Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )
Redactor şef: Ioan MITITELU
Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU
Corectură: Gabriela Aprodu
Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia) Emanuel POPE (Marea Britanie)
Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)
Adina HUIBAN Adrian BOTEZ Ana Maria GÎBU Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Boris MEHR Calistrat COSTIN Constantin ARCU Corina MILITARU Dan CARAGEA Doina DRĂGUŢ Dorina ŞIŞU Emilian MARCU Eugen EVU
Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George RIZESCU George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Horia Crios Ioan BABAN Ioan MITITELU Ioan TODERIŢĂ Ion Gheorghe PRICOP Ion N. OPREA Liviu PAPUC Liviu PENDEFUNDA
Lucian GRUIA Lucian Ştefan MUREŞANU Lucian VASILIU Luminiţa AMARIE (Anglia) Mariana PÂNDARU BÂRGĂU Mariana Zavati GARDNER (UK) Marina-Raluca BACIU Melania CUC Octavian LUPU Petre Ioan CREŢU Petru SOLONARU Silvia BITERE Ştefania OPROESCU Theodor CODREANU Vasile POPOVICI
NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE CEZARINA OLTEANU COPERTA: PICTURA DE CEZARINA OLTEANU
Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.
ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la Editura PIM Iaşi
Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul III Nr 1-2(17-18), ian.-febr. 2014
email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com
CUPRINS Editorial
Ioan MITITELU
3
53
BABA ŞI REVISTA DE EMIL TITOIANU
DEALUL FĂRĂ NUME
George POPA
Anton Vasile IEŞEANU
4
Theodor CODREANU
Dan CARAGEA
9
Geo GALETARU
Constantin ARCU 18
Ion N. OPREA
21 23
TREI TIPURI DE LOCUIRE ROMÂNEASCĂ: BRÂNCUŞIANĂ, CIORANIANĂ, ELIADESCĂ
Lucian Ştefan MUREŞANU
27
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ
George PETROVAI 70 A FI SAU A NU FI KAFKIAN
Boris MEHR 77 BRIȘCA, ARTA ȘI ARTRITA
Ioan BABAN78
31
CONCERT, O MIE DE AMPRENTE, MĂ VĂD PE MINE, IAR O SĂMI SPUI... E-ATÂTA DOR ÎN MINE...
EMILIAN MARCU
Liviu PAPUC
67
ISTORIA INTERZISĂ A OMENIRII ŞI CONEXIUNEA EXTRATERESTRĂ DE MARVIN WHITE
FULGURAŢII... MONO-DIALOGATE (1978-1981)
Ioan TODERIŢĂ
65
POEZIA SILVIEI BITERE: UN COPIL CARE A CRESCUT MARE
PE PĂMÎNT STRĂIN
Lucian GRUIA
63
CUPLU ŞI SPECTATOR
NOAPTEA DE LA BLAIR HOUSE
Lucian VASILIU
59
UNCHIUL VANIA
IN PRINCIPIO FUIT EMINESCU”
33
MITROPOLITUL NECTARIE ÎN ACTUALITATE
Dorina ŞIŞU 79
Horia Crios 34
AM DEVENIT, REGULAMENT DE FORMĂ, NU AM LĂSA, AM ÎNȚELES
PRELUDIU LA O FUGĂ, GODEAMIU
Eugen EVU 80
Bogdan ULMU
BALADĂ, AUMBRE, BALADĂ, COLIND LAIC, TAHIOGRAME, PASĂREA HAAR
35
CEHOV, DE VIȘNIEC (II)
Silvia BITERE
Calistrat COSTIN 36
3. POETUL UMBLĂ GOL PUŞCĂ PRIN EL, 2. BULETIN DE CONSTANŢA, 14, PARCUL TĂBĂCĂRIEI
AMANŢI FLĂMÂNZI. NU INTRAŢI, ŞARPE... BUN!, LA „MOULIN ROUGE”...
Emilian MARCU
37
MOTIV DE DEZGHEŢAT APELE, LUPTĂTORUL LA POALELE MUNTELUI, ÎN DACIA FELIX GRÂUL
Liviu PENDEFUNDA
38 40
INIMA – FLOARE DE RODIE, MAMA , ÎNVINGĂTORUL, O CRUDĂ SECVENŢĂ, UMBRA DIN NORD
41
CERCUL MIŞCĂTOR,MERGEAM DEODATĂ,FORMA SUFLETULUI, SUFLETUL RĂTĂCIT OCHIUL DE LUMINĂ, ÎNCERCARE PĂRELNICĂ, TRUPUL CONFIGURAT
George STANCA
DUBLA
82
TESTAMENT PENTRU VIAŢĂ, UŞILE, INFUZIE, AŞTEPTARE, LECŢIA DE LIMBI STRĂINE, DEFINIŢIE
84
MAPAMOND, SEZONUL, SPECTACOL
Mariana PÂNDARU BÂRGĂU Doina DRĂGUŢ
Luminiţa AMARIE (Anglia) Marina-Raluca BACIU 83 Melania CUC
ÎNSEMNUL PALATULUI ÎNSTELAT
81
42
ROBINSONADA, A LA ROBINSON CRUSOE
Ştefania OPROESCU
43
JOACA DE-A MILA, PURGATORIU, REINCARNARE SIAMEZĂ, MEREU ÎN ZIUA A ŞAPTEA, PALIMPSEST
Petre Ioan CREŢU 85 POEMUL DE SÂMBĂTĂ, POEMUL DE MARŢI, PIEZIŞ DE-A LUNGUL UNUI GÂND
Ion Gheorghe PRICOP
86
ROD DE VIAŢĂ NOUĂ, ELIAHOR
Ana Maria GÎBU
87
ORA DE PICTURĂ, PACT, CAUT ALB PRINTRE RAMURI, EŞTI CU MINE
Mariana Zavati GARDNER (UK) 88 CONFERINTA DE FAMILIE, DE VÂNZARE
Octavian LUPU
90
Gheorghe NEAGU 44
„BREAKING NEWS” PE ÎNŢELESUL TUTUROR, CINEVA CARE NU ÎNŢELEGE DESPRE CE ESTE VORBA ..., ... PREZINTĂ ALTUIA CARE NU ŞTIE ..., ... CEVA CE NU EXISTĂ.
AŞA CUM SUNT, THE WAY I AM, LACUL, THE LAKE
Corina MILITARU 92
Adina HUIBAN
STADII ALE NEFERICIRII
45
N-A MAI FOST ZI, NU ŞTIU SĂ VĂD, PE ATUNCI ÎNCĂ NU SE FĂCEA ZIUĂ, EL ERA PRETUTINDENI, M-AM HOTĂRÂT SĂ VIN
Adrian BOTEZ
46
IARNA POETULUI, EPILEPSII HIBERNALE, CÂRCEI DE IUBIRE
Petru SOLONARU 47 DE EȘTI TU TEMEIUL., VELIERUL CLIPEI, TRANSFIGURARE VINOVATA KARMĂ....
Ion PACHIA-TATOMIRESCU 48 NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI
DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (1)
Pag. 2
George RIZESCU 94 ÎNTÂLNIREA
George ROCA (Australia)97 LA MUZEU, AT THE MUSEUM, HOŢUL, CĂPRIOARA NEBUNĂ THE CRAZY DEER
Vasile POPOVICI
98
LA CEASU-MPLINIRII, TRIOLET, SETE DE ALBASTRU, PĂMÂNTUL CA O PUNTE
VIAŢA CĂRŢILOR 99 TEXTE CRITICE SEMNATE DE EMILIAN MARCU
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Editorial Baba şi revista
P
rin anul 2000 la o emisiune de la televizor o duducă realizatoare de programe stătea de vorbă cu poeta Nina Casian care povestea despre un interviu de al ei dat pe perioada socialistă a României undeva printro ţară occidentală, ţară care şi pe atunci se afla în mult prea slăvitul regim capitalist. Printre alte întrebări care i sau pus a fost şi întrebarea eie pentru vremurile dintotdeauna (care sar traduce: în vremurile de atunci, de acum şi din viitor): cum îşi câştigă pâinea cea de toate zi lele. Au urmat două nedumeriri. Prima a intervie vatei care sa mirat foarte că i sa pus o asemenea întrebare ce părea fără sens ea fiind poetă recunos cută, membră a Uniunii scriitorilor din România având în felul acesta o existenţă asigurată şi a doua a nedumerire a fost al realizatoarei interviului care nici în ruptul capului nui venea să creadă răspun sul. La întrebarea cum îşi câştigă existenţa zilnică Nina Casian a răspuns că este scriitoare la care ime diat a venit întrebarea următoare: „Bine, bine, asta înţelegem noi dar cu ce trăiţi?”. De unde se vede că a apărut un impas. Cea care realiza interviul nui venea să creadă nici în ruptul capului că există o so cietate pe lumea aceasta unde se poate trăi din scris iar Nina Casian nu se prea întrebase cum îşi câştigă pâinea zilnică scriitorii din capitalism. Este departe de mine intenţia de a ridica în slăvi un regim represiv în ceea ce priveşte orice formă de exprimare a opiniilor personale cum era atunci la noi, dar de abia în zilele noastre când am „construit” şi noi tot întro veselie capitalismul în ţara noastră, vedem cu stupoare, cu durere şi de cele mai multe ori cu ruşine în ce situaţie au ajuns nu numai scriitorii din epoca noastră prezentă ci re prezentanţii culturii în general. Întro perioadă când vedete sunt nişte „para şute” care nu lucrează nicăieri, nici nu au lucrat vreodată, îşi expun pe ecran nişte sâni burduşiţi cu silicon, nişte buze umflate cu botox de parcă ar fi luat toată săptămâna numai pumni în gură şi dintre care multe sunt convinse că Scrisoarea IIIa a scris o Guţă, Salam sau Adrian Puradelu Minune, iar ac tori mari care au adus faimă scenei româneşti sunt siliţi să apeleze la expediente pentru aşi câştiga cât de cât nişte bănuţi pentru o pâine şio legătură de ridi i. Nu pot uita cazul lui Sandu Sticlaru care a fost nevoit săşi des idă în bazar un mic atelier de făcut ei de yale. În capitalism este clar, nimeni nu are nevoie de cultură ci doar de ceea ce aduce bani. Asta este pro blema de bază. Se ştie că niciodată cultura nu a adus bani şi de aceea a ajuns acum cenuşăreasa so cietăţii. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Avem scriitori buni, unii iar geniali dar gla sul lor nu poate fi auzit nefiind preluat de mijloa cele de diseminare a culturii în rândul maselor. Apar pe icicolo diferite publicaţii unele de valoare naţională sau internaţională dar acestea sunt urgent reduse la tăcere de lipsa de fonduri. Şi în plus a apărut şi un imens curent de tâmpenie curat parcă de extracţie proletcultistă, localismul cultural adică fiecare comunitate săşi aibă propria sa revistă de cultură în care vor fi publicaţi doar cei din loca litate sau din zona respectivă. Sunt adesea primari care mai finanţează pentru un număr câte o publi caţie locală, publicaţie despre care nici măcar cei din localitate nu au habar. Revistele mari care au rămas de pe timpuri, în majoritate, au devenit „reviste în ise” adică fiecare are un anumit număr de autori pe carei publică şi cu asta basta, alţii pot să bată la poarta lor şi cu buzduganul şi nu vor avea niciodată acces. Dar să ne întoarcem să vedem care este atitu dinea celor care diriguiesc din posturi înalte viaţa socială a judeţelor. Mai anul trecut, redactorulşef de la o revistă de literatură care întrun fel adusese o oarecare faimă judeţului fiind cunoscută iar şi dincolo de hotarele ţării, a apelat la cel mai mare jupân (baron?) din capul judeţului care din postura de ditamai preşedinte al Consiliului judeţean a dat un răspuns stupefiant: „Domnule eu nu am timp de prostii, să eltuiesc 500 de lei pe tipărirea unei reviste când numai medicaţia unei babe de la Ghermăneşti costă judeţul 2000 de lei pe lună”. Eu, încă uimit, ceaş putea zice? Ce să fac dacă mama ma făcut un tip foarte în ţelegător de felul meu, tolerant, împăciuitor, ce mai încolo, încoace, un fel de mama răniţilor. Şi de aceea ascult orice of şi caut metode de îmbărbătare pentru cei care au căzut în butoiul cu melancolie sau şi mai rău, Doamne fereşte! Dar sunt şi estii pe care nu le înţeleg şi pace şi atunci începe să mă râcâie pe un deva îndoiala că lumea aceasta este cea mai dreaptă dintre lumi doar fiindcă a fost descoperită de de mocraţia americană care ia democratizat amiabil şi pe alţii (cu tunul, tancul şi ra eta). Onorabilul din fruntea judeţului fiind înainte de 1989 un brav inginer zootehnist acum gândea tot la fel. Eu nu am nimic cu baba ceea care se pare că este din sat cu stimabilul, trebuie şi ea să atingă suta de ani planificată pe plan local dar ce are dea face asta cu revista. Oare se poate pune în balanţă? Şi uite aşa revista a murit iar baba trăieşte bine mersi! Eu zic doar că bine ar fi fost ca să fi trăit amândouă. Dumneavoastră ce ziceţi?
Emi l Titoi anu Pag. 3
George POPA
In principio fuit Eminescu Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Constantin Noica Ceea ce este hotărâtor pentru intrarea unui poet în memo ria universală este crearea unor concepte şi a unor viziuni care apar pentru întâia oară în gândirea poetică. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat succint al deschiderilor originale gnoseologice şi onto axiologice efectuate de Eminescu în lirica sa, deschideri pe care le am dezvoltat în scrieri anterioare, (reunite în volumele Luceafărul – Treptele spiritului hyperionic (2010) şi Eminescu sau dincolo de absolut (2011). Natura geniului
“De observat că în parcursul metafizic al iubirii, Eminescu urmăreşte un timp drumul platonician, adică suişul de la iubirea pentru frumosul fizic absolut din lumea sensibilă spre esenţa sa arhetipală cerească, realizându-se „Erosul divin” de care vorbeşte Diotima. Dar autorul Luceafărului depăşeşte acest parcurs: de la Dumnezeul creaţiei transcende la Primordialitatea dinaintea genezei, unde are loc împlinirea absolută a confundării în iubire. Prin iubire a fost făurită lumea, Unul voind să-şi creeze astfel un alter ego pentru a ieşi din singurătate, şi tot prin iubire se face drumul înapoi, în Preludiu, scurtcircuitându-se Creaţia, care a fost imperfectă. Dar nu mai este un act ontologic, ci axiologic”
Pag. 4
Una dintre cele mai importante priorităţi eminesciene este definirea geniului. Ea se găseşte în parte în Luceafărul, unde natura geniului este văzută ca o entitate străină lumii pământeşti, dar aparţinând sferei existenţiale a Demiurgului. Rolul încredinţat aici eonului de sus, geniului, este ca, uninduse cu o făptură pămân tească, iubirea să restabilească pe Unul primordial dinainte ca acesta să se manifeste, deoarece lumea creată a fost o neizbutire, o lume pieritoare. Dar această tentativă reparatorie cu ajutorul iubirii nu reuşeşte; pe de o parte, pentru că pământeana îi cere lu ceafărului să coboare la starea de muritor; pe de altă parte, Demiur gul refuză lui Hyperion dezlegarea de nemurire fiindui teamă că, prin această încălcare a legilor eterne ale primordialităţii, ar urma prăbuşirea întregii lumi a increatului, aşa cum stă scris întro va riantă a Luceafărului : Tu adevăr eşti datorind / Lumină din lumină. / Şi adevărul nimicind, / Maş nimici pe mine. / Prin urmare, în con cepţia lui Eminescu, „adevărul” este Dintâiul, Unul. Ieşirea din pre geneză, este neadevăr, creează neadevărul. Eminescu nu a fost însă mulţumit de această viziune despre geniu aşa încât intenţiona „să modifice legenda Luceafărului şi să în alţe cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno”. Relevarea adevăratei identităţi a geniului este făcută în postuma denumită de G. Căli nescu Povestea magului călător în stele, de D. Murăraşu Feciorul de îm părat fără stea ; considerăm însă că denumirea mai adecvată ar fi Lume şi Geniu, pentru că tema acestui poem este neta delimitare din tre cele două sfere existenţiale. Aici geniul nu mai este privit drept o entitate astrală, diametral opusă unei făpturi pământeşti, adică nu mai aparţine lumii noastre, ordinei ontologice a lui Dumnezeu, ci este un străin întrun spaţiu existenţial străin, unde nu are „nici înger şi nici stea”, aceasta dăruind omului „norocul” iubirii. Geniul este „o lume în lume”, nu se află în planul Creaţiei şi, din acest motiv, Dum nezeu nu îl recunoaşte, „se împiedică de cifrul său”. El este gândire pură şi după ce se va elibera din „corpul cel urât”, geniul va crea o lume a sa proprie, paralelă celei a lui Dumnezeu. De notat că iubirea intervine şi în poemul la care ne referim, şi anume, spre sfârşit, unde făptura iubită apare însă drept o creaţie a cântului poetului, şi nu se întrupează aici, ci întro lume dincolo de a omului. inem să subliniem faptul că în acest vast poem, unde sunt puse faţă în faţă geniul şi lumea umană, componentele antitezei nu Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
mai sunt simple alegorii, aşa cum are loc în Luceafărul, ci sunt realităţi ireductibile una la cealaltă. Rezultă din acest poem că în Eminescu şiau dat întâlnire două entităţi: eul intramundan şi sinele transmundan, adică geniul redat sieînsuşi „Simţindu mă deasupra omenimii, neatingând, neatins, solitar”(Su netul păcii). Această diadă constituie „diferenţa ontologică”, „diferenţă de identitate” la Eminescu. Ea nu se află între „micul eu” al lumii materiale şi eul poetic transfigurator al lumii căreia îi aparţine, ca în concepţia lui Heidegger, ci între eul entitate a lumii noastre şi geniul „coborât” intramaterial dintro sferă existenţială străină, diferită de cea a Creatorului. Şi nu se află nici între eul empiric şi eul transcendental eli berat de empiric din gândirea fenomenologică, geniul constituind o a treia realitate. Conceperea geniului ca aparţinând unei alte ordini ontologice, constituie cea mai radicală viziune asupra geniului, depăşind definiţia formulată de Ar thur Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezen tare”: unicitate, solitudine, inadaptabilitate, inteligenţă pură, gândire sub perspectivă universală şi sub specie aeternitatis. Precum se ştie, Eminescu a fost conştient de propria sa genialitate încă din prima tinereţe, scriind în Replici: „Eu sunt un geniu,/ Tu o problemă”, iar în Geniu Pustiu : „Dumnezeul geniului ma sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nor de aur din marea lui de amar”, pentru ca mai apoi, în poemul Lume şi Geniu, să se considere aparţinând altei lumi, paralelă celei a lui Dumnezeu, de care se izolează prin unicitate („Fost am în lume unic”), iar în Odă (în metru antic), după ce a vieţuit şi depăşit experimentările mistuitoare din lumea umană viaţa ca atare, suferinţa, dragostea. visul, moartea să se redea sieînsuşi. Arheul – identitatea eternă a fiecărui om În scrierea în proză, Archaeus, Eminescu for mulează un concept personal privind individualitatea spirituală umană, şi anume, arheul. Nu este vorba de arhetipul platonician, model absolut aflat în transcen dent, a cărui răsfrângere pieritoare sunt entităţile lumii sensibile ale imanentului. Arheul constituie esenţa, ADNul ontoaxiologic al omului. Este princi piul etern din fiecare existenţial, afirmă Constantin Noica, „entitatea eterică din corpul spiritual dotată cu cea mai înaltă clar viziune”, scrie Rudolf Steiner, o „minte cosmică deschisă spre înţelegerea ortosensuri lor primordiale ale lumii”, consideră Mihai Drăgă nescu. Şi Eminescu adaugă faptul că suntem pedepsiţi ori de câte ori ne „jignim” arheul, propria noastră identitate spirituală. În raport cu „micul eu” empiric, de serviciu în experimentarea cotidianului din lumea străină unde a fost „aruncat”, geniul eminescian îşi recu noaşte drept arheu luceafărul „Ca un luceafăr am tre Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
cut prin lume”, o entitate ce pare intermediară între pla nul mundan şi tărâmul străin, transmundan, al geniu lui. Sensul cosmic al iubirii Iubirea în sens de confundare cosmică apare în diverse mituri, mai ales în gândirea hindusă. Emi nescu suie însă gradual la extrema posibilă a sensului contopirii. După ce eternul feminin este văzut ca un prototipar ideal hiperboreean, în următorul catren de model persan :Femeia goală răsturnatăn perne / Frum seţea ei privirilor aşterne. / Nu crede tu că moare ea vreo dată, / Căci e ca umbra unei vieţi eterne . / are loc mai întâi contopirea cu natura, dizolvarea în inefabilul cos mic: Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră /Or să cadă rânduri, rânduri. / apoi singurătatea în doi infuzează suflet naturii : „Voinţa ei ş‘a ta de se’mpreună,/ Atunci e suflet în întreaga fire” urmează sacralizarea iubirii : „Amorul meu este atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ”, suişul continuă spre confundarea cu divinitatea – unio mystica : / Două inimi când sembină, / Când confund pe tu cu eu /E lumină din lumină, / Dumnezeu din Dumne zeu. / Iar, în final, se transcende în preludiul gene zei, substituind pe creator : „Îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie… acel spirit divin eram noi…Misterul divin suntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... O jertfă infinită marelui spirit”. (ms. 2276 II). Ca atare, pentru Eminescu confundarea în iu bire însemna reinstituirea Ajunului, substituirea Unu lui premergător creaţiei, pentru a se transcende impasul făuririi unei lumi pradă suferinţii şi morţii. În felul acesta, are loc extrema radicalizare a viziunii iu birii, a finalităţii ei ultime, inedită în lirica universală. „Farmecul sfânt” eminescian constituie energia ma gică a inimii şi a spiritului care înaripează diada de venită monadă pentru saltul radical în Neînceputul creaţiei. De observat că în parcursul metafizic al iubirii, Eminescu urmăreşte un timp drumul platonician, adică suişul de la iubirea pentru frumosul fizic absolut din lumea sensibilă spre esenţa sa arhetipală cerească, realizânduse „Erosul divin” de care vorbeşte Dio tima. Dar autorul Luceafărului depăşeşte acest parcurs: de la Dumnezeul creaţiei transcende la Primordialitatea di naintea genezei, unde are loc împlinirea absolută a confun dării în iubire. Prin iubire a fost făurită lumea, Unul voind săşi creeze astfel un alter ego pentru a ieşi din singurătate, şi tot prin iubire se face drumul înapoi, în Preludiu, scurtcircuitânduse Creaţia, care a fost im perfectă. Dar nu mai este un act ontologic, ci axiolo gic. Armonia – complexitatea prozodică unită cu conto pirea cosmică Precum am discutat în studiul Spaţiul poetic
Pag. 5
eminescian, (1982), armonia liricii lui Eminescu este foarte complexă şi de mare rafinament. Ea se desfă şoară în următoarele planuri care se intrică şi se ar monizează între ele. Pe de o parte, prozodia savantă şi subtilă Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Pătruns deadânca sete a formelor perfecte., unită indis tinct cu desăvârşita logică internă a ideaţiei, armoni zată de la vers la vers, de la strofă la strofă. O altă componentă decisivă este constituită de melosul unic, inimitabil al versurilor, prin măiastra fructificare a potenţialul de cântare a graiului românesc. Adău găm aici că, aşa cum a recunoscut încă Titu Maio rescu, o altă prioritate euristică eminesciană este crearea limbii noastre literare, şi anume, nu numai în forma ei cea mai melodioasă, dar şi cea mai expre sivă. Pe de altă parte, în universul eminescian are loc armonizarea şi dincolo de interioritatea poemu lui, şi anume, cu exterioritatea, printro fenomeno logie deosebit de ingenioasă: convertirea lăuntrică a lumii din afară, transformarea naturii materiale în substanţă sufletească pură. Acest lucru are loc cu ajutorul unor mişcări fie ale elementelor naturii, fie mişcări muzicale, fie ale luminii. De exemplu, în poezia Peste vârfuri, intervin mai întâi mişcări ale firii – „Peste vârfuri trece lună/ Codruşi bate frunza lin” continuate de sunetul cornului: „Dintre ramuri de arini/ Melancolic cornul sună”; un exemplu de inter venţie a unor mişcări luminoase este poezia Şi dacă : / Şi dacă norii deşi se duc, / De iesen luciu luna, / E ca aminte sămi aduc / De tinentotdeauna. / Întrun cuvânt, conjugarea acestor complexe procesualităţi armonizatoare asigură liricii emines ciene acea fascinaţie particulară, acel farmec continuu. Dar această magie nu se datoreşte numai melodici tăţii şi concertului de armonizări multiple prozodice şi cosmice, ci şi unui fapt cu finalitate ontologică : ar monia este condiţia esenţială, sine qua non, a fiinţării lumii formelor în ordine umană. Ca atare, sentimen tul armoniei ne infuzează certitudinea existenţială.
zontala planului terestru şi apoi suie spre „munţii mari”, de unde continuă spre „stelele făclii” o noapte a reînceputurilor feerice. Poezia Lume şi Geniu se petrece pe munţi, de unde magul nu vrea să coboare, de teama ca legea în ălţării să nu fie uitată de oameni. Prin urmare, autorul Luceafărului ţine să reliefeze faptul fundamental că nu ezitarea, resemnarea, ci înălţarea, constituie gena noastră spirituală, matricea creativităţii româneşti. Acest lucru are loc mai ales în poezia lui Eminescu. Câteva exemple. Somnoroase păsărele pleacă de la polul pământesc, păsările, trece spre flori, ale căror miresme se pierd în văzduh, apare apoi lebăda, simbol al cântului, al aripilor şi al misterului morţii, şi urmează ridicarea spre polul ceresc „mândra lună”. Poezia Şi dacă se deschide cu apropierea iu bitei anunţată de bătaia ramurilor în geam şi se în alţă spre doamna luminii nocturne, eliberată de sub nori. Pe lângă plopii fără soţ pleacă de la contemplarea ferestrelor luminate, trece prin trei ordalii ale înveş nicirii unei iubirii venind samsaric din începuturi („O stea s –ar fi aprins”, „Ai fi trăit în veci de veci”, „Acele zâne ce străbat/ Din timpurile vechi”) şi sfârşeşte cu aprinderea candelei farmecului sfânt al iubirii. Dintre sute de catarge porneşte de asemenea de la polul terestru alunecarea corăbiilor pe mare , suie spre zborul păsărilor migratoare, apoi către sfera idealurilor şi mai departe la altitudinea de neatins a gândurilor din cânturile poetului. În Povestea magului călător în stele se porneşte de la sfatul împărătesc, de pe pământ, suim spre munţii ameţitori, apoi întro stea, iar, în final, dincolo de lumea noastră, unde se află geniul, acesta neapar ţinând lumii Creatorului. În Luceafărul, de la palatul împărătesc, se suie spre astrul invocat şi, după încer cările eşuate de a se uni cei doi poli – teluricuranic, urmează zborul dincolo atât de lumea empirică precum şi de cea cerească, spre primordialitate, spre increat. Tragicul : sacrificarea umană a Fiinţei
Muntele matricea formatoare a culturii româneşti Contrar ideii conform căreia albia stilistică a culturii noastre ar fi spaţiul ondulat dealvale, prin urmare un spaţiu şovăitor (Lucian Blaga, Spaţiul mio ritic), Eminescu postulează că sânul aprioric mode lator al spiritualităţii româneşti este muntele, aflat prin destin în miezul ţării, şi către care suie vertical balada Mioriţei : „Este muntele tată al râurilor şi al po porului nostru. Aceasta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi faptele”… „Căci nus culori destule în lume sănvesmânte/ A munţilor Carpatici su blime idealuri”. Aşa cum se spune întro doină, „acasă în suflet” românul înţelege în munţii lui,: „Sus în vârful muntelui,/ Undei drag sufletului”. Destinul eroului moldovan este cosmic : el pleacă de la ori
Pag. 6
În afară de tragicul suferinţei – rănile mate riei, sfâşierile inimi şi ale gândirii; al răului – distru gător al valorilor ale vieţii, ale spiritului; şi tragicul morţii –resimţit încă din prima tinereţe, o dată cu Mortua est ! şi marcând profund viziunea sa ontolo gică ulterioară, Eminescu adaugă două idei origi nale privind tragismul vieţii omeneşti. Pe de o parte, în două poezii postume, Mureşanu şi O, stingăse a vieţii…, după ce se întreabă dacă viaţa noastră, „ori cât de neagră ar fi ea, are vreo solie, vreun scop al mântuirii”, autorul Luceafărului, îşi pune o altă în trebare profund tulburătoare: „Nunjunghiem fiinţa pealtarul omenirii ?” Ce vrea să spună aici Eminescu? Dacă Mar tin Heidegger credea că omul este trimis de marea, Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
necunoscuta Fiinţă să perfecteze viaţa să fie „păs torul Fiinţei” autorul Luceafărului ridică ipoteza insolită, potrivit căreia Fiinţa este sacrificată de către modelul ontologic uman, ce pare a fi unicul idee pe care nu o regăsim în sisteme de gândire anterioare. O a doua perspectivă a tragicului ontologic deschisă de Eminescu se află în postuma Bolnav în al meu suflet. Aici apare ideea condamnării poetului la a reveni ciclic pe toată istoria eternităţii în aceeaşi formulă nefastă de viaţă şi în acelaşi moment spaţio temporal. Dacă pentru Friedrich Nietzsche eterna în toarcere era dorită, benefică, sortită, afirma el, celor care cred în viaţă, Eminescu împinge tragicul până la spaima unei fenomenologii sisifice funeste fără ieşire. Aşa fiind, în viziunea lui Eminescu omul nu este fiinţa unei singure morţi, ca pentru Heidegger (Sein zum Tode „Fiinţă întru moarte” ), ci a unei morţi repetate la indefinit. Odată intrat în ordinea ontolo gică, Fiinţa heideggeriană de dincolo ne joacă viaţa dea moartea pe toată desfăşurarea eternităţii. Sacralizarea Alături de Pindar şi Friedrich Hölderlin, dar mai mult încă decât aceştia, Eminescu aplică atribu tul „sfânt” aproape exhaustiv elementelor naturii şi vieţii : pământul, luna, marea, izvoarele, munţii, soarele, stelele, raza zilei, tainele lumii, scrierile poe ţilor evocaţi în Epigonii, geniile, cântul, teiul, ceasul primei întâlniri, iubirea, mormântul mamei, ora morţii etc. Sacralizând lumea, geniul eminescian – străinul îşi plătea la modul sublim faptul că a fost oaspete al lumii umane. Iată cum se reflectă, în conştiinţa unor mari creatori, sacralitatea a însuşi poetului : Ion Luca Ca ragiali scria: „Eminescu avea aerul unui sfânt tânăr co borât dintro veche icoană”. La rândul său, Octavian Goga : „Dacă ar fi trăit în vremi zbuciumate de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. Iar Svetlana Pa leologuMatta îşi încheie inspirata carte Eminescu şi abisul ontologic, cu cuvintele : „Sfântul nostru Emi nescu”. Libertatea metafizică depăşire a absolutului Cele două preocupări fundamentale de în totdeauna ale minţii umane sunt autocunoaşterea şi eliberarea din sistemul limitelor. Este vorba de liber tatea metafizică. În gândirea universală, extreme ale eliberării sunt Nirvana şi Dao, adică, precum se afirmă în stră vechea scriere indiană SamkyhaKarika, dincolo de „Existenţa care există” şi dincolo de „Existenţa care nu există”. Dar Eminescu adaugă încă o deschidere : nu numai dincolo de aporia fiinţă/nefiinţă, dar şi dincolo de orice ordine existenţială care ar institui o Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
lume, şi anume, în nelume, idee care apare în Ar chaeus. Şi este revelator faptul că fizica actuală cuan tică admite existenţa unei antilumi, opusă protolumii noastre, astfel că viziunea lui Eminescu apare drept o anticipaţie ştiinţifică. Ca atare, pentru autorul Odei (în metru antic), eliberarea metafizică are loc prin ex trema depăşire cu putinţă, dincolo de viaţă, murire şi nemurire în anterioritatea absolută, abia întrezărită de mintea umană :/ /Ah! Cum nu suntem pe când / Nici fiinţă nu era nici nefiinţă, / Nimic cuprinzător, nimic cu prins. / Nu era moarte, nemurire nu / Şi fără suflet răsufla în sine / Un ce unic ce poate nici na fost. (s.n.) / / Prin urmare, dincolo de orice determinare, de orice datum, dincolo de posibil şi imposibil „intelectul eroic” al poetului, despre care vorbea Giordano Bruno, se aruncă în Marele Deschis printro cursă a eliberării care nu sfârşeşte niciodată, nici chiar în ab solut, pentru că, scrie Eminescu, fiind oprire, limi tare, „orice idee despre absolut este negativă”… „absolutul este frate cu moartea”. Nu încremenirea în semnează libertate, ci mişcarea eternă, depăşirea continuă, zborul neîncetat al intelectului. Uluitoare idee, când ştim că ţelul suprem al minţii umane este absolutul. Este cea mai radicală deschidere, cea mai înaltă viziune a libertăţii metafizice, corezonantă cu viziunea lui Rabindranath Tagore din volumul de poezii, Lebăda, unde un stol de lebede, luând pe ari pile lor întreg universul, zboară fără oprire spre un dincolo care se depărtează mereu spre niciunde, mi ticele păsări depăşinduşi astfel neîncetat moartea. * Care a fost drumul suitor urmat de Emi nescu în această depăşire în mers continuu ? Acest drum a început prin cânt, prin melo dicitatea versului, muzica fiind continuă depăşire a morţii, datorită fenomenologiei în cele trei momente ce se condiţionează între ele: sunet, stingerea sune tului, naşterea noului sunet din energia sunetului care tocmai sa stins. Treapta următoare a depăşirii a constat în transmutarea finitudinii materiale exterioare în spaţii de suflet, sufletul fiind unduire muzicală pură. Or, miş carea muzicală este infinită, indefinită şi incaptabilă. În continuare, are loc instituirea de prezenturi eterne poetice, care însemnează salvarea momentelor sacre de vieţii de perisabilitate. Un alt moment emi nescian al eliberării spirituale este ridicarea la sublim a existenţei, a lumii, a lucrurilor, sublimul fiind „de păşire în mers făcută de intelectul uman”, aşa cum a recunoscut Kant. Finalmente, spiritul hyperionic constituie ela nul, tensiunea infinită a depăşirii nelimitate, zborul lui Hyperion către Demiurg fiind un preludiu al unei asemenea eliberări în suiş fără răgaz, dincolo de spaţii şi timpi, dincolo de fire şi nefire, dincolo de pragul începuturilor.
Pag. 7
Instinctul metafizic. Esenţa frumuseţii. Adăugăm două concepte originale de sor ginte eminesciană: instinctul metafizic şi o definiţie personală a frumuseţii. Spre deosebire de predispozi ţia metafizică, de care dispune orice om, instinctul metafizic din viziunea poetului este un act intuitiv al minţii, o „fulguraţie intelectuală”, concept de ase menea eminescian, prin care cei aleşi au revelaţia privilegiată a unor adevăruri ultime, dincolo de văzul comun, aşa cum au fost cele revelate de Emi nescu. Cât priveşte esenţa frumuseţii, Eminescu are o viziune cu totul aparte: el se întreabă „cum de nu sa gândit nimeni” că nu proporţia de forme, „sec ţiunea de aur” statică, din arta statuară a vechilor
greci, prin urmare, nu imobilitatea, ci „proporţia de mişcări”, armonia în desfăşurare constituie adevărata frumuseţe, aşa cum, adaugă poetul, are loc în ritua lul dragostei şi de sigur, în arta dansului. Prin ur mare, armonia este concepută de Eminescu drept o stare muzicală, care, repetăm, este o continuă depă şire – alternativ a clipei şi a stingerii clipei. Trebuie amintit de asemenea că Eminescu a formulat profeţii despre modernitate, similare celor ale lui Friedrich Nietzsche şi Charles Baudelaire. Astfel, despre „moartea” lui Dumnezeu şi a marilor sisteme filozofice, scrie : „E apus de zeitate ş’asfinţire de idei… Nimeni soarele nopreşte să apuien murgul serii/ Nimeni Dumnezeu sapuie de pe cerul cugetării”. Şi mai ales, ideea universalei prăbuşiri în abis, din Memento mori ://Ştim de nu trăim peo lume, ce pe ne simţite cade? /Poate că în văi de caos neam pierdut de mult… de mult.
Pag. 8
Am reunit aceste diverse revelaţii originare eminesciene sub termenul de spirit hyperionic, defi nind altitudinea cugetării eminesciene. Amintindune că Orfeu este zeu al ancestra lităţii noastre, trebuie de spus că, prin magica sa ar monie şi prin ideaţia cu aripi suind din abisal până în indefinitul dincolo, lirica lui Eminescu este prin excelenţă orfică, adică incantatorie şi iniţiatică. Iniţierea are loc în misterul naturii geniului care este străin lumii umane, în misterul unicităţii noastre arheice în univers, în sensul suprem al iubirii care poartă în pregeneză, în neînţelesul mister al tra gicului, în misterul libertăţii metafizice ultime aflată dincolo de absolut. La toate aceste probleme esenţiale Eminescu dă răspunsuri cu totul noi la ex trema unde poate ajunge tensiunea gândirii. Cunos cutul filosof Ion Petrovici afirma: „Zborul filosofiei lui Eminescu capătă îndeobşte forma supremă a vi ziunii metafizice”. „Departele” lui Eminescu este cel mai departe, : în viziunea Fiinţei, a geniului, a iubirii, a tragicului, a zborului către eliberarea spirituală su premă. Au fost „deschideri” infinite ale intelectului, experienţe transliminale.Un poet ca Eminescu este o conştiinţă a esenţelor, iar în vremuri de restrişte spi rituală, precum cea actuală, el trezeşte memoria obo sită a eternităţii. Lectura poeziei sale ne redă nouă înşine în acea elevată hipostază în care ne recunoaşte instanţa valorilor nepieritoare. Făcândune dar su blimitatea gândurilor sale, el ne spune că pentru a le înţelege, avem nevoie de aripi care ne vor purta ful gerător asemenea zborului lui Hyperion, întrun dincolo al celei mai elevate transmutări spirituale. Dar cine dispune înainte de toate de aceste aripi? Întro poezie postumă, Aducând cântări mul ţime, din 1874, Eminescu afirmă că dedică poeziile sale în primul rând tinerilor. El începe prin a se în treba: „Aducând cântări mulţime / Şi mai bune şi mai rele,/ Mă întreb cu îndoială/ Cine caută la ele ?” Oare poporul truditor, a cărui minte sărmană este preo cupată de pâinea zilnică ? Şi apoi întrebarea trece mai sus: „Cei care păzesc cântarul/ Al dreptăţii, dragă Doamne//… Sau la cei careşi pun osul/ Carul statului del mişcă?/ Ah, prea ştii mai dinainte/ Tot cei doare şi cei pişcă.// Eu nu pot să le dau lefuri,/ Nici onori, nici pensiune,/ Nus în stare ca să judec/ Merite pentru Na ţiune”. Nu aceştia îi vor înţelege gândurile, ci tinerii care, afirmă Eminescu, îi vor citi versurile cu priviri de flori albastre, astfel că în inimile lor curate vor pă trunde tremurânde poeziile sale. Din acest motiv, au torul Scrisorilor închină cartea sa celor tineri, pentru ca sufletele lor să devină tot aşa de frumoase ca şi poeziile sale. Fiecare să se transforme în ceea ce am putea numi homo poëticus eminescianus : ”Da, la voi sendreaptă carteami,/ La voi, inimi cu arìpe./ Ah! lă saţi ca să vă ducă/ Pealtă lume ’n două clipe”.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Theodor CODREANU
„ Noaptea de la Blair House ”
Din păcate, pentru România, Moscova a ştiut mereu săşi cum pere agenţi la vârf, gata să trădeze interesele ţării. Cu ajutorul lor, prestigiul negativ al „legendei negre” a României a sporit conside rabil. Prima mare greşeală a lui Ceauşescu, după 1968, a fost ideea „rotirii cadrelor”, din teama de a nu favoriza recrutările sovietice. Dar efectele perverse nau întârziat să apară. Sau degradat, mai întâi, capacităţile administrative locale, ceea ce a dus la sărăcirea po pulaţiei, observă Watts. Măsura sa luat în 1972, responsabilă cu „ro tirea cadrelor” devenind Elena Ceauşescu. Aceasta a mai fost ţinută în frâu doar câţiva ani de către Ion Gheorghe Maurer (retras din viaţa publică în 1974, în urma unor maşinaţiuni) şi de către Emil Bodnăraş, care însă a murit în 1976. Selecţia cadrelor a devenit ca priciu al incompetenţei şi preferinţelor îndoielnice ale femeii, în pos tura de Cabinet 2. Pe de altă parte, au început nemulţumirile care au fost încă un imbold pentru recrutări dinspre Moscova. Ceea ce era menit să le stopeze sa transformat în catalizator. Spionajul sovietic sa reinfiltrat rapid. Iuri Andropov deja considera România ţintă in amică precum SUA, China, Iugoslavia, Turcia sau Grecia. Şeful DIE, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Mihai Caraman, Alexandru Drăghici, Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan, Victor Dorobanţu ş.a. au fost reac tivaţi. În 1972, o delegaţie condusă de Oleg Kalughin, şeful contra informaţiilor externe al KGB, a fost primită cu căldură de Ion Stănescu şi de Nicolae Doicaru, acesta din urmă însoţindo la Man galia. La recepţia de la Bucureşti, Victor Dorobanţu (responsabil cu comunicaţiile securizate cu exteriorul) a fost acela care sa plâns lui Kalughin că Nicolae Ceauşescu e un „trădător” al socialismului şi că securitatea are în plan înlăturarea lui, adică exact ceea ce voiau so vieticii să audă. După cum demonstrează Larry L. Watts, unitatea antiKGB din cadrul DIE a fost compromisă încă din 1965, criza culminând în 1969. În 1965, Nicolae Doicaru la numit pe Constantin Iosif, protejat al său, foarte obedient, să dirijeze Biroul pentru ţările socialiste, pos tură în care Iosif a supravieţuit şi după 1969, când Biroul a devenit independent, sub denumirea de Unitatea 0920/A, revenind în subor dinea lui Mihai Caraman. La cârma DIE, se aflau Nicolae Doicaru şi adjunctul său Ion Mihai Pacepa, un apropiat al Cabinetului II. Ca raman nu a desfiinţat Unitatea militară 0720/A, ci ia schimbat abil orientarea, supraveghind nu pe agenţii sovietici, ci personalul NATO. Astfel, Ceauşescu avea bine instalat lupul paznic la oi. Gru parea prosovietică din serviciile secrete româneşti este, pe bună dreptate, comparată cu aceea a celor „cinci magnifici” de la Cam bridge: Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Con stantin Iosif, Ion Stănescu. În 1989, Caraman, probabil cel mai inteligent dintre ei, va fi scos de la naftalină de către Silviu Brucan şi Petre Roman şi numit şef al spionajului românesc postdecembrist. Petre Roman era chiar extaziat de jocul caramanesc, considerândul „unul dintre cei mai străluciţi spioni pe care ia cunoscut lumea”. Din păcate, nu pentru România. Din pricina lui şi a altui kaghebist scos la suprafaţă, Nico lae Militaru, NATO nea ocolit în primii ani postdecembrişti. Defec ţiunea lui Pacepa, de după „noaptea de la Blair House” din 1978, a arătat proporţiile catastrofale ale penetrării sovietice a serviciilor se
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceauşescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comitetul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea soţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate semnificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afacerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.” Pag. 9
crete româneşti, cu atât mai mult, cu cât acesta nu s a refugiat la Moscova, ci în Statele Unite, luând exem plul lui Anatoli Goliţân. Cei „cinci apostoli” de pe malurile Dâmboviţei au distorsionat radical politica românească de apropiere de NATO, îndeplinind obiectivul Moscovei de a arăta cât de „ostilă” este Ro mânia faţă de Occident, în falsa ei independenţă: „Discrepanţa dintre comportamentul DSS/DIE şi po liticile discutate de conducătorul român la Washin gton, Londra şi Berlin apărea nu doar ca incoerentă şi schizofrenică, ci în mod hotărât inamicală. Mos cova şi ceilalţi membri ai Pactului au exploatat, apoi, această discrepanţă evidentă ca fiind dovada impre dictibilităţii României şi au folosito ca pe o confir mare a faptului că România era un «cal troian» sovietic.”1 Drumul compromiterii naţionalismului ceauşist era bine pavat. Pacepa a deformat, ulterior, atât de flagrant politica de independenţă, încât a ve hiculat teza că, în 1972, Ceauşescu a lansat „aşazisa operaţiune (ORIZONT) împotriva Occidentului pen tru a deveni cel mai valoros aliat al Pactului de la Var şovia”, ceea ce „a servit admirabil scopurile dezinformării sovietice”2. Faptul a fost posibil în condiţiile bicefalităţii conducerii României din sânul PCR, adevărata cauză a incoerenţei schizofrenice a politicii româneşti: „Se pare că DIE a fost capabilă săşi atingă acest scop cu sprijinul Elenei Ceauşescu, care a devenit deosebit de apropiată de DSS/DIE şi, în special, de ministrul ad junct al lui Stănescu Nicolae Pleşiţă, ofiţer de Securi tate de carieră. În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceau şescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comite tul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea so ţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate sem nificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afa cerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.”3 Pacepa se va lăuda (în 1987) că acesta a fost chiar proiectul său, aprobat oficial în 1973. Aşa a început coşmarul erei Ceauşescu, dus pe culme în 1989. Vinovăţia îi aparţine, în primul rând, „conducătorului iubit”, care na înţeles până la capăt că sistemul comunist este incompatibil cu „naţiona lismul” său, în faţa căruia internaţionaliştii şiau luat cele mai abile măsuri. Devine tot mai clar (ceea ce am susţinut demult, şi în A doua schimbare la faţă, carte proiectată încă din 1991) că Elena Ceauşescu a fost o fanatică internaţionalistă, de unde şi vulnerabilitatea ei în faţa agenţilor Moscovei, care îi cunoşteau şi unele păcate mai vechi, de ordin erotic (ar fi cochetat cu ofiţeri nemţi), dar şi de ordin matrimonial, care ar fi dus la moartea celui implicat, medicului familiei
Pag. 10
Ceauşescu, un anume Shahter. Watts ajunge la o con cluzie similară: spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, „Elena nu a avut şi nu a apărat poziţiile «naţiona liste». Din contră, ea era cunoscută ca o puternică «in ternaţionalistă», categorisire care se aplica multora din cercul ei, spre exemplu ca agenta sovietică şi ad junctă a şefului secţiei externe, Ghizela Wass, sau Ana Toma şi Tatiana Bulan, ambele măritate cu ofi ţeri GRU, care au condus Poliţia Politică şi Academia Militară în perioada stalinistă.”4 Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia sau adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. În pofida maşinaţiunilor sovietice, România continua să aibă prioritate în relaţiile cu Statele Unite, în anii ’70, de la administraţiile Kennedy şi Johnson până la cea a lui Richard Nixon, ultimul adoptând chiar principiul „România pe primul loc” în relaţiile cu statele socialiste. În 1973, Henry Kissinger recu noştea că „România şia pus capul în joc pentru noi.”5 Bucureştiul continua să aducă la isterie pe oficialii Tratatului de la Varşovia. Mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării, în urma refuzului românilor de a admite desfăşurarea şedinţei Consiliului Miniştrilor Apărării ale Pactului la Bucureşti, a vorbit de „o in sultă şi o provocare crasă, una dintrun şir de nume roase exemple ale impertinenţei cu care tovarăşii români se comportă mai nou.”6 După cum am mai amintit, Greciko a mers până acolo încât a solicitat o imediată intervenţie armată. Iată şi răspunsul lui Ni colae Ceauşescu, două săptămâni mai târziu, când a reiterat şi invitarea Statelor Unite de a exploata în comun rezervele petrolifere din Marea Neagră: în discuţia cu Henry Kissinger, el a prezis prăbuşirea imperiului sovietic „mult mai curând decât o suge rau trecutele cicluri imperiale”: „Înainte era nevoie de 100 de ani ca un mare imperiu să se prăbuşească. Acum lucrurile se mişcă mult mai rapid.”7 Adevărat, însă cu apropiata prăbuşire a impe riului sovietic, crunta ironie a făcut ca Nicolae Ceau şescu însuşi să devină ţap ispăşitor, viclenie a istoriei pe care el na înţeleso. El, care prevăzuse căderea im periului, se va prăbuşi odată cu acesta! Explicaţia e crudă în simplitatea ei: dictatorul român, îndepăr tânduse de centrul imperial, nu sa putut desprinde, simultan, de comunism. El na fost în stare să înţe leagă erorile utopiei lui Marx şi Lenin. Vladimir Bu kovski a arătat că eroarea de căpătâi a sistemului a constat în prioritatea acordată principiului „repatiţiei după nevoi” a resurselor economice, iar nu modului lor de realizare. Or, resursele se epuizează dacă rămân în planul secund al politicii, ducând, final mente, la sărăcie. Marx se mai iluziona că statul bur ghez va dispărea, ca opresor, dar efectul utopiei a dus la întărirea acestuia până la dictatura absolută, oglindă a eşecului primului principiu8. În capcana dictaturii a căzut, inevitabil, şi Ceauşescu. Prin apro Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
pierea de America însă, istoria ia mai dat două şanse de împlinire a independenţei organice, una ratată în in terior, a doua în exterior şi interior deopotrivă. Prima a fost momentul Conferinţei de la Helsinki, din 1975. România a avut un rol esenţial în pregătirea acesteia comparativ cu „aliatele” din Blocul sovietic. Luase iniţiativa încă din iunie 1970. Cum principala preo cupare a rămas pericolul sovietic, conducătorii ro mâni au insistat enorm ca Statele Unite să se implice întrun sistem de securitate european. În această per spectivă a conceput Bucureştiul Procesul Helsinki, numind viitoarea instituţie permanentă „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. „Coşurile I, II” priveau securitatea propriuzisă, cu principiile suveranităţii, independenţei, respectării frontierelor dintre state, neamestecului în treburile interne etc., prioritare pentru România, iar „Coşul III” se referea la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. La nego cieri, România şia impus ţinta politicii sale centrale, încât statutul de membru al Procesului Helsinki tre buia să se bazeze pe principiul: „numai statele, su biecte egale ale dreptului internaţional şi nici o altă entitate creată de ele, au dreptul de a discuta şi de termina modul în care intenţionează să coopereze”. Se elimina astfel orice privilegiu al unor grupuri şi blocuri de interese supranaţionale. Ceauşescu a mai convins că summitul de la Helsinki nu trebuie să fie finalul, ci abia „începutul procesului de securitate eu ropeană”. Şi asta în perspectiva eliminării unor po sibile intervenţii ale „Estului în Vest sau o intervenţie a Vestului în Est”, ca şi a Estului în Est! Imediat, statele „varşoviene” au trecut la dis creditarea rolului Bucureştiului în Procesul Helsinki, prezentândul ca ostil acestuia, estimp în care declan şaseră o campanie împotriva preşedintelui american Jimmy Carter, susţinător al politicii drepturilor omului, campanie pe care România na susţinuto9. În con text, Budapesta, îmboldită de Moscova, a respins exi genţele „Coşului III” sub acuzaţia de presiune imperialistă a Occidentului, dar, în acelaşi timp, îl va folosi, zgomotos, împotriva României, sub pretextul că nu respectă drepturile minorităţii maghiare din Transilvania. Nicolae Ceauşescu nu a avut obiecţii privitor la „Coşul III”. Mai mult de atât, în pofida prejudecăţilor ulterioare, Bucureştiul nu va ataca nici viitoarea Carta ’77 a disidenţilor polonezi, precum o vor face celelalte ţări socialiste, ci ia înlesnit chiar „o oarecare publicitate” (H. Gordon Skilling). România na considerat Coşul III un cal troian occidental îm potriva Estului, cum au făcuto ceilalţi parteneri so vietici. Conferinţa, în viziunea românească, trebuia să pună capăt divizării Europei. De aceea, „Bucureştiul sa distins ca fiind cel mai activ avocat al măsurilor concrete de implementare şi monitorizare, în confor mitate cu Actul final.”1 Întrun document CIA, redac tat cu două săptămâni înaintea semnării Actului Final, se precizează: „Singura excepţie evidentă la docilitatea esteuropeană a fost România. (…) Româ Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
nii au deviat de la poziţia sovietică întro varietate largă de probleme. De exemplu, Bucureştiul a încer cat cu insistenţă să întărească stipulările ulterioare, cu intenţia evidentă de ai face pe sovietici responsa bili de eventuale violări ale acordurilor.”1 Emil Bod năraş motiva astfel insistenţele României, în 1974, în faţa ambasadorului american Harry Barnes: „în timp ce cuvântul unui gentelman englez sau chiar al unui comunist chinez era o garanţie, nici măcar un raft în treg de dicţionare nu era de ajuns săi faci pe sovietici să respecte vreo negociere sau vreun acord.”1 Aceeaşi părere, va mărturisi Kissinger, în 2000, avea şi Deng Xiaoping. În plus, România oferea numeroase dovezi din trecutul său privitoare la lipsa de cuvânt a ruşi lor. Mai trebuie precizat că Moscova a conceput Procesul Helsinki drept o negociere între alianţele Varşovia şi NATO, pe când România a susţinut do cumentul nr. 1 al OSCE, care stipula că numai statele, nu şi alianţele sunt subiecţi de discuţie. Faptul a fost prezentat de Moscova drept o obstrucţie pusă de Bu cureşti în calea Conferinţei. Budapesta, la rândui, acuza România că nu a păstrat „confidenţialitatea ne gocierilor”, făcânduşi publicitate, iar Varşovia re proşa că Bucureştiul „despica firul în patru şi prelungea negocierile” împotriva intereselor statelor comuniste1. În ultimă instanţă, punctul de vedere ro mânesc a biruit şi efortul Bucureştiului de a nu trans forma Conferinţa întro confruntare între Tratatul de la Varşovia şi NATO a „atras admiraţia” unor state occidentale, cum remarcă Robert King. Biruinţa României în Procesul Helsinki a rea nimat dezinformarea şi propaganda sovietice în spi ritul „legendei negre”, influenţând iarăşi stereotipiile (veritabilă „patologie”) serviciilor de informaţie ame ricane. De pildă, declarând Iugoslavia ca punct stra tegic al politicii SUA în Europa, Washingtonul ignora adevărata relaţie dintre Belgrad şi Moscova. Invers, cu România: „Judecând însă după convorbirile des ecretizate dintre conducătorii români şi americani din anii 19731975, realizările româneşti de la Hel sinki fuseseră enorme, cu un efect de durată. Faptul că nu au fost atribuite Bucureştiului este o altă po veste.”1 Şi tocmai această „altă poveste” este marea problemă. Dezinformarea sovietică a deplasat atenţia către ceilalţi lideri comunişti, dând impresia că nu există vreo diferenţă între România şi celelalte state socialiste, pe când, în realitate, diferenţele erau esen ţiale. Ba, chiar în timpul desfăşurării Conferinţei au fost create aparenţe care să marginalizeze România, profitul imediat fiind tras de János Kádár şi Urfo Kekkonen (gazdă, cei drept, dar care era om al Mos covei). Kekkonen la aşezat pe Kádár (după afinitatea finougrică?) la dreapta lui, cei doi asumânduşi, prin declaraţii, meritul principal al reuşitei din capitala Finlandei. Concomitent, Moscova sa slujit exemplar de „magnificii” strecuraţi în vârfurile DIE şi DSS. Ace
Pag. 11
ştia, în 1975, au încercat să compromită vizita preşe dintelui Gerard Ford în România, imediat după sem narea Actului Final de la Helsinki. Incredibil, dar când delegaţia pregătitoare a sosit în ţară, personalul DSS ia confiscat, pur şi simplu, paşaportul lui Robert Gates, ofiţer CIA, hărţuindul, apoi, până la al pune în situaţia să plece fără paşaport1, ceea ce ar fi riscat urmări incalculabile. Bineînţeles că scena a fost pusă pe seama guvernului român, nu provocată de agenţii sovietici. Cu greu guvernul a reuşit ca vizita preşe dintelui Ford să nu fie anulată. Urmările însă au venit în timp, Robert Gates neuitând „incidentul” atunci când a devenit directorul CIA. Ca şi altădată, Româ nia a pierdut repede meritele legate de pregătirea Conferinţei de la Helsinki, uzurpate fiind în favoarea altor lideri comunişti, în special a lui Kádár. Propa ganda antiromânească a „Europei Libere” dădea ia răşi roade: în vreme ce secţiile celorlalte state îi transformau pe Kádár, Gomułka, Gierek, Honecker, Jivkov în „eroi”, Ceauşescu era ridiculizat de secţia română a lui Noël Bernard, până la demonizare. După cum remarca J.F. Brown, deşi România făcuse enorm „pentru cauza libertăţii esteuropene”, Ceau şescu va deveni curând ţapul ispăşitor al Estului: „În loc săşi exprime gratitudinea, aliaţii «prieteni» şi «fraterni» din Pactul de la Varşovia au dezlănţuit o campanie de asasinare a caracterului personal şi na ţional, de un gen cum rar mai fusese văzut în Europa, din secolul al XVIlea, când fusese propagată «Le genda neagră» despre Spania, ca «simbol al tuturor forţelor de represiune, brutalitate, intoleranţă politică şi religioasă, precum şi înapoiere intelectuală şi artis tică».”1 În toată această poveste, ar fi o eroare săl con siderăm pe Nicolae Ceauşescu doar o victimă exclu sivă a propagandei din exterior, deşi aceasta a acţionat ireproşabil. Vinovăţia dintâi a venit de la el însuşi, fiindcă nu a avut abilitatea de a armoniza po litica externă cu aceea din interior, plină de abuzuri generate inevitabil de sistem, dar şi de orgoliul me galoman care creştea canceros prin „cultul persona lităţii”. Libertăţile fructuoase dintre 19661971 au fost restrânse, se apreciază, pe bună dreptate, după vizita din China şi Coreea, aducătoare de „revoluţie cultu rală”. În interior, Ceauşescu a căzut la examenul cen tral al „Coşului III” de la Helsinki. Independenţa naţională nu era posibilă fără libertăţile spirituale şi economice. Or, pe acest din urmă drum, politica lui Nicolae Ceauşescu a eşuat dramatic. Al treilea „ba rometru” basarabean al conştiinţei naţionale – după Eminescu şi Stere – Paul Goma, o va resimţi din plin, în cea mai pură autenticitate eminesciană. Nu întâm plător Paul Goma va fi dat pe mâna lui Nicolae Ple şiţă (un apropiat al „magnificilor” şi al Elenei Ceauşescu), pentru „domesticire”. Altfel spus, Ceau şescu îşi distrugea, orb, independenţa naţională din interior: ca în legenda Meşterului Manole, ceea ce ri
Pag. 12
dica, cu multă trudă şi primejdie, ziua, noaptea dărâma. Şi asta fiindcă na înţeles niciodată grozăvia antitezei monstruoase dintre comunism şi naţionalism. Nedes prins de comunism, naţionalismul rămâne o formă de imitaţie a internaţionalismului moscovit. Ceau şescu voia să creeze neapărat o struţocămilă, deşi Di mitrie Cantemir avertizase asupra unor astfel de hibridări groteşti. Va trebui întro zi să se demons treze ce personalitate tragică a fost Nicolae Ceau şescu, demnă de dramele shakespeariene. În anul de graţie 1978, el avea deja un avertis ment uriaş: exilarea lui Paul Goma la Paris, la finele anului precedent. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, eliberat pe 6 mai în urma unei campanii inter naţionale, dar dat pe mâna proaspătului general Ni colae Pleşiţă (săl „reeduce” ca la Piteşti?) şi, deopotrivă, pe mâna Congresului Scriitorilor (deja „reeducat”!) din acel an, cadru în care scriitorul a fost atacat, între alţii, de Titus Popovici pentru „trădare” de patrie şi „lipsă de talent”. Goma retrăia, întrun fel, destinul lui Constantin Stere, dar agravat de cir cumstanţele dictaturii anticipate de poporanist în cazul unei Rusii victorioase în Europa. Iar intelighen ţia na făcut nimic să deschidă ochii politicienilor în legătură cu viitorul ţării, să vadă că „trădarea” era a lor, nu a lui Paul Goma. Cu atât mai mult, cu cât, tot în 1978, România era denunţată vehement ca trădă toare a Pactului de la Varşovia. Atunci, Jimmy Carter, prietenul lui Paul Goma, a hotărât săi dea o nouă şansă lui Nicolae Ceauşescu în faţa ameninţărilor Moscovei. Larry L. Watts prezintă lucid lucrurile: „Administraţia Carter, convinsă că România era sin gura din pactul de la Varşovia care poseda capacita tea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis săi ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit coope rarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în pro cesul de pace din Orientul Mijlociu. Întro întâlnire la care au participat numai preşedintele Carter, Zbig niew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi trans latorul român, Sergiu Celac, Carter sa oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la 147 miliarde de dolari.”1 La antipod, Moscova avea evaluări similare, te mânduse însă că România chiar ar putea părăsi sis temul comunist, evaluare prezentă în raportul Comisiei Bogomolov despre Europa de Est. Propu nerea preşedintelui Carter la răscolit profund pe Ni colae Ceauşescu. Numai că unul dintre cei cinci prezenţi la discuţii, translatorul Celac, avea afinităţi promoscovite şi la informat imediat pe unul dintre cei cinci „magnifici”, Ion Mihai Pacepa, prezent şi el la Washington, în delegaţie. Chiar dacă Pacepa, ad junct DIE, fusese exclus de la discuţia restrânsă, ştirea Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
ia parvenit repede (se pare printrun raport detailat al translatorului!), iar de la dânsul a ajuns, la fel de operativ, la Moscova. (De altfel, Pacepa a recunoscut că a fost timp de 27 de ani agent al Kremlinului). Şi nu e întâmplător că Sergiu Celac se va dovedi unul dintre cei mai aprinşi avocaţi ai generalului condam nat la moarte, în contumacie, pentru trădare. Important însă este de ştiut ce sa întâmplat în noaptea de la Blair House, locul unde a fost găzduită delegaţia României, noapte crucială pentru destinul Ceauşeştilor, dar şi al României. Integrarea în lumea occidentală, vechi ideal al politicii româneşti, înce pând cu generaţia paşoptistă, stătea acum în faţa celor doi, perechea prezidenţială. Nicolae Ceauşescu a înclinat, conform idealului său de independenţă na ţională, cu faţa spre Vest, să accepte oferta preşedin telui Carter, dar Elena Ceauşescu a reacţionat violent, „clamând că americanii «vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari». Ea şi soţul ei au pe trecut toată noaptea la Blair House, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română.”1 Femeia sa dovedit mai tare decât bărbatul îmbolnăvit, între timp, de laudele mincinoase ale adulatorilor apăruţi ca ciu percile după ploaie. Sau poate că structura lui de co munist, croită încă din resentimentele adolescenţei, a fost hotărâtoare. Rebelul „naţionalist” încremenea în proiect. Iar acum nu mai avea sfătuitori de talia lui Emil Bodnăraş şi a lui Ion Gheorghe Maurer. Atunci, calea independenţei îşi avea un suport natural, pe când acum „magnificii” prosovietici acaparaseră or goliile şi slăbiciunile „savantei” analfabete, răsplătită pentru asta cu „gloria” de a deveni „de renume mon dial”. În acea lungă noapte de la Blair House, Ceau şescu şia semnat declinul şi condamnarea la moarte. Faptul a fost recunoscut şi de Nicu Ceauşescu în mai multe interviuri din 19901991, regretând că tatăl său na adoptat măcar „soluţia Tito” pentru a scăpa de ambiţiile nesăţioase ale mamei. Se iluziona, la rându i, căci acestea iau fost lui Nicolae Ceauşescu limitele. Dictatorul nu sa putut desprinde nici în clipa morţii de Internaţionala, primită ca mângâiere şi autoprohod în faţa gloanţelor de la Târgovişte. Comunismul bol şevic a fost deschis de „obsedantul deceniu”, cum la numit Marin Preda, şi sa închis cu deceniul negru al înfometării şi frigului, alimentând „legenda neagră” a României în lume. Pe bună dreptate conchide Larry Watts: „Întrebarea era dacă el dorea să continue tra seul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu Dej sau dacă voia săşi conducă ţara şi spre Est şi spre Vest către un destin neclar.”1 Se pare că a ales soluţia ingrată a legendarului măgar al lui Buridan. A doua zi, respingând, bâlbâit, oferta lui Jimmy Carter, el a venit cu „sugestia ca Statele Unite să ia în considerare calea socialismului”. Nedumirit, Carter, simţind impasul sufletesc al oaspetelui, ia lăsat timp
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
să se dezmeticească, precizând că oferta rămâne des chisă, ofertă pe care o va repeta, în esenţă, două luni mai târziu, în iunie 1978, când liderul român a făcut vizita în Marea Britanie, beneficiind de o primire cu adevărat regală, din partea reginei Elisabeta a IIa, primire al cărei tâlc Ceauşescu nu la înţeles nici când i se acorda „ordinul Bath şi rangul de Cavaler al Marii Cruci”, care putea săl despartă definitiv de Or dinul Stelei Roşii în cinci colţuri. El a interpretat ges tul ca pe o flatare de felul omagiilor găunoase din ţară, proliferate prin activişti, poeţi, artişti, recitatori şi filosofi. În loc să răspundă bărbăteşte ofertei pre şedintelui american, a crezut că e de ajuns so deco reze pe regină cu „Steaua Republicii Socialiste România, clasa I”. Poporul român a văzut corect importanţa vizi telor în America şi în Marea Britanie, simţind că a sosit timpul stelar „de integrare în Occident, şi deci al unei mari securităţi şi prosperităţi. Nici un condu cător român nu mai fusese atât de renumit, iar Ro mâniei nu i se oferiseră vreodată asemenea ocazii din partea râvniţilor parteneri occidentali. Promovate de GheorghiuDej şi Ceauşescu încă de la sfârşitul anilor 1950 (sic!, n.n.), alinierea şi integrarea în Occident fu seseră şi anterior obiectivele primordiale ale condu cătorilor burghezi şi ale boierimii, care îi precedaseră.”2 Există în paremiologia românească zicala Sa înecat ca ţiganul la mal. Cam acesta a fost destinul de politician, de jumătate de politician, al lui Nicolae Ceauşescu. Dar important era destinul României, nu al său. E ceea ce înţelege doar un om politic de geniu. Din nenorocire, „geniul Carpaţilor” na putut să dis tingă în oglinda destinului decât propriul chip trecă tor, doar mâna de pământ despre care vorbea Eminescu, sub steaua căruia am împărtăşit aceste re flecţii, pornind de la conceptul ontologic Basarabia eminesciană. Culmea e că, în orbecăiala ultimă, Nico lae Ceauşescu a înţeles că enigma pe care el na pututo dezlega este tot Basarabia. A fost ultima lui licărire de conştiinţă românească de care şia bătut joc în clipa când ajungea la mal. El ar fi trebuit să ştie că Basarabia nu este nici a ruşilor, nici a lui Yarrow, ci a lui Eminescu şi a lui Paul Goma, pe care bolşevi cii îl alungaseră din Mana Orheiului cu tot cu familie, iar el, Nicolae Ceauşescu, îl alungase din ară, fu rândui ceea ce avea mai scump: cetăţenia româ nească. Dintrun ultim instinct, văzând că pământul românesc îi fuge lui însuşi de sub picioare, la ultimul Congres al Partidului, din noiembrie 1989, după un lung şi stereotip Raport, lui Nicolae Ceauşescu iau venit în minte aceste cuvinte: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor înche iate de Germania hitleristă, trăgânduse concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.”2
Pag. 13
În acel moment, întreaga sală sa ridicat în pi cioare nu din obligaţie, ci dintrun resort adânc. Se spune că vreo oră Ceauşescu a fost ovaţionat, Secre tarul general al Partidului părând că retrăieşte ceva din uimitorul an 1968. În inimile tuturor se reprofila, pentru o clipă, spectrul destinului Basarabiei, care nu putea să se deosebească de al României. Sa spus că momentul a fost imbold pentru grăbirea lichidării lui Ceauşescu. Cel care se îneacă încearcă să se agaţe de o ultimă creangă, iar aceasta era Basarabia care re năştea din apele tulburi ale Prutului. Numai că „stă pânii”, de oriunde erau ei, nu doreau ca Basarabia să aparţină României şi nici România României! Orbeţia politicienilor români şi a intelighenţiei victorioase în 1989 a constat tocmai în incapacitatea de a distinge acest adevăr limpede ca lumina zilei, dar rămas ob scur pentru ei. Dar să ne întoarcem, încă pentru o clipă, la noaptea de la Blair House. Secretele odată dezvăluite Moscovei de aripa internaţionalistă a partidului şi a serviciilor secrete, ezitarea şi refuzul mâinii întinse de principala putere economică şi militară a lumii au înlesnit reintrarea României în ceaţa groasă a „legen dei negre”, cum nu mai fusese niciodată în istoria modernă. Refuzul lui Ceauşescu a fost mană cerească pentru corifeii Blocului moscovit, având acum tot mai mult multă aderenţă în rândul foştilor kominter nişti marginalizaţi, care, paradoxal, devin „legitimi” în aşi exprima ostilitatea faţă de dictator atât în ţările socialiste, cât şi în massmedia occidentale, cu precă dere la „Europa Liberă”, devenită o speranţă atât pentru internaţionalişti, cât şi pentru naţionalişti de talia lui Mircea Eliade şi Paul Goma. Imaginaţivă ce avantaj şi avans uriaş ar fi avut România în faţa tutu ror statelor comuniste dacă Ceauşescu mergea până la capăt, dacă făcea pasul decisiv către sistemul civi lizaţional occidental, acceptând o „contrarevoluţie” paşnică sprijinită de Statele Unite şi de NATO. Ceau şescu însă sa autoblocat la jumătatea drumului, des chizând iminenţa unei „revoluţii” sângeroase, în vreme ce, la jumătatea deceniului nouă, Moscova lui Mihail Gorbaciov a declanşat perestroika, însemnând, de fapt, sub un anume aspect, continuarea drumului blocat de geniul rău al Ceauşescului. Nu întâmplător, la avertismentele gorbacioviste, conducătorul român a argumentat că el făcuse deja perestroika şi că, dacă ar fi întreprins pasul următor, ar fi însemnat să dis trugă sistemul comunist însuşi. Şi avea perfectă drep tate, spre deosebire de naivul Mihail Gorbaciov care credea sincer că sistemul poate fi reformat, după cum îl convinsese miliardarul evreomaghiaroamerican George Soros, care pregătise şi o carte de doctrină în acest sens2. Aşa şi era, precum profetizase Nicolae Ceauşescu. El de aceea dăduse înapoi în noaptea de la Blair House, ascultândo pe Elena Ceauşescu. inea prea mult la idealurile din tinereţe, la modelul
Pag. 14
său de comunism pentru care trudise timp de un sfert de veac, dar, de fapt, din clipa când comuniştii au ajuns la putere. El nu atinsese „lărgimea de ve deri” a gânditorilor KGB care au conceput „revoluţia mondială” supravieţuindă şin condiţiile celuilalt sis tem, cel capitalist, oblăduit, de astă dată pe faţă, de marile concerne economice şi financiare transnaţio nale. Ceea ce era perfect compatibil cu bolşevismul, care fusese tot un experiment al marilor concerne, ca şi nazismul. Iuri Andropov (19141984), maestrul lui Mihail Gorbaciov, concepuse doctrina celor patru sta dii ale partidului comunist, congeneră cu a lui Valter Roman, care, întro carte din 1970 (Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii), se întreba „profetic”: „Cine va veni după noi?” Şi răspundea: „După noi vor veni cei care trebuie să vină, căci nu există postcomunism. Noi scriem istoria; noi o creăm.” Cele patru stadii andro poviene erau: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comu nism se compromite, partidul şil schimbă, dând im presia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere întrun cadru aparent democratic. După opinia lui Alex Mihai Stoenescu, doctrina andropoviană a început să se cristalizeze încă din 1957, când, după impactul contrarevoluţiei din Un garia, el ar fi văzut eroarea fundamentală a princi piului comunist marxist al priorităţii repartiţiei resurselor economice, în numele egalităţii şi echităţii sociale. Andropov ar fi înţeles atunci că simptomul Ungaria e dovada erorii sistemului economic comu nist centralizat. În 1957, Andropov era şeful aparatu lui de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul socialist. El a organizat atunci (octombrie 1957) o consfătuire cu partidele comuniste şi munci toreşti pentru a stabili un aparat centralizat de con ducere a blocului sub egida Moscovei, pentru ca în 1960 să emită teoria „specializării economice”, din care se va naşte faimoasa doctrină a geografului Valev, în 1964. Ar fi fost o doctrină de supravieţuire economică a sistemului aflat în concurenţă cu cel ca pitalist. URSS, RDG, Cehoslovacia trebuiau să dea prioritate industriei, pe când România, Bulgaria, Un garia să se focalizeze pe agricultură. Astfel, sar fi sa tisfăcut necesităţile economice ale tuturor statelor din blocul sovietic, evitânduse defecţiuni precum cea din 1956. Bunăstarea ar fi redus ispita de a privi spre Occident şi ar fi sporit prestigiul comunismului, stimluând exportul de revoluţie pe mapamond. Dar, între protagonişti, România se dovedea un stâlp al refuzului, în numele independenţei, după ce Mos cova îşi retrăsese trupele în 1958. La 3 aprilie 1963, Andropov a venit la Bucureşti spre al convinge pe GheorghiuDej de avantaje. Acesta însă recurge la
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
tactica amânării. Andropov năzuia la crearea unui stat unic, ceva de felul Statelor Unite ale Europei, sub hegemonie sovietică. Istoricul Dan A. Lăzărescu va recunoaşte că planul Valev avea raţiuni economice valide, însă România sa opus, silindui pe conducă tori să opteze pentru politica „industrializării for ţate”, aceasta fiind, de altfel, de model sovietic. Însă, în vreme ce resursele naturale ale Rusiei permiteau artificiul, industrializarea României trebuia să se ba zeze pe importuri de materii prime, fapt care nu putea fi o garanţie de reuşită economică. Alex Mihai Stoenescu înclină să creadă că Andropov nu inten ţiona atât să creeze un imperiu pe ruinele celui ţarist, cât să salveze sistemul de la eşec economic. Dar lide rii români GheorghiuDej şi Nicolae Ceauşescu au decriptat politica Moscovei doar în cheie imperială. Mă întreb însă dacă ei nu erau mai aproape de reali tate decât adepţii salvării economice la nivel de Bloc. Garanta cetralizarea economică suprastatală succesul şi vitalitatea comunismului? În schimb, semnele ni micirii identităţilor naţionale (oglinzi elocvente fiind Basarabia şi Bucovina încorporată în Ucraina) arătau limpede existenţa moştenirii imperiale ţariste, aug mentate la maximum. Sub Hruşciov şi Brejnev (care a întărit structura imperială prin doctrina carei poartă numele), mintea lucidă a lui Andropov nu sa putut realiza pentru sal varea economică a sistemului, dar, în calitate de şef KGB (1967, 1982), apoi de secretar general al PCUS (19821984), şia creat discipoli tineri de nădejde, principalii fiind Mihail Gorbaciov şi Eduard Şever nadze. În faţa involuţiei economice, a reuşit săi con vingă şi pe bătrânii bolşevici că sistemul trebuie salvat fie şi prin îngroparea, aparentă, a hegemoniei partidului comunist, conform doctrinei celor patru stadii. Exemplul grăitor este al al lui Alexandr Iakov lev, devenit mâna dreaptă a lui Gorbaciov. Perestroika nar fi fost posibilă fără acordul bătrânilor din Comi tetul Central, al KGB şi al Armatei, care au înţeles că nu mai există soluţie şi că centralizarea a dus siste mul pe marginea prăpastiei. În 1986, întro emisiune televizată, Andrei Gromîko a recunoscut că sistemul este blocat. Gromîko era preşedintele Sovietului Su prem al URSS şi intrase, pe 21 ianuarie, prin maga zine, văzândule goale, ca şi la Bucureşti. Ceauşescu nu va face un asemenea gest, fiindcă acolo unde intra, anunţat, magazinele se umpleau adhoc. Dacă bolşevicii nar fi urmat doctrina Andropov, de „sa crificare” a partidului comunist, ruina ar fi fost a Ru siei înseşi. „Aparenta prăbuşire bruscă a sistemului comunist – spune Alex Mihai Stoenescu – ca urmare a pierderii Războiului rece a fost în realitate o măsură strategică de protecţie luată de URSS pentru aşi con serva importanţa şi influenţa în politica internaţio nală.”2 Ceauşescu a avut şansa, cu zece ani în urmă, în noaptea de la Blair House, să salveze România de la
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
dezastrul din ultimele trei decenii, care ameninţă ni micirea naţiunii însăşi, sporind mărşăluirea „legen dei negre” în favoarea inamicilor ei naturali. Dictatorul român a refuzat doctrina Iuri Andropov. A crezut doar întro singură formă de comunism, opusă formei imperiale sovietice. E ceea ce la făcut „glorios” şi ceea ce la nimicit. Inamicii iau dibuit călcâiul lui Ahile. De îndată ce ia refuzat pe ameri cani, a fost floare la ureche să fie demonizat. Nu în tâmplător promotorii „legendei negre” româneşti lau asimilat pe dictator altei legende, de astă dată născută, aparent, în Carpaţi, aceea a lui Dracula, care ia fascinat pe inocenţii occidentali prin romanul omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897. Şi, ca simbol al răului, noul Dracula navea alt drum de urmat decât pe acela al ţapului ispăşitor. În precreşti nism, rezolvarea unei crize violente care se năpustea peste o comunitate, nu se putea stopa decât la modul mitic, prin mecanismul victimei ispăşitoare, ca în cazul Tebei lui Oedip. Or, comunismul, ateu fiind prin natura lui, a fost, în realitate, o formă de cădere în mitologie. Mecanismul victimei ispăşitoare a fost strălucit înţeles şi explicat de către René Girard aproape în toate cărţile sale. Lam urmărit şi eu, în cazul Ceauşescu, în A doua schimbare la faţă. Rezu mând, toate energiile negative dezlănţuite, după un secol de demonizare a României, pe fondul mitolo giei „legendei negre”, sau canalizat, răzbunător, asu pra cuplului prezidenţial, transformat, inevitabil, în ţap ispăşitor. În decembrie 1989, se ajunsese la reali zarea condiţiei mitice toţicontraunu, prin unu, în cazul de faţă, înţelegânduse cuplul prezidenţial. Moartea sacrificială a ţapului ispăşitor sa produs întro zi simbolică pentru creştini: ziua de Crăciun. A fost semnul ocult care aviza că răzbunarea colectivă asupra victimei ispăşitoare se adresa deopotrivă lui Ceauşescu, dar şi poporului care se mai considera creştin încă, atrăgânduse atenţia că stăpânii rezultaţi de pe urma revoltei populare vor fi urmaşii primului val de comunism, acela înlăturat din primplanul is toriei româneşti de către resurecţia spiritului naţional prin Gheorghe GheorghiuDej şi Nicolae Ceauşescu, în anii lor buni. În pragul morţii, omul are o iluminare ultimă, adesea testamentară. GheorghiuDej a lăsat moşte nire Declaraţia de Independenţă, din 26 aprilie 1964. Nicolae Ceauşescu, pătruns de frigurile „legendei negre” în cursul „revoluţionarului proces” de tip mi tologic, din ziua de 25 decembrie 1989, a avut o cruntă revelaţie pe care a formulato foarte agitat şi căreia nici un comentator al evenimentului nu ia dat importanţă, tocmai pentru ca aceasta să se împli nească în culisele obscure ale istoriei: „Dar asta în seamnă nimicirea României!” Exact ceea ce a vrut să fie cândva testamentul comunist al lui Engels, care a descoperit în români obstacolul din calea „revoluţiei mondiale”, mit care a ţinut aprinsă făclia legendei
Pag. 15
negre în bolşevism. Acum, sosise vremea revanşei is torice pregătite de bolşevism sub acoperirea „autoh tonă” a „magnificilor” Moscovei, prada fiind foarte uşoară nu atât prin trădarea mizerabilă a lui Nicolae Ceauşescu a propriei linii politice, cât prin reuşita re marcabilă a reeducării elitelor româneşti, începând cu „experimentul Piteşti” şi până la infuzia de rafina ment cultural al urii de sine a românilor, ajunşi săşi renege istoria, valorile în frunte cu Eminescu, cel care spusese premoniţios în Împărat şi Proletar: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. Iată esenţa „reeducării comuniste” a poporului român, începând cu 1944 şi până la 1989: realizarea hibridării culturale şi etnice de care se temea Mircea Eliade în 1953. Acum lucrurile erau coapte pentru saltul stadial al comunismului din doctrina kaghe bistă a lui Valter Roman şi Iuri Andropov. Dubla na tură a „revoluţiei din decembrie”: naţională, prin revolta populaţiei, şi internaţionalistă, prin cei care au acces la putere, copie fidelă a bicefalismului celor două cabinete din conducerea la vârf, arată toată gro zăvia antitezei surprinse de Eminescu în versurile ci tate. A lovi în tine însuţi cu o mână şi a te apăra cu cealaltă, a face revoluţie şi a lăsa pe alţii să profite de ea, constituie uriaşa aberaţie istorică pe care a trăito poporul român în decembrie 1989. Ea aminteşte de un faimos experiment neuropsihic datorat lui Pen field, experiment pe care lam mai invocat şin de montarea mecanismului straniu al Istoriei critice a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu2. Au torul îşi argumentează hibridul său cultural prin teo ria scrierii istoriei literaturii române „la două mâini”, pornind de la o ciudată litografie din 1948 a lui Mau rits Cornelis Escher, Mâini care desenează. Neuropato logul american Wilder Graves Penfield (1891 1975), cu multe decenii în urmă, a întrerupt, la un pacient, comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului. Efectul cu totul neaşteptat: subiectul a început să se agreseze cu mâna dreaptă şi să se apere cu cea stângă. Exact ca în viziunea eminesciană: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine… Sau şi mai bine, exact ca în revoluţia română din 1989. În fapt, e acelaşi feno men ca în legenda mancurtului din romanul lui Cin ghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, a „reeducatului piteştean” care loveşte în propriul frate, a celui care nu ezită săşi ucidă mama, fiindcă nu o mai recunoaşte. Fenomenul a dat roade mon struoase în Basarabia, unde românul nu se mai recu noaşte pe sine, nu mai ştie cine este, crezânduse „maldavan”, adică un hibrid etnic slavoromân a cărui misiune istorică este săşi nimicească rădăcinile prin românofobie. Şi astfel ajungem din nou la Basara bia lui Eminescu: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporu
Pag. 16
lui român.”2 Prevăzând nimicirea României, în pragul morţii, Ceauşescu nu şia dat nici o clipă seama că el o adusese în această primejdie, fiindcă prioritatea ideologiei sale rămăsese comunismul, nu naţiunea ro mână. El na avut geniul de a sacrifica ideologia per dantă pentru România. „Geniul Carpaţilor” sfârşea ca un pigmeu. A fi sacrificat nu e totuna cu a te sacri fica, aşa cum au făcuto, la vremea lor, Eminescu şi Stere. Aceasta e întreaga chestiune a confruntării Ro mâniei cu legenda neagră. O intuieşte perspicace şi Larry L. Watts, pe care lam luat ca martor imparţial al acestor ultime capitole ale cărţii de faţă: „în numai câţiva ani, «partenerii apropiaţi» aveau să transforme imaginea României şi a guvernului său din aceea a unui partener apreciat în Occident întruna de paria internaţional, «nu numai în faţa comunităţii interna ţionale, dar şi a propriului popor». Cu astfel de prie teni, România nu avea nevoie săşi caute duşmani mai înverşunaţi în afara alianţei Pactului de la Var şovia.”2 Ba, cred că România, după 1989, şia luat ca „prieteni” moştenitori ai Kominternului deveniţi, între timp, campioni „anticomunişti”, care vor duce la desăvârşire imaginea „legendei negre”, atât în lume, cât şi în Basarabia. Problema e că experimentul basarabean al Sovietelor se răsfrânge încă asupra în tregii Românii, încât, fapt cu adevărat descurajator, eşecul revoluţiei române se conjugă cu o nouă pier dere a Basarabiei, dat fiind că noii lideri nau făcut nimic esenţial pentru reîntregirea ţării, din pricina uriaşei spaime faţă de Rusia, cultivată cu tenacitate de Soviete, de la Săptămâna Roşie până la mandatele de preşedinte ale lui Vladimir Voronin şi mai de parte. Spaima de Basarabia lui Yarrow e atât de mare, încât singurul arhetip uman românesc capabil să i se opună, întruchipat cu asupra de măsură eminesciană de către Paul Goma, a rămas acelaşi alungat din ară, condamnat să rămână apatrid până la sfârşitul bio logic, foarte probabil. Aşa se face că sub ochii de stă pâni ai urmaşilor Kominternului, de la Silviu Brucan şi fricosul între fricoşi Ion Iliescu la Vladimir Tismă neanu şi vicleanul orgolios, orb între orbi, Traian Bă sescu (copiehomuncul, degradată, a ultimului Ceauşescu), România a fost şi este, pas cu pas, nimi cită economic, moral, spiritual, jefuită de resursele ei naturale, ameninţată de holocaustologi precum Elie Wiesel şi Radu Ioanid (ultimi colportori ai legendei negre), suportând, peste toate, un exod de populaţie, pricinuit de sărăcie şi de ură de sine, exod pe care nici regimul lui Stalin nu a îndrăznit săl producă, încât viitorul acestei naţii pare pecetluit dacă nu se pro duce o ultimă resurecţie, inteligentă şi lucidă, a spi ritului naţional eminescian, exprimat în termenii minte foarte rece şi inimă foarte caldă, trebuitoare unor adevăraţi patrioţi. Realitatea din ultimii douăzeci şi trei de ani arată că legenda neagră tinde să scoată de pe arena istoriei latinitatea orientală, cu ajutorul pro Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
piilor politicieni, care, orbi, nau văzut că primul pro iect naţional trebuia să fie reîntregirea Basarabiei cu patriamamă, fără de care celelalte două proiecte: in trarea în NATO şi în Uniunea Europeană, nu puteau avea sorţi de izbândă fără dimensiunea naţională. Eli minarea acestei dimeniuni din reclădirea ţării după 1989, sub influenţa ideologiei „politicii corecte”, a în lesnit invazia corupţiei în întreg mecanismul social politic şi cultural, încât românii sau înjugat alături de asasinii economici internaţionali la nimicirea pro priei naţiuni: prădătorii dinăuntru sau solidarizat cu cei din afară. Încât orice reacţie de apărare în faţa acestora este contracarată de spectrul legendei negre: „ţigani” care nu respectă statul de drept, care ameninţă Eu ropa civilizată, care nu merită a intra în „spaţiul Schengen”, care nu sunt buni decât pentru a renunţa la bogăţiile solulului şi subsolului, date pe nimic al tora, până la români care exportă „tuberculorză” în Anglia (după tabloidul The Sun), ameninţând naţia engleză cu nimicirea etc… Ca să nu mai vorbim de reaprinderea propa gandei românofobe maghiare şi ruseşti în Ardeal şi la Chişinău, care vrea să demosntreze lumii întregi că „adevărata dragoste” de Tranilvania şi de Basarabia o au ungurii şi, respectiv, ruşii, care se erijează în cei mai dăruiţi „patrioţi” ai celor două meleaguri. Para doxal, dar se vehiculează că românii nu au nici pe de parte dragostea aprinsă pentru Ardeal şi pentru Basarabia şi Bucovina, cum o au maghiarii, ruşii, transnistrenii şi ucrainenii. (Şi dacă au dreptate?!). Între Prut şi Nistru, vocea publică o stăpâneşte fa langa voroniană intitulată „Patrioţii Moldovei”, sus ţinută de postul oficial de radio „Vocea Rusiei” şi de alte mijloace de informare în masă. La „Vocea Ru siei”, un oarecare transnistrean Andrei Safonov, afirma că „A sosit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!”, reluând sloganul clasicilor mar xismleninismului. Respectivul post de radio îşi ex prima speranţa că proiectul se va realiza chiar în cadrul UE, decisă ca să neantizeze „statele naţionale şi transformarea Uniunii Europene întro «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat un deva pe axa Bruxelles – Berlin”. În acest fel, „patrioţii Moldovei” vor scăpa de „românismul agresiv”. „De aceea, – preconiza Agenţia de ştiri Regnum, din Rusia, la 7 octombrie 2010 – este necesar un bloc an tiromânesc a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale.” Aceeaşi agenţie spera, pe 31 no iembrie 2011, ca „potaia” românească să devină atât de „bolnavă” şi de „antieuropeană”, încât UE so az vârle din sânul ei. În context, Republica Moldova tre buie salvată de pericolul românesc, după opinia preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, Kover Laszlo, care a mers special la Chişinău, declarând întro conferinţă de presă, alături cu Marian Lupu, că
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ungaria este aceea care se va lupta pentru integrarea Basarabiei în UE (deoarece o consideră, în regiune, „o ţarăcheie”), nu România2. Publicaţia YAM.MD (11 septembrie 2012), anunţa că „Patrioţii Moldovei” intenţionează să intenteze României un proces la Haga spre a fi condamnată „pentru distrugerea sta talităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova”. Românii ar fi cei mai primej dioşi duşmani ai simbolului naţional al Moldovei, Ştefan cel Mare, pe care „patrioţii” şil iau ca scut şi emblemă. Aşa se explică de ce lau invitat la „come morarea” (sic!, gura păcătosului!) a 538 de ani de la bătălia de la Vaslui (1475) pe Csibi Barna, „secuiul”, adevăratul prieten al lui Ştefan cel Mare, la 10 ianua rie 2013, prilej cu care „aliatul” de azi al lui Ştefan a depus o coroană de flori la monumentul marelui vo ievod, alături de „patrioţii” din organizaţiile „Scutul Moldovenesc” şi „Mişcarea de Tineret Voievod”! Sunt doar câteva exemple. Ceea ce nouă ar putea să ni se pară de ordinul caricaturii şi grotescului, este luat în serios cu fana tism, în spiritul „legendei negre” antiromâneşti. O minoritate substituinduse cu viclenie unei întregi naţiuni spre ai uzurpa existenţa şi a înlocui pe scena istoriei 1
Ibidem, p. 590. Ibidem. 3 Ibidem, p. 591. 4 Ibidem, p. 592. 5 Apud ibidem, p. 596. 6 Minută referitoare la convorbirea dintre tovarăşul Erich Ho necker şi tovarăşul mareşal Greciko, 17 noiembrie 1973. 7 Memorandumul discuţiei de la 4 decembrie 1973, la Washin gton. 8 Vezi şi analiza sistemului la Alex Mihai Stoenescu, Istoria li viturilor de stat în România, vol. 4, partea I, Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2004, cap. I, II. 9 Larry L. Watts, op. cit., p. 651. 10 Ibidem, p. 653. 11 Apud ibidem, pp. 653654. 12 Apud ibidem, p. 654. 13 Ibidem, p. 657. 14 Ibidem, p. 662. 15 Paşaportul „rătăcit” nu ia mai fost returnat, ambasada ame ricană fiind nevoită, spre a stopa scandalul, săi elibereze un paşaport nou! 16 Ibidem, p. 711. 17 Ibidem, p. 708. 18 Ibidem, p. 706. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 707. 21 Citat introdus în însemnări după publicarea în presă a Ra portului. 22 George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, vezi traducerea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 23 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 24, în varianta electronică. 24 Cf. Theodor Codreanu, Istoria „canonică” a literaturii române, Princeps Edit, Iaşi, 2009. 25 M. Eminescu, Opere, X, p. 46. 26 Larry L. Watts, op. cit., p. 715. 27 Magyiar nezmet, MTI, 10 septembrie 2012. 2
Pag. 17
Constantin ARCU
Pe pămînt străin
N
am reușit la automat și mam văzut nevoit să merg la bi glietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar nui un capăt de lume. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviinţează zîmbind. Nam înţeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, ma atenţionat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obli gat să compostezi biletul pe peron. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindumă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc so dau pe italiană. Mă emancipez zi de zi.
“Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apăr drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, de parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești.”
Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîţiva adulţi. Se vede că nu au urcat în Roma. Sînt instalaţi comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir pei sajul, nu ţin săi deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, nam să stau cu bagajul în spate. Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc un loc unde sămi așez rucsacul. Nimic. E o harababură de nedescris pe sus, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din pri viri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către o doamnă grăsuţă de lîngă fereastră. În faţa ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuţie cu reţinere. Tocmai vorbăreţul nervos se află pe locul meu, dar face abstracţie totală de mine. E prins în discuţie și tot arată ceva spre copii, trecînduși mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soţiei sale, numi dau seama. Sau se referă la mine. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul șii fac semn că îmi ocupă locul. Dintrodată, parcă am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat. Stranieri sporchi! Nu înţeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că numi înalţă cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi! Mama măti de măgar, îi șuier printre dinţi, te bag în măta! Tot cuvinte unul și unul extrase dintrun vocabular se lect. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o îm prejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărată voluptate săi șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să meliţe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna săl tempereze. Miar fi plăcut săi dau un pumn în gură numai săl fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunţa cu dispreţ (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine. Din fericire, nam apucat săi plesnesc vreo cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat
Pag. 18
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutin deni în lume, nea cerut săi prezentăm biglietti. În faţa autorităţii, apriga dorinţă de ai rupe broscarului fălcile sa stins în bună măsură. Miam dat seama că aș fi intrat întro mare belea dacă ajungeam în faţa carabinierilor însoţit de un italian deal lor cu maxi larele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciul poliţiei cîte zile aș fi avut. Iam întins controlorului biletul, reproșîndu i răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibe reze locul. Tipul era un brunet cu mustaţa cănită și buze subţiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și faţa tuciurie i sa luminat pe loc. Mia restituit biletul făcîndumi semn că locul îmi aparţine și sa dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca săl calmeze, dar acela se inflama și mai mult. Mi sa părut că situaţia va ră mîne la fel de nelămurită și măgarul va continua să mă înjure pînă la destinaţie. Numai că mititelul re prezenta autoritatea și ţinea să o arate faţă de doamne. Sa întors din ușă și ia spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care nam înţeles o boabă. Dar formula mi sa părut magică pentru că acela sa înmuiat de îndată și sa cărăbănit ostentativ pe culoar. Mam așezat cu destulă reţinere, gîndindu mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le am dezonorat capul familiei. Dar nu sa întîmplat nimic. Copiii se zgîiau la mine cu interes, ca la un șarpe cu clopoţei. În partea opusă, lîngă maicăsa, se afla o fetiţă blondă, cu ochi verzuialbaștri, de vreo nouă, zece ani. A schiţat un zîmbet în direcţia mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. Iam răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîţiva ani această copilă se va desface înflorind întrun trup de irezistibilă femini tate, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viaţa e o luptă continuă, miam șoptit cu satisfacţie în barbă, nu lîncezeala în care mam scăldat pînă acum. Presimţeam frenezia care mar fi încercat văr sînd sînge de macaronar. Numai Gabriel părea posomorît. Își pîlpîia luminiţele prin faţa ochilor mei, încercînd sămi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experienţă în băutul sîngelui de italian. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trî ntă cu Berlusconi Magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga, trăgîndumă de mînecă, univer sitarul din adîncul meu. Își revenise din moartea cli nică în care a zăcut cîtva timp și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. Mam calmat de îndată, numi venea la so coteală să fiu văzut de vechile mele cunoștinţe în sta rea aceea de surescitare. Și nici nu era cazul să forţez lucrurile. Făcu sem dovada că știu sămi apăr drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poţi muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în braţe, renunţînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereas tră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cu vinte cu doamna din faţă. Priveau îngrijoraţi bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, de parcă ar fi fost drobul de sare. Miam dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluţii inginerești. Chelul sa săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, fă cîndumi semn că pot sămi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu price peam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzi sem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am dedus. Am săltat ruc sacul pe suportul de deasupra și miam înfipt privi rile în fereastră cu gîndul dea admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinaţie. Am ridicat din umeri, ce importanţă avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar naveam cine mă aștepta și dacă mai exista o destinaţie pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului. Un timp prin faţa ochilor mi sau derulat im aginile ruginii ale toamnei, peste care se suprapu neau pete de un verde întunecat, clădiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul în dezor dine și imediat șio aduce în faţă privindo cu stupefacţie, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustaţă uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă șil aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt ca un erou. Sînt încredinţat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străină tate.
Pag. 19
Ca și cum maș rostogoli dintro altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abţin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. După ce leam izgonit din compartiment tatăl sau însoţitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potenţial distructiv printre bărbaţi stă un ţînc de vreo trei ani, mucos și cu faţa rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puţin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nui ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndul în vi teză spre faţa sorăsi și înapoi, ţipînd bucuros u uuuuuuh! volare, uuuuuh! Agitat și fericit pentru că toţi ochii sînt îndreptaţi spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine in terpunînduși mîna. Surprins de alianţa brusc înche iată, scandalagiul încearcă săși ia elan și scapă din mînă avionul care aterizează izbinduse în piciorul meu drept. Faţa mi sa schimonosit de durere, miam prins fluierul piciorului cu mîinile și mam prefăcut că urlu. Mam silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar na sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i lam întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenţi. Cu ușoară reţinere, șia luat arma și a izbucnit întrun rîs năvalnic, învio rîndui și pe ceilalţi. Miam dat seama că devenisem dintro dată simpatic. Miam scos biletul și am verificat ora de so sire în Arezzo. Arrivo, învăţasem cuvîntul pentru so sire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puţin de un sfert de oră pînă la destinaţie. Era momentul sămi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzleţe cu as pectul unor făbricuţe sau ateliere, semn că mă apro pii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndule ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul surprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndumi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, strigîndule, adio, mici broscari, aţi puso cu fascistul ăsta ! Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. Lam lucrat la marea artă. Nui puţin lucru să faci pact cu aliaţii dușmanului și săl lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manua lele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba,
Pag. 20
îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, săi ard una la gleznă. Desigur, operaţiunea trebuie însoţită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum să eviţi unele mici și scuzabile incidente. Renunţ la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dăl în măsa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum. Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă că lăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporţii. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă învîrt puţin dezorientat și pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez printrun tunel, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă nar exista au tomatele pentru bilete, ai putea crede că ești în sta zione din Dorohoi sau Strehaia. Sînt mai mulţi oameni în sală, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană, oricît mă agit încolo și încoace. Nu mii nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obo sit, mă apasă numai o senzaţie dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît, pe nu știu cine, în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliţie și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, drept bonus, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte. Nam avut încotro, am fost nevoit să recurg la soluţia extremă. Naș fi vrut săl sun eu pe Luigi (părea să fie nume conspirativ), sperasem că mă va aștepta în gară. Scot mobilul și caut numărul lui sig nor Luigi. Eram Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viaţa mea nu trecusem prin Beiuș. Mă rog, astea sînt ne ajunsuri pe care ești nevoit să ţi le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reţinere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește limba română. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă ză păcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dato pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înţeleg că sînt aproape de ţintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în zece minute un Opel gri în chis va parca în faţa gării. Am senzaţia că sînt Agen tul 007. (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru) *** Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Lucian VASILIU
Fulguraţii... monodialogate (19781981)
Î
n aprilie 1969, când apărea la Iaşi primul număr al revistei studenţeşti „Alma Mater” (ulterior „Dialog”) eram elev în clasa a IXa a Liceului nr. 1 din Bârlad, actualmente „Mihai Eminescu”. Tatăl nostru, Ştefan Vasiliu, preot de sorginte cer năuţeaninterbelică, era pensionat medical şi se străduia să ne bineîndrume pe noi, cei 3 fii... În 1971 avea să moară de infarct miocardic, pe fondul Tezelor şi începutului de... revoluţie cul turală. Decesul lui a declanşat în mine (zănaticul, şturlubaticul adolescent de atunci) preocuparea pentru literatură. Astfel aveam să ajung elev la Şcoala Postliceală de Biblioteconomie din Bucureşti (19721974), apoi să „prind” repartiţie în Iaşi, ca bibliotecar al Bibliotecii fostului Institut Politehnic. Tatăl meu mă crescuse în cultul oraşelor Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi...
După stagiul militar din ţinuturile Aradului (19741976) re veneam în urbea bisericilor, şcolilor şi muzeelor. Am început să frecventez cenacluri literare ieşene, precum „Junimea” de la Mu zeul „Vasile Pogor” (coordonat de Daniel Dimitriu şi Constantin Parascan), „Mihai Eminescu” de la Casa Studenţilor (diriguit de Virgil Cuţitaru şi Emilian Marcu), cenaclul „Nicolae Labiş” (al Universităţii, susţinut de profesorul Ioan Constantinescu). Pe lângă bibliotecar eram şi student al Facultăţii de Filologie. Parti cipam la concursuri literare naţionale, precum cele de la Suceava („Nicolae Labiş”) sau Sighetul Marmaţiei (stimulat de criticul li terar, infatigabilul şi generosul Laurenţiu Ulici). Începusem să citesc temeinic şi să scriu pe fondul plecării la Domnul a tatălui meu. Ana Blandiana mia răspuns pozitiv la „Poşta redacţiei” în „Contemporanul”. Cel care ma debutat a fost Ioanid Romanescu în „Convorbiri literare”, nr. 16 (40), din anul 1973. După ce am dormit în fel de fel de „locaţii” (subsoluri, inte rioare de biblioteci, pe colecţii de ziare, la gazde improvizate), am primit în 1977, un fel de garsonierăchilie în blocurile G de pe strada Republicii, spaţiu de dialog boem, uşă deschisă zi şi noapte pentru amici, cunoştinţe şi prieteni culturali (între ei con sacraţii Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Ste lian Baboi, dar şi congeneri precum Liviu Antonesei, Luca Piţu, Sorin Antohi, Horaţiu Ioan Laşcu, Aurel Dumitraşcu şi mulţi alţii). Scriam şi citeam parodii, în varii ocazii. Eram ludic, dezin volt, holtei. Purtam perciuni englezeşti şi semănam cu Onedin (personaj dintrun serial TV la modă). Eram sărac (ca şi azi, ca şi întotdeauna – vorba lui Ion Creangă) şi aşa lam cunoscut pe stu dentul Emil Iordache (excepţionalul traducător din literatura rusă), înfulecând un colţ de pită înmuiată întrun ochi de iaurt... Purtam chică de plăieş, de răzeş bârlădean cu barbă scandinavă. Din când în când mă prindeau miliţienii şi mă puneau să mă
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“Scriam şi citeam parodii, în varii ocazii. Eram ludic, dezinvolt, holtei. Purtam perciuni englezeşti şi semănam cu Onedin (personaj dintr-un serial TV la modă). Eram sărac (ca şi azi, ca şi întotdeauna – vorba lui Ion Creangă) şi aşa l-am cunoscut pe studentul Emil Iordache (excepţionalul traducător din literatura rusă), înfulecând un colţ de pită înmuiată într-un ochi de iaurt... Purtam chică de plăieş, de răzeş bârlădean cu barbă scandinavă. Din când în când mă prindeau miliţienii şi mă puneau să mă tund (pentru a nu fi amendat sau pentru a nu rămâne fără act de identitate...) ”
Pag. 21
tund (pentru a nu fi amendat sau pentru a nu ră mâne fără act de identitate...). Nam fost uşă de biserică. Mă gândeam, în ru găciunile mele, să nul fac de ruşine pe Tata. Mama, în pauperitatea şi candoarea ei, mă alimenta tocmai de la Bârlad, când putea, cu un chiup cu mâncare, cu o damigeană cu vin negru (de la bunicii puieş teni), cu o desagă cu nuci... Ne înfruptam toţi prie tenii (reali pe atunci, fără ipocrizii, interese, jocuri ciudate), în „garsoniera” atribuită de rectorul Poli tehnicii, domnul profesor Mihai Gafiţanu... Din când în când mă publicau Geo Dumi trescu (în „Luceafărul”), Constanţa Buzea (în „Am fiteatru”), Ştefan Oprea (în „Cronica”), Adrian Popescu (în „Steaua”), Ioanichie Olteanu (în „Viaţa Românească”). Publicam în „Echinox”, în „Opinia studenţească”... Din când în când eram citat (şi re citat) la postul de radio „Europa liberă” (în incon ştienţa mea, dădeam tare sonorul la aparatul de radio „Gloria”, pe care îl primisem premiu la unul dintre Concursurile naţionale „Nicolae Labiş” de la Suceava...). Deţin colecţia (aproape completă) a revistei „Dialog”/ „Alma Mater”... Am în faţă şi numărul 57 (anul IX), februariemartie 1977, în care Alexan dru Călinescu (redactor şef) ma debutat cu două coloane de versuri (însoţite de un desengrafică, portret, realizat de poeta Mariana Codruţ). Redac tori şefi adjuncţi erau Silviu Hoişie şi studentul Ioan Holban. Secretar responsabil de redacţie: stu dentul George Şerban (a fost unul dintre capii Re voluţiei de la Timişoara; a decedat în urmă cu câţiva ani...). Din anul 1978 deveneam redactor al revistei... Şedinţele de redacţie (de la care nu am lipsit decât motivat) se ţineau, de regulă, vineri (un timp la Universitate, la Catedra de Franceză, alt timp peste drum, în clădirea de pe fosta ulicioară „Olga Bancic” actualmente... Veronica Micle). Am fost dus în redacţie şi recomandat de studentul şi poe tul George Bădărău. Micile „banchete” aveau loc, mai mult sau mai puţin spontan, la CUI (Casa Uni versitarilor Iaşi), la casa patriarhală a colegilor de studiu şi de redacţie Oana Vasilescu şi Dorian Obreja (cu Al. Călinescu, Ioan Holban, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea, Mircea Doru Lesovici, Gheorghe Chipail ş.a.) sau la SERILE DIALOG (re pede interzise)... De multe ori ne „manifestam” solidaritatea prin partidele săptămânele de fotbal (de pe terenul
Pag. 22
cu zgură, praf şi maidanezi de la „Sorbona”; dar ce bună era o bere – dacă o găseam! – după hârjoana sportivă...). Ce portar era Valeriu Gherghel! Ce ata cant Dorin Spineanu! Ce spectatori Tereza şi Dan Petrescu! Ce lucizi distribuitori de pase: universi tarii Iulian Popescu, Alexandru Vlad! Şi câţi alţi... comilitoni!În acei ani cât am fost în redacţie, în teren, în câmp cultural (19781981) semnau în re vistă, între alţii, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă şi Emil Brumaru, Elena Ştefoi, Marta Petreu, Carmen Creţu, Doina Mihaela Sava, Muguraş Brânzei, Mo nica Gafiţa, Tamara Pintilie, Cristina Chiprian, Car men Gheorghiu, Gabriela Scurtu, Florin Platon, Dorin Popa, Valeriu Stancu, Matei Vişniec, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coşovei... George Pruteanu traducea din „Infernul” lui Dante. Relaţia cu „Echi nox” de la Cluj se amplifica (prin prietenia, în spe cial, cu poeţii Ion Mureşan, Virgil Mihaiu şi Nicolae Băciuţ). Se evita, pe cât posibil, politizarea. Pri meam semnale (pe care le publicam) de la vechea „gardă” a redacţiei: Nicolae Manea, Teodor Para piru, Daniel Lascu... dar şi de la junii prieteni Da niel Corbu, Adrian Alui Gheorghe ş.a. Al. Călinescu devenise preşedintele Consiliului de Conducere, Dorin Popa redactor şef, iar Sorin Pârvu redactor şef adjunct. Între altele: Val Condu rache macheta nr. 7172/ 1979; Liviu Antonesei era responsabil de numerele 6970/ 1979; numărul dublu 7576/ 1980 era ilustrat cu grafica teologului şi poetului de astăzi Constantin Hrehor (Grăni ceştiSuceava). În nr. 67/ 1979 scriam, de pildă, des pre... „Poveşti pentru ami îmblânzi iubita” de Radu Cosaşu (volum apărut la editura „Cartea Ro mânească”, 1978). Din 1982 nu mai făceam parte din redacţie, dar continuam să public după ce scrisesem, în anii an teriori, la cărţi semnate de Alexandru Paleologu, Gheorghe Grigurcu, Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Leonid Dimov, Nicolae Turtureanu, Mircea Dinescu, Magdalena Ghica, Nichita Dani lov, Matei Vişniec ş.a. Din holtei deveneam tatăl Luizei! Ulterior, şi al lui CezarŞtefan... Mam retras în bârlogul de muzeograf de la Casa Pogor, pe fond de crispare socială generalizată, de ideologizare tembelizantă... Dialogul devenise... monolog! Dar despre multe altele (dialogate şi monolo gate în anii de juneţe) pe altă dată. Cu voia Dom niilor Voastre, almamaterdialoghişti de pretutindeni! Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Lucian GRUIA
TREI TIPURI DE LOCUIRE ROMÂNEASCĂ: BRÂNCUŞIANĂ, CIORANIANĂ, ELIADESCĂ
A
nalizând poezia lui Hölderlin, filosoful Martin Heidegger stabileşte caracteristicile specifice ale locuirii omului în lume: “Muritorii locuiesc în măsura în care salvează pământul (…). Salvarea nu smulge doar dintr-un pericol; a salva înseamnă propriu-zis a elibera ceva întru esenţa sa proprie. A salva pământul este mai mult decât a profita de el sau chiar a-l trudi. Salvarea pământului nu duce la înstăpânirea asupra pământului şi la supunerea lui, de unde n-ar mai fi decât un pas până la exploatarea neînfrânată. Muritorii locuiesc în măsura în care primesc cerul ca cer. Ei lasă soarelui şi lunii mersul lor, aştrilor le lasă calea lor, lasă timpurilor anului binefacerile şi asprimile lor, nu fac din noapte zi şi nici din zi chinuitoare neodihnă. Muritorii locuiesc în măsura în care îi aşteaptă pe divini ca divini. Sperând, ei le oferă nesperatul. Stau în aşteptarea semnelor sosirii lor şi nu se înşală asupra emblemelor absenţei lor. Nu-şi fac zeii lor şi nu se dedau cultului idolilor. Chiar în nemântuire, ei mai aşteaptă încă mântuirea ce le-a fost retrasă. Muritorii locuiesc în măsura în care îşi călăuzesc propria esenţă – a avea putinţa morţii ca moarte – în fiinţa acestei putinţe şi în folosirea ei, cu gândul ca să fie o moarte bună. A-i călăuzi pe muritori în esenţa morţii nu înseamnă nicidecum a face din neantul vid al morţii supremul ţel, aşa cum nu înseamnă să întuneci locuirea prin oarba ţintuire a sfârşitului. În salvarea pământului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”. (Martin Heidegger –Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982) În concepţia filosofului german, omul dobândeşte locuirea autentică după ce devine conştient şi îşi acceptă condiţia sa de fiinţă muritoare. A locui este similar cu a cultiva pământul şi de a culege roadele. Locuirea implică şi construirea care mai desemnează: edificarea, întreţinerea, ocrotirea, îngrijirea în vederea existenţei autentice/cu rost pe pământ, pacea şi libertatea. Iată ce mai spune Heidegger în aceeaşi lucrare: “Locul rânduieşte tetrada într-un dublu sens. Locul admite tetrada şi o ordonează. Ambele, în speţă rânduirea ca admitere şi rânduirea ca ordonare, trebuie să constituie un tot. În această calitate de dublă rânduire, locul este o pază a tetradei, sau, cum spune acelaşi cuvânt, un loc al găzduiri. Lucruri de felul unor asemenea locuri găzduiesc sălăşluirea oamenilor”. Construirea înseamnă producerea unor asemenea locuri. Construcţiile autentice marchează locuirea aducând-o în esenţa ei şi găzduiesc această esenţă al cărei temei este: salvarea pământului, primirea cerului, aşteptarea divinilor, călăuzirea muritorilor.” În concluzie, locuirea autentică propusă de Heidegger exprimă armonia omului cu cosmosul şi acceptarea extincţiei ca Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“Viziunea generală brâncuşiană despre lume, reieşită din aforismele sale cât şi din modul de viaţă pe care la practicat, specifică ţăranului român tradiţional, este în deplină concordanţă cu armonizarea tetradei, prin: trăirea în comuniune cu natura, practicarea unei religii de tip panteist, valorizarea teoretică a familiei (deşi nu s-a căsătorit), însemnătatea acordată întemeierii unei gospodării proprii, împăcarea cu soarta de fiinţă muritoare, credinţa în mântuire A-fiîn-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu numai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea Fiinţei vietăţilor şi a omului.” Pag. 23
naturală. Locuirea brâncuşiană Între locuirile româneşti pe care le vom cerceta succint, cea brâncuşiană se apropie cel mai mult de viziune solară heideggeriană. După cum afirma Lucian Blaga: “Brâncuşi reprezintă cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic.” (Nu analizăm locuirea mioritică subiectul find prea general pentru cerectare de faţă). În cazul locuirii brâncuşiene, spaţiul fizic, reprezintă întrepătrunderea a trei spaţii specifice: unul înăuntrul căruia imaginea plastică poate fi descoperită; celălalt închis în volumul unei figuri; spaţiul ambiental, dintre volumele formelor plastice. Pentru Heidegger, spaţiul artistic scoate din neascundere adevărul, relevându-se fiinţa artefactului. Prin croirea spaţiului, se eliberează locuri privilegiate care pregătesc locuirea autentică. Croirea mai înseamnă admiterea şi rânduirea. Admiterea lasă să se manifeste deschisul, iar rânduirea oferă posibilitatea lucrurilor de a-şi aparţine rostului lor şi relaţionărilor dintre ele. Această strângere laolaltă reprezintă o ascundere eliberatoare în cadrul locului, acesta fiind înţeles ca o vastitate liberă, care oferă lucrurilor posibilitatea să se deschidă în odihna de sine: “Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care, deschizând un ţinut şi păstrându-l, adună şi menţin în jurul lor un câmp liber, care acordă lucrurilor existente acolo o aşezare, iar omului o locuire în mijlocul lucrurilor. “ – menţionează Heidegger. Volumul sculpturilor nu delimitează spaţii care să opună un interior, exteriorului. Viziunea generală brâncuşiană despre lume, reieşită din aforismele sale cât şi din modul de viaţă pe care l-a practicat, specifică ţăranului român tradiţional, este în deplină concordanţă cu armonizarea tetradei, prin: trăirea în comuniune cu natura, practicarea unei religii de tip panteist, valorizarea teoretică a familiei (deşi nu s-a căsătorit), însemnătatea acordată întemeierii unei gospodării proprii, împăcarea cu soarta de fiinţă muritoare, credinţa în mântuire. A-fi-în-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu numai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea Fiinţei vietăţilor şi a omului. El nu a inventat o altă lume imaginară ci a căutat să dezvăluie prototipurile, modelele fiinţelor reale. Oricât de sti-
Pag. 24
lizate apar sculpturile sale, ele au pornit de la personaje reale: George pentru Somnul şi Portretul lui George, un copil orb pentru capetele de copii, Dşoara Pogany, Eileen, Nancy Cunard, Baroneasa R.F., . Georgescu-Gorjan, Gh. Chiţu etc, chiar şi pentru ovoidul pur al Începutului lumii/Prometeu? a avut un model, capul dansatorului Serge Lifar? Căutând esenţa lcrurilor, sufletul făpturilor sculptate, prototipul etern din spatele efemerului, sculpturile lui Brâncuşi au dezvăluit noile fiinţe ale: Peştilor, Păsărilor, Focilor, Ţestoaselor şi Oamenilor (copii, tineri, bărbaţi, femei). În ceea ce priveşte relaţia cu divinitatea, în cadrul locuirii, Brâncuşi a realizat sculptura Adam şi Eva, columnar, ca şi Regele regilor şi de aceeaşi mărime cu acesta, semn că Dumnezeu a făcut omul “după chipul şi asemănarea sa”. În sfârşit, faptul de a fi-întru-moarte l-a revelat în monumentele funerare realizate: Sărutul, Rugăciunea + Bustul lui Petre Stănescu, Ansamblul
munumental de la Târgu-Jiu, precum şi în proiectul Templului eliberării sufletului de corp (din păcate nerealizat). Împăcarea cu moartea, văzută în ipostaza ei platonică, eliberatoare o regăsim şi în grupul mobil “copilul în lume”, alcătuit din Primul pas + Coloană + Cupa lui Socrate) şi mai ales a proiectului Templului eliberării sufletului de corp, (imaginat pentru maharadjahul indian Raoul Holkar, din Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Indor). În acest ultim proiect, din păcate nerealizat, în mausoleul maharanei Saroyana Devi Holkar, de forma dublului capitel al Coloanei sărutului, s-ar fi pătruns printr-un pasaj subteran. Interiorul ar fi adăpostit, în jurul unui bazin cu apă, trei Păsări în spaţiu, din: bronz polisat, marmură neagră şi albă, precum şi sculptura Spiritul lui Budha/Regele regilor. În momnetul când razele soarelui ar fi pătruns, la zenit, prin orificiul din tavanul încăperii, lumina reflectată de Pasărea de bronz, ar fi metamorfozat chipul şi sufletul vizitatorului. Soarele trecând de zenit, ultimile raze, părăsind încăperea, ar fi generat omului aflat în meditaţie, senzaţia că sufletul îl părăseşte, se înalţă şi se contopeşte cu lumina divina. (Lucian Gruia – Momentul revelaţiei în Templul brâncuşian al eliberării, de ar fi fost să fie... editura “Double P Press Production” Baia Mare, 2004) /fig.1/ Locuirea cioraniană Un caz ilustru, opus locuirii fericite, îl constituie scepticul Emil Cioran. Pentru filosoful insomniac, camera constituia un prilej de suferinţă continuă, iar viaţa socială, un motiv de dezamăgire continuă datorită lipsei de sens a existenţei. Dacă noi credem în valorile vieţii, Cioran ne înfăţişează zădărnicia acesteia şi atotputernicia morţii. Singurul adevăr ce se poate afirma despre existenţă este lipsa ei de sens. Cunoaşterea esenţei este imposibilă: “lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră”. Sănătatea şi normalitatea sunt incolore, numai neliniştea, bolile, sfâşierile lăuntrice îmbogăţesc fiinţa noastră. Conştiinţa slăbeşte elanul vital, filosofia devine inutilă din moment ce lucrul în sine nu există; un poet extaziat poate spune mai mult despre aparenţa în care trăim decât gândirea raţională. “Cine crede în adevăr este naiv, cine nu crede, stupid” – decretează Cioran. Religia nu aduce mântuirea, credinciosul se deosebeşte prea puţin de nebun, rugăciunile ne pun în postura ridicolă de a cerşi îndurarea divinităţilor inventate de noi înşine din nevoia dialogului, ori ne flatează orgoliul absurd de a sta de vorbă cu Demiurgul, ca şi cum am fi egalii acestuia. Monoteismul atentează dictatorial libertatea gândirii, numai politeismul conduce spre democraţie. Iubirea, muzica şi mistica oferă clipe unice, intense, inexprimabile, în care viaţa se revarsă pură, Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
neîngrădită, neindividualizată. Eternitatea morţii domină însă totul. Nimic nu prevestea apariţia fiinţei umane, universul putea foarte bine să existe şi să moară fără noi. Aceste argumente dau apă la moara patimii şi înverşunării cu care Emil Cioran neagă valorile umanităţii instituite de-a lungul istoriei. Revolta împotriva modului nostru de a fi în lume (clădit pe orgoliu, minciună, mediocritate, păcat, laşitate etc.), îşi are sorgintea tocmai într-o dragoste exacerbată de viaţă, afirmată aforistic şi paradoxal: “Singurul lucru ce se poate iubi este viaţa, pe care o detest!” (Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1936). Numai dezastrele fiind creatoare, trebuie să purificăm viaţa prin suferinţă, să negăm totul pentru a reconstrui totul: “O altă viaţă să ne fie obsesia, nebunia şi viziunea noastră, să dezrădăcinăm viaţa putredă pentru a sădi alta, alte seve, alt om”. Din simple creaturi trebuie să devenim creatori. Realitatea neînsemnând altceva decât aparenţa, trebuie să ne trăim amăgirile în puritate şi extaz: “trăirile noastre să devină explozive şi atunci suferinţa se converteşte în bucurie, bucuria în suferinţă, elanurile în dezamăgiri şi dezamăgirile în elanuri, tristeţea în văpăi şi văpăile în tristeţe”. Suferind dincolo de limitele fiinţei, dezindividualizaţi, întâlnim viaţa pură, universală, ne umplem de lume – ca şi în gândirea lui Lao-Tzâ, dincolo de marginile sale obiectul trece în contrariul său -, negaţia devine afirmaţie, golul plenitudine. Cioran îşi vedea misiunea în ruinarea concepţiei instituite despre lume şi-n proclamarea necesităţii unui nou început al istoriei, în afirmarea unui “nou Adam într-un nou paradis terestru”. Din aceste două deziderate majore, până acum, autorul nu l-a îndeplinit decât pe primul. Personal îmi imaginez că ideile lui Cioran se află în echilibru instabil pe o muchie de cuţit, la limita paradoxală în care ele pot trece cu uşurinţă în contrariile lor. Cărţile gânditorului nostru, care la un moment dat şi-a contestat cetăţenia română, ne fac circumspecţi. Ne obligă la analiza mai profundă a banalităţilor, mediocrităţilor, meschinăriilor şi laşităţilor faptelor noastre. Paradoxal, teoreticianul primordialităţii instinctului, sentimentului şi fiorului vital în raport cu raţiunea, ne face mai lucizi. Să fie şi această încercare de prezentare a lui Emil Cioran o nouă mască? Posibil. Oricum am medita, gânditorul ne pune în încurcătură şi deve-
Pag. 25
există pretutindeni în lume dar ni se arată prin hierofanie, ca şi fiinţa heideggeriană. Ca să trăim în lumea atemporală revelată, trebuie să ne debarasăm de concretul efemer. Din cele menţionate, constatăm că la Mircea Eliade, locuirea cotidiană este inautentică. Trăim decăzuţi în timpul istoric, profan. Locuim autentic, numai dacă transcendem în timpul sacru, Locuirea eliadescă ceea ce implică desprinderea noastră de pământ şi transmutarea trăirilor sufleteşti în illo tempore. Martin Heidegger nu s-a ocupat în scrierile Lucru posibil prin: mit, religie şi artă/literatură. Losale de locuirea spaţiilor sacre: temple, biserici ci cuirea autentică eliadescă o trăieşte spiritul, în lumea sa proprie numai de cele laice. . Mircea Eliade şi-a dedicat întreaga activitate sacrului şi cum menţiona concluziile sale care ne * interesează în contextul cercetat. * * Pentru istoricul religiilor, sacrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa unei Trecând în revistă cele trei tipuri de locuire realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”. Vocaţia transcendentă a omului religios, românească cerecetate, putem concluziona că loconstă în imitarea comportamentului divin. Timpul cuirea brâncuşiană reprezintă o locuire armonioasă, mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat. Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii spre centrul locuirii autentice, al armonizării cu cosmosul şi cu divinitatea. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referindu-se la proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.” În Aspecte ale mitului (Ed. Univers, 1978), Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi diurnă, solară; locuirea cioraniană, este nocturnă, carte, autorul precizează că descoperind sacrul în dizarmonică, neadaptată ontologic iar locuirea eliaprofan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a descă, ne transpune în luminosul şi transparenţa saacestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Sal- crului, în care păşim prin revelaţie. Între aceste varea din efemer o constituie creaţia umană. Sacrul modele se desfăşoară locuirea românească. nim sceptici. Concluziile sale contrazic concepţiile nostre accreditate de-alungul anilor, contrazicândule violent. Chiar dacă ne şochează, suntem obligaţi să recunoaştem că în cugetările sale întâlnim acelaşi dram de adevăr ca în propriile noastre convingeri. Iar “adevărurile” sale ni le spune frumos, convingător, pasionant şi seducător.
Pag. 26
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Lucian Ştefan MUREŞANU
NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ Motto: “În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul “Scântei galbene”. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben[...]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia)
D
acă vei diseca poezia bacoviană, cu gân dul de a pătrunde în tainicul cod simbo list al dăinuirii fiindului în lumea umbrită, vei sesiza elecţiunea spectrului ca salt uniform al existenţei unei lumi dejucate la hotarul dintre viaţă şi moarte. Palidul este atras de cenu şiu şi târât în cavouri a căror cripte vor despărţi fostul „eu” de lumină, zădărnicindul în obscur. Aparent, „nefiindul”: „Pe zări argintii / În vastul cavou...” (Amurg) încearcă să se rupă de egoul său care, în realitatea eternă, se va zbate hăituit de nelinişti a căror critică rămâne drumul neînţeles. Perpetuumul lucind al ideii ţâşnite din obscur, din interiorul căreia crepusculul zvâcneşte: „Cu pene albe, pene negre” (Decor), va aburiza1 cu bă tăile nevăzute ale aripilor sale priveliştea, care lasă fantomele să apară: „Prin ziduri vechi ce stau în dă râmare” (Sonet). În liniştea serii „adâncii”, substan tivizarea adjectivului este voită şi nu întâmplătoare, omul devine umbră a fiindului său, iar pământul îşi schimbă culoarea, negrul confun dânduse cu noaptea care apasă grea, ca plumbul, destinele pierdute în visele ce, cândva, au mai fost visate însă puţine trecute în fapta materială a exis tenţei fiindului. Eul este viaţa din idei ce se zbate ca un muri bund între ceea ce ştie şi ceea ce se pierde în Uni vers. Bacovia, omul din adâncurile cenuşii, a urcat prin umbră şi a rămas aşa toată viaţa câtă ia fost dată în palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda celestă, îngreunat însă de boală şi ţintuit în sicriul de plumb al fiindului său. Şi trupul îi era ca de plumb şi reci îi erau zilele înecate: „Da, plouă... şi sună umil / Ca tot cei iubire şi ură / Cu o muzică tristă, de gură, / Peaproape saudeun copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un adu Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
cător de sfârşit existenţial prin tot ceea ce constuie el chimic, ca metal, poate despărţi fantastic de mi raculos fiindul de nefiind, pentru că masa lui ma terială poate să sufoce viaţa telurică cu care dispare umbra, nefiindul întrând întro stare activă de meditaţie: „Stam singur în cavou... şi era vânt...” (Plumb). Simţirile acestui ne fiind al existenţei unei alte lumi Bacovia le trăieşte intens încă din viaţa de deasupra, pentru că el, iniţiat al tainelor lumii de dincolo, se deta şează complet de profan:
„Stam singur lângă mort... şi era frig...” (Plumb). Simţirile sale fizice îl ţin totuşi aproape de cei care mişună palizi pe tro tuarele nopţii, acele fiinţe pe care el le vede continuu în descompunere. Pentru Bacovia negru înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie / Şi tot mai mult mapasă / O grea mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răguşite ale celor trecuţi întro altă stare de existenţă, aşteaptă rânduirea spre celest. Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de geniu „Plumb”, pentru că el păşea deja în lumea aceea neînţeleasă de fiindurile telu rice, trăind paralel cu o lume care îl aştepta şi pe care el o simţea ca aparţinândui. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic ale poetului, el cunoaşte greutatea plum bului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la reve laţie: „Vestminte funerare de mangal, / Negru pro fund, noian de negru” (Negru). Durerea fizică este cea care îi aminteşte de viul din el: „E un secol de al binelea bolnav / Căs bolnav şi eu nu mă mir; / Deschide clavirul şi cântămi / Să cad în delir” (Tru dit)2, instrumentul muzical constituind de fiecare dată în creaţia sa poetică pasul magic al sunetului în diez care îl înalţă şi, departe de lumea profană, creează angelic cuvântul poeziei. Versurile sale, cu care creează atmosfera
Pag. 27
apocaliptică de după departajarea energetică a viu lui de nefiind, din poezia „Amurg”: „O zi fără ano timp şi ordine militară / Şi prin vecini saud mici pregătiri de masă, / însă produsele au început să dispară / Şi mulţi au plecat, şi noaptea se lasă” su gerează începutul sfârşitului existenţial de după alinierea fiindurilor şi detaşării înţelesului de neîn ţeles. Venise ziua când anotimpul se dezintegrase în timp iar ordinea umană dispăruse, apărând o altă formă a pregătirilor sugestive şi aparent exis tente prin hrană materială ce făcea ca oamenii să dispară în noapte pentru că noul început aştepta „... că un geniu se va naşte / Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cu noaşte” (Amurg). Bacovia observă şi ajunge la con cluzia că omenirea a fost un studiu care parţial sa dovedit greşit pentru că omul dăruit nu a putut prin tot ceea ce a creat să ajungă la perfecţiune, ci sa lăsat învins de vicii, neiubire de sine. Literatul conştientizează la un moment dat că poetul numai în singurătate poate trăi alături de „fiinţa supremă” care trăieşte printre noi: „Te pierzi în golul singu rătăţii / O, suflet, mereu de lume fugar” şi continuă ca un adevărat cunoscător, trăitor în lumea aceea şi prevestitor al tuturor acestor dezastre care ne stă pânesc fiindul: „E ora când Petru plânge amar / Ascultă... e ora laşităţii...” (Nocturnă). De ce oare Bacovia numeşte acea clipă fatidică, pentru că în timpul celest viaţa omului este egală cu o oră telu rică „e ora laşităţii”? Şi ne mai roagă să o şi ascul tăm cu multă atenţie, putând fi chiar ultima ascultare pe care omul dual să o mai poată auzi şi în conştiinţa sa să o recepteze ca pe o iertare a pă catului de a fi constituit ca om: „Blestemată mai fie şi toamna, / Şi frunza ce pică pe noi” (Aiurea). Cri ticul literar Dumitru Micu spunea întruna dintre lucrările sale: “Bacovia este creatorul unei atmos fere lirice inedite”, înţelegând din aceasta atmos fera specifică în care sa dorit să creeze şi continuă spunând: “E poetul toamnei reci şi umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de a cărei căldură: încet, cadavrele se descompun, po etul monotoniei târgului vechi, prăpădit [...]. Poezia lui Bacovia e plină de parcuri solitare, cu copaci desfrunziţi, de grădini devastate, mâncate de: can cer si ftizie, de ploi, de ninsori, de vânturi nimici toare, de corbi, de figuri palide, spectrale. Prin astfel de reprezentări poetul dă relief deznădejdii tenace, sentimentului de a trăi întro lume absurdă, de a fi închis întrun cerc blestemat”. Putem con sidera cercul o parte existenţială: tristă, plină de humor, pentru că viaţa este definită ca un umor al celor de sus, “despre care vorbeşte cu amărăciune, cu o disperare neputincioasă în poezia “Cu voi”, din care voi cita versurile sugestive în împlinirea
Pag. 28
idealului creativ prin singurătate: “Mai bine singu ratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător…”. Putem înţelege de ce Bacovia sa retras să creeaze întro lume de noapte, o lume care nu îl vedea pen tru că el însuşi se dorea neobservat, profanul îi lezase puternic fiindul, iar eul lui nu mai putea ac cepta compromisul existenţial, intrând sub greu tatea unui destin al durerii morale dar şi fizice. Metaforic, plumbul bacovian inspiră: „Fe reastra eo poemă de plumb şi de scântei...” (Dialog de iarnă), materializează ideea în versuri şi tot ceea ce îl înconjoară e „... o vreme de plumb” (Toamna) şi „Iarbă de plumb şi aer tare...” (Nervi de toamnă) care îi sufocă fiindul până la palidul ce „În culori închise, şi ameţit la pas, / Dus de frumos, de mai bine / Demult, întro toamnă, sa stins un glas” (Nervi de toamnă). Plumbul sugerează sfârşitul însă nu asuprirea eului prin înveşnicirea greutăţii sale, pentru că eul se detaşează de materia ce se descompune, pornind o cale a meditaţiei profunde. Universul este întunecat de egoul materializat, pentru suflet el este o lumină a creaţiei, a meditaţiei profunde doar prin idei. Cuvintele dispar doar zâmbetul şi seninul ochilor vorbesc în lumea pe care Bacovia o vede în palidul amurg al omenirii. Pământul dă viaţă şi poetul preţuieşte ceea ce pă mântul dăruieşte însă cugetul său zdruncină de la amurg şi până în zorii dimineţii precum un vârco lac prevestitor în care eul şi egoul, fiindul şi nefiin dul teluric, îşi schimbă statutul de trăitor întro lume care nu ştie ceea ce o aşteaptă când noaptea eternă se va aşterne, dezintegrând materia. Negrul creează deziluzia existenţială, teama întreruperii unui circuit de viaţă, o suprapu nere cu nostalgia carei cuprinde pe cei rămaşi până le vine rândul la perpetua dezintegrare şi re velaţia pe care numai cei iniţiaţi o simt că va veni. Teama de negru creează panica, sporeşte tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de viaţă, iar viaţa... ce este viaţa telurică? Tumult, egoism, lumire preluată de la un fiind la altul şi po gorâtă în „negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvileşte pentru totdeauna răul viu însă nu fi indul fără umbră. Bacovia a fost un căutător şi un clavăzător al morbidului, un cercetător al labirin tului nopţii de la fereastra căruia şi, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele şi ştergea se cundele care i se păreau lipsite de importanţă în lumea udă a nopţii: „Acolo, unde nui nimeni, / Şi nu mai trebuie / Niciun cuvânt” (Sic transit). Şi cri ticul literar Alexandru Piru vorbeşte despre “Ca pacitatea lui Bacovia”, dar şi de de trăirile lui intense, profund simbolizate “a senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor, angoaselor şi teroarei de ne Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
cunoscut”, care, spune el: “este excepţională şi, chiar când i se găsesc modele, de o originalitate din sfera literaturii române, incontestabilă. Inedite sunt îndeosebi imaginile copleşitoare, ale înăbuşirii într un potop de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... / Sicrie negre, arse, de metal, / veştminte fu nereare de mangal, / Negru profund, noian de negru... sau printrun diluviu adevărat, văzut ca o regre siune pe scara antropologică până în epoca preistorică...:” Chinul apăsător al trupului ia măcinat existenţa, ia schimbat ciclul lumină/în tuneric, ziuă/noapte făcând din înălţările lui un prevestitor al sfârşitului, un iniţiat al interpretării viului în obscur, al exigenţei ideii geniale de a se alătura celei lumeşti şi mediocre, a simţirii greutăţii repercursiunilor palidului în trup şi a galbenului prin plumb. Plumbul este atât de obsedant încât îl întâlneşti, în poezia bacoviană, sugerat atât ca metal împovără tor de greu şi sufocant pentru trupul inert, ascuns de lumină, între pereţii vreunui cavou sau sicriu, locuri reci precum nefiindul palid, amorţit şi aştep tător de chemări, fără umbră şi fără dorinţă. Când spun „fără dorinţă” îmi asum răspunderea elogi ind moartea ca ceva de care niciunul dintre cei vii nu sunt uitaţi să rămână dea pururea trup pe Pă mânt: „Şi iată, din toate, nimicul / Un înger, apoi, sa născut... / Acestea erau, deci, nimicul, / Şi ndată, orice a tăcut! (Controversă), stare la care, cu înfrigurare, şi Marin Sorescu medita în poezia sa „Gând”: „Că vine moartea / şi atunci această încor dare / îmi trece”. Literatul se simte eliberat, despo vărat de lumesc în clipa detaşării, lumea lui adevărată din momentul acela se uneşte cu eul lui purificat întrun fiind superior. Întoarcerea la Ge neză sugerează începutul şi o cu totul altă domi nare a conştiinţei noastre mult mai profundă şi mai apropiată de existenţele angelice şi, de ce nu, mai pură. Bacovia ascultă şi aude în singurătatea lui in terioară dorinţele lumii de noapte: „Un cântec trist din liră / Aş vrea săţi mai arunc, / Din viaţa mea în noapte / De nenţeles adânc” (Versuri), chiar dacă pe stradă sau în încăperile trăinde ale fiindu lui său bolnav se află o altă entitate, pentru că aşa cum sunt prezentate vieţile în creaţia sa poetică sunt departe de a fi semeni ai lumii de ziuă: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadavre, iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor). Imaginile sunt apo caliptice şi, întrun astfel de mediu, ce poate fi mai expresiv decât negrul, ca taină şi palidul/galben ca Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
loc izolat de zbatere încă a viului. Bacovia este pă trunzător şi pătrunsul generează conştientizarea că până şi în obscur actualul este dominat de profan. Iubirea lui este o manifestare nepământeană, ruptă de faptul real însă afectivă, pătrunzătoare şi scru tată: „E o vibrare de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar nu pot so salut: / Oh, şi cum a trecut, / Întro vibrare de violete”, am putea spune excesiv de sen timentală şi dureroasă în faţa neputinţei de a şio îndeplini. Acel „oh” rostit cu atâta durere exprimă părerea de rău pentru că în omul din el sentimen tele sunt mult superioare faţă de cele ale profanu lui. Respectul faţă de entitateafemeie, exprimată şi notată în creaţia sa cu literă mare „Ea” justifică ceea ce de fapt cu peste o jumătate de veac înainte Emi nescu îşi arătase în poezia sa, „Lacul”, angelizarea femeii căreia notarea, în stilul cursiv al scrierii elec tronice, „Ea” o făcea tocmai pentru a sugera confe siunea poetului, apropierea acesteia de zeiţa protectoare a iubirii desăvârşite, unicitatea ei şi ne putinţa bărbatului de a însuma în caracterul său sensibilităţile pe care femeia le nutreşte încă de la
naştere. Dacă la clasici modelul cuplului Adam şi Eva imagina fericirea familială întro corelaţie per fectă cu ritmurile lumii şi ale universului, la Emi nescu, romantic prin excepţie, apare asocierea iubirii cu eternitatea universului, cu toate trăirile naturii. Bacovia însă vede iubirea sub o altă formă, unind dragostea cu moartea. Moartea considerată
Pag. 29
ca o binefacere a tuturor împlinirilor. Pentru el, şi pentru toţi moderniştii care au atribuit realului iu birea, nu ca o proiecţie în absolut, ci ca o trăire, ca un sentiment bolnăvicios şi condamnat eşecului, unde natura neparticipativă nu mai era un com plice, o ocrotitoare, ci un gol existenţial, iubirea de vine un gest mai mult grotesc decât liniştitor: „Ea plânge, şia căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca ntrun cimitir” (Nevroză). Cum aş putea încerca desecretizarea trăiri lor bacoviene decât lăsândul săşi destăinuie sin gur crezul: „Şi toamna, şi iarna / Coboarăamândouă; / Şi plouă, şi ninge, / Şi ninge, şi plouă” (Moină), stări atmosferice care nu fac al tceva decât să dezintegreze materia eliberând eul fără umbră, lăsat săşi parcurgă drumul în singu rătatea sumbră şi palidă: „Veşnic, veşnic, veşnic..., / Rătăciri deacuma / Nor să mă mai cheme / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic...” (Rar). Veşnicia fiindului va rămâne codul bacovian în crustat în pereţii de plumb ai spaţiului timp, ai unei culori neînţeleasă de profanul îmbujorat pe faţa
făcut atâta vâlvă în lumea criticii literare şi sa păs trat ca o ars poetica în magia încă nedesluşită a cu vântului „galben” bacovian sinonim plumbului: „Stam singur în cavou... (care era din plumb) şi era vânt...”, stare a naturii ce se iveşte din senin şi care poate avea urmări neprevăzute, uneori ne faste, fereşte trupul de magica dezintegrare însă „eul viu” al poetului nădăjduieşte întro magnifică lucire a ideii pe care o înalţă celestului deusian lip sinduse de umbră. Din starea de visare a nefiindu lui, iniţiatul literat trece în starea de veghere în cel deal doilea catren al creaţiei bacoviene, simţind, de astă dată, frigul: „Stam singur lângă mort... şi era frig...”. Se detaşează ideea vieţii de după moarte pe care scrierile biblice o consemnează ca un adevăr, ca un fapt împlinit acelora ce dăruiţi mi rajului pătrund adânc în meditaţie descifrând co durile cuvântului din idee. Căutările şi descifrările adevăratului înţeles al temelor lirismului bacovian continuă şi va con tinua, găsinduse chei cu care exegeţii vor pătrunde în adânca filosofie a palidului şi a cenuşiului apo caliptic. 1
Aburizare, efect ce constă în supunerea la acţiunea delirului a imaginii imaginate, pentru a crea o atmosferă halucinantă, apocaliptică, prelucrând în subconştient idei noi, formatoare. 2 Poezia “Trudit” a fost preluată integral din Revista Cronica Moldovei, nr.4/20 iunie-20 iulie 1915, p.74, Bucureşti.
umbrei palide care păşeşte pe lângă el spre locul meditaţiei profunde. Din întuneric Bacovia a elibe rat ideea ce sa îndreptat fără întoarcere spre ma tricea celestă ce îi va găzdui veşnic eul detaşat de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe care aş cădea în ridicol să o mai amintesc, când a
Pag. 30
BIBLIOGRAFIE: Caraion, Ion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975. Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005. Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea, 1981. Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Grigorescu-Bacovia, Agatha, Bacovia (viaţa poetului), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Editura Albatros, 1974. Indrieş, Alexandra, Alternative bacoviene, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. Petroveanu, Mihail, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Scarlat, Mircea, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987. xxx, Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. xxx, Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ioan TODERIŢĂ
Emilian Marcu Poet moldovean – pur – sange. Născut la 28 septembrie 1950, Jeleşteni, Iaşi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Neconvertit la “postmodernism”. Clasic admirabil, într-un timp al cruciadelor literare, în ţara cuvântului nemernic nimicit est – etic. “Eminescu este cetăţean de onoare a universului” crede domnia sa, Emilian Marcu. La fel, despre limba românească, vorbeşte, ne învaţă: “Doamna noastră limba românească, peste munţi şi peste râuri crească!” Simplu. Sincer. Ingénuă si revelatoare sintagmă a existenţei noastre filologice. Azi e 10 noiembrie. Azi a murit Arthur Rimband, în 1891, şi noi, din cât a fost el, puţin. Cu excepţia lui Emilian Marcu. El scrie, a scris, precum Shakespeare, Petrarca, Rimbaud, scrie sonet. Pentru a nu-i uita. Pentru a “neuita” amintirea lor. “Geniul este recuperarea, la cerere, a copilăriei!”, spune Arthur Rimbaud. Asta spune şi Emilian Marcu, poetul nostru moldav, ca şi Eminescu Mihai, prietenul lui şi al nostrum, nemuritor în sonetele lui. Doamne, azi s-a nascut Martin Luther , tot la un 10 noiembrie, în 1483. “Fiecare om trebuie să facă două lucruri: să creadă, singur şi să moară, singur”, spune, ne îndeamna el, în “trebuinţe existenţiale”. Marcu Emilian este, în poezia sa, reflexia acestor adevaruri; “umbre clasice”, ce s-ar cuveni să sfinţească “spiritual modern” al “conchistadorilor timpului prezent”. Sonetele sale, peste 200 ca număr, au fost prinse, din inima lui fugind, în două carţi: Mormânt în metaforă şi Privilegiul giulgiului ( de sonete şi de “taina între gânduri”). Temele “metaforice” sunt: iubirea neîmplinita, bivalenţa suferinţei în dragoste, platonismul a-mitologic, unitatea dintre teluric şi astral, vegetativ şi cosmic, real şi imaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul iubirii poetului cu paşi etnici, “ iubitori de nunţi nupţiale cupidonice”. Astralul, ţinut al “urselor” rotite în spiralele timpilor siderali sub “pleoapele lactee” omeneşti. Temele, reunite, converg spre un dulce leagan eminescian, al convieţuirii eu-lui poetic – Marcu Emilian, într-o limbă literară dulce grăitoare de iubiri latente, succedaneu al iubirii “ cătăliniene”, “hyperionice’, în conflict pentru o “Cătălină” nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate, cele fără “accidentul erotic al creaţiei”.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Filiaţiile (nu dramele şi istoria, evoluţia lor în timp, ca la Shakespeare), filiaţiile, (ca legatură între om şi natura, între simţuri – simţăminte şi judecăţi – raţiuni) filiaţiile iubirilor Emilian Marcu, nu filogenia iubirii lui, sunt specifice acestor sonete: o ontogeneză a iubirii ca sentiment supreme al “fiinţei într-o viaţa ca o lipsa “ (un manqué) sau o pasiune inutilă (no value passion) faţă de ne – apostazierea clasicului romantic, mereu prin renasterea spiritului romantic, între aspiratie şi devenire. Într-un proces de dezvoltare (ontogenetic) a psihicului erou, a conştiinţelor individuale a-personale; eu, tu, în edificiul iubirii absolute. Din forme senzoriale “asuprite” de percepţia frumosului natural, spre formele “ înalt purificatoare” ale perceptiei senzuale, a cotropirii judecaţilor imperiale pentru o (im)posibilă şi mereu vicleană credinţă în omul iubit. Chiar şi neiubirea are deznodământ luminos, la Emilian Marcu, în sonetele lui “afrodiziace”; rugăciuni – recensământ al conştiinţelor iubirii oricui. Emilian Marcu proliferează sonetul în noi forme: cu 14/13 silabe în versuri consecutive, cu trei catrene şi un distih. Ca-ntr-o filozofie (matematică), a lui “trei de patru contra lui unu de doi”, a “imparităţii” contra “parităţii”. Şi a unei “de alt fel” sonorizări a spaţiului chan – sonetist medieval. Uneori wagnerian, de foarte multe ori, între Clyderman şi Vivaldy. Între anotimpurile şi gondolele timpului efemerid, cu rădăcini în sideral, după cum aspiră Emilian Marcu în “linia dreaptă şi nedreaptă a ireversibilităţilor iubirilor lui”. Ca atmosferă lirică , deci, poetul, scriitor de poezie metodic vibrată, aclamă spaţiul eminescian. Totuşi, în plasma conceptuală a evanghelismului său liric, naturalul se aşează în sapiental ca o amintire a crucificarii, răstignirii iubirii, prin iubire, în Duh, făuritor de Fiu al iubirii. Păcatul (de a iubi) si păcătosul (iubitor) se află în raţional. Sfinţirea, evanghelizarea , în scufundare, în amurgul ispitei luminii, văzului iubitei, în fântâna cotropirii trupurilor, în spirala uitării despletită în om, pentru
Pag. 31
o îmbraţişare viitoare - a morţii la pândă. Lucid, deci, ca-n sonetul shakesperian 130 ( din cele 154 scrise de marele William) ori ca-n sonetul 116 a aceluiaş scriitor în care iubirea este “pură şi statornică”, dar perisabilă – la Emilian Marcu, printr-o “moarte în metafore”. Ceea ce este important (stilistic) în poezia sonet citită cu interes de mine, azi, este măiestria reformei sonetului clasic. Versul 9, esenţial pentru întărirea, întoarcerea, revigorarea temei lirice iniţiate de scriitorul sonetului, aşează, la Emilian Marcu , fiinţa iubită ca pe o nouă provocare a eroticului, ca pe o nouă înfruntare a sublimului apoteotic. El, versul 9, sună astfel: “Tu treci imperiala ca lebăda pe undă “ (S. În rănile ceţoase…) „Iar turnurile-n undă sunt mai tremurătoare” (S. Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte), cu distih final: „Şi luna-n guvernare şi reci şi triste clipe / De pescaruşi e dusă pe lungile aripe.” „Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate” (S. Cămaşa mea de nuntă…) cu distih final: „Şi-n nunta de ivoriu străluminând din noapte / Cămaşa mea de mire în lungi fâşii mă-mparte.” Tot în această reformă, Emilian Marcu, „supune sonetul la „rondel” şi „glosificare”, ca experiment a unui liber arbitru artistic, cel mereu neascultator de paradigme stilistice. De exemplu, în sonetul intitulat „Rănile ceţoase ca mugurii din floare”, (sonet de început, din volumul „Mormânt în metaforă”) primele două versuri se repetă, nu pe locul 5, 6, ci pe locurile 13, 14, cvasi-identic. Constant, invariant tematic, rămane primul vers: „În rănile ceţoase ca mugurii de floare”, pe locul 1,13 şi, sortit distinctiei, variabilizării, versul de pe locul 2: „ne privim de parcă ne-am duce la razboi”, ce devine pe locul 14: „ne privim de parcă suntem doar reci, chenare”. La fel, (poate fi dat exemplul) sonetele – rondel: Mângâi cu tremur de uitate raze, S-aprinde iar tăcerea în geamuri opaline, Nu-nsangerata clipă mă sperie anume, În câte vânturi oare mi-e umbra în surpare, etc. Retehnologizarea aranjamentului versificator are ca scop (la Emilian Marcu) pluralizarea ori singularizarea, optimizarea şi însingurarea unor spaţii – neant în diviziune, înaintea scufundării fiinţelor „eu , tu” în neant (ne)divizat. Tresăririle iubirii ca şi seismele ei adânci, reverberează astfel în „phantasma iubirii”; rugaciune
Pag. 32
la temelia zidirii lumii din păcat şi veşnic început al „citaniei” de moarte, sub clopotul elongat în conştiinţă de sinele eretic. Este larg deschisă paleta alegoriei metaforice, până la rangul construcţiei aleatoare ” – din titlurile cuprinsului – de noi rondele „, catrene, unităţi – fragment de viitor sonet. Iată catrenul rezultat din împreunarea titlurilor sonetelor cu (in cuprins) numerele 114,115, 116, 117: 114 „ Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte 115 „ Pe mări fără de nume în nopţile stelare 116 „ Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri 117 „ Ce tragică lumina se surpă-n calendare” Repetiţia temelor iubirii, aparent uniformă şi omogenă, în jurul aceluiaşi simbol ( magic ori mistic, fizic ori metafizic) susţine „delirul şi veghea”, până în expectaţie de sine. Prin componentele infinitezimale zoomorfe ale unor „ fiinţe- panaceu” purtătoare de taumaturgii şi enigme, de noi fizionomii si filiaţii. Totul în metafore rare: Fluturii şi timpul: „Cad fluturii pe rană” (vindecatori) (S.91) „Armate mari de fluturi s-or îneca-n vitralii” (soluţie a uitarii, S.87) „Amurgurile toamnei ning în perdele fluturi” (S.85, remediu al timpului irosit). Frunza şi gravitaţia : Astralul şi teluricul, sunt redate în metaforele: “o frunză în cădere e-a noastră disperare”. „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. „Nu-n biblii reci de frunze în cadere.” „Caderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere.” Lumina şi iluminarea: „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumina” (frumoasa trecere in … umbra mortii) „Lumina sub pleoape se subtie” (absorbtia neantului de fiinta) „Câtă lumina –ncape în teaca unei săbii” (şansă a luminii de a nu fi sabie) „Induioşat ca orbu de lumină” (aspiratie imposibilă, cunoaştere imposibilă, absurdă) Clipa si perisabilitatea ei: „Când caut clipa-n ornice de vară …” Spre sfarşitul lucrarii „Mormânt în metaforă”, sonatele lui Emilian Marcu, prin „versul nouă” (una volta), de întoarcere, reia tema, ideea de început iar distihul întăreşte „Catrenul trei” din nou „rondelic”, apăsând imaginea cheie în simbolurile ei, răsucind arhitectura ideatică în antisimetriile sintezei risipirilor în cuvant livresc. Vezi sonetele: Uitate Helesponturi ne-or departa o vreme, Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare, De-as fi putut, vezi bine, în racla putitoare. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Liviu PAPUC
Mitropolitul Nectarie în actualitate Răsturnarea de regim din decembrie 1989 nea pus în faţa unei datorii morale, de care, în sfârşit, ne puteam a ita: recuperarea culturii (în primul rând interbelice) pusă la index de influenţa comunistă a Moscovei (nu fără consimţirea celor fără şira spinării de pe plaiurile mioritice). Sau făcut paşi importanţi în ceea ce pri veşte repunerea pe treptele cuvenite ale istoriei a mul tor figuri de seamă cărora li se „rătăcise” până şi numele, îndeosebi din Basarabia şi Bucovina, aflate sub „tutela” „tătucului” de la Kremlin. O ultimă apa riţie editorială din categoria acestor recuperări face obiectul rândurilor de faţă. Dr. Vasile Diacon, originar din Stulpicanii Bucovinei, nu departe de CâmpulungMoldovenesc, simţind e marea străbunilor şi trăind sub semnul perenităţii ne amului în locurile de baştină, a purces la restituirea celei mai proeminente figuri a zonei, prin întocmirea unei s iţe de monografie, în decembrie 2012, a înăl ţării unui bust, în aceeaşi lună decembrie, cu largul şi substanţialul sprijin al medicului stomatolog Sorin Cotlarciuc din Vama, şi reuşind, în cele din urmă, ampla monografie Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc şi vremea sa (Editura Pim, Iaşi, 2013, 514 p.). Vasile Diacon şia structurat foarte bine cartea, în ample capitole privind Originile, Anii de şcoală, Acti vitatea profesională, Opera ştiinţifică, Preot şi arhiereu, Mitropolitul Nectarie, Pastoralele, Probleme legate de Fondul Bisericesc, Activitatea politică, Adversităţi cu tentă politică, Boala, moartea şi înhumarea, în eind cu Literatul şi publicistul Nicolae Cotlarciuc. Urmând firul epic al cuprinsului, să vedem niţel cine a fost În altul Ierarh. Nicolae Cotlarciuc (pe numele său de mirean) sa năs cut la 7 februarie 1875 în familia cantorului român Toa der din Stulpicani (provenit din Vama), a urmat şcoala în satul de baştină, apoi la faimosul liceu din Suceava, în toamna anului 1895 înscriinduse la Facultatea de Teologie Ortodoxă, apoi şi la cea de Litere şi Filosofie, audiind şi cursuri de drept roman şi bizantin (pe lângă cele de drept bisericesc), la Universitatea din Cernăuţi. Studiile şi le perfecţionează în străinătate, la Bonn, Viena, Mün en şi Würzburg, totul finalizânduse cu un doctorat în teologie şi un altul în istorie, filologie română şi filosofie. Până la terminarea primului război mondial, Nicolae Cotlarciuc va fi profesor gimnazial, diacon la Catedrala Mitropolitană şi salariat al biblio tecii universitare, ale cărei frâie vor ajunge pe mâna sa între anii 1919 şi 1923 (în 1922 înaintează iar şi un proiect de lege pentru organizarea şi funcţionarea bi bliotecilor). Tot în 1919, devine profesor titular la Fa cultatea de Teologie, apoi decan, în 1920/1921. După moartea soţiei, în 1918, se călugăreşte la Mănăs tirea Putna, primind numele Nectarie, la 29 martie 1923 este ales Episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului, pen tru ca la 7 noiembrie 1924 să ajungă Mitropolit al Bu covinei şi Hotinului, în ambele înalte poziţii remarcânduse ca un foarte bun organizator şi admi Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
nistrator. Moare la 4 iulie 1935, în urma unei grele boli la stomac. Vasta activitate, pe multiple tărâmuri, a Mitropolitului Nectarie este greu de compri mat în câteva paragrafe, titlurile capitolelor fiind un bun îndrumar în domeniile cărora li sa dedicat. Încă din stu denţie se implică în acti vitatea culturală şi socială a Bucovinei, în cadrul societăţii acade mice studenţeşti „Academia ortodoxă” sau în afara aces teia, scrie şi publică versuri, proză scurtă, istorie literară – în 1906 sinteza Istoricul litertu rii românilor din Buco vina (17751906), prilej de polemici cu scriitorii epocii – studii de spe cialitate în teologie, drept, bibliotecono mie (este cel care in troduce, în literatura de specialitate, termenul de bibliologie) – Bibliografia întocmită de Vasile Diacon ne aduce în faţă câteva zeci de titluri de volume, arti cole, pastorale care îi poartă numele. Susţine presa scrisă, fiind şi redactor, o perioadă, la revista „Can dela”, este prezent la numeroase întruniri teologice în ţară şi străinătate, la care ţine discursuri şi despre care publică rapoarte, a făcut numeroase vizite canonice, a sfinţit noi lăcaşuri de cult, a avut grijă de bunăstarea enoriaşilor. Nu este de mirare că a fost onorat cu unele dintre cele mai înalte distincţii ale Regatului Român. Vasile Diacon, având exerciţiul muncii ştiinţifice, îm bină armonios informaţii culese din presa scrisă, din arhive publice sau particulare, informaţii orale (pentru că încă mai există urmaşi deai Mitropolitului Necta rie), ne înzestrează cu sute de fotografii de epocă, din care se desprinde câte un crâmpei atât din viaţa parti culară, cât şi din aceea mai vastă, a provinciei sau a ţării. Pentru a respecta întru totul titlul, autorul face ample digresiuni – utile dealtfel – privind migraţia în Bucovina, slavizarea numelor, arborele genealogic al familiei Cotlarciuc, istoricul Bibliotecii universitare, dedesubturile politice ale perioadei. Mai important, în consistentul compartiment de Anexe găsim reproduse pastoralele Înaltului Ierarh, precum şi segmentul Dra goş Cotlarciuc şi avatarurile Legaţiei României de la Budapesta după actul de la 23 August 1944, plin de in formaţii inedite (Dragoş, fiul lui Nectarie, a fost consul al României la Legaţiile de la Tirana, Sofia, Köln şi Bu dapesta). În esenţă, un volum util şi plăcut la lectură, care ar sta bine în ra urile oricărui român de bună condiţie inte lectuală.
Pag. 33
Horia Crios
PRELUDIU LA O FUGĂ
B
ântui, timorat de faptul că generozitatea vre murilor se estompează pe măsură ce iarba ti nereţii păleşte. Adult! Oare cuvântul acesta vine de la adulter? Dacămi albeşte părul, e semn că albul ar fi culoarea morţii? Nu sunt în stare să înţeleg nici de ce trupul meu, somptuos ca o catedrală go tică, simte acut dintele vâr stei... Un lazaret se în alţă în mine! Alzhei merul, distrugător de noime, se cere exclus prin lege, altfel, spiritul, care acum este prioritar în viaţa omului, va ajunge o figură dintr un ansamblu retoric! Dau în lături peisa jul unui bos et şi reuşesc, împiedicândumă de ca blurile şi reflectoarele nu ştiu cărei televiziuni, să iau loc la masa lui Savonarola. Călugărul îmi şopteşte: – Ai venit la ţanc; uite, acum începe marea pa radă! În stânga noastră, un stejar bătrân se prăbuşeşte în flăcări. Prin fum, se apropie vertiginos o trăsură; caii sunt albi de spumă iar vizitiul, cu doi lăstuni la pălărie şi trupul sfârtecat de marxism, nu simte du rerea incertitudinilor. În spatele trăsurii goneşte un vârcolac roşu, cu harta lagărelor de prizonieri din Si beria; spune ceva pe ruseşte dar nu înţeleg decât: Ста лин приказал всех уничтожить! Vântul aduce un miros de pucioasă... Cinei făptura aceasta care a in trat în urma mea, cu o seringă imensă în mână? Pare să mă caute! Cu lacrimile alunecândumi pe obraz, o zbughesc spre coamele înzăpezite ale munţilor, înso ţit de o haită de câini paralelipipedici, cu picioare de inox şi roţi de cauciuc. La colţ, ei se opresc şimi fac semne prieteneşti; unul strigă după mine: – Nu mai uita să cumperi grăunţe la pisică! Dacă no hrăneşti cum trebuie, nu se va îngrăşa în vecii ve cilor, domnule. Văd o procesiune funerară şimi imaginez dialo gurile ie ine şi penibile ale celor ce vor muri mâine, peste trei zile sau peste un an: ,,Ce ţie omul? Un lucru de nimic!” Idioţilor, filozofi de uliţă ce sunteţi! Omul nui un lucru, e o fiinţă sau, dacă vreţi, e un vierme în ţă rână. Dar cine se poate măsura cu el? Măsura omului este văpaia neagră a războiului, vă spun eu! În toate ţările sunt baze militare secrete, în care se adăposteşte Noaptea Vieţii. De după o tufă de liliac se reped la mine doi gar
Pag. 34
dieni vânjoşi, mă leagă şi mă depun pe un rug acope rit cu o pânză albă. Nu au deloc simţul umorului şi ameninţă, în gura mare, că mă vor arunca peste bord dacă mai joc fotbal prin mlaştini, între iubire şi ploaie, cu craniul unui neanimal preistoric lovit de apople xie. – Păi, zic eu, cel viu odinioară este mort acum, nu mai simte nimic. – Dacăţi dau o smetie, latră gardianul cu o ii roşii, nici tu nai să mai simţi ceva! Bag mâinile în patalonii de pijama şii arăt pisto lul. Celălalt gardian râde în hohote: – iam spus eu săi dai pace, că e înarmat! Râde tot mai tare; încă un pas şi cade întrun canal fără capac... Urlu fericit: – Glorie Tibi, Domine! GODEAMIU
C
ând se mânia, devenea atât de fioros încât doar Istoria putea da o mână de ajutor la ca racterizarea lui. De aici şi numele cumplitei căpetenii barbare, Tuhutum, pe care noi, colegii, il atribuisem. În realitate se numea Ionescu Nicolae. Cât priveşte cealaltă poreclă, Godeamiu, nimic alta, doar că fiecare pasăre pe limba ei piere. Întro bu cată de lectură citită în clasă, colegul Ionescu a întâl nit pentru prima dată numele cântecului tinereţii studenţeşti, Gaudeamus igitur. Considerând că are dea face cu termeni franţuzeşti, a citit ca atare: Go deamiu ijitiur, respectând di ongul au pe care la citit o, iar pe u la transformat în iu... Când se auzea strigat Godeamiu, Nae răspundea prin câţiva du paci îndesaţi cu putere după ceafa obraznicului, po menind totodată ceva despre mama, neamul şi tămâia acestuia. Lam reîntâlnit acum câţiva ani, în autogara Mi litari. Bucuros, iam propus o retragere întru aducerea aminte de adolescenţă, la Pierde Rată, aşa numeau navetiştii, şi nu numai, bufetul de lângă autogară. Cum nici el nu era foarte grăbit, a acceptat cu plăcere. Neam aşezat la o masă în colţ, aşteptând comanda, care era aceeaşi ca pe vremea când iuleam îm preună de la practică şi ne retrăgeam la barul Turist din Piaţa Romană, adică o sută vodcă, o cafea mică şi un Pepsi. Când Godeamiu şia scos şapca, am izbuc nit în hohote de râs, un râs nestăvilit, care la deranjat foarte tare. Sa ridicat şi, aruncândumi o privire uci gătoare combinată cu tradiţionala înjurătură de mamă, a ieşit trântind uşa. Cum, Dumnezeule, să nu fi râs când tidva lui arăta ca un cap de gâscă pârlit de o gospodină nu prea meticuloasă? Mai târziu am aflat că Tuhutum se îmbolnăvise de tricofiţie şi tratamentul prescris nu a dat rezultatele scontate, dar vă jur: când lam văzut fără şapcă, am simţit în nări până şi miro sul de pene arse! Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Bogdan ULMU
Cehov, de Vișniec (II)
U
n cuvînt carei place lui Anton Pavlovici: tandreţe. Vișniec nu evită săl repete, în piesai postmodernistă: o didascalie spune despre franjurii perdelelor că „ating cu tandreţe podeaua”(p.17); iar Arkadina „îl sărută cu tandreţe pe Cehov, pe frunte”(p.32). În fine, întro paranteză, „Cehov începe săi spele rana lui Treplev cu gesturi care au ceva tandru”(p.34). Altă obsesie a compatriotului nostru: spectralul. Șin Mașinăria...șin Nina (cealată piesă a volumului de care ne ocupăm) parantezele abundă în eroi reali, ori imaginari, care stresează person ajele principale cu apariţiile lor fan tomatice:„O faţă monstruoasă se lipește de unul din ochiurile glasvandului. Imaginea unui spec tru”(p.17); „Cu lampa de petrol întro mînă bătrîna bonă are și ea ceva dintr un spectru”(p.18); sau „Ana Petrovna apare în pragul ușii, ţinînd un pachet întro mînă și un cearceaf alb în cealaltă. Apariţie destul de macabră, un fel de spectru al durerii”(p.52). Despre scris – blestemul și mîngîierea marelui Cehov, ce zice cinica Anfisa – transferată aici din Trei surori ? „Ce mai aveţi de scris? Numai e mult și va trebui să muriţi, dar dumneavoastră continuaţi să scrieţi! Nu e bine! Terminaţi odată cu scrisul, nu mai e nimic de scris!”...Spaima tuturor marilor literaţi, e sintetizată în două rînduri, de o analfabetă: chiar, o mai fi ceva de scris, pe lumea asta, în care TOTUL a fost scris?!... Sau, mai găsim în textele de care ne ocupăm reconsiderări cvasiregizorale, unele din ele chiar propuse de mari directori de scenă ai lumii; Lopahin, eroul Livezii..., spre exemplu, se autoanalizează, fără menaja mente:„eu sunt regele proștilor. Doream fe meia...și mă trezesc în braţe cu livada ei de vișini...”(p.25). Cît despre Treplev, aici e clar: are talent! Io spun Nina, Trigorin și...însuși Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Cehov, eroul teatrului lui Vișniec. Numai că, se pare, șia depășit puterea de înţelegere a contemporanilor... Un alt aspect carel caracterizează pe Vișniec ca iubitor de Cehov: importanţa acordată, în indicaţii de regie, dar șin replici, spaţiului sonor. Știm foarte bine că autorul
lui Ivanov era împotriva cosmetizării textelor sale cu sunete – greieri, ţînţari, clopoţei, pend ule, tropăit de cai etc; și totuși, nefiind piesele lui, acestea două au nevoie de zgomote scenice, completînd atmosfera, îmbogăţind virtualul spectacol: „Uruitul ăsta nu vine din spre oraș...Vine mai degrabă de sus, de la cer...E ca o coardă înfundată care se rupe”zice Trecătorul , episodicul erou al Livezii..., de venit aici personaj principal(p.27). Șin altă parte:„Se aud, poate, greierii.Sau, mai bine, acea tăcere imperfectă care emană din cîmpie cînd toate sunetele pămîntului se amestecă și creează o sinteză muzicală în sufletul celui care ascultă”(p.37). Ce frumos!... Sau despre particularitatea rusului – subiect care la preocupat și pe autorul Stepei: „Creierul rusului nu gîndește precum celelalte creiere. Creierul nostru este înecat în spaţiul infinit al sfintei noastre Rusii. Marele nostru paradox – nu avem destul aer”(p.39). Seducătoare explicaţie, nu?...
Pag. 35
Calistrat COSTIN
Nu intraţi, şarpe... bun!
Amanţi flămânzi Până la moarte amanţi flămânzi, voluptuoase gheare înfigându-şi în carne, dornici unul de celălaltul, un nebun şi o nebună, doi nebuni de dezlegat, pândindu-se ca două fiare la un ospăţ regal ori la o cină a săracilor... şi va veni-ntr-o nebună zi ora despărţirii cînd însuşi sublimul va sângera; amanţi flămânzi, tu şi lumea... se vor stinge luminile-n cer, va cădea o stea, două stele, visul dintâi va fi şi cel de pe urmă (cel „de pe urmă” nu va mai avea un „cel dintâi”!) se va intra într-un somn îndelung, într-o linişte mistuitoare, totul până la moarte, până la o nouă moarte!
Sunt tot atât de laş precum Stăpânul universului! Şarpe cum sunt, oarecum înţelept, mi-am vărsat veninul tot în sânge (sângele meu!), m-am otrăvit cu mine însumi în doză letală şi-acum aştept... Trebuia să fi murit, să fi urcat la cer (în rai, în iad?!) dar văd că încă mă mai bat gândurile, nu ştiu ce mă mai ţine în viaţa aceasta (de care m-am săturat până-n gheare!), poate bruma de materie care cică-i... veşnică (aiurea!), sunt curios cât voi mai rezista în starea asta penibilă de... nici-nici, că nu, domnilor, nuuu, nu vă faceţi iluzii, creierii n-am să mi-i zbor niciodată că Stăpânul universului nu-i fitecine! A fost călcat în picioare un om – a fost călcat în picioare Omul! Răstignit pe crucea neantului, sângerez deci exist... – laşitatea îşi are şi ea farmecul ei! La „Moulin Rouge”... La „Moulin Rouge” - „moara roşie” (roşu – culoarea vieţii-morţii!) se macină iluzii fără de încetare, şi lumea stă gură-cască şi intră în jocul ei - joc al sorţii, joc fără nici o scăpare! Câştigul la „moara” aceasta Care parcă macină sânge, E mai puţin decât infim, şi totuşi... amatorii, curioşii, visătorii se înghesuie în scocul ei comedie mare – o mască râde la intrare, o mască, la ieşire, plânge, infern, paradis, fărâmă de sublim – cu adevărat pământul pare
proscris!
Pag. 36
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Emilian MARCU
Motiv de dezgheţat apele Aură sfântă peste-atâta tristeţe Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe, Ascultă când bate în maluri un val Se surpă pe toate umbra plopului pal. Fulguie, iar, numai plopii sunt vii Plopul cel tânăr tu oare-1 mai ştii ? Peste-ntinderea lină până departe Străjuie atâta lumină şi moarte. Aură sfântă peste această tristeţe Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe Cum, o mi se pare, sabia gândului în străfulgerare pradă e prundului. Ascultă cum bate în maluri un val; Se surpă pe toate umbra plopului iar.
Luptătorul la poalele muntelui
În Dacia Felix grâul
Luptătorul îngenunchiat la poalele Muntelui Ascultă şi caută alinare In piatra ce-i macină genunchiul Crescut într-o rugă.
în Dacia Felix grâul cămaşă se face, Cămaşă de mire pe oasele albe, Luptătorilor rănile le-nveleşte Pecetea aceasta de aur. în Dacia Felix, Zamolxis desculţ precum Regele-acestei întinderi, Desculţ se arată drumeţilor Purtători ai cântecului într-o trestie-naltă. Ochiul de miere al vulturului In Dacia Felix, precum bobul de grâu, In pământ se deschide, În pământ pe spinare de bour.
O, cum aşteaptă când se deschide o floare, Ca o floare de leandru arsura, Cum aşteaptă un vulture Cu aripa să-i tocească armura. O, iată, Luptătorul la poalele muntelui Îngenunchiat cum învaţă să tacă Plămada încet când începe să se desfacă. Ca o floare de colţ Aşteaptă iluminarea acestei văi uriaşe. Vraja dispare ca o neînţeleasă poruncă.
Ca un râu trece vulturul orb Peste aceste întinderi - Dacia Felix botezată Ochiul de miere al lui Pe sub iarba uscată Pe Zamolxis îl caută Când trestia încărcată de cântec Aleargă pe spinarea de bour în grâu învelit ca-ntr-o mantie caldă.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Luptătorul ascultă şi caută alinare în albul scânteietor al acestor ţinuturi. O, cum se deschide Ca o floare de leandru arsura Vulturul orb cu aripa Să-i tocească armura!
Pag. 37
Liviu PENDEFUNDA
să afle deadevăr şi’n trei un Dumnezeu – putere, înţelepciune şi iubire, discernământul unui fiu prin duhul unui tată ce spargeun ivăr c’o spadă’nflăcărată, trecând în existenţele divine. Ascultaţi mesajul pe care vi’l aduc, ascuns de mult în peşterileaceste
Însemne sunt înscrise pentru cei deun leat, cuvinte ce apar din noos mnemic să leascult, picturile rupestre orânduite în adânc de creier din înalt.
Însemnul palatului înstelat
În tinereţe fără bătrâneţe, am un trup de om cu care între voi păşesc ca să v’aduc aminte de prea slăvita lume Mu. De la’nceputuri, când viaţa n’avea odihnă şi nici somn, eu între voi trăiesc şi fostam şi voi fi ce eşti şi tu.
Deatunci am înţeles cuvântul din haos zămislit Precum lumina e din foc şiam părăsit emoţiile să traversez în timp unicitatea spiritului în armonie întreit departe de efemerul corp, ordinea din întuneric în logos dintotdeauna gândit.
Vei trece din moarte, fiul meu, prin libertate la fericirea din rai căci aşa ajunge omul la lumină din marea profunzime a lucrurilor învăţate în careacuma stai la cerurile’n faţa cărora oricine se închină.
Pe munteleînţelepţilor, în căminul zeilor, Cronos nea dăruit robia. Cei nouă’n veşnica lor căutare umbreleurmăresc până şi’n focul stins, cenuşa lemnului de abanos, unde renaşte veşnicia păduri pe trupuri desfrunzite ard şi’nmuguresc.
Dintotdeauna’n templu trei camere au fost şi porţile rotate deschid un por fântânii de lumini, în gloria lumii sfinte din caleaal cărui rost, nedemn de eşti în toate, să’ţi spulbere aripile, să’ţi fie viaţa spini
Mereu eun dincolo în athanor şi’n aludel, sinteză’n creuzet. În patru vânturi, opt plutesc aripi imaculate şi o duzină de puteri reflectă sufletul din El divinul alfabet, esenţe în cristale, înscrise fără moarte.
şi’n fulgere întunecate să te’ntoarcă să nu cunoşti, să uiţi toată’nţelepciunea palatului astral din univers, albină să devii trudind pentru o matcă în stupul cu recruţi pentru monade şi de la zbor să te întorci la mers.
Căci cercul fără de început şi fără de sfârşit e forma Templului de jos, a cheii de pământ, secretul unei ankh. Ci tu, născutul din lumină , ce răspândeşti aroma fructului armonios deschide’n taină poarta unui vis profan.
Există tronul, minunea tărâmurilor cereşti, un spaţiu în splen doare pe care nu ai cum să ţi’l imaguinezi şi nu ştii, om fiind, nici cum să ţi’l doreşti dar tu, ascultă vocea care astăzi te’nvaţă cum să o auzi şi cum so vezi.
Doar pentru el e punctul şi cifra trei creată
Pag. 38
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ascundete’n sinboluri şi nimeni n’o să te atingă. De neatins vei fi pentru profan şi doar cu cei ca tine să’mpărtăşeşti înţelepciunea. Cinear mai putea să vadă calea şi focul să ţi’l stingă? Căci toată vrerea lor ar fi în van Şi moartă încercarea şi invizibilă minunea.
Misterele ascunse sunt ca gândul până ce’l cunoşti, iar timpul – eliberator e de se crete, calea către spaţii, palatul înstelat, focul în mişcare. Ne trezim în el sau el e’n noi, făcând a sale oşti din ritmica plutire ce neo dete unica, eterna existenţă ce’n vid s’a transformat în floare.
Ciudate lumi şi tu le vei străbate în întunericul ascuns din suflet strălucind precum un soare sub clopotul prin care astre părem şi’n flăcări vei găsi intrarea’n labirint, în careai fost adus
Chiar în cuvinte stă ascunsă cheia dosită’n cercuri mari de linişte şi pace; şi fiii văduvei aduc precum în cer aşa pe pământ şoapta crescândă s’o asculţi, s’o înţelegi şi care n’ar ţipa şi totuşi tace şi care n’ar vibra dar în adâncul minţii tu o simţi vibrând. Tu teai născut aici, lângă Ineu, lângă portalul unei lumi străbune şi uitate. Deatâtea ori eu team văzut de mii de ani, deun loc inclus într’alte spaţii, întreoriente, porţi; ci nu’mi ascunde trupurile inelate al unor uroboros – fântâni cu pori închişi în foc.
Şi trupuri în monade cu nume cunoscute doar de mine plutesc lumini palatului de stele căci tu, aici, copile, vei şti şi tu şi nu vei spune. Nu pronunţăm, nu pierdem ci ascundem în iubire însemnele şi sensul dintre ele de şapte ori cât şapte sufletu’ţi captiv acum s’adune !
În mijloc trandafirul se scaldă în magie: nu te teme ! de pe altar, într’o plutire icosaedrul ne veghează cuvintele ştiute şi lumina brută. Pe podul curcubeu căruţa cu vele trece mânând stele, transformă nopţile în zile de fapt stingând bezna în ziua fără margini, neştiută.
Păşiţi cu mine pragul şi folosiţi cuvântul dăruit în mica poiană de nori şi licurici ! Nu’i ascultaţi pe cei care’n sclavie vă îndeamnă să părăsiţi spirala şi încercarea dată deun înger mi ruit ! Înţelepciunea utopie nu’i ciaici e singura ce poate sî’nfrânga voastră teamă.
şiapoi hălăduind într’o fântână vei zări ieşirea rostinduse’n însemn.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
În tinereţe fără bătrâneţe, tu, care ai acum un trup de om din lumea careo păstoresc mi’aduci aminte de prea slăvita lume Mu de la’nceputuri, când viaţa n’avea odihnă şi nici somn eu printre voi şiacum trăiesc şi fostam şi voi fi ce eşti şi tu.
Pag. 39
Mariana PÂNDARU BÂRGĂU
Tăietura din piept e dovada: O uşă san is şi alta se des ide să mă primescă.... Sunt învingătorul revenit prin voia Dumnezeului meu în lumina caldă a vieţii... Dincolo de fereastra salonului o primăvară nebună dă semne de bucurie o ilor mei încă nedumeriţi de ceea ce mi sentâmplă.
O crudă secvenţă
Inima – floare de rodie Inimă – floare de rodie – Lumina ta sângerie dă viaţă trupului meu însufleţindumi tăcerile când teama, ca un ghem aspru de cânepă îmi tulbură somnul – iepurescul meu somn. Iată de ce – ascunsă floare de rodie doar tu îmi însoţeşti acum jarul cuvintelor despre iubire despe răbdare în rugăciunea mea zilnică.
În curtea abatorului stau la rând vitele neliniştite în sufletul lor când mirosul de sânge şi carne încinsă le străpunge nările larg des ise în adierea de primăvară... De fiecare dată când încerc sămi şterg din memorie această crudă secvenţă ea se adânceşte, ba – mai mult – se lipeşte dea dreptul de viaţa mea înrourată cu arome dulcege... Umbra din nord
Mama Mamă prin o ii tăi văd lumea din urmă Aşa cum prin o ii fiului meu văd lumea ce va să vină Tu eşti rădăcina – El e coroana ce poartă pecetea De la tine la el sunt eu, buna mea mamă! – Lujer crescut din plăpânda ta tinereţe! Învingătorul Am sentimentul unui nou început!
Pag. 40
Umbra din nord sa stins ca un abur în geana dimineţii de vară sa risipit luânduşi cu ea toate cuvintele Na rămas decât cartea pe careşi desena zilnic portretul cu prorpiul ei sânge Deabia acum văd că semăna cu un fluture din ce în ce mai depărtat de grijile lumii Şi înţeleg cât de uşor se poate pierde pariul cu viaţa şi cât de aproape stă moartea făcândune semne discrete din prima clipă a naşterii noastre. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Doina DRĂGUŢ
cercul mişcător vin dintro lume haotică finită infinit locuită înaintez inutil şi mă întorc zadarnic prinsăn cercul mişcător din o iul de lumină timpul pare suspendat şi împrejurul concentrat doar întrun singur punct.
mergeam deodată mergeam deodată în toate direcţiile căutândumă descriam în acelaşi timp nemăsurat locul geometric al fiinţei mele apoi îl goleam de sens dar nu ajungeam niciodată la mine
forma sufletului spaţiul din jur sa modelat după forma sufletului meu absolutul părea că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minţii mele lumina se contura în aură şi mă purta indecis.
sufletul rătăcit cădea greu în trup sufletul meu rătăcit ecoul vag al propriei mele emări ruginise între două ţărmuri adânc revelator mormânt orbecăiam între ferestre şi oglinzi dincolo libertate aer şi lumină dincoace în isoare de cristal.
ochiul de lumină
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
atunci când ninge se face albă frontiera cercului ce mă în ide sfidând mirarea din o iul de lumină. atunci mă strâng sau mă îndepărtez concentric căci nimic nu poate fi egal
încercare părelnică părelnic încerc să înlătur un gând mă lupt cu mine printre circumstanţe şi mereu mă simt învinsă nu mai ştiu dacă răul este bine sau dacă binele e rău.
trupul configurat trupul meu configurat de suflet umple golul dimprejur care poate fi un strop de rouă sau o adâncire nesfârşită.
Pag. 41
George STANCA
încrustat cu efigii naive de mîinile mele proletare domneşti doar tu Doamna mea de insulă pustie. A LA ROBINSON CRUSOE
ROBINSONADA Noi pe o insulă pustie
tu ca o paşă de sex feminin fără probleme sociale fără sugestii şi reclamaţii; vom instaura o democraţie patriarhală în care numai eu muncesc; iar tu să stai în contemplarea naturii care ne înconjoară extatică sălbatică superbă şi sămi oferi cu graţie adjective; minunat wonderful meraviglioso suntem înconjuraţi de liane peştii oceanici saltă veseli pe crestele valurilor palmierii îşi mişcă leneşi frunzele nucile de cocos pică mălăieţ şi folcloric; absolutul se află undeva în noi sau pluteşte în aerul sărat; trăim primitiv întrun embrion care ne dă totul pe cale ombilicală fără parlamente fără edicte fără dreptul de veto; pe tronul de abanos
Pag. 42
The two of us on a desert island you – like a pasha of a female sex without social problems without any suggestions or denunciations; we shall set up a patriar al democracy where I am the only one who works; while you will stay ecstatically savagely superbly in the contemplation of the nature whi surrounds us and will offer me graciously adjectives; arming wonderful meraviglioso we are surrounded by lianas oceanic fishes spring up eerfully on the crests of the waves the palms move lazily their leaves the cocoa nuts fall down so ly and in a folkloric way; the absolute is somewhere inside us or it floats in the salted air; we live primitively in an embryo whi gives us everything on an umbilical way without parliaments without edicts without the right of veto; on the ebony throne engraved with naïve effigies by the proletarian hands you are the only one who reigns my Lady on a desert island. Traducere în lb engleză: Muguraş Maria PETRESCU
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ştefania OPROESCU
Joaca de-a mila Vînat pînă la hotarul dinspre apus al fiinţei eternizînd lacrima şi tot incolorul îngenun erii, prizonier în aurul topit al iluziei din care reală e doar joaca dea mila melancolie a melancoliei, vînat, pînă la hotarul dinspre apus al fiinţei, ucis de glonţul dulce al mistificării vînat pînă la ultima spaimă a naşterii de unde nimeni nu vine sămi ridice trupul fără să mă doară tăcerea
Doamne, aşteaptămă în haremul uitării unde mă voi unge cu purpură şi cu ambră de lotus, aşteaptămă la ospăţ în lumină de lumină şi lasămă sămi aprind singur, cu ultimul gînd lemnul sacru al rugului de la picioarele tainei.
ceasul biologic bate descumpănirea LEGEA iese din cuvînt şi loveşte cursul sîngelui din tîmpla dreaptă La zidul tîmplei stîngi S eunat de animale sălbatice fecundează umbra în ipuirii nici o altă ieşire decît naşterea adulterină a gîndului din care beau cavalerii Apocalipsei licoarea perfidă a morţii mereu, în ziua a şaptea.
Reîncarnare siameză
Palimpsest
Şi dacă vreun accident genetic petrecut în uterul reîncarnărilor a produs un monstru? cu ale lui picioare merge cu ai cui o i vede cine gîndeşte, la cine se roagă de nui înţelege nimeni, nimeni undei azilul pentru rebuturi şi de unde ştiu că nu sunt eu această reîncarnare siameză care zadarnic mîngîie piaţa templelor?
Cuceresc zi după zi apoi pierd în egală măsură cîte o fărîmă din trupul dat în folosinţă prin înscrisul sacru al sîngelui. Cuceresc amăgirea fructului Coroană de rouă pierd ipul desenat în placentă de imaginaţia numelui şi prenumelui Eroare, eroare! nu cuceresc nimic nam ce pierde, mă tîrăsc, las urme de lepră peste pergamentul fragil al adîncului.
Purgatoriu
Mereu în ziua a şaptea Mereu în ziua a şaptea Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 43
Gheorghe NEAGU
And spread your dawn again In your behaving eyes Take me in your arms And take me in a word Kidnap me from the pain And love me the way I am. I still stir the embers of the words from whi my mind drinks and my nights are difficult... Lacul
Aşa cum sunt Cum mai scrâşneşte vântul Prin pletele pădurii Şi cum mai geme gândul Amar, în colţul gurii Şi cum mai plânge ploaia Când tropăien ferestre, Când ne lăsăm durerea Să ne cuprindăn cleşte, În ghearele de vânt, Să nearuncen spaime În zboruri de cuvinte. Adunămi dragă, norii Cu buzeleţi fierbinţi Şiaşterneţi iarăşi zorii În o ii tăi cuminţi Cuprindemă în braţe Şi iamă în cuvânt Răpeştemă durerii Iubeştemă cum sunt The way I am How the wind grinds Through the forest’s lo$s And how the thought groans Bi%er, in the upper corner of its mouth And how the rain cries When clumps in the windows, When we let our pain Cat us in tongs, In the wind claws And throw us in fears In flights of words. Gather my dear, the clouds With your hot lips
Pag. 44
Iată, sunt un anotimp. Muzica frunzelor cântă Peste timp. Păsări mari strivesc în zbor, Aerul fierbinte Iată locul unde mor Sute de cuvinte. Iar din slova ce nu iartă Nici un zbor necugetat, Au pornit din nou să ardă Lacrimi care mau secat. Tulburat, pe malul vieţii Mai încerc să mă ascund. Am în pragul dimineţii O iul blând. Iarba moale mănfăşoarăn Giulgiu vegetal, curat. Tu mă ştii cuprins de pară, Lac incendiat. The lake Look, I am a season. The leaves music plays Over time. Large birds crush in their flight, The hot air Here is the place where die Hundreds of words. And from the le%er that never forgives A re$less flight, Started again to burn Tears that dried me up. Troubled, on the shore of life I try to hide again. I have on the verge of the morning A gentle eye. The so grass wraps me in A vegetable, clean shroud. You know Iʹm filled with pear, Burning lake. Traducere în lb engleză: PATRICIA LIDIA Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Adina HUIBAN
N-a mai fost zi Na mai fost zi Şi nici noapte De când adevărul din pietre A devenit un nou zid Între spicele luminii. De când na mai fost zi Şi nici noapte Pietrele sau în inat Unui nou cer Iar cearcănele miau plecat Pe o planetă Puţin mai banală.
Nu ştiu să văd Nu ştiu să văd Culorile tale de dincolo Dacă luna numi desenează Alţi o i Pentru pielea ta de aici. Eşti gri şi arămiu Ca atunci când Team pictat Întro altă lume. Nu ştiu să văd Mirosul tău de dincolo Dacă nu am pe ce să calc Atunci când mie dor Şi când nările mi sau oprit Plicticoase Între lumi La semafor.
Şi de atâta mirare nici copacii Nu mai aveau unde fugi.
El era pretutindeni El era pretutindeni Ca o viaţă uitată Pe colţul mesei. Şi lumina se urca Pe tălpile sale Ca să aibă pentru cine să moară De teamă să nu rămână Nepieritoare. Pretutindeni erau gleznele sale În lumile zidite cu carul Căci altfel cum ar mai fi putut oare Să le ridicen picioare.
Pe atunci încă nu se făcea ziuă
M-am hotărât să vin
Pe atunci încă nu se făcea ziuă Şi am venit să aduc dealurile Mai aproape de lumină.
Mam hotărât să vin Ca o lume străină şi albă Cu o ii în işi ca o carte Fără timp să îmi pun Jumătate de cer deoparte.
Cu braţele mele Şi cu rodia sosită pe rând Am tras văile cu sete Să le feresc de cuvintele Aduse de vânt. Pe atunci aprindeam focul Să ne putem auzi Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Mam hotărât să vin Ca o linişte rară În locurile sfinte prin care Se întunecă de mai multe ori Pe seară Fără glas să pun deoparte Tot cerul care ne desparte.
Pag. 45
Adrian BOTEZ
în lectica morţiin huzur fără ceas uităm simfonia din ultimul pas ...pe zăpada măririi citesc răsuflări furtuna deextaze se iscă pe nări ***
CÂRCEI DE IUBIRE numi pasă cu cine: până şi cu moartea aş face dragoste fac cârcei de iubire – la fiecare astrală rotire bâzâien stupul meu răzvrătire: timp ca nealtul îşi iese din fire
IARNA POETULUI statornicia răzvrătităn haos a descleştat catalepsia iernii: sau pre imbat demenţan sfântul naos iar Dumnezeu în paznic al povernii nus martor nici prepus în balamucuri nu cred în moarte – ci în luminare dar când îţi vin pe cap mii de buclucuri îi ceri cuierului asemănare nu vreau să fiu salvat de oarecine: mai bineascuns în nimeni bine şters şi maş dorin coclauri mărăcine decât să mă agaţe altul – ca peun vers lal său panaş cemi răstigneşte rima ...ceasiduă binevoitoarei crima!
EPILEPSII HIBERNALE delire deobârşii înoată prin albii sever heruvimii veghează Frumosul: poemele iernii îngheaţă prinosul sublim cerşetor mai fumează din salvii feţifrumoşi pe cai albi călăresc în oglinzi semplinesc epopei întru floarea din meri negustor de poveşti – eşti dispus să mă vinzi scăpărării eterne din ziua de ieri? cine sunt – cine eşti: sunt tociri de cuvinte acolo în cer minunat se mai minte
Pag. 46
am tot strigat la porţile zeilor: nam dovedit decât imensa lor capacitate de neamintire trec prin foc – trec prin nămeţi – prin rai şi prin iad: cavaleri şi domniţen delire: eu sunt tare grăbit – mortcopt trebuie să ajung la iubiri şi la Mire sunt aşteptat de jeraticul munţilor amurgiţi – de cântec din stele: tot mai asurzitor şi amarnic îmi fâlfâie prin sânge zboruri de iele sunt bolnav de boala aştrilor – voi visa visul nebun al sihaştrilor ...va fi foc – va fi jar – va fi seară: cetatea mămbie spre cer – scară cu scară – treaptă cu treaptă spre o lume nicicând înţeleaptă – răstignită numai pe lumină şi faptă ...e seară – e noapte şi iar dimineaţă: nimeni – decât vântul şi Sfântul – numi cunoaşte cealaltă faţă. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Petru SOLONARU
DE EȘTI TU TEMEIUL.... De ești tu temeiul, singur meditând între „eu” și „scopuri”, trecete curând sprea cunoașteoglinda sinelui divin, cupăa fericirii fără strop de gând. Neatinsul reazem, cântec totuși plin de interogaţii ce din Nimeni vin, nu către afară vei vedea ca drum, ciʹîn lăuntrul pașnic, dincolo de in. Trăitor al morţii, trupul tău costum sinei, minţii, flamei sufletului cum valva siderală va avea de mers peste ieri și mâine doar prin veci acum, să citeascăîntregul codice imers în Cuvântul Tainei.... Atribut convers în subiectul însuși, iubitoruţi rând are iar alege de miraj revers....
VELIERUL CLIPEI Nu la „ieri” sau „mâine” ai a bucura cât un „azi” deduceîn veșnicia sa ilipirul caznei ce tea scris orând.... Demn de milăi uzul caʹîn temei o za, fruct al faptei înseși sub himer glisând, neclintirii minţii săi întreme gând. Prinde aparenţa să apari ca prins, dar în contemplare și meditabund velierul clipei, ce spre gol a stins plinul nemuririi, trebuie împins unde tu ești Altul, iar Acela tu.... Noaptea fiva ziuă, vastul încuprins iar de picăturaţi ce firav ţesu copleșire calmă întraici șiacuʹ.... Însăaceasta numai jertfei poate sta, dândui afirmării ip deatare „nu”....
prin divin, întregul fără timp și loc.... Risipit sub gânduri nul atinge gând și, deșii orândei, nu rămâne rând în corvoada lumii, căci indiferent vede simetria tuturora, dând o iului dintâie un invers torent. Cum transcende actul, ipul său latent, prins asemănării deal ascezei cor, suie mântuire:apurure prezent....
VINOVATA KARMĂ....
Un pion pe tabla vastului căţui, bănuit prin mâna proniei ce nui al des ide Focul fără de cenuși, omul faţă sinei, grobiște în grui, concentrând în minteasupra naltei uși, pricepu sub Unul zeii săi ocluși, iar că începutul lumiii doară gând peste care Febra data sorţi opuși.
TRANSFIGURARE Cel ce făptuiește, nefăptuitor bucurând voinţe, bucurii nul vor aduna cu trupul ca al valmei joc. Învârtind la roata cosmicului zor, dincolo de semne: apă, vânt, lut, foc, ceʹîn a cincea sferă umbrele își coc, poartă sacrificiu, sensui fiinţând Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Vinovata karmă suflete migrând sub temut catharsis, prins și el în rând, curgeai se petrece ca rugăciunar spre mântuitura a necum și când.... Totuși „a alege” ori „a ști” nui par lotus miriadei de petale dar!.... Nimicinduși faceri, face nimănui revelarea clipei pururea zadar....
Pag. 47
Ion PACHIA-TATOMIRESCU
NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (1) Repere biobibliografice.
N
“Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără/arămie “: O viziune a sentimentelor (1964). De dincolo de «vizualizarea sentimentelor», de dincolo de «barocul conceptual» şi de «inefabila conciliere a unui sistem filosofic perfecţionat prin achiziţii neîntrerupte [...], cu un fond metaforic perfecţionat în sens digresiv şi cu un sentimentalism eticist» (PDlrc, 523 sq.)., remarcate de criticul Marian Popă, Nichita Stănescu dovedeşte prin volumul O viziune a sentimentelor (1964) că a ajuns în sublima zonă a celei mai mari altitudini cunoscute/atinse de poezia timpului său;” Pag. 48
ichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti) are ca părinţi pe Nicolae Stănescu, om de afaceri român (cf. AmNS, 8 sqq. / SOrd, I, 48) – ce studiase câţiva ani şi la Academia Comercială din Bucureşti –, şi pe Tatiana Stănescu („o tomi sancă / dobrogeancă naturalizată“, fiică de profesor ucrainean de matema ticăfizică, din VoronejDoneţ, Nikita Cereaciukin, a cărui familie a emigrat în România, la Constanţa, spre a scăpa de teroarea bolşevismului, când Tatiana avea 7 ani, în vremea Revoluţiei Socialist Leniniste din 1917), absolventă a Şcolii Superioare de Comerţ din Constanţa. Întâi născutul a primit prenumele celor doi bunici, dinspre tată şi, respectiv, dinspre mamă: Hristea Nichita Stănescu (cf. AmNS, 16). După cursuri primare în cumplita vreme de război (1940 – 1944), la Ploieşti, Buşteni şi Vălenii de Munte, după gimnaziale cursuri (1944 – 1948) şi după studii medii (1949 – 1952), la Liceul Sfântul Petru şi Pavel (azi, I. L. Caragiale) din Ploieşti, a urmat – între anii 1952 şi 1957 – cursurile Facultăţii de Fi lologie de la Universitatea din Bucureşti (între colegi, distingânduse Ion Băieşu, Nicolae Ciobanu, Eugen Simion ş. a.). În martie 1957, Nichita Stănescu debutează în revista Tribuna din ClujNapoca – anul I, nr. 6 – din 17 martie 1957, cu trei poezii, impunândulise titlul „de ciclu“, 1907: Au fost oameni mulţi (cf. SÂrg, 92), La lemne (cf. SÂrg, 119), Pământ (poezie ce, în Argotice, poartă titlul Cântec despre Doja – cf. SÂrg, 106), aparţinând sezoanelor morfolo gice, adică de înrâurire argheziană, ori sintactice, „de avântare barbiană“; peste trei zile, Gazeta literară din Bucureşti – anul IV, nr. 12 / 20 martie 1957 , tot sub „titlul impus“, 1907, a publicat: Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte... (cf. SÂrg, 61; poezia a fost reluată în volumul I din Ordinea cuvintelor cu titlul: Ardea spitalul – cf. SOrd, I, 85). După obţinerea licenţei în filologie, a fost angajat în postul de redactor la revista Gazeta literară (1957 – 1968).
Sensul iubirii marchează debutul editorial al lui Nichita Stănescu, la sfârşitul anului 1960, în colecţia, Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Li teratură şi Artă, din Bucureşti, având o prefaţă de Silvian Iosifescu, unul dintre „cei mai autorizaţi“ critici literari dinspre scăpătatul „obsedantului deceniu“, ce nu putea decât să releve în spiritul acelor vremuri: «Îndrăz neala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare, să degenereze în obscuritate. Şi mai ales ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism, care dă căldură versurilor, să se traducă printrun contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste». Şi în acest spirit „socialistprac tic“, în 1962, «în lunile ianuariefebruarie (Nichita Stănescu) se află la Hunedoara şi la Reşiţa, trimis spre documentare la Combinatul Side rurgic, pentru „un contact mai intim cu concretul“» (SOrd, I, 64), scriind poemele cu „temă siderurgistă“, Târziu de vară, Sensul oţelului, spre aşi asigura „viza“ următoarei cărţi. Volumului de debut i au urmat: O viziune a sentimentelor (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964), Drep tul la timp (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965), 11 elegii (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966), Alfa (poeme, antologie de autor, 1957 1967, cu „ineditele“ din ciclul «Obiecte cosmice» – Bucureşti, Edi tura Tineretului, 1967), Roşu vertical (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1967), Oul şi sfera (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967), Laus Ptolemaei (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968), Necuvintele (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), Un pământ numit România (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1969), Poezii (antologie, în colecţia Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
„Cele mai frumoase poezii “– Bucureşti, Editura Albatros, 1970), În dulcele stil clasic (poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Belgradul în cinci prieteni (poeme, Cluj Napoca, Editura Dacia, 1972), Măreţia frigului (poeme, Iaşi, Editura Junimea, 1972), Cartea de recitire (însemnări, eseuri, „poezii dezvelite “din «Istoria ieroglifică» de D. Cantemir, din «O samă de cuvinte» de Ion Neculce etc. , Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), Clar de inimă (poeme, antologie – Iaşi, Editura Junimea, 1973), Starea poeziei (poeme, antologie – colecţia «Bibliotecă pen tru Toţi» – cu o prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, Edi tura Minerva, 1975), Epica Magna (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Iaşi, Editura Junimea, 1978), Ope rele imperfecte (poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1979), Respirări (însemnări, eseuri, desene – Bucureşti, Editura SportTurism, 1982), Noduri şi semne (poeme, volum ilus trat de Sorin Dumitrescu – Bucureşti, Editura Cartea Ro mânească, 1982), Oase plângând (poeme, PanciovaIugoslavia, Editura Lumina, 1982). Marţi, 13 decembrie 1983, poetul Nichita Stănescu, în urma unei crize de ciroză, sa stins din viaţă. Din 1984 şi până în prezent, din opera „postumă “stănesciană au văzut lumina tiparului câteva mii de „inedite “. Din „ava lanşa “poemelor „inedite “, două sute nouă sunt încredin ţate tiparului în monumentala lucrare (de 432 de pagini A4) editată – la un an de la moartea poetului, în decembrie 1984 – de revista bucureşteană «Viaţa Românească»: Ni chita Stănescu – album memorial, cuprinzând şi „un sec venţial biografic “, reeditarea ultimului volum antum, «Oase plângând», apărut la Panciova Iugoslavia, amin tiri/însemnări prieteneşti/camaradereşti despre N. Stă nescu, fotografii etc. Nenumărate nestemate lirice conţin cele cinci cicluri de poeme inedite publicate în acest album memorial: Spălarea cu pietre – opt poeme în facsimil, co municate de Dora Stănescu (pp. 91 – 107); Seama poeziei – «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stă nescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 120 – 143); Tu departea, tu departea mea..., «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 181 – 203); Iarna de la sfârşitul lumii, «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stă nescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 249 – 272); Scrisori pentru prieteni, „patruzeci şi nouă de poezii inedite “, cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 290 – 316, la care se adaugă ultimele două poeme scrise «de nuntă, 11 decembrie 1983»: Către... – Să ningă peste noi cu miei doar astăzi şi Domnului Rotaru – p. 217). Deosebit de importantă pentru receptarea „postumă “stănesciană este şi lucrarea în două volume îngrijită de Al. Condeescu: Ordinea cuvintelor (versuri dintre anii 1957 şi 1983; edi ţia, cronologia şi prefaţa, Structura artistică, de Al. Con deescu; „prologul “, Războiul cuvintelor, este semnat de Nichita Stănescu), vol. I, ÎI (432 pag+384 pag.), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. Au mai apărut: Nichita Stănescu – Frumos ca umbra unei idei („album memorial “îngrijit de Constantin Crişan), Bucureşti, Ed. Albatros, 1985; Antimetafizica („dialoguri “/ „convorbiri “cu Aure lian Titu Dumitrescu), Bucureşti, Editura Cartea Româ nească, 1985; Fiziologia poeziei (însemnări, eseuri, poeme, pagini de jurnal etc. – Ediţie îngrijită de Al. Condeescu), Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 640 pagini; Argotice – cântece la drumul mare (poezii – ediţie alcătuită/îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea), Bucureşti, Editura Românul, 1992, 160 pagini; Tânjiri după firesc (Cuvânt înainte de Aurel Covaci, notă asupra ediţiei de Ioanid Romanescu; cu prinde «versuri ocazionale dedicate, în marea lor majori tate, membrilor familiei Covaci» – SIng, 125), Iaşi, Editura Princeps, 1993; Cărţile sibiline («poezii inedite, o ediţie tar divă, prefaţă, note şi addenda de Constantin Crişan» – SIng, 125), Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Na ţională, 1995; Îngerul cu o carte în mâini (antologie din antume şi postume, studiu introductiv, repere bibliografice de Alex. Ştefănescu), Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1999, 336 pagini; etc. Douăzeci şi patru de „trepte “ale stănescienei „onto logii a Limbii/Logosului “. În întrega creaţie poetică stă nesciană se evidenţiază „douăzeci şi patru de trepte “ale unei foarte originale ontologii a Limbii/Logosului, vor binduse totodată şi de două etape/ „vârste “creatoare fun damentale: a) etapa „ieşirii complete “din eminescianism, a „direcţionării lirice “între simbolism, expresionism şi avangardism, prin „proletcultism “/ „realismsocialist “, către „resurecţie “/ „modernism “, cuprinzând creaţiile dintre anii 1957 şi 1965, îndeosebi, volumele: Sensul iubi rii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp şi Argotice; b) etapa cristalizării originalei „ontologii “a Limbii/Logo sului, în volumele dintre anii 1966 şi 1983, începând cu 11 elegii (1966), continuând cu Alfa (1967), Laus Ptole maei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970), Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), şi încheind cu Noduri şi semne (1982), cu cele 209 postume, publicate în 1984, în Nichita Stănescu – album memorial (ciclurile: Spălarea cu pietre, Seama poeziei, Tu departea, tu departea mea..., Iarna de la sfârşitul lumii, Scrisori pen tru prieteni etc.), ori cu ineditele dintre 1966 şi 1983, câte au fost şi vor mai fi publicate. Ca întemeietor al unei „noi ontologii “a Limbii/Logosului, se relevă nu numai prin vo lumele de versuri publicate din 1966 până în 1982, ci şi printro serie de articole teoreticliterare, printro serie de interviuri, de eseuri, majoritatea reunite în Cartea de reci tire (1972), în Respirări (1982), în Albumul memorial Ni chita Stănescu (1984), în Fiziologia poeziei (1990) etc. A) Etapa „ieşirii complete “din eminescianism, a „direcţionării lirice “între simbolism, expresio nism şi avangardism, prin „proletcultism “/ „rea lism socialist “, către „resurecţie “/ „modernism “: I. Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii “: Ar gotice – cântece la drumul mare. Căutările, ezitările, opţiunile, asimilările, sedimentările lirice din pe rioada de formare, dintre anii 1954 şi 1960, a poetului tânăr, se relevă cel mai bine din postumul Argotice, volum îngrijit – în 1992 – de Doina Ciurea (cea dea doua soţie a lui Nichita Stănescu, care la cunoscut cel mai bine din acea perioadă, după ce a divorţat de Magdalena Petrescu, „iubireai adolescentină “din 1952, şi care certifică autenticitatea însemnărilor/da tărilor din manuscrisele stănesciene editate). Argoti cele lui Nichita Stănescu grăiesc peste timp tocmai
Pag. 49
despre „ucenicia “lui la focul nestins al operelor „in terbelice “datorate marilor noştri lirici, de la Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga ş. a., la Miron Radu Paraschi vescu, Geo Dumitrescu ş. a., despre căutarea cu fi rească insurgenţă a unui drum propriu, despre încercarea de aşi contura un „teritoriu poetic “incon fundabil. Lecţia simbolistinstrumentalistă (wagne riană), ori bacoviană, cu „deschideri “spre hermetismul baladescbarbian, şio însuşise poetul încă de prin Aprilie 1955, după cum dovedesc destule texte: «Şi, şi şina/plânge sânge, /sânge, sânge, /sânge, sânge, /şerpi de sânge// [...] //jos la ace, /între ace, /printre ace, /trece trenul, /trece trenul/şi, şi şina, /şi, şi şina/şuşoteşte: /Mort e Gheorghe, /mort e Gheor ghe: /binghibinghii, /bungubanga, /binghibinghii, /bungubanga, /bungu banga, /bungu, banga, /bungu, banga, /cşşşşş...!» (Sambă – din SÂrg, 43); ori: «În miez de fier şin trup încins/aud cum se rotesc tă ceri/de mâine aşternut pe ieri, /de somn arhaic, fără vis. //Un cer de gură înstelat/îmi linge sufletul, domol, /din şi bemol spre la bemol, /cu raze negre şi scuipat. //Se rugineşte beznăn cer; /nam limbă, nam, nu pot sănjur, /mie somnul greu şi port în jur/doar fier şi fier şi fier şi fier.» (Paralizie – SÂrg, 51). La fel şi lecţia expresionistă/avangardistă: «Acum, sufletul meu nu mai este rotund, /acoperit cu furnici înnebunite, /în tretăinduse, fluturând din antene, / [...] /În centrul ro tirilor de vulturi/eu îmi ridic şira spinării/şi pleoapele mi le deschid, /aşa cum aş spune iubitei mele: /– Te iubesc! /ca să năvălească lumea în mine, urlând. /Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc! /Nesfârşită văgăună luminoasă sunt...» (FătFrumos – SÂrg, 141); «... trec doar tancurile noastre, /ale noastre! /ale noastre! /să râdem mândri, împreună/şi totuşi în mine/eo strună plânsă/maştept să reintru în mine/şi vom râde mândri împreună/trec tancurile noastre, /trec tancu rile noastre, mândre...» (Trec tancurile noastre mân dre – SÂrg, 64). Întro Antiars poetică (de joi, 27 octombrie 1955), declară urmuzian şi „mironparas chivesc “: «Foaie verde fir lalele, /din puzderia de stele, /galaxii, cuvânt, luceafăr, /bolovani în pieptul teafăr, /inimă în piept bolnav/stă luceafărul jilav, /dia mantul în gunoaie/te dospeşte, te ogoaie, /de auzi voce năroadă: /câini cu galaxii în coadă, /patimi, vers cuvântului, /câinele pământului... //Foicica macului, /să ne ducem dracului!» (SÂrg, 66). II. Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii des chişi, de piatră “: Sensul iubirii (1960). Poemele lui Ni chita Stănescu, din Sensul iubirii, se remarcă printro autentică forţă plasticizantă şi revelatorie a câmpuri lor lirice, traversate cu superbie adolescentină, ori de cavaler danubian – modelul „declarat “mai târziu, fiind Toma Alimoş (Salymos/ „al SoareluiMoş “): «Pe câmpungheţat caii mureau, câte unul, /în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.» (Pe câmpul de piatră – SOrd, I, 89); «Ardea oraşun depărtări de fum, /ardea sub avioane rugui rece. /Noi doi, pădure, ce făcum? /De ce teau ars, pădure. N fald de scrum/şi peste tine luna nu mai trece?» (Pădure arsă – SOrd, I, 91); «Deodată am auzit ploaia venind/ca o turmă de
Pag. 50
gazele în goană» (Deodată am auzit ploaia venind... – SOrd, I, 95); «Soarele saltă din lucruri, strigând/cla tină muchiile surde şi grave. /Sufletul meu îl întâm pină, ave! /Calul meu saltă pe două potcoave. /Coama mea blondă arde în vânt.» (O călărire în zori – SOrd, I, 101) etc. III. Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără/arămie “: O viziune a sentimentelor (1964). De dincolo de «vizualizarea sentimentelor», de dincolo de «barocul conceptual» şi de «inefabila conciliere a unui sistem filosofic perfecţionat prin achiziţii neîn trerupte [...], cu un fond metaforic perfecţionat în sens digresiv şi cu un sentimentalism eticist» (PDlrc, 523 sq.)., remarcate de criticul Marian Popă, Nichita Stă nescu dovedeşte prin volumul O viziune a sentimen telor (1964) că a ajuns în sublima zonă a celei mai mari altitudini cunoscute/atinse de poezia timpului său; în primul rând, prin lirica erotică „ţintind absoluta cu noaştere “, prin „reeditarea perechii edenice “, oglin dind „vârsta de aur “a cuplului tânăr, în desfăşurări cosmice, făcând zeii să pălească de invidie: Jupiter e galben, şi Hera/cea minunată e argintie. /Izbesc cu stângăn roată şi ea se urneşte. /E un dans, iubito, al sentimentelor, /zeiţeale aerului, dintre noi doi, /Şi eu, cu pânzele sufletului/umflate de dor, /te caut pretu tindeni, şi lucrurile vin/tot mai aproape, /şi pieptul mil strâng şi mă Dor. (SOrd, I, 110). Iubită e sărutată în talpă, de merge şchiopătând, temânduse „să Nui strivească sărutul “(cf. Poem – SOrd, I, 130), romanticul „clar de lună “este „convertit “întrun veritabil „clar de inimă “: «Orele plutesc pe lângă umărul tău, /sferealbastre, şintre ele e Saturn. /Şi cum se duc, se micşorează/mai înserat şi mai nocturn. // [...] //Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele, /şin întunericul odăii se aprind, /se sting, se aprind, se sting/ochii prelungi ai tăi, murind, /reînvi ind.» («Clar de inimă» – Ibid.). Secundele din şoimul purtat pe umeri de poetul îndrăgostit «bat din ce în ce mai repezi», la trecerea anilor; şi la sfârşitul vacan ţei de vară, încercat de gândul că n o săşi mai vadă iubita zilnic, eroul liric stănescian, evident, emoţionat autumnal, solicită iubitei săi acopere inima cu ceva, «cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta» (SOrd, I, 131). Evenimente „extraordinare “copleşesc „binomul “îndrăgostiţilor, surprinşi «ca două toarte de amforă» „fixate “pe „trupul ceramic “al orei, an gajând şi cuvintecolibri, chiar sublima roire a cuvin telor: Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. /Eu stăteam la o margine a orei, /tu – la cealaltă, /ca două toarte de amforă. /Numai cuvintele zburau între noi, /înainte şi înapoi. /Vârtejul lor putea fi aproape zărit, /şi deodată, /îmi lăsam un genunchi, /iar cotul mil în figeam în pământ, /numai ca să privesc iarbancli nată/de căderea vreunui cuvânt, /ca de sub laba unui leu alergând. /Cuvintele se roteau, se roteau între noi, /înainte şi înapoi, /şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/repetau, întrun vârtej aproape văzut, /structura materiei, de la început. («Poveste sentimentală» – SOrd, I, 120). Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
IV. Intrarea în arenă şi Dreptul la timp (1965). Eugen Simion remarca, privitor la volumul Dreptul la timp, că «vizionarismul lui Nichita Stănescu se in telectualizează şi se abstractizează; poezia este, în continuare, imaterială, voind so prinzi întro for mulă, vezi căţi trece printre degete.» (SSra, I, 173). Criticul vorbeşte şi despre «o anumită percepţie dila tată a timpului», desemnând o formă de bază a exis tenţei: timpui «o noţiune imprecisă şi poetul face totul pentru a o aburi şi mai mult» (ibid.). Marian Popa nu găseşte în Dreptul la timp decât «divagaţii pe marginea categoriei timpului văzut biologic, isto ric, cosmic, mecanic, metacronic...» (PDlc, 524). La o analiză atentă, Dreptul la timp se constituie întrun document fundamental al resurecţiei poetice româ neşti din 1965, în dreptul de a exista al noii generaţii poetice, totodată conţinând şi o Ars poetică, „ţintind “, parese, holopoemul de dincolo de imperiosbar bianul „cântec încăpător, precum/foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare “: Îmi învăţam cuvintele să iubească, /le arătam inima/şi nu mă lăsam până când silabele lor/nu începeau să bată. /Le arătam arborii/şi pe cele care nu voiau să foşnească/le spânzuram fără milă, de ramuri. //Până la urmă, cuvintele/au început să se mene cu mine/şi cu lumea. //Apoi/mam luat pe mine însumi, /m am sprijinit de cele două maluri/ale flu viului, /ca să learăt un pod, /un pod între cornul tau rului şi iarbă, /între stelele negre ale luminii şi pământ, /între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului, /lă sând cuvintele să circule peste mine, /ca nişte auto mobile de curse, ca nişte trenuri electrice, /numai sajungă mai iute la destinaţie, /numai că să lenvăţ cum se transportă lumea, /de la ea însăşi, /la ea însăşi. (SOrd, I, 145 sq.). Sunt în acest volum şi câteva capo dopere: Enghidu – un sfâşietor poem al thanaticului («Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating/stelele roti toare ale cerului, cu privirea...» – SOrd, I, 144), al dam nării sinelui şi însinelui la „vederea “/autocunoaşterea prin altul care nu este, ori Qua driga, Adolescenţi pe mare, Îndoirea luminii etc. – Ul timul poem fiind de fapt «strigătul desfăcânduse în cometele» celor 11 elegii, din 1966. B) Etapa cristalizării originalei „ontologii “a limbii/Logosului. Ca şi la Marin Sorescu, în creaţia lui Nichita Stănescu sau reliefat „mai devreme “tră săturile „noii estetici “antiproletcultiste; mai exact, sa realizat saltul în neliniarul „lirosofic “ Al gândi rii metaforice, sa afişat victoria semnificantului în „lupta “cu semnificatul, „sa cartografiat “cea mai mare suprafaţă lirică raportată la cele cunoscute până în veacul său, sa re (a) clamat o nouă demiur gologie, întro topică sacralizând profanul, sa insti tuit noul autohtonism etc. V. Treapta OmuluiFantă, sau zodia FantOmu lui: 11 elegii (1966). Volumul 11 elegii (Cina cea de taină), de Nichita Stănescu, publicat în anul 1966, re prezintă, după cum sa mai observat, volumul în jurul căruia sa dat marea bătălie a „noii estetici “. Con Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
ştient de misiunea „spargerii limitelor tragicexisten ţiale “ale ens ului, autorul „închină “prima elegie re surecţională, «lui Dedal, întemeietorul vestitului neam al dedalizilor», altfel spus, o dedică sublimelor eforturi întru ieşirea din labirint (fie el şi labirintul to talitarismului), „prin cer “, însă româneşte, cu aripi confecţionate din şindrilă, ca ale genialului construc tor, Manole, ce na pregetat „săşi zidească “nici pro priai fiinţă. Dacă Luceafărul de Mihai Eminescu proiectează romantismul universal la apogeu, potrivit aprecierilor majorităţii criticilor/istoricilor literari, la fel se prezintă situaţia în cazul capodoperei lui N. Stă nescu, volumulsimfonic, 11 elegii (1966), neasemuit diamant de suflet/gând. 11 elegii de Nichita Stănescu, prin profunzime, prin câmpurile de forţă/energie li ricosemantică, prin orizonturile înrăzărite întru cu noaşterea metaforică etc., se constituie şi întrunul dintre primele veritabile sisteme poetice din perime trul noii estetici dintre orizonturile anilor 1965 şi 1970, până în prezent, neîntrecut în monumentalitate. Ini ţial, 11 elegii (care sunt de fapt douăsprezece, Omul Fantă „neintrând la numărătoare “, fireşte) «purta şi titlul Cina cea de taină (unde fiecare elegie cuprinde un apostol; şi antielegia juca rolul lui Iuda), deci pri cinile de străfund ale acestei cărţi – după cum mărtu riseşte Nichita Stănescu – au o natură simplă şi
complexă totodată; simplă în sensul că este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial...; [...] dar pricinile cele mai valide sunt cele complexe pen tru că ele provin dintro redimensionare a materialu lui fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil; contemplarea umanităţii prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favoarea
Pag. 51
gramaticii umane.» (SUnt, 102, sq.). Este în 11 elegii, aşadar, poezia trăirilor întru priveliştea Fiinţei, la mura de Verb/Cuvânt „supravieţuind “cosmicei „găuri negre “, deoarece poetul sa transformat în Cu vânt (doar „la început a fost Cuvântul “) şi, după cum se ştie, «singurul lucru care nu poate fi resorbit e Cu vântul». Făcând o „radiografie “a lirismului stănes cian dintre 1960 şi 1980 (deci şi la 11 elegii), Ştefan Augustin Doinaş sublinia că «setea de concret şi viu, de mişcare infinit generatoare, a poetului se va satis face numai prin postularea şi trăirea adecvată a in creatului, cu tema esenţială a lui Nichita Stănescu, aceea care pune, desfăşoară şi rezolvă dialectica real imaginar» (DL, 197). Tema increatului apare în 11 elegii «complex şi obsesiv»; «descrierea increatului debutează mitologic, personificat», în Elegia întâi, închinată lui Dedal/de dalizilorartişti; «ceea ce ni se oferă e doar o cascadă de atribute, care configurează un comportament mitic, care sunt nu numai o dată contradictorii, defi nind o realitate antinomică (El este înlăuntrul – des ăvârşit, /şi, /deşi fără margini, e profund/limitat. /Dar de văzut nu se vede.); în fond increatul e potenţiali tate plină, deoarece – Fiinţă aproape demonică – el îşi sparge propriilei determinări» (ibid.). În Elegia a doua, Getica, dedicată lui Vasile Pârvan, increatul se relevă la obârşiile mitologiilor/mitosofiilor, «sugerat – în spaţiul nostru istoric – prin zona legendară a lumii thraco getice» (ibid.). În A treia elegie, increatul pendulează între „contemplarea I “, a golirii de sine prin ochi, între criza de timp, cea a reificării (mă amestec cu obiectele până la sânge) până la „sferă de vid “(unde centru este eroul liric), şi „contemplarea
secundă “, a corpului cosmic, având coloană verte brală «păsări înfipte unantralta» (în „a doua criză de timp “), în care suge din noi cât poate, /părând a ne arăta/îngerii copacilor şi ai/celorlalte privelişti; în par tea a Va a acestei elegii, increatul (eroul liric) „intră
Pag. 52
“din „văzul copacilor “(ca şi cum sar sparge o frunză/şiar curge din ea/o gârlă de ochi verzi), în cea dea treia şi „ultima “contemplare, a recăderii în „sta rea de om “(a dării trupului: îmi lungeam sufletul întro parte şintralta/ca să mi umplu ţevile braţelor cu el...). A patra elegie are ca erou liric – peste Evul Mediu – Increatul participant la „durerea ruperiin două a lumii “, la „lupta dintre visceral şi real “. În A cincea elegie, (sub pecetea nunţii din real, în „tentaţia realului “), se condamnă increatul la o perpetuă aş teptare, /la o încordare a înţelesurilor în ele însele/până iau forma merelor...; «urmează tragicul opţiunii (A şasea elegie), apoi opţiunea pentru real (A şaptea elegie), cântec al identificării cu ciclurile natu rii, apoi aspiraţia spre un tărâm imaginar de puritate rece şi zbor absolut (A opta elegie, hiperboreeana); toate acestea constituie o suită în dialectică interioară a trăirii increatului, care culminează cu expresia lui cea mai explicită – Elegia oului, a nouă » (DL, 199). În această elegie, increatul se antrenează între tragicele limite orizontice: Ouă concentrice, negre, sparte/fie care pe rând şi în parte. /Pui de pasăre respins de zbor, /străbătând ou după ou, /din miezul pământului pân’ la Alcor, /întrun ritmic, dilatat ecou, / „sinele “încearcă din „sine “să iasă, /ochiul din ochi, şi mereu/însuşi pe însuşi se lasă/ca o neagră ninsoare, de greu. /Dintrun ou într unul mai mare/la nesfârşit te naşti, nezburată/aripă. Numai din somn/se poate trezi fiecare , /din coajă vieţii nici unul, /niciodată. (SAlf, 113 sq.). Se mai semnalează – de către Ştefan Aug. Doinaş – «că increatul nu e un tărâm aparte, ci viaţa însăşi, în inepuizabila ei naştere; [...] cu Omul Fantă – cronologic, a noua elegie – Devălmăşia eu – lume e refăcută»; «în Elegia a zecea, identitatea su biectului cu lumea e afirmată răspicat (Organul numit iarbă mia fost păscut de cai etc.), dar – pentru a fi mai grăitoare – e resimţită ca un morb metafizic (Sunt bol nav nu de cântece/ci de ferestre sparte, /de numărul unu sunt bolnav/că nu se mai poate împarte... etc.); ciclul acestor arătări se încheiase cu A unsprezecea elegie, în care imaginile ce sensibilizează increatul sunt corporale (Inimă mai mare decât trupul), spaţiale (Voi alerga deci, în toate părţile deodată), cosmice (... dăruind/pretutindeni semne ale aducerii aminte: ce rului – stele, /pământului – aer, /umbrelor – ramuri cu frunze pe ele), vegetale (A te sprijini de propriul tău pământ), şi, în fine, etnic spirituale (A te sprijini de propria ta ţară, /când, omule, eşti singur, când eşti bântuit/de neiubire); începută în zonele rarefiate ale indeterminării, ca posibilitate pură, coexistenţă a con trariilor, aventura increatului se rezolvă în concretul organic, ca latenţă germinativă; începută în planul speculativ, al ideii, ea se încheie în planul practic, al muncilor de primăvară; începută ca identitate cu o formă fără trup, ea se sfârşeşte ca identitate cu o formă încorporată istoric – Patria: tărâm prin exce lenţă al increatului, în sensul unui viitor care oferă toate datele şi aşteaptă să fie construit» (DL, 200). De fapt, Elegia a zecea se lămureşte între paradoxurile ensului/nonens ului (ale «OmuluiFantă», ale „FantOmului “). Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ioan MITITELU
Dealul fără nume
A
utobuzul mare şi hodorogit, înotând în fum negru şi gros, cu miros de motorină arsă, îl lăsă, hăt, în valea vineţie, străjuită de sălcii găunoase, fără vârstă, careşi scuturau spre firul sărac de apă a unui pârâu mai mult imaginar, cren gile subţiri ca o plângere continuă prin strigătul aspru al anotimpurilor. Cineva din autobuz îi arătase cu un gest temător sau poate încărcat de o lehamite neînţeleasă dealul proptit undeva întro latură, un deal ca oricare altul, întunecat şi şters, măturat acum de ultimele raze ale soarelui care să scapete după creştetui colţuros. Odată coborât din autobuz căută cu privirea drumul carel va duce acolo sus unde stătea ţăranul acela în dărătnic, pentru care a trebuit să bată atâta drum de la oraşul reşedinţă de judeţ. „Dacă nu se lasă convins cu vorba bună, spune i că punem buldozerul şil împingem la vale cu deal cu tot”, îi spunea dimineaţă şeful cu glas repede şi sacadat, dând cu mu ia palmei în tăblia mesei de lemn masiv peste care fusese pusă o foaie de sticlă groasă. Îl ascultase mult timp cu gândul aiurea mu tânduşi privirea când spre capul cu păr rar până spre creştet al şefului, când spre fereastra de care o insectă se lovea haotic ca întrun dans bizar şi dezor donat. Simţi că totul sa terminat atunci când în în căperea ceea cu un aer pur funcţionăresc se înstăpâni tăcerea, o tăcere parcă nefirească după acea tiradă prelungă. Se uită la şef, care se uita cu o ii aţintiţi asupra sa şi în sinea lui se miră de figura lăţită a aces tuia întrun imens semn de întrebare, sau iar de mirare, cine mai ştie. Se întrebă „Oare ce mai vrea şeful?”, îşi frecă prosteşte o ure e cu palma, a sărit iute în picioare, mai să răstoarne scaunul, a bâlbâit un „Am înţeles dom’ şef” făcând o mişcare ca şi cum ar fi vrut să adune în pumn ceva din aerul acela stătut din cameră şi a ieşit repede pe uşă. Tot drumul, în autobuzul acela hârbuit ce ducea doar vreo câţiva călători cu bagajele şi necazurile lor, căută săşi formeze în minte o imagine al omului din vârful dealului, dar nu izbutea. Vedea doar un cap ce nu căpăta forma unui ip desluşit, care se clătina dintro parte în alta în semn de negaţie, o negaţie în tărită de greutatea ceea care o pun ţăranii atunci când iau o hotărâre nestrămutată. Se imagina apoi pe sine, ce îi va vorbi, cum îl va ameninţa şi îi era ciudă că nu şi putea imagina şi un final. Găsi drumul despre carei vorbise omul din au tobuz, un drum necirculat demult întrerupt icicolo de podeţe de lemn înnegrite de vreme aruncate peste urmele ve ilor viituri, acum năruite cu lemnele ri dicate spre cer ca o implorare mută. Iarba ceea la care oamenii îi spun troscot, iarbă care se insinuează mai peste tot ca o apă mică şi târâtoare, năpădise drumul Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
acela dândui şi mai mult un aer dezolant. Un drum îşi are viaţa lui proprie, este viu doar când este bătă torit de oamenii carei dau viaţa de zi cu zi. Dacă oa menii nu mai trec pe el, dru mul moare, viaţa i se stinge ca la o fiinţă ome nească şi
creşte iarba pe mormântul său. Pe la jumătatea dealului, un stâlp de beton, nu mai gros decât mâna unui om voinic, susţinea o pla cardă ce părea că fusese iniţial de culoare galbenă, pe care fuseseră aşternute litere negre, drepte, acum stă tea aplecat spre pământul plin de scaieţi ca şi cum i ar fi arătat ca o imputare numele fostului sat ce fusese ras de pe suprafaţa pământului de alunecarea de teren. Încercă să descifreze scrisul dar cele câteva litere rămase refuzau să se constituie întrun întreg, rămă seseră doar ca un joc de umbre desuet şi sterp. Avu o pornire instinctivă de a trânti la pământ acea pla cardă, sau poate nu a vrut aceasta, cine ştie, cu miş cări sigure de un calm desăvârşit o îndreptă şi puse un pietroi mare la baza stâlpului dezmoştenit. Îşi roti o ii în jur şi se înfioră ca de un val de frig. Pământul coborâse de acolo de sus din dreptul orizontului, formând trepte bizare, sălbatice cu mar gini glbenlutoase, aici prăbuşinduse în adânc, colo ridicânduse ca împins de o forţă năprasnică în sus, prinzând între cute copacii crescuţi anapoda, resturi de garduri, tot felul de stâlpi care folosiseră cina mai ştie la ce… Pereţi năruiţi îşi arătau acum impudic alb albastrul varului cu sineală ale unor foste interioare de camere, multe, foarte multe hornuri rămase în tregi, coborâte acum la nivelul solului păreau acum nişte mici monştri care se iţeau din vegetaţia ce nă pădise totul, ghizduri ale unor fântâni ce nu mai exis tau, se vedeau răsturnate şi inutile, păstrând în carnea lemnului numele unor oameni îngemănate cu
Pag. 53
anul în care fusese săpată fântâna. Şi peste tot undeţi aruncai privirea vedeai îm prăştiate ca de o furtună gigantică mii de nimicuri care se strâng parcă singure pe lângă casa omului şi care de fapt îl fac să se simtă acasă. Acum aceste vaze sparte, tablouri ie ine de bâlci pictate pe sticlă ordi nară în culori crude, naive, căţeluşi de plastic, fără pi cioare, linguri ruginite, hârtii, sumedenie de hârtii, măreau şi mai mult dezolarea starea de cimitir pără sit. Peste tot o linişte adâncă, acea linişte care în alte locuri ar fi părut binefăcătoare, aici era nefirească şi stranie, o linişte ce îl strivea făcândui impresia că tre cuse de cine ştie când pe un tărâm al morţii şi acest lucru îl făcu să strige cu o voce ciudată, nefiresc de falsă. Strigătul acela rămas fără ecou se pierdu prin tre clinurile frământate ale dealului ce năzuia spre vale. Tresări ca de friguri când o cioară fâlfâi greoi şi inoportun din aripilei negre şi se aşeză ca un cioclu sinistru pe rădăcinile ridicate în aer a unui copac al cărui coroană fusese prinsă sub valul de pământ. Voi să ia o piatră ca so alunge de acolo dar se gândi că nuşi are rostul fiindcă până la urmă locul ei este iar acolo, el fiind de fapt intrusul în acest peisaj. „Tofan stă în partea de sus al satului, sau mă rog în partea de sus a ceea ce a fost satul” aşa i se spusese când plecase încoace şi iar şi acum parcă auzea în ure i glasul bâzâitor al şefului care la sfârşit rostise oarecum încântat de ceea cei ieşea din gură: „Este o problemă umanitară, înţelegi Simiuc, umanitară!” Fosta uliţă a satului era întreruptă acum din loc în loc de năvala pământului dispus în valuri succe sive, abrupte şi colţuroase, unele iar mai înalte decât un stat de om, carel făceau să se caţere trudnic ajutânduse de mâini. Înainta greu, suflând adânc, fără să se mai uite în dreapta sau în stânga pentru a nu mai vedea rămăşiţele acelui sat, rămăşiţe carel cutremurau ca şi cum ar fi trecut în miez de noapte prin cimitir. Ocoli precaut un stâlp de beton frânt de la jumătate, care mai păstra încă un ghem de fire în colăcite din ve ea reţea electrică a satului. De undeva din faţă şi cam întro latură, se auzi un lătrat răguşit de câine, care pentru el răsună ca dangătul clopotului unei aşezări pentru un rătăcit întro pădure nesfârşită. Se abătu spre partea de unde se auzea lătratul, ştiind acum precis că doar acolo ar putea să fie locuinţa celui pe carel căuta el. De acum voia să nu se mai grăbească, dar se trezi aproape alergând, câinele se auzea tot mai tare şi mai desluşit dar în mod ciudat pe nicăieri nu se vedea nici o urmă de casă, oriunde întorcea privirea, vedea doar acele valuri ameninţătoare a unei mări încreme nite. Se opri deodată când în faţă îi apăru o despică tură adâncă în carnea dealului, o despicătură unghiu lară cu unghiul ascuţit orientat spre creasta dealului, cu marginile perfect taluzate de mâna omului iar
Pag. 54
acolo jos o casă albă nu prea mare, fără gard în preajmă, care după cum se putea vedea mai ales de aici de sus, rămăsese pe pământul pe care fusese con struită, iar pământul năvălit crâncen spre vale, fusese despicat şi dirijat astfel ca să ocolească acea casă. Lui Simiuc totul i se părea un miracol şi parcă nui venea să creadă. Un câine mic şi negru se zvârcolea de mama fo cului, lătrând şi arătânduşi colţii, încerca să urce malul abrupt căzând apoi spre vale ca un ghem de blană caraghios. Simiuc găsi un şir de trepte consolidate din loc în loc cu scânduri şi ţăruşi mici de lemn, coborî pre caut, cu o ii spre casa aceea care părea dintro altă lume. Mai aruncă o privire soarelui care apunea şi care probabil pentru cei din casă apusese de mult. Când ajunse pe platoul unde era casa şi trei meri care deşi erau în plină vară, aveau frunza îngălbenită ca de o bătrâneţe timpurie, câinele se făcu nevăzut după colţul casei, dar continuânduşi lătratul parcă şi mai îndârjit arătânduşi doar din când în când botul umed şi o ii răi lucitori de o furie adevărată. Perdeaua de la una din ferestrele casei se dădu la o parte şi se auzi o voce de femeie mai mult copi lărească: „Tarzan, stai cuminte!”. Lui Simiuc îi veni să râdă auzind numele potăii aceleia mici şi piperni cite, dar se înfrână la timp aruncânduşi o ii spre fe reastră unde o fată cu un ip foarte plăcut, cu un păr negru, mătăsos lăsat pe spate, îl privea cu nişte o i mari şi parcă niţel miraţi, din care întrebarea ţâşni parcă înainte de fi pusă prin viu grai. Pe tatal căutaţi? Buzele cărnoase frumos ar cuite rămăseseră întredes ise de parcă ar fi vrut să continue cu ceva şi Simiuc nu se putu abţine să nu o privească puţin mai atent şi să con idă că această fată nu stă aici, ci undeva la oraş. Răspunse întru câtva s%ânjenit de privirea fetei. Dacă numitul Gheorghe Tofan stă aici, în seamnă că am nimerit. În gând parcă nui venea iar la îndemână cum spusese „numitul Gheorghe Tofan” de parcă ar fi fost la tribunal, dar fără să vrea îl citase pe şef. Fata făcu o mişcare din cap pentru aşi aranja părul care pentru o clipă se zbătu în aer ca o perdea neagră de mătase, apoi arătă spre colţul casei. Tatai acolo în spatele casei fiindcă deja a apus soarele. Câinele se aciuase sub o grămadă de vreas curi şi mai mârâia din când în când ca o furtună în depărtată, ca să dea de ştire că el nu renunţase la a păzi casa aceasta. Simiuc dădu colţul casei şi imediat făcu o miş care instinctivă de retragere fiindcă dăduse cu o ii de malul înalt de pământ dinspre deal ce i se păruse că înaintează implacabil, hotărât să măture totul în calea lui. Un râs gros fără nici o răutate se auzi şi Simiuc de abia atunci observă omul gol până la brâu, cu pie lea arămie lucind stins în ultimele zvâcniri ale zilei, cu muş i noduroşi, părul alb tuns scurt, care stătea Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
sprijinit în coada unui hârleţ şi se uita la el zâmbind, făcând o mulţime de creţuri în jurul o ilor de un al bastru spălăcit. Zise cun glas gros, care aici în fun dătura aceasta răsună întro tonalitate mult mai joasă: „Eu sunt Tofan.” Îşi şterse mâna butucănoasă de pantalonii murdari de pământ şi o întinse cu o mişcare zvâcnită, strângând bărbăteşte mâna lui Si miuc. Omul acesta din coasta dealului, parcă ghicind gândurile celui din faţa lui şi că va începe curând să vorbească, fiindcă deja îşi luase o mină oficială, în cepu să spună rar apăsând întrun anumit fel pe cu vinte. Dacă dumneata eşti de la judeţ, ştiu pentru ce ai venit, degeaba mai spui că nuşi are rostul. Am spuso tuturor, şi ţio repet şi dumneata – Eu sunt Tofan . Spusese „Eu sunt Tofan” cu un glas apăsat şi clar ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă ma gică în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele ar tificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia nici un argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are nici o valabilitate. Simiuc voi să spună ceva, dar poate pentru prima dată în viaţa lui nu găsi cuvintele potrivite pentru a combate solemnitatea cu care vorbise omul din faţa sa, luă un bulgăre de pământ din roaba mare aproape plină şil fărâmiţă agale printre degete, as cultând cei spunea bătrânul Tofan acum cu un glas mult mai scăzut. Ai făcut foarte rău că mai oprit de la lucru acum după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale, vine la vale numai noaptea în tăcere hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor de numai eu pot săl simt. Eu îl cunosc demult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea… Săpa cu mişcări sigure, înfigând lama lucioasă în pământul ce se despica docil şi blând aşezânduse apoi cuminte în roaba ceea mare, făcută probabil de stăpânul casei fiindcă era mult mai mare decât o roabă obişnuită. O umplu şi merse cu Simiuc după el şi o răsturnă în faţa casei, spre vale unde din pă mântul săpat de cine ştie când se înălţa un morman impresionant. În timp ce se întorceau, Simiuc rămăsese cu gura încleştată ca de o vrajă, iar Tofan vorbea mai departe: „Ştiu că ai venit să mă ameninţi, a mai fost unul la în ceputul verii, unul foarte colţos, spunea că pune bul dozerul pe casa mea şi mă dărâmă de aici. Săracul, era un prost, ţio spun eu Tofan, care am văzut multe la viaţa mea, nici pământul nu a reuşit să mă dărâme şi de aceea nu mie frică de un buldozer. Simiuc făcu un efort ca să vorbească şi el încet ca bătrânul. Şi de ce nu te muţi dumneata? Statul tear ajuta ca săţi construieşti o altă casă în noul sat de pe vale. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Totuşi i se păru că este stupid şi al naibii de necon vingător cea cei spunea omului acela, deodată simţi o ciudă imensă pe el, pe dealul acela vrăjmaş, pe omul acela care înţepenit în numele său voia să stă vilească un deal, pe şeful lui cu toată acea „ estiune umanitară”… Îi veni să arunce mapa aceea cu nişte hârtii care se dovedeau a fi cu totul inutile şi să alerge spre vale undeva cât mai departe de toate acestea. Tofan nui văzuse paloarea carel cuprinsese şi mergea înainte cu paşi calculaţi parcă, sau poate iar le ştia numărul după atâtea drumuri făcute din deal în vale şi înapoi. Zise fără să se întoarcă. Dumneata ai lăsa ceva lăsat de la tatăl dumitale care a primit acel ceva de la tatăl său şi tot aşa până în veacul, veacurilor? Aici nu este vorba de pământ, nici de un lucru oarecare, pe care săl poţi cumpăra oricând ca pe un lucru nou de la magazin şi săl păs trezi, săl dăruieşti, săl vinzi, sau săl sfărâmi cu cio canul. Eu am acel ceva de la tata, zise repezit apoi muşcă iar cu hârleţul din dealul aproape adormit cu fundat întro înserare înaltă şi luminoasă, cu un cer siniliu, fără nici un nor.
De undeva de departe se auzi un fel de lătrat as cuţit, repetat de vreo câteva ori, ce suna ca o sânge rare printre tihărăile dealului, era poate a unei vulpi flămânde sau a unui alt animal, Simiuc niciodată nu reuşise să identifice animalele sălbatice după sune tele care le scot. Bătrânul Tofan, văzândul gânditor, fără să lase lucrul izbucni deodată întro şoaptă susurată ca un pâlc de ierburi atinse pe neaşteptate de biciul vântu lui.
Pag. 55
Cine ştie ce gândeşti dumneata acum? Poate spui că am săţi zic de pământul acesta că este de la tatăl meu, care la avut de la tatăl lui şi tot aşa în ne gura timpului, sau cine mai ştie ce fleac rămas din tatăn fiu şi pe care nu vreau săl strămut, crezi că mă ţine aici legat de clinul acesta de pământ, te înşeli, nu asta mă ţine, aici este vorba de viaţa mea, dar de geaba ţiaş explica eu ca şi celui dinaintea dumitale, care o ţine una şi bună, buldozerul şi iar buldozerul de parcă numai acel buldozer îi vuia în cap. Simiuc ştia că mai fusese trimis cineva mai de mult dar nu i se dăduse „indicaţia” să ameninţe. Pro babil această libertate şio luase el singur ca orice om limitat care nu găseşte resurse pentru a convinge pe cineva cu argumente logice şi atunci trece la amenin ţări, care oricum este lucrul cel mai la îndemână pen tru asemenea oameni. De obicei aceştia sunt mai puţin indicaţi pentru a duce o activitate mai delicată, fiindcă dărâmă totul ce ar putea construi. Să urmeze acum indicaţiile şefului i se păru acum stupid şi cu totul nelalocul său, se gândea ce să spună bătrânului ca să abată cât de cât îndârjirea lui neostoită şi măcar săl asculte. Nui trecu prin cap nici o idee de care să se agaţe şi zise la întâmplare. Aveţi copii? Ei ce zic? Moşul lăsă roaba din mâini şi se uită lung la Si miuc de parcă ar fi vrut săl străpungă dintro parte în cealaltă. Rosti apoi liniştit. Copii? Hm… am, cum să nm, am o fată dar ea nu vine decât vara aici, e studentă la ASE, mai are un
an şi poate îşi va găsi şi ea rostul ei. O undă caldvi sătoare trecu parcă peste cutele multe şi dese de pe frunte. Continuă tot aşa de liniştit „Ce zice ea? Nimic, niciodată nu mia zis nimic, în privinţa asta poate mă
Pag. 56
aprobă, poate nu, cine ştie de fapt asta. Cred că a în ţeles şi ea iar fără săi spun că viaţa mea este aici şi numai aici, ruperea de aici ar însemna moarte… Dar uitasem, poate vei fi obosit de pe drum, Isidora îţi va da să mănânci, apoi strigă cu glas mai tare. Isidora, avem un musafir, apoi întorcânduse spre Simiuc întrebă: cred că nu pleci în seara aceasta, pe şoseaua asta maşini de ocazie trec foarte rar şi au tobuz nu ai decât mâine dimineaţă la şase şi jumătate, rămâi la noi, pământul no să vină la vale, nui dau eu voie. Sunt aici toată noaptea, dorm doar ziua câte o oră sau două la amiază. Strigă apoi spre fata care se văzu trecând prin faţa luminii lămpii, Isidora săi faci patul în odaia cu icoane, dumnealui rămâne în noaptea aceasta la noi. Lăsândul pe Simiuc în faţa scării de lemn din trei trepte, se mistui în întunericul din spatele casei şi doar scârţâitul roabei se mai auzi un timp ca o pă rere. Uşa de la intrare se des ise şi glasul acela plă cut, care în mod ciudat mai căpăta câte o notă dură care trecea repede, se auzi din dreptunghiul uşii e mândul să po ească înăuntru. Lampa mare, cu aba jur generos, cum nu mai văzuse Simiuc decât la bunicii lui, lăsa colţurile odăii întro semiobscuritate odihnitoare, descoperind parcă la întâmplare obiecte care cine ştie la ceor fi folosit sau numai puse aşa de decor, obiecte care luceau stins, discret, complice. Trecuse pe lângă fată fără să o privească, simţind pentru o clipă mireasma părului ei ca o adiere a ier burilor de vară şi undeva în fiinţa lui clipi ceva mă runţel ca o zbatere involuntară pe care şio înăbuşi repede. Se lăsă pe scaunul făcut de cine ştie ce tâm plari din ve ime a căror viţă sa stins, acum moda fiind cu totul alta, îşi fixă o ii asupra ferestrelor parcă prea înnegrite de noaptea de afară simţind cu nelinişte parcă iminenţa unei primejdii, aştepta ca aceasta să irumpă dintro clipă în alta, începuse să simtă asta iar organic ca o apăsare grea în coşul pieptului. De abia după un timp îşi dădu seama că senzaţia acesta se datorează celor văzute mai devreme, a ma lurilor de pământ ameninţătoare, a fragilităţii acelei case care părea o jucărie la voia mişcărilor dealului, a faptului că aici în interior se simţea ca prins întro capcană din care ar fi vrut să iasă cât mai curând. Se auzi un zgomot sec, aşa ca şi cum nişte lemne uscate ar fi fost izbite unele de altele, tresări şi pentru o clipă uită unde se află, simţi numai acea spaimă crescând deodată, apoi nimic… Sunetul acela până la urmă a avut un efect binefăcător asupra sa, readu cândul din nou aici, în prezent. Se uită în direcţia de unde venise zgomotul acela şi observă două cârje lângă fata care se aşezase pe scaun. Nu putu săşi ex plice pe moment la cear fi folosit în casa aceasta cele două cârje, se uită în jur aiurit şi atunci vorbi din nou fata. Te uitai la acestea? Sunt ale mele. Am avut po Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
liomielită când am fost mică şi am rămas cu se ele. Acum ele mă poartă. Vorbea ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva şi tocmai această seninătate şi deta şare deplină îl făcu pe Simiuc să se cutremure. De un deva se auzi foşnetul pământului răsturnat şi aproape imediat scârţâitul roabei trecând prin faţa casei. Fata, aşa cum stătea acum în lumină părea mult mai mică decât i se păruse iniţial. Avea capul şi bus tul dezvoltate normal, cu sâni provocatori, proemi nenţi, apoi trupul se împuţina din ce în ce devenind infantil, de o mare fragilitate, de abia bănuit prin veş mintele care le avea. De abia după ce o privi un timp, îşi dădu seama că nu se cade acest lucru, roşi, apoi bâlbâi ceva neinteligibil, ca o scuză, sau cel puţin aşa i sa părut lui, de fapt nici el nu prea a ştiut cea vrut să spună, sa simţit penibil, ca un intrus prins întrun sanctuar interzis. Fata râse şi acest râs îl cutremură, fiindcă în si tuaţia în care se afla i se păru teribil de ilogic şi în lipsa unui suport de care să i se agaţe gândul său ple cat o clipă aiurea, se ridică în picioare, se aşeză la loc, nu ştia ce să facă naibii cu mâinile. Întotdeauna evitase să privească sau iar să se gândească mai mult la oamenii care aveau o oarecare infirmitate deoarece în subconştientul său se formase ideea că şi el ar fi putut să ajungă aşa, şi atunci în mod bizar îl apuca o milă nebănuită pentru persoana lui, o milă amestecată cu o spaimă păstoasă şi grea, căuta săşi abată gândurile în altă parte, dar acel sen timent ciudat îl urmărea multă vreme şi devenea tot atât de intens cu cât făcea sforţări săl uite. Acum nu înţelegea această degajare a fetei care i zâmbea liniştită din scaunul ei, mângâind o păpuşă foarte mare, goală, fără hăinuţele pe care aceste jucă rii le au la vânzarea lor din magazinele oraşelor. Pal mele micuţe ale fetei cu unghiile îngrijite minuţios, date întro culoare roşie ca boabele fructelor de pă dure, treceau uşor şi drăgăstos, urmărind fidel con tururile de la părul blond, aspru şi până la tălpile picioarelor frumos modelate în plasticul acela roziu. Io arătă lui Simiuc zicând: „Aceasta este Isidora, să nu te miri că o eamă ca şi pe mine şi sunt con vinsă că este iar de o seamă cu mine. Numele acesta atât de puţin obişnuit, Isidora, îl făcu săşi im agineze o secvenţă hilară cu naşi boţiţi de băutură şi naşe pretenţioase cu idei luate din vreo carte, ce poartă pe braţe o fetiţă mică, dar dolofană şi rostind cu guri încleiate: „O va ema Isidora!”. Simiuc voi să spagă cercul acela carel cuprin sese, un cerc vrăjmaş, stupid şi apăsător format din gânduri contrarii, nici unul dus până la capăt. Zise cu o vioiciune prefăcută: Am auzit că sunteţi la ASE, probabil vă place activitatea aceasta cu cifrele. Pe mine, de când mă ştiu, cifrele mau înspăimântat întotdeauna, prea sunt riguros înlănţuite, nu permit nici o abatere de la regula lor atât de strictă, nu permit nici un fel de fan Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
tezie şi acest lucru mi se pare iar inuman. Se uită curios la reacţia fetei care deodată deveni visătoare, degetele ei delicate se mişcară un timp pe spătarul scaunului în ritmul unei melodii numai de ea auzite, apoi cuvintele începură să se înşire domol ca şi cum ar f trebuit să fie notate undeva, semn că lucrul acesta nu fusese gândit acum la repezeală, ci era rezultatul unor frământări mai ve i. Izvorau limpede şi precis, uneori drepte şi liniare, alteori cu modulaţii neaşteptate şi numai scârţâitul roabei de afară părea un adaos nefiresc. Despre cifre greşiţi când spuneţi că nu au viaţă, sau poate asta numai presupuneţi. Au o viaţă proprie ş i
tocmai noi le purtăm, suntem întrun fel întru ipa rea lor, materializarea lor, poate de aceea ne şi temem de ele. De când sunt oamenii pe pământ nu au reuşit niciodată să treacă de lumea numerelor, fiecareşi poartă pe lângă bucurii, necazuri sentimente care pentru el sunt un înveliş mai mult sau mai puţin per ceptibil şi povara unor cifre care uneori se dovedesc pur şi simplu copleşitoare. Dumneata de exemplu eşti al, se ştie precis al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu al câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea în scris pe cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi de ce nu, iar în inima femeii iubite. Deasupra fiecăruia se grămădesc un noian de cifre dar poate cele mai implacabile cifre sunt cele care mărginesc o liniuţă, o simplă liniuţă care se află între anul de naştere şi cel al morţii unui om. Toate visele lui, toate iubirile şi deznădejdile lui, tot ce a creat, dis
Pag. 57
trus sau urât întro viaţă de om se materializează printro liniuţă impersonală şi anostă care uneşte două numere, numere hotar al existenţei fiecăruia. Glasul ei suna acum molcom, undeva un greier ţârâi înalt şi liniştitor, câinele dădu deodată un zvon scurt, lătrând de câteva ori, apoi mârâi înfundat apoi tăcu aciuânduse sub grămada lui de vreascuri. Si miuc o asculta în continuare pe fată: Pentru mine trăieşte ea, şi Isidora îşi trecu dră găstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii careşi arăta cei doi dinţi din faţă albi ca laptele, dumneata no auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în nici un cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea ci frelor, să nu mai aparţină nimănui, nici iar mie, ci numai eu săi aparţin ei. Nu ştiu dacă mă înţelegi, po vara de cifre io port eu fiindcă aşa a fost scris cândva, undeva, demult, poate la naşterea mea. Încolo toată lumea este o contabilitate ordinară, fiecare individ este trecut întrun cont şi până la moarte i se calcu lează activul şi pasivul, debitul şi creditul, şi de cele mai multe ori la sfârşit bilanţul iese dezastruos. Dum neata ştii măcar cărui cont aparţii? Simiuc tresări ca trezit dintro vrajă, uitânduse adânc la o ii negri, adânci, ai fetei din faţa lui care acum i se păru că sunt depărtaţi, acoperiţi de o per dea ireală şi doar undeva, departe, plutea un semn de întrebare ca un cocor întârziat al toamnei. Simţi că trebuie să zică ceva, dar nu reuşea să lege două idei cap la cap, poate era de vină şi ve ea sa aversiune împotriva cifrelor, dar zise totuşi: „Eu întotdeauna am considerat doar calculatoarele că sunt depozitarele cifrelor, nicidecum oamenii, nicio dată nu ma dus gândul la asta…” Fata surâse uşor cu o uşoară amărăciune, sau fu sese numai o părere, se ridică, îşi luă cârjele şi mer gând încet cu bocănituri seci, puse masa vorbind în timp ce lucra. Calculatoarele, aceste biete maşinării fără im portanţă doar pentru profanii cifrelor sunt nişte in venţii formidabile, pentru cei care le cunosc, nu sunt decât nişte obiecte utilitare precum furculiţa sau lin gura cu care mănânci. Am ajuns cu timpul să le cu nosc foarte bine, şi nu numai atât, am învăţat cum să le şi programăm, adică să le spunem ce trebuie să facă, cel mai „deştept” calculator nu poate să pună măcar un punct fără săi spună asta un programator, de aceea, orice sar spune despre inteligenţa artifi cială, o fierătanie oarecare, iar dacă este un com puter de ultimă generaţie, nu poate să fie mai deşteaptă decât omul care la făcut sau la programat. E o unealtă şi atât, o unealtă folositoare nu numai economiştilor. Eu folosesc asemenea lucru la oraş, dar pentru mine niciodată nu a însemnat ceva gro zav. Oamenii sunt cei care poartă şi care simt la modul cel mai acut povara cifrelor. Apoi tăcu multă vreme. Se auzea doar clin e tele tacâmurilor, greierul acela care îşi încerca iar gla
Pag. 58
sul de undeva de sub geam şi arar mârâitul câinelui ca un sunet de alarmă prevenitor. La intervale regu late se auzea şi scârţâitul neostenit al roabei. Simiuc mâncă în tăcere, cu gândul aiurea, fata îşi luase păpuşa şi trecuse în altă cameră de unde se auziră câteva bufnituri înfundate, poate aşeza per nele pe pat, se gândi Simiuc apoi fără să vrea gândul îl purtă iar spre munca de Sisif la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela, capui deveni din ce în ca mai greu şi simţi că trebuie să se culce, să doarmă… În problema „umanitară” cu carel însărcinase dimineaţă şeful, nu făcuse nici un pas înainte, nu rea lizase absolut nimic, ba poate îl îndârjise şi mai mult pe omul acela. Simţea acum că nu se va putea face nimic. Se culcă în patul înalt şi moale, în camera ceea unde candela arunca un sâmbure discret de lumină abia zărit şi adormi. Târziu în noapte scârţâitul repetat al roabei de afară, se amplifică şi se transformă întrun duruit aspru şi ameninţător de şenile, cineva parcă strigă speriat „Vine buldozerul!”, sunetul devenea din ce în ca mai puternic şi parcă se îndrepta direct spre el, căută să se smulgă din locul unde stătea, dar legături invizibile îl ţintuiau acolo, nemiloase. Încercă să vadă de unde vine namila de oţel dar nu văzu decât pe moşul acela purtând hârleţul ca pe o baionetă mestecând greu şi bolovănos cuvintele „Eu sunt Tofan, înţelegi, sunt Tofan şi port cifra unu” apoi slobozi un râs gros şi gâlgâitor careşi luă zborul ca un stol de ciori. Simiuc simţi că este privit insistent de cineva, făcu o sforţare să se trezească, des ise o ii, văzu că la vreo doi paşi de pat, sprijinită în cârjele uşoare de aluminiu, cu păpuşa întro mână, fata ceea îl privea cu o ii săi mari şi negri fără să clipească. Văzu că el sa trezit, se răsuci în loc să fugă, se încurcă în cârje, căzu zgrepţănând cu unghiile duşumeaua ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo. Simiuc sări jos, o ridică în picioare, era foarte uşoară, ca un copil, cât pe ce să o scape din nou când fata ţipă cu alarmată cu o disperare nedisimulată: „Isidora, a căzut cârja pe ea, niciodată nu trebuia să o atingă cârja, ea nu trebuie să aibă nevoie niciodată de cârje…” Neştiind ce să facă el o lăsă iar jos, ridică repede cârja de pe păpuşă şi dădu păpuşa fetei care o luă în braţe şi în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din o ii aceia frumoşi, rostogolinduse repede până în bărbie. Simiuc o ajută să se ridice şi ea plecă aplecată mult în faţă ca sub o imensă povară, neştiută până acum. De afară se auzi iar scârţâitul indiferent al roa bei, cântă lung şi ascuţit, anunţând zorii. Nu mai adormi, ce rost mai avea. Şi şeful voia o acţiune „umanitară”. Cu buldozerul… Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Anton Vasile IEŞEANU
Unchiul Vania partea IIa Moto: „…sunt încredinţat căi aduc omenirii un folos mare” A,. P. Cehov Un iul Vania doctor Astrov)
Î
n realitate, profesorul Serebreakov nu este un savant ade vărat, cum cred femeile care îl conjură sau cum am fi încli naţi a crede noi şi prim urmare nici masculul dominant. Acest fost profesor universitar e un panglicar, un vânător de succes facil larmă, faimă succes, „un adunător de coji”, cum spune Eminescu sau, exprimat mai pe şleau de un iul Vania, unul care „ repetă gândurile altora”. Femeile din preajmă nul percep astfel. Ele îl privesc ca pe o somitate. Aşadar, pare că toată lumea îl adulează. Dar, doar pare … Prin urmare, fidelitatea Elenei Andreevna , tânăra soţie e falsă…, cum afirmă un iul Vania sau e reală? Despre adevăra tele sentimente ale Elenei Andreevnei faţă de Serebreakov aflăm în Actul II, când aceasta, întro efuziune sentimentală, se confesează fiicei soţului din prima căsătorie, Sonia. „Eşti supă rată pe mine că maş fi căsătorit cu tatăl tău din interes … Dacă mai crezi în jurăminte. Îţi jur că mam căsătorit cu el fiindcă l am iubit. Ma ameţit faptul că este savant şi un om cu renume.” După cum observăm, Elena Andreevna vorbeşte despre iubire la trecut şi exprimă faptul că iubirea ei pentru Serebrea kov a fost doar o părere. Multe femei , după ce au trecut de faza de îndrăgostire (când toţi purtăm vălul Mayei pe o i) descoperă că alesul nu e bărbatul mândru şi mult aşteptat. Nu ştim dacă Elena Andreevna îl mai iubeşte şi credem că nul mai iubeşte de vreme cei dezvăluie în continuare Soniei că dra gostea ei „era doar o părere, doar o în ipuire, însă mi se părea căl iubesc cu adevărat.” Multe femei se lasă înşelate de aparenţe, multe, îndrăgos tite nutresc sentimente adevărate faţă de un bărbat care pare şi nu este. Deziluzionarea târzie va împinge, fie spre adulter, fie vor convieţui letargic cu bărbatul pe care îl dispreţuiesc. Pentru femeie este mai important contactul fizic, nu neapă rat actul sexual, ci legătura tandră, o îmbrăţişare, un sărut, este posibil să primeze legătura fizică tandră în faţa sentimentului real pe care aceasta îl simte faţă de soţ. În cele mai multe căsnicii femeia îşi sublimează energia erotică în iubirea pentru proge nituri. Pentru ea importantă atingerea fizică, mângâierea, dez mierdarea …, la fel ca la pisică. Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandreţe , el vrea să fie ogoit şi corcolit. Condiţia de femeie, spune sociologul german Georg Sim mel ,îi impune o anume devoţiune, uneori mistică faţă de insti tuţia căsătoriei, (nu ştim în ce măsură şi azi). Femeia simte , spre deosebire de bărbat , un interes vital faţă de masculin. Interesul vital se observă şi în privinţa imitării masculinului în toate iar cu preţul renegării propriei naturi. Să fie bărbatul su perior femeii? Evident, imitatorul este, cel puţin cronologic, in ferior, este al doilea. Interesul vital, aproape unanim al femeii faţă de masculin, are ca obiectiv propria protecţie pe care masculinul îl conferă femeii acum, în epoca postmodernistă, mai mult ca oricând. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“Cum poate ca femeia să împace în a ei minte , în acelaşi timp, două sentimente contradictorii care se esclud? Ei bine, femeia are această mare calitate de a simula iubirea, inclusiv orgasmul, posedă marea artă a mistificării realului prin imaginar, îl poate lesne îmbrobodi pe bărbat ş-l poate face să creadă minciuna drept adevăr şi adevărul minciună; acest lucru pentru bărbat e imposibil sau aproape imposibil. Spre exemplu, bărbatul încercând să mintă e prins mai totdeauna cu ocaua mică, dar pe femeie e mult mai greu so prindă bărbatul cu minciuna. ”
Pag. 59
Femeia cere o protejare concretă materială( bo găţie), social( prestigiu) şi iar culturală( facul tate) . Este atât de mare nevoia femeii de a fi pro tejată mângâiată , răsfăţată, încât scriitorul rus Mihail Şolohov, autorul celebrului roman Pe Donul liniştit, e exprimato excepţional „Femeia e ca mâţa – se lipeşte de cine o mângâie.” Şi parcă în epoca modernistă mai mult ca ori când, femeia îşi dezvălui această trăsătură de fe lină. Mâţa trebuie mângâiată, dezmierdată, altfel pleacă … Recunoaşterea de către femeie a capacităţii bărbatului de a o proteja demonstrează o recu noaştere implicită a superiorităţii masculine. Pro tectorul este inerent superior protejatului. Şi din punct de vedere fizic, femeia este „infe rioară”; este mai scundă decât bărbatul şi prin urmare îl priveşte pe masculin de jos în sus. De ce femeia este mai scundă decât bărba tul? Întrebarea este evident retorică. Sa observat la speciile la care masculii sunt dominanţi o mări mea pronunţată a trupului masculului în raport cu fizicul femelelor. La speciile unde femele sunt conducătoare , mărimea fizică a femelei domină asupra masculului , ca în cazul elefanţilor de pildă. Dar dacă, în cazul speciei umane, masculii sunt dominanţi în raport cu femelele, nu în seamnă că toţi masculii umani sunt şi masculi do minanţi. Masculii dominanţi sau Alpha sunt puţini, sunt în general marii creatori din toate domeniile, marii idealişti ai lumii. Ca de pildă li derul politic al Africii de sud Nelson Mandela. Şi la sexul frumos întâlnim femele do minate. Liderii din ambele sexe sunt, mai mult sau mai puţin, conştient, recunoscuţi de ceilalţi. În multe familii, unde femeile au o masculinitate evidentă, ele sunt dominante. Egalitatea sexelor, atât de mult clamată de fe ministe, începând cu celebra Simone de Beauvoir, este superfluă, iar şin epoca matriarhatului în care am intrat, epocă de care se tem tot mai mult masculii ultimilor generaţii. Imitândui însă pe bărbaţi în toate aspectele, inclusiv sexual, femeile tind să devină dominate şi prin aceea că trăiesc mai intens tot ceea ce ele imită la bărbaţi. *** Voiniţki are dreptate. Fidelitatea Elenei An dreevna este falsă, dar, în acelaşi timp, este şi adevărată. Este falsă fiindcă nu e pornită din sen timentul pur al iubirii, dar este adevărată fiindcă se manifestă real! Cum poate ca femeia să împace în a ei minte
Pag. 60
, în acelaşi timp, două sentimente contradictorii care se esclud? Ei bine, femeia are această mare calitate de a simula iubirea, inclusiv orgasmul, posedă marea artă a mistificării realului prin im aginar, îl poate lesne îmbrobodi pe bărbat şl poate face să creadă minciuna drept adevăr şi adevărul minciună; acest lucru pentru bărbat e im posibil sau aproape imposibil. Spre exemplu, bărbatul încercând să mintă e prins mai totdeauna cu ocaua mică, dar pe fe meie e mult mai greu so prindă bărbatul cu min ciuna. Aşadar, femeia spre deosebire de bărbat, poate cumula sentimente contrare, fără să se tră deze, fără să facă din asta criză de conştiinţă, cum fac bărbaţii. Cum am mai afirmat Un iul Vania, nu doar crede, ci şi speră să fie adevărat, anume că fideli tatea Elenei Andreevna faţă de soţ este falsă. Din cearta celor doi soţi, în Actul II, prin insinuările mes ine , Serebreakov se face dea dreptul insuportabil. El realizează că tânăra şi fru moasa sa soţie ia dat jos masca, ia dezvăluit identitatea de fals savant retras în turnul de fil deş, la aflat cum este în realitate pozeur, aro gant, despotic , egocentrist , nu aşa cum părea a fi în imaginea afişată ostentativ şi cu care a amă gito . Serebreakov simte că a pierdut terenul în faţa celorlalţi bărbaţi şi încearcă prin insinuări şi autovictimizare să se asigure de ataşamentul ei. „Nu sunt prost , înţeleg. Eşti tânără, sănătoasă, fru moasă, vrei să trăieşti, iar eu sunt un moş, aproape un cadavru.” Este cu adevărat bolnav sau se preface? Se pare că este mai degrabă bolnavul în ipuit, ran iunos şi egocentrist? Îi istoveşte pe toţi, ce rândule o permanentă atenţie faţă de persoana sa. Această nevoie permanentă de a fi în centrul aten ţiei îl face insuportabil.„Insuportabil!” îi strigă tânăra soţie. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie ogoit ca un copil: dămi, fămi, adumi, caută cartea…, etc. De pildă, doctorul Astrov, emat de Elena Andreevna, a venit călare treizeci de verste. Când a sosit la moşie profesorul a refuzat săl pri mească. „Iar astăzi nici nu a binevoit să stea de vorbă cu mine”, se plânge Soniei. „Cemi trebuie mie Astrov al tău?” îi strigă Serebreakov, fiicei sale. Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie. Cu ţicnitul acesta nici nu am de gând să stau de vorbă. ” Dar de ce este doctorul Astrov un ţicnit? As trov este un idealist ecologist, iar această ideali tate este imposibil de înţeles pentru mediocrii de teapa lui Serebreakov. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
A ieşi din common sense, înseamnă a ieşi din calea de mijloc. A ieşi din calea de mijloc în seamnă a ieşi din uman. Or, a accesa idealitatea supraumanului de către un individ uman poate fi catalogat de omul mediocru drept ţicneală. Să ne amintim de Eminescu! Pe poet lau făcut nebun tocmai pentru credinţa sa în idealul naţional. Şi nu doar lau făcut, ci, pentru a scăpa de vehementul jurnalist de la Timpul, unde de venise incomod şi temut iar şi de austro ungari (România urma să fie în eiat tratatul româno – austroungar şi Eminescu cerea să nu fie semnat fără anumite condiţii pentru Ardeal şi ardeleni) , trebuia în is lacasa cu nebuni. Ca orice idealist îşi conducea activitatea după principii şi norme morale , nu după afilierea la un partid sau altul. „Cine nu e liber, nu e drept, obişnuia să spună poetul. Cu o cultură ce depăşea cu mult nivelul titraţilor cu patalama, inteligent cu mult peste medie, loial până la sacrificiu de sine principiilor morale şi interesului naţional, Emi nescu se făcuse temut de urâciunea fără suflet , fără cuget, negru , cocoşat şi lacom, de toţi pangli carii, care rupeau hulpavi peatunci, ca şi astăzi, precum hienele hidoase, hălci mari din bugetul ţării Liberali şi conservatori deopotrivă, politi cienii junimişti, inclusiv de mentorul său Maio rescu se temeau de adevărul cuvântul lui. Mulţi iau dorit moartea. Eminescu se lupta singur cu canaliile mioritice. Specia asta de canalii de pe vremea lui Emi nescu sa perpetuat şi sa multiplicat. România a ajuns astăzi , după 130 de ani de când Emi nescu la Timpul îi vedea mişunând la tot pasul, să fie condusă de aceleaşi canalii. Unde mai sunt idealiştii ? Specia asta de romantici e pe cale de dispariţie în lume, iar pe plaiurile mioritice nu mai există demult. Să fi murit oare idealismul odată cu roman tismul? Cum lumea noastră mioritică a văzut că idea liştii ajung la casa de nebuni, iar canaliile îşi cumpără moşii au trecut de partea acestora din urmă. Eminescu e marele nostru martir. Dar cine mai vrea să fie azi martir? Omul mioritic vrea să trăiască bine – să mănânce bine, să bea bine să doarmă bine. Mâncaţi şi dormiţi bravi români! Mai ales dormiţi. Aşa a ajuns ţara mioritică să condusă, nu de bărbaţi mândri, mult aşteptaţi, „vre un falnic giuvaier” ci de „panglicarii” „ în aplauzele grele a canaliei de pe uliţi”. Aşa a ajuns România o colonie a Occiden tului. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ca săl reducă la tăcere pe jurnalistul poet iau înscenat nebunia, punândui în cârcă in tenţia de al ucide pe rege. „Şi la toate acestea nu e decât un singur leac: să împuşc un rege!” ar fi pe rorat Eminescu, în ziua de 28 iunie 1983, la ca feneaua Capşa întro criză nervoasă. Astfel, au găsit motivul întemeiat spre al în ide la balamucul doctorului Şuţu , care îi şi pune diagnosticul de alienat . Şi au scăpa de poetuljurnalist prea incomod, vânat şi de ser viciile secrete austroungare pentru propaganda de la societate Carpaţi. Lui Eminescu i se face scârbă. Şi începe să scuipe. Şil scuipă, simulând nebunia, inclusiv pe Maiorescu. Criticul merita scuipatul poetului. In(amicul) lui, Grigore Ventura, de faţă fiind la Capşa se spune, la turnat la poliţie. De fapt estiunea era „programată”, după cum afirmă ultimele cercetări, de vreme ce prietenul lui cel mai bun, admirabilul nuvelist Slavici, plecase în acele zile săşi caute de sănătate, lăsândul acasă cu consoarta sa, unguroaică. Eminescu locuia în gazdă la Slavici. Madame Slavici, probabil instruită din timp de soţ( şi de serviciile secrete austroungare, cre dem noi) ia trimis egy levél lui Maiorescu (Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.) Criticul, „con vins” mai demult de nebunia lui Eminescu, a itase deja suma de trei sute de lei pentru ca mera la spitalul Caritatea. Şi culmea cinismului, în vreme ce ziarele adverse deplângeau îmbolnă virea poetului, singurul ziar care tăcea ca gro hăitorii în porumb, era Timpul la care lucrase şi unde fusese rapid înlocuit. Creatorii adevăraţi sunt idealiştii ţicniţi. Ei nu urmăresc prin creaţiile lor scopuri mercantile, astai face ţicniţi şi temuţi. Sunt în raport cu noi, întrun anume sens , nişte sfinţi. În vremurile noastre moderniste şi postmo derniste creaţia spirituală a devenit îndeosebi co mercială. Capătă valoare, nu literatura adevărată, ci cartea care se vinde. Şi în postmodernitate se vinde literatura de consum. Literatura de consum e o creaţia facilă, cu subiecte uşoare, poveşti de doi bani, fără multă cultură, romane scrise rapid ca celebrele Almanahuri din vremea comunistă sau ca rubrica „Ştiaţi că … ” ori „Diverse” ţi nută de Petre Mihai Băcanu la România liberă. Sau ca un banc nou ori răsuflat spus ignoranţilor în tren. Literatura de consum nu e muncă asiduă de scriitor adevărat. E făcătură de jurnalist de ta bloide. Un roman bun trebuie să transmită un
Pag. 61
mesaj, să des idă o fereastră, să lumineze ori zontul asupra unei lumi posibile, să trimită un con de lumină prin care să vezi lumea cum nu ai mai văzuto niciodată până atunci... Să faci dintr un fapt divers un roman e o creaţie kits . Litera tura de consum excelează în această direcţie. De pildă, romanul Lizoanca(autor: Doina Ruşti), nu redă nici pe departe lumea abrutizată a satului românesc, ci doar o poveste de tabloide, anume o fetiţă de 11 ani a îmbolnăvit de sifilis bărbaţii dintrun sat. Cazul în sine e şocant, ar fi putut face întradevăr o dramă, dacă…, dar nici măcar nu aduce toate personajele specifice satului româ nesc în scenariul romanului, cum de pildă face Titus Popovici în cea mai celebră nuvelă a sa Moartea lui Ipu. Din romanul Lizoanca lipseşte un personaj fundamental al satului românesc preotul. Fără acest personaj şi fără un mesaj so ciopolitic evident sau măcar o viziune psiholo gică clară, romanul rămâne, o poveste de tabloid, la fel ca romanul lui Dan Lungu Sunt o babă co munistă şi ca multe alte romane ale literaturii de consum care este acum pe val. Oare sau epuizat toate dramele şi tragediile umane şi nau mai rămas decât subiectele de tabloide? A vinde spiritualitate şi cultură lumii occi dentale, suprasaturată de propriile kits uri, prin recunoaşterea valorii literare adevărate e cel mai bun mod de ai da cezarului cei a ceza rului. Creatorul trebuie săşi asigure cumva mi nimum de trai. Dar, din păcate, în cele mai multe cazuri, consa craţii mioritici se întâmplă să fie umflaţi cu multă publicitate de partid . „Valoarea” creaţiei se datorează, nu muncii asidue şi talentului, ci, în cele mai multe cazuri, aderării la o gaşcă cul turală profitoare, hiene hrăpăreţe ce se înfruptă hulpav din bugetul culturii deservind un per sonaj politic sau devenind poeţi şi scriitori de partid, de regulă ai partidului aflat la putere. Apoi s imbă macazul. Se încurajează astfel un cult al profitului fără muncă. O industrie imagistică explozivă se întrece în a ne vinde poveşti de tabloide. Scriitorii nu se lasă mai prejos şi, pentru un pumn de arginţi, exaltă în „nemuritoare” opere poveşti de doi lei. Cei mai mulţi din corifeii culturii sau ma nifestat ca poeţi de curte ai mult iubitului condu cător şi a stimatei savante, propagandişti înfocaţi sau duplicitari ai PCR –ului, dar imediat după revoluţie şiau renegat orice creaţie curte nească cu toate că au rămas în antologii omagiale. Puţini au fost din cei care nu sau dezis de
Pag. 62
omagierea conducătorilor comunişti. Iertatămi fie digresiunea , dar era cumva necesară spre a dis tinge spiritul idealist de cel negustoresc, mercantil . *** Nu doar cearta dintre soţi ne face să credem în falsitatea sentimentelor Elenei Andreevna faţă de soţ, ci şi un sentiment vădit de afecţiune faţă de Astrov, iar mai mult decât o simplă simpatie. Stârnită de Andreevna, Sonia, îndrăgostită de doctor, îl prezintă pe Astrov ca pe om de dicat naturii, îndeosebi pădurii. Nu întâmplă tor femeile îşi întorc faţa de la Serebreakov, bătrânul savant în ipuit , spre doctorul Astrov. Simt în el pe bărbatul autentic, nefalsificat, cel ce este, nu cel care pare. Astrov este idealistul, sa vantul dedicat bolnavilor şi pădurii, fără a părea şi fără a se grozăvi. E vegetarian şi mare iubitor al naturii. Are o pepinieră şi o pădure de treizeci de hectare pe care a cumpărato şi de care se îngri jeşte . În furibunda goană după aurul verde, ne gustorii din tipologia lui Lopahin (Livada cu vi şini) au început să doboare cu topoarele toate pădurile. Astrov, ecologistul, replantează pădu rea acolo unde a fost tăiată. „Mi sa spus că dum neavoastră sunteţi îndrăgostit de pădure.[…] Pădure şi iar pădure. Îmi pare că e monotonie”, îi replică Elena Andreevna. Fără îndoială, femeile sunt atrase de băr baţii cu capul în cer, aceşti superbi visători idea lişti, dar blestemaţi ţicniţi ca acest doctor Astrov. Sau ca poetul nostru Mihai Eminescu. Din multe considerente, idealiştii ar putea fi adevăraţii mas culi Alpha, dar , deşi femeile iubesc idealitatea lor, nui iubesc pe ei, nu se pot dedica lor. Polarizarea femeii se îndreaptă spre omul mate rialist, omul cu bani, nu spre idealistul cu capul în nori. Dar dacă nu ar exista aceşti idealişti ce ar fi lumea oare? Fără idealişti lumea ar fi o mocirlă materialistă plină de Lupahini , de Sere breakovi , de Venturanieni şi de multe alte canalii care mişună ca moluştele pe plaiurile miori tice. Idealiştii nu trăiesc mult. Marea masă ma terialistă nui iubeşte. Ei sunt, fie asasinaţi , fie în işi în casa cu nebuni. Aşa sau întâmplat lu crurile cu toţii marii idealişti ai lumii: Socrate, Isus, Eminescu, Gandhi şi mulţi alţii care au cre zut în idealitate, întro lume mai bună şi mai dreaptă. La iubit Veronica pe Mihai Eminescu ca om sau a iubit idealitatea lui, cerescul lui spirit? Ca o ironie! Veronica îl numeşte în una din scrisori Iubitul meu ideal. Îl iubeşte Elena Andreevna pe
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Dan CARAGEA
CUPLU ŞI SPECTATOR
F
iecare din noi este, în cuplu, oglinda frumu seţii şi dorinţei Celuilalt. În ritualurile amo roase, cel ce priveşte se uneşte cu cel care este privit. Adesea, adâncirea în intimitatea ero tică se face însă cu o ii în işi, ca întro vertigi noasă călătorie în vis. Se spune că plăcerea adevărată se obţine doar prin abandonarea de sine, prin ofranda trupului, pentru ca Celă lalt să ne poată poseda în voie, după pro priilei dorinţe. Este evident însă că în iubirea carnală, rolurile se s imbă, do rinţele se amestecă, iar partenerii trebuie să ţină cont de preferinţele Celuilalt, ceea ce face ca scenele de coit să fie puternic stereotipizate, oricâtă fantezie ar intra în acest joc. Mărturie stau repertoriile de po ziţii şi manualele lansate pe piaţă. Să ne întoarcem însă la starea de aban don, pentru că acesta este scenariul pentru drama orgasmului, în care o intonaţie aproape „primitivă”, ţipătul, cuvântul tabu se rein vestesc de sacralitate, odată cu acea alunecare în moarte sau în neant, care va do moli, de obicei, cu fiorul său glacial, crescendoul excitaţiei. Orgasmul este plăcerea supremă, sta rea de fericire cathartică – sincopă a conştiinţei, experienţă a vidului şi invazie, ulterioară, de împlinire şi gratitudine.
multe semne ale fertilităţii şi erosului: un corn al abundenţei în dreapta jos şi un amoraş care trage întro parte „cortina” în momentele care preced co itul, căci nu ne putem îndoi de faptul că puterea zeului va înfrânge sfioşenia sau repulsia Maiei. În pornografia contemporană ex punerea părţi lor intime şi a coitului, mai ales în fil m e l e „pentru adulţi”, este so cotită u n
afrodiziac pentru specta tor. Ar
Fructul oprit este, în cele din urmă, cel mai sa vuros fruct, aşa că îi putem înţelege pe zei când apar cuprinşi de frenezie erotică. În tablourile in spirate din naraţiuni mitologice, pictorii Renaşterii au găsit calea convenabilă de a putea înfăţişa sen timente şi pasiuni omeneşti, desigur întro regie în care pudoarea impune, totuşi, destule limite.
tele plastice şi fotografia nu au, desigur, aceeaşi „dinamică”, preferânduse captarea tensiunii ero tice, a expunerii „controlate”, dar lansând, astfel, punţi în fantasmatic. Totul este gândit, de la pos tură la recuzită şi scenografie, la lumini şi indicaţii regizorale, dar nu sexul explicit îl interesează cu adevărat pe artist, ci momentele premergătoare. De aceea, esteticul este acompaniat de un erotism accentuat în preludiu şi nu în actul propriuzis.
Există un tablou pictat de Bartholomeus Spranger şi intitulat Vulcan şi Maia, c. 15751580, aflat la Muzeul de istoria artei din Viena, unde zeul atinge cu dosul palmei obrazul tinerei spre refuzul vizibil al acesteia de ai împărtăşi entuziasmul. Este una din atitudinile fundamentale ale femeii atunci când nu pare a se împreuna din dragoste. Pentru a accentua contrastul între excitaţia mascu lină şi răceala feminină, Spranger introduce mai
În toate aceste situaţii, partenerii sunt puşi să „dialogheze” pentru satisfacerea libidinală a spec tatorului. Cum parteneriatul sexualităţii este triun ghiular, e lesne de înţeles faptul că regizorul (artistul) îi transferă spectatorului întreaga încăr cătură dramatică, pentru ca acesta să se poată bu cura de spectacol în cel mai voyeurist mod posibil. Atenţia se va concentra pe ceea ce se dezgoleşte şi ceea ce se acoperă, prin includerea emoţională a
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 63
spectatorului în câmpul privirii personajelor, sau, dimpotrivă, prin simularea reprezentării scenei în faţa unui privitor absent. Va mai trebui să adăugăm că cel ce priveşte se neagă oarecum pe sine, devenind spectatorperso naj în reprezentaţie, având în faţa o ilor nudurile obiectualizate scenic şi absorbindule trăirile. Atinge oare această stare manifestările geloziei? Se pare că da, pentru că emoţionalitatea Celuilalt este întotdeauna ambiguă, percepută ca dorinţă şi în vinovăţire totodată. Majoritatea bărbaţilor retră iesc fantasma adulterului feminin, îndeosebi la începutul unei relaţii, atunci când iubita se dezvă luie sub privirile lor excitate şi când aceştia se con fruntă cu imaginea rivalului absent, din trecut, prezent sau iar viitor, ceea ce poate conduce la un coit îndârjit, de prădător. Violenţa sexuală este, în aceste situaţii, expresia furiei ce se naşte din frustrarea de a nu putea poseda partenerul sau partenera în ip absolut, cu excepţia posibilităţii uciderii fiinţei adorate. Cred că, în ip subtil, des ele scenarii ale morţii din fotografia contemporană sunt expresia acestui act sacrificial inconştient. Alteori, moda refacerii himenului sugerează nu doar simularea virginităţii pentru bărbat, plă
un act de exorcism sau de purificare. Pornografia nu cunoaşte eternizarea prin omucidere pentru că excitarea are loc cu un obiect docil, dar neiubit, un bun comun al plăcerii, „îm prumutat” pentru o partidă mai lungă sau mai scurtă. Omuciderea, în cazul prostituţiei, ar fi mai degrabă manifestarea unei patologii grave. Când nu se ocupă de astfel de personalităţi atroce, sce nele literarartistice pe tema prostituţiei şi liberti najului dezvoltă adesea, în spectatorul bărbat, dorinţa opusă, de ocrotire sau salvare a femeii pierdute. Nevoia de a simţi gratitudine îl face pe bărbat să transforme o prostituată întro făptură iubită datorită iluziei masculine de a triumfa, se ducând fiinţa al cărei corp este public. La rândul lor, aceste femei răspund cu atitudini de o sfioşenie aproape virginală şi care, catastrofic, pot anula mo tivul pentru care au fost râvnite. Aş mai dori să mă refer acum la cuplurile in solite, spunând mai întâi că exoticul a fost astăzi depăşit şi că, deseori, asistăm la propuneri artistice de pere i din culturi diferite. Acest lucru alte rează imaginea Celuilalt care, reprezentând ceea ce iniţial se numea stranietate, devine, în literatură, artă şi viaţă, un corp pe care îl putem adora sau re pudia, în ip discriminatoriu. Şi totuşi, semnele unei atitudini benefice de toleranţă culturală se în trevăd în imaginile cuplurilor de rase diferite. Estetizarea, tratamentul special al conjuncţiei corpurilor, este deosebit de importantă în astfel de reprezentaţii, pentru ca dorinţa să se poată trans mite cu naturaleţe. Mai mult, subtilităţile plastice par a conduce scenele spre o erotizare intensă, cu fantasmatica adiacentă, ca manifestare a dorinţei, adesea obsesive, de a poseda alteritatea. Să fie vorba aici de o nostalgie a frumuseţii unice, primi tive? Sau de miturile culturale din jurul figurii „străinului”?
cerea unei noi deflorări, ci o alungare abilă a fan tasmelor legate de foştii parteneri pe care femeia fie îi va include în cel din urmă, fie îi anulează printro amnezie autoimpusă, pentru că masculii nu trebuie săi mai simtă ca rivali. Cert este că băr baţii par a intra cu succes în acest joc al „miresei eterne” care îşi recâştigă, ca întrun scenariu mitic, inocenţă. Este neîndoios vorba, la urma urmei, de
Pag. 64
În sfârşit, cuplurile polarizate pe axa vârstei (tânăr/bătrân) sau pe cea a stereotipiilor frumos/urât (ca în „Frumoasa şi bestia”) sunt încă circumscrise culturaliceşte manifestărilor nevrotice sau ale pulsiunilor perverse şi apar prezente doar în încercări artistice de frontieră. De altfel, inclu derea corpului minorilor în astfel de scene poate suscita recursul la sancţiuni legale. Întro frază, indiferent de cât de îndrăzneţ ar fi spectacolul cuplului, fiind vorba de o mediere, de un triunghi, el ocupă un loc preferenţial în por nografie, cedând însă, în arte, aproape tot timpul scena unui singur personaj, de obicei o femeie.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Geo GALETARU
POEZIA SILVIEI BITERE: UN COPIL CARE A CRESCUT MARE
Î
ntro lume vidată de repere morale şi tinzând săşi conver tească semnificaţiile în simple ticuri festiviste, poezia Sil viei Bitere (ʺGRI KAMIKAZEʺ, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013) aduce un suflu de prospeţime şi exuberanţă expresivă. Accentele calofile îi sunt străine acestei autoare, aşa cum străină îi este şi tentaţia glosării pe marginea unor teme ofilite sau doar redundante. Luciditatea declanşează în fiecare poem o latenţă explosivă, iar mimetismului confesiunii esteti zante îi este preferată vigoarea unui discurs tăios, pe alocuri jucăuş, care susţine partitura lirică asemenea unei pânze frea tice şii alimentează energiile. Poezia Silviei Bitere pare un puzzle incomod, cu direcţii şi sonorităţi imprevizibile. Componenta ludică se insinuează, spontan sau deliberat, în textura versurilor, impunândule un rictus al relativităţii, o febră a gesturilor perisabile sau derizorii. Spaţiul poemului de vine un teren capricios, un amalgam de stări contradictorii, me nite să contureze un relief întro permanentă şi neaşteptată metamorfoză: ʺam intrat şi am ieşit din peretele ăsta/ din bure tele ăsta din pianul ăsta din cana asta/ din mama şi din tata când ei dormeau întro nucă//sau vărsat lacrimi în pumni în mare/ întrun fragil curcubeu/ neam pierdut identităţile car durile viaţa/ femeile au invadat spaţiile intime/ ale bărbaţilor/ între mâini printre degete au curs râuri/ ambrozie bucle din abanos umbre şi umeri/ sau iubit balenele cu peşti feluriţi// am iubit şi euʺ (ʺmicimeʺ). Atentă la dizarmoniile vieţii şi necruţătoare cu sensibili tăţile cotidiene trucate, Silvia Bitere îşi structurează obsesiile în limitele unui discurs adeseori frisonant, care impune prin aerul de frondă complice, printrun fel de frenezie dislocatoare a ex presiei poetice. Ar fi o iluzie să căutăm, întrun asemenea con text, false pietisme metaforizante sau expansivităţi oraculare. Poeta nu are timp să fie afabilă sau complezentă, gravitatea în cruntată şi simulacrul de seriozitate îi repugnă sub orice aspect, căci i se par a fi calea cea mai sigură spre impostură. Silvia Bi tere nuşi propune însă să submineze ostentativ reţeta imaginii edulcorate şi decorative şi nici să instituie, Doamne fereşte, pro hibiţia asupra stilului clorotic şi anemiat, golit de frisonul au tenticităţii. Prin volumul ʺGri Kamikaze”, poeta constănţeană dă, to tuşi, cu tifla inerţiei şi locului comun, administrând un bobâr nac juvenil preţiozităţii tiranice şi mohorâte, care (încă) grevează versurile atâtor colegi de condei. Cititorul comod ori resemnat se poate arăta bulversat de aplombul je mʹ en fi eist al poetei, de apetitul său pentru ludic sau insolit, pentru ʺcopilărealaʺ seducătoare care dinamitează previzibilitatea unui discurs liric, altfel mereu proaspăt şi pro vocator, mereu gata să amorseze resorturile unei fronde de cea mai bună calitate: ʺcărţile din care ies iepuri ca dintrun joben/ mă văd ascuţită/ şi creioanele toate colorate/ dansează pe masă în ritmuri de salsa/ pentru mine au cap/ în secunda următoare Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“ Atentă la dizarmoniile vieţii şi necruţătoare cu sensibilităţile cotidiene trucate, Silvia Bitere îşi structurează obsesiile în limitele unui discurs adeseori frisonant, care impune prin aerul de frondă complice, printr-un fel de frenezie dislocatoare a expresiei poetice. Ar fi o iluzie să căutăm, într-un asemenea context, false pietisme metaforizante sau expansivităţi oraculare. Poeta nu are timp să fie afabilă sau complezentă, gravitatea încruntată şi simulacrul de seriozitate îi repugnă sub orice aspect, căci i se par a fi calea cea mai sigură spre impostură. ”
Pag. 65
îmi dau viaţa/ pentru un pahar de vin iscat/ din combinaţia de roşu purpuriu/ cu gleznele tale ju venile//ah copilă!/ diseară la prima livadă cu pruni să taci/ prin ea umblă câinii/ au coada în vânt şi co laci de împărţit/ dacă prind unul căţi dă târcoale de nu mă jur/ de nu scuip în palme până se face o vale lungă/ sus în sprânceana ta/ săl ucid şiapoi să beau din el/ iar tu trecătorule tăietor de lemne sau ce oi fi/ lasămi nişte bani la streaşină când pleci/ sămi pot săpa singur groapaʺ (ʺpildăʺ). Elementele eterogene, disparate ale construc ţiei lirice se asamblează întrun flux de o disconti nuitate studiată, uneori abrupt ori convulsiv, alteori degajând un don ijotism tandru, dar care comunică mai totdeauna o paradigmă existenţială radicală, o vibraţie afectivă autentică. Asaltul asu pra stereotipiilor, dispensarea de balastul cuvân tului demonetizat se conjugă, aproape insesizabil, cu sugestia unei ideatici de un vizionarism surdi nizat, totuşi tămăduitor. Micile pusee de insurgenţă ale autoarei mas ează, de fapt, fragilităţi evanescente, vulnerabi lităţi abia ghicite. Carnaţia poemelor (inclusiv cea a poemelor în proză, care formează o secvenţă dis tinctă în economia volumului) este o armură ilu zorie, sub care se ascunde adesea angoasa
deziluziei sau mistica subtilă a resemnării. Volu mul ʺGri Kamikazeʺ este o pledoarie convingă toare pentru revitalizarea discursului poetic, constituinduse întro replică lucidă şi coerentă la asaltul preţiozităţii şi al falselor sentimente. Registrul demistificator al poemelor nu ex clude, însă, o indefinibilă componentă compensa torie. Iminenţa tulburătoare a poeziei acţionează, precum o terapeutică secretă, asupra cotidianului
Pag. 66
impur, instituind o stare de graţie a ingenuităţii, un mod eminamente poetic de a percepe realitatea. Căci, iar dacă se arată intolerantă la tot ceea ce înseamnă conformism şi convenţie, iar dacă alungă din spaţiul poemului pedanteriile metafo rei terne şi inexpresive, autoarea îşi păstrează, în subsidiar, forţa reveriei. Iar copilul care amestecă în permanenţă cuburile cu figuri, cu o vivacitate debordantă, se dovedeşte, în realitate, o fiinţă sen sibilă, ultragiată în dorinţa sa de puritate şi conta minată de melancolii inconvertibile. Astfel că, retorica sarcasmului dinamitard îşi trădează, în cele din urmă, aparenţa înşelătoare, degajând sub tile nostalgii ale unui suflet contrariat în esenţa sa primară. Copilul poznaş şi predispus la artificii lexicale de până mai ieri îşi contemplă, în final, castelul de nisip, iar în locul zâmbetului pişi er, ia apărut în colţul o iului lacrima unei îngândurări medita tive: ʺeu partea aceasta din viaţă nu o cunosc/ ea vine dintrun timp în care omul nu ştia salutul/ vestirea se făcea tacit de la suflet la suflet/ fără flaş netă sau bici//nebunule mă auzi/ să mi tealături în delir// auzeam în galop şin beznă cum creşte cer cul/ pata de vin cum să mi se încrusteze cu numele tău în palmă/ ca orbul alergam da ca un biet orb/ căutam să văd/ în care zid să te zidesc/ sub care păpădie săţi dau drumulʺ (ʺcalea păpă diilorʺ) sau: ʺîn niciun caz nu voiesc a divulga înspre voi cemi apar ţine./ (cemi apar ţine?)//păi, uite, dacă întro bună zi mă voi trezi din vis iubită nes pus/ fereastra sar des ide dinspre mine înspre voi/ sute de ba loane săşi ia zborul/ în parc, o femeie săţi ofere un şerbet lângă sobă/ toţi bărbaţii, mai cu seamă, toţi, da/ săţi întoarcă un zâmbet de poştaş/ tu, de colo, nu teai fâstâci?// păi, să spu nem: e iarnă/ şi oamenii iarna dorm sub glugă/ sau/ când tea acoperit zăpada ultima dată?// da, acum, îmi amintesc/ o femeie, un bărbat, ninsori deseʺ (ʺfeţele nevăzute ale zăpezilorʺ). Ceea ce am vrut să spunem prin frazele de mai sus (şi ceea ce credem că sa înţeles) este că ʺGRI KAMIKAZEʺ este volumul unui poet adevă rat. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ion N. OPREA
Răsfoind file de carte:
Istoria interzisă a omenirii şi conexiunea extraterestră de Marvin White
A
ceastă carte urmăreşte să prezinte o serie de descoperiri extraordinare, care au ieşit din ce în ce mai mult la lu mină în ultimii ani şi care conduc la înţelegerea istoriei omenirii dintro perspectivă cu totul diferită faţă de cea accep tată oficial, zice Marvin White în prefaţa la cartea sa apărută la Sapienţa, 2013. Des id cartea şi ajung la ceea ce scrisesem încă din 2012 în “Strămoşii noştri din arhive – restituiri” – de Ion N. Oprea, editura PIM Iaşi, despre „Cuiul dacic”, p. 383, dar de această data şi despre noutăţi din „Enigmatice urme în timp” (Cap. IV), despre „Călcâiul de la Aiud”, România, p. 55, şi al tceva, din cartea lui Marvin White. Dar mai întâi reamintesc ce am scris despre „Cuiul dacic”: „Aflu dintrun studiu semnat Dan Dumitru că prin 1966, un student la Fizică la o Universitate din Leningrad a pri mit cadou de la un iul său Grigore Constantinescu, absolvent de Sorbona, cartea lui Daicoviciu “Dacii”, pe atunci interzisă a fi citită. Şi relatam mai departe. În timp, tânărul, pe nume An drei Vartic din Basarabia, descoperă „Topografia dacică”, redes coperă „Metalurgia dacică” –cea mai avansată din lumea antică, care descrie materialele de construcţie dacică – în special betoa nele dacice, vorbeşte despre Cosmogonia dacică, Moralitatea la daci şi, ce este cel mai important, îi descoperă pe daci, scriind cărţi ca „Oaspetele Nemuririi”, „Enigmele civilizaţiei Dacice”, „FierulPiatra, DaciaTimpul”, „Magistralele tehnologice ale ci vilizaţiei Dacice”, publicânduşi cercetările iar şi în Conferin ţele NATO. Ulterior, Andrei Vartic devenit cercetător în arheologie ridică colbul tăcerii de pe trecutul nostru dacic. La Movilele Ci clopice de la Sona în Transilvania el descoperă în huma acestora o Ghiară de Sfinx. Cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, pe teritoriul căruia sa întâmplat cazul, vine cineva, o ridică, şi – ca la români – descoperirea dispare. Cercetează în continuare şi găseşte calupuri de fier dacic în greutate de peste 40 kg. bucata. Îşi anunţă iarăşi tova răşii arheologi, vin şi pleacă… cu mostrele, ca să nu se mai ştie de ele. Tot el găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş, aşa cunos cutul Cuiul Dacic. Şi din nou vin arheologii în frunte cu profe sorul dr. Ioan Gludbariuc. Îl felicită strângândui mâna, iau Cuiele Dacice, dar îi dă şi lui unul drept recompensă, să îl aibă în colecţia personală de cercetător. Andrei trece Cuiul dacic la românii dintre Prut şi Nis tru, în Basarabia deci, îl duce la Institutul Metalurgic de la Bălţi şi află acolo că acest cui are o ve ime de peste 2000 de ani, este total neruginit şi are în compoziţie fier pur în proporţie de 99,97 la sută. Descoperirea sa este calificată o „minune antică!” Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
“ Un capitol al cărţii lui Marvin White se referă la tablele sumeriene, la apariţia omului, la aşa numiţii anunaki, cu o înălţime de 4-5 m., schelete care, spune autorul, s-au găsit în număr mare pe toată planeta, ca urmare a săpăturilor arheologice, dar asupra căror descoperiri se păstrează o cenzură extrem de strictă. Şi România, spune autorul (p. 84), este împânzită de asemenea oseminte. În anul 1926 însuşi celebrul Vasile Pârvan a descoperit scheletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 m. fiecare, îngropaţi într-o zonă situată undeva la 10 km. sud-vest de Bucureşti. ”
Pag. 67
Numai Stâlpul de fier de la Delhi şi un Disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în Labo ratoarele NASA, cât şi la Universitatea din Har vard, mai au asemenea calitate de totală puritate. Un asemenea material poate fi modelat – cu anumite procedee ştiinţifice – doar în Cosmos, susţin specialiştii NASA ! Dus Cuiul Dacic la Institutul Metalurgic din Leningrad, descoperitorul află alte calităţi ale fierului dacic. Dus şi la Moscova i se stabileşte diagnosticul la care poate nimeni nu sar fi aşteptat : este acoperit cu trei straturi protectoare care îi asigură puritatea – 1. suprafaţă – Magnetita « Fe 304 » ; 2. oxid de fier « FeO » ; 3. aluminosilicaţi. Cercetările profesorilor Kiosse, Galina Vo lodin şi Daria Grabco stabilesc calităţile deosebite ale materialelor folosite de daci în cuiul realizat. Creaţie a unor oameni care au trăit acum peste 2000 de ani întro ţară (azi România !) considerată populată de oameni sălbateci, a căror operă alfa betică – iar dacă nui scrisvorbită, că i sau furat probele –sunt mostrele de felul celor descrise, ne
uluieşte. Modelele de la Grădiştea Muscelului, aşe zările cetăţilor dacice din munţii Sureanului, Cin drelului, Persanilor (Racoş) aşteaptă şi ele descifrări pe măsură. Dar oare ce or fi făcut arheologii de la Cluj cu mostrele recoltate de la cercetătorul arheolog basarabean Andrei Vartic, la care Institut Metalur gic român.. vor fi fiind ele în studiu ? Cine ştie ce surprize ne vor oferi mâinepoimâine sau nicio
Pag. 68
dată, concluziile cercetătorilor români ? mă între bam sarcastic în 2011, după cum spuneam. Andrei Vartic a murit în 2009, scrie pe In ternet dr. Vecceslav Stavilă, la 15 decembrie 2013, orele 9,59, iar Cuiul lui valorează astăzi 1 milion euro, punânduşi o seamă de întrebări, printre care şi : de ce în loc să găsească înţelegere şi dorinţă ar zătoare de cercetare şi edificare din partea compa trioţilor noştri a fost nevoie să se ducă în Rusia cu acel « Cui a lui Pepelea », spre ai cerceta misterele pe care el atît de bine lea intuit ?; De ce na făcut investigaţiile Institutul nostru de la Măgurele, mai întâi ?; Ce a făcut Ion Iliescu ca preşedinte în urma audienţei oferite lui Andrei Vartic, care sa prelun git de la 15 minute la o oră şi jumătate, vorbe în vânt ? Si acum despre cartea lui Marvin White : „…Asemenea descoperiri – enigmatice – au avut loc şi în România. Una dintre ele a fost fă cută în anul 1973 de către muncitorii care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureşului, undeva lângă Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ 10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat, pe care iau spart. În unul din tre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost emată la faţa locului o e ipă de investigaţie formată din specialişti, care după o operaţiune de curăţare au constatat că este vorba despre un obiect confecţionat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg. având dimensiunile de 20 x 12,7 cm. Pentru a determina compoziţia exactă a obiec tului, acesta a fost trimis la laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză ( Bu letinul nr. 380, proba nr. 2, emis de Centrul de cer cetări şi proiectări pentru metale radioactive de pe platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintrun aliaj având la bază aluminiu în proporţie de 89% împreună cu alte metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafaţă obiec tului era neobişnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiştii au stabilit că ve imea obiectului este de cel puţin 250.000 de ani! Uimiţi de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străină tate, la Lausanne, în Elveţia, unde informaţia evi denţiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul că piesa a făcut cândva parte dintrun ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintrun motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureş. Dar cine să fi deţi nut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani? Oamenii de ştiinţă au fost mai mult decât Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
şocaţi deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obţinerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost dispo nibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evi dent că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în nici un fel şi, în consecinţă, obiectul a fost încadrat la Muzeul Naţional de Is torie a Transilvaniei din Cluj, la secţiunea Oopart (Aut of Place Artefac – artefac care nu se înca drează locului în care a fost descoperit). În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Naţional de Istorie din Cluj, sub denumirea de „Călcâiul din Aiud”. În anul 2005 editorii unei reviste, având ca temă OZN urile din România, au găsit artefactul în depozitul Muzeului şi au făcut o oarecare vâlvă, publicând şi câteva articole despre existenţa acestuia. În 2007 obiectul a fost vedeta unei expoziţii ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar… în mod straniu a fost re tras după puţin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ faptul că aceeaşi con ducere a refuzat apoi şi cererea de prezentare a obiectului întro expoziţie din Germania, cerere fă cută de renumitul autor şi cercetător în paleoastro nautică Eri von Daniken. De atunci, oficial, nu se mai ştie nimic des pre „Călcâiul din Aiud”.” Un capitol al cărţii lui Marvin White se re feră la tablele sumeriene, la apariţia omului, la aşa numiţii anunaki, cu o înălţime de 45 m., s elete care, spune autorul, sau găsit în număr mare pe toată planeta, ca urmare a săpăturilor arheologice, dar asupra căror descoperiri se păstrează o cen zură extrem de strictă. Şi România, spune autorul (p. 84), este împânzită de asemenea oseminte. În anul 1926 însuşi celebrul Vasile Pârvan a descope rit s eletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 m. fiecare, îngropaţi întro zonă situată undeva la 10 km. sudvest de Bucureşti. Această descope rire extraordinară a fost însă trecută sub tăcere de către autorităţi ( vezi şi Al. Zub Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura sportturism, Bucureşti 1983, 382 p. n. n.), iar după numai un an, Vasile Pârvan cât şi asistentul său mor în condiţii cel puţin dubioase. La Cetăţeni, în anul 2005, sau mai găsit două s elete gigantice, sub mânăstirea Negru Vodă (Pantelimon, Lebăda), alte 20 de s elete în anul 1985 la Scăieni, judeţul Buzău, iar lista poate continua. În toate aceste cazuri autorităţile au impus să se păstreze tăcerea, scrie în carte. Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Un caz interesant mai este redat. În anul 2009, în cadrul emisiunilor „Acces direct” de la Antena 1, în care prezentatorul Mădălin Ionescu a realizat o serie de reportaje pe tema „Uriaşi în munţii Bucegi”, în timpul uneia dintre acestea a fost contactat telefonic de un personaj care la aten ţionat, pe un ton oficial, să înceteze cu dezvălui rile. Iniţial, totul părea doar o glumă, dar este semnificativ faptul că în scurt timp emisiunea sa axat pe subiecte ce nu mai aveau nici o legătură cu tematica iniţială. În câteva luni, Mădălin Ionescu a căzut în dizgraţia şefilor, fiind nevoit săşi s imbe locul de muncă.
În tradiţia antică tibetană, în tărâmul numit al înţelepţilor, cunoscut şi sub numele Shambala (Izvorul Fericirii Divine), se spune că ar fi existat anumiţi constructori celeşti călători din stele care au sosit pe Pământ şi au rămas aici pentru a ghida omenirea în viitor (p. 93). Profetic se crede că în viitorul apropiat proiectul de manifestări Sham bala în plan fizic va fi şi România. Ne alăturăm optimismului promovat de Malvin White în cartea sa „Istoria interzisă a ome nirii şi conexiunea extraterestră”: “Există în pre zent probe covârşitoare care atestă faptul că odată ce adevărul nu va mai putea fi interzis, cu sigu ranţă se va realiza un salt atât de mare încât oame nii viitorului vor privi la actuala concepţie oficială despre istoria omenirii, la fel cum privim noi astăzi concepţia celor din Evul Mediu care afirmau că Pă mântul este plat şi că se află în centrul Universu lui”.
Pag. 69
George PETROVAI
A fi sau a nu fi kafkian
K
“ Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... ” Pag. 70
afkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste. Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar. Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, el trebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptual şi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înţelegerii şi a trăirilor autorului. În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie. Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilăriei şi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinele bucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şi iubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie), precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiar atunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci, ne încredinţează Kafka, “arta este pentru artist suferinţă, de care se eliberează pentru o nouă suferinţă”. Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care în ceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate de viaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkieni decât însuşi Kafka. Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privim fenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuia singur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabil nivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanul Procesul, “Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat din perspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, ale căror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”. Fără discuţie că analiza unei opere, oricât ar fi aceasta de accesibilă, implică anumite riscuri: fie că vei insista asupra unor elemente considerate de maximă importanţă şi atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat în mai mică măsură, fie că vei proceda altminteri (desigur, cu tact şi responsabilitate intelectuală), oricum o atare iniţiativă va genera discuţii şi va crea nemulţumiri în rândul comentatorilor de profesie. Că, adică, vor spune ei, se putea altfel şi atunci lucrurile ar fi ieşit mult mai bine... Cu atât mai mult în cazul operei lui Kafka, unde surprizele se iţesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile împodobite cu delicioase capcane stilistice. Se ştie doar că opera acestui Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
scriitor este inseparabilă de strania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M.Albérès, el “a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”. * Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţia divină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei. Primul dintre aceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care – după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acest pământ, anume aceea de a reda “universul prodigios pe care-l am în cap”. Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume sa cristalizat în decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şi atâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia cei doi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi. Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doar impresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţiale dintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirile native ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii. Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţa lecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă. Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imaginea autoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi ani în două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şi Verdictul. Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... Aşadar, putem spune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cu Frieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosc o creştere însemnată, cu toate că “tatăl său îl împiedicase de la adevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decât doar concepţiile sale personale”. Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenului său dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea în buzunar, el se îndreaptă spre caOnyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
mera tatălui său pentru a-l înştiinţa de cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană, va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge că fericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poate de bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţa prietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric că Georg ar putea avea un asemenea prieten (“N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: “De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa a profanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul lui tată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele: “Te osândesc la moarte prin înec!” De îndată ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod. Ajuns aici, el se avântă peste parapet “ca un gimnast perfect”, iar în timpul căderii mai apucă să rostească încetişor: “Dragi părinţi, totuşi v-am iubit mereu”... Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi absolute şi de neînţeles. Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e “mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Fără a diminua cîtuşi de puţin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche. Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa la romanul Castelul: “Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele de mai târziu”. Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante: a)Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger; b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au apărut de asemenea după moartea lui Kafka;
Pag. 71
c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier atins de schizofrenie. Lumea în care se mişcă eroii kafkieni corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote. Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil. Aceste particule de realitate transpuse în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor – sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga.
Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) şi ziarista
Pag. 72
cehă Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena... Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin îmbinarea dintre “concreteţea descrierii şi straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi fantastic. Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: “Am încercat întotdeauna să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor” -, el caută să unească contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celălalt drum pe care se poate ajunge în vecinătatea absolutului, bunăoară aşa ca în Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizează mai degrabă absolutizarea căutării decât căutarea absolutului. Şi pentru moment el chiar izbuteşte să unească antinomiile în surprinzătoare fabulă Puntea, scrisă la persoana întâi, în care personajul central este puntea animizată. Iar ea ne anunţă că face legătura peste un abis, cu mîinile înfipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să aibă o perspectivă universală. De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, dar că “fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”. Ce să ne mai mire în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri. Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul să-l ajute în această direcţie. Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea paOnyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
rabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul Munteanu, simbolurile kafkiene “plutesc parcă într-o voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că simbolurile kafkiene “nu sunt niciodată simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din romanul Procesul simbolizează judecata divină, iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea cu căile ei necunoscute. Pornind de la aceste proiecţii ale lui Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă alegorie, cu câte o “cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori – ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească cu cea catolică. În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale într-un dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist... Este de la sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi nimic cert, sau altfel spus că “întâmplările şi situaţiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice implacabilă. Odată construită, lumea kafkiană trebuie admisă aşa cum a conceput-o demiurgul ei, adică o lume absurdă, în care după desacralizare, ordinea transcendentă şi raţiunea nu mai au ce căuta. Într-o astfel de lume este un nonsens total să ne întrebăm în ce măsură este adevărată aserţiunea hegeliană care susţine că tot ce-i real este şi raţional. Cel mult putem răspunde în maniera lui Vasili Grossman, atunci când el, în celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordează problema statului întemeiat de Lenin şi apoi construit de Stalin – problema statului opresor şi fără libertate, sau altfel spus problema statului în care tragicul se dizolvă, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirmă categoric Grossman, nu tot ce e real este şi raţional. Dimpotrivă, continuă el, “tot ce este inuman e absurd şi inutil”, căci “a trăi înseamnă pentru om a fi liber”! Avem astfel încă o Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
dată dovada că nu doar în lumea kafkiană, ci şi în lumea noastră cea de toate zilele, iraţionalul cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa raţionalului prin războaie, acte de terorism, intoleranţă, minciună sau avariţie, şi că el îşi are corespondenţele sale tot mai alarmante cu realitatea... Aceasta fiind lumea plăsmuită de Kafka, se subînţelege de ce absurdul – uneori mai şters, alteori agresiv până la halucinant, îşi iţeşte capul cam peste tot în scrierile sale. Iată, bunăoară, senzaţionala parabolă În faţa legii, inclusă şi în finalul romanului Procesul, şi care este analizată de preotul închisorii cu atâta subtilitate şi măiestrie, încât după parcurgerea argumentaţiei sale, nu mai poţi spune cu tărie cât din ea este absurd şi cât raţional (sau, mă rog, conform Scripturilor), după cum iarăşi nu poţi să-ţi dai seama care dintre cei doi este înşelatul: paznicul sau omul de la ţară! Căci – nu-i aşa? – este relativ normal ca omul să vină de la ţară, iar păzitorul cu “barba lui tătărească şi neagră” să nu-l lase să intre în lege.Dar pe urmă începe să-şi facă mendrele absurdul. Omul nu se alarmează pentru atâta lucru, ci se pune pe aşteptat, sperând că va putea intra mai târziu. De altminteri, însuşi păzitorul îi întreţine această speranţă când îi spune: “Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece în aceeaşi notă de aşteptare răbdătoare, şi iată că omul nostru, de-acuma bătrân, se îmbolnăveşte şi trage să moară. Cu ultimele sale puteri, el îi face semn păzitorului să se apropie pentru a-i putea şopti: “Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Atunci păzitorul îi răcneşte la ureche: “Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”... Dacă nu luăm aminte la faptul că evenimentele din Verdictul nu sunt decât simptomele unei realităţi tragice mult mai adânci, atunci spiritul justiţiar al tatălui nemulţumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atât mai mult. În aceeaşi categorie, să-i spunem şocantă, intră şi povestea tânărului Karl Rossmannn din romanul America. E drept că tânărul Karl aspiră la independenţă, însă primeşte de la unchiul său – senatorul şi omul de afaceri american, o pedeapsă disproporţionat de mare în comparaţie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru că fără consimţământul acestuia, se hotărăşte să-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri şi prieten cu senatorul) în vila sa de la ţară. Încălcarea de către Karl a autorităţii unchiului, chiar dacă dorinţa acestuia nu ne apare clar formulată, duce automat la schimbarea modului de existenţă, lucru ce-i va fi comunicat tânărului printr-o scrisoare ce-i va fi înmânată exact la miezul nopţii: “Te-ai hotărât în această seară să pleci împotriva voinţei mele. Rămâi la această hotărâre întreaga ta viaţă”. Dar absurdul năucitor cu care se confruntă pro-
Pag. 73
curistul de bancă Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur şi simplu într-o bună dimineaţa el este anunţat că-i arestat, fără ca inspectorul care răspunde de cazul lui să-i poată spune de ce anume este acuzat: “N-aş putea spune că eşti acuzat”, îl anunţă acesta cu seninătate, “sau mai bine zis nu ştiu dacă eşti. Adevărul este că eşti, mai mult nu ştiu”. Astfel începe romanul şi totodată calvarul comodului procurist. Din acest moment demarează goana lui în dreapta şi stânga, mai întâi pentru a afla conţinutul acuzaţiei ce i se aduce, mai exact în temeiul căreia a fost arestat, apoi – după ce o va cunoaşte – pentru a-şi pregăti apărarea. Dar zadarnic se prezintă în faţa unor instanţe stranii şi a unor judecători mai mult decât dubioşi, ce-şi au birourile în podurile unor imobile sumbre, cu scări interminabile (“Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului”, se amuză scriitorul în capitolul şapte), zadarnic apelează la avocat şi la ajutorul unor cunoştinţe, culpa el tot nu şi-o cunoaşte, la judecătorii şi funcţionarii influenţi nare şanse să ajungă vreodată (ca peste tot în scrierile kafkiene, aceştia sunt inabordabili până la inexistenţă), iar lui i se prelungeşte starea bizar-echivocă instalată în clipa arestării, cînd inspectorul îi adusese la cunoştinţă următoarele: “Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de traiul dumitale obişnuit”. Dar exact la un an de la începerea procesului, Josef K. ajunge la conştiinţa culpabilităţii sale, tot deatunci rezistenţa lui slăbeşte, ca atare el se lasă condus
la marginea oraşului de către cei doi călăi tăcuţi, care în final îl ucid cu un uriaş cuţit de bucătărie: “Ca un cîine”, spune el, “şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască”. De altminteri, cu aceste cuvinte se încheie romanul. Fantasticul este o altă componentă de bază care contribuie la însufleţirea lumii kafkiene şi la spectaculoasa împlinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corectă apreciere a operei kafkiene, trebuie să facem distincţie între fantasticul preeminent din Un medic de ţară sau
Pag. 74
din Metamorfoza şi cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriaşe, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevăraţi gimnaşti, ba – atunci când strada este prea aglomerată – preferă “să deschidă portiera câte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo, ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public...” La drept vorbind, fantasticul nu are aceeaşi greutate în povestirile Un medic de ţară şi Metamorfoza. De ce? Pentru că dacă în prima povestire, fantasticul cu nedezminţite arome de basm este întâmplător şi benefic (medicul loveşte cu piciorul în cocina porcilor şi de acolo ies de îndată caii cu care într-o clipă ajunge la bolnavul aflat la o depărtare de peste zece mile!), în cea dea doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar ştiinţific) şi cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care într-o dimineaţă s-a pomenit metamorfozat într-o gînganie scârboasă. Căci chiar asta-i semnificaţia miriapodului: existenţa parazitară! Ori din povestire aflăm, că dacă Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent şi un comod. Într-un autentic stil kafkian, povestirea demarează cu această transformare (cititorul este pus în faţa faptului împlinit, fără preparative şi fără explicaţii), după care acţiunea se centrează pe încercările repetate ale lui Gregor de a-şi asigura părinţii şi sora de bunele lui intenţii şi pe repulsia crescândă a acestora faţă de miriapodul ce nu mai are nimic în comun cu Gregor de altădată. Dincolo de absurdul întâmplării, incredibila metamorfoză ne prezintă înstrăinarea dusă până la coşmar şi halucinant. Într-adevăr, situaţia reintră pe făgaşul normal de-abia după ce servitoarea îl descoperă pe Gregor mort din cauza inaniţiei, căci pentru a-şi grăbi sfârşitul, el refuză cu obstinaţie să mănânce în ultimele zile ale vieţii sale larvare. Fără a se mai gândi la cel plecat din această lume, ba chiar cu un sentiment de uşurare că în sfârşit au scăpat de pacoste, părinţii şi fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observă că fata este numai bună de măritat, prin urmare trebuie să-i găsească un soţ bun. Deci viaţa merge mai departe... * Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să sugereze condiţia umană în general. Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka reOnyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
cunoaşte că pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că “Georg are acelaşi număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că totuşi “e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”. Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit solitudinea ce-i marchează pe toţi. Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează câteva idei cu un mare impact psihologic şi social: a)Tragedia singularizării şi alienării; b)Imposibilitatea comunicării; c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său; d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe. Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, căci adevărul întreg se compune din adevăruri parţiale, iar cel mai adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul! Cu toate că ne apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka - care după părerea lui Albert Camus “trăiesc într-o lume în care totul este dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea după lumea concepută de el... Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, tragicul cu comicul. * În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, clară şi epurată de preţiozitătăţi Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
sau ornamente inutile, care te duce de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenţă un scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de natură, stilul lui precis şi lapidar (deseori aidoma unei dări de seamă) remarcându-se mai degrabă prin disecţii psihologice şi subtile comentarii logice. Poate tocmai datorită acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se încheie romanul America iese de îndată în evidenţă, ca cea mai detaliată dacă nu chiar cea mai frumoasă descriere a unui colţ de natură din întreaga sa operă: “În prima zi trecură printre munţi înalţi. Pereţii de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.” Să menţionăm de asemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, unde aflăm că “există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”.
Concluzii De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie: Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare şi profund. Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor
Pag. 75
efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu diferite stări emoţionale. Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile scriitorului praghez... Am căutat în cele două capitole închinate lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei, ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse. În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa, călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi. E clar că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce mi-am zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât, peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice căruia, prin simetrie cu partea a II-a a cărţii, să-i spun tot Concluzii. Ei da, acuma pot să fac precizarea că romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu este piramidală, ci circulară. Aşa cum deja am arătat, a fost o vreme când Kafka s-a arătat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflectă pe de o parte în critica vehementă adusă de scriitor mecanizării şi muncii neîntrerupte, iar pe de altă parte în compasiunea lui faţă de cei obidiţi. Romanul America se impune la acest capitol, îndeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria cruntă îndurată împreună cu mama ei, după ce tata le părăsise pe amândouă, apoi despre cumplita disperare a mamei, încheiată cu sinuciderea ei sub ochii îngroziţi ai fetiţei. Citind paginile respective, gîndul te poartă de îndată la suferinţele micuţelor personaje ale lui Charles Dickens, la umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski şi – de ce nu? – la teribila foame îndurată de tânărul Knut Hamsun, ce ne este înfăţişată cutremurător de precis în romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autorităţilor şi a potentaţilor vremii. Sau poate că profetismul de care aminteam a funcţionat atât de bine şi de astă dată, încât aproape că suntem tentaţi să credem că Franz Kafka şi-a prevăzut enormele privaţiuni din anii 1923-1924 – ultimii săi doi
Pag. 76
ani de viaţă, când diminuarea drastică a pensiei din cauza devalorizării monedei, l-a obligat să ceară ajutorul familiei. Iar ajutorul nu întârzie să sosească: unchiul său ce era medic, se grăbeşte să vină la Berlin, pentru a-şi îngriji nepotul grav bolnav. Din această întâmplare deducem că, în pofida relaţiilor încordate dintre tată şi fiu, familia nu i-a întors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corecţie administrată lui Baruch Spinoza de către familia acestuia şi coreligionari, deopotrivă indignaţi că el se încăpăţâna să caute cu dezinteresare adevărul, deşi fusese avertizat în chip ultimativ că printr-o asemenea alegere, riscă nici mai mult nici mai puţin decât excomunicarea din comunitatea evreiască şi din congregaţia oraşului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a întâmplat nu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind văzut şi tratat ca un adevărat paria de către foştii săi coreligionari... Ei bine, chiar dacă distanţa în timp dintre cei doi iudei înzestraţi este de două secole şi jumătate (Spinoza s-a născut la Amsterdam în 1632, iar Kafka la Praga în 1883), prin urmare am fi ispitiţi să credem că moravurile (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe în aceste fel când avem în vedere lumea închisă a congregaţiilor evreieşti, “o lume adâncită în superstiţia, fanatismul şi ignoranţa celei mai detestabile”, după cum se exprimă contemporanul nostru Israël Shahak în uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică. În paranteză fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atât de tranşant şi vehemet în denunţarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci când condamna metodele israeliene de supunere şi oprimare a palestinienilor), încât ziarul Washington Post ia anunţat moartea, şi nu s-a mai dat niciodată vreo dezminţire în legătură cu falsul intenţionat publicat, nici măcar după ce “mortul” a mers la redacţie pentru a dovedi contrariul... Dacă Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datorează în mai mică măsură timpului scurs (timpul se vădeşte neputincios în societăţile fanatice şi închise), decât gradului diferit de înzestrare al celor doi pentru înţelegerea şi argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur şi simplu îi uimea pe rabini cu subtilitatea dovedită la discutarea celor mai gingaşe probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe când Kafka a început să se intereseze relativ târziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componentă a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativităţii, freudism, filosofie clasică germană (Kant, Fichte, Hegel), spiritism şi chiar teozofia lui Rudolf Steiner. De reţinut că Franz Kafka , deşi cu sănătatea la pământ, a înregistrat întoarcerea în familie ca pe o înfrângere... Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Boris MEHR
Brișca Pe poarta hanului din orașul N. intră o brișcă pe arcuri, așa cum au burlacii. Eu eram înăuntru și lumea mă confunda cu Cicikov. Am adunat suflete moarte cât mia fost po a. Am vorbit cu ele, am râs cu lacrimi, apoi ele sau dus în cercurile iadului săși ispășească pedepsele scrise în catastiful unui sfânt cu funcţie. Singurul care lipsea era Gogol, nu lam zărit nici în Purgatoriu, că acolo merg doar catolicii, iar în rai este puţin probabil, dacă nici Pușkin, Dostoievski nu au avut viză de trecere. Poate o o pilă de la UE iar fi ajutat, dar am mari îndoieli. Brișca asta circulă de mult prin Europa și toţi se feresc de ea. Un trup se topește, se duce pe copcă, scoposul lucră, sorcovă veselă. Prea e lim fatic sistemul acesta, prea diplomatic seascund uniin budă. Îmi ascult ceasul, pare o inimă, su flete multe seascund în pantofi, de când Agamem non și dumnezeiescul Ahile se dovediră doi cartofori. „Așa vrea Giovanni să mă sărute”, cârâie un papagal regal la Versaille, profesorul de yoga făcuse o școală de pitici în subsolul Rei stagului, în zadar îl căuta Dolphi, era noaptea ultimei zile. Flamura lui Genghis Han flutura de mult pe turnul central. Ce să mai spun de Heidegger. Ciuruit de viermi, el zace de mult întro adâncă tăcere. Dar cuvintele sunt flăcări nestinse, indiferent de tem peratura de afară. Rolul lor este să aprindă totul. Nu te supune mâniei și mândriei, repetă Confu cius aflat în Salonul nr. 6 Doar între oameni găsești răi și prostovani, că așa a vrut Domnul, animalele sunt nevinovate. Chiar dacă hiena își mănâncă puii de foame. Demon șifonat, nasul coroiat, bucle în foiate, genial în toate, bietul Phileas Fogg a ajuns milog. Cât lam iubit în școală. În șase zile, poţi să fii Dumnezeu nu poţi face o lume perfectă.. Dacă și Luna există datorită Soarelui, noi ce mai căutăm? Poate poezia. Hemopoezia? Cândva un om din Basra a vrut să vadă unde e capătul lumii. Nu a ajuns, timpul este mai al dracului decât spaţiul. Ab ovo, strigă mulţimea, abyssus abyssum invocat,dar calendarele, frate, Ghinea, valorează cât o cafea Moca. Horribile dictu, asta nui e joacă, comunicarea cu Tao sa deteriorat, sună la 1930, raţiunea devine un surogat,arc, coardă, săgeată,act sexual pe dată. Orice acţiune este de prisos. Unii cred, alţii spun, mai în șoaptă, peascuns, alţii strigă și mint, te lovesc, te străpung cu săgeţi otră vite, te ucid uneori, dar poetul mereu va renașten cocori,va renaște în frunze, în vântul fugar,în râsul copilului, fraged sugar, nu mă tem de minciuni, de sperietori, dacă Domnul e veșnic, nici poeţii nu mor. Miaș dori o ghilotină de uz personal, sămi Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
pun capul sub mașină pentrun zbor final, nam iubit judecătorii ce nu știu nimic, îmi sunt dragi doar jucătorii, orice joc eun risc. Uite că brișca a ajuns la han. Coborârea, dragii mei. Infernal.
Arta și artrita Oamenii se scoală d e dimineaţă pentru a se i n u i ziua, dar ce in dulce, nui așa? Când nu vom mai plânge din pri cina morţii, vom fi mai fericiţi , oare? Cugetând la tine, vei permite intrarea hoţilor în cetate? Cum fiul nu poate fi dușmanul tatălui, nici eu nu pot fi dușmanul lumii. Asta îmi spunea profesorul, dis părând cu câinele său în praful ridicat de o bascu lantă.Șobolanul este un animal inteligent. Ca și porcul. Nu știu, câinele o fi mai deștept? Peste toţi se află OMUL. Vorba lui Gorki – Ce mândru sună acest cuvânt. Parcă nu era Gorki. Un șobolan mă ronţăie de mai mulţi ani. Trăia cu speranţa, dar ea nui dădea nimic. Era întro continuă luptă cu temerile, cu durerile. Ele erau mult mai puternice decât își în ipuise. Uneori speranţa venea șil mângâia. Avea ipul mamei, dar mama era de mult plecată în lumea celor drepţi. A înţeles că totul este un joc pe care el nu știa săl joace. Sa retras. Vine. ASplauze. Este un om înalt, plin de umor. Are o fire generoasă. Mulţi spectatori îl cunosc. Spectacolul durează două ore. Lumea se risipește. Intră în sala de mese, singur, el, actorul.Stă la una din mese. Mestecă fără po ă. Apare un reporter. Vin două femei de la bucătărie, râd, se bucură că l văd pe actor de aproape. Reporterul face o poză. Pentru posteritate. Fiara nu are întotdeauna blana zbârlită și colţii umezi, strălucitori, ea poartă uneori pardesiu bej, are o ii blânzi, cravată moale și nimeni nu ghicește stalactitele și stalagmitele cei străjuiesc abisul. Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul pur, trăiesc cu dure rea în plin huzur. În sfera de sticlă mie sufletul jar, doar întunericul nare hotar, pe roata norocului sunt s ingiuit, de ce aștepţi, Doamne, să fii iubit? De ce aștepţi, Doamne? Sau nu mai aștepţi?
Pag. 77
Ioan BABAN
deaceea pentru tine nu cred că va fi greu / să mă găseşti zâmbind peun ram de curcubeu…
MĂ VĂD PE MINE... mă văd pe mine însumi în viitor trecut descoperit deodată din pură întâmplare în măduva uitării unui copac de lut sau poala unei pietre cea fost cândva o floare; din cioburileacelea un paleontolog va căuta să facă în ip şiasemănare o reconstituire sau o fundamentare a unei teorii mai noi deantropolog; şi eu, alcătuit din tot ce sa găsit în straturile dense de rocă, de granit, mioi aminti de tine cum ar fi fost odată şi inima străve e vancepe iar să bată; iubirea pentru tine nu e o utopie ci o iluminare păstrată în vecie…
IAR O SĂ-MI SPUI...
CONCERT e linişte, doar un ecou mai stăruie în sală dintrun concert finalizat recent considerat de toţi drept un eveniment cu largi reverberaţii în lumea muzicală; eo linişte curată de dincolo de cânt rămasă parcăn spaţii pătrunse de tăcere ca o încărcătură de jocuri în mistere ceor fi descoperite în alt deznodământ; eo linişte deplină ca după o furtună, în instrumente joacă o aripă de pace alegro, manon tropo, andante, ori vivace şi în iubirea noastră vor să se suprapună; în liniştea aceasta statornicităn sală mă simt uşor ca visul în stareai virtuală…
O MIE DE AMPRENTE mă poţi găsi oriunde topit în elemente, atunci când te frământă un dor de infinit; eu las în urma mea o mie de amprente pe lucrurileaprinse în mersul ibzuit; se vor găsi desigur şi mulţi actori de bâlci careşi consumă veacul în mersui de omidă, nu sor opri o clipă la Sfinx ori piramidă, ca ventrilogi ai vremii îmbolnăviţi de gâlci; dacă din întâmplare un biet arheolog va căuta vreodată vestigii, argumente, urme de ve i iubiri, resturi de sentimente, îmi va găsi un capăt de suflet drept zălog;
Pag. 78
iar o sămi spui, iubito, că sunt risipitor, că zvârl cu daruri scumpe în cele patru zări, sămi satisfac orgolii mai ve i de muritor cărând întro desagă o mie dentrebări; eadevărat că zilnic mă simt îndatorat să dau din ceea ce poate numi prisoseşte, dar ziua care trece din câte mau iertat mar ţine încătuşat ca întrun cleşte de nu maş risipi puţin câte puţin; am visteria plină de micul cer senin care sfideazăntruna nefericitul nor şil dau cu bucurie în seamă tuturor, că nu strângând la mine mă face mai bogat, doar ceea cemi lipseşte din ceea ce am dat…
E-ATÂTA DOR ÎN MINE... eatâta dor în mine că nu ştiu cum săl port; mă clatin sub povara din dimineaţa lui; miar trebui pentru vecieun paşaport, săl saturi de privelişti prin ţara nimănui; eatâta dor în mine din zori pânăn amurg că zac uitat de vreme sub coasta lui zidită, nisipurile toate din reci clepsidre curg ca un ocean aprins de lavă otrăvită; eatâta neputinţă în aripa de zbor că şi în vulturi plânge un cer de înălţime; în galaxii se face târziu ca întrun nor privit cu nostalgie din neagra adâncime; eatâta resemnare în geamul infinit încât mă simt un strigăt în mine prelungit… Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Dorina ŞIŞU
Am devenit poate am devenit fără timp de recunoaștere sau așteptare sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine manifestele se scurg printre degete distanţa separă imagini nevăzute iar tu spui că mă cunoști fără săţi aduci aminte de mine puncte inversate prin cioburi dansează în vârful cuvântului tău lucrul cel mai obosit e capătul unui nou început cu mâinile goale o foame de viaţă o sete de neștiut doar pașii făcuţi în gol ţin viaţa la verticală
Regulament de formă
o i prăfuiţi și miraţi alunecă obositor pe bulevard un coș de gunoi lenevește sub cotul prostituatei cerșetorul o susţine cu o ţigară scrumul e luat de vânt și vorba pensionarului de la ziare vremuri grele, vremuri tulburi, vremuri apocaliptice totul ne omoară așteptăm să murim uite un rânjet pe faţa mortului alunecă piatra umedă printre degete la un pas de noi așteaptă noaptea să ne lovească cu semnele de întrebare aberaţii de genul cine sunt unde sunt unde merg la ce mă gândeam acum cinci minute de ce nu dorm de ce dorm lovim digul cu propriile aripi negre de praf și rupte de câini căutăm ipul luminii ca pe o mântuire când noi abia pășim surzi și iori mincinoși și apatici hoţi și drepţi hai să ne scriem Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Decalogul iubirii Decalogul minciunii al vieţii al morţii apoi să ne privim în oglindă și să vedem ce rezultat final ne plânge în prag
Nu am lăsat nu am lăsat vântul să caute ploile nici pasiunile să mă găsească nu am lăsat iarba sămi atingă tălpile nici roua să le sărute nu am lăsat timpul să mă găsească nici firescul pe răni să mai calce nu am lăsat gândul să intre în suflet nici inima să bată firească mam aplecat spre pietre cu mine șiai răscolit lumina prin noapte
Am înțeles am înţeles că desenul unui strigăt are forma întâmplării am înţeles că dilema e iar lacrima că domină noaptea visul că avem amănunt în destin vinovat cu noi şi vântul se în ină ploii doar praful rămâne să ducă în pământ amprente de oameni şi de nevoi ţiaş spune că cerul e firesc în prezent că norii se ridică din o ii noştri am înţeles că veşnicia există în doi
Pag. 79
Eugen EVU
din smulgere, prin starea de zbor Al inimii psalm niciodată nu piere Stoarce Sophia din fagure miere Esenţa de leac şi himere.
Baladă Deodată, Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinelemi căzut Cum nam fi fost; şi anonimul Nime Priminduşi trup, trezireai la durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, can geneze, Marea Îngenun ind în acalmii deo moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă.
Colind laic Baladă De leac înnebuniri se iar perindă Prin suspendata frunte, ca oglindă Ca să transpară şi să Te cuprindă. A gemelarei, antică sorginte, Scuturăn moarte fructul care minte. Incestul sacru tacen stigma sorţii: Înnebunirea cărniin joc fierbinte de frig arzând ne lecuien proporţii
..... Colon sus din jos, ahai! Iadun rai, omului plai... Fostam să mai fim? Veniţi Ori aduşi şimpământiţi Prestă spinii dînfloriţi Prunci din Flori al Ceriului La marginea lumei... Leroi Ler şial Mumei Ranăn bezna adevărului.
Tahiograme Eterna Utopienvie morţii? Doar Mama Noapte ştie, prag al sorţii. Mai sunt? Mai fivom? Sfântă utopie! Prin glorii ce ne sting, ne reaprind Al dezdumnezeirii nefiind.
Aumbre Matca vântului orb de seminţe Arde pe elizeele poemului meu Jarul celestei purpuri, căzutăn credinţe Prin care aiurînd ne trezi Dumnezeu. Roze nevroze, voi mantrice gnoze Din melos străbun râd prognoze Circadice metempsihoze Ambrozii aumbre, elitre Pe somnolenţe de maci, spic de cifre, Printre grilaje, corinthice rune, Dintre răsărit şi soare apune În timpul cel mic, al duratei, cocor,
Pag. 80
Vid avid gravid de El Cum de şarpeun caducel. * Ameţitoate poezii Zvon al pădurii aurii, Străbună, sacrăn vecivecii Cum ghinda sub stejar plesni Din Aina Daina...Spre a mai fi A deveni, a deveni...
Pasărea Haar Acea pasăre prea înaltă plutind Sub care inima ta se mai zbate Numele şil cântă parcă murind. Fără să ştii aici, aşteptând, De ceşi caută ea cuib, săgetând Din amurg înstelat, săgetând Fruntea boltind în Cetate... Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Silvia BITERE
3. poetul umblă gol puşcă prin el evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul o femeie îşi ia rămas bun de la un prieten (batistă din borangic) apare moartea şi după moarte apar flori pe morminte (batiste din borangic) păsări de unică folosinţă cântă apoi zboară vin alte păsări altele şi altele şi zboară cerul prinde culoare pe pământ departe pe o câmpie deţinutul e liber iar poetul crapă pe foaie crapă întro călimară cu cerneală bea din cerneală din venele lui un pahar, două, trei durează în timpul acesta mai scrie despre: fluturi, mirese, Alina, Denisa, miresme. e fericit e gol puşcă în el capul capătă forma unui tobogan prin care toate gândurile lui alunecă în piscina cu cadavre e rece se doarme să nu deranjaţi poetul are nevoie de somn
2. buletin de Constanţa, dubla 14, parcul Tăbăcăriei azi banca din parcul meu este un oraş cu trepte neobositul meu oraş cu trepte peste care îmi las urma de melc capul cutie imensă de carton degradabil prin care văd leagăne, cărucioare, biciclete, multe legume, munţi neobosiţii mei munţi şi pe tine, mereu tu, cum ai putea să nu? pe tine aruncat în coşul de bas et râzând în zbor de cioara care tocmai ţi sa ghemuit în fular hei, hei, să numi spui tu mie că dinţii au forma buzelor o, să numi spui pe nume că uniforma ta de aviator este uniforma lui DiCaprio să luăm pauză zece minute să ne în ipuim că eu sunt dresor de oameni iar tu idealul şi vrei să îmblânzesc păpuşile din cârpă nu sau hai, mai bine să nu ne mai prefacem suntem amandoi două marionete legate de aceeaşi sfoară Dumnezeu ne face semn de sus să vă aprind lumina? sunteţi amabil zise clovnul din stânga noastră lui Dumnezeu aceştia doi au mai trecut prin asta şia strâns în făraş oraşul cu tot cu bancă Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 81
Luminiţa AMARIE (Anglia)
Eu amintiri mai am doar despre noi Şi sufletumi învie doar cu gând Că mi te vei întoarce ... tu şi ploi Şiai să mă vezi tăcută aşteptând Doar tu îmi mai rămâi pe frunte cer Şi ipul meu doar ţieţi va zâmbi Am fost o taină scrisă în eter Tăcerea mea ştia aţi mai vorbi Tu miai rămas culoare şi senin Eşti marea mea izbândă: team iubit Tăcerea fără tinemi este in Dar vreau să ştiu cămi eşti azi fericit Eşti cântul meu la vreme de răscruci Eşti viaţa mea din orele pustii Eşti crucea ce o duc sau ce o duci Un clopot din luminile târzii. MUGURII SINGURĂTĂ II EU CU MINE Azi nu mai am nimic decât o carte Şi poateo pată mare de tăcere Din mine rău şi bine face parte Unde e zâmbet este şi durere Acum sunt singur, singur printre oameni Ce se fălesc şi uită cei iubirea Căci doar culegi mereu ceea ce semeni Din noi atat rămâne: amintirea Mă plimb ca o stafie gri prin ceaţă Mă mir deatât de multă frumuseţe Atât de mult ne pierdem fără viaţă Şfârşitul ciunt ne dă mereu bineţe Mie bineacum căci am nimicul Aşa bogat mă simt: „trăiesc iubireaʺ Mă simt mai bine când deun fel ridicul Îmi spune lumea: „eşti pierdut cu firea” Nu vreau nimic, poate o altă carte Cu care sămi împart singurătatea Căci eu între mulţimile deşarte Nu pot trăi iubirea sau dreptatea. AMINTIREA TA Eu azi de trăiesc, mie sufletul mai greu In tine am rămas, dar nu răsar Cu tine zbor; prin tine simt mereu Doar tumi rămâi beţie şi altar
Pag. 82
Nu cred că mugurii singurătăţii pot fi sterpiţi speranţa e ca o iarbă rea dacă te laşi posedat de marginile ei Întrun final urma urmei e cea care rămâne încrustată în inima ta şi un puls înceţoşat scrijelit şi amărui (de toamnă arsă de cer) Dacă oamenii ar fi frunze pământul ar plânge mereu durerea inimilor frânte Durerea o luăm cu noi în mormânt mă întreb dacă sufletul dacă sufletul ......................................... îşi duce crucea precum toamna frunzele Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Marina-Raluca BACIU
Testament pentru viaţă Voi renaşte din suferinţă, îmbrăcată cu versuri Şimi voi face din lacrimi hohote de râs, şi poezia se va renaşte, pentru că eu am râs în nişte versuri naive din cauza ta.
Uşile Sa mai în is acum o uşă în ritmuri blînde. Nau uitat să lase eile. Dacă mai intră cumva cineva, săşi lase oasele de sticlă la intrare. Sa mai în is o uşă. încă trăieşte o fîşie de lumină sub umbre, şi pîndeşte uşile care se redes id.
Infuzie Mam înecat în idei şi în virtualul “tu”. Ceai mahmur, trezit din lumi adormite. Mi sa terminat ceaiul, privesc ceaşca goală. Atîrnă în plic putrezitul praf de stele. “Sunt singură” şopteşte ceaşca goală, adormită şi ea în deziluzii.
Aşteptare Se poate ca sfîrşitul să fi fost ieri. Şi azi să trăim o halucinaţie postmortem, în timp ce un cer ne înghite şi ne îmbracă sufletele în nori. Se poate ca sfîrşitul să fie mîine, aşteptînd după un colţ să des izi uşile. Sau… cînd şi refugiul sa declarat ateu, Nuţi mai rămîne decît să stai şi să aştepţi sfîrşitul… Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Care e iar azi.
Lecţia de limbi străine E adevărat, cunosc Limba Lunelor. Am învăţato demult, în cărări de peste drum, În timp ce eram ascunsă după ipuri oarbe, senile. Ele mau învăţat ce e viaţa şi moartea. Şi că, numai în limba lor, Ele sunt sinonime perfecte. Când miam dat examenul, Am conjugat la tablă, Verbul „a iubi”, Dar mam blocat iar la persoana întâi. Brusc miam amintit: Dacă Viaţa şi Moartea sunt sinonime, Atunci şi Iubirea e soră cu Ura, Născute de o mamă Inima cu patru pântece, Pulsând roşia viaţă prin mine. Am reuşit! bifez în CV încă o limbă: Dialectul Inimii.
Definiţie Versuri, căutând lăcaş, poposesc în talpa mea dreaptă. Des id uşa pielii, ieşind spre roşie lumină...
Pag. 83
Melania CUC
Sezonul
Mapamond Sau zaharisit ziarele în vitrină. Femeile și bărbaţii îşi fac plinul la benzină Și limuzina e gata să ne poarte încă O generaţie de jenși rupţi în genun i. Fierbe la primus ceaiul de soc Și miroase în jurul orașului A batalion asudat de pifani. Mane inele, proapsăt date cu ruj, Nu mai așteaptă scrisoare în plic cu parfum. În rutina zilei mele de naștere Pregătesc umerașele pentru ro ii de vară. Pun nasturi de alamă Și trag tivul dantelei mai sus de genun i. La o mașină Singer și cu smalţul sărit Am cusut drapel din șorţul în care Mama căra borcanele de zacuscă. Mia amorţit palma așezată pe gură Și fata din vecini continuă să planteze Bulbii freziilor ce vor înflori în decembrie. Suntem fericiţi. Doar cele câteva evenimente din pagina a 6a Șiau ţuguit buzele, Sorb zgomotos din fiertura În care Coţka de otravă plonjează Ca în piscina Hotelului X Umbra unui bărbat din mileniul trecut.
Pag. 84
Peste cabaret se lasă O dimineaţă răgușită și cu albeaţă la o i. Mahmură este și tejgheaua cu pahare murdare Și locul unde am exersat nonstop Cu or estra de swing. Până la noaptea următoare E timp bere et Pentru a ne muta cu toţii În cartierul de Vest. Fumăm cu iștocul ascuns în palmă Sub podul peste care Pantofii dansatoarei exotice Caligrafiază arabescuri pe aer. Pe urmele nopţilor albe Trec bărbaţii, În negru și cu pălărie fără calotă. La urma urmei, Toată casa mea este ocupată De calabalâcul pe care lam adunat în viaţă. Vând la licitaţie publică Recuzita de scenă Și linguriţa de alpaca, Tot obiecte dragi mie Și de care Absolut nimeni în lume Nu mai are nevoie.
Spectacol Am revenit la locul de întrecere. Des și untos este gazonul pe care Campionii trebuie să joace biliard Fără să lase scame de cretă Pe hainele cu care au fost la biserică. La cofetărie, spital și la universitate Rebelii mei au depus armele. Curge mierea și laptele de bivoliţă Printre degetele toboşarului angajat pe viaţă Să anunţe viitoarea victorie. Lovesc și eu din metacarpiene peste pielea mortului. Este un fel de coridă, îmi spui Și coloseumul e plin o i cu eșarfe de muselină roz. Femeile își rod la sânge oja întinsă pe unghii. Bărbaţii fluieră, înjură și plescăie din palmele Cu pete aurii de tutun. Printre încălţările noastre neastâmpărate, Matadorul caută bumbul de aur căzut din surtuc. Frica urcă, urcă pe genun iul Care tremură ca un aspic întrun restaurant franţuzesc.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Petre Ioan CREŢU
Poemul de sâmbătă e dimineaţă dar mai ales e sâmbătă aici sâmbăta e o zi specială asistentele nu mai târâie după ele cărucioare cu seringi perfuzii pansamente sterile morfină îşi fâlfâie halatele lor albe străvezii întrun zbor lin se preling printre paturile bolnavilor pe carei mângâie pe frunte îi sărută pe tâmplă trist prin salonul nostru mai trece şi moartea bălaie des ide uşa şi ne face bezele dar navem timp poate nici stare e sâmbătă cum îţi zic ne îmbrăcăm pijamalele de gală noi bolnavii şi ieşim încolonaţi pe balcon să privim marea lacomi şi tâmp aşteptăm să ne străfulgere sufletul fiorul ei clasic ca şi cum am primi împărtăşania din urmă murim repetat cu fiecare clipă cu fiecare val încolţit de umbre cu degetul în sevraj desenez o floare pe geamul murdar mă caut întruna ca să mă pierd sinucigaş câtă plăcere poţi găsi în neputinţă poaten ratare cine mai poate şti urletul lupului alb îmi stă deo veşnicie în gât nici nu mai sunt în stare să mă aud tânguit îmi sfâşie doar tâmpla prelung încă mai e sâmbătă totuşi cum îţi spun gândacii mărşăluiesc mii se scurg pe gresie şi zid am prins unul şi iam zis vasile gândacul vasile pe care lam ţintuit cun bold şi lam pus la păstrare între parantezele crăcănate dintre noapte şi zi dintre mine şi cel cemi poartă numele şi răstignit peun pat de spital aburit în fiecare zi îi dau firimiturile clipei ospăţului divin
Poemul de marţi prin geamul murdar sufletul meu vede o lumină ciudată ceva între verde şi mov, soarele cumva agăţat biciuia marea co mie de suliţe parcă ploua cu stropi mari ploaie de vară undeva, nu departe de mal, delfinul meu albastru îmi făcea semn cu aripioarele, eram la etajul al treilea al spitalului întrun scaun cu rotile care nu era al meu dar era comod şi priveam marea beam o cafea şi trăgeam cu nesaţ din ţigară, undeva în mine seauzea muzică Deep Purple parcă Fools ţin o ii în işi ce joc de lumini şiun surâs răsare timid mă pregăteam pentru operaţia ce va urma o operaţie uşoară pe creier uităte la femeia asta cum stă pe malul mării blondă şimi decupeză fotografia pieziş din ziarul ăla ve i din celălalt secol şi nici nu am habar la ce io folosi face un foc din ziarul rămas îşi lipeşte fotografia mea pe tâmplă şi dansează tropăind pe nisip deodată seopreşte, o vrabie tocmai a căzut din cer moartă, o ia şi dispare în neant a venit o asistentă şi mia spus ca sa amânat operaţia pentru joi.
Pieziş de-a lungul unui gând întotdeauna mia plăcut să mă uit la tine pieziş aşa întro dungă de verde şi mov o armată de degete fierbinţi mă cutreieră eamămă iar aripaţi gheară sângerie se făcea părul fuior de cânepă uitat întrun colţ de suflet pierdut tenţepam cun cui ruginit în o iul sfârşit ori îţi scrijeleam numele pe tâmplă femeie ircită sub sărut umbră strivită sub frunze cum treceai tu subţire şi înaltă cu strada în piept nălucă fulgerândă pietrele se fereau să nu te doară pasul până şi în somn se face ziuă Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 85
Ion Gheorghe PRICOP dreptul de veto, ci vântul sămi mângâie părul, cărarea piciorumi sărute!... Altceva, ce se mai poate cere unei decizii ş ioape dea exista cu orice preţ? Să fiu lăsat singur, barem cele nouă luni conturul sămi prind, şi soarele, sub formă de pântec sau de coiţe roşii, apoi, cele câteva zeci de mii de metri cubi de aer neviciat, întru învirgulată rostire…
Eliahor
Din o i, dedeo i, umflese ca măciuca, plesneascăi mâzga, descântece, de uitătură, de făcătură, de sânge pe nas, de geană pe brusture, nu era bine deloc, şi subiect, şi obiect al privirii, şiatunci sa născut Eliahor, precum Eva, gură din mine şi piele din mine, o coastă, două clavicule şi două jumătăţi de sprânceană
Rod de viaţă nouă Precum vulturul pe iepure, pândeşte O iul forma – însăilare ciudată, socotită drept pled de hoinarul în care mult placemi să lenevesc; mă trezesc punct în punct, privit, injectat de o rază, mai iute ca săgeata vine dorul luminii spre mine, ce nus decât bănuialantrupării… Răsfăţ al unui mare proiect, făcut de mama naiadă în dragoste cu temerarul Principiu, arătare diformă, dea buşileampinsă pe elipsă de canură, inconsistentă plutire, anapoda trasă de păr la întuneric, deun firicel de melasă… Ceaş mai putea fi, la capătul de sus al vieţii, decât monadă a somnului, potricălită de amnioticii zăluzi ce dau consistenţă maternului? Câtă linişte şi împăcare în actul negratuit al facerii mele, atât drept de control în destin mi se trece…
Cosiţa ţio leg, Şeherezadă, albastro în basm, fată a purului epic! Cu nasul aburind de eres, îmbatămi trufia mandatului cu o poveste credibilă, în care vrăjitorii şi spânii să naibă
Pag. 86
ma costat, dar era fratele meu geamăn, fiul meu, şi moşit tot de ursitoarembătaten desene, parcă erau fetiţe la grădiniţă, madmoaselele, tot muiau în căniţe cu apă culori, şi strigau la mine, prototipul de om, careţi place? şi acesta, şi acesta, şi acesta, toţi sunt după tine citire, şi eu ziceam, numai cel cu sufletul meu, şi cu visul meu, cel cu mirosul meu, şi cu îndoielile şi convingerile mele, tocmai astai problema, ziceau, Eliahor va fi altul, adică tu, un altul, nu se poate, am ripostat, din aceeaşi carne, din acelaşi sânge, ba da, cel în care să poţi să te vezi cu adevărat, căci privirea ta, în tine, de sine, nui suficientă, tu eşti tu şi ceilalţi, tu şi celelalte, ori Eliahor asta va face: va observa pe tine din celelalte, tu cu interiorul, el cu exteriorul, el drumeţ, cu picioare de căprioară, vilegiaturist potricălind buzunarele lmii, tu doar cu tine, răsucit în tine, cu mâini şi tălpi atrofiate, stat, astfel, în afara exerciţiului fizic, şi devenit
frumosul fără corp, doar spirit, adică abur, adică dimineaţă, de fapt culoare de cer pe vreme de dimineaţă, respiraţie, de fapt vânt, şi intesenţă, adică acea lunecare de la un centru la centrul acestuia, şi de aici, la centrul centrului, şi tot aşa, frate, până la O iulO i, adică Dumnezeu…
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Ana Maria GÎBU
ORA DE PICTURĂ când amestec albastrul din o ii tăi prin lumina bobului de grâu hrănesc iarba adormită sub omături celelalte culori nu le arunc le aşez în palme la întâmplare mângâi obrajii răsăritului zâmbind apusului care aşteaptă la rând cu albul de la ţărmul zilei aprind noaptea îmbrac visul de ieri în şuviţe din curcubeul lui mâine să nu fugă îl fac semn de carte
PACT am promis întunericului jumătate din suflet în s imbul libertăţii mie sete iar vreau sămi despotmolesc singură calea spre fântână sunt pisica sălbatică legată cu lanţuri de mâinile tale cu ghearele vreau săţi scrijeleasc oasele prin carnea de nimic nu ai altceva de făcut decât să mă urmăreşti mam săturat de basme promisiuni îngenun eate poveşti cu prinţi minciuni în amurg dau sufletul întreg şi reiau viaţa de la capăt să fiu cine sunt
CAUT ALB PRINTRE RAMURI mă strigă amurgul ghem de cuvinte
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
aruncate la întâmplare din tăceri rănite iau acasă visul salvat îl ascund sub prag de lumină când să adorm se plimba de colocolo voia liber vorbesc în şoaptă cu ră ita şi guguştiucii reveniţi pe margine de pervaz îmi făceau din aripă o iul inimii a descifrat semnez aşteptarea pe cuibul unde se va roti iar viaţă
EŞTI CU MINE nu umblu singură printre umbre niciodată am în is dragostea în tâmple să no pierd când întunericul mă ajunge o eliberez am eia în buzunarul stâng iau şi lumina o ii spălaţi de noapte o ascund în liniştea fiecărui asfinţit
Pag. 87
Mariana Zavati GARDNER (UK)
CONFERINŢĂ DE FAMILIE Nu vreau să iau prânzul cu buldogul! Elena îşi trage scaunul aproape de cel al lui Victor, a cărui faţă se luminează. Îi atinge buzele. Mosoare de ploaie lovesc ferestrele curbate. Trebuie Elena! Nare rost să ne grăbim, Victor. Una din dumini cele astea, aş vrea să lenevesc în pat. E ca oţelul afară! Hai să discutăm la rece! Elena îşi adăposteşte bu clele blonde sub braţul bronzat al lui Victor. Să fim realişti! Nu vreau să merg nici in ruptul capului! Nici întrun caz! Nu după dimineaţa asta! Mă tot dirijează! Cu hotarârile ei de guvernare a casei! Elena se pierde în ploverul lui din bumbac. Suntem faţă în faţă cu o problemă serioasă! Încă o oră până la prânz! Îi exploră absorbit rădăcina nasului prin o elari. Te simt enervată. Hai să considerăm situaţia cu mintea limpede. Victor apucă biscuitele orfan rămas în cutia din carton de pe măsuţa de toaletă şil ronţăie cu po ă. Au! Cred ca mia căzut plomba. Victor, trezeştete la realitate. Trebuie neapărat să ne mutam. Cât se poate de repede. Tropăie peste demnitatea noastră. Nu vezi cum se poartă cu Co lonelul ca şi cum iar fi valet. Imi dau perfect seama că trebuie să luam imediat o decizie, iubito. Victor, am ajuns dincolo de cuvinte. Să fim rea lişti. Trebuie să scăpăm de aici. Să ne eliberăm de prânzul ei duminical! Ai privito cu atenţie? Arată ca un linţoliu în basorelief pe o stelă. Vocea Elenei strangulează strâns aerul.
Pag. 88
...un ou spart împrăştiat întro capsulă a timpu lui... te înţeleg perfect, Elena. Îi conectată cu întreruperi. Să fim realişti. Nu pot să sar la fiecare mo al ei, numai pentru căi sun tem iriaşi! Mam săturat! Sunt prea obosită la sfârşitul fiecărei zile! Ce sugerezi Victor? Problema este că... suferim din lipsă de timp... după orele nesfârşite... cu pacienţii din spital! Sunt sigură!... Sunt convinsă că vom găsi ceva potrivit. Victor, cu lipsa asta acută de locuinţe?... să fie cel puţin o cameră cu vedere la gradină, întro casă cu baie... un loc unde să putem dormi până la prânz dumineca! Ca aici, dar fără... Vreau sămi trăiesc viaţa fără Doama Ghervescu! E posesivă şi mereu nemulţumită! Mă bagă în boale cu atâtea amintiri întemniţate... Vorbele Ele nei i se coaguleazăîn gât. Mă bucur că nu mia fost directoare la liceu! Vreu să revin la Iaşi! Numai dacă nu se pierde subit... astfel... vom fi cu toţii feriţi... Privirea lui de oţel îi arde tapetul. Nu vorbi aşa, Victor! Suntem medici. Trebuie să fim înţelegători! Pretind ca nu team auzit pronun ţând aceste cuvinte. Cand am mers la baie dimi neaţă, ma încolţit pe palier... Colonelul se lupta deja cu maşina de gătit, camuflat strategic de o gră madă de prosoape de bucătărie, iar un morman de crătiţi i se urcau în faţă ca o piramidă. Ea ne face să ne simţim consumaţi de vină! Elena, Victor... Elena, Victor...! ţipă strident o voce ca glaspapirul de partea cealaltă a uşii. Un ciocanit greu reverberează prelung. Elena, Vicotor... Coborâţi imediat... este Colone lul!... repede, repede... strigă glasul apretat din spatele uşii din stejar bine lustruite. Elena şi Victor tresar. Se privesc vinovaţi. Ies din dormitor şi coboară scările câte două odată. Colo nelul, lat pe canapea, cu faţa hâită, gâfâie ca un câine de curse. Doamna Ghervescu îi freacă mîinile şi în eieturile. Repede Elena... ieşi în stradă şi strigă o birjă! Or donă Victor. Domnule Colonel, unde vă doare? Victor îi ia mâna stângă şii caută pulsul. Îîîî... Colonelul se luptă să pronunţe, dar limbai alunecă şi se dizolvă în dantura falsă. Domnule Colonel, mă auziţi? Puteţi să zambiţi, vă rog? Ii cere Victor. Gura Colonelului rămâne ri gidă, colţul buzelor afundate spre stânga. Mintea i este înămolită în vise muşcătoare despre vânătoarea ursului, un urs care se ascunde în tufi şuri uriaşe. Visează?... despre ursul, un urs al nop ţii, de tip arle in pe care nul poate vedea printre tufişurile dese. Parcă vine şi se duce... întrun vis Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
despre cum să vânezi ursul după manualul ingi nerului silvic. Visează un vis despre un vulpoi prevestitor de rele? Sau este un vis despre sfârşit? Doamna Ghervescu nu mai radiază autoritate. Pri vireai confuză se deplasează de la faţa Colonelu lui la cea a lui Victor, ca şi cum ar privi un film mut. Se simte încordată şi tulburată. Fata ei este ci zelată ca în marmură. Se simte pusă în priză. Elena aranjează perna pe care Colonelul îşi odih neşte capul fără vlagă, cu pielea inflamată. Îi scoate pantofii şii masează tălpile pe când Victor îi ridică capul usor şi încearcă săl facă să înghită o tabletă de aspirină. O ii Colonelului rămân în işi aban donat condiţiei sale. Ceo fi cu birja? Şopteşte Victor. Corpul Colonelului se frământă în fermentaţie in tensă cand sufletul lui prins în capcană evadează pe furiş în faţa o ilor lor. Doamna Ghervescu apucă ca în ghiare mâna Co lonelului şi încearcă săi vorbească la ure e. Nu am puls! Şopteşte Victor. Doamna Ghervescu, îmi pare rău dar nu mai putem face nimic pentru Domnul Colonel. Îmi pare atât de rău. Cu inima inuită, Doamna Ghervescuşi ridică faţa unghiulară spre Victor, respiră profund şi pro nunţă cu glas egal. Viaţa Colonelului a fost ordonată în ore bine de finite şi precise, ca feliile tăiate de un curţit ascuţit. Scrisoarea pe care a primito ieri este de vină. Spune aşa pe măsură ce se calmează. Doamna Ghervescu, să vă fac o cafea sau un ceai? O intreabă Elena cu lacrimi în o i. Dacă vrei, un ceai, te rog. Îi răspunde Doamna Ghervescu cu faţa ca cizelată în marmură. Nul găsiţi că arată foarte bine? Ploaia contaminează vegetaţia grădinii. Mesajul ei ud pătrunde înăuntru prin uşile des ise dinspre grădină şi zăboveşte pe par etul din stejar.
DE VÂNZARE Paranoică, aşa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Pri veşte situaţia reală. Revino la realitate și toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă şi tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie și asta nu se face pentru o casa deco mandată gata de vânzare. Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil! Trebuie făcute multe mo dificări, fără discuţie! Atmosfera din casa lor, ca so spun fără ocolişuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metrii de Parrama%a. Între dânsa și partenerul ei, care este paraşutist de profesie, sau ivit mici ne Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
înţelegeri atunci când au cumpărat această ţesă tură uşoară din lână și bumbac pentru a recapitona canapelele și fotoliile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o tesătură netedă. Iam spus direct, fără menajamente, că tre buie să se reangajeze cu viaţa reală. Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină pentru că afumă casa întreagă şi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că, proiectează familia noastră care este de ani de zile un model de excelenţă în comunitate întro lu mină proastă, mai ales pentru posibilii cumpără tori de locuinţe. Dânsa trebuie sâ înţelegă că vânzarea unei case necesită manevre delicate și specialişti cu înaltă ca lificare, în special atunci când expui casa la paradă. Ceea ce a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa şi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuști care adăpostesc un numar mare de papagali multico loraţi. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie. Ei bine, am avertizato că trebuie să revină la realitate, pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice nece sită cel mai înalt nivel de plănuire şi ordine. Dânsa a invocat o mulţime de scuze și iar și acum după doi ani buni de efort din partea tuturor ru delor, a prietenilor și a numeroşi agenţi imobiliari, care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa casa rămâne tot de vânzare! Mă întreb cine este de vină? Dânsa mai insistă să păstreze câte un paravan pictat cu papagali în fiecare cameră! Cum căi amintește de călătoriile din tinereţe. Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, întro fază romantică, ia eltuit în călătorie după călătorie, după călătoria! Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur careţi urează „bun venit” de îndată ce se se des ide ușa de la intrarea in casa, este fără doar şi poate menită să inspire pe orice cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele. Iam atras atenţia şi că parapetul, pe care par tenerul dânsei la construit din cărămizi reciclate în partea din faţă a casei, va trebui demolat: e la mintea cocoşului că locuinţele moderne nu au ne voie de ziduri de apărare precum castelele medie vale! Ei bine, cum poţi să o faci să înţeleagă realita tea? Nus sigură că dânsa şi paraşutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură că va fi extrem de greu să vândă casa din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenţilor imobiliari din judeţ drept un client para noic. ʺ
Pag. 89
Octavian LUPU
J„Breaking News” pe Înţelesul Tuturor
„Cineva care nu înţelege despre ce este vorba, prezintă altuia care nu ştie, ceva ce nu există.” (Citat din „Mic Tratat de Pse doInformare”, operă cu autor necunoscut, dar mereu de actua litate) Cineva care nu înţelege despre ce este vorba ... Reporterul se afla la faţa locului. Nu înţelegea exact des pre ce era vorba, dar evenimentul trebuia să fie surprins în direct. Dacă rata momentul, atunci nu se ştia când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o transmisie „de ultimă oră”. Cei aflaţi la faţa locului nu ştiau exact ce se întâm plase, dar fiecare îşi dădea cu părerea după cum i se părea sau după cum auzise de la alţii.
“ În final, reporterul îşi finaliză activitatea de colectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de către participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să ude până la piele chiar şi pe cei mai îndârjiţi să rămână în frigul de afară pentru a putea oferi detalii despre ceea ce credeau că se întâmplase.În câteva minute locul deveni pustiu, aşa cum fusese şi înainte de venirea carului de reportaj ”
Pag. 90
Un scurt „Vox Populi” şi în câteva minute casetele sau umplut de imagini şi dialoguri de la faţa locului. Câteva imagini „cover” pentru mixajul video ce obligatoriu în soţea în caseta din stânga relatările de la faţa locului şi deja treaba era făcută pe jumătate. Dar obligatoriu, mai era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situaţia ce se derula cu repeziciune iar în acele mo mente. Mai lipseau doar câţiva membri ai familiei victimelor pre supuse. „Măcar nişte rude sau nişte prieteni ar fi fost mi nunat să găsesc,” îşi şopti pentru sine reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin mulţime. Ni meni nu înţelegea ce se întâmplă, tocmai de aceea imagi nile trebuiau transmise aşa cum erau, mai precis „calde” şi neretuşate, astfel încât cei din studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obţinerea efectului maxim. ... prezintă altuia care nu ştie ... Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în par tea de sus a imaginii difuzate oferind câteva informaţii preliminare despre ce anume se întâmplase. Erau înaintea altor canale de televiziune, iar audienţa devenise intere sată să afle detaliile. Deja se strânseseră suficiente mate riale pentru o primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct asupra a ceea ce a putut să afle. Barometrul de audienţă indica o creştere a interesului din partea telespectatorilor. Toţi urmăreau cu interes primele informaţii de la faţa locului. Nimeni nu înţelegea exact
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
despre ce era vorba, dar imaginile ţineau loc de cuvinte. Amestecate ca întrun joc de cărţi, secvenţele video se derulau obsesiv prezen tând amestecat protagonişti, victime, prieteni, rude sau diferite alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvenţele „cadru” ofereau ceva informaţii despre con text: o stradă pustie terminată brusc cu o casă dărăpănată, ceva noroi mai încolo sau imagi nea unui drum plin de gropi. O realitate în alb şi negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp începuse să plouă, acest lucru con ferind un aer dramatic la toată acţiunea.
dezvelea cu nonşalanţă gropile în timp ce vân tul sufla cu putere. Scena se goli de actori şi spectatori, iar în urmă doar câteva frânturi de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase.
Chiar dacă nu se oferiseră toate detaliile de ri goare, audienţa nu avea să fie dezamăgită, fi indcă un nou eveniment avea să fie difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână, doar titlul şi informaţiile aveau să fie s im bate. Audienţa era oricum în aşteptare; baro metrul privind ratingul indica o nouă creştere, iar exclusivitatea era asigurată prin rapiditatea Din casele lor, telespectatorii urmăreau cu su preluării de la faţa locului. fletul la gură acele imagini şi ascultau frag mente de interviu întrerupte la intervale scurte Deja maşina ce purta carul de reportaj rula cu de vocea reporterului în dialog cu prezentato viteză spre o nouă destinaţie. Reporterul nu rul din platoul de emisie. Nimeni nu înţelegea avea habar despre ce va vorbi, dar oricum exact despre ce era vorba, dar promisiunea de urma să se informeze la faţa locului, iar teles taliilor suplimentare care aveau să vină în ur pectatorii nu aveau să fie în nici un fel deza mătoarele ore îi ţinea captivi în faţa micilor sau măgiţi. Noi imagini, noi interviuri şi multe alte marilor ecrane în aşteptarea deznodământu secvenţe video aveau să le capteze atenţia sa lui. Întrucât acesta întârzia să apară, alte emi tisfăcândule setea, foamea sau nevoia de ceva siuni urmau să fie difuzate, în timp ce nou şi senzaţional. marcajul de „Breaking News” trebuia să stă ruie continuu în partea de sus a ecranului atră Între timp în id televizorul şi încerc să mă re gând involuntar atenţia telespectatorului. laxez privind pe fereastra larg des isă. „Brea king News” îmi tot stăruie în faţa o ilor iar ... ceva ce nu există. dacă îi în id de mai multe ori clipind cu pu tere. Nu ştiu de ce, un câine vagabond ce se În final, reporterul îşi finaliză activitatea de co plimba prin cadru mia atras atenţia. Am uitat lectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de restul detaliilor, dar parcă îi disting silueta la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de s eletică cum se strecura timid căutând ceva gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de cu care să îşi potolească foamea printre restu către participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi rile menajere aruncate de participanţii la eve de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre niment. casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să ude până la piele iar şi pe cei mai îndârjiţi Din păcate, nu găsea nimic acest lucru îl să rămână în frigul de afară pentru a putea aflam în următoarea secvenţă fiindcă nu erau oferi detalii despre ceea ce credeau că se în decât hârtii şi pungi de plastic aruncate ici şi tâmplase. colo, dar nimic consistent: vreun os, vreo bu cată de carne sau vreun rest alimentar. Însă în În câteva minute locul deveni pustiu, aşa cum ultimul cadru pe care mil aminteam, îl ve fusese şi înainte de venirea carului de reportaj. deam cum pleca abătut mai departe, cu coada Cablurile erau strânse cu grijă. E ipamentele între picioare, în căutare de ceva care să îi ţină urcate în maşină. Motorul era cald şi se putea de foame în noaptea crudă şi geroasă ce se lăsa pleca mai departe. Chiar acum se primise un încet, dar sigur, peste oraşe, câmpuri şi oa apel despre un alt eveniment petrecut doar la meni. câţiva kilometri de mers pe şosea. Drumul îşi Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 91
Corina MILITARU
Stadii ale nefericirii
N
“Nu era prima dată când se certa cu fiul ei şi nici întâia oară când o îndemna să-l lase să-şi trăiască viaţa, să renunţe la control. Numai că, sfaturile treceau pe lângă urechile Siminei, aceasta insistând să aibă aceeaşi atitudine dominatoare. Îşi crescuse copilul singură, ţinându-l strâns legat de ea prin reguli impuse cu severitate, acesta ajungând în prezent, la douăzeci şi cinci de ani, neputincios, lipsit de încredere şi neîmpăcat cu sine. Autoritatea părintească se manifestase nestingherită până când, ajungând la saturaţie, băiatul începuse să-şi exteriorizeze revolta prin certuri violente, încărcate de repoşuri şi injuriI” Pag. 92
ora se ridică greoi de pe scaunul unde stătuse ore în şir, se duse la iuveta din încăpere, îşi privi în oglindă ipul obosit, aruncă puţină apă rece pe obraji încercând să le dea culoare, apoi îşi luă geanta şi ieşi. Nu ar fi vrut să plece, dar Simina, plânsese la telefon. Prietena ei avea iarăşi probleme, astfel încât se văzuse nevoită să dea o fugă până la ea acasă, so liniştească. Devenise dependentă de sfaturile ei, revendicate, dar niciodată urmate, solicitând o întotdeauna când era în impas. Şi era, aproape continuu. Invariabil, la cea mai mică tulburare, dovedită adeseori in utilă, o suna implorândui ajutorul, incapabilă să conceapă un refuz. Dojeninduse pentru neputinţa de ai ignora proble mele, fie ele false sau nu, părăsi clădirea. Parcurgea absentă strada aglomerată, interesândo doar să dibuie un culoar liber prin furnicarul de oameni grăbiţi. Cât despre gânduri, acestea făceau un dutevino între încăperea abia părăsită şi telefonul primit. Nu înţelegea cum de nu putuse să spună „Nu!” Mai ales acum. Nuşi explica nici faptul că, devenise, în general, aproape invizibilă. Trecuse ceva vreme de când sesizase ne păsarea celor din anturajul său, faţă de soarta ei. Măcar o dată, cineva să fi întrebat dacăi merge bine ori dacă are vreo nevoie. Nu. Niciodată. Nici când din prea plin ori prea gol, se destăinuia, nu era ascultată, discuţiile alunecând spre ne voile interlocutorilor. Aceştia aşteptau fremătând sfatul ei, menit să le restituie liniştea şi e ilibrul, pierdute din cine ştie ce motive, de cele mai multe ori absurde. Îi învăţase rău, aşa ajunsese să creadă de curând. În ciuda acestei concluzii nu putea să fie surdă la nevoile lor. No lăsa inima. Oricum era prea târziu pentru aşi revizui atitudinea, întrucât apropiaţii ei se obişnuiseră săşi ceară pastila miraculoasă, iar să pre tindă că li se cuvine. Când ea ezita să le facă pe plac, având motive întemeiate, imediat reacţionau împroşcândo cu re proşuri. Aşa păţise şi astăzi. Până să apuce săşi motiveze es ivarea, se şi trezise învinovăţită: „ Sigur! Aşa eşti tu! Nu te interesează problemele altora. Să nu cumva săţi strice liniştea aia a ta!” îi aruncase Simina izbucnind în plâns şii în isese telefonul. Atunci hotărâse, trecând peste reproşurile iraţio nale, să meargă până la ea oricum nu stătea departe spe riată fiind că, de data aceasta iar păţise ceva grav. Până la urmă era sora ei de suflet. O cunoştea din liceu şi în ciuda faptului că se dezvoltaseră diferit, ţinuse so păstreze aproape. Câteodată însă, egocentrismul ei o exaspera. „Poate sunt rea! Nici nam întrebato ce sa întâm plat!” se înmuie Nora şi iuţi pasul. Regreta deja lipsa de soli citudine arătată la telefon. Urcă scările blocului aproape alergând, sună la uşă, iar când aceasta se des ise îşi văzu prietena răvăşită şi cu o ii înroşiţi de plâns. Intră în casă is codindo îngrijorată:
- Ce sa întâmplat? - Nu mai poot! bufni aceasta iarăşi în plâns, lamentându Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
se întruna: Nu mai vreau! Mam săturaat! - Bine, bine! Hei, sunt aici! o cuprinse în braţe aşteptând să treacă furtuna, apoi îndepărtândo şi privind în o ii încă umezi, o întrebă blând: Gata? Acum poţi vorbi? Mda... cred că da... murmură ea şi după ceşi şterse cu dosul palmei urmele ultime lor lacrimi, continuă: Iartămă, dar nu mai sunt în stare să mă controlez. - Nui nimic! De mine iar nu trebuie să te fereşti. Şi apoi, plânsul face bine! Limpezeşte o ii! încercă Nora so înveselească. - Sunt convinsă! surâse ironic Simina, apoi brusc înviorată, întrebă: Vrei o cafea? - Nu! Nam timp, trebuie să mă întorc re pede. Spunemi ce ai păţit? - Mam certat cu Sorin! Rău de tot! - Ah, asta era? Iar? Credeam că cine ştie ce... - i se pare puţin lucru? Nu ştii ce era la gura lui! Depăşeşte orice imaginaţie, credemă! Nu era prima dată când se certa cu fiul ei şi nici întâia oară când o îndemna săl lase săşi trăiască viaţa, să renunţe la control. Numai că, sfa turile treceau pe lângă ure ile Siminei, aceasta insistând să aibă aceeaşi atitudine dominatoare. Îşi crescuse copilul singură, ţinândul strâns legat de ea prin reguli impuse cu severitate, acesta ajungând în prezent, la douăzeci şi cinci de ani, neputincios, lipsit de încredere şi neîmpăcat cu sine. Autoritatea părintească se manifestase nes tingherită până când, ajungând la saturaţie, băia tul începuse săşi exteriorizeze revolta prin certuri violente, încărcate de repoşuri şi injurii. După ast fel de explozii verbale, ea era cea emată să pan seze rănile. De câteva luni, tânărul se mutase cu iubita lui întro garsonieră, hotărât, în sfârşit, să şi croiască singur viaţa, dar tot degeaba. Aleasa nu era potrivită după gustul mamei, motiv de dis cordie continuă între ei doi. - De ce nul laşi în pace? Ce ţia mai făcut? în trebă simţinduse deodată epuizată şi inutilă. Dezamăgită, constata pentru a nu ştiu câta oară că, este doar un paratrăsnet destinat să cap teze nemulţumirile unei fiinţe care refuza siste matic săşi ajusteze comportamentul. - A venit cu aia la mine în casă!... se înfurie prietena ei, apoi citind nedumerirea pe ipul Norei, preciză: În lipsa mea! Mie numi convine sămi cotrobăie aia peste tot. Să vină! Nam nimic împotrivă, dar când sunt şi eu acasă!
- Da? Stai să vezi! replică tăios Simina ieşind val vârtej din cameră. După câteva secunde reveni şi trânti os tentativ pe masă o pungă cu detergent: - Uite! Era plină! - Aşa şi? - Miau luat din detergent fără sămi spună!... Cine ştie ceo mai lipsi! Mie numi plac estiile astea. Le dădeam, dar nu să ia pe ascuns! - Ştii ce? Nu mai vreau să aud! Uităte la tine! Nu eşti singură pe pământ... lasă oamenii să tră iască, dăle spaţiu. Trezeştete şi poate ai să vezi! - Ce să văd? Eu... - Nimic! Îmi ajunge! răbufni Nora realizând că risipeşte clipe preţioase aflânduse acolo, în acel moment. Renunţând să mai dea vreo explicaţie, ieşi pe uşă pur şi simplu. Fără săi mai pese de ceea ce lăsa în urmă, coborî scările în grabă. Odată ajunsă afară, menţinu ritmul dorinduşi să revină cât mai repede în încăperea de unde plecase. Res piră profund de câteva ori, sperând săşi domo lească emoţiile pricinuite de întrevedere. Îi era ciudă că no refuzase din start. Măcar acum. Se opri preţ de câteva secunde. Oboseala adusă de noaptea nedormită, petrecută pe scaun, o învăluia ca un duşman perfid ce loveşte pe la spate. După amiaza toridă aşternea peste istovirea ei valuri de căldură sufocantă. Cum nuşi permitea să mai în târzie, îşi reluă cursa imediat. Ultima bucată de drum o străbătu în fugă, urcă iute până la etajul doi al clădirii, apoi traversă holul până în faţa sa lonului unde, aproape se ciocni cu asistenta care ieşea în izând uşa cu grijă. - Vreo s imbare? În bine? o întrebă cu un licăr de speranţă în o i. Aceasta îi zâmbi trist, ridică din umeri a neputinţă şi după ce o mângâie uşor pe braţ, se îndepărtă tăcută. Nora rămase câteva clipe nemiş cată privind în gol, apoi îşi trecu palmele peste faţă alungând, parcă, o imagine nedorită. Intră în salon. Se opri la capul patului, cercetă ipul palid aproape de nerecunoscut, perfuzia, apara tele, scaunul. Se aşeză. Îşi lipi fruntea de braţul inert al soţului, şoptindui: „Rezistă! Încă puţin!” Medicul o asigurase că, dacă el depăşeşte cu bine primele douăzeci şi patru de ore, se va reface complet după acel accident stupid. Mai erau doar câteva ore.
- Dar este fiul tău! Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Pag. 93
George RIZESCU
ÎNTÂLNIREA
Z
“Domnul Ţoi, om cu experienţa momentelor de campanie electorală, ştie mai bine ca nimeni altul ce le trebuie oamenilor din urbea noastră şi fără să mai aştepte „comenzile” a început să umple mesele cu halbe de bere adânc gulerate şi bine înjumătăţite cu apa de la spălător conform obiceiului casei Cine dorea tărie trebuia să aştepte la rând. La bufetul domnului Ţoi, tăria încă se măsoară cu cinzeaca, aşa că oamenii se văzură obligaţi să bea ceea ce le oferea cu toată bunăvoinţa inimii domnul Ţoi, adică bere adânc gulerată”
Pag. 94
iua, locul şi ora au fost respectate. Clasele de copii dintr a şaptea, a opta şi a noua au fost aduse conform indica ţiilor date de domnul director. Cele două rânduri din faţă au fost ocupate de domnii pro fesori îmbrăcaţi în culoarea domnului deputat… Pe marginea sălii, deo parte şi de alta sau plantat oamenii de încredere, îmbrăcaţi la fel, potrivit evenimentului şi „asor taţi” cu materialele necesare unei imagini de sărbătoare: pan glici multicolore, balonaşe umflate pe jumătate şi foarte multe steluţe din hârtie creponată de culoarea cerului, adică albastre. Domnii Guţă şi A imov de la radioul local erau cu căştile pe ure i şi cu microfoanele de transmisie în gură… Doamna Tinca de la magazinul de textile aşezase covoraşe potrivite pe toată lungimea intrării în sala Căminului cultural, astfel încât paşii domnului deputat să fie protejaţi eficient şi mai ales să aibă efect la public încât impresia generală să fie exact cea scontată, adică de mare iubire personală şi mai ales încredere în mintea şi judecata acestui ales al neamului care ne face cinstea acestei întâlniri. Poliţiştii apolitici, domnul primar, secretarul şi restul func ţionarilor din primărie îşi ocupaseră deja locurile conform ace luiaşi plan bine studiat de şeful filialei locale a Partidului din care face parte domnul deputat. În faţa căminului cultural, aşa cum se obişnuieşte, sa for mat o delegaţie de primire formată din cadrele de bază ale Par tidului şi la o distanţă de doi metri sau aşezat, frumos îmbrăcaţi în costume populare din secolul trecut, majoritatea cetăţenilor din urbea noastră, aduşi, aşa cum deja sa împă mântenit în zonă după ce fiecăruia dintre ei li sa oferit o găle tuşă de culoare potrivită, două kilograme de zahăr, unul de ulei şi trei kilograme de ceapă din producţia soacrei domnului deputat! Aici, la ceapa oferită de coana Floarea, ar trebui să mai spunem că lumea a cam strâmbat din nas, pe bună dreptate, pentru că ceapa aşezată în fiecare găleată mirosea în draci, nu era nici prea bine curăţită de foile inutile şi uşor intrate în pu trefacţie, astfel că, în incinta locului amenajat pentru întâlnire, mirosea a putred şi un pic a hoit… Maria, femeia de serviciu de la primărie, nu sa abţinut să nu facă oarecare gălăgie pe acest subiect, spunând că numai nişte nesimţiţi au avut o idee aşa de proastă, cu ceapa asta îm puţită la găleată, dar ştiţi şi domniile voastre cum se spune, la calul de dar să nu te uiţi la dinţi… Am uitat să vă spun că socrul domnului deputat sa îngri jit să aducă de la Piteşti cinci membri ai fanfarei mortuare de la Cimitirul Sf. Gheorghe pentru a prezenta un fel de program artistic în faţa domnului deputat, plus marşul de intrare şi de plecare al acestuia din zona Căminului cultural. Ultimul care şia făcut apariţia în programul acestei întâl niri fu Părintele Geană, frumos îmbrăcat în odăjdiile sfinte cumpărate din banii enoriaşilor la început de an, cu Sfânta Icoană a Maicii Domnului, proaspăt ferecată în argint dintro Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
sponsorizare dată iar de domnul deputat, în braţe şi cu busuiocul de la Sfintele Paşte, recent săr bătorite, gata săl sfinţească la intrare pe domnul deputat În sfârşit, când toată suflarea urbei noastre îşi intră în rol, când ceasul arătă deja ora de început a întâlnirii, nenea Viţică, paznicul de la Primărie, veni în pas alergător şi gâfâind a moarte să ne spună că domnul deputat tocmai a intrat „întro şedinţă importantă pentru ţară” şi este musai să întârzie o oră… Aici interveni imediat domnul Pacoste, preşe dintele filialei locale de partid şi ne rugă pe toţi să fim înţelegători şi să luăm o mică pauză, pentru că domnul deputat, aşa cum sa anunţat, are o „prio ritate pentru ţară”, dar îşi cere scuze şi precis o să stea mai mult la întâlnirea cu noi. Aşa cum se obişnuieşte în astfel de împreju rări, mulţimea „sa rupt”, adică a ieşit din dispo zitiv şi pentru că la bufetul domnului oi era des is, bărbaţii au ocupat imediat „poziţie strate gică” la mese, iar femeile sau dus în magazinul de textile al doamnei Tinca, pentru „clătirea o ilor”! Elevii sau retras disciplinaţi spre orele de curs şi în faţa Căminului cultural au rămas la post, cum se spune, doar şeful filialei locale a Partidului, domnul primar şi, pe post de „personal de legă tură în caz de necesitate”, doamna Maria, femeia de serviciu de la primărie. Părintele Geană a dat Icoana spre păstrare paznicului Viţică şi sa retras împreună cu enoriaşii în sala plină de mireasma băuturilor spirtoase a domnului oi. Aşa cum se ştie, timpul trece greu atunci când nu prea ai ce face… Domnul oi, om cu experienţa momentelor de campanie electorală, ştie mai bine ca nimeni altul ce le trebuie oamenilor din urbea noastră şi fără să mai aştepte „comenzile” a început să umple me sele cu halbe de bere adânc gulerate şi bine înju mătăţite cu apa de la spălător conform obiceiului casei… Cine dorea tărie trebuia să aştepte la rând. La bufetul domnului oi, tăria încă se măsoară cu cinzeaca, aşa că oamenii se văzură obligaţi să bea ceea ce le oferea cu toată bunăvoinţa inimii domnul oi, adică bere adânc gulerată! Trecu o oră, trecură două, se făcu ceasul cinci de dupăamiază… La bufetul domnului oi se cântă deja „Hora unirii”, iar domnul primar cântă singur, cum îi este felul: „Dă mamă cu biciun mine”, o melodie pe care numai domnia sa ştie so cânte aşa cum o cânta pe vremuri domnul Zavaidoc. Alături de bărbaţii un pic piliţi, femeile lor vorbesc fel de fel, şi care cu cine mai apucă, fără să se mai audă cine ştie ce idei clare întro aşa „mare Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
de consumatori”. Exact la ora şapte seara, sau nouăsprezece, cum se mai spune, doamna Maria, femeia de ser viciu de la primărie a intrat în bufet şi a anunţat cu vocea ei de sperietoare că domnul deputat Pafnu tie este deja sosit la Căminul cultural şi ne aşteaptă pe toţi la întâlnire… Aici a intervenit domnul primar şi a spus după cum urmează: – Fă, Mario, dute tu la domnul deputat şi spunei că noi suntem aici, la datorie! Dacă vrea să ne spună ceva, să vină aici, în mijlocul oamenilor, că noi la Căminul cultural nu mai avem de ce intra… Facem cultura aici, la domnul oi… Am râs cu toţii. Unii iar au aplaudat, alţii, probabil cei care nu prea îl au la inimă pe domnul deputat, au fluierat şi au strigat că „noi deaicea nu plecăm, nai ce să ne faci, să ne vină deputatul, să plăteascăn draci”… Maria, femeie cu simţul datoriei în suflet, a plecat imediat să ducă mesajul şi în următoarele cinci minute în bufetul domnului oi a intrat şi domnul deputat Pafnutie. Ştiu că nu este treaba mea sămi dau cu păre rea despre o astfel de manifestare, dar să ştiţi că imediat atmosfera specifică unei întâlniri speciale cu omul puterii şia revenit la normal! Părintele Geană a cerut o halbă de bere neîn cepută şi cu dexteritatea specifică numai sfinţiei sale şia introdus trei degete în gulerul alb şi din trei mişcări abia percepute de lumea din interior l a şi botezat pe domnul deputat… – Să ne trăiţi, domnule deputat, şi să iertaţi momentul, dar aşteptarea nea dat prilej de oare care sărbătoare, dacă ne înţelegeţi, a mai spus pă rintele Geană după ce ia aşezat domnului deputat spuma de bere pe frunte. Momentul a fost bine apreciat de toţi cei pre zenţi, domnul oi iar la invitat pe domnul de putat să ni se alăture şi, dintrodată, toată cârciuma sa transformat întro sală de discuţii politice, pro şi contra guvernului, pro şi contra partidului din care face parte şi domnul deputat, pro şi contra tu turor partidelor din ţara asta minunată… Domnul deputat a dat dovadă de înalt spirit patriotic şi, după al treilea rând de bere, pe care l a băut sub directa supraveghere a şefului de cam panie electorală, a trecut, aşa cum îi impunea atmosfera, la interpretarea unor cântece patriotice, începând cu obligatoriul „Noi suntem români” şi continuând tot aşa, până când, domnul primar a strigat că este momentul să ne liniştim şi să trecem la afacerile zilei, adică la scopul real al întâlnirii noastre. – Bă, nene, zise domnul primar, trezit parcă la
Pag. 95
o altă realitate a zilei, bă fratele meu, de ce mama dracului ne făcuşi, domnule, să te aşteptăm toată ziua ca nişte proşti? Poţi să ne spui? Întrebarea era adresată domnului deputat, numai că domnul deputat nu prea mai ştia sigur unde se află, aşa că întrebarea domnului primar ră mase fără răspuns! – Bă, reveni domnul primar, bă, domnule de putat… La această nouă tentativă de limpezire a lu crurilor, domnul şef de campanie electorală inter veni cu eficienţa omului careşi cunoaşte interesele şi spuse tare, să fie auzit de toată lumea: – Pentru că domnul deputat a fost reţinut cu treburi importante pentru ţară şi a întârziat la în tâlnire, vă rog să luaţi act că tot ce sa consumat aici şi tot ce se va consuma până la în iderea ba rului plăteşte domnul deputat! Are cineva ceva îm potrivă? Vreţi să supunem la vot? Acest anunţ nea trezit pentru câteva clipe pe toţi. Am strigat toţi, din tot din tot sufletul nostru curat „să trăiască domnul deputat”, iam urat să aibă parte de un nou mandat pentru că noi oricum o săl votăm cu toţii şi iam cerut, în cor, domnului oi să facă un efort patriotic şi săşi prelungească ziua de lucru până mâine dimineaţă… Aş vrea să vă spun cum sa terminat întâlni rea, dar cine mai are ef, după douăzeci şi patru
de ore de politică şi bună dispoziţie, să mai vor bească? Aş vrea, totuşi, să reţineţi că la această întâl nire am vorbit despre ţară, despre nevoile noastre, ale tuturor, despre sărăcie şi bogăţie, despre ne
Pag. 96
mernicia Opoziţiei actuale… Am vorbit despre toate războaiele mondiale, despre războaiele lui Mihai Viteazul şi marea tră dare a celor de lângă el! Aici, Maria, femeia de ser viciu de la primărie, în calitatea ei de preşedinte al Filialei Partidului România Mare, a ţinut să preci zeze că Mihai Viteazul a fost tăiat de Markó Béla personal, şi iar dacă iam reproşat noi că aşa ceva nu se putea întâmpla, Maria nea luat la înju rături, după care a supus la vot părerea ei… Sa votat părerea doamnei preşedinte Maria şi a rezultat fără dubii că Mihai Viteazul a fost tăiat în bucăţi de însuşi Markó Béla, la orele trei dimi neaţa, când voievodul nu a reuşit săşi prindă sabia în mâinile sale făloase! Ştiu că a intervenit şi dom nul deputat cu ceva păreri contrarii, dar Maria la înfruntat şi ia spus direct, aşa cum îi este felul şi credinţa ei în partid: – Domnule deputat, ori eşti de acord cu noi, ori eşti împotriva noastră şi atunci să te duci să te voteze ungurii… Domnul deputat şia cerut scuze, a votat cu noi şi cu Maria, astfel că Markó Béla a devenit de finitiv şi irevocabil ucigaşul lui Mihai Viteazul! Am discutat apoi despre războaiele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, despre Mircea cel Bătrân şi ne am oprit la cutremurele din Japonia şi din Chile… Nu ştim exact de ce, dar neam pomenit ime diat plângând despre dorul morţilor noştri, de ne cazul morţilor din cutremurele de pământ, de dorul eroilor de la ’77 şi de dorul eroilor din ’44… Domnul deputat nea ascultat pe toţi, a plâns alături de noi, nea pupat pe fiecare pe unde a apu cat şi nea promis că dacăl votăm încă un mandat, viaţa noastră o să fie aşa şi numai aşa, adică o feri cire continuă, ca acuma, la bufetul domnului oi! Iam jurat şi noi credinţă pe vecie, vot în una nimitate şi săl ţină Dumnezeu sănătos pentru că a venit vremea să avem şi noi patrioţii noştri ade văraţi şi nu ca până acuma, prefăcuţi, mişei şi tră dători, care să nu ne uite când neo fi mai greu şi mai greu… Nu ştiu exact cum neam despărţit, dar ştiu sigur că după această întâlnire legătura curată şi iar sfântă, după cum sa exprimat Părintele Geană, dintre noi, alegătorii, şi deputatul nostru, domnul Pafnutie, sa cimentat definitiv, astfel că săptămâna viitoare când vom merge la vot nici nu se mai pune problema cine o să fie votat! Unde mai găsim noi un bărbat ca domnul de putat Pafnutie, care să ştie să ne asculte, să ne mân gâie pe creştet ca un părinte, să plângă lângă noi ca un frate, să ne pupe peste tot şi să ne plătească din buzunarul lui toată mâncarea şi băutura de la bufetul domnului oi? Unde? Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
George ROCA (Australia)
LA MUZEU În spatele panourilor de sticlă păsările sorbeau soarele precum un fluviu care se revărsa în gâtlejurile lor pătrunzând adânc în guşile lor asemănătoare cu curbura amforelor ve i din ceramica zămislită de hiperboreni şi păstrată pentru noi în nisipul de aur al unui fund de mare.
AT THE MUSEUM Behind the glass panels birds absorbed the sun like a river overflowing from their throats penetrating deep into their crop resembling the curves of the old ceramic amphorae created by the Hyperboreans and preserved for us in the golden sand of a certain sea bed.
HOŢUL În camera mea nu a intrat nici un hoţ!
Nothing is missing! Why on earth do I still feel stolen by the memories?
CĂPRIOARA NEBUNĂ Culcat, stau cu o ii în işi şi visez la poiana mea cu flori. E atâta linişte şi armonie! Şi totuşi căprioara nebună nu vrea sămi dea pace încercând din nou să mă mângâie cu copita pe albul o ilor mei obosiţi de atâta privit spre spaţiul virtual.
THE CRAZY DEER Nu lipseşte nimic! Dece mă simt totuşi furat de amintiri? THE BURGLAR In my room, no burglar has ever entered!
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
Lying, I rest with my eyes closed and dream of my flowered glade. So mu peace and harmony! But yet... the crazy deer doesn’t leave me alone trying once again to stroke me with her hoof on the white of my eyes tired from so mu staring at my computer screen.
Pag. 97
Vasile POPOVICI
Mie dor de geana pădurii şi de frunzele care plâng (acolo) şi ele de dor de senin de albastru. Nu lăsa frunzele să se usuce, nici izvorul să se ascundă sub sterpe pământuri. Dacă ţiaminteşti… apa era rece, sorbită din pumn cu po a asasinului ceşi soarbe din inima iubitei tăriile propriei crime. Şi stropii răcoreau arşiţa, strânsă undeva şi uitată de secole nepornite la drum.
La ceasu-mplinirii Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci; simt gustul salmastru de lacrimi ce dor, mie dor de cărarea…de paşi pe poteci; nu pune, iubito, iubirii zăvor! La ceasumplinirii, sub zodiestelară, adunătentreagă aevea menirii; prin ,,ierbi” de şopârle aleargă sprinţară reală, nu can visul în ipuirii.
Triolet Nu am speranţe să mai sper, nu mai am vise să visez, na fost şi pentru mine scris sămi fie datumul prosper. Când ursitoareleau ursit, Divinua fost prea auster; în ce să cred, în ce să sper când nu mia dat şi mie crez!?
Sete de albastru Mie sete şi dor de senin de albastru, deo parte infimă dealbastru, atât cât sămi pot regăsi privirile rătăcite, bolnave şi întrebătoare.
Pag. 98
Sunt un egoist, ba încă şi mai mult dacămi doresc cu po ă de asasin sămi regăsesc negăsirea, întro infimă clipire dealbastru. Şi totuşi, setea dealbastru clinteşte din loc ca pe o stâncă pornirea mea în recăutarea negăsirii.
Pământul ca o punte Îţi aminteşti? era prin vară, canicula cădea pe noi; erai copilă şi sprinţară, prin luncă eram singuri, noi. * * E ger, e iarnă, crivăţ bate şimi spulberă hiperboree; sunt cam adus puţin din spate, iar tu…tu eşti acum femeie… * * O moartei pentru fiecare, iar viaţa esteo datorie; pământui puntea peste care păşim ,,voioşi” spre veşnicie.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
VIAŢA CĂRŢILOR
Texte critice semnate de Emilian Marcu Vasile Mic, Naşterea aurorei, Editura Eikon, Cluj Napoca, 2013, 168 p Cu un cuvânt de reverenţă pe coperta a patra semnat de criticul şi istoricul literar Petru Poantă. Regretatul critic şi istoric literar Petru Poantă, poate printe ultimele sale texte critice despre o carte de poezie, cel atât de brusc plecat în lumea stelelor pentru a ne artăta de acolo care este cu adevărat “poziţia astrelor”, spunea despre poezia lui Vasile Mic următoarele: “De la celebrarea solemn, uşor emfatică, a iubirii până la evocarea cantabilă şi luminosă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu invizibil, cu alternanţe între un fantezism jubiliar şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastic şi limbajul abstract”. Şi cred că nu se poate face o mai corectă şi mai pertinentă analiză a poeziei lui Vasile Mic, cel care, cu discreţie, îşi duce veacul cre ator, undeva în satul Coca din Oaş şi uneori în oraşul Satu Mare, din satul cel mic , poetul Vasile Mic merege în satul cel mare unde îşi scrie, cu răbdare şi tenacitate poezia. Citind cele câteva note biobibliografice de pe manşeta copertei a doua, am constatat că un anume fapt ne leagă încă din fragedă tinereţe. Am debutat în acelaşi an, 1974, şi la aceeaşi revistă, Familia, şi asta nu e deloc puţin lucru. Evoluţia sa poetică a fost apoi legată, în primul rând, de revistele şi editurile ardelene, acolo unde şia desăvârşit studiile, la universitatea clujeană, în com pania generaţiei de aur a echinoxiştilor, deveniţi de mult mari personalităţi ale literaturii române. “Vis în pădurea de mesteceni”, “Fereastra din vis”, “Scara de lumină” “Dispariţia din context”, “Co pacul de argint” sau “Povara comorilor” sunt câteva dintre volumele de poezie ale lui Vasile Mic, volume care preced pe acesta intitulat “Naşterea au rorei”, volume care conturează un univers liric put ernic, distinct, rod al unei elaborări lucide şi nu “a spontaneităţii naturale “ aşa cum remarca şi Petru Poantă. “ ăranul/ îşi va căuta/ în sine/ Puterea.// Pământul,/ Din când în când,/Sigur va reveni/ în visele sale”. Meditaţiile despre viaţă, cum sar fi putut altfel, îl bântuie şi îl fortifică când spune: “Asta înseamnă/ Să trăieşti/ Ca un om obişnuit.//Nici o dimineaţă/ Fără zâmbetul tău,/ Nici un anotimp/ In diferent ţie.// Femeia/ Şi patria/ Ochii albaştri.../ Chiar mau trezit/ Din visare”. Limbajul laconic, esopic uneori, conturează în cele mai multe dintre poemele sale, metafore subtile, metafore care de schid porţi spre o lume încărcată de simboluri, o lume pe care Vasile Mic o trăieşte din plin. Adeseori se remarcă entuziasmul şi efuziunea care îl cuprind pe poet atunci când se apropie de lumea satului, de lumea patriei şi de lumea cuvântului. Ion Paranici, Din cele câte au fost, Editura Muşatinii, Suceava, 2013, 172 p. Cuvânt înainte ( O Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
voce) semnat de poetul Marcel Mureşeanu. O voce şi o conştiinţă de ziarist, de om al cetăţii dar şi un prieten adevărat este poetul şi ziaris tul Ion Paranici, care, prin truda sa de o viaţă asupra cuvântului a ştiut să modeleze, întru frumos carac terul uman, de a evidenţia relaţia interumană, până la devoţiune. “Un ziarist exemplar, înzestrat cu stil, morală şi temeritate, Ion Paranici, urcă la bord (într o corabie în marea vâltoare a timpului) alăturide noi” spune poetul Marcel Mureşeanu, cel care ani la rând a fost luptător, umăr la umăr, în tranşeiele lit erare, alături de autorul pe care îl prefaţează. Şi Mar cel Mureşeanu, şi Ion Paranici, dar şi alţi literaţi şi nu numai, pe unii îi evidenţiază autorul în această carte, au trudit, şi nu a fost deloc uşoară această trudă, să contureze un univers special aşa cum este universal bucovinean şi săl impună în plan naţional, acolo unde îi este locul. Ion Paranici a reuşit prin cartea sa să pună în faţa cititorilor personalităţi remarcabile dar şi oameni de excepţie. Paleta de descrieri culturale pe care o prezintă Ion Paranici în “Din cele câte au fost” este vastă pentru că aproape nimic din toate acestea nu laulăsat in diferent. Organizator sau participant a ştiut să sin tetizeze esenţialul, şi apoi, cu har, săl readucă la viaţă prin aceste pagini literare şi săl prezinte citi torului. În “Din cele câte au fost” Ion Paranici selectează, sunt convins că foarte puţine stampe de spre oamenii şi locurile bucovinene. Stilul său, nici sentimental dar nici agresiv, nici prea concret dar nici idealizant, adduce în prim plan, prin paginile acestei cărţi o galerie de personalităţi din Bucovina pe care Ion Paranici îi vede întâi ca oanemi şi apoi ca artişti, considerând că pentru a cunoaşte scri itorul, pictorul, istoricul, critical literar, muzicianul, sau ziaristul din acest areal, dintro cetate, aşa cum este Suceava, trebuie mai întâi să ai posibilitatea de a pătrunde în sufletul omului. Aşa se întâmplă atunci când este vorba despre Ilie Dan, Grigore Ili sei, Mihail Iordache, George Sidorovici, Mihai Ia cobescu, Ioana Nistor, Dimitrie Loghin, Ion CarpFluierici sau pianiştii şi muzicienii: Horia Mi hail, Mihaela Spridon, Oana KalmuskiZarea etc. Literatura, muzica, pictura sunt toat aceste arte prezente în cartea “Din cele câte au fost” şi nu sunt prezente deloc ostentativ, ci cu multă prietenie, sen sibilitate şi înţelegere, cu oarecare discreţie, autorul dorind, dintrun bun simţ deosebit, să rămână mereu în planul second, mulţuminduse cu rolul de ghid şi nu de “actor”, pentru că întreagă această carte, exemplar scrisă, se bazează pe ceea ce multor autori le lipseşte şi anume, discreţia. Fără a fi făţişă, totuşi în paginile acestei cărţi se strecoară şi asta se simte, o fireacă undă de tristeţe, tristeţe care îl încearcă pe Ion Paranici, aşa cum se poate descoperi la lectură, mai ales în paginile dedicate lui George Sidorovici, Ioanei Nistor, Mihail Iordache sau Ion CarpFluierici. Am simţit, şi o spun fără rezerve, o reală plăcere şi o delicată bucurie să lecturez paginile acestei cărţi, şi nu pot fi bănuit a avea o relaţie de amiciţie deosebită cu Ion Paranici, ci doar
Pag. 99
pentru că acel aer bucovinean ma prins atât de bine. Laş îndemna pe Ion Paranici să nu se oprească aici cu asemenea destăinuiri ci, să continue, prezen tândune multele dintre personalităţile pe care lea cunoscut în anii cât a fost în presa suceveană, şi de ce nu ? şi pe cele pe care lea cunoscut după această perioadă. Cu bune dar şi cu rele, pentru că, din câte ştiu are şi asemenea întâmplări. Cecilia Moldovan, Cartea de identitate a pri vighetorii, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 88 p. Prefaţă semnată de Dan Bogdan Hanu. Cuvânt de însoţire pe coperta a patra Ion Roşioru. Despre condiţia poetului în cetate, pare a vorbi poezia Ceciliei Moldovan, în volumul “Cartea de identitate a privighetorii”, în care spune chiar în poemul de deschidere: “orice tril era luat ca un afront la mărginirea lor/ nu înţelegeau că vocea era trecută/ în cartea ei de identitate/ şi nici că ea cu sârg şio exersează…” ştiind că: “ ele (vecinele) îşi căptuşesc febril cuibul/şi zborul de zi/ cu duminici când îşi ostoiesc năduful/ cu câte un fulg smuls din penajul măiastrei”. Poeta Cecilia Moldovan ştie şi simte că: “ trec agale prin piaţa viselor îngheţate” ascultând şi urmărind “ paşii celui careşi cară feri cirea “. Cele trei grupaje care compun această carte sunt doar aparent distinct, pentru că ele, în fond, au comună tema, “bagajul cultural aşa cum remarcă Ion Roşioru, al autoarei este organic asimilat în dis cursul poetic” În cazul poemelor/poemului, pentru că această cart este de fapt un poem amplu, “Cartea de identitate a privighetorii”, mitologia acestui peisaj liric îi dă posibilitatea de a “ţese” “motive imagistice” care dau coerenţă şi consistenţă po emelor, până aproape de pierderea identităţii” aşa cum se poate observa din poemul “Scriem prin noi înşine” : “Stau la coadă cu doruldedor/ la Muzeul literaturii române/ până ce treptele se duc la culcare/ maiestuos Mihai şi Nichita/ cară în spate uşorii uşii”. Acest joc dea depersonalizarea, pentru că de fapt este un joc propus cititorului, cu tentă marinsoresciană o prinde foarte bine pe Cecilia Moldovan şi în acest poem dar şi în altele pentru că îi dă astfel posibilitatea de aşi desăvârşi discursul liric aproape pe nerăsuflate. Cecilia Moldovan pare un alegător de cursă lungă ,mereu temător să se oprească să bea apă sau chiar să respire, pentru că poemele şi le spune dintro răsuflare. Cu câtă naturaleţe spune” Mirajul calului a zăpăcit fiecare bărbat din familie/ chiar şi fetele călăreau unul din lemn cu hamurile pictate...”...” după descălecarea bunicului trăsura fără roţi/ jeleşte prin fundul curţii/ ca să ne înveselim miam pus voalul de mireasă al mamei” sau un poem în vers clasic, poem de o frumuseţe specială, care îmi dovedeşte că autoarea are un potenţial liric remarcabil: „Adulmec târzia primăvară fără nici un nor/ Caldă precum pâinea acuma scoasă din cuptor// Dar pentru pretinsami vină ce linişteami răstoarnă/Deami fi lăsat iubirea însloiuri reci de iarnă// Mă lascondusă la primul zid
Pag. 100
de flori ivit/ Legată la ochi cun şal din frunze îm pletit” E, întrun anume fel o frumoasă definiţie a poeziei această stare în care poeta este „legată la ochi cun şal din frunze împletit”. Dorinţă, nesiguranţă, aşteptare, împlinire se aglomerează prin metafore în această „carte de identitate a priv ighetorii”. „De altfel, o constanţă bine temperată, substanţială, a poeziei Ceciliei Moldovan, mi se pare o anume specie de intimism insinuat din fundal” remarcă , în prefaţa sa, la această carte poetul Dan Bogdan Hanu. Cred că acest intimism insinuant din fundal intimist care, adeseori trece totuşi în prim plan, tonifică şi revigorează pezia Ceciliei Moldovan, dândui coerenţă şi substanţialitate aparte. Camelia Iuliana Radu, Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014, 134 p. Prefaţă de Calistrat Costin. Construinduşi întreg demersul liric pe antiteză, Camelia Iuliana Radu este preocupată mai mult de rezultatul efectului asupra cititorului şi mai puţin de realizarea efectului în sine. Poemele sale se în scriu foarte bine în textura motoului ales, motto care spune: am deschis/oarbele ferestre/ ale negru lui/ şi am văzut/ contrastul său/albul”. Mesajul transmis din aceste versuri conturează un univers liric oximoronic, un univers liric în care „ tristeţi mestecate cu migală/ schimburi de mărfuri/ despachetează noaptea/ când umbrele mai mari decât trupurile/ desenează treceri pe zăpadă//vârful arderilor împrăştie cenuşa/ albă” (energii şi informaţii)sau „valurile dospesc pâini negre/ pe care le scuipă la ţărm/ cu un cuptoral cărui foc rămâne departe”. Există în poemele sale o abundenţă de tonuri negre, tonuri care nu sunt neapărat mortu are, deşi autoarea provine din mediul bacovian, cu un negru în care „ se adună conceptele în horă” atunci când cineva „ va da contururi noi pentru stele”. Camelia Iuliana Radu pare mai degrabă o nemulţumită a ordinii care o înconjoară şi încearcă să „traducă lumea” după propriile sale coordonate ştiind că „apa a murit între dantelele fricii” acolo de unde pentru ordinea ei „răsare uneori veşnicia”. Un adevărat război pare a duce, cu sine, dar şi cu lumea, război din care reuşeşte să trimită un „jurnal de război” spre cititori şi de unde se poate descoperi că „ visele huruie nedesfăcute” şi pentru că „ soldatul mestecă absent/ doar puşca tresare şi timpul”. În această lume dezarticulată a ei, autoarea descoperă că „visele mele şuşotesc în altă limbă/ cu alt înţeles”. E multă dezordine imagistică în cartea aceasta „negru de zăpadă” şi pentru faptul că autoarea se află în ipostaza de permanente căutări ale sinelui, de ruperi de ritm care adesea i se par greu de supor tat. Cămaşa de forţă a poeziei, la Camelia Iulian Radu încă nu este, cu adevărat, închisă la toţi nas turii şi poezia, atâta câtă este, se pierde prin aceste indecizii.
Onyx
An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014
http://cititordeproza.ning.com/ https://twitter.com/CititordeProza https://www.facebook.com/CititordeProza http://cititordeproza.wordpress.com/ https://www.facebook.com/cititor.de.proza.republica https://www.facebook.com/groups/306502209398674/
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI '' ITACA '' - DUBLIN http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ https://www.facebook.com/sufletromanescdublin
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI LONDRA
http://centruldepromovareaculturiilondra.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareLondra email: centruldepromovarelondra@gmail.com
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE ''PORŢILE NORDULUI''
http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareBaiaMare