de aici, sunt, de fapt, o sumă de amintiri, mai mult sau mai puţin fidele, dar, cu siguranţă, sincere, amintiri care zidesc un adevărat templu. Fiecare portret, capătă viaţă, sporind viaţa urbei, a acestei Arcadii româneşti care – fie şi pentru câteva ore sau pentru o viaţă – ne înnobilează trăirile. La lumina mâinii scriitoare, în această carte, Sensurile se ridică, treaptă cu treaptă, o bibliotecă de sentimente , dovedind cititorului că tinereţea este mereu fără bătrâneţe, aşa cum scrie autoarea despre Radu Cârneci şi că nimic nu este prea mult dacă doreşti să realizezi lucrări care să dăinuie.

onstantin Mănuţă, Nelinişti astrale, Editura Vasiliana-98, Iaşi, 2013, Prefaţă de Marinică Popescu, 236 p. Poezia scrisă şi publicată de Constantin Mănuţă se înscrie cu brio în canonul poeziei clasice, o poezie proaspătă, sinceră, în care sentimentul de casă, de părinţi, de sat sunt evidente. Constantin Mănuţă încearcă un adevărat tur de forţă şi publică Sonete şi Rondeluri, poezii care scot în prim plan trăirea netrucată a unui sensibil. Scriind parcă dintr-o ambiţie firească, un fel de revoltă împotriva tipului de poezie care se practică, tot mai des, astăzi de către noile generaţii, Constantin Mănuţă şi-a propus să publice o masivă carte de sonete şi rondeluri demonstrând astfel că poezia nu şi-a pierdut nici locul şi nici muzicalitatea şi nu este doar o lungă descriere socială, o scriere aşa cum vorbim. La loc de cinste, pe lângă idee în poezia lui Constantin Mănuţă se află meta-

Pag. 97

fora, de bună calitate, acel mugure care dă rost adevăratei poezii. Neliniştile sale, fie ele şi astrale, sunt temelia unor poeme deosebite. Una dintre marile nelinişti pe care şi le asumă Constantin Mănuţă se poate observa din întrebarea: „De ce,confraţii noştri literaţi au deprinderi – şi înainte de 1989, dar şi după, - să se închidă în fel de fel de cercuri, fără să înţeleagă monadele lui Leibniz? Că prea confundă centrul cercului loc cu propriile, atavicele lor interese, iar fără intimitate-interioritate orice cerc lucrează, uzurpator şi abuziv, globalizarea, neantizarea”. Poetul Marinică Popescu ne atrage atenţia cum că: „În inima comunicării şi comuniunii zeieşti-omeneşti încă se practică excomunicarea, aruncarea peste bord a Fiinţei”. Din aceste constatări putem înţelege necesitatea de a nu aluneca în poezia derizoriului, în poezia oralităţii sociale, acea poezie care uită chiar de subiectul principal , şi anume, Sufletul uman, chiar acea Fiinţă, în sine. Constantin Mănuţă spune: „Eu sunt ciocârlie, prietene, Mă scol cu noaptea în cap, şi aşa, scriind, aştept soarele, care şi el mă aşteaptă, sus”. Prin aceasta, dar şi prin poemele sale, Constantin Mănuţă ne demonstrează predispoziţia pentru cântec. Pentru el crinul se roagă într-un amurg cu dor, aşa cum îşi intitulează şi cele două capitole din aceste „Nelinişti astrale”. Cu o muzicalitate aparte, poemele sale, fie sonete fie rondeluri, aduc aminte de vremea poeziei curate, sincere: „A venit şi vremea de iubiri pierdute/ Nu am ştiut să te opreşti în vis;/ E-n zadar totul, am sufletul închis/Privesc la stele şi-mi sunt necunoscute.../ În tinereţe mă credeam în Paradis/ Victorios întors din fascinante lupte;/ Toate câştigate noaptea pe tăcute/ La sânul tău cel pururea deschis.../ Azi nu mai sunt deloc acelaşi mire/Mă scutur cum floarea crinului subţire/Pe care în trecut îl adorai în taină.// Nu am cămaşă... dar nu am nici haină/ Cine ar putea din nou să te admire?/ Când contopiţi eram în ORA DE IUBIRE!”. Această continuă reîntoarcere alimentează cu spaime trecerea ireversibilă a timpului în „neliniştile astrale” ale lui Constantin Mănuţă, amintindu-ne că spunea: „Eu sunt ciocârlie...” deci templul de aur al cântecului.

ina Codreanu, Studii şi interpretări, Editura Rafet, Râmnicu - Sărat, 2014, 280 p. După ce a publicat mai multe volume de proză, memorialistică, cercetări bio-bibliografice legate de activitatea criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu, Lina Codreanu publică o nouă carte, de această dată de studii şi interpretări critice. Cartea evidenţiază, prin cele două capitole ale sale, un intelectual preocupat de teme majore din cultura română, deşi aparent diverse. Fie că vorbeşte despre : „Casa - centru existenţial”, „Vatra semnificaţie şi simbol” sau despre o revistă de cultură din Bârlad, „Florile dalbe” sau revista „Glasul Nostru” de la cărei apariţie s-au împlinit 80 de ani, despre etnologul şi muzeograful Gh. Focşa, picto-

Pag. 98

rul Viorel Huşi, competenţa şi atenta analiză îşi face simţită prezenţa în cartea recent publicată de Lina Codreanu la editura Rafet din Râmnicu-Sărat, editură condusă cu eforturi deosebite de poetul Constantin Marafet, cel care şi-a propus un interesant proiect editorial, proiect pe care doreşte să-l amplifice şi să-l facă tot mai vizibil. Partea a doua a acestei cărţi cuprinde un număr important de interpretări şi comentarii critice, făcute cu mult har, asupra unor cărţi apărute în ultimii ani, la diferite edituri din România sau din Republica Moldova., ceea ce exemplifică efortul Linei Codreanu de a privi cărţile într-un context firesc, spunem noi, chiar într-un context normal în care, cred că, predomină doar valoarea şi nu locul unde sunt editate. Acest mod de a vedea doar cărţile unor sau altor edituri, în funcţie de amiciţia editor - autor-critic, se practică, din păcate pe scară largă şi acest demers nu face nici un serviciu real în afirmarea corectă a valorilor. Aşa încât modalitatea aleasă de Lina Codreanu este salutară şi, aşa cum spuneam, una normală. Numai gândind astfel putem şterge, cu adevărat, linia de separare dintre cărţile scrise în aceeaşi limbă, dar în ţări, aparent, diferite. Interpretările Linei Codreanu, din această carte, se deschid cu un studiu-interpretare asupra cărţii, cu un titlu heideggerian, „ Esenţa temeiului. Eseuri monografice despre începuturile literaturii române, carte apărută la editura Bibliotheca din Târgovişte şi semnată de academicianul, critic şi istoric literar, Mihai Cimpoi. Tot în anul 2013 Mihai Cimpoi a mai publicat şi: „Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic” (Chişinău, editura Gunivas) şi eseul „Modul de existenţă Eugen Simion ( editura Semne, Bucureşti, 2013,). Aceste „temeiuri culturale” sunt pertinent comentate în această carte. Mai sunt inserate articole despre cărţile unor scriitori precum: Daniel Corbu, Nicolae Dabija, Theodor Codreanu, Adrian Lesenciuc, Emilian Marcu, Ion Gheorghe Pricop, Viorel Dinescu, Constantin Marafet, Gheorghe Neagu, Petru Ioan( renumit logician), Ion Filipciuc şi epigramistul Mihai Sălcuţan. Despre această carte Lina Codreanu spune: „N-a fost în intenţia mea să dau verdicte, ba, dimpotrivă, m-am subsumat celor care se apropie de literatură cu dragoste şi cu respect faţă de actul cultural”. Tocmai aceste două trăsături morale se disting în demersul Linei Codreanu: dragostea faţă de literatură şi respectul faţă de actul cultural. Dar Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

eu spun că şi pregătirea profesională şi intuiţia de fin critic fac în aşa fel ca această carte să fie un reper. onstantin Tiron, inte cu învăţăminte, Câmpulung Moldovenesc, 2014, 244 p. Prefaţă de Mihai Batog Bujeniţă şi Cornel Udrea. Publicarea acestei cărţi semnate de actorul şi umoristul Constantin Tiron este un adevărat act de curaj. Spun că este un act de curaj pentru că am constatat că autorul aduce în faţa cititorului un gen de literatură pe care îl credeam rătăcit în amintiri şi de domeniul trecutului, un gen literar aruncat la lada de gunoi, aşa cum s-au aruncat atâtea lucruri de valoare din cultura română. Textele umoristice, scheciurile de bună dispoziţie, erau în mare vogă în vremurile trecute şi erau de fapt sarea şi piperul unor spectacole umoristice, a unor spectacole de divertisment. Ele aduceau în faţa spectatorului aspecte din viaţa cotidiană, aspecte care altfel nu puteau fi spuse decât doar protejate de aceste ”cortine”. Venind din tradiţia vechilor reviste de umor, dintre cele două războaie mondiale, această tradiţie, după Revoluţie a devenit cumva vetustă. Repunerea în circulaţie a unor astfel de texte, mă face să cred că poporul nu şi-a pierdut umorul, şi mai ales apetitul pentru acest gen literar. Umoristul Constantin Tiron vrea să demonstreze că versurile bacoviene sunt de mare actualitate şi anume că trăim într-o ţară tristă dar plină de umor. ”Toţi cei ce vor citi acest volum de texte şi scenarii umoristice, evident, ştiu că vor însoţi lectura cu imaginea umoristului Constantin Tiron, tonică, plină de optimismul unui bărbat aşezat în sinele său ca-ntro cetate cu porţile mari mereu deschise şi puntea lăsată” ne avertizează scriitorul Cornel Udrea, el însuşi un umorist de excepţie. Starea naţiunii atât de bulversată şi de precară au pus, parcă, grele zăvoară pe acest gen literar, gen în care au excelat, de-a lungul timpului, în literatura română, câteva condeie extrem de agere. Teatrul de revistă era sarea şi piperul, aşa cum am mai spus, unde se puteau strecura tot felul de aluzii, şi nu din cele mai nevinovate, trecând totuşi de grila deasă a cenzurii. Constantin Tiron ştie, prin talentul său,, să dezlege acele zăvoare şi aşa cum spune Cornel Udrea să „deschidă porţile mari şi să lase cititorul să păşească în acest tărâm al umorului”. Această carte „Ţinte cu învăţăminte” aduce în prim plan umorul cazon, umor realizat chiar de elevii unor şcoli militare ( Colegiul Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, sau Colegiul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza), elevi cărora autorul le aduce mulţumirile sale. Generalul maior (r) dr. Marcel D. Popa spune despre această carte: „Da, cu umorul nu este de glumit şi Constantin Tiron face dovada acestui lucru( când vă întâlniţi cu autorul, imaginaţi-vă greutatea sa astfel: jumătate este sensibilitate, jumătate umor). Să fim optimişti şi veseli: cu astfel de autori, umorul românesc va trăi o tinereţe veş-

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

nică, pentru că el vorbeşte despre un personaj unic, omul, şi se raportează la viaţa însăşi, la condiţia umană„. Sunt cuvinte care aduc şi un elogiu autorului, dar mai ales calităţii umorului pe care acesta la inserat în paginile acestei cărţi. Constantin Tiron, sub masca acestei bonomii şi blajinătăţi cu care te întâmpină îşi ascunde sarcasmul pe care ştie să-l culeagă din fiecare gest, din fiecare, mic sau mare, defect, ceea ce îi ajută la punerea în pagină a unui ”Umor la cote înalte!” cum spune titlul comentariului lui Vasile Larco. Autorul Constantin Tiron ştie şi ne învaţă şi pe noi cum că „Mens sana…in umore sano” şi că toate scheciurile nu sunt altceva decât ”Jonglerii…jonglerii”, piese umoristice numai bune de descreţit frunţile.

icolae Danciu Petniceanu, Trupa Pascaly şi lugojenii – teatru -Editura Gordian, Timişoara, 2014, 96 p. De la Timişoara, primesc un semn de prietenie, printr-o carte, semnată de prozatorul bănăţean Nicolae Danciu Petniceanu, o carte cel puţin interesantă, din punctul meu de vedere, o carte rarisimă în peisajul editorial contemporan. Cu ani în urmă, să fi fost prin 1988, l-am cunoscut pe acest prozator, care mi-a devenit prieten, iar la el şi prin el, l-am cunoscut şi pe marele taragotist Luca Novac. Am avut astfel şansa de a cunoaşte prin aceşti doi artişti, o lume care îmi era necunoscută şi anume lumea bănăţeană citindu-i, primului romanele, şi ascultându-i, cu emoţie, celuilalt doinele ”plânse” la acel fabulos instrument. Astfel, relaţia de amiciţie dintre noi s-a consolidat, dar vremurile şi vremea au făcut să comunicăm tot mai rar, punând preţ doar pe glasul inimii şi pe memorie. Acum, iată, îmi trimite o carte de şi despre teatru în care personaj devine chiar oraşul Lugoj. Cartea este rodul unor ample cercetări arhivistice, din care a rezultat această piesă de teatru, vodevil, teatru de revistă, piesă prin care autorul încearcă să redea atmosfera literară dar şi cea socială din epocă. În Argument, Nicolae Danciu Petniceanu ne anunţă că: ”Lucrarea de faţă se vrea o osmoză între teatrul poetic şi teatrul de revistă, o insolită revistă literar-muzicală, respectând coordonatele scenice ale teatrului tradiţional”. Acţiunea piesei are loc în iunie 1868 şi evocă parte din şederea şi activitatea trupei de teatru Mihail Pascaly în oraşul Lugoj

Pag. 99

şi ” se respectă întocmai adevărul istoric (personajele sunt reale) şi, în mare măsură, adevărul literar”. Se ştie că în acel turneu din Lugoj, în trupa de teatru se afla şi poetul nostru naţional Mihai Eminescu. Pornind de la spusele lui Ion RussuȘirianu, nepotul lui Ion Slavici, cel care considera că: ”În fiecare casă de rumân, chipul lui Eminescu se cuvine să steie între două candele, ca o Icoană Sfântă”, Nicolae Danciu Petniceanu încearcă să aducă o lumină de candelă în literatura română întru memoria genialului nostru poet. Meritul incontestabil al acestei lucrări dramatice este acela de a reuşi ca printr-un limbaj specific acelei perioade să redea atmosfera din timpul respectiv dar şi a modului de comportare a personajelor care după mărturisirea autorului, sunt reale. De asemenea se poate decoda preocuparea personajelor, dar şi a autorului pentru: ” păstrarea unităţii naţionale, a unirii culturale prin limbă, datini şi obiceiuri, elemente definitorii în această luptă împotriva luptei de maghiarizare impusă de Parlamentul de la Budapesta asupra Ardealului, în acea perioadă” piesa ”Trupa lui Pascaly şi lugojenii” este un temeinic act cultural propus de Nicolae Danciu Petniceanu ”în anul când se împlinesc 125 de ani de la trecerea în eternitate a Poetului Naţional, Mihai Eminescu”. Ne bucurăm că o piesă ,cu un asemenea mesaj vine chiar din inima Banatului şi este scrisă de un bun şi temeinic patriot român şi de un scriitor autentic.

ucu Moroşanu,Lapidat în cuvinte, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 118 p. Prefaţă semnată de Paul Gorban. Paul Gorban, în prefaţa sa îl defineşte pe Tucu Moroşanu ca un adevărat “vizir bătrân privindu-şi haremul; haremul de cuvinte” şi nu cred că greşeşte pentru că asemenea bătrânului imaginat de prefaţator, poetul priveşte lumea prin ocheanul de cuvinte ca apoi să se lase lapidate de semnele grafice pe care le decodifică cu o anume eleganţă : “Ochii cât cuprind/ Aramă prin grind// În fân ne-cosit/ Îndemn la iubit// Dor nedesluşit/ De copil găsit// Nori menind pe zare/ A înstrăinare// Reverii uscate/ De singurătate// Unde-n altă parte/ Loc mai bun de moarte?”. Sub această provocare baladesc/mioritică a re-venerării imaginilor se “ascunde” Tucu Moroşanu însoţit de: “Făclia de

Pag. 100

răşină pentru fiare,/ Baltagul şi cuţitul cu stricnele” cele care “Aşteaptă zgribulite să coboare/ Lumina vetrei negre peste ele”.Aflat la graniţa sensibilă dintre oniric şi realul supradimensionat, Tucu Moroşanu ne avertizează în poemele sale că: „De obicei morţii/ Nu-şi iau visele cu ei./ Ni le lasă aici spre a face/ Cum vom şti cu ele.// Pentru unele se găsesc cumpărători./ Altele rămân să agaseze/ Doar cu simpla prezenţă/ Insignifianţi ori puternici/ Complicând realitatea:” această stare halucinatorie, stare pe care o găsim destul de des în poemele lui Tucu Moroşanu nu complică realitatea ci mai degrabă o transpun într-o altă realitate, acolo unde stăpâni ai imperiului sunt „Vameşii cimitirelor din imperiul uitării”. În fond, el rămâne mereu un copil şi ştie că „ nu poate exista în lume/Copil să nu viseze la ceva./ Indiferent culoarea pielii cum e,/ Că-şi face jucării de mucava,// Sau că primeşte altul daruri scumpe...” prin ochii poetului, visele copilăriei rămân, mereu, la fel de emoţionante. „Tucu Moroşanu trăieşte însă, spune Al. Zotta, în deplinul iremediabil al civilizaţiei rurale, fapt ce-i produce regrete adânci şi melancolii nepotolite. El înfăţişează aspectele dramatice ale sfârşitului inexorabil al lumii patriarhale, pe care nădăjduieşte să o întâlnească, dincolo, în eternitate, unde e gata să se mute.” Nu aş fi atât de ferm precum este Al. Zotta şi să spun că Tucu Moroşanu trăieşte în declinul civilizaţiei rurale, ci dimpotrivă, el zideşte, din fiecare mică sau mare întâmplare un templu al veşniciei, un templu pe care îl fixează în memoria cititorului. Faptul că ştie să se „copilărească”, că ştie să-şi etaleze, fie şi în joacă, visele este un semn de temeinicie şi de credinţă în acest univers „patriarhal”, această lume pe care nu numai că şi-o asumă ci în care el se regăseşte şi cu care se mândreşte. Tot la fel se regăseşte, cu bucurie, şi în „Agapă la Iaşi” un poem - cronică scrisă la Buna Vestire când tocmai „Venise noaptea de isvod”. Demonstrând că are şi umor şi că poezia sa nu e numai tristeţe şi „ Loc mai bun de moarte”, Tucu Moroşanu devine tot mai sigur pe uneltele sale ştiind să mânuiască „Făclia de răşină pentru fiare,/ Baltagul şi cuţitul cu stricnele” care „Aşteaptă zgribulite să coboare/ Lumina vetrei negre peste ele”.

Onyx

An 4- nr 1-2 (29-30)- ian.- feb. - 2015

PORTET DE SCRIITOR: DUMITRU ICHIM DIN CANADA N. 14 august 1944, în comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău. Poet, prozator, eseist, publicist, preot. Fiul familiei Elena (n. Cămară) și Dumitru Ichim. De la tatăl său, un plugar autodidact, dar şi un cojocar şi cântăreţ bisericesc iscusit, a învăţat de timpuriu ce înseamnă dragostea de ţară şi cum trebuie să lupţi pentru apărarea trecutului său istoric şi a valorilor creştine româneşti. Studiile elementare le-a efectuat în satul natal, azi oraş, şi le-a continuat la Liceul Moineşti, dar prin cursuri fără frecvenţă. Simţind chemarea lui Dumnezeu se îndreaptă spre Seminarul Teologic al Mănăstirii Neamţ (1959-1964) şi, după absolvire, este admis la Institutul Teologic de grad universitar din Bucureşti (1964-1969), unde îşi începe şi studiile de doctorat (1968-1970), sec ia Teologie sistematică, la catedra Teologie dogmatică, sub coordonarea profesorului Dumitru Stăniloaie. Studiază la Seabury-Western Theological Seminary, Garett Methodist Seminary, ambele din Evanston, Illinois (S.U.A.) și la McCormik Presbyterian Seminary, Chicago, Illinois (1970-1972). Primind o bursă a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva se perfecţionează în acelaşi scop la Princeton Presbyterian Seminary, Princeton, New Jersey (1972-1973), obţinând titlul de doctor cu teza The Orthodox Liturgy and the World, sub coordonarea teologului american James McCord. În 1974 e hirotonit preot la Parohia „Sfin ii Apostoli Petru și Pavel“ din Kitchener (Ontario, Canada), din 1978 și până azi fiind paroh la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul“, contribuind esenţial la înfiinţarea Centrului Cultural Românesc şi la zidirea unei noi biserici ortodoxe române (sfinţită la 14 august 1994). În aşezarea care l-a adoptat îşi reia preocupările literare, înfiinţând Editura Romanian Canadian Herald şi publicând frecvent în Revista Scriitorilor Români, Limite, Drum (unde deţine rubrica permanentă „Solia“) şi Cuvântul Românesc, publicaţii difuzate în Canada şi în paginile cărora i-au apărut peste 300 de articole, de la ştiri şi note pe teme culturale şi recenzii de cărţi, până la materiale teoretice de teologie, istorie, filozofie şi literatură. După ce, în 1970, debutase în ţară cu volumul de poezie De unde începe omul, apărut la Bucureşti, în editura proprie sau la altele îşi va tipări, rând pe rând, volumele Vinerea Mare (1975), Sub umbra Sfinxului (în colaborare cu Petru Rezuş, Kitchener, Ontario, 1975), Valea nisipului de aur şi Urmele (idem, poeme haiku, 1977), Constantin Brâncoveanu (poem istoric, idem, Romanian Canadian Herald, 1981), Melcul (şase scene în versuri, idem, 1981), Agape (versuri şi proză, împreună cu Nicolae Novac şi Florica Baţu, 1982, sec iunea sa, Planeta Ichthys), Biserica şi religia la români (cu Horia Stamatu, Hamilton, Ontario, Cuvântul românesc, 1985), Dar în silaba Luminii plângeam orfan şi greier (poeme tanka, München, Revista Scriitorilor Români, 1987), Apariţiile Maicii Domnului la Medjugorje (Kitchener, Ontario, Rădăcini, 1989), Fântâna luminii. 100 plus poeme haiku (Editura Apollo, Bucureşti, 1993), Pasărea cu şapte aripi (poeme tanka, idem, 1993), Poem imaginar dramatic în cinci tablouri (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003), Floarea fantanilor pierdute (versuri, Vancouver, 2003), Psaltirea apocrifă a dreptului Iov (Prefa ă de Aurel Sasu, Editura Eikon, ClujNapoca, 2012), Nelogoditele tăceri / Heshtjet e pafejura (Traducere în albaneză de Baky Imeri, Editura Rozafat, Prishtina, 2013), Le solitudini della Petra / Le poezie rumene in lingua italiana (Edi ie îngrijită de Danilo Tomasseti, traducerea în italiană de Maria Niculescu, Editura Ginta Latina, București, 2013), The Ideogram of My Soul / Ideograma sufletului meu (Prefa ă de Thedor Damian, traducere în engleză de Muguraș Maria Petrescu, Editura Gracious Light, New York, 2013) și Apa mor ilor (Prefa ă de Valeriu Anania, Editura Eikon, 2013). Concomitent, începând din 1975 şi până în 1985, a realizat, împreună cu scriitoarea Florica Baţu, so ia sa, emisiunea „Romanian Kaleidoscope“, difuzată pe canalul 4 al Televiziunii GRC-TV din Kitchener, cu secvenţe succesive în română, engleză şi franceză. A colaborat, de asemenea, la Amfiteatru, Gazeta literară, Luceafărul, Studii teologice, Telegraful român, Vatra, Revista Scriitorilor Români (ambele, Germania), Comuniunea românească, Drum, Solia (toate trei, Statele Unite), Luceafărul (Canada), Hyperion-Caiete botoşănene, Poesis, Renaşterea, Tribuna, Învierea, Glasul Transilvaniei, Cuvântul Românesc, Faptul Divers, Agenda Canadiană, Vatra veche, Citadela, noua proVincia corvina, Sintagme literare, Onyx, Credin a ortodoxă, Argeș, 13 Plus etc. Din 1998 editează, totodată, revista literară Orpheus, buletinul parohial Rădăcini şi colecţia Vestitorul român canadian (Romanian Canadian Herald). Valoroasa lui activitate pe tărâmul bisericii şi al literaturii a fost apreciată atât de comunitatea românească din Canada şi Statele Unite, cât şi de realizatorii unor publicaţii şi dicţionare, fiind inclus în The International Biographical Roll of Honor, Who’s Who in Religion, Men of Achievement, Personalities of America, The International Book of Honor şi Two Thousand Notable Americans. De altfel, pentru meritele sale a fost ales membru al Academiei Româno-Americane şi membru Life Fellow and National adviser al American Biographical Insitute din SUA, iar în 2000 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România. Din partea noastră, ani îndelungi, sănătate și noi crea ii inspirate de harul dumnezeiesc!

Cornel Galben