Revista de literatura onyx nr 14

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Redacţia: Director şi editor: Dumitru V. MARIN Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Adrian GRAUENFELS (Israel)

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adina HUIBAN Adrian BOTEZ Alexandru Ştef.

CIOBANU Aliona MUNTEANU Angela BACIU Boris MEHR Calistrat COSTIN Camelia TRIPON Constantin HUŞANU Constantin MĂNUŢĂ Daniel MARIN Dorel SCHOR (Israel) Dorina ŞIŞU Doru Ştefan DĂNCUŞ

Doru Ştefan DĂNCUŞ Dumitru V. MARIN Emilian MARCU Eugen EVU Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George ROCA George STANCA Gheorghe NEAGU Igor URSENKO Ioan BABAN Ioan MITITELU Ion Gh PRICOP

Ion N. OPREA Ion POPESCU-BRĂDICENI Irina Lucia MIHALCA Liviu OFILEANU Liviu PENDEFUNDA Marilena APOSTU Marinică POPESCU Mircea BOSTAN Petre Ioan CREŢU Petru SOLONARU Rodian DRĂGOI Ştefan Lucian MUREŞANU Theodor CODREANU Traian VASILCĂU Vasile LARCO

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE ELLENY PENDEFUNDA COPERTA: PICTURA DE ELLENY PENDEFUNDA

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul III Nr 11 - 12 (27 - 28), nov. - dec. 2014

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS

Editorial 3 Emilian MARCU 3 Ştefan Lucian MUREŞANU 4 George POPA 6 Theodor CODREANU 10 Gheorghe NEAGU 14 Adrian BOTEZ 20 Angela BACIU 26 Boris MEHR 31 Calistrat COSTIN 34 Petru SOLONARU 35 George STANCA 36 Eugen EVU 37 Rodian DRĂGOI 38 Doru Ştefan DĂNCUŞ 39 Igor URSENKO 40 Traian VASILCĂU 41 Ion POPESCU-BRĂDICENI 42 Liviu OFILEANU 43 Constantin MĂNUŢĂ 44 Liviu PENDEFUNDA 46 Ioan MITITELU 49

Ioan BABAN 55 Ion Gh PRICOP 58 Dumitru V. MARIN 63 Constantin HUŞANU 65 Dorina ŞIŞU 66 Adina HUIBAN 71 George ROCA 72 Doru Ştefan DĂNCUŞ 73 Mircea BOSTAN 74 Geo GALETARU 75 Marilena APOSTU 76 Irina Lucia MIHALCA 77 Alexandru Ştef. CIOBANU Camelia TRIPON79 Daniel MARIN 80 Petre Ioan CREŢU 81 Dorel SCHOR (Israel) 82 Ion N. OPREA 84 George PETROVAI 86 Marinică POPESCU 90 Aliona MUNTEANU 93 Vasile LARCO 100

78

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Elleny PENDEFUNDA căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Emil TITOIANU, Editorial Predoslovie de An Nou!

F

oarte puţin timp a mai rămas până când Anul cel vechi va fi învins de pruncul cel vestitor de un nou început. E clipa când trebuie să deschidem larg ferestrele ca boabele de grâu, cu măiestrie semănate, să poată să ne intre în case, cu belşug şi bucurie, să ne arate faţa sa, curată şi luminată aşa cum e pâinea rumenă, aburindă, din cuptor, pe care măicuţele noastre o aşează cu grijă pe mese, o învelesc în prosop curat, spălat cu rouă, cu lacrimi şi cu zăpadă, şi o oferă să ne potolească foamea şi să ne lumineze calea şi sufletele.

E doar o imagine din copilăria mea, dar şi din copilăria multora dintre cititorii revistei Onyx, oameni dragi pe care îi ştim sau, poate că nu-i ştim, dar care cu siguranţă trăiesc împreună cu noi aceste clipe mirifice., încărcate de mister şi de speranţe. A mai trecut un an, cu bune, cu rele! Dacă ar fi să facem, aproape pe furiş un bilanţ şi dacă bunele reuşesc să învingă relele, dacă ceea ce am făcut bine se impune, măcar în faţa noastră, în acest bilanţ, cu siguranţă că a fost un an bun.

Mulţi dintre dumneavoastră au avut realizări memorabile în anul care tocmai stă să o ia la goană spre afundul memoriei, devenind, încet, încet, doar un punct de reper, un jalon de care ne vom agăţa peste ani. Cărţi importante, multe dintre ele, au îmbogăţit patrimoniul literaturii române contemporane. Unele dintre aceste cărţi au constituit teme pentru mine şi le-am comentat, desigur, cu puterea şi priceperea mea în paginile revistei, leam împeniţat, aşa cum plastic s-a exprimat, criticul literar, universitarul Vasile Spiridon, atunci când ne-am întâlnit. A fost o împeniţare din plăcere dar şi cu dragoste faţă de cărţi şi de autori. Ştiu că autorii sunt truditorii de peste an, cei care pun boabele cuvântului lor în paginile cărţilor şi aşteaptă, din partea cititorilor, dar şi a celor care le comentează truda, un gând bun, o vorbă frumoasă, o vorbă de încurajare şi de apreciere.

Numai cel/cei care nu “păcătuiesc”, scriind cărţi, nu ştiu cu câtă emoţie aşteaptă un autor un rând de bine. Am convingerea că nu există o carte fundamental proastă pentru oricât de slabă ar fi o carte, cu siguranţă că tot se găseşte un gând frumos, o metaforă realizată, sau ceva de urmat.

Pe cât posibil, în acest an, ca de fapt în toţi cei 12 ani de când ţin această rubrică, lună de lună, la început doar în Convorbiri literare, acum şi în Revista Onyx, am încercat să nu nedreptăţesc nici o carte dintre acelea comentate şi să arăt, iar spun, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

din punctul meu de vedere, de cititor un pic mai avizat, ceea ce este bun, ceea ce este mai puţin realizat, dar spun că nu o fac deloc cu patimă şi nici cu răutate.

C e l e aproximativ o sută de cărţi comentate în acest an, constituie, în mare parte, oglinda editorială a acestui timp, o oglindă reală, oglindă care, asemenea oglinzii fermecare are curajul de a spune adevărul, iar în aburul ei se poate oglindi fiecare autor.

A fost un an greu, un an în care am avut de dus multe lupte, pe plan literar, dar şi social.

S-au adunat în cârca noastră întâmplări care ne vor urmări multă vreme, care vor deveni puncte importante pentru urmaşi, şi care vor lăsa şi semene adânci pe crusta memoriei. Dar, aşa cum spunea marele nostru înaintaş, humuleşteanul universal Ion Creangă, cel de care ne apropiem mereu cu sfiiciune: Cele rele să se spele, cele bune să se-adune!

De-a bunul Dumnezeu să avem sănătate, inspiraţie şi prieteni adevăraţi pentru că de celelalte “nevoi” vom şti să ne descotorosim singuri.

E Anul Nou şi zăpezile de altădată, fie şi doar în memorie, dau buzna peste noi, iar urătorii, cu măşti şi clopoţei, vin să ne treacă pragul, să ne colinde, să ne ure ( să are bătătura casei), cu mic cu mare şi să ne aducă speranţe pentru un nou an rodnic şi cu sănătate.

Vouă dragi cititori ai Revistei Onyx vi se cuvin toate urările noastre din acest sfârşit de an, dar şi cele de peste an, pentru că fără voi noi nu am exista.

La mulţi ani!

Emilian Marcu Pag. 3

Ştefan Lucian MUREŞANU

LEGĂTURA DIVINĂ DINTRE OM ŞI BRADUL ÎMPODOBIT ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI Motto: Împodobeşte mamă bradul şi nu te întrista / Asta e seara de Crăciun, este seara ta / Împodobeşte bradul tată că ne aşteaptă-n prag / Colindători la noi acasă, hai să-i primim cu drag. (“Colind popular românesc din Ardeal”) Rezumat: Arbre de Noël décoré signifie la naissance, vivant dans un cosmos avec étoile sur le dessus de l’arbre assis à la gloire. Dans notre tradition, existe encore dans certaines régions du pays l’ancienne coutume de planter un arbre, comme un père à la naissance de son enfant et la sagefemme à adorer le bébé en face d’un arbre. Combien aperçu des significations que la sagesse divine culte ont guidé tout au long de son voyage à travers la vie fatigué valaque épées qui se trouvait au-dessus de la couronne.

Omul românesc s-a născut, dăruindu-se tradiţiilor strămoşeşti, divinită ii şi aurei ce i-a înconjurat fiindul în toată trăirea telurică.

El s-a sfinţit prin naştere şi a mulţumit vieţii, prin dăruirea de urmaşi, frumoasei şi preţuitei clădiri a existenţei. În viaţă s-a binecuvântat prin datini şi obiceiuri în casa pe care şi-a clădit-o cu toată dăruirea fiinţei lui fericite de a avea o familie. Familia a constituit pentru români chezășia neamului, ardoarea cu care părin ii își binecuvântează, de fiecare dată, la marile sărbătorii copiii spre împlinire. Masa de sărbători a legat pururea familia și a fost binecuvântată de Dumnezeu, precum Cina cea de taină. Se spune că strămoșii noștri daci se năşteau cu privirea îndreptată spre înaltul cerului, pentru a lua cunoştinţă, încă din prima clipă a vieţii, că acolo, Sus, sălăşluia puterea divină care îi veghea, mustrându-i cu secete sau cu boli, când uitau uneori de vechile datini, dar şi cu ploi şi lanuri mănoase de grâu, cu sănătate în trupurile lor viguroase şi cu bogăţie în case, când vocile acestora înălţau imn de mulţumire zeului suprem.

Una dintre cele mai mari sărbători ale lumii creştine, Crăciunul, a fost să dea fericire românului printr-o altă mare sărbătoare, Naşterea Fiului lui Dumnezeu spre care cântul se înălţa: Din slăvi un înger coborî: / “Fiţi veseli!”- îngerul le-a spus / “Plecaţi, şi-n staul veţi găsi / Pe Craiul stelelor de sus!” (colind popular românesc).

S-au contopit divin voinţele şi, în ziua de 25 Decembrie 1386, Mânuitorului i s-a dat dreptul de a fi sărbătorit cu dragoste şi în ţinuturile valahe, ca cel care a fost şi va fi aproapele omului trecător, până în

ziua încheierii drumului său pământesc şi judecarea faptelor sale. Valahii și-au coborât atunci privirile și și-au tulburat inimile, aflând că cel ce suferise pe crucea de pe muntele calvarului, Golgota, va sălășlui în veci în trupurile lor și va fi cântat și slăvit în noaptea sfântă a Crăciunului.

Când s-a născut dorinţa de împodobire a pomului de Crăciun, nu s-a ştiut cu exactitate niciodată. S-a bănuit că ea ar fi venit, de pe undeva de pe plaiurile popoarelor germanice, şi că acest obicei s-ar afla notat într-un document al vremii, în care se spune că eruditul saxon Martin Luther ar fi fost primul creştin care a împodobit un brad, chiar în ziua de Crăciun, cu lumânări aprinse, pe care le-a lăsat să ardă toată noaptea de Ajun.

La români, împodobirea bradului se aproximează a fi început odată cu anul 1866, ca un simbol al vieţii veşnice, ca o dăruire pe Pământ a lui Dumnezeu, a nemuririi şi ca o preţuire din partea lor: Pe-o creangă de brad, / Pe-un verde răsad, / Se arată-n zori / Colindeţe-flori, / Maica le strângea / Multe aduna, / Flori de rugăciuni, / Crenguţe-minuni, / Pruncului le da, / Pat Îi împletea, / Leagăn Îi făcea / Şi dulce-i cânta: / Fiule Născut, / De rău neştiut, / Primeşti rugăciuni / De la oameni buni. / Şi tot vei primi / Cât pământ va fi (“Colindul Maicii Domnului” – colind popular). Ce ar putea să sugereze aspectul bradului în formă de triunghi, decât o altă descifrare în taina Sacrei Treimi, realizarea minunăţiei vieţii, cunoaşterii şi a nemuririi. Podoabele, cu care bradul se încarcă în casele mirosind a curăţenie, spre a fi cântat în noaptea plină de splendoare, premergătoare Crăciunului, a naşterii pruncului Iisus, sunt simbolurile ştiinţei şi ale bogăţiei. Ştiinţa, că bradul este pomul vieţii, iar bogăţia, că este arborele fertilizator. Verdele perpetuu: Verde cetină de brad / noi vă colindăm cu drag / de cu seara gospodari / să trăiţi voi oameni mari, a dat mereu liniştire sufletului şi încrederea într-o viaţă viitoare. În vârful bradului împodobit creştinii au aşezat steaua, ca simbol a împlinirii luminii şi a închipuirii locului unde tainele măreţiei deusiene aveau să se împlinească prin Ecce homo: Steaua sus răsare / Ca o taină mare / Steaua străluceşte / Şi lumii vesteşte / Că astăzi curata / Prea neviNovata / Fecioara Maria / Naşte pe Mesia... (“Steaua sus răsare”, colind popular românesc). Vârfurile bradului de Crăciun, în formă de stea, insuflau românului împlinirea norocului în viaţa împodobitorilor, dar şi realizarea tuturor visurilor. Steaua se mai folosea şi la ornarea casei, prin unele zone ale ţării, fiind considerată ca tămăduitoare. Colindătorii purtau steaua cu ei între Crăciun şi Bobotează şi o mai poartă şi astăzi în unele părţi ale ţării, unde colindele mai trăiesc încă timpurile de început ale românismului. În fapt, suntem singurul popor din lume care avem colindători şi colinde ca imnuri ale slăvirii muncii, a existenţei

noastre armonioase şi a măreţiei puterii deusiene. În datina poporului nostru, bradul a avut un permanent şi activ rol generativ de existenţă în viaţa acestuia, dar şi strânse legături cu universul. Bradul îl regăsim în obiceiuri coborâtoare în străvechimi, până la daci: O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată. / Mă mângâi şi mă faci voios / Şi mă-ntăreşti îndată. / O, brad frumos, o brad frumos, / Cu frunza neschimbată (colind popular despre brad), dar şi în riturile de trecere ale românilor, în fiecare dintre cele trei momente importante din viaţa sa: naşterea, nunta şi moartea.

Bradul împodobit de Crăciun semnifică naşterea, trăirea prin cosmosul cu steaua pe care o aşezăm spre slavă în vărful pomului. În tradiţia noastră strămoşească încă mai există, în unele zone ale ţării, străvechiul obicei ca tatăl să sădească un pom la naşterea copilului său, iar moaşa să închine nou-născutul în faţa unui brad. Câtă pătrundere în sensurile pe care înţelepciunea închinării la divin l-au tot călăuzit în drumul său prin viaţă pe valahul obosit de săbiile care i se ridicau deasupra creştetului. Câtă dorinţă pentru colindul din noaptea de Ajun a copilului român care ura tuturor bineţe şi lumină.

Unele colinde româneşti erau adevărate cuplete de teatru popular, jucate, declamate şi cântate pe la casele sătenilor. Acest ritual al fericirii și înnoirii se efectua în faţa uşilor larg deschise ale caselor, a ferestrelor care se deschideau pentru a fi auzi i colindătorii, iar urarea lor trebuia să pătrundă adânc în interiorul locuin elor pregătite de sărbătoare, pentru primirea tainei Naşterii Mântuitorului. În noaptea de Crăciun, în casele românilor nu doarme nimeni, mesele le sunt încărcate cu bunătăţi, cu colaci, mere, nuci şi cozonaci care se dăruiesc colindătorilor. În totalitatea lor, colindele au constituit o chintesenţă a spiritualităţii creştine a neamului nostru, expresii deosebit de expresive ale etosului arhaic românesc, care poartă şi astăzi denumirile străvechi, în funcţie de zonele ţării: Moş-Ajun, Colindiş, Piţărăi, Cucuţat, Cântece de stea.

Urările care au loc în această noapte, de către colindători, sunt pregătite cu multă meticulozitate, aceștia, în vremurile mai îndepărtate posteau trei zile înainte de a porni la urat. Undeva, în mun ii Cibinului, am cunoscut un bătrânel firav și cam scump la vorbă, însă el mi-a istorisit o povestioară pe care am să încerc să v-o spun pe scurt. Într-o seară neagră de munte, demult, pe când moșul lui urca mun ii fără toiag, iar tatăl bătrânelului, pe atunci copil de vreo nouă – zece ani, îl inea strâns de mână să nu alunece pe zăpada care îi scâr âia sub opincile alunecoase, se întâlniră, în drumul lor de întoarcere spre casă, cu un tânăr voinic cu niște ochi albaștrii și pătrunzători și cu plete blonde care îi fluturau în vânt. Era ziua premergătoare sărbătorii Crăciunului.

Moșul lui urcase la stână, să ceară stăpânului ceva Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

pe datorie pentru că ce avusese în cote ul lui pierise năpădit de boală. Se amărâse rău de tot pentru că spera să facă bucate cu femeia lui să aibă ce să dea toată iarna celor șapte copii ai săi. Primăvara era departe și greul pusese stăpânire pe casa lui. La stână însă, nu găsise pe nimeni și, atunci, și-a luat băiatul de mână și a pornit spre casă. Gândea că poate vreo căprioară sau un purceluș pierdut îi vor apărea în drum. Cum coborau, un trosnet puternic se auzi și un copac se frânse chiar peste tatăl băiatului, prăbușindu-se peste el. Îi prinsese amândouă picioarele sub trunchiul gros. Băiatul scăpase pentru că omul apucase să îl împingă puternic în dreapta lui, copacul alunecând pe zăpada care scrâșnea de gerul care se coborâse peste așezare. Copilul începuse să plângă. Încerca să rupă ramurile, să dea zăpada cu mâinile pentru a face loc tatălui său să iasă. Toată munca băiatului era în zadar. Într-un târziu, omul îi spune fiului său: - Du-te în sat și adu ajutoare. Du-te băiatul meu, n-ai nicio grijă cu mine. Cu lacrimi în ochi, băiatul se depărtă până la urmă, coborând, mai mult rostogolindu-se, muntele. Trebuia să ajungă foarte repede acasă să aducă lope i, pe fra ii săi și oameni din sat cu o sanie să-și poată căra tatăl accidentat. Omul a rămas singur. Gerul pusese stăpânire pe întreaga așezare și odată cu el noaptea. Gemea și inima i se strângea de teama că flăcăul lui se poate pierde pe muntele ale cărui trecători fuseseră acoperite de zăpadă. Începuse să îi fie frig, iar de la mijloc în jos numai sim ea nimic. Privea pierdut cerul înstelat. Ninsoarea se oprise de mult, iar sunetul văilor mun ilor se auzea ca un clinchet. Lângă el se oprise o sanie lungă și albă. Cu greu întoarse capul să vadă, de acolo de unde se auzea scâr âitul zăpezii, cine coboară din sanie. Un tânăr cu pletele în vânt se apropie de el. Îi puse mâna pe frunte, privindu-l cu ochii lui albaștrii, pătrunzători. Nu vorbea, dar el îi auzea vocea în mintea lui: - Când voi pleca, vei ieși de sub trunchiul copacului și te vei rezema de sacul acesta.

Vei adormi, dar somnul tău va fi veghe și vis. Băiatul tău și oamenii din sat vor fi aici din clipă în clipă. A trecut mult timp, omule al lui Dumnezeu.

Sătenii și flăcăul lui l-au găsit răsturnat peste un sac plin cu bucate. Picioarele îi înghe aseră, iar oasele care i s-au rupt în timpul prăbușirii copacului aveau să i se vindece târziu, spre primăvară. De atunci, a mers ajutat de două cârje. Nu a știut niciodată să spună dacă ceea ce a fost să vadă atunci, în noaptea aceea de Crăciun, în mun ii Cibinului, a fost un vis sau realitatea binelui divin. Sacul l-a păstrat mult timp, ca pe niște moaște, până când odată nu la mai găsit la locul unde femeia lui îl tot punea. La închinăciune mergea de fiecare dată și mul umea pentru toate darurile pe care el și ai lui le tot primeau. Doamne, minunată este Sărbătoarea de Crăciun.

Pag. 5

George POPA

Justiţia poetică Raţiunea este infirmă. Poezia are aripi.

Immanuel Kant Căci există o justiţie poetică.

Friedrich Nietzsche

“Există şi o justiţie a unici-

tăţii în poezie. Poemul este un act unic al unei sensibilităţi metafizice unice surprinsă într-un moment al graţiei unic de un dicteu unic, exprimând o deschidere ontopoetică unică. Şi fiind o experienţă solitară, absolut singulară, ea este irepetabilă şi astfel, intransmisibilă, incomunicabilă în adevărul ei originar. Aşa fiind, aceste multiple unicităţi sunt chemate să instituie un nou prim moment al Creaţiei.

Momentul inspiraţiei este o stare-limită a spiritului, constând din deschidere absolută şi înţelegere nemijlocită, unite cu enstatica ascultării unei insuflări, care se aude cu cea mai mare claritate şi puritate de ton...“ Pag. 6

La modul definitoriu, justiţia trebuie să restabilească normele axiologice care afirmă viaţa umană împotriva răului fizic sau moral. Dar justiţia umană este grevată de subiectivism, dificultatea de a discerne la modul absolut moralul de imoral. Niciodată justiţia legiferată de om nu va fi fără eroare.

Există apoi justiţia naturală. Însuşi faptul că toate sfârşesc însemnează că natura îşi repară propria eroare de a fi creat o lume perisabilă a durerii şi a răului. Răul este un act comis de către om, deci de o fiinţă dotată cu conştiinţă şi capacitate de decizie - act care, agresând fizic sau moral pe celălalt, contravine legilor destinate să menţină ordinea naturii, echilibrul vieţii, al lumii în general. Ideea de justiţie imanentă, care intervine implacabil şi plăteşte răul comis, constituie o realitate şi o convingere a tuturor popoarelor şi din toate epocile, experienţa a certificat acest fenomen compensator: răul este propriul său călău.

Dar omul dispune de asemenea de o justiţie care poate fi considerată fără eroare. Este justiţia poetică. Pentru că „poezia este mai adevărată şi mai elevată decât istoria”, afirmă Aristotel, iar Hölderlin afirmă „ceea ce dăinuie, poeţii întemeiază”. Justificarea existenţei omeneşti sub forma ei perenă este poetică.

De pildă, plasând în plină lumină personajele pozitive moral, şi aruncând în umbră pe cele nesemnificative sau negative, precum în Întoarcerea Fiului risipitor, Coborârea de pe cruce.

Orbirea lui Samson de către filistini ş.a., Rembrandt face justiţie poetică. Justiţie poetică face şi Rafael în tabloul Schimbarea la faţă: Iisus situat înalt străluceşte în lumina intensă, pe când în planul inferior mişună în semiobscuritate o masă de oameni îngroziţi de un copil pradă unui atac de epilepsie. Justiţie poetică au făcut Pieter Brueghel cel Bătrân, Jerome Bosch, Francisco Goya, acesta mai ales în gravurile Capricii, demascând viciile umane, iar pe de altă parte, Jan Vermeer şi Vincent Van Gogh creând o lume a luminii absolute. În teatrul grecesc antic şi cel shakespearean de câte ori intervine justiţia poetică, triumfă frumosul, sublimul: ”Poezia restabileşte acordul majestuos, ordinea sublimă”, afirmă Hölderlin. În expresia sa cea mai înaltă, poetul a fost creat de natură pentru a-i sărbători frumuseţile şi a-i perfecta ceea ce nu a reuşit pe deplin, a-i conferi perenitate, chiar dacă intermitentă, de o clipă prezentul etern. Poetul este justiţiarul frumuseţii lumii şi demiurgul înveşnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans - caută şi are intuiţia semnificaţiilor vieţii, a lumii şi creează noi semnificaţii.

Muzica instituie justiţia supremă în eliberarea omului de servituţile vieţii de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, în nenumit, într-un dincolo al încântării pure. StrucOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

tura ei trifazică : sunet, stingerea sunetului, naşterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea „veşnicie în mişcare” de care vorbea Platon, o veşnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic „vremuirea” ruinătoare.

pisc cât mai aproape de potenţialitatea sa ideală.

Prin justiţie poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viaţă celor care au crezut în ea.

Poetul - causa sui.

Poezia reinstituie primordialitatea.

Există în noi ceva mai mult decât noi înşine.

Este un dincolo purificator şi eliberator. Este geniul etern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un efort eroic de a exista semnificativ, atât a poetului, cât şi a vieţii, a naturii aflate mereu în paranteza morţii. Poemul: realitate absolută, prezent peren, eliberare metafizică ultimă. Astfel, justiţia poetică salvează Natura de eşecul ei, salvează Fiinţa, o înveşniceşte totodată, o poartă spre cea mai înaltă frumuseţe.

Căci poezia este o compensaţie din partea justiţiei universale, care încearcă să repare destinul uman al perisabilităţii şi al nesemnificativului. Poezia este o experienţă entelechială a unui mai înalt posibil. Cassius Longinus scria în Tratatul despre sublim : sublimul poeziei ne înalţă tot atât de sus ca şi Dumnezeu. El ne deschide al treilea ochi, sau simţul spiritului, dincolo de raţiune, viziunea invizibilului.

Dar dacă justiţia poetică refundamentează viaţa, lumea, existenţa în general, tot ea a creat divinitatea afirmă Empedocle, Eckhart, Nietzsche.

Jacob Boehme vorbea de naşterea continuă a lui Dumnezeu din poezia creată de om.. Poeţii l-au descoperit pe Dumnezeu, iar Dumnezeu le scrie poemele.

Un poem este autentic dacă este în stare să ne restituie nevinovăţia, candoarea primei întâlniri mirate cu lumina. Să atingem inexprimabilul dintâi, înainte de a fi fost umilit să coboare şi să se nască din nou din cuvinte. Reluarea eternă a creaţiei poetice dă seama de faptul că zidirea lumii reîncepe mereu şi nu sfârşeşte niciodată.

Poezia este arta de a chema cuvintele la un sunet nou într-un nou sistem al înţelesurilor, iar lumea la un sens superior într-un sistem al cuvintelor căpătând energia unei alte ontogeneze. Astfel, poemul este cuvântul încă nerostit al lui Dumnezeu.

Lumea este metafora lui Dumnezeu, poezia este metafora lumii ideale a omului.

Dacă lumea este răsfrângerea ontologică a divinităţii, poemul este reîntemeierea ontologiei, prin suirea ei de la punctul lăsat de Creator la un Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Poetul re-creează lumea, lucrurile ca simbol al său însuşi: fiind propriul său creator, el devine o primă cauză - causa sui. Poetul este cel care se află, metaforizat în tot ce înfăptuieşte. A crea ceva inedit devii justiţiarul propriei reîntemeieri existenţiale.

Justiţia poetică are drept ţel ultim sacralizarea.

Ideala creaţie de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată a existenţei, proiectată cosmic şi în răspundere faţă de esenţa ei divină. Natura a născut filozofii pentru a-i afla identitatea şi pe poeţi pentru a-i afla idealitatea sfântă. Filozofia reuşeşte rareori, poezia întotdeauna.

Poezia ne deschide monada singurătăţii noastre şi ne dă aripi pentru a ajunge la noi înşine : un poem ne dă elementele din care să construim propria noastră interioritate ireductibilă la oricare alta: o stare existenţială al cărei unic conţinut este o veşnicie aflată în exil, dar oricând putând locui pe cel care am putea fi, eliberat spre împlinire. Poezia întoarce faţa clipei tale către frumuseţea pe care tu i-o dăruieşti. Fără poezie, clipa trece pe alături de tine.

Poezia este eroism, este unica posibilitate de reîntemeiere sub specie aeternitatis a oricăruia dintre noi. Homo sui transcendentalis - ideal al lui Nietzsche. Hölderlin afirma : „un zeu este ascuns în cerul inimii al fiecărui om”. Astfel, poezia ne preschimbă în propria divinitate latentă. Poemul nu este un alter ego, ci eşti tu, cel care, altfel, nu te-ai fi cunoscut niciodată. Intre absenţa noastră din lume şi prezenţa noastră potenţială, aşezăm poezia ca o punte, ca un model posibil de existenţă. La poarta paradisului, arhanghelul de pază îl întreabă pe Goethe ce eroism a efectuat pe pământ ca să merite intrarea în rai, ce răni poate să-i arate. Iar poetul răspunde că rănile vieţii, ale iubirii sunt cântecele sale : Ce merit am să intru-n rai, Mă-ntrebi, Arhanghel Păzitor ? În faţa ta un om tu ai Şi asta-nseamnă-un luptător.

Aprinde-ţi flacăra privirii Şi vezi-mi inima-n adânc

Pag. 7

Or să cadă rânduri, rânduri.

Cum cântă rănile iubirii, Cum rănile vieţii plâng.

Ci eu slăvit-am cu credinţă Că-mi fu fidelă draga mea, Că-n lume-i Doamnă Dragostea. Şi-i plină de recunoştinţă.

Cu cei mai buni, a mea simţire Şi fiecare gând - lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară.

Mai sus are loc sacralizarea : Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfânt Şi noaptea candela s-aprinzi Iubirii pe pământ.

Mai înalt are loc îndumnezeirea : Două inimi când se-mbină, Când confund pe tu cu eu, E lumină din lumină Dumnezeu din Dumnezeu.

Nu un nedemn alegi în mine.

Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veşnicii.

Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creaţiei: „Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie…Acest spirit divin eram noi”. Şi Alte hipostaze ale justiţiei poetice. pentru Dante, în finalul Paradisului, justiţia poetică a iubirii suie la divinitate – L’amor che move il sole Există o justiţie poetică a iubirii al cărei ţel e l’altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai ultim este refacerea unităţii primordiale. Eminescu înaltul şi cel mai înalt: a trasat cel mai înalt parcursul singurătăţii în doi: Ungehemmt mit heissem Triebe restabilirea anteriorităţii absolute.

Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew’ger Liebe Are loc mai întâi contopirea cu natura : Wir verschweben, wir verschwinden.

Adormind de armonia - Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare,/ Pân’ce-n veşnica iubire/ Ne vom pierde, vom dispare.

Codrului bătut de gânduri, Flori de tei deasupra noastră

Pag. 8

Există şi o justiţie a unicităţii în poezie.

Poemul este un act unic al unei sensibilităţi metafizice unice surprinsă într-un moment al graţiei unic de un dicteu unic, exprimând o deschidere ontopoetică unică. Şi fiind o experienţă solitară, absolut singulară, ea este irepetabilă şi astfel, intransmisibilă, incomunicabilă în adevărul ei originar. Aşa fiind, aceste multiple unicităţi sunt chemate să instituie un nou prim moment al Creaţiei.

Momentul inspiraţiei este o stare-limită a spiritului, constând din deschidere absolută şi înţelegere nemijlocită, unite cu enstatica ascultării unei insuflări, care se aude cu cea mai mare claritate şi puritate de ton, - neştiind de unde vine, dar despre care ai sentimentul că tu erai cel căutat, cel chemat să dai o nouă faţă lucrurilor. Este o transă, o bucurie inexprimabilă ce te vizitează, o stare de graţie care te uimeşte prin lumina orbitoare şi firescul, simplitatea cu care are loc miracolul. Este expresia suOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

premă a justiţiei poetice care vine de undeva de dincolo de noi Opera de artă autentică nu este autofania autorului, ci epifania unei voci care te-a ales..

O altă formă a justiţiei poetice constă în recunoaşterea a posteriori a valorii unei opere, ignorată de contemporaneitate, fie în perspectiva timpului. Justiţie poetică i s-a făcut lui Jan Vermeer după ce a fost uitat două secole în patria sa, precum şi lui Shakespeare uitat şi el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conştiinţei spirituale europene de Voltaire şi romantismul german. În ambele cazuri timpul a reparat injustiţia prin luciditatea unor vizionari. * Justiţia poetică înalţă omul spre inefabil, neantul spre existenţă, existenţa spre eternul reînceput. Fără poezie viaţa este o planetă fără soare, o pasăre fără aripi, un limbaj interjecţional fără înţeles. Poezia este adevărata înţelepciune. Este înţelepciunea de a trăi în idealitatea care face să amuţească îndoielile, întrebările, tânguirile. Idealitatea frumosului şi a sublimului constituie realele adevăruri ale vieţii - ale unei vieţi superioare. Căci nu este adevărat decât ceea ce te face să vibrezi, să participi, să pătimeşti la înaltă temperatură spirituală. Poezia este autentică în măsura în care poate deveni o normă de vieţuire ideală şi o normă de înfăptuire.

Poemul - eliberarea prin imaginar din diversele forme de condiţionare – finitudine, zilnic, profan, nesemnificativ, eliberare mergând până la depăşirea radicală în inexprimabil.

Poezia are o singură definiţie: aruncă în minţi şi inimi cuvântul care purifică şi sămânţa ce rodeşte aripi spre înălţare. Ca atare, poezia este suflu, fior şi deschidere cosmică. Este vizionară.

Aceasta este justiţia ei. Restul e literatură.

Poetul este justiţiarul axiologic al Fiinţei.

Experienţa poetică nu este pur estetică, nu doar celebrează existenţa, ci prin faptul că transformă, poetul, lumea, cititorul, ne schimbă identitatea spirituală, este etică. Etică în sens de sacralitate, pentru că orice creaţie este sacră. Aşa fiind, justiţia poetică este o etică neiertătoare.

Ce rezistă dintr-un poem supus probei de foc a justiţiei poetice ? Ea condamnă la dezgust şi uitare tot ceea ce Eminescu numeşte „mlaştină” şi „bâiguit nărod”. Justiţia poetică, reduce la neant inducerea în derizoriu a poeziei - fie că este vorba de Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

eliminarea calităţii de cânt, transformarea într-un prozaism segmentat pe verticală, fie mai ales sancţionează macularea spirituală de orice fel. Mai bine spus, este vorba de o producţie patologică, astfel că se elimină prin ea însăşi. Poezia este un templu, nu o cârciumă, nu un lupanar.

Esenţiala unitate a lumii este poetică.

Giordano Bruno afirmă că totul se află în tot unitatea divinului. Tot este prezent în fiecare lucru, prin interconexiuni universale. Tot ce faci şi gândeşti se răsfrânge asupra întregului univers şi asupra ta însuţi. Realitatea este ceea ce faci sau

creezi. Or justiţia poetică ne conferă conştiinţa comuniunii, a continuumului, a întrepătrunderii universale, „Toate – particule din unitatea divină, din Dumnezeu, nu Dumnezeu este în toate, ci Totul este în Totul, fiecare este în fiecare, unele în celelalte”.

Filozofii care au găsit Unitatea, au aflat înţelepciunea. În afară de Unul nu este nimic. Cine nu înţelege unitatea, nu înţelege nimic. Universul este în fiecare lucru. Este un unic creator continuum.

Este oare atât de utopic să credem – cu Nietzsche – că energiile concertate ale unei omeniri vieţuind la unison în patos poetic ar reuşi să instaureze în sfârşit prezentul absolut – eternitatea ?

Energia, de o calitate superioară, dezvoltată de actul poetic - fie artistic, fie al transformării unei secvenţe de viaţă într-un poem viu, - nu ar putea fi captată într-o zi aşa cum se captează undele hertziene, şi reutiliza pentru o finalitate, de asemenea superioară ? Ştim noi dacă, în realitate, această energie nu se pierde ci, după un mecanism necunoscut, este captată şi se află la originea unor acte cosmice ? Marile destine creatoare nu se vor fi hrănind cu o astfel de energie ? Nu ea creează geniile ? Căci justiţia poetică este acelaşi lucru cu justiţia spirituală.

Pag. 9

Theodor CODREANU

NUMERE ÎN LABIRINT1 9852. Mircea Muthu anunţă simplificări ale procedurii concursului: o singură probă cu două subiecte şi reducerea masivă a numărului de premii, ceea ce n u - i r ă u .

D a r mai face o precizare menită să pună pe gânduri, de astă dată: Eminescu nu va mai fi reperul central, chiar dacă numele concursului este al „poetului naţional”, sintagmă spusă cu o uşoară doză depreciativă, cu surprinzătoarea precizare: „Nu orice virgulă a lui Eminescu este genială!” După câte ştiu, nimeni nu susţinuse, nici între marii eminescologi, o asemenea aserţiune. Dar anunţul lui Mircea Muthu sună enigmatic, adresându-se viitorului. Clujeanul sugerează, deocamdată, că lumea toată e „suprasaturată” de Eminescu şi că a sosit vremea ca, între subiecte, unul să nu mai fie o interpretare de text eminescian. Mai mult, el se arată indignat de ceea ce numeşte „inflaţia Eminescu”, catastrofală pentru cultura şi pentru învăţământul românesc.

Brusc, înţeleg marea cotitură care ni se pune la cale de către învingătorii „revoluţiei” române. Nu trebuie să mai fim eminescieni ca să intrăm în noul internaţionalism. Noua ideologie pe care trebuie s-o adoptăm e o „superioară” întoarcere la antinaţionalismul anilor ’50. Şi mai este o stranie coincidenţă: de la unii ardeleni a primit Eminescu primele lovituri demolatoare, în frunte aflându-se canonicul de la Blaj, Alexandru Grama. Şi iată, acum vine un clujean şi ne anunţă ceva similar. Nu e de mirare că revista Tribuna, de la Cluj-Napoca, a găzduit, recent, generosul interviu cu dr. Moses Rosen, prin care ra-

Pag. 10

binul-şef se referă la Eminescu pe larg, făcând ordine în valorile noastre naţionale. Pasămite, rabinul pariază pe „educarea” evreo-maghiară a ardelenilor, iar intelighenţia românească muşcă din nadă.

9853. În program, ni se spune că, la deschidere, va fi prezent la olimpiadă şi ministrul Mihai Şora. A lipsit, evident, şi mă întreb dacă n-ar fi fost o profanare în plus a concursului.

9854. Programul anunţă sosirea de la Chişinău a lui Grigore Vieru2. Alt mister: poetul mult aşteptat nu soseşte. În locul său, o inspectoare de la Ministerul Învăţământului şi… Valeriu Senic, devenit redactor-şef al publicaţiei Limba noastră.

Sunt cu totul contrariat de prezenţa lui Valeriu Senic. Ştiam dintr-un articol al lui Valentin Mândâcanu (publicat în nr. 2/1990 al revistei Nistru) că Valeriu Senic este unul dintre intelectualii mancurtizaţi de la Chişinău, susţinător al teoriei panslaviste a moldovenismului, antiromân învederat, unul dintre cei mai ostili trecerii la grafia latină şi recunoaşterii limbii române ca limbă de stat. Să fie alt Valeriu Senic? m-am întrebat. Nu, era acelaşi.

Citind în subtext, este limpede că există o solidaritate antiromânească între Interfrontul de la Chişinău şi cel de la Bucureşti. Cu deosebirea că acela de pe malurile Dâmboviţei n-a fost proclamat oficial, dar funcţionează cu aceeaşi eficienţă pe ambele maluri ale Prutului.

Dar ceea ce m-a uluit, pur şi simplu, este discursul lui Valeriu Senic: a vorbit cu un patos „românesc” incredibil, smulgând aplauzele întregii săli. Singurul de acolo care înţelegea tărăşenia eram eu. Ba, chiar şi eu m-am îndoit, o clipă: în Valeriu Senic, o fi biruit glasul strămoşilor săi! Nu, era retorica subterană a KGB-ului.

9855. Cei doi reprezentanţi ai Ministerului Învăţământului de la Bucureşti sunt bărboşi la chip, dar imberbi la minte. Au şi nume premonitorii: Gheorghe Rădulescu (nu Gogu!) şi Mihai Mangiulea. Recomandaţi pentru promovarea la Minister, mi se spune, de către Nicolae Manolescu.

9856. Târgovişte este un oraş destul de curăţel şi prestigiul său de veche reşedinţă domnească l-a îndemnat, probabil, pe Nicolae Ceauşescu să viseze la o capitală aici. Destinul a urzit, de aceea, să fie prins şi judecat la Târgovişte, unde şi-a găsit sfârşitul. Am fost duşi la unitatea militară unde Ceauşeştii şi-au petrecut ultimele zile. Un locotenent, făcând-o pe ghidul, a-ncercat să ne povestească, în amănunt, cum s-au derulat evenimentele. Pline de tâlc pot fi secvenţele de dinaintea execuţiei. Cei doi condamnaţi n-au crezut că vor fi împuşcaţi, până-n ultima clipă. Au trăit o Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

experienţă-limită. Dictatorii au fost scoşi prin spate, în curtea interioară a cazărmii, o veche clădire destul de bine conservată şi întreţinută. Făcând colţul spre zidul fatal, Ceauşescu a început să cânte Internaţionala, apoi a strigat: „Trăiască România liberă şi independentă!”

Aşadar, un comportament demn până la capăt. La faţa locului, sentimente contradictorii mă-ncearcă şi se-noadă fel de fel de supoziţii bătând departe. Un lucru e sigur: eroarea capitală a Ceauşescului a fost convingerea că poate face compatibilă Internaţionala cu o Românie liberă şi independentă. Or, Internaţionala excludea, prin definiţie, tocmai independenţa naţională!

9857. Profesorii de la Covasna, Harghita şi Mureş, sosiţi la olimpiadă, fac apel disperat la oamenii Ministerului Învăţământului, inclusiv la Mircea Muthu, să nu fie lăsaţi de izbelişte. Ei se simt total abandonaţi de guvern şi ceea ce povestesc indignează pe toţi colegii. Se reproşează lui Mihai Şora că a avut o atitudine indiferentă faţă de români, grija lui cea dintâi fiind să intre în graţiile maghiarilor. Cei doi din Minister dau neputincioşi din umeri, doar Mircea Muthu promite c-o să stea de vorbă cu Mihai Şora.

9858. Regelui Mihai i se refuză viza de intrare în România sub pretext că, în preajma alegerilor, prezenţa lui ar putea produce resentimentele populaţiei şi securitatea personală i-ar fi pusă în primejdie. De fapt, guvernul şi alte formaţiuni politice se tem de reînvierea sentimentelor regaliste.

9859. La plecarea din Târgovişte, popas la Bucureşti, unde retrag dosarul de la Uniune, deşi cei de acolo cred că la următoarea rundă voi fi validat. La Cartea Românească, mă conving că noul referat invocat de editură este un subterfugiu al ostilităţii lui Liviu Călin, aflat din nou pe cai mari.

9860. 12 aprilie. Seara, la Cezar Ivănescu, în str. Silvestru, 50. Stăm de vorbă mai bine de trei ore. Şi el e convins că subterfugiile de la editură sunt urmare a unei „porunci” a deţinătorilor de liste negre. Cezar Ivănescu e unul dintre cei mai originali şi mai ciudaţi oameni pe care i-am cunoscut. Are chipul de damnat, cu un caracter puternic, pasional, autostimulându-se (de fapt, autobiciuindu-se) cu excese de cafea şi tutun. Are planuri urieşeşti, aparent realiste (şi îndreptăţite) în ceea ce priveşte Societatea Scriitorilor Români. Îmi arată şpaltul la primul număr al revistei Moldova, care o să apară la Iaşi. E, într-adevăr, un număr substanţial. Totodată, la Bucureşti, intenţionează să scoată revista Euchronia, care s-o concureze pe îmbătrânita România literară. Îi las, pentru primul număr, nişte însemnări de călătorie – De la Praga la Moscova. E contrariat că, retrăgându-mi dosarul de la Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Uniunea Scriitorilor, ezit cu intrarea în Societatea Scriitorilor Români. Eu încă nu am încredere în acest proiect, argumentându-i că scriitorii vor mai degrabă un „sindicat” decât o nouă Uniune. Ce mai mulţi vor ţine cu dinţii de actuala formulă, fiindcă ar pierde multe privilegii.

9861. Cezar Ivănescu îmi descrie culisele vieţii literare şi politice din capitală. Panorama este de-a dreptul mizeră şi dezolantă, chiar în ce priveşte pe cei care pretind că trăiesc în lumea spiritului. Apoi, peste toate, tronează şi hăţişurile mafiote ale homosexualilor, care formează un curent mai puternic decât al masoneriei evreieşti. Ţara, crede Cezar Ivănescu, e supusă deja unei presiuni care să-i distrugă economia pas cu pas pentru ca fabricile să fie falimentate şi vândute pe nimic, conform normei vehiculate de Petre Roman că industria românească este „un morman de fiare vechi”. Eu îi spun despre cele întâmplate la olimpiada de la Târgovişte. El, care se declară un eminescian, îmi confirmă că, în curând, se va trece la încercarea ca „poetul naţional” să fie tot mai ridiculizat şi scos din centrul literaturii. Vor urma şi alţi stâlpi ai culturii naţionale.

9862. Regele Mihai comite greşeala politică esenţială: cade din nou în capcana propagandei ungureşti şi dezavuează public „Vatra Românească”. Să fi dat câştig de cauză sângelui străin din vechea dinastie? Cred că această greşeală va distruge posibilitatea întoarcerii monarhiei la cârma ţării, întoarcere care ar fi putut fi o şansă pentru România.

9863. Mare aflux de călători. Reuşesc o plecare „eroică” din Bucureşti cu un tren personal.

Pentru ca timpul să devină suportabil, mă afund în lectura unei cărţi proaspăt cumpărate, Agonia României, semnată de un exilat, Nicolae Baciu. O agonie care continuă şi astăzi.

9864. Nicolae Baciu susţine că Sir Winston Churchil şi Franklin Delano Roosevelt au câştigat războiul, dar au pierdut pacea, iar actul românesc de la 23 august 1944 a fost o capitulare, pur şi simplu, fără asigurarea cu un armistiţiu semnat de marile puteri. Ştiam, dar iată că istoricii cinstiţi din exil o confirmă.

9865. Zvon: în jur de 120 000 de evrei au dobândit vize de reîntoarcere în România, cu perspectiva de a redeveni cetăţeni români. Peste o vietate în agonie, corbii dau roată spre îndestulare.

Români şi străini laolaltă, vor avea ce prăda în ţară.

9866. Mă-ntorc la spusa lui Eminescu: „E o adevărată nenorocire de-a prevedea tot şi de-a nu putea împiedica nimic.”3 9867. Un alt politician amator, din vechea gardă, iese pe piaţa politică, Ion Raţiu, preşedintele

Pag. 11

Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu sediul la Londra. La 11 noiembrie 1989, după gafa Declaraţiei de la Budapesta, o delegaţie a respectivei Uniuni s-a întâlnit, la Frankfurt, cu o alta, ungară, condusă de Tibor Hodicska, consilier în Ministerul Ungar de Interne. Cu acest prilej, Ion Raţiu a semnat un Comunicat, reprodus în nr. 15/1990 al revistei Tribuna din Cluj-Napoca. (Iarăşi Tribuna se amestecă în lucruri necurate!). Reproduc un singur pasaj: „Argumentele D-lui Hodicska l-au convins pe Dl. Preşedinte Ion Raţiu şi pe ceilalţi membri din conducerea UMRL să sprijine ideea independenţei Transilvaniei, ca o variantă tactică de moment, vizând scoaterea de sub influenţa comunismului, într-o primă fază, a unei părţi din România şi integrarea ei în Europa Unită.

UMRL se angajează să dea tot concursul Guvernului de la Budapesta şi să acţioneze împreună pentru realizarea acestui deziderat.

Dl. Hodicska a declarat că Guvernul de la Budapesta este dispus să acorde sprijin nelimitat UMRL şi ajutoare materiale substanţiale refugiaţilor români de la Budapesta şi să le faciliteze plecarea spre Occident.

Este un moment istoric. Înfrăţirea cu ungurii pentru în lupta comună împotriva comunismului începe să dea roade.”

Roade bune, într-adevăr. Să vină, din acest iresponsabil Comunicat, preferinţa naţional-ţărăniştilor pentru alegerea lui Ion Raţiu în vederea candidaturii la preşedinţia ţării şi respingerea de pe listă a lui Ioan Alexandru? Nu m-aş mira să fie aşa, încât ţărăniştii, fie ei oricât de „democraţi şi creştini”, şi-au anulat orice şansă la viitoarele alegeri.

9868. La scurt timp, de la publicarea materialului din Tribuna, România liberă dă drept la replică lui Ion Raţiu, care publică un material ce încearcă să demonstreze că nefericitul Comunicat este un fals produs de Securitate pentru a compromite opoziţia. Dea Domnul să fie aşa! În acest caz, trebuie să ne întrebăm serios ce fel de „securitate” avem şi pe cine slujeşte? Va fi extrem de grav pentru ţară dacă serviciile secrete vor sluji interese de partid, iar nu România, cu imparţialitate.

9869. În nr. 15 din noua publicaţie Contrapunct, Al. George publică o surprinzătoare scrisoare deschisă adresată lui Emil Cioran, prin care-l acuză de multe păcate, inclusiv de lipsă de patriotism, biciuind recenta întoarcere a filosofului cu faţa spre România.

9870. După interimatul la preşedinţia Uniunii Scriitorilor, prin alungarea/demisia lui D.R. Popescu, Mircea Dinescu, ginerele rusoaicei Elena Loghinovski, este reales în funcţie. Totuşi, legiti-

Pag. 12

mitate slabă, fiindcă peste 500 de scriitori au refuzat să vină la Conferinţă, boicotând-o, ceea ce ar deschide o perspectivă neaşteptată pentru proiectul lui Cezar Ivănescu de reînfiinţare a Societăţii Scriitorilor Români. Din păcate, Cezar Ivănescu nu ştie să administreze un astfel de moment. Îmi spune, la telefon, că a fost trădat de Marcel Petrişor, ca şi cum lumea s-ar sfârşi cu acest scriitor modest, ale cărui merite se restrâng, în primul rând, condamnarea din timpul regimului comunist.

Ceea ce, desigur, nu e puţin lucru.

9871. Retras de la Ministerul Culturii, în urma gafelor comise, Dan Petrescu îşi argumentează „individualismul” său, care ar veni dintr-o filosofie „elitistă”. Nu uită să arunce noi săgeţi împotriva „naţionalismului” „Vetrei Româneşti”, crezând într-un paradis intelectual supranaţional.

9872. 23 aprilie. Plouă.

9873. Nicolae Breban iese din tăcere şi semnează editorialul-program al unei noi serii din revista Contemporanul, subintitulată Ideea europeană, spre a o distinge de tradiţionala publicaţie de stânga. Ne asigură că priveşte „ideea europeană” din perspectivă românească, ceea ce ar fi o replică la gruparea României literare. Dar şi la 22-ul Grupului pentru Dialog Social.

9874. Sâmbăta trecută am fost invitat la simpozionul ieşean „Dacia literară – 150”. O surpriză plăcută: reîntâlnire cu Mihai Cimpoi. S-a discutat proiectul unei noi serii a revistei de veche tradiţie Dacia literară, cu redacţii la Iaşi şi Chişinău. I. Hangiu promite finanţare din partea Societăţii de Ştiinţe Filologice.

9875. Noul consiliu de conducere al Uniunii Scriitorilor este alcătuit, nu e nici o surpriză, în majoritate covârşitoare, din „cosmopoliţi/disidenţi” şi oportunişti. Vreo cincizeci dintre ei nici nu sunt români. Dintre ieşeni, Al. Dobrescu respins ca indezirabil.

9876. De vreo câteva zile, manifestaţii, în Piaţa Universităţii, împotriva lui Ion Iliescu. Revoluţionarii, în majoritatea lor studenţi, cer introducerea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, punct care interzice foştilor activişti din nomenclatura comunistă şi din Securitate să candideze la alegerile din 20 mai. Fireşte, direct este vizat Ion Iliescu. În cursă, ar mai rămâne Radu Câmpeanu şi Ion Raţiu. Dintre cei trei, care o fi mai bun? Ion Iliescu pare mai diplomat, mai tolerant şi mai răbdător, având şi o anume harismă, încât se arată mai „democrat” decât Radu Câmpeanu, care e destul de meşteşugit în vorbe, dar dornic de putere, apelând la slogane precum „Alungaţi lupii!”, în vreme ce Ion Raţiu are handicapul inabilităţii politice, în pofida bonomiei şi papionului, uşor riOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

dicol, cu care iese în public.

9877. Drama noastră e că vechea nomenclatură tinde să fie înlocuită cu una asemănătoare, cu ambiţioşi răi de gură şi pe care nu prea îi dau afară din casă munca productivă şi capacitatea administrativă.

9878. Bătălia electorală e tot mai dură şi mai lipsită de consistenţă. Presa publică o fotografie în care Ion Iliescu apare în compania Ceauşeştilor, la un soi de întrecere sportivă. Postura nu prea a avut efect, ca în cazul lui Adrian Păunescu, surprins alături de Nicu Ceauşescu.

9879. Dacă străinii n-ar fi avut, în ultimele secole, mai multe drepturi în România decât în ţările de unde au venit, de multă vreme s-ar fi întors îndărăt sau ar fi emigrat spre locuri mai favorabile.

9880. 29 aprilie. Tricolorul devine drapel naţional în Basarabia.

9881. Publicaţiile anti-feseniste se solidarizează cu manifestanţii din Piaţa Universităţii.

Membrii Grupului pentru Dialog Social se erijează în suporterii „morali” ai „golanilor”, cum i-a numit, nechibzuit, Ion Iliescu.

9882. Criza mimetică (Girard) din societatea românească îi îndeamnă pe cei de la putere să înfiinţeze o societate concurentă Grupului pentru Dialog Social: Grupul pentru Societatea de mâine.

9883. 6 mai. Zi care poate fi crucială pentru România şi Basarabia: cade cel de al doilea „zid al Berlinului”, cel de sârmă ghimpată de pe Prut, sub simbolul „podul de flori”. Cu Lina şi cei doi feciori la Albiţa-Leuşeni, unde au trecut, în ambele sensuri, podul de flori în jur de 300 000 de oameni. Mii de maşini din toată ţara au împânzit toate drumurile din Râşeşti şi din afara satului şi pe malul Prutului. Eveniment cu totul peste aşteptări. Rude şi necunoscuţi s-au îmbrăţişat ca fraţii, cu ochii în lacrimi, redescoperind că vorbesc aceeaşi limbă şi simt la fel. Cu siguranţă, în toată istoria nu s-au mai întâlnit atâţia oameni la Albiţa şi Leuşeni. Cu o zi înainte de eveniment, mă întrebam îngrijorat dacă basarabenii vor avea cu cine să se întâlnească la Prut. Semnele de îngrijorare au venit de acolo că atât în Basarabia, cât şi în România multă populaţie este mancurtizată. În Huşi, sunt destui „intelectuali” care strâmbă din nas şi fac frisoane în faţa renaşterii spiritului naţional în Basarabia. Destui mi se par a fi agenţi KGB, admiratori ai sovietismului gorbaciovist. Acest 6 mai devine, brusc, o zi a speranţelor de viitor, adică o piatră de încercare a politicienilor de pe ambele maluri ale Prutului.

După năvala emoţiilor, trebuie să vină răceala minţii politice, bătălia diplomaţiei.

9884. Aud cu stupoare că Petre Roman a încercat să contracareze splendoarea întâlnirii de la Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Prut cu o altă faptă „patriotică”, o sărbătorire a lui Ştefan cel Mare pe locul bătăliei de la Podu Înalt, de lângă localitatea Munteni de Jos, unde tronează statuia ecvestră a marelui Voievod. Domnitorul so fi crucit în mormântul de la Putna. Cine l-o fi trimis pe Petre Roman la Podu Înalt, Ion Iliescu sau Silviu Brucan?

9885. Ilie Purcaru radiografiază, devastator, Grupul pentru Dialog Social, în nr. 4/1990 al revistei Fapta.

9886. Letonia şi-a declarat independenţa, nemulţumindu-l grozav pe Mihail Gorbaciov. Ce va face Basarabia?

9887. 7 mai. Drept răspuns, Moscova decretează limba rusă drept limbă oficială în întreaga Uniune Sovietică. Exact, altminteri, ce le promitea Gorbaciov interfrontiştilor grevişti de la Chişinău, Bender şi Râbniţa, chiar înainte de decretarea limbii române ca limbă de stat, anul trecut. Nici pe departe ca Mihail Gorbaciov să renunţe la politica de rusificare în imperiu.

9888. Pariul celor de la Grupul pentru Dialog Social este să susţină, prin declaraţii, „golanii” din Piaţa Universităţii, deşi ei n-au nici o afinitate cu tenta naţională a studenţilor, care şi-au luat drept scut portretul lui Mihai Eminescu şi imnul Deşteaptă-te, române! De astă dată, apelează la vocile „credibile” ale lui Ştefan Aug. Doinaş, Stelian Tănase, Stere Gulea şi ale altora.

9889. În ţară, incidentele politice continuă.

Radu Câmpeanu a fost agresat la Brăila. În această vreme, Ion Iliescu şi Petre Roman îşi desfăşoară turneele triumfale prin ţară. Aplauze şi urale ca pe vremea lui Ceauşescu. Presa, de o parte şi de alta, la cuţite. Scriitorii s-au regrupat şi ei: unii cu F.S.N.-ul, alţii cu opoziţia. Numai o direcţie naţională, în tot acest haos, întârzie să se cristalizeze, deşi demagogia patriotardă încă funcţionează.

9890. Dan Petrescu îşi justifică, în Contrapunct, enormităţile ideologice. El crede într-o mixtură culturală româno-maghiară, cu renunţarea fiecărei părţi la specificul naţional. Speră chiar să rezulte un hibrid nu numai cultural, ci şi etnic, în stare să rezolve problema naţionalităţilor. Ideologie tipic postmodernistă, „corectă politic”.

9891. După „arlusiana” asociaţie pe prietenie România-Israel, s-a înfiinţat Asociaţia de prietenie româno-sovietică „Mihail Gorbaciov”. Promisiune că se va edita şi o revistă proprie: Şoseaua Kiseleff.

Moscova ne iubeşte!

1

Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pregătire 2 La scurt timp după olimpiadă, cu ocazia primei întâlniri, lam întrebat pe Grigore Vieru de ce n-a venit la Târgovişte.

Poetul a făcut ochii mari: nu fusese anunţat de nimeni!

3 Timpul, 9 august 1878.

Pag. 13

Gheorghe NEAGU

Anodina

S

“Bătrânul

abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mergea pe picioroange.

Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întinse mâna primului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai, mai să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţi se repezi să-l sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede.“ Pag. 14

ar scuturat din pat de frica acestei Anodine . Parcă m-ar fi lovit fulgerător. Titir poate fi şi pentru mine omul acelor mlaştini, care stă cocoţat pe patul moale şi cu ochii stinşi de somn.

Anodino ` Şi ce s-ar întâmpla dacă aş încerca să nu-i mai spun c-o iubesc. Am spus atâtora te iubesc , încât e dureros s-o mai spun şi Ei. Când jocul începuse, era patos, iar mai apoi, când n-avea nume, era frică, frica stupidă a cărnii ce nu se vroia bolnavă, dar se dăruia plăcerii, acolo, pe marginea aceea de pat, cu ochii aţintiţi prin geamul şurei ţărăneşti, să vadă, să vadă bine când vor sosi tatăl sau mama necunoscutei, de vizavi, de la nuntă. Iar mai târziu, geamătul mă răpuse, mă regăseam cu fraza în ochii numelui Ei, care-am uitat cum o cheamă. Frugal, pe alt pat, când mama ei gemea aşişderea bolnavă, pe un alt pat, sub alt tavan, când ea tăcea şi eu voiam să geamă, şi când mă auzisem gemând, spunându-i şi ei te iubesc .Şi s-a putut. Şi mai apoi, când ea mă rugă să-i fac sfârlează copilului său şi când îmi încălzise mâna rebegită între picioarele primitoare, şi apoi să-i întreb bărbatul, de Damian, preotul din Damian Leprosul , şi când ea mi-l arătă acolo, în capul scării de la intrarea blocului, pecetluidu-mi buzele cu un preludiu al uscării cârpei pe becul încălzit după miezul nopţii. Şi apoi, când sălbatic la 19 ani, sărisem să pecetluiesc la rându-i buzele. Şi când gemea de durerea sacrificiului şi când îi spuneam mirat şi nervos te iubesc . Şi mai apoi, când de multe ori mai spusesem astfel, pentru ca în cele din urmă să ajung în faţa altarului, pentru ca în sfârşit să dispar ` Sau poate că l-am spus în toate limbile pământului, sau poate pentru că l-am spus când trebuia întărită regula şi când nu trebuia. Ce rost mai avea?! De ce să-i spun te iubesc ? Pentru ce? Şi apoi ştiu bine că nu-mi place să aud, că m-am săturat de vorbe şi că sunt iritat, când îmi spui şi-mi recunoşti meritele pentru care te-ai lăsat convinsă să te iubesc.

Sunt dificil? Te cred şi eu. Când eram mic, îmi plăcea să dorm cu mama, pentru ca mai apoi să-mi placă să dorm cu tine, oricare ai fi tu, dar mă bucur că eşti aşa cum eşti Tu şi nu alta. Şi tot din lumea amintirilor mele mă mai surprind că-mi plăcea să vorbesc şi să mă asculte lumea aceea, ca o mulţime îndobitocită de vorbe şi că acum aş vrea să vă adun pe toate în tine şi să vorbesc, pentru că toate aveţi acelaşi temei şi totuşi alte şi alte forme şi pentru că pe toate le vreau în tine.

Anodină?! E poate pentru alţii, dar pentru că eu mă cred lângă ceea ce poate fi însăşi ziua de ieri sau de măine, pentru mine, nu. Şi când istovit mă reaşez în patul verde, Titir mă fulgeră cu aripile lui de om care stă sprijinit într-o undiţă şi nu prinde nimic. Pe când eu mă sprijin în Te iubesc şi nu prind nimic. S-au poate îmi ceri să-ţi spun aceste vorbe, doar aşa pentru ca tu să fii mulţumită, când nimeni nu doreşte de fapt să spună decât într-un târziu, după ultimul geamăt, când îţi trebuie apa cu sau fără săpun, dar mai întotdeauna cu. Sau când pleci cu speranţele toate şi mă laşi cu un pol şi un pateu de ficat pentru două săptăOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

mâni, ştiind că în drum voi fi oprit de coloanele negre, luxos de negre şi negru de negre, ale Mercedes-urilor, când chiar dacă voi întârzia, ele tot vor trece — implacabil şirag — oprindu-mă la intersecţia plină de nervii celor ce mereu sunt alegătorii ce niciodată n-aleg.

Anodin. Când plec şi mă strigi să-mi spui că am uitat noaptea trecută să-ţi spun te iubesc şi eu ştiam că n-am spus-o de sete sau de plăcere sau de foame. Şi când caii mureau de altă foame în Buzău, iar în Săgeata, Mînzu şi Gălbinaşi oamenii beau apă sărată, înjurând când nu mai aveau coceni, dând cailor apă sărată ca lacrima pământului. Şi parcă tot nisipul adunat atunci în mine îl frământam între buci zgârâindu-mă, în timp ce dinţii îmi crăţăneau pâinea plină cu acelaşi nisip, cumpărată cu o săptămână în urmă de la un vânzător prăpădit, cu palmele crăpate şi unghiile negre. Şi ştiam că atunci când am să mă întorc, toate cucoanele acelea care-mi spuneau Ce bine arăţi, domnule! , căci eram bronzat, doreau şi ele acelaşi te iubesc , dar nu de la mine şi mie-mi era silă să le-o spun.

Sau că mă întindeam din nou cu o femeie, care mă irita arătându-mi piciorul până aproape de dosul arămiu, pârjolit de soare şi de dorinţă, care vroia şi tot nu de la mine, acelaşi te iubesc . Anodin?!

Anodin, când tocmai plecam spre şcoală şi mi se părea că mi-am uitat pantofii cu tocurile nefăcute, iar tu îmi spuneai TU, fiind o EA de atunci, sau eventual mama, că abia în armată voi fi om şi că eu am aflat că acolo nu poate fi vorba de aşa ceva. Când mă sculam cu trupul mirosind a sudoare de sub tun şi-mi explicau despre avantajul modernizării armatei, apoi mai făceau sute de metri de alergări cu masca pe figură şi târâşuri combinate, sau poate mii. Iar EA mă iubea şi-mi spunea lucrul acesta, dar bani nu mi-a dat decât o singură, dată când i-am spus c-o voi lua de soţie.

Anodin. Când TU nu mi-ai dat niciodată. Şi nici telefon nu vrei să-mi dai pentru că te costă şi nu au ce mânca ai tăi, care trăiesc numai cu pensia bătrânului tată ce nu mai poate munci. Sau pentru că vrei să vii în Bucureşti şi nu poţi să repeţi jocul pentru faptul că pur şi simplu nu te-ai culcat cu şoferul unui ministru sau pentru că rudele tale încă n-au venit să-ţi pună o pilă. Şi-atunci să-ţi spun te iubesc . Pentru ce? Aşa, ca să mă aflu în treabă? De ce zâmbiţi?

Nu eu am făcut cărări pentru furnici şi nici nu mă născusem când voi eraţi. Aţi ucis atunci, pentru mai binele de mai târziu, când ne ucidem doar pentru a trăi. Şi-atunci pentru ce să-ţi spun te iubesc ?! Pentru ce?

Eram copil, când tata-mi aducea carne şi peşte Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

proaspăt, acolo, într-o comună uitată-n Moldova. Şi erau bune.

Anodin. Şi tu vrei să-ţi spun că te iubesc. Nuţi ajunge că te cuprind în braţele mele şi te ocrotesc cu trupul meu şi că fără să vreau mă topesc de beţie. Oare nu e deajuns? Şi Titir îşi va aduce copiii. Un milion de copii, un milion de undiţe, care nu vor prinde nimic, pentru că pur şi simplu apele sunt poluate. Dar ei ştiu şi nu cred că i-ar deranja dacă le-aş striga dintr-o căruţă plină cu peşte, că acolo nu este nimic. Nu. Ar sta mai departe în undiţă şi din nou ar vota fără să ceară nimic sau ` Iar Titir?!

De ce mă întrerupi? E numele lui. De unde ştii tu? Are undiţe, are` Stă şi aşteaptă `, ştiind dinainte că nu vor prinde nimic. Stă, şi ce dacă? În orice caz, eu să fiu ca el, n-aş cere să-mi spună te iubesc , le-aş crede pe cuvânt. Pe toate le-am crezut şi pe Ana şi pe Rodica şi pe Tatiana şi pe Tania, Bertha şi pe Jeane şi pe ` ajunge, ştiu! Şi tocmai de aceea n-am să pot spune încă odată Te iubesc !

Anodin. Profanarea nu o vreau cu tine. Cu tine vreau muşchiul verde al pădurii cu frunza veştedă, căzută, şi cu cerul albastru sau înrourat de lacrima ochilor tăi scăldaţi de plăcere. Sau când gemi nebună pe cuvertura mamei sau a tatei, nu ştiu precis, cuvertura verde, dată moştenire. Acolo vreau ziua zilei de mâine.

Anodin. E dreptul lor să-şi spună de câte ori simt plăcerea să se convingă prin auz, te iubesc! .

Eu nu am nevoie de aşa ceva! Îmi spui că am pieptul păros, dar nu ştii că am coastele rupte aşa de tare, încât de doi ani se străduiesc să-l găsească pe făptaş, şi n-au dat de el, aşa că nu mă mai strânge în braţe aşa de tare! Îţi aduci aminte când ţi-am adus flori în gară?

Cred că eram stupid. Tu nu ştiai că eu, cu cinci garoafe trăiam două zile. Acuma ştii, dar îţi place camera mea cu cinci sute de lei şi nu-ţi place că nu am acces şi la baie. Mie nu numai că nu-mi place, dar mi-e şi frică. Dacă o să ai un copil? Pleci pe naiba în lume! Anodin. N-ai unde pleca. Să-ţi spună te iubesc , un oarecare care-ţi aduce seara parale şi tu să-i spui că eşti fericită?

De-aceea Titir stă cu un milion de copii să prindă peşte şi iarăşi votează.

Nu-mi stoarce coşii, ştii că nu-mi place! A, nu!

Nu pentru că mă doare şi că n-aş fi bărbat. Dar pentru ce să mă doară? Foloseşte cuiva? Despre femei şi dragoste, despre coşi şi durere.

Anodin. Al milionulea am să fiu eu, adică nu, Titir. Eu voi fi celălalt. Şi mlaştina din faţa lui va fi şi-n faţa mea, iar atunci când te vei culca pe florile

Pag. 15

pajiştei mele, ai să te uzi de-a lungul spinării şi nare să-ţi placă.

Titir ştie ce face când şi-a luat scaun de-acasă.

Am să-mi iau şi eu, poate un balansoar. E dreptul meu, anodin, dar există! Şi undiţa. Da, undiţă sămi cumperi tu. Cu ea n-am să prind nimic, nici măcar acel Te iubesc . Te asigur! Şi totuşi vreau sau mai bine zis am nevoie de un balansoar şi-o undiţă, Anodin...

DECORAŢIA

Şeful de post se dădu jos din şaua bicicletei, năduşit. Îşi scoase cascheta şi-şi şterse fruntea, cu batista mototolită şi jilăvită de transpiraţia ce-l umezise buzunarul de la spate al pantalonului Praful în care-şi înfipsese cizma, se aşternuse ca o pulbere fină până sus, pe carâmbul lustruit în fiecare dimineaţă. Tuşi, îşi drese glasul, scuipă în praful drumului făcând în cocoloş, apoi trecându-şi mâna peste mustaţa ţepoasă, bătu în poarta casei la care se oprise.

Un lătrat de câine fu singurul răspuns. Fluieră cu două degete băgate în gură, prelung flăcăieşte.

Nimic. Strigă: ― Bade Antoane ! Nimic Alese din praful drumului o piatră, cu care continuă să bată în gardul de scândură unsă cu păcură din vremuri da demult. Din când în când se oprea ascultând. Câinele lătră tot mai furios, dar bătrânul să răspundă pace. ― Nu-i acasă dom' plutonier se auzi deodată vocea unul copil din vecini. ― Da unde-i măi ţâcă ? întrebă plutonierul cu mirare. ― E în ţarnă după buruiana, zise copilul fugind la umbra straşinei casei sale.

Plutonierul mai scuipă odată-n praful drumului, uitându-se cum se mai făcea o mărgeluşă sub dogoarea nemiloasă a soarelui. Ştia cam pe unde se ducea moşul. Nu era departe, dar pe căldura asta, nici el nu mai avea chef să-l mai caute.

Avea să-i lase chemarea în poată, acolo unde poştaşul îi lăsă de obicei ziarul. În mod sigur că moşul avea să-l caute, să vină. Încalecă din nou bicicleta, stârnind colbul drumului. Îşi săltă de câteva ori şezutul căutându-şi o poziţie cât mai comodă în şaua tocită de atâta întrebuinţare, depărtându-e pe uliţa satului.

Seara bătrânul se întoarse vioi şi plin de mişcorici. Îşi coborî desaga de pe umăr, plină cu mohor şi volbură sălbatecă, culeasă din tarlaua cu sfeclă de zahăr a CAP-ulul. Moşul îşi băgă degetele no-

Pag. 16

duroase în cutia de ziare. Le găsi. Avea ce citi seara. „Dar asta ce-o mai fi?” se miră el de hârtia lăsată de plutonier. Înainte de a se apuca so desfacă, se uită jur împrejur, de parcă s-ar fi temut să-l vadă cineva. Apoi o desfăcu chiar acolo, la poartă. Încă mai putea citi fără ochelari. „Stimate tovarăşe, În amintirea curajoaselor fapte de arme săvârşite de du mneavoastră, vă invităm să participaţi la festivitatea de decorare care va avea loc în ziua de…la casa de cultură a sindicatelor judeţene.

Comitatul veteranilor de război”.

O stampilă, o semnătură şi un nume de general, era tot ce mat putea desluşi pe hârtia lucitoare, cu antetul forţelor armate.

"Ptii drăcia. Şi casa cui o las? Vaca, Orătăniile, porcul.. Cine are grijă de ele ?" cugetă el plin de obidă. S-ar fi dus cu mare plăcere, dar cu adevărat nu-şi putea părăsi gospodărioara lui. Cu ea îşi întreţinerea bătrâneţile. Pensia de la cooperativă îi ajungea doar de ţigări şi de săpun. De la vacă avea laptele, smântâna şi brânza, Iar de la porc jumările.

Ouăle le mai dădea profesorilor navetişti .De când rămăsese singur, moş Anton, prefera să se lipsească el însuşi decât să-i ştie pe alţii suferind.

Mai fusese chemat de câteva ori, mai ales cât mai fuseseră ruşii în ţară, dar după aceea îl uitară.

Camarazii de front se prăpădiseră unul câte unul. Şi cei de la Don şi cel din Tatra. Primii fuseseră mai bătrâni şi nevoiţi să dea socoteală pentru că nu refuzaseră a merge în est. Ceilalţi au dispărut mai târziu. Ar fi fost buburos să se ducă.

Toată noaptea nu se putu hotărî. Se zvârcolise într-una, de parc-ar fi stat pa jăratec. Dimineaţa se sculă împovărat de nehotărâre.

Aruncă grăunţe la găini, bodogănind de parcă ale ar fi fost vinovate de nehotărârea lui.

Vacii îl dădu iarba adusă de cu seară, alături de un snop de strujeni cumpăraţi cu mare greutate de la IAS-ul vecin, la CAP au preferat să le dea foc decât să-l vândă. Care-au apucat de-au furat au apucat, care nu, s-au dus la IAS său prin alte judeţe.

Vaca apucă lacomă din volbura pusă în iesle.

Bătrânul o lovi cu piciorul, ciudos.

Apoi dându-şl seama că fusese nedrept, apucă găleata cu zăr şi lături, muind câţiva pumni de mălai şi o răsturnă în teica porcului, înainte de a pleca din nou la tarlaua plină de buruieni Târziu când soarele se înălţase deasupra satului, o maşină stârnea praful gros în grabă. În urma el, oamenii ieşeau pe la porţi, cu rioşi.

Ajunsă în dreptul porţii bătrânului, se opri într-un imens nor de praf. Fără a mai aştepta ca Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

praful să se aşeze, portierele se deschiseră. Din maşină, cu paşi grăbiţi se năpusti şeful de post. Trase de clanţa porţi, fluieră, stârnind din nou câinele. ― Bade Antoane, bade Antoane !

Din spatele lui, şoferul îi repeta strigătul, neîndrăznind să înainteze, de teama câinelui întărâtat ce se zbătea în lanţul priponit de stâlpul cerdacului. ― Degeaba, spuse plutonierul dând cu lehamite din mâini.

Plecară, speriind orătăniile de pe marginea şanţului ce străjuia drumul, prin tot sătul. După ultima casă, o cotiră pe un drum secundar, hurducăind prin făgaşe, spre tarlaua cu sfeclă de zahăr. Îl zăriră pe bătrân de departe.

Se apleca din când în când după buruieni, smulgându-le din rădăcini cu furie. Zgomotul maşinii îl făcu să-şi îndrepte spinarea şi privirile spre capătul tarlalei ÎI zări pe cei doi îndreptându-se în fugă şi se minună. ― Bade Antoane, n-ai găsit chemarea? zise plutonierul gâfâind.

Bătrânul îl privi tăcut. ― Nu spui nimic? îl întrebă şi şoferul mirat. ― D-apoi ce să zic. ― Cum ce ?! tovarăşul prim m-a trimis personal cu maşina să te iau şi dumneata nu ştii ce să zici, zise şoferul uşor iritat. ― D-apoi chiar, ce să zic. Nu-mi pot lăsă nici vaca şi nici orătăniile flămânde. O să lipsesc toată ziua. Maşini nu-s, trenuri le merg anapoda. Eu ce pot face. ― Cum ce ? Urcă-n maşină moşule, se oferi el. ― Aşa ? zise bătrânul arătând spre hainele de lucru, peti cite cu mâna lui şi decolorat de soare. ― Nu mai avem timp de altele. Până la judeţ făcea aproape o oră, iar adunarea trebuie să fi început, adăugă şoferul cu un fel de îngrijorare în glas.

Bătrânului nu-i venea să-şi creadă urechilor.

De uimire nu mai putea scoate o vorbă. Totuşi aşa nu se putea duce. Trebuia să se schimbe.

- Lasă asta acum, îi zise plutonierul apucându-l cu hotărâre.

- Avem noi cu ce te îmbrăca acolo, încercă săl liniştească şoferul, pornind în trombă prin mijlocul satului. În urma lor, cei ce ieşiseră pe la porţi, spuneau: ― Să ştii că l-au luat pe moş Anton, Ajunseră în mai puţin de un ceas în spatele casei de cul tură a sindicatelor, unde vreo doi bărbaţi îşi tot aţinteau privirile îngrijorate când spre uşa de unde aşteptau veşti neplăcute, când spre Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

strada de unde sperau s-apară maşina. Când îi zăriră răsuflară uşuraţi. ― L-ai adus? zise metodistul casei de cultură către şoferul ce cobora din maşină. ― Păi cum altfel, se împăună el, deschizând uşa din spate ― Aşa?! nu se putu obţine metodistul. Cu hainele astea?! ― Las că mai găseşti tu ceva prin garderobă. ― Ce ştii tu. De când cu autofinanţarea n-am bani nici de salariu, dar da garderobă, spuse el, îndreptându-se spre uşa deschisă. Îl dădu pe mâna femeilor de serviciu şi al fetelor de la dansuri populare să-l îmbrace cu ce s-o găsi.

Sala era plină. Se împlineau un număr de ani de la luptele de eliberare, veneau generali din capitală, şi din comitetul central, Primul secretar era nemulţumit. Abia de putuseră depista zece veterani, şi nu se prezentase nici unul la festivitate. Câţiva erau bolnavi, unii

erau plecaţi de acasă, alţii refuzaseră să vină, iar acţiunea risca să fie ratată.

Organele oficiale mai întârziară. Nerăbdarea celor din sală crescuse.

Adunarea o deschise primul secretar. În cuvântul lor generalii arătară importanta lup tei de eliberare. Niciunul nu fusese pe front, dar ştiau să

Pag. 17

poves tească. În sală, pe rândul din faţă şedea bătrânul Anton. Îi dăduseră o pereche de pantofi cu talpa groasă, o că maşă violetă, o cravată în culori vii, peste care-l puseseră un saccu alb, şifonat. Pantalonii negri arau la fel de şifonaţi, chiar dacă erau dintr-un material ce imita pielea naturală. Îl ridicară în picioare să-l vadă sala, apoi îl invitară la tribună.

Bătrânul abia de mai putea păşi. Pantofii îl făceau să-şi amintească de vremea copilăriei, când mer gea pe picioroange. Ajunse cu greu pe scena împodobită, strânse mâna generalului, întînse mâna pri mului secretar şi tuturor celorlalţi de pe scenă, apoi se lăsă îmbrăţişat şi se bucură de stălucirea medaliei înfipte-n reverul hainei. Când coborî cele câteva trepte ale scenei, mai mai să se prăbuşească. Noroc că unul dintre participanţii se repezi să-l sprijine.

Când adunarea se termină, prezidiul se retrase, iar participanţii părăsiră sala nevenindu-le să creadă că au scăpat aşa de repede.

Rămas singur în sală, bătrânul privi în jurul lui nedume rit. Plecau cu toţii. Ar fi vrut să-l strige

careva. Îi era ruşine. Când rămase singur, îşi descălţă pantofii aceia ciudaţi. Cu tălpile goale se simţea mai stăpân pe picioare.

Ieşi afară, pe uşa principală. Înconjură clădi-

Pag. 18

rea până ajunse în spatele ei. Se aştepta să-l găsească pe plutonier sau pe şoferul care-l adusese.

Dar nimic. Abătut se aşe ză pe una din treptele încinse de soare.

Mai scoase odată hârtia cu pecete prin care i se acorda lui şi numai lui înalta distincţie. Zâmbi.

Deschise şi cutiuţa, în care se odihnea medalia pe un pluş vişiniu. O rază de lumină se reflectă pe chipul lui, luminându-l. Se bucură.

Oftând închise cutia. Chipul i se înnegură.

"Unde mi-or fi hainele" se pomeni el căutând cu privirile spre uşile deja închise.

Aşa nu se putea duce în sat, dar nici să mai între să le caute nu-i venea. Oftând, plecă desculţ spre autogara oraşului. Ştia că toţi aveau să caute să-l descoase văzându-l cu straiele alea ciudate, dar nu avea altă scăpare. Asfaltul îi fripse tălpile mai mult decât pământul din satul lui.

Căuta porţiunile cuprinse de umbra blocurilor înalte, dând impresia că s-ar furişa.

Ajunse la autogara îşi dădu seama că nu avea nici un ban. „Poate găsesc vreun consătean să mă împrumute” îşi zise el încurajându-se.

Nu era nimeni. Şi-i mai era şi foame pe deasupra.

Se aşază ostenit pe o bancă. Îi venea să-i spună cuiva păţania, dar n-avea cui. Privea la casa de bilete aşteptând să-şi zărească vreun cunoscut. Îşi dădu seama că nimănui nu-i păsă de straiele lui. Începu să se liniştească.

Nişte tineri se hârjoneau fără griji în apropierea lui. Îi privi cu drag.

Fusese şi el tânăr. Zburdălnicia lor îl făcea să se simtă puternic, ca atunci când fusese în război. Fusese ca ieri. Abia re crutase când războiul a şi început.

A trecut graniţa până la Cotul Donului. De luptat n-a prea luptat, că venea mereu în urma nemţilor. A fost şi la Odesa şi în încercuirea din Crimeia. Acolo a stat de vorbă chiar şi cu duşmanul. Nu trăgeau nici ei şi nici ruşii. Aşa făceau propagandă şi-i îndemnau să plece acasă, de parcă ar fi venit de bunăvoie. „Tii, ce vremuri” gândi bătrânul scărpinânduşi creştetul pleşuv cu dege tele boante. Tinerii îşi încetară joaca, părăsind holul casei de bilete.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Le venise autobuzul. Moş Anton rămase cu gândurile lui, cu privirile aţintite în gol. Gândurile îşi continuau drumul.

Se vedea ieşit din încercuirea de la Crimeia, fugind prin Constanţa bombardată, spre Moldova lui.

N-a mai ajuns. Întoarcerea armelor l-a prins pe drum. Românii dezorientaţi, dezarmaţi, fugeau pitulaţi prin porumbişti şi păduri spre casele lor.

Cei mai fricoşi mergeau grupaţi în jurul a câte unui ofiţer aşteptând de la el salvarea. Soldatul Anton se nimerise lângă un grup condus de un maior de stat major. Pentru a nu fi luaţi prizo nieri şi dus în lagărele din Siberia, s-au declarat gata să lupte alături de ruşi, crezând că le va fi mai uşor.

Dar n-a fost aşa. Erau băgaţi mereu în linia întâi, uneori chiar şi în câmpurile minate. Numai aşa se explică moartea sutelor de mii de români în câteva luni, ― Ce faci aici bade Antoane? îl întrerupse amintirile vocea directorului de şcoală.

Moş Anton îşi ridică privirile ca trezit dintr-o stare ce nu mai era a lui. Apoi faţa i se lumină. Întâlnirea cu directorul navetist, întâlnirea cu un om care ar fi putut să-l înţeleagă, era tocmai ceea ce-i trebuia. Îi povesti haotic şi ciudat tot ce pătimise. Directorul râse eu poftă, apoi îi cumpără el însuşi biletul.

Cu sufletul împăcat, moş Anton, deschise poarta şubrezită de vreme şi de ploi. Câinele nu-l latră dar nici nu se mai arătă în lanţul de la piciorul cerdacului. Intrigat, moşul se îndreptă spre grajd.

Nici vaca nu mai era. Dădu iute colţul casei spre coteţul porcului. Nici un guiţat.

Câteva urme de sânge închegat în iarba curţii.

Nu-şi putea închipui ce putea fi asta. Vaca putea s-o ia văcarul sau vecinul, dar porcul şi câinele… Îşi roti privirile prin curte. Nici o găină. Neînţelegând nimic, badea Anton se aşeză pe treapta de la intrare, cuprinzându-şi capul între mâini. Era copleşit. Nu putea înţelege.

Spre asfinţit, umbrele copacilor se întindeau lacome, cuprinzându-i straturile de ceapă şi de morcovi, florile şi butucii de vie. Doborât de atâtea lucruri fără de înţeles, se ridică să între în casă. Pur şi simplu nu-l venea să creadă nici ceea ce văzuse cu ochii lui. Cutia medaliei îi frigea mâinile obosite.Se întinse în patul desfăcut aşteptându-şi so mnul. Voia s-adoarmă, să uite de toate.

Degeaba somnul nu se lăsă ademenit.

Se sculă, privi la hainele atârnate de spătarul scaunului, apoi ieşi în curte numai în cămeşoiul în care se culcase. Răcoarea nopţii nu coborâse încă Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

din înălţimi. Ziua abia placase, iar pământul încăşi mai împrăştia căldura culeasa peste zi în aerul nopţii. Continua să umble desculţ prin curtea atât de tă cută. "Nici măcar un cârâit de pasăre” îşi zise moşul fluierând a pagubă.

Privi la vecini. Luminile din fereşti îl spuneau că nu se culcaseră. Se duse la ei. Nimeri în plină petrecere. Aşezaţi în jurul a doua mese alăturate, câţiva vecini ră maseră cu paharele în mâini. Îl priveau cu ochii măriţi de spaimă, fără a îndrăzni să mai facă o mişcare. ― Seara bună vecinilor, zise moş Anton cu blândeţe.

Vecinii îi răspunseră cu greutate, scoţând un fel de mormăit înainte de a-şi pleca privirile. ― Dar ce sărbătoriţi ? continuă bătrânul de cele ce-i era dat să vadă. În calendar nu era nici un sfânt din aceia cu cruce roşie Cei între baţi ezitau să răspundă. Până la urmă ieşiră din muţenie şi mai codindu-se, mai poticnindu-se îi spuseră adevărul. Crezuseră că fusese luat pentru mai multă vreme. Sosirea maşinii negre, faptul că-l luaseră de pe câmp, că venise şeful de post, le dăduseră a înţelege că pe moş Anton n-aveau să-l vadă curând.

Aşa că vaca o luaseră s-o îngrijească şi s-o mulgă. Nu puteau s-o lase aşa. I s-ar fi umflat ugerul, s-ar fi îmbolnăvit. Porcul îl tăiaseră. Tocmai se înfruptau din el, iar găinile vroiau să le-mpartă a doua zi. Bătrânul zâmbi, spre mirarea tuturor. Se aşteptau să-l vadă pierzându-şi sărita. După zâmbet se lasă cuprins de un râs sănătos, nestăvilit. ― Atunci să bem, zise al abia putându-se stăpâni.

Ceilalţi ridicară bucuroşi paharele. Îi puseră o farfurie cu friptură dinainte, îndemnându-l să le povestească. După ce termină, izbucniră la rândule în hohote de râs. Turnară din nou în pahare, reluând frânturi din povestirea lui, amuzându-se. Îi trimiseseră după decoraţie. Vroiau s-o vadă, s-o pipăie, să se convingă. Damigeana o luară alături de carnea porcului, jurându-se să-l ajute s-o pre gătească. Ajunşi în bătătura casei, îşi continuară cheful în cerdacul luminat de razele lunii.

De decoraţie uitară cu toţii.

Trecuse mult după miezul nopţii, Bătrânul singur, luna aproape de asfinţit, îşi privea casa cufundată în întuneric mulţumit. Sărbătorise evenimentul aşa cum şi-ar fi dorit. Daca i-ar fi chemat el însuşi poate că nu s-ar fi petrecut aşa de bine totul. Obosit se întinse în ceardac adormind. Dimineaţa razele soarelui luminau deopotrivă cutia medaliei şi faţa bătrânului mulţumită.

Din grajd mugetul vacii se îngâna cu glasul cocoşului hotărât să trâmbiţeze un nou răsărit, iar câinele-i lingea picioarele colbuite.

Pag. 19

Adrian BOTEZ ESOTERISM ÎN “AMINTIRILE” LUI ION CREANGĂ EVOLUŢIE SPIRITUALĂ ŞI TEMPLUL ŞCOLII INIŢIATICE – SAU CÂT DE DEPARTE TE POATE DUCE O PALMĂ BINE PLASATĂ…

“Trebuie să fie înainte-

mergătoare (experimentatoare-inauguratoare), căci ea, Smaranda, e podul pe care trece, şi cu care se identifică, sacerdoţial- iniţiatic (adică, în această fază a iniţierii) – Nică. E la “Roate”? Trebuie să fie şi acolo, ca să arate-indiceprevestească ROTIREA ETAPELOR, dinamismul spiritual cosmic (ce I-a fost inculcat prin BiciulPurusha). E şi în locul “Gol”-Plin (peniaporos=lipsa-împlinirea) de la “oişte” - adică, Axa Lumii? Cum să nu ! Doar ea păzeşte Axa Manvantarului - ea indică şi văzutul, dar şi nevăzutul, etapa anterioară, dar şi pe cea ulterioară, de iniţiere. Şi de existenţă cosmic-spirituală. “ Pag. 20

Prima datorie a oricărei iniţieri prin re-crearea stării de anamneză (dhikr) este recunoaşterea topos-ului sacru. În ce priveşte iniţierea în sine, ca act procesual legătura Maestru-Ucenic era (poate mai este, încă, pe cine ştie unde…) una ce presupunea o autoritate absolută a Maestrului, având ca reacţie o supunere absolută a Ucenicului - pentru a I se implanta Ucenicului un anumit stadiu de evoluţie spirituală.

Trebuie băgat de seamă că, în felul acesta, viziunea Ucenicului asupra Maestrului este, în fapt, o Oglindă, în care Ucenicul se vede pe sine - ca stadiu de dezvoltare spirituală. Nul poate vedea pe Maestru, în toată splendoarea înaltelor trepte de evoluţie spirituală ale acestuia - pentru că nu poate pricepe această viziune, chiar dacă, să admitem că ar dobândi-o, la un moment dat, prin Revelaţie. Revelaţia, neînsoţită, concomitent, şi de miracolul SALTULUI INTERIOR STABIL, până la nivelul “asamblării” eului Ucenicului în Revelaţia Maestrului Iniţierii ar fi complet inutilă. De aceea, Harap-Alb nu-l va vedea pe Spânu, nici în faza finală a iniţierii - decât ca zguri reziduale: pentru că Maestrul Spânu s-a identificat cu Harap-Alb, identitatea lui HarapAlb este, acum, aceea concomitentă, de Maestru şi Împărat: el nu va mai vedea decât ceea ce Maestrul NU mai este: zgurile reziduale ale trupului fizic, căzând de-a lungul Axei Polare - dinspre Cer spre nisipul pustiului-Prakrti.

Să băgăm, însă, de seamă şi altceva: anamneza-dhikr presupune şi o auto-iniţiere. Ion Creangă se identifică dublu, şi cu sinele său sacral, dobândit prin anterioare parcurgeri de trepte iniţiatice – şi cu Maeştrii care au provocat acele trepte iniţiatice.

Să începem cu începutul, căci deja avem o promisiune neonorată (problema Bejenilor): - Humuleştii sunt Casa Părinţilor - deci topos-ul naşterii se identifică cu topos-ul Maeştrilor (sau Maestrului). Or, deja am discutat despre părinţii-Maeştri. “(…)din târg drept peste apa Neamţului” - se marchează, astfel, dependenţa de NEAMŢ1, de numele-Neamul Zeilor. Peste apa Neamţului - nu poate fi vorba decât de o apă sacră, între NEAMUL ZEILOR (Neamţ) şi HUMA ARSĂ(Roşie), din care este creat Adam Protogonos, în chip de Nică-Nike (şi de Nică-Nimică, Centru abstract, dinamic2, de în-fiinţare funcţională a Lumii:”Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii” – îi şopteşte IONului, AMIN-ul lojei iohanice româneşti): apa Styxului, dar, deocamdată, ea se numeşte Apa Sâmbetei, înainte de a se numi APA OZANEI-OSANA-lei. A. Bucurescu, în aceeaşi Dacie secretă3, spune că San-Batis înseamnă, în geto-dacă: APĂ MULTĂ; SPĂLARE; PURIFICARE. Ca să ajungi să-l întemeiezi pe Adam Protogonos, şi să-l proiectezi ca viitor centru spiritual - chiar în calitate de zeu, trebuie să te purifici, prin apa lustrală (apa luminată, apa care reface originarul pod, ca flux continuu, din ziua a doua a Facerii – fluxul care uneşte Cerul cu Pământul, şi care flux, în partea de sus, s-a numit şi a funcţionat ca Primordia AeruOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

lui, şi în partea de kos, ca Primordia Apei: orice apă este un aer contemplativ - şi orice aer este o apă cuprinsă de focul ardorii ascensiunii.

Evident, şi Adam Protogonos, dacă vrea să se iniţieze, adică să-şi regăsească NEAMŢUL(=Neamul Zeilor) din care a purces întru Huma Arsă(Roşie), trebuie să se purifice, să-şi ardă apa ochilor, spre a orbi sacral. NEAMŢUL este, funcţional, un alt nume al Pipirigului, din punctul de vedere al sediului primordial al iniţierii.

Ce rezultă dinspre acţiunea NEAMŢULUI Sacru, asupra Humei-Humuleşti?

“Sat mare şi vesel, împărţit în trei părţi, care se ţin tot de una: Vatra Satului, Delenii şi Bejenii”.

Omul-Sat (Adam Protogonos ca orientare în spaţiul sacru) este împărţit şi, totuşi, UNA – ca Sfânta Treime însăşi (aseică, nedecompozabilă): cele tei părţi sunt Cerul, Pământul şi Subpământul (plutonic) - Olimpul-Patern se conjugă cu FiulFiica(Iisus-Demeter) şi cu Hades-Oglinda Saturniană a Cerului. În traducerea lui Ion Creangă: “Vatra satului, Delenii şi Bejenii”.

I - Adică - punctul în care ţinteşte Raza Focului Sacru (Purusha) asupra pasivei Prakrti - se transformă, “nemţeşte”, în proiecţia funcţiei demiurgice-Neamţ(Solar): VATRA (mijlocul, inima Graalul-Smarald) pentru Focul-Sânge Sacru (Graalul ca Recipient umplut cu sânge, Graalul substituit de Sacré Coeur, de Inima Înflăcăratî-Hristos - dar şi Graalul-CARTE - adică, dhikr-ul Amintirilor).

II-DELENII - sunt proiecţia Verbului Divin Întemeietor; DEALUL OMULUI-AUM-ului, Dealul Paraşabdei. Aici se împlineşte retragerea sacră, conclavul zeilor întemeietori, pentru proiectarea (destinală) a lui Adam Protogonos ( dar şi a dhikr-ului Amintiri…): aici David-Nastasia şi Ioana-Smaranda hotărăsc “urmaşul”/succesorul la Tronul Lumii, proiecţia sacră în terestru; aici sună Clopotul şi se înalţă schelele omului - Calumetul.Ciubuc. Dealul este Templul Paraşabdei, locul Minunii Fiinţei Înfiinţate.

III-Rămân BEJENII. Sau, mai exact, sunt necesari, pentru evoluţia spirituală a Fiinţei Create Miraculos de/în conclavul zeilor - de/în zona probelor iniţiatice - “încercărilor”. Zona MARII OPERE ALCHIMICE (MAGNUM OPUS). BEJENII se depărtează, pentru a căpăta viziune proiectivă, aspra propriei fiinţe, pentru a conştientiza, deci, etapa(etapele) iniţiatică(iniţiatice).

Fără conştientizarea prin îndepărtare, nu poate fi concepută evoluţia spirituală umană, iniţierea, treptele reîntoarcerii în/întru Creator(Creatori) căci Conclavul Alchimiştilor (David-Nastasia, Ioana-Smaranda) - îl conţinea şi pe fratele ION: cine Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

era acesta? Era tocmai modelul subtil, absolut ocult, al viitorului Nică-Adam Protogonos.

Cine pleacă de pe Dealul AUM-ului - se demonizează-luciferizează! De acord, dar fără demoni nu s-ar întări sfinţii (mai exact, n-ar exista sfinţii) - şi, esenţial, nu ar fi fost posibilă manifestarea Demiurgului. Demonii-luciferizaţii (asurasii) sunt, ca potenţe, chiar în Paradis: Şarpele este de faţă la crearea şi punerea legii lui Adam Protogonos - ŞARPELE ESTE SPIRALA EVOLUŢIEI VIITOARE a prototipului uman (Adam), pentru a-şi merita identificarea beatificată(extaziată) cu SupraEul spiritual, cu Dumnezeu-Demiurgul.

Demonii/daimonii perspectivei asupra Eului spiritual în evoluţie - vor fi, de fapt, toţi cei ne-numiţi în Conclavul Zeilolor-Alchimişti, cu care am făcut cunoştinţă în Buricul Mitului.

I-Primul Demon al Perspectivei este chiar întemeietorul Şcolii Iniţiatice, în zona Humei Roşii (Arse) , de peste Apa Sâmbetei (Osana-lei): “părintele Ioan de sub deal”. Preotul Ioan, preot al Paraşabdei (Logos-ul Sacral Demiurgic) este situat SUB dealul AUM-ului! Cum e posibil? Nu numai că este posibil, dar este necesar: el, preotul iniţierii întru Paraşabda (preot cu care se va identifica Nică, tocmai în faza ultimă, a iluminării imaginative, cu LUCA-LUMINA celor trei cai (două iepe albe+IAPA OCULTĂ, Luna, paredră a Luceafărului-Soare Negru - “Armăsarul” Cosmic…) – şi cu Drobul de Sare-Piatra Filosofală, pe care ei o susţin, ascunsă sub ŢOLUL(Vălul)-ultimă fază uterină a Athanorului (după Athanorul Fierarului din Folticeni, membrana care separă pe Adam Re-Îndumnezeitul de Lumea Sacră-Masa Celor 12(24) Înţelepţi - Tabela Smaragdina-MOLDOVA SACRĂ - membrana aceasta se subţiază maxim, pentru o ultimă fulgerare demonică “de control” al perspectivei ultimei trepte: “Vă ard câteva jordii prin ţolul cela, de v-a trece spurcatul” - SPURCATUL din Ultima Jordie - Ultimul Sfânt Nike-Laos (Sfântul Nicolae, încercat, prima oară, în şcoala Iniţiatică a “părintelui Ioan”… ), ARDE - adică, confirmă DROBUL DE SARE-Piatra Filosofală, ca sinteză dintre suma barzaqurilor (punţilor iniţiatice) – Zaharia lui Gâtlan, şi Victoria potenţială-Nică (al lui Ştefan-Încoronatul Kalpei, Ciubotar-ascunzător al încă neîncercaţilor Adami, dar şi Petras-Petre - cel care îl încearcă cu focul neîncrederii şi trădării-lepădării până şi pe Zeul Suprem – Iisus Hristos).

Ioan de sub deal este paredrul IONului-frate al Ioanei (şi “unchi” al lui Nică…) - şi nar fi posibilă viziunea iniţiatică-Nică, fără coborârea lui Ion sub Ion (a vederii Maestrului-oglindă a evoluţiei spirituale a iniţiatlui, sub prototipul sacru, de la care şi la care trebuie să ajungă, spre identificare finală-recuperare sacrală perfectă - Nică-Nike-

Pag. 21

ION-ul, Rex et Pontifex al Crengii de Aur şi al Smaraldului –Graal - “odor”-Piatră Filosofală, rezultat final al MARII OPERE… Ce este sub Paraşabda-AUM? Chilia şi Pomii din ţinterim+Gardul Cimitirului.4 Chilia este PUNGA lui Dănilă Prepeleac: este Imaginea Vidului5, de la care va începe Minunea Propagării Vibraţiei (întru demiurgia cosmică). Este “BUZUNARIUL” (drept, respectiv stâng), de la care Paraşabda nu numai că se poate înrădăcina, dar poate da primele două ramuri: CHÌUL şi VAIUL râsul şi plânsul, primele măşti ale lui Adam Protogonos: Înăuntrul-(SU)Râsul din Paradis - ÎnafaraPlânsul ca Lume a lui Adam, sau Adam ca Lume este acelaşi lucru, câtă vreme Unica Creaţie este cea a Spiritului - şi, prin Spirit, creaţia este unitară.

De aici, şi POMII DIN ŢINTERIM Vibraţia Demiurgică din PUNGA-“BUZUNARIUL”-Imaginea Vidului Originar (de fapt, imaginea a ceea ce credem noi despre Pasivitatea Originară, a lui Prakrti). Dar de la imaginea pasivităţii - la Vibraţia Propagată în CHIP (Adam ProtogonosLumea) - trebuie să fie un DRUM, o Cale-îngrădire a posibilităţilor infinite, pe care le posedă pasivitatea, şi, din cauza ţinerii lor în virtualitate, şi rămâne Prakrti - Prakrti…Purusha presupune SĂGETARE, axializare a Cosmosului - “bârnelezaplazuri”, care îngrădesc Vidul-Pasivitatea obligând-o la transfigurarea în Ţâşnire-din-Sine,

“scoaterea din fire” a lui Prakrti. Axializarea care transformă Haosul în Cosmos.

Trebuie luată pielea de pe Prakrti, pentru a fi străpunsă-fecundată de Lumina-Axei-Purusha (Săgeata-Purusha - pornită de la Deodatus din Vânători, “cumătru” cu Cel-Mai-Activ: IisusCiubărul, Graalul). Apare, deci, Cojocarul-Lumină-

Pag. 22

Moşul (mereu MOŞII! - spiritele superioare, transformatoare, Bătrânii Vremurilor şi ai Etapelor de Iniţiere) – FOTEA6. Fotea-Bărbatul Cosmic(substitutul Marii Divinităţi Masculine!) e cel care ia pielea Satului-Adam Protogonos7. Fotea este, logic, şi cel care, după ce ia pielea pasivităţii, trebuie, ritmic, să o fulgere cu Purusha: apare BICIUL-fulger (nu doar justiţiar, cât ordonator, cosmogonic) - care are drept complement PODUL. Fotea şi cu Ioan, Lumina şi Verbul divin (de observat că popa, şi nu altul, numeşte obiectele jupuirii lui Prakrti: “părintele a pus nume calului Calul Balan(…) părintele îi pune nume Sfântul Nicolai” - instituind sacralitatea obiectelor prin care este săvârşit Ritualul - instituie Pontificatul (“după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti”): CALUL BĂLAN este CALUL ALB-CALUL LUMINII, este PODUL pe spinarea căruia trebuie să se fixeze (şi aceasta se poate face numai prin JUPUIREA DE PIELE, pentru obţinerea Omului Gol Primordial!) Harap-Alb (Adam Protogonos). Dar Ucenicul Nică)e precedat, logic, de Maestru: Podul este revelat, prin Pontificatul Graalului. Cum? Cine? Păi, Smărăndiţa Popii Ioan de sub Dealul AUM-ului nu este, oare, cum se şi cuvine, Păzitoarea Graalului-Smaranda-Mama Manvantarului, care trebuie să arate, Principial, Ucenicului-substitutului, CUM se efectuează PODUL? Şi orice Maestru devine şi Primul Experimentator-Inaugurator: oare Eva nu este experimentatoarea-inauguratoarea, prin Verb şi Faptă, a PĂCATULUI TRECERII trecerea de la Lumea Paradisiacă, la Lumea Terestră? Cum ar şti Catehumenul ce-i/care-i PODUL LUMINII (către Lumină), dacă Mama Manvantarului, prin ea însăşi (jupuită cu biciul, de pielea pasivităţii - redevenind “goală”-cu trup de foc!) nu s-ar constitui în POD ? De data aceasta, PODUL este simbolul experimentului invers, dinspre Corpul Pasiv – spre Corpul Arzător-Activ.

Deci, Calul Balan este ipostaza activată întru pedagogia Luminii - a Smarandei.

Care e fiica Paraşabdei-Ioan?! De ce nu?

Căci, cine este Ioan-de-sub—Deal, decât perspectiva căpătată (în scopuri iniţiatice) asupra Clopotarului Cosmic, Calumetul-Ciubuc?

Smaranda este mama şi soţia (în sens Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

sacral-ritualic) lui Nică, provenit din IOAN,care, la rândul lui, provine din Clopotarul Ciubuc (care nui altceva decât Clopotarul-Paraşabda-Dealul AUMului). “Posomorârea” părintelui Ioan, la jupuirea cu fulger a pielii-Prakrti - deci, la instituirea Smarandei, ca luminătoare spirituală pentru fiul şi soţul Paraşabdei - nu este decât MARCA GRAVITĂŢII RITUALICE: el, Ioan-de-sub-Deal, este conştient că oficiază pentru instituirea sacrală a lui Ioan-de-pe Deal - Modelul paradisiac al lui Nică (Adam Protogonos). Smărăndiţa a mâncat PAPARA? Mai curând, a mâncat PARA: PARA FOCULUI, mijlocul Focului – PURUSHA. Şi-a înglobat dinamica actului iniţiatic-spiritual, înglobându-şi PODUL -Cal Alb (Bălanul-Lumină). “Plângea ca o mireasă, de sărea cămeşşa de pe dânsa”? Cum, Doamne iartă, să nu fie Mireasă, câtă vreme este fecundată de BICIULPURUSHA, ca act exemplar-întemeietor? Şi ce să fie mai logic decât SĂRITUL CĂMEŞII, adică ÎNDEPĂRTAREA PIELII-PASIVITATE? Altfel, ce sar mai alege de mitul anamnezei? Ce rost ar mai avea tot scenariul ILUMINĂRII CHILIEI, cu BICIUL-Fulger Divin Fecundator şi PODUL-Viziunea Tranziţiei Sacre - dacă ar rămânea “cămeşa” la locul ei? Cămaşa-Piele este înlocuită de Podul-Cal. Smaranda a devenit Iapa Albă - “Alba-nainte, alba la roate,/Oiştea goală pe de o parte”. E “Înainte”?

Trebuie să fie înainte-mergătoare (experimentatoare-inauguratoare), căci ea, Smaranda, e podul pe care trece, şi cu care se identifică, sacerdoţialiniţiatic (adică, în această fază a iniţierii) – Nică. E la “Roate”? Trebuie să fie şi acolo, ca să arate-indiceprevestească ROTIREA ETAPELOR, dinamismul spiritual cosmic (ce I-a fost inculcat prin Biciul-Purusha). E şi în locul “Gol”-Plin (penia-poros=lipsaîmplinirea) de la “oişte” - adică, Axa Lumii? Cum să nu ! Doar ea păzeşte Axa Manvantarului - ea indică şi văzutul, dar şi nevăzutul, etapa anterioară, dar şi pe cea ulterioară, de iniţiere. Şi de existenţă cosmic-spirituală. Ea este şi penia-lipsa, dar care, prin indicarea-“denunţarea” lipsei, propune, proiectiv, poros-împlinirea.

Smaranda, în chip de Pod-Car al Lumii - este o structură a simultaneităţii celor trei iepe ale evoluţiei spirituale a Lumii-Adam Protogonos.

Dar ce-o fi cu muştele şi cu bondarii ucişi cu ceaslovul - act care produce o nouă încălecare pe POD şi BICIUIRE? De data această – in corpore! Şi de ce e dată palma-“bleandă”, de către un Nică (al lui Ştefan a Petrei) Smărăndiţei - creând premizele unei noi încălecări-identificări cu PODUL LUMINII, prin activitatea combinată a neştiinţei prezumate, a unui alt Nică (al lui Costache), aliat cu un Toader (Theodoros) al Catincăi (Ecaterinei) – aliat care produce o miraculoasă scufundare la rădăcina păpuşoiului, fuga înapoi în casa părinţilor, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

refuzul şcolii, sosirea preotului Ioan, care promite atât succesiunea sacerdotală a lui Nică, cât şi căsătoria (hierogamia, evident) cu Smaranda?

Citirea actelor ritualice trebuie făcută cu atenţie. Ceaslovul este CARTEA LUMIIGRAALUL(Gradale). Adică Expansiunea cu Hieroglifă Sacră, a lui Adam Protogonos. Muştele şi bondarii sunt părţile inutile, demonizate şi dovedite ca inutile, nonfertile, fără perspectivă evolutivspirituală, ale lui Adam Protogonos. Şi totuşi, sunt SUFLETE! Sunt părţi ale corpului spiritual! Cum pot fi salvate? Doar printr-un act de euharistie, de POROS contra PENIA: euharistia, însângerarea propriului corp, de Adam Protogonos-Carte a LumiiGraal. Astfel, în loc de “clămpăneală”8(Paraşabda degradată, ininteligibilă, anti-cosmică şi, deci, antidemiurgică) va fi restabilit CLOPOTUL. Dar numai Alesul, Confirmatul, poate restabili Paraşabda - prijân autosacrificiu, închidere în sine, pentru revărsarea asupra întregului cosmos, pe care să-l transfigureze, din litere fără sens, în hieroglife - DIN LITERE ALE INUTILITĂŢII (MUŞTE ŞI BONDARI) ÎN Hieroglifele “cuvioase”(Muşte), “cuvioşi”(bondari). Alegerea se marchează prin UNGERE-MIRUNGERE. De aceea, filele Lumii Adam sunt “unse”, pentru a pregăti euharistia. Nu se ucide - ci se autosacrifică: sângerarea dinăuntrul Cărţii-Graal-Gradale este identificabilă cu Crucificarea de pe Golgota. De aceea, şi este asimilabilă această sângerare - “potopului” atotpurificator.

Dar cum poate fi confirmată valoarea soteriologică, asupra Lumii, a actului autosacrificial-euharistic?

Tocmai printr-o nouă JUPUIRE, ca înfrângere a pasivităţii(parţiale) a lui Adam Protogonos - Cartea Lumii - şi printr-o nouă fulgerare cu biciul - resăgetare a Lumii-Carte-Trup Sacru al Omului, cu Purusha. “Pătimirea” este pentru clarificarea Paraşabdei pentru salvarea lumii de “clămpănirea” indistinctibilă, nonspirituală, a borborosului-borboroseală, la care s-ar fi ajuns, fără PRIVEGHEREA DIN ŢINTERIMUL-GRĂDINĂ: Adam Protogonos se poate auzi ca “greşitor” într-o zonă de perspectivă: vidul - dar nu departe - ci lângă Grădină. Acest “lângă”însemnând, de fapt, în sînul Grădinii cu Pomi - sădiţi şi îngrădiţi (cale iniţiatică) de Ioan al Logos-ului, de sub DealulAUM-ului.

“Prin luna lui maiu, aproape de moşi” – “maiu” – indicaţia copilăriei spirituale, ca stare luminată-activată a lui Adam Protogonos – are loc redublarea lui Nică, din pricina unui hybris: apare “Nic-a lui Costache”, (“îndeamnă păcatul pe bădiţa Vasile tântul, că mai bine nu i-oiu zice, să puie pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitească”) - care “era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popii, căreia, cu toată părerea de rău, i-am tras într-o zi o

Pag. 23

bleandă, pentru că nu-mi dădea pace să prind muşte… Şi Nică începe să m-asculte; şi mă ascultă el, şi mă ascultă, şi unde nu s-apucă de însemnat greşele cu ghiotura pe o draniţă: una, două, trei, până la 29. <<Măi!!! S-a trecut de şagă, zic eu, în gândul meu; încă nu s-a gătit de ascultat, şi câte au să mai fie!>> Şi unde n-a început a mi se face negru dinaintea ochilor şi a tremura de mânios…”

De observat că, iar şi iar, totul se leagă de sunet: ascultatul, sfada, palma (care e “bleandă”, pentru a sugera, parcă mai clar, bubuitul relativ produs de actul pălmuirii) - şi, poate, bâzâitul continuat, sau întrerupt, al muştelor…Totul ţine de Şcoala Sunetului, de Templul Paraşabdei, de Dealul AUM-ului. Să vedem cum. Căci totul se petrece în lipsa dascălului-substitut al MaestruluiPreot Ioan - în lipsa, dar prin porunca, bădiţei (grad ierarhic iniţiatic) Vasile “tântul, că mai bine nu i-oiu zice”. Vasile “îl pune pe unul, Nic-a lui Costache, să mă procitescă”.

Gradul verificării Paraşabdei este, deci, foarte înalt, din moment ce Vasile-Împăratul îmbracă straiul sacerdotal al NEVĂZUTULUI PORUNCITOR. Vasile “Tântul” - înseamnă nu neapărat“Vasile-cel-Tâmpit” - ci Vasile ÎNTUNECATUL(la minte? - nu, ci în întrega lui fiinţă: Vasile-cel-Ocult - căci, într-adevăr, mai bine decât atât nu poate fi definită ascunderea Poruncitorului Verificării Vibraţiei Primordiale: “mai bine nu I-oiu putea zice…”). Şi, prin ideea de Vibraţie - se poate citi: Vasile Sfântul, ca şi Vasile Vântul (vântul însăşi Vibraţia Primordială!). Cum poate fi verificat Adam Protogonos? Mai bine decât prin conştiinţa sa, prin sinele său conştientizant al gravităţii problemei Logos-ului - nu se poate. Astfel apare schizofrenia sacrală: Nică-Nică (al lui Ştefan a Petrei-Piatra de Încercare - al lui Constantin Împăratul Constant - adică NESCHIMBATUL9). Începe să devină clar: Adam Protogonos, pentru confruntarea adânc-spirituală, cu Sinea Sa Spirituală, se desface în Receptor şi Emiţător de Paraşabda: a-în Neschimbatul (“Nic-a lui Costache”); b-în Cel Încercat (versatilul, sau Examinatul, “Nică a lui Ştefan a Petrei Ciubotarul”).

Schizofrenia, însă, e sacrală - deci este nevoie de o punte solidă şi efectivă între cei doi Nică, în care se scindează, în cadrul autocontrolului Fiinţei Sale de Sunet Cosmogonic - Adam Protogonos. Ce punte poate fi mai stabilă, între jumătăţile viitorului Preot - decât Smaraldul-GraalulGradale(Cartea), Inima de Ritm Cosmic a lui Iisus? Şi ce-i cu “bleanda”? Bine şi corect este cu “bleanda”: căci “bleanda” este “tonul” cosmic, este diapazonul lovit de ceva-ul Obraz Neclintit (obrazul neclintit al Smarandei se cheamă, acum, “Nic-a lui

Pag. 24

Costache”-Neclintitul-Neschimbatul). Şi poate fi supărat “Nic-a lui Costache” tocmai pe propriul diapazon? Căci “bleanda” a fost dată “în contul” lui Nică al lui Ştefan - dar, în fapt, dată de Nică al lui Costache-Verificatorul prin Neclintire. E drept că se poate interpreta şi că “şi-a dat-o”, reflexiv, prin “pocnirea” cu Nică al lui Ştefan al Petrei. Smaranda, oricum, a suspendat autosacrificiul, însângerarea cu sinele autosacrificial, pe filele unse ale CărţiiLume, Cărţii-Fiinţe (Adam). A suspendat autosacrificiul, pentru a controla efectele de refacere, redresare a Paraşabdei (“încercate” de demonii-bejeni!).

Nică-Neclintitul ascultă adică suportă, el însuşi, “bleanda”, lovitura diapazonală dată, chipurile, hotarului-legătură Smaranda Graalului - în realitate, propriului OBRAZ DE DRANIŢĂ. Căci Nică Neclintitul este, în fapt, înregistratorul calităţii de Recuperator al Paraşabdei, de către Nică Încercatul-Examinatul. Şi pe obrazul lui Nică Neclintitul apar gradele de reiniţiere sacerdotală întru Paraşabdă, ale lui Nică ÎncercatulExaminatul: 29 (prin adunare, cum fac iniţiaţii pitagoreici - adică 2+9, fac 11=numărul similitudinii întru divin). În masonerie, este un grad însemnat.

Dar mai e până la încheierea numărului vertebrelor - până la gradul 33! “Ghiotura”1, deci, încă nu e întreagă-plină: “câte au să mai fie!” (până la 33).

Panica este tocmai că e prea bun, că a recuperat Paraşabda atât de repede şi corect, încât merită o avansare sacerdotală prea verticală!1 Deci, fără acoperire sacrală, în macroritmul cosmic!

Observăm, deja, simptomele promovării sacerdotale: a-tremurul-cutremurul mâinilor, ce-au dat (şi dau!) “bleanda” Paraşabdei - rezultă rezonarea MÂINII Demiurgice la Paraşabda; b- scăpărarea picioarelor, adică mutarea Coroanei Luminii de la cap la picioare, ceea ce înseamnă rotirea fiinţială cu 180 de grade (“tot scăpăram din picioare” – s.n.) darea peste cap a lui Făt-Frumos, pentru metamorfoza, din orice în orice (iată ce efect miraculos a avut autosacrificiul, pe Yama-Yantra hieroglifelormuşte!); c- crăparea măselei – crăparea Pomului, pentru ca, de sub scoarţă, să iasă Craiul Paraşabdei - cu paredra Zâna Paraşabdei1; d-interiorizarea şcolarului “celui de-afară” (aşteptând cu neastâmpăr să vie un lainic de şcolar de-afară”) Nică al lui Costache, pentru expansiunea răspânditoare de Paraşabda, a Craiului-PreotNică(Ioan). Şi ce-i mai important - BICIUIREA! Nu se mai face prin jupuire a pielii fizice - ci prin Adevăr-Revelaţie, direct-spirituală: “Dar adevăratul (s.n.) Sfânt Nicolai, făcătorul de minuni, se vede că a ştiut de ştirea mea.”

CRĂPAREA MĂSELEI se continuă prin SPARGEREA UŞII ŞCOLII. Fuga este spre Uterul Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Casă-Originaritate. El-Nică al Paraşabdei este Osiris, Fraţii-“Demoni”-Maeştri (“Nic-a lui Costache”, substitut al Smarandei, şi Toader a Catincăi - Doritul de Dumnezeu Coroana-Încoronatul, substitut al lui “Ştefan a Petrei”) au, ca însemn al magistraturii supreme, ORBIREA şi SUNETUL-VITRIOL (“au trecut pe lângă mine vorbind cu mare ciudă; şi se vede că i-a orbit Dumnezeu”). Orbii-Maeştri îl trimit la extrema de jos, infernală, a Axei Polare - îngropat la rădăcina păpuşoiului (la capătul de jos, viu, al Păpuşii-Golem-Nevii) - regresie în uter - pentru a se naşte, după moartea iniţiatică (şi masonii mai păstrează acest ritual!): resurecţia de la “inferos” “am ţâşnit o dată cu ţărna-n cap”! Extraordinar! Mai clar, cum să fi zis? Dar noi, cei de azi, ne-am zăpăcit cu totul şi încurcăm dezastruos cuvintele! Alarmă, alarmă, alarmă! – pentru Logos-ul Românesc.

Resurecţia are loc atunci când Paraşabda-Adam-Nică se identifică cu Verbul Divin - Tăcerea Ăură: “nemaiauzind nici o foşnitură de păpuşoi, nici o scurmătură de găină1” – pe de o parte, vegetaţia vibratorie, pe de alta vibraţie terestră - dar cu reverberaţii în cealaltă lume, celestă (transmisă, simpatetic, cerului: Găinuşa de Aur!). Vorba lui Ion Heliade Rădulescu (alt iniţiat!)

“Tăcere este totul şi nemişcare plină” – pace în ceruri, şi bună învoire pe pământ - HeliadeIniţiatul şi Iisus-Dumnezeul sunt pe aceeaşi lungime de undă, se întâlnesc pe coordonatele Paraşabdei Perfecte-Tăcerea Sacră, ca Vibraţie Pură la modul absolut!

Ca premiu, consacrare oficială, sacerdotală (Recunoaşterea “Veghei” – prin neacceptarea cantitativului “iniţiatic”): re-venirea la uterul-casă, de unde nu voia să se mai ducă la şcoală, pentru că nu mai avea ce învăţa: murise iniţiatic, de-a binelea (“măcar să ştiu bine că m-or omorî”) şi suferise resurecţia - ei bine, confirmarea calităţii iniţierii sale, prin moartea iniţiatică, o are prin venirea Preotului Ioan - “înţeles cu tata” (adică Încoronat ca desemnat Con-Veghetor-Stăpân al Kalpei) - cel puţin pentru această epifanie: atransformă biciul-Sfânt Nicolai în biserică-Sfânt Nicolai (“poate că te faci şi popă aici, la biserica Sfântului Nicolai”); b-confirmă, astfel, succesiunea lui Nică la Tronul Sacerdotal Cosmic; c-confirmă că “bleanda” încercată pe Reunificatoarea Smaranda (în cadrul schizofreniei auto-verificatoare) este atât de bine reuşită, încât e posibilă identificarea hierogamică: “am o singură fată (ca Împăratul RoşuSoarele, din Povestea lui Harap-Alb) ş-oiu vede (sacral, adică va orbi…) eu pe cine mi-oiu alege de ginere”.

Iată cât de benefică, pentru destinul lui Nică, a fost “bleanda” - sunetul diapazonal, de verificare a propriei purităţi, de Stăpân al Paraşabdei.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Totul s-a reglat, s-a transfigurat în perfecţiunea sacră a Ritualului-Biserică:”încep a mă da la scris, şi la făcut cadelniţa în biserică, şi la ţinut isonul, de parcă eram băiet” - adică, scrie CU SÂNGELE LUI DE LUMINĂ, ţine isonul (în sensul de acompaniament-asentiment) LUI DUMNEZEU!, cădelniţează-PENDULEAZĂ RECUPERATIV-RITUALIC între viaţă şi moarte - “DE PARCĂ ERAM BĂIET” - cu sensul de INIŢIAT DEPLIN, Androsul Divino-Uman - trecut prin examenul Paraşabdei Trupului Său.

1 -Cf. A.Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997, p. 94. A se vedea nota de subsol nr. 69, de la p. 26, a lucrării de faţă.

2 -Precum “punctul de mişcare”, din Scrisoarea I, a Aminului.

3 -Cf. A. Bucurescu, op. cit., p. 108.

4 -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol.I, p. 153: “(…)ce mai de pomi s-au pus în ţinterim, care era îngrădit cu zaplaz de bârne, streşinit cu şindrilă, şi ce chilie durată s-a făcut la poarta bisericei pentru şcoală”.

5 -Nu spune până şi Heidegger, despre “Nimicul întemeietor”?…

6 -În greceşte, fos-fotos=bărbat.

7 -Cf.Ion Creangă, op. cit., p. 154 “Iar părintele(…)ne aduce un scaun nou şi lung(…), apoi a pus nume calului de Calul Balan şi la lăsat la şcoală(…). Iar vine părintele la ţcoală, cu moş Fotea, cojocarul satului, care ne aduce, dar de şcoală nouă, un drăguţ de biciuşor de curele, împletit frumos, şi părintele îi pune nume Sfântul Nicolai, după cum este şi hramul bisericei din Humuleşti…Apoi pofteşte pe moş Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă aşa, din când în când, câte unul, şi ceva mai grosuţ, dacă se poate…(…)Atunci copila părintelui (…) a bufnit în râs. Păcatul ei, sărmana! – Ia poftim de încalecă pe Balan, jupâneasă! – zise părintele, de tot posomorât, să facem pocinogul(…). Smărăndiţa a mâncat papara(…)”

8 -Cf. Ion Creangă, op. cit., vol. I, p. 155: “În lipsa părintelui şi a dascălului intram în ţinterim, ţineam ceaslovul deschis, şi, cum erau filele am unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi, când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată: potop era pe capul muştelor! Întru una din zile, ce-I vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mânile în cap de necaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Balan şi a ne mângâia cu sfântul ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit”.

9 -Constare (în latină)=a rămâne neschimbat, a se menţine egal, a stărui într-o atitudine sau o lucrare.

1 -Ghiotură=grămadă, mulţime, cantitate mare.

1 -Oricât de corect se face iniţierea, formal - ea nu trebuie să iasă, pentru nimic în lume, din cadrul Ritmului Cosmic!!! De aici, şi afirmaţia, chipurile mincinoasă, a lui Păcală, că sătenii ar voi să-l înece pentru că refuză să le fie vornic-primar: da, mai bine mort, decât iniţiat formal, iar nu sacral, ca înscriere în macroritmul cosmic! În cadrul iniţierii esenţiale, nu se dau “dispense de timp”, nu se îngăduie “doi ani într-un an”!Aceştia sunt “falşii Hristoşi, asupra cărora avertizează Apocalipsa lui Ioan - cei care fac minuni, adică produc dislocări “locale şi parţiale” - stricând astfel, grav, macroechilibrul cosmic.

1 -Cât de frumos descrie Aminul-Eminescu acest miracol al “descojirii” fiinţiale, în Memento mori: “Din copaci ies zâne mândre, dempărat frumoase fete…”

1 -Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit., vol.II, p. 87: “Găina= animal psihopomp; (…)sacrificarea găinii în scopul comunicării cu defuncţii”.

Pag. 25

Angela BACIU ”Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet adevărat de limbă romînă.”

Angela BACIU în dialog cu Daniel CORBU

Angela Baciu - O să încep interviul nostru cu un gând: “Poet impecabil, născut iar nu făcut, venind din zona mitică a Moldovei, constructor de metaforă epatantă și parabolă șocantă, cu o încredere în puterea magică a poeziei pe care o au doar cei aleși, D a n i e l Corbu atacă temele mari cu o uimitoare for ă a tragismului, care-l personalizează și-i conferă originalitate.” (scria Cezar Ivănescu, “Luceafărul”, în 1982). Ce înseamnă azi scrisul și poezia pentru Daniel Corbu?

Daniel Corbu – Același lucru ca în 1982, cînd numi apăruse încă o carte și pe cînd, student fiind la Facultatea de Litere din București, publicîndu-mi mai multe grupaje în revista ”Luceafărul”, Cezar Ivănescu îmi făcea această generoasă prezentare.

Adică un exorcism, o punere în legătură cu miracolul fiin ei, cu înalta rostire. Dar lucrurile veneau, așa cum îmi place să spun, dintr-un blestem, un blestem în sensul ini ial, grecesc al cuvîntului, un blestem diriguitor de destin. Altfel nu-mi pot explica de ce pe la cinci ani și jumătate, pe prundul Ozanei în știoalnele căreia m-am bălăcit toată copilăria, am început să gînguresc poezii, să iubesc rimele și să-mi întăresc credin a în cuvîntul civilizator.

Am mai spus cu diferite ocazii că mi-i dat să cred în poezie nu ca într-o profesiune ci ca într-un miracol. Un miracol care i-i dat sau nu. Asta și din convingerea mea de-o via ă că a scrie poezie fără inspira ie, adică doar prin inginerie textuală, e o lipsă de bun sim . Iar rela ia cu poezia o consider la

Pag. 26

fel de intimă ca aceea cu misterul sau cu Dumnezeu.

Mă consider un poet tragic. Revenind la începuturi, pot spune că Dumnezeul Poeziei m-a smuls din seninul celest și m-a aruncat himerelor spre veșnică sfîșiere. Cît despre Ozana, îmi dau seama azi că, pornind de la Sfîntul Ion Creangă (cel mai testicular prozator din literatura română), apa asta a devenit Iordanul literaturii noastre. O-ZA-NA: Iordanul nostru purificator.

A.B. -A i avut modele literare? Cum și cînd a i fost ”atins” de poezie?

D. C. – Modelele vin din lecturi. Ele sunt modele stilistice, modele valorice, dar pot fi și de comportament în social al poetului. Poate că printr-o tăinuită cutumă, poetul se hrănește din toată cultura și experien a lumii, alimentîndu-și din plin mitol o g i a inocen ei, canonizînd prezen e sau absen e. Eram foarte tînăr cînd îmi făceam programe de lecturi. Cît de aproape-mi e r a u Ghilgameș, H o m e r , Dante, Shakespeare, Goe t h e , Hӧlderlin, Eminescu, Rilke, apoi Cervantes, Balzac, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Cehov, Proust, Borges și atî ia al ii! Atîtea universuri care te umplu de frumos , de visare și fast! Ele î i șoptesc cînd urmezi tu. Iar cînd ești tînăr artist, dacă nu ai credin a că vei schimba o lume, înseamnă că te afli în eroare. Spunea cîndva Cioran: ”În artă trebuie să ai senza ia că fondezi o religie”. Tot bunul Cioran vorbea atît de frumos despre ”l’obligation d’avoir un Destin”.

Pentru a-mi continua ideea, voi spune așa: poe ii atinși de blestem, poe ii cu destin nu pot fi decît sclavii cuvintelor, tertipurile lor pentru ca un cuvânt să se aşeze la locul său şi să dea strălucire unui text critic seamănă cu ale îmblânzitorilor de lei. Asta pentru că au trecut acele timpuri în care poetul (de acum patru mii de ani, să spunem!) obţinea efecte poetice doar prin rostirea unor cuvinte precum copac pasăre spumă de mare. O numire ca asta te trimitea, fără niciun fel de paşapoarte viOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

zate, într-o stare poetică. Iar pe poetul de atunci mi-l închipui având o linişte olimpiană, chiar dacă scria Povestea lui Ghilgameş, Rāmāyana, Rubayatele sau Cântarea Cântărilor.

Vorbeam într-un poem de tinereţe despre acest timp care e „corigent la visare”. E o constatare întristătoare nu numai pentru poeţi. În lumea asta toate măreţiile s-au întâmplat pornind de la un vis. Dar în perioada noastră modernă – postmodernă lucrurile s-au schimbat. Cum spunea şi bunul Eminescu, modelul în absolut al oricărui poet român adevărat: „Iar în lumea cea comună a visa e un pericul,/ Căci de ai cumva iluzii, eşti pierdut şi eşti ridicul”.

Ei bine, a scrie poezie în aceste vremuri: ce ocupaţie donquijotescă! De mai bine de un secol avangardismele, integralismele, tehnicile postmoderniste ale discontinuităţii şi pluralismului, limbajele experimentale au complicat totul. Şi, fără îndoială, poetul a decăzut din rolul de sacerdot al cetăţii, de apostol al umanităţii, însă poezia, îmi place să cred, va reveni la simplitatea ei presocratică.

B - Crede i în “genera ii literare”? În calitate de poet si critic literar, care este părerea Dumneavoastră, avem în România o nouă genera ie de poe i?

D. C. – Mă consider poet, poet de limbă română (versurile scrise direct în franceză sunt doar simple exerci ii) dar nici pe departe critic literar.

Un autor de eseuri și portrete literare, aceasta da!

Am scris astfel Intimitatea publică a poeziei (șapte eseuri despre comportamentul liric) - 2001, Postmodernismul pe în elesul stuturor (2004). De curînd am terminat o carte de acest fel intitulată Rostirea postmodernă. Genera ia poetică 80 în literatura română, cuprinzînd odiseea impunerii, apoi creșterile și descreșterile genera iei noastre poetice, o genera ie care a dominat sfîrșitul de secol douăzeci și continuă să domine peisajul literar de azi. Cartea cuprinde, pe lângă capitolele teoretice privind impunerea unui nou model ontologic şi stilistic, pe lângă etalarea poeziei gestuale, a biografismului – prima mişcare din literatura română de influenţă americană, fără rădăcini europene – şi a tehnicilor postmoderne, un număr de 100 portrete literare ale celor mai importante voci lirice aparţinătoare celor şapte paradigme, un fel de monade ale paradigmei mari a optzecismului. Se va putea observa din demonstraţiile noastre, cuprinse în paginile teoretice, dar şi în portrete, că postmodernismul românesc a fost pentru generaţia ’80, în „întunecatul deceniu Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

nouă al secolului trecut”, un avangardism de refugiu, devenind repede pecete a paradigmei optzeciste.

Reacţie dură faţă de modernismul românesc destul de obosit, de formulele literare consacrate, optzecismul va rămâne cel mai spectaculos fenomen din literatura noastră de după al doilea război mondial. Şi dacă generaţia lui Mircea Eliade (cu Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu, Mihai Ralea etc.) a scos parţial România din anonimat şi provincialism, dacă genera ia 60 a refăcut pun ile lirice cu genera ia interbelică, generaţia ’80 s-a dorit o generaţie universală, care să înscrie România în circuitul european şi mondial. Ea a avut obsesia teoretică şi obsesia existenţială, sentimentul critic şi chiar un fior diacronic, adică sensibilitate faţă de istorie şi conştiinţa că este a treia mare generaţie culturală, după cea paşoptisto-junimistă şi după cea interbelică. Trebuie să accentuăm faptul că în literatură sincronismul s-a putut realiza doar prin acceptarea şi asimilarea postmodernismului.

Să mai precizăm că am infuzat lucrării noastre un coeficient înalt de „exponenţialitate”, ea „reflectând” la vârf aventura poetică a generaţiei ‘80.

Spunem asta pentru că, încercând să ordonăm materialul, am contabilizat fără prea mare greutate 430 de poeţi notabili ai generaţiei în discuţie (am lecturat peste patru mii de căr i, majoritatea cu autograf!), adică un fenomen poetic ce ni se pare irepetabil în aria noastră literară. Am luat astfel în discuţie, atât în capitolele teoretice, cât şi în portrete, opera poeţilor care au contribuit la formarea paradigmei optzeciste care, unind spiritul critic cu cel sincronic , a impus, nu numai un nou model de poeticitate, clasicizat acum, ci un nou tip de discurs poetic şi (de ce nu?) cultural.

La întrebarea dacă mai cred în genera ii literare cred că am răspuns. Aș mai adăuga că aceste genera ii rămîn importante în timp doar prin cei 3 – 4 – 5 scriitori de reper. Dacă se conturează o nouă genera ie poetică în România răspundem afirmativ datorită cîtorva nume (Claudiu Komartin, Aida Hancer, Teodor upa, Răzvan Voncu și Miruna Vlad, între ele) care au în eles că poezia nu e o adunătură de cuvinte mai mult sau mai pu in potrivite, ci pulberea aceea fină de deasupra textului, adică fiorul metafizic. Dacă ai dus textul dincolo de metafizic, dacă-l bălăcărești în fiziologic, dacăl umpli de organe sexuale și înjurături birjarerești (”poezia roz”!) pentru a șoca, pentru un ieftin vedetism, dacă latrinizezi textual și arunci cu noroi în sfin i, dacă nu crezi în inspira ie și accep i ingi-

Pag. 27

neria textuală doar pentru că i-ai cumpărat destul de ieftin umbrela postmodernismului, ești un făcător de teribilisme fără de orizont și atît.

A. B. - Ce se mai scrie astăzi? A evoluat sau involuat literatura?

D. C. – Poezia nu evoluează, nu involuează. Ea este sau nu este. Își schimbă doar nuan ele, limbajul, formele de exprimare textuală. Dacă am accepta evolu ia poeziei, între poemele lui Pindar și ale lui Rilke ar fi diferen e ca de la roabă la rachetă.

De scris, se scrie mult și bine. Facebook-ul e o inven ie postmodernă care incită milioane de oameni la superficializare. E o minciună despre Prietenie și Singurătate. E de-ajuns ca omul să fie alfabetizat și se trezește scriind texte pe care le numește fulgerător poezii, asta chiar fără a ști defini ia poeziei, fără a fi aflat vreodată de împără ia metaforei, de blestemul și sfîșierile poetului adevărat, născut iar nu făcut. Deh, pe internet și dincolo de pere ii internetului, dincolo și dincoace de coper ile căr ilor autori sunt mul i, dar poe ii sunt foarte pu ini. În acest moment s-a creat o atît de mare confuzie de valori că nici un supracritic de dimensiuni nietscheniene nu mai poate

limpezi peisajul.

A. B. - Orice scriitor are un “ritual” să spunem, atunci cand scrie: fie de pe masa de lucru nu îi lipsesc anumite obiecte, fie respecă aceeasi oră sau are nevoie de o anumită stare…aveti un asemenea ritual”?

Mi-i dat să consider poezia un miracol care

Pag. 28

ţi-e dat sau nu. De cele mai multe ori ea te scrie pe tine şi nu tu scrii poezie. Cum să aibă oră fixă? Ca locuitor al acestei emoţii şi ca unul dintre oamenii ţinutului care mai crede în inspiraţie (pe aceste vremuri accentuat pozitiviste e ușor să fii considerat vetust), vă pot spune că poezia vine pe neașteptate şi pleacă fulgerător. Te lasă de multe ori deznădăjduit şi cu mâinile goale. S-o opreşti, imposibil. E ca şi cum ai încerca să păstrezi cu tot dinadinsul mireasma florii în pumn. Dar nu cunosc întâlniri mai înalte, mai disperate, mai brutale şi mai serafice decât cele cu poezia. Prin urmare, înainte de a te lăsa devastat, curtezi duhul poeziei (prin lecturi, visare liberă, eu aproape întotdeauna prin muzică), iar apropierea ei o simţi ca pe apropierea unei femei cu halou.

Pe urmă, e bine să vorbim, dacă nu e o deconspirare a intimită ii, despre dorin a / încăpă inarea unui poet adevărat este de a fi el însuşi, de a se confunda cu propria voce. Îmi bine amintesc: eram tânăr, frumos şi atent. De-aş fi fost iarbă, mi-ar fi plăcut să mă cosească poeţii metafizici. Mai întâi am făcut tot ce se poate face să-mi apropii marii poeţi, ai ţării şi ai lumii, pe urmă să mi-i îndepărtez, să mi-i aşez pe piedestalele lor pentru a nu-mi încurca drumul. Acum ştiu că hotărârea unui tânăr de a porni pe un drum cu mii de cunoscute cum este cel al Poeziei vine din credinţa că va reuşi să egaleze pe Eminescu, Göethe, Rilke. Cît se poate de normal. La asta se adaugă i d e e a aparent infatuată că tot ceea ce va face poate schimba sau salva lumea. Pe de altă parte, pentru un tânăr poet influenţele sunt scuzabile, mai târziu dacă seamănă cu alţii e un dezastru. O ratare. Nu de talent sau veleită i este vorba, de talente lumea e plină. Talentele sunt fragile şi nesigure. Totul e să devii o natură. Atunci nu mai poţi confunda jocurile Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

înşelătoare ale gloriei cu bucuria fiinţială de a te simţi unic.

A. B. - Ce personalitati marcante a i cunoscut? Ce ne spune i despre prietenia literară?

D. C. – Mai întîi pe mama Casandra și pe bunica Ana (care știa cîteva sute de poezii pe de rost!), apoi pe distinsa și atît de deosebita mea învă ătoare Marioara Papuc, pe Costică Oancea, bibliotecarul, pe cî iva povestitori de la apa Ozanei, unde am copilărit, și mai pe urmă scriitori, pictori, cîntăre i. Ca student la Facultatea de filologie bucureșteană am cunoscut pe aproape to i poe ii genera iei 60, pe Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Ion Gheorghe, Petre Stoica, Marin Sorescu, Grigore Hagiu, Adrian Păunescu, Cezar Baltag. Cu mult prea popularul Nichita Stănescu, cel cunoscut prin Traian T. Coșovei și Elena Ștefoi, am și băut cîteva vodci. Să adaug apoi majestuoșii poe i moldavi , cu care am devenit prieten, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Adi Cusin, Grigore Vieru, Cezar Ivănescu. Pe urmă, criticii Eugen Simion, Al. Piru, Nicolae Manolescu (mi-au fost și profesori la Filologia bucureșteană), Gheorghe Grigurcu, Marin Mincu. Păstrez mai multe scrisori de la Constantin Noica, N. Steinhardt, Emil Cioran, Octavian Paler, de la poetul portughez Egito Gonçalves, poetul grec, premiant Nobel, Odysseas Elytis, cu care am corespondat și înainte de 1989. Întotdeauna m-au emo ionat mîinile întinse prietenește, solidaritatea sinceră, neviclenită. În timp am constatat că nimic nu e mai toxic decît o falsă prietenie. Din genera ia mea corespondam asuduu cu Dan David, Liviu Ioan Stoiciu, Aurel Dumitrașcu ( păstrez de la el peste patru sute de scrisori), Lucian Vasiliu, George Vulturescu. Și acum, pe vremea detractorilor în floare (nici Eminescu nu a scăpat de înjurăturile unor limbrici literari contemporani!) eu nu contenesc să onorez aceste spirite, majoritatea plecate prin agorele cerești, să-i editez, să-i păstrez în actualitate, adică.

A. B. – Să facem un exerci iu de imagina ie și să credem că pentru o clipă a i putea sa îi “revedeti” pe unii dintre prietenii pleca i la îngeri. Pe cine a i dori să revede i și de ce, ce le-a i spune?

D. C. – Pe to i cei trecu i în Panteonul meu. Îi și văd, dialoghez cu ei, uneori notez ceea ce vorbim. Ehe, ce unice momente! Unii mă roagă să mai adaug sau să îndepărtez ceva din opera lor. Ce vreau să spun? N-ar trebui să părăsesc lumea asta înainte de a termina Panteonul, o carte de poeme la care lucrez de vreo douăzeci şi cinci de ani. O replică postmodernă la Divina comedie, pusă la cale Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

împreună cu idealul meu prieten Rilke. Serenissimele poet german mă conduce prin Panteonul celest. A ajuns la șase sute de pagini şi, ca şi celelalte cărţi scrise, va fi o formă de libertate canonică, menţinută în metafizic, aceeaşi misterioasă navetă între mine şi mine, între mine şi lume, între ideal şi realizabil, dar și o privire în canon propriu asupra spiritului poesc al lumii.

B. -Îmi vin în minte multe întrebări, ne-am întâlnit la multe evenimente și proiecte culturale, că veni vorba, mai ine i minte de când ne cunoaștem?

D. C. – Nu, nu mai in minte, iertare! Dar pot spune, asemenea junimiștilor: cunoștin a noastră, bazată pe un potop de empatii reciproce, se pierde în negura vremurilor.

A. B. - Profitând de faptul că am mai luat un rând de cafele și ne tragem pu in sufletul, spune i-mi, vă rog, cum arata o zi din via a Dumneavoastră și ce proiecte pregătiti în viitorul apropiat, ce mai scrie i?

Cum bine spunea Aristotel, de multe ori lucrurile diferă prin ceea ce au în comun. Așa și zilele de lucru de care vorbim. Deseori se interpun idolii baconieni, un fel de viruşi ai spiritului. Între ei, minciuna cu care ne încoronăm de voie sau fără voie: utilitatea noastră în relaţie cu cei din jur. Prozaisme. Servituţi? Depindem poate şi de-o victoriolă, de un extaz inutil. Ţinutul meu: improbabilul. Nu zicea rău Cioran că universul e o geometrie epileptică, iar viaţa nu-i decît zarvă peste o întindere lipsită de coordonate. În acest caz, poate fi arta salvarea fiinţei? Dacă n-am crede, n-am persevera în blestem asemenea unor Narcis, Prometeu, Tezeu…

Sunt aproape gata: o nouă carte de poeme, Ferestrele oarbe și așteptatul de către prietenii apropia i roman al boemei, Martorii orbi. Dar n-aş vrea să părăsesc lumea asta, cum spuneam, înainte de-a termina Panteonul, o carte gîndită îndelung, ajustată, complicată, din nou simplificată, replică postmodernă peste cîteva secole la Divina comedie a neasemuitului Dante.

A.B. - V-aș ruga să îmi citi i un poem care vă e drag, care vă aduce aminte de ceva…sau cineva…

D. C. - INTRAREA ÎN MIRACOL De ce m-ai născut din carne cînd aş fi putut repeta piatra cînd aş fi putut fi copac sau spumă de mare şi suferinţa ar fi locuit departe de mine?

Pag. 29

întrebări fără de răspuns și ne-a predat Misterului.

Pentru că nu se putea ceasul fără marele ceasornicar.

Poate tu ai vrut să mă naşti stea şi iată-mă doar un trist adevăr care umblă prin lume

A.B. - Ne apropiem de sfârșitul dialogului nostru, am mai avea atâtea de vorbit, iată ne aflăm aici la Zilele Eminescu de la Botoșani - Ipotești, cum vi se pare această edi ie?

licurici al nesfîrşitelor grelelor nopţi.

Pentru cîntec şi moarte m-ai născut mamă înveşmîntat în viitorul meu de stele căzătoare

D. C. – Acum, ca și alte dă i, excelentă, detoxifiantă. Ne regăsim anual în acest spa iu sfin it de spiritual eminescian. Vorbim, citim poeme, ne refrișăm, fiecare în felul său. E ca o descindere la Mecca. E ca o apropiere de marea flacără. Pentru că, așa cum spuneam, Mihai Eminescu este și va rămîne multă vreme modelul în absolut al oricărui poet de limbă română. Nu po i face un pas în limba, gîndirea și sim irea românească fără a da de Eminescu.

Este a doua

n-am contenit să-mi hrănesc propriul gol şi să mîngîi pămîntul de sub pleoape.

De ce m-ai născut de carne, mamă cînd aş fi putut repeta piatra cînd aş fi putut fi copac sau spumă de mare şi suferinţa ar fi locuit departe de mine şi n-aş fi simţit cum ne-acoperă plînsul.

A. B. - Este ceva ce v-a i fi dorit să face i în via ă și nu a i făcut încă?

D. C. - Foarte multe lucruri! Ne-ar ocupa pagini și pagini. De aceea voi spune doar de întîlnirea cu Marele Creator al acestei lumi, cu Marele Anonim, cum spunea Blaga, cel care ne-a pus în bra e atîtea

Pag. 30

copleșitoare personalitate iscată din aceste pămînturi, după Zamolxe. Marele și necunoscutul Zamolxe, pentru că românii nu și-au ordonat încă vechea lor mitologie. Deh, vreme trece, vreme vine!

A. B. - V-aș ruga să adresa i un gând cititorilor Dumneavoastră…

D. C. - Nu de mult timp am publicat o Scrisoare deschisă necititorilor mei. Nu mai am nimic de adăugat la ea. Cît despre cititori, cî i mai sunt, dispozi ie și răbdare, precum și accentuată propensiune pentru tragic. Pentru că orice carte a noastră de revelaţii lirice aparţine fericirii de a sta mereu în deschiderea fiinţei şi, în egală măsură, eşecului de a nu o fi cucerit niciodată.

A. B. – Vă multumesc!

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Boris MEHR Contele Alexe

Î

ntr-o zi, contele Alexe, zis și Zexe se trezi filosof. Când se ridică din pat, se lovi cu capul de lampă. Crescuse cu vreo juma de metru.

Nici hainele nu i se mai potriveau. Ieși pe stradă , în chilo i și fu arestat pe loc. După multe formalită i și o palmă , la repezeală, ieși pu in aiurit, dar filosofia nu-l părăsi defel. Avea întrebări multe în minte, fără nici un răspuns.

Prima – cine este el și de ce există?A doua – pe cine iubește și de ce? . A treia – merită să filosofezi și în ce fel? Grele întrebări, mai grele ca o trecere de pietoni. Oamenii îi făceau loc , inspira un respect deosebit. Deci exista. O necunoscută se oferi să-l ia de bărbat. Se făcu că nu aude. Acasă îl aștepta câinele Rex, care lucra la calculator. Ce scria Rex? „ Contele Zexe este un prost. Nu mă în elege deloc”.

Contele se întristă. Dispre ul câinelui era o grea lovitură pentru orgoliul său. Avea dreptate Rex, comunicarea dintre ei era anevoioasă și sporadică. Se apucă să-i scrie fostei sale iubiri. ”Incendiul s-a produs. Carboniza i, ne privim unul pe altul. Numai ochii au rămas întregi. ii minte primul sărut, primul copil, primul divor , prima remușcare? ”. „ Nu in minte nimic. Acum trăiesc cu un domn onorabil, Alzheimer, care îmi face diferite cadouri. Ieri mi-a dăruit un elicopter, dar infirmierii nu m-au lăsat să urc în el, a trebuit să mă mul umesc cu trotineta pe care mi-o dăduse tata To i colegii de la Universitatea Celor Pasivi mă invidiau. Zexe, dragă, scoate-mă de aici”. Câinele citi peste umăr și lătră nemul umit. Era clar că via a contelui se năruia. „ Bine, Rex, nu-i mai scriu”. „Ham, hamaimer”, mârâi câinele. „ To i îl avem, în grade diferite, să scriem cât mai avem creierul limpede”, îl consolă Alexe. Ce să se împovăreze cu noi aventuri? În fond oamenii seamănă între ei, femei, bărba i, totuna. Fiecare cu bagajul său de iubiri. Își aminti de prima sa dragoste, parcă trecuseră secoli. Începu să scrie „Prima dragoste cunoscută în munţi. Era viscol, fata s-a ridicat cu greu din zăpadă, dacă ar fi rămas acolo, ar fi îngheţat. Era chiar în noaptea de revelion. Am strâns braţul ei,ea a înaintat şi dorinţa ei de a se salva m-a înduioşat, eu nu eram speriat pentru că mai apucasem viscole pe vârful muntelui, doar că era noapte acum, puteam să cădem în prăpastie. Nu am căzut. Am fost iubitul ei şi ea a fost a mea, chiar în acea noapte,în imaginaţie. Am ajuns la o cabană, eram frânţi de oboseală. Am dormit alături de ea. Dimineaţa am aflat că erau doi morţi, din grupul nostru. Eram Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

prea tineri ca să-i jelim, nici nu-i cunoşteam. Am petrecut zilele de vacanţă ca în vis. Zăpada te poate hipnotiza,, în lumina soarelui. Au urmat luni de beţie a dragostei, eram student în primul an, am simţit cum tinereţea mă purta ca un fluviu. Apoi, nu ştiu ce a i n t e r ve n i t , eu eram un puşti faţă de ea, doi ani ne despărţeau, eu eram mai tinerel, când ai 18 ani contează. Fata, nu înţeleg de ce, voia să se mărite, voiam şi eu, dar părinţii ei, când m-au văzut, un tinerel cam pirpiriu, nearătos, abia la început de facultate, au sfătuit-o, probabil, să mă lase. Ea s-a executat. Am revăzut-o după circa trei ani, crescuse, era mai frumoasă, era strălucitoare. Dar dragostea mea nu mai era şi a ei. Ea nu mai era ea, acea fată din munţi, din viscolul în care ea se prăbuşea,se ridica, plină de speranţă.

Oraşul se ridică şi cade, asemenea crengii de măr, asemenea valului, vântului, oraşul din depărtări, în ochiul copilului toate par în mişcare şi sunt, noi nu mai suntem în stare să ne-ntâlnim în cuvânt, oraşele cad, se ridică, precum anotimpul din noi, în mine există o cărare pe unde sunt diavolii goi, ei cântă şi joacă, ascultă, pune urechea, auzi? Acolo e iadul, acolo-i şi raiul cu îngerii cruzi, nimic nu-i mai rău ca un înger ce nu a căzut în păcat, diavolii mei sunt mai veseli, ascultă-i şi poate mă-mpac”.Aici se opri. Rex dormea, sforăia ușor. Apoi continuă.„OMUL-NEGRU Despre tine am citit prima oară în Esenin. Primul poem care m-a făcut să am insomnie. Mult aş vrea să fiu iubit, dar nu sunt, spune Omul Negru. Este el un om?

Nu este. Am făcut totul să fiu urât, adică un frumos urât. Mama mă considera frumos, ştiam că nu sunt, ea mă considera nu prea deştept, dar eu sunt.

Totul este pe dos. Asta spune omul negru, Iar odioasa ce spune? Odioasa nu spune nimic. Eu nu sufăr niciodată din cauza cuiva, eu sunt cauza şi efectul. Eu vreau să comunic cu oricine, dar oricine nu vrea să comunice. Este un slogan, l-am auzit la nora mea. Nimeni nu vrea pe nimeni. Suntem o generaţie de cretini. Mă refer la ultimii şapte mii de ani. Cred că înainte oamenii erau mai fericiţi.

Pag. 31

Vorbeau, surâdeau, se sărutau, dar nu precum libidinoşii pe stradă, care se clatină ameţiţi . O dragoste puternică, de zei. De fapt X este un fetiş, eu nu de ea am nevoie, ea este trecătoare , nu ea este steaua, în mine trăieşte ideea de dragoste, precum o trăiesc adolescenţii, schizofrenia mea, pentru că eu cred că am o leacă de aşa ceva, se exprimă prin acest dor necontenit de ceva absolut, iar realitatea este alunecoasă, schimbătoare, ca norii, ca apele, în mine este acelaşi copac al vieţii ca în paradis. Odidă, cărămidă, nu am nevoie de tine. Pe mine, vorba lui Eminescu, mie redă-mă. Omul negru va veni şi va face dreptate. O va pune pe batraciană să şteargă praful, pe ţânţar să scrie articole, pe oameni să umble printre nori. Ce spui, Omule Negru? El tace, el este NIMENI. Până aici totul este o aiureală ..... Cine mă iubeşte? Singur,

singur, singur.

Ceasul bate, ceasul bate solemn, lemn, lemn, cosciug, rug, cascadă de vocale, răsunet de cristale, iubita cu ochii negri, căprui, sprincene frumoase, râs de căprioară, în cântecul greierilor nici un semn că vom muri în curând, iarba verii este tot ce a rămas din visele războinicilor ucişi . Ce contăm noi? . Un fulger şi-n cerul negru ţipătul bâtlanului.

O, tu, fecioară din ţări depărtate, am auzit de tine, acum te ţin în braţe. Omul negru vine şi mi-o ia.

Este ţara fără cuci. Este ţara care nu există.. Oamenii sunt mai modeşti decât par, scrie Pleşu. Nu are dreptate. Sunt mult mai încrezuţi. Noi nu respectăm autoritatea morală, corect, respectăm poziţia socială. Ce înseamnă competenţă morală?

Nimic. Absolutul nu poate coborî la mărunta dăscăleală. Cred cu tărie în iertare, deşi puţini mau iertat cu adevărat. Progres moral nu există.

Ethos în greacă înseamnă locuinţă. Noi locuim în

Pag. 32

propria morală. Etica alunecă adeseori în delirul generalizării. Când fac filosofie mă emoţionez..

Masochismul este o boală nobilă, ca şi epilepsia.

Cine dispreţuieşte pe masochişti? Ipocriţii, impotenţii, frigizii, cei care nu cunosc dragostea.

Orice om are o parte ce se doreşte...supusă durerii.

Unii confundă sadismul cu masochismul…Capul meu stă pe tava privirilor voastre, tâmplele îmi zvâcnesc ca furtuna-n fereastră, cum de nu pot muri după ce am scris un poem? Înal privirea, în jurul meu nu s-a schimbat nici un semn, nu mai pot nici ochii să-i închid, lumina mă orbește, sunt ca o frunză în vid. Noi trăim, nu sim im nici pământul, pașii noștri, iarba, cuvântul, dar abia de rostești un cuvânt, că și lauda se-aude cântând.

Are degete groase tiranul, câte mor i îi ocupă azi craniul? El clipește din ochi, cine știe, câte capete cad, sute, o mie, milioane, mustă ile lui se zburlesc la via a oricui. Împrejuru-i mișună slugi ce-i înal ă osanale și rugi, peste corul lor jalnic se arată stăpânul cu vocea înceată, el acuză, el pune stigmatul, neiubindu-l , tu ești condamnatul, pieptu-i larg cu sete înspiră atmosfera de G u l a g , sibiră.(Mandelștam).După miezul nop ii, inima, ho ește, cântă fericită, cine mai iubește? Cine are gânduri, cine în elege, de ce tremuri , oare, părăsit de Lege? După miezul nop ii prăznuim, e șoapta șoarecului care argintește noaptea. Mul imea, în grabă, în hohot aleargă în pie e, în gări, ochiul cel veșnic privește din umbra tristei mirări. Am aflat, ai aflat, știm cu to ii, po i să fugi unde vrei, unde po i, zgomotul gărilor, por ii deschise spre cei ce sunt mor i. Departe sunt halta, cișmeaua, cana de tablă, un ceai pe care îl bei cu o teamă de bezna pe care-o știai.( Tot Mandelștam).Imi umbli prin cap, nu te văd, te simt cum te strecori printre circumvoluţiuni, goalăpuşcă , sub tălpile tale dulci, materia cenuşie nu mai e cenuşie- Geo Bogza. Am avut bucuria să-l văd prin 1992, m-a recomandat în USR.Daniel Bănulescu – toate picioarele tale strânse laolaltă şi rugându-se pentru mine- superbissim. Unii sunt vii, al ii sunt mor i.

Deși n-am fost și nu sunt Don Quijote, iar tu nu ești și n-ai fost Dulcineea, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Ești femeia. Deși-i Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

citesc pe Dante și Petrarca, pe Shakespeare, Eminescu și pe Goethe, o disperare sfântă mă dezleagă de oricare ridicol. Tu ești Lethe . Căci nu mă vezi, nu știi nimic de toate cutremurările din vise și aievea, cristalul din privirea ta e rece și raiul meu e sumbru. Tu ești Eva. Eu numele i-l voi ascundeadânc, în mine, în fibrele nervoase, fine”.

Troia Orice umilin ă mă înal ă. Unii cred că Iisus sa umilit. Nu, dragii mei, dar în Numele Lui, mul i au fost umili i. chiar uciși. Dușmanul nostru nu este moartea, ci uitarea. Păcatul nostru cel mare este trufia, vatitas vanitatum. Rafaelu , zis Șrapnelu sorbea un Cointreau cu Gelu. Pe lângă ei, bizar, trecu Marie Bizard. Banania bananiei, striga Byron din CIA. Agamenon și cu Rică se stricau de râs și frică. Yale, Oxford, Harvard, Cornell, cine nu-l citi pe Orwell? Femeia stătea în pat, pissi-cat. Focul o înconjura, era înspre Mont Serrat. Că alături, un cocean, arsese drept mexican.

Oceanul Pacific ajunsese un ibric, Matu Ruju ăl bătrân, devenise foarte spân, el rânji, apoi a spus că pământul a apus, Mercedesul lui a scos doar notă de din dos, nota do, din psihedelie, Manuele, Manuelie. Nicu scoase polonicu, Tito trage în moschito, Gorbaciov se face mov, Ulbrichts e un fel de Nichts. Sief heil, Sieg heil, mai trimie-mi un email, că cu cât e veselia, pe atât vine Mesia.

Plagă dragă Colegii sunt cortegii, pe bot să-i pupi, o șansă, îi dăm ca pe o lampă, că-i fiică sau e frică, că-i logofăt sau dvornic, că o chema Lucica, că era Fraierica, e la reeducare, că dă în mine tare, că lasă gust amar, e plaga din Fanar. S-a tupilat și mortul, rușinea lui – divor ul, că este simplă foarte, dar noaptea este șarpe, în simplitate multe se-ascund, un rid sub frunte, plăpândă pare, numai cuprinde-o mai la vale, nu este lumânare, e Diavolul cel Mare, un geamăt surd, volute mult plăcute, ce simplu, oh, ce simplu, să faci un sex peun timbru, dar cine hotărăște, când popa prinde pește ? Doar tu, trecătorule, durule, corule, are luna un piept, de abia îl aștept, se vede prin zdren e, experta-n caden e, bucurie nouă ca-n luna a noua, până pi igoii vor aduce boii soarelui răsare, că durerea lui, nu e un pustiu, râsul doar începe, plânsul este-n cepe, eu am întâlnit mul i poe i pe zid, că erau lipi i, printre-afișe, șli , acelai poetul, laudă-l mult scarletul, mamă-i este asta – rostopasca. S-a stins lumina, ho ii au fost prinși, li s-a tăiat ce este de neatins, atât a rămas – un ram, un ramban, ca un ciolan, du-l dragă la doctor, nu vezi că nu mai proctror, nici logic, nici calmepam, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

tam-tam-titiram- tam-pam. Ce triste ă, că m-a lăsat o prin e ă, dormeam cu ea ca pe ace, dă- i fundul încoace, la negru zăvoi, că-i jalea pe noi, până și stelele latră ca ielele, plouă de via ă-n cimitir, vladimir sub coviltir, vladimir pe catafalc, rudă cu agentul Falk, ce rimezi acolo, zise, unul suferind de ipse, am și eu o inimă ca o limbă crimină, ori trăiești ori putrezești, tu alege Bilciurești, moarteai doar trecut-prezent, că eu sunt un repetent, an de an, râzând decent, casă tristă, cimitir, plin de maci și trandafiri, trufandaua mea, decis, este gândul virginis, de aceea nici nu mor, spre necazul mor ilor. Tao Te King, tai-o pe Mping, sură sfântă cu mărar, Altrom Tighe Da Medar, Panul-zeu are un plan, n-are bani pentru un pian, chi va piano, va lungano, că Pandora, da, Pandora se iubea-n secret cu Dora, a ieșit o fraudă, caută, este-ascunsă în pantof, hai le haim și mazal tov.

Se uită Se uită Se uită bietul om cu ochelari, nu are trup, doar minte, se uită pe sine, se minte pe sine, ce or vrea agonicii aceștia, că mul i se făcură, precum furnicile. Eu știu de la plăpânda floare că-i este greu și-i la strâmtoare, ba este pusă la rever, la-nmormântare și never(more), ea fiind singura făptură ce nu se lasă-n viitură, că tot mai bine-i de ciomag, lovește tare ce-i mai drag, că de săpun ce pot să spun? El unge sfoara când, nebun, sinucigașul își repede o căpă ână mult prea verde, decât cinstit, mai bine ho , rimează, frate cu Helmholz, sărute-ar o bancnotă veche, cu Nicolae din Bălcești, când te duceai Scornitcheshti, sfârși i o dată cu trecutul, scula i bobor de os ca lutul, azi nobelii sunt boșchetari, iar bani au foștii proletari, când te gândești că moartea nu-i decât un cui al orișicui, căci moartea n-are legătură cu un metrou sau o trăsură, trupeasca existen ă nare în fa a duhului valoare, scăparea este în neant, ne inem unul de cel”alt, că leac e doar inexisten a, de mergi la mall ori la Floren a. Ne spune Buddha cu glas gros – să nu te târâitot pe jos, în fericire nu găsești decât repere omenești, cât timp vom fugi cu murgul sireap, ce va opri step și wrap, timp în timp în timp în timp, dâmb tâmp, a murit un poet la unu ianuarie, când al ii abia se duc la culcarie, vorbe,orbi, păienjiniș, scăpinat la Cărpiniș, vârteju-i ca vrejul, șefi – dovleci. Ce vrei să spui? Uite scuip ca un pui, ca un cui, cuib, crime aproape perfecte, iubire între insecte, crime educa ionale, reptile inter-sociale, mov kiss, mov danse, fanatic show, prea blondul Hans, cu cât ești tu mai vulnerabil, pe-atât puterea- i în efabil, sim i dansul? Ești un instrument, esen ă, pace, sentiment.

Pag. 33

Calistrat COSTIN că eu, deocamdată, nu mai am nimic, dar... le am totuşi pe toate, şi asta e trist!

Salut!”

Sfârşitul lumii n-a mai avut Ioc! S-a anunţat, dar n-a venit, sfârşitul lumii, şi de-ar fi venit, se-ntreabă lumea,

“Să-ţi scriu, să nu-ţi mai scriu...”

“Salut îngere! Astăzi m-am gândit la tine mai mult ca de obicei!

Să-ţi scriu, să-ţi mai scriu oare despre Acele nelinişti ale sufletului meu nebun?

Poate oboseala, poate inconsecvenţa stărilor mele, nu-mi dau seama ce-i cu mine...

La început totul mi-e clar, dar... ah, ah, gândindu-te, văzându-te, reamintindu-mi-te, cad imediat în fantastic, în van, alerg după o stea apusă cândva, ehei, îngere, demult nu mai aştept nimic, dar... dar... tu continui să-mi întreţii iluzia (revelaţia?!) că steaua vieţii mele n-a mierlit-o încă, şi că mai sunt puzderie de multe altele trăznăi de întâmplat, dar eu sunt convinsă că lumina acesta n-are cum ţine o veşnicie!

Stau şi mă întreb totuşi cât timp vei mai putea tu ţine loc poemului, poeziei care mă mai animă din când în când şi mă face fericită în nefericirea rătăcitoarei mele biografii... (tu e bine să ştii - eşti mai mult şi, asemenea, mai puţin decât poezia vieţii mele aşa de bizare!).

Ai, pentru orice eventualitate, răbdare, îngere,

Pag. 34

ce s-ar fi rezolvat din puzderia de probleme create de trăsnită istorie mondială?!

Evident, până la marea finală mai va, unii se bucură că n-au mierlit-o, alţii trăiesc un soi de deziluzie, se simt traşi pe sfoară, îşi puseseră speranţe, nu glumă, sătui până peste cap de viaţa pe planeta „pământ”, voiau să vadă cu ochii lor acea fantastică ultimă clipă, să guste spectacolul, să savureze cum crapă oamenii dracului, îmbuibaţii, răii, hoţii, escrocii, corupţii, politicienii, imbecilii, lupii îmbrăcaţi în piele de om, perverşii, tiranii, golanii, deh, n-a fost să fie, mergem mai departe până la anunţul următor!!!

nesomn tot cetind în şi printre rânduri să aflăm de s-ascunde ceva în această bălteală de verbe cu sens, fără sens, ne apucă somnul tolăniţi pe mese în taverne aşteptând semne din senin de oriunde, dar mai nimic nu se arată, plouă şi plouă şi-i vânt ăi bătrâni chicotesc, dar le place starea de veghe la căpătâiul scriptomanilor lumii, vine că mai adaugă un supliment de viaţă la cenuşa din casele lor… maşinile dorm profund în deosebire de noi trebuia să ne naştem motoare, nesomnul acestor cuvinte ne-ar fi fost mai uşor,

aşa că mai avem de făcut multe nopţi printre rânduri maştere lângă statuia de lut la care se-nchină o pereche de orbi din naştere Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Petru SOLONARU Şamanul Cel văzut desparte, însă-un nevăzut purure uneşte firul ce s-a vrut când temei a toate, când înşelător înveliş nuntirii dintre cer şi lut: Pe de-o parte corpul, temniţar prea strimt risipirii lumii sub deşert consimt! ....

Dincolo,’întreitul, zeic emisar transei rituale: suflet, minte, simt ....

Purtător desagii sarmilor ce-apar amintiri din visul nalt solomonar, numai el, şamanul Noului Pământ, învăţând să moară-i nemurii Dar ....

Sfoara curcubeie, cale înde sus, o preschimbă-în zboru-i unduielnic fus dintru care timpul toarce somn latent a nimic de este prin estimi ce nu-s .... ordine, schimbare, viaţă, în moarte salt,

Roata De la cerc la centru-i roata,’în vremi ce ţin strânse laolaltă lumile-a destin, scrie devenirea tuturor, dar nu şi-a Uitării înseşi, osie, alin pentru cel repaos fără început....

Ludic sacrificiu, văl şi-a desfăcut prin obezi şi spiţe, numărul urmând într-o repetare de nimic făcut.

Ordine deşartă, învârtind tehui plinul ce îşi este-în golul care nu-i, urcă scara zilei, cenuşar latent, ca stihar-lumină tainei nimănui.

Când mişcării pune formele de par, are lângă sine sufletul drumar ce se crede însă osebit de ea.

Secerate pulberi cad al lor cuibar ....

sunt să se pogoare tâmplei ca un vis, dacă nu’în evlavii căi de cuget ţi-s ....

Astfel ai să afli că se descompun şi nu trec distruse cele ce s-au scris ....

Toate-s înnoirii.... Vechi e-acel Întreg unde părţi contrare clipei se-înţeleg, umbre vin şi pleacă-în mare stelământ, chip al Lui, oglindă spre nimic, priveghi ....

Se învaţă moartea ....

Recluziune-a minţii, o geneză-a scris să nu ştii de unde şi spre unde’în vis viaţa ta urmează marile oglinzi, când prin tot auzul vezi mereu abis ....

Toate-s înnoirii

Vremea androgină, cu-a-învăţa murind, adevăruri, două’în pustnicul fiind, scoate din cadavru’încetului bărbat mântuinţă doară’în feminin colind.

-Dobândeşte minte sacrului crezând!

Plin de ea cel suflet are far prin gând spre-a străbate ceruri cu-amănunt şi fir. ....Om şi duh alături dintru Unul, când

Teama, tristul, dorul carnea o deduc din misterul însuşi prins de-al clipei truc şi prin jungla firii’în sine adâncesc tantrica-i podoabă-a gândului caduc....

primu-i zeu ce piere, iară celălalt ins al nemuririi şi luminii smalt....

De sub veşnicie cosmos, timp şi viu,

Astfel, spui în tine: „- Nu-i nimic de-atins!

Veşnicia calmă-i gol ce trece stins ....

Aurul alchimic într-un sterp cuibar şi-a ascuns dispreţul : negru, alb, aprins ....”

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Pag. 35

George STANCA face pentru un singur gest de-al tău simplu ca o semnătură pe un proces-verbal de constatare din care să înţeleg cu cer ti tu di ne că ai luat la cunoştinţă de existenţa mea.

ROMANŢĂ Pentru tine voi planta magnolii pe stâlpii de înaltă tensiune din care firele pleacă vibrând în eter ca sufletul mieu acordat mereu cu adierea vântului.

Pentru tine îmi voi trimite în vacanţă iahturile de plăcere şi voi cumpăra toate biletele de tombolă te voi scoate regină la balul săracilor unde vei dănţui cu gleznele goale.

Pentru tine voi închiria sala din centrul cartierului vom bea ţuică fiartă şi vom viziona din ultimul rând Love Story al cărui scenariu l-am citit cândva în original.

Pentru tine îmi voi revizui pinacoteca vei fi Cecilia Gallerani sau nud cu vioară.

Cu voia mea vei fi o madonă din teracotă cu privirea vie ca un peţiol de crin Dar, te voiu sparge când iubirea va pieri uşor pe fundalul unei romanţe în care frunzele cad graţios ca zborul fulgului de sturz. ...şi câte lucruri divine aş mai

Pag. 36

ROBINSONADA Noi pe o insulă pustie tu ca o paşă de sex feminin fără probleme sociale fără sugestii şi reclamaţii; vom instaura o democraţie patriarhală în care numai eu muncesc; iar tu să stai în contemplarea naturii care ne înconjoară extatică sălbatică superbă şi să-mi oferi cu graţie adjective; minunat wonderful meraviglioso suntem înconjuraţi de liane peştii oceanici saltă veseli pe crestele valurilor palmierii îşi mişcă leneşi frunzele nucile de cocos pică mălăieţ şi folcloric; absolutul se află undeva în noi sau pluteşte în aerul sărat; trăim primitiv într-un embrion care ne dă totul pe cale ombilicală fără parlamente fără edicte fără dreptul de veto; pe tronul de abanos încrustat cu efigii naive de mîinile mele proletare domneşti doar tu Doamna mea de insulă pustie.

ASCUNSELEA Să mă asunzi într-un anchior şi să mă ţii până mor de odoare de căldură şi de dor de pup pe gură.

Să mă ascunzi într-o ureche să-ţi suflu cald o vorbă veche ce-ţi seamănă în trup fiori şi-apoi uşor – uşor să mori.

Să mă ascunzi în subţiori să stau ca-ntr-un căuş de flori şi când o da roua din zori să mor şi eu şi tu să mori.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Eugen EVU Olari moţi în coviltire În memoria alor noştri Parcă-şi duceau mormintele din spate Migrând pe roţi din munţi spre munţi mai mari, Prin târguri fewlurti împestriţate De strămutanţi bărabe şi barbari Cum înnoptau pe drumurile toate...

Am stat de vorbă-o noapte, la Silvaş, Lângă pădurea Zimbrului-cetate Cu brâncuşianul, moţul-căruţaş...

Treceau maşini cu faruri îngheţate Spre ale paideumnice-nţelesuri Îmi dărui ulcioare (trei) smălţate, Şi blide, (trei) de curcubeu ornate În fânul cel cu mere roşii, coapte.

Era târziu sub luna jumătate Ca din bizanţ o spartă epopee Vorbind mulcom de-acelaşi dor-femeie, Şi de inversul drum înspre eternitate...

Pământ purtat ca terra sigilata Cum l-au purtat bunicii dinspre tata Şi l-au beut prin vrane, ca sărutul, Al maicilor străbune-n neştiutul Izvor de legământ, cu Începutul.

Amintire cu miei înjunghiaţi Fiicei şi fiilor mei

Sarmizegetussa Reggia Ştiam din prea răbdare că e moarte Eram născuţi străvechi din dulce Har Adeverind druidic Logos din stejar Ultimul rege-al Daciei hotar A-ncris în sanctuare, nebarbar, Sigiliul Sacru-al Matriei drept Carte.

Zidii mişcarea-n foşnetele blânde Căzutelor furtuni din Acvilon Dintâinăscutul celor din Corinde Întreg din două pierderi, viu amvon Pe umeri, chivot sau graal, totuna!

Solar destin, îl ştie Maica Luna Şi Streiul estuarnic, din oglinde.

Miei bătuţi în cuie-n cartier În oraşele duhnind a sate...

Crucea, plop canadian stingher Năclăită-n sânge (de oier) Fără vaier, mielul se mai zbate...

Trei copii desculţi şi flămânzeni Şi-ntre ei micuţa surioară Vor avea de Paşte, înspre seară, Hram la mămăliga din coceni Lipăind prin sânge mioritici Câinii au ce roade pentru pui...

Moartea mirosind stelar a lapte Zgreabănă la porţi de bună-noapte Cere carne, moartea nimănui.

Cheia triplă re-ligio

(Mâna care a lucrat precis Şi-a sfârşit prin ritual lucrarea Într-un vas, ca diamant ucis, Sângele năluce întrebarea).

Numai plurali refacem Legătura Pe care a-ntrerupt-o Creatura -n înger căzut cyborgicul orfan – Copil din Flori al sacrului-profan

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Prin asuprita-mi veghe bând esenţe Şi îmbiind la crucea-n veac purtată – Tot ce a fost va iarăşi fi vreodată.

Purtatul nume-n felurimea Firii Splendoarea goliciunii dor şi soartă Ne fie-n veac aici, visata hartă Din zodii azimut-aortă, iată!

Prin logos românesc, Bunule Tată.

Pag. 37

Rodian DRĂGOI de când stau să te aştept mi-a crescut iarbă pe piept de când nu am mai dormit somnul mi-a încărunţit de când nu te-am mai văzut mi-s privirile de lut carnea mi s-a risipit într-un hohot de cuţit şi de când nu ţi-am vorbit vorbele mi-au putrezit de când nu m-ai căutat drumurile au secat şi lumina s-a uscat nu mai am nici somn nici pat Alergând prin ninsoare Să ningă pe fluturi să ningă pe case să ningă în flaute să ningă în oase să ningă pe oaspeţi să ningă pe mese să ningă-n bătrâne să ningă-n mirese să ningă sălbatec să ningă-n oglinzi sub pielea mea tristă lumânări să aprinzi să ningă în tine să ningă în mine noi două despărţite şi triste coline să ningă-n străini şi să ningă-ntre fraţi să bubuie viaţa-n soldaţi să ningă pe jocuri să ningă pe arme să fie lumină în pruncul ce doarme să ningă pe haine să ningă sub haine să ardă zăpada în marile taine să ningă să ningă pe Casa Scânteii prin aer să fluture mieii să ningă în muguri să ningă-n morminte să fim sărutaţi de tăcute cuvinte.

Tot mai strig şi strig şi strig Tot mai strig şi strig şi strig că şi-n dragoste e frig tot alerg pe sub zăpadă rănile să nu mă vadă

Pag. 38

locuiesc într-un oftat şi nici foame şi nici masă doar zăpada mi-e mireasă nici nu plec şi nici nu vin m-am pus slugă la pelin şi din zori şi până-n seară lacrimile-mi duc la moară Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţit Tata a tăiat mieii şi-a obosit Doamne, ce mult întuneric a rămas pe cuţit eu implor frigul să rămână afară cuvintele mele sunt şuviţe de sânge nici o fereastră nu poate să m-audă plouă sau mama se-ascunde în vreun nor şi plânge ?

Pe o pasăre scriu aceste cuvinte Şi iar dezgrop zăpezile din soare de mama și pragurile îşi mai aduc aminte se-aude cum lumina pe sine se naşte pe o pasăre scriu aceste cuvinte de-abia începusem să curg ca un râu şi-am fost acuzat că am rupt o floare şi în numele miresmelor am fost condamnat să car toată viaţa o grădină-n spinare Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Doru Ştefan DĂNCUŞ Nesiguranţa 27 Migraţia începe. vânătorii S-au strâns la sfat cu armament cu tot Se simt, dramatici, printre clipe – zorii Loviţi de enigmaticul exod Sunt rece însă. mă gândesc la Tine Cu toamnă-n braţe şi cu munţi pustii Va-ncepe vânătoarea. va fi bine.

Ce dimineaţă veştedă va fi!

Voiam să fii la Cina cea de Taină Când va fi foc, friptură, vin, cărări Când cizmele vor ocoli o haină În buzunarul căreia-s ţigări Să pregătim vânatul pe-ndelete.

Un vânt subţire-ar fi bătut activ Iar eu Te-aş fi îmbrăţişat cu sete Printre copacii goi fără motiv Am râde ca şi ceilalţi, am strânge Blazate crengi şi vreascuri pentru foc Şi la o vreme noaptea ne-ar înfrânge – Între braconieri ne-am face loc (Şi absolvit de-orice concept moral Ar ţine-un veac ospăţul ilegal) Dar iată ce stupidă dimineaţă: Departe eşti. sunt încă în viaţă.

A douăzecişiopta noapte simplă Ne vor spune leneş “noapte bună” Ploile-n suave armistiţii Vom privi o vreme împreună Încolţind politice solstiţii Ne vom vinde hainele uscate Mlaştinilor care ne-au chemat Când aceste versuri izolate Ne vor da o noapte şi un pat Te voi dărâma pe-o galerie Susţinută în sărutul meu Îmi va bate inima doar mie Prăbuşitul dintre noi mereu Scrumiere pline vor întinde Orele strivite de prăpăd Şi încercănarea ta cuminte Printr-un filtru epic am s-o văd Nu închide ochii. e devreme.

Sunt vânaţi pe străzi îndrăgostiţii Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Ploile alunecă-n dileme.

Au ratat acele armistiţii…

A douăzecişinoua petrecere Nu-i aşa că poate-am fi mai îngeri De ne-am mai aprinde o ţigară Dacă am epuizat înfrângeri La acea petrecere de-o seară?

Nu-i aşa că şerpii din artere Ne-ar întinde mărul cu păcat Prin orbite tragice-n cădere Devenite verb intoxicat?

Noi vom fi nemulţumiţi deodată Ne vom cerne iarăşi pân’ la os Deschizând o sferă încuiată Căutând un teatru mai frumos Nu-i aşa că nu putem pretinde În acest desfrâu universal O lumină care ne-ar aprinde Prin puterea semnului =?

Ce păduri de oase sunt în mine Oxidând oraşul istovit Parcă-mi sunt şi buzele străine Parcă-s punct ochit şi punct lovit Ar mai o vorbă grea rămasă Echitabil, poate, ne-am privi Moartea mea pe drumul către Casă: Nu-i aşa că astfel ne-am iubi?

Pag. 39

Igor URSENKO

se face că și prostata se umflă de la show-rile politice difuzate În pauza dintre filmele de Oscar, retransmise doar în Anul comemorării starurilor decedate. Între timp ai toate șansele din lume să consta i că trabucul voluminos al unui oarecare tip osetin Djugașvilli a făcut mai multe Victime colaterale decît milioanele de asasinate colective la ordinul dictatorului Iosif Stalin. Nimic mai firesc atunci,

Happy Planet Index Cum le adulmeci de la depărtarea sim urilor atrofiate, te și pomenești Cu lucrurile dobîndind o Familiaritate aproape incestuoasă. De parcă te-ai așeza La masă în locul unde se cuvenea capului de familie plecat să planteze lujeri între cerurile subterane sunt sigur că și anul ce vine tot danezii, finlandezii, norvegienii și suedezii vor ieși inevitabil primii în topul „Indicelui Planeta Fericită”, dispuși să facă abstrac ie colectivă de frigul cronic ce li s-a Dosit în oase și Descenden a comună din tragicul iar uneori simpaticul personaj numit Hamlet poate din această cauză anul acesta Se va catapulta soarele dintr-un culcuș de rezervă, ratîndu-și aniversarea genera ionistă și, de ce nu?, contul gras nobilizat de Academia Suedeză. Așa cum presupun, Ignoran a umană s-ar putea dovedi că bate toate topurile deceselor de obezitate infantilă și cancer mamar la păpușile de ceară gestante. Nu știu cum

Pag. 40

la fiecare masă servită să pun Un tacîm în plus de-a dreapta mea pentru Ioana D’Arc și Sfînta Kinkizi ie! Cu ce-a mai rămas din sufletul umezit pînă la capătul imagina iei nu e de mirare că Distan a de la mine și Pînă la cît-puteam-fi-de-împlinit este direct propor ională Fericirii scăpate vederii comune: exact ca Dostoievsky în fa a plutonului de execu ie. Și atunci, din exaltat ce-am fost, sunt pe Cale să devin și mai Adevărat!

Metanoia 1 (schimbarea minţii) Anun matrimonial Personaj dostoievskian, fără defecte majore, exceptînd o disfunc ie erectilă și o alta de adaptare la mediul social. Caut: eroină balzaciană pînă în 33 de ani, preferabil cu imagina ie debordantă care să-i ină locul de vagin infantil. Pentru asta sunt în stare să trec cu vederea infidelită ile sporadice comise cu gîndul la frumuse ea celor cinci stihii Feng Shui pînă la transparen a unui himen cu vinișoare minuscule prin care un adolescent sinucigaș tocmai și-a văzut propria moarte în reluare cu încetinitorul Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Traian VASILCĂU ***

Cîntec de gropar Sfîșietor de frumoasã era inima ei, Cînd o priveam, obloanele de lacrimi Cãdeau pe faþa mea.

Cuvînt eram. „Leapãdã- i rochia viselor și-adormi într-o stea“, Îi spuneam.

Ucigător de frumoasã era inima ei.

O pierdeam.

Miere de tãcere Culeg lumina replînsã din ochii florilor De pe morminte, Mierea tãcerii deveni-va ea.

O, azi abia am în eles Cã numai cei pleca i nu pot sã se rãzbune Pe binele fãcut Și stau întemni a i într-o tãcere, Știind cã doar în zbor eternu-l sunt. *** Diminea a, plecînd la serviciu, Clipele se dezbracã de singurãtate, Își aruncã pe umeri un foșnet de amintire Și dispar pînã seara tîrziu. În lipsa lor Telefonul e cu vocea pierdutã pe undeva. Și pustia rãmasã-n unghere Este noua stãpînã a sa.

O încercare de natură moartă Pe masă — două mere, roşii, nemaipomenit de roşii, Culoarea lor atît de roşie mă înspăimîntă, Mă scoate din sărite, mă face să da, Mă face să nu, dar asta-i altă poveste, Altă poveste.

Pe perete — un ceas cu baterie specială pentru ceas, Care vrea cîteodată schimbată şi-o schimb că n-am Ce să-i fac, Un clondir cu apă de la robinetul din bucătăria Comună a unui cămin, O mică oglindă, apoi între ea şi ceasul de pe perete — Fotografia ei, căreia-i spun acum, cînd lipseşte din Sumbra mea odaie, Îi spun şi-i repet: „Dragostea te e-o religie, în care învăţ să cred“, Dar asta-i cu totul altă poveste, altă poveste…

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Noaptea mărgelele tale-mi vorbesc despre dragoste, Umbra mea-şi face cuib în oglindă Şi nu se mai duce la tropice.

Mi-am uitat sentimentele pe etajeră, Acum vă vorbesc fără de sentimente, Ca fără de nici un cuvînt.

Instinctele mele fac baie, Sufletul meu joacă poker la hanul Mirelei, Toamna visată de frunze Aruncă-n foc ceva emoţii încă, Să nu murim de frig, Aşa e bine, Lasă vîntul-copil înfiat de iluzia mării Să sufle-n tăciuni pentru tine.

Lasă vîntul…

Prefaţă la un poem marin Pierdut din dragoste, sărut piciorul tău Pe care-a dormit marea, Nefericita mea mare, Mama Domnului de atunci, Mama mea de acum.

Se simte grav sărutul cald al mării Pe şoldurile tale mişcătoare Ca valurile mării în soare.

Sărutul mării pe tot trupul tău…

Cînd apăruse marea pe lume, îndepărtată De tot îmi părea, Copil, ah, ce copil bătrîn eram.

Acum prin trupul tău o am aproape Şi am sărutul ei lucind pe tine Şi valurile ei îmi bat în geam.

Pag. 41

Ion POPESCU-BRĂDICENI Elegia morţii

Străzile cuvintelor Ştii, Paul Gauguin, străzile cuvintelor au şi ele pe margini tei înfloriţi, ai căror fraţi gemeni sunt versurile poemului de faţă.

Femei întorcându-se de la piaţă, bărbaţi pe biciclete şi mai ales timp, timp azvârlit pe asfalt de fete mari şi strivit de maşini, de armăsari.

XXX Nopţi după ora zero eu însumi, rătăcit precum Nero printre fibulele de aur ale cavalerilor trădaţi de Prospero.

Umbra mea clipind în asfaltul cald.

Memoria încercând în van să modifice evenimentele d’antan.

Proserpina e amanta perfectă!

Are o pasăre măiastră cântându-i pe umăr.

Pag. 42

Mi-aţi azvârlit moartea în suflet cum aruncă zidarul mortarul în cer unde să-şi zidească o biserică de moşier.

Mi-aţi coborât moartea în suflet cum coboară ţăranul scara vieţii în pământ de unde rădăcinile mărului să nască pe celălalt ce urmează şi sânt.

Mi-aţi umplut sufletul cu moarte cum umple femeia covata cu aluat. Între timp zeii m-au (re)evaluat şi m-au luat la ei să le sugerez idei de reînviere.

Eu mi-am sărbătorit înaintarea în transprezenţă spărgând cupa cu esenţă a Orbului zis şi Homer.

Orbecăind prin întuneric am descoperit eu, zămislitorul de mit, pe pereţii moi ai sufletului meu hiperboreu grăunţe de grâu aurit.

Contrast Lumina mă-ngroapă în maci din pridvoare.

Când cerbii beau apă, se-ngroapă-n izvoare.

Omul ierbii Pe voi, răscolitoare muzici, poetul vă dispune-n scări.

El, un om al ierbii, o să-aducă marea-n aşezări.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Liviu OFILEANU tocind lumina pe genunchi îl mai știi pe adso, adso din il nome de la rosa, cel care tremura la toate numele de femei neștiind ce nume avea cea pe care a iubit-o? mie-mi plac margaretele și trandafirii galbeni, florile crescute din lumină. îmi plac lucrurile bine puse la punct, satul nem esc și patinajul rusoaicelor. dar de ce lumânările? pentru că luminează și lasă întunericul mai aproape, câine blajin, lingându-și coltucul de mâine. myra îi taie zarzavaturi, le toacă bine-bine și-i face zacuscă. Eu o ajut din trecut, privind cum cad retezate-n castron. mă gândesc la picioarele rusoaicelor și mă uit la picioarele ei obosite, revăzute cu al i ochi. și iată cum triste ea nu-i decât o bucurie mai mică, un câine flămând care așteaptă și ne ine de urât; pentru că nu e bine ca omul să rămână singur.

comerțul cu scalpuri multora le este dat să-i vadă doar pe al ii cum trăiesc în dialectica rigidă a ușilor trântite-n fa ă. la englezi toate sunt pe dos: volanul, femeia și vorba poftim în loc de ce, fiindcă pe dos înseamnă să vezi lucrurile din pozi ia liliacului. și cât de ignorant ai fi să locuiești într-o casă întoarsă să- i placă tot tot tot, să nu atingi nimic, să nu vrei să schimbi zugrăveala sălii de judecată cu ușile zidite iar frica ta, decojind pere ii de saliva veche nu deschide măcar ferestruica de la subsol unde seara se giugiulesc motanii? nici cea mai bună vopsea n-acoperă vocile din carnea zidurilor unde nici viespea nu-și face cuib. și ce să le spun pe în elesul lor mărunt? că și Eu cred în pobby și dingan? poate acesta-i și farmecul: că mai sper. o, și ce mișto merge MAC-ul!

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

zamă de pește

o fierb fără fasoane: ceapa tăiată rondele, cubule e de la supermarket, piper și verdea ă. de la 12 ani gătesc, joc șah, mă uit sub fuste la pădurile de conifere. dar nu sunt afemeiat. myra, so ia mea, nu suportă peștele și Eu mi-l gătesc întotdeauna singur, când Ea e dusă la lucru și camera duhnește a baltă și trebuie să aerisesc până seara târziu. nu fac peștele în fiecare zi. uneori nici Eu nu-l suport, are miros de mortăciune, ochii de platină; peștele-i bun când e proaspăt și stropit cu vin, lângă o masă plină de prieteni. altfel, zama ori frigarea își pierde gustul și vinul e searbăd, golit de soarele care i-a frăgezit boabele. când vreau pește o alung pe myra prin magazine, îmi sun amicii și dăm o fugă pe baltă, la zamade-pește. am stat zile-ntregi să ne luăm uriașul somn de mureș, prins abia după cinci lăzi de bere... cum și al ii l-așteaptă, îi dăm drumu-ntotdeauna.

Pag. 43

Constantin MĂNUŢĂ

ARABESCURILE UNUI POET: Corneliu Bârleanu

“În câteva versuri din poe

zia Arderea ta se realizează katharsisul sufletesc, eliberarea de „spaimele vieții”:„Rogute/ Eliberează-mi îndoiala/ Nu pot a mă purifica/ Fără/ Arderea ta/ Iubito ”, iar în poezia Sunt făcut își făurește un splendid autoportret liric: „Sunt făcut din ninsori care cad/ În fără sfârșite topire,/ Din stropii ce străvezii sar în vad/ Dăinuind în plutire.// Din ciutura ce aleargă-n amurg/ Rotită-n fântână,/ Din ochii de lacrimi ce curg/ Pe-obrajii de mamă/ Ce țese-o maramă/ Cumbătrânita ei mână.// Din petale de flori care zbor/ Furate de vânt,/ “

Pag. 44

Motto: „Poezia este un cosmos organizat sub semnul frumosului.”

Stéphane Mallarmé Poezia doctorului Corneliu Bârleanu este una a nostalgiei, a melancoliei rezultată din durerile și suferin ele unui om care s-a luptat cu vicisitudinile unei lumi rău întocmite, potrivnice liberei fantezii și dorului de libertate.

ARABESCURI este volumul de versuri semnat de Corneliu Bârleanu și apărut la Editura DramArtXXI,Iași, 2005, alături de alte volume apărute înainte de această dată și până la cea actuală.

Fiind un clasic meditativ, poetul a pornit cu inten ia de a se exprima în stilul voit modern al poe ilor de astăzi, dar vraja și armonia clasică a versurilor se îmbină cu cea modernă ori postmodernă. Ninsoarea amintirilor este metafora care-și pune amprenta pe întregul volum ca o rememorare, reîntoarcere spre lumea inocentă a copilăriei, desigur prin motivul psihanalitic al visului așa după cum remarcă Noemi Bomher în prefa a Visul și emblemele poetice.

O metaforă ca ninsoarea amintirilor generează o altă metaforă frumuse ea albă prin care anotimpul de iarnă al copilăriei cu starea lui glacială este văzut printr-o lupă invizibilă, miraculoasă.

O astfel de lume pură, a nevinovă iei este înso ită în marea călătorie ini iatică a trecerii omului prin via ă, de un fel de singurătate în doi cum ar spune Ioanid Romanescu.

Arabesc este un cuvânt polisemantic de origine arabă Onyx

reprezentând un aranjament din diferite figuri (linii, frunze, flori etc) împletite simetric, ori ornament muzical, figură de balet, conform prezentării din dic ionar.

Simbolistica unui astfel de cuvânt ne poate conduce la ideea intersectării cu alte civiliza ii străvechi, orientale, de vreme ce un alt volum de versuri poartă denumirea de Jaduri în amurg. „Ninge/ fulgii se fugăresc/ Alergând să ajungă pe crengi/ Ca, împreună,/ inându-se de mână,/ Să cadăn bulgări firavi.// Ies afară/ șimi plimb pașii/ Să-i prind/ În palmă-ncercând/ Până când/ voi găsi unul/ Ca să nu se topească.// Și-atunci/ Mi-l pun lângă suflet/ Pentru a mă sfătui/ Și a-mi vorbi/ Veșnic/ Despre frumuse ea albă/ Din ninsoarea amintirilor/ Despre noi/ în doi/ Călătorind mereu/ Cu gândurile visate/ Până când cărările vie ii, /Pășind/ Vom visa arabescuri/ Din jocuri de umbre/ Creionate/ Din jaduri în amurg.”(Arabescuri).

Poetul își construiește demersul liric pe preceptele filosofice fugit irreparabile tempus, carpe diem în opozi ie cu pantha rhei de unde derivă și unele mărci clasice și moderne de poeticitate: visul, somnul, ninsoarea, amintirea, jadul, norii, florile, plopul, salcâmul, ploaia, cea a, nunta, iarna, copiii, bunicii, părin ii etc.

Un fel de du-te vino, plecare și întoarcere încearcă poetul în poezia M-aș arunca dinspre terestru spre cosmos și înapoi la terestru cu scopul răcoririi sufletului îndurerat: „Maș arunca în nori/ Să mă-mprăștii printre ei/ Pentrua deveni picături de ploaie.// Să cad/ Pe sufletul meu în durere,/Să-l răcoresc,/ Să-l scot

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

din cea a vie ii/ În lumina cerului infinit/ Și cald.”

Ritmurile naturii se află în permanentă consonan ă cu stările sufletești ale poetului, vibrând în fa a anotimpurilor și evenimentelor naturale, văzând poezia ca pe o „fereastră deschisă spre eternitatea lumii” ori o „formă de protec ie a vie ii”. „Trăim în lume pentru a ne uimi” afirmă Goethe în Anabasis și poetul se uimește de tot ce-i iese în cale.

Convins de for a creatoare a cuvântului, poet matur și pe deplin format, Corneliu Bârleanu scrie cu o surprinzătoare for ă adolescentină, întro continuă stare de gra ie, realitatea și imaginarul coexistă în poezia sa, pendulând între gravele dileme existen iale care separă omul comun de omul metafizic. În poezii ca: Iureș tulbure, Cărările vie ii, Via a florilor, Salcâmul, Speran a, Plopul, Pământul se accentuează și mai mult drama existen ială a omului pe acest pământ, efemeritatea și fragilitatea fiin ei umane în raport cu măre ia și eternitatea naturii: „Ce scurtă e via a florilor…/ Abia ivite/ Cu privirea spre cer,/ Sunt rupte/ Și-nchinate iubirii/ Înșelătoare/ Care durează cât o-nflorire.”(Via a florilor) și „Speran a,/ Scăpând din întunericul veacului,/ S-a ridicat maiestuoasă/ Spre noi/ Ce stăm înmărmuri i/ Întinzând mâinile calde/ Spre îmbră ișare veșnică.// Dar,/ Orbi i de lumina ei,/ Ne-am speriat,/ Plângând/ Tinere ea ei fragilă.// Și am fugit,/ Lăsând urme de sânge/ Pe întunericul vie ii/ Și-nlăn ui i de adevărul trist/ Lăcrimăm în tăcere/ Pierdu i pe cărările timpului.”(Speran a) Arbori precum salcâmul, plopul, arbori sacri ai dragostei,iar salcâmul la Marin Preda pe lângă semnifica ia instinctului de conservare înseamnă și dorul de libertate, la Corneliu Bârleanu sugerează „sinceritatea florii” așezată peste durerea unui neam, dar și trăinicia și durabilitatea pământului ării:„Ivit din speran ă,/ Salcâmul/ Își mângâie sinceritatea florii/ Aruncându-și în vânt/ Parfumul durerii.// Via a-i e scurtă/ În primăvara timpului/ Pe care-l pășește/ Încrâncenat/ Și drept,/ Cu adânci rădăcini/ În pământul ării.”(Salcâmul) O via ă îndelungată și bogată are Corneliu Bârleanu și parcă o voce i-a dictat poeziile, dacă lam parafraza pe Platon, dar și poetul însuși este un glas tainic, înaripat, debordând de lirism și imagina ie.

Profesiunea de medic este inoculată în aceea a poeziei când își propune prin metode terapeutice să vindece oamenii și să-i izbăvească de răutatea de pe Pământ, convins de for a Kalokagathonului grecesc, posesor al idealurilor Kantiene de Bine, Frumos și Adevăr: „Picăturile de ploaie/ Sunt Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

lacrimile/ Cerului/ Care ne roagă/ Să fim/ Oameni.”(În ploaie), „Pășind pe firul ierbii/ Am auzit glasul pământului/ Strigând/ Ajutor./ Prea multă răutate/ Îl apăsa.”(Pământul), „Încerca i,/ Să prinde i/ Gândul pădurii/ În mâini,/ Visul crângului înflorit/ În suflet,/ Albastrul nesfârșit al cerului/ În inimă.// Apa rece a râului din munte/ Să vă răcorească trupul.// Atunci poate/ Va dispărea indiferen a/ Și răutatea/ Din voi/ Oameni”(Oameni) Unele poezii poartă amprenta stilului clasic unde poetul își decantează visele și trăirile frenetice prin aducerile aminte ale vremurilor de odinioară. Am cita poeziile: Visuri stranii, Iarna, Moștenire, Vânturi, Erau visele, Marea, Cândva,acum, Am ars. Exemplificăm prin poezia Cândva, acum: „Te-am întâlnit cândva pe-aici/ Pe câmpul de iubiri colore,/ Eram prea mari și totuși mici/ Căci am pierdut neclipa-n ore.// În floarea-ntinsă către suflet/ Nu ai văzut străfulgerarea,/ Ai râs de ea și deal meu umblet/ Și-ai rătăcit în pași cărarea.// Acum stai neprivind la via ă/ Doar rătăcită-n dorul meu/ Și mergem pe făgaș cu cea ă/ Cu neîn elesu-n gând mereu.” În câteva versuri din poezia Arderea ta se realizează katharsisul sufletesc, eliberarea de „spaimele vie ii”:„Rogu-te/ Eliberează-mi îndoiala/ Nu pot a mă purifica/ Fără/ Arderea ta/ Iubito…”, iar în poezia Sunt făcut își făurește un splendid autoportret liric: „Sunt făcut din ninsori care cad/ În fără sfârșite topire,/ Din stropii ce străvezii sar în vad/ Dăinuind în plutire.// Din ciutura ce aleargă-n amurg/ Rotită-n fântână,/ Din ochii de lacrimi ce curg/ Pe-obrajii de mamă/ Ce ese-o maramă/ Cu-mbătrânita ei mână.// Din petale de flori care zbor/ Furate de vânt,/ Din lumânările ceruite ce mor/ Topite-n mormânt.// Din zefirul ce-adie pe deal diminea a/ În raza de soare stropită,/ Care mia pus pe creștet via a/ Izvorâtă din străbuni/ De părin i buni./ Și-acum mă împrăștii în idei mii/ Trăind în copii.”

Remarcabilul critic literar Ioan Holban analizând volumul de versuri Jaduri în amurg afirmă despre Corneliu Bârleanu că scrie „o poezie a crepusculului, a penumbrei, a unor misterioase triste i, dar și a unui elan vital încă nestins… iar profesorul Constantin Secu în postfa a Un român pe plaiuri moldave de la volumul Gânduri visate conchide:„El se destănuie celor care îl în eleg, celor care l-au iubit și încă îl iubesc, care l-au cunoscut și l-au apreciat ca om, iar versul lui este clasic, căci la umbra clasicilor, teilor, codrilor, dealurilor cu vii a crescut, ei fiindu-i prieteni în pașii purta i pe cărările întortocheate ale timpului, înso it mereu numai de credin a noastră strămoșească în Dumnezeu.”

Pag. 45

Liviu PENDEFUNDA

Al șaptelea atol

S

“În faţa mea era un atol.

Nu ştiţi ce este un atol ?

O insulă din corali construită circular, cu un ochi de apă în mijloc, un ochi deschis spre cer din înţelepciunea oceanului, viaţă pământeană atotcuprinzătoare ce înalţă o odă de mulţumire Creatorului. Am început apoi să cobor. Mă strecuram ţinându-mă cu mîinile de pietre care stăteau să cadă, întrebându-mă la fiecare răscruce care e calea ce suie părând că te-afundă prin labirint. Punţi înguste ivite ca nişte curcubeie sclipeau în culori vii subliniind fantasticul clipei. “ Pag. 46

tratul de zăpadă era plin de troiene din ce în ce mai

mari când am ajuns sus între vârfurile gemene de stâncă și pașii mi se adânciseră în crăpăturile crustei înghe ate de ger. Drumul fusese lung, o eternitate chinuitoare petrecută în amestecul de ninsoare şi ceaţă, viscolul răscolind cu furie pe oricine îndrăznea să urce şi orice copac sau arbust care îi stătea în cale. Nici un pod care se arcuise odinioară peste văile torenţilor nu rezistase şi fusesem nevoit să ocolesc, să mă caţăr. Dar iată-mă acum sus, la presupusul pas peste munţi. Urcuşul fusese abrupt, dar ceea ce mi se arăta acum în faţă merita orice efort, pentru că priveliștea lumii de dincolo era de vis. Gheaţa şi zăpada mă sleiseră. Versanţii împăduriţi ai văii străbătute alcătuiau o încărcătură neînchipuită de crengi negre fără frunze care păreau sortite să rămână înţepenite pentru totdeauna în aşchii de frig și ace de brazi. Pline de zăpadă ramurile acestora din urmă se înfipseseră în năme i părând să nască din atingerea lor cu pământul ascuns privirilor mele alte tulpini semeţe precum a celor care străpungeau cerul de vată, nereuşind să le zăresc vârfurile nemișcate în neguri și omăt. Ştiam că’n jur ar trebui să fie şapte piscuri. Același număr obsesiv prin care aud și văd de o sumedenie de ani lumea creată să mă înconjoare.

Era liniştea de dinaintea furtunii sau cea de după ?

Dacă lumina soarelui nevăzut se stinsesese pe măsură ce urcasem, aşteptând să mă cuprindă mirajul întunericului, aici, în chaosul primordial, blânde steluţe de zăpadă se mai strecurau printre crengile rare şi se aşezau plutind cu încetinitorul, îngroşând stratul de zăpadă. În faţă era lumina stranie a unui foc, pale de lumină gălbuie, cu intermiten e roșietice și portocalii, știme melodice aparent dizarmonice care se închegau treptat în armonii. Un foc precar iţit de nici unde şi nici nu ştiu dacă e para unor lemne care ard printre fuioarele de pâclă irizate sau un concert surprins de nările înghe ate sau gustate odată cu gustul dulce al stelu elor topite pe buze uscate de ger și atît de avide de un sărut de înger. Foc şi apă, atât de multă apă în ţurţuri, chiciură şi cascada de nea ce nu conteneşte să cadă. Dincolo, de unde iriza din ce în ce mai mult căldura ce-o simţeam cotropind rând pe rând ramuri şi zăpadă, dincolo părea o lume de’ntuneric. Să fi fost acea umbră a cosmosului increat ? Şi lumina îl pătrundea cu cât mai mult mă apropiam eu, dar şi izvorând din flăcările ce se arătau dominante în crugul orizontului îngust privirii mele. Părea a fi iar dimineaţă, o diminea ă a unei alte lumi. Şi nu părăsisem ziua decât de câteva ore, două-trei şi ele raportate la o zi de iarnă când nopţile gândesc să fure şi să ascundă tot ce înseamnă viaţă. Lumina diafană devenise violetă, apoi mov şi focul Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

era pretutindeni. Am început cu ultimile puteri să alerg spre o presupusă poiană. Picioarele continuau să mi se afunde în zăpadă albă şi pufoasă care ieşea şi ea din beznă, sub iindu-se, topindu-se, irizând în aburi năluci și himere.

Era în plină zi. O zi frumoasă. O zi de ... vară. Ţintuit locului ieşisem din vis. În spate, zăpezile de la’nceputul lumii ascundeau pădurea veche, seculară, plină de taine şi mister. În faţă - o prăpastie uriaşă. Sute de metri se adunau pe stâncile versantului abrupt. Cald şi abrupt. O cărare cobora în serpentine din ce în ce mai luminate, iar marea care se întindea înaintea ochilor părea împietrită, o gheaţă gălbuie, strălucitoare, deasupra căreia aburi se ridicau, plutind să acopere ţărmul intuit în adâncul de sub mine...

- De ce te gândeai că era vară, când iarna te însoţise permanent în acel decembrie plin de peripeţii şi cârja de sub braţ abia te mai ţinea când încercai să fugi prin zăpadă ? – mă întrebase cel mai suav glas pe care îmi era dor să’l ascult. Copiii cărora le povestisem erau aşezaţi pe pernele din salon în jurul meu. Fusesem în multe locuri şi povesteam seara, când aveam timp, din călătoriile mele, mai ales despre cele făcute cu avionul pe alte continente, cât mai departe de realitatea zbuciumată a unui sfârşit de mileniu. În faţa mea era un atol. Nu ştiţi ce este un atol ? O insulă din corali construită circular, cu un ochi de apă în mijloc, un ochi deschis spre cer din înţelepciunea oceanului, viaţă pământeană atotcuprinzătoare ce înalţă o odă de mulţumire Creatorului. Am început apoi să cobor. Mă strecuram ţinându-mă cu mîinile de pietre care stăteau să cadă, întrebându-mă la fiecare răscruce care e calea ce suie părând că te-afundă prin labirint. Punţi înguste ivite ca nişte curcubeie sclipeau în culori vii subliniind fantasticul clipei.

nit de mine pe drum sute de figuri neidentificate, încurajându-mă că nu sunt singur. Să fie subconştientul meu cel care acţionează fără să ştiu ? Sau ştiu ce urmează să se întâmple, anticipând în vis realitatea imediată. Ce va să fie ? Urcare sau coborâre e scara pe care sunt acum ? Şi iată, nu ştiu număr într’adevăr treptele sau sunt într’un vis ?

- Şapte trepte, îmi strigă magicianul de care nu mi-am amintit până acum. M’a însoţit urcând alături prin viscol şi frig. Şapte trepte ai de coborât. Le urci aparent. Dar nu te înşela ! Şi mă apucă de mână, trăgându-mă în jos, spre ochiul de apă.

E ochi de cer, de ocean, ochiul tău de culoarea vântului turbat, verde şi-albastru strecurând tandreţea şi vijelia. E un ochi pe care îl văd mereu aşezat în triunghi. E ochiul Marelui Dumnezeu !

Zosimos sau Apuleius îmi împuie capul cu viziuni, iar coborârea mea e o pură sublimare. Dacă n’am trup şi eu însumi un abur sunt, de ce mai am nevoie să număr fiecare treaptă pe care doresc să urc. Ochiul, deci, e sus. Şi eu sunt un Ka fericit să trec prin cele şapte cercuri planetare. Mă’ntorc în vara dominată de preaputernicul meu soare.

- În el îmi am originea şi de-am păşit printre troiene sau nisipuri mişcătoare e doar pentru-a găsi misterul lui Isis şi să încep metamorfoza mea solară. Tu, mag al lumii, degeaba’mi pui inteligenţa la’ncercare. Ştiu ce n’am spus nimănui: când mă apropii de un curcubeu nu trec orgoliul peste el, ci dedesuptul lui mi-e calea, căci cine trece pe deasupra cade şi moare.

În faţa mea sunt punţi şi curcubeie, o nespusă luminare ce-o simt a unui eu lăuntric. Solificatio e departe de ce-aş putea conştientiza în realitate. Şi sigur persoana mea nu’i o himeră. Illuminatio, solificatio, ce naiba tot îmi vine’n minte. În faţa mea e un atol. Din el se’nalţă un curcubeu, o iluzie pe care doar zeii Şi iată, nu ştiu, dar cred că nu părăsesc ci o pot folosi căci n’au trup. Dar eu ? intru într’un teritoriu sacru, în jurul meu strânPe dedesubt e apa, apa curge într’una din gându-se lumina, aură de cristal aurit. Sunt un suflet, pentru că nu simt nicio clipă să am corp, cele şase direcţii din care cinci le cunosc. E un sunt o personificare a atmosferei însufleţite, atol sau o oază în care s’au pierdut cele opt căaşa cum au apărut în jurul magicianului întâl- rări ale lui Confucius. Pe o câmpie paşte liOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Pag. 47

corna. Şi tu, Apuleius, avatar al lui Hermes, mă atragi către-o cărare. Drumul începe în lumea copilăriei când sufletul meu nu se desprinsese încă de forţa cosmică a minţii omenirii, dar nu prea mult, pentru că simt, pot să’nţeleg instinctul preistoric al luminii. Aici, poate vrei să’mi dai libertatea şi crezi că’mi voi pierde instinctele divine, pierzând acea monadă din mine ...

- Şapte trepte, îmi strigă magicianul, atât ai de făcut !

- Dar n’ai văzut, bătrâne ? E un vis ! Te aşteptai, cu sensibilitatea ta cinică şi cu o resemnare amară date de câte’ncercări ai făcut în timp de milenii cu atâţia presupuşi aleşi, să dau şi eu greş. Fii rezonabil, măcar acum, în ciuda succeselor efemere de netăgăduit în multe privinţe; priveşte: nu mai sunt copil !

Chiar dacă am trecut din nou prin lumea sufletului ianic, simbolic privind în două sensuri, precum orice realitate vie, sunt aici. Şi-am ştiut că trebuie să cobor spre a urca apoi; ţinuturile sunt parte din memoria mea şi doar ochii mi’i bucur de minunatele curcubeie.

- Cum de-ai ştiut să treci prin copilărie, obligându-te să recunoşti că nici o stare conştientă nu te poate opri să visezi ? Magul se opri. El însuşi suferea acum o transformare.

Urcarea şi coborârea celor cinsprezece trepte de lumină şi întuneric epuiza pe rând părţi din ce mai rămăsese vizibil la el. Zosimos sau Apuleius, cine-o fi fost maestrul meu ce mă

Pag. 48

atrăsese din iarna plină de lumină a întunericului solar spre acest nemărginit atol, dispare şi ştiu că’l voi mai revedea de câte ori voi atinge marginile ochiului de apă. Și-acum pentru mine pare o imagine mistică, la limita nebuniei. O asemenea absurditate n’ar putea fi crezută decât poate printre cei considera i scrinti i. Lumea spirituală a timpurilor noastre a depăşit de mult asemenea nebulozităţi. Şi totuşi, în spate erau trepte, în sus şi’n jos. Eu înotam în apa ce mi se păruse la început o suprafaţă de gheaţă şi acum emana o lumină de aburi. În mine se integra acum spiritul cosmic şi deveneam pe clipă ce trecea al şaptelea. Sau eu sunt a şaptea treaptă.

- De ce te gândeai că era vară, când iarna te însoţise permanent, iar tu îl aşteptai pe Moş Crăciun. Şi totuşi ai vrut să petreci cea mai lungă noapte în munţi. Astfel, dacă am înţeles noi bine, ai ajuns într’un scenariu plin de peripeţii şi cârja de sub braţ abia te mai ţinea când încercai să fugi prin zăpadă.

Aşa fusese şi încercam să’mi amintesc cum mă accidentasem şi cum stătusem săptămâni în pat până când cu o cârjă plecasem ... Mă înterogau cele mai suave glasuri pe care îmi era dor să le ascult. Copiii mei, cărora le povestisem, erau aşezaţi pe pernele din salon, făcând o oarecare protecţie în jurul meu. Fusesem în multe locuri şi povesteam seara, când aveam timp, din călătoriile mele, mai ales despre cele făcute cu avionul pe alte continente, cât mai departe de realitatea zbuciumată a unui sfârşit de mileniu.

Dar cel mai minunat loc, unde poposesc mereu şi îmi iau o doză de tinereţe şi libertate, unde urc şi cobor fără să crâcnesc până ajung eu să fiu un şapte, e un loc plin de farmec, când plin de gheaţă, când stropit de foc solar, apă, aer şi pământ. E un atol, unde eu dintr’al cincilea element devin al şaptelea.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Ioan MITITELU

Omul zăpezii - Satul nostru era undeva pe aproape de Hotin, nici zece kilometri, am venit încoace cu tatăl meu şi mama, demult, de când cu refugiul din calea ruşilor şi aici am rămas. Eu eram destul de mică, nici zece ani.

Tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de nici azi nu se ştie din ce cauză, la vreun an şi

ceva după ce ne-am stabilit pe valea aceasta. Seriioja seamănă puţin cu el, sau poate aşa mi se pare mie. Păcat că nu a apucat să-l cunoască pe bunicăsu.

Femeia îmbrăcată în uniforma de un albastru spălăcit, cu petliţe cafenii cu o dungă albă de-a curmezişul, cu bereta pusă cochet cam pe o parte arătând în lumina slabă lucirea stinsă a emblemei emailate, vorbea domol, cu o voce puţin cântată, poate că din cauză că mai vorbise şi în altă limbă, învârtind între degete un creion şcolăresc.

Când vorbea de fiul său, Serioja, ochii i se umpleau de o lumină blândă, ca o apă învăluitoare.

Unul din cele două telefoane sună prelung, făcând parcă să vibreze semiobscuritatea din odaia ceea mică a cantonului de cale ferată. Ridică receptorul, dădu cu o mişcare moale o şuviţă rebelă pe după ureche, apoi fără să-l apropie de lobul urechii, ascultă cu atenţie ceea ce-i spunea o voce răguşită de la staţia alăturată.

Răspunse tot aşa tărăgănat că pasajul este înfundat complet, că plugul de zăpadă despre care de vreo cinci ore se tot zvoneşte că va veni, nu a apărut încă şi că nu are nici un chef să asculte glume porcoase la ora asta. Puse receptorul în furcă mormăind „Mare măgar şi ăsta, măcar de iar fi ruşine.”

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Se întoarse apoi spre bărbatul scund care stătea lipit de soba fierbinte şi se tot muta de pe un picior pe altul, lipindu-le pe rând cu talpa numai în şosete de suprafaţa lucioasă a teracotei.

- S-ar părea că plugul acesta n-o să apară aşa curând, cine mai ştie, poate doar pe după miezul nopţii. Mă mir cum de-ai plecat dumneata la serviciu pe un asemenea viscol. Ce crăpa lumea dacă nu te duceai? Pe o vreme ca asta se dă foarte uşor de bucluc. Văile acestea sunt pline de poveşti îngrozitoare cu oameni pierduţi pe timp de viscol.

Dar ia stai… parcă s-a auzit ceva. Îşi lipi un ochi de o porţiuna mai dezgheţată a geamului şi încercă să scruteze întunericul de afară. Un timp nu se auzi decât ţăcănitul regulat şi impasibil al ceasului de masă.

- Cred că mi s-a năzărit nu e decât vântul acesta turbat. Pe o viforiţă ca asta nu-i greu să ţi se pară că auzi şi sirene de locomotive. Şi chiar eşti hotărât să pleci spre staţia vecină pe jos acum noaptea şi pe viscol? Nu-i ici - colea, sunt şapte kilometri până acolo şi nici o casă de om, decât un canton aproape părăsit unde totuşi stă cineva, dar e tare ciudat şi ursuz. Stă singur acolo de foarte mulţi ani.

- O fi bătrân, probabil şi nu şi-o mai fi găsit rostul în altă parte…

- Nu e, aici e partea interesantă că nu e bătrân, să tot aibă în jur de 40 de ani şi stă singur cuc.

Oamenii în general îl ocolesc, dar nici el nu le caută compania. E şef de echipă la întreţinerea liniei, vine câteodată şi pe aici în control, dă bună ziua, stă pe scaunul de acolo doar cât să scrie câteva rânduri în registru apoi dând doar din cap a bineţe pleacă pe linie cu paşii săi mari de urs abătut spre cantonul din pădure. Niciodată n-a scris ceva de rău în registru, e un om bun, aşa-l consideră toţi cei din echipă. Îşi plecă mai mult capul asupra mesei şi în lumina săracă a lămpii cu petrol, pielea sa albă, fără nici un rid în faţa ochilor deşi trecuse demult de patruzeci de ani părea şi mai albă, aproape cadaverică. Undeva o uşă se trânti, cumpăna albroşie a barierei scârţâi jalnic sub rafala iute de vânt, lovind geamul cu o pală de zăpadă parcă destinată anume. Şi aproape imediat, de undeva de departe, parcă de la capătul lumii, se auzi ca un ecou întârziat sunetul prelung, tânguitor, al sirenei unei locomotive. Sunetul acela pluti parcă mult timp deasupra cantonului şi a plopului secular de alături.

Nu se zărea nici o lumină înaintând pe linie, dar acum era sigur că pe undeva trebuie să

Pag. 49

fie acel plug de zăpadă. Omul îşi trase spre el cizmele mari de cauciuc şi le încălţă cu mişcări cumpănite gospodăreşti, îşi înfăşură de două ori în jurul gâtului fularul mare şi gros, îşi puse pe el haina îmblănită care nu apucase să se usuce cum trebuie. Femeia se uita cu ochii mari la el, cu o expresie de mirare amestecată cu neîncredere.

- Dacă tot vrei să pleci, spune măcar cum te cheamă omule, dacă nu mai vine plugul, sau dacă nu te vede, sau nu opreşte să te ia, până în staţia vecină sunt şapte kilometri nu e de glumă.

- Nu vă temeţi, voi ajunge. Şi aşa am întârziat la tura de noapte, trebuia să ajung de aseară.

Ieşi în noaptea neagră de afară şi femeii i se păru după scăpărarea de o clipă a uşii deschise că el se cufundă undeva într-un abis.

Frigul ce-l ciupi din prima clipă de pomeţii obrajilor îl readuse la realitate. Simţi deodată răsuflarea femeii alături de el. Fără să se gândească se întoarse spre ea şi îi puse mâinile pe umeri iar ea

se lăsă mai jos. Era mai înaltă ca el dar nu acest lucru avea importanţă. Simţea că ei îi este teamă pentru el, teama firească pentru un om care poate pleacă la moarte.

- Voi ajunge, lasă că voi da un telefon de la staţia vecină când ajung ca să nu mai fii îngrijorată.

De fapt uite că apare şi plugul de zăpadă. Înaintând greoi ca un animal antedeluvian,

Pag. 50

din cauză că nu era nici un punct de reper prin preajmă, plugul care venea încet duduind din greu părea, pe rambleul înalt, neverosimil de mare.

Omul mai scutură odată a îmbărbătare umerii femeii apoi se avântă prin nămeţii mari cei ajungeau în unele locuri până la brâu, spre arătarea imensă cu faruri multe şi galbene ce venea încet dând valuri de zăpadă la o parte de pe linie. În interior era cald, erau oameni, ştia foarte bine acest lucru, degeaba i-ar fi strigat, duduitul greu al motorului acoperea totul. Făcu un efort şi se agăţă de o bară pe care gheaţa se depusese într-un strat gros, căută cu piciorul treapta metalică ce mai mult se ghicea în întuneric. Alunecă, se lovi dureros la genunchi, dar nu renunţă, puse amândouă tălpile pe treapta ceea îngheţată ţinându-se şi mai strâns de bara ceea.

I se păru că visează şi chiar dacă ştia că este aievea, i se părea că este vorba despre altcineva.

Zăpada albă se vedea vălurind în jur şi la câţiva metri sau zeci de metri, cine mai ştie, se ridica pieziş drept în sus, ajungând sus de tot la poalele cerului bănuit undeva departe. I se părea că merge agăţat de cine mai ştie ce, printr-o vale îngustă, sufocantă. Simţea uneori o pornire nestăvilită să dea drumul barei aceleia nesuferit de rece şi să alerge pe povârnişul acela de zăpadă în sus, spre înălţimi unde ar fi putut respira în voie.

Avu de mai multe ori asemenea accese de sufocare. Simţi ceva cald, lipicios la genunchiul lovit şi o senzaţie vagă de durere. Se miră singur că tocmai durerea ceea îi făcea bine. Îl cuprinse apoi o moleşeală plăcută, simţi gust de dulce în gură şi nu se ştie de unde apăru mama sa care-i făcea semne cu mâna din poarta casei părinteşti, zice mama ceva dar un duduit aiurea îl împiedică să înţeleagă ce-i spune. De undeva apăru un ochi roşu al unui stop luminos, care creşte, creşte, vine spre el… se auzi pocnetul sec al unei sticle de şampanie, aha e ziua lui de naştere, dar oare de ce râcâie câinele la uşă. E ziuă, spune cineva căruia i se văd numai cizmele. Şi iar apăru stopul acela roşu care-i clipi complice apoi se îndepărtează făcânduse tot mai mic.

Doamne, ce cald e de când a plecat stopul acela blestemat! Nici genunchiul nu-l mai doare!

Deodată ca şi cum o cortină uriaşă s-ar fi tras la o parte lin şi fără nici un zgomot, liniştea năvăli rece, nemiloasă în timpane, în creier. Privi atent în jur. Liniile metalice lucioase sclipind acum stins în lumina alburie a zăpezii, se vedeau până la o distanţă destul de mare. Vântul nu mai bătea.

Poate obosise şi el de trei zile de când sufla mereu.

Plugul de zăpadă dispăruse şi degeaba îşi îngustă ochii privind în lungul liniei că nu văzu nimic.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Doar undeva departe, în direcţia unde bănuia că s-a îndepărtat se mai auzea de abia perceptibil un zgomot de motor.

Nu văzu decât pădurea, o pădure neagră şi înaltă, pădure de stejari rămasă din timpuri străvechi. Se vorbeşte în cărţile de istorie că în pădurea aceasta s-a dat o luptă între moldoveni şi polonezi, la care a luat parte alături de tată său, Bogdan şi Ştefan, viitorul mare domnitor al Moldovei. Acum mută şi încremenită la margine de lume ţâşnea spre cer dreaptă şi maiestuoasă închipuind măreţia vechilor altare druidice. Cum stătea aşa răsturnat în zăpadă întrece cele două fire ale liniei de cale ferată i se părea că e bine, e cald şi doar răceala fulgilor care-i mai biciuiau faţa părea să-i stârnească un oarecare disconfort cu care de altfel începu să se obişnuiască în curând.

De undeva, ca o profanare a liniştii aceleia se auzi un zgomot ca un scârţâit de paşi. Se gândi un moment că poate să fie un om, dar parcă se supără că îi strică liniştea ceea învăluitoare, că vrea să-i deranjeze starea ceea de moleşeală călduţă, în care somnul voia să-i cuprindă tandru genele. Nu voia pe nimeni şi nimic, decât să doarmă, atât, să doarmă. Se aşeză mai bine pe o coastă încercând să nu mai audă acei paşi grei care se apropiau. Încercă să deschidă pleoapele care nu-l ascultau iar mărgelele de gheaţă prinse pe gene scoaseră un sunet cristalin, sau aşa i se păruse lui.

Doamne ce ciudă îi mai era pe necunoscutul care se apropia acum fără nici un dubiu, venind cu paşi grei, deşi se simţea că mergea cu precauţie pe traversele de beton ale căii ferate. Curând apăru şi silueta mare a unui om, o siluetă care de jos părea înaltă cât turla bisericii, în mână cu o unealtă ciudată asemănătoare unei lănci arhaice. Îi veni să strige după ajutor, dar ţipătul nu reuşi să iasă, se zbătea undeva în gât până ce matahala ceea se aplecă asupra lui.

De abia atunci irumpse din adâncul inimii şi răscoli până departe pădurea, sau cel puţin aşa i se păruse lui. O pasăre adormită fâlfâi scurt din aripi şi cârâi speriată. Atunci se auzi ca un mormăit venind din adâncul unei peşteri.

-Ţipă, înseamnă că nu l-a tăiat plugul de zăpadă, slavă Domnului. Apoi vocea deveni pur şi simplu tunătoare.

-Hai sus, în picioare, dacă stai aici îngheţi în mod sigur.

A vrut să se ridice dar genunchii nu-l ascultară şi de altfel se simţea foarte bine aici, de ce să plece de aici unde era atât de bine şi de cald şi în definitiv de ce vrea omul acela să-l deranjeze.

Dar necunoscutul nu-l lăsă. Îl ridică uşor de subsuori şi văzând că dă iar să cadă, îl aruncă pe Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

umeri ca pe un sac oarecare şi porni iar cu paşi mari în direcţia în care dispăruse demult plugul de zăpadă. Într-o vreme se făcuse vâlvă mare la televizor şi în publicistică despre aşa numitul om al zăpezilor, care ar trăi cică prin Himalaia. Nu se ştie de ce îşi aduse chiar acum aminte de aceasta, căută să-şi mai aducă aminte ceva despre acest om al zăpezilor dar nu reuşi. O moleşeală plăcută puse stăpânire pe el şi se cufundă în puful acela moale cu un zâmbet satisfăcut. Nu mai auzi după un timp respiraţia grea, rară şi profundă, ca oftatul unor foale, a celui care-l căra în spate, nu văzu cantonul mic de cărămidă roşie ce părea rezemat direct de trunchiurile zgrunţuroase ale stejarilor şi de abia când cel pe care în mintea lui îl poreclise omul zăpezilor îl lăsă jos încercând să-l pună pe picioare, îşi reveni puţin şi el. Glasul omului zăpezilor bubui parcă într-un crescendo ciudat.

-Aici este casa mea. Ai grijă să nu cazi iar.

Gardul de scânduri late era aproape îngropat sub troienele înalte, o pârtie îngustă de curând făcută se prelungea de la portiţa prinsă de viscol deschisă, până la uşa care se desena ca un gol de culoare închisă pe zidul roşu de cărămidă. Omul zăpezilor o deschise cu un gest rapid. Se vedea că nu are belciuge pentru lacăt şi probabil nu era încuiată niciodată când stăpânul lipsea.

Din sala mică, intrară în odaia cu miros plăcut de plante de pădure, luminată de o lampă de tablă aşa cum erau cele din dotarea CFR, cu lumina coborâtă acum ca sâmburele unei candele. Necunoscutul îl lăsă ca să cadă pe un scaun şi ieşi afară fără să mai scoată nici un cuvânt. Se auziră apoi nişte zgomote de buşteni rostogoliţi urmaţi de toporul care începu să cadă icnit pe lemn.

Omul se uită prin încăpere curios. Se vedea că este o casă de burlac. Un singur pat lung, neasemuit de lung şi îngust ca a unui marinar, acoperit cu o cuvertură ţesută în casă, se profila pe latura camerei, pe pereţi diferite figuri de păsări şi animale făcute din crengi sau rădăcini de copac după o reţetă proprie, pe peretele dinspre răsărit o icoană de lemn înnegrită de vreme, încadrată de un ştergar curat de in ţesut în casă, un ştergar lung până aproape de duşumeaua vopsită verde. Sub icoană două smocuri de busuioc puse cruciş parcă închipuiau o cruce a Sfântului Andrei. În diferite locuri, prinse în cuie bătute în zid, erau agăţaţi mici snopi de plante de pădure se pare că migălos selectate şi aşezate într-o ordine perfectă fir lângă fir după dimensiune. Cuierele de lemn erau frumos cioplite şi curbate aproape graţios. Pe masa de lemn, o masă curată fără să fie acoperită cu nimic, se afla o carte cu coperta albăstrie.

Pag. 51

Era o carte mică dar care se părea că era adesea răsfoită. O trase spre el, mări puţin flacăra lămpii şi citi aproape silabisind: „Ioan Minulescu” „Poezii”.

Era o carte din colecţia „Cele mai frumoase poezii”. Pe moment îi fu greu, dacă nu chiar imposibil să şi-l imagineze pe omul acela mătăhălos, cu mâinile ca nişte lopeţi, răsfoind cartea ceea mică şi mormăind cu glasul său gâlgâitor ca o furtună văratecă, graţioasele „Romanţe pentru mai târziu”.

Podeaua din săliţa de intrare trosni sub paşii săi grei şi în cadrul uşii apăru, cu capul plecat ca să nu lovească partea de sus omul acela, cu braţele pline de lemne pe care le răsturnă dintr-o mişcare lângă vatra joasă a unei sobe din lut, aşa cum se face de obicei la ţară. Se uită cu un ochi la străin şi zise.

- Vă uitaţi la cartea mea? O am demult, de când am făcut şcoala la CFR. Mi-am cumpărat-o eu cu banii mei din bursă. Apoi ca şi cum asta ar fi fost lucrul de cea mai mare importanţă, nu mai zise nimic. Lua ramuri uscate luate dintr-un cotlon al sobei şi le rupea uşor, ca pe paie, cu mâinile sale mari, aşezându-le minuţios într-o grămăjoară cu o formă anume, în gura sobei. De pe sobă luă o altă carte din care cu o mişcare bruscă rupse două foi, le mototoli şi le puse sub grămada de vreascuri.

Chibritul hârşâi scurt pe scăpărătoare luminând faţa mare, nerasă, cu nasul puţin coroiat şi ochi cafenii ce sclipiră o clipă în lumina prea bruscă.

Simţi nevoia să se justifice de ruperea foilor din cartea ceea pe care o aruncă înapoi în locul de unde o luase.

- Cartea asta am găsit-o astă vară lângă linie. Probabil a aruncat-o cineva din tren. Eu nu înţeleg pentru ce s-a scris o asemenea carte. Auzi numai ce titlu: „Sistematizare şi urbanizare”. Şi chiar dacă aş înţelege, nu mă interesează. Tăcu apoi, urmându-şi nişte gânduri doar a lui, gânduri începute şi niciodată duse până la capăt. Izbucni pe neaşteptate: - Să ajung la spital, nu vreau nici într-o mie de ani…

Tăcu iar uitându-se cu mare atenţie la flăcările jucăuşe care mistuiau cu spor ramurile subţiri ce trosneau parcă veselindu-se. Omul zăpezii căută după capătul patului şi veni spre masă cu o sticlă şi un pahar.

- E ţuică făcută acasă de părinţii mei, ţuică trasă de două ori cum se face pe la noi, bea, o să-ţi priască la frigul pe care l-ai tras. Dar scoate-ţi cizmele celea, sau stai, mai bine ţi le trag eu, că parcă te văd încă înţepenit puţin. Îi scoase cizmele cu smucituri repezi şi le duse în sala de la intrare apoi puse în pahar lichidul incolor care făcea mici bule

Pag. 52

la turnare.

- Dumneata nu bei?

- Eu nu, numai când am nevoie, adică atunci când sunt răcit sau uneori aşa când îmi vine, odată sau de două ori pe lună, dar atunci beau straşnic, aşa de unul singur, apoi cânt şi chiui de răsună pădurea. Mă simt atunci bine, prietenos cu toată lumea, dar nu ştiu de ce oamenii fug atunci când mă văd în starea aceasta. Plec şi străbat pădurea de la un capăt la altul, cu sticla la mine să cinstesc pe careva dar nu întâlnesc pe nimeni. O singură dată era cât pe ce să pot sta de vorbă cu vreo trei oameni veniţi la pădure dar şi aceştia au ţâşnit care încotro, spre marginea pădurii când mau văzut. Degeaba i-am chemat, nici unul nu s-a întors. Atunci de mâhnire am băut eu toată sticla şi nu m-am mai atins de ţuică două luni de zile.

Vrei să mănânci ceva? Am mâncare de ciuperci uscate de astă vară şi friptură de iepure.

Nu mai aşteptă răspunsul. Aduse două străchini de lut pe care le puse pe masă. Străinul dădu paharul de ţuică pe gât dintr-o mişcare apoi mâncă un timp în tăcere. Întrebă într-un târziu…

- Dumneata stai singur aici?

- Singur. Dacă nu m-am însurat când trebuia, cred că nu am să fac lucrul acesta niciodată.

M-am obişnuit de unul singur.

- De ce nu te muţi în staţie? Au două pavilioane acolo, au şi magazinul chiar şi cârciuma aproape.

Omul oftă din adâncuri, golindu-şi cu obidă parcă plămânii şi zise într-o doară: - Ehei, asta-i poveste veche! De mai multe ori mi-au zis să mă mut dar nu vreau eu. Aici în mijlocul pădurii mă simt eu bine. E linişte tot anul şi doar iarna mai vin lupii mei să mă salute urlând sub fereastră. Nu te mira, aşa le spun eu, e o haită nu prea mare doar de vreo şapte lupi care poposesc adesea aici şi dorm chiar sub fereastra asta de la dormitor. Acum cine ştie pe unde or fi, pot să fie şi la zeci de kilometri după hrană dar iar se întorc fără greş aici. Nu a reuşit să mă convingă nici şeful cel mare de la întreţinerea liniei.

Omul tăcu deodată, lăsându-şi mâinile mari pe genunchi privind undeva într-un gol doar de el ştiut.

- Şi ce i-ai spus, cum ai motivat, că şefii aceştia sunt de obicei greu de înduplecat când le intră ceva în cap.

- I-am zis-o clar că dacă mă obligă să plec de aici, îmi dau demisia şi plec în altă parte unde să fiu liniştit. Eu nici înainte nu puteam suferi blocurile, dar de când am ajuns la spital ca nebun de legat, nu vreau să le mai văd. Aşa sunt eu, trebuie să simt sub talpă zăpada iernii şi pământul reavăn al primăverii, să fiu alături de copacii care îmi dau liOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

nişte şi pace, să simt mirosul mugurilor care plesnesc şi foşnetul frunzelor vara.

Eu am stat foarte puţin timp la oraş. Doar trei luni cât am făcut şcoala de şefi de echipă la întreţinerea liniei. Spre sfârşitul şcolii, cine mai ştie la ce m-a dus gândul, m-am descălţat am aruncat bocancii fără să mă gândesc prea mult, ca pe ceva nefolositor, apoi am mers desculţ prin oraş. Era vară, cald, asfaltul se încinsese de căldură, frigea şi mirosea urât. Mai ales mirosul acela mă înnebunea, nu alta.

Am tot mers înainte, cine mai ştie cât am mers, poate jumătate din oraş, poate mai mult, undeva se vedea un deal înverzit, cu pomi frumoşi puşi în rânduri drepte ca la sfoară. Voiam să ajung acolo dar oraşul nu se mai termina. Asfaltul frigea parcă din ce în ce mai tare, de o parte şi alta a străzii numai construcţii înalte, unele cu schele pe ele, parcă mă striveau.

M-am sprijinit de un stâlp, pe care scria ceva cu galben, nu m-a interesat ce scria, eu vedeam doar dealul acela şi deodată toate parcă s-au prăvălit asupra mea. Parcă mă văd şi acum şi cred că voi avea imaginea aceasta în minte pentru toată viaţa mea. Stăteam ghemuit precum stă fătul în maicăsa şi mi se părea că sunt în interiorul unei mingi uriaşe. O minge uriaşă din fire de fier-beton mă înconjura până la un înveliş exterior pe care îl ştiam că este din asfalt fierbinte. Încercam să mă mişc, să evadez din ghemul acela de fire metalice, dar asemenea unor şerpi uriaşi, firele acelea mă încolăceau, tot mai strâns şi mai strâns, sufocându-mă. Mingea ceea de asfalt se făcuse foarte fierbinte şi mirosea îngrozitor a gaz. În tot acest timp vedeam şi rândurile acelea drepte de pomi de un verde viu care acum se înnegreau şi picurau deasupra oraşului în picături negre de petrol. Cum atingea un alt copac, acela murea prăvălindu-se peste mine. Parcă eram plin de copaci morţi, tălpile, mâinile corpul tot îmi era acoperit de copaci morţi, voiam să întind mâinile să opresc picăturile acelea, dar nu reuşeam cu nici un chip.

Cu un zdrăngănit de fierăraie, globul acela negru se puse în mişcare, sau poate se mişca mai dinainte şi eu nu observasem, şi cu ochii măriţi am văzut prin faţa mea defilând anii ce au trecut de la naşterea mea, scrise pe tăbliţe albe, cu litere drepte, fără nici o sminteală. Şi în centrul acelui glob eram eu iar creierul îmi era plin de copaci morţi. Am strigat, dar strigătul meu a sunat a pustiu, nimic nu s-a schimbat, nici rotirea, nici defilarea tăbliţelor acelea, nici reţeaua ceea drăcească. Ultimul copac îmi muri în palme şi din momentul acela nu mai ştiu nimic, un ochi negru s-a închis deasupra mea…

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Străinul pusese demult lingura pe marginea blidului uitând să mai mănânce, privea cu ochii duşi undeva în spate la umbra uriaşă a omului din faţa sa pe care lumina lămpii o contura pe perete. Zise parcă de undeva de departe, cu gura altuia: - Şi…

- Nimic. Într-un târziu m-am trezit legănat aşa cum mă legăna mama când eram mic şi de undeva am auzit un glas de femeie: „Doamne, ce mare este omul acesta şi a căzut aşa ca un copil”. De aproape de capul meu i-a răspuns un bărbat cu o voce indiferentă ca şi acum ar fi spus că merele se coc doar atunci când le vine timpul: „A fost un şoc din cauza insolaţiei, i se poate întâmpla oricui dacă nu are grijă pe timp de vară”.

Am deschis ochii şi am văzut că eram dus pe o targă de doi oameni spre o maşină a Salvării, în-

fiorător de albă, cu crucea aceea mare, roşie, care atunci mi s-a părut că-mi rânjeşte ameninţător. În jur erau mulţi oameni, uitându-se spre mine cu ochi mari şi curioşi ca ai copiilor, vorbeau şuşotind cred că despre mine. Am sărit jos, am rupt lanţul acela de oameni care s-au dat temători la o parte şi am fugit. Nimeni nu a zis nimic, nici chiar cei cu targa, care acum mergeau în continuare spre maşina Salvării.

Omul se ridică sprijinindu-se cu mâinile de masă, cu o sclipire ciudată, neguroasă, în ochii săi cafenii şi mai puse câteva lemne în gura largă a sobei.

Pag. 53

Suflă de câteva ori umflându-şi obrajii în focul ce dădea să se stingă, apoi când flăcările crescură trosnind, se lăsă iar pe scaunul ce scârţâi prevenitor.

Străinul nu zise nimic, dăduse demult mâncare la o parte şi fără să se uite ce face cu mâinile, răsucea pe o parte şi pe alta cartea ceea mică de Minulescu.

Omul zăpezilor zise iar cu vocea joasă şi egală…

- Uneori caut să înţeleg şi eu de ce se strâng aşa oamenii când se întâmplă ceva. Alaltăieri am fost până la judeţ. Mă mai duc şi eu câte odată pe lună ca să-mi cumpăr cele necesare. Se construia o stradă nouă, largă. Vechea stradă fusese dintotdeauna străjuită de copaci care acum erau scoşi cu escavatorul din pământ cu tot cu rădăcini şi aruncaţi în autocamioane mari. Şi acolo erau strânşi oameni, trotuarul era plin de oameni, trotuarul era plin de oameni care nu vorbeau sau vorbeau în şoaptă ca la mort. Într-adevăr atmosfera era de moarte, toţi priveau cum fierătania ceea galbenă, ca un uriaş cu colţi lucioşi de oţel prindea copacul aproape de rădăcină apoi scoţând fum negru printre frunzele verzi ale copacului condamnat trăgea parcă fără un efort prea mare. Rădăcinile trosneau, încolăcindu-se prin aer, o parte din ele rămâneau în pământ pentru a fi acoperite de asfalt. Doar oamenii urmăreau coroanele verzi, falnice cu câteva minute mai înainte care erau aruncate ca nişte lucruri nefolositoare în bena uriaşă a camionului.

Atunci am stat şi eu lângă ceilalţi oameni. În gară a fluierat trenul care trebuia să mă aducă spre casă, dar eu am rămas acolo. Voiam să văd faţa tractoristului de la manetele acelea ucigaşe. Cu un ultim copac pus în autocamion a ieşit din cabină. Avea o faţă obosită, atât. Am plecat de acolo şi undeva mintea mea păstram imaginea unei crengi verzi strivită sub şenila grea.

Tăcu şi capul i se aplecă şi mai mult deasupra mesei. Afară vântul încetase de tot. Aici era cald şi bine. Cu greu ai fi crezut că afară zăpada este cât gardul. Uitând că nu este singur, omul se ridică şi se trânti cu mâinile sub cap pe patul acela îngust.

Respiraţia îi deveni cu timpul din ce în ce mai regulată.

Străinul deschise cartea şi se uită în tăcere la titlurile poeziilor scrise cu o slovă măruntă. Se trezi că zice pe un ton destul de încet, mai mult ca pentru sine: - Şi de ce tocmai Minulescu? Fă-mă să înţeleg.

Omul din pat pe care îl crezuse o clipă că a adormit, hârâi nedesluşit, întinse mâinile luând cărţulia, o strânse în palmă acoperind-o cu totul şi o ţinu aşa multă vreme.

- Cartea aceasta este portiţa pe unde mai ies câteodată în lume, plec aşa cam o dată pe an cam câte

Pag. 54

trei zile. Unde? Nici eu nu ştiu. Nu ştiu nici ziua când plec. Îmi spune apoi mama care mai vine pe aici ca să-mi mai facă mâncare şi să-mi spele cămăşile că m-a căutat peste tot. Dă telefoane de la gară, întreabă pe toată lumea… Niciodată nu m-a văzut nimeni, nu m-a găsit nimeni. După trei zile mă regăsesc singur pe borna kilometrică din faţa cantonului acesta, cu cartea deschisă în mână. Citesc de fiecare dată o strofă pe care am învăţat-o pe de rost…

A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare Un cântec trist adus din alte ţări De nişte păsări albe călătoare Pe albastrul răzvrătit al altor mări Un cântec trist adus de marinarii Sosiţi din Boston Norfolk Sau New York Un cântec trist ce-l cântă adesea pescarii Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.

Deodată se ridică brusc în picioare, până aproape de tavan şi zise cu un glas repezit.

- Uite că s-a făcut ziuă, staţia nu este departe, să nu-mi mulţumeşti. Nu trebuie. Acum pleacă. În timp ce străinul se îmbrăca el mergea cu paşi din ce în ce mai repezi prin cameră scoţând frânturi de cuvinte sau de cântec, cu intonaţii barbare, nedesluşite.

Străinul deschise uşa spre zorii care năvăliră înăuntru învăluiţi într-un nor de abur tivit cu sclipirea albăstrie a zăpezii. Se scutură ca de un fior în frigul ce-l învălui deodată din toate părţile.

Parcurse repede o bucată de drum pe urma lăsată de plugul de zăpadă. Cantonul rămăsese în urmă sub străjuirea stejarilor din mica pădure de şes.

Podul de fier, şi apăru în cale mare şi cenuşiu ca o arătare scheletică din altă lume. Râul care nu fusese chiar de tot cuprins în gheaţă, susura molcom.

Se opri la capătul podului respirând greu şi de abia atunci îşi dădu seama cât de repede mersese.

De undeva, nici el nu ştie de unde îi veniră în minte patru versuri de Minulescu pe care nici el nu ştie de ce le îngână spre firul de apă.

A fost un vis Un vers O melodie Ce n-am cântat-o poate niciodată Porni cu paşi rari pe tăblia metalică a podului de cale ferată. O pală întârziată de vânt trecu prin schelăria metalică scoţând un vaiet aproape omenesc…

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Ioan BABAN

ION ALEXANDRU ANGHELUŞ Microportret literar

on Alexandru Angheluş este un reper cultural important nu numai pentru Oraşul Huşi, ci şi pentru spaţiul nostru vasluian şi moldav în general. Om de cultură omniprezent, scriitor de talent, (poet, eseist, publicist şi critic literar), îndrumător de cenacluri literare, animator cultural în timpul vieţii, amintirea lui a rămas neştearsă, iar lipsa din spaţiul pe care l-a animat încă se face simţită.

De aceea la împlinirea unor date care au legătură cu viaţa, creaţia şi fapta sa, cei care l-au cunoscut îşi amintesc cu pioşenie de chipul lui, de întâlnirile cu el, îi simt prezenţa, chiar dacă el ne priveşte de la porţile veşniciei.

Dar oraşul în care a trăit cea mai mare parte a vieţii, în care a cunoscut bucuriile tinereţii, ale primelor succese literare, dar şi amărăciunile de care nu scapă nimeni, pentru că viaţa aşa e clădită, îi cinsteşte deseori memoria, organizând activităţi menite să-l aducă printre noi, măcar pentru câteva clipe ca să ne bucurăm, dar să ne şi întristăm că nul avem alături.

A văzut lumina zilei la 1 octombrie, 1937 în satul Nuci, din judeţul Ilfov, dar a devenit moldovean ca altădată George Topârceanu, ori contemporanul nostru, poetul Horia Zileru, ieşean get-beget, deşi e originar din spaţiul muntean. Ion Alex. Angheluş însă s-a stins din viaţă în floarea vârstei, la 19 iulie 1986. Provenea dintr-o familie în care tatăl era un talentat sculptor popular în lemn, vestit în împrejurimi, autor al unei vestite Porţi de la Căldăruşani. Viitorul profesor şi scriitor a făcut şcoală primară şi elementară în spaţiul natal şi liceul în Bucureşti. A dorit să urmeze studii superioare la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, dar a renunţat, dat fiind conţinutul acestei discipline la vremea aceea. S-a înscris însă, în 1956 la Facultatea de Filologie, cursuri fără frecvenţă şi

I

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

“O parte însemnată din creaţia regretatului scriitor huşean a rămas în manuscrise. Este însă demnă de a fi luată în seamă strădania criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu care a iniţiat apariţia unui volum postum în 1992 sub titlul ,,Cai de lut”, iar în anul 2006, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea poetului şi publicistului a apărut volumul antologic „Nunţile focului”, purtând titlul celui cu care debutase în 1971. Volumul aminitit cuprinde o selecţie din întreaga creaţie poetică a lui Ion Alex.

Angheluş, prezentă în volumele numite mai sus, la care se adaugă ceea ce autorii antologiei au găsit în manuscrise sale.“ Pag. 55

a trecut printr-un lung şir de dificultăţi de integrare în calitate de cadru didactic suplinitor, până în 1962 când, devenind licenţiat, a fost numit profesor la Liceul „Cuza-Vodă” din Huşi, unde a funcţionat de altfel, cum s-a mai spus, până când ceva din ordinea universală a pus punct existenţei sale, spre marele regret al acelora care l-au cunoscut şi preţuit.

Debutat literar şi publicistic s-a produs în anul 1963, în ziarul ,,Flacăra Iaşului”, o publicaţie care făcea pe vremea aceea de toate, inclusiv literatură. Mulţi dintre viitorii poeţi moldavi au debutat în acest cotidian. Dacă mai adăugăm că redactorii erau ei înşişi literaţi, cunoscuţi în atmosfera literară a vremii, imaginea publicaţiei se apropie de adevăr. Şi apoi, nu tot ce s-a publicat în „Flacăra Iaşului” la vremea aceea trebuie să treacă sub tăcere. În anii următori, prezenţa lui Ion Alexandru Angheluş în publicaţiile din Moldova şi din ţară era din ce în ce mai simţită. A publicat poezii, articole de critică şi istorie literară, eseuri, anchete, traduceri etc. A semnat cu pseudonimele: Dan Bogdan Anghel, Ion Maria Paraschiv. În oraşul Huşi, la iniţiativa sa, a luat naştere un cenaclu literar al liceului, numit ,,Zorile”, dar şi un altul, „Mihai Eminescu” al Casei de Cultură, cu reviste locale menite să evidenţieze tinerele talente.

Unii dintre foştii ,,ucenici” în ale scrisului sunt astăzi scriitori de marcă, printre ei Ion Gheorghe Pricop, Valentina Teclici, Cicerone Sbanţu, Marcel Vârlan, Eugenia Faraon ş. a. În 1971 a debutat editorial la Ed. Litera din Bucureşti cu volumul ,,Nunţile focului”. Poezia din acest volum este puternic influenţată de neomodernism, mai curând o mişcare literară, având ca reper creaţia lui Nichita Stănescu, însemnând o reîntoarcere la valorile poeziei interbelice, despre care Tudor Vianu, în 1936 afirma că în lirică, „se pare s-a spus tot ce era de spus”. Reeditarea marilor poeţi din epoca interbelică a însemnat un impuls pentru întreaga poezie românească de după 1960. Ori lirica lui Ion Alex. Angheluş este organic legată de noua stare poetică, la care se adaugă lirica universală, în special Lautreamont, faţă de care a avut un adevărat cult. În nunţile focului, inspiraţia este stimulată de lectura operei poetice a marilor creatori din literatura

Pag. 56

română şi universală.

Consacrarea a venit în anii următori cu volumele de versuri ,,Drumul cuvântului” din 1980, ,,Pânda de seară” din 1983 şi ,,Cumpărătorul de bufniţe” din 1985, aşa încât, se poate afirma că Ion Alex. Angheluş aparţine generaţiei ’80, dar nu şi direcţiei estetice a acesteia.

Lirica lui nu se impune prin mijloacele la care fac apel poeţii din grupul „desantiştilor”. De altfel nici azi nu există suficiente motivaţii de a susţine „originalitatea” deplină a generaţiei amintite.

Dar activitatea publicistcă a lui Ion Alexandru Angheluş nu e completă dacă nu amintim că este coautorul unei cărţi cu caracter anecdotic şi reflexiv despre vie şi vin: ,,Ambrozie şi nectar”, amintind poate de alte cărţi cu o asemenea destinaţie din literatura română, în colaborare cu inginerul Avram D. Tudosie, din 1978. În 1968 era prezent şi într-o antologie de „Referate şi comunicări”, editată de Ministerul Învăţământului iar în 1980 publica volumul „Jurnal de idei”, eseuri critice.

O parte însemnată din creaţia regretatului scriitor huşean a rămas în manuscrise. Este însă demnă de a fi luată în seamă strădania criticului şi istoricului literar Theodor Codreanu care a iniţiat apariţia unui volum postum în 1992 sub titlul ,,Cai de lut”, iar în anul 2006, cu prilejul comemorării a 20 de ani de la moartea poetului şi publicistului a apărut volumul antologic „Nunţile focului”, purtând titlul celui cu care debutase în 1971. Volumul aminitit cuprinde o selecţie din întreaga creaţie poetică a lui Ion Alex. Angheluş, prezentă în volumele numite mai sus, la care se adaugă ceea ce autorii antologiei au găsit în manuscrise sale. Poemele nepublicate au fost grupate în titluri descoperite probabil în aceleaşi manuscrise, cum ar fi: „Orfeu”, „Paloş”, „Munţii” sau cele luate „Din periodice” sau „Inedite”.

Poezia lui Ion Alex. Angheluş este puternic marcată de un pesimism funciar generat de neputinţa depăşirii condiţiei omului de a supune destinul: „M-am prefăcut în copac, singur în vasta câmpie, tremur şi tac / lângă iarba vie. Ramurile-n cer / mi-au luat rădăcinile. În curând am să pier, sorbind toate luminile. / Solitar în cădere, / mă vor jeli scoicile, apele...”(1) Motivul copacului este preOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

zent în creaţia multor poeţi români, printre ei Lucian Blaga. Identificarea în eternitate cu acest element al naturii dă sens metaforic şi simbolic existenţei.

De asemenea este prezent motivul calului cultivat de mulţi poeţi ai generaţiei sale (Nichita Stănescu, A. Păunescu) pentru că şi el reprezintă un simbol al aspiraţiei spre saltul necesar. Şi în proză motivul a constituit un fertil izvor de inspiraţie (Marin Preda).

Volumul postum „Cai de lut”, parcă surprinde o stare de anormalitate, saltul nu mai este posibil, „Caii de lut îşi fac începutul / şi-şi drămuie-n ape misterul.” Lirismul e grav, solemn, starea poetică molipsitoare: „dacă bate ura la fereastra veche / pune lama zilei animal de veghe; / pune saci în uşă, te baricadează, / zideşte fereastra cu îngeri de pază; / toarnă zmoală unde limpede răsare / rădăcina urii survolând spre soare.” Izolarea poetului are motivaţie existenţială.

Poemele, toate fără titlu, curg pe un vad al tristeţei profunde provocate de nelinişti ontologice. De aceea „inima mea” e „ucisă copită”, e plânsă „liniştea din fântâni”, destinul e cu „aripile stropite de sânge”. Nu lipsesc din volumul citat mai sus motivele mitologice („Zoreşte spre Cyiclade un vultur de tăcere”) sau evocarea unor poeţi mari ai lumii din care setea de cunoaştere a marii creaţii universale s-a potolit prin lecturi profunde (Emily Dikenson). Este de asemenea prezentă în poeme o stare provocată de livresc. Neliniştit cum era, Ion Alex Angheluş sonda spaţii mai puţin cunoscute şi cuvintele evocatoare ale acestora şiau făcut loc în versuri. Îşi proiectase studii despre Mihai Eminescu, Adrian Marino, G. Călinescu, traduceri din Nicolaus Lenau, etc. În volumul „Jurnal de idei” din 1980 eul liric este un „cumpărător de bufniţe”, cele mai lipsite de sensibilitate poetică dintre toate făpturile cunoscute, dar suprapuse peste starea de graţie negativă provocată de cauzele izolării de lumea în care îşi duce zilele. Portretul eului liric este romantic, „Are părul lăsat pe spate şi ochii / negri; neavând nevoie de nici o introducere, / se prezintă singur în faţa veşniciei / şi-şi întinde palmele nepătate / în faţa judecătorilor. Femeia lui „atât / de generos senzuală” strigă aferat: / - Nu el e cel iubit!” / Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Şi bufniţele înfloresc…” şi marcat de evenimete nedorite.

Poezia din acest volum se naşte din stări de suflet foarte diferite, de la percepţia cuvântului ca punct de plecare la imagine, până la admiraţie faţă de cineva intrat în memoria afectivă pentru totdeauna: „un suflet prinde aripi / o fată desculţă / umblă pe cărările cuvântului; / o cascadă de sânge / cade în regiunea inimii; / în sfârşit, se naşte o nelinişte / căutată îndelung prin dicţionare.” Majoritatea poemelor din acest volum sunt dedicaţii. Se distinge cea adresată lui Corneliu Popel la plecarea lui pe alt tărâm: „I-au făcut un pat / Şi lau îngropat / Unde plâng în nopţi / Struguri negri copţi / Când prin aer vin / Fluvii de venin.”

Nervul liric al lui Ion Alexandru Angheluş este mereu treaz şi de fiecare dată zvâcneşte într-un text absolut inedit şi surprinzător.

OPERA: ,,Comunicări şi referate”, în colab., Iaşi, 1968; ,,Nunţile focului”, poezie, Ed. Litera, Buc., 1971; ,,Ambrozie şi nectar”, reflexii şi anecdote despre vin, în colab. Cu Avram D. Tudose, Ed. Ceres, 1978; ,,Drumul cuvântului”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi, 1980; ,,Jurnal de idei”, Ed. Litera, Buc., 1980; ,,Pânda de seară”, versuri, Ed. C.R., Buc., 1983; ,,Cumpărătorul de bufniţe”, versuri, Ed. Junimea, Iaşi, 1985; ,,Caii de lut”, Ed. Contact, Iaşi, 1992. În manuscris: ,,Jurnalul literar” al lui G. Călinescu; ,,Eminescu sau mitul insulei lui Euthanasius (eseu critic), ,,Prinţ şi labirint în crepuscul” (poeme), ,,Imperiul focului, Melodii ebraice” (poeme); ,,Jurnal de idei”,(vol. II); Nicolaus Lenau, ,,Albigenzii”, traducere (în colab.); ,,Introducere în opera lui Adrian Marino” (eseu critic); ,,Fragmente de istorie literară românească.

Referinţe critice: Despre scrierile lui Ion Alexandru Angheluş au exprimat opinii critice C. Ciopraga, Adrian Marino, N. Steinhardt, Valentin Taşcu, Th. Codreanu, Th. Pracsiu etc.

Bibliografie: Th. Codreanu, prefaţă la vol. ,,Cai de lut”; V. Grigoraş, ,,Fragmente... 2001.

Note: I. Alex. Angheluş, op. cit. P. 52.

Pag. 57

Ion Gh PRICOP

Meleaguri natale

P

ovestea venirii pe lume era singurul lucru esenţial din viaţa soţiei sale sau din fragmentul de viaţă pe care i-l cunoştea cu adevărat.

Fiindcă bănuia – şi asta mai cu seamă acum, când nu mai era în putere, când fusese obligat să iasă la marginea societăţii – că fiinţa care îl însoţise prin viaţă avea o existenţă cu mult mai tumultoasă decât ceea ce ştia el; că-i ascundea taine pe care, timp îndelungat, nu a dorit să i le cunoască. Şi nu înţelegea de ce naşterea pitorească a Magdalenei i se impunea ca moment semnificativ, ca simbol, pentru întregul demers al familiei sale, pentru cinstea, norocul şi onoarea acesteia. Poate datorită faptului că şi el îşi visase o surioară în dorul căreia construia păpuşi din hlei şi din mocirlă, le usca la vatra încinsă, le vopsea şi-apoi le punea nume? Sau datorită ideii că, dacă n-ar fi existat această femeie, destinul său ar fi arătat cu totul altfel?

– Cine mi te-a scos în cale? o întrebă, simţindo alături, pe scaunul din dreapta, cu respiraţia uşoară, calmă şi caldă.

Se trezea în el acea stare de conştiinţă răscolitoare de trecut, aducătoare de amintiri şi resentimente, ori de câte ori trebuia să plece la ,,ţară“, la ai săi. Şi Luk-Magdalena era obligată să facă faţă tirului de întrebări, atât din partea mamei, cât şi a tatăluisocru. Că unde a crescut, după ce maică-sa o abandonase, cine sunt părinţii ei adoptivi, dacă Maria, cea care o născuse şi fusese colegă de clase primare cu mama-soacră, mai dăduse vreun semn de viaţă ulterior faptei sale pline de laşitate, cât pământ, câtă avere au, unde a învăţat carte şi ce studii are.

Ea tăcea, înregistra toate întrebările, ba mai solicita şi altele, pentru ca, răspunzând, să-şi elucideze viaţa, să le-o aştearnă la picioare, spre a nu mai fi sâcâită. Şi, bineînţeles, veneau şi cele încuietoare: de ce nu naşte mai mulţi copii şi dacă îl iubeşte, cu adevărat, pe Chíri… Şi femeia făcea faţă cu brio întregului interogatoriu, apoi executa câţiva paşi prin troscotul curţii, se apropia de cloşcă şi prindea câte un puişor sub palme, îl mângâia şi-l săruta.

– Ştiţi ce? li se adresa. Chíri este, pentru mine,

Pag. 58

precum acest ghemotuţ cu cioc. Micuţ şi drăgălaş.

Sunteţi liniştiţi?

Săruta fiinţa plăpândă în plisc şi-o aşeza, binişor, lângă mama lui. Soţul ei zâmbea. Gropiţa din bărbie i se deschidea, nu şi ochii mari şi căprui, fiindcă soarele, aflat la asfinţit, tocmai îi potopea chipul cu raze galbene şi lucitoare, transfigurându-l. Şi erau, acelea, clipele fericite ale vieţii lui de proaspăt om al Partidului. Scos din producţie şi trimis prin sate, ca să întemeieze celule. Era o muncă total diferită de ceea ce făcea la Ateliere, unde seara trebuia să consume mult săpun şi multă apă, spre a se descotorosi de rugina de fiare vechi şi tablă, care se băga sub pielea mâinilor.

Acum avea palmele curate, moi, hainele îngrijite şi uşor parfumate, căci lucra cu oameni, intra prin casele lor şi nu trebuia să lase o impresie proastă. Ţăranii se lăsau greu lămuriţi ca să intre în organizaţie, era necesar să recurgă la momente semnificative din istoria clasei muncitoare, din care să dea exemple, la revoltele muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933, evoca figurile unor luptători pentru dreptate socială, ca Filimon Sârbu, Ilie Pintilie, de multe ori scotea câte o broşură cu perţi de culoare roşie, din servieta sa din piele de cal, şi citea despre planul de viitor al comuniştilor, ce voiau ei să facă din ţara românească şi din popor, şi cum are să stea omul nevoiaş şi nebăgat în seamă, de astăzi, în capul treburilor cetăţeneşti de mâine, cum are să-şi hotărască singur soarta, şi cum se va lumina naţia prin ştiinţa de carte, cum va renunţa la cai şi la plug, uşurându-şi lucrul câmpului cu maşini şi unelte perfecţionate, dar mai ales cât se va bucura când, prin sate, va arde lampa lui Ilici. Şi oamenii întrebau cine este acela Ilici, cu ce se mănâncă, şi el sărea surprins de ignoranţa sătenilor, nu-i nimic, spunea, regimul burghezo-moşieresc a avut tot interesul să vă ţină în întuneric. Tovarăşul Lenin însă ne-a trimis electricitatea şi noi nu ne vom lăsa până nu o vom răspândi şi aici, în satul vostru.

Găsea, în cele din urmă, două-trei persoane care să se înscrie, dintre cele mai necăjite din localitate, în general foşti combatanţi, întorşi de pe front cu invalidităţi, şi cărora li se promitea că, dacă intră în organizaţie şi comuniştii ajung la putere, pensiile lor i-o-ve-re vor creşte; două-trei văduve, care nu-şi puteau întreţine gospodăriile, ameţite cu ideea că pământurile, conform programului Partidului, vor fi strânse la grămadă şi vor fi lucrate cu maşini; perceptorul satului, adică colectorul de taxe şi impozite, căruia i se inocula spaima de pierdere a serviciului, în caz că nu se aliniază la politica proletară, în fine, câte un răzvrătit, câte un ofuscat, aflat în conflict cu vecinii, cu fraţii, de la avere, decis să găsească o cale oficială de răzbunare.

Erau adunaţi la şcoală sau la Primărie, şi „confirmaţi“. Li se citea din Statut şi semnau cererea, urOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

mată de angajament, c-adică, în calitate de membru, persoana în cauză va fi „trup şi suflet liniei de acţiune şi de luptă a Partidului şi, dacă situaţia o va cere, îşi va sacrifica şi viaţa.“ Astfel de scene se petrecuseră în tinereţe. Căci avusese şi el una, ca toată lumea. Şi dacă n-ar fi fost Magda, care să i-o fi punctat, nu neapărat cu plozi, băieţi şi fete, de care n-avusese parte, dar cu nenumărate ceasuri de sinceritate şi tandreţe, acum ar crede că nici n-a trăit acea vârstă.

El le cam avusese cu munca. Aşa fuseseră vremurile. Prima generaţie intrată în problemele vieţii, în anii de după război. Sărăcie şi umilinţă. Apoi, sărăcie şi foamete. Evacuarea în ţinuturile fără secetă.

Ucenicia la oi, în munţii Haţegului, frica de urşi şi de vulturi. Şcoala de ucenici, munca de tinichigiu, scurtă, dar aspră, fuga la construcţia căii ferate Bumbeşti-Livezeni, revenirea la marile ateliere; apoi, intrarea în organizaţie, stadiul de instructor de ţară, ceva cursuri pe la Moscova şi, mai târziu, la Ştefan Gheorghiu …

Treapta… şi capcana. Şi fiecare din aceste momente ale vieţii l-au înălţat, dar puteau să-i fie şi fatale. Bunăoară, incidentul de la Livezeni: Se surpase muntele în spatele lor, n-aveau oxigen şi erau gata să moară, când unuia i-a venit în minte să-mpingă prin malul dărâmat o ţeavă de cupru pe care să le vină aerul din galeria ce ducea către ieşire.

Sau, la Fântânele, satul de munte de dincolo de Hunedoara, unde, muncind la un gospodar pentru hrană şi îmbrăcăminte, a scos oile pe imaş, dar, deodată, s-a trezit cu urşii în faţa cârdişorului. S-a zăpăcit atât de rău, că a simţit cum se umezeşte în izmănuţe; şi, oprindu-se pe loc, cârlanele priveau la fiare, fiarele la cârlane, neştiind pe care să le apuce.

Atunci el a sărit, a întins ghioaga spre una mai lânoasă, din mijloc, şi-a zis: Pe asta, domnule urs! Şi fiara s-a uitat chiorâş la cioban, şi-a lins botul c-o limbă roşie ca de jăratic, dar s-a ferit în lături, cârdul trecând de vale şi-ajungând în sat tot într-o fugă. Iar acasă, dacă povesti tărăşenia, gospodarul proprietar a râs şi-a zis: – Bine că nu i-ai plăcut, că, de te mânca, pierdeam bunătate de nădragi…

Deşi nu le-a uitat, asemenea istorioare refuză să şi le mai amintească, căci, zice el, nu e bine ca omul să trăiască prea mult în trecut; are prezentul suficiente greutăţi, că nici nu ni le pot suporta umerii. De pildă, drumul pe care tocmai îl face la Timigeni este unul cu totul şi cu totul special. Determinat de o situaţie-limită. De raţiunea lui de a mai sta ţanţoş ca trunchiul de brad în faţa societăţii, sau de a se topi, de a se îngheboşa ca un om de zăpadă, când vine soarele primăverii. Cât de adevărată este zicala că Nu aduce anul ce aduce ceasul!

Cine se mai gândea, acum câţiva ani în urmă, că socialismul poate să dea chix, că faimosul lagăr se va desprinde din balamale şi va luneca în jos, harduOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

ghie nefolositoare? Că chiar Marea Uniune Sovietică se va dezumfla ca un balon şi se va prăbuşi?

Doamne, nici nu-i vine să gândească la asemenea lucruri. Consideră că-i totul un coşmar, un vis urât, din care musai trebuie să se trezească.

– Ai adormit, femeie? întrebă pe cea care nici nu admira peisajul, ca de obicei, nici nu se mai legăna, în conformitate cu denivelările drumului de ţară, ci stătea şi privea un punct fix, undeva, pe podeaua învelită cu preş de cauciuc, a automobilului.

– Gândesc, dragul meu…

– Şi tu? Am crezut c-o fac numai eu…

– Şi încă… profund.

– Nu vrei să ne colectivizăm? Adică să ne unim în gând?

Magdalena zâmbi amar. Nu-i ardea deloc de glume. Parcă lui i-ardea? De două săptămâni se culcau în acelaşi pat, fără ca pe vreunul dintre ei să-l prindă somnul, şi de două săptămâni fiecare dintre ei căuta o soluţie. La o problemă capitală. Una cu doar două perspective: – A fi, sau a nu mai fi. Cine a spus-o? Parcă Hamlet? Cine a fost Hamlet?

– Dracul să-l ia!

– Asta e, zâmbi femeia. Că nu prea poate să-l mai ia. Că l-a prins bine în piesă Şecspir...

– Cine mai este şi-acesta?

– Marele Will...Se pronunţă Uil...

– Tu ai fost, dintotdeauna, deşteapta familiei.

– Am avut numai note bune, la literatură...

– Ştiu. Autorul de care vorbeşti nu-i unul al cărui nume se scrie foarte greu?

– Acela-i...Un coleg de-al meu, de liceu, pronunţa cum se scrie: Sha-ke-spe-a-re. Şi aşa i-a rămas porecla…

– Doi de patru mi-a pus profesorul, la seral, când m-a scos la tablă şi n-am ştiu să...Poticneala în ultimul cuvânt al frazei era semn că-n fiecare din ei se făcea loc nevoii de linişte.

Dădură în câmpul ce se întinde la vest de Timigeni.

Prin pâcla amurgului, la distanţă nu prea mare, se puteau zări casele. Tăceau, tăceau… ,,Focul a înconjurat această ţară…La Praga, la Budapesta, la Varşovia, la Sofia…Până şi la Moscova…“, gândea omul de partid.

– Mister Gorbaciov!.. Licheaua!…Acesta n-a fost conducător comunist, ci agentul sub acoperire al americanilor, la ruşi. Nu întâmplător, pe scalp, pe chelia lui proeminentă, i-a conturat destinul harta Americii. E mâna dreaptă a lui Bush, în Europa. Perestroika lui duce direct la dezastru…

– Un nou 1956 unguresc? O nouă zavéră cehoslovacă a lui 1968? întrebă femeia....

– Toate la un loc…Sub chipul perfid al modernizării sistemului. Numai Gon-Gon rezistă eroic!

Perla de Scorcineşti, Prinţul luptei anticapitaliste…

Bucureştiul devine capitala lumii roşii…

Pag. 59

– Gon-Gon! Gon-Gon! sriga ea, distrată, printre sughiţurile unui râs spasmodic.

– Ajunge, se supără bărbatul, şi-i duse palma la gură.

– O fac cu dragoste, cu sinceritate...

– Hai, lasă jocul de teatru!..Tu eşti reacţionară prin naştere. De aceea, nu ţi-am fost dragi niciodată.

Nici eu, nici EL…Dar, să tăcem! Intrăm deja în sat.

Pe-aici totul, până şi iarba, are urechi…

– Zău? făcu femeia, nereuşind să se oprească din veselia ei forţată. Atunci, hai să-i punem ierbii cerceii mei frumoşi.

– Să nu faci asta, smintito! Ţi i-am adus de la Moscova…

– Eu să fiu ultima căreia să-i mărturiseşti c-ai făcut universitate la Moscova. Şi începu să fredoneze melodia Suliko. Prin aceleaşi sughiţuri de râs. Chiríş fu mai atent la rimelul de pe pleoapele soţiei decât la cântec, şi observă că acela se umezise.

– Râzi? Plângi?...

– Şi una, şi alta, zise, apoi tăcură îndelung, vreme în care, la capătul văii, printre parcele cu frunza dată în ruginiul toamnei, se arătă uliţa.

Prin anii 1987-1988, Chiríş Blănariu, primulsecretar al judeţului Ulivas, hotărâse să-şi ridice o casă în decor rural. Colegii de partid, din aşa-numita nomenclatură, se „învârteau“ cu primăria oraşului Şur şi obţineau terenuri, nu mari ca suprafaţă, e drept, însă suficiente pentru amenajare de locuinţe utile, dar şi estetice, în acelaşi timp. (Primul-secretar judeţean de partid auzise cuvântul pronunţat cu insistenţă de către arhitectul proiectant, şi se ruşinase să-l întrebe ce înseamnă, dar abia aştepta să aşeze receptorul telefonului în furcă, pentru ca ,apoi, să tragă un DEX din raftul micuţei biblioteci de birou, pe care îl păstra la îndemână, pentru orice eventualitate.)

Dunga de răzoare care lega urbea de pădurea Dobrinesei, şi unde se îngrămădea protipendada, fusese obiectul de litigiu între Gospodăria de partid şi IAS, procesul se amânase sine die, până în ziua când Nemţeanu, marele boss al viticulturii de stat şuriene, pierise în urma unui atac de cord, şi totul rămăsese baltă. Şi, din cauză că situaţia juridică a suprafeţei respective era una nedefinită, Primăria se ferea să elibereze acte de proprietate pe micile loturi pe care le oferea. Preţul era destul de convenabil şi, după toate aparenţele, municipalitatea, în frunte cu primarul, navea de gând să-i ceară bani tocmai lui.

Iar când lucrurile păreau aranjate, venise bomba din martie, 1989, când Gon-Gon, speriat că va scăpa cârma ultimului bastion de rezistenţă a lagărului socialist în învălmăşeala revoluţionară ce se răspândea de-a lungul şi de-a latul continentului, schimbă primii din câteva judeţe, pe motiv că sunt depăşiţi nu numai de vârstă, dar şi de strategii, de tactici, care să acomodeze teatrul de luptă al organizaţiilor judeţene cu noile cerinţe.

Bătrân, cu posibilitatea de-a se pensiona încă

Pag. 60

de doi ani în urmă, n-o făcuse, din dorinţa de-a sluji instituţia în continuare, zicea el, care îi întinsese o mână şi-l făcuse om cu adevărat în viaţă. Şi-acum, iată-l rocadat, împotriva voinţei lui, pe aceeaşi scară, nevoit să schimbe scaunul cu un altul, mai tânăr.

Dar, fiindcă fidelitatea se răsplăteşte cu fidelitate, i s-a oferit până la urmă locul 3, adică acelea care se referea la problemele organizatorice, post prin care trecuse şi la urcuşul spre poziţia numărul unu, de acum câţiva ani. ,,Mulţumit şi cu atât, şi-a zis, într-o seara de primăvară, oprindu-şi automobilul în faţa imóbilului unde locuia, o casă de stat, pentru care nu plătise niciodată chirie. Decât nimic…“ Şi, ridicând cele cinci trepte ale scării de la intrare, se mustra că-l dojenise în gândul său pe Secretarul General, şi, pentru prima dată, se folosise de supranumele acestuia, Pleaşcă.

– Uitaşi, cizmarule, a vorbit de unul singur, un ceas mai târziu, în veranda din spatele locuinţei, ce dădea către mica grădină publică. Dar ascensiunea mea şi-a ta seamănă ca două picături de apă: tot băiat de sat, şi eu şi tu, numai că tu, ucenic la atelierul de papuci, iar eu, la cel de tinichigie; tu, puşcăriaş la Doftana, eu, fugar prin pădurile şuriene, căci gărzile burghezo-moşiereşti ne adulmecau urmele, ca să ne prindă şi să ne trimită pe front. Tu, oltean, eu, moldovean, tu, ajuns ministru al agriculturii, eu, preşedinte de sfat popular.

Adu-ţi aminte, scorcineşteanule, că la încheierea colectivizării agriculturii, din aprilie 1962, în faţa edificiului MAN, pe scări, ne-am pozat: eu, ditamai găliganul, în costum naţional de la noi, de la Moldova, lângă tine, micule, om pipernicit, cu trup firav, dar cu suflet şi cu perspectivă atât de mari...Atunci, când ţi-ai trecut braţul peste umerii mei, ca într-o horă uriaşă, atunci ţi-am simţit respiraţia, căldura părintească, şi nu te-am mai văzut ca fiinţă scăzută, neînsemnată, ci ca pe un uriaş, ca pe un adevărat padre, ţi-am prevăzut viitorul de aur, şi chiar aşa a fost… Şi-acum, ţi-ai uitat tovarăşii de luptă?

Magdalena se pregătise de culcare şi-l invitase şi pe el la somn.

– N-am chef, i-a zis, am probleme la slujbă.

Pleaşcă a hotărât soarta mea şi mă pregătisem să merg într-o audienţă…

– Vai, dragule, i-a şoptit soţia, trăim vremuri atât de grele, încât mă întreb dacă nu faci o mare greşeală, hulindu-ţi părintele şi binefăcătorul…

– Nu mi-e frică, femeie, se îmbărbătase, ştiu, sunt sigur că vom cădea, că şandramaua noastră se duce dracului; am mai sperat că totul va intra pe făgaşul normalităţii, până la declaraţiile idiotului de Gorba; zile şi nopţi întregi am stat şi-am cugetat ce reprezintă perestroika, şi-am înţeles că asta nu înseamnă reformare a comunismului, ci cancerul lui.

Din a cui manta a ieşit risipitorul, inconştientul în stare să arunce peste bord un sistem la care au trudit Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

titani? Şi cum poate fi hipnotizată o mulţime de dulăi, pusă de pază exact acolo unde trebuie, care a amuţit, tace, nici măcar nu mârâie?…

Poftim, au dărâmat Zidul Berlinului! Singurul care vociferează este Secretarul nostru General, conducător demn de admirat pentru convingerile sale curat proletare şi pentru credinţa de nezudruncinat că nu se poate să facă plopul mere şi răchita micşunele. Adică, să se mai întoarcă roata istoriei.

– Ba este posibil, dragule. Istora e şugubeaţă, uneori, dar eu zic că, orice s-ar întâmpla, să nu te nelinişteşti, căci nu asta trebuie vârstei şi sănătăţii tale; tu ai lăsat loc de bună-ziua peste tot, n-ai dat cu barda, n-ai tăiat capete, şi mulţi s-au hrănit şi s-au făcut oameni, prin mâna ce le-ai întins.

– Mi-e ciudă, nevastă, crăp de necaz, din pricină că nu ne-am făcut locuinţa mai demult. Iată, s-a irosit un prilej de-a sta liniştiţi la bătrâneţe.

– Există şi alte soluţii, dar să avem răbdare să vedem cum decurg vremurile; apoi om merge la Timigeni şi-om înălţa casă frumoasă, cu balcoane, care să dea spre livezi pline de miresme şi de fructe, precum îţi doreşti.

Aşa s-a născut ideea Castelului din satul natal.

Magdalena gândise perfect. Terenul strămoşesc îl aştepta de mult acolo, noroc că stăruise de-a lungul timpului ca puterea locală, consiliul de conducere al ceape să nu-l dea pentru construcţia de alte case.

Parcă a ştiut să insiste pe lângă aceştia să nu i se înstrăineze pământul, ba ar fi existat şi posibilitatea anexării unei suprafeţe vecine, o grădină de formă dreptunghiulară, pe care conducerea colectivului o oferise cuiva, ca lot tip.

Demersurile au fost făcute rapid, astfel că, în vara anului 1989, au apărut primele maşini cu materiale, un buldozer pentru a nivela locul şi-a îndepărta ruinele pereţilor vechii case părinteşti, un excavator care să încarce pământul în timp scurt, două-trei roabe şi-o echipă de muncitori de la Ujcop Ulivas.

Acestea toate s-au descurcat de minune şi, într-o săptămână, a fost turnată temelia.

Se ridica problema faţadei, către care parte să o orienteze: către vale, în ferestrele noului edificiu să se poată oglindi imaginea dintotdeauna a bătrânului sat, către apus, ceea ce-ar fi însemnat o vedere magnifică a colinelor împădurite, străjuind Timigenii, dar casa să stea cu spatele la mişcarea şi viaţa colectivităţii, sau cu faţa către miază-zi, adică o poziţie neutră, vizavi de sat, caz în care grădina şi livada ar fi venit în coasta, şi nu în spatele imóbilului.

Se simţise nevoia ca această hotărâre s-o ia chiar proprietarul, şi-atunci primise un telefon la birou şi fusese solicitat de urgenţă, la faţa locului.

Chiríş nu apelase la maşina Partidului, ci îl rugase pe şofer să-l ducă repede până acasă, apoi îl eliberase de sarcini; o răpise pe Magdalena şi, într-o oră, Dacia lui neagră, cu număr mic, nouă-nouţă, cobora panta dintre vii, către Timigeni.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Aşa îi plăcea lui să se întoarcă în sat, nu pe şosea, să-l vadă toată lumea, ci pe ocolite, pe drumul de câmp ce tăia dealul Lohanului; se lăsa pe o potecă numai de el ştiută, prin pădure, şi ajungea chiar la gardul ţarinei, intra prin locul unde, altădată, fusese poarta grădinii strămoşeşti, şi poposea acasă.

Acelaşi traseu îl urma şi acum.

Coborând panta printre parcelele de vii, ajunse un cetăţean care ducea în spate un colac de sârmă de spaliere. Când îl zări, omul nu tresări, doar se feri puţin, ca să lărgească locul de trecere al maşinii, şi făcu un gest din cap, în semn de salut. Chiríş apăsă pe frână, încât maşina scrâşni şi se opri pe loc, coborî geamul portierei şi întrebă: – Unde mergi, bădie?

– În sat to'arăşe!...

– Da' de unde eşti?...

– De-aici, dom'e…

– Bre, hotărăşte-te: ori sunt tovarăşe, ori domnule. Amândouă, nu se poate.

– Alegeţi pe care vă place, dom' tovarăşe, glumi ţăranul, lăsând sârma jos, ca să se scarpine pe fruntea creaţă.

Magdalena scăpă un hohot zgomotos: – Are umor, nenea….

– M-ai mai văzut? întrebă omul de partid. Ai habar cine sunt?

– Apoi, cine nu-l ştie pe marele nostru politician? Dumneavoastră ne-aţi uitat, că-s ani mulţi de când v-aţi desprins de noi, însă fiecare timigenean în parte vă cunoaşte…

– Dar, făcu secretarul organizatoric, ca şi cum n-ar fi auzit comentariul ţăranului, cu asta ce-i? Degetul lui mare arăta la obiectul pe care săteanul tocmai îl lăsase din spate.

– Sârma?...

– Da! – Da' de ce mă-ntrebi?

– Aşa, de curiozitate…

– O duc acasă…

– Ai furat-o?

– De unde…?

– Din tarlaua ceape-ului…

– Am luat-o cu binişorul, frate…

– Poi cum? Nu-i din avutul obştesc?

– Nu, to'arăşe. Îi din munca noastră. Cea care, de ani buni, nu ni se mai plăteşte...

Magdalena iar râse, apropiindu-şi capul marcat de coafura masivă de fereastra deschisă.

– Cum te cheamă, nene?..

– Hâm, se codi străinul, da' de ce mă ispiteşti?

N-oi fi politicos să nu-ţi spun. Numele meu este omul-cu-sârma-în-spinare.

– Bravo, bre, îmi placi, zise Chiríş. Ai, întradevăr, simţul glumei. Vreau să te ajut. O fi grea?...

Coborî, merse în spate, apăsă pe buton şi deschise portbagajul.

– Aşeaz-o aici!...

Pag. 61

Ţăranul privi nedumerit la început, apoi, zâmbind, apucă zdravăn colacul de sârmă de jos şi mai mult îl aruncă decât îl aşeză pe preşul curat, aşternut pe podină. Chiríş lăsă capota şi cârligul agăţător al yalei scoase un zăngănit prelung, când să intră în locaşul lui. Înconjură maşina pe partea opusă, deschise portiera din spate şi-i făcu semn cu mâna să intre.

– Oi murdări ceva pe-aici, păcatele mele...

– Urcă, bade, urcă!...

– Nu mă veţi fi ducând la Meliţâie? se arătă îngrijorat, aşezându-se bine pe canapea. Avem un căpcăun de tablagiu, care, dacă-ţi scapă două rânci pe spinare, te pişi pe tine, să mă scuze doamna…

Magdalena scăpă un alt hohot sonor. Apoi, răsucindu-se către cel din spate: – Îţi propun o afacere…

– Ia s-o auzim, cucoană!

– Îţi oferim banii necesari pentru ca dumneata să-ţi cumperi sârma din magazin.

– Şi cu asta ce să fac?...

– S-o duci îndărăt şi s-o pui de unde ai luato…

– Poi, de ce?…

– Fiindcă, felul cum procedezi dumneata, domnule, nu-i frumos. Eşti om serios, te descalifică.

Ceea ce faci, se cheamă furt. Poţi ajunge şi la pârnaie, pentru nimica toată…Ştii ce-i aceea?

– He, he, să fii sănătoasă, dragă doamnă. Sunt învăţat… Am mai făcut şase luni, la Poarta-Albă. Da' atunci, pentru o spinare de haraci.

– Da' s daţi dracului ăştia, de la colectivă, intră în ton secretarul organizatoric, care conducea cu atenţie, căci maşina cobora o pantă abruptă. Bagă la puşcărie pentru te miri ce...

– Un cumătru de-a meu o făcut nouă luni, pentru câţva ciocălăi de popuşoi. Nouă, nici mai mult, nici mai puţin… Aşa că eu… am scăpat ieftin.

– Tocmai de aceea, insistă femeia…

– Nu-ţi bate capul, doamnă, acu' fură tot satul.

Păi, dacă hoţî iştia de la colectivă nu mai dă nimica…

Cer să ieşi la lucru, da' de plătit, ciuciu. De-aceea sor umplut câmpurile de pârloage. La început, eara mai bine cu colhozul. Credea lumea c-o pus Dumnezeu mâna în chica ei. Da' o venit belitul de la Scorcineşti şi ne-o strâns cum trebe de boaşe, mă scuzaţi…

– Domnule nene, se răsuci femeia iar către cel care vorbea. Te exprimi cam liber. Ar trebui să mai pui lacăt la gura aceea. Omul nu trebuie să spună tot ce gândeşte.

– Lasaţî-i, cucoană, nu vedeţi ce se întâmplă în lumea aiasta? Comuniştii o cam belit-o, mă scuzaţi.

Are să le dea foc ca la guzgani.

– Ei, chiar aşa? întrebă şoferul, încetinind de tot viteza. N-au făcut nimic bun?…

– Aveţi să vedeţi…Ascultaţi, mai zise, după ce maşina se opri în direcţia primei case de la margine de sat. V-o spune Vază Lică, aşa îmi zice, şi la

Pag. 62

casa asta stau. Nu scăpăm fără răzmeriţă! Vine vremea scărmănelii şi pentru ei, ehei…

– Adică cum, omule? insistă femeia. Ce ştiţi voi, poporenilor, de toate lucrurile acestea? Şi ţăranul începu să-şi dea drumul. Se vedea cât colo că era informat. Chiríş, care îl asculta cu fruntea sprijinită de volan, socoti că asemenea date nu pot fi luate decât de la un post de radio ca Vocea Amereicii sau Europa Liberă. Pe măsură ce timigeneanul vorbea, i se făcea somn. Auzea totuşi acele cuvinte ca rostogolindu-se dintr-un pod, zgomotoase, rezonând. Şi-i loveau timpanele cu efectul unei sentinţe.

Magdalena îl asculta atentă pe străin, dar lui îi veni să-şi ducă mâinile deodată la urechi, să nu le mai audă… Traversară o bună bucată de drum, iar priveliştea care i se oferea îl făcea să se simtă bine, aproape fericit. Miresmele de peste sat, şi mai ales mirosul de mămăliguţă fierbând pe pirostie sau în gigne¹, apoi vacile, reîntoarse de la păşune şi intrate cu cireada pe uliţe, având pulpele umflate de lapte, cu picioarele din spate împiedicându-se în ugerele pline, din care deja scăpăta lichidul alb şi gustos, toate îl transportau, uşor, în anii copilăriei.

Sătenii întâlniţi pe stradă priveau curioşi şi-şi dădeau cu ghiontul, vorbeau pe la colţuri, ori urmăreau de după garduri. Chiríş nu mai fusese pe-acasă de anul trecut, când o îngropase pe bătrâna lui mamă, şi-atunci nu constatase suspiciune, rea-credinţă sau pizmă, la consătenii săi. Dimpotrivă, un grup de timigeneni îl oprise pe drum. Câţiva chiar se aşezaseră în calea maşinii, cea de la Partid, şi-l rugaseră să-i ajute să-şi tragă apă din Dealul Crucii, căci vara, mai ales pe vreme de secetă, animalele le rămân însetate.

E adevărat că le făgăduise marea cu sarea, atunci, dar problema era că se nimerise o perioadă cu multe necazuri la judeţeana de partid, şi uitase de promisiune. Este drept că nici oamenii nu insistaseră, nu mai dăduseră telefon sau să trimită vreo scrisoare, aşa cum le recomandase. Acum se temea că una din acele persoane s-ar putea să-i iasă în cale, cerându-i socoteală.

Nu se întâmplă aşa, dar sătenii încercau să le distingă chipurile pe sub sticla fumurie a parbrizului, Magdalena chiar întrebându-se ce-o fi cu ei de nu mai par prietenoşi; însă soţul pretindea că bănuieşte cauza, şi chiar îi şopti: – Ăştia au amirosit a schimbare. Se uită la noi ca la doi oameni morţi.

– Cautăi-ţi de treabă. Te-ai lăsat, vezi bine, copleşit de ce-a spus cel cu sârma?...

– Am presentimentele mele. Ţăranii satelor adulmecă a răscoală…

Din romanul: Paradigma Deşertului, volumui I, aflat sub tipar

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Dumitru V. MARIN

SECUNDE ... deschise !

Fragment din „Zăpada pe flori de cireş”, vol. II

Z

i însorită uşor vântoasă de mai. Iarba verde – verde se mişcă în valuri, cireşii încă plini de floare se apleacă spre mica fântână arteziană cu neşteptatele jocuri de apă, lăstarii şi mugurii butucilor de vie se întrec în creştere, florile cele mai colorate şi suave se oferă privirilor.

Teo parcurge repede aleea dintre flori, în grabă spre altă clădire să ia telefonul. Uită portiţa deschisă ... doar câteva zeci bune de secunde.

Tabloul de întoarcere îl înfioară: un câine mare, negru, lăţos şi răpănos se tăvălea într-o adevărată frenezie pe tot ce era mai frumos şi gingaş.

Dar, mai ales calcă peste lăstarul de viţă aleasă, crescut cu atâta dragoste, şi-l rupe. Distruge la ce ţinea mai mult din această grădină a sufletului.

Rupe zdravăn şi din sufletul său ... „Sufletul meu drag, nu numai iubita mea, ci visul meu de zi şi de noapte, să ştii că mă însoţeşti oriunde m-aş afla. Te văd cu zâmbetu-ţi aşa mai sus de frunte într-o privire pierdută spre mine şi-mi vine mereu să te strâng tare, tare în braţe.

Acum cu imaginea ta scumpă peste lume mă aflu într-un decor natural de excepţie, cu dealuri înverzite şi înflorite, într-o uşoară bătaie de vânt care leagănă florile spre mine, pierdut cu privirea înspre o culme muntoasă la baza căreia e un lac mare. Dinspre poiana apropiată triluri de privighetori îmi încântă auzul ...

Mi-eşti atât de dragă şi atât de aproape !

Sunt, oare, un câştigător dacă am răsădit tot sufletul şi toate gândurile mele posibile în locul celui al tău pe care-l port mereu ca pe o grădină dumnezeiască de flori şi miresme ? Mereu încerc sa-ţi spun că ţi-am dat absolut tot sufletul meu, toată simţirea mea dulce pentru o fiinţă şi cred că le port cu toată grija pe ambele care se zvârcolesc la lumina soarelui şi se zbat alintat pe lumina lunii.

Era plină aseară, ca şi fiinţa, inima şi viaţa mea. Te pot ruga să ai grijă de sufletul meu ?”

Deplasările pe toate coclaurile, prin mari oraşe inclusiv dintre cele turistice, înseamnă plăcerea simţirii şi viselor comune, lăcomia unui sentiment înflorit destul de târziu care se transmite prin sărutările apăsate pe mâini, pe creştet, uneori pe picioare, dar mai ales în obţinerea sărutului „cel mai frumos din lume” în care se simte căldura inimii, fierbinţeala buzelor, freamătul vieţii, teama de pericol şi o irezistibilă dorinţă de îmbrăţişare, de dragoste aprinsă, de atingere trupească, nu sexuală, ci pentru simţirea unei cât mai mari suprafeţe din corpul celuilalt, cu senzaţia finală: uitare Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

de lume, uitare de pericol, de foame, de sete ...

Două trupuri care răspund la comanda unor creiere înfierbântate nu la instincte sexuale. Ea „atât de fragedă ... el cu jarul sufletului într-o mare de flori, cu Ea pe piedestal”.

O intensitate a iubirii, imposibil de exprimat în cuvinte, incomplet simţită prin sărutări şi îmbrăţişări, nesătulă şi neostoită prin priviri lungi ochi în ochi, prin cuprinderi de minute şi ore care par secunde.

O iubire trăită cu imensă bucurie de el, cu patima celor 18 ani de ea, ambii descoperind sfera impersonală a existenţei, când nimic nu mai există în jur decât afundul ochilor celuilalt, zâmbetul drăgăstos şi îmbrăţişarea care contopeşte. Când dragoste e, lume ... nu e ! „Atât de fragedă ...” Şi totuşi care va fi câinele care va tăvăli grădina cu flori înmiresmate ale acestor rătăciţi într-o lume înduşmănită ? Ar fi nevoie, mare nevoie să nu se uite portiţa de la sufletul lor ... deschisă. Nici măcar preţ de câteva secunde ! ... Oricât de intensă, iubirea trebuie straşnic păzită. De oricine şi oricând !

CEL MAI FRUMOS PROFIL (Fragment din „Zăpada … II”) Cu privirea scrutătoare şi … grea, cerceta chipurile celor vreo 30 de femei care se prefăceau că ascultă şi chiar înţeleg semipăsăreasca celor care se întreceau în preţiozităţi obositoare prin număr şi care provocau inhibiţia creierului din imposibilitatea descifrării mesajului vorbitorilor şi o stare de somnolenţă.

Conferenţiarii nu-şi puneau problema unui timp de consum şi se antrenau într-un dialog mai mult interior şi nu cu asistenţa. Cei din scaune

Pag. 63

(mai bine … cele, pentru că nu erau decât câţiva bărbaţi şi aceia vârstnici), nemişcaţi şi ţepoşi (dacă nu şi ţepeni) păreau a gândi la ale lor, părăsind „scena” prezidiului, unde se dezbăteau elemente de cultură ca de pe vremea egiptenilor, deşi subiectul era Eminescu.

Prin faţa lui Teo mai defilau din când în când „organizatorii”, adică bărbaţi sau femei mai în vârstă ce-aveau de tăiat pâinea sau salamul pentru „protocol” de după cuvântările gâlgâitoare. O învăţătoare de la Micleşti cam trecută dar caldă şi primitoare îi făcu cinic şi amical cu ochiul.

Deodată rămase cu ochii aţintiţi spre uşă … ! În cadrul ei, dar în sală descoperi, cu uimire mare cât sufletul său însetat, cel mai frumos profil pe care l-a admirat vreodată. O fiinţă parcă din altă lume, uşor zâmbitoare, misterioasă, cu o urmă de zâmbet neîncrezător. Părul scurt accentua o frunte ca o oglindă a sufletului, cu ochii de nevăzut din cauza arcadelor sprâncenelor şi cu pleoapele care lăsau privirile să se piardă, un nas echilibrat parcă desenat de un pictor adevărat şi sculptat de un mare meşter … În profil, buzele păreau divine, bine arcuite, ademenitoare, uşor cărnoase, rotunjite şi umede. Zâmbetul nr. 600 (cred că putea zâmbi în mai multe feluri … ) era podoaba unei feţe încheiate cu o bărbie ce se pierdea în lumina din cadrul

ferestrei.

Era, fără îndoială, mâna şi harul lui Dumnezeu, pogorâte asupra unei făpturi subţiratice, maiestoase şi … serafice. I se păru că vede, dacă nu pe cea mai frumoasă femeie din viaţa lui, atunci sigur cel mai frumos şi minunat profil pe care l-a admirat vreodată.

Pag. 64

Cupidon, zeul iubirii, loveşte cu săgeata în vârful căreia e floarea. Asta credeau anticii. Acum, era o fiinţă obişnuită, comunicând ceva cu totul neobişnuit, frumos, înfiorător de frumos, un fior ce nu putea fi explicat, un gând luminos care nu putea fi stăvilit. Acum se petrecea marea taină a vieţii care dădea la iveală, ca într-o vrajă imposibil de descifrat, existenţa unui trup de vis, a unui profil demn de penelul pictorilor renascentişti, cu un zâmbet feciorelnic şi dumnezeiesc.

Ca simbol, femeia din profil era ca o explozie ne-devastatoare dar menită să arunce patima cea mai ardentă asupra unui suflet învăpăiat, de la prima vedere.

Era, o altă farsă a vieţii ? În noul val al momentului, se cobora din cer sau din altă parte, o altă patimă ?

Când au schimbat câteva cuvinte, femeia i se păru şi mai frumoasă … „Numai tu poţi fi mai frumoasă decât ziua de azi” îi şopti el duios şi înfrigurat.

Teo se simţea între rău şi bun, între lumină şi obscur, între frumos şi frumosul trecut, între două lumi.

Pe care putea să apuce ?

Ca pe sufletul lui

Devenit rol al viselor în care se tot plimba printre clădiri vechi, construia altele sau rătăcea pe străzi pe care nu le-a văzut niciodată, lui Teo Merianu i se părea că zâmbetul fetei se estompează pe zi ce trece iar trăsurile cu cai pe care le mai vedea întorceau mereu în apropierea sa. Durerile din muşchi i se ascuţeau, zeci de cuţite îi spintecau fesele, bicepşii, tricepşii, orice parte a corpului din carne, iar oasele bazinului dureau, dureau.

Fizic, simţea că trebuie să facă ceva; psihic era paralizat şi lipsit de iniţiativă. Nu se gândea decât că o pierde, că vine vremea să plătească cu sufletul bucata dintr-o fericire necuvenită dinspre amurgul vieţii. Stelele minţii păreau îngheţate într-un punct care nu permitea orientarea mai departe.

Peste toate … întâmplările fiecărei zile, mereu mai multe şi mai aspre, învârtindu-se întrun evantai stresant cu reverberaţii în toate zonele sufleteşti. Nu mai rămânea nici cu el, dar’mi-te cu ea. Ea, sufletul lui.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Constantin HUŞANU

O cunună aniversară

Ştefaniade în sos picant Ultima carte a dlui Ştefan Boboc-Pungeşteanu, cu un titlu fericit inspirat „Ştefaniade în sos picant”, cu mult piper şi ardei iute, reprezintă o „oglindă” fidelă a vieţii noastre de toate zilele (şi mai ales „nopţile”) instaurate după evenimentele din decembrie 1989, aureolate de o speranţă generală, ce s-a restrâns ulterior la una personală şi limitat privată. Dacă în epoca de tristă amintire, restrictiv socialistă, glumele spuse în surdină şi doar în cercuri conspirative de prieteni siguri, vizau „capul tuturor răutăţilor”, creându-le o stare tonică de învingători subterani într-o societate cu botniţă la gură, după triumful Revoluţiei derapate spre un făgaş de unde se poate lua fără a plăti nimic, focul sacru al epigramiştilor şi-a adaptat calibrul şi „punctul de ochire” spre alte realităţi, mai demne de mitraliat, de această dată expuse liberei cugetări fără consecinţe punitive. Întreaga pleiadă a spiritului critic s-a năpustit spre masa mult mai bogată cu subiecte de fiert la „foc scăzut” decât în precedenta societate colectivistă. Acolo, inamicul public numărul unu era conducătorul suprem, cu bufonul său regal Bulă, care-şi amuza stăpânul cu glume nesărate sau sărate cu iz de autocritică. Dincoace, în vizorul cătării epigramiste, se zăreşte un pustiu de câmp plin de tare, care de care mai elefantică şi deşi uşor de ochit – greu de doborât: tarele societăţii capitaliste! Purtătorii „relelor de vindecat” au proliferat. Nu mai este unul singur, plus una, sunt cu sutele (a se vedea cei 300 români aflaţi în fruntea bucatelor), cu zecile de mii, sub oblăduirea democratică a unui guvern ales în „neştiinţă de cauză”. Ce se întâmplă sub această umbrelă de vreme rea a celor ce şi-au cumpărat fotoliu „bunului huzur,” constituie tocmai terenul de vânătoare al epigramiştilor (excluzându-l de la sine pe cel al moşierului Ţiriac, tenismanul îmbogăţit fiind simbolul speranţei „tuturor posibilităţilor” în societatea privată a întrecerilor „care pe care”!). În această luptă pe viaţă şi pe moarte între cei ajunşi pe coama speranţei şi cei călcaţi în copitele roibului înaripat al visătorilor naivi, cavalerii căutători de dreptate şi milă pentru cei obidiţi, aleargă cu sabia învârtită deasupra ocipitalului, că doar-doar vor tăia vreo-unul din cele şapte capete ale balaurului. Ştefan Boboc-Pungeşteanu, consăteanul meu din localitatea unde am văzut lumina zilei, nu şi-a mai Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

băgat de multă vreme sabia în teacă. I-a scăpărat prin volumele editate până în prezent: „Şi bobocii zâmbesc, 2006, epigrame, rondeluri şi alte poezii”, „Îmbobociri de toamnă, 2010, epigrame, rondeluri, fabule şi alte poezii”, culminând acum, în prag de aniversare a 80 de ani de viaţă, cu „Şefaniade în sos picant”, 2012, ca autor „ajuns la vârsta înţelepciunii”, precizează Mihai Batog – Bujeniţă, prefaţatorul lucrării. Sau cum consemnează George Petrone, în Postfaţa cărţii: „Ştefan Boboc parcurgând întreaga gamă de procedee stilistice, de la înţepătura ironiei la denunţarea segace a trăsăturilor vulnerabile ale naturi umane, se avântă fără falsă pedanterie în repudierea şabloanelor de gândire, a mentalităţilor şi, în general, a racilelor care sălăşluiesc în societatea în care vieţuim.

Conţinutul plin de vervă al cărţii este întovărăşit de o suită de desene inspirate ale cunoscutului grafician Nicolae Viziteu, original de pe aceleaşi meleaguri cu autorul, iar coperta, în deplină concordanţă cu conţinutul, semnată de Traian şi Iulian Boboc, întregesc lucrarea cu adausuri tonifiante. Aşa cum o face şi Vasile Larcu, alt cavaler al condeiului cu spadă în loc de peniţă, inserând pe coperta IV o epigramă dedicată octogenarului Ştefan Boboc: Bunul simţ îmi interzice / De-a vă contrazice, dar / Moşneguţ eu nu v-aşi zice / Nici măcar la centenar!

Ca o replică a „Destăinuirii” autorului: Anii trec, nu stau pe loc,/ Şi i-am prins pe un şirag:/ La un capăt sunt boboc / Iar la celălalt, moşneag!

Această ultimă carte a lui Ştefan Boboc-Pungeşteanu, aniversară, îl consacră ca epigramist şi îi probează maturitatea deplină a unui talent ce explorează o zonă a literaturii, unde se intră cu greu, pentru că aşa cum observa Mihai Batog – Bujeniţă despre autor: „Nu cred că va fi printre epigramiştii ce se vor preda în şcoală, presupunând că asta se va întâmpla vreodată. Însă abordarea genului, poezie fixă, în care dificultatea prozodiei este una minoră în comparaţie cu aceea a construcţiei poetice care trebuie să rezolve în numai patru versuri, cu minimum de cuvinte şi cu maximum de claritate deci, prezentarea şi dezvoltarea subiectului, iar apoi şi întorsătura care să creeze poanta, nu este la îndemâna oricui.”

Pag. 65

Dorina ŞIŞU

Capitolul 8

M

-a condus cu maşina până în faţa blocului.

A oprit motorul, şi-a aşezat ceasul pe mână mai bine, apoi a pus braţul întins pe scaunul meu. Un ghiul îi atârna de-un deget. La gât avea un lanţ gros de aur. ─ Aştept răspunsul, ce-ai hotărât? ─ Mâine îmi dau demisia. ─ Nu te mai gândeşti? Ce faci fără loc de muncă?

Hă? ─ M-am gândit şi v-am dat răspunsul. ─ Final? ─ Da. ─ Auzi, sunt şi io curios, întreb aşa ca prostu, până la urmă de ce nu vrei să te culci cu mine? Oi fii fată mare ! ─ Nu e treaba dumneavoastră cum sunt, domnule Petrescu. La revedere.

Văzând că am deschis uşa brusc, mă apucă de braţ şi mă trage în maşină cu forţa. Printre dinţi se aude o înjurătură în morţii mă-tii. ─ Unde pleci mă? Unde mă? Unde?

Mă brusca cu mâna pe umăr. ─ Ai cerut voie să pleci? Spune, nu sta ca muta, spune! ─ Vă rog, îmi daţi voie să plec? ─ Ieşi din maşină, mâine să depui demisia la Carmen. Băi fată, fără explicaţii, fără lacrimi, fără să sufli o vorbă, ai înţeles? Bucăţi te fac dacă spui un cuvânt. ─ Da domnule, nu spun.

Când a luat mâna de pe mine, am ieşit. Nu era nimeni afară, ceasul era aproape zece seara. Nu am

Pag. 66

intrat direct în casă. Am rămas în scara blocului şiam plâns. După mai mult de 12 ore de cărat marfă, această propunere m-a obosit şi mai rău. Nu reuşeam să mă stăpânesc, plângeam cu sughiţuri. Mă pregăteam să intru în casă doar obosită nu şi plânsă. Mama mă aştepta cu mâncarea caldă. ─ Hai Elena, unde umbli ca o nebună până la ora asta? ─ Sunt ruptă mamă de oboseală. Mă faci nebună?

Uită-te la mine cum arăt, ai habar ce-am făcut de la ora şapte? Să nu mă mai faci nebună, ai înţeles? ─ Să nu-mi spui tu mie că până acum ai muncit că nu te crez. ─ De ce nu crezi? ─ Nu te crez, n-ai cum să munceşti de azi dimineaţă întruna, n-ai cum. ─ Să mă laşi în pace, ai înţeles? Nu am nevoie de mâncarea ta. Eşti cu gura pe mine toată ziua, toată ziua. M-am săturat!

Am aruncat lingura pe masă şi-am plecat în dormitorul meu. Mama a comentat multă vreme prin casă. Am stat cu perna pe cap până am adormit cu gândul la mormăiala ei şi la grija zilei ce urma. Demisie, căutarea unui alt loc de muncă plus explicaţiile pe care trebuia să i le dau mamei. Ca să pot adormi, căutam amintiri frumoase. Imaginile din copilăria mea erau ca de granit. Lacrimi, griji, icoana la care mama plângea, frica de grijania, frica de oameni şi de câini, auzeam geamuri sparte, vedeam găini moarte, o zi de duminică şi sarmale pe sobă. O amintire plăcută. Eram singură în bucătăria de iarnă. Mama mergea în fiecare duminică la biserică. Pe soba cu lemne, a lăsat să fiarbă sarmale, cred că era crăciunul. Mi-a spus să bag căte un lemn când se termina focul, dar nu multe, ci doar unul câte unul. Aşteptam în pat privind prin uşa sobei să văd când se stinge flacăra. Ridicam capacul la oală şi trăgeam pe nas aburul de la sarmale. Mai lipeam nasul pe geam, privind la zăpadă. Nu vorbeam zile în şir. Priveam tabloul tatei şi părea că râde la mine. Nu am avut brad de Crăciun. Nici cadouri nu am avut. Nu ştiam că lumea împodobea brazi, nici de Moş Crăciun nu am auzit. Când ne-am mutat la tatăl meu vitreg, aveam opt ani, am văzut că sărbătorile de iarnă sunt altfel. Aveau miros de cozonaci, cârnaţi, carne de porc pregătită în mai multe feluri şi colindătorii erau mai mulţi. Tata, Marin Alecu, îmi făcea câte un mic cadou, ceva dulce. Cu mama, singure întrun oraş cu străini, nu pregăteam Crăciunul cu brad şi nici cu cadouri. Doar că acum, aduceam şi eu bani, iar Crăciunul era aşteptat cu toate bunătăţile.

Am ajuns la biroul Personal înaintea doamnelor Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

de-acolo. Doamna Carmen, soţia directorului Dan Petrescu s-a mirat văzându-mă la uşă. ─ Bună dimineaţa doamna Carmen! ─ Bună dimineaţa Elena! Ce e cu tine dragă cu noaptea-n cap? ─ Vreau să vorbesc cu dumneavoastră. ─ Cum să nu, vorbim, haide intră!

Am intrat în biroul dânsei. Vroiam să-i spun adevărul. Am deschis gura hotărâtă să-i spun doamna Carmen, soţul dumneavoastră, aseară, a spus că mă omoară dacă vă spun ce vă spun acum şi a spus că... nu am putut. Mă privea cu drag. ─ Vreau să-mi fac lichidarea şi să plec de la firmă. ─ Dar de ce Elena? Ai găsit în altă parte? ─ Nu am găsit. Aici e foarte mult de lucru şi nu mai pot, plus că mă oboseşte şi şcoala. ─ Cu mama ta ai discutat? Ea ce spune? Ştii că vă este foarte greu şi aşa. ─ Ştiu doamna Carmen dar nu mai pot, vă rog să mă credeţi. ─ Elena, hai că merg să vorbesc cu şeful. Vedem, poate mergi în altă parte unde este mai uşor. Ştii că patronul ţine la tine şi te protejează. ─ Ştiu foarte bine. ─ Uite ce te rog, mergi acum la depozit şi lucrează până când o să trimit pe cineva după tine care săţi spună noutăţi adică rezultatul discuţiei mele cu patronul, referitor la decizia ta de a pleca. Dacă nu găsim o soluţie îţi propun să mergi în concediu, ai dreptul la două săptămâni. Eu nu sunt de acord pentru ca tu să pleci, ştiu eu ce zic! ─ Bine doamna Carmen, aşa voi face. Vă mulţumesc pentru ajutor. ─ Nu ai de ce Elena, cu drag te ajut.

Am mers în depozit cu frica să nu mă întâlnesc cu directorul Petrescu. Ce maşină auzeam că se opreşte la depozit mă ascundeam după cutii. Lui Adriana şi Tomiţă le povestisem tot ce vorbisem cu Petrescu. Au rămas înmărmuriţi. Adriana îmi tot punea întrebări. ─ Ce-ai să faci? Pleci? ─ Nu ştiu Adriana, nu vreau să plec, am nevoie de serviciu dar nici să mă prostituez nu vreau. Dacă nu mă lasă în pace voi pleca. ─ Elena, mergi la patron şi spune-i, spune-i că ţi-a propus să te culci cu el că doar nu Petrescu te-a angajat să te dea afară. ─ Asta aşa e dar cum rămâne cu ameninţările lui, că mă omoară? Şi astfel se făcu linişte. Nu se găseau alte soluţii decât aceea de-a pleca. Am aşteptat răspuns de la doamna Carmen până la ora trei după amiază, când a venit un băiat cu un bilet în care scria să plec în concediu de odihnă pentru trei săptămâni.

Adriana şi Tomiţă vroiau şi ei concediu. Mă rugau Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

să-i aştept câteva zile acasă apoi să ne facem planuri să mergem undeva la munte. Bucuroasă, am fost de acord. Urma să-i aştept să-şi facă cererile de concediu şi să planificăm plecarea la munte.

Am plecat la Bucureşti pentru trei zile, să-mi fac rost de rucsac şi să mă odihnesc la surorile mele.

Când m-am întors de la Bucureşti, Adriana şi Tomiţă mă aşteptau să stabilim plecarea spre munte.

Era pentru prima dată când plecam în concediu.

Aveam emoţii. Tomiţă era pregătit cu hărţi şi cu o listă de cumpărături şi de lucruri pe care trebuia să le avem în rucsac. ─ De ce ne trebuie lumânare şi chibrit? ─ Pentru că mergem cu cortul şi e necesar să avem de toate la noi. ─ Tomiţă, dar avem lanternă! ─ Elena, tu pune în rucsac ce ţi-am pus pe listă.

Stăm o săptămână, ştiu de ce spun aşa.

Dimineaţa la ora 4,30, am plecat spre gară, echipată de căţărat pe munţii patriei. Destinaţia a aleso Tomiţă că el mai fusese la Piatra Mare. Tot drumul, care a durat câteva ore bune, l-am întrebat verzi şi uscate, cum dormim, cum mâncăm cum urcăm, dacă plouă, dacă sunt urşi, încât bietul băiat nu mai ştia cum să-mi explice să înţeleg. La halta Timişu de Jos am coborât. Aerul mă ameţea.

Curat, rece şi deosebit. Mă aflam în altă lume. Simţeam libertatea în sânge. Eram fericită. ─ Acum mergem pe jos pe DN1. ─ Ce înseamnă DN1 Tomiţă? ─ Elena parcă vii din altă lume. DN înseamnă drum naţional. ─ Pe bune? Şi de ce spui că vin din altă lume, scrie de DN prin cărţi? Toată lumea ştie ce înseamnă? ─ Cam da, e o chestie logică. ─ Îhî, înţeleg. Ei uite măi Tomiţă că e prima chestie logică de care mă lovesc, na!

Aveam emoţii de parcă muntele mi-ar fii fost iubit.

Era doar Piatra Mare, un munte din sudul depresiunii Braşov. Conta prima întâlnire cu el, cu muntele. Simţeam deja iubire deosebită. La poalele masivului se zărea pădurea de fag. Imediat ce-am început să urcăm verdele mă inunda şi aerul mă îneca. Diversitatea de plante crea un tablou rupt din rai. Poienile din pădure erau pline de plante, păiuşul roşu, campanule, genţiene şi margarete. ─ Tomiţă, la ce altitudine se află Cabana Piatra Mare? ─ 1635. ─ Da? Eu parcă ştiu că pe la 1703. Poate mă înşel. ─ Sigur te înşeli Elena. ─ De ce sigur, mă? ─ Pentru că mergi pe munte pentru prima dată. Eu ştiu mai bine, am fost nu ştiu de câte ori. ─ L-ai măsurat, te pomeneşti.

Pag. 67

─ Nu, dar ştiu toţi munţii. Ce munţi cunoşti tu? ─ Din cărţi pe toţi. Nu am făcut cunoştinţă cu vreunul până acum, dar sper să ne iubim. ─ Cu cine să te iubeşti? ─ Cu muntele băi Tomiţă.

Oboseam, nu eram obişnuită cu urcatul pe munte.

Urcam pe bandă galbenă. Când am ajuns la şapte scări , mi-am lipit mâinile de zidurile ude şi le priveam lung. Răcoarea apei mă ameţea de senzaţii noi, simţeam inima fericită, sufletul vibra. Apa, pietrele, verdele, pământul, lemnul, toate aveau miros de rai. M-am îndrăgostit. Degetele îmi îngheţase de la apa rece, stropii ajungeau în ochi, îmi plăcea să... ─Elenaaa. ─ Da. Adriana mă trăgea de rucsac şi mă striga întruna. ─ Elena, ce faci Elena? Hai să mergem. ─ Mergeţi voi. Mai stau puţin aici.

Tomiţă, precum un cocoş bătrân de munte, replică ironic şi sarcastic. ─ Sigur Elena că te lăsăm, noi mergem cu taxiul până la următoarea stradă. Ăsta e munte nu oraş.

Hai mişcă. ─ Băi asta, cui spui tu mişcă? Ce, nu poţi să mai stai cinci minute? ─ Nu, pentru că trebuie să ajungem la Prăpastia Ursului să... ─Unde mă? Acolo să mergi tu. ─ Acolo întindem cortul Elena, poate nu ştiai. ─ Nu ştiam că nu mi-a spus nimeni şi nici n-am visat, la ştiri nu mă uit, în ziarul local nu zice domle nimica, ce idioti, aşa că de unde vrei mă să ştiu? ─Ştiai că mergem cu cortul. ─Iote că ştiam, şi? ─ Şi de ce te vaiţi? ─ Pentru că pui cortul în gura ursului. Alt loc nu găseai? ─ Nu Elena. Dacă e să vină ursul vine şi aici, acum... ─ Vai de mama mea! Aici, aici? ─ Da Elena. Acum o luăm pe triunghi albastru.

Astfel am virat la stânga în pădure, spre prăpastia ursului. Priveam în toate părţile şi parcă vedeam că se mişcă ceva. Peste tot în jurul meu, vedeam şi auzeam ursi. Am dat de o un râu între stânci. Era loc de întins cortul şi am hotărât să ne instalăm pentru că se lăsa noaptea şi nu mai vedeam să facem nimic. ─ Aici este prăpastia ursului? ─ Nu. Dar e pe-aproape.

Cortul a fost uşor de montat. Am mâncat conserve în jurul focului, lângă apă. La început mi-a plăcut zgomotul ei dar, mi-am dat seama că nu pot

Pag. 68

adormi. Era foarte frig. Adriana şi Tomiţă se pupau. Oare de ce? Ea era căsătorită, avea un băieţel de patru ani. Tomiţă era burlac. În cort, lângă mine, atmosfera se încinsese între cei doi. ─ Voi ce faceţi acolo? Vă pupaţi? ─ Da. Tomiţă a fost gentlemen şi a răspuns simplu. ─ Vreţi să încetaţi? Nu bănuiam că voi doi... ─ Dormi Elena, noi doar ne încălzim. ─ Da, vă încălziţi până vă terminaţi. Daţi-o dracu de găleată! Sunteţi nesimţiţi amândoi.

Dimineaţa am făcut baie în râu. Când cei doi încă dormeau, admiram pereţii de piatră care ne fusese scut toată noaptea. Era aşa de înalt încât părea că atinge cerul. Răcoarea dimineţii mă liniştea. Când Adriana şi Tomiţă s-au trezit au ieşit din cort s-au spălat şi au început să mănânce ca şi cum eu nu eram cu ei. Fără să-mi vorbească, am strâns cortul, ne-am făcut rucsacurile şi-am pornit către cabana Piatra Mare, pe Drumul Familiar. Era uşor de urcat, urmăream banda roşie. Pădurea de brad era de basm. Măcrişul şi feriga forma covor continuu.

Rupeam cea mai mare ferigă şi-mi făceam aer cu ea. Apoi găseam alta şi mai mare pe care o rupeam.

După pădurea de brad a urmat pădurea de molid, întunecoasă şi rece. Nu am zărit nici un animal. Într-o poiană, aproape de cabană, un şarpe lenevea în mijloc de potecă. Adriana a fugit, Tomiţă l-a ocolit, eu m-am apropiat uşor de el şi l-am privit.

Părea mort. Nu-mi era frică să-l ating. Am întins mâna spre şarpe, însă când eram aproape să-i simt răceala Tomiţă şi Adriana au ţipat la mine, de sperietură am căzut în fund. ─ Elena, nuuuu! ─ Vai de mine! Ce urlaţi măi aşa? Nebunilor, am căzut. ─ Nu pune mâna, ăla e şarpe Elena, ce naiba, pleacă fată de-acolo! Spune-i Tomiţă să plece că io leşin aici de frică, aoleu! ─ Ce să spun dragă, te-o mânca un şarpe. ─Are dreptate Adriana, hai, lasă-l în pace. ─ Băi, dar voi sunteţi duşi de cap! Îl las băi, dar nici nu l-am atins. Ţipaţi ca doi apucaţi, speriaţi toate animalele. Doamne! ─ Hai să băgăm tare până la cabană. ─ Băgăm Tomiţă, spune şi la iubita ta să bage la compas că merge ca un melc. ─ Aud ce spui. De ce nu-mi spui mie, direct? De ce prin Tomiţă? ─ Pentru că aşa ai făcut şi tu la faza cu şarpele spune-i Tomiţă să plece că io leşin. ─ Vreţi să nu vă mai certaţi? ─ Tu de ce te bagi Tomiţă? Asta e lăbăreală de gagici. Vezi tu de potecă să nu care cumva să greşeşti traseul. Haide, haide, mişcă!

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

─ Uneori eşti aşa de dură măi Elena, greşeşti. ─ Să taci, să mergi, să taci. Nu mă interesează părerea voastră. Şi-a tăcut. Până la cabană nu am mai scos o vorbă.

Toţi trei urmam poteca cu gândul la mâncare. Cel puţin mie îmi era o foame de lup.

Când am ajuns la cabană m-am lungit pe pământ de fericire. În sfârşit puteam să dorm şi să lenevesc în mijlocul naturii atât cât vroiam.

Vechea cabană era o ruină. A ars şi a rămas din ea doar zidurile din cărămidă. Lângă ea se construia o altă cabană. Se cazau turişti dar noi am preferat cortul pe care m-am aşezat lângă cabana arsă.

Noaptea am dormit buştean. Ziua, prietenii mei Adriana cu Tomiţă, făceau plimbări prin pădure.

Rămâneam singură. Nu mă mişcam din faţa cortului.

Cabanierii erau de treabă, veneau să mă întrebe ce mai fac, de unde suntem şi cum e plimbarea la munte. Uneori le mai dădeam ţigări. O singură plimbare am făcut până la Peştera de Gheaţă. Am luat traseul în jos, pe unde venisem la cabană, pe bandă roşie şi din prima poiană am luat-o în dreapta spre Bunloc. De aici vegetaţia era şi mai deasă. Când am ajuns la Pestera de Gheaţă am avut o mare dezamăgire pentru că nu am putut intra în ea din mai multe motive. Primul că lui Adriana îi era frică, al doilea că nu aveam lanternă şi nu aveam încălţământea adecvată. Lanterna rămăsese fără baterii. Atât cât am apucat să văd, întrun moment de iluminare cu lanterna, peştera era precum o mare gaură neagră, un haos. Am făcut cale întoarsă până la cabană. Cei doi au rămas în urmă. Când am ajuns la cort cabanierii m-au întrebat cum a fost. Le-am povestit dezamăgirea apoi am urcat pe Piatra scrisă. Acolo, în vârf, simţeam că sunt mare şi că stăpânesc lumea. Închideam ochii şi mă lăsam bătută de vânt. Îmi imaginam cum plutesc. Visam ce vroiam. Amintirile din copilărie nu ajungeau până aici. Eram fericită. Iubeam muntele. ─ Mâine dimineaţă plecăm.

Tomiţă era hotărât. Vroiam să mai rămânem. ─ De ce nu mai stăm? Îmi place aici. ─ Mergem şi în alte locuri. ─ De exemplu? ─ Mergem la Predeal.

Zis şi făcut. Dimineaţa m-am trezit cu un rucsac cât doi. Tomiţă a pus în al meu şi din rucsacul Adrianei pe motiv că ea este pe ciclu şi o doare burta, nu poate să care greutate. Nu am spus nimic. Afară era o ceaţă că-ţi băgai degetele în ochi fără să vrei. Cabanierii mă sfătuise de seara să urmăm un traseu mai simplu nu cum vroia Tomiţa să urcăm vârful Piatra Mare apoi să coborâm.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

După ce mi-am luat rămas bun de la bunii mei prieteni cabanieri am urmat pe cei doi amici ai mei.

După ce-am trecut de Piatra Scrisă trebuia să o luăm în stânga pe un traseu ce ducea spre o stână.

Aveam doar de coborât. Nu m-am înţeles cu Tomiţă aşa că am urmat traseul spre vârful Piatra Mare. Traseul era alunecos, ceaţa intra în oase, rucsacul mă tragea în spate, era groaznic de greu. ─ Mergi mă mai încet! Nu vezi ce-i afară? Rămân în urmă şi vă pierd. ─ Mişcă-te, Elena că nu stăm după tine. ─ Ba trebuie să staţi că mi-aţi umplut rucsacul cu lucrurile voastre. ─ Ţine pasul cu noi, nu te mai văita atât. ─ Bă, da şmecher eşti! Adriana, normal că merge fluierând. După ce ca are doi metri înălţime, mai merge şi cu mâna-n cur. Puteai să-i dai o umbrelă să nu se umezească până jos. ─ Comentezi cam mult. ─ Şi ce-ai vrea să fac? ─ Să nu mai comentezi. ─ Că ce? ─ Că-ţi iau rucsacul şi mergi singură dacă eşti a dracu. ─ Să nu te caci pe tine Tomiţă...

Nici nu am apucat să termin propoziţia că am căzut. În stanga mea era o gaură plină cu ceaţă , în dreapta mă atingeam de ierburi. Am încercat să mă ţin de ele şi astfel nu mi-am pierdut echilibrul prea mult în stânga. Vroiam să mă ridic dar rucsacul mă trăgea în spate. Tomiţă a venit spre mine înjurând, îmi trage rucsacul şi-l pune peste al lui. ─ Ce faci mă? Nu eşti normal? Pe cine înjuri? ─ De-acum eşti pe cont propriu.

Mă duc la el şi-l împing cu mâinile în piept. ─ Fraiere nu pleci aşa. Îţi iei ce-i al tău din rucsac şi pleci. ─ Elena, nu dai în mine! Nu-ţi dau nimic din rucsac! ─ Băi fraiere, nu mă înjuri, altfel te trimit şi eu în mă-ta că o meriţi prostule. Mă laşi pe munte aşa? ─ Ţi-am zis să taci, nu ai tăcut. Să te văd cum ajungi acasă. ─ O să mănânci bătaie în Slobozia. M-aţi folosit doar ca să vină Adriana pentru că ea e măritată şi nu o lăsa doar cu tine. Proştilor, uitaţi că sunt vecină cu ea. Mă va vedea măsa, tacsu, bărbatu ei. Să vă văd cum scoateţi cămaşa. ─ Ete fleoşc! ─ Oricum mănânci bătaie Tomiţă când ajungi în oraş. ─ Mor de frică.

Au plecat. Am rămas în loc privind la ei. Nu-mi venea să cred ce mi se întâmplă. Am rămas singură în pădure, cu mâinile goale în ceaţă. Frica punea

Pag. 69

stăpânire pe mine. Încotro s-o iau? M-am hotărât să mă întorc la cabană. Am urmat traseul pe carel parcursesem până la incident. Era haotic. Parcă toate erau străine, poteca mi se părea străină.

Aveam senzaţia că nu mergeam bine. Ceaţa era şi mai deasă. Am început să plâng. În faţă vedeam un castel. Era Dumnezeiesc de frumos. L-am privit lung. Poate că murisem şi eram în cer. Nu văzusem un astfel de castel pe munte. În stânga şi-n dreapta ceaţă în faţă castelul. Plângeam şi priveam.

Deodată îmi dau seama că nu e real şi că e un semn ori ceaţa se joacă cu mine. O iau la stânga. După ceva timp am dat de ruina cabanei arse. Am intrat în ea, m-am aşezat jos şi-am început să plâng tare, în hohote. Câinele ciobănesc german al cabanierilor, de care îmi era frică pentru că mă lătra de fiecare dată când mă apropiam de cabană, a venit lângă mine şi mă lingea. Mă împingea cu botul în picior, făcea câţiva paşi înspre cabană apoi iar se întorcea şi mă lingea. Plângeam şi mai tare simţind afecţiunea câinelui. A plecat de lângă mine lătrând până la cabană. Lătra nebuneşte până au ieşit cabanierii afară, îi auzeam şi mă rugam să nu vină la mine. ─ Ce e Rex? ─ E ceva, uite cum latră! Se duce spre cabana arsă, uite e ceva acolo, Rex asta vrea să ne spună. ─ Ce să fie? ─ Hai să vedem.

Auzeam paşii lor şi pe Rex tot mai aproape. Mi-am băgat capul între picioare poate că dacă mă fac destul de mică nu o să mă vadă. O mână pe cap ma făcut să mă ridic. ─ Hei, Elena, ce-i cu tine aici? De ce plângi? Unde sunt prietenii tăi?

O chema Gina. Ea conducea toată activitatea la cabană. Lângă ea se aflau şi colegii ei, Nicu şi Bao. ─ M-am certat cu Tomiţă. Mi-a luat rucsacul şi a plecat cu Adriana. ─ Pe unde au luat-o? ─ Spre Vârful Piatra Mare. L-am rugat să urmăm traseul propus de voi dar nu a vrut. ─ Şi unde te-a lăsat? ─ Nu ştiu exact. Am mers cam 30 de minute după ce-am trecut de Piatra scrisă. ─ Nu ţi-a dat nimic din ce era al tău? Bani, buletin? ─ Nu, nimic. ─ Hai în cabană. Trebuie să te schimbi şi să bei un ceai. Eşti udă, nu poţi să rămâi aici. ─ Nu vin. O să plec pe jos. Cu ce să vă plătesc? ─ Hai măi termină! Cum să te lăsăm în halul ăsta?

Oameni suntem! Hai sus!

Am intrat împreună în cabană, mi-au dat ceai şi lucruri să mă schimb. Până seara discuţia a fost în

Pag. 70

jurul acestei întâmplări. M-am culcat devreme. Mau întrebat unde vreau să dorm. Nu aveam pretenţii, am spus că pot dormi undeva şi singură. Am dormit într-o cameră la etaj cu mai multe paturi.

Cred că erau 20 în total. Mi-au oferit pături pentru că noaptea se lăsa foarte frig. Când eram pe punctul de a adormi auzeam tropăit. Încontinuu. Nu bănuiam ce era până când am simţit cum merge pe mine un şobolan. M-am înfăşurat în trei pături, de sus până jos. Când rămâneam fără aer, scoteam mai întâi mâna să văd dacă nu cumva vreun şobolan stătea alături gata să intre sub pătură. Toată noaptea a fost o tropăială. Cum s-a luminat am fugit în bucătărie. Cabanierii erau deja la treabă.

Ceaiul pe foc, lemne tăiate, mâcarea pentru prânz o pregăteau încă de pe acum. ─ Bună dimineaţa! ─ Hei! Bună dimineaţa Elena! Cum ai dormit?

Toţi trei cabanierii au început să se privească între ei şi să zâmbească. ─ Cum se doarme între un maraton de şobolani.

De ce m-aţi lăsat acolo dacă ştiaţi? ─ Tu ai vrut să dormi singură. ─ Da dar nu ştiam ce ştiaţi voi. Mai bine dorm afară cu Rex. Acum pic de somn. ─ Vrei un ceai? ─ Da, mulţumesc!

Am lucrat la cabană timp de cinci zile. Munceam cu plăcere. Cel mai mult mi-a plăcut să tai lemne.

Pentru prima dată am mâncat bulz pregătit de ciobanii de la stână. M-am hotărât să plec în aceeaşi zi cu un prieten al cabanierilor, Adi de la Timişoara. Gina mi-a dat 70 de lei bani pentru biletul de tren. Ne-am făcut schimb de adrese şi am promis Ginei că voi trimite banii imediat cum ajung acasă. Adi m-a coborât prin toate scurtăturile până la Halta Timişul de sus. Începuse ploaia. Nu aveam nimic pentru ploaie. Am ajuns udă în gară şi în tren m-am uscat. În jurul meu se făcuse băltoacă. Miroseam a fum şi a cabană. Miroseam îngrozitor. În Gara de Nord mi-am cumpărat bilet până la Slobozia iar banii mi-au ajuns la fix. Nu mâncasem de seara. Când am urcat în al doilea tren am simţit ceva fierbinte că-mi curge între picioare. Am stat nemişcată aproape patru ore cât a făcut personalul până acasă. Îmi venise ciclul.

Abia mă uscasem de ploaia de pe munte. Treningul avea o culoare închisă, oricum nu aveam ce face în tren. Când am coborât m-am urcat într-un taxi şi am cerut bani vecinei să-l pot plăti.

Mama nu era acasă. Era în tabără la Costineşti cu cei mici de la Casa de copii. Mâncare nu era. Am cumpărat o pâine şi mi-am făcut cartofi prăjiţi.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Adina HUIBAN Liniştea ta pornită la drum Liniştea ta pornită la drum Ca o seară desprinsă din viaţă O umbră palidă lasă în urmă Linişte iar şi paşi rari prin ceaţă Dar mai ales clipa aceasta Nevinovată Ca o brăţară pe zâmbetul Tăcerii din faţă.

O lume cerească A coborât între noi Să mă piardă în iarnă O după-amiază rotundă Cu dor şi albastru mă cheamă Dar mai ales clipa aceasta Domoală În timp ce pământul Se şterge în grabă De urma paşilor mei pe zăpadă.

Ca într-o nouă viaţă Ca într-o nouă viaţă Am intrat în răcoarea de sus Cu pasul de migdale Tăiat în colţul opus Ca şi cum aş fi venit Tăcută şi înnorată pe margini Ca să poţi vedea alte detalii Cu ochiul prins între ramuri Ca şi cum aş fi venit Cu mersul întrerupt Ca o zi de pe Marte Uitată prea sus într-o carte Ca şi cum aş fi venit desculţă Cu glasul sfâşiat ca o pâine aparte Ce singură la săraci se împarte.

Se întorceau cangurii către casă - Şi păsările printr-o voie neînţeleasă De aceea ea era uneori Atât de frumoasă.

Scrisoarea Deodată a venit o scrisoare Uitată pe ridurile vechi O scrisoare lungă şi plină de iarnă Ca Ştefan cel Mare împărăţit pe veci.

A venit o scrisoare Ca o vineri gătită de post; Nici Ştefan cel Mare N-ar fi izbutit s-o spună mai bine.

Începutul credinţei

Pe drumul nedrept Pe drumul nedrept Se întorceau cangurii către casă De aceea ea era uneori Neînchipuit şi îndelung de frumoasă.

Către seară se întorceau, Istovite de plâns, Păsări ca nişte petale – De aceea ochii ei Pe rând deveneau Fiecare aripă în parte.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

De parcă ar fi vară Am început să cred În timp ce casele se ridică Cu grijile aşternute pe piept.

De parcă n-aş şti S-a făcut un întuneric de ochi Ca o întâmplare Sunt împodobită de reni.

De unde să ştiu că toate acestea Sunt hainele de lucru ale timpului.

Pag. 71

George ROCA ne simţim singuri, invităm prieteni dragi să ne însoţească şi să împărtăşească bucuriile noastre. Şi astfel, se produce o simbioză miraculoasă care vindecă sufletul de toate relele pãmântului făcându-te să gândeşti curat atunci când te reîntorci la realitate.

THE ISLE OF HAPPINESS

INSULA FERICIRII Încercăm cu toţii să supravieţuim în secolul acesta al turbulenţei creându-ne în imaginaţie mici insule unde evadăm atunci când nu mai putem face faţa uraganelor şi cutremurelor care ne înconjoară.

Acolo, pe insula noastră jucăm şotron chiar dacă nu ne mai ţin balamalele, gângurim ca bebeluşii, ne aşezăm pe tronul regelui fără să ne fie frică de pedepse, sărutăm şi ne iubim cu toate vedetele intangibile ale lumii moderne.

Acolo, pe insula fericirii noastre este veşnic primăvară.

Acolo suntem mereu tineri şi sănătoşi şi veseli şi... buni!

Câteodată, când pe insula fericirii

Pag. 72

We all try to survive this century of turbulence creating in our imaginations small islands where we escape when we cannot cope with the hurricanes and earthquakes which surround us.

There, on our island we play hopscotch even if our hinges are rusty, we coo like babies, we sit ourselves on the king’s throne without fear of punishment, we kiss and we love with all the intangible stars of the modern world.

There, on our imaginary island it’s forever spring.

There, We too are eternally young and healthy and joyful and good!

Sometimes, when on our imaginary island we feel lonely, we invite, of course, dear friends to join us and to share in our happiness.

And so, a miraculous symbiosis is created which heals the soul of all the Earth’s badness… making you think positively when you return to reality !

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Doru Ştefan DĂNCUŞ Nesiguranţa 27 Migraţia începe. vânătorii S-au strâns la sfat cu armament cu tot Se simt, dramatici, printre clipe – zorii Loviţi de enigmaticul exod Sunt rece însă. mă gândesc la Tine Cu toamnă-n braţe şi cu munţi pustii Va-ncepe vânătoarea. va fi bine.

Ce dimineaţă veştedă va fi!

Voiam să fii la Cina cea de Taină Când va fi foc, friptură, vin, cărări Când cizmele vor ocoli o haină În buzunarul căreia-s ţigări Să pregătim vânatul pe-ndelete.

Un vânt subţire-ar fi bătut activ Iar eu Te-aş fi îmbrăţişat cu sete Printre copacii goi fără motiv Am râde ca şi ceilalţi, am strânge Blazate crengi şi vreascuri pentru foc Şi la o vreme noaptea ne-ar înfrânge – Între braconieri ne-am face loc (Şi absolvit de-orice concept moral Ar ţine-un veac ospăţul ilegal) Dar iată ce stupidă dimineaţă: Departe eşti. sunt încă în viaţă.

A douăzecişiopta noapte simplă Ne vor spune leneş “noapte bună” Ploile-n suave armistiţii Vom privi o vreme împreună Încolţind politice solstiţii Ne vom vinde hainele uscate Mlaştinilor care ne-au chemat Când aceste versuri izolate Ne vor da o noapte şi un pat Te voi dărâma pe-o galerie Susţinută în sărutul meu Îmi va bate inima doar mie Prăbuşitul dintre noi mereu Scrumiere pline vor întinde Orele strivite de prăpăd Şi încercănarea ta cuminte Printr-un filtru epic am s-o văd Nu închide ochii. e devreme.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Sunt vânaţi pe străzi îndrăgostiţii Ploile alunecă-n dileme.

Au ratat acele armistiţii…

A douăzecişinoua petrecere Nu-i aşa că poate-am fi mai îngeri De ne-am mai aprinde o ţigară Dacă am epuizat înfrângeri La acea petrecere de-o seară?

Nu-i aşa că şerpii din artere Ne-ar întinde mărul cu păcat Prin orbite tragice-n cădere Devenite verb intoxicat?

Noi vom fi nemulţumiţi deodată Ne vom cerne iarăşi pân’ la os Deschizând o sferă încuiată Căutând un teatru mai frumos Nu-i aşa că nu putem pretinde În acest desfrâu universal O lumină care ne-ar aprinde Prin puterea semnului =?

Ce păduri de oase sunt în mine Oxidând oraşul istovit Parcă-mi sunt şi buzele străine Parcă-s punct ochit şi punct lovit Ar mai o vorbă grea rămasă Echitabil, poate, ne-am privi Moartea mea pe drumul către Casă: Nu-i aşa că astfel ne-am iubi?

Pag. 73

Mircea BOSTAN şi bucuros împleticit între regrete strălucitor până la mat plângâd cu râs fatidic nefericit când am descoperit soluţia corectă ciufut astenic zâmbitor mă flenduresc fudul în adunări mofluze când proştii sunt deştepţi ca alba noapte şi se anchilozează viaţa-n moarte.

veşmântul judecăţii de apoi

umbrelă ruptă când viu în moarte când mort în viaţă urât frumos şi acru tandru şi îndoindu-mă în drept inconştient şi amplu pe gâfâitele denivelări ale colinei extrasistolate numită fără de prenume viaţă-n moarte şi depravat onest şi onorat de bârfe gomos nepretenţios curat imund angelic şi malefic brăzdat de râpe nevizonar profetic fardat cu nesulemeneli mă desenez diform beteag nevătămat ca o umbrelă ruptă exuberant flegmatic umil neorator cu-asurzitoare dialoguri surde crâncen milos şi graţios în gârbovire duplicitar şi inundat de maniere frustre ciuntit şi inestetic de farmec frânt precum furtuna îi dă aspect grotesc umbrelei rupte spurcat la vorbă cu lexicul configurat din alge mute spahiu fără de cal şi troglodit zbanghiu vehiculez prin moarte viu spectaculos ridicol

Pag. 74

s-a dichisit văpaia cu fuste largi de gheaţă iar ziua îşi replănuieşte luminarea strecurându-şi trupul în veşmântul beznei hoaţă precum se-avântă-n dans sfârşelnic cărăbuşii exaltaţi de lira lui Orfeu din dragoste pentru lumină dând aripii eternitatea morţii drept trofeu şi domnul frig ieşit la promenadă rigid apatic şi greoi dă ordine de luptă ca într-un veritabil şi cumplit război mobilizate-n mare grabă se-aştern zăpezile cu grija albului peste gunoi e vremea minţii înturnate din exil şi sus la judecata de apoi vorbesc în limbi nedesluşite păcatele ce îşi făcură cuib în noi.

cu picioarele din gât cu picioarele din gât pe culmile misterului de piedestalul vremii înălţată toamna nudă şi-angulară replantată-ntre mesteceni într-un stil flamboaiant cu trupul miruit de ploaie răvăşită de ruşine despletită şi rujată de rugină devastată toamna fiartă resemnată bosumflată şi ciudată se frânge dureros în braţele capcană ale iernii sculptate-n ţurţurii ciclopi de gheaţă.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Geo GALETARU

1. ... Din alte cauze, unanim recognoscibile, leagăn pur, uitare în aromele pânzei dintr-o întâmplare, mă vezi, mă auzi, vederea, auzul, pe frunze incredibil de lungi şi împerecheri albastre, ale cui? ale acestui timp, sorginte nouă pentru ce naştere într-o istorie aurie şi păsări, nori, ferigile nepăsării, acelaşi marş nupţial în meandre sonore, vei veni, siguranţa care ucide, nu iertarea pe platouri de somn, în crâng, în iubire, oh, divin precum preţul azurului, hrană despotică, din altă fiinţă fiind şi gesturi necunoscute, în chei ostenite, ca altă însingurare în goluri fierbinţi, explozii şi licăr stins, acolo sus, derive neîmpăcate, neantul învins…

2. … Şi dac-am fi orbirea şi preţul din alte imagini ale aceluiaşi chip, singurătatea pe pleoape care se văd, frontierele albe, în aspre azururi, cât desiş, câtă neputinţă, ah, gloria acestor mici perversităţi ale clipei, istoria sub catifeaua zăpezii, vino, zăpadă a inimii, vino în inimă, în despărţiri înalte, ca şi cum tremurul orei, pândar, complice visând, să treacă maluri fierbinţi, indicibile înfăptuiri, cruţă-le, cruţă-le, ce vrei să ştii, acolo se alungă, nici un miraj, nici o înflorire, în umbră doar pâlpâie mâna, în umbră doar: plânsul şi golul…

3. … Cât să adaugi, pe străzi o milă uriaşă, o noapte din ce închipuire?

Cum ar fi, acel glas auriu, din carnea iluziei, din sălbăticii inavuabileOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

du-te şi adu plutirea în cerc, în litera perfectă, Şi-oricine ar fi, înclinatelor planuri adio! supus dedublării cum zăpada pe imaginea ta înflorită, reveria, corola albastră, aici şi niciunde, cum ai înconjura, cele ce par, cele ce pâlpâie, duminicală sorginte a toate, frunzişul cunoaşterii, treptele purificării acolo, în adânc, duminicală sorginte a tot şi a toate...

4. ... Atingându-se atât cât să însemne ceva, forma care corupe, conturul gândindu-se pe sine, un anotimp pe tarabele gloriei, când corpul pluteşte, pluteşte, reminiscenţe iernatice, dar în urma sa plânge fiul iertat, sufletul peste dealuri, în purpură, ca o amintire a propriei umbre, ca o zăpadă a fiinţelor victorioase...

Pag. 75

Marilena APOSTU şi eu aş vrea să fiu pământul tău să rodesc pentru tine să îţi port mormântul în mine

Plânsul numără crucile În cimitir plânsul numără crucile şi în toată casa e un miros puternic de duminică umedă îndurerată aştept ultima zi din ţipătul copilului bolnav fratele meu pictorul îşi stinge nevoia de plecare într-o pânză cea mai putredă poruncă scapă singurătatea de vina tălpilor

Cerul îngenunchează sub frunte Precum doi fluturi rănile noastre Prea multe frunze au căzut în lipsa ta Precum doi fluturi rănile noastre s-au regăsit în vina de a fi însinguraţi cheia a ruginit sub lacrimile reci nu mi-am trădat niciodată umbra şi mereu am ştiut în câte silabe s-ar descompune mâna mea secundele aleargă desculţe prin ploaia de afară undeva aproape încă o femeie este vânată de ziduri

acum îţi ascult trupul dezmierdând o toamnă ce a învăţat să răspundă în mii de rădăcini versul tău se aşterne peste piatra ce pândeşte prima ninsoare păsările aduc cenuşa lemnului care te-a încălzit încă un zâmbet crapă-n oglindă şi nici nu mai ştiu câte vieţi au trecut de când păşesc cu ochii închişi către tine

ţipătul ei sparge ora din sâmbure

senin cerul îngenunchează sub frunte

Dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig

Doar amintirea aripilor

Nu ştiu pe unde umblă arborii tăi dintr-o lebădă albă tot încerc să te strig abia noaptea târziu ai ajuns la mine ţinând în braţe un drum plin de răni acum dormi şi nu auzi ceasurile îngropate în carnea mea încă tânără luna zornăie în sudoare ca un ban de argint

Pag. 76

Pe stradă doar nevăzuţi trecători şi doar amintirea aripilor în umerii mei luna îşi sparge singurătatea-n fereastră nerăbdătoare aştept trenul cu clipe de halte uitate şi mă visez culoare răsfăţată în secundele privirilor tale Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Irina Lucia MIHALCA NEVOIE DE O ATINGERE LINĂ

În apusul soarelui, în camera ta prelungă, totul este estompat, linii stranii se desenează pe sticla ferestrelor, mâinile pereţilor se desfac, se lungesc, se-agaţă, unindu-se. În această confuzie de foşnete, ceaţă şi descompunere, umbre nebune se sfâşie, tăcerea suspină, zvâcneşte, te-apasă fierbinte, ceasurile se-opresc îngrozite, pământul stratificat se stinge-n lacrimi, un fugar prizonier care-ţi seamănă umblă prin tine, devorându-te. În amurgul însângerat există o clipă magică, o rază strălucitoare de lumină coborâtă din ceruri, un flux de argint ţesut la marginea de întuneric, ruga te schimbă pentru a căuta în inimă.

Ai nevoie de o atingere lină, de cineva lângă tine, de o mână întinsă, de yod - punctul scânteie, de o nouă respiraţie şi totul va fi bine.

Faliile se mişcă, ezitările se risipesc, sunetele sacre coboară, salvând visele condamnate cândva să nu mai respire...

LA ÎNCEPUT – CUVÂNTUL...

La Început, Cuvântul a fost şi Cuvântul s-a Luminat în Om, în floare, în stele, în lună, în piatră, fântâni şi în mare.

Omul a luat cuvintele, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

le-a amestecat, le-a compus prin fulgii de nea, în stropii de ploaie, în vânt şi miresme de frunze, în floarea-de-colţ, în Steaua Polară, în suflet-pereche, în nu-mă-uita, în gândul din vis, într-o caligramă.

Cuvintele au început să zboare, un dans spre cer şi spre soare.

Din teamă, omul le-a smuls, le-a îndepărtat, le-a ascuns în adâncuri, formând noi cuvinte, mereu mutilate, psalmi de dor şi de jale, cuvântul durere, răni, boală şi moarte, noroi, întuneric, cuvinte udate în lacrimi din veşnica teamă.

Treptat cuvintele s-au stins prin gări, în spitale, pe fronturi, războaie.

Au mai rămas amintiri şi umbrele lor în inimi, în cânturi, în poveşti, balade şi doine, mici felinare în zboruri de fluturi, petale de lotus, priviri de copil, gânduri-poeme în muguri de floare, în raze de soare...

Pag. 77

Alexandru Ştef. CIOBANU toamnei o reporteră mi-a pus întrebări pe fiecare treaptă a templului pe care o urcam pe care o coboram pe care o construiam i-am spus da fac dragoste cu iubita până ne apar lacrimi pe sexe da sub cuvertură inem un geam în lesă un geam care dă într-un beci din care latră un soare peste lanul nostru de secunde îndesate ca niște pături în lada de zestre

starea de a fi centrul orașului este tot un deșert numai că firele de nisip au forme de oameni mă plimb noaptea pe străzile moi și nimic mai mult am impresia că sunt un copil și in de mână un părinte foarte înalt care se pierde printre nori nimeni nu știe dar uraganul despre care se vorbește la meteo uraganul arătat de bă ul lung crem iese din oasele mele ca o ghiulea răvășind foile crainicului oasele mele îndepărtate de inimă căreia i-am făcut la revedere cu mâna într-o gară din aprilie în fa a librăriei cărturești pe lângă spiritul căr ilor visând pe o bancă cu ciorapi multicolori peste picioarele sufletului am văzut în iarbă o aripă de elefant cealaltă era deja urcată pe acoperiș urma să fie lansată o carte pentru copii sau iubirea mă tot freca la ochi și nu mai vedeam bine sau cine știe ce dracului am mâncat seara de visam tâmpenii odată a venit un car de reportaj m-a filmat din toate frunzele necăzute ale

Pag. 78

câteodată când îmi văd reflexia de castană în vitrine îmi vine așa să cred că sunt doar un scrum într-o scrumieră mă uit la steaua care mă fumează îi văd unghiile date cu ojă de culoarea păsărilor îi spun că o iubesc și că iau în fiecare moment trenuri invizibile spre ea că mă zgâl âi pe drum ca un sac plin cu cartofi mă învelesc noaptea când sunt singur în livadă cu pieli a ei roz care îi împodobește degetul mare și toate vor fi bune de acum îmi zic în timp ce oftez ca o piatră proastă zgomotul de frână al mașiniilor ce circulă pe pletele mele lumina farurilor care îmi perforează amintirile îmi aduc aminte de tot de la cifre la pași și tremur văd că a început să plouă cu ace în fiecare col din lume în fiecare col din carne și mă trezesc în centrul orașului cu oameni plini de gol în jur gata să fiu luat de vânt alături de foile de ziar de pungile goale și alte inimi neîn elese Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Camelia TRIPON IAR ai adormit la umbra Piramidei, te bântuie Ra cu stele de jar ţi-a deschis calea precum lui Brunton şi râuri de atlanţi ţi-au năvălit în suflet forţa cristalului te-a prins în spirala dublă răteceşti prin ceaţa amintirilor cobori în piramida cerului ca să te-ntâlneşti cu Sirus când Orion se cufundă în triunghi, prinzi câinii care alearga după un iepure speriat Apis soarbe din Eridanus Devii viteaz când Leul dormiteaza la rădăcina timpului uitat în cămara iernii Jupiter stă la sfat cu Aldebaran e-n cumpănă a nopţii crăiasă cu faţa plină ea-şi răsfiră diamantina-i mantie de vise ca orice mamă îngândurata ea lăcrimeaza printre stele, Titan al vieţii infinite primeşte ofranda clipei definite...

CHEMAREA Vitraliul se îndoaie sub povara luminii Plumbul îmbrăţişază cioburi de amintiri Jertfe de sânge se preling pe altarul dintre infinituri Lespezi încălzite cu durerea aşteptării Sălbăticii tăcute şi resemnate în faţa prăzii Bântuită de reflexii aurii Izvor rătăcitor peste catapetesme de cer Copaci torsionaţi de timp Scări urcătoare în coborâri abisale Cercuri de gânduri mişcătoare Lespezi zburătoare îmbinate la foiţă Corbii de piatră, cuarţul fumuriu Atlanţii scormonesc în izvorul vremii Apa urcă muntele sugativă de stânci măcinate gheţar captiv între lumi Şerpii de foc târăsc infinitul în abisul de aur lichid Implozii Sihaştrii cu ochi de lumină scrutează întunericul alb Piatra şarpelui înalţă curcubeul de foc

IRIZAŢII SATURNIENE Ne-am aşezat la răscruce de vânturi şi de vremuri.

Ni s-a părut înţelept să cunoaştem infinitul I-am spus Zalmoxis, mândrii feciori pe altarul dintre lumii, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Mame cereşti Valuri de soare, valuri de iubiri îngenunchiate...

Zalmos...puterea renascută din grotele timpului pluteşte peste văi de lumină.

Brazi, barzi la izvorul infinitului Muzica sferelor aripi de cer Aurul lichid arde Lumi de azur îmbrăcate în purpură Saturnian strai.

Pe trepte de jar Hristicul curge botezul de foc Constelaţiile se preling din creuzetul cu aur lichid În eternitatea vie Ochiul s-a deschis.

MESRA Zona s-a activat Sub cuţitul îndoielilor aburul cafelei te cheamă în sanctuar Izvorul urcă, cerul coboară îmbrăţişând piatra.

Ascultă cum creşte Miracol al umbrei din apă Şoaptă de cristal prins în plasa tympului Val tălăzuit pe creastă de vânt Labirint de şoapte uitat în adâncuri Kogaion vis al nemuririi.

Izvorul urcă spre cer Ziditor de Sfinx şi Babe rătăcite.

Atena ridică piatra clipei pierdute în zămisliri de izvoare mohorâte Altarul aşteaptă focul divin...

Pag. 79

Daniel MARIN

băiatul vecinei de deasupra Tudor este doar băiatul vecinei de deasupra care se ocupă câteodată cu vrăji. în toate nopţile îi aud paşii mărunţi prin tavan ştiu că ia forma unui taur şi se smuceşte în camera lui cu postere pe toţi pereţii în timp ce eu ca de obicei deschid fereastra şi privesc luna roşie. dimineaţa Tudor cumpără lapte de la magazinul din colţ şi merge pe stradă vorbind cu o fată frumoasă tot felul de chestii neobişnuite că te şi miri de unde naiba le ştie.

Tudor are fruntea lată părul negru zburlit ochi întunecaţi obraji tari rotunzi cizme de cowboy umblă fără sfială printre oameni şi râde adesea.

Tudor este doar băiatul vecinei de deasupra o femeie mică îmbrăcată mereu în negru. în toate nopţile aud cum izbeşte cu fruntea lui lată pereţii cum tropăie cu copitele apoi brusc se linişteşte sub mâinile mamei care îl mângâie uşor ca pe un copil speriat

Marinică – orbul, fetiţa şi băieţii mai mari Marinică e orb. nu s-a născut aşa – într-o noapte nişte băieţi mai mari l-au auzit vorbind singur pe stradă şi crezând că e un nebun l-au bătut cu nişte bastoane până s-a prăbuşit în propriul sânge. când şi-a revenit era complet orb.

Pag. 80

de atunci se plimbă pe stradă lovind de jur-împrejur cu bastonul şlefuit de lemn. e îngrozitor de trist şi tăcut. totuşi are o mică mângâiere – în noaptea cu pricina a căpătat darul profeţiei. ştie ce urmează să se întâmple cu vreo 2-3 zile înainte. el i-ar preveni pe băieţii mai mari dar îi este teamă să nu-l creadă nebun. aşa că îi povesteşte unei fetiţe aproape totul. fetiţa este foarte isteaţă – ea a observat că Marinică nu vorbeşte aiurea şi fără ştirea lui le spune băieţilor mai mari ce îi aşteaptă în schimbul unei prăjituri. Marinică profeţeşte din ce în ce mai des fetiţa spune ce profeţeşte Marinică primeşte din ce în ce mai des câte o prajitură acum este o adolescentă obeză şi caraghioasă. nişte oameni orbi au auzit-o vorbind singură pe stradă şi crezând că e un nebun au bătut-o cu nişte bastoane până s-a prăbuşit în propriul ei sânge.

măscăriciul stătea la o margine de drum îmbrăcat în haine de măscărici cu un megafon în mână şi de câte ori trecea un om pe lângă el îi striga numele de se auzea până în adâncul pământului treceau oameni de prin toate părţile lumii iar el parcă îi cunoştea pe toţi căci nu doar că îi striga pe nume dar mai şi povestea câteva întâmplări năstruşnice din viaţa fiecăruia şi ca un măscărici adevărat îi maimuţărea apoi pe oamenii respectivi de-i venea să intre în pământ de ruşine aşa că oamenii au început să-l ocolească nu mai treceau pe drumul acela şi măscăriciul stătea singur de dimineaţa până seara târziu cu megafonul în mână dar nu mai striga nimic se usca de singurătate se învinovăţea pentru firea lui ciudată care nu-i dădea pace se ruga să mai treacă măcar un singur om şi se jura în sufletul lui că n-o să-l batjocorească deloc ba chiar o să-i fie cel mai bun amic şi de parcă i-ar fi fost auzită rugăciunea apăru în faţa lui un om obişnuit îmbrăcat obişnuit şi măscăriciul fără să stea pe gânduri îşi duse din îndelungata lui obişnuinţă megafonul la gură şi începu să îşi facă numărul.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Petre Ioan CREŢU doar nedumeriri ai fi putut să fii femeie şi dor să porţi în pântec ai fi putut să fii fluture sinucigaş ai fi murit albastru din noi să ştii rămâne doar vina - aş vrea să pot să întreb câţi paşi să fac pentru uitare îţi aduci aminte câte zboruri am zburat în zbucium în vrie şi-n păcat cât mir s-a tot prelins pe oase cât plâns am plâns în noi doar pentru o răstignire şi câte altare am cioplit cu lacrimi ţi-am otrăvit buzele cu săruturi proscrise pe când îmi smulgeai pană cu pană aripa vinovată de zbor a nemurire - priveşte cum fluturii se sinucid albastru-n zori oare câte morţi mai trebuie să murim câtă nefiinţă să mai adunăm până când te vei împlini femeie şi eu voi fi bărbatul - priveşte cum o mie de fluturi trăiesc efectul de zbor albastru

Lupii albi eu îţi vorbeam şoapte şi tu mă credeai eu hălăduiam marginile morţii te căutam se speriau groparii tu fumai sprijinită de uşă pe balconul uitat sub o cută de timp amândoi neputincioşi amândoi sublimi şi proşti – îţi mai aminteşti când te-am luat prima dată de mână am venit la tine puţin stânjenit c-un trandafir galben în mână ofilit apoi am traversat strada spre lumea promisă tu ai văzut lebedele pe mare eu ţi-am arătat spitalul unde am scris singurele mele poezii răstignit de perfuzii salonul unu etajul trei iar umbrele noastre transpirate se târau gâfâind în urmă câtă nebunie cu ce-ţi hrăneşti tristeţile cu vise cu sânge cu rana din palmă cu ură cu tânguiri - eu aştept să-ţi revii nu plânge aici e bine am pregătit alte şoapte să-ţi spun tu sclava cuvintelor dulci câte doruri tânjite ai stins câte lacrimi ai plâns te întorci deodată freamăt de aripi zgomot de paşi târşiţi pe ape şi mă cotropeşti - un fulger prelung despică cerul pieziş şi te-am pătruns herghelie de fluturi umbrele se topeau şi se prelingeau sfios în crăpăturile pietrelor sânul tău întinerit mă soarbe strop cu strop sărutul meu îţi călătoreşte trupul o ploaie grea din cer ne loveşte scurt altare de piatră pat de suspine durere scursă din răni de fluturi să mă ierţi că te iubesc până şi moartea închide ochii - cum crezi că aş putea să te mint vreodată plânsul sfânt o lespede grea moarte şi lupii albi

Secvenţă cum stăm noi aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete la etajul trei salonul unu salonul spânzuraţilor salteaua-i subţire şi noi ne facem tot una cu fierul năluci mov sprijinind o ţeavă de calorifer fac filozofie la o ţigară pe balcon câţiva bolnavi recită versuri de Nichita strânşi într-un colţ iar marea-i zbârlită şi afară a nins ruginiu octombrie frunze de aramă strivite - cocori de argint străpung zarea pufoasă mă ascund după pietre şi tac cei de la salonul trei se preling pe lângă perete pe hol în şir indian cei de la doi desenează curcubeie cu creta din când în când mai trece câte o asistentă blondă bâzâind în zbor ori levitând pe deasupra paturilor iar pe pereţii reci e tot o foşgăială de gândaci vioi ori de bolnavi şchiopi şi îngrijitoare cu mopul s-a înserat deja iar noi cei din salonul unu stăm tot aliniaţi şi spânzuraţi de perfuzii în paturi de fier la perete Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Pag. 81

Dorel SCHOR (Israel)

OMUL POTRIVIT Când l-au eliberat pe Leopold Gurnist din sanatoriu, medicii au specificat „ameliorat", şi i-au recomandat activităţi uşoare, neepuizante şi care nu suprasolicită capacitatea intelectuală.

Chiar a doua zi, Leopold s-a prezentat conştiincios la serviciu cu intenţia să-şi reia postul de contabil principal. Dar nu s-a putut. Directorul a privit gânditor hârtia, l-a rugat pe Leopold să aştepte câteva clipe în biroul secretarei şi s-a sfătuit cu inginerul şef: - Ce înseamnă „neepuizant pentru capacitatea intelectuală"? Nu cumva vor să spună că nu şi-a revenit complet? Că e puţin cucu?!

- Nu ştiu, a răspuns inginerul şef. Ce e sigur însă, nu avem voie să-i dăm pe mâini lucrări de răspundere, cine ştie ce boroboaţă mai face. Să-i dăm ceva la care nu-ţi trebuie cap!

- Păi, nu avem voie să-l retrogradăm. Sindicatul...

- Nici vorbă. Cum o să-l retrogradăm? Cel mai bine ar fi să-l trimitem la un instructaj de o săptămână, la o casă de odihnă.

Trei zile mai târziu, Leopold participa la cursuri de computere pentru marketing sau aşa ceva.

Programul era plăcut şi reconfortant, masă excelentă, nu-l bătea nimeni la cap, adică nu avea şef, nu avea nevasta, nimic... Leopold reveni acasă şi la serviciu într-o foarte bună dispoziţie sufletească.

Asta însă nu rezolvă problema... Directorul se sfătui cu adjunctul său şi ajunse la concluzia că, până una alta, întrucât există o invitaţie la o conferinţă internaţională în Cipru, cel mai nimerit ar fi Leopold să plece. În concluzie, instruit aproximativ, îmbrăcat elegant, cu cravată şi servieta diplomat, Leopold ateriza la Nicosia, fu aşteptat cu flori şi, pentru că era rândul Israelului, fu numit preşedintele conferinţei.Modestia lui Leopold fu apreciată de reprezentanţii a patruzeci şi şapte de state (trei state nu apreciară), iar felul calm, distins, îndatoritor cu care el dădea cuvântul vorbitorilor, făcând şi câte un compliment, lăsară o impresie excelentă.

Nici nu ajunse bine Leopold la serviciu când

Pag. 82

sosi o invitaţie nominală la un congres în Belgia.

Ceva mai târziu fu invitat, tot nominal, la un schimb de experienţă în Canada, aşa că direcţia fu nevoită să-i organizeze un circuit care să cuprindă şi Statele Unite, de unde aştepta o comandă importantă.

Adevărul este că, cel puţin în America, Leopold nu trebui decât să predea un dosar şi să preia o hârtie, dar participa implicit la un dejun de afaceri, fu invitat de reprezentanţa noastră comercială unde cunoscu bussinesmani din Costa Rica, Monaco şi Nepal, iar seara şi-o petrecu, ca invitat de onoare, alături de Barbra Streisand la o adunare pentru strângere de fonduri. Evreii americani îl ovaţionară, farmecul modest al lui Leopold îi făcu să doneze înzecit, tocmai pentru că el zâmbea timid şi afirma „avem de toate, zău..., nu-i nevoie".

Ajunse acasă însoţit de un milion de recomandări călduroase şi zeci de alte invitaţii. În consecinţă, directorul fu mutat la o altă unitate şi Leopold îi lua locul. Postul era absolut conform cu recomandările medicilor şi nu-i supralicita deloc capacitatea intelectuală.

AFARĂ CU VECHITURILE În urmă cu vreo două săptămâni, într-o sâmbătă dimineaţa, Rozica l-a chemat pe Menase în dormitor, a deschis larg uşile dulapului de haine şi, pe un ton care nu admitea repica, i-a spus: - Afară! Afară cu ele!

- Nu înţeleg..., a mimat Menase mirarea, de parcă în dulap s-ar fi aflat două blondine şi o roşcată. Afară cu care "toate"?

- Cu toate boarfele astea inutile...

- Dar bine, Rozicuţo, i-a spus dulce Menase.

Astea sunt aproape noi. Pardesiul de gabardina nu ştiu dacă l-am purtat de două ori... Costumul de stofă englezească, numai eu ştiu cât am alergat la Fălticeni până am făcut rost de material din pachet şi la câte probe m-a chemat Costică până mi-a aranjat reverele...

- Şi? Cine mai poartă astăzi revere din astea? Şi cine, în general, umbla cu costum în ţara asta?

Poate, cel mult, aia care se duc la restaurante chinezeşti. Te duci tu la restaurante chinezeşti?

- Şi scurtă din piele de drac, de ce o scoţi?

- Păi, cine mai îmbracă astăzi gioarse din astea?

- Dar e nouă... Am pus-o o singură dată, când am fost în vizită la tanti Lea din Petah Tikva. Nu-i păcat s-o arunci?

- Nu-i nici un păcat. Tanti Lea o să te primească şi fără piele de drac. Parcă mult o vizitam Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

noi pe tanti Lea, singur recunoşti că ai vizitat-o o singură dată în cinci ani... În plus, e tanti a mea, nu a ta. Îmi iau toată răspunderea!

- Şi pantofii? Cu pantofii ce ai? Uite numai ce talpa au.

- Da, sigur... Două kilograme de talpă, pantofi antiderapanţi îţi trebuie? Stau de ani de zile şi nu i-ai încălţat niciodată. Şi ăştia împletiţi? S-au îndoit şi s-a dezlipit ştaiful de când nu i-ai pus. De ce îi ţii? Numai ca să prindă mucegai şi să-mi pută dulapul? Afară cu ei!

- Unde afară?

- La vechituri, la gunoi! Să nu le mai văd. Trebuie să te desparţi de boarfe aşa cum te desparţi de nişte concepţii vechi. Gata! Nu ai nevoie de ceva, afară! A venit vremea să arăţi şi tu ca un bărbat modern, să nu-mi fie ruşine când ies cu tine. Îţi fac eu un control şi la cămăşi, cred că n-o să rămână nici jumătate din ele. Să-mi dai bani, sau mai bine folosesc cartea de credit. Las' pe mine...

Asta a fost în urmă cu două săptămâni... Ieri, înainte ca Rozica să se întoarcă din oraş, Menase m-a poftit la el, în dormitor. Mi-a relatat mai întâi toată discuţia de mai sus şi m-a asigurat că s-a conformat întocmai doleanţelor soţiei. Rozica fusese deja la câteva magazine cu specific, la buticuri, la firme exclusive.

- Trebuie să fi costat o mulţime de parale, am spus prudent.

- Mie-mi spui? A exclamat Menase pe un ton neutru.

- Bine cel puţin că ai plăcere. Să le porţi sănătos şi... Asta e, să le porţi sănătos!

- Păi, cum naiba să le port? A izbucnit Menase.

Ce sunt eu, coccinel (malagambist, papagal, buburuză! n.r.)?

- Dar ce? Sunt cam fistichii?

- Auzi la el vorba... Tu chiar ai crezut că Rozica a cumpărat ceva pentru mine? Nu mai avea loc în dulap, asta e adevărat, dar nu mai avea loc pentru ale ei.

PROLETARI DIN TOATE ŢĂRILE... Într-o zi am avut un pacient cu nume ciudat...

Se numea Dorfman Marx. Nu Max, cum am crezut o clipă, ci Marx. Adică numele întemeietorului comunismului ştiinţific etcetera... Atunci, i-am pus câteva întrebări, respectiv de unde vine, unde s-a născut, ce erau părinţii lui, dacă mai are fraţi şi iată ce mi-a povestit...

S-a născut în Zaporojnaia Oblasti, nu ştiu ce raion, într-un sat. Tatăl lui era socotitor, adică un fel de mic intelectual rural, membru de partid, dar cam evreu de felul lui. Dovadă şi numele de famiOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

lie din cauza căruia avusese unele mici necazuri, tovarăşii de la raion, nu că ar fi fost contra, dar întâmpinau mici dificultăţi de pronunţie. Aşa că, atunci când el s-a născut, exact în ziua când în calendar era trecut cu roşu că se născuse marele Karl Marx, s-a hotărât în familie să fie botezat pe linie.

Ar fi putut fi Karl, Karl Dorfman, dar e clar că asocierea asta l-ar fi înfundat şi mai rău pe nevinovatul prunc, nimeni nu ar fi sesizat culoarea politică a identităţii sale. Aşa că i-au zis Marx. Oricum, un avantaj tot a avut pentru că multă vreme nimeni nu l-a bătut, ca să nu se spună că cineva i-a ars o scatoalcă sau i-a pus piedică lui Marx. Agresorul risca un proces politic sau chiar surghiunul.

Povestea lui Marx al nostru devine mai interesantă când aflăm cum îl cheamă pe fratele lui mai mic. Engels! Engels Dorfman s-a născut câţiva ani mai târziu, era un copil cam bolnăvicios şi Marx îşi aminteşte că medicul din sat îl trimitea la spitalul regional pentru orice fleac, de teamă că, ferească dumnezeu (dumnezeu!!!] i s-ar putea reproşa că nu a oprit la timp diareea lui Engels sau l-a lăsat să sufere de limbrici.

De notat că în sat nu mai exista nici un Engels şi tatăl lor era foarte mândru de treaba asta, iar mama îi chemă din praful uliţei cu numele întreg, nu cu diminutive, cum s-ar putea crede. Marx şi Engels, veniţi la masă! Sau spălaţi-vă pe mâini!

Când s-a născut al treilea frate, în ciuda faptului că soţii îşi doreau o fetiţă, nimeni nu s-a mirat că a primit numele Lenin. Lenin Dorfman era un copil cam alintat şi, mai târziu s-a dovedit leneş şi foarte slab la învăţătură. În ciuda acestei situaţii, a trecut din clasă în clasă fără dificultăţi, primea note peste medie şi, de acea, a ajuns un neisprăvit, pardon de expresie. Lenin Dorfman s-a apucat de fumat la nici doisprezece ani şi de curve la cincisprezece. A fost reţinut în oraşul de raion pentru vagabondaj de mai multe ori, dar de fiecare dată îl eliberau urgent şi nemotivat. N-a învăţat nici o meserie, şi-a exploatat părinţii şi, într-o oarecare măsură fraţii, nu a reuşit nici ca fotbalist deşi nimeni nu îndrăznea să-l huiduiască pe teren şi nici un arbitru nu l-a eliminat pentru joc periculos.

- Sunteţi trei fraţi, vasăzică...

- Mai am un frate, suntem patru!

- Ah, am exprimat, deci mai există unul! Numi spune cum îl cheamă, lasă-mi plăcerea să ghicesc. Se numeşte... Stalin!!

- Da' de unde! Când s-a născut cel mic, lucrurile se schimbaseră în mare măsură. Până şi în satul nostru lumea a făcut progrese, nu mai. Era important să te cheme politic, aşa că i s-a dat un nume frumos, modern şi de viitor. Pe fratele cel mic îl cheamă Ionatan.

Pag. 83

Ion N. OPREA Desţelenind adânc.

Lucian Boia tot istoric rÄ&#x192;mâne*

D

â&#x20AC;&#x153;Balcicul unde un om, Oc-

tavin MoĹ&#x;escu, scotea un ziar, Farul Caliacrei, cu colaboratori precum Cezar Petrescu, Emanoil BucuĹŁa, Ĺ&#x17E;tefan I. NeniĹŁescu Ĺ&#x;i G.D. Mugur care se ocupau de cÄ&#x192;minele de culturÄ&#x192;, anchete sociale, cÄ&#x192;rĹŁile ĂŽn circulaĹŁie, serbÄ&#x192;rile desfÄ&#x192;Ĺ&#x;urate, muzee Ĺ&#x;i expoziĹŁii, hipodromuri, societÄ&#x192;ĹŁi nautice, sporturi marine, bâlciul Dobrogei, ca din aprilie 1928 sÄ&#x192; aparÄ&#x192; Coasta de Argint, ziarul cultural Ĺ&#x;i sÄ&#x192;ptÄ&#x192;mânal al UniversitÄ&#x192;ĹŁii Libere Balcic, unde principalul Ĺ&#x;i textul de frunte aparĹŁinea ĂŽnsÄ&#x192;Ĺ&#x;i reginei Maria, cu alte semnÄ&#x192;turi ale cunoscuĹŁilor Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Adrian Maniu .â&#x20AC;&#x153;

Pag. 84

espre Balcic, teritoriu românesc ĂŽn anii 1913-1940, au scris mulĹŁi Ĺ&#x;i nu destui autori, dar Lucian Boia, profesor, scriitor Ĺ&#x;i istoric, prin â&#x20AC;&#x17E;Balcic Micul paradis al României Mariâ&#x20AC;?, Editura Humanitas, BucureĹ&#x;ti, 2014, 190 p., adâncind Ĺ&#x;i sintetizând ceea ce au spus Regina Maria a României ĂŽn ĂŽnsemnÄ&#x192;rile zilnice... nu doar de la Polirom,ci Balcica MÄ&#x192;ciucÄ&#x192; ĂŽn amintirile ei, Doina PÄ&#x192;uleanu ĂŽn Balcicul ĂŽn pictura româneascÄ&#x192;, 2004 Ĺ&#x;i ediĹŁie revÄ&#x192;zutÄ&#x192;, 2007, dar Ĺ&#x;i albumul Pictori români la Balcic, 2012, diferiĹŁi alĹŁi autori ĂŽn publicistica Ĺ&#x;i arhivistica vremii, chiar Ĺ&#x;i cea de la A.C.N.S.A.S., numai lista ilustraĹŁiilor cuprinzând aproape patru pagini, dovedeĹ&#x;te prin conĹŁinut Ĺ&#x;i stil, ceea ce ne-am ĂŽnchipuit â&#x20AC;&#x201C; Lucian Boia, autorul atâtor volume, dintre care pÄ&#x192;strÄ&#x192;m ĂŽn memorie pe cele mai recente intitulate â&#x20AC;&#x17E;Istorie Ĺ&#x;i mit ĂŽn conĹ&#x;tiinĹŁa româneascÄ&#x192;â&#x20AC;? (1997, 2000, 2002, 2006, 2010, 2011), dar Ĺ&#x;i â&#x20AC;&#x17E;De ce este România altfelâ&#x20AC;? (2012), tot la Humanitas apÄ&#x192;rute, cÄ&#x192; tot istoric rÄ&#x192;mâne.

Materialul de la punctele 17 (â&#x20AC;&#x17E;O loviturÄ&#x192; din senin: neaĹ&#x;teptatul sfârĹ&#x;itâ&#x20AC;?), 18 (â&#x20AC;&#x17E;DupÄ&#x192; sfârĹ&#x;itâ&#x20AC;?),dar Ĺ&#x;i 19 (â&#x20AC;&#x17E;Destineâ&#x20AC;?), dezvÄ&#x192;luie dedesubturi care numai istoricul bine informat le redÄ&#x192; Ĺ&#x;i interpreteazÄ&#x192;, punctul 20 al cÄ&#x192;rĹŁii (â&#x20AC;&#x17E;ReĂŽntoarcerea reginei: gadgeturi Ĺ&#x;i legende urbaneâ&#x20AC;?) constituind, dupÄ&#x192; pÄ&#x192;rerea noastrÄ&#x192;, corolarul Ĺ&#x;tiinĹŁiďŹ c al lucrÄ&#x192;rii sintetic muncite.

Pe ansamblu, istoricul nostru reuĹ&#x;eĹ&#x;te sÄ&#x192; refacÄ&#x192; nu doar ĂŽn esenĹŁÄ&#x192; , ci Ĺ&#x;i ĂŽn detaliui istoria târguĹ&#x;orului care a fost Balcicul, Tenha Juvah, â&#x20AC;&#x17E;Cuibul liniĹ&#x;titâ&#x20AC;? al Reginei Maria, tradus din turceĹ&#x;te, intrat ĂŽn componenĹŁa României dupÄ&#x192; Tratatul de pace de la BucureĹ&#x;ti din 1913, devenit staĹŁiune modernÄ&#x192; de vacanĹŁÄ&#x192; ĂŽn perioada interbelicÄ&#x192;, staĹŁiune maritimÄ&#x192; a României Mari ĂŽn 1924, un centru al Coastei de Argint, echivalent românesc al Coastei de Azur, aĹ&#x;ezare a reginei care a obligat administraĹŁia localÄ&#x192; Ĺ&#x;i centralÄ&#x192; a României sÄ&#x192; o modernizeze, adÄ&#x192;ugându-i Ĺ&#x;coli, spitale, biblioteci, alte instituĹŁii culturale, dar mai ĂŽntâi drumuri Ĺ&#x;i Ĺ&#x;osele. ClÄ&#x192;dirile Ĺ&#x;i grÄ&#x192;dinile adiacente ale Tenha Juvah au devenit polul magnetic nu doar pentru administraĹŁia localÄ&#x192;, cât punctul de ĂŽntâlnire al elitei româneĹ&#x;ti, boema casei regale dar Ĺ&#x;i artistice, scriitori, pictori, dar Ĺ&#x;i oameni politici care au pus umÄ&#x192;rul la creareaâ&#x20AC;Ś deosebitului.

Henrie a Delavrancea-Gibory este cea care a dat, ca arhitect, speciďŹ cul românesc al â&#x20AC;&#x17E;micului paradisâ&#x20AC;? local (sÄ&#x192; ne reamintim Ĺ&#x;i sÄ&#x192; vedem expoziĹŁia Henrieta Delavrancea-Gibory, arhitecturÄ&#x192; 1930-1940, alcÄ&#x192;tuitÄ&#x192; de Mili a Sion, cu colaborarea lui Emil Retegan, RÄ&#x192;zvan Luscov, Emma Pârlac Ĺ&#x;i Irina Patrulius, ilustratÄ&#x192; printr-un volum, 2011). .

Cu informaĹŁii bogate, Lucian Boia, centrându-Ĺ&#x;i atenĹŁia pe Jurnalul Reginei, reuĹ&#x;eĹ&#x;te, poate cum nu ar ďŹ fÄ&#x192;cut-o un alt autor, reconstituirea cu verva speciďŹ cÄ&#x192; sieĹ&#x;i a poveĹ&#x;tii Balcicului, cu informaĹŁii care de care mai interesante . *Balcic, Micul paradis al României Mari, Editura HumaOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

nitas, Bucureşti, 2014.despre viaţa publică şi privată a personagiilor, evidenţiind amplu preocupările de la „Cuibul liniştit” în relaţiile cu autohtonii, mulţi devenind prietenii celei care îşi va lăsa inima la Balcic, nu la figurat.

Captivante şi pilduitoare chiar mi s-au părut punctele din carte care se ocupă de ceea ce profesorul Boia a intitulat „Un oraş presărat cu gropi, câţiva pictori şi o regină”, „Invazia artiştilor”, „Scriitorii”, „Primarul şi regina”, „Balcicul feminin…şi feminist”…

Balcicul, prin 1921, o localitate cu vreo 9000 de locuitori, care nu aspira la vreun loc special,european, avea totuşi, oameni unul şi unul. Un Gheorghe D. Mugur, un entuziast, cum îl numeşte Lucian Boia, p. 83, care „depăşea frecvent limita de sus a entuziasmului”, „cam exaltat”, îi fixează locul acelaşi, se visase scriitor, dar după ce trecuse de un duş rece oferit de criticul Mihail Dragomirescu care îl găsise lipsit de talent, a devenit inspector al activităţilor extraşcolare în Ministerul Instrucţiunii Publice, apoi se ocupase de Cercetaşii României, ba şi un fel de îndrumător al prinţului Carol, încurcat în căsătoria clandestină cu Zizi Lambrino de la Zăpodeni-Vaslui. El însuşi un conferenţiar al Universităţii Libere din localitate, chiar directorul ei, unde, în cele trei cicluri, dădeau lecţii de educaţie cetăţenească intelectuali ca: Jean Bart, G.I. Brătianu, Emanoil Bucuţa, Oscar Walter Cisek, Nichifor Crainic, Gala Galaction, Nae Ionescu, Alexandru Marcu, Ştefan I. Neniţescu, Octav Onicescu, Ion Petrovici, Ion Pilat, Dragoş Protopopescu, Ion Marin Sadoveanu, Eugen Titeanu, Ionel Teodoreanu, menţionaţi în Universul din 9 iulie, Cuvântul şi Dimineaţa din 11 iulie 1927.Balcicul unde un om, Octavin Moşescu, scotea un ziar, Farul Caliacrei, cu colaboratori precum Cezar Petrescu, Emanoil Bucuţa, Ştefan I. Neniţescu şi G.D. Mugur care se ocupau de căminele de cultură, anchete sociale, cărţile în circulaţie, serbările desfăşurate, muzee şi expoziţii, hipodromuri, societăţi nautice, sporturi marine, bâlciul Dobrogei, ca din aprilie 1928 să apară Coasta de Argint, ziarul cultural şi săptămânal al Universităţii Libere Balcic, unde principalul şi textul de frunte aparţinea însăşi reginei Maria, cu alte semnături ale cunoscuţilor Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Adrian Maniu….

Balcicul unde în 1931 primar ajunsese Octavian Moşescu, care, atenţie, alcătuia comitete cetăţeneşti pe sectoare, auxiliare ale consiliului comunal, compuse din bărbaţi şi femei cu domiOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

ciliul în Balcic sau viligiaturişti, alcătuite din zece membri, cu preşedinte, vicepreşedinte, secretar, casier, cu preocupări care nu-i plictiseau: scoaterea din necunoscut a tinerilor cu talent, proslăvirea memoriei oamenilor mari şi încurajarea iniţiativei pentru ridicare de monumente în amintirea lor, combaterea luxului şi încurajarea costumului, jocului şi cântului naţional, apropierea sufletească a minorităţilor, încurajarea sportului, cu înfăptuirea operei de profilaxie fizică şi morală, combaterea alcoolismului, ridicarea gunoaielor, îmbrăcatul şi hrana copiilor săraci, găsirea de burse pentru studenţii săraci, înfiinţarea şi funcţionarea cantinelor şcolare şi ospătării pentru muncitorii şi micii funcţionari, dar şi separat pentru elevi şi colonii de vară, asigurarea adăpostului necesar pentru mamele singure şi sărace înaintea naşterii. În drumul spre plaje, domnii erau obligaţi să poarte cel puţin chiloţi de baie, iar doamnele şi o bluză pe deasupra (p.109)…

Balcicul unde în 1934 primar era George Fotino, parlamentar, cu salariu lunar de 8750 lei, şi 10% reţinere pentru pensie, mandat de trei ani şi jumătate, cu susţinere politică şi posibilitate de a interveni eficient la nivelul de sus, pentru localitatea de care se ocupa, inclusiv la Regină, despre care unii spuneau că ar fi fost amanţi…Dar localitatea era bine gospodărită şi primarul “Bărbat chipeş”, cum îl caracteriza alt istoric, Constantin C. Giurescu, în Amintirile sale (Editura ALL., Bucureşti, 2000, p. 93).

Comunele şi oraşele României 2014? Ferească Dumnezeu să se audă la Primării de Comitetele de cetăţeni, cu participarea pensionarilor, care se plictisesc în parcuri sau pe marginea şanţurilor, unii în aşteptarea ajutoarelor sociale că, ştiţi, alegerile prezidenţiale 2014, au creat obligaţii!… În orice caz, oricât de „campion” al demitizărilor şi răsfăţat al best sellingului ar fi Lucian Boia (vezi „Ziarul de Iaşi”, 8 noiembrie 2014, p.

7), cartea de faţă chiar aici poate fi încadrată, dar realizată cu respect şi meticulozitate pentru descoperirea şi reliefarea de adevăruri care, altfel, greu le-am fi aflat. În ce ne priveşte, ca cititor, nam găsit nimic fals în ea, „seducător”, metaforic ca autorul să ne convingă, devenindu-ne simpatic doar prin argumente şi stil îngrijit de scriitor şi istoric.O carte care, alături de ceea ce-i este bibliografia, se citeşte cu interes şi aduce, pentru a câta oară, şi pe celelalte din biblioteca, poate, uitată.

Pag. 85

George PETROVAI . Umorul şi ironia – sarea şi piperul realismului lui John Steinbeck

F

“Realismul lui John Steinbeck continuă linia viguroasă a realismului inaugurat de Jack London şi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contemporan şi rudă apropiată cu realismul lui Hemingway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne spune Silvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhitectură complicată, cu insistentă monolog interior, prin care pătrunde în spirală spre punctele obscure ale comportării omului şi ale vieţii sufleteşti”. “

Pag. 86

iecare cultură în general, fiecare literatură în special se caracterizează prin nişte trăsături într-atât de specifice, încât au darul să le confere trăinicie şi individualitate. Iar noi, cei interesaţi de asemenea lucruri, putem vorbi şi scrie despre cultura şi literatura franceză, engleză, germană, rusă, română sau americană, nu atât pentru faptul că anumite producţii spirituale au fost realizate în aria de răspândire a unei limbi şi sub influenţa exercitată de un anumit spaţiu de cultură, cât mai ales pentru aceea că respectivul creator posedă un fond cultural de natură genetică. Un asemenea fond este însăşi esenţa spiritualităţii specifice unei zone, respectiv unei comunităţi vorbitoare de-o anumită limbă, altfel spus, el (fondul) este rezultatul împletirii miraculoase (prin favoarea divină şi vrearea destinului) dintre tradiţii şi cultura locului, dintre laptele supt de viitorul creator de la mama care l-a născut şi seva stoarsă din pământul care-l hrăneşte.

Cum altfel se explică faptul că atâţia mari artişti izgoniţi de împrejurări vitrege din ţara lor natală, au continuat să simtă şi să creeze ca şi cum nu şi-ar fi părăsit pentru totdeauna ţinuturile natale?!

Cel mai convingător exemplu în acest sens îl reprezintă ilustrul scriitor rus Ivan Bunin. Aparţinea aristocraţiei, aşa că după ce bolşevicii au pus mâna pe putere, el s-a autoexilat la Paris. Aici, în binecunoscuta-i manieră turghenieviană, adică torturat fără milă de dorul după locurile natale (tradiţii, obiceiuri, nesfârşita stepă, crânguri, ape, sate sufocate de mizerie şi ţărani abrutizaţi de lipsuri, alcool şi superstiţii), el a continuat să-şi perfecţioneze stilul şi proza impregnată cu tristeţe după un trecut pe veci pierdut, astfel încât pe bună dreptate este considerat ultimul clasic rus, opera fiindu-i răsplătită în anul 1933 cu Premiul Nobel.

De regulă, astfel de trăsături ce definesc specificul unei culturi, sunt puse în evidenţă de acei oameni de meserie care se numesc fie critici de artă, atunci când discuţiile se poartă şi judecăţile se emit pe domenii ale artei din cadrul unei culturi, curent sau perioadă, fie filosofi ai culturii, atunci când se formulează opinii de maximă generalitate, respectiv viziuni totalizatoare.

Dar şi un om instruit are capacitatea să desprindă multe dintre particularităţile definitorii ale unei culturi sau arte, având în vedere faptul că aceste particularităţi se impun atenţiei pe măsură ce însetatul de frumos şi adevăr îşi măreşte aria de cuprindere pe verticală şi pe orizontală.

Procedînd în acest chip, lesne ne dăm seama că, de pildă, folclorul este axul în jurul căruia se învârte nu numai literatura, ci întreaga cultură a românilor, pe când coloana vertebrală a literaturii americane este asigurată de realism.

Afirmaţia de mai sus despre cultura noastră folclorizată nu înseamnă – Doamne fereşte! – că eu aş avea ceva cu folclorul, îndeosebi cu folclorul de calitate, cu toate că în zilele noastre întratâta se abuzează de el în cam toate sferele de activitate (muzică, politică, învăţământ, sport, turism), încât ţi se face lehamite de toate cele (vorbe, ţoale, sindrofii) şi te vezi nevoit să tragi concluzia că România a ajuns o ţară eminamente folclorizată...

Desigur, pentru a fi în întregime obiectivi, trebuie puse în Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

evidenţă cele două direcţii pe care folclorul nostru a rulat înspre marea cultură: a)Preţuirea de care folclorul autentic şi valoros s-a bucurat în ochii lui Alecu Russo, Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu, ca să numesc doar trei dintre corifeii culturii româneşti, care au înregistrat rezultate de excepţie nu doar în prelucrarea superioară a producţiilor populare, ci şi în culegerea acestora; b)Importanţa Mioriţei, a baladelor haiduceşti şi a legendei Meşterul Manole pentru întreaga cultură română şi – de ce nu? – pentru cea universală. Căci, aşa cum cu justeţe susţine profesorul Liviu Rusu, Mioriţa este tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia „momentul morţii este un prilej pentru a sublinia preţul vieţii”, că baladele haiduceşti sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieţii) şi că Meşterul Manole este o culme în ceea cel priveşte homo constructivus (principiul constructiv). Şi încă ceva. În textul Despre diaspora românească şi dimensiunea ei culturală, am căutat să scot în evidenţă o altă particularitate a culturii noastre, mai exact a culturii din perioada bolşevică şi cea postdecembristă: Existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ci şi moral-spirituale – coordonata autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii aşezaţi în interiorul graniţelor, şi coordonata diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic spre interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe îndreptate către specificul românesc.

Surprinzător este faptul că deşi prima coordonată are un imens spaţiu de manevră, cu nesfîrşite atracţii spre universalitate, totuşi ea manifestă tendinţe prioritar centripete şi predilecţii neobosite înspre provincialismul cu iz balcanic. Cu câteva excepţii: Eminescu, Creangă, Caragiale, Arghezi, Blaga, Ion Barbu.

De-abia coordonata diasporei occidentale (Constantin Brâncuşi, George Enescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, George Uscătescu, Vintilă Horia, Virgil Gheorghiu etc.) îmbină intensiunea profund românească cu extensiunea sa centrifugală, realizând astfel producţii spirituale cu o certă vocaţie a universalului. * Spuneam că realismului i se poate conferi rolul de coloană vertebrală a literaturii americane. Într-adevăr, căci realismul condimentat cu ironie şi umor este o constantă a literaturii americane moderne, adică – ne încredinţează Ernest Hemingway şi William Faulkner – cam de la Mark Twain încoace.

Iată, de altminteri, părerea categorică a lui Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Hemingway în această privinţă: „Toată literatura americană modernă a ieşit dintr-o carte de Mark Twain, numită Huckleberry Finn...Este cea mai bună carte pe care o avem. Tot ceea ce se scrie în America, iese de aici”.

O afirmaţie care, mai ales prin ultima ei propoziţie, de îndată ne duce cu gândul la memorabila afirmaţie a lui Dostoievski: „Noi cu toţii am ieşit din Mantaua lui Gogol”...

Desigur, în ceea ce priveşte influenţa exercitată de Twain şi Gogol asupra realismului din cele două literaturi, Hemingway şi Dostoievski au dreptate. Cu precizarea că nici un moment nu trebuie dat uitării rolul determinant al celor doi maeştri - Edgar Allan Poe şi Alexandr Puşkin – în literaturile lor naţionale, precum şi locul de onoare pe care ei şi l-au adjudecat în cultura universală.

Având în vedere veneraţia constantă cu care Dostoievski l-a cinstit întreaga viaţă pe Puşkin, putem fi siguri că el ştia prea bine ce şi cât datorează toţi scriitorii ruşi moderni marelui lor înaintaş.

Este de presupus că nici pe departe Hemingway nu nutrea astfel de sentimente faţă de E.A.Poe. Din simplul motiv că, deşi era american get-beget prin excesele alcoolice la care s-a dedat şi deşi a observat raportul dintre dezvoltarea schiţei şi cea a presei, ba chiar s-a făcut cunoscut ca prozator prin colaborări cu presa, totuşi Edgar Allan Poe n-a fost tot atât de american ca Mark Twain!

Cu tot umanismul şi sensul etic care se degajă din povestirea Tu eşti ucigaşul pe direcţia restabilirii adevărului ori al răzbunării (Balerca din Amontillado), cu tot umorul suculent şi grotescul dus până la absurd în Sistemul doctorului Catran şi al profesorului Pană, unde se demonstrează negru pe alb răsturnarea valorilor în lume (binele este îngenuncheat de rău), în sfârşit, cu toată influenţa exercitată asupra simbolismului şi înnoirile aduse în tehnica de analiză, de investigaţie psihologică şi în cea de cultivare a senzaţionalului (misterul avântat spre groază şi coşmar prin translaţia graduală pe direcţia celor patru „s”: straniuFspectralFsinistruFsepulcral), totuşi, întrucât Edgar Allan Poe s-a lăsat influenţat în alegerea subiectelor tratate de literatura gotică engleză, de romantismul tenebros german şi de folclorul negrilor din sudul Statelor Unite, iar receptarea sa a avut loc mai întâi în Europa, prin toate astea, deci, el se dovedeşte mult mai complex şi mai înzestrat decât Twain, dar în acelaşi timp mai puţin realist, prin urmare mai puţin american.

Indiscutabil că preţuirea lui Twain în ochii lui Hemingway se datorează minimalismului, acel stil american caracterizat prin Less is more (mai puţin înseamnă mai mult): primul a creat un foarte popular stil oral, în vreme ce cel de-al doilea scriitor

Pag. 87

s-a impus nu doar prin forţa dialogului (personajele au în permanenţă mai mult de spus decât ceea ce spun), prin observarea minuţioasă a realităţii şi prin incomunicabilitatea cu lumea la care Hemingway îşi condamnă eroii, ci şi prin stilul său direct, simplu şi concis.

Realismul lui John Steinbeck continuă linia viguroasă a realismului inaugurat de Jack London şi Theodore Dreiser, fiind în acelaşi timp contemporan şi rudă apropiată cu realismul lui Hemingway şi al lui Sinclair Lewis, ba chiar cu realismul de stăruitoare analiză al lui Faulkner, „analiză, ne spune Silvian Iosifescu, care foloseşte fraze cu arhitectură complicată, cu insistentă monolog interior, prin care pătrunde în spirală spre punctele obscure ale comportării omului şi ale vieţii sufleteşti”.

Dar John Steinbeck nu urmează linia inaugurată de Sinclair Lewis în Main Street (Strada Mare), roman apărut în anul 1920, în care autorul prezintă drama unei madame Bovary din Middle West, altfel spus „o variantă americană pe o temă clasică” (Carl Van Doren).

Realismul lui Steinbeck ne apare mai nuanţat, totodată mai palpitant (îndeosebi în romanul Fructele mâniei), datorită măiestriei artistice cu care scriitorul pune la treabă numeroase elemente ajutătoare: ironia şi umorul, peisagistica, simbolistica, limbajul şi, nu în ultimul rând, personajele. Interesant este de văzut cum contribuie aceste elemente la realizarea realismului specific operei lui J. Steinbeck: 1)Ironia şi umorul sunt pretutindeni prezente în scrierile lui Steinbeck, de la formele mai blânde ale persiflării şi până la atacul devastator al satirei şi sarcasmului (a scris chiar un roman satiric – Scurta domnie a lui Pepin al IV-lea), şi asta deoarece ambele unelte artistice sunt nelipsite din întreaga literatură anglo-saxonă, de-ar fi sa ne aducem aminte doar de umorul negru al inegalabilului Jonathan Swift şi de savurosul umor al lui George Bernard Shaw.

Iar scriitorii americani care i-au urmat lui Mark Twain au avut grijă să arate lumii întregi în manieră proprie că maestrul n-a greşit afirmând: „Umorul este un lucru măreţ, salvator”...

Indiscutabil că umorul este după chipul şi asemănarea cu scriitorul care-l pune la treabă, mai exact cu linia umanistă imprimată de artist scrierilor sale. Astfel, dacă umorul lui Sinclair Lewis este întru totul adecvat unei colosale aglomerări de amănunte (aşa numita tehnică a inventarului) şi unei descrieri exacte a lumii exterioare (în romanul Babbi , de pildă, el afirmă despre unul din personajele secundare că era „atât de ocupat, încât nu apuca să facă absolut nimic”), în schimb umorul lui John Steinbeck are menirea să slujească puternica lui vână

Pag. 88

epică, demonstrată mai cu seamă în romanele Fructele mâniei şi Iarna vrajbei noastre, romane în care (cu deosebire în primul) umorul se întinde pe plaja largă dintre ironia agreabilă (maica bate un marchitan cu un pui viu, bunul nu izbuteşte nicicum să-şi încheie nasturii de la prohab etc.) şi forma tăioasă a sarcasmului la adresa potentaţilor şi curcanilor: „Lau fericit curcanii, dădu Tom răspuns. Cineva îmi spunea c-a...dat în mintea boilor. L-au bătut prea rău în cap”.

2)Peisagistica îşi aduce la rândul ei contribuţia la îmbogăţirea artei pe care Steinbeck o desfăşoară cu generozitate în romane şi nuvele, prin încântătoare tablouri: „Amurgul se întinse pornind de la zarea dinspre răsărit, şi întunericul se revărsa asupra pământului pornind tot dinspre răsărit. Stelele amurgului scăpărară şi începură să sclipească în umbra înserării” (Fructele mâniei). Sau următorul tablou extras din romanul La răsărit de Eden: „Samuel Hamilton a călărit înapoi spre casă şi era o noapte atât de luminată de lună, încât dealurile păreau alcătuite din aceeaşi materie albă, prăfoasă, ca şi luna. Copacii şi pământul erau şterşi, tăcuţi, lipsiţi de atmosferă, morţi. Umbrele erau negre, fără nuanţă, iar locurile deschise erau albe, fără culoare”.

3)Simbolistica Titlurile date de Steinbeck unora dintre scrierile sale demonstrează deopotrivă înclinaţia sa spre simbolistică şi spre poezie: Cuvântul Bătălia este luat din Paradisul pierdut al lui John Milton, Fructele mâniei sunt împrumutate dintr-un celebru cântec antisclavagist al poetei Julia Ward Howe, intitulat Imnul de luptă al republicii, La răsărit de Eden este luat din Facerea 3/24, Iarna vrajbei noastre din piesa shakespeariană Richard al III-lea I/1 etc.

Dar nu numai atât. Însuşi romanul La răsărit de Eden, cartea lui Steinbeck cea mai îndrăgită de americanii anului 1952 (anul publicării ei) şi de cei din zilele noastre, nu este decât dezvoltarea artistică şi adaptarea la vremurile moderne a unui celebru simbol – fratricidul comis de Cain împotriva lui Abel.

Exact cum spune Facerea, din cei doi gemeni – Caleb şi Aaron – doar primul va vedea Ţara Făgăduinţei (va trăi), cu toate că nu el era cel mai iubit de tatăl său. Dar tocmai această gelozie îndreptată împotriva fratelui mai frumos, mai sensibil şi mai iubit îl determină pe întreprinzătorul Caleb să-l ducă pe Aaron la bordelul condus de monstruoasa lor mamă, fapt care îi provoacă acestuia o atare durere şi repulsie (avea convingerea că mama lor îi părăsise îndată după naştere şi plecase pe coasta de Est), încât pe loc se înrolează în armata americană intrată în primul război mondial alături de Aliaţi, este trimis pe fronturile din Europa şi aici el îşi află Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

liniştea şi împăcarea prin moarte.

De fapt toată tragedia din familia Trask – moartea lui Aaron, urmată de îmbolnăvirea şi moartea tatălui, nu este decât împlinirea destinului închis în cuvântul ebraic timshel, cuvânt care exprimă atitudinea omului faţă de păcat: nu cu sensul de promisiune – tu îl vei stăpâni, nici cu sensul de ordin – tu să-l stăpâneşti, ci cu sensul de alegere – tu îl poţi stăpâni!

Este, de altminteri, sensul pe care, după ce au fost consultaţi în respectiva chestiune, înţelepţii chinezi i l-au desluşit lui Lee, bucătarul şi omul bun la toate din familia Trask; este sensul pe care de îndată îl preia şi Lee, căci – după cum i se destăinuie el lui Samuel Hamilton – în postura sa de „filosof care se pricepe să gătească” sau de „bucătar care ştie să gândească”, acest al treilea sens îl face să simtă „o dragoste nouă pentru acel instrument strălucitor, sufletul omenesc. Este un lucru frumos şi unic în univers. Este mereu atacat, dar niciodată distrus – pentru că tu poţi”; în sfârşit, este ultimul cuvânt pe care suferindul Adam îl şopteşte înainte de a-şi da duhul, cuvîntul prin care – la rugămintea imperativă a lui Lee – el îi acordă lui Caleb binecuvântarea, pentru ca acesta să poată fi liber, complet despovărat de greșeala săvârşită.

4)Limbajul utilizat de Steinbeck este deosebit de viu, plastic şi sugestiv, într-un cuvânt captivant. Poate şi datorită faptului că traducerea romanului Fructele mâniei, cu certitudine una din cărţile de referinţă ale scriitorului nostru („romanul dezmoşteniţilor Americii”), îi revine lui D. Mazilu, un excepţional traducător din limba engleză.

Avem, astfel, plăcerea să ne dedulcim nu doar cu cuvinte şi expresii deosebit de savuroase, precum: întinsoare, cu ansâna, rântaş, dăulat, a năboi, a şopcăi, preţăluit, vorbe de clacă, a lua la refec, a-i merge buhul, a se lua în beţe etc., dar ne desfătăm şi cu aforisme de mare efect artistic şi stilistic: „Valoarea adevărată stă doar în mintea unică a individului”, „Toţi purtăm în noi o mlaştină secretă în care încolţeşte şi se dezvoltă răul şi lucrurile urâte”, „Oricât de slab şi de păcătos este un om, are în el atâtea păcate câte poate duce”, „Toate lucrurile măreţe şi preţioase sunt singuratice”, „Gradul insultei este invers proporţional cu inteligenţa”, „Banii fac bani”, „Banii nu numai că n-au suflet, dar n-au nici onoare, nici memorie” etc., ba chiar cu delicioase zicători cu rime: „Pruncul în necaz venit, fericirii e menit” şi „Pruncul născut în prea mare bucurie, bleg are să fie”.

5)Personajele lui John Steinbeck sunt atât bine individualizate, încât cu adevărat multe dintre ele au şansa să devină memorabile. În această categorie cu siguranţă intră maica şi fiul ei Tom Joad: mama în calitate de „stâlp al familiei”, care – îndeoOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

sebi după pornirea întregii familii în pribegie spre mult lăudata Californie – luptă din toate puterile pentru a-i hrăni pe toţi şi pentru a menţine unitatea clanului („Câtă vreme suntem împreună, obişnuia ea să spună, toţi cei vii, de nimic nu mi-e teamă, daF nu vreau nici în ruptul capului să văd că ne răzleţim”); Tom în calitate de luptător neînfricat pentru afirmarea demnităţii umane şi pentru asigurarea dreptului la viaţă şi la muncă. Îmboldit de atari năzuinţe, el nu ezită să se alăture răspopitului Jim Casy şi celorlalţi grevişti, care încercau pe această cale să contracareze ofensiva tîlhărească a latifundiarilor californieni sprijiniţi de autorităţi, de reducere permanentă a mizerelor câştiguri realizate de pribegii flămânzi şi zdrenţăroşi. Pentru înfricoşarea greviştilor, împotriva lor sunt trimişi spărgătorii de grevă înarmaţi cu bâte. Jim Casy este omorât în încăierarea care urmează, iar Tom – lovit groaznic de un ciomăgar – izbuteşte să scape cu viaţă doar omorându-l pe agresor.

Iar visul maichii de-a menţine unitatea familiei se destramă încet-încet, pe măsură ce unul câte unul părăsesc clanul: bunul şi buna mor pe drumul către însorita şi atât de neospitaliera Californie, fiul mai mare Noah este primul care-i părăseşte cu mult înainte de-a ajunge la destinaţie, vine apoi rândul nevolnicului Connie, soţul Trandafirului din Şaron, Tom la rândul lui este nevoit să se ascundă ca să nu fie prins şi să înfunde puşcăria pentru noua crimă comisă (fusese eliberat condiţional după prima), iar Al se căsătoreşte şi-şi anunţă părinţii că intenţionează să se angajeze la un garaj. În romanul La răsărit de Eden, Samuel Hamilton este unul din personajele principale spre care se îndreaptă întrega dragoste şi admiraţie a autorului. Fiind bunicul dinspre mamă al lui John Steinbeck, el ne este înfă ișat ca un adevărat patriarh biblic și ca Fun fel de geniu al comicului˝.

Un alt geniu al comicului este Ethan Allen Hawley, personajul principal din Iarna vrajbei noastre, cel care-și alintă nevasta cu cele mai năstrușnice apelative (gândăcel, șoricel, floricică, delicatesă etc.) și care departe de-a fi Fun prostănac simpatic˝, manevrează într-un asemenea chip lucrurile, încât devine proprietarul magazinului lui Marullo, unde făcea cam de toate – băiat de prăvălie, administrator și contabil, ba mai pune mâna și pe terenul lui Danny Taylor, prietenul din copilărie ajuns be ivul orașului, teren de-o importan ă crucială pentru modernizarea localită ii, întrucât este singurul care se pretează la construirea unui aeroport.

Ar mai fi de adăugat că asemenea lui Faulkner care-și plasează ac iunea multora dintre scrieri în inutul imaginar numit de el Yoknapatawpha, John Steinbeck optează pentru Valea Salinas din California din Nord, locul lui de naștere.

Pag. 89

Marinică POPESCU

„Memoria lui Femios”

S

“Poetul-prozator Sterian Dumitru Vicol își propune în această carte să surprindă, mai exact să perceapă realitatea intim-cosmică a omului, cum adică senzația-emoția sa, categoric surprinzătoare, este deopotrivă și memorie, cheag pentru propria lui identitate. Autorul reușește să surprindă ca tendință, tindere, manifestare din sine - fenomenul ca atare, „senzația-emoția memorie”, în chiar instantaneitatea sa, insuflarea poetică, stare de ordinea, categoria esteticului, raționalului sensibil, propriu unui „suflet frumos” (ca să amintim de Plotin), ridicat la puterea unității-calitățiiidentității, înzeit, și nu doar înzecit, însutit, înmiit.

“ Pag. 90

terian Dumitru Vicol a scris această carte ca „să nu creadă nimeni că-și poate învinge impresiile din tinere e” (Goethe). Aici, copilăria și tinere ea in de mitologie, ele constituie tocmai posibilul – dimensiune și deopotrivă mișcare consubstan ială, de gra ie, cu propriu orizont, definitorie și edificatoare pentru om – care „produce atât senza ia disolu iei cât și memoria realită ii dizolvate” (Holderlin).

Avem a face, în prima parte a căr ii, cu un microroman frugal-liric de formare (Bildungsroman, după formula barbiană: „Trup sfânt și hrană sieși/ Hagi rupea din el”) care, în cea de-a doua parte, se cere împănat (demers invers for ei centrifuge) cu anume nota ie din marginea, ce se vrea centru, a jurnalului și confesiunii, documentar probatoriu. În acest caz, modelul îl dă Margueritte Yourcenar cu al său „Hadrian”. (Se pare că pentru om și omenire etologii califică un real progres trecerea de la pedeapsa prin aruncarea cu pietre asupra cuiva în marginea cetă ii, la conspira ia pumnalelor asupra semenului creat, cum ni se spune, spre a fi de sine consistent și deopotrivă cu unică autoritate în largul, imperiul crea iei, ca să amintim de sfârșitul lui Caesar.)

Dacă în prima parte a romanului „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” Goethe pune via a personajului principal în coeren a pe care i-o poate, ca experien ă, da teatrul, misiunea sa teatrală (text-scenaiu, regie, actorie, management) - el singur spre a ieși din situa ia-problemă a formării de sine, prin erori și încercări, adesea eroism de scenă obscenă, de carton și recuzită ieftină -, în partea a doua tânărul e lăsat în discreta, nobil-reala îndrumare, din umbră (adesea ca lumină neapropiată cu amprentă de destin, dincolo de coinciden e, hazard), din partea unei anume elite, astfel încât subiectul aflat în formare să aleagă și să se aleagă, cu asumare, drept fiin ă responsabilă și creatoare, unică, demnă de a locui generos lecuitor, senin-mângâietor în domeniul valorilor, culturii, cu statut de cetă ean al lumii.

Poetul-prozator Sterian Dumitru Vicol își propune în această carte să surprindă, mai exact să perceapă realitatea intimcosmică a omului, cum adică senza ia-emo ia sa, categoric surprinzătoare, este deopotrivă și memorie, cheag pentru propria lui identitate. Autorul reușește să surprindă - ca tendin ă, tindere, manifestare din sine - fenomenul ca atare, „senza iaemo ia memorie”, în chiar instantaneitatea sa, insuflarea poetică, stare de ordinea, categoria esteticului, ra ionalului sensibil, propriu unui „suflet frumos” (ca să amintim de Plotin), ridicat la puterea unită ii-calită ii-identită ii, înzeit, și nu doar înzecit, însutit, înmiit. În acest caz, demersul fenomenologic ca atare ia punerea în paranteză drept preformă, preformatoare, pulsativă-vie formă cultivând simultaneitatea care e divină și dramatică realitate-entitate, mai mult decât ritm-rimă a nemișcării, eternită ii. Astfel, e cum te-ai plasa într-o transparen ă reflexivă și totodată ontică, cum te-ai mișca cu însăși mișcarea cu loc propriu, cum ai fi deci în stare de gra ie. În varii forme, ni se oferă idei-perle, situa ii-stări smulse Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

sau cioplite până la senten e, adeseori cu dramatismul paradoxului instantaneu asumat de felul aforismului nietzscheean: „Ce-a văzut un copil, niciodată nu se mai uită.”; „Sunt lucruri care se spun, lucruri care n-ar trebui, poate, spuse niciodată. Dar într-un jurnal anume (so ia îmi toarnă chiar acum un pahar de vin rubiniu – zice să am inspira ie) adevărurile, întâmplările trăite de individul în cauză, devin fiin e care își cer dreptul la via ă adică (sbl.n., M.P.).” Autorul, autentic creator, nu se mul umește cu a spune, doar din memorie să sune, să repete deja-cunoscutul; el tocmai vrea să arate, să releve-reveleze, să evoce, să cânte, astfel că își pune inima la bătaie, ca pe-o că ea (să ne-amintim de Cântul XX din „Odiseea”) ce jur-împrejurul că eilor săi plăpânzi dă roată și, cu orbitoare ură, mânie-furie – de la care, ca verb, a mânia-a înfuria sau a suporta mânia, furia, vine numele lui Odysseu –, sângerând ea urlă la un necunoscut până ce el, autorul-eroul, sfătuit de mintea sa istea ă-vicleană, va ieși din strânsoarea, peștera ciclopului, adică a necunoscutului ce stihinic se încrede a toate cunoscător, va ieși și se va arăta prin chiar oribilul-teribilul ochi iremediabil orbit. Ca fără de sa cu uriașul unicul său ochi în a devora atât cunoașterea, cât și realitatea, însuși consistentul adevăr, iată, ciclopul ucide so i de-ai lui Odysseu, promi ându-i drept dar de bună gazdă să-i ucidă din peșteră pe to i oamenii, prinșii. (Nu întâmplător Aristotel își începe „Metafizica” cu motiva ia învă ării: plăcerea ce-o dă omului activitatea sim urilor, fără un alt scop deci decât plăcerea de-a cunoaaște, de-a fi, ca un topos și deopotrivă ethos de felul memoriei, al formării-sus inerii identită ii superioare, spre-a nu cădea-decădea pe o treaptă inferioară a fiin ării, cu frica de necunoscut, adică de moarte. Aici, treapta superioară vizată e inteligen a poetică, adică arta și reflexiunea. Evident, dintre sim uri, superior este văzul.)

Men ionăm doar că so ii celui ce-a născocit troienilor să li se facă dar un cal apocaliptic au fost, de valurile mânioase-furioase, de furtuna năprasnică, pustiitoare, ca de niște priviri aruncate de ochiul mării (unde stăpân e Poseidon, tatăl ciclopului Polifem) ei înșiși mai apoi pieri i, căci au ucis și mâncat boii închina i Soarelui, luminătorul și deopotrivă orbitorul. Puterea, izbânda lui Odysseu au stat în virtutea fidelită ii, în moralitatea sa; e drept, el s-a înso it cu nimfele, Circe, Calipso, dar nu de voie-plăcere, ci „de silă” (cum precizeză Homer), silit-nevoit fiind pentru a scăpa, și el și înso itorii săi, cu via ă, pentru a ajunge, cu legendară rătăcire-întoarcere-nostalgie, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

la soa a lui, Penelopa. (În ce ne privește – iar această carte a lui Sterian Dumitru Vicol constituie o probă categorică –, considerăm că saltul de la plăcerea senza iei la identitatea prin memorie până la artă, până la superioară discernere, alegere, desăvârșire îl constituie plăcerea de silă, capacitatea de a suferi plăcerea.)

Aici, am făcut această turnură homerică pentru a explica titlul căr ii. După ce a ajuns în Itaca, cu viclenie și cu strașnică cruzime so ul Penelopei a ucis pe itorii orbi i și sălbătici i de lene și plăceri, cât și pe înso itoarele necinstite de la palat, însă i-a cru at via a aedului Femios.

Explica ia ni se pare clară: el le-a recitat, cântat la mese acelora (un fel de miniciclopi fără de sa și fără de so , un fel de „Femi” care împreună îl întruchipau pe Polifem) nu atât de voie-plăcere, să le exalte până la grea ă sălbatică senza iileemo iile existen ei, ci „de silă” (cum precizează Homer), de nevoie, ca să-și împlinească inspira ia-voca ia pe care i-au dat-o zeii și la care a lucrat, măiestrind-o, el însuși, ca să transmită cunoașterea-istoria recentă, adevărurile, inclusiv întâmplările, faptele de la Troia care, divin estetic și creator, se voiau (cum sus ine Sterian Dumitru Vicol) făpturi. În acest caz, aflat în mijlocul sim urilor-emo iilor joase-groase, al orgiilor, blestemă iilor, el, Femios, cu mijloacele lui și cu asumare între inea-sus inea focul sacru al vetrei eroului Odysseu, onoarea, sfin enia civică, omenesc-zeească. Desigur, plăcerea pe itorilor și a unora dintre înso itoarele de la palat ale Penelopei inea doar de senza ie-emo ie infidelă, spre a batjocori până la nisip memoria, aducerea-aminte a pietrelor, marmorei, a peșterilor sacre și a templului pietroasei Itaca; unii ca aceștia se cheamă ucigași de suflete, fiind dintre cei care păcătuiesc, cum se spune mai nou, împotriva Duhului, de neiertat. Dacă vestitul personaj în peșteră l-a îmbătat cu vin pe Polifem, ca apoi să-l adoarmă și astfel să-l orbească, e de în eles că Femios le-a exaltat și totodată le-a adormit pe itorilor sim urile, ani la rând, încât el, Odysseu, cel ce a suportat și deprins mânia zeilor, să le facă, cu ajutorul Atenei, zei ei lui protectoare și ajutătoare, și acestor „femi” blasfemiatori cuvenita petrecanie.

Dacă pe Odysseu îl ajută Atena, pe Sterian Dumitru Vicol îl ajută Poezia; astfel adevărurile de zi și noapte trăite ca via ă - ca senza ii, întâmplări, lucruri și fapte -, poetul, cu inspirată chemare, le face făpturi-entită i, identită i cu marca memoriei spre a sluji virtutea-valoarea, lumea ca operă. Cu subtilă, vrednică alchimie, poetul – eroul, personajul principal al acestei căr i – trece

Pag. 91

dincolo de false pudori (a se men iona referirile la sex, întâlnirile sale cu Maria..., ale tatălui cu lui, a fiului, cum părintele Palaga i-a făcut învă ătorului Stafie, lipsit de organul bărbă iei, cu so ia acestuia, copii). Cu demnă, realist-nobilă asumare el știe că „via a este via ă”, că astfel pusă în paranteza fenomenologic tautologică pentru a i se determina, cultiva și împlini din sine inten ia-menirea de neuitat, de felul memoriei și aminului, ea, via a, se cere cu chemare (parcă împotriva voii ei, „în silă”, prea adesea cu pre ul mor ii) transfigurată, sublimată, sfin ită chiar.

Re inem că autorul oferă o cheie de lectură privind rolul esteticului, frumosului în lume, privind rolul poeziei și al poetului într-o societateciviliza ie care material și pragmatic e atât de bogată, încât cultural și spiritual a ajuns deplorabil de săracă.

Toposul de referin ă al căr ii e intersec ia, locul ca lacăt și cheie, aici: Gala ul cu proximită ile sale - și cîmpie, dealuri, mun i în măcinare, și Dunăre, și Prut, și Mare. Romancierul poet ne spune că via a aceasta merită trăită, el subscrie senten elor de felul: omul e măsura tuturor lucrurilor și nimic din ceea ce e omenesc nu îi este străin. Ne pune în vedere, spre dezorbire și dezrobie, cum, pe de o parte (dinspre apă, ărm-pământ, sat), se produce atacul-dărâmarea, iar, de cealaltă parte, se produce apărarea zidurilor cetă ii-civiliza iei (a se citi: Gala ul-Troia), dar tocmai pentru a înainta ca într-un zbor cu două aripi (în care pescărușul cu pliscul însângerat – o imagine-obsesie a căr ii –, după ce a atacat, orbit-ucis un copilaș pe plajă, s-a transformat în pasărea Phoenix), tocmai pentru a zidi o altă și mai înaltă civiliza ie-cetate-imperiu (poate de felul imperiului roman), o altă și mai înaltă apă, un alt și mai înalt pământ, cerești, de felul purificat - sfântă simplitate ! - al focului, desăvârșitul templu, unde-când „senza ia și memoria sunt una”, unde timpul succesiv contemplă, ca și cum ar fi „din” două timpuri, dinspre sfârșit și deopotrivă dinspre început, astfel născut, cu sine întâlnindu-se, capabil fiind să comunice cu sine, să gândească, să fie el însuși, adică făptură, deci să consune consistent cu veșnicia, să rimeze într-un demers de simultaneitate-durată cu toate valurile, cu nisipul, deci cu toate flăcările. În cartea „Memoria lui Femios” paginile de jurnal din Italia rămân edificatoare, nu sunt pur și simplu adi ionare, experien ă oarecare consemnată într-un cantitativ inventar, ci, nobil-generos, elitist, în măre ia seninătă ii ele amintesc de „Mărturisirile unui suflet frumos” din romanul „Anii de ucenicie ai lui Wilhelm

Pag. 92

Meister” al lui Goethe.)

A înjuga, edificator a conjuga etic și estetic senza ia și memoria constituie nodul gordian al acestei mici dar mari căr i. La o lectură mai profundă dăm de senten e, atitudini stoice privind func ionarea întregului adeseori cu pre ul păr ilor, indivizilor, astfel senza ia și memoria fuzionând de felul mărturisirii martirice, mântuitoare. Pe tot parcursul căr ii fidelitatea și franche ea in de con inut și formă, autorul lăsând deoparte artificiul tehnic, formalismele, fără a confunda, în vană anulare, indistinctă terciuială, intimitatea și familiaritatea. În zona sincerită ii mnetice plasat, el frecventează „mansarda celestă”, adică muntele cultivând în urcuș uimirea, contempla ia proprie templului; fără abuz, uzează în cumpănită redundan ă, de un singur procedeu mnemotehnic: poezia, fulgurările ei, fiind cea care permite ca, până a fi realitate, ceva să fie părere, să aibă capacitatea, orizontul rezonant de a apărea. „Știu că muntele, doamne,/ Muntele ne vindecă/ Rănile câte-au fost, câte sunt/ El poate, numai El,/ Să tămăduiască/ Greșalele noastre de pe pământ.”

Scurtcircuitului dintre senza ie și memorie autorul îi zice orbire; astfel lumina de aici ne poate orbi, să nu vedem dincolo de ea, și până și scrisul ne orbește (cu subîn eles ne spune că trebuie să depună un efort tot mai mare ca să poată citi, adică printre rânduri, căci se întâmplă că la contemporani tot mai rar găsești scrisul cu propriu „dincolo”, cu neapropiată lumină). E drept, în lumina ciclopică, de câștig de pia ă a reclamelor, a promisiunilor mai mult sau mai pu in electorale, oamenii nu vor să vadă dincolo, nu caută lumina cu propriu dincolo, ci se zidesc într-o cetate de lucruri-bunuri, se complac întru-n demers de civilizare-reificare, grosier pragmatic.

Cu organ de fină percepere, analiză socială, politică – adeseori pe mână analogic-alegorică mergând –, Sterian Dumitru Vicol ne arată că noii pe itori (pigmei din rasa ciclopilor fără sa și fără so , care au corupt, au dat tunuri, au fraudat istoric lumea) sunt, după cum se consemnează în această carte, cei ce au impus binele cu for a, au atacat, dinspre așa-zisa cetate-civiliza iedemocra ie de sistem dedat sistării, satul, marea, omenirea. Dintre pe itori, în carte sunt consemna i cei care au făcut colectivizarea și au ucis câinii cu ciocanul și, mai nou, negustorii economiei de pia ă care exaltă sim urile și strivesc amintirea, cultura ca natură proprie omului.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Aliona MUNTEANU A. SOLJENIŢÎN. VIŢELUL ŞI STEJARUL.

C

artea "Viţelul şi stejarul" cu subtitlul „Însemnări din viaţa literară din timpul Uniunii Sovietice" a fost începută de A. Soljeniţîn în anul 1967, când autorul avea 49 ani, dar a fost completată în 1971, 1973 şi 1974. Pentru prima dată cartea a fost publicată în Rusia în 1975 cu denumirea „Бодался теленок с дубом”. A doua ediţie de dimensiuni mult mai mari a fost elaborată în 1996 şi publicată de editura moscovită „Soglasie". Materialul adăugat conţine detalii despre persoanele care l-au ajutat pe Soljeniţîn în munca sa literară de dinainte de exil.

Această carte ne oferă nu doar informaţii despre greutăţile cu care s-a confruntat autorul în timpul URSS, ci şi problemele întregii literaturi ruse strangulate de ideologia socialistă. În timp ce facem treptat cunoştinţă cu soarta scriitorului, ne creăm un tablou asupra vieţii sociale şi literare din Uniunea Sovietică a anilor '60 - '70.

Referitor la genului literar al scrierii, însăşi Soljeniţîn ne dă un răspuns în această privinţă: "Există o literatură, destul de abundentă, pe care am putea-o numi literatură secundară: literatură despre literatură; literatura pe teme literare; literatura generată de literatură (...) Eu însumi, de pe poziţia profesiei mele, o citesc cu plăcere, dar o plasez categoric mai prejos decât literatura-literatură. (...) nu mi-aş fi închipuit vreodată că la patruzeci şi nouă de ani ai mei am să mă apuc să încropesc ceva în genul memoriilor." Prin urmare, nu este doar memorialistică pură: regăsim între rândurile autorului critică, literatură documentară, publicistică. Ne aflăm în faţa unui fenomen nou al literaturii, genul căruia nu îl putem delimita în totalitate.

În urma experienţei trăite de deţinut (între 1945-1953) provocată de atitudinea critică faţă de Stalin care, după părerea scriitorului, a denaturat ideologia leninistă, poartă singur o luptă împotriva sistemului instalat într-o perioadă în care nimeni nu are curajul să spună adevărului pe nume, perioadă în care se permite publicarea scrierilor ce prezintă realitatea distorsionată.

Stilul scrierii este unul simplu, uşor de urmărit şi înţeles, adresându-se în felul acesta oamenilor din diferite clase sociale. Uneori ai senzaţia că este înregistrarea unui discurs foarte bine pregătit. Autorul este atent până la cele mai mici detalii şi respectă cronologia faptelor.

Cartea reprezintă o hartă a viaţii scriitorului, dar şi a tuturor confraţilor din breasla literaturii care au împărţit aceeaşi soartă de a fi nerecunoscuţi în patrie şi trimişi în lagăre sau Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

“În

surghiun scriitorul este obligat să-şi aranjeze ascunzători pentru scrierile sale pentru a nu fi accesibile percheziţiei superficiale de la domiciliul deportatului, să fie mereu pregătit pentru un astfel de control. Ascunzători în cele mai ingenioase locuri: „( ) am inventat tehnica păstrării manuscriselor în picup: acesta are în interior o cavitate şi el este el însuşi aşa de greu încât la cântar nu se observă că i s-a adăugat ceva. Şi partea de sus a dulapului, partea marcată de cârpăceală caracteristică epocii sovietice, am folosit-o pentru o dublură din placaj.” (Soljeniţîn, 2002, pag.14)

“ Pag. 93

surghiun. În afară de chinurile şi lipsurile din lagăre, artistul este nevoit să-şi înveţe opera pe de rost – mii de versuri şi chiar proză. În scopul acesta este concepută o adevărată tactică de muncă: „(…) am inventat nişte mătănii bazate pe un sistem metric şi, în închisorile de tranzit, mărunţeam beţe de chibrit în chiştoace pe care le mutam dintr-un loc în altul. Către sfârşitul stagiului meu de lagăr, după ce am devenit mai încrezător în capacitatea memoriei mele, am început să scriu şi să învăţ dialoguri în proză şi chiar oleacă de proză-proză. Memoria mea înmagazina! Treaba mergea. Dar consumam din ce în ce mai mult timp ca să repet în fiecare lună toată masa de lucruri memorizate – asta îmi lua deja o săptămână pe lună.” (Soljeniţîn, 2002, pag.11) În surghiun scriitorul este obligat să-şi aranjeze ascunzători pentru scrierile sale pentru a nu fi accesibile percheziţiei superficiale de la domiciliul deportatului, să fie mereu pregătit pentru un astfel de control. Ascunzători în cele mai ingenioase locuri: „(…) am inventat tehnica păstrării manuscriselor în picup: acesta are în interior o cavitate şi el este el însuşi aşa de greu încât la cântar nu se observă că i s-a adăugat ceva. Şi partea de sus a dulapului, partea marcată de cârpăceală caracteristică epocii sovietice, am folosit-o pentru o dublură din placaj.” (Soljeniţîn, 2002, pag.14) Soljeniţîn a realizat chiar şi microfilme cu manuscrisele sale şi le-a trimis în Occident pentru a se asigura că scrierile sale vor supravieţui. „Scrierea în subteran” în decursul a cinci ani de lagăr până la îmbolnăvire şi apoi în alţi şapte ani de exil îl ajutase să îşi menţină constant starea sufletească, nutrirea speranţei că adevărul va triumfa. Urmează apoi doisprezece ani de libertate, de activitate literară activă, dar şi ascunsă în acelaşi timp. În anul 1960, în anul al treisprezecelea de scris continuu, scriitorul simte nevoia de a împărtăşi experienţele sale semenilor săi.

Ia hotărârea îndrăzneaţă de a trimite una dintre scrierile sale, „periate anterior”, redacţiei Novîi Mir. Răspunsul nu s-a lăsat prea mult aşteptat: Tvardovski a rămas impresionat de „Ş-854”, convins că nu reprezenta „mistifierea vreunui condei renumit, iar autorul nu era un om de litere şi nu era din Moscova”. Descoperirea unui nou talent îl entuziasmase enorm pe Tvardovski

Pag. 94

şi hotărăşte să încerce publicarea sub noua sa denumire „O zi din viaţa lui Ivan Denisovici”. Însă nuvela este publicată destul de târziu (după aproape un an), cu mult după Congresul al XII-lea, ratând ocazia de vârf al eficienţii demascării lui Stalin. „Literatura putea să accelereze mersul istoriei. Dar nu l-a accelerat.” Cu toate acestea nuvela s-a bucurat de un succes răsunător, chiar şi N. Hruşciov a aprobat cu elan nuvela, plăcându-i în mod deosebit scena muncii: „cum economiseşte Ivan Denisovici mortarul”. El însuşi comandă 23 exemplare ale nuvelei pe care le împarte şefilor mari ai partidului. Tot el este cel care la prezidiu a cerut celor prezenţi să fie de acord cu publicarea.

După publicarea nuvelei apare brusca notorietate: ziariştii dau buzna peste scriitor pentru a cere interviuri, telefonul suna într-una, vin scrisori, invitaţii etc. Însă Soljeniţîn „se temea că începând să răspundă corespondenţilor occidentali, le va da celor sovietici ocazia de a-i pune întrebări apte a declanşa din partea acestuia răspunsuri care l-ar fi menit fie, pe loc, ipostazei de rebel, fie celei de prea supusă slugă.

Nedorind să mint şi neîndrăznind să mă revolt, am preferat să tac.” Cei de la CC au văzut în această atitudine un soi de supuşenie. Dându-şi seama de talentul vizibil al lui Soljeniţîn l-au primit în rândurile Uniunii Scriitorilor aproape instantaneu. Iniţial l-au lăudat până-n ceruri, iar apoi când situaţia politică s-a schimbat au început criticile şi atacurile prin diverse ziare. „(…) în această presă, ceea ce mă surprindea şi mă uimea erau laudele excesive de mai înainte.

Acum însă eram cu totul de acord cu un meci nul: mârâiţi încetişor, dar să nu muşcaţi, iar eu o să stau liniştit în banca mea. Judecând cu realism, trebuie să spun că situaţia mea era excelentă: cu viteza unei rachete mă primiseră în Uniunea Scriitorilor şi, prin aceasta, mă scutiseră de şcoala care-mi mânca atâta timp.” (Soljeniţîn, 2002, pag.111) Cu toată această campanie dezlănţuită împotriva sa, Soljeniţîn continuă să scrie: adună materiale pentru Arhipelag, lucrează la cartea despre revoluţia din anul 1917 (denumită convenţional R-17), începe „Pavilionul canceroşilor” şi extrage câteva capitole din „Primul Cerc” care ar putea fi publicate strategic atunci când va fi necesar.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Multe dintre scrierile prezentate de Soljeniţîn lui Tvardovski pentru publicare au fost respinse pentru că nu erau pe placul Comitetului.

După părerea acestuia era absolut nevoie de o atenuare, şlefuire, de fapt o depersonalizare a operei, o tocire şi mutilare adevărului. Din cauza maniei redactorului de a găsi neapărat un alt titlu operei aduse la Novîi Mir (de exemplu „Pavilionul Canceroşilor” urma să fie rebotezat în „Bolnavi şi doctori”) autorul preferă să retragă manuscrisul şi să aştepte vremuri mai prielnice.

Căderea regimului lui Hruşciov reprezenta un pas înapoi de la începutul acestei „libertăţi” inferioare. Noua conducere avea nevoie de dovezi de loialitate cerându-i-se „povestioare care să poată trece”, ceea ce pentru scriitor reprezenta o trădare a principiilor sale. În această privinţă a loialităţii Soljeniţîn are audienţe la oameni „sus-puşi” şi reuşeşte să-şi păstreze verticalitatea şi demnitatea de scriitor. Cu toate acestea se resimte deja apropierea pericolului iminent. Soljeniţîn retrage cele patru exemplare ale „Primului cerc” din seiful redacţiei şi le duse în apartamentul prietenul său Teuş (care din neglijenţă scotea romanele din ascunzătoare pentru lectură şi chiar o parte din ele le-a trimis unui prieten de-al lui). În data de 11 septembrie 1965 întreaga arhivă a scriitorului a fost confiscată de securişti în urma percheziţiei din apartamentul familiei Teuş şi a prietenului acestuia.

S-au confiscat „Primul cerc”, „Banchetul învingătorilor”, „Republica muncii” şi poeziile despre lagăr. Această lovitură sub centură îi provoacă scriitorului o mare suferinţă: „(…)iată, a fost suficient un pas greşit, a fost suficientă o stângăcie, şi tot planul, toată munca de-o viaţă a naufragiat. Şi nu numai munca mea de-o viaţă, ci şi testamentul milioanelor de dispăruţi, al celor care nu putuseră să-l şoptească pe-al lor, al celor care, muribunzi pe-o duşumea într-o baracă de lagăr, nu putuseră să-l murmure pe-al lor – testamentul acela, eu nu-l executasem, îl trădasem, mă dovedisem nedemn de el(… )”(Soljeniţîn, 2002, pag.152)

trebuie să contăm vreodată de el. Dacă o să devenim liberi, aceasta nu ne-o vom datora decât nouă.” (Soljeniţîn, 2002, pag.168) Soljeniţîn scrie o scrisoare lui Brejnev prin care îşi exprimă nemulţumirea faţă de evenimentele care au loc, dar nu primeşte nici un răspuns. Între timp romanele sale circulă clandestin între membrii de partid prilej pentru continuarea persecuţiilor dezlănţuite de instructorii partidului. Relaţia dintre Soljeniţîn şi redacţia Novîi Mir se înrăutăţeşte de îndată ce Soljeniţîn trece la poziţia de apărare, trecând peste regula impusă de Tvardovski prin care orice scriere nouă trebuie să treacă pentru prima oară prin mâinile lui. Soljeniţîn răspândeşte cu ajutorul samizdatului o parte din operele sale şi începe să ducă o luptă deschisă: ţine lecturi deschise, acordă interviuri, vorbeşte cu publicul.

Publicarea în străinătate îi aduce popularitate scriitorului. De la prima publicare al lui Soljeniţîn şi decorarea cu Premiul Nobel pentru literatură nu sunt decât opt ani - acest lucru nu a mai avut precedent în istoria acestui premiu prestigios. În continuare se duce o campanie de propagandă înverşunată împotriva lui Soljeniţîn. La publicarea „Arhipelagului Gulag” Soljeniţîn este arestat, învinuit de trădare şi i se retrage cetăţenia. El însă călătoreşte în străinătate şi îşi continuă munca. Abia în 1990 îşi redobândeşte cetăţenia şi se întoarce în patrie.

Ceea ce m-a impresionat în cazul lui Soljeniţîn este tăria lui de caracter în lupta sa continuă cu ideologia mincinoasă. Este uimitor cum un fost deţinut poate să-şi găsească forţele necesare pentru a-şi duce munca până la capăt, de a-şi urma destinul. Şi nu este vorba doar de o luptă personală, ci o luptă în numele tuturor celor care au suferit pe nedrept în lagărele comuniste. Prin scrierile sale, vocea lor a fost auzită. Literatura a căpătat curajul de a spune lucrurilor pe nume într-o perioadă în care majoritatea au continuat să tacă.

---------------------------------

Iniţial Soljeniţîn spera ca Occidentul să anunţe publicului larg despre confiscare, însă nu se întâmplă aşa. Occidentul tăcea în timp ce Şolohov primea Premiul Nobel: „Din partea Occidentului nu era nici o nădejde, de altfel nici nu Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

Bibliografie: A. Soljeniţîn, Viţelul şi ştejarul: însemnări din viaţa literară, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2002

Pag. 95

Referinţe critice de Emilian MARCU Nicolae Cârlan, Nicolae Labiş, Opera magna, ediţie îngrijită, cuvânt înainte, note, precizări şi comentarii.

Genialul poet postbelic, Nicolae Labiş, şi-a găsit în Nicolae Cârlan, unul dintre cei mai pătimaşi, serioşi dar şi bine documentaţi pa-

sionaţi în punerea în mâna cititorului a operei sale integrale, a unor studii fundamentale despre creaţia sa, şi nu sunt deloc puţine asemenea studii.

Fără a ine cont de avalanşa de invective, multe dintre ele nefondate, aduse poetului Nicolae Labiş de o serie de “critici” de ocazie, mulţi dintre ei diletanţi şi impostori, care şi-au schimbat mantaua de vreme rea în funcţie de vremuri şi de conjunctură după decembrie 1989, Nicolae Cârlan se dovedeşte încă odată, a fi un adevărat istoric literar care iubeşte mai mult adevărul decât opiniile conjuncture, mai mult geniul poetului decât insinuările. Multora dintre aşa zișii criticii poetului li se părea că nu mai încap în Istoria literaturii române din cauza lui Labiş? Sigur că da. Lipsa evidentă de talent, în mintea lor, era înlocuită de o scară de valori, şubredă ca o scară de tamvai, pe care încercau să se caţăre. Au scăpat de atfel de poveri numite: Eminescu, Călinescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Arghezi, Bacovia şi lista ar putea continua? Nu. Nu au scăpat pentru că se dorea şi încă se mai doreşte o răsturnare a scării valorilor, sau, măcar o deraiere a tramvaiului într-o staţie unde nu mai opreşte demult acest agregat. Nicolae Cârlan ne aduce un Labiş ce rămâne mereu proaspăt, mereu actual şi mai ales mereu peren. În proză, pentru că în această carte există şi un amplu capitol: “Proză, publicistică, eseistică” cititorul se poate întâlni cu

Pag. 96

suavul, delicatul dar şi vulcanicul şi corozivul autor, cel care ştie, cu mult har să construiască, dintr-o întâmplare, cel mai adesea, măruntă, o operă de artă finită. La fel de interesante sunt şi scrisorile trimise sau primite de Nicolae Labiş cu diferite ocazii, scrisori din care se poate, uşor decoda efuziunea sentimentală, descrierile, adeseori plastice, despre oameni şi localităţi, despre comportamente şi stări de spirit, prin care a trecut poetul şi pe care, cu acribie, le notează. Truda lui Nicolae Cârlan este una demnă de apreciere pentru că prin “ Nicolae Labiş, Opera magna…” ne redă un Labiş total. Despre viaţa lui Nicolae Labiş s-au spus dar sau şi scris foarte multe. Există acea doză de fabulaţie, de mister şi de exagerare, care de cele mai multe ori constituie sarea şi piperul existen ial, dar cu siguranţă că de fapt contează, cel mai mult, ceea ce a lăsat posterităţii acest genial poet. În cei 21 de ani de existen ă fizică, dar doar şapte de manifestare artistică, Nicolae Labiş a reuşit să adune pe hârtie o operă grandioasă, prin masivitate dar mai ales prin valoare, încât greu le-ar veni, chiar şi demolatorilor să-i anuleze contribuţia la dezvoltarea literaturii române.

Rolul lui Nicolae Cârlan este cu atât mai valoros cu cât reuşeşte să ne aducă, împotriva unui val denigrator, un Labiş integral, un Labiş al adolescenţei eterne dar şi al maturităţii de creaţie, un Labiş al implicării în viaţa socială cu toate avatarurile ei. Unde am putea să descoperim un model mai amplu şi mai interesant de viaţă decât în opera lui Labiş, cel care spune: ”Noi pentru viitor ne pregătim/ Şi-i dăm a-nsufleţirii noastră vamă”? Desigur că niciunde, pentru că Poetul Nicolae Labiş a spus-o definitiv prin poezia sa. Nicolae Cârlan are meritul, incontestabil, de a ne fi redat un Labiş pe care generaţia noastră şi mai ales generaţiile viitoare îl merită.

Vasile Tărâ eanu, Eu sunt cel ce sunt, Editura Alexandru cel Bun, Cernău i, 2010, 160 p. Traducere în ucraineană de Vitali Kolodii.

Cu această nouă carte de poeme, Eu sunt cel ce sunt, Vasile Tărâ eanu își consolidează statutul de poet în căutarea unei identită i, de limbă și de ară. Poemul Anonimus își contuOnyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

rează periplul liric, un periplu ardent, un periplu care ”nu-mi permite să fac greva tăcerii„ cum spune poetul, cel care se vede ancorat în vechea și buna tradi ie cronicăreascăștiind că: o panăînvechită de gâscă/ poate devasta un calculator„ pentru că„ la taraba economiei de pia ă„ el are „ locul de muncă/ la care nu atentează nimeni/și care nu poate fi desfiin at de nici o revizuire/ sau de modernizarea mijloacelor de scriere„. Poet al dorurilor care, din nefericire, rămân mereu neîmplinite, separate de sârma ghimpată pusă pe limba trăitorilor în această neputin ă de identificare, Vasile Tărâ eanu, rămâne un vajnic luptător pentru limba română, care acolo în Bucovina de Nord este doar grai. Pentru el care este mesagerul celor de acolo ”Ca un fluviu neîntrerupt/ Curge prin noi, prin fiecare./ Din timp străvechi, dintru început/ Lumina-i bine făcătoare lumina fiind în concep ia lui Vasile Tărâ eanu, și numai, desigur a limbii române, o poartăîn suflet, mereu cuprinsă de fior”știind că” ara Fagilor renaște în muguri”. Chiar dacă se pot vedea la tot pasul ”urme de urși, lupi flămânzi/ populând văgăuni”. Și prin această carte, poetul Vasile Tărâ eanu a devenit un simbol al luptei pentru identitate românească, un adevărat tribun pentru limba română, trăitor în Bucovina de Nord, dar respirând în întreaga Românie, îl limba moșilor și strămoșilor pe care îi poartă mereu în suflet. „ O luptă grea se duce-n toate” conchide poetul, care într-un anume fel parcă simte că și de dincolo de vremelnic, tot mai pu ine voci le cântă, tot mai pu ine urechi le ascultă durerea și-amarul. Poeziile pline de dramatism, ca și aceasta intitulată : ”Inchizitorul către poet”în care citim versurile: „Vei fi ars pe rug/ cu toate cercurile tale/ adică nu, am vrut să spun/ cu toate poeziile tale// Renun ă la ele”, pun în valoare un poet patriot cum tot mai pu ini sunt astăzi în peisajul liric românesc, un poet tribun ce se jertfește pe rugul poeziei. Întru sfârtecarea limbii române, întru demnitate, ca în acest poem ”De patrie” pe care îl voi cita în întregime: ” De Patrie/ să vorbești/ doar cu sufletul/curat ca izvorul/și harnic/ și darnic/ ca el// Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

De Patrie/ să vorbești/ ca despre Mamă,/ despre muma noastră,/a tuturora.// Despre Patrie/ Să cân i/ Imn de dragoste aleasă/Ca și cum/ Ai cânta despre via ă/ Cea fără de moarte// De Patrie…”.

Iată pentru ce luptă, cu arma sacră a cuvântului, poetul Vasile Tărâ eanu cel care se definește, chiar prin titlul căr ii ”Eu sunt cel ce sunt „. Luptă pentru a relansa limba română acolo unde de secole a fost izgonită și urgisită.

Zanfir Ilie, Galaţiul în spaţiul cultural naţional, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2013, 272 p. Prefaţă semnată de Theodor Codreanu. În studiul introductiv care însoţeşte această carte, Ilie Zanfir încearcă să prezinte cititorului cât mai sintetic dar şi foarte bine documentat, motivaţia care a stat la baza realizării acestei cărţi, carte care se află la interferenţa graniţei dintre istoriei literare şi dicţionar. Ilie Zanfir nu este la prima tentativă de acest gen. El a mai publicat, în anul 2012, o amplă carte dedicată presei culturale apărute între 1990 şi 2000 în România, surprinzând cu un simţ critic dar şi sintetic, amploarea a tot ce a însemnat, mai important, în mişcarea culturală, dar cu precădere literară, din acea perioadă, o perioadă cu totul specială. Cartea de faţă încearcă, şi reuşeşte în foarte multe puncte, să evidenţieze, cu fişe biobibliografice, scriitorii care s-au născut, trăiesc şi creează în Galaţi sau în localităţile din preajmă ( Brăila, Tecuci, etc.) și care s-au remarcat prin căr ile lor, devenind, mul i dintre ei, repere importante în mișcarea literară română contemporană.

Se spune, și Ilie Zanfir întărește prin activitatea sa această zicere cum că: Omul sfin ește locul. Ca manager al bibliotecii jude ene ”V. A. Urechia„ din Gala i el și-a asumat, cu asupra de măsură, nobila sarcină de a eviden ia și valorifica întregul poten ial literar din zonă. Tentative de a scrie despre scriitorii gălă eni au avut și Ioan Toderi ă, cel care a scris o istorie literară despre acest fenomen și Livia Ciupercă, profesoară care a realizat două

Pag. 97

volume de portrete literare. Spre deosebire de cei doi, Ilie Zanfir, prin această carte ”Gala iul în spa iul cultural na ional „ realizează un adevărat tablou care încearcă să contrazică falsele teorii lansate de diverși cârcotași care sus in cum că acest oraș de la Dunăre, într-o anumită perioadă ar fi fost un deșert cultural sau un eșec vast. Autorul acestei căr i, cu argumente suficiente, demonstrează contrariul. Pledoaria autorului dovedește nu numai încredere și pre uire fa ă de autorii gălă eni, așa-zis localiști (tot de cârcotași) ci și eviden iind dic ionarele, istoriile literare sau diversele căr i unde sunt reflectate, prin ample studii, contribu ia acestora la valoarea literaturii române contemporane. Cele șapte capitole din prima parte a căr ii pregătesc, din punct de vedere teoretic, contextul, demarajul, semnele deschiderii, specificul zonal și na ional în care s-au conturat scriitorii gălă eni din ultimii 24 de ani,. Sunt aduse în prim plan ziarele, revistele, programele și orientările, cu împlinirile dar și cu limitele respective spre a se contura individualită ile creatoare. Ultimul capitol amplu se intitulează chiar ”Scriitori gălă eni” și radiografiază, cu sim critic, dar și cu câte o fișă biobibliografică pe to i cei care s-au manifestat ca scriitori. ”Ilie Zanfir oferă un dic ionar al scriitorilor gălă eni, foarte util, realizat cu un travaliu documentar demn de toată lauda și care, prin sine,ar putea chiar constitui material pentru o altă carte” remarcă în prefa a la această carte criticul și istoricul literar Theodor Codreanu. De asemenea prefa atorul mai subliniază ”strădania autorului către obiectivitate, tratând cu o măsură aproape egală toate grupările, tendin ele sub semnul a ceea ce, prin revista Axis Libri și prin manifestările de la bibliotecă, se și realizează”. Cartea ”Gala iul în spa iul cultural na ional” se dovedește a fi un bun și util manual despre mișcarea scriitoricească din această zonă, manual care pune în valoare întregul poten ial atât de bogat și de divers ca mod de exprimare. Nici o istorie literară nu va putea să nu ină cont de cartea lui Ilie Zanfir, fie și numai pentru materialul bibliografic de care dispune.

Ioan Popescu-Brediceni, Pasărea-Măiastră, Editura Rafet, Râmnicu-Sărat, 2014, 84 p. şi Ars Poetica Transilvania, Editura “Scrisul Românesc”, Craiova, 2013, 292 p.

Poet şi teoretician al culturii, unul dintre primii teoreticieni care au introdus termenul de transmodernism în cultura română, Ion PopescuBrediceni, şi prin aceste două cărţi de poeme se dovedeşte un adevărat temerar. Despre propriile sale cărţi el spune:” Este această carte una a disperării

Pag. 98

de a nu fi nemuritori şi a durerii fără margini de a fi muritori. E un ritual care pregăteşte sufletul de marea traversare a eternităţii..”. Cu adevărat, probleme fundamentale îşi propune Ion Popescu-Brediceni să dezvolte în poemele sale. “Un poem e cerul pur/al memoriei ce-nchide/ sub lacăte în firide/ timpul cel dintâi să nu-l// identifice vorbirea/ însumi din cuvinte vin/ să amân încă puţin/ taina cu dezamăgirea” clamează în “Cântec şi totuşi poem”, încercând o sintetizare a emoţiei “sub lacăte în firide”. “…sunetul grav, reflexive, timbrul personal al discursului lyric, marcat de o metafizică a libertăţii, precum şi forţa de cunoaştere poetică, mereu în lupta de cucerire a domeniilor cuvântului” sunt câteva dintre trăsăturile discursului liric al lui Ioan Popescu-Brediceni, pe care le decodifică poetul Marin Sorescu. Iar Gheorghe Grigurcu descoperă în poezia lui cum că este :” Poet înzestrat cu o autentică sensibilitate, este şi un eseist care a închinat o serie de volume fenomenului poetic” aş îndrăzni să spun că Ion PopescuBrediceni este un deschizător de drumuri teoretice în conceptul de poezie, în mod special, un teoretician care priveşte fenomenul lyric, din propria sa creaţie, dar şi din creaţia altor poeţi, cu un al treilea ochi, un ochi al specialistului şi al intuitivului.

Din acest motiv poezia sa este supusă unor rigori teoretice special şi lasă impresia, la o primă lectură de poezie rece. Infuzia de nuanţe folclorice, de termini arhaici, termini specifici zonei din care provine, asemenea poemelor soresciene din “La lilieci” în mod special, are darul de a dinamiza discursul liric, de a-i da dimensiuni astrale şi măreţie cosmică. Pasărea măiastră propusă de Ion Popescu-Brediceni vine parcă în prelungirea simbolului brâncuşian, symbol devenit universal pornind de la mitul Eminescu despre care spune: Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

“ Cât Eminescu-i sâmburele pur/ al Poeziei, parcăi mai aproape/ realul, parcă lucrurile-n jur// regenerează, oferind vederii/ idea, strălucind familiar/ şi-mprumutând culoarea blândă-a mierii”. Această “culoare blândă-a mieirii” străbate poezia lui, o poezie mustind de mituri. Poetul presimte “ Când merele dădeau în copt”, merele din cunoscutul basm românesc din care se inspiră şi pe care îl transfigurează încercând să prindă pasărea măiastră, care nu este altceva decât chiar poezia “Dând s-o prindă,/ se aude, pasărea, se duse”. O cititorii mei pribegi,/ prin basme e-un nucleu de aur./ Vă zic: eu sunt doar un centaur,/ dar pasărea de aur plin/ predestinată a-mi fi soaţă/ n-aş fi crezut-o, noaptea, hoaţă”. Eternul joc, eterna provocare, sunt totemurile pe care le aduce în prim plan lyric, Ion Popescu –Brediceni şi pe care şi le asumă, ca un adevărat iniţiat, oferindu-le apoi cititorului cu multă generozitate.

Ovidiu Luca, Monografia comunei Heleşteni, judeţul Iaşi, Editura Ştef, 2014, 242 p.

Cine crede că a scrie o monografie despre o anumită localitate, mai ales din Moldova sau Muntenia este o chestiune foarte simplă şi la îndemână, se înşeală amarnic. Se înşeală din mai multe motive şi cele mai multe dintre acestea sunt de natură informaţională. Se ştie foarte bine că până mai de curând, sistemul de stocare a informaţiilor, în aceste două provincii româneşte era destul de deficitar. Fie şi din ignoran ă, din nepricepere sau de lipsă de instrumente. Din teamă, din uşoară laşitate, din dorinţa de a nu eşua, am refuzat invitaţia de a scrie o monografie despre comuna Heleşteni, localitatea mea natală, invitaţie venită de la autorităţile locale, şi în mod special de la primarul comunei, economistul Constantin Hâra. Lipsa de timp m-a îndepărtat de această idee, dar şi de această provocare. Ţin prea mult la această comună şi de aceea nu mi-am asumat un asemenea risc, sperând că poate… Şi iată, din Bucureşti, un tânăr profesor de istorie, cu vagi legături de rudenie în această localitate, profesor pe numele său Ovidiu Luca, a îndrăznit şi a reuşit. Absolvent al facultăţii de istorie din Bucureşti şi al unui masterat tot în istorie şi înscris la doctorat, desigur tot în Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

această specialitate, a găsit timpul necesar pentru a realiza o astfel de lucrare, extreme de greu de întocmit. Având drept material de bază o încercare mai veche a învăţătorului Ioan Morariu, cel care a fost un model pentru zeci de generaţii din această localitate, tânărul profesor, Ovidiu Luca, scormonind cu dibăcie şi pricepere prin prăfuitele documente vechi dar apelând şi la sertarul cu amintiri ale unor bătrâni, păstrători de informaţii foarte preţioase, a întocmit o lucrare amplă, din care se pot descoperi: locul în istorie al acestei comune, poziţia geografică, rolul pe care l-a jucat în istoria Moldovei, şi nu numai, fiind un important centru de interferenţă, centru asigurat şi de marele drum comercial care trecea pe aici, făcând legătura dintre Moldova şi Transilvania. Această monografie este organizată exact aşa cum cer normele de realizare a unei asemenea lucrări şi, din loc în loc, pigmentată cu unele întâmplări de dincolo de documente, demonstrând că avem de a face cu o localitate vie, mereu în schimbare. Monografia comunei Heleşteni poate fi lecturată, cu mult interes, şi de cei care nu au tangenţă specială cu această localitate, poate fi citită ca un adevărat document. “Aş dori să mulţumesc pe această cale tuturor celor care m-au ajutat şi sprijinit în realizarea acestei lucrări…” spune Ovidiu Luca în cuvântul din deschiderea cărţii, afişând astfel o modestie deosebită, modestie care îi stă foarte bine unui adevărat intellectual. Sunt pomenite mai multe nume în acest cuvânt al său, dar în mod cu totul special, cum era şi firesc mulţumirile sunt adresate în mod cu totul special învăţătorului Ioan Morariu, cel care a trait o sută de ani fără 2 zile. “În concluzie această monografie îşi propune să prezinte strict istoria locală a acestei comune, astfel că nu reia teme din alte lucrări generale de istorie, nu glorifică, nu falsifică, nu este în favoarea nici unui current istoric, prezintă istoria pe baza puţinelor date concrete, exacte, corecte,ştiinţifice despre această zonă” ne mai avertizează autorul. Ar fi şi câteva opinii special ale mele despre această lucrare, dar sunt convins că autorul va tine cont de ele pentru ediţia a doua şi unele lucruri care nu fac, în nici un caz , corp comun cu cartea să fie eliminate, iar altele, care au scăpat să fie introduse, astfel încât Monografia comunei Heleşteni , judeţul Iaşi, să fie cu adevărat definitiv întocmită, iar urmaşii să aibă de completat ceea ce se va întâmpla de la data încheierii acelei ediţii, sau a unor noi descoperiri din arhive, descoperiri care ar putea avea importanţă în devenirea prin timp a comunei Heleşteni. Toată preţuirea pentru autorul acestei lucrări şi pentru cei care i-au fost aproape, spiritual dar şi material.

Pag. 99

Vasile LARCO

AMINTIRI PENTRU MÂINE Amintirea este faptul de a(-și) aminti, deci de a-i reveni în minte cuiva un lucru din trecut, însă poetul bucecean Ovidiu-Ioan Cherniciuc-Dumitrescu ne demonstrează că sunt și amintiri pentru mâine, scriind o carte de poezii întitulată chiar așa: Amintiri pentru mâine. Azi în raport cu mâine este ieri, iar mâine este ieri privit de poimâine. Am mai întâlnit expresii de genul: „acest trecut a fost cândva viitor” sau „amintiri despre viitor”, dar „amintiri pentru mâine” mi se pare a fi o localizare mai apropiată în timp, mâine-poimâne, adică într-un viitor nu prea îndepărtat.

Așadar, timpul este determinant în parcurgerea, în succesiunea tuturor fenomenelor, acesta fiind un mediu omogen și nedefinit, analog spațiului. Dar, ce putem citi astăzi nu trebuie lăsat pentru mâine. Această carte are aproape 150 de poezii, o parte dintre ele sunt datate cu mare precizie, de ordinul secundelor, poezii așternute pe 240 de pagini, multe dintre ele scrise în vers de romanță, cu nuanțe melancolice, meditative, bacoviene, versuri care răscolesc sufletul, autorul fiind un romantic. Chiar de la prima poezie, autorul trăiește regretul trecerii anilor: Se scutură și astăzi din nou măreți salcâmii/ Părând să ușureze povara grea a lumii/ Cu-aceeași bucurie și farmec ca-n trecut/ Plângându-mi parcă anii ce-au fost și au trecut.// („Se scuturau salcâmii”, pag.5). Cum „nu e om care să nu fi scris măcar o poezie” (am citat dintrun refren), tot așa, aproape că nu e poet care să nu fi scris versuri închinate poetului național, autorul cărții de față confirmă cele afirmate mai sus: Nu pot să scriu mai mult fiindcă n-am cuvinte/ Să pot să-ți mulțumesc din inimă părinte/ Vei fi întotdeauna modelul meu vizibil/ Dar să îți calc pe urme îmi este imposibil// („Lui Eminescu”, pag.7).

O profundă meditație asupra vieții, autorul mărturisind că a „făcut apel la copilul din om și la sufletul curat al acestuia”, meditație combinată cu regretul că nu mai e copil și cu multe semne de întrebare despre viață și despre moarte, dar cu o rază de optimism pentru viitor, găsim în frumoasa poezie „Meditație asupra vieții”, pag. 48, din care cităm doar câteva versuri din cele 180 ale poeziei: Vreau să am din nou puterea de-a zâmbi ca un copil/ Vreau să am din nou dorința de-a ajunge cât mai sus/ Idealuri și speranțe, toate câte mi-am propus/ Să nu simt cum timpul rece ani din viața mea a scurs/ Și să spun întregii lumi ce din suflet am de spus/ Și nimic

Pag. 100

din lumea asta să nu fie dificil.// Autorul, absolvent al Seminarului Teologic, al Facultății de Teologie Ortodoxă și al Facultății de Istorie, deși a depășit cu puțin trei decenii de viață (născut în anul 1983), are o gândire matură, profundă, o imagine clară, dar și nedeslușită uneori (dar cine nu are?), despre tot ce se petrece în jurul nostru, asigurându-ne: De nam spus în aste versuri totul despre viața noastră/ Am s-o las pe altă dată când o să fiu mai bătrân.../ („Meditație asupra vieții”, pag. 53).

Cartea „Amintiri pentru mâine” conține poezii clasice, cu rime, ușor de lecturat, sunt evitate disonanțele, lungimile parazitare, versurile conțin și metafore judicios alese, autorul tratează teme diverse, din multe domenii ale vieții, cel religios ocupând un loc aparte, dumnealui fiind și profesor de religie, dar și actor într-o piesă de teatru cu specific religios („Nașterea Domnului”), interpret de muzică populară și nu în ultimul rând, cântă în strană, dar îi cântă și în strună poeziei.

Iată că autorul își amintește și de ieri: De ieri ai revenit fantasmă călătoare/ Și din trecutul sumbru aeveai apărut/ Ca o fereastră largă deschisă spre trecut/ Ca o plăcere caldă ce doare și-a durut/ Trecând ca o visare, iubire călătoare...”// („De ieri”, pag. 221).

Oricare dintre noi, în afară de umbră, trebuie să mai lăsăm ceva pe pământul acesta care ne hrănește, ne suportă și ne va găzdui o veșnicie, să rămână ceva în urma noastră, ceva folositor. Cum „apa trece, pietrele rămân”, tot așa omul este trecător, dar faptele sale, bune sau rele, rămân. Balanța care cântărește faptele, este de dorit, să fie înclinată spre partea celor bune. În orice moment trebuie să ne facem bilanțul realizărilor, să fim autocritici, să nu ajungem a roși în fața semenilor noștri, să fim îngăduitori, înțelegători, drepți și buni, iar îndemnurile ar putea continua, care de multe ori, la unii dintre noi, rămân utopice.

Ovidiu-Ioan Cherniciuc-Dumitrescu, stabilit în orașul Bucecea, județul Botoșani este un poet talentat, perseverent, prolific, a scris peste 500 de poezii, ceea ce nu este la îndemâna oricui (debut poetic în urmă cu 15 ani), iar scriitoarea americană, care a trăit în secolul trecut, Erma Bombeck spunea: La sfârșitul vieții, când voi sta înaintea Domnului, sper să nu-mi mai rămână nici o fărâmă de talent și să-i pot spune: „Am folosit, Doamne, tot ce mi-ai dat.” Autorul acestei cărți are încă multe de dat pe măsura talentului său, fiind foarte tânăr, mărturisind că „s-a născut din nou prin poezie”.

Recomand a se citi, nu doar a răsfoi, cartea de poezii „Amintiri pentru mâine”, are versuri răscolitoare, frumos clădite poetic, îndeamnă la meditație, cu multe întrebări ale căror răspunsuri vor veni dinspre viitor. Îl felicit pe autor, prin această carte a mai urcat o treaptă pe scara afirmării poetice și sunt convins că vor urma multe alte cărți, dumnealui fiind abia în primul pătrar al vieții sale.

Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014