Rvista de literatura onyx nr16 by Ioan Mititelu

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Adrian GRAUENFELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adrian BOTEZ Adrian FRĂŢILĂ Al Florin ŢENE Calistrat COSTIN Camelia SURUIANU Constantin MĂNUŢĂ Constantin STANCU Cristina OPREA Daniela GÂFU Doiniţa-Ana DOBREAN Dorel SCHOR (Israel) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Dumitru BRĂNEANU Elena BUICĂ Emil TITOIANU,

Emilian MARCU Ion Popescu-BRĂDICENI Eugen EVU Ion SCOROBETE Geo GALETARU Lelia MOSSORA Georgeta RESTEMAN Lucian GRUIA George PETROVAI Mariana Zavati GARDNER George POPA Melania CUC Gheorghe NEAGU Mioara BAHNĂ Ioan BABAN Mircea Constantin JUREBIE Ioan MITITELU Nae Georgescu Ioan Mugurel SASU Nicolae MIHAI Ioan PRĂJIȘTEANU Rodian DRĂGOI Ioan VASIU Ştefania OPROESCU Ion GH. PRICOP Stefan Lucian MUREŞANU Ion N. OPREA Ion Pachia TATOMIRESCU Victoria MILESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE COSMINA OLTEAN COPERTA: GRAFICĂ DE COSMINA OLTEAN

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul IV Nr. 3 - 4 (31 - 32), mart. - apr. 2015

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS

Editorial 3 George POPA 4 George PETROVAI 7 Mioara BAHNĂ 13 Camelia SURUIANU 14 Ion GH. PRICOP 21 Dorel SCHOR (Israel) 28 Constantin MĂNUŢĂ 31 Calistrat COSTIN 34 Dumitru BRĂNEANU 35 Ioan PRĂJIȘTEANU 36 Mircea Constantin JUREBIE 37 Melania CUC 38 Nicolae MIHAI 39 Eugen EVU 40 Adrian FRĂŢILĂ 41 Ion Popescu-BRĂDICENI 42 Gheorghe NEAGU 43 Ştefania OPROESCU 44 Ion SCOROBETE 45 Nae Georgescu 46 Dorina ŞIŞU (Irlanda) 52 Ion Pachia TATOMIRESCU 54

Ioan MITITELU 57 Al Florin ŢENE 59 Rodian DRĂGOI 62 Mariana Zavati GARDNER 63 Daniela GÂFU 64 Ioan VASIU 65 Cristina OPREA 66 Georgeta RESTEMAN 67 Geo GALETARU 68 Victoria MILESCU 69 Emil TITOIANU 70 Lelia MOSSORA 71 Constantin STANCU 72 Ioan BABAN 74 Stefan Lucian MUREŞANU 76 Elena BUICĂ 79 Adrian BOTEZ 82 Doiniţa-Ana DOBREAN 87 Ion N. OPREA 90 Ioan Mugurel SASU 94 Lucian GRUIA 95 Emilian MARCU 96

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Cosmina Oltean căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Emil TITOIANU, Editorial

Dăruiește și ți se va dărui

e foarte mult timp, m-am tot gândit să scriu un scurt articol despre ce înseamnă să faci daruri și, mai ales, despre ceea ce sim i când faci asemenea gesturi. Să scriu un articol despre bucuria pe care o încerc atunci când fac daruri și atunci când primesc daruri de la cei dragi. Și nu cred a fi un moment mai potrivit decât acesta din Săptămâna Mare dar și în celelalte săptămâni ale anului , în care să-mi duc la îndeplinire, în fine, această promisiune, de a scrie un articol despre ce înseamnă să dăruiești, despre ce înseamnă să naști bucurii semenilor. Mi-am amintit că, pe vremuri, circula un așa-zis blestem care recunosc că era de un cinism maxim, dar care întărește ceea ce spuneam legat de urarea de sănătate și la mul i ani. Iată acel blestem. Îl voi cita aici, exact așa cum era exprimat pentru a nu se pierde nimic din, totuși, savoarea lui. „Să dea Dumnezeu să aibă masa plină de tot felul de bunătă i, cu cele mai sofisticate mâncăruri și băuturi, să se rupă masa de greutatea bucatelor, dar… să nu le poată mânca”. Iată, deci, cât de frumoasă este urarea „să fii sănătos”. Această urare nu presupune niciun fel de cheltuială materială suplimentară, ci doar un gând bun, curat, asemănător unei rugi către Dumnezeu, chiar dacă această rugă nu este explicit exprimată. Una dintre marile bucurii pe care le poate încerca fiecare dintre noi, cu siguran ă că este aceea de a face daruri şi, pentru că suntem în zilele de lumină sufletească și spirituală,, pentru mulţi dintre cei care sunt la vârsta copilăriei şi încă mai cred în daruri, spre fericirea lor, dar şi spre bucuria celor care pot să dăruiască, consider nimerit să scriu aceste rânduri despre gestul, încărcat de nobleţe sufletească de a dărui, cât timp viaţa ne mai oferă această şansă. M-am tot întrebat, de-a lungul vieţii, Onyx

An 3 - nr 11-12 (27-28)- nov.- dec. - 2014

dacă eu sau cei din jur dăruim să ne bucurăm noi sau dacă dăruim să se bucure cei care primesc aceste daruri de la noi? Cu siguranţă că o facem şi pentru una şi pentru cealaltă. Şi se m a i naşte o între-

bare: dăruim doar celor care au nevoie, materială sau morală, sau dăruim la toţi cei dragi? Dăruim numai celor cunoscuţi ori şi celor necunoscuţi, celor care merită sau şi celor cu merite mai puţine, dar cu speranţa că vor merita şi ei asta? În fond, poate că nici nu trebuie să ne punem aceste întrebări pentru că a dărui trebuie să fie un gest din suflet, indiferent pentru cine ar fi făcut. Legat de cele de mai sus, îmi vine în minte gestul sfântului care, deşi era un frig de îngheţau pietrele, când a văzut un om sărman, gol şi rebegit de frig, şi-a rupt haina de pe el în două şi a împărţit-o cu cel nevoiaş. Nici o clipă nu s-a gândit la faptul că el însuşi va deveni victima vremii rele. Dăruieşte şi ţi se va dărui, se spune tot în cărţile sfinte şi cu siguranţă că nimic nu este mai adevărat decât această afirmaţie. Doar astfel poţi, cu adevărat, să te bucuri de darurile pe care le primeşti, şi în primul rând de darul de a fi sănătos.

Pag. 3

George POPA

Suferinţa – stare filozofică

uferinţa este stare filozofică. Este Gânditorul lui Rodin, meditând asupra dramaticului destin uman, este Gândirea (model, Camille Claudel) a aceluiaşi sculptor, meditând la transcenderea suferinţei prin impulsionarea la crearea unei fiinţări superioare prin artă. Creaţia lumii de către Demiurg a fost consecinţa unei suferinţe: singurătatea. Lumea a fost încercarea sa de a-şi vindeca rana unicităţii. Dar în mod fatal, multiplul creat, fragmentarea de sine a Unului, a născut o lume a durerii şi a pieirii. Budismul - religie filozofică - a fost creaţia suferinţei metafizice a lui Buddha în faţa suferinţei universale şi a morţii. Suferinţa lui Iisus a creat creştinismul, o meditaţie dureroasă asupra destinului tragic al omului consecutiv miticii greşeli şi căderi adamice. În ambele viziuni, viaţa este o interminabilă Săptămână a Patimilor. *

“Exisă deci o diadă antinomică: lume-geniu. Iar lumea umană este, la rândul ei, o alcătuire paradoxală – viaţă-moarte. Or, datorită simţului absolutului - „Dumnezeul lăuntric”, de care vorbea Marc-Aureliu (Cugetări, II,17 ), Geistgefühl, simţ al spiritului la care se referă Kant - acea „intuiţie metafizică” aparţinînd geniului, cum o numeşte Eminescu (ms.2255,1), acesta imaginează libertatea spirituală radicală: transcenderea într-un Dincolo ce depăşeşte atât fiinţa cât şi nefiinţa - precum şi orice stare care se constituie ca lume – în nelume. “

Pag. 4

Suferinţa scoicii născând perla când este rănită, constituie un simbol absolut în Natură – această pădure de: simboluri, cum a numit-o Baudelaire - şi anume: forma, care este condiţia existenţială în ordinea umană, este descătuşată -depăşită de iradierea luminoasă. Or, aceasta trebuie să fie poezia autentică, opera de artă în general. Poemul, tabloul, piesa muzicală trebuie să aibă o perfectă ordine internă, - formală şi ideatică – indisolubil, pentru că armonia este cea care întemeiază onticitatea în lumea umană şi ne induce aprioric certitudinea fiinţării. Dar, totodată, sensurile operei trebuie să iradieze infinit - aşa cum are loc, de pildă, în lirica lui Pindar, robaiyatele lui Omar Khayyam, imnurile lui Hölderlin, Luceafărul, tablourile lui Leonardo da Vinci, sculpturile lui Michelangelo, triada de aur Bach, Mozart, Beethoven etc. Ca atare, operele de artă sunt produsul unei suferinţe metafizice: simţul, conştiinţa axiologică a omului încearcă să depăşească o lume a pătimirii printr-o alternativă superioară valoric perenă. * Suferinţa a fost creatoare cu deschidere cosmică în primul rând la omul în contact cu marile dimensiuni ale naturii, omul cel mai apropiat de cer, de începuturi. Astfel, omul arhaic a creat poezia cea mai sublimă, constituind invocarea şi nostalgia sa cerească. La polul opus, în epoca noastră, când viziunea cosmică a omului este blocată de invazia bunurilor de consum, a satisfacţiilor joase de moment, suferinţa metafizică a dispărut şi, consecutiv, veritabila creaţie de artă. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Epopeea sumero-babiloneană din zorii culturii universale, Ghilgameş, este un poem al meditaţiei asupra suferinţei, creaţie unui popor profund sensibil la tragismul fiinţei umane. Şi este semnificativ faptul că în acest sublim biruinţa etică este a omului, şi nu a zeilor duşmănoşi, acest lucru privind prietenia, anume dintre eroul căutând, găsind şi ratând nemurirea – şi Enkidu. Singura nemuritoare este prietenia. La anticii greci, măreţia tragicului consta în înfruntarea dintre om şi cer, omul fiind convins de injustiţia unor zei capricioşi şi vicioşi. Ieşirea cathartică era eroismul demnităţii umane, a suferinţei omului agresat de nedreptatea divină. Era un mod suprauman de afirmare a umanului. Pentru ca omul să fie creat şi să fie creator, a fost necesară suferinţa lui Prometeu. Este o profundă pătimire încercarea de a repara nereuşita creaţie. Această pătimire superioară este creaţia artistică umană, pe care omul o învaţă de la erou, care în acest scop, fură focul de la Zeus, focul fiind spiritul creator. Precum este ştiut, tragediile sunt superioare estetic şi ne impresionează inapreciabil mai mult decât comediile. Tocmai pentru că ele sunt stări filozofice consecutive meditaţiei asupra dramaticei vieţi omeneşti, datorită agresării omului de către destin sau de către om (homo homini lupus). Înalt filozofice sunt, alături de Prometeul eschilian – Oedip şi Antigona lui Sofocle, Hamlet, Regele Lear. Foarte semnificativă este cartea lui Oscar Wilde, De profundis, scrisă după condamnarea şi căderea brutală a poetului de la marele răsfăţat al saloanelor, la omul în lanţuri, carte care începe cu următorul gând : „Suferinţa este o clipă foarte lungă…pentru noi există numai un anotimp, anotimpul durerii” aforism care cheamă la meditare nesfârşită în faţa suferinţei morale. * Cele trei creaţii majore ale liricii noastre sunt prin excelenţă meditaţii asupra suferinţei în trei registre : în balada păstorului moldovan, răul inerent omului este contracarat prin transformarea morţii într-o feerică nuntă cu natura. În balada Meşterul Manole, divinitatea sacrifică Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

un şir de douăsprezece vieţi pentru a-şi vedea ridicată mănăstirea „cum n-a mai fost alta”; iar suferinţa metafizică din Luceafărul, constă în faptul că Hyperion nu poate reface, prin unirea lui tu cu eu, unitatea primordială din preludiu creaţiei, aşa cum scrie Eminescu într-un fragment postum. Conştiinţa acestui eşec este admirabil exprimată la a doua coborâre a a astrului : „Cum el din cer o auzi,/ Se stinse cu durere./ Iar ceru-ncepe a roti/ În locul unde piere.” Cele trei poeme sintetizează suferinţa universală : a omului, a eonului de sus şi a demiurgului care nu poate evita să producă suferinţă umană şi eonică. Doina, unicat românesc, este o expresie de înaltă nobleţe a inimi şi profundă rezonanţă a suferinţei metafizice : „Eu nu cânt că ştiu cânta,/ Cânt că-mi doare inima.” * Că suferinţa este stare filozofică apare mai ales la Eminescu şi Leopardi : „E funesto a chi nasce il di natale” – este funestă pentru cel care se naşte ziua sa natală - pentru că totul este deşertăciune, durere şi apunere. Georg Trakl semnează una din cele mai tragice poezii oglindind suferinţa metafizică La Eminescu, suferinţa apare sub cele mai felurite hipostaze. Ea începe încă din prima tinereţe cu evocarea morţii copilei de la Ipoteşti, în Mortua est! - injustiţie cosmică ducând la negarea de către poet a oricărui sens şi a însuşi creatorului. Această suferinţă metafizică va marca întreaga viaţă pe poet, aşa cum a remarcat cu multă subtilitate Svetlana Paleologu Ma a în cartea sa, Eminescu şi abisul ontologic. Din abisul ontologic profund tragic, suferinţa l-a aruncat pe Eminescu în sus, viziune formulată de contemporanul Nie sche.Adresânduse Fecioarei Maria, poetul o roagă să-i redea credinţa în viaţă, conştient de străinătatea sa în lume, ca geniu, şi de nimicnicia sa în raport cu absolutul onto-axiologic: Străin de toţi, pierdut în suferinţa Adâncă a nimicniciei mele Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. …Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa…

Pag. 5

Şi reapari din cercul tău de stele : Ca să te ador de-acum pe veci, Marie! Afrodita Anadyomene se întruchipează şi se înalţă din marea de suferinţe ale iubirii : „Şi să-mi răsai din marea de suferinţi, înaltă/ Ca marmura eternă ieşită de sub daltă.” (Gelozie). Lacrimile, suferinţa este necesară pentru starea abisală a iubirii; „Cum străbăteau atât de greu/ Din jalea mea adâncă,/ Şi cât de mult îmi pare rău/ Că nu mai sufăr încă.” (S-a dus amorul…) Cea mai tragică suferinţă eminesciană: eterna întoarcere, evocată în postuma Bolnav în al meu suﬂet…, unde apare spaima supremă : renaşterea sisiﬁcă identitară şi în acelaşi spaţiu şi timp, de-a lungul întregii vecinicii – exact invers faţă de viziunea lui Nie sche care credea că renaşterea a aceluiaşi este o supremă şansă, rezervată celor care au crezut în viaţă.

Intenţia lui Eminescu de „a modiﬁca Luceafărul şi a înălţa cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno” (ms. 2257, f. 4291 ), arată că, pentru poet, ﬁnalul capodoperei sale în forma apărută, şi anume, starea îngheţată, era nesatisfăcător, fără logică internă. Căci încremenirea este moarte, iar viul este mişcare. Suferinţa lui Hy-

Pag. 6

perion era metafizică, era viaţă dureroasă. * Tema celui mai profund dintre pictori, Rembrandt, este suferinţa. Starea filozofică a suferinţei a creat arta lui Van Gogh, încheiată cu tabloul Stol de corbi negri deasupra unui lan de grâu, prefaţă imediată la autoliza pictorului, al cărui cuvânt ultim apare emblematic pentru condiţia umană : „La tristesse durera toujours”- tristeţea o să dureze pururi. În muzică, meditaţia asupra suferinţei metafizice este excepţional exprimată de părţile lente din concertele pentru pian ale lui Mozart, mai ales concertele 21 şi 27. Filozofie a suferinţei este de asemenea Simfonia neterminată a lui Schubert. La fel, poemul simfonic al lui Richard Strauss, Moarte şi transfiguraţie. Aceste compoziţii concentrează în mod miraculos suferinţa şi bucuria îndurerată de a fi. Actualmente, odată cu apusul gândiri şi abolirea ori pervertirea tuturor valorilor spirituale, suferinţa filozofică creatoare apare desuetă. Doar caricaturizări ale durerii, model Guernica lui Pablo Picasso, care nu mai stârneşte compasiune, ci repulsie faţă de atitudinea de a degrada, a schimonosi durerea. Ce distanţă axiologică uriaşă între Guernica şi tabloul lui Mathias Grünewald, Răstignirea de pe Catapeteasma de la Issenheim, muzeul Unterlinden din Colmar ! Suferinţa este o stare cosmică, şi nu temă pentru un experiment pictural voit ultramodern. Răstignirea de la Issenheim pe de o parte, te zguduie, bulversează ca viziune, iar pe de altă parte, uluieşte ca întruchipare artistică a durerii atroce. Şi câtă nobilă suferinţă în tablourile unui alt modern, Georges Rouault, începând cu Bătrânul clown şi sfârşind cu Christ biciuit ! Şi să nu uităm înalta distincţie a durerii mamei lui Iisus din icoanele noastre ortodoxe cu fundalul deschis spre nemărginire. „Mişcarea e suferinţă”, scria Eminescu. Or, viaţa este mişcare. A exista înseamnă a suferi. Ca şi cum impulsul şi motorul vieţii, ale clipei următoare este suferinţa. Dar suferinţa este certitudinea absolută a faptului că existăm. Ea este necesară pentru ca să reinventăm mereu existenţa. Ca atare, suferinţa este sfântă. Ea a creat lumea, a creat viaţa, a creat artele. A creat sfinţii şi geniile.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

George PETROVAI

Martin Heidegger şi Karl Jaspers – ultimii mohicani ai marii cugetări într-o lume cu spiritul tot mai mic I.Martin Heidegger, filosoful fiinţei în timp şi întru moarte Din capul locului, ceea ce înseamnă deodată limpezirea titlului şi netezirea drumului înţelegerii către miezul acestui text, mă văd silit să fac două precizări: 1)Înţeleg prin marea cugetare acel soi de abordare sistemică şi animată de tendinţa cunoaşterii totalizatoare, din care – potrivit diferenţierii lui R. Rorty – rezultă fie o filosofie predominant sistematizatoare, fie una predominant edificatoare, altfel spus o filosofie constructivă şi una critică, fapt care l-a determinat pe Lucian Blaga să-i împartă pe cugetătorii însemnaţi ai lumii în vizionari-constructivi (Thales, Spinoza, Leibniz, Hegel) şi analitici-critici (Socrate, David Hume, I. Kant, Edmund Husserl). Cu completarea că Platon şi Aristotel reprezintă asemenea piscuri ale cugetării umane, încât este de la sine înţeles că îşi au locul lor de onoare în ambele categorii de filosofi. Spre exemplificare, iată părerea avizată a strălucitului logician Alfred North Whitehead despre Platon: „Toată filosofia de după Platon constituie simple note de subsol la dialogurile sale”... 2)Cu spiritul lucrurile nu sunt chiar aşa de simple cum par la prima vedere. Mai întâi că Biblia face o distincţie netă între suflet şi spirit. Pentru desemnarea sufletului se întrebuinţează termenul grecesc psyché şi ebraicul néphesh, iar pentru spirit se foloseşte grecescul pneúma, respectiv ebraicul rúach. Apoi că spiritul individual, colectiv şi universal i-a dat multă bătaie de cap lui Nikolai Berdiaev, acest adversar neîmpăcat al gândirii sistematice („Sistemele filosofice nu sunt nici posibile şi nici de dorit”, se apăra el), după unii filosof existenţialist, după alţii un mistic şi cam după toţi un romantic, dacă nu cu totul indecent (sic!), atunci cu totul străin de discursul filosofic impersonal. Căci în Spirit şi Realitate el este de părere că spiritul nu trebuie confundat cu sufletul, întrucât spiritul aparţine unui plan diferit, mai bine spus unei alte realităţi. Spiritul nu doar că „se uneşte interior cu sufletul şi-l transfigurează” (Spiritul şi Libertatea), dar „În viziunea spiritualistă a lui Berdiaev, lumea, spaţiul şi timpul sunt creaţii ale spiritului şi nu desemnează decât stări ale lumii spirituale ( Ilie Gyurcsik în Studiu introductiv la cartea Sensul istoriei, Editura Polirom, 1996). Spiritul fiind pentru Berdiaev „o mişcare de îmbrăţişare”, Dumnezeu Însuşi este spirit, nicidecum substanţă. Şi totuşi, se vor întreba unii, de unde graba de-a înghesui într-un singur text doi gânditori, când mult mai rezonabil şi mai cuviincios era să fie trataţi separat? Iată de unde. Sunt întru totul de acord cu eminentul filosof şi cărturar P.P.Negulescu cum că „Nu putem zice astăzi că avem o filosofie, cum putem zice că avem o matemaOnyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

“Dar ce este existenţa, această categorie filosofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la obsesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şi Jaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte o filosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat etichetele de existenţialişti? T e r m e n u l existenţă este explicat de filosoful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu înţelesul de „a ieşi dincolo de...” Prin urmare, existenţa heideggeriană este o smulgere din obişnuit, adică din relaţia care camuflează întrebarea primordială cu privire la fiinţa fiinţării. Totodată, prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang în filosofia hideggeriană.“ Pag. 7

tică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulţumim să constatăm că avem atâtea filosofii diferite câţi cugetători, după vremuri, s-au îndeletnicit cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, fireşte, în felul său”. De unde adevărul nu prea plăcut al celor două concluzii care se impun: a)Faptul că filosofia nu are un corp de principii admise de toată lumea (obiect bine determinat, metodă riguros definită, legi clar stabilite), plus caracterul discutabil al absolut tuturor rezultatelor ei, duce cu necesitate la studiul fiecărui filosof în parte; b)Dacă ştiinţele particulare pot fi studiate în mod dogmatic, filosofia nu poate fi studiată decât în mod istoric. Doar prin găzduirea celor doi gânditori în interiorul aceluiaşi text, că doar au trăit în aceeaşi perioadă şi au scris în aceeaşi limbă (Heidegger ca profesor şi, pentru aproximativ un an, rector al Universităţii din Freiburg, Jaspers profesor la Universitatea din Heidelberg şi din 1948 la cea din Basel), aveam şansa să scot în evidenţă nu doar deosebirile asemănătorului concept Dasein (la Heidegger este aproape sinonim cu om, la Jaspers – subiectul vital) şi asemănarea abordărilor filosofice fundamentale (transcendenţă, timp, existenţă, iluminare, adevăr, libertate etc.) tratate în mod distinct, inclusiv punctele de contact cu filosofia nonsistemică a lui Berdiaev (Dumnezeu, spirit, libertate, apofatism etc.), ci şi faptul că prin ei amândoi se încheie un mod de filosofare, după cum suntem înştiinţaţi: Jaspers în textul Filosofia în viitor: „Totuşi, în viitor nu va fi posibilă o adevărată dezvoltare a filosofiei fără înţelegerea acestor doi mari gânditori (Kirkegaard şi Nietsche, nota mea, G.P.) până în profunzimea originilor. Căci în destrămarea propriei lor opere şi în sacrificiul propriei lor vieţi, ei ne-au dezvăluit ceva de neînlocuit.”; Heidegger în Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii: „Filosofia a ajuns la sfârşitul ei. Orice tentativă de a mai gândi filosofic nu dă naştere decât la renaşteri epigonice cu diferite variaţiuni”, respectiv: „Sarcina gândirii ar fi atunci aceasta: abandonarea gândirii de până acum, în vederea determinării lucrului ce trebuie gândit – a mizei pe care gândirea o poate avea”. În paranteză fie spus, compatriotul nostru Emil Cioran, „acest sceptic de serviciu al unei lumi în declin”, cum obişnuia să-l alinte prietenul său Petre Ţuţea, nu acelaşi lucru îl avea în minte atunci când afirma că simte nevoia să se deparaziteze de filosofie? De la Jeanne Hersch (cartea Mirarea filoso-

Pag. 8

fică, Editura Humanitas, 1994) aflăm noua formă în care trebuie să se pună mai departe problemele ce ţin de philosophia perennis: „Aşadar, o sarcină fundamentală a filosofiei în zilele noastre constă în a reflecta asupra metodelor şi conceptelor ştiinţelor care studiază natura sau omul. Trebuie ca filosofia să ajungă la o înţelegere a lor suficient de avansată ca să exercite o influenţă clarificatoare asupra modului în care ştiinţele se înţeleg ele înseşi, ca şi asupra ideii pe care şi-o fac despre ele nespecialiştii”. Ori la acest capitol Jaspers stă mult mai bine decât Heidegger, ca unul care venea în filosofie din afară – la început câteva semestre de drept, apoi medicina şi prin ea psihiatria. Tocmai de aceea afirmă tranşant în Filosofia în viitor: „Ştiinţa este o condiţie indispensabilă pentru filosofare”. Şi puţin mai departe: „Filosofia se leagă de ştiinţă şi gândeşte în mediul tuturor ştiinţelor. Fără puritatea adevărului ştiinţific, propriul ei adevăr este de fapt inaccesibil”. Pentru ca în scrierea Originea şi sensul istoriei să-i acuze pe unii filosofi moderni că „vorbesc despre ştiinţă ca şi cum ar cunoaşte-o” şi să deplângă faptul că „Până şi filosofi de talia lui Hegel ştiu prea puţin despre ştiinţă”. Jeanne Hersch este de părere că „fondul cel mai autentic şi mai asiduu al gândirii lui Heidegger este mirarea filosofică: „De ce există mai degrabă ceva decât nimic?” se întrebau cam în acelaşi timp Parmenide şi chinezii antici, o întrebare reluată care-l plasează pe filosoful german la polul opus celui în care se situează Henri Bergson, şi asta deoarece ea (întrebarea) nu vizează neantul ci fiinţa. Plecând de la această întrebare, Heidegger ajunge la fiinţa fiinţării, sintagmă care are menirea să reveleze subtila distincţie dintre fiinţare şi fiinţă: fiinţarea „ascunde” fiinţa şi ei îşi datorează existenţa, iar fiinţa nu există decât ca fiinţare! De precizat, ne avertizează J. Hersch, cea care timp de un semestru a audiat cursurile lui Heidegger, că „fiinţa trebuie înţeleasă aici ca verb, nu ca substantiv”, fiinţarea dovedindu-şi prezenţa numai întrucât în fiinţă există un fel de acţiune., Dar, taman ca Sfântul Ioan al Crucii care cerea să fie dat totul la o parte ca să poată vedea, Heidegger constată că obiectivitatea constituie întotdeauna un obstacol în căutarea fiinţei. Drept aceea, problema cheie pentru gânditorul în discuţie era de-a şti ce se dezvăluie ca fiinţă dincolo de obiectivitate. Ori pentru asta avea mare şi stringentă nevoie de noi „unelte” care să vină în ajutorul raţiunii, ştiut fiind faptul că din triada observaţie-experiment-raţionament, filosoful între-

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

buinţează doar raţionamentul. Se simţea cu atât mai îndemnat la aşa ceva, cu cât un filosof de talia lui Henri Bergson resimţea fixitatea cuvintelor (el care gândea întregul într-o devenire fluidă) ca una din dificultăţile majore ale exprimării filosofice. Iată de ce Heidegger, „dincolo de fiinţarea utilă care ascunde fiinţa” (J. Hersch), descoperă limba şi noile sensuri atribuite cuvintelor cu ajutorul unor prefixe sau sufixe, cuvinte despre care cu îndreptăţire se afirmă că până la el „păreau adormite în vocabularul grec sau german”. Care este principala explicaţie a raportului atât de special al lui Heidegger cu limbajul, încât cugetările lui fundamentale nu pot fi reproduse fidel decât în termenii săi, acele cuvinte elaborate de el, respectiv acele cuvinte vechi altfel întrebuinţate decât în vorbirea curentă sau potrivit tradiţiei şi care nu numai că „nu pot fi separate nicicum de mişcarea filosofică ce se efectuează în şi prin ele” (J.Hersch), dar nici nu se lasă traduse prin altele? Ea (explicaţia) constă din influenţele venite pe de o parte dinspre presocratici, pe de altă parte dinspre doi compatrioţi: poetul romantic Friedrich Hölderlin şi gânditorul în manieră artistică Frie-

drich Nietzsche, amândoi având o deosebită preţuire faţă de presocratici. Înarmat cu acest set redutabil de „unelte” puse la dispoziţia raţionamentului, fireşte că Heidegger a putut purcede la explorarea în manieră proprie a trei dintre categoriile nodale şi mereu inepuizabile ale filosofiei: adevărul, existenţa şi Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

timpul. De ce adevărul? Pentru că, ne înştiinţează aceeaşi J.Hersch, „Întrebarea fundamentală cu privire la fiinţa fiinţării este, în alţi termeni, întrebarea cu privire la adevăr, şi ea este în fond singura pe care a vrut s-o pună Heidegger”. El formulează trei cerinţe în legătură cu adevărul: rigoarea gândirii, preocuparea pentru exprimare şi economia de limbaj. Dar ce este existenţa, această categorie filosofică ce l-a preocupat pe Kirkegaard până la obsesie şi în legătură cu care atât Heidegger, cât şi Jaspers au elaborat (fiecare în stil personal) câte o filosofie, deşi, în ceea ce-i priveşte, au refuzat etichetele de existenţialişti? Termenul existenţă este explicat de filosoful nostru prin rădăcina cuvântului existere, cu înţelesul de „a ieşi dincolo de...” Prin urmare, existenţa heideggeriană este o smulgere din obişnuit, adică din relaţia care camuflează întrebarea primordială cu privire la fiinţa fiinţării. Totodată, prin smulgere existenţa trezeşte posibilitatea, o categorie cu rol de prim rang în filosofia heideggeriană. În concluzie, tot ce există conţine în sine posibilităţi, iar printre acestea esenţială este posibilitatea morţii sale, posibilitate devenită în final certitudine. Cu alte cuvinte, cel ce există îşi descoperă „fiinţa întru moarte”, adică tocmai ceea ce-i dă existentului posibilităţile sale. Altminteri, acesta ar aparţine în întregime fiinţării şi pentru el n-ar mai fi nici posibilităţi, nici existenţă. Deşi scrisă în tinereţe (anul 1927), opera principală a lui Martin Heidegger este Fiinţă şi Timp (Sein und Zeit), lucrare în care cele două categorii se raportează atât de strâns una la cealaltă, încât formează o unitate îmbucată. Explicaţii suplimentare în legătură cu acest concubinaj filosofic ne oferă însuşi autorul în conferinţa Timp şi Fiinţă, conferinţă ţinută pe data de 31 ianuarie 1962 la Universitatea din Freiburg şi care, tradusă în româneşte, a apărut la Editura Humanitas (împreună cu scrierile Sfârşitul filosofiei şi sarcina gândirii şi Drumul meu spre fenomenologie) în cartea intitulată Despre miza gândirii (miza gândirii – experienţa lucrului însuşi pe care ea îl gândeşte şi care nu se lasă exprimată printr-un cuvânt sau altul, ci prin limba în întregul ei). N.B.Despre fenomenologie doar atât: Este filosofia lui Edmund Husserl, fostul profesor al lui Heidegger, prin care nu trebuie vizate lucrurile în lume, ci modul în care ne sunt date lucrurile ca fenomene. Fenomenologia, vasăzică, avea ca scop analiza activităţii conştiinţei intenţionale. Din conferinţa Timp şi Fiinţă se desprind

Pag. 9

următoarele idei călăuzitoare: a)”Fiinţa înseamnă, încă de la începuturile gândirii occidental-europene şi până astăzi, ajungere-la-prezenţă”, care are rolul ontologic al liniuţei de unire dintre timp şi fiinţă; b)”Fiinţa şi timpul se determină reciproc, însă în aşa fel încât nici fiinţa nu poate fi numită drept ceva temporal, nici timpul drept ceva ce fiinţează”; c)”A lăsa să ajungă la prezenţă” înseamnă a scoate din ascundere, a aduce în deschis; d)”Timpul autentic este cel al oferirii luminatoare a ajungerii-la-prezenţă din trei direcţii diferite – din prezent, trecut esenţial şi viitor -, pe care apropierea vine să le unifice”. Căci timpul înţeles ca o scurgere succesivă a „acum”-urilor (trecutul înseamnă „acum-nu-mai, prezentul este prezenţă, iar viitorul „acum-încă-nu”), timpul, deci, „nu e ceva făcut de om, omul nu e ceva făcut de timp. Nu există, aici, un <a face>. Există un <a da>, în sensul amintitei oferiri, care vine să lumineze deschiderea de spaţiu-timp”. (Notă: La rândul lui Jaspers va vorbi de luminarea existenţei!) Voi încheia această primă parte a eseului cu o constatare dacă nu şocantă, măcar surprinzătoare în legătură cu părerea Jeannei Hersch vizavi de omul şi filosoful Heidegger. Căci, deşi îl consideră „un filosof veritabil”, ea îi reproşează omului Heidegger „rătăcirea în mişcarea naţional-socialistă, când devine în 1933 rectorul noului regim, sub autoritatea căruia maestrul său Husserl este eliminat ca evreu din Universitate şi bibliotecă – Husserl, căruia îi dedicase lucrarea Fiinţă şi Timp în semn de respect şi prietenie”. Iar ca filosof, susţine Hersch, în pofida unei lungi prietenii cu Heidegger, Jaspers „a perceput întotdeauna în gândirea sa un anumit vid, o inconsistenţă, o anemiere a responsabilităţii”.

II.Jaspers, omul de ştiinţă convertit în filosof Venind în filosofie dinspre psihiatrie (în anul 1913 a scris Psihopatologia generală, iar în 1919 Psihologia concepţiilor despre lume) şi apoi rămânând fidel filosofiei până la moarte (deşi bolnăvicios, a trăit 86 de ani, lăsând în urmă o vastă operă filosofică), mai că-ţi vine să crezi că Bertrand Russell l-a avut pe Karl Jaspers model atunci când şi-a ticluit celebra butadă: „Omul de ştiinţă ştie la limită totul despre nimic, iar filosoful ştie nimic despre totul”. Cum în prima parte a prezentului eseu am

Pag. 10

făcut mai multe referiri la Jaspers (fie pentru a scoate în evidenţă asemănările cu gândirea lui Heidegger, fie deosebirile dintre cei doi), în aceasta a doua parte voi căuta să înfăţişez ceea ce a făcut din el un cugetător referenţial în filosofia secolului XX şi, totodată, unul distinct şi de calibru în filosofia universală. Trebuie spus că din cauza poziţiei filosofice adoptate şi a căsătoriei cu o evreică, în anul 1937 guvernul naţional-socialist i-a retras lui Karl Jaspers dreptul de a mai preda în vreo universitate din Germania, fapt care îl va decide în 1948 să accepte invitaţia Universităţii din Basel (universitate unde predase şi Nietzsche), iar pe Jeanne Hersch o îndeamnă să sublinieze în studiul închinat filosofului că „Opera şi omul formează în cazul lui o unitate”. Principala operă filosofică jasperiană, scrisă în anul 1932, se intitulează Filosofie, la drept vorbind o meditaţie raţională asupra limitelor condiţiei umane, căci – ne înştiinţează aceeaşi Hersch – „Jaspers îşi conduce reflecţia până la limitele ei, mai întâi pentru a explora situaţia în lume a subiectului gânditor, apoi pentru a înţelege care este prezenţa sa printre ceilalţi oameni şi, în sfârşit, posibila sa libertate în faţa transcendenţei”. Întâlnim în această frază mai multe concepte: condiţie umană, lume, subiect gânditor, libertate şi transcendenţă, care împreună cu existenţa, adevărul, fiinţa, timpul, limbajul şi comunicarea ne dau însăşi coloana vertebrală a gândirii jasperiene. Mai repede sau mai târziu, prin nefericita condiţie sau zbatere umană înţelegem următoarele: Omul cată negăsind în al vieţii cerc gonind! Cam asta-i şi părerea scriitorului suedez Pär Lagerkvist în celebrul roman Piticul: „La ce folosesc aripile dacă nu avem voie să zburăm cu adevărat? Ne sunt povară în loc de slobozenie. Sunt grele, ne apasă. Le tragem după noi. În cele din urmă ne devin nesuferite. Şi simţim ca un fel de uşurare când îmblânzitorul de şoimi, plictisit de joaca lui crudă, ne trage scufia peste ochi şi ne scuteşte cu totul de a mai vedea ceva”. Omul lui Jaspers este subiectul a cărui conştiinţă se trezeşte atunci când el se descoperă în mijlocul unei realităţi numită lume sau fiinţă. De ce fiinţă? Deoarece nu depinde de el, ci se constituie în obiect, adică se prezintă subiectului aşa cum este ea. Aşa se face că subiectul gânditor, captiv pentru vecie în interiorul tensiunii kantiene subiect-obiect, ţinteşte cu disperare să cunoască o lume care pentru el nu va avea niciodată nici unitate şi nici totalitate, căci – concluzionează filosoful Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

– cunoaşterea totalităţii îi este inaccesibilă! Este adevărat că prin efort şi străduinţă putem merge dincolo de ceea ce deja ştim, astfel mărind raza cercului în care ne mişcăm. Dar nu putem emite pretenţia cunoaşterii totalităţii, deoarece aceasta ne este refuzată prin însăşi încercarea de a cunoaşte. Dar iată ce spune Jaspers despre condiţia umană în textul Originile filosofiei, după ce câteva rânduri mai sus numeşte situaţii-limită “situaţiile fundamentale ale fiinţării noastre factice (Dasein): trebuie să mor, să sufăr, să lupt, sunt supus întâmplării, mă încurc inevitabil în hăţişul vinei”: „Un alt mod de-a sesiza condiţia noastră umană este conştientizarea nesiguranţei pe care ne-o inspiră tot ce fiinţează în lume”. Un alt concept nodal al filosofiei jasperiene este adevărul. În studiul Ideea de universitate din anul 1946 („Termenul de idee, opinează J.Hersch, trebuie aici înţeles în sens kantian, ba chiar platonician”), Jaspers nu are în vedere universitatea reală, ci modelul care ar trebui să stimuleze necontenit spiritele profesorilor şi studenţilor, adică acel loc unde se dezvoltă simţul filosofic al adevărului şi sensul transcendent al adevărului vizat de credinţa filosofică. Prin urmare, universitatea în întregul ei fiind un refugiu al libertăţii de gândire, nicidecum un instrument de propagandă, ea trebuie să se dedice cercetării fără compromisuri, căci nu are de dat socoteală decât în faţa raţiunii şi a criteriilor adevărului. De unde, ne asigură gânditorul, rolul important ce revine comunicării autentice dintre două fiinţe omeneşti, comunicarea dobândind înţelesul de perspectivă comună înspre adevăr pentru cei care vorbesc şi cercetează împreună. Iată de ce universitatea, acest loc deopotrivă al libertăţii ca şi al cercetării şi învăţământului, trebuie să ofere „posibilitatea unei comunicări autentice între profesori şi studenţi, ca şi între studenţi, şi – dacă se poate – între profesori”. Dar suntem avertizaţi să nu confundăm comunicarea cu transmiterea. Transmiterea are loc atât în ştiinţă la nivelul conştiinţei în genere, cum o numeşte Jaspers, cât (asta în primul rând!) şi la nivelul Dasein-ului, nivel al condiţiei umane la care transmiterea le permite oamenilor să-şi coordoneze activităţile în lumea în care-şi desfăşoară experienţa comună, în care până la urmă luptă pentru supravieţuire. Comunicarea, însă, se face de la existenţă la existenţă, ceea ce înseamnă că existenţa nu cunoaşte decât convingeri, pe când conştiinţa în genere se ocupă de realităţi obiective. Cu Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

completarea că aceste convingeri au sens şi sunt purtătoare de adevăr doar pentru existenţa în totală şi deplină libertate, căci impuse printr-o realitate constrângătoare, ele îşi pierd de îndată adevărul existenţial. Convingerile prin care existenţa se leagă pe viaţă şi pe moarte cu absolutul, nu pot fi comunicate decât în cadrul unui schimb în care libertatea, respectiv rezistenţa celeilalte existenţe constituie deodată un obstacol permanent şi o condiţie indispensabilă. Acest proces este numit de Jaspers luptă din iubire. De ce din iubire? Pentru că existenţa nu urmăreşte victoria, ci adevărul pentru sine şi pentru celălalt. La originea existenţei se află transcendenţa (Dumnezeu), la care noi, ca existenţă, ne raportăm prin limbajul lucrurilor. Vasăzică, deşi transcendenţa nu poate fi arătată sau demonstrată, întrucât nimic nu poate fi spus despre ea în limbaj direct, totuşi, existenţa găseşte în realitatea empirică, mai precis în situaţiile ei limită, acele semne care-i vorbesc despre transcendenţă şi pe care cugetătorul nostru le numeşte „cifruri” sau „scriere cifrată” a transcendenţei.

Cu cifrurile lucrurile stau cam aşa: 1)Nimic nu este cifru, totul poate să fie cifru; 2)Cifrurile posibile sunt fără de număr; 3)Cifrurile nu „vorbesc” despre transcendenţă decât pentru existenţă, mai bine spus pentru libertate, iar ea nu doar că elaborează cifruri ale transcendenţei, dar chiar le descifrează;

Pag. 11

4)Pentru absolutul „lecturii” existenţiale, caracterul ambiguu al cifrurilor este inevitabil şi indispensabil în acelaşi timp. Luptând împotriva idolatriei şi superstiţiei, Jaspers ne atrage atenţia că nici cifrul, nici chiar interpretarea acestuia nu reprezintă transcendenţa: „Pentru ca omul să pună mâna pe divinitate şi pentru a fi el însuşi cel care trebuie să fie, este necesar ca el să păstreze puritatea transcendendeţei, ascunsă, depărtată sau străină”. Notă: În textul Cuprinzătorul, Jaspers spune în legătură cu acest concept: „Cuprinzătorul este, aşadar, ceea ce doar se anunţă în gândire. El însuşi nu apare niciodată, ci tot ceea ce ne apare se iveşte înăuntrul lui”. Pentru ca două pagini mai departe să ni-l prezinte ca pe un Ianus al subtilităţii cugetării existenţialiste: „Este suficient dacă voi menţiona că atunci când cuprinzătorul este conceput ca fiinţa însăşi, el este numit transcendenţă (Dumnezeu) şi lume; atunci când este gândit ca ceea ce suntem noi înşine, el ia numele de fiinţare factică, conştiinţă în genere, spirit şi existenţă”. Părerea lui Jaspers este că tocmai eşecul în lume constituie cifrul decisiv al transcendenţei şi că în omul empiric există acest senzaţional cifru: condiţia lui este simultan natură şi libertate! Cu precizarea că libertatea nu este posibilă decât prin natură. Deoarece transcendenţa nu se află numai în libertate, ci – prin intermediul acesteia – apare şi în natură, iată că ajungem la antinomia libertăţii: unindu-se cu natura, ea se distruge ca libertate; contrazicând natura, ea eşuează ca Dasein empiric. Dasein-ul sau subiectul vital vrea să dureze în natură, iar existenţa doreşte absolutul. Cum ambele tendinţe se reflectă în condiţia umană, iată cauza pentru care în lume există două forme de morală: una a măsurii, pentru care eşecul nu are nici un sens, ea cultivând prudenţa şi abilitatea, cealaltă – marcată de absolutul libertăţii, consideră că totul e posibil şi sfârşeşte prin a accepta cifrul eşecului. Tot despre adevăr se ocupă Jaspers şi în prima parte a Logicii filosofice, carte apărută în anul 1947. După ce pune în evidenţă paradoxul fundamental al filosofiei (dacă în ştiinţă există întotdeauna un obiect de cercetare, în filosofie, datorită faptului că ea studiază însăşi fiinţa, nu există aşa ceva!) şi după ce ilustrează caracterul precar al filosofiei (poate fi oricând respinsă, pentru că nu este cu adevărat ştiinţifică şi pentru că filosoful nu poate să demonstreze ceea ce afirmă), Jaspers recunoaşte că pentru gândirea filosofică condiţiile logice rămân indispensabile şi, ca atare, se supune

Pag. 12

consecvent lor, însă prelungeşte această gândire până la limitele ei, adică până acolo unde resursele intelectuale se epuizează şi inevitabil eşuează în „greşeli logice”, mai exact în erori de felul tautologiilor, contradicţiilor şi cercurilor vicioase. Dar Dumitru Ghişe şi George Purdea, semnatarii Prefeţei la Texte filosofice, carte apărută în anul 1986 la Editura Politică, nu sunt de acord cu maniera lui Jaspers de-a scrie „doar aluziv, în nota ştiută”, aşa că, neimpresionaţi de faima autorului, taxează Logica filosofică drept o agreabilă mediocritate: „(...) <logica> sa constituie o tratare existenţial-filosofică a câtorva categorii gnoseologice (adevăr, intelect, raţiune, judecăţi existenţiale şi evaluative etc.) prin raportarea lor continuă la problematica accederii la fiinţă şi la autenticitatea fiinţării proprii. Nu este, deci, de mirare că logica modernă nu i-a reţinut în niciun fel aportul şi că numele său nu figurează la indicele de nume al lucrărilor de specialitate”. Optimismul lui Karl Jaspers în viitorul omenirii răzbate din Originile şi sensul istoriei, principala lucrare de filosofia istoriei, el descoperind în istoria omenirii perioada axială, intervalul dintre anii 800-200 î.e.n., când gânditori din China, India, Iran şi Palestina au întemeiat, concomitent şi independent, marile filosofii şi religii, astfel punânduse bazele gândirii sistematice întru dobândirea primei forme a conştiinţei de sine. Precedată de epoca preistorică şi pregătită de epoca prometeică a unor progrese tehnico-materiale, Jaspers crede că urme ale acelei antice axe spirituale s-ar resimţi până în zilele noastre, în acest mod percepându-se semnele vagi şi nesigure ale unei noi perioade axiale, ce poate culmina într-o nouă comunitate spirituală a omenirii, caracterizată printr-un nivel superior al conştiinţei de sine şi, evident, printr-o mai înaltă conduită morală. Prezentul pare a fi o cumpănă a vremurilor, timp suspendat între „nu-mai” şi „nu-încă”, cu el închizându-se uriaşul arc al civilizaţiilor şi de la el începând istoria propriu-zisă a omenirii – istoria înţelegerii şi solidarizării universale. Închei acest lung expozeu cu câteva cuvinte despre Psihopatologia generală, care – ne asigură J.Hersch – „a rămas o operă clasică, folosită încă şi astăzi”, lucrare în care K.Jaspers face o netă distincţie între psihologia explicativă (o stare psihică sau anumite tulburări psihice pot fi explicate atunci când se descoperă cauzele psihice sau fiziologice) şi psihologia comprehensivă (comportamentul unui subiect este înţeles atunci când se stabileşte o legătură între procesele lui psihice şi anumite motive).

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Mioara BAHNĂ

Marian Ruscu: Lungul drum până departe

crisă cu plăcerea de a povesti, de a-i face părtaşi pe cititori, ca pe nişte prieteni buni, la retrăirea, în acest mod, a unei consistente părţi de viaţă, cu inerenta ei latură de insolit, cartea lui Marian Ruscu, Lungul drum până departe – Editura Premier, Ploieşti, 2014 – e un lung monolog cald, fără patimă, cuprinzând rememorarea binelui şi a răului, cu nezdruncinata convingere a autorului că totul face parte dintr-un scenariu scris de o mână care trasează totul infailibil şi implacabil, cea mai înţeleaptă atitudine pe care trebuie să o adopte omul nefiind decât să-şi asume rolul pe care l-a primit, dacă poate conştientiza acest lucru. Marian Ruscu face bilanţul unei perioade din viaţa lui, având în centru experienţa pe care a trăit-o, începând din 1976, când a preluat conducerea unei unităţi turistice importante şi cu un notabil grad de celebritate, „Paralela 45°”, din apropiere de Ploieşti. Este, prin urmare, o carte autobiografică, în care chiar numele „personajelor” sunt – poate – reale, iar pitorescul este o trăsătură evidentă a lumii pe care o devoalează cititorului. Condusă de memoria afectivă, relatarea face din narator un fel de cruciat sui-generis care învaţă să lupte, în felul său, cu un sistem discreţionar, căruia îi smulge, fără violenţă, masca, fără a o arăta însă ca pe un trofeu, ci spre a putea trăi împăcat că nu s-a lăsat călcat în picioare, valorificând inteligent tocmai instrumentele acestuia, pentru a-i umaniza faţa, pentru a face acceptabilă vieţuirea, bineînţeles, favorizat şi de domeniul profesiei sale, turismul, unde inerentul contact cu adevărata civilizaţie, de dincolo de graniţele carcerale pentru majoritatea populaţiei româneşti, conştientizate sau nu ca atare, îi dădea autorului, firesc, o altă perspectivă asupra realităţii. Dar nu doar cu sistemul a trebuit să lupte, ci şi cu tot felul de inşi, adesea gregari, abjecţi, din lumea interlopă a timpului, criminali sau potenţiali criminali, fiinţe subumane, cărora, nu o dată, a reuşit, măcar temporar, să le scoată la iveală tocmai latura umană şi, adesea, să şi-i fidelizeze, chiar dacă nu avea un asemenea ţel. Densitatea întâmplărilor apropie textul de cărţile de aventuri, iar autorul nu conteneşte să le dea la iveală, în ritm susţinut, fără pic de răgaz, păstrând continuu atenţia cititorului îndreptată spre întâmplarea povestită, dar, în acelaşi timp, cu spranţa că următoarea relatare va fi cel puţin la fel de captivantă cum e cea pe care tocmai o derulează, dorinţă care i se întâmplă de fiecare dată. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Un aspect care se remarcă de-a lungul acestui drum este păstrarea de către scriitor a unui fel de inocenţă, în pofida a tot ce trăieşte, izvorând poate şi din recunoscuta lui convingere că există un univers paralel, ezoteric, prin care totul este, oricum, supervizat, controlat, nelăsat la voia întâmplării, de care el însuşi mărturiseşte că a beneficiat, prin mesaje /mesageri care au apărut în situaţii-limită, care puteau, în orice alte condiţii „pământeşti”, să degenereze în tragic, şi care i s-au „materializat” în chipul lui Beatrice, fiica lui, sau a vreunei alte înfăţişări umane, dar care, imediat ce momentul grav a fost depăşit, au dispărut fără urmă. O nostalgie firească e „rama” întregului, iar cauza e, mereu, ca pentru orice om, venită dinspre timpul prea repede curgător, căruia autorul îi păstrează amintirile ca pe nişte trofee. Văzut în ansamblu, volumul lui Marian Ruscu poate fi citit ca parte dintr-o amplă monografie a unei epoci, din care, spre norocul – neconştientizat însă de mulţi – tuturor, se scot la iveală, prin cei care vor să se păstreze imaginea unui timp, aspectele sale, de toate felurile, care indiferent cum au fost, pentru oricare tăitor de atunci, cu siguranţă, au avut şi imensa cantitate de pozitiv, venind, aşa cum lasă să se înţeleagă şi Marian Ruscu, în primul şi în primul rând, din tinereţea fiecăruia. Deşi, după mărturisirea autorului, absolut tot ce relatează e real, cartea de faţă frizează literatura de aventuri, cu atingere de SF, fiindcă, mai ales la hanul /motelul /hotelul /complexul turistic „Paralela 45°”, unde se petrec cele mai multe dintre întâmplările narate, experienţele pe care le trăiesc lucrătorii de acolo, turiştii şi, mai ales, cel care ştie să vadă senzaţionalul fiecărei clipe de viaţă, Marian Ruscu, din postura de conducător al acestui local, lumea, derulată de-a lungul câtorva ani, are în viaţa ei de toate: şi linişte, dar şi violenţă, mergând până în pragul crimei ori anticipând-o, şi dragoste, în diverse forme de manifestare, şi întâlniri de gradul III, aproape neverosimile, şi anecdotic, şi spectacular, dar şi banal, şi contacte între civilizaţii, asupra cărora sistemul politic are o influenţă covârşitoare, într-o perioadă în care, privind din perspectiva de azi, totul ar fi fost omorf, anost, insipid... Aşadar, cu promisiunea autorului, strecurată în această carte, că va continua destăinuirea experienţelor petrecute în această zonă aluneacoasă, a turismului, Marian Ruscu, fără inhibiţii artificiale ori false pudori, pune sub ochii cititorului zone dintre cele mai puţin accesibile pentru public, ale unei lupte surde, de cele mai multe ori, pentru supravieţuire decentă.

Pag. 13

Camelia SURUIANU

Metamorfoze de Ion Marin Sadoveanu – cronicǎ dramaticǎ Motto: Domnul Ion Marin Sadoveanu este un desăvărşit om de teatru. (- Perpessicius) Perioada petrecută la Paris şi influenţa primei soţii, actriţa şi regizoarea Marietta Sadova au fost hotărâtoare în dezvoltarea marii pasiuni a lui Ion Marin Sadoveanu pentru teatru. Scriitorul a încercat să înnoiască dramaturgia noastră atât din postura de teoretician, cronicar, cât şi din aceea de conducător de instituţii publice. Dacă privim în ansamblu, activitatea sa dramaturgică s-a desfăşurat între anii

1926-1930. A scris patru piese Me-

tamorfoze, Anno Domini, Molima, Pelican-Bar, care, din păcate, nu îl vor impune în teatrul românesc. Acest fapt se datorează publicului, atras, la acea vreme, de comedie, în defavoarea pie-

“Despre Psyche, mitologia ne spune, că era o tânără vestită în întreaga lume pentru frumuseţea ei. O altă calitate copila nu avea. Nu epata cu inteligenţa şi nici nu deţinea cunoştinţe în arta vreunui meşteşug. Ajungând la vârsta maturităţii, părinții, împlinind porunca unui oracol, au părăsit-o pe vârful unui munte. Oracolul le spusese că soarta fetei era ca, de pe acel munte, să fie luată de soţie, de către un monstru. Într-adevăr, Psyche a fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat. Acolo, un necunoscut care nu i se arăta decât noaptea, a luat-o de soție. “

selor psihologice, care dezvoltau personaje complexe, momente tensionate. Pasionat de schimbările artei scenice pariziene, după ce renunţă la doctoratul în Drept, parcurge „toată istoria teatrului francez de la 1860 încoace şi criticile lui Francisque Sarcey“1, frecventează cercurile culturale, fiind atras de piesele lui François de Curel şi de experienţele lui Jacques Copeau, jucate pe renumita scenă „Vieux-Colombier“. Pe această cale urmărea săşi însuşească viziunea artistică, căutând un mijloc prin care să impună în dramaturgia autohtonă noile direcţii scenografice europene. Cu alte cuvinte, să implementeze publicului aplecarea către arta psihologică, în care emoţia juca un rol important, reprezentând punctul de greutate al piesei. Mai târziu, într-un articol, publicat în „Rampa“, le mărturisi cititorilor faptul că: „Am avut un singur scop: să fac teatru cu oameni vii, [...] aducând singurul material interesant pe scenă: Omul.“2 Din această perioadă datează şi câteva încercări rămase în manuscris, neterminate. Aedul are ca subiect drama unei frumoase castelane care nu se putea împlini în dragoste din cauza intrigilor unui pescar. Dincolo este o piesă inspirată din prelegerile cursului de psihologie ale doctorului Pièrre Jean, profesor la Collége de France. Această dramă anticipează oarecum conflictul psihologic din Molima, considerată cea mai reuşită piesă din creaţia sa. Personajul principal este Ioan, un pictor

Pag. 14

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

de succes, care devine obsedat de întuneric, pier-

tului „uitarea“: „Departe, prispă de cleştar, prin care

zându-şi în cele din urmă raţiunea. Deşi era încon-

treci în viaţă. / Dar au uitat cu toţi, şi tu, Psyhe, la fel

jurat de familie, el nu reuşeşte să se salveze, în

uita-vei, / C-ai fost cândva, în infinit, locuitor al slavei.“

ciuda încercărilor disperate ale soţiei de a-l scoate

Dornică de a experimenta necunoscutul, Psyhe co-

din starea patologică în care se afundase. Ioan se

boară mai departe, ajungând în zona „sufletelor

înscrie în categoria acelor intelectuali rătăciţi „în

neîntrupate“, spaţiu localizat în apropierea sferei

tot soiul de speculaţii metafizice din care nu poate

umane.

ieşi“, categorie ilustată generos de literatura interbelică.

Aici îl întânlneşte pe Fir de Funigel, spirit învăluit într-o mantie de culoarea aramei. Atmos-

Metamorfoze

fera devine sumbră, cu vânt şi frig, un univers prevestitor al vieţii pământene. Înţeleptul Eros,

Piesa în versuri Metamorfoze, o veritabilă re-

tutorele ei, cunoscând următorul prag de trecere,

plică satirică la adresa tendinţelor tradiţionaliste

o înştiinţează că va intra în cea din urmă etapă: „Tu

ale teatrului românesc, a fost publicată în anul

te naşti pe lume .... Eu voi fi murit ... / Astfel cere

1926, în paginile revistei „Viaţa Românească.“

vraja...“

Prin tema luptei dintre bine şi rău, se apro-

Cu toate că este atenţionată că va rămâne

pie de binecunoscutele legende dramatizate. Ac-

singură, fără a intui zădărnicia vieţii pământene,

ţiunea se petrece într-un decor marin, în care

Psyhe coboară mai departe. Se decide să plece cu

virgina Psyhe, plictisându-se de universul ei celest,

Fir de Funigel, „călăuza ei tristă“, pe care îl pri-

dar monoton, doreşte o schimbare. Văzând Eros,

veşte cu admiraţie, crezând că universul terestru îi

tutorele ei, că suferă de melancolie îi sugerează să

va oferi prilejul împlinirii erotice. Dar, în ciuda

nu se mai afunde în lumea visului, ci să se bucure

acestei dorinţe, o bizară tensiune sufletească pune

de frumuseţile spaţiului înconjurǎtor. Pentru un

stăpânire pe întreaga sa fiinţă. Fir de Funigel, re-

timp fata acceptă sugestia, însă starea de neîmpli-

prezentantul Toamnei, este întâmpinat de triada

nire nu dispare. În pofida faptului că fusese iniţiată

Primăverii, formată din Croitorul, Alchimistul şi

în tainele întrupării, ignorând învăţătura sacră,

Armurierul. Între el şi cele trei spirite are loc o

asemenea Luceafărului eminescian, Psyhe tânjeşte

luptă. După ce primeşte ajutorul magic al fetei, Fir

după o „clipă“ de iubire. Îşi aşteaptă cu nerăbdare

de Funigel iese învingător.

„necunoscutul“ iubit care, în urma chemării, vine

În cea din urmă etapă, amorul tăgăduitor

„încet, prin linişte spre mare“. Ca o fantomă, din

al tânărului va fi sentimentul care o va ajuta să se

infinitele depărtări ale Cosmosului, străinul co-

„metamorfozeze“ în fiinţă pământeană. Eros, în-

boară. Când o vede „pe luminoasa“ Psyhe, se as-

gândurat şi trist, înainte de a se despărţi de Psyhe,

cunde.

„sufletului deja pângărit“ îi dă un ultim sfat: „Gân-

În

pofida

chemărilor

stăruitoare

necunoscutul refuză să i se arate.

dul tău, îl ştiu, / Dar încearcă, Psyhe, ca din lupta lor /

Indignată de această experienţă, doreşte şi

Să-ţi alegi tu soarta printre muritori! / Clipa morţii

mai mult să se împlinească erotic. Inspirându-se

mele, braţu-nvingător, / Ţi-o pecetluieşte-n suflet, în

din mitologia antică dramaturgul evocă câteva

culori / Şi lumini – sau umbră, neguri şi flori!“ După

etape premergătoare întrupării. Coborârea din

ce au învins toate obstacolele, Fir de Funigel

lumea celestă în cea pământeană are ca primă

împreunǎ cu Psyhe pǎşesc în corabia vieţii şi trec

etapă trecerea „prispei de cleştar“, zonă tampon,

încrezători cel din urmă prag, devenind fiinţe pă-

care avea proprietatea să aştearnă în mintea spiri-

mântene.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 15

vreme a ajuns la palatul preafrumoasei Venus. Aici Într-un interviu, Ion Marin Sadoveanu re-

a intrat în rândul slujnicelor, fără să-şi mărturi-

cunoscu dificultatea piesei, mai ales în ceea ce pri-

sească trecutul. Eros văzând chinul şi umilinţa la

veşte receptarea mesajului: „O să am dificultăţi cu

care era supusă, a iertat-o. Cu acceptul lui Zeus,

publicul, cred, căci înainte de a lămuri miezul filo-

stǎpânul Universului, şi-a luat soţia cu sine în ce-

zofic al piesei, conţinutul, trebuie s-o pornesc de la

ruri.

Adam, lămurind pe augustul nostru public cine a fost Eros şi cine a fost Psyhe!“4

Revenind la textul piesei, Ion Marin Sadoveanu cu ajutorul câtorva particularităţi specifice

Ţinând cont de sugestia autorului amintim

romantismului, în mod vădit creează o antifeerie.

că Eros5 este fiul lui Zeus şi al preafrumoasei Afro-

Pornind de la mitologie, scriitorul ne aduce în

dita, cunoscută şi sub numele de Venus. În artă

atenţie imaginea unui spirit superior, care în po-

este înfăţişat sub forma unui copil, uneori înaripat.

fida darurilor primite de la tutorele ei, Eros, tân-

Simbol al dragostei pure, se spune că însăşi mama

jeşte după o „clipă de iubire“. Această simplă

sa, Afrodita, se temea de el. Şi nu pentru că ar fi

curiozitate o determină pe Psyhe să renunţe la sta-

fost un zeu malefic, ci pentru că lui Eros, copil năs-

tutul ei celest în favoarea unei vieţi deşarte. Deşi

truşnic ce era, îi plăcea să strecoare în sufletele oa-

fusese iniţiată în artele sacre, darurile primite, în

menilor, nepotrivit, sentimentul de dragoste.

faţa amorului, îşi pierd valoarea, fiind golite de

Despre Psyche, mitologia ne spune, că era

sens. Scriitorul nuanţează vechiul motiv al ispitei,

o tânără vestită în întreaga lume pentru frumuse-

aspect care poate duce în eroare fie chiar şi un spi-

ţea ei. O altă calitate copila nu avea. Nu epata cu

rit superior. Raportând momentul la un alt eveni-

inteligenţa şi nici nu deţinea cunoştinţe în arta

ment istoric, amintim cǎ, din punct de vedere

vreunui meşteşug. Ajungând la vârsta maturităţii,

simbolic, mărul din grǎdina raiului reprezintǎ, în

părin ii, împlinind porunca unui oracol, au pără-

mod alegoric, dorinţa cuplului Adam şi Eva de a

sit-o pe vârful unui munte. Oracolul le spusese că

se împlini erotic.

soarta fetei era ca, de pe acel munte, să fie luată de

Coborârea în carnal, în sensul de împlinire

soţie, de către un monstru. Într-adevăr, Psyche a

sexualǎ, poate fi interpretată şi ca etapă, prag ne-

fost luată de vânt și dusă într-un palat îndepărtat.

cesar, împlinirii unui destin. Mai ales că, accentul

Acolo, un necunoscut care nu i se arăta decât noap-

în piesă cade pe faptele fetei. Eros îi dă doar câteva

tea, a luat-o de so ie.

sfaturi. El nu se implică în deciziile sale. Nu-i

În pofida faptului că Psyche nu-i putea

spune metoda prin care ar putea scăpa de senti-

vedea chipul, era fericită. Se bucura de confortul

mentul dragostei perene. Chiar dacă o povăţuieşte

care i se oferise, bănuind că este soţia unui mons-

îi lasǎ liberatatea de alegere, mai exact sǎ-şi

tru. Într-o noapte, împinsă de curiozitate, Psyche

hotǎrascǎ soarta, nu intervine în nici un fel, fiind

încălcă porunca şi în taină aprinse un sfeşnic. Stu-

doar un observator.

pefiată văzu chipul unui frumos tânăr care dormea

Spuneam că Eros în mitologie era perceput

alături de ea. Eros, pentru că acesta era de fapt

precum un zeu şugubăţ căruia, spre deliciul pro-

soţul ei, observând opaiţul, s-a înfuriat aprig.

priu, îi fǎcea plăcere să strecoare în inimile oame-

Chiar dacă Psyche, cu lacrimi în ochi, şi-a cerut ier-

nilor, în mod nepotrivit, sentimentul de dragoste.

tare, Eros a fost neînduplecat şi s-a făcut nevăzut.

Dacă recitim prima parte a textului, observăm că,

Cuprinsă de disperare, conştientizându-şi vina, a

scriitorul nu evocă motivul care a generat fetei sta-

pornit prin lume în căutarea soţului. După o

rea de melancolie. Din text aflăm doar faptul că

Pag. 16

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Psyhe, inocentă din fire, se mărturiseşte tutorelui,

torelui se datorează şi faptului că, în ciuda puteri-

că s-a îndrăgostit de un „necunoscut“. Atenţia ne

lor sale miraculoase, Eros nu putea interveni în tra-

este captată de modul în care s-au desfăşurat eve-

seul ei existenţial. Drama are numeroase pasaje în

nimentele. Psyhe plictisindu-se, spre a se delecta,

care nota dominantă a textului rămâne ambiguita-

cu ajutorul artei magiei, chemă un spirit. În urma

tea. Atitudinea, mimica, gestica personajelor pu-

acestei invocări, după cum era de aşteptat, din in-

tând suporta multiple interpretări. De altfel,

finitele depărtări ale Cosmosului îi răspunde un

discursul auctorial lasǎ loc şi altor tâlcuiri.

spirit inferior. Cu alte cuvinte, textul ne prezintă o

„Necunoscutul“, încǎ de la prima clipǎ, îşi

şedinţă de spiritism. Această situaţie Eros ar fi putut-o împiedica. Dar nu a făcut-o. Chiar dacă dezaprobă aceste gesturi necugetate, el nu se opune. Eros o atenţionează doar asupra consecinţelor. Spiritul, care traversează destul de greu spaţiile, văzând cine este cea care l-a chemat, „se ascunde“. Dacă i s-ar fi revelat fetei, şi-ar fi desconspirat identitatea. Chemarea aceasta era şi pentru el o provocare. Pentru că fiinţele superioare nu obişnuiau să facă astfel de gesturi. Nu se ocupau cu spiritismul. Nu erau interesate de duhurile inferioare. Deoarece nu-şi vede iubitul, Psyhe cade în capcana „necunoscutului“. Se îndrǎgosteşte de o umbrǎ, cǎutând cu multǎ ardoare să se împlinească erotic. La un moment dat, îi mărturiseşte lui Eros cum simte fiorul amorului răsfrângându-se ca o mantie asupra sa. Eros o ascultă, deosebit de atent,

dă seama că, din punct de vedere spiritual, fata îi

îi observă reacţiile, dar un alt gest nu face. Deşi o

era net superioară. Atât Mircea Eliade, în Istoria re-

povăţuieşte să depăşească ispita, el nu foloseşte

ligiilor, cât şi Rudolf Otto, în Sacrul, consideră că

magia pentru a o salva. Poate că, în cazul de faţă,

spiritele inferioare sunt caracterizate de o fină in-

puterea acestuia se diminuase.

tuiţie, deţin în fiinţa lor o ascuţime ciudată a minţii.

Amorul, în sensul de sentiment tăgăduitor, poate duce în ispită fie şi un spirit superior; pe

În dezacord cu acest factor se află naivitatea şi inocenţa spiritelor superioare.

când iubirea, în cazul de faţǎ oarecum antagonic

În altǎ ordine de idei, textul poate suporta

prezentatǎ, implică dăruire totalǎ, sincerǎ, necon-

şi o nouǎ interpretare. Spuneam că „necunoscu-

diţionată. Raportându-ne la text, Psyhe nu înţelege

tul“, după ce a văzut-o din depǎrtare, se ascunde.

sentimentul pur al erosului, fiind amorezatǎ mai

Eros, care obişnuia să implementeze în mod şăgal-

degrabǎ de un gest teatral, jucat în cazul de faţǎ de

nic sentimentul de dragoste, pentru a o determina

Fir de Funigel.

pe Psyhe să intre în mrejele jocului, poate că, el este

Cu privire la atitudinea lui Eros mai găsim

cel care a ascuns chipul „necunoscutului“. Dacă

o explicaţie. Posibil ca fetei să-i fi fost ursită trece-

fata l-ar fi văzut, curiozitatea acesteia s-ar fi ate-

rea prin această experienţă. Ca urmare, tăcerea tu-

nuat şi ar fi renunţat la ideea împlinirii erotice.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 17

Prin urmare, Eros poate fi considerat cel care în

zadarnice.

mod subtil o împinge să părăsească zona celestă.

Psyche, după ce cu ajutorul lui Eros deve-

Astfel, momentul întrupǎrii poate fi privit şi ca

nise nemuritoare, se pare că mai păstra ascunsă în

etapă evolutivă, pusă la cale de tutore. De acest as-

inimă o undă de nostalgie faţǎ de spaţiul uman.

pect tânăra nu-şi dă seama, continuând să rămână

Legenda ne spune că, fata din vârful muntelui, fu-

amorezată de enigmaticul „necunoscut“. Şi în ast-

sese luată de mrejele unui vânt ameţitor şi dusă în

fel de condiţii, viaţa efemeră, chiar şi pentru un

palatul lui Eros. În acest context, am putea spune

spirit superior, reprezintă propria sa provocare.

că Psyche primii în dar statutul de soţie. Textul nu

Sufletul „neîntinatei“ Psyhe, pentru a-şi

ne vorbeşte de o posibilă dragoste între cei doi. Urmărind desfăşurarea evenimentelor, amintim că Psyche, chiar dacă nu cunoscuse moartea, este primită în sălaşul lui Zeus, la rugăminţile lui Eros. Cu toate că firul vieţii sale nu fusese tăiat, trecuse „puntea de cleştar“ cu ajutorul unui zeu superior, fiinţial ea nu „era locuitor al slavei,“ în pofida faptului că primise acceptul lui Zeus. Psyche se număra printre fiinţele cu un destin aparte şi doar atât. Toată strădania lui Eros, de a o integra zenitului, se dovedeşte, în cele din urmă, un eşec. O fiinţă superioară, sub nicio formă, nu s-ar fi lăsat amăgită de o dragoste trecătoare. Chiar dacă Psyche era o fată virtuoasă, greaşeala pe care o face, atrage după sine repudierea din spaţiul zenitului. Într-o oarecare măsură atitudinea fetei se aseamănă cu ipostaza lui Adam din grădina raiului. Apropierea cu personajul Genezei ne-o suge-

împlini destinul, oarecum prestabilit de Eros, fără

rează însăşi autorul. După ce Tatăl Ceresc îi oferă

să-şi dea seama de consecinţele ulterioare, alege să

toate bunătăţile raiului, Adam, curios din fire, ce-

coboare „printre muritori“, desăvârşirea sa exis-

dează în faţa unei ispite. Curiozitatea, se pare că

tenţială fiind oarecum „legată“ de parcurgerea

este o trăsătură specifică spiritelor curate, dar mici,

acestei etape.

insignifiante. Adam nu era nu spirit evoluat, dar

Ţinând cont de aspectul legendar al piesei,

era un suflet curat, Psyche de asemenea. Şi unul şi

relaţia turore-novice poate primi şi o altă interpre-

altul au nevoie să se metamorfozeze, răscumpă-

tare. Atât Eros cât şi Psyche pot fi priviţi precum

rând într-un fel păcatul. Ambii au trasat în destin

două personaje de sine stătătoare. De această dată

întâlnirea cu moartea. Eludarea acesteia se dove-

simbolul iubirii pure, Eros, poate fi personajul care

deşte un act imposibil de omis. Ca semn al pedep-

prin orice mijloace caută să împiedice coborârea

sei divine, primesc şi unul şi altul destinul omului

fetei în spaţiul uman. Chiar dacă era cunoscătorul

mărunt.

tainelor înalte, şi o iniţiase în artele sacre, toate ar-

În cazul piesei noastre, Eros, prin atitudi-

gumentele aduse copilei, în faţa unei „clipe de iu-

nea pe care o manifestă, speră ca Psyche să nu

bire“, se dovedesc, spre întristarea zeului,

plece, dar pentru că fiinţial ea nu cunoscuse moar-

Pag. 18

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

tea, toate eforturile zeului se dovedesc zadarnice.

spunem că, pentru ea, Eros, iubind-o, făcu o excep-

Chiar dacă Stăpânul Universului, Zeus, o primise

ţie. Dar, trebuie să ţinem cont de faptul că, artele

în sălaşul său, cuplul Psyhe – Eros era sortit eşecu-

sacre nu pot fi dobândite în acest fel. Ele sunt pro-

lui. Deoarece se încălcase legea spaţiului locativ,

dusul virtuţilor spirituale. În lipsa parcurgerii tra-

copila, din punct de vedere fiinţial, era în conti-

seului iniţiatic, nu conştientizează valoarea

nuare supusă legii telurice. Evoluţia ei spirituală

darurilor oferite. Nu „vede“ onoarea care i s-a

nu încetase, aspect întâlnit şi în cazul lui Adam. Cu

adus. Şi ca urmare, lipsa unei adâncimi spirituale,

toate că era locuitor al raiului, acest spirit se afla şi

însuşirea de bază a spiritelor pământene, iese la

el la începutul evoluţiei.

iveală. De altfel, trăsătura de caracter care o defi-

Grigore de Nyssa, Nicolae Cabasila, Pa-

neşte cel mai bine pe Psyche este superficialitatea.

nayotis Nellas au dedicat antropologiei umane nu-

Se spune că fericirea cea mai mare a unui

meroase analize mistice. Exegeţii au ajuns la

zeu este în momentul când slujeşte semenilor săi.

concluzia că doar în urma întrupǎrii Adam şi-a

Eros, simbolul iubirii pure, o ajută, la modul con-

putut recăpăta statutul de locuitor al raiului. Ion

cret, să evolueze. Dar, fata nu-i înţelege strădania.

Marin Sadoveanu, care era un om de cultură în

Deşi scopul său era nobil, Eros a greşit când i-a ofe-

adevăratul sens al cuvântului, şi cunoştea aceste

rit atâtea daruri. Deoarece acestea, în loc să o ajute

aspecte de fineţe, într-un periodic face o

să se integreze zenitului, au adâncit, sau mai bine

importantǎ precizare: „Înainte de a lămuri miezul

spus au scos la iveală, deosebirea fiinţialǎ dintre

filozofic al piesei, conţinutul, trebuie s-o pornesc

cei doi. Ca în cele din urmă să-şi dea seama că Psy-

de la Adam, lămurind pe augustul nostru public

che nu era demnă de statutul oferit. Privitǎ din

cine a fost Eros şi cine a fost Psyhe!“6

aceastǎ perspectivǎ, ea devine simbolul omului

Prin actul întrupării i se dădea şansă fetei

comun, incapabil să înţeleagă tainele universului.

de a devini „locuitor al slavei“ pentru totdeauna.

În faţa eşecului, un spirit cu cât este mai

Dacă până în momentul metamorfozării, ea era,

evoluat, cu atât simte şi mai acut durerea. Fata nu

după cum spuneam, tolerată, prin experienţa mor-

suferă, ea este curioasă şi amorezată de o umbrǎ,

ţii, putea căpăta statutul de „locuitor“ al spaţiului

aspect care-i scoate în evidenţǎ latura superficialǎ.

celest. Mai ales că evoluţia sa spirituală era un act

Ea nu-şi cunoaşte iubitul, şi-l închipuie mai mult.

personal. De ea depindea posibilitatea de a intra

În schimb Eros întru totul dezamăgit, tace, nu se

definitiv în rai, sau de a merge spre iad. De aceea

revoltă. Atitudinea adoptată este specifică spirite-

Eros o îndeamnă să-şi aleagă singură destinul

lor meditiative, echilibrate. Prin această ipostază,

printre muritori. În acest caz, împlinirea erotică

el caută de fapt să o înţeleagă. Şi cu multă dragoste

este de fapt pretextul care declanşează mecanismul

continuă să-şi sfătuiască ucenica, cu toate că „în-

metamorfozei.

tristarea zeului deveni infinit de grea“.

Spuneam că iniţierea copilei fusese predată

După cum spuneam, este posibil ca hotărâ-

de către tutore şi nu dobândită în urma unui efort

rea fetei de a se metamorfoza să fi fost influenţată

substanţial. Arta magiei, pe care o stăpânea cu pri-

şi de spaţiul locativ. La prima vedere alegerea îi

sosinţă, după cum reiese din lupta cu Triada Pri-

aparţine, dar rapiditatea cu care se desfăşoară eve-

măverii, fusese învăţată, şi nu deprinsă în urma

nimentele ne atrage atenţia. Poate că, decizia, fu-

unei strădanii personale. Informaţiile fiind trans-

sese subtil indusă de incompatibilitatea acesteia cu

mise pe cale directă de la iluminat la novice. Prin

spaţiul zenitului. Dacă Eros era fiul lui Zeus, stă-

urmare, fata nu parcursese un drum de iniţiere. Să

pânul universului, şi Venus, frumuseţea întruchi-

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 19

pată, Psyche era fiica unor muritori, născută doar

ne este amănunţit prezentat. Textul deţine nume-

cu un destin aparte. În lumea celestă fusese inte-

roase idei întâlnite cu precădere în ezoterism.

grată de tutorele ei. Psyche nu era „locuitor al sla-

După ce Psyhe se desprinde de sălaşul zeilor, trece

vei“, după cum erau zeii, ci era mai degrabă

„prăpastia de luceferi“, „puntea de cleştar“, co-

tolerată. Şi ca urmare, era vulnerabilǎ.

boară în zona „sufletelor neîntrupate“, un fel de

În pofida unei vieţi celeste, în care frumo-

spaţiu tampon, ca apoi, să se îndrepte spre pă-

sul şi armonia universală ofereau fetei îndelungi

mânt, în „corabia vieţii“, aşteptând momentul în-

momente de meditaţie, Psyche este atrasǎ de câ-

trupării.

teva gesturi tandre din partea unui „necunoscut.“

Cel din urmă sfat al tutorelui reprezintă ur-

Se spune că spiritele superioare în sălaşul zenitului

sita cu care fata se va naşte: „Încearcă, Psyhe, [...] /

îşi petrec timpul contemplând, meditând, bucu-

Să-ţi alegi tu soarta printre muritori! / Clipa morţii

rându-se de linişte, pace şi armonie. Copila neîn-

mele, braţu-nvingător, / Ţi-o pecetluieşte-n suflet, în

ţelegând tainele universului, toate aceste frumuseţi

culori / Şi lumini – sau umbră, neguri şi flori!“

divine o plictisesc. Ca în cele din urmă să cadă în

Etapele enunţate le întâlnim, cu precădere,

mrejele melancoliei. Cu alte cuvinte, Psyche prin

în religiile orientale şi mesopotamiene. Pe această

gesturile sale, denotǎ că nu era un suflet evoluat.

cale Ion Marin Sadoveanu ne aduce în atenţie tema

Starea ei interioară este cea care îi desconspiră

întrupării. Conform mitologiei orientale un spirit

identitatea. Ea era un spirit uman şi doar atât. Nu

revine pe pământ, în mod succesiv, până când,

se putea ridica la statutul lui Eros, care, în defini-

prin strădania sa proprie atinge desăvârşirea. Co-

tiv, era un mare zeu.

relând acest aspect cu textul nostru, putem spune

Fir de Funigel, (- varietate de pǎianjen mic) învăluit într-o mantie, (- respectiv plasǎ) de culoa-

că Psyhe mai avea câteva trepte de urcat până să dobândeascǎ iluminarea.

rea aramei, particularitate demonicǎ, reuşeşte, prin

Dacă Dante Alighieri ne poartă, în Divina

adoptarea atitudinii misterioase, să-i înşele in-

comedie, din infern spre rai, Ion Marin Sadoveanu

ocenţa. Se spune că spiritele superioare sunt mai

răstoarnă situaţia, acordând un deosebit rol etape-

lente, în sensul că le place, îndeosebi, vreme înde-

lor premergǎtoare întrupării. Astfel, odată meta-

lungată să mediteze sau să contemple. Pe scurt, au

morfozată, destinul pecetluit de Eros pe haina ei

simţul observaţiei deosebit de dezvoltat, pe când

spiritualǎ, reprezintă pentru Psyhe, noua sa pro-

spiritele inferioare, au o ascuţime ciudată a minţii.

vocare. Ea, amestecată printre muritori, fără a păs-

Dacă Eros o îndeamnă pe fată să trăiască o viaţă

tra nimic din fostul ei statut, ajunge să trăiască

tihnită, „necunoscutul“, „viclean din fire“ ia atitu-

soarta omului mărunt.

dinea omului misterios, refuzând să i se arate, con-

ştient fiind că Psyche doar în felul acesta îl va dori şi mai mult. Dorinţa este cea care faciliteazǎ învǎluirea fetei în coconul pǎianjenului Funigel. Plasa pe care acesta o ţese în mod ascuns îi acoperǎ fetei simţurile, şubrezindu-i legǎtura spiritualǎ cu tutorele ei. Practic, învǎluitǎ de un câmp energetic demonic, Psyhe este expulzatǎ din locaşul zenitului. Momentul metamorfozării în spaţiul uman

Pag. 20

Scrisoare adresatǎ lui Traian Lăzărescu, datatǎ 3 ianuarie 1920, în Arhiva Ion Marin Sadoveanu, din cadrul Bibliotecii Centrale de Stat. 2 Ion Marin Sadoveanu, Cronica dramatică, în Rampa, XV, nr. 3862, 1 decembrie 1930, p. 4. 3 Ion Marin Sadoveanu, Metamorfoze, în Viața Românească, an. XVIII, nr. 5-6, mai – iunie 1926, apud., Scrieri, vol. I, ed. cit., pp. 166-168. 4 Romulus Dianu, Ancheta printre scriitorii noștri. Politica noastră culturală. De vorbă cu domnul Ion Marin Sadoveanu, în Rampa, VIII, nr. 2423, 22 noiembrie 1925, p. 4. 5 C.f., Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989. 6 Romulus Dianu, op. cit., p. 4. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ion GH. PRICOP

Mod de viaţă Şi, în vreme ce Rinick scria şi gândea toate acestea, inima pădurii găzduia alt fel de lucruri, mai puţin ciudate, care însă, fiind la distanţă faţă de ochii lumii, nu erau cunoscute, şi îmbrăcau aceeaşi aură de mister. Tudor îl întâlnise pe Sterian Predoiu. De fapt, îl salvase de la moarte, scoţându-i corpul dintre hăţurile şi hamurile încurcate, între care se lăsase târât de cal pe o bună bucată de drum. Fugarul din Timigeni fusese la un pas să-şi piardă viaţa. Era cu faţa zdrelită şi însângerată, hainele îi spânzurau pe trup, un ochi i se umflase cât pumnul şi, pe o gură larg deschisă, respira rar, de parcă voia să-şi dea duhul. Ridicându-l dintre frunzarii amestecaţi cu pământ, l-a dus în adăpostul lui. Acolo l-a spălat, l-a oblojit pe răni, apoi l-a primenit cu haine curate şi i-a dat să mănânce. Acesta a refuzat, însă a dorit să bea apă. Din ibricul de lemn plin, pe care gazda i-l aşezase la gură, sorbea precum pruncul din ugerul mamei, până n-a mai rămas o picătură. Apoi a adormit. După vreo trei zile de somn, ţăranul a deschise ochii şi, necunoscând locul, a întrebat: – Unde-s, mă rog frumos? – Pe mâini bune, a răspuns salvatorul, cu voce scăzută. Şi bune, şi sigure… A descoperit în faţă un bărbat de circa treizeci de ani, cu barbă mare, nespus de neagră şi creaţă. Nişte ochi albaştri luceau pe sub meşele de păr care curgeau de sub pălărie. Lat în umeri şi cu braţe exagerat de lungi, părea forţa întruchipată a codrilor. Păşea rar prin încăperea mică şi, din când în când, se mai pleca, spre a nu atinge tavanul din bârne. Purta haină şi pantaloni din piei mărunte de animal, de culori diferite, cusute cu aţe răsucite, tot din acelaşi material. Bucăţile nu se îmbinau perfect şi, pe alocuri, ca o dantelă fină, pielea lui albmăslinie ieşea în relief. Purta opinci în picioare. Nojiţe, din coajă de copac, îi înfăşurau pulpele musculoase şi acoperite cu peri deşi. Părea un bărbat puternic, stăpân pe sine. Sterian s-a răsucit pe coate, apoi a venit pe genunchi şi s-a ridicat anevoie pe picioare. În mijlocul insolitei odăiţe, părea un par abia înţânat. Sa apropiat de străin şi l-a privit cu ochi cenuşii. – Cred că ştiu cine eşti… – Să vedem dacă ghiceşti... – Dezertorul?... Parc-ai aduce la chip cu acel timigenean. – Să zicem c-ai nimerit-o. Şi ce crezi despre mine? – Că eşti om bun…Dac-ai facut ce-ai facut, pentru mine… Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

– Trăiesc, ca să mă dăruiesc semenilor… – Mulţi spun, în adevăr, că le-ai fost sărit în agiutor…Da’ te-ntreb, n-ai ostenit? De ce nu te-ntorci prântr-ai tăi? – De fapt, locul meu nu era aici. Ci pe un câmp de luptă, sub o brazdă, sub formă de os… – Erou, carevasăzică… – Unul dintre aceia ai cărui copii să primească pensie de orfani de război… – Nici locul meu nu era pădurea… – Ştiu. Într-o puşcărie comunistă era. Asta vrei să zici. Dar, oricât ai dori, nu semănăm unul cu altul, decât prin faptul că avem acelaşi inamic: Securitatea. – De ce?... – Fiindcă eu am rămas dator faţă de patrie, pe când, în privinţa ta, patria îţi este datoare. – Vrei să spui că, prin răzvrătirea me, am dat cu tifla noului regim? – Întocmai. Dacă făceau toţi ca tine, astăzi naveam ciuma roşie peste noi. – Să zâcem… Da’ îmblă vorbă pântri omenii din sat că tu de fapt te-ai prefăcut în animal… Eadevărat, sau îi băsnire? – Într-un fel... Într-un fel al meu, şi într-un fel al lor. – Nu prea pricep… – Ai să afli mâine, sau poimâine. Când ai să îmbraci şi tu haina de mistreţ. Ca să putem umbla şi să ne facem, astfel, treburile… – Mor de curiozâtate… – Stai liniştit. Acum, e musai să mănânci şi iarăşi să dormi. Ca să faci ce o să te pun eu să faci, trebuie să ai putere. – Poate că nu ai să mă ţâi închis în codru, pân’ la sfântul aşteaptă. Io am trabă, acolo, la sorumea… – Exclus, frate al meu, tovarăş de suferinţă. Exclus şi imposibil. N-o să te mai poţi întoarce de unde ai venit. Cuibul viespilor a fost mirosit de şobolani. Dacă vrei să trăieşti, va trebui să rămâi lângă mine. A doua zi, fugarul se trezi în adăpost cu o rază de soare, care-i pătrundea, prin oblon, drept în ochi. Se ridică şi se aburcă pe scări. Afară era o zi luminoasă, dar răcoroasă. Acelaşi bărbat pletos

Pag. 21

târa după sine o blană mare din piei. Ieşise de undeva din desişuri şi se apropia de buza ascunzătorii. Urzicile cu flori albe şi parfumate se culcau sub greutatea cojocinei, care foşnea şi stârnea puzderie de gâzuliţe, de prin pajişte. Era de porc mistreţ şi nu părea a fi fost dubită şi curăţată, ci doar jupuită şi pusă la uscat. Avea miros neplăcut. Aducea puţin a hoit. Cel ce o purta o învârti o dată pe deasupra ascunzătorii, apoi o lăsă să cadă prin gura de intrare. Fluturaşi minusculi, de culoare roşu-cenuşii se împrăştiară pe podină. – Îi plină de găselniţe… La ce să ne folosească aşa ceva? întrebă ţăranul. – La multe, replică celălalt, apatic. Ne îmbrăcăm cu ea. Adică, o punem peste noi. Eu, în faţă, tu, în spate. Din zorii zilei mă străduiesc ca so lungesc. Până acum, m-a ascuns doar pe mine. De mâine încolo, ne va acoperi pe-amândoi. – Aha, pricep. Dumneata nu erai Mistreţul. Ci Omul îmbrăcat în haină de mistreţ. – Se poate spune şi-aşa… – Şi la ce ne-ar folosi, să îmblăm, astfel, măscaţi? – Nu ţi-am spus? Ca să ne facem treburile. Să ne strecurăm mai uşor prin sate. Să putem să ne căutăm hrana prin pădure, fără să ne rupă celelalte fiare. Fiindcă, acum vom fi un mistreţ considerabil mai mare, şi toate lighioanele ne vor respecta. Poate şi lupul. Şi, vorbind, îl şi împinse sub blană. Ţăranul nu mai vedea nimic şi mirosul acela imposibil i se cuibări în nări. Înţelese că vine nu de la pielea mucegăită, ci de la părul pe care încă mai stăruiau pete de sânge. – Am putea s-o mai spălăm, că pute… – Cu cât vom fi mai naturali, cu atât ne putem impune mai uşor în peisaj… – Cu aşa o duhoare după noi, avem să stârnim toţi câinii prin sat…Aşadar, nu era adevărat că tu cobori în cătune ca nourul, ca negura, făr’ să te sâmtă cineva. Ci, cu cât mai multă gălăgie...De ce-o făceai? – Să creez panică, nedumerire… Stăteau obosiţi la marginea poienei. De la adăpost şi până aici o ţinuseră numai într-o fugă. Pielea înfăşurată într-un sul masiv o purta pe umeri când unul, când altul. Câteva secunde, se opriră pe loc să respire. – Facem exerciţii de acomodare, zise pletosul. La început, în limpeziş, ca să înveţi paşii. De mâine, vom trece şi prin desişuri. Important este să deprindem mersul. Când eu calc cu dreptul, tu păşeşti cu stângul, şi invers. Şi vii mereu după mine. Adică, n-o iei într-o parte. Şi astfel, copiem deplasarea animalului. Capul e la mine, dorsalul, la

Pag. 22

tine. Numai eu trebuie să văd. Tu, să simţi. Executau exerciţii, de dimineaţă până seară. Aşa încât, într-o săptămână, reuşiră să se armonizeze în toate mişcările şi să realizeze un „mistreţ perfect“. De aceea, acum îşi permiteau să se deplaseze şi prin codru. Mai întâi pe cărări, apoi şi de-a dreptul, prin tufişuri. Ţăranul nu mai trebuia să privească prin întunericul de sub piele, ca să-şi potrivească paşii, ci, pur şi simplu, îi simţea. Când Tudor schimba mersul din păşit în trap, celălalt proceda exact ca în marşul militar, şi intra numaidecât în cadenţă. Mai rău era când cel din faţă trebuia să alerge mult. Asta se întâmpla doar dacă le dădeau târcoale cetele de mistreţi adevăraţi, haitele de lupi, sau dacă, intrând noaptea în sat, se lua droaie de câini după ei. Tudor răsucea capul şi întreba: mai poţi? Dacă nu, spune, să opresc. Şi celălalt răspundea că a cam obosit, dar va continua, că e lipsit de antrenament, dar se va perfecţiona, că dacă ar şti că-l urmăresc miliţieni şi securişti, să-l ducă la puşcăria cea adevărată, n-ar trebui să alerge de mama focului, să se salveze? – Deci, nu te opri, dă-i drumu mai diparte! Odată, feciorul lui Mosor a decis să facă ceva, spre a se afla în sat că Mistreţul, care de-atâta vreme le dădea târcoale, a crescut, a devenit tata mistreţilor, şi asta nu se putea face decât arătânduse ciobanilor gospodăriei colective. Dacă aceştia aflau, apoi ştia toată lumea, căci coborau în sat şi spuneau nevestelor, copiilor. Aşa că, într-un amurg de iulie al anului 1962, s-au lăsat la marginea codrului, apoi au tăiat-o razant, pe culmea Scărpinişului, şi, de-acolo, au coborât chiar la stâne. Oamenii mulgeau oile şi câinii stăteau în preajma ocoalelor. Nu le-a fost teamă de hămăială, ci au trecut printre cârduri şi s-au aşezat pe fund, chiar în faţa staniştii, unde zece bărbaţi storceau pulpele mioarelor. – Uite-l, frate. E mare cât un bou! – Huo, a sărit unul. – Pe el, măi Smârdan! – Apucă-l, bre, beleşte-l! – Doamne, dar ce voinic îi!...Nu l-am mai văzut de mult. – Cum de-a putut creşte atâta ? – Se vede că nu-i lucru curat… – Dom’e, mie încă nu-mi vine a crede povestea asta, cu Mistreţul, a conchis unul... Noaptea, târziu, când nu aveau somn pe patul de crengi de arţari şi de tei, din adăpost, Tudor îi povestea cum, în tinereţe, de îndată ce părăsise satul, se reîntorcea şi „strica“ nunţile şi horele. – Mai ales pe cele care nu-mi cădeau bine, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

în sensul că simţeam eu că nu-s fireşti, uneau tineri care n-aveau legătură sufletească temeinică între ei, nu se îndrăgeau şi nu se iubeau, ci urmăreau acareturi şi avere. De una mi-a părut rău. De nunta Firei, fata pe care am iubit-o până la şaptesprezece ani. Când a văzut că am dispărut din sat, s-a măritat cu Tache, un flăcău întârziat, care s-a întors de pe front fără o mână. Mi s-a făcut milă de ea, şi-am zis că să o scap de „urât“. Şi uite aşa, m-am făcut mistreţ şi-am coborât în sat, m-am îndreptat glonţ către curtea cu nuntă şi am tăiat-o în două, încât bărbaţii au început să fluiere şi să se ia după mine, apoi şi femeile, şi copii, umblau ca bezmeticii prin câmp şi mă căutau, iar mirii au rămas singuri în ogradă; şi, dacă au văzut că nimeni nu se mai întoarce la petrecere, s-a dus fiecare pe la casele lui, şi-aşa au rămas, până au îmbătrânit. – Mi-amintesc bine acea întâmplare. Ştiu că şi io m-am fost rătăcit prin câmp, noaptea, visând să pălesc fiara cu ghioaga. Da’ m-am trezât înfipt în smârcul din balta timigeneană. Chiar puterea asta o ai? Să faci şi să desfaci nunţi? – Nu este important să desfaci cu adevărat. Ci doar să se spună că poţi. Rostul meu pe pământ fiind nu să fiu aievea, să exist, ci să se spună că sunt…Şi, ceea ce realizam în tinereţe, nu- mi mai iese acum. Nu mai pot strica petreceri, şi nici nu mai vreau. Dar distrug afacerile celor care întunecă viaţa oamenilor din sat. De pildă, în curând, va începe defrişarea Viilor de la Deal. Adică, acele parcele ale consătenilor, care ies cu capetele în gardul ţarinei. Şi pe care ei le stăpânesc sub formă de „lottip“. Am auzit, într-o seară, ascultând la geamuri, cum zurbagiul de instructor de partid s-a lăudat că le strică. ,,Cum de vă permiteţi să irosiţi pământul? întreba. La Congres, tovarăşul Dej a spus că mlaştinile, răzoarele, spinişul, Delta şi lunca Dunării trebuie să dispară, să mărim ogorul ţării.“ – De unde şi cum afli tot ce se-ntâmplă în sat? Cine ţi-aduce la cunoştinţă? – Nu ţi-am spus? Aud la geam. Pe timp de noapte. Dar cel mai adesea, ascult glasul ţărânei. Asta e o taină pe care nu ţi-o pot explica. Oricum, vestea îmi vine pe sub pământ. Mi se transmite ca prin telefon. Pun urechea pe iarbă şi-mi răsună în ureche foşnetul copacilor bătrâni, al cireşilor şi vişinilor. Căci ceva livezi mai au timigenenii. Care au scăpat ca prin urechile acului. Viile sunt de pe timpuri, indigene, iar pomii, meri şi peri nealtoiţi, pe rădăcini proprii, te zăpăcesc cu parfumul florilor şi fructelor lor. Coroanele maiestoase ne aduc aminte de copilărie, a noastră şi a părinţilor şi bunicilor noştri, nu doar prin aroma poamelor, cât prin faptul că-n rămurişul lor se adăpostesc cuiburi de fel de fel de păsări gureşe, cum ar fi cucul, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

privighetoarea, mierla, turturica, pupăza… – Să înţăleg că putea-vom da o mână de agiutor, ca să nu se-ntâmple ticăloşia? – Vom încerca să-i alungăm. Să facem să nu le pornească motoarele, sau să se cârlige agregatele. – Ultima dată, când am mai dat pe-acasă, nevastă-mea mi-o spus c-o venit de la Sfatul Popular secretarul, unul Parfenică, ş-o zâs că satul se strâcă, mai ales casăle cu batrâni, a căror copchii sor mutat la oraş, la apărtamente, ca să să facă tărla. Că Partidul urmăreşte să înalţe bloc în mijlocul satulu’, unde să fie adunată lumea, iar grădinile şi ogrăzâle, prefăcute în moşâie, să fie arate şi sămănate cu grâu şi ovăsc. – Am aflat-o şi pe aceasta. E o becisnicie, dar comuniştii sunt în stare de aşa ceva… – Să se urce omul cu colivia în casă, să-şi facă nevoile unde şi mănâncă sau doarme, şi mai ales în capul celuilant, cari locuieşte sub el, să nu mai aibă câne, mâţă, porc şi găină? – Nu te mira. Se prea poate… – Şi s-o mai luat Parfenică de cei cu mesării, din sat. Cari nu le declară şi lucră pe-ascuns. Lemnari, dogari, tinichigii, fierari. Fincă le pune taxe mari statul. Da’ cu Tănica, prima croitoreasă a localităţîi, nu i-o mers. Că i-o zâs-o în faţă: ,,Io am vrut să-ţi plătesc taxa, da’ tu ai refuzat. Şi m-ai pus să-ţi tai o găină, şi ţi-am făcut-o cu mujdei, şi tu ai mâncat-o bine mersí, te-ai ghiftuit ca un porc, apoi ai mai cerut ş-o cană cu vin, şi-ai ars-o pe gât, şi te-ai culcat, şi dă-i nene, la mânat de jir şi horăit, şi, pe deasupra, ai început să tragi şi băşini, de fugeau toţi de prin casă.“ Şi adormeau târziu. A doua zi, omul pădurilor se scula în zori, se sprijinea de peretele de pământ al bordeiului şi-şi pieptăna barba stufoasă. Prin lumina dimineţii, strecurată din tavan, şi dincolo de şuviţele lăţoase şi întorlocate, ţăranul îi căuta chipul: acei pomeţi ascuţiţi şi ochii cu lumini vii, ca flăcările, buze subţiate şi stacojii, care ascundeau nişte dinţi îngălbeniţi şi stricaţi. – Pari un om bătrân… – Chiar sunt…M-am născut acum jumătate de secol şi mai bine. Am văzut la fel de multe lucruri bune şi rele pe acest pământ, ca şi tine…Dar nu să ne lamentăm de vârstă mi-am propus, pentru astăzi. – Dar?... – Vom ieşi şi vom „face“ de ploaie. Ţarinele timigenene se usucă. Ştiu să aduc norii, să-i descarc pe poiene. Hai! Şi porneau. Apăreau la marginea desişului. Cercetau cerul, apoi câmpia. Lepădau blana de

Pag. 23

mistreţ şi se tăvăleau prin iarbă. Se dezbrăcau apoi de haine şi se bălăceau în râul care tăia valea. La câteva azvârlituri de băţ, în faţă, i-aştepta ochiul limpede de apă. Broscoi cu priviri bulbucate se speriau şi, după ce săreau din baltă, ţupăiau prin iarba înaltă. Lichidul tulburat se făcea vineţiu. Luciul soarelui se pierdea în adânc. Ei priveau acest spectacol şi se distrau. Trupurile goale şi puţin gheboşate li se acopereau cu băşicuţele răcorii. Sterian îl freca cu nămol pe spinare, până ce pielea i se înroşea şi sângera. Tudor îl răsplătea pe tovarăşul său cu un descântec, pe care i-l rostea la ureche. Ţăranul îl asculta şi, cum terminau, porneau prin iarbă, într-un picior, mormăind ceva. O luau de-a lungul malului, până Mistreţul striga să se oprească şi să închidă ochii. Prindea un buhai de baltă din mâl, îl ţinea strâns între palme, îl zbuciuma puţin, până acesta leşina, apoi îi desfăcea picioroangele şi i le smulgea, unul câte unul, zicând: – Aşa să se rupă ghearele secetei din trupul verii. – Mai curând, hai să spunem cântecul paparudei: Papa-rudă, rudă/ va-ci-le asu-dă/ că la ele-n coarne/ a-nceput să toar-ne/ Doam-ne-Doam-ne no-rii/ negri ca co-co-rii/ cu căl-du-ţă ploa-ie/ pen-tru pă-puşoa-ie/ cu lu-mini trăs-ni-te/ pen-tru ră-să-ri-te/ a-poi Doam-ne-Ta-tu/ tri-mi-te-ne cal-du/ să coa-că măş-catu/ grâ-u cel înal-tu… – Tudore, Tudore, îi striga din urmă. Tu chiar trăieşti giocul ploii? Io nu pot ca tine. Minchipui că mă vede nevastă-mea şi zâce că am ‘nebunit…Sau că am dat în mintea copchiilor. – Eu chiar sunt copil… – Pricep… – Ba nimic nu înţelegi, fiindcă n-ai de unde. – Pricep, dom’e. Uite că-ţi spui: de când tot stai sângur în padure, mereu între copaci şi pe sub tufărişuri, mintea ta o dat înapoi, în pruncie. – În singurătate, mi-am dat seama că nimic nu mai avem în faţă, nou şi necunoscut. Zarurile sunt aruncate, între noi şi Dumnezeu, drumurile sunt „făcute“. Ori, ploaia nu poate veni decât printre lucrurile „desferecate“. Jocul cuvintelor noastre nefireşti, ritmul paşilor, dar mai ales ardoarea sufletelor au reuşit să rupă zăgazuri din cer. Acolo, sus, apele vor putea să se unească, şi mâine, în zori, să avem ploaia. Dar se întâmplă altfel. În câteva minute, seninul se învolbură cu nori, primele picături plesniră peste frunzişul cald încă, linia zig-zag-ată a unui fulger le tăie privirile şi, la două secunde, un tunet bolborosit înfioră spaţiul dintre pădure şi cer. – Adu-o, Doamne, rostiră deodată, şi-o rup-

Pag. 24

seră la fugă înspre ascunzişul din codru. Uniţi în efort, împinseră lespedea din gura adăpostului şi-şi dădură drumul în interior, fără să mai ţină cont de treptele de pământ frumos răzuite. Tudor se urcă pe prichiciul vetrei şi trase tabla, o veşcă de găleată zincată stâlcită, din ogiva tavanului. Lumina filtrată de crengile care plesneau de ploaia de-afară se strecură şi la ei. Cădea chiar pe pielea de mistreţ, care, ajunşi în siguranţă, era abandonată la podea. O apucară împreună, o întinseră, apoi o strânseră păturele şi-o aşezară la căpătâiul patului. Şi, pentru că de când era colocatar cu Mistreţul, raza alb-argintie de-afară nu mai fusese lăsată să le lumineze interiorul, ţăranul fugar acum descoperea cu adevărat acel adăpost. Sus, pe gârliciul sobei din pământ humuit, zări nişte păpuşi, câteva figurine din lemn cioplit, una reprezentând pe Sfântul Gheorghe în luptă cu balaurul, cealaltă, o pasăre, despre care Tudor zicea că se numeşte fenix. – Ce nume mai este şi aista? întrebă. – Habar n-am. Dar se zice că pasărea asta a reînviat din proprie cenuşă. – Cealaltă meşterie, cu Sfântul cari o răpus Răul, îmi zâce că eşti om cu credinţă şi cu frică de Dumnezău. – Se poate altfel, de vreme ce bunicii şi părinţii ne-au fost buni creştini? – Comuniştii or stricat biserici...Ştii? – Pe la noi? – Prin Rusía, se spune...Da’ urmează şi la noi. Gon-Gon şi-o înjghebat un plan prin cari să mute lăcaşuri sfinte pe roate, parc-ar fi jucării. Şi cimitire. Asta o mai ştii? Mie mi le spune nevastămea, când mă mai retrag prin sat sau vine pe la mine – Nu mi-a adus nimeni la cunoştinţă asemenea grozăvii. – Cred şi io, de vreme ce te-ai închis în codru şi-n pielea aiasta de animal. – Eu primesc veştile de la copaci... – Ai puterea să-i faci să vorbască? – Câteodată. În tinereţe, mai coboram în sat. Îl aveam, acolo, pe bunul prieten de copilărie... Ajuns activist de partid şi bine pus la punct cu toate ce urmau să facă tovarăşii lui. – Să nu-mi zâci că acela eara Chiríş… Coada de topor a antihrâştilor. Răutăţâle şi fărădelegile, toate câte s-or tâmplat în Timigeni, vreme de patruj’ de ani, are să-i steie pe chept, când a muri. – Steriene, nu blestema. Chiar mi-a fost prieten. Despre el era vorba. – Aşa hal de răutate cari s-o dovedit a fi pentru sat, n-avea cum fi băiet blajân, pretenos, în stare Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

să se apropie de ceilanţi. – Să nu exagerăm. Oamenii pot evolua surprinzător. Depinde de ce cărări şi ce obstacole li se aşază în cale. – O fost un ciolănar… – Un...ce? – Unul dintre-aceia cari s-o răpezât după hălcile cele mai bune, da’ s-o mulţămit şi cu resturile chicate de la fraţî lui lupchi... – Vorbeşti în pilde, bătrâne... – El mi-o fost adus pe cap „haita“ cari să mămplinească. M-or chemat câteva zâle mai nainte la Sfatul Popular, să mă ameninţe. ,,Bade, asta este calea, mi-o zâs. Satul va face precum sunt directivele noastre de sus, nu cum voieşti dumneata. Ştim că te străduieşti să devii exploatatorul numărul unu al localităţii, c-ai adunat atâta pământ de pe la săraci, de-a moaca. Şi că chiar te mândreşti cu eticheta de principal chiabur al Timigeniului. Dar Partidul nostru este unul al săracilor şi necăjiţilor. Aşa spune Internaţionala, imnul deşteptării universale: Sculaţi, voi, oropsiţi ai vieţii! Ştii, oare eşti conştient, câtă ură şi oprobiu stârneşti în rândul vecinilor, al fraţilor şi prietenilor dumitale, cu lăcomia asta pentru avere?“ ,,Cui îi pare rău de comândul meu, n-are decât să-şi puie mintea şi osul la trabă, i-am răspuns. Ş-apoi io am, nu pentru că sunt lacom şi nesăţâos, precum zâci, ci pentru că dorm noaptea mai puţân, muncesc şi-mi depun enteresul ceva mai mult decât iei, şi, peste toate, ce fac, din dragoste şi preţuire pentru pământ fac. Urmeze-mi calea, şi m-or agiunge, numaidecât.“ ,,Da, o să ne luăm noi după tine, ba chiar o să ne aşezăm în faţă, să nu mai poţi trece deloc, mio zâs el, plin de-ncredere. Ai proceda bine dacă, în cel mult trei zile, ai depune la Partid o cerere, prin care să soliciţi, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să cedezi din surplus, statului...“ Mi-am strâns degetele de la mâna stângă în pumn, pe cel mare l-am trecut printre următoarele două, astifel încât, de la primul, să se zărească doar unghia neagră de muncă şi buricul rotund, zâcând: ,,Ciu-ciu, domnule gentar! Aşa i-am spus, căci lumea îl poreclise. Mai pune-ţi pofta-n cui. Bine?“ S-o-nfuriet, s-o rădicat de la birou şi s-o repezât asupră-mi. ,,Crucea şi anafura mă-ti de vagabond! mio strâgat, înşârând înjurături cu nemiluita şi făcând spume la gură. Am să te aduc la sapă de lemn!“ M-o prins de umeri, mi i-o răsucit pân’ mam întors cu faţa cătră uşă, apoi mi-o dat două picioare-n fund: Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

,,Ieşi, în pizda mă-ti!“ ,,Am urechile mărişoare, i-am zâs. Şi nu cred că mai încap, ca să isprăvesc trebuşoara aiasta. A dumitale însă sunt lipite de tâmple. Se potriveşte de minune. Aşa că n-ai decât să încerci.“ Răcnetele ameninţătoare, de adineauri, a omulu’ de partid s-or facut dintr-o dată zbierăte. Parcă eara o hiară. ,,Pocitanie afurisită ce eşti! Bestie exploatatoare! Ori ieşi, ori te-mpuşc!“ Ş-am plecat, lăsând uşa întrădeschisă. Pe drum, cătră casă, sâmţam cum se cască iadul sub tălpi, pântru mine şi pântru familia me. Numa că, pân’ s-agiung în poartă, planul mi-eara făcut: Am să părăsăsc satul, gospodăria, ş-am să-mi iau câmpii. Da’, întrat în curte, mi-am dat sama că n-am s-o pot rezolva curând. Eara multe lucruri de pus la punct. Io nu am reuşât să le aranjăz nici în cele trii zâle, date ca termen să depun cererea, iar într-a patra, ei s-or şi prezăntat... Eara toamna lu’ 1955, o zî ploioasă, cu drum plin de glod. Or vinit cu un gamion rusăsc, însoţât de-un tractor dintr-acelea nemţăşti, de pe vremea războiului, cari, când se-nvârtea prin ogradă, parcă ara. Avea tot ce le trăbuia: meliţâie şi câni, topoare de despicat garduri şi uşi, fierăstrăie, ciocane de pălit în lacăte, sârmă, chiroane...Într-o oră, m-or facut flăcău... – Mă uit la tine cu câtă înverşunare vorbeşti. E semn că-i urăşti din adâncul inimii. – Adevărat. Uneori însă, sunt conştient că greşăsc în faţa lu’ Dumnăzău. De fapt, aceia nu eara decât nişte oameni rătăciţi. De mi i-ar fi dat cineva să-i ucid, nu cred c-aş fi fost în stare s-o fac. Îndeplinea nişte ordine. Poate pe şăfii lor i-aş fi dat puţân prin hârzob…Pe cei mai mari şi mai mari: tovarăşî Gheorghiu Dej, Bodnăraş, Apostol, Chivu Stoica şi tot neamul lor spurcat. – Când pomeneşti despre fărădelegile lor, parcă ai vorbi de făpturi de pe o altă planetă. Despre nişte creaturi. Gândeşte însă că, din organizaţie începuse să facă parte şi semeni de-ai noştri. Fraţi, cumnaţi, prieteni, unchi, mătuşi. Oameni lângă care trăiam de când ne ştiam. Şi care prindeau să nu mai împărtăşească aceiaşi credinţă, acelaşi ideal de viaţă cu al nostru. Abandonându-se pe sine, abandonând credinţă în Dumnezeu, obiceiuri şi tradiţii, deveneau simple rotiţe la discreţia unui tătuc sau a unei mămuci. Adică, aceia care le creau impresia că ei sunt fiii legitimi ai meleagului, şi nu alţii, născuţi odată cu Ţara Românească. Că nu sunt emanaţia a două-trei minţi bolnave, răpciugoase, cum au fost Marx, Engels, Lenin sau Stalin... Ci că-s chiar miezul pământului, semnul cerurilor. Şi că vor dăinui cât istoria.

Pag. 25

– Asta, pentru că aşă o fost românul nostru. O zâs tată celui cari o ţâne pe mama. Ş-o legat calul unde o zâs stăpânul. Io, unu, nu mă dau cu iei, de m-ar prinde şi m-ar arde de viu. – Nu-i vorba că să te dai. Căci te iau ei, fie căi aprobi, fie că-i respingi... – Te ascult şi mă-ngrozăsc. Cine ave-va putere să taie capul la asăminea hidră? Cine ave-va îndrăzneală să se puie de-a curmezâş, în calea lor? Dumnezău isca-va pe cineva, sau ceva, cari să facă lucrul aista? De vreme ce toate a lumii sunt trecătoare? – Ai auzit despre revolta de la Budapesta, când sute de comunişti au fost spânzuraţi? – Pre puţân…Dumneata însă, de unde ştii? – Chiar dacă trăiesc în inima codrilor, lumea trece şi prin sufletul meu. Mi-a vorbit despre acele lucruri un prieten din Şur. E mare meşter în lemn. Migăleşte fibra copacului cu tăişul. De aceea, petrece multe zile cutreierând desişurile. L-am întâlnit şi ne-am împrietenit. Caută formele printre copaci. Adică, ciudatul chip al lucrurilor. Zice că pe om, în viaţă, nu tebuie să-l preocupe subiectul, adică conţinutul. Care a fost şi rămâne mereu acelaşi: nevoia de desăvârşire, de dragoste şi de fericire a omului. Ori, astea, la un loc, nu pot reprezenta decât pe Dumnezeu. Importante cu adevărat sunt doar tiparele în care este turnat Divinul. Acel bărbat este o fiinţă blândă şi se numeşte Sapienţiu. Despre cioplitor îţi vorbesc. Mi-a dat şi mie câte ceva din bijuteriile lui. Priveşte-le sus, pe gârliciul sobei. O să-l cunoşti şi tu. Şi-o să-ţi povestească şi despre acea răzmeriţă, din 1956, împotriva nefericiţilor comunişti...Despre focul năprasnic care era cât pe ce să cuprindă lumea. Cum s-a aprins, şi de ce n-a reuşit. He, he, dacă era să fie, ajungea şi pe la noi. Dar na fost… Decât o slabă mişcare, din care ar fi făcut şi el parte, dacă n-avea grijă domnul Stalin şi mâna lui dreaptă, în România, adică Ana Pauker, săl bage la Canal, căci, chiar copil fiind la vremea aceea, fluierase – cum se spune – în biserică. A făcut, bietul de el, atâta pârnaie! Noroc de Gheorghe Gheorghiu-Dej, care, în 1964, l-a eliberat…

Pag. 26

Fugarul Sterian îl urmărea cu oarecare dificultate. Tovarăşul lui mărturisea lucruri numai de el înţelese. Nu-i plăcuse în viaţă să se bage în partidele care luaseră fiinţă prin sat, înainte de război, dar nici nu era indiferent ce urmăreau ele. Dacă, acestea, îl lăsau în pace să-şi vadă de treburi. Se încurcase puţin doar cu legionarii. Vărul său, Ilie Prâscov, îl invitase, în iarna lui 1939, la o „sandrofie“politică. Ş-amintea cum, în odaia ţăranului, se adunaseră vreo 9-10 săteni, şi cum un „instructor“ le povestea lucruri periculoase de tot. C-adică organizaţia lor să vegheze în aşa fel, încât comuniştii şi evreii să moară, fiindcă sunt „sămânţa Deavolului pe pământ“. El, la ora aceea, habar n-avea ce sunt comuniştii, dar că evrei, în comună, existau doar două persoane. Ei, la Timigenii de Câmp, îl aveau pe Dom’ Leiba, cu dugheana lui de marafeturi, chiar pe uliţa sa, la câteva case mai de vale. Era un om bun, cu o faţă rozíe şi pistruiată, care avea şi-o fată, nimeni nu-i ştia vârsta, dar grasă, solidă şi cam dusă cu leuca; şi oricine intra în prăvălie, spunea că tăticul meu doreşte să mă facă doctoriţă, dar eu nu vreau; eu vreau aviator. Şi Leiba i-arăta un băţ bine lustruit, c-adică dacă îl mai încurcă mult la treburi, prin prăvălie, are s-o fure, şi Rifca, că acesta îi era numele, dispărea de îndată undeva în spate. Evreul se retrăse de mulţi ani din târgul Şurului, la Timigeni, era popular nevoie mare, iar ţăranii îl iubeau şi pentru că era darnic cu produsele prăvăliei lui, dar, mai ales, pentru felul cum „îşi cânta vorbirea“: Ia gustaţi de coleeea, de vedeţi ce măsliiine

aaaam. Şi ce curmaaale! Şi Sterian trăia bine şi se înţelegea de minune cu el. Uneori, când copiii doreau bumboane Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

sau zahăr, sau când venea Paştele şi era nevoie de mirodenii în casă, pentru cozonaci, pleca la iudeu şi-acela le dădea pe datorie. Lasă, fraaate, oameni sunteeeem. Ai tu timp să-mi plăteeeeşti. Într-o seară, membrii lui Prâscov se hotrărăsc să-i facă pocinogul. Tărăşenia se pusese la cale tot în casa verişorului său. În seara aceea, Predoiu ajunsese cam târziu la „adunare“, odaia era plină de persoane, unii deja intraţi în Legiune, alţii nelămuriţi încă, aşa că el rămăsese cam pe la uşă, acolo unde razele unei lămpi afumate nu reuşeau să lumineze. Pur şi simplu, nu-l observaseră ceilaţi. „Doi aveţi în toată comuna, cuvânta instructorul străin. Unul aici, la voi, iar celălat la Timigenii de Pădure. Să arătaţi că nu vă trebuie jidani în sat.“ De cum a auzit, s-a răsucit, a sărit peste pragul casei şi peste răzătoare, şi, în câteva minute, escalada poarta încuiată cu trei rânduri de lanţuri, a evreului. „Ieşiţi, dom’ Leiba, şi fugiţi! În două menunte. Altfel, vă omoară.“ „Cine?“ a mai reuşit prăvăliaşul să întrebe, speriat nevoie mare. „Cine, necine, cheriţi numaidecât!“ Din seara aceea, n-a avut ce să mai caute pe la casa verişorului. Dar era îngrijorat că, la prima întrevedere, atunci când trimisul special de la Şur le prelucrase Programul, apucase să semneze un tabel. Pe baza acestuia n-a avut-o de tras. Se topise la timp şi nu ieşise la întrunirile de ziua, din public. În schimb, după venirea comuniştilor la putere, Prâscov şi alţi zeloşi ca el au avut suficiente necazuri. Pe şef îl pârâse cineva şi de casa conspirativă, şi de faptul că, prin 1940, era singurul din „grup“ care, în fală, se purta prin sat cu cămaşa verde. Se ducea cu vaca la cireadă şi-l vedeau sătenii. „Ia uitaţi-vă la aista, măi, se distrau. O dat codrul în el. Acuşica are să-i cânte şi cucul.“ Avea şi o insignă, agăţată în partea stângă a pieptului. În primii ani de pribegie, încă pe când se adăpostea în bordeiul de la Pământuri, nevastă-sa Mălica venise cu merinde, într-o noapte, şi-i povestise despre ce-a păţit bietul Prâscov de la comunişti, cu politica sa legionară. „L-or dus la başcă. Într-o noapte o foit Săcuritatea prân tot satul, pân’ l-or găsât. I-or luat casa, copchiii şî fimeia lui or rămas pe drumuri, iar în ie, în casă, or făcut sădiu, ca şî la noi. Da’ la noi îi de colectivă, iar la el, de oreganizaţâie de bază, adicătălea de partid.“ ,,Dar care sunt treburile tale?“ l-a întrebat, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

într-o zi, instructorul Chiríş. Era într-o vară, prin anii ’50. Purta caii la apă, în balta timigeneană, şiacela, care de-abia venise în sat, urca pe uliţă. ,,Toate, moştenite de la tata şi mama, i-a răspuns; de la bunicul, străbunicul şi-ntreg neamul lor…Să am grijă de ogor. Să-l ar, să-l samăn să rodească, pentru ca, pân la urmă, să ne dăruiască… Să cresc vaca, oaia, calul…Şi pe toate cari îl hrănesc pe om. Cu alte cuvinte, să sfinţăsc peticuţul de pământ pe cari Dumnezău m-o pus stăpân.“ ,,Cum gândeşti îmi place, i-a zis tânărul activist de partid. Dar politica noastră este aceea care ne învaţă cum să faci lucrurile acestea mai bine…“ ,,Tata spune că asta este ca şi vulpea. Trimăte coada cătră stânga, da’ ea o ie spre dreapta. Şi viceversa.“ ,,Politica noastră nu face aşa ceva. Noi nu ne permitem luxul de-a fi demagogi“, zicea Chiríş. ,,Da’, mă rog frumos, de ce-i doar a voastră?“ Omul a dat a lehamite din mâini, s-a răsucit cu faţa către deal şi-a pornit, mormăind ceva de genul greu mai eşti de cap. Ceea ce şi recunoştea. Acum, nu că rămăsese cu acea meteahnă. Dar tovarăşul de ascunziş bătea bine câmpii, pomenind ceva legat de şiretenia lui Dej care, la o masă stropită cu vin bun şi carne de vânătoare, oferită lui Hruşciov, în 1955, când a venit şi-a vizitat România, l-a convins că staţionarea armatei sovietice pe meleaguri carpatine aduce Marii Uniuni numai prejudicii, la care rotofeiul conducător a făcut ochii mari şi i-a răspuns: „Cred că ai dreptate. Spasibo pentru idee. Adică, mulţumesc. Le retrag, numaidecât!“ Făcu semn, chiar îl somase să se oprească, fiindcă el nu cunoştea nici o persoană cu numele de Sapienţiu şi nici cu Revoluţia de la Budapesta nu era pus la punct. Dar degeaba se străduia. Omulmistreţ continua să peroreze. Atunci se lipi de perete, lăsă trupul să-i lunece în jos şi adormi. Cuvintele celuilalt răsunau ca de pe un tărâm străin. Se trezi la un ceas, când dezertorul repeta, pentru a multa oară, paragraful cu răzmeriţa ungurească. Dar, acum, o lua de la coadă la cap: noroc însă de Gheorghiu Dej, care a dat lege şi l-a eliberat. Căci făcuse pârnaie, săracul. La „Canal“ şi în „Deltă“, doisprezece ani încheiaţi, pentru că părinţii lui, păpuşari, glumiseră într-un spectacol pe seama puterii comuniste, intrată în ţara noastră odată cu stihia vântului numit Crivăţ. Dar mai avea şi alte tinichele politice care îi spânzurau de coadă… Fragment din romanul Paradigma Deşertului, aflat sub tipar…

Pag. 27

Dorel SCHOR (Israel)

AH, CE TE INVIDIEZ ! - De mâine intru în concediu pe două săptămâni, zâmbeşte mulţumit Menase. Am de gând să-mi fac de cap... În primul rând, arunc undeva deşteptătorul, să nu-l văd, să nu-l aud. Dorm cât intră-n mine! Mă scol, îmi fac o cafeluţă tare, bine calculată, aburindă, băută în tihnă, cu o ţigară bună, o plăcere... Mă plimb în pijama cât poftesc, iau o revistă bună, mă tolănesc într-un fotoliu... Am să ﬁu ca regele Portugaliei... - Ah, ce te invidiez! Spune domnul Ghezuntertoit. - Şi după aia, continuă Menase, deschid televizorul şi mă uit la programul pentru copii. Eu mă dau în vânt după desene animate. Sunt cele mai reuşite emisiuni din câte există. Pot să râd în voie, să privesc cât poftesc, am să ﬁu stăpân absolut pe timpul meu, pe fotoliul meu, pe salonul meu. Mă voi simţi că preşedintele din Insula Paştelui... - Of, ce te invidiez!! Oftează domnul Ghezuntertoit. - Aşa, şi după aceea îmi pun un disc, am o duzină pe care nu am timp niciodată să le ascult. Îmi pun deci un disc, iau un roman de aventuri sau nişte jocuri de cuvinte încrucişate şi mă dedic în întregime acestei activităţi fără să mă intereseze nici buletinul meteorologic, nici cursul actiunilior la bursă, nici nimic... Am să mă simt ca paşa din Tailanda... - Vai, ce te invidiez!! Exclamă domnul Ghezuntertoit. - După aia ies la o plimbărică, continua cu voluptate Menase. Fără nici un plan prestabilit. Unde mă poartă paşii, acolo ajung. Mă întâlnesc cu unul, cu altul, beau o bere cu un prieten, asta are efect reconfortant mai ceva decât cel mai bun medicament. Ce mai, mă voi simţi că un prim ministru din Tropicul Racului... - Măi ce te invidiez, suspină domnul Ghezunter-

Pag. 28

toit. - Şi după aia, mă întorc acasă, nu contează la ce oră... Nu sunt în propriul meu concediu legal de odihnă? Îmi aranjez un prânz pe cinste, îmi fac siesta cu ziarul, fac un duş prelungit, trag un pui de somn şi când se face ora patru, dau vreo două telefoane. Am un prieten la Holon şi o rudă la Ierusalim, mai schimbăm o impresie, mai un banc acolo, mă simt ca dictatorul din Bermude... - Ai, ai, ce mult te invidiez! - Seara, continua Menase, am de gând să mă port ca un nabab... O să ies în centru şi o să-mi cumpăr un falafel bine ardeiat. Bineînţeles că nu chiar în fiecare seară. Altă dată o să iau seminţe de floarea soarelui prăjite şi sărate... Poate o să intru chiar la un cinematograf, că nu am mai fost de vreo doi ani. Am de gând să mă simt ca emirul din Paris. - Doamne, cât te invidiez! Aproape strigă domnul Ghezuntertoit. - Ascultă, domnule! Se trezeşte în sfârşit Menase. Înţeleg că mă invidiezi dar, la urma urmelor, ai putea şi dumneata să-ţi permiţi aşa un lux ca mine. Mai lasă naibii, pentru o vreme, afacerile şi speculaţiile financiare, ia-ţi şi matale două săptămâni libere şi fă-ţi de cap. Cine te împiedica? - Ehei, zice Ghezuntertoit, ţie ţi-e uşor să vorbeşti... Şi ce să fac cu excursia în Orientul îndepărtat, pe care am plătit-o? Numai când mă gândesc că n-am să mă pot scula când vreau, să mă plimb în pijama, să citesc ziarul şi să dau telefon la Holon şi la Ierusalim, îmi vine să plesnesc de necaz. Aşa-i viaţa! Unii au toate satisfacţiile posibile şi alţii se chinuiesc pe drumuri ca nişte comis-voiajori. Unde eşti tu, Dreptate Socială!?

FEMEI CELEBRE

Voi căuta să fiu cât mai sincer: când domnul Ghezuntertoit m-a invitat sâmbăta trecută la sindrofie, am mulţumit politicos, dar nu aveam nici un chef să mă duc. Chiar i-am spus doamnei Gurnişt, cu care m-am întâlnit nu mult după acea, în ascensor: - Ce să caut eu acolo, printre aceleaşi mutre de parveniţi, snobi şi imbogăţiţi peste noapte? Să mă uit la toaletele doamnelor? Să discut despre bursă? Să ascult inepţii culturale? Mai bine ma culc! - Fii serios! m-a mustrat blând madam Gurnişt. Trebuie să te duci... Unde nu am eu norocul să mă fi poftit de data aceasta?! A fost invitată şi am auzit că vine precis, celebra Cezarina Cumbumbum, bomba sexi, cântăreaţă şi compozitoare, ziaristă şi poetă, om politic şi manechin. Cum să nu te duci? Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Când mai ai o ocazie ca asta? Să fiu sincer în continuare...Mie îmi plac oamenii celebri, iar după femei celebre mă dau in vânt. Ţin minte că prin clasa doua de liceu fusesem pe punctul de a fi exmatriculat din şcoală pentru o colecţie de femei celebre, Teodora împărăteasa Bizanţului, Mesalina, Lucreţia Borgia şi madame de Pompadour. Aşa că m-am îmbrăcat elegant, am potrivit o cravată discretă şi m-am înfiinţat cu o plantă întrun borcan îngust, aşa cum e modern acum. Din cauza unei obişnuinţe păcătoase, fiind invitat pentru ora nouă, nu am reuşit să întârzii mai mult de o oră. Am sosit, bineînţeles, primul. Pe la unsprezece au început să apară şi alţii, iar nu mult după miezul nopţii când toată lumea era prezentă şi fremăta de emoţie şi nerăbdare, şi-a făcut intrarea steaua serii şi a seratei, inegalabila Cezarina! Parcă s-ar fi întrodus o felie de lămâie într-un pahar de coca-cola. Toată spuma societăţii a început să fiarbă, spiritele s-au încălzit dintr-o dată, bărbaţii au început să roiască în jurul ei, complimentele s-au revărsat dintr-un nemaipomenit corn al abundenţei... Să fiu din ce în ce mai sincer? Femeia era destul de frumoasă, bine fardată şi suficient de îmbrăcată. Zâmbea cu meşteşug, culegea laudele dezinvolt, de parcă ar fi scos nişte firişoare de praf de pe o haina bleumarin, răspundea la un milion de întrebări clasice cu o sută de mii de replici moderne şi contemporane. Era o adevărată stea. După cât era de frumoasă, dacă ar fi fost puţin mai tânără şi mai naturală, aş fi zis că e tot aşa de drăguţă ca vecina Amalia... De felul meu nu-s băgăreţ, aşa că m-am mulţumit să privesc, sorbind o băutură răcoritoare, cum toţi i se adresează, cum fiecare vrea să o atingă, să-i simtă mirosul, să-i audă cugetările, să-i vadă rotunjimile. Şi ce credeţi că s-a întâmplat? După o vreme, după ce fiecare şi-a făcut plinul, vedeta s-a retras discret şi... s-a apropiat de mine. Vă rog să mă credeţi, s-a apropiat tocmai de mine şi mi s-a adresat cu glas suav, profund şi tulburător: - O, dacă ai ştii cât mă obosesc toate aceste scene de admiraţie, potopul de complimente, milionul de întrebări steriotipe...Te-am observat, eşti singurul care nu te-ai inbulzit, singurul care nu mi-ai dat nici o atenţie... Recunosc că asta imi face plăcere, dar mă şi intrigă... De ce? Nu ai văzut nici un film de-al meu? - Cred că am văzut unul... O reclamă pentru sutiene sau undiţe de lux, nu mai ţin minte, am răspuns politicos. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

- Ah, da... A fost un mare succes. Habar n-ai cât e de plicticos ca toţi să-ţi spună că te-a admirat la televizor, că ţi-a citit interviurile, că ţi-a cumpărat discul. Dumneata eşti singurul care m-a înţeles. Discreţia e o pasăre rară. - E explicabil, doamnă sau domnişoară. Profesia mea mă obligă la discreţie. Sunt medic, ma ocup de piele şi sexologie. - Hai, nu mă înebuni! a exclamat vedeta. Zău! Vino, vino dragă, să ne retragem într-un dormitor! Vreau să-ţi arăt ceva care mă mănâncă de mor. Şi mai am nişte analize recente, ceva cu ﬁcatul...

BLAZON IMAGINAR

Ultima oara când l-am vizitat pe domnul Ghezuntertoit, am fost serviţi, printre alte bunătăţi, cu o brânză specială. Doamnele chiar au lăudat ﬁneţea moleculelor, sau aşa ceva, eu nu mă pricep şi nici nu mă omor după brânză, decât dacă e un caş proaspăt sau telemea. - E o double-cremes, s-a pronunţat doamna Gurnişt, care ştie mai multe limbi şi e formată ca gospodină la Cernăuţi. Se topeşte in gură... Savuros! - Triplu fermentat, a intervenit Rozica lui Menaşe. Cu multe lipide... - O delicatesă..., şi-a supt degetul mare Pnina Brodiciche. Era la noi, la Odesa, unul Kaizerman, brânzar din tată în ﬁu, dar aşa o specialitate franţuzeasca sau olandeză n-a avut niciodată. - Se găseşte în magazinele selecţionate, a mărturisit gazda. E adevărat că preţul e cam pipărat, dar se găseşte la discreţie... În clipa aceea, am ştiut deja că nevastă-mea va aduce acasă, cu prima ocazie, produsul respectiv. Evenimentul s-a produs chiar mai repede decăt mă aşteptam, adică a doua zi: o cutie de un sfert de pe care rupsese cu grijă preţul, dar nu şi eticheta multicoloră şi foarte internaţională. Era pe ea o coroană care te asigura că brânza aceasta e destinata regilor, dar acum e vândută în mod democratic şi supuşilor. Am întrodus cu mare grijă cutia în frigider şi, în aceaşi clipă am simţit un soi de creştere în proprii mei ochi, o chestiune de prestigiu, dacă mă pot exprima astfel. Pentru că, mărturisesc, neam de neamul meu încă nu se atinsese de o asemenea brânză, iar eu eram primul în ordine dinastică... Seara am chemat copiii la masă şi, într-un fel oarecum ceremonios, i-am anunţat că îi voi servi cu ceva special. Le-am pus câte un cub pe mijlocul far-

Pag. 29

furiei şi le-am dat câteva instrucţiuni: - Nu înghiţiţi dintr-o dată... Lăsaţi să se topească pe limbă şi savuraţi aroma, gustul şi consistenţa acestui fromaj delicios. Tineretul s-a conformat, dar s-a pronunţat la unison: - Nu ne place! Fromajul ăsta e un fel de brânză topită fără nici un gust! Şi cu preferinţe pe care le care le pot considera barbare, s-au mulţumit cu nişte banale mâncăruri cotidiene. - ÎI vom invita în mod special pe soţii Oiţerman, a decis consoarta mea. El este foarte umblat prin lume, iar dânsa se învârteşte prin cele mai selecte cercuri. De mult ar fi trebuit să-i poftim, iată prilejul. Pe sâmbătă... Se înţelege că nu era să-i chemăm ca să mănânce brânză şi gata. Ne-am agitat toată săptămîna, am cumpărat o mulţime de specialităţi şi trufandale, am preparat sărmăluţe în foi de varză, pentru că dumnealui făcuse odată un apropo de bucătăria romnească şi i-am invitat şi pe soţii Kleinergrois întrucât el e dentist şi Oiţerman admiră intelectualii. Seara s-a desfăşurat foarte frumos, toţi au lăudat mămăliguţa cu brâză, sărmăluţele şi toate celelalte... Cât despre fromajul care trebuia să fie surpriza cinei, au gustat sau nu, l-au lăsat pe marginea farfuriilor şi, probabil din cauză că noi n-am avut rafinamentul de a-l prezenta cum se cuvine, a trecut neobservat. După plecarea musafirilor, am întrodus cu strângere de inimă delicatesa in frigider. Ceva se deteriorase pe blazonul meu imaginar. - Mâine să-ţi iei la serviciu un sendvici cu chestia asta, mi-a spus soţia. - Dar eu nu-mi iau niciodată senviciuri, am protestat. Aşa că mi-am luat o felie groasă de pâine cu fromaj. La fel şi a doua zi... În a treia, l-am servit pe colegul meu de birou. - Ce-i asta? s-a mirat el. I-am explicat, dar n-a părut deosebit de încântat. E greu de crezut cât de multă brânză conţine o cutie de 250 grame, de import. Ieri, cu un gest discret, am întrodus fromajul în cutia cu resturi menajere. Soţia nu m-a întrebat nimic, nici măcar nu s-a mirat că ies să duc gunoiul din proprie iniţiativă. Am păşit distins şi elegant, aşa cum se cuvine în asemenea împrejurări. La urma urmelor, mă ataşasem chiar de el. Păcat!

Pag. 30

ORA EXACTĂ - E extraordinar, spune domnul Brodiciche, cât de mult a avansat nivelul de trai în ultimele două decenii. Eu îmi amintesc că la Odesa, acum vreo treizeci şi ceva de ani, dacă aveai un ceas Pobeda era normal, dar să ai două ceasuri Pobeda deja era exagerat... Şi acum, aşa pe nesimţite, avem ceasuri căcălău, pardon de expresie. Şi, între noi fie vorba, nici nu ai nevoie de ele. Stai în salon, te uiţi la televizor, şi dacă vrei să ştii cât e ora, apeşi un buton de pe telecomandă şi-ţi apare la fix. Asta n-ar fi nimic, dar ai ceas şi la computer, în dreapta jos, acolo îţi spune şi dacă eşti AM sau PM, adică antemeridian sau postmeridian, nu vă gândiţi la alte prostii... - Dar la bucătărie... - La bucătărie, dragă domnule, ai ceas la maşina de gătit. E pus acolo pentru ca să ştie cucoana când se termină programul la cuptor. Dar dacă nu ai nimic la cuptor, digitalul ăla te informează, vrei nu vrei, cât timp ai stat în bucătărie, în câte minute ai mâncat salată şi în câte ai dat gata supa cu tăiţei... - Măcar în dormitor... - În dormitor am două. Un ceas deşteptător cu sonerie şi telefonul ăla portabil pe care trebuie numai să-l aranjezi decuseară la cât vrei să te scoale, numai că la el nu merge cu şapte fără un sfert, trebuie să-l pui la şasepatruzecisicinci... - Atunci la closet... Acolo ai linişte. - Fii, domnule, serios. Am primit cadou nu ştiu câte ceasuri de perete. Dacă cumperi un frigider, primeşti un ceas pătrat. Cumperi un covor de doi metri, vine la pachet cu un ceas rotund. Unde să le agăţi, spune şi matale? Pui unul în veceu şi atunci ştii cât şi cum. Şi mai plasezi unul în baie, pentru cazul că te bărbiereşti sau ca soţia să nu întârzie la cercul de ceramică... Nu mai spun că la radio îţi comunică la fix şi la jumătate cât e ora exactă. Şi acuma, că am ieşit la pensie, ce crezi dumneata că am primit din partea conducerii, a sindicatului şi a colegilor de lucru? Poţi să ghiceşti? - Ştiu şi eu... O săptămână cu doamnă la o staţiune balneară...!? - Nţţ! - Un abonament dublu la Teatrul Naţional...? - Nici. - Un tablou expresionist sau impresionist...! - Nu, prietene. Am primit un ceas de mâna, cronometru, în care nu intră apă până la şaptezeci de metri adâncime, care îţi spune ziua şi luna, poziţia planetelor şi mai are nu ştiu câte alte funcţii importante şi indispensabile. Un ceas! Incă un ceas! - Adevărat? N-aş fi ghicit niciodată...

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Constantin MĂNUŢĂ

REAL ȘI FANTASTIC ÎN PROZA LUI CONSTANTIN HUȘANU

Un prozator autentic, deosebit de prolific este Constantin Hușanu în cartea de schi e și nuvele Interiorul unui cerc apărut la Ed. TIPOMOLDOVA, Opera Omnia- Proză scurtă contemporană, Iași,2012. Ajuns la vârsta matusalemică de 86 de ani, prozatorul Constantin Hușanu, face parte din categoria oamenilor longevivi, dacă am în vedere că mama sa a trăit 101 ani, cu o biografie atât de om cât și de scriitor complexă, bogată și destul de interesantă. A văzut lumina zilei la 29 aprilie 1929 în comuna Pungești, jude ul Vaslui, via a, copilăria și tinere ea, în general, nu i-au fost lipsite de greută i, având mai multe func ii: contabil, ofi er, muncitor rectificator, redactor la Radio Iași și la diferite ziare și reviste economice etc. Debutează în literatură cu povestirea Telefonistul,1953, apoi scrie schi e și nuvele în revistele Cronica, Flacăra, Moldova, Convorbiri literare, Academia Bârlădeană, Cronica veche etc. A publicat până la ora actuală următoarele lucrări: Pe fluviu la deal-roman, Ed. Moldova, Iași, 1992; Vitrina cu fantasme roman, Ed. Moldova, Iași, 1998; Pastile contra mor ii-povestiri, Ed.TipoMoldova, Iași, 2001; Erotica-2romane: Clubul Megasexe și Pre ul vie ii ca de câine, Ed.TipoMoldova,Iași, 2002; Ademenirea-roman, Ed. Moldova, Iași, 1996; Jurnal tardiv început și fără sfârșit 2000-2006, vol I, Ed. PIM,Iași, 2006; Cursești, istoric și evocări la capăt de veacuri și milenii, Ed. PIM,Iași,2009; Jurnal tardiv început și fără sfârșit 2007-2010, vol II,Ed. PIM,Iași, 2010; Cotnariul în literatură și artă, Ed. PIM,Iași,2011. Proza lui Constantin Hușanu este una de analiză și introspec ie psihologică, schi ele și nuvelele sale sunt adevărate monografii epice prin care se dezvăluie tainele interioare, frământările personajelor, ceea ce l-ar putea apropia de Camil Petrescu ori de H.P.Bengescu, dar și mai mult de Mircea Eliade prin abordarea fantastică, uneori chiar fabuloasă a faptelor și întâmplărilor narate, cu o anumită nuan ă de prezentare a sacrului în avantajul delimitării de profan. Titlul căr ii este simbolic putând sugera o anumită formă rotundă a Universului asemănătoare cu aceea a cercului sau chiar via a însăși unde se petrec faptele și întâmplările, ideea de spa iul finit, închis trimi ându-ne la faptul că omul pe Pământ posedă o cunoaștere abreviată (vezi Marinică Popescu – Vremea îngăduin ei). Spre rădăcina arborelui genealogic este schi a de deschidere a căr ii unde autorul meditează la modul filosofic despre rostul existen ei omului în lume, reflec ii despre timp și trecerea sa inexorabilă, în stil kantian „Timpul este o curgere fără să curgă nimic!”, iar trupul fiind un fel de baltă primordială, încerc să cunosc arborele meu genealogic până la capăt” afirmă autorul. Prozatorul se află într-o continuă căutare. Tot mai caut ,tot mai caut…, via a însăși fiind un drum de nesfârșite căuOnyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

“Proza lui Constantin Hușanu este una de analiză și introspecție psihologică, schițele și nuvelele sale sunt adevărate monografii epice prin care se dezvăluie tainele interioare, frământările personajelor, ceea ce l-ar putea apropia de Camil Petrescu ori de H.P.Bengescu, dar și mai mult de Mircea Eliade prin abordarea fantastică, uneori chiar fabuloasă a faptelor și întâmplărilor narate, cu o anumită nuanță de prezentare a sacrului în avantajul delimitării de profan. Titlul cărții este simbolic putând sugera o anumită formă rotundă a Universului asemănătoare cu aceea a cercului au chiar viața însăși unde se petrec faptele și întâmplările, “ Pag. 31

tări: „Că omul nu poate în elege toate câte se fac sub soare, deși se ostenește căutându-le, fără să le dea de rost, să le pătrundă.” (Ecleziastul, 8,17). Vede moartea ca pe o femeie frumoasă, fa a cealaltă a vie ii , iar „via a veșnică e o himeră, o utopie, o amăgire vie.”Epitetele depreciative negrea o, stricătoareo, o nebuloasă,sunt adresate mor ii; fiind și sugestive în același timp. Felicia Caraiman este o pictori ă căutătoare de himere, după o întâlnire cu un personaj cu nume biblic, printr-un anun la „Matrimoniale”, se cred nemuritori( de unde și numele nuvelei). ElNemuritorul, Ea-Nemuritoarea autorul afirmând că omul este o formă și pune problema ieșirii din formă din trup și trecerea Dincolo. Prin împletirea elementelor fantastice cu cele reale și personajele misterioase care vor să trăiască în timpuri diferite, nuv e l a Nemuritorii se apropie de La igănci de Mircea Eliade.

Inodora și aluzii la teleportarea pe Pământ a primilor oameni: Adam și Eva. Se pot observa reflec iile retorice despre existen a omului, finalul fiind construit în nota pesimistă că :„Tot veșnicia adormirii, când va fi să vină era solu ia și răspunsul.” Trenul spre eternitate este scrisă pe conceptul de carpe diem având la bază discu ia dintre nepot și unchi pe tema nemuririi „Nemurirea este un Eden, ca o femeie frumoasă ce- i oferă o îmbră ișare la marginea timpului tău, prea târziu ca să te mai bucuri de căldura ei.”iar „Sufletul privește cerul prin ochii trupului, dar acest albastru încântător nu-i apar ine.” Evocarea chipului sfânt al mamei apare cel pu in în cinci nuvele și schi e: Doamne, din cine mă trag, Confesiuni materne, Mama peste veac, Autentică, Osânda. Cu un interesant Mesaj de dincolo se încheie cartea lui Constantin Hușanu, prin trecerea unor linii negre pe hârtie, cu lapidarul final Doar atât pot să vă spun. De la debut și până astăzi opera epică a autorului a fost receptată favorabil de critica literară, Constantin Hușanu fiind un prozator pe deplin format, trecut de pragul maturită ii artistice și care tinde spre perfec iunea artei literare. SALOANELE POEZIEI DE DRAGOSTE EMILIAN MARCU – poet al îngerilor

Divaga ii disperate din interiorul unui cerc este o convorbire cu un spirit punându-se problema metempsihozei. Doamna Nop ii fără lună este o povestire cu titlu metaforic, sub pretextul întâlnirii în taxi dintre un domn și o doamnă care mergeau spre aeroport, prozatorul lansează reflec ii despre teoria nimicului care-i „panaceu universal și imperfec iunea crea iei.” În zborul cu avionul spre Bruxelles – doamna - frumoasa necunoscută este de o frumuse e orbitoare, ca în final să se dezlege și să se afle misterul numelui ei cuprins în titlul nuvelei. La fel o altă povestire învăluită în aură și mister este Cioclii cu personaje reale și mitice ca: Goian, Atenagoras, Zamolxis, părintele Mitrofan, doctorul Ioan Hurjui. În convorbirea dintre gropari se fac trimiteri la mitologia greacă și tracă, cu dezbateri metafizice despre moarte și nemoarte. Sensul vie ii este moartea după Aristotel iar Omul curge la fel ca râul. Calistratiada prezintă frământările interioare ale eroului Calistrat, iubirea nemărturisită pentru

Pag. 32

Emilian MARCU este o personalitate complexă, proeminentă și fascinantă a culturii și literaturii române. Complexitatea este dată de calită ile multiple de poet, prozator, eseist, publicist, critic și istoric literar și de viitor dramaturg. Excelează în cele de poet, prozator și de critic literar. S-a născut la 28 septembrie 1950 într-o localitate de mare rezonan ă lirică: Heleșteni, jude ul Iași, localitate aflată la interferen a drumurilor dintre Pașcani, Tg.Frumos și Mircești, la 12 km de fiecare dintre cele trei localită i (unde s-au născut: M.Sadoveanu, Vasile Alecsandri, G.Ibrăileanu). A debutat în literatură în Revista FAMILIA, aprilie1974, Oradea, fiind prezentat de poetul Șt.Aug.Doinaș cu denumirea de „un nume nou” și în Revista Amfiteatru, dec.1974 prezentat de poeta Constan a Buzea. A scris peste treizeci de volume de versuri: Nunta în sâmbure, Amiaza câmpiei, Sub zodia Traciei, Sigiliul toamnei, Neliniștea singurătă ii, Lec ie pe Ostrov, Îngândurat ca muntele de sare, La por ile singurătă ii, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Flori pentru Augusta, Scoica sonoră, Umbra și îngerul, ăranul zidit, Fe ele insomniei, Muzeu de sate, Coroanele împărătești, Atlet moldav, Melancolia șarpelui, Privilegiul giulgiului, Mormânt în metaforă, Foșnetul mătăsii în manuscrise, Cartea celor optzeci și opt de taine, Sfera de apă, Arta grădinarului, Zăpada timpurie, Mirării din alte veacuri. Un lucru interesant este faptul că la un moment dat, Emilian MARCU continuă tradi ia universală a sonetului fiind cel de-al doilea poet român care duce în râuri cosmice cugetarea marelui Will, scriind 89 de sonete în prelungirea lui V.Voiculescu și a lui W. Shakespeare. W. Shakespeare a scris 154 de sonete în 1609, V.Voiculescu 90 de sonete continuând numărătoarea celor 154 între anii 1954-1958 , iar Emilian MARCU 89 până la 333. Dar acest lucru era valabil până prin 19951996, poetul scriind mai multe volume de sonete de atunci și până acum. În calitate de prozator Emilian MARCU a scris romanele: Iadul de lux, Lumea dincolo de lume, Mormântul călugărului Ioanit, Aducerea cenușii la templu, Ultima cină a palatinului, Suburbii municipale, Tobele mute, aproape toate dintre ele fiind adunate în volumul masiv Suburbii municipale. În calitate de critic literar toate recenziile scrise despre diferi i poe i și prozatori și publicate de-a lungul timpului la rubrica Vitrina căr ilor din Revista Convorbiri literare au fost adunate în volumul masiv Vitrina căr ilor (un deceniu de singurătate… în bibliotecă) apărut la Editura PIM, Iași, 2013. În 2010 la Editura Miremis a apărut volumul de Studii, articole, comentarii, despre căr ile lui Emilian MARCU parcurgând întreaga activitate de crea ie sub titlul PRINTRE CĂR ILE lui EMILIAN MARCU 1974-2010. Au scris despre căr ile lui Emilian Marcu, printre al ii: Al.Piru,Lauren iu Ulici, Liviu Leonte, Al.Dobrescu, A.D.Rachieru, Tudor Ghideanu, Constantin Dram, Ioan Holban, Gheorghe Lupu, Theodor Codreanu,Simion Bărbulescu, Ion Beldeanu, Ion Cozmei, Constantin Blănaru, Horia Zilieru, Irina Petraș, Ion Rotaru,Nicolae Busuioc, Adrian Botez,Dumitru Spătaru, Daniel Corbu, Liviu Apetroaie, George Bădărău, Constantin Hușanu, Nicolae Panaite, Ion Hurjui, Valentin Talpalaru. Opera lui Emilian Marcu este tradusă în: Spania, Fran a, Anglia, S.U.A., Elve ia, Ucraina, Rusia, Serbia. A primit numeroase distinc ii și premii literare dintre care amintim:

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Marele premiu la Festivalul de poezie de la Suceava „Nicolae Labiș”,1975; Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova în anul 2000 pentru cartea de sonete „Umbra și îngerul”; Premiul USR pentru volumul „Atlet modav”,2005; Premiul revistei „Convorbiri literare”, 2006, pentru critică literară; Premiul „M.Eminescu” la salonul interna ional de carte, Iași, 2008; Diplomă de Excelen ă la a 40-a edi ie a Festivalului na ional de poezie „Nicolae Labiș” Suceava 2008. Din lipsă de timp renun ăm la multitudinea aprecierilor făcute de-a lungul timpului de criticii și istoricii literari, conchizând doar cu frumoasele cuvinte spuse de Doamna Aurica Ichim, muzeograf principal, director al Muzeului Unirii din Iași: „Dacă ești trist sau dacă ești fericit, dacă vrei să auzi ploaia, vântul să sim i toamna, culorile toamnei, prietenia, armonia, via a la sat, ăranul, te duci, iei o carte de pe raft, citești o poezie, fiindcă precis, toate aceste sentimente la vei găsi în poeziile domnului Marcu.” Poezia lui Emilian Marcu cultivă stilul romantic, dar și modern, stăpân deplin pe mijloacele de expresie artistică, călătorind galant de la un pol poetic la altul, ceea ce ne îndreptă ește să afirmăm că poezia sa și-a găsit propria albie, iar autorul registrul poetic specific. Indiscutabil Emilian Marcu poate fi considerat un poet reprezentativ pentru genera ia sa. Dacă ar fi să-i găsim o asemănare ne putem gândi la undele cristaline ale unui râu care se împlinește la vărsare într-un ocean cosmic, predispunându-l pe lector la un fior de beatitudine metafizică, călător însingurat prin ostrovul stelar, poetul e un magician al cuvântului, de o neasemuită delicate e sufletească. Printr-o sintagmă personală l-am denumit pe Emilian Marcu-poet al îngerilor.

Pag. 33

Calistrat COSTIN

Acrobaţie

Accept, deci (ca să) exist M-au născut când fu să fie (de-ale părinţilor), vremuri, vărsări de sânge (vinovat nevinovat) războaie, jafuri, morţi de vii (cum alt fel!), crime, lume ieşită din minţi, fireşte, o dată cu mine, şi mai apoi, s-au pripăşit mulţi alţii pe moşia tereştrilor, că asta fuse porunca: ”înmulţiţi-vă, copiii mei, că veţi vedea voi pe ăla brunetu după aceea!”. La capătul atâtor naşteri cu de-a sila (comandă de sus) pământul dă semne de plictiseală, s-o fi săturat de noi, fiii lui (cică, totuşi, fii ai Domnului Zeu, tatăl a toate şi toţi, EL, însă nu se ştie al cui produs va fi fiind la rându-i!). Din ce în ce mai puţin, zic unii, merită să te naşti, să trăieşti, să... dar eu unul îmi accept condiţia, gata, accept deci (ca să) exist cât de cât aici în bătătura prafului şi pulberii, pe nava nebunilor, aici, că...dincolo, ce-i „dincolo” n-am idee, n-am văzut, nici pe-acolo n-am trecut (încă), poate cândva voi fi trecut, dar nu mai ţin minte, nu mai insist, destul că exist cât exist!

Pag. 34

Acrobatul, puştan precoce, s-a prăbuşit perfect, a plutit secunde prin aer, părând a zbura, luminile s-au stins ca la comandă şi... şi întuneric! S-a huiduit că, nu-i aşa, plătiseră să vadă nu să nu vadă, orchestra a dat-o pe-un marş triumfal şi... şi a izbucnit din nou lumina binefăcătoare, în stal vreo câţiva ronţăiau de zor seminţe de dovleac turcesc (puştanul ﬁins originar din Stambul): „circarii se prefac, dom’le, ăştia nu mor cu una cu două!”. Îndată după lecţia de câini dresaţi, întreaga asistenţă râdea şi aplauda satisfăcută, ”ei da, aşa da!”. Păi ce rost ar ﬁ avut urletele, lacrimile: „mîine seară se va vedea dacă pişpirică ăla, turcaletele, a dat sau nu ortul popii, bă, ce-mi place mie circul!”.

Iarnă A nins ca-n basme (basmele vieţii!) casele-au fost îngropate sub munţi de zăpadă, au murit oameni cât lumea (lumea încă mai trăieşte – lumea cui?!), unii cică nu meritau să treacă dincolo, alţii da – pedeapsă mai mare ca viaţa nu ştiu să existe... A nins fără de măsură, vreo câţiva „vizionari” au văzut în asta un semn – lecţie predată de ... de un ilustru anonim pentru faptele noastre, desigur, cugetate... Printre nămeţi se zbenguie o ceată de ogari bucuroşi, euforici, nu mai ninsese de mult, copiii şi ei nu mai prididesc, zidesc oameni... (oameni de zăpadă!). A nins ca-n basme, era şi timpul, avem mare nevoie de basme...

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Dumitru BRĂNEANU

PE TRUPUL TĂU pe trupul tău tainic lumina înfloreşte sărutul unui înger atins de veşnicie spre tine alearg cu braţele înflorite mi-e sângele înfierbântat parcă de un secret sufletul ostatec… sub cer de priveghere în risipiri de iele nor alb umbra ta însămânţează somnul. DRAGOSTE ÎN INIMA FLORII

erai în inima florii zâmbet de înger zăvorând clipa nu îndrăzneam să respir să nu te destrami lungă secunda-n care te aştept deschisă floare dezlegând umbre în spaţiul violet e o sete în mine de culoare să te găsesc iluminare în fiecare dimineaţă desculţă prin gândurile mele.

DIN AMINTIRE

Caut frumuseţea ta inutilă din timpul care tot ne minte între realitate şi cuvinte cu faţa spre lumină dans îmi eşti în sânge tainic vin mă ameţeşti mă îmbăt cu visele ﬁerbinţi Ană zidită în amintiri! din sămânţa unui cuvânt din vraja amăgirei să rup misterul care mă ţine hotar între tăcere şi clipele de jar.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

din negura uitării de zorile iubirii să ne lăsăm mânaţi lacrimă de lumină neatins ţi-e altarul gând neprihănit gingaşă înserare tu în alb adorată dorm pe aceeaşi parte cu numele tău cu inima mea care-l repetă nu te mai risipesc în nicio poveste. TU ŞI EU.. eu sunt pleoapa Ta de cer tu ochiul Meu albastru în noaptea ce ne-ncape noi doi – ochiul luminii tu esti adâncul iubirii eu ţărmul Tău de dor în noaptea ca o stâncă noi doi-tainicul izvor eu sunt căderea Ta Tu sprijinul căderii în noaptea fără spaţiu noi doi - o şansă înălţării eu sunt păcatul Tu lumina iertării în noaptea fără umbre noi doi- rotundul împăcării.

Pag. 35

Ioan PRĂJIȘTEANU

PE PLAJA AURIE Te-ai ivit din mare şi te priveam ca pe o adiere de vânt vălurind apele. Erai o imagine clară şi albastră erai ca un spaţiu imens ce aşteaptă o îmbraţişare. O stea s-a desprins de pe cer, micuţă cât un ochi de ﬂuture. A trecut pe lângă mine, şi nimic din ce trebuia să se întâmple nu s-a întâmplat pe plaja aurie, când tu m-ai privit ca pe un ﬁr de nisip.

SFÂRŞIT DE TRISTEŢE Buzele fremătau, dorind sărutul împietrit în aşteptare; acum porumbeii `i ciugulesc zâmbetul de piatră şi lacrima sapă prefăcută-n fulg ...pe-obrazul alb numai riduri.

SUB LINIA DE PLUTIRE

BLESTEMUL SINGURĂTĂŢII Să alergi în ﬁecare dimineaţă spre gardul de sârmă ghimpată să-ţi intre roua `n sânge să-ţi aburească ochii suﬂarea zilei ce vine să-Ţi împrăştie umbra rochiei tale de mireasă doar tu să-i simţi albul ...şi tu mereu să alergi spre gardul de sârmă ghimpată. ...Niciodată alături umbra altuia lângă umărul umbrei tale.

Sunt slab ca un ogar Şi alerg doar după cei săraci. Urmele mele mă urmăresc Ca o teamă perpetuă. Nu mai văd melcii De pe marginea drumului Nici aburul topindu-se În stropi de rouă. Sunt aşa de slab Încât pot să-mi sărut umbra Şi să-i spun Bună ziua!

Pag. 36

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Mircea Constantin JUREBIE

Pe muntele cel mare Pe muntele cel mare, un pisc între planete, S-a întrunit conclavul din şaptezeci de zei, Pluteau prin faţă norii, cu perindări încete, Ducând lungi zodiace cu peşti, cu raci, cu lei. S-au adunat deci zeii, să îşi aleagă zâna Pe fata mai frumoasă, mai dulce, mai deşteaptă, Doar ei să-i dăruiască din înălţimi cununa, Pe creştet să i-o pună o bufniţă-nţeleaptă. Și-au tot băut nectarul, s-au îmbătat, şi luna Râdea de ei, coroana scăpând, pierdută fu. Treceai din întâmplare şi-ai ridicat cununa… De-atunci, o porţi pe frunte, zeiţa ﬁind tu.

Chin

M-am împiedicat de-o umbră care plânge în lumină Era singură şi tristă răsturnată-ntr-un fotoliu. Nu îmi spuse cum o cheamă, şi un sentiment de vină Parcă îi plutea pe faţă ca un semn micuţ de doliu. Îşi scâncea nefericirea ca o pată pe tăcere, Nu voia să-i ştie nimeni implacabilul său chin, Se ferea în întuneric ca o mână de durere Când iubirea dintr-un suﬂet se transformă în suspin. Îşi ştergea de lacrimi ochii, palidă şi prăbuşită Într-un colţ golit de viaţă şi de orişice speranţă, Biată formă fără formă, de amaruri zdrenţuită Cu un ac din deziluzii ce bocesc în asonanţă.

O păstrez în amintire ca pe-un dor care suspină… Era dragostea-mi pierdută dintr-un blestemat orgoliu. Mă împiedic de-a sa umbră care plânge în lumină… E tot singură şi tristă, răsturnată în fotoliu.

Seminţe de lacrimi

Seminţe de lacrimi, o floare a durerii, Ascunse-n corolă, cu timpul, îşi strânge. Le ţine în taină, sub straja tăcerii, Și-apoi le sădeşte în ţărnă, când plânge. Sunt mici şi sclipinde, mărgăritare Ce curg, liniştite, sub pleoape-petale, Lăsate în picuri, când sufletul doare De doruri nespuse în lumi vegetale. Se scurg, ostenite, pe obrazul grădinii, Lăsând, printre straturi, o calmă tristeţe, Timid, se feresc din calea luminii, Se culcă pe umbre pictate-n negreţe. Amurgul iubirii când simt floriferii, În singurătatea ce inima frânge, Seminţe de lacrimi, o floarea-a durerii, Ascunse-n corolă, cu timpul, îşi strânge.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 37

Melania CUC

Mi-am adunat eroii şi cu medaliile lor Din tinichea sclipitoare. Nu am reuşit să învăţat de la ei Cum să-mi conserv în oţet amintirile Şi borcanele de la băcănie Au ocupat deja locul cel mai bun din vitrină. Pe pagina a treia, sus , la dreapta, Se postează anunţul de naştere Pentru că Ziua năduşeşte în fulgii zăpezii Cu care un dumnezeu ghidus a umplut Toate pernele pe care stau Ca pe o tipsie de aur Capete nebotezate de prunci.

VEGHE

PLANUL DIVIN Mâinile amândouă se întind la soare Pe muşamaua cu margarete sălbatice. Milositv esti, Doamne, În dimineaţa asta cu ruj gras pe buze Şi cafeaua bună Fierbând fără foc, fără zahăr... În planul divin, la nord dinspre sud, Un portar reumatic Şi clientul hotelui de cinci stele, Beau berea rece din aceeaşi halbă. Pe gardul electric Numai rochia mea ﬂutură ca un steag comunist. Vă rog, ascultaţi! Recunoştinţa generaţiei mele vine cu buldozerul Prin pereţii de sticlă ai cinematografului în care Scenele de război sunt derulate cu încetinitorul. Role de celuloid s-au aprins Fără brichetă, Fără chibrit.

PE PAGINA A TREIA, SUS, ÎN DREAPTA Înghit hap-ul zilei Cu apa nici vie , nici moartă. Mă aşteaptă doar o umbră cheﬂie În caseta cu bijuterii de familie. Leacul pentru ochii mei Este mai vechi decât boala asta Şi voi pipăi întunericul prin mulţimea Ce se răsuceşte ca un şnur Pe încheietura mâinii-mi tremurânde. În-un singur album de familie

Pag. 38

În colţul casei, pe un coş cu cărbuni Smulşi din splina pământului, Croşetez şalul ce-mi va strânge de gât Altă şi altă dulce ispită. E un soi de joc din umbre chinezeşti Pe tapetul în care mă afund Ca într-un vas cu flori de ienupăr. Nu sunt culorile portrivite, Nu este parfumul cel aşteptat să răsară În motivul cu bumbac de Egipt. Printre firele rupte cu dinţii, Pisicile se furişează către pălăria Din care ies iepuri tineri de pluş. Veghea noastră continuă pe toate patru andrelele Şi oraşul-ocnaş Se întoarce pe cealaltă parte A nopţii în care Intră fluierând astronomii.

APRILIE Şi şoarecii bătrâni chiţăie azi după hrana promisă. Odaia de oaspeţi duhneşte a fum de ţigări şi a linişte. Trag colţul dantelei cu ciucuri din tuş Şi strada se vede albă şi moale Ca de o frazelă înmuiată în lapte. Febril este aerul unde Castanii îşi pieptănă rădăcinile cu tot Cu cântecul ﬂaşnetarului. Pe zidul pleznit de riduri şi cu aﬁşe de circ, Glicina de bronz s-a coclit. Doar păsările libere mai ciugulesc griji Din palmele mele unse cu siropul de mentă Al primăverii în care abia am încăput. Ce vrajbă contagioasă a cuprins terenul de joacă? Copiii din faşă-s adulţi Şi îşi scuipă năduful de pe scuterul care Zumzăie ca un greier cu elitre tocite de drum. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Nicolae MIHAI

Nefirescul în poziţii ciudate Graba cu care aduni timpul în căuşul palmelor goale, stârneşte pe ascuns mânia fluturilor cu chip de mireasă, dar şi nefirescul, tâlcul dimineţii oprit, fără întrebări, în faţa împărăteştilor porţi de aprilie. La ce bun anotimpul, venind de departe, apucăturile unor vântură-lume bântuiţi de nemărginire, aşteptând cu sufletul la gură pe Dumnezeu să iasă la vânătoarea de gorgane şi iele zărghite. Martor nedorit şi umbră a pasului grăbit, te uiţi în toate părţile şi ceri ploii să nu mai cânte, pe portative îmbătrânite, zarva închipuirilor bizare desenate pe ecranul unei după-amiezi de primăvară.

Şoaptă ghemuită în privire Bâjbâi cu mâna, precum orbul, după zâmbetul iubitei şi treci în contul inimii ﬁece suspin ajuns pasăre ce-şi caută cuibul la ce bun vorbele înnoptate afară, sub fereastră, tremurul şoaptei, fără identitate, ghemuită în privire. Neputând ﬁ aşternut pe hârtie, rămâne cunună săracă mocnind pe buze şi asta pentru că tu nu eşti acolo să-i asculţi frumuseţea pâlpâindă la care gura ta n-o să poată, vreodată, ajunge.

Cântec smuls morţii din mână În pumnul strâns, răzvrătit, e o parte din mine obosit, abandonat, ca într-o gură tristă sufletul deshumat dinspre el vin talazuri hoinare, îndemnuri cu esenţe tari deopotrivă identitatea unei lumi mereu la pândă să-i fie graiului floare şi vierme căutând nimicul, de sine hăituit, într-o puşcărie din Atlanta.

Meditaţii in haţisul oglinzii Alb, viu şi sonor e gandul durut, iar frunza cazuta Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

e-un suﬂet pierdut. Ce chin să priveşti nespus un cuvant, o inimă stinsa, un dor dus de vant. O veste bate din poartă in poartă e târg de stele, in oglinda spartă.

Linişte cu miros de cetina Auzită doar de cei care ştiu că e de bronz simfonică sau fără de odihnă ea poarta antica năframa şi discreţia unei şoapte cu straluciri de giuvaer pare a ﬁ neuitare zavorată in clopotele ce isi pierd nerabdarea in hohote unii o astern pe panză marturisind lumii inocenţa interzisa decisa in cele din urma sa nu mai graiasca altii ii ingroapa umbra in intimitatea inalta de ﬁldes a cetii poti sa o pastrezi pana cand ţi se face de prapastie cuibarita in brate şi de miros de cetina logodit cu pasarea bauta de piscuri pana la extaz cu craiestile povesti, deschide usa gandului bun, pelerin şi atunci, mi-am zis ca nu pot sa ma lepad de visul acesta frumos şi la umbra lui ma voi ascunde.

Pag. 39

Eugen EVU

Chiar acest poem cruciﬁcat Cum Arghezi prin umanioare E un miel jertﬁt de viu, mâncat Dinspre părintescul iad din sat În hermeneutica cu ghiare... Trestie cu spini, mlăditoare ! Iartă-mi, Doamne stigma creatoare !

Olari moţi Parcă-şi duceau mormintele în spate Parcă migrau prin munţi spre munţi mai mari Să vândă-n sate orăşenizate Industriile memoriei strămutate În dogmatrina orbilor stihari...

Ritualuri pascale de cartier Paştele-n oraşul oarecare, Nu demult, prin anii şaptezeci, În cetatea noii Hunedoare Răstigneau pe plopi, printre poteci, Miei de lapte, mici hristoşi de beci Cartiere, creştineşti oboare, Din răbdarea clasei muncitoare... Mielul mioritic, sindical, Pe un plop, bătut de viu în cuie, Se zbătea din necuvânt să spuie Cum îl doare mâna cu pumnal.. Pricepuţi localnicii-n Ardeal Îl beleau iar sângele-n graal Cald zvâcnea,-n ligheanul ancestral; -Vai culturii-n mitul pastoral! Amintirea-mi plânge, uite-o, nu e ! Râvna muncitorului – erou Metalurg al muncii socialiste Ca la porcul cel de anul nou Era –n legea erei ceuşiste Homo shizofrenicus, tovarăş Devotat de frig şi foame „ ţării” Cum erau şi mai în sus minerii Supravieţuia prin dogma prearăbdării... Printre blocuri sângele băltea şi dansau desculţi prin sânge pruncii... între timp viaţa mea şi-a ta repetat muri-n ce ea muncii...

Pag. 40

Au fost cum n-ar fi fost...Sub coviltire Ulcioare, blide şi ştergare sacre Erau arşice îngereşti de fiare Muiate-n sângele din călindare Ca moaştele străvechi, din sanctuareIertată-mi fie stigma creatoare! Cu moş Sinese Marcu într-o noapte Am povestit de neamul nostru de demult... În ţara lui, bând din cuvinte lapte El moş, eu doar captivul proetcult... Iar moţii nu ştiau să se dezbare De basm, oine, ghicitori, eresuri Eram ai morţii, babei vrăjitoare, „Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri”... La anii mei cei şaptezci şi-un dram Să fiu iertat de-această amintire Poemul meu e un sărut muşcat Şi-o închinare –n zarea lumii, ram Din arborele cosmic, de Iubire... Precum în text, aşa şi-n metatext Precum în cer aşa şi pe pământ De frupt primească-mi timbrul, ca pretext, Cei care-au fost şi care încă sânt! În nebunia Clar- de sărbătoare, Iertată-mi fie charma cretoare !

În Fractalia Sunt cel scris, nu cel ce mai scrie În fractalia, pe suitorul din vis Electron jucăuş, luminură zglobie Ca mielul ce ﬁ-va ucis Gândul ştie ce- fost să mai ﬁe Şi Tu Mireaso, tu, poesie. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Adrian FRĂŢILĂ

BANCHET Lui Spiridon Popescu Vouă vă datorez acest banchet La care-n cupe distilez lumine Astăzi cuvântul se retrage-n sine În locul uşii cade-un epitet Dacă fereastra curge sub tapet Ca o banchiză diluată-n vine Privirea voastră încă mă susţine Pe vrejul pragului să ard discret Aşa precum molanul desuet În beciul unei jalnice cantine Împărtăşit distins cum se cuvine Cu lebedele trupei de balet Să bem, prieteni, de la A la Z Acum cât clipa toată ne-aparţine Puneţi în capul mesei să închine Din voi pe cel mai talentat poet.

GEOMETRIE Două paralele nu se ating niciodată 1 şi 2 sunt două paralele Care-mi intersectează inima Sângerând între ele Numărul 1 înalţă garduri vii Şi dezminte seceta cea mare Numărul 2 fortiﬁcă zidurile După o veche rigoare Numărul 1 degajează cerul De dogmele ruginite în el Numărul 2 la aceeaşi distanţă Spre gloria lanţului toarnă oţel Numărul 1 mă recunoaşte Între culorile din curcubeu Numărul 2 confundă în zare Amurgul cu sângele meu.

Oh se vedea dincolo de privire Se auzea ce nu era rostit Primise piatra darul să respire Din umeri aripi s-au desţelenit Dar presăra deşertul munţii roşi De patimi şi vânzări fără de număr Pe umerii aceia radioşi Şi-n locul frunţii s-a-ngroşat alt umăr.

SINGURĂTATEA OREI Cumplită suspendare în trâmbiţa lucidă Cu cât mai strâmtă-i calea sunt paşii mai severi Singurătatea orei e oarba piramidă În care faraonii desăvârşesc tăceri Din miezul unui ţipăt sar crude cavalcade Şi invadează clipa în scrâşnete de dinţi Prin noaptea ca păcatul luminii care cade Numai nebunul lumii adoptă ﬁi cuminţi.

NEANTUL GENEZĂ Ce dimineaţă, Doamne, răsărea Sub neclintita frigului povară Când s-a desăvârşit în slava sa Cuvântul din sămânţa tutelară

E-o curgere domoală ca şerpii în cetate Unde-a rămas zăvorul din urmă să-l închizi Nimicul fără margini deja-i la porţi şi bate Cum depărtarea bate în aştrii ei livizi

Curgea lumina-n seceta deplină Cum cerul ar ﬁ renunţat la nimb Zvârlindu-l omeneşte ca pe-o vină – Şi-atunci am implorat să mă preschimb

S-a-ncins brăţara umbrei pe mâna ce ne cheamă În slavă oxidează un dangăt răsturnat Şi ultimele ramuri sting ultima aramă Abia-ncepuse basmul cu fata de-mpărat.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 41

Ion Popescu-BRĂDICENI

(E)DICTEURI Mo o: „O carte, loc al trecerii de la logos la mithos” Mihai Dinu Gheorghiu: Scena literaturii (E)DICTEU(I) Între două patrii: cea de dinlăuntru zburătăcită de Vântul Imaginaţiei; cea de aiurea acoperită de înaltele zăpezi ale memoriei autofantaste. Fiarele smulgând hălcile însângerate din carnea fragedă a întoarcerii la Casa Limbii Strămoşilor căzuţi la Rovine, la Războieni, pe Câmpia Mierlei. Poetul care sunt tot mai încolţit de Îndoiala că nimic nu s-ar fi întâmplat în Ostrakonia de n-ar fi violat Metacunoaşterea Grădina Înfiorărilor. M-am decis să reînviu arhetipurile, locuindu-le să exult: iată ce legende scaldă ţărmurile noilor insule: iată ce eroi le regentează existenţa privată. (E)DICTEU(II) Cerescule Tată, trimisu-mi-ai înapoi florile sacre să edictez, în ezotericu-mi limbaj, apoi să reinstitui legile Facerii şi Corpului în Ştiinţartă şi-n Eleusis

Pag. 42

ca-n DacoRomania primilor prinţi guvernând peste plaiuri pline cu stele oglindindu-ne lacurile primordiale peste care Zalmoxis îşi azvârlea dezinvolt logosperma încât să se ivească zânele brune, blondele însoţitoare ale pierdutei Euridice printre Izvoare şi Peşteri, Văi şi Miresme de sânziene, Semne transaparente, cu miezuri ardente, prin care Cel de-al Treilea Ochi, cel al Curcubeului, să penetreze Meduza şi Melcul, protoplasma Întâielor Sensuri, Universul-în-sine. Preafrumoase Albine, Mierea şi Ceara, Pianul şi Seara ce-anunţă Viziuni TransCosmologice, Enunţuri transhimeneutice pe clape apăsaţi-vă aripioarele de păpădie. să inundăm aerul cu muzica pură a Spiritului ce lăsa-se-va ca o sevă sporificată peste ierburile traversate-ncontinuu de zei şi de oşteni ai ultimilor Decenei. (E)DICTEU(III) (E)dicteul de faţă îmi creează servitutea infiltrării în Polisul Zonei de Contact între Invizibil şi Transvizibil a unor Emisari totodată Constructori de Lumi Ideale. Relictul ce-l am în cubul de plumb – perfect conservat – emană otrăvuri cândva ucigaşe (acum te doar ameţesc, ca-n ritualurile orfice) Şi eu, ca poet, cotrobăi prin Rune după formula deschiderii Porţii spre Absolut: Am eu aşa o înclinaţie. spre Alchimie, îmi place să sorb, eviscerat, licori din Levant, în Graal colectate de sclavii mei tineri şi pederaşti. Iubito, tu leneşă caşti! Sau pe tăvi de cristal iluminată mă naşti. Între două patrii eziţi ca stânca lovită de toiagul Supraeului pus pe isprăvi către Marea Roşie, aceea în care Kant şi-a înecat corăbiile, norii vrăbiile, flăcăii săbiile în tensiunea străpungerii vrăjitelor şi dezvrăjitelor Himene, destrăbălate, între posesii, vibrând nesătule.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Gheorghe NEAGU

Aşa cum sunt Cum mai scrâşneşte vântul Prin pletele pădurii Şi cum mai geme gândul Amar, în colţul gurii Şi cum mai plânge ploaia Când tropăie-n ferestre, Când ne lăsăm durerea Să ne cuprindă-n cleşte, În ghearele de vânt, Să ne-arunce-n spaime În zboruri de cuvinte. Adună-mi dragă, norii Cu buzele-ţi ﬁerbinţi Şi-aşterne-ţi iarăşi zorii În ochii tăi cuminţi Cuprinde-mă în braţe Şi ia-mă în cuvânt Răpeşte-mă durerii Iubeşte-mă cum sunt

Cădere Priveşte-mă bine, iubito, Cum cad stelele ochilor mei Peste sânii tăi parfumaţi. Dimineaţa coboară grăbită Cu paşi de mireasă Peste gurile noastre. În faţa ochiului roşu Al soarelui adormit încă, Picură-n straie De lumină, ziua Noi, ne luăm rămas bun De la noaptea prieten Care a stat de veghe Arzându-şi aripile Până la ultima răsuﬂare.

Ţiganca O lună, al nopţii buric Pe burta ca de ţigancă Primeşte-mi privirea un pic Pornită din lampă Ţâşnesc din mine şuvoaie De pofte lichide şi grele Apleacă-ţi grumazul, te-ndoaie În faţa pornirilor mele Şi lasă-mi iubirii un pic Să atingă cu ochii de lampă Rotundul şi rece-ombilic Şi pântecul negru, ţiganco! Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Aripi Peste zăpada îngheţată Ca o prinţesă ziua Alunecă pe o sanie Străluminând ascunzişuri pline De frig şi de umbră. Strecurându-şi Clinchetele printre ţurţuri, Alerga ducând o rază de lumină suﬂetului tău Umplut de spaimă şi vină. Peste zăpada aceasta Plutesc cu vântul gemând Sub braţele mele întinse Ca aripi ce vor să te cuprindă.

Coacere Am degetele pline de spice Când mă pui să ridic Dospeala pentru pâine. De pe fruntea mea cad Picături luminoase de trudă Iar gura ta mă sărută crudă. De palma mea plină, Se lipesc aromele pământului. De-atâta neobosită chemare Ca o ﬂuturare de pleoape Trupul ia forma Pâinii, pe care abia Aştept să-l aşez smerit În cuptorul suﬂetului meu. Binecuvintează-ţi coacerea!

Pag. 43

Ştefania OPROESCU

Şi cei care cârcotesc Cum că n-aţi ﬁ tocmai stăpână pe graniţe, Cred că v-aş putea chiar iubi Dacă mi-aţi da libertatea ca la plecare, Să aleg o singură clipă din viaţă Pe care s-o locuiesc la nesfârşit.

CA O PISICĂ PÂNĂ... Cu spaima ta de necunoscut şi de suferinţă te-ai încolăcit ca o pisică într-un tablou pe ce mi l-ai vândut pe o promisiune halucinantă pe un tablou scris cu privirea repetat zilnic până capătă contur, până devine ramă, ca o pisică îmi treci acum prin poem până în inimă, unde îţi torci liniştită spaimele într-un ﬁr de păianjen, într-o plasă aşteptând răbdătoare să devorezi prada.

NAUFRAGII MORI DE APĂ Cu sângele meu, sălbăticit În frunzişul pădurilor Am otrăvit vârful săgeţii, apoi Te-am aşteptat în leagănul munţilor, Unde veneai tu, la vânătoarea Cu morile de apă, Unde veneai tu, însetat Să te îmbeţi cu licoarea păstrăvilor, Te-am ademenit cu respiraţia ciutei Până la cuibul ecoului În care s-a zămislit tăria întoarcerii, Acolo, am băut împreună otrava clipei Împărţită în jumătăţi egale Şi de atunci rătăcim Într-o risipă a chemării, Repetate ecouri înﬂorind Peste adâncuri de timp.

SCRISOARE Doamnă veşnicie, Pe planeta Pământ s-a abolit sclavia. Am hotărât să trimit vestea Prin curierul care va veni Să mă ridice din toiul cărnii mele De care n-aveţi oricum trebuinţă Şi să mă facă rob al veşniciei Doamnă, eu nu vreau să vă cer înapoi Carnea naşterii mele Înlănţuită între cei care se cutremură

Pag. 44

N-ai teamă, visul nu se stinge, o să răsară iar un ﬂuture în rama unei ferestre care să umple ziua cu foşnetul discret al polenului ce amăgeşte moartea. Prin culorile risipite de lumină în tâmpla lumii, mereu se va lipi gândul de sângele cuibărit în atâtea naufragii efemere.

LAGUNA O să-ţi vrăjesc aripile Din tăceri am să-ţi urzesc întoarcerea prin geamul deschis, ca intrarea într-un cuib. N-o să mai las înăuntru nicio uitare doar începutul va ﬁ mereu bătaia inimii nici luna, nici răsăritul nu vor risipi pulberea clipei dilatată într-o lagună ascunsă de vederea unui mâine ﬂămând gata să ne mestece gustul rătăcirii.

CUIB De n-aş ﬁ cascadă Aş putea ﬁ un cuib În care ţi-aş adăposti Toate visele Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ion SCOROBETE

ENERGII ÎN SEMN

Îţi văd ochii prin ochii mei trăsăturile din relieful palmei rotunjesc sentimentul că înfăţişăm acceaşi tulpină mă aplec să-ţi ascult lacrimile torentul din care risipindu-te n-ai plecat oportune amprentele îşi transferă energia în semn repetiţa înscrie coloană vie în iarba timpului sub colina Bocşei silvane îti simt inima în clocot prin vertebre se reculeg în izvoare particule din Dumnezeu mă alegi să-i deschid dimineţii poarta să-ţi aşeze-n lucrare visul pentru care dăinuieşti căci ai atâtea să-mi spui să te înţeleg pe corabia al cărei vâslaş te-ai iţit când furtuna nu mai îngădui talazul

să nu renunţ la ceea ce n-ai dat vreodată vrăjmaşului venit ca prieten

RUGACIUNE APEI LA MORMÂNTUL LUI BĂRNUŢIU

E noapte şi înaintăm greu drumul urcă dintr-o istorisire în alta o lanternă neiniţiată străpunge-ntunericul înspre Şimleu cimitirul vesel şi-a atârnat perdele mov în spaţiul sacru victimele dau mâna cu călăul pe cruce braţele pruncului din glaciaţiune şi până azi împrăştie pâine şi vin în stânga şi-n dreapta întors în troaca din tablă zincată tu speli obrazul hazliului camuﬂaj e atâta lumină în noaptea ce se prăvale-n lăcaş şi nu ne mai vezi ţeasta precum a lui Yorick în palmele acestei înţelepciuni ciudate mă îndeamnă să nu plâng să iau călăuză umbra-ţi crescută zid privirea adâncului fără limite să închin neliniştii liniştea să-i adaug fermitaţi coloanei încă o piatră Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

În monologul sfintei tradiţii moartea si-a aflat suprimarea în tăişul de sabie al ficţiunii chipul desăvârşit de a pune egal între mine şi o frunză oarecare a arborelui universal se alcătuieşte în căderea de fiecare zi în groapa care mă va înghiţi la clipa sorocită ca bun fiu temător să întreb pentru ce să fiu iertat la o adică dacă din naştere sunt păcătos suferind abjecţia acestei lumi care e iad pe atât pe cât e rai iar pe deasupra şi-a adunat atâtea referinţe în coşul de gunoi al creaţiei că plânge vigoarea sistemului planetar axele se îndoaie de atatea eu-ri şi nu se simt îndreptări cărora să mă închin doar apei ce înghite bolnavă şi ea pentru ce Doamne ! să stau în genunchi când sunt fiinţa Ta după scripturi iar Tu să îngenunchezi Tie însuţi e chiar dincolo de orice fantasmă

Pag. 45

Nae Georgescu

literelor – și nu încape îndoială că, pe cale de

Pastișa la români sau Oul lui Columb Pentru noi, românii, pastișă este (încă) un termen peiorativ, desemnează imita ie (cam ieftină), însăilare în stilul sau cu vorbele altcuiva, compila ie; cu vorbele DEXI (2007): „ Lucrare muzicală, literară sau plastică, de obicei fără valoare și lipsită de originalitate,

în

care

autorul preia motivele, temele, stilul, mijloacele de

expri-

mare

ale

unui

mare

scriitor, ale unui muzician sau ale unui pictor.” În alte defini ii este numită și compila ie, cu trimitere la sensul latinesc al termenului: compilare înseamnă a fura, a prădui. Asculta i, însă, ce frumos vorbesc fran ujii despre pastișa literară în ultimul timp: “Le pastiche est aussi vieux que la littérature. C’est l’imitation minutieuse du style d’un écrivain, reproduisant les formes et les contours de ses phrases, comme la pâte d’un moule reproduit

modèle.

Dans

littérature

française, Rabelais est l’un des premiers à pasticher, dans Le Tiers Livre, les œuvres et les auteurs de son temps. Les deux maîtres du genre sont évidemment Paul Reboux et Charles Muller, qui, au début du XXe siècle, vont se lancer dans le « à la manière de », pastichant à la fois la forme et les thèmes de cette talentueuse série de pastiches signés Sosie, celui de Maupassant restant un modèle du genre. Marcel Proust s’illustre dans ce registre par son long pastiche du Journal des Goncourt dans Le Temps retrouvé et par son recueil Pastiches et mélanges.” Cu o așa ascenden ă ilustră, de la Rabelais la Proust, corectitudinea politică, ideologia mondialismului actual, permite ca pastișa – nu numai să fie scoasă dintre plagiate, dar chiar să aibă drepturi egale cu celelalte stiluri în republica

Pag. 46

consecin ă, în curând va fi elogiată și pe malurile Dâmbovi ei, că doar toată lumea râde, cântă și dansează, nu este așa… Cu atât mai mult cu cât literatura română actuală folosește din plin acest procedeu al piureului de teme, stiluri și motive: mai trebuie doar ca esteticienii, criticii în general, să se alinieze la curentul ideologic dominant și să definească mângâietor genul pentru a sus ine glorios spe ele… Pastișa a cuprins și studiile teoretice, mai ales cele de istorie literară, și chiar edi iile din autorii clasici, cu notele așa-zicând filologice cu tot. Unul dintre pastișorii (trebuie să ne facem familie de cuvinte, vine occidental peste noi și n-avem termen) eminescieni, de pildă, este junele Cătălin Cioabă. Dânsul a scos la prestigioasa editură Humanitas un volum cu mărturii despre via a poetului, selectând ce i s-a părut semnificativ pentru ca lumea să în eleagă odată și odată că Eminescu a fost păros, scund, negru la fa ă (aproape pana corbului), bolnav, răutăcios etc. Că va fi fost și altfel în privin a ultimilor ani ai lui Eminescu? – Se poate, ne spune autorul, dar trebuie să ne oprim aici, în relatările selectate de dânsul – cu vorbele sale: “dincolo de dorin a de a ști cât mai multe despre Eminescu, cititorul va trebui să se oprească aici, și să nu încerce prin ipoteze și teze de tot felul, să creadă că a ajuns la un în eles definitiv. Cel care se încumetă să găsească explica ii și motiva ii în acest teritoriu, intangibil în fond, a greșit deja, din clipa în care a rostit primul cuvânt.” (p.12-13) Nu insistăm; cartea este, pentru Cătălin Cioabă, un debut absolut în eminescologie, autorul nemaiocupându-se de temă înainte; a trecut neobservată, lumea zicânduși, probabil, că e vreo năzbâtie belferistă și lăsândo să zacă necitită prin rafturi. Nu cunosc comentarii critice la ea, dar am văzut-o pe la toate bibliotecile jude ene prin care m-am preumblat; mai mult chiar: la o prestigioasă universitate bucureșteană, unde am fost invitat să in o conferin ă la o zi cu prilej, moderatoarea a pus pe masă, în fa a numeroasei asisten e, un teanc de exemplare – afirmând că vor fi date ca premiu Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

celor mai activi ascultători. Am încercat să protes-

… Nu fluierăm, am promis – dar cu îngerii lui

tez, dar mi s-a bătut obrazul editurii și portmoneul

Eminescu, ce-a avut În fond, pentru ce face Cătălin

cu bugetul: căr ile trebuiau decontate, exista un

Cioabă o selec ie, și pentru ce face această selec ie

borderou deja făcut și ștampilat. Am spus, între al-

În chip de motiva ie, nu găsim decât o asemenea

tele, cam așa: din amintirile despre Eminescu re-

explicare, cu ciudata transformare a inutilului în

fuzate de către această antologie se construiește

util: “E inutil să spunem că o edi ie critică aduce

exact alt Eminescu, cel pe care-l refuză antologa-

contribu ii esen iale la cercetarea domeniului, dar

torul. Refuz la refuz: asta duce la zero barat – dar

că tocmai complexitatea ei o condamnă la izolare

numai pentru cine știe. Drept urmare, am luat lu-

și la o fatală descurajare a amatorului de poezie,

crurile astfel: pentru cunoscători, cartea este un

care nu mai are în fa ă propriu-zis texte, ci inven-

zero barat. Mai departe e doar propagandă.

tarieri de variante, de manuscrise, de discu ii în

Cătălin Cioabă revine, însă, tot la editura Hu-

jurul unor probleme legate de descifrare etc.”

manitas – de data aceasta nici mai mult nici mai

(vede i fraza: e inutil să spunem că o edi ie critică

pu in decât cu o edi ie Eminescu . La fel: n-a mai

(...) condamnă la izolare, etc.; nu e neaten ie, i-a

scris niciodată nimic despre modul în care l-ar

stat pe limbă să atace edi iile critice – și i-a ieșit un

edita pe Eminescu, nu s-a ilustrat cu nicio cronică

paradox logico-gramatical); “Inten ia de a suprima

la vreo edi ie Eminescu, cartea a ieșit ca Minerva

această percep ie reductivă reprezintă scopul

din capul lui Zeus gata încoifată. Și ce penaj, și ce

edi iei de fa ă. Ea se adresează, cum am spus, citi-

penaj…Miles gloriosus i-ar fi dat sfaturi lui Plaut

torului obișnuit din zilele noastre, dar încercând în

dacă o vedea.

același timp să fructifice rezultatele cercetării la zi

Din titlu aflăm că este vorba de o selec ie – și,

din domeniul editării specializate a textelor.” Deci,

desigur, urmărim mai ales ce nu este în această

împotriva percep iei reductive a edi iilor critice. Su-

edi ie. Discut numai antumele. Lipsesc așa: O că-

primă aparatul critic – și gata. Da, dar oferă un

rărire în zori, Din străinătate, La Bucovina, Speran a,

aparat critic propriu, de o sută și ceva de pagini,

Misterele nop ii, La Heliade, Amorul unei marmore,

spunând la fiecare text din selec ie câte ceva al său

Amicului F.I., La moartea Principelui Știrbey, Înger de

– nu despre text, cum declară, ci despre…notele lui

pază, Înger și demon, Împărat și Proletar, Strigoii, o

Perpessicius. Aici este zona unde Cătălin Cioabă

variantă la Mai am un singur dor. Din postume arăt

pastișează, adică intră chiar în stilul lui Perpessi-

doar lipsa pooemului Memento mori. Iată că se

cius, îl citează și de cele mai multe ori îl

poate, cineva a gândit să scoată Impărat și proletar

răstălmăcește, comentează eseistic, liber precum

dintre poezile lui Eminescu, așa cum al ii i-au scos

plugul scăpat din brazdă, situa ii de cronoligie, de

cândva Doina. Să zicem, totuși, că este acceptabil,

scriitură, de valoare chiar. Practic, după cum de-

în fond avem de-a face cu o selec ie, apoi pe mar-

clară senin, el și-a făcut mai întâi notele la Edi ia

ginea acestui poem s-a discutat cam pieziș după

Perpessicius – după care a adunat deasupra lor

revolu ie, apoi – edi ia fiind adnotată, junele editor

poemele eminesciene respective. Mai este citat N.

ar fi trebuit să-și dea cu părerea;…se poate accepta

Iorga – dar tot din și după notele lui Perpessicius,

solu ia oul lui Columb aici. În fond, vorba cenzurii

Anghel Demetriescu idem, etc. – iar pentru poe-

comuniste: ce se taie nu se fluieră. Dar fără Strigoii

mele folclorice procedează la fel cu Murărașu. Că-

Acesta face pereche și în Convorbiri literare și în

tălin Cioabă a făcut o carte din volumele lui

edi iile Maiorescu cu celălalt poem, Călin (File din

Perpessicius – dând impresia că a colindat prin bi-

poveste) – este nunta în codru și, apoi, nunta între

bilioteci. Impostura iese la iveală foarte repede.

umbre. Ai zice că pentru că frizează paranormalul

Când scrie, de pildă, așa (la poezia Căr ile): “Încă

și, trebuind note, iarăși s-a recurs la oul lui Columb,

de la prima sa publicare, în 1938, într-unul dintre

dar… în selec ie găsim Miron și frumoasa fără corp

ziarele epocii…” – și vezi nota lui Perpesicius la

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 47

vol. V: ”Întâi (reprodusă după publica ia Gând și

pune note la fiecare poem în parte, explicând că în

suflet românesc, pe care n-am văzut-o) în Cuget clar

aceste note ale sale: „E vorba de texte de sinteză a

(Noul Sămănător) III,21,1 dec. 1938…” e limpede:

cercetării în domenuiu asupra istoriei interne (ma-

editorul nostru selectiv nici nu știe că publica ia

nuscrise, geneză, an de scriere și de publicare,

Cuget clar este o revistă, nu un ziar – și nici n-a cău-

surse de inspira ie) a poemelor antologate.” Vorbe

tat Gând și suflet românesc ca să afle dacă e ziar sau

mari, inten ie lăudabilă - dar poate s-au pierdut pe

revistă – dar, mai întâi, dacă a intrat, cumva, în

drum, sau în editură, aceste contribu ii personale;

fondurile Bibliotecii Academiei după 1958 când

ceea ce vedem noi sunt...Perpessicius tantum. Pe

Perpessicius n-a găsit-o. Pot multiplica exemplele,

ici, pe colo considera ii postperpessiciene, citate

dar la ce bun? La Odin și poetul de pildă: “Postumă

din Petru Cre ia cam peste tot, fie că se potrivesc

descoperită târziu și publicată abia în 1935, de

sau nu – în rest, plugul ieșit din brazdă zgârie ure-

către George Călinescu, cu ocazia unei comemo-

chile. Având în vedere că editorul de azi este un

rări în ianuarie (...) în numărul din 13 ianuarie al

amator, și gândul îl duce să creeze și să ofere citi-

revistei Adevărul literar și artistic...”. Este vorba de

torului obișnuit de astăzi o imagine, citești în alertă

suplimentul literar și artistic al Adevărului, poate fi

o notă ca aceasta, la Numai poetul de prin 1868, din

numită și revistă – dar numai de către cei care n-o

care po i deduce chiar că urmărește perioade ciclo-

cunosc; așa cum comemorare se poate face și de

tymice în june ea lui Eminescu: “Cele două strofe,

ziua nașterii cuiva, dar la fel: de către necunoscă-

compuse după o prozodie diferită – și care par de

tori; iar G. Călinescu n-a descoperit târziu poemul,

aceea atât de disparate - , îi prilejuiesc celui ce

c i

răsfoiește manuscrisele mai multe reflec ii: Perpessicius are acum – ca și în alte dă i, de altfel – o adevărată revela ie cu privire la dificultă ile ce pândesc la tot pasul judecarea corectă în privin a câte unui text. În cazul de fa ă, cele paisprezece versuri – cărora abia el le va da un titlu – sunt puse pe hârtie „cu un scris întru totul juvenil”, iar în jurul lor roiesc mai multe alte fragmente, printre care „cifre și ciorne de versuri”. Tot acest vacarm de bucă i disparate încetează în clipa în care întoarcem foaia, iar pe verso apare, caligrafiată în deplină liniște, o peti ie rămasă și ea neterminată (...) Editorul realizează cu această ocazie „cât de înșelătoare și nesigure sunt grafiile eminesciene” dintr-una și aceeași perioadă. E evident că versurile au fost improvizate pe spatele peti iei, după ce aceasta n-a mai fost trimisă. Însă câtă deosebire

chiar în 1935, când îl și publică. Pastișează inabil

între „ale filei două fe e”! La fel de mare este de-

notele lui Perpessicius. De acord că pe cititorul

osebirea între aceste două strofe ale acestui

obișnuit rigorile unei edi ii critice îl pot obosi, plic-

poem...” Când vezi vacarm versus liniște...Numai

tisi, incomoda etc. – dar și pe editor, oricum ar fi

că Perpessicius nu are acum vreo adevărată revela ie

el? Cătălin Cioabă crede că denumirea edi ie critică

/ş/, pentru că nu acum citește el manuscrisele emi-

vine de la criteriu; și dacă ar fi așa (dar nu e chiar

nesciene, și nici nu le citește cronologic – ci pur și

așa) – nu însemna că, de vreme ce are și dânsul cri-

simplu cu această ocazie (și cu altele, desigur) vrea

terii, face tot o edi ie/selec ie critică? Mai ales că

să explice publicului: peti ia scrisă caligrafic a

Pag. 48

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

rămas la poet și este, ca hârtie, “caracteristică pe-

(„Lăuda-te-ar Bogdan-Duică”) - , nu trezește însă

regrinărilor (la Blaj și peste tot în ară)” – adică,

suspiciunea lui Perpessicius, care pare să

mai limpede decât atât nu se poate, poetul a scris

îmbră ișeze cu totul această ipoteză” (că poemul

pe spatele ei aflându-se în vreo căru ă, sau la o

ar avea-o în vedere pe iubita din tinere e a lui Emi-

masă cu mul i meseni în jurul vreunui căpe el de

nescu; urmărește ra ionamentul: faima lui X nu-l

lumânare, sau după vreun păhărel de vin (Perpes-

face suspicios pe Y care...este de acord cu el; notele

sicius: în ciuda scrisului dibuit și a nop ilor la întâm-

sunt pline de asemenea ilogisme); tot aici: „Perpes-

plare)...E una și aceeași epocă, dar nu e același

sicius insistă asupra lipsei de receptivitate a con-

moment. Argumentul suplimentar al lui Cătălin

temporanilor și asupra faptului că poemul, odată

Cioabă (și acesta subliminal) este că poezia însăși

publicat, e luat imediat în vizor de către „cerberii

are o ruptură de ritm – deci corespunde rupturii

și zeflemiștii timpului”. Și cărora nu uită să le

de grafie. Iată tot ce poate spune un editor selectiv

înșiruie, spre oprobiu, numele: Anghel Deme-

al lui Eminescu despre poemul Numai poetul – care

triescu, Aron Densușianu (cu studiul său despre

trebuie redat aici, ca argument:

Literatura bolnavă, din 1894), Gr. Gellianu, Mihail

Lumea toată-i trecătoare. / Oamenii se trec şi mor / Ca

Zamfirescu...”: cum să facă Perpessicius istorie li-

şi miile de unde, / Ce un suflet le pătrunde, / Treierând

terară ca oprobiu? Cum să pună el un studiu din

necontenit / Sânul mării infinit. / / Numai poetul, / Ca

1894 în timpul Florii albastre? etc., etc. Tot aici, un

pasări ce zboară / Deasupra valurilor, / Trece peste ne-

lamento pe tema ultimului vers din poem: Totul

mărginirea timpului: / În ramurile gândului, / În sfin-

este trist în lume, sau Totuși este trist în lume. Se la-

tele lunci, / Unele pasări ca el / Se-ntrec în cântări.

mentează pentru că a rămas în Perpessicius, 1939,

Prima strofă este în versuri cu rimă, sunt vorbe

n-a auzit de dezbaterea din 1964, nici de acea (su-

din popor, eventual un irmos ușor prelucrat din

perbă, totuși; păcat că nu e adevărată) emenda ie

memorie – cea de-a doua nu mai are rime iar rit-

Cioculescu: Totu-și este trist, cu sensul totul își este

mul este interior: este o medita ie pe tema ante-

trist sieși, - și nici de descoperirea adevărului tex-

rioară, observa ia că nu to i oamenii mor, ci poe ii

tologic: în edi ia V Maiorescu a căzut la tipar fina-

rămân în dumbrăvile elisee. Cititorii selec iei lui

lul cuvântului, rămânând Tot este trist în lume – iar

Cătălin Cioabă să fie liniști i: nu se află în fa a

în edi ia următoare s-a întregit mecanic, corectorul

vreunui document-„revela ie” (eventual nemărtu-

crezând că trebuie pus articolul hotărât: un acci-

risită de nimeni, nici măcar de Perpessicius, abia

dent tipografic a cărui descoperire a fost “rezer-

acum descoperită de Cătălin Cioabă) că Eminescu

vată viitorului”, după speran a lui Perpessicius din

era scrizofrenic de mic copil. Iarăși: când spune: îi

1939. Pe Cătălin Cioabă, care încă n-a ajuns în vii-

prilejuiesc celui care răsfoiește manuscrisele mai multe

tor, nu-l interesează asemenea lucruri, el este dor-

reflexii, editorul de azi nu se are nicidecum în ve-

nic

dere pe sine însuși – ci doar pe Perpessicius.

scandaluri.

doar

să

scormonească

după

posibile

Cam așa merg notele sale; insinuarea persistă în-

Suntem, iată, constrânși să acceptăm definiţiile:

crâncenat, de Perpessicius se ine ca orbul de gard,

compilaţia nu are valoare ştiinţifică, pentru că altfel,

iar când găsește, la acesta, discu ii cu al i editori

dacă acordăm credit acestor croşetări, şi comenta-

devine...arbitru. Astfel, la O,mamă (1880), N. Iorga

riilor dintre ele, ar rezulta că Iorga chiar greşeşte,

„crede în mod greșit că poezia a fost scrisă cu

Bogdan-Duică este doar o rimă la ţuică, Perpessi-

patru ani mai devreme, imediat după moartea

cius face liste cu detractori spre oprobiu public,

mamei” – dar... argumentele sunt ale lui Perpes-

Eminescu era schizoid din juneţe – iar Cătălin

sicius; la Floare albastră „Faima din interbelic a lui

Cioabă este eminescolog cu deja două cărţoaie în

Bogdan-Duică, când deveniseră proverbiale ver-

domeniu.

dictele sale eronate în materie de literatură Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ca să inem în aten ie și această undă ironic

Pag. 49

comică a discursului nostru – asta, mai ales pentru

(doar după vecinătă i, când sunt sigure). Iar apoi,

prieteni, ca să în eleagă că nu suntem de tot

după scris și hârtie datarea poeziilor se poate face

descuraja i, dar și pentru cititorul care se poate

doar cu aprxima ie, cu circa în fa ă și punând doi

descuraja de-a dreptul după atâtea exemple, toate

sau chiar trei ani în discu ie. Unele texte se pot

rele (și câte răută i trecem cu vederea!), vom glumi

data, de pildă, după cerneala violetă pe care o fo-

zicând că tânărul Cătălin Cioabă face din proce-

losea poetul la un moment dat – dar el nu-și

deul oul lui Columb mijloc recurent de a scurta

schimba călimările la fiecare 1 ianuarie! În fine, or-

(drumul spre bibliotecă, chiar spre raftul propriu):

dinea poeziilor eminesciene, fie numai a antume-

cum vede că oul nu să în cui – pac! cu el de tăblia

lor, fie îmbinate cu postumelor, este o chestiune

mesei, îl turtește și-l așează (vă aduc aminte: cuiul

care ine de consensul marilor editori, este apana-

oului este partea ascu ită a lui, cuneum pe latinește,

jul muncii îndelungate, al reflec iei adânci – și al

iar proverbul românesc are aceeași rezolvare cu a

stimei (dialogului) dintre ei. Ceea ce este sigur,

descoperitorului Americii). Îi iese o ... omletă emi-

însă, este că între manuscrisele lui Mihai Eminescu

nesciano-perpessiciano-oprobionistică

nu se găsește ultima formă a niciuneia dintre poe-

tocmai

bună pentru editura care i-o (și ne-o) coace.

ziile sale publicate: această ultimă formă a rămas

Acolo unde editorul de azi (era să zic de haz, dar

în redac ia revistei care a tipărit-o. Nici cele patru

e mai degrabă de necaz) strică foarte strident opera

manuscrise găsite la tipograful Buttman mult

poetică a lui Eminescu nu este, însă, în selec ia pe

după moartea poetului – vedem că nu sunt forme

care o operează, și poate nici în jocul cu ilogisme

ultime ale tipăririi, și noi înșine am demonstrat, în

din note – ci în organiarea/curgerea textelor unul

altă parte, că Eminescu intervenea și în șpaltul

după altul. Este inacceptabil. Cătălin Cioabă

Convorbirilor literare ca să îndrepte o greșeală

vorbește de revolu ie în eminescologie și se crede

(există exemplare din revistă cu greșala respectivă

pur și simplu un revolu ionar. Cronologia poeziei

– și exemplare fără ea). E foarte complicat să faci

lui Eminescu este un capitol distinct în eminesco-

ceea ce se numește o edi ie diplomatică, pentru că

logie, a fost ocupat de Ioan Scurtu, G. Ibrăileanu,

trebuie să stai exclusiv, sau preponderent pe ma-

C. Botez, G. Călinescu, Perpessicius însuși, Grigore

nuscris, să privești opera de acolo – nu din textul

Scorpan, Vladimir Streinu, D. Murărașu; modelul

publicat. Dar...există altfel de edi ii decât cele cro-

pe care-l propune fiecare este mult gândit, disocie-

nologice care pot satisface setea de afirmare a bel-

rile între ei se fac cu pruden ă și cu argumente. D.

ferilor intelectuali, există de pildă cele tematice,

Murărașu însuși, când propune modelul său cu in-

cum este aceea a lui Petru Zugun din 2002, de la

tercalarea postumelor între antume, este atent la

Iași (criteriul excelent urmat, dar textul preluat ne-

cronologia antumelor, începe anul cu acestea, în

critic după mai multe edi ii), se pot face chiar edi ii

ordinea publicării lor, și adaugă la fiecare an poe-

– să le spunem alfabetice după titlul poeziilor, sau

ziile din manuscrise, după datarea posibilă. Se

după tipul de strofă, etc., etc. – de ce să strici un

în elege că modelul Murărașu este doar unul pe-

criteriu atât de solid împlântat în eminescologie,

dagogic în sensul anilor 70 ai secolului trecut, când

precum cel cronologic, pretinzând că-l îndrep i!

era la modă ”geneza internă”, “evolu ia poeziei”

Care este „revolu ia” lui Cătălin Cioabă? El

(de parcă poezia ar fi ca o varză și devine învoaltă

spune așa: „Ca orice știin ă, și eminescologia își

prin creștere...; vede i că azi nu se mai potrivesc

așteaptă „revolu iile” ei, iar acestea nu vin fără să

conceptele acestea),etc.; altfel, dacă organizezi poe-

fie pregătite. În acest sens, în prezentul volum am

zia eminesciană pe ani, iar în cursul unui an calen-

urmat o cronologie strictă, luând drept unic crite-

daristic începi cu antumele, postumele pe care le

riu ultima redactare a fiecărei poezii (stabilită de

adaugi după ele au doar o cronologie relativă, nu

editorii consacra i), chiar dacă aceasta nu coincide

pot fi distribuite, de pildă, pe luni sau în curgere

cu anul publicării ei. De pildă, Sara pe deal a fost

Pag. 50

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

așezată în volum la anul 1872, când a fost scrisă,

scrisoare a lui Eminescu din 1877 către Ioan Slavici,

chiar dacă a fost publicată în 1885, deci 13 ani mai

în legătură cu apărarea pe care i-a făcut-o poetul

târziu! La fel, Luceafărul devine o poezie a anului

lui Titu Maiorescu pentru acuza ia de plagiat. În

1882, când Eminescu a intervenit pentru ultima

textul din 1883 nu se mai găsește. Acolo, însă, în

oară asupra textului, înainte de a-l trimite spre pu-

antologia zis maioresciană, ea încheie volumul – și

blicare. Câștigul pentru cititor este neîndoielnic,

vede i ce frumos sună versul Via a-n floare să le-o

deoarece va avea o imagine clară asupra dezvoltă-

lege: este o defini ie a florilegiului, antologiei

rii interne a crea iei lui Eminescu.” Semnul mirării

(“colec ia de fa ă”, cum începe prefa a lui Maio-

îi apar ine (probabil, este bucuros că a descoperit

rescu). În fine, n-o să-l fac eu, acum și aici, pe Că-

iarăși oul lui Columb); noi avem întrebări. Va să

tălin Cioabă să în eleagă că volumul din 1883 este

zică, printr-o selec ie din care lipsesc Strigoii, Îm-

alcătuit de Eminescu însuși, Titu Maiorescu doar

părat și Proletar, Memento mori, Înger și demon, etc.,

aranjindu-i punctua ia (pe care o schimbă de la o

etc. (editează 169 de poezii din cele peste patru

edi ie la alta până în 1911), mai pierzând niște

sute descifrate până acum) – vrea să facă o imagine

poeme în tipografie, mai tăind niște versuri (ca

clară a dezvoltării interne a crea iei lui Eminescu?

aici, pentru a nu se vedea florilegiu, să zicem);

Cum s-a dezvoltat aceasta, cu sincope, cu goluri,

căr ile mele nu fac parte din “orice contribu ie care

cu scurtături? Revenind la exemplul cu varza...e

ni s-a părut a avea însemnătate” - și la drept vor-

prea goală, înfoiată, n-are miez, nu e învoaltă, e

bind nici nu i-aș dori să le consulte: pentru anu-

mai mult o evolu ie pe loc.

mite constitu ii robuste pot fi scrântitoare de

Las, însă, că este ilogic; să zicem că acceptăm

minte.

acest piure; dar ce publici d-ta, moncher, la 1882,

Ca să nu mai vorbesc de Kamadeva, publicată

textul din 1882 – sau textul stabilit de editori din

în 1887 dar pusă de editor la 1876. Pune acolo tex-

1883ş Desigur, textul stabilit de editori. Și tot așa:

tul definitiv...

poeziile sunt clasate la ceea ce se crede a fi anul ul-

numea “monstrum infelx” o edi ie-ghiveci din vre-

timei interven ii a lui Eminescu asupra lor – dar

mea sa.

editate după tipăriturile prime. Varza este învoaltă

editorului tocmai de la cronologia stabilită de Per-

înainte de a evolua, adică ultima formă se află cu

pessicius. Am văzut cum deplasează cu un an Cri-

câ iva ani înapoi de ea însăși. Fals deci: nu este un

ticilor mei. Perpessicius aproximând mai peste tot,

criteriu unic – ci un criteriu și încă vreo câteva al-

adică indicând un interval temporar probabil,

tele ce se ivesc pe parcurs încurcând, amestecând,

pastișorul său alege ori primul an din acest inter-

dând aspect de ghiveci...Altfel spus: vrând să scur-

val, ori pe ultimul – și de multe ori antedatează

teze cărările după metoda oului lui Columb, îi iese

chiar. Nu văd scopul, nu văd inten ia – este un ghi-

un fel de omletă cu ouă sparte în zile diferite, chiar

veci făcut de niște mâini-ghiveci, un fel de întâm-

la luni distan ă unul de altul. E nesănătos.

plare a întâmplării.

Rezultă, astfel, ceea ce Perpessicius

Cu totul de neîn eles rămâne abaterea

Ce face, de pildă, cu Criticilor mei – prima publi-

Consider că întreprinderi ca aceasta, a lui Cătă-

care în edi ia princeps (1884)? Manuscrisul este da-

lin Cioabă, de a pregăti „revolu ia eminescologiei”

tabil 1874-1876 (de către Perpessicius), editorul o

constituie precedentul pentru intruziunea amato-

publică la anul 1877. Dacă prelua manuscrisul, tre-

rismului agresiv în zona editării și receptării tex-

buia să întregească poezia cu cele două strofe:

telor din literatura română clasică. Reac ia firească

De-unde iei privirea clară/ Care-n linişte alege / ş-acelor

este ori să taci – ori să râzi. Prima jumătate n-am

menite vieţii / Viaţa-n floare să le-o lege / / şi c-o sigur-

reușit-o, deși o exersez de câteva luni. Editura Hu-

creatoare / Trăsătură de condei / Unor să le dai viaţă /

manitas, și ea, nu cred că poate lăsa neexplicat un

Altor viaţa să le iei ?/

asemenea gest de... cum să-i spun? Caragiale îi

Prima dintre aceste două strofe se află într-o Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

zicea atimie culturală.

Pag. 51

Dorina ŞIŞU (Irlanda)

Profesorul și Celan

“ După moartea lui am devenit un trist urât de mulți. Începusem să mă comport ca David. A avut dreptate în multe privințe, de aceea aveam obiceiul de al cita la diverse ședințe din universitate. Eram la un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, dar evitau discuțiile cu mine. Aveam oricum același sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai mult pentru mine. Scriam cu setea pe care profesorul David o avea citind cărțile. După prima carte editată niciun coleg nu mi-a mai vorbit. După o vreme am donat cărțile la biblioteca unui sat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-am dat unor oameni sărmani cu nouă copii. “

Pag. 52

proape în fiecare zi mă întâlneam cu David în parcul din fa a facultă ii. Stătea ore în șir pe bancă citind căr i. Îi mai duceam și eu, dar multe le primea de la oameni. Tot orașul îl știa de “Profesorul”. Tot așa îi spuneam și eu, pentru că deja trecuseră cinci ani de când stăteam împreună la taifas ore întregi. Profesore, ce faci azi? Ce citești? Azi? De ieri citesc la el. Pe Edgar Allan Poe. A, Poe! Îmi place și mie. Cum să nu- i placă? Există om care să-l fi citit și apoi să spună că nu-i place Poe? Nu avem de unde să știm, profesore. Gustul omului e… Nu e nimic gustul omului dacă nu-i place de Edgar Allan Poe. Nu există, iar dacă există astfel de oameni eu nu vreau să-i cunosc. Sunt niște parazi i. Infec i. Nu te necăji, profesore! Ei, nu mă necăjesc. Citeam acum ”Un vis în miez de vis”. O cunoști! Cum să nu! ”Primeşte-acest sărut! Şi-acum, la despărţire…” ”…Să fie cunoscut Că vis şi amăgire Fu viaţa ce-am avut!” a continuat fericit profesorul. Bravo, o știi! Cum i-a fost via a la facultate azi? Mul umesc de întrebare, dar la fel ca ieri. De altfel, ca în toate zilele, un calvar. Parcă din ce în ce haosul prinde aripi și picioare. Și-apoi ochii tind să privească mai des în pământ, ca și cum ar vrea să intre în el. Este cumplit profesore, este cumplit! Am scos din rucsac două sandvișuri. Unul pentru mine și unul pentru el. Mereu eram pregătit cu mâncare și pentru profesor. Trăiește în canal din prima zi în care a părăsit facultatea, adică de cinci ani. Nu se plângea de frig ori de foame, ci doar atunci când rămânea fără căr i. Citea continuu, cu o sete pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc. Mul umesc, Celane! Cu plăcere, profesore! L-a desfăcut încet, privind pierdut undeva departe. După prima mușcătură mă întreabă: Și ia zi-mi, pe la facultate ce mai este? Ce să fie? Cum ști i. Nimic nou. Te înșeli băiete. În fiecare zi este ceva nou, pentru că și ziua respectivă este nouă. Dar noi suntem naivi și vrem zile colorate, așa după cum ne este starea. Ave i dreptate! Studen ii nu mai sunt cum erau și la Consiliul Academic se discută asta. Zic ei că nivelul scăzut vine din liceu și că, de fapt, noi la facultate conservăm prostia fără să luăm măsuri încă de la admitere. Celane, asta e poveste veche. Nu vezi că nimeni nu mișcă un deget? Așa-i în ara asta; mul i comentatori, dar practic, de muncit doar ăranul pe câmp mai muncește, dacă or mai fi ăranii așa cum îi știu eu, de nu s-or fi schimbat și ei. Cine Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

știe! E o luptă scârboasă, Celane. Eu de lupta asta am fugit. Lupta după ciolan. Atunci când m-am văzut în hora celor cu bale la gură, m-am retras. Ei, și? M-au socotit nedemn. Aproape că m-au făcut nebun. Nu-mi pasă. Sunt niște proști. Cred că și eu sunt prost, profesore. Am rămas printre ei. Se șterge la gură cu mâneca, bea o gură de apă, apoi mă privește fără să clipească. Măi, băiete, nu ești prost. De fapt ești, dar nu din vina ta, ci a sistemului. Și eu sunt prost că nu fac nimic. Mă încadrez lejer printre cei care nu mișcă un deget. Prefer să nu mai vorbim despre asta, că și-așa nu schimbăm noi lumea. Cine î i prepară sandvișurile, so ia? Nu mai am so ie, profesore. Eu am di… Ai divor at, știu. Iartă-mă, Celane, unele lucruri le uit ușor, dar mi le reamintesc în același timp când î i adresez întrebarea! A, nu e nimic. V-a fost studentă. Cine? Fosta mea so ie! Do e numele ei. O, da, mi-o amintesc. Era o fată timidă. Ai divor at de ea? De ce? De prost. Celane, to i divor ăm de ceva. Toată via a divor ăm de lucruri, oameni, chiar și de ziua care apune, că vezi tu, ziua de ieri nu mai vine niciodată înapoi. Ești prost, spui? Ești naiv. De la o vreme așa-i spun eu la prostie: naivitate. Parcă e mai dulce. Nu-i așa? Nu-mi este rușine să-mi recunosc greșeala. Acum îi duc lipsa. Vă mai aduce i aminte când îi cumpăra i tablourile? Apoi le dona i la orfelinat. Mereu m-am întrebat de ce face i asta. De ce îi cumpăra i picturile? Acum e rândul meu să- i mărturisesc: le cumpăram din milă. Muncea mult la facultate, apoi seara stătea până târziu pe străzi încercând să-și vândă tablourile. Înghe a de frig, biata fată, era vânătă la ochi, iar eu eram să trec pasiv pe lângă ea? Îmi era milă. Vezi, acum eu sunt un prost! Ba nu, vă contrazic aici. Era i un… Nu eram nimic. Nu mă compara cu nimeni, Celane. Ce știi tu? Nimic! Nici eu nu știu nimic și nimeni nu poate să-mi întoarcă vorba atunci când spun despre mine un lucru. ine minte asta. Auzi? Da, Profesore. Îmi cer scuze! S-a dat pu in deoparte să-și aprindă o igară. Mai ave i igări? Să vă aduc mâine? Adu-mi. Am să vin după ore. Să vii, Celane, după ore. Aici mă găsești. Auzi, mai adu și-o carte de critică. Știi tu a cui. Da, Profesore! Vă salut! Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Da, Celane! Salut! Uneori mă speria. Devenea rigid și parcă se biciuia singur. S-a oprit din via ă în urmă cu cinci ani. Era ca un copil încercând să asimileze cât mai mult, de parcă cineva stătea ascuns și pregătit să-l asculte. Am învă at mult de la Profesor. Am învă at să prind în mine ceea ce exteriorul î i pregătește, mai ales loviturile. Atunci când simt că mă pierd, chipul lui îmi revine clar în minte, auzindu-i glasul: ”Celane, să nu- i fie frică de lume! Să te iei în considerare pe tine ca fiind totul. Să accep i ce i se întâmplă și să-i bei veninul vie ii, că deasupra o să rămână spuma min ii tale.” După moartea lui am devenit un trist urât de mul i. Începusem să mă comport ca David. A avut dreptate în multe privin e, de aceea aveam obiceiul de al cita la diverse ședin e din universitate. Eram la un pas să fiu concediat. Colegii mă salutau, dar evitau discu iile cu mine. Aveam oricum același

sentiment. Mă izolasem și asta a adus mai mult pentru mine. Scriam cu setea pe care profesorul David o avea citind căr ile. După prima carte editată niciun coleg nu mi-a mai vorbit. După o vreme am donat căr ile la biblioteca unui sat de la poalele muntelui, iar restul din casă le-am dat unor oameni sărmani cu nouă copii. Sus, la cota două mii, era o cabană arsă. M-am mutat acolo, fără să uit jos discu iile cu Profesorul. Nu contează cum a fost via a mea până astăzi, însă căr ile pe care le-am scris vor rămâne în amintirea celui care m-a învă at că sunt nou în fiecare zi și prost la fiecare suflare.

Pag. 53

Ion Pachia TATOMIRESCU

Deznodământ cu litere de Turn Babel şi vecie marcată cu venin de sapienţial ens

“Cele patru „cardinale“ imagini pentru înţelegerea „simbolisticii polivalente“ a Turnului Babel / Etemenanki surprinzând „macheta centrului asirobabilonian“ (a, b) în oglindirea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe baza dezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoare a vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaisprezece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi „zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascensională / descensională a morţii şi renvierii, „zboruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şi arhaic-parietale cu păsărizeităţi din Eurasia...“

Pag. 54

rim-văzător al „cuantelor de foame“ la nenumăraţii scribi din universul / cosmosul nostru cel de toate zilele, cel ce observă mai întâi că scribocraţia a produs nişte „mutaţii genetice în text“ (inclusiv în cel poetic), „mutaţii“ potrivit cărora „vocalele au dinţi“, consoanele-s înzestrate cu gheare lipicioase, cu aderenţă mai ales la „sub-harduita“ sticlă de tele-ecran, într-o alarmant-aneantizatoare măsură («zicerea înghite nezicerea» – SEtem, 27 –, ceea ce, după întemeietorul paradoxismului ontologic, însă pe alt nivel întru Logos, înseamnă: „cuvântul îngurgitează necuvântul“), este admirabilul poet bine temperat-paradoxist, Constantin Stancu (născut în zodia Scorpionului, la Haţeg-Dacia, în 2 brumar 1954, licenţiat al Facultăţii de Drept din Cluj-Napoca, în 1988, debutant, în toamna anului 1981, cu poezii publicate aproape „în acelaşi timp“ de revista Orizont din Timişoara şi de periodicul Braşovul literar şi artistic, cu debut editorial colectiv – prin ciclul de stihuri Fructul din fruct – în antologia Argonauţii, întocmită de Eugen Dorcescu, în urma concursului naţional pentru tinerii condeieri fără volum, organizat de Editura Facla, în 1988, membru al Uniunii Scriitorilor din 2009), a cărui operă lirică încorolează (între anii 1998 – 2014) volume de marcă „de refluxgeneraţionist val“ (sau de „Generation of the Deep Clearness“): Păsările plâng cu aripi (Timişoara, Editura Helicon, 1998), A privi cu ochii inimii – poemele roadelor (Hunedoara, Editura Polidava, 2002), Pomul cu scribi (Timişoara, Editura Eubeea, 2006), Greutatea gândului nerostit (Vulcan, Editura Realitatea Românească, 2012), Cu fantezia pe fantezie călcând (Sibiu, Editura Cenaclului de la Păltiniş, 2013), la care s-a adăugat, în prezentul florar, şi volumul de sub lupa noastră critică, Etemenanki – Ultima săptămână * (2014). Critica literară – care a întâmpinat volumele de poeme publicate până acum de Constantin Stancu (supra), sau „ante-Etemenanki“, evident, dinspre valorile estetice incontestabile ale liricii contemporane – evidenţiază în „esenţialele buchetului“: «Ceea ce înlumină cu frumuseţe versul lui Constantin Stancu [...] este „seninătatea în patimă“; este evident că poetul trăieşte nişte experienţe spirituale de anvergură (precum Marii Orbi-Prooroci ai Vechiului Testament) şi, deci, de mare pătimire interioară – dar lecţia / implicita poruncă divină a înţeles-o: calmul senin este o slăvire a lui Dumnezeu iar mâhnirea[-i] păcat !» (Adrian Botez, în revista Noua Provincia Corvina, 2009); «Poezia lui Constantin Stancu [...] are, drept strat semnificativ şi generativ-bazal, transfigurarea, în accepţiunea biblică, non-testamentară, a termenului. Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţele vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pământ, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului [...], altfel decât pare a fi, la prima vedere, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

continuând să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este ea în aparenţă. Această uimitoare şi minunată schimbare la faţă se petrece, desigur, sub puterea şi lucrarea tainică a harului...» (Eugen Dorcescu, în revista Reflex, nr. 1 – 6 / 2010 / Literatură şi ideologie, Editura Calameo, 2014); referitor la poezia lui Constantin Stancu a mai scris o serie de poeţi, critici, editori: Ladislau Daradici, Ioan Evu, Dumitru Hurubă, Lorinczi FranciscMihai, Maria-Daniela Pănăzan ş. a. Vrednic-atentul poet ce poartă şi robă de critic, Adrian Botez, este deja autorul primei cronici, Fără de scribul-poet-în-revelaţie, nu există mântuire..., despre volumul de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), de Constantin Stancu, intrată în „planetarul circuit“ literar de prier-florar2014, graţie câtorva reviste online de cultură – Starpress (ISSN 1844 – 7546), Armonia (din 14 aprilie 2014), Omniscop (Craiova, ISSN 2069 – 8674, 16 aprilie 2014) etc. – cronică din care reţinem pentru Distinsul Receptor de Poezie cele privitoare la stancian-etemenankiana structurare şi la vectorizare autentică în orizontul cunoaşterii metaforice: «Cartea lui Constantin Stancu (un calofil şi filocalic strălucit, un bijutier perfect) are 64 de pagini, împărţite astfel: 1. Câteva cuvinte, prin care autorul nu doar că explică sensul şi etimologia cuvântului etemenanki, ci sugerează, de fapt, şi temele abordate în cartea care acum se deschide – principala temă fiind aceea a roţii / rotirii / ciclicităţii implacabile, infinit-deschise, a existenţei cosmico-fiinţiale, dar această temă principală îşi subsumează, printre altele, tema lansată de multă vreme, dar neprimind, până acum (cel puţin) chip poetic, a Muntelui Sacru, cu doi versanţi (Religia şi Cunoaşterea Ştiinţific-Raţională), Piscul semnificând împăcarea şi resintetizarea spirituală a celor două forţe ale Cunoaşterii, întru DumnezeuAtoatecreatorul [...] – chiar şi acest Cuvânt înainte are ritmicităţi şi dispuneri, semantice şi formale, de stihuire liturgică. [Etemenanki] Ultima săptămână este, de fapt, prima săptămână, eterna / originara săptămână, „temelia Creaţiei“, săptămâna cea mistic-„meree“, paradisiacă, fără măsurare, fără de ceas...; 2. un argument – intitulat Memoria luminii; 3. şi patru părţi notate cu cifre romane (punând Vechiul Testament sub semnul şi stăpânirea spirituală a Noului Testament / Crucii prin care geneticul (moştenirea genetică) este / va fi dominat(ă) de Spirit / al cincilea element al Crucii Umane): I. Turnul Babel (Flacăra verde şi câmpia Şinear); II. Semn într-o lume de fosfor (Septembrie cu ore moi); III. Ultima săptămână (Cauţi locul perfect: e ultima săptămână...); IV. Starea de Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

veghe ([ce] conţine 31 de poeme, ﬁecare ﬁind un microcosmos poetico-liturgic [...]). Dintr-o privire fugară asupra titlurilor, se observă obsesia lui Constantin Stancu pentru Scrib, pentru Construcţia Divină („catedrala albastră”). Ceea ce nu se observă, la o primă privire fugară, este reinterpretarea mitului Turnului Babel (pus în relaţie cu Creatorul-Om-Năzuitor-spre-Dumnezeul-său, dar şi cu Însuşi Dumnezeu). Turnul Babel, la Constantin Stancu, nu mai apare ca o rezultantă a tendinţelor arogant-luciferice, din spiritualitatea lumii umano-terestre, ci ca [...] Legitimată, de Însuşi Dumnezeu, Năzuire spre Cer / Originaritate [...]». Deosebit de interesant este şi ceea ce scrie criticul Constantin Stancu – în epistola de „autorecomandare“ pusă între coperta celui de-al şaselea volum al său de poeme, Etemenanki (Ultima săptămână), şi prima-i pagină, cea cu autograful către subsemnatul, din plicul pe care l-am primit în 22 mai 2014 –, între altele, despre poetul Constantin Stancu: «Volumul de versuri redă limitele omului în faţa universului, vremurile pe care le trăim, cuvintele care s-au spus într-o săptămână din aprilie cu îngeri, memoria luminii şi uitarea cea de toate zilele, întoarcere la rigoarea primelor cuvinte şoptite şi [la] luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios. Din provincia mea de cuvinte...». Imediat „lămuririi“ celor legate de „misterele“ din mitonimul / toponimul asiro- / sumerobabilonian, Etemenanki, răsărit în titlul de pe-o copertă de carte valah-lirică de azi, vom cerceta dacă nu cumva, cel de-al VI-lea volum de poeme al lui Constantin Stancu se comportă aidoma unei „rachete cosmice în trei trepte“ – în zborurile sale întru „cucerirea“ priveliştii de Poezie de pe rază de ciclopic telescop –, trepte desemnate în epistolă cu mult-magnetizator-fermecătoare „sintagme“: 1) cuvinte rostite / rostuite într-o săptămână deapril’ cu îngeri; 2) revenirea (celest-acvatic-primordială) la rigoarea primelor cuvinte şoptite întru „Geneză“; 3) luciditatea scribilor sub entropia haosului melodios.

Poetul Constantin Stancu, cercetând „zariştea“ dintre „valaho-dacicul zigurat de aur deacasă“, adică vârful Jidovu (din Munţii Metaliferi), cel foto-eternizat, din Zlatna bunicii (cf. coperta, supra / fotograﬁa, infra), şi „ziguratul“ asiro-babilonian, Etemenanki, de la Tigru şi Eufrat (v. infra, ﬁg. a şi b).

Pag. 55

De la Etemenanki la Tor[i]da[va] > Turda. În „deschiderea“ volumului, Constantin Stancu întâmpină Distinsul Receptor cu Câteva cuvinte, într-adevăr-lămuritoare nu numai din punct de vedere lirico-semantic-sincretic, ci şi întru „fixarea“ unităţii de loc (arie şi relief de orizont metaforic) şi a unităţii de poematic timp. Simbolul părelnic-dominator de orizont metaforic, polivalent-misteriosul simbol din centrul „galaxiedric“ al textelor stanciene este Turnul Babel, „zigurat“ desemnat de sumerologi „cu aproximaţie cuneiformă“ dinspre limbile sumeriene / asiro-babiloniene, cu „intermedieri“ persane etc., prin mitonimul şi deopotrivă toponimul Etemenanki / E.temen.an.ki („bază“ la Câteva cuvinte – SEtem, 3 – şi la „poemul-cheie“, I. Turnul Babel – Flacăra verde şi câmpia Şinear… – SEtem, 9 sq.), „zigurat“ cu simbolul brumat de epoci cu potoape şi cu atlantide, extras în litera articolului lexicologic de poetul Constantin Stancu dintr-un Dicţionar biblic (de Oradea, 1995, p. 119): «Clădirea platformei de temelie a cerului şi a pământului al cărei vârf ajunge în cer» – v. infra fig. a şi fig. b – / «Clădirea al cărei vârf este în cer», ori – în litera majorităţii dicţionarelor străine: «the name of the large temple tower in Babylon, also known as the Tower of Babel. Its Sumerian name E-temenan-ki means...».Cele patru „cardinale“ imagini pentru înţelegerea „simbolisticii polivalente“ a Turnului Babel / Etemenanki surprinzând „macheta centrului asiro-babilonian“ (a, b) în oglindirea arheologilor şi a arhitecţilor de astăzi, pe baza dezvelirii ruinelor dintre fluviile Tigru şi Eufrat, de sub o „plapumă“ părelnic-etern-conservatoare a vestitei civilizaţii antice, în grosime de şaisprezece metri de nisip deşertic, dar surprinzând şi „zboruri“ ale Zeiţei-Gaie, divinitate celest-ascensională / descensională a morţii şi renvierii, „zboruri“ fixate de cele mai vechi „picturi“ rupestre şi arhaic-parietale cu păsări-zeităţi din Eurasia – mai exact, (c) din Dacia-România (Peştera Chindiei / Gaura Chindiei, de pe malul Dunării de la Pescari, în amonte de Orşova, din orizonturile cultural-rupestre al anilor 10 000 şi 8 000 î. H.) şi (d) dintr-un „templu“ mezolitico-neolitic din orizontul anului 7500 î. H. încoace, descoperit în Anatolia-Turcia (Catal Hüyük) – sunt reproduse pentru Distinsul Receptor din două motive: 1) pentru a-şi lega curcubeul privirii „sugestiv-dezlegătoare de mister“ de o imagine a Turnului Babel / Etemenanki (a) şi de fotografia (v. supra) de pe coperta volumului de poeme – având, nu întâmplător, în prim-plan, o parte dintr-un gard, alta dintr-o grădină din „spatele“

Pag. 56

unei jumătăţi de case tradiţional-pelasge > valahe (a bunicii poetului, aﬂată în aria auriferă a Zlatnei, jud. Alba), şi, pe fundalul celest, în lumină bejmovie, central, „piramida“ / „ziguratul“ unui vârf de munte, Jidovu, din Carpaţii Apuseni-Metaliferi cu vestitul aur-de-Dacia, cu capacitate „inductivlirico-semantic-sincretică“ şi „proiecţie“ / „pro-jetare“ a Eroului poematic, nu în pelasg->valah-eternele Valea Galbenă şi Valea Plângerii, ci într-un „relief cu zigurat autohtonspiritual“; pentru „verosimilitatea conexiunii noastre“, Distinsul Receptor poate aﬂa o incontestabilă „bază de date“ în două lucrări mai vechi ale noastre: Mihai Eminescu şi mitul etnogenezei dacoromâneşti (Timişoara, Editura Aethicus, 1996 – capitolul Panorama civilizaţiei arhetipale asirobabiloniene..., pp. 11 – 14) şi Istoria religiilor (Timişoara, Editura Aethicus, 2001; vol. I, Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în

Creştinismul Cosmic..., cap. Cultul craniului / capului, pp. 193 – 224); simbolica de pe copertă şi conţinutul poematic din volumul Etemenanki..., de Constantin Stancu, sugerează „babilonizarea“ lumii, indiferent dacă-i vorba de cea creştină, sau dacă-i de altă religie, indiferent că-i pornită din Pelasgimea > Valahimea bazinului dacic-sacrului ﬂuviu al planetei, Dunărea (Donares > DunĂre[s], „casa zelui războinicilor, Ares-thracul“), ori din Babilonimea dintre ﬂuviile Tigru şi Eufrat; (Va continua) Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ioan MITITELU

Movila lui Burcel

zi am dormit până mai târziu. Doar e sărbătoare, nu-i aşa? Este o duminică de octombrie splendidă în care se anunţă temperaturi de până la 24 de grade Celsius ceea ce pentru perioada aceasta când peste două zile este Sfânta Parascheva e ceva ce de abia visam. Deschid ochii cârpiţi încă de somn şi printre frunzele încă verzi ale teiului de la fereastra dormitorului meu mă săgetează vesele razele soarelui care de data aceasta s-a dovedit a fi mai harnic decât mine. Mă simt într-o dispoziţie extraordinară şi de aceea nu ştiu cum atunci când am văzut acele raze ce mi-au stârnit brusc o veselie interioară, mi-am amintit nişte versuri de când eram copil, nişte versuri auzite de la tata care începeau aşa: „Într-o zi de sărbătoare/ într-o zi cu mândru soare/…”. Era vorba de o zi de duminică de pe timpul domnitorului Ştefan cel Mare, mândrul domn al Moldovei, care împreună cu un grup de oşteni şi slujbaşi domneşti călăreau pe drumul dintre Iaşi şi Vaslui şi deodată aud cum un om îşi îndemna boii la jug. În faţă le-a apărut un ţăran care ara pământul cu boii. Ştefan a descălecat şi l-a întrebat cum se face că în sfânta zi de duminică, zi în care tot omul se duce la biserică apoi se odihneşte, el munceşte la câmp. Atunci bietul om şi-a vărsat tot năduful acumulat în el şi s-a plâns că toată săptămâna i-a rugat pe bogaţii cei din sat să-i împrumute boii ca să are şi el pământul său dar nimeni nu i-a dat boii, aşa că doar în zi de duminică a găsit şi el o pereche de boi cu care să-şi are pământul de care se pare că nu ducea lipsă. Ce a urmat mi-a spus tata despre legenda Movilei lui Burcel aşa cum se cunoştea ea pe meleagurile noastre de pe timpul lui Vodă Ştefan. Domnitorul care după cum se ştie era un om bun la suflet îi dăruieşte pe loc omului cel sărman movila care se afla în preajma locului unde erau ei. Dar să lăsăm legenda să se depene: „Ia-ţi movila răzăşie / Ca s-o ai de plugărie / Şi în vârfui să te aşezi / Ca străjer să priveghezi / Pe tătari dei vei vedea / c-au intrat în ţara mea / tu să strigi cât ai putea / Sări Ştefane la hotară / C-a intrat ordie-n ţară”. Burcel, c-aşa îl chema pe omul acela şi aşa înlemnise când îl văzuse pe domnitor şi de abia mai respira când l-a certat de ce lucrează în zi de sărbătoare. Din spatele domnitorului nişte slujitori ca tot îi făceau semne să se aşeze în genunchi şi să mulţumească domnitorului pentru bunătatea sa, lucru pe care-l înţelese până la urmă şi se aşeză în genunchi cu căciula în mână bălmăjind câteva cuvinte. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Domnitorul încălecă şi plecă mai departe cu slujitori şi oşteni după el lăsând plugarul acolo în praf încă zăpăcit de cele întâmplate. A arat el până seara privind apoi cu jale că nu arase în ziua ceea decât un sfert din pământul pe care-l avea înainte de a i se dărui movila, acea întindere imensă până la orizontul ce se pierdea spre Codăieşti. Seara după c e duse boii gospodarului de la care-i luase, Burc e l întră aşa de abătut în curtea sa iar nevasta văzându-l aşa se puse pe plâns de parcă l-ar fi adus mort acasă. Se stropşi la ea şi după ce se mai ogoi din plâns îi spuse ce se întâmplase peste zi. Nevasta, de unde până atunci se scălda în lacrimi, deodată se încordă şi fulgere îi ţâşniră din ochi ţipând la bărbatu-său: „Eşti un molâu, o mămăligă, un neisprăvit, o cârpă de şters pe jos, asta eşti! Pământ îţi mai trebuia când tu nu ai cu ce-l ara nici pe cel pe care-l ai? Puteai să te rogi Măriei Sale săţi dea o pereche de boi, sau nişte amărâţi de cai nu pământ, iar tu ai tăcut ca blegul. Doamneee, cine m-a pedepsit să mă mărit cu tine? Ba te-ai mai procopsit şi cu o slujbă pe care s-o faci în mod gratuit, să stai popândău pe movilă şi să te uiţi zi şi noapte dacă nu dau tătarii în ţară. Cine ştie, poate ne va pune şi bir pe movilă şi atunci chiar ne-am ars. Ce ne faceeeem acum, ce ne facem măi bărbate că grea năpastă a dat pe capul nostru?”. Peste noapte nici de unul nu se lipi somnul. Se auzeau cum se perpelesc pe laviţele lor întorcându-se pe toate părţile căutând soluţii la noua situaţie. Soluţii găsise el dar nu erau realizabile. Se gândi că dacă ar vinde o parte din pământul movilei ar putea să cumpere boi şi cai, dar pe timpul acela pământul era al domnitorului şi el îl dădea cui voia omul având mai mult cum s-ar zice în zilele noastre drept de folosinţă. Şi uite-aşa se per-

Pag. 57

peli proaspătul răzeş fără să pună geană de geană până în zori. Dar să-l lăsăm pe Burcel în necazul lui şi să urmărim alaiul domnesc. Asupra dregătorilor care-l însoţeau pe Ştefan cel Mare fapta aceasta avu efecte din cele mai diferite. Un dregător mai prizărit care era desemnat cu protecţia animalelor pufnea pe la o margine că ar fi trebuit să i se dea o amendă usturătoare lui Burcel fiindcă nu lăsa nici duminica boii să se odihnească fapt ce afecta nu numai randamentul acestora peste săptămână ci şi ideea că şi ei sunt o fiinţă cu suflet. Dar ideea aceasta o păstră numai pentru el că se temea de domnitor ca de naiba. De abia când au ajuns la cetatea domnească de la Vaslui şi domnitorul şi-a făcut cuvenita închinare la biserica Sf. Ioan zidită de el se duse în sala divanului unde îl aşteptau câţiva dregători printre care şi cel care se ocupa de PR (public relation, adică relaţii cu publicul) şi care avea ca însărcinare suplimentară păstrarea imaginii fără cusur a domnitorului în faţa poporului. Şi grea slujbă avea bietul om fiindcă Ştefan cel Mare era foarte şturlubatic în ceea ce priveşte femeile le schimba zilnic precum obielele şi mai era şi aprig la mânie, iute vărsător de sânge când i se năzărea că vreun slujbaş a mişcat în front. Cel cu PR-ul trebuia să fie pe fază mereu şi să dreagă busuiocul după toate oalele sparte de domnitor. Aşa şi acum. Domnitorul se cam grăbise săi dea omului acela movila dar dacă omul nu avea boi ar fi rămas tot în aceeaşi situaţie ca şi până atunci, ba poate mai rău. Trebuia deci luate măsuri urgente pentru a face o bună imagine domnitorului peste veacuri. A chemat doi ostaşi şi le-a dat dispoziţie ca până la răsăritul soarelui să fie cu Burcel la Vaslui la cetatea domnească. Au plecat oştenii ca vântul şi pe când cocoşii anunţau crăpatul zorilor oştenii ajunseseră la poarta omului, îl înhăţară aşa cum era şi plecară cu el spre Vaslui în bocetele ascuţite ale nevestei. Sărmanul Burcel, privea ca o fiară încolţită în toate părţile şi se aştepta ca odată ajuns la domnie să i se taie capul deoarece lucrase în zi de sărbătoare şi toată lumea ştia că atunci când este vorba de respectarea lui Dumnezeu şi a rânduielilor Sale pe pământ, Ştefan cel Mare nu glumeşte. Intrând între cei doi ostaşi în cetate se uită încă odată la crucea din turla bisericii Sf. Ioan şi începu să bâiguie cu voce scăzută Tatăl nostru. Îl duseră pe o uşă dosnică într-o sală micuţă doar cu o masă şi un sfeşnic la care stătea un boier în vârstă dar cu o privire blândă, fapt ce-l făcu pe Burcel să mai tragă nădejde că va ieşi pe picioarele lui din cetatea Vasluiului. Boierul i-a

Pag. 58

spus cu voce joasă: „Ascultă voinice, Măria Sa era foarte grăbită ieri şi de aceea m-a însărcinat pe mine să duc la bun sfârşit dania sa. Uite ai aici o pungă cu bani ca să-ţi cumperi un plug gospodăresc la care să înjugi doi boi şi să-ţi mai cumperi ceea ce ai nevoie în gospodărie. Vei fi trecut în condica străjerilor Măriei Sale la noul post de pândă care se va numi Movila lui Burcel şi ai grijă de tătari. Am zis. Eşti liber!” Luând punga cu mâinile tremurânde Burcel se trase în spate spre uşă tot făcând plecăciuni şi când ieşi plecă precum luat de vânt spre casa lui. Ce s-a mai întâmplat cu el şi cum şi-a făcut slujba nu se mai ştie dar în urmă lăsase posibilitatea de a se da o aură de legendă acestei danii. Responsabilul cu PR-ul a chemat la el pe poetul curţii, un fel de pierde vară cu plete nespălate, cu nasul roşu, mers împleticit şi veşnic mirosind a vin ca o cramă. I se expuse problema şi i se trasă ca sarcină să facă din această întâmplare o lucrare literară demnă de a înfrunta veacurile. După ce a mai terminat în timp record vreo zece oale de vin de Huşi direct din crama domnească de la Vaslui poetul curţii a prezentat forma ce va fi lăsată oamenilor de pe plaiurile moldovene. Ca orice creator modificase puţin lucrurile în sensul dorit şi iată că Burcel în balada lui era ciung de o mână, avea un singur bou luat ca pradă de la tătari, un plug nenorocit şi era sărac lipit după ce se luptase vitejeşte pentru ţară. Nici nu şi-a mai pus problema că poate vreun cârcotaş o să mârâie că dacă ara cu un bou care era a lui de ce nu arase în cursul săptămânii dar trecu fără grijă peste aspectul acesta. Important era să se reliefeze bunătatea domnitorului. Deci mergând constant pe cifra unu, o zi de duminică, un ţăran, un braţ, un bou, un plug, un bici, s-a creat deodată posibilitatea ca orice mocofan să conştientizeze diferenţa dintre unu şi o mulţime de bani care se aflau în punga dată de domnitor prin reprezentantul său. Şi iată, după ce descrie cum de a rămas ţăranul doar cu o singură mână, cum apare finalul legendei date de poetul curţii: „Ia-ti un plug cu şase boi / Şi mergi bogat de la noi. / Ia-ţi movila răzăşie / Ca s-o ai de plugărie, / Dar în vârfu-i să te-aşezi, / Ca stejar să priveghezi, / Si tătarii de-i vedea / C-au intrat în ţara mea, / Tu să strigi cât ce-i putea: / Săi, / Ştefane, la hotare / C-a intrat sabie-n ţară! /…” . Ţăranul primise bani pentru doi boi, banii pe alţi doi se pierduseră pe undeva prin cancelaria domnească, iar poetul mărise numărul dintr-un condei la şase ca să fie mai convingător şi aşa după mult timp un alt poet pe numele lui Vasile Alecsandri i-a dat o formă modernă legendei de putem s-o citim şi noi astăzi. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Al Florin ŢENE

STAREA POEZIEI ROMÂNEŞTI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XXI

entru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI. În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ. Exegeza poeziei de astăzi înregistrează o evoluţie/ involuţie a poeziei, prin apariţia unui nou curent literar, pe care l-am denumit, proglobmodernul, despre care am scris în presa literară a anilor 2000. Este o întoarcere, pe jumătate, la clasicism, încercînd să înlăture mâzga postmodernismului opzecist a cărei poezie nu trasmitea nimic, aducând un deserviciu limbii literare. Pentru a face, succint, o analiză a poeziei româneşti la începutul acestui secol, e necesar să priveşti această panoramă ca printr-un ochean întors, adică de la cel mai tânăr autor, Adela Greceanu, la Mircea Ivănescu, care a decedat decurând.Poeţii tineri ai acestui început de secol, au învăţat, practic, de la post-textualişti (nouăzecişti ), postmodernişti, textualişti ( optzeciştii), manierişti, experimentalişti ( şaizeciştii), în frunte cu Angel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, etc.

O privire de ansamblu asupra influenţelor poetice de la sfârşitul veacului trecut şi începutul acestui secol este necesară pentru a stabili cele cinci metode distinct de analiză comparativă prin raportarea la Identitatea eului poetic. Se pare că tendinţa poeziei actuale este o prelungire a celei de la sfârşitul secolului XX, care a fost şi este, se pare, instaurarea eului poetic ca instanţă absolută, prin utilizarea şi eliminarea formelor de retorică pentru a se ajunge la eul real absolut, adică la Voce. Am constatat că poeţii de la începutul secolului XXI nu prea îşi pun întrebarea cine se exprimă în versurile lor, abandonându-se fără voia lor versului impersonal.

“Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice.Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes.Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre GigeaGorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pachia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. “

Vorbeam mai înainte despre cele cinci metode de analiză:

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 59

metoda argheziană ar consta în exploatarea impurităţii limbii, metoda blagiană- expresionistă care glisează între eul exterior, amplificat cosmic, şi un eu interior problematizat.Urmează metoda lui Ion Barbu, de textualizare a discursului care înlocuieşte eul poetic cu o instanţă textual suverană care se reflectă doar pe sine în oglinzile textului, ce o numim realitate textuală.Mai este metoda bacoviană ce constă într-o formă de existenţialism al eului poetic care se contemplă pe sine într-o formă degradată şi agonală, urmând metoda stănesciană care este dată de postmodernismul necuvintelor, eul poetic fiind situate, cum ar spune Marin Mincu în „interstiţiile spaţiului metalingvistic“. Am observant, într-o analiză a raportului realitate-limbaj (text ), că tinerii poeţi care urmează metoda lui Nichita Stănescu, poezia lor afirmă că realitatea înseamnă mai mult decît limbajul, cuprinzând potenţele preverbale.Ei cred că realitatea este doar limbaj şi ce nu este limbaj nu există. Cei care urmează metoda lui Sorescu preţuiesc realitatea double-face, în care lumea şi limbajul coexistă, dar pot fi abordate în mod ironic, ori grav, experimentalist cum o face Mircea Ivănescu. Poeţii de la începutul secolului XXI,pentru faptul că aplică procesul de textualizare, poezia lor a luat locul a ce se numea în perioada primei jumătăţi a secolului XX emoţia sau sentimentul. Transferul poetic obişnuit- realitate-a fost îndreptat spre opoziţia realitatetext. Poetul de la începutul acestui secol a devenit acel “ de-scriptor“ care pune în text tot ce atinge, până şi inefabilitatea. Acesta nu vizează Poezia, ci “textele “, problema lui nu mai constă în scrierea versurilor, ci de-scrierea mecanismelor acesteia- ocultând poemul. Creându-şi senzaţia că se află la interstiţiul dintre realitate şi text, aşa cum Platon lăsa să se întrevadă ideile în vacuumul realităţii.Dicteul textualist folosit de poeţii de azi constă în producerea de text şi metatext în acelaşi timp. Textul poetic fiind organizat în pulsiuni poetice ale actului liric, care nu mai este interesat decât să comunice autenticitatea trăirii sale şi

Pag. 60

evitând de a comunica o anumită idée. Poezia actuală, cea care nu se înscrie în globmodern, are diferite caractere revelatoare- colocvialitatea ironică, folosind semnele de punctuaţie nefireşti şi o oralitate simulată, discursurile care încearcă să spună totul pentru a masca diferite complexe, cum ar fi forme de demenţializare a realului, poeme schizofrenice, pornografice, obsesii viscerale, autoexecuţiile eului şi simţiri dereglate, promovarea gradului zero al scriiturii, a unei stări poetice plasmatice, prin contestarea rolului metaforei. Aceşti poeţi care practică textualismul au atitudini radicale în raport cu universul literaturii : ei susţin că toţi poeţii care nu se supun imperativului scriiturii sunt consideraţi păşunişti şi tradiţionalişti. În această perioadă şi în acest peisaj literar au apărut poeţi tineri a căror cărţi au fost publicate de edituri cunoscute, dar, din păcate, datorită modului defectos de promovare a cărţii aceştia au rămas aproape anonimi. Amintim în acest contest pe:Răzvan Ţupa, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, Claudiu Komartin, Lavinia Bălulescu, Livia Roşca, Linda Maria Baros, Violeta Ion, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra Rotaru, etc. Generaţia „ milenaristă“ care are un program declarat anticalofil şi minimalist nu prea s-a impus pe piaţa poeziei.Această poezie este una cu bătaie scurtă, fapt dovedit de precocea ei manierizare. Acest contigent are déjà micile lui ierarhii. Printre acestia se află Livia Roşca, născută în Drăgăşani, la 1980, cu volumul “Ruj pe icoane “, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Din păcate, această poezie scrisă de concetăţeana mea, nu justifică integral asemenea aprecieri. Acest caz mă face să constat că există un mod de a face pe cineva poet şi ai construi o mică glorie.Laudele nemeritate de pe coperta a patra ale criticilor Alexandru Matei, Tudorel Urian şi Al. Cistelecan laudă nişte poezii siropoase şi anoste. Se pare că această poetă nu are viitor.Volumul de debut este un excelent produs, de la ambalaj la reclamă, al unui serviciu de marketing literar profesionist-din care lipseşte poezia. După cum se observă, cu ajutorul unor critici Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

onorabili se promovează grafomania şi veleitarismul. Un anumit ecou a avut textele Mirunei Vlada, din volumul “Poeme extrauterine “, apărute la Editura Paralela 45, în 2004.Născută în Bucureşti în 1986, autoarea debutase cu un an înainte în revista Luceafărul, prezentată de Octavian Soviany. Alexandru Matei vorbeşte despre “ autenticitatea spunerii“, Aurel Pantea scrie despre “voluptatea deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminităţi ce-şi calmează toate libertăţile şi toate decomplexările “. Toate aceste elogii sunt rostite cu jumătate de gură, cu rezerve subtextuale.Aceste constatări, unele laudative nu reprezintă în nici un fel garanţia valorii. Şi în al doilea volum al acestei autoare intitulat “Pauza dintre vene “, apărut în 2007, la Editura Cartea Românească descoperim un manierism lipsit de accente personale. Descoperim, la fiecare poem, banalităţi rostite emfatic şi aşa zise filosofări anoste.

Şi la Cluj descoperim o paletă diversă de abordare a stării poetice.De la şaizeciştii Aurel Rău, Aurel Gurghianu, la optzecişii Ion Mureşan, Ion Cristofor şi până la milenariştii Ionuţ Ţene, Flavia Teoc, Mihai Bumb, etc, toţi au îmbogăţit ideatica şi structura poeziei prin felul de exprimare a ideilor. Fiecare zonă a ţării îşi are grupul ei de poeţi, din păcate puţini cunoscuţi, chiar dacă poezia lor dezvăluie talente autentice.Vina o are felul de distribuire şi difuzare a cărţilor şi a presei literare. Astfel, în zona Doljului, Hunedoarei şi al Orăştiei sunt poeţi demni de a fi luaţi în seamă şi citiţi cu interes.Printre aceştia enumărăm pe: Any Drăgoianu, cu debut editorial în 2005, Dumitru Velea, Mihai Duţescu, Petre Gigea-Gorun, Eugen Evu, Janet Nică, Ion Pa-

Spre deosebire de precedenta poetă,în poeziile Laviniei Bălulescu din volumul “Lavinucea “, apărut la Cartea Românească, în 2007, născută la Drobeta –Turnu Severin în 1985, are capacitatea de a se întoarce în copilărie şi cu evidentă înclinaţie ludică, cu influenţă din Mircişor al lui Cărtărescu din Orbitor şi din personajele lui Cristian Popescu.Această poetă a debutat cu volumul “Mov “, în 2004, la Editura Prier,titlu identic cu titlul volumului de poezie a unui poet din Petroşani, volum apărut la Editura Fundaţiei “I.D. Sîrbu “, condusă de scriitorul Dumitru Velea. Poemele, 26 la număr, au graţie şi sprinteneală, demne de luat în seamă. Un alt poet al acestui secol este Valentin Radu, care în 2001 a publicat volumul “ Înapoi în Arcadia“, la Editura Paralela 45, pe atunci minor care s-a apucat să se joace înainte de vreme cu lucrurile serioase de pe lumea aceasta, între care se numără şi poezia. Mircea Bârsilă a girat debutul lui Alexandra Pârvan cu volumul “Prinsoare “, apărut în 2001, observând o “armonizare a contrariilor”, remarcându-se prin asociaţiile duale, în spiritul unui onirism îmblânzit de emoţia credibilă, cum remarcă Adrian Alui Gheorghe.

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

chia-Tatomirescu, Marius Robu, Claudiu Nicolae Şimonaţi, Llelu Nicolae Vălăreanu şi alţii. O parte din aceştia au fost cuprinşi în antologia Lumina cuvintelor, întocmită cu profesionalism de Claudiu Şimonaţi. Parafrazându-l pe Malraux, pot să conchid că în Secolul XXI se vor naşte marii noştri poeţi, sau poezia va dispărea, prin paginile efemere ale internetului.

Pag. 61

şi-mi dărâmi casa cu sânii peste strigătul fântânii pe sub geana ta umbroasă trece dorul meu la coasă şi de nimenea nu-i pasă iar în urma lui pe jos vin şi eu – tâlhar frumos

Urletul lupilor clatină stelele Miroase a pâine şi ceru-i senin ascultă iubito cum ﬂorile vin şi totuşi ai sosit cuvintele îţi sunt asudate până în zori vom trăi poemele toate luna stă în genunchi şi spală podelele urletul lupilor clatină stelele

Rodian DRĂGOI

acum nici păsările nu mai au contur la noapte iubito voi veni să te fur

Prin lumină de mireasă

O pasăre cântă în cel care nu sunt

Mă-ntorceam târziu acasă prin lumină de mireasă toată noaptea mă-ntorceam toată noaptea n-ajungeam

O pasăre cântă în cel care nu sunt iarba-i păscută de o altă iarbă

când eram când nu eram prins în hamuri tot trăgeam carul greu de lacrimi plin ştii că vin şi când nu vin am ajuns n-aş ﬁ ajuns patul podidit de plâns şi tu îngropată-n ieri mirosea a nicăieri m-am culcat n-am adormit urla-n ceruri un cuţit

De la mine pân’ la tine

o, ştiu că tu eşti raiul neînceput spre care-ntind şi eu o mână oarbă din palmele tale beau însetat nesomn lacrimă surdă suﬂă spre noi ce limpede e frunza pe care ne iubim ferestrele respiră blândeţea unei ploi

Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

(baladă) De la mine pân’ la tine e-o pădure de albine şi un prinţ pe cal călare ce-a pornit la vânătoare te-aşteaptă la drumul mare cu tot drumul în spinare. Fată cu miros de ﬁară vii năpraznic pe sub seară

Pag. 62

tremură lumina între mâinile mele pe stradă femeile sunt respirate de vânt tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat bluza îţi e udă de întuneric pe spate iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută în mine sunt mormane de frunze vânturate

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

La ṣaisprezece ani

Mă chemi din oglinda cu vise te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie ruginită de-atâta răsfăţ - în croaziere pe corăbii albastre În visul meu la şaisprezece ani te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie imagini dintr-o plimbare lunară înţepenite grămadă într-un sărut Etern, împletit, înserat în foi de vise te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie în arcuri peste dune mărunte, ﬂuent, prezent peste dune uriaşe Tulburat mi-ai grăit din nisipuri te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie castele din vise şi abalone absconse amândoi forme şi ţintă - tot una Erai ibis conturat de frunze te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie descoperire lunară, stelară, solară în visul meu la şaisprezece ani Eram amândoi actori de himeră te-am adorat sub mareea de adjective albastre te-am iubit la nebunie dune mai mici, dune mai mari tu încă acolo... eu încă aici...

Vis Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipă peste oceanul din tine lume la amurg în prognoză pe web taifas sau furtună a celor rămaṣi să nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Mariana Zavati GARDNER Ce-a rămas din ce-a fost eclipă peste oceanul din mine eclipsă peste oceanul din tine cheie ṣi simţiri prinse-n uṣă, pe-un alt pământ, pe-un alt ocean să nu se audă, să nu se vadă, să nu...

Bagatelle

Erai un alt vis cu buze fantomă în parcul cu havuz ṣi colivii solare cu ascunse locuri de vânătoare căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu ochii albaṣtri în alte lumi cu preeri fragmentate măşti ṣi totem, cioplituri senzuale căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu trupul atletic la distanţă m-ai iubit la Podul cu Lanţuri vedenii de nopţi ṣi zile trecute pe web căi bătute de fluturi, căi bătute de vise Erai un alt vis cu haine de marcă stingherit în patul din lemn ecologic amintiri ṣcolare cu măşti de văpaie căi bătute de fluturi, căi bătute de vise

Pag. 63

E greu de spus cu nodu’n gât, subţiat de-atâta ruşinare. Îmi amintesc doar sunetul sacadat al respirării subjugate’n sărutare. Îi simt şi-acum căldura căutării, a murmurelor tomnatice, a soarberii dorinţei coapte, a legănării magice şi transparente. Timpul din mine începe să mă zorească, sﬁdând simţirea învăţată să aştepte. Cu inima dorită de-amintire, în lumi ce nu cunosc singurătatea, nesomnul răcoros mă poartă’n braţe.

DE-AR FI

Daniela GÂFU RĂMÂN Să ştii că rămân pe strada ta, unde-ţi ascunzi evadarea. Mi-am închipuit că mi te arăţi în nedesluşita încumetare de a mă îmbrăţişa. Ţi-am mângâiat umbra, ce-mi sărutase roşeaţa obrajilor, la întoarcerea înserării timpurie. Ieri-alaltăieri nu te-ai mai arătat. Să ﬁ devenit strada potrivnică poemului în doi? Ori poate nu te-oi ﬁ recunoscut, în încordarea buzelor aşteptânde zilei când vom merge braţ la braţ la ceasul nestins de chemare.

EL Noaptea îl chem adesea. Sunt poate prea fragilă ca să dorm singură. Membrele se înstrăinează de trup, dinţii încep să clănţăne supărător, părul îmi cuprinde gâtul dureros, urechile’s încordate instinctiv, ochii pândesc clanţa uşii lucioase, sub care am pus un taburet scrijelit. A fost o dată şi nu mai ştiu de-a fost aievea sau în vis.

Pag. 64

De-ar fi să vii, lacrimile îţi vor îmbăia trupul asudat de împreunarea dorurilor. În cearceaful de fân proaspăt cosit, un colţ de câmp pătat de roşul macilor ascunde gândurile vremuite. Ca şi cum aşteptarea s-a oferit gaj la poarta lui Dincolo. De-ar fi să vii, întrebările vor atârna pe fitilul candelei, cu ultimele pâlpâiri tăinuite ce presimt ezitarea din gânduri. Nici bucurie, nici tristeţe. În aşteptarea atingerii, o umplere în acorduri de tăcere.

POATE Mă plimb pe străzi buimacă, cu gândul că-l voi întâlni. Nu vreau să mai trăiesc singură. Mă înspăimântă gândul că nu voi învăţa sensul lui a iubi. Că DOI e o renaştere într-o noapte fără sfârşit pe aripile îngerilor ce trag Carul Mare, risipind întrebările aburinde despre sensul lui Poate. Încă visez că apare învăluit în giulgiul îmbrăţişărilor izvorânde la umbra salciei pletoase, murind de atâta aşteptare. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

În flagrant am intrat pe geam la tine în casã tu îmi spui hoţ dar mie nu îmi pasã

nu ţi-am luat mai mult de un sãrut tu mã minţi din nou cã te-a durut

Ioan VASIU

Undeva Holdã cu cercei de maci undeva se coace dragostea-n amiazã cerul şi cu marea se îmbrãţişeazã undeva sub talpã iarba mai suspinã de pe munţi coboarã bulgãri de luminã undeva pe lume viaţa naşte viaţã dragostea iubitei iarãşi mã rãsfaţã

când plângi şi râzi cu faţa spre apus eşti ca o apã care curge-n sus când mã sãruţi cu pãru-ţi despletit eşti ca un fulger care m-a trăsnit când tandrã şi timidã te dezbraci eşti ca o holdã cu cercei de maci

undeva sunt sigur încã mai existã un poem de pace scris pe o batistã

E-atâta frumuseţe Iubirea mea iubirea mea e-o calmã libelulã ce-alunecã pe-un râu vijelios înspre-o cascadã veşnic nesãtulã ce curge invers nu de sus în jos

e-atâta frumuseţe în ﬁecare vers Şi-atâta bucurie în ﬁece cuvânt rãmâne amintirea un curcubeu neşters când rãsãritul râde în ochii tãi rãsfrânt

iubirea mea e-un vânt care adie prin pãrul tãu mereu nepieptãnat înlãcrimând amurgul care ştie sã stea ca o umbrelã peste sat

e-atâta frumuseţe în apele ce cad pe stâncile cascadei înspre adâncuri reci iubirea ta mã-mbatã şi mã cufundã-n vad de ﬁecare datã când surâzândã treci

iubirea mea e-un cântec care cade ca un blestem pe-o muchie de cuţit e-un curcubeu ce râde cu ocheade prin universul tãu nemãrginit...

e-atâta frumuseţe în ochii-ţi care plâng de bucuria nopţii ce bate iar în geam când vântul cald aleargã pe dealuri cam nãtâng invidios iubito cã-n braţe iar te am

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 65

închisă într-o lacrimă ce-mi chestionează ﬁinţa. Am învăţat să te cunosc? Traversez timidă, Încăperea gândindu-mă la sacralitatea din interiorul ﬁinţei umane.

FRĂMÂNTĂRI

Cobor încet pe scara Violet A Neîncrederii. Ce caut? Amurgul prieteniilor pierdute Sau falsele iluzii...

Cristina OPREA SCHIMB DE PRIVIRI Oraşul locuirii noastre de un timp este pustiu. Privirea mea te caută... Printre statuile albe pentru o secundă te reîntâlnesc în vechiul palat, În care meriţi să ﬁi... Prinţ. Ochii tăi mă pătrund de departe, învăluită mă simt de mătasea privirii tale. Ce generoasă întâmpinare.

Coborând, înveţi să urci, îmi spun în gândul ce răsună în interiorul meu, ca un clopot auriu într-o albă catedrală.

TIMPUL Ceasului, acestui alergător continuu i-am şoptit: punctează mai rar timpul sentimentelor noastre. Iubirea nu trebuie să îmbătrânească.

A IUBI

INVITAŢIE

Eu iubesc, Tu iubesti... verbul ,,a iubi" patru litere pentru a ne deﬁni umanitatea din noi.

Suﬂetul tău cald de copil, m-a invitat să cunosc muzeul său interior. Aşezate în rame de aur, Sentimentele Au oprit timpul. Ce frumos...

MĂRTURIE Mă smulg din braţele visului dimineaţa,

Pag. 66

Am uitat să mai plec

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

VREAU ROMANŢA TA MEREU SĂ FIU Vreau romanţa ta mereu să fiu Cântă-mă pe-o strună de vioară Tu să-mi fii luceafărul de seară Să-ţi fiu zori de zi, amurgul viu. Lasă-mi gândul lin să te-nfăşoare Despletit să-ţi încălzească trupul Freamătu-mi să-ţi cotropească lutul Foc nestins să-ţi fiu, tu să-mi fii soare Mă cuprinde-n braţe printre raze Gustă-mi fraga buzelor flămânde Să-ţi fiu râu, tu să pluteşti pe unde Lacrimă pe-o salbă de turcoaze. Lasă-mi inima să-ţi fie liră Degetele-ţi tandru mă mângâie Să-ţi fiu toamnă, galbenă gutuie Când pe boltă stelele se miră Şi, geloasă, luna se-nfioară Răsfirându-şi trena în pustiu. Vreau romanţă veşnică să-ţi fiu Tu-mi fii cântec plin de primăvară!

Georgeta RESTEMAN

CE-I VIAŢA NOASTRĂ FĂRĂ DE IUBIRE? MI-E TEAMĂ DE TĂCERILE DIN UMBRE Îmi dau târcoale gândurile sumbre Când sufletul e rug aprins de floare Mi-e teamă de tăcerile din umbre. Vreau vocea-ţi caldă, plină de candoare Să unduie ca un izvor prin munte Şi-n limpezimi să ne iubim, de-i vrere, Cu buzele scriindu-ţi dor pe frunte, Sărutul meu să-ţi fie mângâiere. Să-ţi dărui liniştea la tâmpla serii, Şoapta-mi timidă tainic să te-alinte, Seve ţâşnind din trupul primăverii Să umple golul dragostea fierbinte. Sunt prizoniera viselor, dorinţei, Mă pierd adesea-n lanuri de cuvinte, Când setea-mi sting cu lacrima credinţei Simt răni săpate-n lut de-al fricii dinte. De-ţi pasă sau de nu, n-am încă ştire. Misterios şi-nvăluit în ceaţă, Arcaş destoinic, săgetând iubire, Avea-vom, oare, şi noi drept la viaţă? Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ce-i viaţa noastră fără de iubire? Un câmp arid, o pâine fără sare, Un templu rece-n care nu-i simţire, Grădină fără ﬂori, ţărm fără soare. Copaci fără pădure, triste ramuri, Lac fără nuferi, cer fără de stele, Perdele gri de fum plângând în geamuri Şi libertate-ascunsă-ntre zăbrele. Fără iubire, ce e viaţa, oare? O mare fără valuri înspumate, Un orizont pierdut, zâmbet ce doare. De n-ai iubire, poţi avea de toate, Nefericit te simţi şi zi şi noapte! N-ai satisfacţii, suﬂet fără chei Eşti trist şi gol, te rătăceşti prin şoapte Ţi-e viaţa fadă, n-ai nici un temei. Deschide-ţi inima, zâmbeşte, cântă Lasă-te lin în braţele iubirii Ca-n tine să pătrundă pace sfântă Şi-ai să trăieşti mirajul fericirii!

Pag. 67

4. ... Atingându-se atât cât să însemne ceva, forma care corupe, conturul gândindu-se pe sine, un anotimp pe tarabele gloriei, când corpul pluteşte, pluteşte, reminiscenţe iernatice, dar în urma sa plânge fiul iertat, sufletul peste dealuri, în purpură, ca o amintire a propriei umbre, ca o zăpadă a fiinţelor victorioase...

Printre fiarele blânde

Geo GALETARU 2. Inventează motive, tradu adâncul fântânii: dincolo şarpele surâde şi trece peste umbra ta inexistentă.

3. … Cât să adaugi, pe străzi o milă uriaşă, o noapte din ce închipuire? Cum ar fi, acel glas auriu, din carnea iluziei, din sălbăticii inavuabiledu-te şi adu plutirea în cerc, în litera perfectă, Şi-oricine ar fi, înclinatelor planuri adio! supus dedublării cum zăpada pe imaginea ta înflorită, reveria, corola albastră, aici şi niciunde, cum ai înconjura, cele ce par, cele ce pâlpâie, duminicală sorginte a toate, frunzişul cunoaşterii,

Pag. 68

Ai vorbit despre măruntele ipocrizii ale zilei de ieri. Un discurs perfect ca lama unui cuţit în zori. Ca o ploaie neagră peste memoria unor zei inﬁdeli. Voiai să treci pe malul celălalt, să cunoşti nebunia silabei în alveolele timpului: simpla expresie a unei solemnităţi expirate. Căci nimeni nu mai ştie strălucirea rănii, cenuşa poemului în inima dimineţii. Ai vorbit despre măruntele ipocrizii ale zilei de ieri. Cine te-a trimis printre ﬁarele blânde ale vieţii tale?

Un rictus al unei sintaxe atroce

ne desparte acest verdict al ploii, această duminică incendiind păpuşile tale docile. un rictus al unei sintaxe atroce, nimicul trecând în vârful picioarelor prin cartierul făgăduinţei. ah, îngerul declină faptele tardive ale nebuniei de catifea.poveştile cad cu gura pe râul de oţel. orbul din vis îşi aprinde ţigara şi începe să plângă. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Plouă, iar plouă Plouă, iar plouă, afară e frig El nu îmi răspunde zadarnic îl strig Plouă, iar plouă, e ploaie sau plâns Atâtea poeme în mine s-au strâns Şi parcă şi ele să plouă ar vrea Cu lacrimi de nu, cu zâmbet de da Şi parcă şi ele tot plouă mereu Cu zâmbet de tu, cu lacrimi de eu.

La plecare Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci în zori Ascunsă-ntr-o carte, între petale de flori Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci la prânz Într-o fantă de haină chicotind ca un mânz Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci seara Aşa cum iei pe obraz lumina soarelui, vara Ia-mă cu tine dacă ar fi să pleci mâine Fără regret, între două felii de pâine

Victoria MILESCU Nici voi poduri nu mă-ngropaţi sub grinzi de oţel Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el.

Să fie!

Ia-mă cu tine, chiar de-ar ﬁ să nu pleci Pe singuraticele inimii tale poteci...

Să ﬁe arşiţă ca el să-mi suﬂe versuri pe pleoape

Alege-l pe prinţul

Ori ger năprasnic să vin lângă el mai aproape

O pasăre cântă, o alta se zbate: Alege-l pe prinţul cel mai de departe Cât iarba din jur se aprinde de şoapte Şi roua e lacrima şoaptei în noapte Cât cerul se sparge-n bucăţi de agate Şi-ţi cad la picioare cu mii de păcate Alege-l pe prinţul cel mai de departe C-o mie de vieţi şi o singură moarte.

Trei zile Flori, înﬂoriţi şi împodobiţi toamna cu zel Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el Soare, să nu te cerţi cu luna în vreun fel Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el Ploi, nu m-ademeniţi în dansul vostru rebel Căci peste trei zile mă voi întâlni cu el

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Să fie cerul împurpurat de lumini, dimineaţa Ori înnorat să-mi vadă întâi sufletul apoi faţa Să fie viscol răvăşind casele, apele în puhoi Ori linişte ascultând ce-şi vorbesc inimile din noi Să se întâmple totul după sufletul lui şi al meu Ori să fie după blânda cruzime a lui Dumnezeu!...

Luna Luna se uită pe geam în sufrageria mea Nostalgică parcă ar vrea să îmi spună ceva Stăm noapte de noapte singure de atâtea ori Privindu-ne-n ochi tăcute ca două surori Ea ştie ce faci, unde eşti, te trezeşte mereu Să-ţi citească poemul al ei dar al meu Nu pot ﬁ geloasă pe Lună cum îmi este în ﬁre Când prin ea îţi trimit un văzduh de iubire.

Pag. 69

Poate, Poate nu m-ai văzut nici pe mine Sădit în drumul tău Ca un pom Plin de promisiuni. Nu ai văzut şi iată Nu ai rămas de azi Decât o planetă banală.

CREDEAM

Emil TITOIANU La ţărm Am văzut ţărmul spre seară Curăţat de umerii tăi Ce se clătinau în privire goi şi albi Ca două mirări rotunjite Ultima privire decentă O trimisesem pe valul în clocot Şi gânduri doar gânduri ca nişte păsări albe mi se perindau într-un dans hain. Nu te cunoşteam atunci poate nicicând Deşi valul mi te-a adus aici Strivind orice gând nebunesc.

PLANETA BANALĂ Tu nu ai văzut Câte gânduri încap într-o oglindă Tu nu ai văzut cât rotund e la marginea zilei când te aştept ca pe marea uitată în palmă într-o clipă însorită. Nu ai văzut ispita Călătorind spre umbra nopţii Ca o nălucă târzie

Pag. 70

Credeam că florile se împart asemeni femeilor frumoase conform principiilor Ziditorului, o femeie o floare o floare, o femeie ca fiecare om să aibă un templu numai a lui fără amestec divin şi mai ales fără nici un amestec din afara cercului mitic credeam ştiam că tu eşti undeva pitită-ntr-o floare albastră de aceea te caut în viaţa aceasta şi poate şi-n cea viitoare.

Pierdere N-aţi văzut femeia aceea Cu părul ca smoala Şi ochii de foc Cu sânii zvâcnind Până-n buza dorinţei Sădind nenoroc? mi-a fost zână şi cântec de rouă în timp depărtat când nu simţeam decât pornirea spre ancestralul păcat. Mă chem eu pe nume să cred că sunt viu Şi nu am ars în focul privirii Din ochii aceia noptatici Ce alintau zodia naltă Cea închinată iubirii. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ardere Voi arde, voi arde, iubiri fără rost, anost şi anost, fără rost, fără rost; ai fost şi n-ai fost, şi sunt deşi nu-s un sunet pe fus cu suﬂetul dus... Târziu este focul pe care îl primesc şi taina în care te naşti şi iar cresc. Nu eşti şi nu suntem decât un loc pentru un timp fără noroc. Suntem amorţirea trecută prin ac şi tristul trecut anotimp fără leac. Îmi vâjâie vântul pe la ureche un vis de demult în care eram aceeaşi pereche; Sunt şi suntem doar un priveghi lăsat între cruci într-un vis mult prea mut de demult, de demult. Voi arde-ntre mine şi tine tăcut şi te voi preface-n aripe să mă nalţi drept în sus să fur secunde înnodatele zile pe veşnicul fus, să mă inunde cu mine , cu tine tot mai sus Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Lelia MOSSORA şi mai sus şi un curcubeu să ﬁe acolo departe, să dezlegăm aceeaşi mereu întrebare pe-a gândului carte. Voi arde-ntre tine şi mine tăcut şi mă voi preface-n cenuşă, te voi iubi câine uitat într-o toamnă la tine în uşă....

Fluture-albastru Fluture orb de tăcere păgână Vorbe îngâni în seara tăcută. Fluture-albastru... somn pe o lună Pierdută iubire în noaptea slută, Fluture azi fără de-alinare, Iar îmi aduci amintiri de demult Când gândul se stige în lumânare Când mereu rece vântul ascult. Fluture - aripă nevrednic culeasă Mai caută-mi visul fără cărare ! Ascunde-mă-n rouă, dacă- i mai pasă Și ine-mă-n bra ele tale... amare

Pag. 71

Constantin STANCU

RĂDĂCINILE LUMII

inci povestiri fantastice de Adrian Botez, reunite în volumul „Nălucirile abatelui Bernardo” (Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2014. Director Constantin Marafet), o carte provocatoare, ruptă de tradiţia literaturii actuale. Brusc, scriitorul simte nevoia să mărturisească. Textul curge nesperat de liber, vine din zona textelor medievale, cu mister, cu aplecare spre rigoare, cu frică de cuvinte. Un text actual prin mesaj. Temele alese pendulează între teologie, jurnal literar, spovedanie. Surprinzător la Adrian Botez este faptul că apelează la stilul catolic de a reda povestirea, face trimiteri speciﬁce canonului, cu vie aplecare spre rigoarea acestei confesiuni. Adrian Botez este cunoscut ca un scriitor care activează în alt mediu, cu relief ortodox. Schimbarea paradigmei de viziune este un semnal puternic privind necesitatea atingerii profunzimii ideilor. Chiar dacă povestirile au ceva fantastic, au şi ceva real, ele se coagulează în inima scriitorului ca spovedanie a unei relaţii speciale: relaţia dintre om şi Dumnezeu. Conţinutul povestirilor a determinat şi stilul. Povestirile sunt: • Nălucirile abatelui Bernardo • „Il Pollaiolo” – Eliberatorul Zborurilor • Întâlnirea abatelui cu moartea • Abatele, schivnicul şi diavolul • Abatele şi imaginea din oglindă Aceste scurte povestiri sunt prozo-poeme despre viaţă, moarte, prezenţa lui Dumnezeu, întrebările oamenilor, păcat, libertate, puterea celui atins de har, revelaţii particulare, tensiunea dintre acum şi nu încă, o temă importantă pentru un teolog. Bernardo (are un nume mai lung, demn de sﬁnţire)

Pag. 72

povesteşte, călătoreşte, se roagă, este atent la semnele lăsate de Dumnezeu oamenilor. Este fantezie în aceste năluciri? Consider că nu, sunt marile teme care au marcat gândirea creştină în Evul Mediu şi care pun mari probleme teologilor şi scriitorilor contemporani. Raţiunea a dominat Evul Mediu, dar faptele oamenilor au fost marcate de miracole. Povestirile redau existenţe inexprimabile, speciale, fapte iraţionale, evenimente care provoacă timpul, ies în afara istoriei, credinţa este altceva decât ceea ce doresc preoţii să ne convingă, cu totul altceva... Abaţia reprezenta o mănăstire cu un statut special în cadrul sistemului catolic teologic, avea legături direct cu papa sau cu alţi episcopi cu rang înalt. Abatele conducea abaţia şi era responsabil de sufletele aflate acolo şi de mesajul adresat lumii. Mesajul trebuia să vină de la Dumnezeu... Deja am prezentat esenţa naraţiunilor, abatele Bernardo are ceva de spus lumii despre fiinţe speciale „las nicole es” – soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţa Amazonului (pe cursul superior) în zona vârtejurilor, ca insule de lumină care orbesc privitorul, pot fi plante sau animale. Pot fi văzute de cei care „au ochi de zeu”, oamenii sunt terorizaţi de apariţie. Ele nu au mai fost văzute din acel an 1633, dar există şi în alte zone cu risc divin... Se pare că abatele nu a minţit. El a fost acuzat de fantasme/”năluciri”... Înţelegem astfel că suntem în faţa unei revelaţii speciale, Adrian Botez şi-o asumă prin literatură şi stare. Poate fi şi redarea unei stări care l-a marcat pe scriitor, un fel de creator în abaţia sa care formează opera, viaţa, speranţele... Da, apariţiile acelea de la Amazon au fost văzute „pe cursul superior”, adică pentru cei iniţiaţi... Profundă povestirea despre „Il Pollaiolo”, eliberatorul zborurilor, cel care a eliberat păsările din coliviile nobililor din Florenţa. Păsările erau ţinute în colivii de aur, în colivii de lux, erau captive, hoţul le-a eliberat, păsările au fost orbite de lumină şi libertate. Il Pollaiolo a fost prins şi condamnat la moarte pentru că a afectat proprietatea mai marilor zilei, bine organizaţi în caste. Călăul a rămas suspendat între cer şi pământ, păsările libere au ciugulit metalul securii, hoţul a fost salvat, s-a produs minunea în spaţiul public, condamnarea avea loc în piaţa centrală ca în toate timpurile. Cel care a iubit libertatea a scăpat, există o forţă care este mai presus de oameni, de sisteme. Gândurile oamenilor nu pot fi prinse în sisteme, în colivii doctrinare, libertatea este o valoare care nu poate fi Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

cenzurată de alţi oameni... Este raţiunea de a fi a oamenilor care s-au născut din Dumnezeu, Creatorul... Povestirea redă libertatea artistului dedicat, care exprimă adevărul pe care l-a primit... Povestea anahoretului tare bătrân care cunoştea destinul oamenilor, retras în peştera sa, în întuneric, învăluit de lumină - el avea acea vedere spirituală care permitea să privească în inima oamenilor, să vadă inima timpului...: „Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar îndura să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, împrejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarul lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi”. Anahoretul este prezentat conform tiparului tainelor, cumva rupt din cartea Apocalipsa (Biblia), un trimis special, cu misiune specială. Cititorul va descoperi misterul mesajului său, unul despre viaţă şi adevăr, unul despre predestinare şi libertate... Una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo y Alcàntara a fost Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi, un mesaj ultim, întâlnirea omului cu Dumnezeu, o relaţie dorită, greu de realizat de oameni, dar abatele iese din timp. Oglinda, ca o lupă, explodează în obrazul abatelui, lumina îl acoperă şi începe călătoria... Există timp acolo şi eternitate, oglinda este metafora care ţine loc regulilor logicii, poate fi oglinda cuvântului (ca la Apostolul Pavel), dincolo de suprafaţa lumească există o altă realitate mult mai profundă, acolo omul dedicat se poate apropia de Dumnezeu. Mister, minune, tehnică literară, plus pasiunea lui Adrian Botez de a transmite ceva semenilor despre relaţia om - Dumnezeu. Secretele curg, sunt teologice, îndoiala omului persistă, glasul divin se exprimă, scriitorul lasă textul să curgă... Omul refuză efortul unui gând luminat, înţelept, liniştit, pătrunzător, aşa cum l-a creat Dumnezeu, ceva s-a pierdut pe drum, iremediabil. Confuzia persistă în mintea omului, apariţia divină nu pare a fi ceea ce ar trebui să fie, până la urmă şi oamenii l-au acuzat pe Iisus că este stăpânul dracilor, din acest motiv ascultau de El, o confuzie crasă pentru că o împărăţie nu se ridică împotriva ei însăşi, creaţia are regulile ei, le vezi

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

dacă ai ochi spirituali... Povestirile merită citite pentru mesajul lor subtil, subliminal, profund spiritual... „- ...Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu. - De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit repetabil de către ochii voştri cei slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind angoasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, întro grotă. Şi, de acolo, între beznele grotei, am întâlnit întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii”. Adrian Botez trimite la întruparea Cuvântului, Logosul, Iisus ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat, făcând posibilă relaţia dintre om şi Creator. Mesajul este unul acceptat de teologi, povestea este una accesibilă cititorului. Autorul foloseşte o frază echilibrată, misterioasă, specifică vechilor cărturari, implică, în afara normelor literare şi teologice, fantezia sa, la limita dintre canonul creştin acceptat şi revelaţia personală. Fantezia este doar un joc intelectual, mesajul este unul care se impune. Bernardo este un nume obişnuit pentru un călugăr în Evul Mediu, neobişnuit pentru literatura momentului, dominată de experienţe de tot felul. Unele idei aparţin călugărilor săraci, care au depus jurământ de castitate şi sărăcie, din Ordinul Franciscan, dar nu numai, sunt exprimate unele proceduri specifice: a beatifica, a canoniza, se fac trimiteri la personaje istorice reale precum Papa Celestin etc. În timpul Evului Mediu, călugării au conservat textele sfinte, le-au copiat, le-au transmis mai departe. Ei şi-au propus să ducă o viaţă umilă, departe de „nălucirile” lumii, în realitatea divină permisă omului... Abatele Bernardo încheie: „...Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”. Cu alte cuvinte, atenţie la paradigma vieţii, dincolo de imaginea din oglindă este o lume, o altă abaţie, mai densă... Iubirea pare să fie cheia misterelor pentru cei iniţiaţi, precum abatele Bernardo. Poate că Adrian Botez s-a închipuit, pentru o clipă, acel abate plutind între două lumi, scriind, călătorind cu fiecare carte, „pe cursul superior”, dorind „beatificarea”, într-o libertate absolută, permisă scriitorului care înţelege... ...Sau, poate, este o nălucire?

Pag. 73

Ioan BABAN

POLITIZAREA PROSTIEI Nu cred că mai există un spaţiu pe suprafaţa acestei planete unde prostia să fie la ea acasă, ca pe acest tărâm blestemat pentru cei nevinovaţi, dar minunat pentru mânuitorii ei. Din nefericire, starea aceasta s-a politizat (politizarea este o acţiune specific r o m â nească; ea a devenit o stare impusă de nişte încurcă lume, cam de multă vreme) şi este zilnic servită la masa celor care a ş teaptă d e m a i bine d e două decenii un alt fel de mâncare decât aceea de care s-a săturat până la lehamite. Să serveşti zilnic, la scară naţională, ciorba asta împuţită de atâta vreme, se pare că este de domeniul fanteziei. Dar să ne întoarcem la rahatul ăsta împuţit numit „politică” şi să-i măsurăm dimensiunile şi consecinţele specifice. Probabil că această poznă a luat naştere ca şi democraţia, altă bombă, altă vorbă goală de conţinut; dar se pare că în întreaga lume, s-a ajuns cu vorbitul degeaba la o cotă foarte înaltă, imposibil de suportat de cei nevinovaţi, că în acest cuvânt, fără conţinut, se învârte un uriaş val de minciuni scârnave. Nu ştiu unde se va ajunge, dar se pare că apocalipsa e pe aproape. Dacă unul dintre cei sus puşi (naiba ştie de cine, că alegerile sunt o adevărată caricatură, iar pe tron nu urcă acela care a obţinut mai multe voturi cinstite, ci acela care fură, fură, fură, că în Utopia, hoţia aceasta a căpătat o dimensiune rar întâlnită în lume) nu rosteşte într-o zi cel puţin o prostie, nu poate dormi noaptea care urmează. De multe ori omul obişnuit rosteşte cuvântul „prostie”, dar nu poate intui şi nici nu-l interesează conţinutul, pentru că el face parte din vocabularul fundamental, şi fiecare individ îl foloseşte în împrejurări de multe ori nesemnificative. Dacă s-ar organiza un concurs în genul unei olim-

Pag. 74

piade internaţionale în care să intre în competiţie prostia, cu siguranţă „campionii” la nivel naţional din România ar cuceri medalia de aur şi probabil ar fi înscrişi şi în mult dorita carte a recordurilor, unde se pare că avem o mare predispoziţie. Din păcate, la nivel naţional, nu există o preocupare menită să evidenţieze performanţele, pentru că nu s-au descoperit încă nişte aparate înzestrate cu capacitatea de evaluare obiectivă a prostiei ca stare absolut obligatorie. Se ştie însă că prostia este o faptă, o întâmplare, iar cel care o înfăptuieşte este un prost, mai precis, împricinatul face un lucru fără să gândească, pentru că atributul gândirii nu-i este dat oricui şi oriunde. Cicero afirma că „pământul este plin de proşti” şi nu ar trebui să plecăm de la ideea că atunci erau mai mulţi proşti decât azi, dacă raportăm fenomenul la dimensiunea demografică a momentului. Concluzia lui era îngrijorătoare pentru vremea aceea şi nu trăgea o asemenea concluzie dacă nu s-ar fi lovit de prostie în mai multe împrejurări. Din păcate, prostia are efect imediat asupra unor indivizi nevinovaţi, obligaţi să suporte consecinţele ei, fără ca prostul să fie tras la răspundere, fiindcă nu s-a prea auzit că un prost a fost condamnat pentru o prostie făcută nu ştiu când. Când prostia rămâne doar la suprafaţă, fără efect asupra celor din jur, are iz comic, lumea nu are decât o reacţie obişnuită. „Uite mă, ce prostie a spus ori a făcut ăla!” şi lumea râde o vreme de prostia lui, până se găseşte un alt prost care spune una mai gogonată, că boala asta nu se va vindeca niciodată. Că e Păcală, că e Tândală, eroi veniţi din cunoscutul folclor naţional, că are românul un talent aparte de a-şi face râs de tot ceea ce se află la marginea drumului, fiecare din cei doi tot o prostie face. Ea însă nu trebuie privită ca o glumă, ci drept o stare de nenorocire abătută asupra celor care sunt obligaţi s-o înghită. Nimeni nu se mai miră că Păcală sau Tândală „trag uşa” după ei, iar cel care merge înainte nu se miră de faptul că tovarăşul lui îl urmează „cu uşa în spate”. Aşa a înţeles el că trebuie să facă la porunca celuilalt. În politică însă nu există nici un exemplar uman care nu duce uşa în spate la porunca celui aşezat mai sus, sau care merge înainte, pentru că el e şeful, arată drumul pe unde merge prostia şi nimeni din cei subordonaţi nu este îndrituit să se opună poruncii de a căra în spate prostia lui. Din nefericire, nimeni nu s-a întrebat vreodată, ce fac cei care rămân fără uşă după plecarea lui Păcală sau Tândală; nu au altă soluţie decât aceea de a pune în locul rămas gol, un ţolic, până se va găsi cineva să facă o altă uşă. Dar compania care face un contract ferm pentru a Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

duce la bun sfârşit rezultatul, uită ce are de făcut şi locul rămâne gol, chiar dacă banii (de obicei măsuraţi în euro sau dolari, şi nu puţini) i-a încasat şi a făcut cu ei ce fac toţi borfaşii lumii acesteia. Contractul încheiat cu nişte proşti cu uşa în spate, nu a prevăzut o eventuală recepţie a uşii proiectate şi ţolicul continuă să ţină locul ei, până vine alt prost să încheie un alt contract, la fel de avantajos ca precedentul. Nu e de mirare că nici nu se ştie cine a semnat alături de prost contractul atât de mult discutat şi blestemat de cei care au urmat pe tronul prostiei. Dar n-are importanţă, se uită repede. Nenorocirea este însă că prostul nu este conştient că tot ceea ce face el înseamnă o prostie care are urmări, şi crede cu fermă convingere că produsul lui este o „reformă” făcută pentru binele celor mulţi, că el nu e prost, ci deşteptul deştepţilor, Doamne fereşte. Se spune că George Bernard Show mergea liniştit pe stradă, iar un prost, mergând şi el în urma lui, îl dă cu mâna la o parte şi spune: „domnule, eu nu las niciodată un prost să meargă înaintea mea!” Cunoscutul scriitor şi om de cultură i-a răspuns cu o calmitate proverbială: „eu întotdeauna îl las s-o ia înainte.” Ne putem întreba însă dacă prostul proştilor a înţeles vorba marelui scriitor, dar şi faptul că el a reuşit s-o ia înainte pentru că se grăbea să facă o prostie, că altfel n-ar ﬁ reclamat prioritatea mersului grăbit. Toţi politicienii români, absolut toţi, îi dau la o parte pe cei care merg înainte lor, şi o iau la dracul, cu „uşa puterii” în spate, fără să ia cu ei eventual şi puţină minte, până ajung în codru, ca să vândă vaca (era să spun aurul de la Roşia Montană). Mai înjură, mai blestemă, mai scuipă în urmă şi îşi continuă drumul până nu mai ştiu unde, pentru că ţinta lor e o nebuloasă, ori un plan absolut individual, prin care trebuie să adune avere, naiba ştie pentru cine şi pentru când, obţinută pe cele mai ascunse căi ﬁnanciare. Există, din păcate, o întreagă strategie a omului politic în acest sens, şi e de mirare faptul că nimeni din cei puşi în priză oricum, nu măsoară ceva mai înainte eventualele consecinţe. Să admitem că ne întovărăşim doi oameni să facem ceva pentru cei din jurul nostru. Cum noi suntem români, nu vom ajunge la capăt amândoi, pentru că nu ne va lăsa prostia, ea va ajunge stăpâna noastră. Nu vom termina ceea ce am început, pentru că ne vom lua la bătaie şi unul din noi trebuie să se interneze... la casa de nebuni (din păcate nu există o casă a proştilor, că sunt prea mulţi). Cum se poate face politică fără să te gândeşti la ea, e o mare necunoscută. Dacă omul politic e plecat să adune avere, unde dracul o să plece

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

cu ea? Întrebarea este, desigur, absurdă, dar nimeni nu şi-o pune, pentru că prostia este însoţită de un soi de lăcomie greu de evaluat la nivel naţional. Toate matrapazlâcurile astea se fac cu un acompaniament „elevat” de către prostie. Nici nu ne putem întreba de ce fac aşa, câtă vreme atâta îi duce mintea, nu unde trebuie, ci la dracul. Când te uiţi în jur şi vezi un spectacol permanent în care se joacă pe o imensă scenă comedia prostiei şi lăcomiei, de cele mai multe ori soldate cu nişte urmări dramatice pentru cei aflaţi în prima linie, îţi pui o întrebare legitimă: „Mă, „deşteptul ăsta nu vede că toată lumea se află sub o supraveghere calificată, că există un organism infailibil care ştie ce rahat a mâncat oricare individ la ora mesei?” Nu, el nu-şi poate închipui aşa ceva, nu-şi poate înfrâna pornirea moştenită, justificată genetic din epoca fanariotă. Or mai fi păcate din astea şi în alte părţi, dar nu chiar aşa. De ce a intrat în joc, dacă în jurul lui gravitează o întreagă armată informaţională şi dacă mai are şi telefon mobil? Se ştie pe întregul mapamond cu cine ai pus la cale o afacere murdară. Nu! Pentru că în prostia lui, nu este capabil să intuiască o asemenea posibilitate. Şi intră în joc ca prostul şi ajunge acolo unde nu şi-ar fi dorit niciodată. Dar asta e lumea, şi nimeni n-o poate schimba aşa de uşor. Din nefericire se ajunge, din altă prostie, la situaţii de-a dreptul lipsite de logică. Şi ca să-ţi faci o imagine mai clară despre modul cum parcurge prostia acest teritoriu, e suficient să asculţi pe bandă sau pe internet ceea ce a spus cineva, nu are importanţă numele, în legătură cu ceea ce ar trebui să facă poporul român în anul 2014, în conformitate cu „indicaţiile şi recomandările” de sus, cam pe unde a ajuns prostia. El cheamă lumea la calm şi comportare civilizată, ignorând faptul că el constituie o permanentă sursă de scandal cu iz politic, pentru că el nu se poate lepăda de năravul celui care iese din crâşmă pe şapte cărări şi are chef de sfadă şi chiar de bătaie. Există televiziuni naţionale, particulare care au făcut din împricinaţii ajunşi acolo unde trebuie, prin nişte mijloace folosite oarecum la timpul oportun, nişte adevăraţi eroi de dramă. Se iau interviuri, se poartă dialoguri, discuţii, se organizează talkşouri în care cei care pun problema au ochii plini de lacrimi, pentru că viaţa a fost nedreaptă cu ei. Din datele de mai sus nu reiese faptul că prostia poate fi eradicată într-un timp dat. Virusul prostiei impune un tratament cu un medicament nedescoperit încă.

Pag. 75

Stefan Lucian MUREŞANU

PASIUNEA ŞI SENSUL TRĂIRILOR (studiu antropologic al stărilor omului)

Motto: Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp. (Puşkin)

1. Sensul trăirilor şi lumea difuză

“Trec unii nepăsători prin viaţă fără să guste din puterea de a şti, de a lăsa jocul ideilor înţelepte să zburde prin aerul pe care semenii lui îl inspiră. Nu ştiu să ceară Universului lumină, trăiesc în întunericul sumbru al milei lumeşti, al josnicului nimic care îi înconjoară. De aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre se ridică vijelioase în ceruri şi coboară ca un trăsnet, pocnind fiinţa celui supus, precum un blestem. Ce poate fi blestemul? O acumulare de energii malefice într-un sistem: omul, fiinţa în interiorul căreia se sting şi se aprind ideile ca becurile în beznă. “

Pag. 76

Am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurile şi vocile acelora care odată, demult, au trăit ca şi mine într-o lume a ideilor. Şi ei au crezut aşa cum cred şi eu că acest joc, tulburat de întrebări, urcă şi coboară din înaltul cerului, luminându-ţi mintea. Dar când s-au petrecut toate acestea, nu ştiu! Rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede, parcă cu mult mai repede de cum treceau când eram copil. Pe-atunci, ora avea şaizeci de minute, acum, în anul 2005, ora are mult mai puţin, poate patruzeci sau chiar treizeci de minute. Dar ce contează aceste minute în faţa unui joc de idei etern? Cu capul prins în palme gândesc la tot ce a trecut în cei cincizeci de ani de viaţă petrecuţi pe Pământ. Atât de repede s-au scurs în timpul teluric, şi parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bunicilor, din partea mamei, cu o sticlă plină cu lapte. Acea sticlă era proprietatea mea şi nimeni nu avea voie să mi-o ia din mână, decât numai atunci când era goală. Eram atât de fericit şi mândru că aveam ceva al meu. Taică-meu hotărâse dreptul meu de proprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic şi foarte sigur pe el. Toţi cei care alcătuiam familia lui eram protejaţi de el, iar noi ne simţeam apăraţi. Camerele de la etaj erau ale noastre, ale întregului format în jurul stabilităţii lui, trei încăperi luminoase, înalte, unde soarele pătrundea pe la amiază, printre crengile a patru pruni, parte din livada din spatele casei, cotrobăind indiscret prin toate colţurile odăilor. Îmi plăcea să mă aşez pe pat, cu faţa în sus, şi să mă las mângâiat de razele lui blânde şi calde. Era o viaţă a mea, clipe de care acum îmi amintesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmi creasem o lume în care mă refugiam, vorbind despre planurile mele de viitor, sau despre problemele mele intime, pe care unele dintre ele nu doream să fie cunoscute de cei din jur. Când am mai crescut, făceam lucruri de care nu eram atras sufleteşte, dar pe care le îndeplineam cu mare răspundere. Îmi plăcea să fiu lăudat Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

de ai mei, mulţumit că treaba aceea fusese făcută bine. Tatăl meu a fost cel care s-a ocupat îndeaproape de educaţia noastră şi de formarea ca oameni în societate, obişnuia să ne amintească mereu, când ne făcuserăm deja băieţi de cartier: „cum vouă nu vă este ruşine să mergeţi alături de mine şi de mama voastră, mândrinduvă cu numele pe care vi l-am dat, aşa să fim şi noi mândri că vă avem şi că aţi învăţat să fiţi oameni”. Mama era o femeie blândă şi bună, vorbea puţin şi avea un mare dar de a asculta, chiar dacă discuţia respectivă nu o interesa. Acestui fel de a fi alături de oameni l-am moştenit şi noi, cei trei fii ai ei. De la ea am moştenit şi darul perceperii sufletelor, şi dragostea pentru oameni. Poate pentru aceasta, bunul Dumnezeu m-a înconjurat întotdeauna cu braţele lui, apărându-mă de toate relele. 2. Pasiunea ca gest a tulburării sinelui Eu nu i-am condamnat şi nici urât pe toţi cei care mi-au ucis din clipele liniştii mele, date de Cel de Sus, chiar dacă m-am înciudat în sinea mea, şi am lăsat de la mine ca scurta lor plăcere să-i domine pentru că, pe lângă faptul că nu-i ştiam sau poate chiar dacă îi cunoşteam, din ceea ce aveau să-mi facă nu îi puteam opri. Aveau în misiunea lor de a mă trece printr-un şir de planuri iniţiatice. Şi am trecut prin multe, şi sufletul mi-a plâns, şi inima încet, încet şi-a micşorat din tot acel elan de viaţă, trântindu-mă de multe ori la pământ de unde, cu mare greutate, m-am ridicat adeseori. De cine erau puşi acei oameni şi pentru ce voiau să-mi îndolieze sufletul atât de tânăr, pornit pe un drum necunoscut, am înţeles mult mai târziu. Era în firea lor să fie aşa cum, din interiorul pământului, ceaţa se ridică şi acoperă ca un valtrap zorile dimineţii.

mească faptul că au produs suferinţă semenilor? De ce? De ce atâta răutate în inimile lor? Cum poate să mă facă fericit amarul pricinuit de mine unor oameni care nu mi-au făcut rău? De ce să am ranchiună pe realizările lor dacă eu sunt un neputincios, mulţumindu-mă cu puţin şi dacă el s-a realizat? De ce să nu încerc să-l pot ajunge şi chiar să-l depăşesc? Întrebări, întrebări, întrebări fără răspuns. Un pseudointelectual, ca mulţi dintre cei care bântuie astăzi ca nălucile lumea cu energiile lor malefice, se hrăneşte cu vaietul semenului său şi strigă după aceea, în gura mare, că Divinitatea a vrut să-i dea tot ceea ce are ca o alegere binemeritată a faptelor lui, indiferent că sunt sau nu în detrimentul semenului său. Mă resemnez că va veni o zi când totul va fi ordonat şi că vom înţelege adevărata noastră menire pe Pământ. Cuvântul doare, dar nu ucide, iar cei ce au din naştere harul de a înţelege cuvântul sunt legaţi de Dumnezeu. Vorba este cauza, iar cauza este rostirea care se înalţă către nesfârşit şi care revine către sfârşit. Trec unii nepăsători prin viaţă fără să guste din puterea de a şti, de a lăsa jocul ideilor înţelepte să zburde prin aerul pe care semenii lui îl inspiră. Nu ştiu să ceară Universului lumină, trăiesc în întunericul sumbru al milei lumeşti, al josnicului nimic care îi înconjoară. De aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre se ridică vijelioase în ceruri şi coboară ca un trăsnet, pocnind fiinţa celui supus, precum un blestem. Ce poate fi blestemul? O acumulare de energii malefice într-un sistem: omul, fiinţa în interiorul căreia se sting şi se aprind ideile ca becurile în beznă. Este teama pe care Blaga o avea de fiinţele luminătoare, de punerea acelui reflector pe faţa ta şi de a-ţi pătrunde iscoditor prin mădulare.

În camera mea, plecaţi de mult din S-a dovedit că nu întotdeauna cercasa bunicilor, ochii mi se umezeau şi în- cetarea amănunţită este în folosul nostru. trebam aşa, ca un tânăr adolescent, de ce De multe ori cădem în patima pasiunii. sunt oameni răi? Ce poate să îi mulţu- Iar pasiunea este o boală a minţii pe care Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Pag. 77

nu o mai poţi vindeca. Te naşti cu ea întro germinare continuă, izbucnind într-un moment al slăbiciunilor tale. Atunci când aura ta se rupe şi lumea neagră a adâncurilor năvăleşte în interiorul tău, învăluindu-te în valtrapurile negre ale maleficului, cazi răpus. Este o cădere grea din hăul căreia cu greu şi cu mare voinţă te poţi ridica, însă tot în negură vei trăi. Aşa este pasiunea amorului din care gelozia, cu negrele ei umbre, te poate doborî, ucigând fără milă frumuseţea deplină a iubirii. Unii, care greşesc prin atitudine şi percepţii, au convingerea că dacă iubesc cu toată fiinţa pe cineva, cea care este iubită de ei are aceeaşi obligativitate, să le accepte mojicia şi să răspundă iubirii lor cu aceeaşi încredere. De ce uităm însă că şi acel eu are un sine şi un interior cu care vorbeşte şi hotărăşte, că nu este un obiect pentru care, într-o bună zi, vine un sfârşit. Sfârşitul poate fi despărţirea sau moartea. Din sufletul nostru, întotdeauna, trebuie să îndepărtăm egoismul. Este cea mai primejdioasă acumulare de energii ce îmbolnăvesc eul cosmic, în interiorul nostru, prin exclusivism, acordăm exagerat prioritate intereselor noastre personale, situându-le deasupra oricărui alt lucru. Ştefan Gheorghidiu, personaj principal al romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”1 şi-a pierdut femeia iubită din cauza acestei atitudini interioare, pe care nicio dată nu şi-a explicat-o ca reală. Ce este perfecţiunea? Se poate da un răspuns acestui gen de atitudine? Eu cred că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forţe pe care doar le bănuim, dar nu putem să le identificăm niciodată. Aş putea spune că perfecţiunea nu se găseşte printre oameni, ci undeva, într-un loc, pe care noi nu îl ştim şi nu îl aflăm în toată viaţa, cât o trăim pe pământ. Prin memorie involuntară, declanşată în acea discuţie de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv, în jurnalul de campanie, aducând într-un timp subiectiv experienţa sa erotică. În

Pag. 78

realitate, el nu are niciun motiv de divorţ, decât suspiciunea. Trăieşte o dramă a unui crez al lui „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”2. Experienţa propriei cunoaşteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitatea să conştientizeze că oamenii nu pot fi, din felul lor, toţi superiori. Iar superioritatea duce la egoism. Intelectualul care ajunge la limita unui bun simţ al desăvârşirii aşează pe trepte bine gândite întreagă viaţă a sa: familială şi profesională, şi ştie să exceleze în amândouă. O viaţă în care generozitatea, bunătatea şi tandreţea se cuplează în legitimă existenţă fac din cel aplecat spre cunoaştere (munca de cercetare, munca savantă) să dea rodul muncii de care să se poată bucura atât el, cât şi cei din jur, oamenii de pretutindeni şi, mai ales, făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi, fără a greşi, nu numai momentul procreării, când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care, femeia şi bărbatul îl stau împreună, vorbindu-şi, admirându-se, dăruindu-se), i-a dat viaţă. Un astfel de intelectual nu se poate numi egoist. Darurile au o semnificaţie a lor care trezesc din cămările inimii sentimente. Am cunoscut oameni care au cedat profesiei în contra vieţii de familie, dar aceştia au singularitatea lor, lumea care i-a dezrădăcinat de lume. Mai sunt şi cei care s-au lăsat în stăpânirea viciilor, neputincioşi spun ei de a se mai redresa vreodată. În interiorul nostru se produc zeci de transformări, de care nici nu ne dăm seama. Numai cei care ne-au cunoscut destul de bine au putut observa dacă acele schimbări au fost sau nu în favoarea noastră şi a celor care ne-nconjoară. Mă simt singur, părăsit de toate amintirile mele şi cu nevoia de a gândi spre o altă viaţă.

1 2

Camil Petrescu (1894-1957), publică romanul în anul 1930. Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste...

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Elena BUICĂ

TATIANA DABIJA - PLASA UNEI ILUZII

unoscând câteva date biografice ale poetei Tatiana Dabija, te întrebi, ce o determină să se risipească în poezii, ca apoi să se adune pentru a le dărui semenilor săi? Ce altceva ar putea să o determine, fiind un om împlinit, cu facultatea de drept terminată, acum doctor în drept, cu o bogată activitate ştiintifică, cu un seviciu onorabil, căsătorită cu un creator de frumos, Nicolae Dabija, scriitor, istoric literar, om politic şi tribun al Basarabiei, cu doi copii minunaţi, dacă nu setea de lumină izvorâtă din artă împletită cu dorinţa de a-şi căuta un loc de taină, aşa cum poate oferi numai poezia, loc în care să-şi poată regăsi sinele? Urmărind cazna izbăvitoare a creaţiei sale, remarcăm că poeta Tatiana Dabija se hrăneşte din cuvânt, slujind poezia cu dăruire. Înzestrată de Pronia Cerească cu multe daruri de suflet, a reuşit să împletească înţelepciunea cu o cumpătare controlată şi să împărtăşească prinosul de har, sensibilitate şi putere de creaţie celor care rezonează la asemenea daruri. Recunoscându-i-se aceste daruri, a fost răsplătită cu mai multe premii şi diplome şi face parte din mai multe antologii şi culegeri de poezii. Cu volumul de poezii „Plasa unei iluzii”, apărut bilingv, român-englez, autoarea nu se află la primul său volum. A fost precedat de placheta de versuri Taina sufletului 1993 şi Tăceri suspendate 2011.Volumul Plasa unei iluzii, un monolog interior abia şoptit, este o oglindire a unui sistem de valori pe care poeta şi l-a sedimentat pe parcursul unei vieţi de trăiri, după structura sufletească şi concepţiile proprii, sau despre felul cum stabileşte relaţii noi între lucruri, între eul său şi lumea înconjurătoare Mintea sa iscoditoare este mereu în căutarea unui tărâm al împlinirilor interioare. Volumul cuprinde un spectru larg al temelor care o preocupă pe autoare. Cum altfel ar putea fi un poet, dacă nu ar fi preocupat să surprindă o mare diversitate de trăiri interioare precum iubirea, neliniştea, tristeţea, durerea, regretul, sentimentul religios, dragostea de ţară şi de limba română, ori aspecte din viaţa societăţii în care trăieşte, frumuseţea naturii, în genere, teme şi motive poetice ale oricărui creator de frumos, teme pe care le întâlnim şi în acest volum.

Deschizând cartea, chiar din primele pagini, observăm că se strecoară o notă gravă, de melancolie, sau de zbucium sufletesc, de trăire în şi pentru iubire. Ilustrativ este chiar catrenul Clipa cu care se deschide volumul: „Să mă iubeşti cum iubeşte un pictor pânza sa albă –/ Din lumea întreagă să-ţi fiu cea mai dragă/ Şi orice mi-ar aminti inima mea rănită,/ Îţi voi deschide în grabă uşa de aşteptări ruginită… //” Este definitorie pentru poetă această poezie abia îngânată, în care se strecoară licoarea cu gust dulce-amărui ce sugerează miracolul celui mai frumos sentiment care uneşte partenerii într-un cuplu. Poeta simte nevoia unui confort psihic al stabilităţii şi de aceea, statornicia dragostei o îndeamnă să nu ţină seama de intemperiile vieţii. Simţind cât valorează iubirea, lasă să treacă de la sine, ieşind iubitului în înOnyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

“ Poeta Tatiana Dabija nu a fost tributară modelor şi curentelor poetice, a scris cum a simţit, păstrând nota personală distinctivă. Nici nu a fost preocupată ca pe primul plan poezia sa să sune fără cusur considerând că de multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice. De aceea poeta, dintr-o dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se arăta aşa cum este, îşi desfăşoară conţinutul ideatic, forţa de sugestie şi puterea de transmitere a emoţiei, folosind versul clasic căruia i-a slăbit unele chingi ale canoanelor. “

Pag. 79

tâmpinare, dăruind fără întrerupere, căci iubirea nu are vârstă. Aşteptă cu răbdare să intre aer proaspăt în viaţa intimă, deoarece nu crede în ireversibilitatea sentimentelor. Poezia de iubire îşi face un loc bun în creaţia sa, căci dragostea este un sentiment care atinge cu aripa lui pe tot omul. Iubirea, făcând liantul care conferă bucurii şi puterea de a înfrunta nebănuitele încercări ale vieţii, în acelaşi timp, ea poate să facă salturi incredibile dând naştere la nelinişti, îndoieli, ori amărăciuni, îndemnând să căutăm certitudini. Pe un astfel de fond îşi conturează şi poeta Tatiana Dabija sentimentele construindu-şi discursul liric din mici fragmente de oglinzi. Eul feminin îi frământă spiritul şi judecata: „În noaptea asta toate par dearte –/ Din focul inimii răsare-un gol/ i parcă simt că în tăcere mor,/ i-un demon mă bârfete pe la spate.// În noaptea asta toate sânt ecou/ Din armonia clipelor trădate,/ Am obosit în viaţă să fac loc/ Părerilor de rău întârziate.//” (Nimic mai mult). În Valsul ironiei aflăm că poeta îi duce existenţa pe propriul făgaş: „Sunt istoria dintr-o filă uitată/ Cu importanţa sentimentelor târzii,/ În ochii tăi de a putea să mă mai nasc odată,/ Doar pe tine, tiu” (Te voi iubi!) Cu toată apăsarea tristeţii, autoarea îşi aminteşte mereu că doar iubirea este cea care îi dă sens vieţii. Sunt şi poezii în care pulsează setea de iubirea care luminează şi dă speranţe. „Şi pentru astă clipă sunt a ta,/ Tu, iartă-mă de am vre-o vină,/ Vor fi şi alte dăţi ce pot schimba/ Cuvintele ce-s spuse pentru tine.//” (Tu iartă-mă) Dând sens căutărilor de sine, multe sunt şi poeziile în care ne prezintă o nelinişte din adâncul fiinţei sale. Trăieşte tristeţea cu intensitate considerând că: „Tristeţea nu are anotimp/ Când haina ei se-avântă în micare,/ Se sparg secundele rănite de pământ/ De parcă timpul o pune lancercare.// Tristeţea nu are anotimp / Din unghiul său statornic te veghează,/ Ea mintea parcă-ţi capturează/ În fiecare margine de gând.//” (Tristeţea nu are anotimp) Tristeţea aduce adesea melancolie şi meditaţie dând naştere unei senzaţii de inutil, de zădărnicie, de abandon: „M-agăţ de un pai/ i paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ M-agăţ de un pai/ i paiul sângeră –/ Nu pot nimic schimba…/ Timpul – pelerin îngheţat, cugetă/ Înţepenind peisaje în nod,/ Crepusculare gândurile uieră/ Săpând grote uriae în tot./ M-agăţ de un pai/ i paiul se frânge/ La prima atingere a mea./ Magăţ de un pai/ i paiul sângeră –/ Nu pot nimic

Pag. 80

schimba…//”( Perindare) Poeta Tatiana Dabija pare stăpânită de o nelinişte plămădită în cântec ca o rostire firească a sinelui, o nelinişte transformată într-un pilon pe care şi-a aşezat trăirile. Lumea a devenit una a sinelui, nu mai este o realitate exterioară şi o îndeamnă să-şi reprofileze universul interior. Eul poetic recunoaşte indirect faptul că originea tristeţii se află în propriile gânduri. Aşa cum subliniază şi titlul volumului, viaţa îi pare o neiertătoare plasă a iluziei care exclude liniştea şi certitudinea. Poeta îşi explorează permanent propriile nelinişti şi astfel, se naşte firesc întrebarea, care este cauza acestor nelinişti şi tristeţi? Răspunsul ne vine dintr-o aruncătură de privire pe necuprinsul vieţii. Ne duce gândul la trăiri erodate de platitudinea unei existenţe cotidiene, la teama de nimic, de frigul uitării, ori la cauza unui fel de exasperare existenţială, semnificaţii care se ţes în versurile poetei Tatiana Dabija. „Şi încâlceala sorţii minte – / Că totul e mai optimist,/ Atunci când nu mai sunt cuvinte/ i timpuţi este inamic.” (Nebunia culorilor). Astfel de stări sunt acaparatoare, ne încearcă pe toţi întrun fel sau altul şi ştim fiecare că fără tristeţe, fericirea nu ar mai avea sens. În poezia „Gând abrupt” autoarea afirmă răspicat: „Sunt zile când universul întreg te-nspăimântă/ i vulnerabil este sufletul întreg,/ Viaţa iubete vasul în care se-agită –/Inima ce bate singuratic în piept…//„ Cu toate acestea, asemenea stări, nu întotdeauna sunt fără ieşire. O ilustrare o găsim şi în poemul Frigul din noi, în care, deşi tăcerea devine o mare apăsare şi poeta doreşte ca „în flacăra tăcerii să mă pierd în timp ce întunericul la geam tresare, totuşi, în final, trăieşte paradoxul simţind oblăduirea blândă cu care respiră „Fermecătoarea, paşnica tăcere”. În alte pagini ale cărţii ne întâmpină şi versuri în care efluviile trăirilor îmbracă haina bucuriei de a trăi cu voluptate, versuri încărcate de optimism, aşa cum se dezvăluie şi din poezia Viaţa: „Cuvântul viaţă înseamnă sunt/ Şi viaţa mi-i dragă şi cânt şi cuvânt/ Şi Ţie, Doamne, mănchin la pământ, Că pot spune azi:/ - Sunt fericit!...//”. Punctele de suspensie folosite adesea de autoare, indică o tăcere grăitoare invitându-ne la meditaţie. Dimensiunea spirituală reiese şi din poemele cu temă religioasă în care pune în lumină supremaţia divină. Poemul pascal Hristos a înviat şi cel dedicat Naşterii Domnului, Bucuraţi-vă creştini, reliefează şi dragostea pentru tradiţie, fără de care nu poţi fi scriitor dacă o refuzi. Ca şi în celelalte poezii pe această temă, discursul liric simplu induce în cititor o stare de linişte şi de pace Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

lăuntrică. Simte nevoia de a se mărturisi, fiindcă despovărarea de păcate aduce eliberare: „Mă lepăd, Doamne, de păcate/ Ca de nişte haine grele, /Ca să pot să duc în spate/ Toate bune, toate rele”. (Mă lepăd...) Structurate şi filtrate după trăirile sufleteşti ale autoarei, pastelurile sale par privite cu ochii sufletului. Ilustrarea sentimentelor umane o face cu minuţiozitate şi în strânsă corelaţie cu elementele naturii. Nu există niciun pastel în care să nu observăm disponibilitatea poetei de a îmbina aceste două dimensiuni, cea spirituală şi cea ţinând de natură ca martoră şi complice a trăirii unor anumite sentimente. Asemenea celorlalte poezii, frumuseţea izvorăşte din simplitatea expunerii. „Şi brazilor le-ai spune vag,/ Că toate astea dragi-mi sunt mie./ Aici, culcu a vrea sămi fac,/ Aici, în colţ, sub iasomie”. (Izvoare) Vocea sa lirică creează o atmosferă specifică locului şi momentului descris. Natura e zugrăvită în nuanţe cromatice, sonore, vibrante. „În spice mari, grâul s-a copt –/Şi pâine vom avea pe masă,/ Comoară scumpă pentru toţi,/ Fără de preţ, cea mai gustoasă.//” (În vară) „Cade dulce văzduhul în prag –/ Apa, vântul cuprinse-n parfum,/ Când se-nalţă luna cu drag/ Peste nopţile lungi din cătun.//” (Splendoarea Carpaţilor) Secvenţe ale naturii sunt surprinse şi în Imensitate, Munţii Caraiman, Noiembrie dezvăluind farmecul şi bucuriile simple care ne înconjoară. „Suna prin crengi c-un freamăt lung/ Septembrie pierdut în zare/ Prin negura răcelii vechi/ Cu bucuria ce tresare.//” (Septembrie) O dragoste deosebită se simte în creaţia sa pentru graiul moştenit din bătrâni şi păstrat cu sfinţenie şi în vremuri tulburi. Ca demn urmaş al îndrăgitului poet Alexei Mateevici, în poemul Limba noastră cea română poeta reuşeşte să dea viaţă caldelor sentimente şi deosebitei preţuiri ce i-o poartă: „Limba noastră-i plâns şi cântec/ De aici pân-la izvoare,/ Tot ce bucură şi doare/ Şi în suflet freamăt are –/ Este limba noastră sfântă.//” În poezia Frământări, pe aceeaşi tema, poeta ridică glasul: Nu bateţi în cuvinte un ţăruş din lemn. Poeziile Nonconformism sau Sfâşietor (In memoria mamei mele Ana) închinate mamei aflată în mâinile sale în momentul trecerii pragului mare al vieţii, sunt tulburătoare, încărcate de substanţă, cu sensuri mărturisite sau dezvăluite din subtext, dureri izvorâte din adâncuri: „De azi înainte orfană-s de mamă,/ De azi înainte mii sufletul rană/ şi moartea îi pune pecetea pe mână/ i mama se-nalţă în Cer, spre lumină”. Atmosfera e sfâşietoare, copleşitoare, încărcată de o durere absolută. Asemenea tristeţe profundă se desprinde şi din poezia Regret: „Nu i-am dăruit mamei multe flori –/ Nu atâtea câte ar fi meritat/ Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

i-mi pare rău i cred că e păcat/ Că nu i-am spus atunci ce am avut a spune.//„. Din larga diversitate a temelor, amintesc câteva poeme: „Minunea clipei pe care autoarea o vede ca pe un Miracolul de-l vei putea străbate/ Ajungi satingi minunea la-ntâmplare/ i-nţelepciunea pare-a fi eroare –/ Când fericirea se destramă-n clipă.//” (Minunea clipei). În poezia Horoscop, vorbeşte despre miracolul vieţii. Portret - este o dedicaţie făcută poetei Ligya Diaconescu în viziunea căreia este „Ca o sfântă, care se roagă pentru lumea întreagă”… iar Oaza de tristeţi, este închinată Doinei şi lui Ion Aldea-Teodorovici. Remarcabile sunt şi poeziile de critică socială sau a scăderilor omeneşti: Algoritmul succesului, Zâmbetul fals, În timp, Întrebări (celor ce muncesc în străinătate). Întâlnim şi poezii care au împrumutat câte ceva din recuzita folclorică: „Jelui-m-aş, cui să-i spui?/ Jelui-m-aş nucului…/ Nucul are frunza multă –/ Ca tristeţea mea, profundă”. (Jelui-m-aş) Poeta Tatiana Dabija nu a fost tributară modelor şi curentelor poetice, a scris cum a simţit, păstrând nota personală distinctivă. Nici nu a fost preocupată ca pe primul plan poezia sa să sune fără cusur considerând că de multe ori, din necesităţi de rimă, se pierde o parte din valoarea intrinsecă a ideii poetice. De aceea poeta, dintro dorinţă legitimă de a se elibera şi de a se arăta aşa cum este, îşi desfăşoară conţinutul ideatic, forţa de sugestie şi puterea de transmitere a emoţiei, folosind versul clasic căruia i-a slăbit unele chingi ale canoanelor. Oscilând între dorinţa de a se sincroniza cu poezia occidentală, practicând uneori versul liber şi tendinţa de a păstra specificul autohton, poeziile sale sunt străbătute de un fior poetic românesc cu rădăcini tradiţionale, dar respiră un suflu nou. În versurile sale se simte un aer de prospeţime, de firesc, ele au o lejeritate care le îndepărtează de chinul strâmtorii tiparelor fixe. Chiar dacă întâlnim uneori rime întâmplătoare, poeziile au un ritm susţinut, care dau o undă de muzicalitate făcându-le să dăinuiască în timp. Ele nu se vor eroda şi datorită sincerităţii sentimentelor, a fiorului autentic de care sunt străbătute. Un spor de frumuseţe se datorează simplităţii exprimării cu care transmite decupări de realitate şi trăiri, încărcate cu forţa de a emoţiona sufletele sensibile, care sunt în armonie cu desenele fiicei sale Maria-Cristina, postate în acest volum de versuri. Copil, care la ai săi 15 ani, demonstrează zilnic, muncind, că este la fel de talentată ca şi părinţii săi. Introspecţia psihologică şi gândirea pe care o transpune liric autoarea volumului, dă substanţă mesajului şi subliniază faptul că prin poezie ne înălţăm dincolo de noi înşine.

Pag. 81

Adrian BOTEZ

„PROSTUL“ …Suntem în timpurile vechi ale Marii Cetăţi a Yerushalayimului. O furtună cumplită, de noapte, tocmai a trecut, tăvălug, peste Cetate. După ce a învârtejit, cantr-un cazan clocotitor, nori de smoală, deasupra hipodromului măreţ (al răcnetelor de întrecere a cvadrigelor fudule, cu cai ai deşertului, de cei care unesc, în făptura lor de fulger, şerpii şi lebedele) – a spart câteva ferestre ale trufaşelor palate din Marea Cetate şi a ciobit, cu trunchiuri de chiparoşi smulşi din rădăcini, marmura de pe vreo cinci trepte. Palate ale regelui Irod, ale celui de-al cincilea procurator al Iudeii, “cumplitul călăreţ Pilat din Pont”, palate ale veneticilor patricieni, ale marilor preoţi băştinaşi… Spre a face dreptate deplină, aceeaşi furtună a risipit, în şuiere cumplite de balauri ai văzduhului, zeci şi zeci de colibe şubrede şi acoperişuri prea sărăcăcios îmbinate, din umilele mahalale, ale umiliţilor iudei… - cele dinspre grădina Ghetsemani şi râul Cedron. Dar, iată, zorii încep să se reverse cu atâta dulceaţă senină a luminii, încât parcă nici o frământare n-ar ﬁ fost şi trecut peste de toate păcatele rănitul pământ…Palatele aurite ale celor puternici şi templele credinţelor (celor vechi, băştinaşe, sălbatice, neîmblânzite - celor noi, năvălite, cu tot cu idolii lor, trufaş înaripaţi, ciopliţi în piatră ori turnaţi în bronz) - toate, strălucesc şi se-avântă spre cer, cu truﬁe severă şi intolerantă - iar cocioabele cârpite ale celor săraci îşi scot capul, şi ele, pe unde pot, cu smerenie şi viclenie - apoi se-nşiruie şi seamestecă şi se zbat şi parcă se-ncaieră, sumedenie, mai cu seamă acolo unde pieţele vaste ale Centrului Falnic lasă loc labirintului de acoperişuri ale Marginii Umile. Iar drumurile mari, sfruntate şi

Pag. 82

late, grase de colburi, lasă loc uliţelor furişate, care, cu şleauri adânci ca nişte groaznice riduri - se spală de fala Cetăţii, în grădiniţe de iarbă şi de sfioase flori, gata să se unească, fericite şi slobode, cu câmpurile înrourate, care încă n-au aflat de nisipurile apropiatului deşert… Acolo, la depărtata margine-a alinării, unde este grădina unei pompoase case de vară a cine ştie cărui potentat - iudeu ori roman, totuna, căci casa-i pustie, în această timpurie perioadă a anului - în liniştea razelor dimineţii, la colţ de grădină şi la cotire şi-ncrucişare de drumuri răzgânditoare - s-a oprit un om. E singur, subţire - înalt şi singur, ca un cedru ori chiparos . Nu e încă nimeni pe uliţă - e prea dimineaţă, şi zbaterile furtunilor nopţii i-au obosit pe oameni… - afară de un pici de vreo 7-8 anişori, care, la vreo 20 de metri de Străin, cu cămăşuţa ruptă peste picioruşele goale şi zgâriate, priveşte atât urmările mâniei cerului de noapte, cât şi pe Străinul cel singuratic, în albă cămaşă de in înveşmântat - cu egală şi proaspătă curiozitate. Era un Străin, trebuia să fie un Străin - deşi purta strai de iudeu. Dacă n-ar fi fost Străin, n-ar fi avut atâta farmec, pentru micuţul băştinaş. Căci oamenii de peaici sunt răi şi sălbatici, răcnesc, spurcaţi la gură, şi se încaieră şi se lovesc într-una, amestecat şi aprins - cu rost, rareori - dar, mai ales, fără nici un rost, ca nişte diavoli întărâtaţi…Era atât de frumos şi tăcut, atât de nobil, Străinul de Yerushalayim - în simplitatea, în liniştea lui, atât de luminată şi severă! Printre ulucile înalte, de lemn, ale gardului acestei poieniţe de răgazuri şi tihne, la marginea Marelui Frământ al Cetăţii Trufiei - omul, cu boiul frumos şi înalt, “mai înalt cu un cap decât toţi cei din jur” (dac-ar fi fiind oameni în jur, dar încă nu sunt…) - zăreşte un răzor de flori albe şi, altele, trist de albastre, toate culcate şi frânte - zdrobite, dureros, sub rămăşiţele unui acoperiş, smuls de cine ştie unde, zburătăcit şi prăbuşit, greoi şi grosolan, de cu noapte, peste luminile gingaşe ale grădinii. Străinul ridică palma dreaptă în sus şi, cu privirile-i blânde, dar ferme, strălucind la întrecere cu soarele răsărind - cheamă spre văzduh - pe de-o parte, asprul şi greoiul acoperiş prăvălatic de scânduri, să uşureze povara ucigaşă de deasupra florilor - pe de altă parte, cheamă gingaşele corole de flori să lepede umilinţa durerii şi să-şi înalţe, iarăşi, mândria senină şi pură, spre ceruri. Şi acoperişul se-nalţă, fără nici o boare sub el, de la pământ - şi dispare, în zbor înapoi, căutând şi găsindu-şi locul de deasupra de casă, de unde slăbiciunea-l smulsese, trădându-şi misiunea ocrotitoare - iar Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

florile frânte din lujere, cu un sfielnic şi uşurat geamăt, se-ndreaptă, iar fragede şi tefere - şi-şi ridică, mândre şi modeste, deodată, potirele, spre roua luminii din ceruri…Apoi, cu aceleaşi gesturi line, scrise parcă pe văzduh, Străinul chemă păsările din ramuri - zeci! - şi ele se aşezară pe umerii lui, ca pe-un arbore al lumii, şi-ncepură un sfat ciripit - cu mare lumină şi plină bucurie… Piciul rămase cu gura căscată, cât şura… Stătu locului preţ de multe clipite - până când, scârţâind din toate încheieturile, un cărucior cu cărbuni se ivi, trudnic, la colţul de uliţă, tras de un Fierar şi Cărbunar, cu faţa neagră, lucind de funingini. Cu capul în pământ, de trasul poverii pe roate - Fierarul nici nu băgă de seamă cum îl lovi, cu o roată grea şi cu cotul, cumplit de osos, în şale, până la izbucul sângelui (inul cel alb deveni purpuriu), pe Străinul cel înalt şi blând, care stătea în drumul lui, la cotitura de cale. Păsările de pe umerii Străinului explodară-n văzduh, speriate de moarte… În loc să-şi mormăie cererea de iertăciune - văzând că lovitul şi rănitul nu-i decât un vagabond, cu o simplă cămaşă pe el - Fierarul înnegrit de cărbuni izbucni, mânios: -Naiba să te ia, calic puturos! Dă-te din drumul celor care trudesc, neisprăvitul pământului! -Pace ţie, truditor al mâniei - truditor pe trei bani… - murmură, cu linişte, omul cel înalt. -Pe trei bani? De unde ştii tu, păduchiosul pământului, că eu trudesc pe trei bani? Şi mai du-te naibii cu pacea ta cu tot, cât te văd! - îşi spori furia, Fierarul-doar-cu-ochii-albi - dar şi mirarea. - Câtă vreme nu-ţi îndrepţi întâi şalele, înainte de a-ţi osteni, apoi, în orice fel, trupul -şi nu aduci, întâi şi întâi, mulţumire Celui care ţi-a dăruit încă o zi de lumină - truda ta nu face mai mult de trei bani: doi cu care să-ţi ostoieşti pântecul şi unul să-l păstrezi pentru râul morţilor, ca dajdie dreaptă - spuse, liniştit cât întreg cerul zorilor, omul cu şalele deja purpurii. Şi de pace ai mai multă nevoie decât de cărbunii tăi - căci, cât cărai doar cărbuni, nu te îmbolnăviseşi de mânie şi nu-ţi pierdeai suflarea suduind…Atâta că, nevoind să vezi lumina, înainte de negreaţa cărbunilor - s-ar putea să ţi se înnegrească şi albul de-acuma al ochilor, omule - şi să nu mă mai vezi deloc… - mai murmură, cu priviri strălucitoare de rouă, Străinul cel înalt şi blând. Şi apoi, cu un glas sonor, precum vuietul gongului: Pace şi lumină ţie, truditorule, căci e nevoie de tine, pe acest pământ! Ca prin farmec, Fierarul îşi înghiţi ce Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

venin îi mai gâlgâia prin guşă - îşi îndreptă, trosnind straşnic, şalele - şi-apoi, de parcă nu el ar fi fost semănătorul de iuţi şi spurcate sudalme-n văzduh, de mai înainte cu câteva clipe - plecă, fostul zavistnic, acum cu faţa parcă mai puţin neagră, începând a încreţi zâmbet şi - culmea! - îngânând un cântecel…, vesel şi ghiduş precum o rază strecurată printre crengile dese ale unui copac. Şi căruciorul scârţâia cu mult mai puţin - parcă se mai uşurase, şi el, de poveri şi dureri. Piciului zdrenţăros, care abia apucase să-şi închidă gura, după minunea cea cu florile, cu acoperişul şi cu păsările - iar îi pică falca de mirare, mai să înghită o postată bună de pământ… Nu multă vreme şi trecu, pe la strâmtorarea, încrucişarea şi cotirea de drumuri, Negustorul - gras ca un pepene şi tolănit într-o lectică, de parcă greutatea şekelilor de argint şi a talerilor de aur, din punga atârnând la brâu, l-ar fi ologit de tot…Şi, cum era de aşteptat, unul dintre sclavii care purtau lectica - unul care nu trăgea cu ochii şi pe la florile drumului abia trezite, ci, linguşitor, privea doar la ameţitoarea măreţie a stăpânului… - se împiedică de Străinul cel înalt şi-l izbi dureros - poticneala sclavului îl răsturnă pe o parte pe Negustor - şi din gura largă a acestuia (gură care, până nu se ajunsese, striga “La oale roşii!” , pe hudiţele Cetăţii Măreţe şi Putrede) - se porniră, precum puhoaiele, sudalme şi blesteme zdrobitoare: -Câine! Trăsni-te-ar trăsnetul lui Iahve! Nu vezi că trec oameni de seamă? Dă-te la o parte din drum, nemernicule, încurcă-lume ce eşti - orbule şi surdule! -Pace ţie, Negustorule! Îţi mulţumesc pentru numele dat: câinele-i făptură şi suflet bun se întoarce, jertfit, spre stăpânul său, iarăşi şi iar, omule, oricât l-ai lovi şi fulgera, orb şi nedrept, până la moarte – rosti, rar şi blând, cel lovit pentru a doua oară într-o singură dimineaţă. -…Orbule, surdule! Nemernicule, şterge-te din faţa oamenilor de seamă! - continuna să spumege Negustorul. -Nu eu m-am împiedicat de tine, deci nu eu sunt orbul de care zici - grăi Străinul cel înalt. Şi oare crezi că măreţia ta m-o fi surzit, ori poate sunetul banilor, care-ţi alintă ţie urechile de nu mai ştii nici o muzică mai dulce decât aceea a argintului şi aurului rece? Nici măcar împăraţii lumii şi popoarelor nu-s de vreo seamă - câtă vreme nu privesc nici Drumul, nici Cerul, nici Lumina care vădeşte Drum şi Cer - şi nici, mult mai adânc, pe Cel care a făcut Drumurile şi Cerul şi Lumina! Care-i şi Cel care s-a îndurat să facă a curge în punga ta metalele şerpeşti ale întunericului pământului, înţelegând, cu milă, până şi o voie

Pag. 83

strâmbă ca a ta, om fără drum - grăi aşezat, cel căruia îi picura sânge ca roua, din şalele rănite. -…Încurcă-lume! – zbieră, nelăsânduse, cu una, cu două, Negustorul, aproape sufocat de mânie şi osânză. -Nu eu mi-am încurcat piciorul în lumea ta, ci sclavul tău cel linguşitor, care te privea, în loc să vadă Lumina Soarelui Adevărat şi Calea. Nu eu încurc iadul cu raiul, întunericul pământului cu lumina cerului. Pace ţie, Negustor Orb, Slab Negustor - care nu ştii negustorì şi agonisì, spre folos adevărat şi statornic, nici pentru tine însuţi, şi nici pentru lumea asta, pe care zici că o vezi - d-apoi pentru lumea pe care n-o vezi! - căci osânza ţi seaşterne peste ochi şi peste suﬂet - îşi ridică străinul cel înalt aceeaşi voce de bronz…Scoală şi mergi sănătos, Negustorule - căci, o vreme, şi de tine va ﬁ nevoie în lume…de la o poartă la alta… Negustorul bolborosi ceva nedesluşit – dar

acest “ceva” bolborosit era de tot îmblânzit în cimpoiul triplei lui guşe – aproape că gungurea, precum turtureaua! şi, minune! se ridică din lenea-i ologitoare, se cumpăni spre văzduh, în sus, pe picioarele-i proprii, cam şovăielnic, e drept, dar călca pe pământ! – şi porni, urmat de toată liota mirată a sclavilor – nici el şi nici înşelător-melodiosul glas

Pag. 84

de aur al pungii sale neştiind unde şi încotro şi de ce… N-avu când piciul cel zdrenţăros să se mire şi de această minunată îmblânzire şi îndreptare - şi, de după colţ, tot ologit în lectică, înfoiat în straielei scumpe şi-n credinţa că nimic pe lume nu-i mai strălucitor decât el însuşi şi mintea sa - se ivi Marele Farise al Templului, care - cum altfel? - , cu un colţ ascuţit (al lecticii sau al mâinii), se împiedică (nici nu se mai ştie dacă printr-un sclav, printr-un tovarăş linguşitor, sau chiar prin însuşi cotul său, prea întins a stăpânire, mult peste firea întinderii sale de trup) de blândeţea înaltă şi atotîndurătoare a Străinului, aflat la cotirea de drumuri a florilor înrourate. Lucru hotărât este numai că lovitura de împiedicare, cu muchia ascuţită şi prelungă, precum lama unui cuţit tâlhăresc, a lecticii (sau a cotului), fu mai teribilă, prin durere, decât celelalte două la un loc - căci Străinul ardea purpuriu, acum, din tot trupul… -Vierme! Robule! Dă-te la o parte, târâtură! Neghiobule! Scursură! Măgar puturos! Gunoiule! - urlă în delir, aproape să se sufoce de indignare, Marele Învăţat al Templului… -Pace ţie, demone care-ţi strigi numele, precum cucul - spuse, cu glas limpede şi sonor, către cătrănitul Mare Fariseu - Străinul cel însângerat. Tu, rob desăvârşit tuturor celor rele, târâtor scurs şi răspânditor a întreagă mârşăvia Lumii măgar pe care Dumnezeu îl va încăleca şi struni, la Ziua Judeţului Ultim şi Sfânt! - sânge din mine să-ţi dau - da, îţi voi da, ca să te vădesc şi limpezesc Vierme Neodihnit în Rele! - şi tot nu voi putea chema omul în tine, tu, care-ţi vinzi sufletul tuturor Negustorilor şi ţi-l înnegreşti şi răsuceşti la toţi Făurarii Iadului, cu deşucheată, beată, de tot îngunoiată bucurie - căreia-i zici “Minte” ! - fireşte, dezvelind silnicia neruşinată-a Minciunii! Pace ţie, demone, te duci să-ţi verşi veninul învăţăturii în guşile puilor de om care te-aşteaptă să-i hrăneşti cu Pâine, iar tu vii şi, părinte ei crezândute pe tine, le dai spre hrană Şarpe, şi-i îmbuibi cu moartea sufletelor! Pace ţie, demone - şi pas’ de te-ntoarce în iad, de unde-ai purces, cu tot cu zborul, zimţuit de-ntuneric, al trădării de Soare - al trădării de Izvor al Luminii! De tine şi de trădarea ta, precum de voma-mpuţită şi slobozită meree, chiar nu mai are nevoie lumea cea nouă! Şi, de cum grăi chinuitul şi hotărâtul blând glas al Străinului cu trupul şiroind de sânge - Fariseul, tovarăşii şi târâtorii săi de lectică se învârtejiră-n văzduh, de parcă atât aşteptau stihiile nopţii, ca să se întoarcă, stârnească şi să smulgă bucăţi din lume, din nou - şi, pe aripi zimţuite de Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

furtună nebună, Fariseul şi tovarăşii săi se-nălţară şi pieriră în sus, întâi ca nişte păpuşele de cârpă, smotocite de vânturi, apoi tot mai mici, ca nişte băşici de spumă, sparte şi dispărute, din orice vedere pământeană - aşteptându-şi, însă, cu viclenie de şarpe, ascuns în cumplit şi cernit culcuş, sub măşti de răbdător întuneric, sorocul de crimă, scris la Cartea cea tristă şi măreaţă a Lumii… Piciul zdrenţăros înlemni…Şi, după cîteva clipe, parcă împins de vântoase, o luă la fugă, înapoi, spre casa părinţilor lui - unde,-n ogradă, tatăl său, un Dulgher, devenit, prin nevoie, şi iscusit Rotar - se necăjea, în faţa înaltului şopron cu porţile deschise, de cum dăduse lumina zorilor, să termine de dres dricul unui car, pe care-l tocmise pentru un vecin mai bogat - şi-apoi avea de potrivit obezile roţilor în şine - tiii, câtă treabă!… şi ziua-i doar de câteva ceasuri, acolo…Ridică tesla, cu mare sete şi folos să lovească… -Tatăă…ta-tă…tat-ăă - gâfâi sfios, ajuns, după aprigă goană, în dreptul muncii tatălui său, pruncul, venit de pe uliţi. -Ce ţi-e, măi? de unde mai venişi? De ce te sculaşi, că treaz tot degeaba stai?! – mormăi, morocănos că-i oprit din avântul muncii făcătoare de bani, Dulgherul, cu ochii în jos, aţintiţi pe lemnul trudit, cu dinţii strânşi şi degetele încârligate pe teslă. -Tată, un om plin de sânge… -Ce zici tu? Iar înjunghiară pe-ai noştri? L-a înjunghiat careva dintr-ai noştri? – întrebă repezit şi-şi săltă ochi cercetători Lemnarul, să nu care cumva să fie băgat, de nevinovat, în vreo belea; pe-aşa vremuri, oricine te poate urgisi şi năpăstui, de-i mai bogat, ori mai puternic ca tine… totuna… -Nu, tată - gâfâi, de zor şi conştiincios, fiul cel mic. El face să zboare acoperişuri înapoi pe case…şi vindecă florile…vorbeşte cu păsările…şi îndreaptă spinările…şi-i face să zboare pe răi… -Ce-ai, te-ai zărghit de tot? Ai fiebinţeli? Ţi-a rămas de la furtuna de-azi-noapte? Cine să zboare, ce să zboare, de ce să zboare? - se fâstâci tatăl, se nelinişti puţin, dar se şi pregăti de mânii şi sudalme. Pentru sine, mânii şi sudalme, pentru sine căci treaba asta era veche, la el în casă şi-ogradă: îl ştia pe fiu-său cam zănatic, tare stângaci, neîndemânatic şi netrebnic. Bolnăvicios…ce mai încoace şi-ncolo, ce s-o-nvârtim şi cotim: prost, tare prost era! - un fecioraş netrebnic, căruia-i ardea numai de cai verzi pe pereţi. Şi-acuma, poftim! – a dat şin boala vedeniilor!…Îşi luase demult gândul că va scoate din el un iscusit Meşteşugar. Dar - gata! se mâhnise altădată destul, pentru asta…Gata! Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

-…El îmblânzeşte…l-a îmblânzit pe Fierar, de-a cântat… -Cine-a cântat, măi? - întrebă, cam întraiurea, Lemnarul, derutat , oprindu-se, doar o clipă, din lucru. -Fierarul, Fierarul a cântat, şi Negustorul n-a mai ocărât şi-a plecat bucuros, şi Fariseul cel Mare de la Templu a zburat, de tot a zburat, a pierit ca un balon de săpun… - îi dădu înainte, icnind, ca să-şi înfrângă teribila gâfâială, piciul în zdrenţe. -Taci, nebunule! - zbieră Lemnarul - apoi şuieră, printre dinţi: Taci, că ne bagi în temniţă pe toţi, neisprăvitule, plod nebun! Te-ai găsit să te iei de preoţi, de cei sﬁnţi, mucos nebun! -Dar… -Taci odată, îţi spun! - strigă deznădăjduit, speriat de moarte, tatăl. Ştia că moartea, cea mai cumplită moarte, îl pândeşte îndată pe cel care defăimează, ori pe cel care-ascultă defăimarea totuna! – mai marilor Templului din Yerushalayim. -El e în crucea drumurilor - acolo! - e plin de sânge şi face minuni! Oamenii îl lovesc mereu, şi-l însângerează cumplit, dar el e-atât de blând…îi face pe oameni mai buni şi îndreaptă ﬂorile spre cer…se-aşază pe el păsările, ca îngerii gâfâi tainic, în şoaptă aprinsă, cu ochii arzând rugători, micuţul zdrenţăros. Tatăl se linişti şi se-ntoarse la muncă, apucând cu nădejde tesla. Avea atâta de lucru… -Tată…tată - el sângerează, din pricina noastră…sângerează pe uliţă…acolo… în crucea drumurilor, unde toţi se izbesc de el - arătă cu degetuţul lui murdar, dar sincer, copilul, cu ochii mai mari şi mai rugători ca nicicând, crezând până în ultima clipă că tatăl său este ocrotitorul tuturor, nu doar al familiei sale, şi că se va repezi pe poartă să vadă de rănile Străinului cel minunat de blând… care spunea vorbe vrăjite…şi să i le oblojească… Dar tatăl se aplecase cu înverşunare peste ciolanele roţii: avea de câştigat bani buni, dacă termina carul de reparat şi întrulocat până seara… După ce-l făcuse pe micul zănatic să tacă, să nu pună-n primejdie casa lui şi familia – nu-i mai păsa decât de munca lui şi de visul la banii cei sunători… -Tată…el sângerează… - mai încercă copilul în zdrenţe, disperat, dar toropit de oboseala încercării de a mărturisi, cât mai repede şi convingător, Adevărul. Lemnarul mormăi ceva nedesluşit - şi-şi înfundă mai încăpăţânat capul între umerii vânjoşi. Ce-l interesa pe el că sângerează, pe uliţi, un vagabond, sau o mie de vagabonzi?….Câtă vreme legea Cetăţii nu e atinsă, câtă vreme soldaţii legii nu

Pag. 85

sunt…şi nu spun…nu dau de veste cu trâmbiţe nici legionarii romani, nici oştenii Marelui Templu…Apoi, ridicând o clipă ochii: -Decât să te prosteşti atâta, mai bine-ai ţine de lemnul ăsta! - îi spuse, cu năduf, fiului, care se clătina de oboseală. Nu-i bun, nu-i bun deloc lemnul ăsta - şi vecinul e pretenţios, ar vrea obezi de aur, poate…de aur, da… Ca-n vis, fără să se gândească, micuţul puse mâna pe lemn… Deodată, sub mâna Lemnarului-tată săltă, năvalnic zvâcni, ca o inimă imensă - perfect rotundă şi orbitor de luminoasă, sub razele sus trezite-ale soarelui - o roată de car: o roată cu spiţele ţesute numai şi numai din lumini! Lumina zvâcnea şi unduia printre spiţe, precum oglinda unui lac umbrit în adânc de mii de focuri tainice… -Ptiu! - scuipă, înfricoşat şi înciudat, totodată, Lemnarul cel aprig de harnic şi ahotnic după bani. Drace! Ce-i asta, ce s-a-ntâmplat cu roata mea? Unde-i roata mea? A luat foc roata mea! - începu el să se jeluiască, aproape să plângă de spaimă - şi, cu cât lemnarul se jeluia, cu atât roata luminoasă se chircea, de durere amarnică, parcă - până se făcu mică, doar cât o minge scăpărătoare, precum un ochi dilatat, care stă să izbucnească, acu-acu, în disperat plâns de umilinţă… Omul, speriat şi mânios, cu amândouă mâinile, înşfăcă şi făcu vânt mingii de lumină sub şopron, înfundând-o în deplin întuneric…sub paie… Şi, după ce alungă roata de lumină, mult prea ciudată (“ce va zice vecinul, dacă-i voi schimba rotundul şi cunoscutul, cenuşiul de roată - cu ciudăţenia asta, de niciunde venită, iscată…? – blestemat e copilul ăsta, numai necazuri îmi face!”) - de sub privirile sale atât de ştiutoare de roată, atât de obişnuite cu cenuşiul roţii de lemn - se linişti în ritmul adormitor, ca de tobă, al cioplirii din teslă. Se linişti în Marea Ştiinţă-a cioplirii de aşchii. …Şi, până-n seară, îşi termină treaba (niciun supărător foc nu mai izbucni de sub mână ori teslă, din lemn!) cu iscusinţa şi hărnicia lui atât de obişnuite - şi, la poartă, despărţit de vecin, se bucură de lumina amurgului, care se stingea, mat, în şekelii îndelung şi atât de cinstit trudiţi… Îl încerca o îngâmfare, umflată în piept, dar pe care se silea s-o ţină bine ascunsă, ca s-o deguste în voie, fără rivali şi împotrivitori: nimeni nu-i mai bun Meşteşugar decât el, nimeni! Mâinile lui plămădesc, vânjos şi degrabă, orice îşi vădeşte, clar şi la lumina zilei, fibra, ţesutul de artere ale pământului! Şi pentru ce face - câştigă bani mulţi, mulţi - deşi nu prea ştie să-i rostuiască, banii ăştia - şi ai lui din

Pag. 86

casă tot în zdrenţe se poartă…necum să mai aibă să dea şi altora, spre ajutorinţă…Dar el uneşte şi desparte, cu rost pentru ochi şi privire, tot ce-i văzut şi pipăit de mâinile sale…“Meşteşugar iscusit, deştept, nepreţuit Meşteşugar” - ce vorbe vrăjite, ce încântare fără seamăn de dulce, răsfăţătoare, atât de dulce-adormitoare… Nici urmă, în urechile sale, de sunetul durerii vorbelor pruncului său: “Tată…el sângerează în uliţă…sângerează din pricina noastră…” Şi chiar să-şi fi amintit - la colţul de uliţă, la răscruce acum, era pustiu. Nimeni nu mai stătea - nici să privească, măcar - d-apoi să se ţină de zboruri şi de luminate, blânde minuni, cu sufletele şi cu văzduhul…Întunericul era desăvârşit, în Vechea, Marea şi Sălbatica Cetate a Yerushalayimului. …Numai într-un cotlon ascuns de şopron, un prunc zdrenţăros plângea sfâşietor, ţinând strâns lipită de inimă o minge micuţă de lină văpaie, o minge închipuind, în rostul ei, o roată de car - o roată care-l cuprindea, îl îmbrăţişa, la rându-i, între spiţele ei - spiţe aburind de o tainică, de nespus pentru alţii, lumină…Numai pruncul cel zdrenţăros şi umilit văzuse, în roata de lumină, oglindindu-se chipul cel nesfârşit de blând al Străinului…Străinul care, acum, stătea în trudnica încovoiere a Roţii - stătea răstignit pe Spiţele unei Uriaşe Cruci Rotitoare-n Văzduhuri. Văzduhuri dumnezeiesc de limpezi, înstelate-n puhoi nesfârşit de lumină… Atât de strâns ţinea copilul, cu degetele şi cu sufletul, Roata - încât, din palme,-i ţâşnea sângele - sânge de văpaie, luminând a mare şi tainică vestire, umilele paie-ale şoprului. Şi lumina Roţii pe care era, parcă, crucificat - el, zdrenţărosul prunc, dimpreună cu blândul Străin, până la contopirea-ntre ei - devenea, şi ea, sângerie… Izbăvitor veşmânt, ori mreajă de sânge aprins, se ţesea, pentru întreg pământul, acolo sus, între stele. …Deasupra Yerushalayimului începu să cadă o ploaie tot mai deasă, pătrunzând printre scândurile şi căpriorii acoperişului de şopron, ca-ntr-o iesle pe care picurii de ploaie-o luminau îngereşte - şi deasupra căreia îşi lăsa, protectoare, îmbrăţişătoare, aripile, ca nişte Spiţe, o Cruce uriaşă, pe care, spre cele patru duhuri ale spaţiului lumii, sângele Pruncului şi sângele Marelui şi Tainicului Străin se-ngemănau. Dar, deocamdată, această Cruce n-o vedea niciunul dintre preaiscusiţii Meşteşugari ai Pământului. Doar un oropsit prunc - nebun şi prost… care nici nu va-nvăţa vreodată să fie iscusit sclav, Rotar-Rotitor al Cenuşii…

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Doiniţa-Ana DOBREAN

Despre viaţă, artă și frumos

Interviu cu Cosmina Oltean artist plastic Doina Dobrean: Dragă Cosmina, te știu din anii de liceu: o adolescentă în sufletul căreia nu puteai pătrunde foarte ușor, destul de introvertită la început, nu atât de curajoasă precum ai devenit. Dar ce spun eu? Cel mai greu lucru, afirma Thales din Milet, este să te cunoști pe tine însu i...darămite pe al ii, mereu în schimbare? Î i urmăresc zborul, mă bucură realizările tale, entuziasmul tău. Ne angajăm într-o convorbire, și nu prima dată... Întrebările la care trebuie să răspunzi cel mai sincer, spunea Grigore Moisil, sunt cele pe care i le pui singur. Încerc să intuiesc, așadar, întreburile pe care tu i le pui. Dar, pentru început, cum ai descrie, în câteva cuvinte, drumul parcurs până în momentul de faţă ? Cosmina M. Oltean: Sunt o persoană foarte meditativă şi melancolică, visez adesea cu ochii deschişi. Adesea mă opresc şi încerc să ies preţ de câteva minute din vârtejul timpului pentru a face mici retrospective ale micilor mele realizări. Dar spre a face o scurtă incursiune în timp, pot spune că am fost un copil modest, introvertit, dar foarte curios și dornic de cunoaștere. Nu eram conștientă de talentul și potenţialul ce zăceau în mine. Mult timp nu am fost, a trebuit să le descopăr singură și le-am descoperit la adevărata valoare destul de târziu. Dar cred că aveam nevoie de acest „târziu”… A fost o descoperire interesantă, simţeam cum mă transform într-o persoană mai bună, mai pregătită. Cred cu tărie că lucrurile pe care le descoperi singur te marchează, au o altă încărcătură, mai ales cele care ţin de sine. Am început să lupt şi să evoluez la Liceul din Subcetate, sub îndrumarea dvs. şi a celorlalţi profesori minunaţi de acolo. E fundamental să ai o bază bine fondată. Va mulţumesc nespus pe această cale. Am avut norocul de a avea profesori extraordinari, iar celălalt noroc a fost acela de a fi o elevă deschisă către nemărginita întindere a cunoaşterii! În liceu am cunoscut concurenţa şi tot datorită îndrumării dvs., am început să particip la nenumărate concursuri naţionale de artă, ce vizau desenul şi poezia. Iar rezultatele bune nu au întârziat să apară. M-am simţit onorată să particip la prestigiul şcolii. Am învăţat, printre altele, că timpul schimbă Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

culorile lucrurilor. E inevitabil, dar în mare parte sunt același copil iubitor de carte și recunoscător ca atunci și vreau să păstrez asta pentru totdeauna. Nu-mi doresc altceva decât să evoluez frumos spre o culme, să ajung departe și din ce în ce mai bună, ca om și profesionist. E o datorie faţă de sine și faţă de persoanele importante din viaţa mea pe care îmi doresc să-i fac mândri: părinţii, bunica, toată familia, prietenii și minutaţii domni profesori care mau format! D D : Mul umesc, Cosmina. Mă bucur să aflu din mărturisirea ta, vorbind atât de frumos despre oamenii pe care i-ai întânit până acuma, că au fost pentru tine ca o binecuvântare. Ce a urmat pentru tine după absolvirea liceului? CO: Numai şi numai lucruri bune. Alte studii… În mod surprinzător, spre mirarea multora, am urmat apoi cursurile Şcolii Postliceale Sanitare din Topliţa. O alegere pe care mă bucur că am făcut-o, întrucât am mai învăţat tainele unei meserii. În paralel am urmat un curs de Design la Bucureşti şi, bineînţeles, am continuat să fac artă. Din 2012 am avut o serie de expoziţii la Topliţa, Miercurea Ciuc, Cluj Napoca şi nu numai. Am devenit membru al Cenaclului „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc şi, foarte important pentru mine, colaborator la ziarul nostru jude ean „Informaţia Harghitei”. Apoi am început să apar în mai multe publicaţii din ţară, cu grafică, articole de artă sau eseuri. Lista este lungă, dar voi enumera câteva: „Aisberg” (Brașov), „Cetatea Culturală„ (Cluj Napoca), „Gând Românesc” (Alba Iulia), „Onyx” (Iași), „Luceafărul” (Botoșani), „Saeculum” (Focșani) ș.a., în câteva cărţi și pe coperţile unor cărţi. DD: Observ că jurnalismul a devenit pentru tine o adevărată pasiune. Când și cum ai descoperit-o? CO: Tot în liceu. Debutul a fost, cu mici compuneri, la revista noastră școlară, LYCEUM. Pasiunea a continuat să crească, la fel și bucuria când am debutat și în „Informaţia Harghitei”, în urmă cu doi ani, pe 22 februarie, cu un articol despre venirea la Topliţa a actorului Florin Piersic. Mulţumesc d-lui redactor-șef Mihail Groza și d-lui Ştefan Danciu. M-am ţinut apoi de treabă și am tot publicat. Iar azi activitatea jurnalistică îmi aduce multă satisfacţie și intenţionez să continui la modul cel mai serios, pe latura artistică, firește, animată de entuziasm.

Pag. 87

DD: „Eu cred că omul trebuie să caute să găsească plăcerea în însăși munca lui. Consider că munca e o pedeapsă, numai dacă omul nu se află la locul potrivit, dacă face altceva decât îi place” – spunea matematicianul Grigore C. Moisil. Din câte îmi dau seama, în tot ceea ce faci pui pasiune. Mă bucur că aplecarea ta spre artele plastice în liceu tinde să devină profesie. Ce ne poţi spune despre arta ta și despre noul statut de studentă la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași? CO: Despre creaţia mea aș spune că recent am trecut la o nouă tennică, în baiţ și o gamă restrânsă de culori, care pare să dea lucrări bune, căci până acum feed-back-ul a fost pozitiv. Încerc însă, pe alocuri, să împletesc această tehnică cu cea precedentă, în alb și brun închis. Ideea de bază e aceea de a da lucrări originale, prin combinare de tehnici mai puţin folosite. Iar acolo unde recurg ca sursă de inspiraţie la teme, motive sau manieră de redare a altor artiști, îmi doresc să reinterpretez total în maniera mea. Pentru că, până la urmă, asta înseamnă arta: să reinterpretezi, să modifici, să transformi și, dacă ai noroc, să inovezi… Nu ajută cu nimic să imiţi, fidel chiar, munca altor artiști. Trebuie să-ţi faci propia artă, indiferent dacă aceasta va fi admirată, criticată sau respinsă de cei ce formează publicul. La urma urmei, e lupta ta cu inspiraţia și cu hârtia goală ce o ai în faţă. Bineînţeles că încă de la început au fost oameni care mi-au admirat încercările, și au fost alţii care m-au subestimat, și o vor face în continuare, indiferent de ceea ce voi putea eu realiza. Nu e ușor și nu ai cum să mulţumești nici măcar un număr restrâns de oameni, darămite pe toţi. Nici nu intenţionez asta. Eu voi face în continuare ce îmi spune inima, voi continua să-mi aștern pe hârtie bucuriile, durerile, aspiraţiile, gândurile și tot ce mă frământă ori îmi alungă somnul… Cu privire la statutul de studentă la Facultatea de Arte Vizuale și Design a Universităţii „George Enescu” pot spune că îmi aduce multă bucurie și împlinire. Simt că mă aflu în locul potrivit și că fac ceea ce trebuie. A fost pentru mine un drum lung până să ajung aici, dar cred că am ajuns exact atunci când trebuia. A fost nevoie să fac mici popasuri întâi, la Liceul din Subcetate, la Şcoala de Arte din Topliţa și la Şcoala de Asistenţi Medicali, de unde am cules, pe rand, câteva pietre ce constituie fundaţia educaţiei mele. Şi aici am onoare de a fi îndrumată de profesori excepţionali. Studiez Istoria și Teoria Artei și încep să realizez ce înseamnă cu adevărat arta, care este situaţia ei actuală, care ar putea fi viitorul ei, cât este de complexă, de imprevizibilă și de greu de definit ca termen sau concept. E incredibil de greu, mulţi artiști mari și teoreticieni au încercat, însă au reușit să contureze doar o definiţie relativă. Ceea ce e foarte important e faptul că, pe lângă multe altele, aici lucrez și la ascensiunea la care aspir în jurnalismul cultural. Recent, munca de cer-

Pag. 88

cetare m-a dus în faţa artei lui Luchian, la Muzeul de Artă de la Palatul Culturii din Iași. Nu pot descrie în cuvinte bucuria și emoţia pe care mi le-a trezit această experienţă. Am o admiraţie aparte pentru frumuseţea artei lui Luchian. Viaţa și opera sa au constituit tema de la examenul de admitere în facultate, iar acum, cu prilejul acestei cercetări, am redescoperit imensa bucurie pe care sensibilitatea artei sale mi-o produce în suflet. DD: O curiozitate: de ce ai ales ca specializare Istoria și Teoria Artei? CO: Este o întrebare foarte bună. Exact asta ne întrebau și profesorii noștri când ne-am cunoscut. În cazul meu a fost ciudat, pentru că simţeam că îmi place să creez artă, să vorbesc despre artă, îmi place jurnalismul... Chiar am vrut să urmez o facultate de jurnalism, dar un master nu e exclus. Întâmplarea a făcut să existe o specializare care să înglobeze cam tot ce-mi place mie: Filosofie, Estetică, Jurnalism artistic, practică și teorie artistică (foarte multă), cinematografie (estetica filmului) și multe, multe altele. Am zis: „Wow… Asta trebuie să fac !’’, și asta fac, cu mare drag… Mă bucur că am ajuns până aici prin forţe proprii. De acum îmi doresc să ajung doar… foarte departe. Până acum totul e minunat! DD: Tu cum ai defini arta? CO: Nu este o misiune ușoară. Arta este un domeniu extrem de vast, chiar mai vast decât ar fi lumea tentată să creadă. Mai ales în zilele noastre, când cuprinde mult mai multe decât cuprindea înainte. Arta este un domeniu foarte flexibil, nemărginit, este ca un tezaur spiritual al omenirii și care mai are multe de dat în viitor. Dar eu pot încerca să dau o definiţie doar la ceea ce înseamnă pentru mine arta. În viaţa mea arta a existat mereu, a ocupat mereu un loc privilegiat și așa se va întâmpla și de acum încolo. Eu am căutat arta în tot și-n toate, mereu, iar acest lucru nu se va schimba vreodată, indiferent de împrejurări. Arta este o activitate specific umană, ce constă în crearea unei imagini luate din realitate, dar trecută prin filtrul imaginaţiei, al emoţiilor și sentimentelor pure. Arta reprezintă redarea unei realităţi prin prisma realităţii artistului și reflectă o anumită latură a personalităţii sale. Arta este o alegere, un stil de viaţă, dar mai mult decât atât, este o necesítate, un mod de supravieţuire a spiritului în momentele bune și cele de cumpănă ale vieţii, și în vremuri tulburi. Într-o astfel de perioadă ne aflăm și acum, când punem totul sub semnul întrebării și totul e aparenţă. Dacă în Antichitate se vorbea despre artă fără artiști, caci operele nu erau semnate și erau uneori producţii colective, artiști precum egiptenii sau grecii au lăsat opere de o mare frumuseţe, firesc și simplitate care nu vor înceta să stârnească admiraţie, și nu prea au lăsat „profile” de artiști, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

dovadă că era pusă arta în faţă. În contemporaneitate vorbim despre artiști fără artă, „artiști” care aspiră la un titlu ce poate fi ușor pe alte căi, dar care nu au operă și nu produc artă. Fenomenul este îngrijorător! Însuși conceptul de artă traversează o perioadă de cumpană, pentru că nu mai știm sigur în ce punct ne aflăm și încotro ne îndreptăm. Teoreticieni și istorici de artă afirmă că abia peste câteva decenii vom ști cu certitudine să dăm și un nume acestei perioade a artei. Alţii afirmă că marea artă a încetat să mai existe după apogeul Renașterii și că mare parte din ceea ce admirăm azi nu poate fi numită artă. Dată fiind situaţia, ce poate face azi un tânăr artist când aude la tot pasul „asta s-a făcut înainte, problema aceasta a fost discutată de alţii mult mai pricepuţi?” Reacţia firească e de retragere, căci ai senzaţia că orice ai face s-a făcut deja și e istovitor să încerci să aduci ceva nou. Ori asta trebuie să se producă natural, spontan și nu sub presiune și constrângere. Căci lucrurile bune și noi își au rădăcinile în spontaneitate și firesc. Să nu uităm că dincolo de critici și canoane, care uneori nu își au sensul, arta înseamnă libertate de exprimare prin mijloace proprii artistului. Iar unealta supremă a artistului este sentimentul, emoţia… DD: Spune-ne câte ceva despre activităţile tale recente. CO: Ele sunt în mare parte legate de viaţa academică, așa cum este și firesc. Dar înafara de

Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

acestea scriu constant articole de artă, lucrez la grafica mea ori de câte ori am ocazia, pentru că majoritatea timpului sunt cufundată în cărţi de specialitate…, multe cărţi. De asemenea, răspund diferitelor propuneri pe care le primesc. Prin urmare, pe 8 martie a avut loc lansarea noii cărţi a d-lui Ionel Simota, care a ales pentru copertă o lucrare din noua mea serie, după ce cartea Cântare și Tăcere, lansată la Miercurea Ciuc în august 2014, are pe copertă o altă lucrare ce îmi aparţine. De curând, am colaborat cu d-na Cristina Timariu pentru ilustrarea primei sale cărţi de povești pentru copii Pădurea Așa-Zic. Povești mici pentru copii mari. Așteptăm cu entuziasm să apară și să placă. Pentru mine a fost frumos să evadez puţin în lumea poveștilor și să creez imagini de basm. Aceasta este a doua carte pentru copii pe care o ilustrez și sunt bucuroasă. Îi mulţumesc și d-nei Cristina pe această cale pentru că s-a gândit la mine și a avut încredere că voi crea personaje frumoase. Sunt realizări frumoase și sper la cât mai multe pe viitor… DD: Gândurile noastre le exprimăm în cuvinte, apoi ele devin fapte. Prin faptele noastre, chiar dacă suntem „mici”, putem deveni mari. Mă bucur pentru realizările tale, pentru încrederea pe care ai dobândit-o în for ele proprii, pentru visele tale. Î i doresc sănătate, realizările visate, fericire și să ai binecuvântarea divină. Fericirea? E armonia dintre ceea ce gândești, ceea ce spui și ceea ce faci. (M. Gandhi)

Pag. 89

Ion N. OPREA

La castelul Miclăuşeni, Butea, Iaşi, « Călătorie la 1900” în septembrie 2014

“În anul 1752 vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter, în formă de cruce. Conacul avea 20 camere, câte zece pe fiecare etaj. Grajdurile conacului adăposteau cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului. Interesat şi preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie a construit în anii 1821-1823 o biserică în curte, în apropierea Castelului, înzestrând-o cu o catapeteasmă frumoasă în stil baroc, cu numeroase şi necesare obiecte valoroase de cult. El este şi cel care s-a ocupat de construirea grajdurilor pentru cai. “ Pag. 90

a rubica Bizarerii din pagina cu Opinii a Ziarului de Iaşi din 23 august a.c. citisem că “5 lei pentru adulţi » taxa de vizitare la mânăstiri este un semn că în România biserica e departe de a face afaceri perfecte. Acelaşi ziar însă, din 26 august ne atenţionează şi ne trimite la reţeaua de socializare Facebook: « Fiţi « Boier ori cucoane », la Castelul Miclăuşeni se reface atmosfera de epocă. Evenimentul, ne spune Paula Scânteianu, aflat la prima ediţie, se desfăşoară în zilele de 6-7 septembrie 2014 şi promite atmosfera specifică perioadei Belle Epoque, cu « zaharicale şi poveşti boiereşti cu iz dulce-amărui, cocoane, mofturi, moftangii, muzichie şi trăsuri, jocuri şi ateliere pentru copii, make up şi accesorii de epocă, târg de antichităţi şi hand made ». Puteţi deveni « boier ori Cocoană » într-o frumoasă poveste, aflată la prima ediţie, intitulată « Călătorie la 1900 ». Evenimentul va avea loc la Castelul Miclăuşeni din Butea, Iaşi, în perioada 6-7 septembrie. Deschiderea va avea loc sâmbătă la ora 10 şi se va încheia a doua zi, duminică, la ora 18. Invitaţia este făcută pentru toată lumea direct pe reţeaua de socializare facebook – fără ca cititorilor Ziarului să li se spună cine sunt organizatorii, dar socotim că Biserica nu lipseşte, dovedindu-şi de data aceasta abilităţile şi în această privinţă, din motivele pe care cititorii le vor înţelege – dar ni se precizază preţul, diferit în funcţie de serviciile prestate. Astfel, pachetul complet « Belle Epoque » este de 200 lei şi include prânz cu meniu de epocă, dineu şi o noapte de cazare cu mic dejun ; pachetul « Castelan » la 160 lei include dineu şi o noapte de cazare cu mic dejun , iar pachetul « Serată » la numai 100 lei conţine doar participarea la dineu… Cei care doresc să meargă pentru activitatea de la Castel şi pentru Târg au intrarea liberă, scrie Ziarul. Organizatorii ( ?) recomandă participanţilor să apeleze la vestimentaţia adecvată epocii : culori pastel, bluze bufante, fuste lungi şi ample, mănuşi şi umbrele din dantele, şaluri, perle, pălării cu borul mare, joben sau melon, baston, pantalon de stofă. Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza este o clădire în stil neogotic, construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturdza şi soţia sa Maria în satul Miclăuşeni, la 20 km. de Roman şi 65 km. de Iaşi, în prezent aflat în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei şi este inclus în lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2010, ca parte a ansamblului Mânăstirea Miclăuşeni – format din trei monumente: Biserica „Sfinţii Voievozi”, „Buna Vestire”-datând din 1787; Castelul Sturdza-datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea; Parcul- datând din secolul al XIX-lea. Despre conacul propriu-zis este de reţinut în primul rând anul 1410 când domnitorul Alexandru cel Bun (14001432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în SfaOnyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

tul domnesc, o moşie situată în apropierea de Lunca Siretului, devenită cunoscută sub numele de Miclăuşeni. După moartea vornicului, la 1591, 25 aprilie, urmaşii au vândut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623) căruia i s-a întărit şi satul cu acelaşi nume la 1598. La începutul secolului al XVII-lea, vistiernicul Simion Stroici a construit aici la Miclăuşeni un conac ale cărui ruine se mai vedeau şi la începutul secolului al XIX-lea. La 5 iunie 1622 vistiernicul a lăsat satul Miclăuşeni „Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei şi fiului meu, Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot pentru că i-am luat predânşii ca să-mi fie feciori de suflet”. La sfârşitul secolului XVII-lea (în 1697) urmaşii lui Lupu Prăjescu neavând moştenitori direcţi au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau. La 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza, pe moşia căruia au continuat să muncească ţăranii clăcaşi şi ţiganii vătraşi robi, despre care Costin Merişca scrie în lucrarea „Castelul Miclăuşeni în cultura noastră” (Editura Cronica, Iaşi, 1996) că au continuat să poarte numele după meseriile practicate: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu… Şi mai scrie istoricul mai sus amintit în aceeaşi carte: „Miclăuşenii n-a fost o localitate reprezentativă pentru satele din jur, de vreme ce jumătate dintre locuitorii săi erau urmaşii foştilor robi ţigani, vătraşi romanizaţi şi siliţi să se gospodărească. Dar, pe de altă parte şi realitatea social-economică a fost o piedică, precum şi discordanţa între cultura la nivel european al boierilor şi puţinul lor interes pentru propăşirea intelectuală a ţăranilor”… În anul 1752 vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a reclădit conacul boieresc, construindu-l cu demisol şi parter, în formă de cruce. Conacul avea 20 camere, câte zece pe fiecare etaj. Grajdurile conacului adăposteau cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului. Interesat şi preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie a construit în anii 1821-1823 o biserică în curte, în apropierea Castelului, înzestrând-o cu o catapeteasmă frumoasă în stil baroc, cu numeroase şi necesare obiecte valoroase de cult. El este şi cel care s-a ocupat de construirea grajdurilor pentru cai. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

jurul conacului un parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. „A fost cel mai mare parc particular din Europa, cu 42 de hectare, avea un lac pe care se trecea cu barca. Se spune că aici a scris Alexandre Dumas – fiul multe cărţi. Mobilele care au fost erau din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intersii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, cu motive geometrice şi florale. Scările erau din marmură de Dalmaţia. Plafoanele şi pereţii interiori erau toţi pictaţi în ulei, pe ele aflându-se înscrise numeroase dictoane în limba latină. Părţile componente din lemn, uşile, ferestrele, lambriurile, scările interioare erau realizate din lemn de stejar, tei şi răşinoase, bogat sculptate, profilate, traforate şi lustruite cu şelac la nivel de mobilier stil. La exterior, pereţii erau împodobiţi cu decoraţiuni în autorelief, printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza – un leu cu o sabie şi o ramură de măslin sau elemente simbolice realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke, ajutat de către Maria Sturdza care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei. Elementele neogotice stau în decoraţiunile Castelului: turnuleţele gotice, armuri medievale, sala de manej, dictoanele latineşti înscrise pe pereţi, turnul de intrare cu pod peste şanţul cu apă ”, prezintă ghidul edificiul. Alecu Sturdza s-a ocupat şi de achiziţionarea de cărţi şi manuscrise care au îmbogăţit colecţiile conacului. “Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţie de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi dumnealui un mare număr de letopiseţi manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine”, scrie Mihail Kogălniceanu în Prefaţa la Cronicele României sau Letopiseţele Moldovei şi Valahiei, ediţia a II-a. Deşi era văr cu domnitorul Mihai Sturdza (1734-1849), Alecu Surdza a îmbrăţişat şi susţinut ideile revoluţionare de la 1848. A murit de holeră în anul 1848 şi a fost înmormântat în biserica conacului. Există suspiciunea că ar fi fost otrăvit din porunca domnitorului. De administrarea domeniului, după moartea sa, s-a ocupat Ecaterina (Catinca), soţia sa care a lăsat moşia fiului său George A. Sturdza în 1863. În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, şi s-au mutat la moşia Miclăuşeni.

Pag. 91

Dornic să refacă clădirea conacului, noul proprietar a vândut câteva păduri, a luat cu împrumut 100.000 lei de la Societatea de Credit Financiar Român, cu gaj pe moşia Miclăuşeni, şi între anii 1880-1904 a construit pe amplasamentul vechiului conac actuala clădire, un palat în stil neogotic, copie a castelelor feudale apusene, amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitectul Iulius Reinecke şi I. Grigsberg, cu următoarea inscripţie pe pereţii clădirii: „Casa ridicată aici de strămoşul Ioan 1752, sub Matei Ghica Principe, adăugându-se de către Dimitrie biserica şi grajduri, sub Ioan Sandu Sturdza Principe, mărită şi încorporată cu grădini de Alexandru şi Ecaterina părinţi, sub Mihai Grigore Sturdza Principe, ﬁind adăugat manej în anul de la Hristos”. Într-adevăr, Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi de marmură de Carara, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigraﬁce de mare preţ, numai colecţiile de cărţi numărau 60 mii de

exemplare, multe din ele-ediţii princeps sau rarisime, după cum informează sursa noastră Wichipedia. Singurul copil al lui George Sturdza şi al

Pag. 92

Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina, care s-a căsătorit în 1897 cu Şerban Cantacuzino, fără a avea copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina rămânând văduvă de tânără, ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, care, dovedindu-se dezinteresat de moşie, a emigrat în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1907, cu ocazia răscoalelor, ţăranii din Miclăuşeni şi Butea s-au adunat la poarta de la răsărit a conacului şi au cerut să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele, a pus un slujbaş să noteze cât pământ vrea fiecare, apoi le-a spus să meargă acasă, că vor primi pământul dorit. În timpul primului război mondial Castelul a servit ca spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au lucrat în el ca infirmiere. Marele compozitor şi violonist George Enescu a fost şi el oaspetele spitalului, concertând la patul răniţilor. În anul 1921, prin Legea agrară ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1700 hectare pământ, parcelat în 810 loturi. Mult timp administrarea Castelului a fost făcută de Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino. În 1944, odată cu apropierea ofensivei sovietice, Ecaterina a părăsit Miclăuşeniul, luând cu ea din odoarele bisericeşti constituite la 1823 de marele logofăt Dimitrie Sturdza. Iniţial, ea a refuzat să evacueze şi Biblioteca, predând Episcopiei Romanului inventarele. În iarna 1944 în Castel au staţionat prizonieri nemţi. Castelul a fost grav devastat de trupele sovietice care, neobişnuite cu cartea, au folosit cărţile drept combustibil pentru sobe, cum au procedat peste tot unde au găsit cărţi, nu numai în România. Unele volume au fost găsite mult timp în localitatea Târgul Frumos folosite ca ambalaje în prăvăliile locale. Din Castel a dispărut şi mobilierul Ni se relatează, parte din cărţile rămase au fost strânse de Iacob Popper şi Jean Ackerman, anticari, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice cu scop de a le proteja. Unele au fost depuse la sediul ARLUS din Iaşi, altele vândute Bibliotecii Centrale Universitare Iaşi ori scoase din ţară. Parte au rămas Bibliotecii Episcopiei Romanului… Spre sfârşitul vieţii Ecaterina Cantacuzino s-a călugărit sub numele de maica Macrina. La 21 aprilie 1947 ea a donat Episcopiei Romanului Castelul Miclăuşeni, parcul de 30 hectare cu pădurea, biserica clădită de părinţii săi, Gheorghe şi Maria Sturdza, şi toate dependinţele, cu Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

clauză ca aici să se amenajeze o mănăstire pentru maici. În anul 1953 comuniştii au desfiinţat aşezarea monahală de la Miclăuşeni iar maicile au fost mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, domeniul de la Miclăuşeni intrând în proprietatea Statului. Ecaterina a murit la Schitul Cozancea iar osemintele ei au fost aduse în 1970 şi înmormântate în cimitirul familiei de lângă biserica din Miclăuşeni. Castelul a servit şi ca Depozit militar pentru material explozibil. În 1960 a devenit sediul Centrului de plasament pentru copii handicapaţi psihic sever, aici a funcţionat şi o Şcoală specială. În noaptea de 23 decembrie 1968 la mansarda Castelului a izbucnit un incendiu şi au ars şi ultimele mobile originale. În 1985 mansarda şi acoperişul Castelului au căzut pradă altui incendiu devastator. Apa folosită la stingerea incendiului a contribuit la degradarea progresivă a imobilului în întregimea lui. În anul 2002, la un an de la mutarea de aici a Centrului de plasament a copiilor cu handicap, Ziarul de Iaşi din 12 august cu titlul „Castelul blestemat zace în paragină”, semnat Mirela Corlăţan, consemna că încă mai persista mirosul de urină îmbibat în pereţii şi duşumeaua Castelului. Adevăratul blestem a castelului nu a fost focul cât mai degrabă oamenii care l-au devastat dar au pus şi focul. Loc înfloritor ca întâietate a drumurilor principale ale Moldovei, care duceau spre Ţarigrad, Liov, Cracovia şi Danzig, strălucirea Miclăuşenilor a pălit an de an, mai ales după ce capitala Moldovei s-a mutat de la Suceava la Iaşi, cum avea să se întâmple mai târziu, după Unirea de la 1859, şi cu Iaşi faţă de Bucureşti, care nici astăzi nu-i prea interesat de soarta restului localităţilor ţării. În 2001 Castelul a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. La 13 octombrie 2001 Centrul de plasament s-a mutat în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu. În 2003 regizorul Sergiu Nicolaescu a turnat câteva secvenţe din filmul „Orient Express” la Castelul de la Miclăuşeni. „E destul de necunoscut Castelul de la Miclăuşeni ca arhitectură între castelele româneşti şi eu zic că e un loc care ne face cinste. E o mândrie însemnată, lucrurile sunt extraordinare şi dovedesc existenţa unei atitudini deosebite. Mitropolia Moldovei şi Bucovinei a înţeles foarte bine necesitatea prezenţei noastre şi a accepOnyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

tat să filmăm la Miclăuşeni, lucru pentru care îi mulţumim”, declara Sergiu Nicolaescu la premiera filmului „Orient Express”. Prin Hotărârea Guvernamentală nr. 1170 din 2 octombrie 2003 s-au stabilit reparaţiile necesare la Castel şi a peisagisticii în zonele adiacente. În 2004, cu bani europeni, 2,4 milioane lei, care înseamnă 685.700 euro, Mitropolia a început restaurarea Castelului şi a dependinţelor. În anii 2003-2005 aici s-au efectuat importante lucrări de consolidare şi restaurare, lucrări generate de infiltrarea apelor subterane, finalizarea zugrăvelilor interioare şi exterioare, restaurarea întregii picturi, reconstituite după fotografii elementele decorative, piesele de mobilier din lemn, ferestrele, uşile, lambriurile, sobele şi parchetul original, corect conservate. S-a păstrat şi textul Pisaniei vechii biserici construite de vel-vornicul Ioan Sturdza care are următoarea inscripţie în limba română cu caractere chirilice: „Această sfântă biserică întru care se prăznuieşte seborul sfinţilor celor fără de trup îngerii Mihail şi Gavril care din temelie sau ziditu de dumnealui Ioan Sturdze vel-vornic fiul Sandului Sturza vel-logofătu la leat 1782”. Camera în care a locuit Ecaterina Sturdza – şi nu numai ea – are parchet nou şi gresie crem la toaletă, iar mobilierul, reconstituit, imită originalul, dar nu este din trandafir. Acum castelul de la Miclăuşeni are cu totul altă faţă, de aceea şi urarea din Ziarul de Iaşi pe care o completăm: Fiţi “boieri ori cucoane”, bineveniţi la Miclăuşeni de 6 şi 7 septembrie 2014, unde vă aşteaptă un parc minunat, un edificiu cu camere cochete, cu apă curentă, baie şi toalete, o bucătărie utilată ultramodern la care măicuţele mânăstirii realizează adevărate miracole culinare. Să nu vă uitaţi costumaţia – jobenul, bastonul şi…! Cu trecerea de la ruină la actualul Complex turistic monahal cu numele „Sfântul Ilie” emblemă de suflet şi acţiune a celor vrednici, se punctează încă un important punct turistic pe harta judeţului Iaşi şi a României, merite care îi revin Patriarhiei României şi Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.

Scriitoare, poliglotă, pictoriţă, istoric, alpinistă, pasionată de rochii superbe. A cucerit vârful Monch şi a pus acolo un steag românesc cu broderie făcută de mâna ei. O femeie incredibilă, despre care ştim prea puţin – Elena Ghica (Dora d-Istria)

Pag. 93

Ioan Mugurel SASU

MOŞUL

ine o vârstă în viaţa oamenilor obişnuiţi care apare după consumarea etapelor caracterizate de apelative specifice momentului, băiete, tinere, domnule etc, dar la urmă îşi face apariţia una depersonalizatoare şi plină de insinuări referitoare la momentul ultim: “moşule!”. Ei bine, moşul are avantajul unei bogăţii de amintiri, din păcate unele ştirbite de farsele memoriei, dar care îi permit să facă aprecieri logice, cel puţin bazate pe logica proprie, asupra căii pe care vor trebui să o urmeze ultimii paşi. Moşul nu aşteaptă sfaturi, nu ar avea de la cine, o parte a grupului de prieteni nu mai sunt, alţii se află departe, unii fizic, alţii psihic, gata, trebuie să se descurce singur. Familiştii au avantajul de a face faţă întâi problemelor altora, abia ulterior, uneori chiar mai târziu decât prea târziu, celor proprii, adică acelora care niciodată nu cad în sarcina altuia. Reprezentanţii generaţiilor mai tinere au o avalanşă zilnică de greutăţi de ridicat şi transportat pe umerii sufletului şi ai minţii, încât este preferabil să nu li se mai dea şi alte teme de gândire. În lumea lor, moşul, cu toată logica lui, nu reprezintă altceva decât o formă anacronică de “încurcă-lume”. El însuşi se simte astfel atunci când iureşul cotidian îl împresoară, învăluieşte şi anihilează. Ideal ar fi să te retragi acolo unde să nu deranjezi pe nimeni, bun, dar unde? Casa a funcţionat ca “acasă” atâta timp cât avea puterea necesară să o facă să fie ca atare. Acum hârleţul nu pătrunde suficient de adânc în sol, sapa este grea şi are cadenţă lentă, mila, care altădată era stăpânită, face să tremure mâna în cazul în care ar fi necesară sacrificarea unui animal, pomii rămân cu fructele pe ramuri, iar vântul flutură nemilos prin găurile acoperişului rămas de multă vreme fără reparaţii. Străpungând norii, o rază de lumină aduce oarecare căldură pe fruntea uzată de tristeţi şi pe mâinile obosite şi mereu înfrigurate. Ar putea aduce şi o speranţă? Da, dar n-o face. Firesc, de ce ar avea nevoie astrul zilei de ceva ce oamenilor nu le mai este de nici un folos? Privirea mângâie ograda, oare asta face parte din ritualul despărţirilor, că şi de unele momente ale tinereţii îndepărtarea s-a produs tot după lungi şi neajutorate priviri? Căţelul, simţindu-se băgat în seamă, a dat scurt din coadă, apoi citind greutatea ascunsă după ochii moşului, a ridicat urechile şi s-a aşezat lângă gard, poate ar fi vrut să ajute la susţinerea poverii nemărturisite dar precis existente. Să nu creadă cineva că motanul rămâne insensibil la tot ce se trăieşte în incintă, clipea şi privea spre mâinile sprijinite pe baston, aflase el cumva că acest obiect este de folos şi că fără el deplasarea se

Pag. 94

face tot mai greu şi tot mai rar. Undeva, într-o anexă, se mai află un baston, mai puţin folosit pentru că devenise inutil înainte de vreme, lăsându-l pe celălalt pradă singurătăţii. Destin? Hazard? Parcă are vreo importanţă … Oare mai este ceva care să aibă importanţă? Vântul înfioară frunzele cu şoapta-i discretă şi rece. De la o vreme frigul este mai des prezent şi pătrunde mai profund, dar este mai uşor de suportat decât răceala dialogurilor, care, uneori mai apar, maculate însă de lipsa suportabilităţii pentru bătrânul interlocutor. Şi cât de multe cuvinte ascunde în sine tăcerea. Înţelegător, vântul usucă o lacrimă care ar fi îndrăznit să coboare pe obrazul brăzdat de timp şi de lipsa îndelungată a zâmbetului. Oare ceea ce a fost, să fie totul? Oare lumina de mâine va găsi curtea pustie? Oare vântul de mâine nu va mai întâlni decât motanul privind cu tristeţe al doilea baston devenit inutil? Tinerii răspund singurătăţii cu revoltă, maturii cu dispreţ, bătrânilor nu le mai rămâne altceva decât retragerea, care oricum vine şi eliberează societatea de cei cărora le poate fi acceptată cu mai multă uşurinţă absenţa decât prezenţa. Un cămin de bătrâni? Adică să te internezi deşi eşti sănătos? Doar bătrâneţea nu este o boală, este un stadiu, o etapă a evoluţiei de la inexistentul de dinainte la inexistentul de după. Este absurd să crezi că se află undeva un tratament împotriva ei, altul decât să te obişnuieşti cu ideea ireversibilităţii şi a iminenţei finalului. Mai important decât “dacă” este “cum”. Şi mai ales cine se va ocupa de cel care a fost dar nu mai este decât într-o formă care trebuie trecută prin ritualuri omeneşti şi pregătită pentru eterna nefiinţă. Totuşi. De ce există la om tendinţa de a analiza, cu mai multă dorinţă de a critica, faptele şi atitudinile altora, pe cele proprii mângâindu-le cu oarecare înţelegere, chiar cu o ciudată bunăvoinţă? Ar putea cineva deja ajuns la bătrâneţe, în cazul în care ar binevoi să-şi judece comportamentul anterior, să nu găsească egoism ori minciună spusă altora sau şi mai grav sieşi? Cântărite cu o balanţă deosebit de cinstită, consecinţele se dovedesc a nu fi apărut din senin. Numai că recunoaşterea greşelilor, pentru cineva care iubeşte adevărul, nu aduce decât un motiv de tristeţe în plus. Nimeni nu poate lupta cu trecutul şi nimeni, dar absolut nimeni, nu poate face a ceea ce a fost să nu mai fi fost. Cum ai putea cere altora să te pună pe primul plan, dacă la rându-ţi nu ai procedat astfel în toate cazurile? Asta deşi, uneori, amintirile au darul de a diminua diferenţa dintre ce a fost şi ce s-ar fi vrut să fie. Mânat de gânduri şi de îndoieli, moşul se apropie de gard, sprijini mâinile pe acesta şi privi pierdut în lungul drumului de pe care nu venea nimeni şi nici nu avea să vină vreodată. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Lucian GRUIA

ÎNVIEREA În Rai, sufletele credincioşilor se rugau preamărind pe Domnul, în timp ce pluteau ca nişte licurici invizibili, prin Marea sa Lumină, iar în Iad, dublurile trupurilor păcătoşilor se perpeleau ca să simtă durerea fizică, în timp ce sufletele regretau amarnic faptele săvârşite. Deodată se auzi Trâmbiţa Învierii, cu atâta putere, încât porţile de aur ale Raiului şi de plumb ale Iadului se pulverizară pur şi simpliu. Sufletele individuale coborâră pe Pământ instantaneu, cu viteza gândului. Călătorind cu o viteză mai mare decât a luminii, conform teoriei relativităţii einsteiniene, timpul şia inversat curgerea şi evenimentele se întorceau spre origini, fiecare suflet ajugând la momentul de după moartea trupului pe care îl locuise temporar, aflat în diverse faze de degradare: schelet, carne putredă cenuşă. După ce îţi găsiră mormintele sau urnele, sufletele aştepau copleşite de emoţie. Şi iată că din fiecare mormânt ieşiră 10-20 de schelete, aşa cum ieşeau câte o duzină de persoane dintr-o maşină mică, în filemele comice, cele destrămate se refăceau şi încet, încet carnea începând să le îmbrace. Cenuşa cadavrelor incinerate se aduna refăcea scheletul pe care înflorea apoi carnea proaspătă. După ce se întremară, sufletele îşi reluară locurile în trupurile care începură să se mişte. Rămăseseră pe jos, o mulţime de silicoane pentru sâni, fese, buze, care nu se puteau întoarce la locurile lor, la Înviere. Oamenii erau îmbrăcaţi ca nişte cerşetori, cu ceea ce mai rămăsese din hainele lor cu care fuseseră înmormântaţi. Erau atât de mulţi încât nu mai încăpeau în cimitire şi puhoiul lor se revărsa pe străzile localităţilor. Trupurile se reîncarnau până ajungeau aşa cum îi prinsese clipa morţii, cei mai neputincioşi şi bătrâni, maturi şi bolnavi, copii avortaţi. Un vaier prelung zgudui pământul: „Doamne, fă-ne sănătoşi, aşa nu putem trăi, suntem bolnavi!” Dumnezeu îşi dădu seama că nu puteau să se chinuiască astfel şi-i făcu sănătoşi şi în deplină putere, pe toţi de 33 de ani, cât avusese Fiul Său la răstignire. Şi oamenii însănătoşiţi începură să se înveselească. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Aveau toate simţurile aprinse, puternice, fremătătoare, bucurându-se ca nişte copii de tot ce le ieşea în cale. Euforia nu dură mult pentru că îi apucă foamea. Maţele chiorăiau pe mai multe voci, simfonia foamei cuprinsese pământul. Omenii înfometaţi începură să adulmece mâncarea prin toate locurile care le ieşeau în cale: gospodăriile celor pe care Învierea îi prinsese în viaţă. Micile magazie familiare şi supermarket-urile. Năvăliră ca un roi de lăcuste, călcându-se în picioare, distrugând totul în cale. Neîncăpând în spaţiile prea înguste ala magazinelor, le dărâmau pur şi simplu pereţii, se răneau, ţipau de durere dar se vindecau repere, acum erau nemuritori. Supermarket-urile, erau cele mai căutate, răsturnând rafturile, reînviaţii luau ﬁecare ce apuca: preparate, semipreparate, carne crudă, dulciuri, sucuri, băuturi. Când mâncarea era pe sfârşite, începură cu băutura, până când unii se agitară puternic iar ceilalţi se făcură turtă. Agitaţii începură să se bată pe ultimele ciosvârte. „Ce ne facem Doamne? Or să ajungă canibali!” – îl întrebă Sfântul Petre. „Am să-i fac să trăiască fără să mămânce. Le voi închide anusurile.” Uitând de mâncare şi băutură, trupurile îşi revendicau dorinţele sexuale reprimate pentru unii de milenii pentru alţii de secole. „Ia uite ce ţâte are fosta mea vecină, ce buci, soţia lui Aurel!” Şi începură se se repeadă la femei, pentru cele mai arătoase, încingându-se păruieli. Dar femeile erau mai numeroase şi începură şi ele să se păruiască între ele pentru bărbaţi. Iarăşi ţipete, vaiete, sânge. „Ce ne facem doamne?” – întrebă Sfâtul Petre. „Am să le iau şi sexul! – hotărâ Domnul. Fără să mănânce şi fără sex, oamenii începură să se liniştească. „Acum ce facem cu ei?” – întrebă Sfântul Petre. „Sunt prea mulţi ca să-i punem să muncească şi nici nu mai au de ce. „Îi punem să se roage!”, zise Domnul. Şi le făcură programe de rugăciuni şi cântece sﬁnte, cu pauze de plimbare prin parcurile refăcute. Dar oamenii, cu timpul, se plictiseau tot mai mult, deveneau tot mai apatici şi tot mai tăcuţi. După o vreme, au izbucnit. „Doamne, ce să facem, nu ne-a mai rămas nicio bucurie. Degeaba suntem nemuritori. Mai bine bagă-ne înapoi în mormânt!” „Şi n-o să mai cârtiţi împotriva mea?” „Nicicând!” Şi le făcu voia. Şi lumea a continuat aşa cum o făcuse în cele şase zile ale genezei. Apoi adresâduse Sfântului Petre: „Ai văzut că am făcut cea mai bună dintre lumile posibile?” „Adevărat grăieşti, Doamne!”

Pag. 95

Emilian Lucia Olaru Nenati, Eminescu, de la muzica poeziei la poezia muzicii, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Agata, Botoşani, 2012, 154 p. cuvinte însoţitoare semnate de: D. Vatamaniuc, Membru de onoare al Academiei Române şi Prof. univ. dr. Viorel Cozma. Genialitatea unei mari personalităţi, aşa cum este M. Eminescu, se dovedeşte cu prisosinţă atunci când mereu se poate descoperi în activitatea sa o latură nouă, o

modalitate de exprimare artistică la care nu puteam crede că ar fi fost şansa să ne referim. Lucia Olaru Nenati, cunoscută poetă şi prozatoare, dar şi un eminent cercetător în domeniul creaţiei şi biobibliografiei eminesciene, realizează de această dată o muncă de adevărat pionierat în ceea ce înseamnă manifestarea artistică a lui Eminescu, şi anume, publică o carte, ajunsă deja la ediţia a IIIa, cartea ce se intitulează: Eminescu, de la muzica poeziei la poezia muzicii. La o lectură fugară a acestui titlu s-ar putea crea ideea unui joc pur lingvistic, o găselniţă de filolog ce te-ar duce spre o anume facilitate a temei. Nu este deloc aşa. Despre muzica şi poeziei lui M. Eminescu s-au exprimat mari critici literari, precum: G. Ibrăileanu, cel care descoperă dominanta poeziei eminesciene drept “artă a auzului”, ceea ce desigur înseamnă sunet şi mai ales muzică, Tudor Vianu care vorbeşte în “Scriitori români” despre “dorul metafizic în care elementul acustic este un actant de prim ordin, şi a unei armonii ample, a muzicii lumii…” . Argumentează asta cu versul: “Ce mai vuiet, ce mai jale” – descoperind aici “zbuciumul muzicii lumii, zbucium care se simte în întreaga poezie eminesciană”. Dimitrie Caracostea descoperă “bemolizarea, ritmul larg şi înalt, tonul major” sau descoperă faptul că poemul “Luceafărul” este “ un grandios poem simfonic a cărui uvertură este compusă de cele şapte strofe de la început…”, deci e un adevărat concert. Şi demonstraţiile pe această temă sunt te-

Pag. 96

meinic armonizate şi aplicate de Lucia Olaru Nenati, cu argumente ştiinţifice dar şi cu o anume intuiţie, cu totul aparte. Aşa cum spunea Perpesicius “vraja poeziei eminesciene ţine de cântec şi nu cunoaşte moarte”. Blindată cu aceste argumente, dar şi cu multe altele la care apelează, şi cu mărturii ale unor contemporani ai lui M. Eminescu, oameni care au remarcat preţuirea genialului nostru poet pentru muzică, dar şi insistenţa acestuia, contrar principiilor lui da a interveni pentru cineva, intervine la Titu Maiorescu, să-i obţină o bursă de studii la Viena, tânărului student, Toma Micheru, cel ce se anunţa drept un mare muzician al vremii. Ce demonstrează Lucia Olaru Nenati în această carte? Faptul că Mihai Eminescu era un pasionat şi fin cunoscător al muzicii de valoare,şi chiar un bun şi pasionat interpret de muzică, mai ales populară. Prof. univ. dr. Viorel Cosma, în prefaţa acestei cărţi spune: “Încă odată, ni se oferă prilejul de a susţine că Eminescu a fost un necunoscut muzician profesionist, nu numai un genial poet şi scriitor”. Pornind de la “ poezia muzicii” din sufletul lui Eminescu vom regăsi mai uşor muzica poeziei” sale, cu lirismul cântecului de dor şi dramatismul baladei, cu ritmul jocului popular şi culoarea instrumentului tradiţional”. Lucia Olaru Nenati a simţit, în moştenirea eminesciană, farmecul sonor al lumii în care a trăit – fascinat – genialul Poet.” Dorul, la Eminescu, dar şi Doina, capătă forma de muzică, asemenea bocetului, sau a cântecului de jale adâncă, pentru că structura lui este una polifonică, perfect armonică pe trepte sonore tot mai înalte având ceea ce se numeşte auz perfect. Structura muzicală îl face, pe poet, ca muzica să fie, în esenţă, o chestiune normală, firească, fără pic de efort, asemenea izvorului care ţâşneşte din trunchiul muntelui şi caută liniştea câmpiei. La Eminescu muzica este însăşi poezia lui, fiind o fiinţă perfect armonică, o fiinţă având cântecul drept semn al existenţei sale. Asta încearcă, şi reuşeşte Lucia Olaru Nenati să realizeze şi să ne redea şi prin această carte, dar şi prin caseta însoţitoare; un Eminescu ca fiinţă muzicală. Caseta însoţitoare cuprinde o serie de melodii pe care Eminescu le cânta, după cum susţine autoarea, transpuse muzical, de Lucia Olaru Nenati, cea care acompaniată de orchestra profesionistă ne încântă şi ne transpune într-o lume a muzicii poeziei, prin poezia muzicii. “Înzestrată cu talent muzical şi interpretativ excelent, autoarea, preocupată de mulţi ani de aprofundarea universului eminescian, atât în Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

calitate de fost muzeograf la Ipoteşti, când a contribuit decisiv la constituirea patrimoniului muzeal şi la restaurarea casei memoriale, cât şi ca doctor în ştiinţe filologice, prin numeroasele comunicări, dar şi ca publicist şi poetă, se transpune de astă dată în rolul lui Eminescu şi, acompaniată de o orchestră profesionistă, îl înfăţişează în postura de cântăreţ la diferite ocazii. Eminescu nu dădea, evident, spectacole şi nu cânta acompaniat de orchestră, însă demonstraţia este excelentă şi mai ales, inedită.” - spune în prefaţa la această carte D. Vatamaniuc, el însuşi un excepţional eminescolog. Demersul Luciei Olaru Nenati completează şi această latură lipsă din biografia poetului, dând astfel o nouă dimensiune muzicii poeziei eminesciene, racordându-l pe Eminescu la muzica universală, acea muzică celestă, a sferelor, în care se desfăşoară poezia sa. Marin Ruscu, Lungul drum până departe, Editura Premier, Ploieşti, 2014, 288 p. După ce a publicat mai multe cărţi de poeme, dar şi două romane: “În jurul grotei” 2012 şi “Fiul vampirului”, 2013, iată că Marian Ruscu îşi continuă marşul prin proză, cu acest nou volum, “Lungul drum către departe”, volum în care autorul îşi etalează momente din biografia sa, o biografie extrem de bogată în evenimente şi fapte de viaţă, o biografie în care a avut şansa de a cunoaşte extrem de multe şi complexe caractere umane, caractere pe care, cu o anume discreţie, le transformă în personaje. Acest titlu care parcă vine din proza americană, îşi propune să ne re-aducă la viaţă unele momente ce ne sunt chiar şi nouă cititorilor, de o anumită vârstă, destul de cunoscute fiindcă leam trăit, într-un fel sau în altul, la fel. Perioada 1975- 1989 , dar şi aceea de după, cu ramificaţii până în 2014 este în prim planul acestor pagini, suculente, încărcate de anumite detalii care face deliciul cititorului. Sigur că grosul acţiunii se petrecere până în 1989, perioadă extrem de generoasă în fapte pentru un lucrător în turism, aşa cum a fost Marian Ruscu, care i-a generat materia primă pentru această carte. „În viaţă am avut parte de momente decisive când astrele păreau a se fi aliniat pentru a-mi permite sau determina schimbarea majoră” – spune autorul, parcă spre aşi lămuri cititorul, care a fost temeiul punerii pe hârtie a acestor imagini/fotografii de gânduri. Şi chiar de momente decisive a avut parte Marian Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

Ruscu în viaţă, aşa cum reiese din paginile cărţii, de situaţii limită parcă rupte din real şi transpuse în ficţionar, rupte de lumea terestră şi transpuse într-o lume extraterestră. Nu le povestesc aici, fie şi măcar pentru a lăsa cititorului plăcerea de a le descoperi. Noi, cei care am trăit vremurile de dinainte de 1989, nu am cunoscut chiar toate scenele pe care le rememorează autorul în acest roman, „Lungul drum către departe”, fie şi pentru faptul că nu am avut toţi posibilitatea de a ne afla în asemenea ipostaze. Viaţa cotidiană se manifesta pentru fiecare dintre noi în alt mod doar cu amendamentul că unele scene se intersectează şi, fiind trăite şi de noi, capătă dimensiunea realului. Scene aflate la limita dintre real şi imaginar,cu trimiteri spre literatura s.f. fac şi mai antrenantă această lectură. Remarcabilă, la Marian Ruscu, în această carte este puterea de sinteză, dar şi de radiografiere concretă a unei societăţi dominată de bune dar şi de rele, de oameni buni, altruişti şi sinceri dar şi de oameni dominaţi de sentimentul dispreţului şi al răului structural. Sunt o serie de scene de-a dreptul emoţionante în această carte, scene realizate cu mult har de autor, aşa cum este şi scena descrierii unei excursii în U.R.S.S., prin O.J.T., ca ghid, când descoperă, pe o bancă într-un parc dintr-o capitală unională, de undeva din estul îndepărtat, un bătrân care semăna leit cu tatăl său, decedat de ceva timp. Asemănarea era nu numai fizică, ci şi ca îmbrăcăminte şi ca timbru al vocii şi ca gestică, ceea ce l-a determinat să creadă că este un mesaj dintr-o altă lume. Multe secvenţe din această carte sunt demne, ele însele de a deveni adevărate romane, iar personaje precum Gheorghe ţiganul sau Fiţuica lozăreasa, personaje etalon dintro viaţă dramatică. „ Noi dăm viaţă eternului. Dacă nu am fi noi, el s-ar topi în neantul din care l-am extras. Noi l-am scos la iveală de acolo, din vremea în care lâncezea, l-am dezrădăcinat din coconul unde se cuibărise şi numai noi îl putem pune înapoi, la locul lui” – spune Marian Ruscu. Multe dintre întâmplările din această carte ar fi rămas pe vecie acolo în cocon şi nu ar mai fi dat viaţă eternului dacă nu ar fi existat acest imbold de scriitor al autorului. Extrase din cotidian şi introduse în această carte de memorialistică acele scene capătă viaţă şi, mai ales, devoalează viaţa, o viaţă trăită din plin, după cum poate remarca cititorul. Dumitru Anghel, O samă de scriitori, Editura Istros – Brăila, 2014, 498 p. cu un cuvânt de încheiere pe coperta a patra semnat de dr. dr. Magdalena Iugulescu ( o schiţă de portret a autorului). Încercând o geografie literară contempo-

Pag. 97

rană, această carte O samă de scriitori, semnată de Dumitru Anghel, aduce în prim plan scriitori din zone diferite ale ţării, scriitori care, în opinia sa, întregesc conturul literar ce şi l-a propus spre explorare, şi anume acela de a prezenta, valori, tendinţe şi chiar curente literare diverse. Cum era şi firesc, Dumitru Anghel, oferă, primul şi cel mai proeminent capitol scriitorilor brăileni, scriitori pe care îi şi cunoaşte foarte bine, cu opera lor şi cu biografia lor, ceea ce-i conferă o anume siguranţă în actul de judecată artistică, iar în alte capitole se ocupă de o serie de scriitori din: Bucureşti, Galaţi, Teleorman, Vrancea, Iaşi, Prahova, Constanţa, Satu-Mare şi din Arad. Sigur, Dumitru Anghel nu şi-a propus în această istorie literară să realizeze o istorie exhaustivă a literaturii române şi nici o scară a valorilor din diverse zone, ci mai degrabă să evidenţieze nişte tendinţe, poate mai puţin exploatate de alţii şi să realizeze nişte profile, schiţe de portret, despre autori şi creaţiile lor. Cum era şi firesc Dumitru Anghel, cunoscut critic şi istoric literar, dar şi muzical, îşi începe această carte cu analiza unuia dintre cei mai mari prozatori români şi anume cu Fănuş Neagu, brăilean, prin naştere, dar de al locului prin toată creaţia sa, despre care ne vorbeşte cu multă afecţiune, dar şi aplicat pe această creaţie atât de generoasă cu criticii săi. „Academicianul”, dar şi „Amantul marii doamne Dracula” sunt punctele forte pe care le judecă temeinic Dumitru Anghel în această antologie de critică literară cum este subintitulată cartea. Pornind de la spusa cronicarului cu O samă de cuvinte, şi mergând pe desluşirea acestui ghem atât de încâlcit, autorul desluşeşte, cu multă răbdare, cam ce este cu Fiara impară a lui Nicolae Grigore Mărăşanu, cartea care devine obiect de studiu, atent decodată. C. Gherghinoiu, Viorel Coman, Aurel M. Buricea, cu al său cântec al reginei ce seamănă atât de mult cu cântecul sirenei din Balta Brăilei,, Victoria Milescu, Aurel Furtună, Dumitru Barău, Valeriu Perianu, Liliana Spătaru, Violeta Craiu, Constanţa Abălaşei- Donosă sau Stere Bucovală sunt o parte dintre fericiţii brăileni, pe care îi are în vizor Dumitru Anghel în această carte. Dintre scriitorii bucureşteni sunt comentaţi, printre alţii: Adrian Păunescu,. Varujan Vosganian sau Lucian Avramescu. Gălăţenii sunt reprezentaţi prin: Viorel Dinescu şi Ioan Toderiţă, iar din Teleorman: prin Stan V. Cristea şi Sorin Stoian. Desantul vrâncean este compus de: Gheorghe Andrei Neagu şi Ştefania Oproescu. De la Iaşi, Dumitru

Pag. 98

Anghel îi prezintă pe: Emilian Marcu, Emil Brumaru şi Valentin Talpalaru. Scriitorii din Prahova sunt reprezentaţi de: Marian Ruscu şi Victor Sterom, iar din Constanţa Lucian Bodea şi Vasile Mizdrea. Satu-Mare şi Alba sunt reprezentate de: Corina Petrescu şi Gabriel Petru Băeţan. La o superficială privire, cititorul grăbit ar putea să spună că nu sunt adesea, din acele zone chiar cei mai reprezentativi scriitori aleşi spre a fi radiografiaţi, ceea ce este complet greşit pentru că Dumitru Anghel, aşa cum am mai spus, nu şi-a propus să realizeze un top al importanţei scriitorilor, şi nici o scară a valorilor. De acestea nu se ocupă, aşa cum se ocupă alţii, ce-şi arogă mult mai multe drepturi de a face topuri de cumetrie sau pe criterii de gaşcă, decât de anumiţi scriitori. Şi totuşi Dumitru Anghel realizează o trecere în revistă a literaturii scrisă în zonele menţionate ţinând cont de cărţile autorilor comentaţi şi nu de notorietatea lor. Remarcabil la autor este apetitul pentru sinteză, pentru evidenţierea chestiunilor de forţă din cartea/cărţile fiecărui autor comentat şi scoaterea în prim plan a calităţilor acestor cărţi. Cele câteva cărţi de critică şi istorie literară publicare de-a lungul vremii de Dumitru Anghel acreditează ideea că autorul este un bun şi sever critic literar, un serios comentator al fenomenului literar şi mai ales este în afara oricărei coterii, ceea ce ne face să punem bază pe afirmaţiile emise. Constantin Huşanu, Constantin Clisu – Prietenul meu sau Restul… e tăcere, Editura P.I.M., Iaşi, 2015, 262 p. Constantin Huşanu, unul dintre remarcabilii prozatori din Iaşi, cu activitate de scriitor deosebită, îşi face timp să se ocupe şi de …viaţa unor prieteni, scriind cărţi despre ei, sau monografii despre satele din Moldova. O asemenea carte este şi aceasta: „Constantin Clisu – Prietenul meu sau Restul …e tăcere, carte scrisă din afecţiune şi din preţuire faţă de cel ce a fost prozatorul Constantin Clisu, un nume despre care presa literară din România nu prea a avut timp să scrie. După cum se poate vedea din paginile cărţii amintite, pe alte meleaguri ale lumii, personalitatea acestui prozator de excepţie, a fost mult mai bine preţuită şi valorificată. În fond această carte, monografie, biografie, s-a născut dintr-un număr imens de scrisori, trimise o vreme cu poşta, sub formă clasică, purtând aroma, savoarea şi parfumul scrisorilor adevărate, iar mai apoi cu poşta electronică, după Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

ce acest invadator a răpit savoarea tradiţionalelor scrisori şi mai ales rostul poştaşilor în lume, cei care făceau legăturile între oameni. „Şi acum, în altă ordine de idei, vreau să-ţi comunic că sunt în curs de a tipări aici, în Edmonton, cartea pe care am intitulat-o: În calea vânturilor ( viaţa romanţată a generalului şi diplomatului american de origine română George Pomuţ), 2005 ( despre care noi românii ştim atât de puţin, îl preţuim atât de vag, de parcă ne-ar fi ruşine, iar americanii îl preţuiesc atât de mult. Şi nu este singurul caz în care un om excepţional, dar având păcatul de a fi român, este preţuit şi apreciat oriunde altundeva aiurea fără a fi măcar cunoscut acasă), şi că în a doua jumătate a lunii septembrie, când voi veni la Iaşi, te voi face posesorul unui exemplar, pentru a o judeca, cu inima şi cu sufletul” scria Constantin Clisu către prietenul său ieşean, care chiar aşa a scris, cu inima şi cu sufletul şi despre acea carte dar şi despre: Trandafiri de lumină, 1989, Un strigăt în noapte, 1992, Mama nu e vinovată, 1999, Bastardul, 2002 dar şi Restul …e tăcere, 2005. Şi Constantin Clisu a pătimit cam la fel precum înaintaşul său. În lumea în care a evadat, după pensionare, a fost mult mai apreciat. Mostre ale acestor aprecieri se pot observa din convorbirea avută cu Cetăţeanu Alexandru cel care a descoperit în Constantin Clisu o personalitate remarcabilă. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că prozatorul Constantin Huşanu şi-a pregătit-o din vreme, adunând toată corespondenţa, prin poştă, pe e.mail, pe facebook, şi alte mijloace şi salvându-le şi aranjându-le sub acest format. Sunt însemnări şi note despre activitatea intensă pe care un scriitor român a avut-o în Canada la cunoaşterea literaturii române, la cunoaşterea poeziei lui Mihai Eminescu, amplasând, prin forţe proprii, la Edmonton unicul ansamblu monumental Eminescu, fapt recunoscut inclusiv de autorităţile româneşti de acolo. „Trebuie să mărturisesc că, deşi am subscris pentru înfăptuirea acestui demers, scrie Constantin Clisu, încă de la bun început, am reflectat cu un plus de responsabilitate că luarea unei asemenea hotărâri presupune timp, un mare consum de energie şi mai ales costuri financiare”. Trecând peste toate aceste avataruri, prozatorul Constantin Clisu a reuşit să-l aducă pe Mihai Eminescu în Canada şi să-l fixeze acolo, în conştiinţa locuitorilor acelor ţinuturi. Toate aceste gesturi, proza lui, cărţile de literatură pentru copii pe care le-a publicat fie în România fie în Canada, fac în aşa fel încât să merite să fie scrisă o asemenea carte şi cu atât mai de apreciat este efortul prozatorului Contantin Huşanu cel care a ştiut să iasă din Interiorul unui cerc, aşa cum se numeşte cartea sa de proză scurtă, publicată la Editura Tipo Moldova, Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

în colecţia Opera Omnia, din Iaşi, în 2012, şi să prezinte cititorului român pe un confrate: Constantin Clisu. Vasile Mandric, Sonete, Editura Istros, Brăila,„Câtă tristeţe în ochiul tău stâng/ Şi câtă durere e-n celălalt,/Ochii tăi lăcrimează când stelele plâng/ Şi în sertarele inimii: Es ist halt.// Câtă durere eu ţi-am adus,/Chiar dacă cerul atât de departe-i,/Îşi aşează cuminte culoarea de sus,/ Să-ţi mângâie calea:Tu, victima soartei.// Distanţa enormă azi ne desparte,/,/ Timpul şi Soarta încet mă devor,/ Ca pe-o friptură cu limbă de moarte.// Numai tu poţi ierta, altul cine?.../ c-aşa sunt ursit: să duc până mor/Numai blestemele scai după mine!...”. am ales intenţionat acest sonet pe care Vasile Mandric îl postează şi pe coperta a patra a cărţii sale de sonete pentru faptul că se poate foarte uşor decoda structura lui de etern romantic, de împătimit şi de victimă a soartei cum spune într-un vers, de om posedat de poezie şi mai ales întru poezie. Pe Vasile Mandric îl cunosc de aproape 50 de ani, mai exact de 46 de ani, când amândoi eram roşi de aceeaşi patimă, de aceleaşi idealuri şi mai ales de aceleaşi vise, care unele sau împlinit iar altele au rămas doar în coaja de speranţă. Frecventam împreună, cenaclul „M. Sadoveanu” de la Biblioteca orăşenească din Paşcani, unde, oblăduiţi de un om de excepţie, prof. Gabriela Ciopraga, directorul acestui locaş de cultură, ne citeam unii altora realizările de peste zi sau de pe o săptămână pe alta. Un grup de împătimiţi în ale scrisului îşi construiau arc peste timp prin aceste creaţii literare, din care multe şi-au însuşit calea uitării acoperite de stratul gros al timpului ce s-a aşternut peste ele. Unele dintre ele şi-au văzut viaţa prin reviste literare sau chiar prin cărţi, unii dintre creatorii de atunci au abandonat cursa. Vasile Mandric şi-a luat traista cu poeme în băţ şi a plecat în altă parte de ţară, la Brăila, unde alături de cei de acolo a ţinut vie pasiunea pentru poezie şi pentru epigramă. L-am redescoperit, după un amar de vreme la nişte manifestări literare, graţie inimosului scriitor, director al bibliotecii V.A.Urechia, din Galaţi, prof. dr. Zanfir Ilie. Acum am în mână cartea sa de sonete şi citesc cu bucurie poezia sa, încărcată de romantism, de entuziasm tineresc ( tinereţea nu l-a părăsit nici o clipă), de scriere corectă, cu metafore frumoase. Ce se remarcă în primul rând la lectura acestor poeme este prospeţimea versului şi a ideilor chiar dacă sonetele sunt scrise, unele, în urmă cu 50 de ani. „Nu

Pag. 99

mai cobor din stele, nu cobor,/ Distanţa-n mine o topesc agale,/ Mă rătăcesc prin spaţii siderale,/ Pământu-n urma mea m-ajunge-n zbor.” După citirea acestui sonet ai sentimentul că mâna care l-a scris a ştiut să salvgardeze timpul iar ideile şi metaforele să rămână mereu proaspete. Sonetul este scris în 1964. Vasile Mandric scrie: „Sonet pentru o frunză, Eu, sonetul şi amintirea,, Sonet ( mai multe sonete purtând titlul simplu de sonet şi atât), Scrisoare de dincolo de noi, dar şi Sonetul beţivului, La spital, sau Sonet de primăvară. Cele 77 de sonete din această carte, care poartă evidenta doză de sinceritate dar şi de modestie încearcă să prezinte un autor contaminat de poezia fiecărui lucru din jurul său, a fiecărei întâmplări, considerând că astfel poate stratifica pentru Eternitate ( aşa cum se numesc şi câta sonete de aici) ceea ce îl frământă pe el, ceea ce el consideră a fi de maximă importanţă. Am sentimentul unei mari nedreptăţi ce s-a făcut acestui poet, acestui om care, cu siguranţă că ar fi meritat mult mai mult şi dovadă în acest sens stă chiar cartea de sonete pe care o prezint aici. Constantin Cojocari,Tatiana Badeeva, Descifrări tricatrenice, Editura Rafet, Râmnicu Sărat, 2014, 114 p. Născut la Mihăileni, raionul Râşcani, în 19 aprilie 1967, Constantin Cojocari este un nume cunoscut în arealul Republicii Moldova, fie prin activitatea politică , didactică dar şi editorial. A publicat mai multe cărţi de specialitate şcolară, monografii sau cărţi de poezie, dar editează şi ziarul „Ateneu”, şi revista “Oameni, locuri, destine”. Cine a spus cum că Omul sfinţeşte locul sigur că nu a spus-o în zadar, fiindcă un asemenea om este şi Constantin Cojocari, din Edineţ, Republica Moldova, care, înainte de a fi primarul acestui oraş este profesor de limbă şi literatură română dar şi poet, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc de această zicere de mai sus. Faptul că într-o localitate aşa cum este Edineţul, unde marea majoritate a populaţiei este, fie ucrainiană fie rusă, românii fiind în minoritare (circa 20%), totuşi a fost ales în fruntea lor, nu numai un roman, ci, chiar un profesor de limbă şi literatură română şi asta spune extrem de mult. Poate că tocmai acest fapt m-a determinat să privesc mai cu atenţie cartea lui, carte scrisă în colaborare cu Tatiana Badeeva (grafica), o carte scrisă într-o frumoasă şi îngrijită limbă română de la început pot spune cum că autorul acestei cărţi “Descifrări Tricatrenice” se remarcă printr-o bună

Pag. 100

stăpânire a limbii române, a prozodiei, ceea ce demonstrează o atentă preocupare pentru asta. Se remarcă şi coerenţa imaginilor poetice, logica metaforelor, semn că autorul, Constantin Cojocari şi-a zidit existenţa sub “Catargele iubirii” într-un “Timp grăbit”, aşa cum îl vede el, şi numai el. Versul clasic, în metru alexandrin, sau adeseori în metrul folcloric, demonstrează şansele oferite de poezia sa de a trăi acest timp grăbit cu entuziasm, un entuziasm primar, nu este o aluzie gratuită la faptul că autorul este şi primarul oraşului Edineţ. Poemele sale se adresează cititorului matur, mai ales prin titlu, dar şi prin conţinut, dar şi cititorului copil, autorul cunoscând foarte bine zisa lui Constantin Brâncuşi cum că: “Atunci când ne pierdem copilăria suntem deja morţi”. Ca un bun gospodar, şi la propriu şi la figurat, Constantin Cojocari povesteşte că: “Vitezoman fiind, prin vise,/ Prin anotimpuri trecem ne-ncetat” şi conchide, în poemul de la pag. 18: “Mi-e dor de voi şi sufletu-ntristat” ştiind că: “ Mă regăsesc în visuri vraf/ Şi ochii treji se vor/ Sculptaţi în epitaph/ De tine-mi este dor”. Această declaraţie finală arată patosul, umanismul, bucuria trăirilor şi mai ales bucuria de a-şi scrie în versuri sentimentele, sincere şi curate, cu o candoare specială. Fără a greşi, şi dacă greşesc îmi cer iertare pentru neinformarea mea, trebuie să remarc spectacolul, pentru că un adevărat spectacol al gesturilor se desfăşoară în această carte prin schiţele, crochiurile, desenele şi tuşele Tatianei Badeeva. Despre modestia poetului Constantin Cojocari vorbesc, de la sine, chiar versurile: “Nu vreau defel să caut nemurire,/ Nu vreau nimic eu ca să îmi asum,/ Nu vreau nicicum standard de nemurire,/ Nu vreau o viaţă stinsă nicidecum.// Nu vreau să caut ceruri fără capăt,/ Nu vreau nimic din suflul infernal,/ Nu vreau să-mi pun la suflet lacăt./Nu vreau să fiu un nume colosal.//Nu vreau un suflet plin de răzbunare,/ Nu vreau să-mi fac din viaţă manifest,/ nu vreau să fiu un om fără valoare,/Nu vreau să fiu un nume non-onest”. Sunt versuri de o simplitate şi de o sinceritate care nu mai trebuiesc în nici un fel comentate ci, doar citite şi însuşite ca atare. Felicit editura Rafet din Râmnicu Sărat şi pe poetul Constantin Marafet, cel care, prin strădania de scormonitor printre manuscrise, a descoperit şi manuscrisul poetului Constantin Cojocari şi a avut puterea financiară şi entuziasmul editorial de a-l face cunoscut cititorului, de a scoate la lumină truda unui om al cetăţii angajat şi în plan intelectual şi în plan social în a da demnitate limbii române acolo unde el păstoreşte oameni de diferite naţionalităţi şi o face fără obstrucţie, fără violenţă, ci doar cu ajutorul graiului românesc şi cu ajutorul limbii române. Onyx

An 4- nr 3-4 (31-32)-mart.- apr - 2015

THEODOR CODREANU - 70 La 1 aprilie 2015, scriitorul Theodor Codreanu a sărbătorit cei 70 de ani de viaţă, trecând probabil în revistă bogata sa activitate literară ca prozator, critic şi istoric literar, estetician şi teoretician al culturii. Activitatea literară a lui Theodor Codreanu a început de timpuriu. În 1977 avea definitivat romanul „Varvarienii”, a cărui odisee ia sfârşit în 1998 la Porto Franco. Tot din vremea aceea datează fragmente din cartea despre Eminescu, ,,Dialectica stilului”, publicate în „Cronica”, „Astra” „Convorbiri literare”şi „Ateneu”. În 1981 îi apărea romanul ,,Marele zid”, ca o compensaţie la refuzul editurilor de a i se publica ,,Varvarienii”, care câştigase un concurs editorial. „Dialectica stilului”, volum apărut la Cartea Românească în 1984, propunând o viziune nouă despre opera lui Eminescu, este primit favorabil de critică, apreciat elogios de George Munteanu, Edgar Papu, Zoe Dumitrescu–Buşulenga, Adrian Marino, Al. Dobrescu, Dan C. Mihăilescu, dar şi contestată de unii, cum se întâmplă cu cărţile remarcabile. În ultimii ani de dinainte de revoluţie i s-a refuzat publicarea unor cărţi importante şi cum prea multe lucruri nu se schimbaseră, nici după comedia asta, aceeaşi indivizi, rămaşi pe posturile lor de comandă, au avut multă vreme aceleaşi reacţii. Aminteam într-un eseu anterior că Theodor Codreanu escaladează piscurile literaturii române, iar pentru aceasta e nevoie nu numai de curaj, cât mai cu seamă de capacitatea de a pătrunde în universuri deschise interpretărilor, ori acest aspect priveşte arta geniilor; mai ales în cazul lor se aplică teoria lui Umberto Eco din ,,Opera aperta”. Dacă ne referim la cărţile închinate poetului naţional, „Dialectica stilului”,1984, „Modelul ontologic eminescian”, Porto Franco, 1992, „Dubla sacrificare a lui Eminescu”, Ed. Macarie, Târgovişte, 1997, „Controverse eminesciene”, Ed. Litera internaţional, Chişinău, 2004, observăm o constantă a preocupărilor şi în special aceea de a demonstra că Eminescu nu este, aşa cum se afirma „ultimul romantic european”, ci un poet modern cu deschidere spre universalitate. Paralel cu studiile eminesciene, criticul atacă un alt subiect, la fel de nebulos, opera lui I. L. Caragiale, considerată o antiteză pozitivă, eminescianismul şi caragialismul, stări paralele, ca doi poli care se resping, dar nu pot exista unul fără celălalt. După ce a îngrijit câteva volume din opera dramaturgului şi prozatorului, „O făclie de Paşte”, 1992 şi ,,Momente şi schiţe”, 1996, ambele apărute la Porto Franco, domnul Codreanu a elaborat un amplu eseu despre opera scriitorului, intitulat ,,Caragiale – abisal” în care îl aşează pe autorul ,,Scrisorii pierdute” în galeria marilor spirite naţionale. Meritul e acela de a fi demonstrat absurditatea ,,antiromânismului” caragialian, afirmat nu numai de adversarii contemporani cu scriitorul ci şi de unii comentatori actuali. O carte de o însemnătate majoră e cea închinată poetului George Bacovia, un alt autor canonic, fapt care demonstrează afirmaţia că temele mari îl fascinează pe Theodor Codreanu. Subiectul a fost atacat de un număr însemnat de critici şi istorici literari în ultimii ani, autorul însuşi citează numeroşi exegeţi. Amplul eseu ,,Complexul Bacovia”, publicat la Junimea în 2002, conceput ca teză de doctorat, a primit premiul pentru critică a Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi în 2003. Un merit aparte al lui Theodor Codreanu este relaţia cu scriitorii basarabeni începută prin anii 1985 – 1987, când publică eseuri despre Grigore Vieru, Ion Druţă şi Mihai Cimpoi. Această relaţie s-a cimentat mai apoi şi s-a concretizat în două cărţi emblematice, nu numai prin respectul faţă de fraţii de peste Prut, ci dovedind şi o cunoaştere exhaustivă a universului literar basarabean. ,,Basarabia sau drama sfâşierii”, apărută la Editura Flux, Chişinău, în 2003 şi „Duminica Mare a lui Grigore Vieru”, dau măsura preţuirii acestui univers vitregit de o istorie nefavorabilă. Lectura acestor cărţi oferă prilejul cunoaşterii unor adevăruri aflate multă vreme sub semnul incertitudinii provocate de ,,sfâşiere”. Pot fi amintite şi alte cărţi ale scriitorului huşean, cum ar fi ,,Provocarea valorilor”, Porto Franco, 1997, ,,Eseu despre Cezar Ivănescu”, Ed. Macarie, Târgovişte, 1998, volume editate din opera scriitorilor trataţi în studiile citate mai sus etc. Nu trebuie să eludăm recunoaşterea contemporanilor, numeroasele premii oferite cu prilejul diferitelor manifestări. Numai în 1993 i se oferă trei premii pentru publicistică şi critică, în 1994, Uniunea Scriitorilor din Moldova îi oferă un premiu pentru două cărţi închinate lui Mihai Eminescu. În anul 2000 primeşte prin decret prezidenţial medalia jubiliară ,,Mihai Eminescu”, iar în 2003, revista „Viaţa” din Basarabia îi oferă un alt premiu pentru critică. La vremea maturităţii depline îi urăm criticului, istoricului literar şi prozatorului Theodor Codreanu mulţi ani, o sănătate deplină şi o mare putere de muncă, pentru finalizarea proiectelor aflate pe masa de lucru. Redacţia revistei Onyx