Onyx 9

Page 1


Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK )

Redactor şef: Ioan MITITELU

Secretar general de redacţie: Constantin HUŞANU

Corectură: Gabriela Aprodu

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Ioan BABAN Gheorghe NEAGU Ovidiu PECICAN Attila BALAZS(Slovacia) Adrian GRAUENFELS (Israel) NACHE MAMIER Angela (Franţa) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia) Emanuel POPE (Marea Britanie)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui)

Adina HUIBAN Adrian BOTEZ Ana Maria GÎBU Anton Vasile IEŞEANU Bogdan ULMU Boris MEHR Calistrat COSTIN Constantin ARCU Corina MILITARU Dan CARAGEA Doina DRĂGUŢ Dorina ŞIŞU Emilian MARCU Eugen EVU

Geo GALETARU George PETROVAI George POPA George RIZESCU George ROCA (Australia) George STANCA Gheorghe NEAGU Horia Crios Ioan BABAN Ioan MITITELU Ioan TODERIŢĂ Ion Gheorghe PRICOP Ion N. OPREA Liviu PAPUC Liviu PENDEFUNDA

Lucian GRUIA Lucian Ştefan MUREŞANU Lucian VASILIU Luminiţa AMARIE (Anglia) Mariana PÂNDARU BÂRGĂU Mariana Zavati GARDNER (UK) Marina-Raluca BACIU Melania CUC Octavian LUPU Petre Ioan CREŢU Petru SOLONARU Silvia BITERE Ştefania OPROESCU Theodor CODREANU Vasile POPOVICI

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE CEZARINA OLTEANU COPERTA: PICTURA DE CEZARINA OLTEANU

Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2344 – 3855 ISSN-L 2344 – 3855 Tipărită la Editura PIM Iaşi


Onyx Revistă editată de Centrul de excelenţă în promovarea creativităţii româneşti Londra (UK ) Anul III Nr 1-2(17-18), ian.-febr. 2014

email-ul centrului: centruldepromovarelondra@gmail.com email-ul revistei: revistaonyxlondra@gmail.com


CUPRINS Editorial

Ioan MITITELU

3

53

BABA ŞI REVISTA DE EMIL TITOIANU

DEALUL FĂRĂ NUME

George POPA

Anton Vasile IEŞEANU

4

Theodor CODREANU

Dan CARAGEA

9

Geo GALETARU

Constantin ARCU 18

Ion N. OPREA

21 23

TREI TIPURI DE LOCUIRE ROMÂNEASCĂ: BRÂNCUŞIANĂ, CIORANIANĂ, ELIADESCĂ

Lucian Ştefan MUREŞANU

27

NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ

George PETROVAI 70 A FI SAU A NU FI KAFKIAN

Boris MEHR 77 BRIȘCA, ARTA ȘI ARTRITA

Ioan BABAN78

31

CONCERT, O MIE DE AMPRENTE, MĂ VĂD PE MINE, IAR O SĂMI SPUI... E-ATÂTA DOR ÎN MINE...

EMILIAN MARCU

Liviu PAPUC

67

ISTORIA INTERZISĂ A OMENIRII ŞI CONEXIUNEA EXTRATERESTRĂ DE MARVIN WHITE

FULGURAŢII... MONO-DIALOGATE (1978-1981)

Ioan TODERIŢĂ

65

POEZIA SILVIEI BITERE: UN COPIL CARE A CRESCUT MARE

PE PĂMÎNT STRĂIN

Lucian GRUIA

63

CUPLU ŞI SPECTATOR

NOAPTEA DE LA BLAIR HOUSE

Lucian VASILIU

59

UNCHIUL VANIA

IN PRINCIPIO FUIT EMINESCU”

33

MITROPOLITUL NECTARIE ÎN ACTUALITATE

Dorina ŞIŞU 79

Horia Crios 34

AM DEVENIT, REGULAMENT DE FORMĂ, NU AM LĂSA, AM ÎNȚELES

PRELUDIU LA O FUGĂ, GODEAMIU

Eugen EVU 80

Bogdan ULMU

BALADĂ, AUMBRE, BALADĂ, COLIND LAIC, TAHIOGRAME, PASĂREA HAAR

35

CEHOV, DE VIȘNIEC (II)

Silvia BITERE

Calistrat COSTIN 36

3. POETUL UMBLĂ GOL PUŞCĂ PRIN EL, 2. BULETIN DE CONSTANŢA, 14, PARCUL TĂBĂCĂRIEI

AMANŢI FLĂMÂNZI. NU INTRAŢI, ŞARPE... BUN!, LA „MOULIN ROUGE”...

Emilian MARCU

37

MOTIV DE DEZGHEŢAT APELE, LUPTĂTORUL LA POALELE MUNTELUI, ÎN DACIA FELIX GRÂUL

Liviu PENDEFUNDA

38 40

INIMA – FLOARE DE RODIE, MAMA , ÎNVINGĂTORUL, O CRUDĂ SECVENŢĂ, UMBRA DIN NORD

41

CERCUL MIŞCĂTOR,MERGEAM DEODATĂ,FORMA SUFLETULUI, SUFLETUL RĂTĂCIT OCHIUL DE LUMINĂ, ÎNCERCARE PĂRELNICĂ, TRUPUL CONFIGURAT

George STANCA

DUBLA

82

TESTAMENT PENTRU VIAŢĂ, UŞILE, INFUZIE, AŞTEPTARE, LECŢIA DE LIMBI STRĂINE, DEFINIŢIE

84

MAPAMOND, SEZONUL, SPECTACOL

Mariana PÂNDARU BÂRGĂU Doina DRĂGUŢ

Luminiţa AMARIE (Anglia) Marina-Raluca BACIU 83 Melania CUC

ÎNSEMNUL PALATULUI ÎNSTELAT

81

42

ROBINSONADA, A LA ROBINSON CRUSOE

Ştefania OPROESCU

43

JOACA DE-A MILA, PURGATORIU, REINCARNARE SIAMEZĂ, MEREU ÎN ZIUA A ŞAPTEA, PALIMPSEST

Petre Ioan CREŢU 85 POEMUL DE SÂMBĂTĂ, POEMUL DE MARŢI, PIEZIŞ DE-A LUNGUL UNUI GÂND

Ion Gheorghe PRICOP

86

ROD DE VIAŢĂ NOUĂ, ELIAHOR

Ana Maria GÎBU

87

ORA DE PICTURĂ, PACT, CAUT ALB PRINTRE RAMURI, EŞTI CU MINE

Mariana Zavati GARDNER (UK) 88 CONFERINTA DE FAMILIE, DE VÂNZARE

Octavian LUPU

90

Gheorghe NEAGU 44

„BREAKING NEWS” PE ÎNŢELESUL TUTUROR, CINEVA CARE NU ÎNŢELEGE DESPRE CE ESTE VORBA ..., ... PREZINTĂ ALTUIA CARE NU ŞTIE ..., ... CEVA CE NU EXISTĂ.

AŞA CUM SUNT, THE WAY I AM, LACUL, THE LAKE

Corina MILITARU 92

Adina HUIBAN

STADII ALE NEFERICIRII

45

N-A MAI FOST ZI, NU ŞTIU SĂ VĂD, PE ATUNCI ÎNCĂ NU SE FĂCEA ZIUĂ, EL ERA PRETUTINDENI, M-AM HOTĂRÂT SĂ VIN

Adrian BOTEZ

46

IARNA POETULUI, EPILEPSII HIBERNALE, CÂRCEI DE IUBIRE

Petru SOLONARU 47 DE EȘTI TU TEMEIUL., VELIERUL CLIPEI, TRANSFIGURARE VINOVATA KARMĂ....

Ion PACHIA-TATOMIRESCU 48 NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI

DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (1)

Pag. 2

George RIZESCU 94 ÎNTÂLNIREA

George ROCA (Australia)97 LA MUZEU, AT THE MUSEUM, HOŢUL, CĂPRIOARA NEBUNĂ THE CRAZY DEER

Vasile POPOVICI

98

LA CEASU-MPLINIRII, TRIOLET, SETE DE ALBASTRU, PĂMÂNTUL CA O PUNTE

VIAŢA CĂRŢILOR 99 TEXTE CRITICE SEMNATE DE EMILIAN MARCU

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Editorial Baba şi revista

P

rin anul 2000 la o emisiune de la televizor o duducă realizatoare de programe stătea de vorbă cu poeta Nina Casian care povestea despre un interviu de al ei dat pe perioada socialistă a României undeva printr­o ţară occidentală, ţară care şi pe atunci se afla în mult prea slăvitul regim capitalist. Printre alte întrebări care i s­au pus a fost şi întrebarea eie pentru vremurile dintotdeauna (care s­ar traduce: în vremurile de atunci, de acum şi din viitor): cum îşi câştigă pâinea cea de toate zi­ lele. Au urmat două nedumeriri. Prima a intervie­ vatei care s­a mirat foarte că i s­a pus o asemenea întrebare ce părea fără sens ea fiind poetă recunos­ cută, membră a Uniunii scriitorilor din România având în felul acesta o existenţă asigurată şi a doua a nedumerire a fost al realizatoarei interviului care nici în ruptul capului nu­i venea să creadă răspun­ sul. La întrebarea cum îşi câştigă existenţa zilnică Nina Casian a răspuns că este scriitoare la care ime­ diat a venit întrebarea următoare: „Bine, bine, asta înţelegem noi dar cu ce trăiţi?”. De unde se vede că a apărut un impas. Cea care realiza interviul nu­i venea să creadă nici în ruptul capului că există o so­ cietate pe lumea aceasta unde se poate trăi din scris iar Nina Casian nu se prea întrebase cum îşi câştigă pâinea zilnică scriitorii din capitalism. Este departe de mine intenţia de a ridica în slăvi un regim represiv în ceea ce priveşte orice formă de exprimare a opiniilor personale cum era atunci la noi, dar de abia în zilele noastre când am „construit” şi noi tot într­o veselie capitalismul în ţara noastră, vedem cu stupoare, cu durere şi de cele mai multe ori cu ruşine în ce situaţie au ajuns nu numai scriitorii din epoca noastră prezentă ci re­ prezentanţii culturii în general. Într­o perioadă când vedete sunt nişte „para­ şute” care nu lucrează nicăieri, nici nu au lucrat vreodată, îşi expun pe ecran nişte sâni burduşiţi cu silicon, nişte buze umflate cu botox de parcă ar fi luat toată săptămâna numai pumni în gură şi dintre care multe sunt convinse că Scrisoarea III­a a scris­ o Guţă, Salam sau Adrian Puradelu Minune, iar ac­ tori mari care au adus faimă scenei româneşti sunt siliţi să apeleze la expediente pentru a­şi câştiga cât de cât nişte bănuţi pentru o pâine şi­o legătură de ridi i. Nu pot uita cazul lui Sandu Sticlaru care a fost nevoit să­şi des idă în bazar un mic atelier de făcut ei de yale. În capitalism este clar, nimeni nu are nevoie de cultură ci doar de ceea ce aduce bani. Asta este pro­ blema de bază. Se ştie că niciodată cultura nu a adus bani şi de aceea a ajuns acum cenuşăreasa so­ cietăţii. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Avem scriitori buni, unii iar geniali dar gla­ sul lor nu poate fi auzit nefiind preluat de mijloa­ cele de diseminare a culturii în rândul maselor. Apar pe ici­colo diferite publicaţii unele de valoare naţională sau internaţională dar acestea sunt urgent reduse la tăcere de lipsa de fonduri. Şi în plus a apărut şi un imens curent de tâmpenie curat parcă de extracţie proletcultistă, localismul cultural adică fiecare comunitate să­şi aibă propria sa revistă de cultură în care vor fi publicaţi doar cei din loca­ litate sau din zona respectivă. Sunt adesea primari care mai finanţează pentru un număr câte o publi­ caţie locală, publicaţie despre care nici măcar cei din localitate nu au habar. Revistele mari care au rămas de pe timpuri, în majoritate, au devenit „reviste în­ ise” adică fiecare are un anumit număr de autori pe care­i publică şi cu asta basta, alţii pot să bată la poarta lor şi cu buzduganul şi nu vor avea niciodată acces. Dar să ne întoarcem să vedem care este atitu­ dinea celor care diriguiesc din posturi înalte viaţa socială a judeţelor. Mai anul trecut, redactorul­şef de la o revistă de literatură care într­un fel adusese o oarecare faimă judeţului fiind cunoscută iar şi dincolo de hotarele ţării, a apelat la cel mai mare jupân (baron?) din capul judeţului care din postura de ditamai preşedinte al Consiliului judeţean a dat un răspuns stupefiant: „Domnule eu nu am timp de prostii, să eltuiesc 500 de lei pe tipărirea unei reviste când numai medicaţia unei babe de la Ghermăneşti costă judeţul 2000 de lei pe lună”. Eu, încă uimit, ce­aş putea zice? Ce să fac dacă mama m­a făcut un tip foarte în­ ţelegător de felul meu, tolerant, împăciuitor, ce mai încolo, încoace, un fel de mama răniţilor. Şi de aceea ascult orice of şi caut metode de îmbărbătare pentru cei care au căzut în butoiul cu melancolie sau şi mai rău, Doamne fereşte! Dar sunt şi estii pe care nu le înţeleg şi pace şi atunci începe să mă râcâie pe un­ deva îndoiala că lumea aceasta este cea mai dreaptă dintre lumi doar fiindcă a fost descoperită de de­ mocraţia americană care i­a democratizat amiabil şi pe alţii (cu tunul, tancul şi ra eta). Onorabilul din fruntea judeţului fiind înainte de 1989 un brav inginer zootehnist acum gândea tot la fel. Eu nu am nimic cu baba ceea care se pare că este din sat cu stimabilul, trebuie şi ea să atingă suta de ani planificată pe plan local dar ce are de­a face asta cu revista. Oare se poate pune în balanţă? Şi uite aşa revista a murit iar baba trăieşte bine mersi! Eu zic doar că bine ar fi fost ca să fi trăit amândouă. Dumneavoastră ce ziceţi?

Emi l Titoi anu Pag. 3


George POPA

In principio fuit Eminescu Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Constantin Noica Ceea ce este hotărâtor pentru intrarea unui poet în memo­ ria universală este crearea unor concepte şi a unor viziuni care apar pentru întâia oară în gândirea poetică. În cele ce urmează, prezentăm un rezumat succint al deschiderilor originale ­ gnoseologice şi onto­ axiologice ­ efectuate de Eminescu în lirica sa, deschideri pe care le­ am dezvoltat în scrieri anterioare, (reunite în volumele Luceafărul – Treptele spiritului hyperionic (2010) şi Eminescu sau dincolo de absolut (2011). Natura geniului

“De observat că în parcursul metafizic al iubirii, Eminescu urmăreşte un timp drumul platonician, adică suişul de la iubirea pentru frumosul fizic absolut din lumea sensibilă spre esenţa sa arhetipală cerească, realizându-se „Erosul divin” de care vorbeşte Diotima. Dar autorul Luceafărului depăşeşte acest parcurs: de la Dumnezeul creaţiei transcende la Primordialitatea dinaintea genezei, unde are loc împlinirea absolută a confundării în iubire. Prin iubire a fost făurită lumea, Unul voind să-şi creeze astfel un alter ego pentru a ieşi din singurătate, şi tot prin iubire se face drumul înapoi, în Preludiu, scurtcircuitându-se Creaţia, care a fost imperfectă. Dar nu mai este un act ontologic, ci axiologic”

Pag. 4

Una dintre cele mai importante priorităţi eminesciene este definirea geniului. Ea se găseşte în parte în Luceafărul, unde natura geniului este văzută ca o entitate străină lumii pământeşti, dar aparţinând sferei existenţiale a Demiurgului. Rolul încredinţat aici eonului de sus, geniului, este ca, unindu­se cu o făptură pămân­ tească, iubirea să restabilească pe Unul primordial dinainte ca acesta să se manifeste, deoarece lumea creată a fost o neizbutire, o lume pieritoare. Dar această tentativă reparatorie cu ajutorul iubirii nu reuşeşte; pe de o parte, pentru că pământeana îi cere lu­ ceafărului să coboare la starea de muritor; pe de altă parte, Demiur­ gul refuză lui Hyperion dezlegarea de nemurire fiindu­i teamă că, prin această încălcare a legilor eterne ale primordialităţii, ar urma prăbuşirea întregii lumi a increatului, aşa cum stă scris într­o va­ riantă a Luceafărului : Tu adevăr eşti datorind / Lumină din lumină. / Şi adevărul nimicind, / M­aş nimici pe mine. / Prin urmare, în con­ cepţia lui Eminescu, „adevărul” este Dintâiul, Unul. Ieşirea din pre­ geneză, este neadevăr, creează neadevărul. Eminescu nu a fost însă mulţumit de această viziune despre geniu aşa încât intenţiona „să modifice legenda Luceafărului şi să în­ alţe cu mult sfârşitul à la Giordano Bruno”. Relevarea adevăratei identităţi a geniului este făcută în postuma denumită de G. Căli­ nescu Povestea magului călător în stele, de D. Murăraşu Feciorul de îm­ părat fără stea ; considerăm însă că denumirea mai adecvată ar fi Lume şi Geniu, pentru că tema acestui poem este neta delimitare din­ tre cele două sfere existenţiale. Aici geniul nu mai este privit drept o entitate astrală, diametral opusă unei făpturi pământeşti, adică nu mai aparţine lumii noastre, ordinei ontologice a lui Dumnezeu, ci este un străin într­un spaţiu existenţial străin, unde nu are „nici înger şi nici stea”, aceasta dăruind omului „norocul” iubirii. Geniul este „o lume în lume”, nu se află în planul Creaţiei şi, din acest motiv, Dum­ nezeu nu îl recunoaşte, „se împiedică de cifrul său”. El este gândire pură şi după ce se va elibera din „corpul cel urât”, geniul va crea o lume a sa proprie, paralelă celei a lui Dumnezeu. De notat că iubirea intervine şi în poemul la care ne referim, şi anume, spre sfârşit, unde făptura iubită apare însă drept o creaţie a cântului poetului, şi nu se întrupează aici, ci într­o lume dincolo de a omului. inem să subliniem faptul că în acest vast poem, unde sunt puse faţă în faţă geniul şi lumea umană, componentele antitezei nu Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


mai sunt simple alegorii, aşa cum are loc în Luceafărul, ci sunt realităţi ­ ireductibile una la cealaltă. Rezultă din acest poem că în Eminescu şi­au dat întâlnire două entităţi: eul intramundan şi sinele transmundan, adică geniul redat sie­însuşi ­ „Simţindu­ mă deasupra omenimii, neatingând, neatins, solitar”(Su­ netul păcii). Această diadă constituie „diferenţa ontologică”, „diferenţă de identitate” la Eminescu. Ea nu se află între „micul eu” al lumii materiale şi eul poetic transfigurator al lumii căreia îi aparţine, ca în concepţia lui Heidegger, ci între eul entitate a lumii noastre ­ şi geniul „coborât” intramaterial dintr­o sferă existenţială străină, diferită de cea a Creatorului. Şi nu se află nici între eul empiric şi eul transcendental eli­ berat de empiric din gândirea fenomenologică, geniul constituind o a treia realitate. Conceperea geniului ca aparţinând unei alte ordini ontologice, constituie cea mai radicală viziune asupra geniului, depăşind definiţia formulată de Ar­ thur Schopenhauer în „Lumea ca voinţă şi reprezen­ tare”: unicitate, solitudine, inadaptabilitate, inteligenţă pură, gândire sub perspectivă universală şi sub specie aeternitatis. Precum se ştie, Eminescu a fost conştient de propria sa genialitate încă din prima tinereţe, scriind în Replici: „Eu sunt un geniu,/ Tu o problemă”, iar în Geniu Pustiu : „Dumnezeul geniului m­a sorbit din popor aşa cum soarele soarbe un nor de aur din marea lui de amar”, pentru ca mai apoi, în poemul Lume şi Geniu, să se considere aparţinând altei lumi, paralelă celei a lui Dumnezeu, de care se izolează prin unicitate („Fost­ am în lume unic”), iar în Odă (în metru antic), după ce a vieţuit şi depăşit experimentările mistuitoare din lumea umană ­ viaţa ca atare, suferinţa, dragostea. visul, moartea ­ să se redea sie­însuşi. Arheul – identitatea eternă a fiecărui om În scrierea în proză, Archaeus, Eminescu for­ mulează un concept personal privind individualitatea spirituală umană, şi anume, arheul. Nu este vorba de arhetipul platonician, model absolut aflat în transcen­ dent, a cărui răsfrângere pieritoare sunt entităţile lumii sensibile ale imanentului. Arheul constituie esenţa, ADN­ul onto­axiologic al omului. Este princi­ piul etern din fiecare existenţial, afirmă Constantin Noica, „entitatea eterică din corpul spiritual dotată cu cea mai înaltă clar viziune”, scrie Rudolf Steiner, o „minte cosmică deschisă spre înţelegerea ortosensuri­ lor primordiale ale lumii”, consideră Mihai Drăgă­ nescu. Şi Eminescu adaugă faptul că suntem pedepsiţi ori de câte ori ne „jignim” arheul, propria noastră identitate spirituală. În raport cu „micul eu” empiric, de serviciu în experimentarea cotidianului din lumea străină unde a fost „aruncat”, geniul eminescian îşi recu­ noaşte drept arheu luceafărul ­ „Ca un luceafăr am tre­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

cut prin lume”, o entitate ce pare intermediară între pla­ nul mundan şi tărâmul străin, transmundan, al geniu­ lui. Sensul cosmic al iubirii Iubirea în sens de confundare cosmică apare în diverse mituri, mai ales în gândirea hindusă. Emi­ nescu suie însă gradual la extrema posibilă a sensului contopirii. După ce eternul feminin este văzut ca un prototipar ideal hiperboreean, în următorul catren de model persan :Femeia goală răsturnată­n perne / Frum­ seţea ei privirilor aşterne. / Nu crede tu că moare ea vreo­ dată, / Căci e ca umbra unei vieţi eterne .­ / are loc mai întâi contopirea cu natura, dizolvarea în inefabilul cos­ mic: Adormind de armonia / Codrului bătut de gânduri, / Flori de tei deasupra noastră /Or să cadă rânduri, rânduri. ­ / apoi singurătatea în doi infuzează suflet naturii : „Voinţa ei ş‘a ta de se’mpreună,/ Atunci e suflet în întreaga fire” ­urmează sacralizarea iubirii : „Amorul meu este atât de sfânt/ Cum nu mai e nimica în cer şi pe pământ”, suişul continuă spre confundarea cu divinitatea – unio mystica : / Două inimi când se­mbină, / Când confund pe tu cu eu /E lumină din lumină, / Dumnezeu din Dumne­ zeu. ­ / Iar, în final, se transcende în preludiul gene­ zei, substituind pe creator : „Îngere! Suntem în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creaţie… acel spirit divin eram noi…Misterul divin suntem noi – noi în momentul acesta vom purta toată lumea în inimi... O jertfă infinită marelui spirit”. (ms. 2276 II). Ca atare, pentru Eminescu confundarea în iu­ bire însemna reinstituirea Ajunului, substituirea Unu­ lui premergător creaţiei, pentru a se transcende impasul făuririi unei lumi pradă suferinţii şi morţii. În felul acesta, are loc extrema radicalizare a viziunii iu­ birii, a finalităţii ei ultime, inedită în lirica universală. „Farmecul sfânt” eminescian constituie energia ma­ gică a inimii şi a spiritului care înaripează diada de­ venită monadă pentru saltul radical în Neînceputul creaţiei. De observat că în parcursul metafizic al iubirii, Eminescu urmăreşte un timp drumul platonician, adică suişul de la iubirea pentru frumosul fizic absolut din lumea sensibilă spre esenţa sa arhetipală cerească, realizându­se „Erosul divin” de care vorbeşte Dio­ tima. Dar autorul Luceafărului depăşeşte acest parcurs: de la Dumnezeul creaţiei transcende la Primordialitatea di­ naintea genezei, unde are loc împlinirea absolută a confun­ dării în iubire. Prin iubire a fost făurită lumea, Unul voind să­şi creeze astfel un alter ego pentru a ieşi din singurătate, şi tot prin iubire se face drumul înapoi, în Preludiu, scurtcircuitându­se Creaţia, care a fost im­ perfectă. Dar nu mai este un act ontologic, ci axiolo­ gic. Armonia – complexitatea prozodică unită cu conto­ pirea cosmică Precum am discutat în studiul Spaţiul poetic

Pag. 5


eminescian, (1982), armonia liricii lui Eminescu este foarte complexă şi de mare rafinament. Ea se desfă­ şoară în următoarele planuri care se intrică şi se ar­ monizează între ele. Pe de o parte, prozodia savantă şi subtilă Şi eu, eu sunt copilul nefericitei secte/ Pătruns de­adânca sete a formelor perfecte., unită indis­ tinct cu desăvârşita logică internă a ideaţiei, armoni­ zată de la vers la vers, de la strofă la strofă. O altă componentă decisivă este constituită de melosul unic, inimitabil al versurilor, prin măiastra fructificare a potenţialul de cântare a graiului românesc. Adău­ găm aici că, aşa cum a recunoscut încă Titu Maio­ rescu, o altă prioritate euristică eminesciană este crearea limbii noastre literare, şi anume, nu numai în forma ei cea mai melodioasă, dar şi cea mai expre­ sivă. Pe de altă parte, în universul eminescian are loc armonizarea şi dincolo de interioritatea poemu­ lui, şi anume, cu exterioritatea, printr­o fenomeno­ logie deosebit de ingenioasă: convertirea lăuntrică a lumii din afară, transformarea naturii materiale în substanţă sufletească pură. Acest lucru are loc cu ajutorul unor mişcări ­ fie ale elementelor naturii, fie mişcări muzicale, fie ale luminii. De exemplu, în poezia Peste vârfuri, intervin mai întâi mişcări ale firii – „Peste vârfuri trece lună/ Codru­şi bate frunza lin”­ continuate de sunetul cornului: „Dintre ramuri de arini/ Melancolic cornul sună”; un exemplu de inter­ venţie a unor mişcări luminoase este poezia Şi dacă : / Şi dacă norii deşi se duc, / De iese­n luciu luna, / E ca aminte să­mi aduc / De tine­ntotdeauna. / Într­un cuvânt, conjugarea acestor complexe procesualităţi armonizatoare asigură liricii emines­ ciene acea fascinaţie particulară, acel farmec continuu. Dar această magie nu se datoreşte numai melodici­ tăţii şi concertului de armonizări multiple prozodice şi cosmice, ci şi unui fapt cu finalitate ontologică : ar­ monia este condiţia esenţială, sine qua non, a fiinţării lumii formelor în ordine umană. Ca atare, sentimen­ tul armoniei ne infuzează certitudinea existenţială.

zontala planului terestru ­ şi apoi suie spre „munţii mari”, de unde continuă spre „stelele făclii” ­ o noapte a reînceputurilor feerice. Poezia Lume şi Geniu se petrece pe munţi, de unde magul nu vrea să coboare, de teama ca legea în­ ălţării să nu fie uitată de oameni. Prin urmare, autorul Luceafărului ţine să reliefeze faptul fundamental că nu ezitarea, resemnarea, ci înălţarea, constituie gena noastră spirituală, matricea creativităţii româneşti. Acest lucru are loc mai ales în poezia lui Eminescu. Câteva exemple. Somnoroase păsărele pleacă de la polul pământesc, păsările, trece spre flori, ale căror miresme se pierd în văzduh, apare apoi lebăda, simbol al cântului, al aripilor şi al misterului morţii, şi urmează ridicarea spre polul ceresc ­ „mândra lună”. Poezia Şi dacă se deschide cu apropierea iu­ bitei anunţată de bătaia ramurilor în geam şi se în­ alţă spre doamna luminii nocturne, eliberată de sub nori. Pe lângă plopii fără soţ pleacă de la contemplarea ferestrelor luminate, trece prin trei ordalii ale înveş­ nicirii unei iubirii venind samsaric din începuturi („O stea s –ar fi aprins”, „Ai fi trăit în veci de veci”, „Acele zâne ce străbat/ Din timpurile vechi”) şi sfârşeşte cu aprinderea candelei farmecului sfânt al iubirii. Dintre sute de catarge porneşte de asemenea de la polul terestru ­ alunecarea corăbiilor pe mare ­, suie spre zborul păsărilor migratoare, apoi către sfera idealurilor şi mai departe la altitudinea de neatins a gândurilor din cânturile poetului. În Povestea magului călător în stele se porneşte de la sfatul împărătesc, de pe pământ, suim spre munţii ameţitori, apoi într­o stea, iar, în final, dincolo de lumea noastră, unde se află geniul, acesta neapar­ ţinând lumii Creatorului. În Luceafărul, de la palatul împărătesc, se suie spre astrul invocat şi, după încer­ cările eşuate de a se uni cei doi poli – teluric­uranic, urmează zborul dincolo ­ atât de lumea empirică precum şi de cea cerească, spre primordialitate, spre increat. Tragicul : sacrificarea umană a Fiinţei

Muntele ­ matricea formatoare a culturii româneşti Contrar ideii conform căreia albia stilistică a culturii noastre ar fi spaţiul ondulat deal­vale, prin urmare un spaţiu şovăitor (Lucian Blaga, Spaţiul mio­ ritic), Eminescu postulează că sânul aprioric mode­ lator al spiritualităţii româneşti este muntele, aflat prin destin în miezul ţării, şi către care suie vertical balada Mioriţei : „Este muntele tată al râurilor şi al po­ porului nostru. Aceasta este cumpăna lui, cântarul cu care îşi cântăreşte patimile şi faptele”… „Căci nu­s culori destule în lume să­nvesmânte/ A munţilor Carpatici su­ blime idealuri”. Aşa cum se spune într­o doină, „acasă în suflet” românul înţelege în munţii lui,: „Sus în vârful muntelui,/ Unde­i drag sufletului”. Destinul eroului moldovan este cosmic : el pleacă de la ori­

Pag. 6

În afară de tragicul suferinţei – rănile mate­ riei, sfâşierile inimi şi ale gândirii; al răului – distru­ gător al valorilor ­ ale vieţii, ale spiritului; şi tragicul morţii –resimţit încă din prima tinereţe, o dată cu Mortua est ! şi marcând profund viziunea sa ontolo­ gică ulterioară, ­ Eminescu adaugă două idei origi­ nale privind tragismul vieţii omeneşti. Pe de o parte, în două poezii postume, Mureşanu şi O, stingă­se a vieţii…, după ce se întreabă dacă viaţa noastră, „ori­ cât de neagră ar fi ea, are vreo solie, vreun scop al mântuirii”, autorul Luceafărului, îşi pune o altă în­ trebare profund tulburătoare: „Nu­njunghiem fiinţa pe­altarul omenirii ?” Ce vrea să spună aici Eminescu? Dacă Mar­ tin Heidegger credea că omul este trimis de marea, Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


necunoscuta Fiinţă să perfecteze viaţa ­ să fie „păs­ torul Fiinţei” ­ autorul Luceafărului ridică ipoteza insolită, potrivit căreia Fiinţa este sacrificată de către modelul ontologic uman, ce pare a fi unicul ­ idee pe care nu o regăsim în sisteme de gândire anterioare. O a doua perspectivă a tragicului ontologic deschisă de Eminescu se află în postuma Bolnav în al meu suflet. Aici apare ideea condamnării poetului la a reveni ciclic pe toată istoria eternităţii în aceeaşi formulă nefastă de viaţă şi în acelaşi moment spaţio­ temporal. Dacă pentru Friedrich Nietzsche eterna în­ toarcere era dorită, benefică, sortită, afirma el, celor care cred în viaţă, Eminescu împinge tragicul până la spaima unei fenomenologii sisifice funeste fără ieşire. Aşa fiind, în viziunea lui Eminescu omul nu este fiinţa unei singure morţi, ca pentru Heidegger (Sein zum Tode ­ „Fiinţă întru moarte” ), ci a unei morţi repetate la indefinit. Odată intrat în ordinea ontolo­ gică, Fiinţa heideggeriană de dincolo ne joacă viaţa de­a moartea pe toată desfăşurarea eternităţii. Sacralizarea Alături de Pindar şi Friedrich Hölderlin, dar mai mult încă decât aceştia, Eminescu aplică atribu­ tul „sfânt” aproape exhaustiv elementelor naturii şi vieţii : pământul, luna, marea, izvoarele, munţii, soarele, stelele, raza zilei, tainele lumii, scrierile poe­ ţilor evocaţi în Epigonii, geniile, cântul, teiul, ceasul primei întâlniri, iubirea, mormântul mamei, ora morţii etc. Sacralizând lumea, geniul eminescian – străinul ­ îşi plătea la modul sublim faptul că a fost oaspete al lumii umane. Iată cum se reflectă, în conştiinţa unor mari creatori, sacralitatea a însuşi poetului : Ion Luca Ca­ ragiali scria: „Eminescu avea aerul unui sfânt tânăr co­ borât dintr­o veche icoană”. La rândul său, Octavian Goga : „Dacă ar fi trăit în vremi zbuciumate de paroxism religios, Eminescu ar fi fost beatificat”. Iar Svetlana Pa­ leologu­Matta îşi încheie inspirata carte Eminescu şi abisul ontologic, cu cuvintele : „Sfântul nostru Emi­ nescu”. Libertatea metafizică ­ depăşire a absolutului Cele două preocupări fundamentale de în­ totdeauna ale minţii umane sunt autocunoaşterea şi eliberarea din sistemul limitelor. Este vorba de liber­ tatea metafizică. În gândirea universală, extreme ale eliberării sunt Nirvana şi Dao, adică, precum se afirmă în stră­ vechea scriere indiană Samkyha­Karika, dincolo de „Existenţa care există” şi dincolo de „Existenţa care nu există”. Dar Eminescu adaugă încă o deschidere : nu numai dincolo de aporia fiinţă/nefiinţă, dar şi dincolo de orice ordine existenţială care ar institui o Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

lume, şi anume, în nelume, idee care apare în Ar­ chaeus. Şi este revelator faptul că fizica actuală cuan­ tică admite existenţa unei antilumi, opusă protolumii noastre, astfel că viziunea lui Eminescu apare drept o anticipaţie ştiinţifică. Ca atare, pentru autorul Odei (în metru antic), eliberarea metafizică are loc prin ex­ trema depăşire cu putinţă, dincolo de viaţă, murire şi nemurire ­ în anterioritatea absolută, abia întrezărită de mintea umană :/ /Ah! Cum nu suntem pe când / Nici fiinţă nu era nici nefiinţă, / Nimic cuprinzător, nimic cu­ prins. / Nu era moarte, nemurire nu / Şi fără suflet răsufla în sine / Un ce unic ce poate nici n­a fost. (s.n.) / / Prin urmare, dincolo de orice determinare, de orice datum, dincolo de posibil şi imposibil „intelectul eroic” al poetului, despre care vorbea Giordano Bruno, se aruncă în Marele Deschis printr­o cursă a eliberării care nu sfârşeşte niciodată, nici chiar în ab­ solut, pentru că, scrie Eminescu, fiind oprire, limi­ tare, „orice idee despre absolut este negativă”… „absolutul este frate cu moartea”. Nu încremenirea în­ semnează libertate, ci mişcarea eternă, depăşirea continuă, zborul neîncetat al intelectului. Uluitoare idee, când ştim că ţelul suprem al minţii umane este absolutul. Este cea mai radicală deschidere, cea mai înaltă viziune a libertăţii metafizice, ­ corezonantă cu viziunea lui Rabindranath Tagore din volumul de poezii, Lebăda, unde un stol de lebede, luând pe ari­ pile lor întreg universul, zboară fără oprire spre un dincolo care se depărtează mereu spre niciunde, mi­ ticele păsări depăşindu­şi astfel neîncetat moartea. * Care a fost drumul suitor urmat de Emi­ nescu în această depăşire în mers continuu ? Acest drum a început prin cânt, prin melo­ dicitatea versului, muzica fiind continuă depăşire a morţii, datorită fenomenologiei în cele trei momente ce se condiţionează între ele: sunet, stingerea sune­ tului, naşterea noului sunet din energia sunetului care tocmai s­a stins. Treapta următoare a depăşirii a constat în transmutarea finitudinii materiale exterioare în spaţii de suflet, sufletul fiind unduire muzicală pură. Or, miş­ carea muzicală este infinită, indefinită şi incaptabilă. În continuare, are loc instituirea de prezenturi eterne poetice, care însemnează salvarea momentelor sacre de vieţii de perisabilitate. Un alt moment emi­ nescian al eliberării spirituale este ridicarea la sublim a existenţei, a lumii, a lucrurilor, sublimul fiind „de­ păşire în mers făcută de intelectul uman”, aşa cum a recunoscut Kant. Finalmente, spiritul hyperionic constituie ela­ nul, tensiunea infinită a depăşirii nelimitate, zborul lui Hyperion către Demiurg fiind un preludiu al unei asemenea eliberări în suiş fără răgaz, dincolo de spaţii şi timpi, dincolo de fire şi nefire, dincolo de pragul începuturilor.

Pag. 7


Instinctul metafizic. Esenţa frumuseţii. Adăugăm două concepte originale de sor­ ginte eminesciană: instinctul metafizic şi o definiţie personală a frumuseţii. Spre deosebire de predispozi­ ţia metafizică, de care dispune orice om, instinctul metafizic din viziunea poetului este un act intuitiv al minţii, o „fulguraţie intelectuală”, concept de ase­ menea eminescian, prin care cei aleşi au revelaţia privilegiată a unor adevăruri ultime, dincolo de văzul comun, aşa cum au fost cele revelate de Emi­ nescu. Cât priveşte esenţa frumuseţii, Eminescu are o viziune cu totul aparte: el se întreabă „cum de nu s­a gândit nimeni” că nu proporţia de forme, „sec­ ţiunea de aur” statică, din arta statuară a vechilor

greci, prin urmare, nu imobilitatea, ci „proporţia de mişcări”, armonia în desfăşurare constituie adevărata frumuseţe, aşa cum, adaugă poetul, are loc în ritua­ lul dragostei ­ şi de sigur, în arta dansului. Prin ur­ mare, armonia este concepută de Eminescu drept o stare muzicală, care, repetăm, este o continuă depă­ şire – alternativ a clipei şi a stingerii clipei. Trebuie amintit de asemenea că Eminescu a formulat profeţii despre modernitate, similare celor ale lui Friedrich Nietzsche şi Charles Baudelaire. Astfel, despre „moartea” lui Dumnezeu şi a marilor sisteme filozofice, scrie : „E apus de zeitate ş’asfinţire de idei… Nimeni soarele n­opreşte să apuie­n murgul serii/ Nimeni Dumnezeu s­apuie de pe cerul cugetării”. Şi mai ales, ideea universalei prăbuşiri în abis, din Memento mori ://Ştim de nu trăim pe­o lume, ce pe ne­ simţite cade? /Poate că în văi de caos ne­am pierdut de mult… de mult.

Pag. 8

Am reunit aceste diverse revelaţii originare eminesciene sub termenul de spirit hyperionic, defi­ nind altitudinea cugetării eminesciene. Amintindu­ne că Orfeu este zeu al ancestra­ lităţii noastre, trebuie de spus că, prin magica sa ar­ monie şi prin ideaţia cu aripi suind din abisal până în indefinitul dincolo, lirica lui Eminescu este prin excelenţă orfică, adică incantatorie şi iniţiatică. Iniţierea are loc în misterul naturii geniului care este străin lumii umane, în misterul unicităţii noastre arheice în univers, în sensul suprem al iubirii care poartă în pregeneză, în neînţelesul mister al tra­ gicului, în misterul libertăţii metafizice ultime ­ aflată dincolo de absolut. La toate aceste probleme esenţiale Eminescu dă răspunsuri cu totul noi la ex­ trema unde poate ajunge tensiunea gândirii. Cunos­ cutul filosof Ion Petrovici afirma: „Zborul filosofiei lui Eminescu capătă îndeobşte forma supremă a vi­ ziunii metafizice”. „Departele” lui Eminescu este cel mai departe, : în viziunea Fiinţei, a geniului, a iubirii, a tragicului, a zborului către eliberarea spirituală su­ premă. Au fost „deschideri” infinite ale intelectului, experienţe transliminale.Un poet ca Eminescu este o conştiinţă a esenţelor, iar în vremuri de restrişte spi­ rituală, precum cea actuală, el trezeşte memoria obo­ sită a eternităţii. Lectura poeziei sale ne redă nouă înşine în acea elevată hipostază în care ne recunoaşte instanţa valorilor nepieritoare. Făcându­ne dar su­ blimitatea gândurilor sale, el ne spune că pentru a le înţelege, avem nevoie de aripi care ne vor purta ful­ gerător asemenea zborului lui Hyperion, într­un dincolo al celei mai elevate transmutări spirituale. Dar cine dispune înainte de toate de aceste aripi? Într­o poezie postumă, Aducând cântări mul­ ţime, din 1874, Eminescu afirmă că dedică poeziile sale în primul rând tinerilor. El începe prin a se în­ treba: „Aducând cântări mulţime / Şi mai bune şi mai rele,/ Mă întreb cu îndoială/ Cine caută la ele ?” Oare poporul truditor, a cărui minte sărmană este preo­ cupată de pâinea zilnică ? Şi apoi întrebarea trece mai sus: „Cei care păzesc cântarul/ Al dreptăţii, dragă Doamne//… Sau la cei care­şi pun osul/ Carul statului de­l mişcă?/ Ah, prea ştii mai dinainte/ Tot ce­i doare şi ce­i pişcă.// Eu nu pot să le dau lefuri,/ Nici onori, nici pensiune,/ Nu­s în stare ca să judec/ Merite pentru Na­ ţiune”. Nu aceştia îi vor înţelege gândurile, ci tinerii care, afirmă Eminescu, îi vor citi versurile cu priviri de flori albastre, astfel că în inimile lor curate vor pă­ trunde tremurânde poeziile sale. Din acest motiv, au­ torul Scrisorilor închină cartea sa celor tineri, pentru ca sufletele lor să devină tot aşa de frumoase ca şi poeziile sale. Fiecare să se transforme în ceea ce am putea numi homo poëticus eminescianus : ”Da, la voi se­ndreaptă cartea­mi,/ La voi, inimi cu arìpe./ Ah! lă­ saţi ca să vă ducă/ Pe­altă lume ’n două clipe”.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Theodor CODREANU

„ Noaptea de la Blair House ”

Din păcate, pentru România, Moscova a ştiut mereu să­şi cum­ pere agenţi la vârf, gata să trădeze interesele ţării. Cu ajutorul lor, prestigiul negativ al „legendei negre” a României a sporit conside­ rabil. Prima mare greşeală a lui Ceauşescu, după 1968, a fost ideea „rotirii cadrelor”, din teama de a nu favoriza recrutările sovietice. Dar efectele perverse n­au întârziat să apară. S­au degradat, mai întâi, capacităţile administrative locale, ceea ce a dus la sărăcirea po­ pulaţiei, observă Watts. Măsura s­a luat în 1972, responsabilă cu „ro­ tirea cadrelor” devenind Elena Ceauşescu. Aceasta a mai fost ţinută în frâu doar câţiva ani de către Ion Gheorghe Maurer (retras din viaţa publică în 1974, în urma unor maşinaţiuni) şi de către Emil Bodnăraş, care însă a murit în 1976. Selecţia cadrelor a devenit ca­ priciu al incompetenţei şi preferinţelor îndoielnice ale femeii, în pos­ tura de Cabinet 2. Pe de altă parte, au început nemulţumirile care au fost încă un imbold pentru recrutări dinspre Moscova. Ceea ce era menit să le stopeze s­a transformat în catalizator. Spionajul sovietic s­a reinfiltrat rapid. Iuri Andropov deja considera România ţintă in­ amică precum SUA, China, Iugoslavia, Turcia sau Grecia. Şeful DIE, Nicolae Doicaru, Ion Stănescu, Mihai Caraman, Alexandru Drăghici, Ion Mihai Pacepa, Silviu Brucan, Victor Dorobanţu ş.a. au fost reac­ tivaţi. În 1972, o delegaţie condusă de Oleg Kalughin, şeful contra­ informaţiilor externe al KGB, a fost primită cu căldură de Ion Stănescu şi de Nicolae Doicaru, acesta din urmă însoţind­o la Man­ galia. La recepţia de la Bucureşti, Victor Dorobanţu (responsabil cu comunicaţiile securizate cu exteriorul) a fost acela care s­a plâns lui Kalughin că Nicolae Ceauşescu e un „trădător” al socialismului şi că securitatea are în plan înlăturarea lui, adică exact ceea ce voiau so­ vieticii să audă. După cum demonstrează Larry L. Watts, unitatea anti­KGB din cadrul DIE a fost compromisă încă din 1965, criza culminând în 1969. În 1965, Nicolae Doicaru l­a numit pe Constantin Iosif, protejat al său, foarte obedient, să dirijeze Biroul pentru ţările socialiste, pos­ tură în care Iosif a supravieţuit şi după 1969, când Biroul a devenit independent, sub denumirea de Unitatea 0920/A, revenind în subor­ dinea lui Mihai Caraman. La cârma DIE, se aflau Nicolae Doicaru şi adjunctul său Ion Mihai Pacepa, un apropiat al Cabinetului II. Ca­ raman nu a desfiinţat Unitatea militară 0720/A, ci i­a schimbat abil orientarea, supraveghind nu pe agenţii sovietici, ci personalul NATO. Astfel, Ceauşescu avea bine instalat lupul paznic la oi. Gru­ parea prosovietică din serviciile secrete româneşti este, pe bună dreptate, comparată cu aceea a celor „cinci magnifici” de la Cam­ bridge: Nicolae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Mihai Caraman, Con­ stantin Iosif, Ion Stănescu. În 1989, Caraman, probabil cel mai inteligent dintre ei, va fi scos de la naftalină de către Silviu Brucan şi Petre Roman şi numit şef al spionajului românesc postdecembrist. Petre Roman era chiar extaziat de jocul caramanesc, considerându­l „unul dintre cei mai străluciţi spioni pe care i­a cunoscut lumea”. Din păcate, nu pentru România. Din pricina lui şi a altui kaghebist scos la suprafaţă, Nico­ lae Militaru, NATO ne­a ocolit în primii ani postdecembrişti. Defec­ ţiunea lui Pacepa, de după „noaptea de la Blair House” din 1978, a arătat proporţiile catastrofale ale penetrării sovietice a serviciilor se­

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceauşescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comitetul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea soţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate semnificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afacerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.” Pag. 9


crete româneşti, cu atât mai mult, cu cât acesta nu s­ a refugiat la Moscova, ci în Statele Unite, luând exem­ plul lui Anatoli Goliţân. Cei „cinci apostoli” de pe malurile Dâmboviţei au distorsionat radical politica românească de apropiere de NATO, îndeplinind obiectivul Moscovei de a arăta cât de „ostilă” este Ro­ mânia faţă de Occident, în falsa ei independenţă: „Discrepanţa dintre comportamentul DSS/DIE şi po­ liticile discutate de conducătorul român la Washin­ gton, Londra şi Berlin apărea nu doar ca incoerentă şi schizofrenică, ci în mod hotărât inamicală. Mos­ cova şi ceilalţi membri ai Pactului au exploatat, apoi, această discrepanţă evidentă ca fiind dovada impre­ dictibilităţii României şi au folosit­o ca pe o confir­ mare a faptului că România era un «cal troian» sovietic.”1 Drumul compromiterii naţionalismului ceauşist era bine pavat. Pacepa a deformat, ulterior, atât de flagrant politica de independenţă, încât a ve­ hiculat teza că, în 1972, Ceauşescu a lansat „aşa­zisa operaţiune (ORIZONT) împotriva Occidentului pen­ tru a deveni cel mai valoros aliat al Pactului de la Var­ şovia”, ceea ce „a servit admirabil scopurile dezinformării sovietice”2. Faptul a fost posibil în condiţiile bicefalităţii conducerii României din sânul PCR, adevărata cauză a incoerenţei schizofrenice a politicii româneşti: „Se pare că DIE a fost capabilă să­şi atingă acest scop cu sprijinul Elenei Ceauşescu, care a devenit deosebit de apropiată de DSS/DIE şi, în special, de ministrul ad­ junct al lui Stănescu Nicolae Pleşiţă, ofiţer de Securi­ tate de carieră. În cercurile conducătoare ale României, era larg răspândită ideea că Elena Ceau­ şescu îşi datora ascensiunea «aliaţilor ei din Comite­ tul Central şi din puternica poliţie secretă» ajungând «unul dintre candidaţii principali la succesiunea so­ ţului ei». Elena Ceauşescu a acordat o greutate sem­ nificativă campaniei DIE de a câştiga controlul asupra tuturor comunicaţiilor cifrate «cu contactele din exterior» – inclusiv cele ale Comitetului Central, Ministerului Comerţului Exterior, Ministerului Afa­ cerilor Externe şi Directivei de Informaţii Militare (DIM) din Ministerului Apărării Naţionale.”3 Pacepa se va lăuda (în 1987) că acesta a fost chiar proiectul său, aprobat oficial în 1973. Aşa a început coşmarul erei Ceauşescu, dus pe culme în 1989. Vinovăţia îi aparţine, în primul rând, „conducătorului iubit”, care n­a înţeles până la capăt că sistemul comunist este incompatibil cu „naţiona­ lismul” său, în faţa căruia internaţionaliştii şi­au luat cele mai abile măsuri. Devine tot mai clar (ceea ce am susţinut demult, şi în A doua schimbare la faţă, carte proiectată încă din 1991) că Elena Ceauşescu a fost o fanatică internaţionalistă, de unde şi vulnerabilitatea ei în faţa agenţilor Moscovei, care îi cunoşteau şi unele păcate mai vechi, de ordin erotic (ar fi cochetat cu ofiţeri nemţi), dar şi de ordin matrimonial, care ar fi dus la moartea celui implicat, medicului familiei

Pag. 10

Ceauşescu, un anume Shahter. Watts ajunge la o con­ cluzie similară: spre deosebire de Nicolae Ceauşescu, „Elena nu a avut şi nu a apărat poziţiile «naţiona­ liste». Din contră, ea era cunoscută ca o puternică «in­ ternaţionalistă», categorisire care se aplica multora din cercul ei, spre exemplu ca agenta sovietică şi ad­ junctă a şefului secţiei externe, Ghizela Wass, sau Ana Toma şi Tatiana Bulan, ambele măritate cu ofi­ ţeri GRU, care au condus Poliţia Politică şi Academia Militară în perioada stalinistă.”4 Pacepa însuşi a fost un apropiat al Elenei Ceauşescu, în jurul căreia s­au adunat şi culturnicii internaţionalişti în frunte cu Gogu Rădulescu, Z. Ornea et comp. În pofida maşinaţiunilor sovietice, România continua să aibă prioritate în relaţiile cu Statele Unite, în anii ’70, de la administraţiile Kennedy şi Johnson până la cea a lui Richard Nixon, ultimul adoptând chiar principiul „România pe primul loc” în relaţiile cu statele socialiste. În 1973, Henry Kissinger recu­ noştea că „România şi­a pus capul în joc pentru noi.”5 Bucureştiul continua să aducă la isterie pe oficialii Tratatului de la Varşovia. Mareşalul Andrei Greciko, ministrul Apărării, în urma refuzului românilor de a admite desfăşurarea şedinţei Consiliului Miniştrilor Apărării ale Pactului la Bucureşti, a vorbit de „o in­ sultă şi o provocare crasă, una dintr­un şir de nume­ roase exemple ale impertinenţei cu care tovarăşii români se comportă mai nou.”6 După cum am mai amintit, Greciko a mers până acolo încât a solicitat o imediată intervenţie armată. Iată şi răspunsul lui Ni­ colae Ceauşescu, două săptămâni mai târziu, când a reiterat şi invitarea Statelor Unite de a exploata în comun rezervele petrolifere din Marea Neagră: în discuţia cu Henry Kissinger, el a prezis prăbuşirea imperiului sovietic „mult mai curând decât o suge­ rau trecutele cicluri imperiale”: „Înainte era nevoie de 100 de ani ca un mare imperiu să se prăbuşească. Acum lucrurile se mişcă mult mai rapid.”7 Adevărat, însă cu apropiata prăbuşire a impe­ riului sovietic, crunta ironie a făcut ca Nicolae Ceau­ şescu însuşi să devină ţap ispăşitor, viclenie a istoriei pe care el n­a înţeles­o. El, care prevăzuse căderea im­ periului, se va prăbuşi odată cu acesta! Explicaţia e crudă în simplitatea ei: dictatorul român, îndepăr­ tându­se de centrul imperial, nu s­a putut desprinde, simultan, de comunism. El n­a fost în stare să înţe­ leagă erorile utopiei lui Marx şi Lenin. Vladimir Bu­ kovski a arătat că eroarea de căpătâi a sistemului a constat în prioritatea acordată principiului „repatiţiei după nevoi” a resurselor economice, iar nu modului lor de realizare. Or, resursele se epuizează dacă rămân în planul secund al politicii, ducând, final­ mente, la sărăcie. Marx se mai iluziona că statul bur­ ghez va dispărea, ca opresor, dar efectul utopiei a dus la întărirea acestuia până la dictatura absolută, oglindă a eşecului primului principiu8. În capcana dictaturii a căzut, inevitabil, şi Ceauşescu. Prin apro­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


pierea de America însă, istoria i­a mai dat două şanse de împlinire a independenţei organice, una ratată în in­ terior, a doua în exterior şi interior deopotrivă. Prima a fost momentul Conferinţei de la Helsinki, din 1975. România a avut un rol esenţial în pregătirea acesteia comparativ cu „aliatele” din Blocul sovietic. Luase iniţiativa încă din iunie 1970. Cum principala preo­ cupare a rămas pericolul sovietic, conducătorii ro­ mâni au insistat enorm ca Statele Unite să se implice într­un sistem de securitate european. În această per­ spectivă a conceput Bucureştiul Procesul Helsinki, numind viitoarea instituţie permanentă „Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa”. „Coşurile I, II” priveau securitatea propriu­zisă, cu principiile suveranităţii, independenţei, respectării frontierelor dintre state, neamestecului în treburile interne etc., prioritare pentru România, iar „Coşul III” se referea la respectarea drepturilor şi libertăţilor omului. La nego­ cieri, România şi­a impus ţinta politicii sale centrale, încât statutul de membru al Procesului Helsinki tre­ buia să se bazeze pe principiul: „numai statele, su­ biecte egale ale dreptului internaţional şi nici o altă entitate creată de ele, au dreptul de a discuta şi de­ termina modul în care intenţionează să coopereze”. Se elimina astfel orice privilegiu al unor grupuri şi blocuri de interese supranaţionale. Ceauşescu a mai convins că summit­ul de la Helsinki nu trebuie să fie finalul, ci abia „începutul procesului de securitate eu­ ropeană”. Şi asta în perspectiva eliminării unor po­ sibile intervenţii ale „Estului în Vest sau o intervenţie a Vestului în Est”, ca şi a Estului în Est! Imediat, statele „varşoviene” au trecut la dis­ creditarea rolului Bucureştiului în Procesul Helsinki, prezentându­l ca ostil acestuia, estimp în care declan­ şaseră o campanie împotriva preşedintelui american Jimmy Carter, susţinător al politicii drepturilor omului, campanie pe care România n­a susţinut­o9. În con­ text, Budapesta, îmboldită de Moscova, a respins exi­ genţele „Coşului III” sub acuzaţia de presiune imperialistă a Occidentului, dar, în acelaşi timp, îl va folosi, zgomotos, împotriva României, sub pretextul că nu respectă drepturile minorităţii maghiare din Transilvania. Nicolae Ceauşescu nu a avut obiecţii privitor la „Coşul III”. Mai mult de atât, în pofida prejudecăţilor ulterioare, Bucureştiul nu va ataca nici viitoarea Carta ’77 a disidenţilor polonezi, precum o vor face celelalte ţări socialiste, ci i­a înlesnit chiar „o oarecare publicitate” (H. Gordon Skilling). România n­a considerat Coşul III un cal troian occidental îm­ potriva Estului, cum au făcut­o ceilalţi parteneri so­ vietici. Conferinţa, în viziunea românească, trebuia să pună capăt divizării Europei. De aceea, „Bucureştiul s­a distins ca fiind cel mai activ avocat al măsurilor concrete de implementare şi monitorizare, în confor­ mitate cu Actul final.”1 Într­un document CIA, redac­ tat cu două săptămâni înaintea semnării Actului Final, se precizează: „Singura excepţie evidentă la docilitatea est­europeană a fost România. (…) Româ­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

nii au deviat de la poziţia sovietică într­o varietate largă de probleme. De exemplu, Bucureştiul a încer­ cat cu insistenţă să întărească stipulările ulterioare, cu intenţia evidentă de a­i face pe sovietici responsa­ bili de eventuale violări ale acordurilor.”1 Emil Bod­ năraş motiva astfel insistenţele României, în 1974, în faţa ambasadorului american Harry Barnes: „în timp ce cuvântul unui gentelman englez sau chiar al unui comunist chinez era o garanţie, nici măcar un raft în­ treg de dicţionare nu era de ajuns să­i faci pe sovietici să respecte vreo negociere sau vreun acord.”1 Aceeaşi părere, va mărturisi Kissinger, în 2000, avea şi Deng Xiaoping. În plus, România oferea numeroase dovezi din trecutul său privitoare la lipsa de cuvânt a ruşi­ lor. Mai trebuie precizat că Moscova a conceput Procesul Helsinki drept o negociere între alianţele Varşovia şi NATO, pe când România a susţinut do­ cumentul nr. 1 al OSCE, care stipula că numai statele, nu şi alianţele sunt subiecţi de discuţie. Faptul a fost prezentat de Moscova drept o obstrucţie pusă de Bu­ cureşti în calea Conferinţei. Budapesta, la rându­i, acuza România că nu a păstrat „confidenţialitatea ne­ gocierilor”, făcându­şi publicitate, iar Varşovia re­ proşa că Bucureştiul „despica firul în patru şi prelungea negocierile” împotriva intereselor statelor comuniste1. În ultimă instanţă, punctul de vedere ro­ mânesc a biruit şi efortul Bucureştiului de a nu trans­ forma Conferinţa într­o confruntare între Tratatul de la Varşovia şi NATO a „atras admiraţia” unor state occidentale, cum remarcă Robert King. Biruinţa României în Procesul Helsinki a rea­ nimat dezinformarea şi propaganda sovietice în spi­ ritul „legendei negre”, influenţând iarăşi stereotipiile (veritabilă „patologie”) serviciilor de informaţie ame­ ricane. De pildă, declarând Iugoslavia ca punct stra­ tegic al politicii SUA în Europa, Washingtonul ignora adevărata relaţie dintre Belgrad şi Moscova. Invers, cu România: „Judecând însă după convorbirile des­ ecretizate dintre conducătorii români şi americani din anii 1973­1975, realizările româneşti de la Hel­ sinki fuseseră enorme, cu un efect de durată. Faptul că nu au fost atribuite Bucureştiului este o altă po­ veste.”1 Şi tocmai această „altă poveste” este marea problemă. Dezinformarea sovietică a deplasat atenţia către ceilalţi lideri comunişti, dând impresia că nu există vreo diferenţă între România şi celelalte state socialiste, pe când, în realitate, diferenţele erau esen­ ţiale. Ba, chiar în timpul desfăşurării Conferinţei au fost create aparenţe care să marginalizeze România, profitul imediat fiind tras de János Kádár şi Urfo Kekkonen (gazdă, ce­i drept, dar care era om al Mos­ covei). Kekkonen l­a aşezat pe Kádár (după afinitatea fino­ugrică?) la dreapta lui, cei doi asumându­şi, prin declaraţii, meritul principal al reuşitei din capitala Finlandei. Concomitent, Moscova s­a slujit exemplar de „magnificii” strecuraţi în vârfurile DIE şi DSS. Ace­

Pag. 11


ştia, în 1975, au încercat să compromită vizita preşe­ dintelui Gerard Ford în România, imediat după sem­ narea Actului Final de la Helsinki. Incredibil, dar când delegaţia pregătitoare a sosit în ţară, personalul DSS i­a confiscat, pur şi simplu, paşaportul lui Robert Gates, ofiţer CIA, hărţuindu­l, apoi, până la a­l pune în situaţia să plece fără paşaport1, ceea ce ar fi riscat urmări incalculabile. Bineînţeles că scena a fost pusă pe seama guvernului român, nu provocată de agenţii sovietici. Cu greu guvernul a reuşit ca vizita preşe­ dintelui Ford să nu fie anulată. Urmările însă au venit în timp, Robert Gates neuitând „incidentul” atunci când a devenit directorul CIA. Ca şi altădată, Româ­ nia a pierdut repede meritele legate de pregătirea Conferinţei de la Helsinki, uzurpate fiind în favoarea altor lideri comunişti, în special a lui Kádár. Propa­ ganda antiromânească a „Europei Libere” dădea ia­ răşi roade: în vreme ce secţiile celorlalte state îi transformau pe Kádár, Gomułka, Gierek, Honecker, Jivkov în „eroi”, Ceauşescu era ridiculizat de secţia română a lui Noël Bernard, până la demonizare. După cum remarca J.F. Brown, deşi România făcuse enorm „pentru cauza libertăţii est­europene”, Ceau­ şescu va deveni curând ţapul ispăşitor al Estului: „În loc să­şi exprime gratitudinea, aliaţii «prieteni» şi «fraterni» din Pactul de la Varşovia au dezlănţuit o campanie de asasinare a caracterului personal şi na­ ţional, de un gen cum rar mai fusese văzut în Europa, din secolul al XVI­lea, când fusese propagată «Le­ genda neagră» despre Spania, ca «simbol al tuturor forţelor de represiune, brutalitate, intoleranţă politică şi religioasă, precum şi înapoiere intelectuală şi artis­ tică».”1 În toată această poveste, ar fi o eroare să­l con­ siderăm pe Nicolae Ceauşescu doar o victimă exclu­ sivă a propagandei din exterior, deşi aceasta a acţionat ireproşabil. Vinovăţia dintâi a venit de la el însuşi, fiindcă nu a avut abilitatea de a armoniza po­ litica externă cu aceea din interior, plină de abuzuri generate inevitabil de sistem, dar şi de orgoliul me­ galoman care creştea canceros prin „cultul persona­ lităţii”. Libertăţile fructuoase dintre 1966­1971 au fost restrânse, se apreciază, pe bună dreptate, după vizita din China şi Coreea, aducătoare de „revoluţie cultu­ rală”. În interior, Ceauşescu a căzut la examenul cen­ tral al „Coşului III” de la Helsinki. Independenţa naţională nu era posibilă fără libertăţile spirituale şi economice. Or, pe acest din urmă drum, politica lui Nicolae Ceauşescu a eşuat dramatic. Al treilea „ba­ rometru” basarabean al conştiinţei naţionale – după Eminescu şi Stere – Paul Goma, o va resimţi din plin, în cea mai pură autenticitate eminesciană. Nu întâm­ plător Paul Goma va fi dat pe mâna lui Nicolae Ple­ şiţă (un apropiat al „magnificilor” şi al Elenei Ceauşescu), pentru „domesticire”. Altfel spus, Ceau­ şescu îşi distrugea, orb, independenţa naţională din interior: ca în legenda Meşterului Manole, ceea ce ri­

Pag. 12

dica, cu multă trudă şi primejdie, ziua, noaptea dărâma. Şi asta fiindcă n­a înţeles niciodată grozăvia antitezei monstruoase dintre comunism şi naţionalism. Nedes­ prins de comunism, naţionalismul rămâne o formă de imitaţie a internaţionalismului moscovit. Ceau­ şescu voia să creeze neapărat o struţo­cămilă, deşi Di­ mitrie Cantemir avertizase asupra unor astfel de hibridări groteşti. Va trebui într­o zi să se demons­ treze ce personalitate tragică a fost Nicolae Ceau­ şescu, demnă de dramele shakespeariene. În anul de graţie 1978, el avea deja un avertis­ ment uriaş: exilarea lui Paul Goma la Paris, la finele anului precedent. Goma a fost arestat pe 1 aprilie 1977, eliberat pe 6 mai în urma unei campanii inter­ naţionale, dar dat pe mâna proaspătului general Ni­ colae Pleşiţă (să­l „reeduce” ca la Piteşti?) şi, deopotrivă, pe mâna Congresului Scriitorilor (deja „reeducat”!) din acel an, cadru în care scriitorul a fost atacat, între alţii, de Titus Popovici pentru „trădare” de patrie şi „lipsă de talent”. Goma retrăia, într­un fel, destinul lui Constantin Stere, dar agravat de cir­ cumstanţele dictaturii anticipate de poporanist în cazul unei Rusii victorioase în Europa. Iar intelighen­ ţia n­a făcut nimic să deschidă ochii politicienilor în legătură cu viitorul ţării, să vadă că „trădarea” era a lor, nu a lui Paul Goma. Cu atât mai mult, cu cât, tot în 1978, România era denunţată vehement ca trădă­ toare a Pactului de la Varşovia. Atunci, Jimmy Carter, prietenul lui Paul Goma, a hotărât să­i dea o nouă şansă lui Nicolae Ceauşescu în faţa ameninţărilor Moscovei. Larry L. Watts prezintă lucid lucrurile: „Administraţia Carter, convinsă că România era sin­ gura din pactul de la Varşovia care poseda capacita­ tea şi dorinţa de a părăsi Blocul dominat de sovietici, a decis să­i ofere posibilitatea să facă exact acest lucru pentru un viitor economic şi politic diferit. Oferta a fost făcută în timpul vizitei în SUA din aprilie 1978, când preşedintele Carter a recunoscut explicit coope­ rarea Bucureştiului cu precedentele administraţii SUA şi rolul esenţial al conducătorului român în pro­ cesul de pace din Orientul Mijlociu. Într­o întâlnire la care au participat numai preşedintele Carter, Zbig­ niew Brzezinski, Nicolae şi Elena Ceauşescu şi trans­ latorul român, Sergiu Celac, Carter s­a oferit să listeze la Bursă industria României, evaluată atunci la 147 miliarde de dolari.”1 La antipod, Moscova avea evaluări similare, te­ mându­se însă că România chiar ar putea părăsi sis­ temul comunist, evaluare prezentă în raportul Comisiei Bogomolov despre Europa de Est. Propu­ nerea preşedintelui Carter l­a răscolit profund pe Ni­ colae Ceauşescu. Numai că unul dintre cei cinci prezenţi la discuţii, translatorul Celac, avea afinităţi promoscovite şi l­a informat imediat pe unul dintre cei cinci „magnifici”, Ion Mihai Pacepa, prezent şi el la Washington, în delegaţie. Chiar dacă Pacepa, ad­ junct DIE, fusese exclus de la discuţia restrânsă, ştirea Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


i­a parvenit repede (se pare printr­un raport detailat al translatorului!), iar de la dânsul a ajuns, la fel de operativ, la Moscova. (De altfel, Pacepa a recunoscut că a fost timp de 27 de ani agent al Kremlinului). Şi nu e întâmplător că Sergiu Celac se va dovedi unul dintre cei mai aprinşi avocaţi ai generalului condam­ nat la moarte, în contumacie, pentru trădare. Important însă este de ştiut ce s­a întâmplat în noaptea de la Blair House, locul unde a fost găzduită delegaţia României, noapte crucială pentru destinul Ceauşeştilor, dar şi al României. Integrarea în lumea occidentală, vechi ideal al politicii româneşti, înce­ pând cu generaţia paşoptistă, stătea acum în faţa celor doi, perechea prezidenţială. Nicolae Ceauşescu a înclinat, conform idealului său de independenţă na­ ţională, cu faţa spre Vest, să accepte oferta preşedin­ telui Carter, dar Elena Ceauşescu a reacţionat violent, „clamând că americanii «vor să cumpere România pentru 147 miliarde de dolari». Ea şi soţul ei au pe­ trecut toată noaptea la Blair House, argumentând pro şi contra, o dezbatere între soţi şi colideri, în care nu au îndrăznit să intervină nici unul dintre specialiştii calificaţi din delegaţia română.”1 Femeia s­a dovedit mai tare decât bărbatul îmbolnăvit, între timp, de laudele mincinoase ale adulatorilor apăruţi ca ciu­ percile după ploaie. Sau poate că structura lui de co­ munist, croită încă din resentimentele adolescenţei, a fost hotărâtoare. Rebelul „naţionalist” încremenea în proiect. Iar acum nu mai avea sfătuitori de talia lui Emil Bodnăraş şi a lui Ion Gheorghe Maurer. Atunci, calea independenţei îşi avea un suport natural, pe când acum „magnificii” prosovietici acaparaseră or­ goliile şi slăbiciunile „savantei” analfabete, răsplătită pentru asta cu „gloria” de a deveni „de renume mon­ dial”. În acea lungă noapte de la Blair House, Ceau­ şescu şi­a semnat declinul şi condamnarea la moarte. Faptul a fost recunoscut şi de Nicu Ceauşescu în mai multe interviuri din 1990­1991, regretând că tatăl său n­a adoptat măcar „soluţia Tito” pentru a scăpa de ambiţiile nesăţioase ale mamei. Se iluziona, la rându­ i, căci acestea i­au fost lui Nicolae Ceauşescu limitele. Dictatorul nu s­a putut desprinde nici în clipa morţii de Internaţionala, primită ca mângâiere şi autoprohod în faţa gloanţelor de la Târgovişte. Comunismul bol­ şevic a fost deschis de „obsedantul deceniu”, cum l­a numit Marin Preda, şi s­a închis cu deceniul negru al înfometării şi frigului, alimentând „legenda neagră” a României în lume. Pe bună dreptate conchide Larry Watts: „Întrebarea era dacă el dorea să continue tra­ seul de la Est la Vest început în timpul lui Gheorghiu­ Dej sau dacă voia să­şi conducă ţara şi spre Est şi spre Vest către un destin neclar.”1 Se pare că a ales soluţia ingrată a legendarului măgar al lui Buridan. A doua zi, respingând, bâlbâit, oferta lui Jimmy Carter, el a venit cu „sugestia ca Statele Unite să ia în considerare calea socialismului”. Nedumirit, Carter, simţind impasul sufletesc al oaspetelui, i­a lăsat timp

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

să se dezmeticească, precizând că oferta rămâne des­ chisă, ofertă pe care o va repeta, în esenţă, două luni mai târziu, în iunie 1978, când liderul român a făcut vizita în Marea Britanie, beneficiind de o primire cu adevărat regală, din partea reginei Elisabeta a II­a, primire al cărei tâlc Ceauşescu nu l­a înţeles nici când i se acorda „ordinul Bath şi rangul de Cavaler al Marii Cruci”, care putea să­l despartă definitiv de Or­ dinul Stelei Roşii în cinci colţuri. El a interpretat ges­ tul ca pe o flatare de felul omagiilor găunoase din ţară, proliferate prin activişti, poeţi, artişti, recitatori şi filosofi. În loc să răspundă bărbăteşte ofertei pre­ şedintelui american, a crezut că e de ajuns s­o deco­ reze pe regină cu „Steaua Republicii Socialiste România, clasa I”. Poporul român a văzut corect importanţa vizi­ telor în America şi în Marea Britanie, simţind că a sosit timpul stelar „de integrare în Occident, şi deci al unei mari securităţi şi prosperităţi. Nici un condu­ cător român nu mai fusese atât de renumit, iar Ro­ mâniei nu i se oferiseră vreodată asemenea ocazii din partea râvniţilor parteneri occidentali. Promovate de Gheorghiu­Dej şi Ceauşescu încă de la sfârşitul anilor 1950 (sic!, n.n.), alinierea şi integrarea în Occident fu­ seseră şi anterior obiectivele primordiale ale condu­ cătorilor burghezi şi ale boierimii, care îi precedaseră.”2 Există în paremiologia românească zicala S­a înecat ca ţiganul la mal. Cam acesta a fost destinul de politician, de jumătate de politician, al lui Nicolae Ceauşescu. Dar important era destinul României, nu al său. E ceea ce înţelege doar un om politic de geniu. Din nenorocire, „geniul Carpaţilor” n­a putut să dis­ tingă în oglinda destinului decât propriul chip trecă­ tor, doar mâna de pământ despre care vorbea Eminescu, sub steaua căruia am împărtăşit aceste re­ flecţii, pornind de la conceptul ontologic Basarabia eminesciană. Culmea e că, în orbecăiala ultimă, Nico­ lae Ceauşescu a înţeles că enigma pe care el n­a putut­o dezlega este tot Basarabia. A fost ultima lui licărire de conştiinţă românească de care şi­a bătut joc în clipa când ajungea la mal. El ar fi trebuit să ştie că Basarabia nu este nici a ruşilor, nici a lui Yarrow, ci a lui Eminescu şi a lui Paul Goma, pe care bolşevi­ cii îl alungaseră din Mana Orheiului cu tot cu familie, iar el, Nicolae Ceauşescu, îl alungase din ară, fu­ rându­i ceea ce avea mai scump: cetăţenia româ­ nească. Dintr­un ultim instinct, văzând că pământul românesc îi fuge lui însuşi de sub picioare, la ultimul Congres al Partidului, din noiembrie 1989, după un lung şi stereotip Raport, lui Nicolae Ceauşescu i­au venit în minte aceste cuvinte: „În primul rând apare necesar să se adopte o poziţie clară, fără echivoc de condamnare şi anulare a tuturor acordurilor înche­ iate de Germania hitleristă, trăgându­se concluziile practice pentru anularea tuturor urmărilor acestor acorduri şi dictate.”2

Pag. 13


În acel moment, întreaga sală s­a ridicat în pi­ cioare nu din obligaţie, ci dintr­un resort adânc. Se spune că vreo oră Ceauşescu a fost ovaţionat, Secre­ tarul general al Partidului părând că retrăieşte ceva din uimitorul an 1968. În inimile tuturor se reprofila, pentru o clipă, spectrul destinului Basarabiei, care nu putea să se deosebească de al României. S­a spus că momentul a fost imbold pentru grăbirea lichidării lui Ceauşescu. Cel care se îneacă încearcă să se agaţe de o ultimă creangă, iar aceasta era Basarabia care re­ năştea din apele tulburi ale Prutului. Numai că „stă­ pânii”, de oriunde erau ei, nu doreau ca Basarabia să aparţină României şi nici România României! Orbeţia politicienilor români şi a intelighenţiei victorioase în 1989 a constat tocmai în incapacitatea de a distinge acest adevăr limpede ca lumina zilei, dar rămas ob­ scur pentru ei. Dar să ne întoarcem, încă pentru o clipă, la noaptea de la Blair House. Secretele odată dezvăluite Moscovei de aripa internaţionalistă a partidului şi a serviciilor secrete, ezitarea şi refuzul mâinii întinse de principala putere economică şi militară a lumii au înlesnit reintrarea României în ceaţa groasă a „legen­ dei negre”, cum nu mai fusese niciodată în istoria modernă. Refuzul lui Ceauşescu a fost mană cerească pentru corifeii Blocului moscovit, având acum tot mai mult multă aderenţă în rândul foştilor kominter­ nişti marginalizaţi, care, paradoxal, devin „legitimi” în a­şi exprima ostilitatea faţă de dictator atât în ţările socialiste, cât şi în mass­media occidentale, cu precă­ dere la „Europa Liberă”, devenită o speranţă atât pentru internaţionalişti, cât şi pentru naţionalişti de talia lui Mircea Eliade şi Paul Goma. Imaginaţi­vă ce avantaj şi avans uriaş ar fi avut România în faţa tutu­ ror statelor comuniste dacă Ceauşescu mergea până la capăt, dacă făcea pasul decisiv către sistemul civi­ lizaţional occidental, acceptând o „contrarevoluţie” paşnică sprijinită de Statele Unite şi de NATO. Ceau­ şescu însă s­a autoblocat la jumătatea drumului, des­ chizând iminenţa unei „revoluţii” sângeroase, în vreme ce, la jumătatea deceniului nouă, Moscova lui Mihail Gorbaciov a declanşat perestroika, însemnând, de fapt, sub un anume aspect, continuarea drumului blocat de geniul rău al Ceauşescului. Nu întâmplător, la avertismentele gorbacioviste, conducătorul român a argumentat că el făcuse deja perestroika şi că, dacă ar fi întreprins pasul următor, ar fi însemnat să dis­ trugă sistemul comunist însuşi. Şi avea perfectă drep­ tate, spre deosebire de naivul Mihail Gorbaciov care credea sincer că sistemul poate fi reformat, după cum îl convinsese miliardarul evreo­maghiaro­american George Soros, care pregătise şi o carte de doctrină în acest sens2. Aşa şi era, precum profetizase Nicolae Ceauşescu. El de aceea dăduse înapoi în noaptea de la Blair House, ascultând­o pe Elena Ceauşescu. inea prea mult la idealurile din tinereţe, la modelul

Pag. 14

său de comunism pentru care trudise timp de un sfert de veac, dar, de fapt, din clipa când comuniştii au ajuns la putere. El nu atinsese „lărgimea de ve­ deri” a gânditorilor KGB care au conceput „revoluţia mondială” supravieţuindă şi­n condiţiile celuilalt sis­ tem, cel capitalist, oblăduit, de astă dată pe faţă, de marile concerne economice şi financiare transnaţio­ nale. Ceea ce era perfect compatibil cu bolşevismul, care fusese tot un experiment al marilor concerne, ca şi nazismul. Iuri Andropov (1914­1984), maestrul lui Mihail Gorbaciov, concepuse doctrina celor patru sta­ dii ale partidului comunist, congeneră cu a lui Valter Roman, care, într­o carte din 1970 (Secolul XX: Secolul Marilor Revoluţii), se întreba „profetic”: „Cine va veni după noi?” Şi răspundea: „După noi vor veni cei care trebuie să vină, căci nu există post­comunism. Noi scriem istoria; noi o creăm.” Cele patru stadii andro­ poviene erau: 1) partidul îşi asumă deschis numele de comunist şi ia puterea prin revoluţie, instaurând dictatura proletariatului; 2) când numele de comu­ nism se compromite, partidul şi­l schimbă, dând im­ presia unei noi revoluţii, reintroducând, aparent, pluralismul; 3) prin pluralism, pierde puterea şi se resemnează; 4) revine la putere într­un cadru aparent democratic. După opinia lui Alex Mihai Stoenescu, doctrina andropoviană a început să se cristalizeze încă din 1957, când, după impactul contrarevoluţiei din Un­ garia, el ar fi văzut eroarea fundamentală a princi­ piului comunist marxist al priorităţii repartiţiei resurselor economice, în numele egalităţii şi echităţii sociale. Andropov ar fi înţeles atunci că simptomul Ungaria e dovada erorii sistemului economic comu­ nist centralizat. În 1957, Andropov era şeful aparatu­ lui de legătură şi control al URSS pentru ţările din lagărul socialist. El a organizat atunci (octombrie 1957) o consfătuire cu partidele comuniste şi munci­ toreşti pentru a stabili un aparat centralizat de con­ ducere a blocului sub egida Moscovei, pentru ca în 1960 să emită teoria „specializării economice”, din care se va naşte faimoasa doctrină a geografului Valev, în 1964. Ar fi fost o doctrină de supravieţuire economică a sistemului aflat în concurenţă cu cel ca­ pitalist. URSS, RDG, Cehoslovacia trebuiau să dea prioritate industriei, pe când România, Bulgaria, Un­ garia să se focalizeze pe agricultură. Astfel, s­ar fi sa­ tisfăcut necesităţile economice ale tuturor statelor din blocul sovietic, evitându­se defecţiuni precum cea din 1956. Bunăstarea ar fi redus ispita de a privi spre Occident şi ar fi sporit prestigiul comunismului, stimluând exportul de revoluţie pe mapamond. Dar, între protagonişti, România se dovedea un stâlp al refuzului, în numele independenţei, după ce Mos­ cova îşi retrăsese trupele în 1958. La 3 aprilie 1963, Andropov a venit la Bucureşti spre a­l convinge pe Gheorghiu­Dej de avantaje. Acesta însă recurge la

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


tactica amânării. Andropov năzuia la crearea unui stat unic, ceva de felul Statelor Unite ale Europei, sub hegemonie sovietică. Istoricul Dan A. Lăzărescu va recunoaşte că planul Valev avea raţiuni economice valide, însă România s­a opus, silindu­i pe conducă­ tori să opteze pentru politica „industrializării for­ ţate”, aceasta fiind, de altfel, de model sovietic. Însă, în vreme ce resursele naturale ale Rusiei permiteau artificiul, industrializarea României trebuia să se ba­ zeze pe importuri de materii prime, fapt care nu putea fi o garanţie de reuşită economică. Alex Mihai Stoenescu înclină să creadă că Andropov nu inten­ ţiona atât să creeze un imperiu pe ruinele celui ţarist, cât să salveze sistemul de la eşec economic. Dar lide­ rii români Gheorghiu­Dej şi Nicolae Ceauşescu au decriptat politica Moscovei doar în cheie imperială. Mă întreb însă dacă ei nu erau mai aproape de reali­ tate decât adepţii salvării economice la nivel de Bloc. Garanta cetralizarea economică suprastatală succesul şi vitalitatea comunismului? În schimb, semnele ni­ micirii identităţilor naţionale (oglinzi elocvente fiind Basarabia şi Bucovina încorporată în Ucraina) arătau limpede existenţa moştenirii imperiale ţariste, aug­ mentate la maximum. Sub Hruşciov şi Brejnev (care a întărit structura imperială prin doctrina care­i poartă numele), mintea lucidă a lui Andropov nu s­a putut realiza pentru sal­ varea economică a sistemului, dar, în calitate de şef KGB (1967, 1982), apoi de secretar general al PCUS (1982­1984), şi­a creat discipoli tineri de nădejde, principalii fiind Mihail Gorbaciov şi Eduard Şever­ nadze. În faţa involuţiei economice, a reuşit să­i con­ vingă şi pe bătrânii bolşevici că sistemul trebuie salvat fie şi prin îngroparea, aparentă, a hegemoniei partidului comunist, conform doctrinei celor patru stadii. Exemplul grăitor este al al lui Alexandr Iakov­ lev, devenit mâna dreaptă a lui Gorbaciov. Perestroika n­ar fi fost posibilă fără acordul bătrânilor din Comi­ tetul Central, al KGB şi al Armatei, care au înţeles că nu mai există soluţie şi că centralizarea a dus siste­ mul pe marginea prăpastiei. În 1986, într­o emisiune televizată, Andrei Gromîko a recunoscut că sistemul este blocat. Gromîko era preşedintele Sovietului Su­ prem al URSS şi intrase, pe 21 ianuarie, prin maga­ zine, văzându­le goale, ca şi la Bucureşti. Ceauşescu nu va face un asemenea gest, fiindcă acolo unde intra, anunţat, magazinele se umpleau ad­hoc. Dacă bolşevicii n­ar fi urmat doctrina Andropov, de „sa­ crificare” a partidului comunist, ruina ar fi fost a Ru­ siei înseşi. „Aparenta prăbuşire bruscă a sistemului comunist – spune Alex Mihai Stoenescu – ca urmare a pierderii Războiului rece a fost în realitate o măsură strategică de protecţie luată de URSS pentru a­şi con­ serva importanţa şi influenţa în politica internaţio­ nală.”2 Ceauşescu a avut şansa, cu zece ani în urmă, în noaptea de la Blair House, să salveze România de la

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

dezastrul din ultimele trei decenii, care ameninţă ni­ micirea naţiunii însăşi, sporind mărşăluirea „legen­ dei negre” în favoarea inamicilor ei naturali. Dictatorul român a refuzat doctrina Iuri Andropov. A crezut doar într­o singură formă de comunism, opusă formei imperiale sovietice. E ceea ce l­a făcut „glorios” şi ceea ce l­a nimicit. Inamicii i­au dibuit călcâiul lui Ahile. De îndată ce i­a refuzat pe ameri­ cani, a fost floare la ureche să fie demonizat. Nu în­ tâmplător promotorii „legendei negre” româneşti l­au asimilat pe dictator altei legende, de astă dată născută, aparent, în Carpaţi, aceea a lui Dracula, care i­a fascinat pe inocenţii occidentali prin romanul omonim al lui Bram Stoker, publicat în 1897. Şi, ca simbol al răului, noul Dracula n­avea alt drum de urmat decât pe acela al ţapului ispăşitor. În precreşti­ nism, rezolvarea unei crize violente care se năpustea peste o comunitate, nu se putea stopa decât la modul mitic, prin mecanismul victimei ispăşitoare, ca în cazul Tebei lui Oedip. Or, comunismul, ateu fiind prin natura lui, a fost, în realitate, o formă de cădere în mitologie. Mecanismul victimei ispăşitoare a fost strălucit înţeles şi explicat de către René Girard aproape în toate cărţile sale. L­am urmărit şi eu, în cazul Ceauşescu, în A doua schimbare la faţă. Rezu­ mând, toate energiile negative dezlănţuite, după un secol de demonizare a României, pe fondul mitolo­ giei „legendei negre”, s­au canalizat, răzbunător, asu­ pra cuplului prezidenţial, transformat, inevitabil, în ţap ispăşitor. În decembrie 1989, se ajunsese la reali­ zarea condiţiei mitice toţi­contra­unu, prin unu, în cazul de faţă, înţelegându­se cuplul prezidenţial. Moartea sacrificială a ţapului ispăşitor s­a produs într­o zi simbolică pentru creştini: ziua de Crăciun. A fost semnul ocult care aviza că răzbunarea colectivă asupra victimei ispăşitoare se adresa deopotrivă lui Ceauşescu, dar şi poporului care se mai considera creştin încă, atrăgându­se atenţia că stăpânii rezultaţi de pe urma revoltei populare vor fi urmaşii primului val de comunism, acela înlăturat din prim­planul is­ toriei româneşti de către resurecţia spiritului naţional prin Gheorghe Gheorghiu­Dej şi Nicolae Ceauşescu, în anii lor buni. În pragul morţii, omul are o iluminare ultimă, adesea testamentară. Gheorghiu­Dej a lăsat moşte­ nire Declaraţia de Independenţă, din 26 aprilie 1964. Nicolae Ceauşescu, pătruns de frigurile „legendei negre” în cursul „revoluţionarului proces” de tip mi­ tologic, din ziua de 25 decembrie 1989, a avut o cruntă revelaţie pe care a formulat­o foarte agitat şi căreia nici un comentator al evenimentului nu i­a dat importanţă, tocmai pentru ca aceasta să se împli­ nească în culisele obscure ale istoriei: „Dar asta în­ seamnă nimicirea României!” Exact ceea ce a vrut să fie cândva testamentul comunist al lui Engels, care a descoperit în români obstacolul din calea „revoluţiei mondiale”, mit care a ţinut aprinsă făclia legendei

Pag. 15


negre în bolşevism. Acum, sosise vremea revanşei is­ torice pregătite de bolşevism sub acoperirea „autoh­ tonă” a „magnificilor” Moscovei, prada fiind foarte uşoară nu atât prin trădarea mizerabilă a lui Nicolae Ceauşescu a propriei linii politice, cât prin reuşita re­ marcabilă a reeducării elitelor româneşti, începând cu „experimentul Piteşti” şi până la infuzia de rafina­ ment cultural al urii de sine a românilor, ajunşi să­şi renege istoria, valorile în frunte cu Eminescu, cel care spusese premoniţios în Împărat şi Proletar: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă mân. Iată esenţa „reeducării comuniste” a poporului român, începând cu 1944 şi până la 1989: realizarea hibridării culturale şi etnice de care se temea Mircea Eliade în 1953. Acum lucrurile erau coapte pentru saltul stadial al comunismului din doctrina kaghe­ bistă a lui Valter Roman şi Iuri Andropov. Dubla na­ tură a „revoluţiei din decembrie”: naţională, prin revolta populaţiei, şi internaţionalistă, prin cei care au acces la putere, copie fidelă a bicefalismului celor două cabinete din conducerea la vârf, arată toată gro­ zăvia antitezei surprinse de Eminescu în versurile ci­ tate. A lovi în tine însuţi cu o mână şi a te apăra cu cealaltă, a face revoluţie şi a lăsa pe alţii să profite de ea, constituie uriaşa aberaţie istorică pe care a trăit­o poporul român în decembrie 1989. Ea aminteşte de un faimos experiment neuropsihic datorat lui Pen­ field, experiment pe care l­am mai invocat şi­n de­ montarea mecanismului straniu al Istoriei critice a literaturii române (2008), de Nicolae Manolescu2. Au­ torul îşi argumentează hibridul său cultural prin teo­ ria scrierii istoriei literaturii române „la două mâini”, pornind de la o ciudată litografie din 1948 a lui Mau­ rits Cornelis Escher, Mâini care desenează. Neuropato­ logul american Wilder Graves Penfield (1891 ­ 1975), cu multe decenii în urmă, a întrerupt, la un pacient, comunicarea dintre cele două emisfere ale creierului. Efectul cu totul neaşteptat: subiectul a început să se agreseze cu mâna dreaptă şi să se apere cu cea stângă. Exact ca în viziunea eminesciană: Ei braţul tău înarmă, ca să loveşti în tine… Sau şi mai bine, exact ca în revoluţia română din 1989. În fapt, e acelaşi feno­ men ca în legenda mancurtului din romanul lui Cin­ ghiz Aitmatov O zi mai lungă decât veacul, a „reeducatului piteştean” care loveşte în propriul frate, a celui care nu ezită să­şi ucidă mama, fiindcă nu o mai recunoaşte. Fenomenul a dat roade mon­ struoase în Basarabia, unde românul nu se mai recu­ noaşte pe sine, nu mai ştie cine este, crezându­se „maldavan”, adică un hibrid etnic slavo­român a cărui misiune istorică este să­şi nimicească rădăcinile prin românofobie. Şi astfel ajungem din nou la Basara­ bia lui Eminescu: „Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşiţa unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult de atâta, încrederea în trăinicia poporu­

Pag. 16

lui român.”2 Prevăzând nimicirea României, în pragul morţii, Ceauşescu nu şi­a dat nici o clipă seama că el o adusese în această primejdie, fiindcă prioritatea ideologiei sale rămăsese comunismul, nu naţiunea ro­ mână. El n­a avut geniul de a sacrifica ideologia per­ dantă pentru România. „Geniul Carpaţilor” sfârşea ca un pigmeu. A fi sacrificat nu e totuna cu a te sacri­ fica, aşa cum au făcut­o, la vremea lor, Eminescu şi Stere. Aceasta e întreaga chestiune a confruntării Ro­ mâniei cu legenda neagră. O intuieşte perspicace şi Larry L. Watts, pe care l­am luat ca martor imparţial al acestor ultime capitole ale cărţii de faţă: „în numai câţiva ani, «partenerii apropiaţi» aveau să transforme imaginea României şi a guvernului său din aceea a unui partener apreciat în Occident într­una de paria internaţional, «nu numai în faţa comunităţii interna­ ţionale, dar şi a propriului popor». Cu astfel de prie­ teni, România nu avea nevoie să­şi caute duşmani mai înverşunaţi în afara alianţei Pactului de la Var­ şovia.”2 Ba, cred că România, după 1989, şi­a luat ca „prieteni” moştenitori ai Kominternului deveniţi, între timp, campioni „anticomunişti”, care vor duce la desăvârşire imaginea „legendei negre”, atât în lume, cât şi în Basarabia. Problema e că experimentul basarabean al Sovietelor se răsfrânge încă asupra în­ tregii Românii, încât, fapt cu adevărat descurajator, eşecul revoluţiei române se conjugă cu o nouă pier­ dere a Basarabiei, dat fiind că noii lideri n­au făcut nimic esenţial pentru reîntregirea ţării, din pricina uriaşei spaime faţă de Rusia, cultivată cu tenacitate de Soviete, de la Săptămâna Roşie până la mandatele de preşedinte ale lui Vladimir Voronin şi mai de­ parte. Spaima de Basarabia lui Yarrow e atât de mare, încât singurul arhetip uman românesc capabil să i se opună, întruchipat cu asupra de măsură eminesciană de către Paul Goma, a rămas acelaşi alungat din ară, condamnat să rămână apatrid până la sfârşitul bio­ logic, foarte probabil. Aşa se face că sub ochii de stă­ pâni ai urmaşilor Kominternului, de la Silviu Brucan şi fricosul între fricoşi Ion Iliescu la Vladimir Tismă­ neanu şi vicleanul orgolios, orb între orbi, Traian Bă­ sescu (copie­homuncul, degradată, a ultimului Ceauşescu), România a fost şi este, pas cu pas, nimi­ cită economic, moral, spiritual, jefuită de resursele ei naturale, ameninţată de holocaustologi precum Elie Wiesel şi Radu Ioanid (ultimi colportori ai legendei negre), suportând, peste toate, un exod de populaţie, pricinuit de sărăcie şi de ură de sine, exod pe care nici regimul lui Stalin nu a îndrăznit să­l producă, încât viitorul acestei naţii pare pecetluit dacă nu se pro­ duce o ultimă resurecţie, inteligentă şi lucidă, a spi­ ritului naţional eminescian, exprimat în termenii minte foarte rece şi inimă foarte caldă, trebuitoare unor adevăraţi patrioţi. Realitatea din ultimii douăzeci şi trei de ani arată că legenda neagră tinde să scoată de pe arena istoriei latinitatea orientală, cu ajutorul pro­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


piilor politicieni, care, orbi, n­au văzut că primul pro­ iect naţional trebuia să fie reîntregirea Basarabiei cu patria­mamă, fără de care celelalte două proiecte: in­ trarea în NATO şi în Uniunea Europeană, nu puteau avea sorţi de izbândă fără dimensiunea naţională. Eli­ minarea acestei dimeniuni din reclădirea ţării după 1989, sub influenţa ideologiei „politicii corecte”, a în­ lesnit invazia corupţiei în întreg mecanismul social­ politic şi cultural, încât românii s­au înjugat alături de asasinii economici internaţionali la nimicirea pro­ priei naţiuni: prădătorii dinăuntru s­au solidarizat cu cei din afară. Încât orice reacţie de apărare în faţa acestora este contracarată de spectrul legendei negre: „ţigani” care nu respectă statul de drept, care ameninţă Eu­ ropa civilizată, care nu merită a intra în „spaţiul Schengen”, care nu sunt buni decât pentru a renunţa la bogăţiile solulului şi subsolului, date pe nimic al­ tora, până la români care exportă „tuberculorză” în Anglia (după tabloidul The Sun), ameninţând naţia engleză cu nimicirea etc… Ca să nu mai vorbim de reaprinderea propa­ gandei românofobe maghiare şi ruseşti în Ardeal şi la Chişinău, care vrea să demosntreze lumii întregi că „adevărata dragoste” de Tranilvania şi de Basarabia o au ungurii şi, respectiv, ruşii, care se erijează în cei mai dăruiţi „patrioţi” ai celor două meleaguri. Para­ doxal, dar se vehiculează că românii nu au nici pe de­ parte dragostea aprinsă pentru Ardeal şi pentru Basarabia şi Bucovina, cum o au maghiarii, ruşii, transnistrenii şi ucrainenii. (Şi dacă au dreptate?!). Între Prut şi Nistru, vocea publică o stăpâneşte fa­ langa voroniană intitulată „Patrioţii Moldovei”, sus­ ţinută de postul oficial de radio „Vocea Rusiei” şi de alte mijloace de informare în masă. La „Vocea Ru­ siei”, un oarecare transnistrean Andrei Safonov, afirma că „A sosit momentul ca România să dispară de pe harta lumii!”, reluând sloganul clasicilor mar­ xism­leninismului. Respectivul post de radio îşi ex­ prima speranţa că proiectul se va realiza chiar în cadrul UE, decisă ca să neantizeze „statele naţionale şi transformarea Uniunii Europene într­o «federaţie de regiuni», astfel încât elitele naţionale să nu mai poată opune rezistenţă centrului decizional aflat un­ deva pe axa Bruxelles – Berlin”. În acest fel, „patrioţii Moldovei” vor scăpa de „românismul agresiv”. „De aceea, – preconiza Agenţia de ştiri Regnum, din Rusia, la 7 octombrie 2010 – este necesar un bloc an­ tiromânesc a cărui politică să aibă ca obiectiv final distrugerea statului român şi încetarea existenţei sale în graniţele actuale.” Aceeaşi agenţie spera, pe 31 no­ iembrie 2011, ca „potaia” românească să devină atât de „bolnavă” şi de „antieuropeană”, încât UE s­o az­ vârle din sânul ei. În context, Republica Moldova tre­ buie salvată de pericolul românesc, după opinia preşedintelui Parlamentului de la Budapesta, Kover Laszlo, care a mers special la Chişinău, declarând într­o conferinţă de presă, alături cu Marian Lupu, că

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Ungaria este aceea care se va lupta pentru integrarea Basarabiei în UE (deoarece o consideră, în regiune, „o ţară­cheie”), nu România2. Publicaţia YAM.MD (11 septembrie 2012), anunţa că „Patrioţii Moldovei” intenţionează să intenteze României un proces la Haga spre a fi condamnată „pentru distrugerea sta­ talităţii moldoveneşti şi genocid împotriva poporului Republicii Moldova”. Românii ar fi cei mai primej­ dioşi duşmani ai simbolului naţional al Moldovei, Ştefan cel Mare, pe care „patrioţii” şi­l iau ca scut şi emblemă. Aşa se explică de ce l­au invitat la „come­ morarea” (sic!, gura păcătosului!) a 538 de ani de la bătălia de la Vaslui (1475) pe Csibi Barna, „secuiul”, adevăratul prieten al lui Ştefan cel Mare, la 10 ianua­ rie 2013, prilej cu care „aliatul” de azi al lui Ştefan a depus o coroană de flori la monumentul marelui vo­ ievod, alături de „patrioţii” din organizaţiile „Scutul Moldovenesc” şi „Mişcarea de Tineret Voievod”! Sunt doar câteva exemple. Ceea ce nouă ar putea să ni se pară de ordinul caricaturii şi grotescului, este luat în serios cu fana­ tism, în spiritul „legendei negre” antiromâneşti. O minoritate substituindu­se cu viclenie unei întregi naţiuni spre a­i uzurpa existenţa şi a înlocui pe scena istoriei 1

Ibidem, p. 590. Ibidem. 3 Ibidem, p. 591. 4 Ibidem, p. 592. 5 Apud ibidem, p. 596. 6 Minută referitoare la convorbirea dintre tovarăşul Erich Ho­ necker şi tovarăşul mareşal Greciko, 17 noiembrie 1973. 7 Memorandumul discuţiei de la 4 decembrie 1973, la Washin­ gton. 8 Vezi şi analiza sistemului la Alex Mihai Stoenescu, Istoria li­ viturilor de stat în România, vol. 4, partea I, Grupul Editorial Rao, Bucureşti, 2004, cap. I, II. 9 Larry L. Watts, op. cit., p. 651. 10 Ibidem, p. 653. 11 Apud ibidem, pp. 653­654. 12 Apud ibidem, p. 654. 13 Ibidem, p. 657. 14 Ibidem, p. 662. 15 Paşaportul „rătăcit” nu i­a mai fost returnat, ambasada ame­ ricană fiind nevoită, spre a stopa scandalul, să­i elibereze un paşaport nou! 16 Ibidem, p. 711. 17 Ibidem, p. 708. 18 Ibidem, p. 706. 19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 707. 21 Citat introdus în însemnări după publicarea în presă a Ra­ portului. 22 George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, vezi traducerea românească la Editura Humanitas, Bucureşti, 1991. 23 Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 24, în varianta electronică. 24 Cf. Theodor Codreanu, Istoria „canonică” a literaturii române, Princeps Edit, Iaşi, 2009. 25 M. Eminescu, Opere, X, p. 46. 26 Larry L. Watts, op. cit., p. 715. 27 Magyiar nezmet, MTI, 10 septembrie 2012. 2

Pag. 17


Constantin ARCU

Pe pămînt străin

N

­am reușit la automat și m­am văzut nevoit să merg la bi­ glietteria. Uno biglietto spre Arezzo, cer. Nu știu cum se spune în italiană vă rog, dar nu­i un capăt de lume. Un domn în vîrstă, cu pleoapele inflamate de conjunctivită, mă servește. Grazie. Omul încuviinţează zîmbind. N­am înţeles ce a spus, însă pare amabil. Numai să nu uit de compostare, m­a atenţionat și doamna Gina să am grijă. În Italia, înainte de a urca în tren, ești obli­ gat să compostezi biletul pe peron. Observ că trenul meu va pleca de la binario șapte. E în regulă. Am de așteptat mai bine de o oră și casc gura învîrtindu­mă prin gara uriașă. Îmi cumpăr de la un chioșc un sandvici sau panino de patru euro și aștept partenza. Încerc s­o dau pe italiană. Mă emancipez zi de zi.

“Și nici nu era cazul să forțez lucrurile. Făcusem dovada că știu să-mi apăr drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poți muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în brațe, renunțînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereastră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cuvinte cu doamna din față. Priveau îngrijorați bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, de parcă ar fi fost drobul de sare. Mi-am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluții inginerești.”

Cînd se apropie ora plecării, merg pe peron. Trenul se află la linia șapte și identific ușor vagonul cinci. De pe culoar, reușesc să descopăr compartimentul în care am loc. E vraiște. Observ că sînt vreo trei copii și cîţiva adulţi. Se vede că nu au urcat în Roma. Sînt instalaţi comod, somnoroși. Probabil voi rămîne pe hol să admir pei­ sajul, nu ţin să­i deranjez. Numai că se circulă mult pe culoar și vreau să scap de rucsac. La urma urmei am un loc plătit, n­am să stau cu bagajul în spate. Intru în compartiment și spun frumos buongiorno, încercînd să găsesc un loc unde să­mi așez rucsacul. Nimic. E o harababură de nedescris pe sus, numai bagaje desfăcute și împrăștiate. Cer din pri­ viri ajutor, însă nimeni nu se sinchisește. Un individ cu privirea fixă pălăvrăgește ceva către o doamnă grăsuţă de lîngă fereastră. În faţa ei se află o pereche ceva mai tînără, care participă la discuţie cu reţinere. Tocmai vorbăreţul nervos se află pe locul meu, dar face abstracţie totală de mine. E prins în discuţie și tot arată ceva spre copii, trecîndu­și mîna prin părul vîlvoi. Probabil îi face reproșuri soţiei sale, nu­mi dau seama. Sau se referă la mine. Orice ar fi, nu mi se pare corect să stau cu rucsacul în spate vreo două ore sau cît o mai fi durînd călătoria. Întind biletul și­i fac semn că îmi ocupă locul. Dintr­odată, parcă am pus paie pe foc. Macaronarul își scoate biletul, îl agită prin aer și pornește să turuie pe alt ton. Oach! se strîmbă apăsat. Stranieri sporchi! Nu înţeleg din tirada lui decît această sintagmă. Îmi dau seama că nu­mi înalţă cuvinte de laudă, solo stranieri, sporchi! Mama mă­ti de măgar, îi șuier printre dinţi, te bag în mă­ta! Tot cuvinte unul și unul extrase dintr­un vocabular se­ lect. Constat cu uimire că am început să devin grosolan. În nici o îm­ prejurare eu nu înjuram și nu foloseam cuvinte murdare. Nici nu gîndeam în argoul ăsta jegos. Acum însă descoperisem o adevărată voluptate să­i șuier macaronarului insulte și mizerii. Acela continua să meliţe despre stranieri care îi provocau lui atîta disconfort, degeaba încerca doamna să­l tempereze. Mi­ar fi plăcut să­i dau un pumn în gură numai să­l fac să tacă. Mă călca pe nervi cînd pronunţa cu dispreţ (și ură, mi se părea) cuvîntul stranieri. Era un porc de cîine. Din fericire, n­am apucat să­i plesnesc vreo cîteva între ochi, așa cum mă îndemnau instincte atavice. Atunci a fost cînd a intrat

Pag. 18

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


controlorul și, cum obișnuiește tagma asta pretutin­ deni în lume, ne­a cerut să­i prezentăm biglietti. În faţa autorităţii, apriga dorinţă de a­i rupe broscarului fălcile s­a stins în bună măsură. Mi­am dat seama că aș fi intrat într­o mare belea dacă ajungeam în faţa carabinierilor însoţit de un italian de­al lor cu maxi­ larele fracturate. Numai să fi dat peste vreun fascist din ăsta și printre carabinieri, că nu mai scăpam din beciul poliţiei cîte zile aș fi avut. I­am întins controlorului biletul, reproșîndu­ i răspicat pe românește că jegul acela refuză să elibe­ reze locul. Tipul era un brunet cu mustaţa cănită și buze subţiri, un cocoșel italic, dacă pot spune astfel. Impresionat de modul tranșant în care promovam limba maternă, a examinat rapid cele două bilete și faţa tuciurie i s­a luminat pe loc. Mi­a restituit biletul făcîndu­mi semn că locul îmi aparţine și s­a dat la tipul agresiv. Tonul acestuia se mai înmuiase, însă își continuă tirada presărată cu invective, stranieri sporchi etc. Doamna încerca să­l calmeze, dar acela se inflama și mai mult. Mi s­a părut că situaţia va ră­ mîne la fel de nelămurită și măgarul va continua să mă înjure pînă la destinaţie. Numai că mititelul re­ prezenta autoritatea și ţinea să o arate faţă de doamne. S­a întors din ușă și i­a spus recalcitrantului cîteva cuvinte cu voce scăzută, din care n­am înţeles o boabă. Dar formula mi s­a părut magică pentru că acela s­a înmuiat de îndată și s­a cărăbănit ostentativ pe culoar. M­am așezat cu destulă reţinere, gîndindu­ mă că micii broscari mă vor urî pe veci pentru că le­ am dezonorat capul familiei. Dar nu s­a întîmplat nimic. Copiii se zgîiau la mine cu interes, ca la un șarpe cu clopoţei. În partea opusă, lîngă maică­sa, se afla o fetiţă blondă, cu ochi verzui­albaștri, de vreo nouă, zece ani. A schiţat un zîmbet în direcţia mea, reprimat rapid ca pe un gest de gravă erezie. I­am răspuns la fel de imperceptibil. Aveam un complice în tabăra adversă. Peste cîţiva ani această copilă se va desface înflorind într­un trup de irezistibilă femini­ tate, însă părea improbabil să am atunci acces la nurii ei. Acum eram zeu, mai departe nu puteam fi sigur de nimic. Înfruntarea din care ieșisem victorios mă făcea să simt că trăiesc. Eram un mascul învingător. Viaţa e o luptă continuă, mi­am șoptit cu satisfacţie în barbă, nu lîncezeala în care m­am scăldat pînă acum. Presimţeam frenezia care m­ar fi încercat văr­ sînd sînge de macaronar. Numai Gabriel părea posomorît. Își pîlpîia luminiţele prin faţa ochilor mei, încercînd să­mi abată gîndul de la confruntări sîngeroase. Și, la drept Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

vorbind, pe vremea aceea nu aveam pic de experienţă în băutul sîngelui de italian. Nu venisem aici pentru a declara război Italiei ori să mă iau la trî­ ntă cu Berlusconi Magnificul. De ce nu mă comport civilizat? îmi striga, trăgîndu­mă de mînecă, univer­ sitarul din adîncul meu. Își revenise din moartea cli­ nică în care a zăcut cîtva timp și dădea din coate încercînd să treacă de celelalte personaje îngropate în mine. M­am calmat de îndată, nu­mi venea la so­ coteală să fiu văzut de vechile mele cunoștinţe în sta­ rea aceea de surescitare. Și nici nu era cazul să forţez lucrurile. Făcu­ sem dovada că știu să­mi apăr drepturile, nu eram un simplu peregrin pe care îl poţi muta de ici, colo, cum ai chef. Rămăsesem cu rucsacul în braţe, renunţînd să mai scot laptopul. Tipul de lîngă fereas­ tră, un ins slab și chel, îmbrăcat la costum maro și cămașă bleu descheiată la guler, a schimbat cîteva cu­ vinte cu doamna din faţă. Priveau îngrijoraţi bagajele împrăștiate în compartimentele de sus, de parcă ar fi fost drobul de sare. Mi­am dat seama că oamenii sînt în căutarea unei soluţii inginerești. Chelul s­a săltat de pe locul său și a înghesuit bagajele desfăcute, fă­ cîndu­mi semn că pot să­mi așez rucsacul. OK, grazie. Molto grazie, îi spun. Prego, spuse acela. Nu price­ peam bine ce vrea să însemne prego, deși mai auzi­ sem cuvîntul. Probabil corespunde expresiei „cu plăcere” din limba română, am dedus. Am săltat ruc­ sacul pe suportul de deasupra și mi­am înfipt privi­ rile în fereastră cu gîndul de­a admira peisajul. Nu știam cît mai durează drumul pînă la destinaţie. Am ridicat din umeri, ce importanţă avea? Îmi puteam permite o clipă de relaxare. Habar n­aveam cine mă aștepta și dacă mai exista o destinaţie pentru mine. La ce să mă grăbesc? Mergeam pe mîna destinului. Un timp prin faţa ochilor mi s­au derulat im­ aginile ruginii ale toamnei, peste care se suprapu­ neau pete de un verde întunecat, clădiri, întreprinderi, din nou pășuni dezgolite, oi și capre, cîteva vaci în stînga unui șir de chiparoși, toate într­ o învălmășeală tot mai grăbită. Simt că mi se închid ochii și pe retină îmi apare macaronarul acela sărit de pe fix, care își tot trece mîna prin părul în dezor­ dine și imediat și­o aduce în faţă privind­o cu stupefacţie, de parcă ar fi făcut nu știu ce descoperire. În paralel, se simte o tensiune enervantă, pînă cînd intră un controlor cu mustaţă uriașă, îl înșfacă de guler fără o vorbă și­l aruncă pe fereastră din goana trenului. Nu știu ce rol joc eu în toată povestea, însă mă simt ca un erou. Sînt încredinţat că bătrîna Katy ar fi mîndră să afle că îmi arăt mușchii prin străină­ tate.

Pag. 19


Ca și cum m­aș rostogoli dintr­o altă lume, revin în prezentul lipsit de strălucire. Îmi dau seama că surîd, iar micii broscari (mormolocii, îmi spun, și abia mă abţin să nu izbucnesc în rîs) mă urmăresc din priviri. După ce le­am izgonit din compartiment tatăl sau însoţitorul, acum mă distrez. Lîngă fata cu potenţial distructiv printre bărbaţi stă un ţînc de vreo trei ani, mucos și cu faţa rotundă ca o minge de fotbal de pe San Siro. E blond, puţin transpirat și cu părul vîlvoi, copie minusculă a fascistului de pe culoar. Pare totuși teafăr la cap, măcar nu­i ies ochii din cap înjurînd străinii. Pilotează un avion purtîndu­l în vi­ teză spre faţa soră­si și înapoi, ţipînd bucuros u­ uuuu­u­uh! volare, u­uuu­uh! Agitat și fericit pentru că toţi ochii sînt îndreptaţi spre el. Presimt că se va produce pozna și va sparge buza copilei. Intuind pericolul, doamna intervine in­ terpunîndu­și mîna. Surprins de alianţa brusc înche­ iată, scandalagiul încearcă să­și ia elan și scapă din mînă avionul care aterizează izbindu­se în piciorul meu drept. Faţa mi s­a schimonosit de durere, mi­am prins fluierul piciorului cu mîinile și m­am prefăcut că urlu. M­am silit să nu scot totuși nici un sunet, însă micul macaronar n­a sesizat manevra și a continuat să se holbeze la membrul schilodit. Contorsionat de durere, am ridicat avionul agresiv și i l­am întins zîmbind pe neașteptate. Nici nu bănuise, era ziua surprizelor pentru el. Dar a priceput imediat că a fost tras pe sfoară, am citit asta în ochii lui, ca dovadă că mormolocii sînt foc de inteligenţi. Cu ușoară reţinere, și­a luat arma și a izbucnit într­un rîs năvalnic, învio­ rîndu­i și pe ceilalţi. Mi­am dat seama că devenisem dintr­o dată simpatic. Mi­am scos biletul și am verificat ora de so­ sire în Arezzo. Arrivo, învăţasem cuvîntul pentru so­ sire la Termini. Potrivit orei afișate pe telefonul celular, făceam mai puţin de un sfert de oră pînă la destinaţie. Era momentul să­mi pregătesc retragerea. Privesc pe fereastră și văd cîteva clădiri răzleţe cu as­ pectul unor făbricuţe sau ateliere, semn că mă apro­ pii. Îmi iau rucsacul și cînd deschid ușa mă întorc strigîndu­le ciao, ragazzi, addio, bambini! Omul meu se află la fereastra de alături și întoarce capul surprins din cale afară cînd își aude progeniturile urîndu­mi cele bune. Eu continui să pun gaz pe foc și le fac semne din mînă, strigîndu­le, adio, mici broscari, aţi pus­o cu fascistul ăsta ! Figura sa uluită mi se pare chiar simpatică. L­am lucrat la marea artă. Nu­i puţin lucru să faci pact cu aliaţii dușmanului și să­l lași în pielea goală. Manevra asta ar trebui să fie preluată în toate manua­ lele de strategie militară. Și pentru a isprăvi treaba,

Pag. 20

îmi fac rapid un plan de bătaie, calculînd că aș putea, în trecere, să­i ard una la gleznă. Desigur, operaţiunea trebuie însoţită de un pardon cu sonor puternic. Prin înghesuiala asta nu ai cum să eviţi unele mici și scuzabile incidente. Renunţ la gîndul agresiunii în ultima clipă. Dă­l în mă­sa. Am destule pe cap, numai o încurcătură îmi lipsește acum. Și drept dovadă a pașnicelor precepte după care mă că­ lăuzesc, am coborît prin partea opusă a vagonului, evitînd practic un conflict de proporţii. Pe peron e aproape pustiu și bate un vînt rece. Au mai coborît vreo șase persoane ce dispar pe niște scări. E un pasaj subteran prin care se ajunge în sala de așteptare a gării. Mă învîrt puţin dezorientat și pornesc pe aceeași rută. Nu mă așteptam totuși să fiu întîmpinat cu flori pe peron. Traversez printr­un tunel, urc niște scări și intru în gară, stazione pre limba lor. E o încăpere modestă. Dacă n­ar exista au­ tomatele pentru bilete, ai putea crede că ești în sta­ zione din Dorohoi sau Strehaia. Sînt mai mulţi oameni în sală, însă nici unul nu pare interesat de ilustra mea persoană, oricît mă agit încolo și încoace. Nu mi­i nici foame și nici frig, nu sînt grozav de obo­ sit, mă apasă numai o senzaţie dezagreabilă. Pare aiurea să aștept nu știu cît, pe nu știu cine, în gara asta amărîtă. Dacă îl aruncam din tren pe nemernicul ăla, acum eram bine mersi la poliţie și probabil mă alegeam cu un scaun și un ceai cald. Și, drept bonus, cu un acoperiș deasupra capului pentru noapte. N­am avut încotro, am fost nevoit să recurg la soluţia extremă. N­aș fi vrut să­l sun eu pe Luigi (părea să fie nume conspirativ), sperasem că mă va aștepta în gară. Scot mobilul și caut numărul lui sig­ nor Luigi. Eram Cezar Mihali din Beiuș. Deși în viaţa mea nu trecusem prin Beiuș. Mă rog, astea sînt ne­ ajunsuri pe care ești nevoit să ţi le asumi cînd te afli sub acoperire. Simt o ușoară reţinere, însă am fost asigurat că Luigi vorbește limba română. După cîteva apeluri, aud în telefon – Pronto, buon giorno! Mă ză­ păcesc pentru moment. Dincolo e o cucoană, iar eu urma să iau legătura cu Luigi. Pronto, con chi parlo, scusi? Pronto, pronto, îl caut pe don Luigi, madam, spun descurajat. Don Luigi! Aaa, Luigi? se interesă doamna. Cine îl caută ? Constat bucuros că a dat­o pe românește. Cezar din Beiuș, cum cine? Înţeleg că sînt aproape de ţintă. Cucoana se interesează unde mă aflu. Mă asigură că în zece minute un Opel gri în­ chis va parca în faţa gării. Am senzaţia că sînt Agen­ tul 007. (Fragment din romanul Legiunea română, în lucru) *** Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Lucian VASILIU

Fulguraţii... mono­dialogate (1978­1981)

Î

n aprilie 1969, când apărea la Iaşi primul număr al revistei studenţeşti „Alma Mater” (ulterior „Dialog”) eram elev în clasa a IX­a a Liceului nr. 1 din Bârlad, actualmente „Mihai Eminescu”. Tatăl nostru, Ştefan Vasiliu, preot de sorginte cer­ năuţean­interbelică, era pensionat medical şi se străduia să ne bineîndrume pe noi, cei 3 fii... În 1971 avea să moară de infarct miocardic, pe fondul Tezelor şi începutului de... revoluţie cul­ turală. Decesul lui a declanşat în mine (zănaticul, şturlubaticul adolescent de atunci) preocuparea pentru literatură. Astfel aveam să ajung elev la Şcoala Postliceală de Biblioteconomie din Bucureşti (1972­1974), apoi să „prind” repartiţie în Iaşi, ca bibliotecar al Bibliotecii fostului Institut Politehnic. Tatăl meu mă crescuse în cultul oraşelor Cernăuţi, Bucureşti şi Iaşi...

După stagiul militar din ţinuturile Aradului (1974­1976) re­ veneam în urbea bisericilor, şcolilor şi muzeelor. Am început să frecventez cenacluri literare ieşene, precum „Junimea” de la Mu­ zeul „Vasile Pogor” (coordonat de Daniel Dimitriu şi Constantin Parascan), „Mihai Eminescu” de la Casa Studenţilor (diriguit de Virgil Cuţitaru şi Emilian Marcu), cenaclul „Nicolae Labiş” (al Universităţii, susţinut de profesorul Ioan Constantinescu). Pe lângă bibliotecar eram şi student al Facultăţii de Filologie. Parti­ cipam la concursuri literare naţionale, precum cele de la Suceava („Nicolae Labiş”) sau Sighetul Marmaţiei (stimulat de criticul li­ terar, infatigabilul şi generosul Laurenţiu Ulici). Începusem să citesc temeinic şi să scriu pe fondul plecării la Domnul a tatălui meu. Ana Blandiana mi­a răspuns pozitiv la „Poşta redacţiei” în „Contemporanul”. Cel care m­a debutat a fost Ioanid Romanescu în „Convorbiri literare”, nr. 16 (40), din anul 1973. După ce am dormit în fel de fel de „locaţii” (subsoluri, inte­ rioare de biblioteci, pe colecţii de ziare, la gazde improvizate), am primit în 1977, un fel de garsonieră­chilie în blocurile G de pe strada Republicii, spaţiu de dialog boem, uşă deschisă zi şi noapte pentru amici, cunoştinţe şi prieteni culturali (între ei con­ sacraţii Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu, Mihai Ursachi, Ste­ lian Baboi, dar şi congeneri precum Liviu Antonesei, Luca Piţu, Sorin Antohi, Horaţiu Ioan Laşcu, Aurel Dumitraşcu şi mulţi alţii). Scriam şi citeam parodii, în varii ocazii. Eram ludic, dezin­ volt, holtei. Purtam perciuni englezeşti şi semănam cu Onedin (personaj dintr­un serial TV la modă). Eram sărac (ca şi azi, ca şi întotdeauna – vorba lui Ion Creangă) şi aşa l­am cunoscut pe stu­ dentul Emil Iordache (excepţionalul traducător din literatura rusă), înfulecând un colţ de pită înmuiată într­un ochi de iaurt... Purtam chică de plăieş, de răzeş bârlădean cu barbă scandinavă. Din când în când mă prindeau miliţienii şi mă puneau să mă

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“Scriam şi citeam parodii, în varii ocazii. Eram ludic, dezinvolt, holtei. Purtam perciuni englezeşti şi semănam cu Onedin (personaj dintr-un serial TV la modă). Eram sărac (ca şi azi, ca şi întotdeauna – vorba lui Ion Creangă) şi aşa l-am cunoscut pe studentul Emil Iordache (excepţionalul traducător din literatura rusă), înfulecând un colţ de pită înmuiată într-un ochi de iaurt... Purtam chică de plăieş, de răzeş bârlădean cu barbă scandinavă. Din când în când mă prindeau miliţienii şi mă puneau să mă tund (pentru a nu fi amendat sau pentru a nu rămâne fără act de identitate...) ”

Pag. 21


tund (pentru a nu fi amendat sau pentru a nu ră­ mâne fără act de identitate...). N­am fost uşă de biserică. Mă gândeam, în ru­ găciunile mele, să nu­l fac de ruşine pe Tata. Mama, în pauperitatea şi candoarea ei, mă alimenta tocmai de la Bârlad, când putea, cu un chiup cu mâncare, cu o damigeană cu vin negru (de la bunicii puieş­ teni), cu o desagă cu nuci... Ne înfruptam toţi prie­ tenii (reali pe atunci, fără ipocrizii, interese, jocuri ciudate), în „garsoniera” atribuită de rectorul Poli­ tehnicii, domnul profesor Mihai Gafiţanu... Din când în când mă publicau Geo Dumi­ trescu (în „Luceafărul”), Constanţa Buzea (în „Am­ fiteatru”), Ştefan Oprea (în „Cronica”), Adrian Popescu (în „Steaua”), Ioanichie Olteanu (în „Viaţa Românească”). Publicam în „Echinox”, în „Opinia studenţească”... Din când în când eram citat (şi re­ citat) la postul de radio „Europa liberă” (în incon­ ştienţa mea, dădeam tare sonorul la aparatul de radio „Gloria”, pe care îl primisem premiu la unul dintre Concursurile naţionale „Nicolae Labiş” de la Suceava...). Deţin colecţia (aproape completă) a revistei „Dialog”/ „Alma Mater”... Am în faţă şi numărul 57 (anul IX), februarie­martie 1977, în care Alexan­ dru Călinescu (redactor şef) m­a debutat cu două coloane de versuri (însoţite de un desen­grafică, portret, realizat de poeta Mariana Codruţ). Redac­ tori şefi adjuncţi erau Silviu Hoişie şi studentul Ioan Holban. Secretar responsabil de redacţie: stu­ dentul George Şerban (a fost unul dintre capii Re­ voluţiei de la Timişoara; a decedat în urmă cu câţiva ani...). Din anul 1978 deveneam redactor al revistei... Şedinţele de redacţie (de la care nu am lipsit decât motivat) se ţineau, de regulă, vineri (un timp la Universitate, la Catedra de Franceză, alt timp peste drum, în clădirea de pe fosta ulicioară „Olga Bancic” actualmente... Veronica Micle). Am fost dus în redacţie şi recomandat de studentul şi poe­ tul George Bădărău. Micile „banchete” aveau loc, mai mult sau mai puţin spontan, la CUI (Casa Uni­ versitarilor Iaşi), la casa patriarhală a colegilor de studiu şi de redacţie Oana Vasilescu şi Dorian Obreja (cu Al. Călinescu, Ioan Holban, Mihai Dinu Gheorghiu, Andrei Corbea, Mircea Doru Lesovici, Gheorghe Chipail ş.a.) sau la SERILE DIALOG (re­ pede interzise)... De multe ori ne „manifestam” solidaritatea prin partidele săptămânele de fotbal (de pe terenul

Pag. 22

cu zgură, praf şi maidanezi de la „Sorbona”; dar ce bună era o bere – dacă o găseam! – după hârjoana sportivă...). Ce portar era Valeriu Gherghel! Ce ata­ cant Dorin Spineanu! Ce spectatori Tereza şi Dan Petrescu! Ce lucizi distribuitori de pase: universi­ tarii Iulian Popescu, Alexandru Vlad! Şi câţi alţi... comilitoni!În acei ani cât am fost în redacţie, în teren, în câmp cultural (1978­1981) semnau în re­ vistă, între alţii, Mihai Ursachi, Şerban Foarţă şi Emil Brumaru, Elena Ştefoi, Marta Petreu, Carmen Creţu, Doina Mihaela Sava, Muguraş Brânzei, Mo­ nica Gafiţa, Tamara Pintilie, Cristina Chiprian, Car­ men Gheorghiu, Gabriela Scurtu, Florin Platon, Dorin Popa, Valeriu Stancu, Matei Vişniec, Liviu Ioan Stoiciu, Traian T. Coşovei... George Pruteanu traducea din „Infernul” lui Dante. Relaţia cu „Echi­ nox” de la Cluj se amplifica (prin prietenia, în spe­ cial, cu poeţii Ion Mureşan, Virgil Mihaiu şi Nicolae Băciuţ). Se evita, pe cât posibil, politizarea. Pri­ meam semnale (pe care le publicam) de la vechea „gardă” a redacţiei: Nicolae Manea, Teodor Para­ piru, Daniel Lascu... dar şi de la junii prieteni Da­ niel Corbu, Adrian Alui Gheorghe ş.a. Al. Călinescu devenise preşedintele Consiliului de Conducere, Dorin Popa redactor şef, iar Sorin Pârvu redactor şef adjunct. Între altele: Val Condu­ rache macheta nr. 71­72/ 1979; Liviu Antonesei era responsabil de numerele 69­70/ 1979; numărul dublu 75­76/ 1980 era ilustrat cu grafica teologului şi poetului de astăzi Constantin Hrehor (Grăni­ ceşti­Suceava). În nr. 67/ 1979 scriam, de pildă, des­ pre... „Poveşti pentru a­mi îmblânzi iubita” de Radu Cosaşu (volum apărut la editura „Cartea Ro­ mânească”, 1978). Din 1982 nu mai făceam parte din redacţie, dar continuam să public după ce scrisesem, în anii an­ teriori, la cărţi semnate de Alexandru Paleologu, Gheorghe Grigurcu, Cristian Simionescu, Emil Brumaru, Horia Zilieru, Adrian Popescu, Nicolae Prelipceanu, Leonid Dimov, Nicolae Turtureanu, Mircea Dinescu, Magdalena Ghica, Nichita Dani­ lov, Matei Vişniec ş.a. Din holtei deveneam tatăl Luizei! Ulterior, şi al lui Cezar­Ştefan... M­am retras în bârlogul de muzeograf de la Casa Pogor, pe fond de crispare socială generalizată, de ideologizare tembelizantă... Dialogul devenise... monolog! Dar despre multe altele (dialogate şi monolo­ gate în anii de juneţe) pe altă dată. Cu voia Dom­ niilor Voastre, almamaterdialoghişti de pretutindeni! Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Lucian GRUIA

TREI TIPURI DE LOCUIRE ROMÂNEASCĂ: BRÂNCUŞIANĂ, CIORANIANĂ, ELIADESCĂ

A

nalizând poezia lui Hölderlin, filosoful Martin Heidegger stabileşte caracteristicile specifice ale locuirii omului în lume: “Muritorii locuiesc în măsura în care salvează pământul (…). Salvarea nu smulge doar dintr-un pericol; a salva înseamnă propriu-zis a elibera ceva întru esenţa sa proprie. A salva pământul este mai mult decât a profita de el sau chiar a-l trudi. Salvarea pământului nu duce la înstăpânirea asupra pământului şi la supunerea lui, de unde n-ar mai fi decât un pas până la exploatarea neînfrânată. Muritorii locuiesc în măsura în care primesc cerul ca cer. Ei lasă soarelui şi lunii mersul lor, aştrilor le lasă calea lor, lasă timpurilor anului binefacerile şi asprimile lor, nu fac din noapte zi şi nici din zi chinuitoare neodihnă. Muritorii locuiesc în măsura în care îi aşteaptă pe divini ca divini. Sperând, ei le oferă nesperatul. Stau în aşteptarea semnelor sosirii lor şi nu se înşală asupra emblemelor absenţei lor. Nu-şi fac zeii lor şi nu se dedau cultului idolilor. Chiar în nemântuire, ei mai aşteaptă încă mântuirea ce le-a fost retrasă. Muritorii locuiesc în măsura în care îşi călăuzesc propria esenţă – a avea putinţa morţii ca moarte – în fiinţa acestei putinţe şi în folosirea ei, cu gândul ca să fie o moarte bună. A-i călăuzi pe muritori în esenţa morţii nu înseamnă nicidecum a face din neantul vid al morţii supremul ţel, aşa cum nu înseamnă să întuneci locuirea prin oarba ţintuire a sfârşitului. În salvarea pământului, în primirea cerului, în aşteptarea divinilor, în călăuzirea muritorilor se petrece locuirea ca acea împătrită ocrotire a tetradei”. (Martin Heidegger –Originea operei de artă, Ed. Univers, Bucureşti, 1982) În concepţia filosofului german, omul dobândeşte locuirea autentică după ce devine conştient şi îşi acceptă condiţia sa de fiinţă muritoare. A locui este similar cu a cultiva pământul şi de a culege roadele. Locuirea implică şi construirea care mai desemnează: edificarea, întreţinerea, ocrotirea, îngrijirea în vederea existenţei autentice/cu rost pe pământ, pacea şi libertatea. Iată ce mai spune Heidegger în aceeaşi lucrare: “Locul rânduieşte tetrada într-un dublu sens. Locul admite tetrada şi o ordonează. Ambele, în speţă rânduirea ca admitere şi rânduirea ca ordonare, trebuie să constituie un tot. În această calitate de dublă rânduire, locul este o pază a tetradei, sau, cum spune acelaşi cuvânt, un loc al găzduiri. Lucruri de felul unor asemenea locuri găzduiesc sălăşluirea oamenilor”. Construirea înseamnă producerea unor asemenea locuri. Construcţiile autentice marchează locuirea aducând-o în esenţa ei şi găzduiesc această esenţă al cărei temei este: salvarea pământului, primirea cerului, aşteptarea divinilor, călăuzirea muritorilor.” În concluzie, locuirea autentică propusă de Heidegger exprimă armonia omului cu cosmosul şi acceptarea extincţiei ca Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“Viziunea generală brâncuşiană despre lume, reieşită din aforismele sale cât şi din modul de viaţă pe care la practicat, specifică ţăranului român tradiţional, este în deplină concordanţă cu armonizarea tetradei, prin: trăirea în comuniune cu natura, practicarea unei religii de tip panteist, valorizarea teoretică a familiei (deşi nu s-a căsătorit), însemnătatea acordată întemeierii unei gospodării proprii, împăcarea cu soarta de fiinţă muritoare, credinţa în mântuire A-fiîn-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu numai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea Fiinţei vietăţilor şi a omului.” Pag. 23


naturală. Locuirea brâncuşiană Între locuirile româneşti pe care le vom cerceta succint, cea brâncuşiană se apropie cel mai mult de viziune solară heideggeriană. După cum afirma Lucian Blaga: “Brâncuşi reprezintă cea mai înaltă ridicare a spaţiului mioritic.” (Nu analizăm locuirea mioritică subiectul find prea general pentru cerectare de faţă). În cazul locuirii brâncuşiene, spaţiul fizic, reprezintă întrepătrunderea a trei spaţii specifice: unul înăuntrul căruia imaginea plastică poate fi descoperită; celălalt închis în volumul unei figuri; spaţiul ambiental, dintre volumele formelor plastice. Pentru Heidegger, spaţiul artistic scoate din neascundere adevărul, relevându-se fiinţa artefactului. Prin croirea spaţiului, se eliberează locuri privilegiate care pregătesc locuirea autentică. Croirea mai înseamnă admiterea şi rânduirea. Admiterea lasă să se manifeste deschisul, iar rânduirea oferă posibilitatea lucrurilor de a-şi aparţine rostului lor şi relaţionărilor dintre ele. Această strângere laolaltă reprezintă o ascundere eliberatoare în cadrul locului, acesta fiind înţeles ca o vastitate liberă, care oferă lucrurilor posibilitatea să se deschidă în odihna de sine: “Sculptura ar fi întruchiparea de locuri care, deschizând un ţinut şi păstrându-l, adună şi menţin în jurul lor un câmp liber, care acordă lucrurilor existente acolo o aşezare, iar omului o locuire în mijlocul lucrurilor. “ – menţionează Heidegger. Volumul sculpturilor nu delimitează spaţii care să opună un interior, exteriorului. Viziunea generală brâncuşiană despre lume, reieşită din aforismele sale cât şi din modul de viaţă pe care l-a practicat, specifică ţăranului român tradiţional, este în deplină concordanţă cu armonizarea tetradei, prin: trăirea în comuniune cu natura, practicarea unei religii de tip panteist, valorizarea teoretică a familiei (deşi nu s-a căsătorit), însemnătatea acordată întemeierii unei gospodării proprii, împăcarea cu soarta de fiinţă muritoare, credinţa în mântuire. A-fi-în-lume, însemnă pentru Brâncuşi nu numai acestă integrare în Marele Tot, dar şi căutarea Fiinţei vietăţilor şi a omului. El nu a inventat o altă lume imaginară ci a căutat să dezvăluie prototipurile, modelele fiinţelor reale. Oricât de sti-

Pag. 24

lizate apar sculpturile sale, ele au pornit de la personaje reale: George pentru Somnul şi Portretul lui George, un copil orb pentru capetele de copii, Dşoara Pogany, Eileen, Nancy Cunard, Baroneasa R.F., . Georgescu-Gorjan, Gh. Chiţu etc, chiar şi pentru ovoidul pur al Începutului lumii/Prometeu? a avut un model, capul dansatorului Serge Lifar? Căutând esenţa lcrurilor, sufletul făpturilor sculptate, prototipul etern din spatele efemerului, sculpturile lui Brâncuşi au dezvăluit noile fiinţe ale: Peştilor, Păsărilor, Focilor, Ţestoaselor şi Oamenilor (copii, tineri, bărbaţi, femei). În ceea ce priveşte relaţia cu divinitatea, în cadrul locuirii, Brâncuşi a realizat sculptura Adam şi Eva, columnar, ca şi Regele regilor şi de aceeaşi mărime cu acesta, semn că Dumnezeu a făcut omul “după chipul şi asemănarea sa”. În sfârşit, faptul de a fi-întru-moarte l-a revelat în monumentele funerare realizate: Sărutul, Rugăciunea + Bustul lui Petre Stănescu, Ansamblul

munumental de la Târgu-Jiu, precum şi în proiectul Templului eliberării sufletului de corp (din păcate nerealizat). Împăcarea cu moartea, văzută în ipostaza ei platonică, eliberatoare o regăsim şi în grupul mobil “copilul în lume”, alcătuit din Primul pas + Coloană + Cupa lui Socrate) şi mai ales a proiectului Templului eliberării sufletului de corp, (imaginat pentru maharadjahul indian Raoul Holkar, din Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Indor). În acest ultim proiect, din păcate nerealizat, în mausoleul maharanei Saroyana Devi Holkar, de forma dublului capitel al Coloanei sărutului, s-ar fi pătruns printr-un pasaj subteran. Interiorul ar fi adăpostit, în jurul unui bazin cu apă, trei Păsări în spaţiu, din: bronz polisat, marmură neagră şi albă, precum şi sculptura Spiritul lui Budha/Regele regilor. În momnetul când razele soarelui ar fi pătruns, la zenit, prin orificiul din tavanul încăperii, lumina reflectată de Pasărea de bronz, ar fi metamorfozat chipul şi sufletul vizitatorului. Soarele trecând de zenit, ultimile raze, părăsind încăperea, ar fi generat omului aflat în meditaţie, senzaţia că sufletul îl părăseşte, se înalţă şi se contopeşte cu lumina divina. (Lucian Gruia – Momentul revelaţiei în Templul brâncuşian al eliberării, de ar fi fost să fie... editura “Double P Press Production” Baia Mare, 2004) /fig.1/ Locuirea cioraniană Un caz ilustru, opus locuirii fericite, îl constituie scepticul Emil Cioran. Pentru filosoful insomniac, camera constituia un prilej de suferinţă continuă, iar viaţa socială, un motiv de dezamăgire continuă datorită lipsei de sens a existenţei. Dacă noi credem în valorile vieţii, Cioran ne înfăţişează zădărnicia acesteia şi atotputernicia morţii. Singurul adevăr ce se poate afirma despre existenţă este lipsa ei de sens. Cunoaşterea esenţei este imposibilă: “lucrurile pe care le atingem şi cele pe care le concepem sunt la fel de îndoielnice ca simţurile şi raţiunea noastră”. Sănătatea şi normalitatea sunt incolore, numai neliniştea, bolile, sfâşierile lăuntrice îmbogăţesc fiinţa noastră. Conştiinţa slăbeşte elanul vital, filosofia devine inutilă din moment ce lucrul în sine nu există; un poet extaziat poate spune mai mult despre aparenţa în care trăim decât gândirea raţională. “Cine crede în adevăr este naiv, cine nu crede, stupid” – decretează Cioran. Religia nu aduce mântuirea, credinciosul se deosebeşte prea puţin de nebun, rugăciunile ne pun în postura ridicolă de a cerşi îndurarea divinităţilor inventate de noi înşine din nevoia dialogului, ori ne flatează orgoliul absurd de a sta de vorbă cu Demiurgul, ca şi cum am fi egalii acestuia. Monoteismul atentează dictatorial libertatea gândirii, numai politeismul conduce spre democraţie. Iubirea, muzica şi mistica oferă clipe unice, intense, inexprimabile, în care viaţa se revarsă pură, Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

neîngrădită, neindividualizată. Eternitatea morţii domină însă totul. Nimic nu prevestea apariţia fiinţei umane, universul putea foarte bine să existe şi să moară fără noi. Aceste argumente dau apă la moara patimii şi înverşunării cu care Emil Cioran neagă valorile umanităţii instituite de-a lungul istoriei. Revolta împotriva modului nostru de a fi în lume (clădit pe orgoliu, minciună, mediocritate, păcat, laşitate etc.), îşi are sorgintea tocmai într-o dragoste exacerbată de viaţă, afirmată aforistic şi paradoxal: “Singurul lucru ce se poate iubi este viaţa, pe care o detest!” (Cartea amăgirilor, Bucureşti, 1936). Numai dezastrele fiind creatoare, trebuie să purificăm viaţa prin suferinţă, să negăm totul pentru a reconstrui totul: “O altă viaţă să ne fie obsesia, nebunia şi viziunea noastră, să dezrădăcinăm viaţa putredă pentru a sădi alta, alte seve, alt om”. Din simple creaturi trebuie să devenim creatori. Realitatea neînsemnând altceva decât aparenţa, trebuie să ne trăim amăgirile în puritate şi extaz: “trăirile noastre să devină explozive şi atunci suferinţa se converteşte în bucurie, bucuria în suferinţă, elanurile în dezamăgiri şi dezamăgirile în elanuri, tristeţea în văpăi şi văpăile în tristeţe”. Suferind dincolo de limitele fiinţei, dezindividualizaţi, întâlnim viaţa pură, universală, ne umplem de lume – ca şi în gândirea lui Lao-Tzâ, dincolo de marginile sale obiectul trece în contrariul său -, negaţia devine afirmaţie, golul plenitudine. Cioran îşi vedea misiunea în ruinarea concepţiei instituite despre lume şi-n proclamarea necesităţii unui nou început al istoriei, în afirmarea unui “nou Adam într-un nou paradis terestru”. Din aceste două deziderate majore, până acum, autorul nu l-a îndeplinit decât pe primul. Personal îmi imaginez că ideile lui Cioran se află în echilibru instabil pe o muchie de cuţit, la limita paradoxală în care ele pot trece cu uşurinţă în contrariile lor. Cărţile gânditorului nostru, care la un moment dat şi-a contestat cetăţenia română, ne fac circumspecţi. Ne obligă la analiza mai profundă a banalităţilor, mediocrităţilor, meschinăriilor şi laşităţilor faptelor noastre. Paradoxal, teoreticianul primordialităţii instinctului, sentimentului şi fiorului vital în raport cu raţiunea, ne face mai lucizi. Să fie şi această încercare de prezentare a lui Emil Cioran o nouă mască? Posibil. Oricum am medita, gânditorul ne pune în încurcătură şi deve-

Pag. 25


există pretutindeni în lume dar ni se arată prin hierofanie, ca şi fiinţa heideggeriană. Ca să trăim în lumea atemporală revelată, trebuie să ne debarasăm de concretul efemer. Din cele menţionate, constatăm că la Mircea Eliade, locuirea cotidiană este inautentică. Trăim decăzuţi în timpul istoric, profan. Locuim autentic, numai dacă transcendem în timpul sacru, Locuirea eliadescă ceea ce implică desprinderea noastră de pământ şi transmutarea trăirilor sufleteşti în illo tempore. Martin Heidegger nu s-a ocupat în scrierile Lucru posibil prin: mit, religie şi artă/literatură. Losale de locuirea spaţiilor sacre: temple, biserici ci cuirea autentică eliadescă o trăieşte spiritul, în lumea sa proprie numai de cele laice. . Mircea Eliade şi-a dedicat întreaga activitate sacrului şi cum menţiona concluziile sale care ne * interesează în contextul cercetat. * * Pentru istoricul religiilor, sacrul nu implică credinţa în Dumnezeu, zei sau spirite ci „experienţa unei Trecând în revistă cele trei tipuri de locuire realităţi şi izvorul conştiinţei de a exista în lume”. Vocaţia transcendentă a omului religios, românească cerecetate, putem concluziona că loconstă în imitarea comportamentului divin. Timpul cuirea brâncuşiană reprezintă o locuire armonioasă, mitic este ciclic, pe când cel modern/istoric, liniar şi limitat. Anul liturgic creştin reprezintă o repetare periodică a Naşterii şi Crucificării lui Iisus. La sfârşitul fiecărui ciclu oamenii vor fi judecaţi pentru faptele lor. Eliade visa să se sustragă timpului. La nivel naţional, pentru Mircea Eliade, peregrinările geografice ale omului, chiar exacerbate în secolul nostru, reprezintă traseul iniţiatic al regăsirii de sine, al întorcerii spre centrul locuirii autentice, al armonizării cu cosmosul şi cu divinitatea. Cu alte cuvinte, viaţa fiecăruia dintre noi reiterează mitul lui Ulise. Mircea Eliade a suferit ca nici un alt azilant, drama exilului. Dar să-l cităm pe Mircea Eliade care, referindu-se la proriul său exil, afirma că a refăcut pe cont propriu călătoria iniţiatică a lui Ulise, care reprezintă: „prototipul omului, nu numai modern, dar şi al omului legat de viitor pentru că este tipul călătorului hăituit. Călătoria sa este o călătorie spre Itacha, cu alte cuvinte, spre sine însuşi.” În Aspecte ale mitului (Ed. Univers, 1978), Mircea Eliade precizează: „Surprindem în literatură, într-un mod mai viguros decât în în celelalte arte, o revoltă împotriva timpului istoric, dorinţa de a ajunge la alte ritmuri temporale decât cele în care suntem siliţi să trăim şi să muncim.” În aceeaşi diurnă, solară; locuirea cioraniană, este nocturnă, carte, autorul precizează că descoperind sacrul în dizarmonică, neadaptată ontologic iar locuirea eliaprofan, prin întoarcerea la mit şi trăirea rituală a descă, ne transpune în luminosul şi transparenţa saacestuia, putem ieşi de sub „teroarea istoriei”. Sal- crului, în care păşim prin revelaţie. Între aceste varea din efemer o constituie creaţia umană. Sacrul modele se desfăşoară locuirea românească. nim sceptici. Concluziile sale contrazic concepţiile nostre accreditate de-alungul anilor, contrazicândule violent. Chiar dacă ne şochează, suntem obligaţi să recunoaştem că în cugetările sale întâlnim acelaşi dram de adevăr ca în propriile noastre convingeri. Iar “adevărurile” sale ni le spune frumos, convingător, pasionant şi seducător.

Pag. 26

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Lucian Ştefan MUREŞANU

NEGRUL ŞI PALIDUL ÎN POEZIA BACOVIANĂ Motto: “În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[...] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul “Scântei galbene”. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă [...]. În plumb văd culoarea galbenă. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben[...]. Plumbul ars e galben. (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia)

D

acă vei diseca poezia bacoviană, cu gân­ dul de a pătrunde în tainicul cod simbo­ list al dăinuirii fiindului în lumea umbrită, vei sesiza elecţiunea spectrului ca salt uniform al existenţei unei lumi dejucate la hotarul dintre viaţă şi moarte. Palidul este atras de cenu­ şiu şi târât în cavouri a căror cripte vor despărţi fostul „eu” de lumină, zădărnicindu­l în obscur. Aparent, „nefiindul”: „Pe zări argintii / În vastul cavou...” (Amurg) încearcă să se rupă de egoul său care, în realitatea eternă, se va zbate hăituit de nelinişti a căror critică rămâne drumul neînţeles. Perpetuumul lucind al ideii ţâşnite din obscur, din interiorul căreia crepusculul zvâcneşte: „Cu pene albe, pene negre” (Decor), va aburiza1 cu bă­ tăile nevăzute ale aripilor sale priveliştea, care lasă fantomele să apară: „Prin ziduri vechi ce stau în dă­ râmare” (Sonet). În liniştea serii „adâncii”, substan­ tivizarea adjectivului este voită şi nu întâmplătoare, omul devine umbră a fiindului său, iar pământul îşi schimbă culoarea, negrul confun­ dându­se cu noaptea care apasă grea, ca plumbul, destinele pierdute în visele ce, cândva, au mai fost visate însă puţine trecute în fapta materială a exis­ tenţei fiindului. Eul este viaţa din idei ce se zbate ca un muri­ bund între ceea ce ştie şi ceea ce se pierde în Uni­ vers. Bacovia, omul din adâncurile cenuşii, a urcat prin umbră şi a rămas aşa toată viaţa câtă i­a fost dată în palidul amurg al timpului teluric luminat discret de unda celestă, îngreunat însă de boală şi ţintuit în sicriul de plumb al fiindului său. Şi trupul îi era ca de plumb şi reci îi erau zilele înecate: „Da, plouă... şi sună umil / Ca tot ce­i iubire şi ură ­ / Cu­ o muzică tristă, de gură, / Pe­aproape s­aude­un copil”. Chiar dacă plumbul este apăsător, un adu­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

cător de sfârşit existenţial prin tot ceea ce constuie el chimic, ca metal, poate despărţi fantastic de mi­ raculos fiindul de nefiind, pentru că masa lui ma­ terială poate să sufoce viaţa telurică cu care dispare umbra, nefiindul întrând într­o stare activă de meditaţie: „Stam singur în cavou... şi era vânt...” (Plumb). Simţirile acestui ne­ fiind al existenţei unei alte lumi Bacovia le trăieşte intens încă din viaţa de de­asupra, pentru că el, iniţiat al tainelor lumii de dincolo, se deta­ şează complet de profan:

„Stam singur lângă mort... şi era frig...” (Plumb). Simţirile sale fizice îl ţin totuşi aproape de cei care mişună palizi pe tro­ tuarele nopţii, acele fiinţe pe care el le vede continuu în descompunere. Pentru Bacovia negru înseamnă pământul, spaţiul provizoriu de observaţie pentru că adevărata lui meditaţie are loc în încăperile umede ale dedesubtului teluric: „Tot mai tăcut şi singur / În lumea mea pustie ­ / Şi tot mai mult m­apasă / O grea mizantropie” (Ego), ce altceva decât singurătatea străfunzimilor, de unde vocile răguşite ale celor trecuţi într­o altă stare de existenţă, aşteaptă rânduirea spre celest. Apocalipsa apare ca o ars poetica încă din poezia sa de geniu „Plumb”, pentru că el păşea deja în lumea aceea neînţeleasă de fiindurile telu­ rice, trăind paralel cu o lume care îl aştepta şi pe care el o simţea ca aparţinându­i. Palidul, cenuşiul, negrul pământului sunt doar coduri ale unui spaţiu iniţiatic ale poetului, el cunoaşte greutatea plum­ bului care este mult mai apăsătoare chiar decât cea a pământului pe care încă mai calcă până la reve­ laţie: „Vestminte funerare de mangal, / Negru pro­ fund, noian de negru” (Negru). Durerea fizică este cea care îi aminteşte de viul din el: „E un secol de­ al binelea bolnav / Că­s bolnav şi eu nu mă mir; / Deschide clavirul şi cântă­mi / Să cad în delir” (Tru­ dit)2, instrumentul muzical constituind de fiecare dată în creaţia sa poetică pasul magic al sunetului în diez care îl înalţă şi, departe de lumea profană, creează angelic cuvântul poeziei. Versurile sale, cu care creează atmosfera

Pag. 27


apocaliptică de după departajarea energetică a viu­ lui de nefiind, din poezia „Amurg”: „O zi fără ano­ timp şi ordine militară / Şi prin vecini s­aud mici pregătiri de masă, / însă produsele au început să dispară ­ / Şi mulţi au plecat, şi noaptea se lasă” su­ gerează începutul sfârşitului existenţial de după alinierea fiindurilor şi detaşării înţelesului de neîn­ ţeles. Venise ziua când anotimpul se dezintegrase în timp iar ordinea umană dispăruse, apărând o altă formă a pregătirilor sugestive şi aparent exis­ tente prin hrană materială ce făcea ca oamenii să dispară în noapte pentru că noul început aştepta „... că un geniu se va naşte ­ / Iar studiul creşte cu tactul tăcut... / O fiinţă supremă, dintre noi, ne cu­ noaşte” (Amurg). Bacovia observă şi ajunge la con­ cluzia că omenirea a fost un studiu care parţial s­a dovedit greşit pentru că omul dăruit nu a putut prin tot ceea ce a creat să ajungă la perfecţiune, ci s­a lăsat învins de vicii, neiubire de sine. Literatul conştientizează la un moment dat că poetul numai în singurătate poate trăi alături de „fiinţa supremă” care trăieşte printre noi: „Te pierzi în golul singu­ rătăţii / O, suflet, mereu de lume fugar” şi continuă ca un adevărat cunoscător, trăitor în lumea aceea şi prevestitor al tuturor acestor dezastre care ne stă­ pânesc fiindul: „E ora când Petru plânge amar ­ / Ascultă... e ora laşităţii...” (Nocturnă). De ce oare Bacovia numeşte acea clipă fatidică, pentru că în timpul celest viaţa omului este egală cu o oră telu­ rică „e ora laşităţii”? Şi ne mai roagă să o şi ascul­ tăm cu multă atenţie, putând fi chiar ultima ascultare pe care omul dual să o mai poată auzi şi în conştiinţa sa să o recepteze ca pe o iertare a pă­ catului de a fi constituit ca om: „Blestemată mai fie şi toamna, / Şi frunza ce pică pe noi” (Aiurea). Cri­ ticul literar Dumitru Micu spunea într­una dintre lucrările sale: “Bacovia este creatorul unei atmos­ fere lirice inedite”, înţelegând din aceasta atmos­ fera specifică în care s­a dorit să creeze şi continuă spunând: “E poetul toamnei reci şi umede, al iernii aspre, cu amurguri sumbre de metal, al verii toride, de a cărei căldură: încet, cadavrele se descompun, po­ etul monotoniei târgului vechi, prăpădit [...]. Poezia lui Bacovia e plină de parcuri solitare, cu copaci desfrunziţi, de grădini devastate, mâncate de: can­ cer si ftizie, de ploi, de ninsori, de vânturi nimici­ toare, de corbi, de figuri palide, spectrale. Prin astfel de reprezentări poetul dă relief deznădejdii tenace, sentimentului de a trăi într­o lume absurdă, de a fi închis într­un cerc blestemat”. Putem con­ sidera cercul o parte existenţială: tristă, plină de humor, pentru că viaţa este definită ca un umor al celor de sus, “despre care vorbeşte cu amărăciune, cu o disperare neputincioasă în poezia “Cu voi”, din care voi cita versurile sugestive în împlinirea

Pag. 28

idealului creativ prin singurătate: “Mai bine singu­ ratic şi uitat, / Pierdut să te retragi nepăsător…”. Putem înţelege de ce Bacovia s­a retras să creeaze într­o lume de noapte, o lume care nu îl vedea pen­ tru că el însuşi se dorea neobservat, profanul îi lezase puternic fiindul, iar eul lui nu mai putea ac­ cepta compromisul existenţial, intrând sub greu­ tatea unui destin al durerii morale dar şi fizice. Metaforic, plumbul bacovian inspiră: „Fe­ reastra e­o poemă de plumb şi de scântei...” (Dialog de iarnă), materializează ideea în versuri şi tot ceea ce îl înconjoară e „... o vreme de plumb” (Toamna) şi „Iarbă de plumb şi aer tare...” (Nervi de toamnă) care îi sufocă fiindul până la palidul ce „În culori închise, şi ameţit la pas, ­ / Dus de frumos, de mai bine / Demult, într­o toamnă, s­a stins un glas” (Nervi de toamnă). Plumbul sugerează sfârşitul însă nu asuprirea eului prin înveşnicirea greutăţii sale, pentru că eul se detaşează de materia ce se descompune, pornind o cale a meditaţiei profunde. Universul este întunecat de egoul materializat, pentru suflet el este o lumină a creaţiei, a meditaţiei profunde doar prin idei. Cuvintele dispar doar zâmbetul şi seninul ochilor vorbesc în lumea pe care Bacovia o vede în palidul amurg al omenirii. Pământul dă viaţă şi poetul preţuieşte ceea ce pă­ mântul dăruieşte însă cugetul său zdruncină de la amurg şi până în zorii dimineţii precum un vârco­ lac prevestitor în care eul şi egoul, fiindul şi nefiin­ dul teluric, îşi schimbă statutul de trăitor într­o lume care nu ştie ceea ce o aşteaptă când noaptea eternă se va aşterne, dezintegrând materia. Negrul creează deziluzia existenţială, teama întreruperii unui circuit de viaţă, o suprapu­ nere cu nostalgia care­i cuprinde pe cei rămaşi până le vine rândul la perpetua dezintegrare şi re­ velaţia pe care numai cei iniţiaţi o simt că va veni. Teama de negru creează panica, sporeşte tainicul, palidul îngreunează ca un plumb trupul fără de viaţă, iar viaţa... ce este viaţa telurică? Tumult, egoism, lumire preluată de la un fiind la altul şi po­ gorâtă în „negrul pământ”, cripta grea ca plumbul ce stăvileşte pentru totdeauna răul viu însă nu fi­ indul fără umbră. Bacovia a fost un căutător şi un clavăzător al morbidului, un cercetător al labirin­ tului nopţii de la fereastra căruia şi, rareori pe drum, observa clipele încă vii ale timpului teluric. Număra ceasurile, cântărea minutele şi ştergea se­ cundele care i se păreau lipsite de importanţă în lumea udă a nopţii: „Acolo, unde nu­i nimeni, / Şi nu mai trebuie / Niciun cuvânt” (Sic transit). Şi cri­ ticul literar Alexandru Piru vorbeşte despre “Ca­ pacitatea lui Bacovia”, dar şi de de trăirile lui intense, profund simbolizate “a senzaţiilor, emoţiilor, neliniştilor, angoaselor şi teroarei de ne­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


cunoscut”, care, spune el: “este excepţională şi, chiar când i se găsesc modele, de o originalitate din sfera literaturii române, incontestabilă. Inedite sunt îndeosebi imaginile copleşitoare, ale înăbuşirii într­ un potop de cărbune: Carbonizate flori, noian de negru... / Sicrie negre, arse, de metal, / veştminte fu­ nereare de mangal, / Negru profund, noian de negru... sau printr­un diluviu adevărat, văzut ca o regre­ siune pe scara antropologică până în epoca preistorică...:” Chinul apăsător al trupului i­a măcinat existenţa, i­a schimbat ciclul lumină/în­ tuneric, ziuă/noapte făcând din înălţările lui un prevestitor al sfârşitului, un iniţiat al interpretării viului în obscur, al exigenţei ideii geniale de a se alătura celei lumeşti şi mediocre, a simţirii greutăţii repercursiunilor palidului în trup şi a galbenului prin plumb. Plumbul este atât de obsedant încât îl întâlneşti, în poezia bacoviană, sugerat atât ca metal împovără­ tor de greu şi sufocant pentru trupul inert, ascuns de lumină, între pereţii vreunui cavou sau sicriu, locuri reci precum nefiindul palid, amorţit şi aştep­ tător de chemări, fără umbră şi fără dorinţă. Când spun „fără dorinţă” îmi asum răspunderea elogi­ ind moartea ca ceva de care niciunul dintre cei vii nu sunt uitaţi să rămână de­a pururea trup pe Pă­ mânt: „Şi iată, din toate, nimicul ­ / Un înger, apoi, s­a născut... / ­ Acestea erau, deci, nimicul, / Şi­ ndată, orice a tăcut! (Controversă), stare la care, cu înfrigurare, şi Marin Sorescu medita în poezia sa „Gând”: „Că vine moartea / şi atunci această încor­ dare / îmi trece”. Literatul se simte eliberat, despo­ vărat de lumesc în clipa detaşării, lumea lui adevărată din momentul acela se uneşte cu eul lui purificat într­un fiind superior. Întoarcerea la Ge­ neză sugerează începutul şi o cu totul altă domi­ nare a conştiinţei noastre mult mai profundă şi mai apropiată de existenţele angelice şi, de ce nu, mai pură. Bacovia ascultă şi aude în singurătatea lui in­ terioară dorinţele lumii de noapte: „Un cântec trist din liră / Aş vrea să­ţi mai arunc, / Din viaţa mea în noapte / De ne­nţeles adânc” (Versuri), chiar dacă pe stradă sau în încăperile trăinde ale fiindu­ lui său bolnav se află o altă entitate, pentru că aşa cum sunt prezentate vieţile în creaţia sa poetică sunt departe de a fi semeni ai lumii de ziuă: „Cei vii se mişcă şi ei descompuşi, / Cu lutul de căldură asudat; / E miros de cadavre, iubito, / Şi azi, chiar sânul tău e mai lăsat” (Cuptor). Imaginile sunt apo­ caliptice şi, într­un astfel de mediu, ce poate fi mai expresiv decât negrul, ca taină şi palidul/galben ca Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

loc izolat de zbatere încă a viului. Bacovia este pă­ trunzător şi pătrunsul generează conştientizarea că până şi în obscur actualul este dominat de profan. Iubirea lui este o manifestare nepământeană, ruptă de faptul real însă afectivă, pătrunzătoare şi scru­ tată: „E o vibrare de violete, / Trece şi Ea; / Aş vrea, / Dar nu pot s­o salut: / Oh, şi cum a trecut, / Într­o vibrare de violete”, am putea spune excesiv de sen­ timentală şi dureroasă în faţa neputinţei de a şi­o îndeplini. Acel „oh” rostit cu atâta durere exprimă părerea de rău pentru că în omul din el sentimen­ tele sunt mult superioare faţă de cele ale profanu­ lui. Respectul faţă de entitatea­femeie, exprimată şi notată în creaţia sa cu literă mare „Ea” justifică ceea ce de fapt cu peste o jumătate de veac înainte Emi­ nescu îşi arătase în poezia sa, „Lacul”, angelizarea femeii căreia notarea, în stilul cursiv al scrierii elec­ tronice, „Ea” o făcea tocmai pentru a sugera confe­ siunea poetului, apropierea acesteia de zeiţa protectoare a iubirii desăvârşite, unicitatea ei şi ne­ putinţa bărbatului de a însuma în caracterul său sensibilităţile pe care femeia le nutreşte încă de la

naştere. Dacă la clasici modelul cuplului Adam şi Eva imagina fericirea familială într­o corelaţie per­ fectă cu ritmurile lumii şi ale universului, la Emi­ nescu, romantic prin excepţie, apare asocierea iubirii cu eternitatea universului, cu toate trăirile naturii. Bacovia însă vede iubirea sub o altă formă, unind dragostea cu moartea. Moartea considerată

Pag. 29


ca o binefacere a tuturor împlinirilor. Pentru el, şi pentru toţi moderniştii care au atribuit realului iu­ birea, nu ca o proiecţie în absolut, ci ca o trăire, ca un sentiment bolnăvicios şi condamnat eşecului, unde natura neparticipativă nu mai era un com­ plice, o ocrotitoare, ci un gol existenţial, iubirea de­ vine un gest mai mult grotesc decât liniştitor: „Ea plânge, şi­a căzut pe clape, / Şi geme greu ca în delir... / În dezacord clavirul moare, / Şi ninge ca­ ntr­un cimitir” (Nevroză). Cum aş putea încerca desecretizarea trăiri­ lor bacoviene decât lăsându­l să­şi destăinuie sin­ gur crezul: „Şi toamna, şi iarna / Coboară­amândouă; / Şi plouă, şi ninge, ­ / Şi ninge, şi plouă” (Moină), stări atmosferice care nu fac al­ tceva decât să dezintegreze materia eliberând eul fără umbră, lăsat să­şi parcurgă drumul în singu­ rătatea sumbră şi palidă: „Veşnic, veşnic, veşnic..., / Rătăciri de­acuma / N­or să mă mai cheme ­ / Peste vise bruma, / Veşnic, veşnic, veşnic...” (Rar). Veşnicia fiindului va rămâne codul bacovian în­ crustat în pereţii de plumb ai spaţiului timp, ai unei culori neînţeleasă de profanul îmbujorat pe faţa

făcut atâta vâlvă în lumea criticii literare şi s­a păs­ trat ca o ars poetica în magia încă nedesluşită a cu­ vântului „galben” bacovian sinonim plumbului: „Stam singur în cavou... (care era din plumb) şi era vânt...”, stare a naturii ce se iveşte din senin şi care poate avea urmări neprevăzute, uneori ne­ faste, fereşte trupul de magica dezintegrare însă „eul viu” al poetului nădăjduieşte într­o magnifică lucire a ideii pe care o înalţă celestului deusian lip­ sindu­se de umbră. Din starea de visare a nefiindu­ lui, iniţiatul literat trece în starea de veghere în cel de­al doilea catren al creaţiei bacoviene, simţind, de astă dată, frigul: „Stam singur lângă mort... şi era frig...”. Se detaşează ideea vieţii de după moarte pe care scrierile biblice o consemnează ca un adevăr, ca un fapt împlinit acelora ce dăruiţi mi­ rajului pătrund adânc în meditaţie descifrând co­ durile cuvântului din idee. Căutările şi descifrările adevăratului înţeles al temelor lirismului bacovian continuă şi va con­ tinua, găsindu­se chei cu care exegeţii vor pătrunde în adânca filosofie a palidului şi a cenuşiului apo­ caliptic. 1

Aburizare, efect ce constă în supunerea la acţiunea delirului a imaginii imaginate, pentru a crea o atmosferă halucinantă, apocaliptică, prelucrând în subconştient idei noi, formatoare. 2 Poezia “Trudit” a fost preluată integral din Revista Cronica Moldovei, nr.4/20 iunie-20 iulie 1915, p.74, Bucureşti.

umbrei palide care păşeşte pe lângă el spre locul meditaţiei profunde. Din întuneric Bacovia a elibe­ rat ideea ce s­a îndreptat fără întoarcere spre ma­ tricea celestă ce îi va găzdui veşnic eul detaşat de nefiindul teluric. Versul poeziei sale simboliste, pe care aş cădea în ridicol să o mai amintesc, când a

Pag. 30

BIBLIOGRAFIE: Caraion, Ion, Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975. Cimpoi, Mihai, Secolul Bacovia, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2005. Dimitriu, Daniel, Bacovia, Iaşi, Editura Junimea, 1981. Flamând, Dinu, Introducere în opera lui G. Bacovia, Bucureşti, Editura Minerva, 1979. Grigorescu-Bacovia, Agatha, Bacovia (viaţa poetului), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1962. Grigurcu, Gheorghe, Bacovia, un antisentimental, Bucureşti, Editura Albatros, 1974. Indrieş, Alexandra, Alternative bacoviene, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. Petroveanu, Mihail, George Bacovia, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1969. Scarlat, Mircea, George Bacovia - nuanţări, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1987. xxx, Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978. xxx, Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ioan TODERIŢĂ

Emilian Marcu Poet moldovean – pur – sange. Născut la 28 septembrie 1950, Jeleşteni, Iaşi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Neconvertit la “postmodernism”. Clasic admirabil, într-un timp al cruciadelor literare, în ţara cuvântului nemernic nimicit est – etic. “Eminescu este cetăţean de onoare a universului” crede domnia sa, Emilian Marcu. La fel, despre limba românească, vorbeşte, ne învaţă: “Doamna noastră limba românească, peste munţi şi peste râuri crească!” Simplu. Sincer. Ingénuă si revelatoare sintagmă a existenţei noastre filologice. Azi e 10 noiembrie. Azi a murit Arthur Rimband, în 1891, şi noi, din cât a fost el, puţin. Cu excepţia lui Emilian Marcu. El scrie, a scris, precum Shakespeare, Petrarca, Rimbaud, scrie sonet. Pentru a nu-i uita. Pentru a “neuita” amintirea lor. “Geniul este recuperarea, la cerere, a copilăriei!”, spune Arthur Rimbaud. Asta spune şi Emilian Marcu, poetul nostru moldav, ca şi Eminescu Mihai, prietenul lui şi al nostrum, nemuritor în sonetele lui. Doamne, azi s-a nascut Martin Luther , tot la un 10 noiembrie, în 1483. “Fiecare om trebuie să facă două lucruri: să creadă, singur şi să moară, singur”, spune, ne îndeamna el, în “trebuinţe existenţiale”. Marcu Emilian este, în poezia sa, reflexia acestor adevaruri; “umbre clasice”, ce s-ar cuveni să sfinţească “spiritual modern” al “conchistadorilor timpului prezent”. Sonetele sale, peste 200 ca număr, au fost prinse, din inima lui fugind, în două carţi: Mormânt în metaforă şi Privilegiul giulgiului ( de sonete şi de “taina între gânduri”). Temele “metaforice” sunt: iubirea neîmplinita, bivalenţa suferinţei în dragoste, platonismul a-mitologic, unitatea dintre teluric şi astral, vegetativ şi cosmic, real şi imaginar, în noi forme lirice, străbătute de fiorul iubirii poetului cu paşi etnici, “ iubitori de nunţi nupţiale cupidonice”. Astralul, ţinut al “urselor” rotite în spiralele timpilor siderali sub “pleoapele lactee” omeneşti. Temele, reunite, converg spre un dulce leagan eminescian, al convieţuirii eu-lui poetic – Marcu Emilian, într-o limbă literară dulce grăitoare de iubiri latente, succedaneu al iubirii “ cătăliniene”, “hyperionice’, în conflict pentru o “Cătălină” nepăsătoare la nemuriri temerare în eternitate, cele fără “accidentul erotic al creaţiei”.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Filiaţiile (nu dramele şi istoria, evoluţia lor în timp, ca la Shakespeare), filiaţiile, (ca legatură între om şi natura, între simţuri – simţăminte şi judecăţi – raţiuni) filiaţiile iubirilor Emilian Marcu, nu filogenia iubirii lui, sunt specifice acestor sonete: o ontogeneză a iubirii ca sentiment supreme al “fiinţei într-o viaţa ca o lipsa “ (un manqué) sau o pasiune inutilă (no value passion) faţă de ne – apostazierea clasicului romantic, mereu prin renasterea spiritului romantic, între aspiratie şi devenire. Într-un proces de dezvoltare (ontogenetic) a psihicului erou, a conştiinţelor individuale a-personale; eu, tu, în edificiul iubirii absolute. Din forme senzoriale “asuprite” de percepţia frumosului natural, spre formele “ înalt purificatoare” ale perceptiei senzuale, a cotropirii judecaţilor imperiale pentru o (im)posibilă şi mereu vicleană credinţă în omul iubit. Chiar şi neiubirea are deznodământ luminos, la Emilian Marcu, în sonetele lui “afrodiziace”; rugăciuni – recensământ al conştiinţelor iubirii oricui. Emilian Marcu proliferează sonetul în noi forme: cu 14/13 silabe în versuri consecutive, cu trei catrene şi un distih. Ca-ntr-o filozofie (matematică), a lui “trei de patru contra lui unu de doi”, a “imparităţii” contra “parităţii”. Şi a unei “de alt fel” sonorizări a spaţiului chan – sonetist medieval. Uneori wagnerian, de foarte multe ori, între Clyderman şi Vivaldy. Între anotimpurile şi gondolele timpului efemerid, cu rădăcini în sideral, după cum aspiră Emilian Marcu în “linia dreaptă şi nedreaptă a ireversibilităţilor iubirilor lui”. Ca atmosferă lirică , deci, poetul, scriitor de poezie metodic vibrată, aclamă spaţiul eminescian. Totuşi, în plasma conceptuală a evanghelismului său liric, naturalul se aşează în sapiental ca o amintire a crucificarii, răstignirii iubirii, prin iubire, în Duh, făuritor de Fiu al iubirii. Păcatul (de a iubi) si păcătosul (iubitor) se află în raţional. Sfinţirea, evanghelizarea , în scufundare, în amurgul ispitei luminii, văzului iubitei, în fântâna cotropirii trupurilor, în spirala uitării despletită în om, pentru

Pag. 31


o îmbraţişare viitoare - a morţii la pândă. Lucid, deci, ca-n sonetul shakesperian 130 ( din cele 154 scrise de marele William) ori ca-n sonetul 116 a aceluiaş scriitor în care iubirea este “pură şi statornică”, dar perisabilă – la Emilian Marcu, printr-o “moarte în metafore”. Ceea ce este important (stilistic) în poezia sonet citită cu interes de mine, azi, este măiestria reformei sonetului clasic. Versul 9, esenţial pentru întărirea, întoarcerea, revigorarea temei lirice iniţiate de scriitorul sonetului, aşează, la Emilian Marcu , fiinţa iubită ca pe o nouă provocare a eroticului, ca pe o nouă înfruntare a sublimului apoteotic. El, versul 9, sună astfel: “Tu treci imperiala ca lebăda pe undă “ (S. În rănile ceţoase…) „Iar turnurile-n undă sunt mai tremurătoare” (S. Palate reci ca gheaţa săruturilor moarte), cu distih final: „Şi luna-n guvernare şi reci şi triste clipe / De pescaruşi e dusă pe lungile aripe.” „Dar cât de lungă-i noaptea şi necuprinsă-n toate” (S. Cămaşa mea de nuntă…) cu distih final: „Şi-n nunta de ivoriu străluminând din noapte / Cămaşa mea de mire în lungi fâşii mă-mparte.” Tot în această reformă, Emilian Marcu, „supune sonetul la „rondel” şi „glosificare”, ca experiment a unui liber arbitru artistic, cel mereu neascultator de paradigme stilistice. De exemplu, în sonetul intitulat „Rănile ceţoase ca mugurii din floare”, (sonet de început, din volumul „Mormânt în metaforă”) primele două versuri se repetă, nu pe locul 5, 6, ci pe locurile 13, 14, cvasi-identic. Constant, invariant tematic, rămane primul vers: „În rănile ceţoase ca mugurii de floare”, pe locul 1,13 şi, sortit distinctiei, variabilizării, versul de pe locul 2: „ne privim de parcă ne-am duce la razboi”, ce devine pe locul 14: „ne privim de parcă suntem doar reci, chenare”. La fel, (poate fi dat exemplul) sonetele – rondel: Mângâi cu tremur de uitate raze, S-aprinde iar tăcerea în geamuri opaline, Nu-nsangerata clipă mă sperie anume, În câte vânturi oare mi-e umbra în surpare, etc. Retehnologizarea aranjamentului versificator are ca scop (la Emilian Marcu) pluralizarea ori singularizarea, optimizarea şi însingurarea unor spaţii – neant în diviziune, înaintea scufundării fiinţelor „eu , tu” în neant (ne)divizat. Tresăririle iubirii ca şi seismele ei adânci, reverberează astfel în „phantasma iubirii”; rugaciune

Pag. 32

la temelia zidirii lumii din păcat şi veşnic început al „citaniei” de moarte, sub clopotul elongat în conştiinţă de sinele eretic. Este larg deschisă paleta alegoriei metaforice, până la rangul construcţiei aleatoare ” – din titlurile cuprinsului – de noi rondele „, catrene, unităţi – fragment de viitor sonet. Iată catrenul rezultat din împreunarea titlurilor sonetelor cu (in cuprins) numerele 114,115, 116, 117: 114 „ Te-am regăsit iubito prin mii de veacuri moarte 115 „ Pe mări fără de nume în nopţile stelare 116 „ Cât adevăr ascunde tăcerea dintre valuri 117 „ Ce tragică lumina se surpă-n calendare” Repetiţia temelor iubirii, aparent uniformă şi omogenă, în jurul aceluiaşi simbol ( magic ori mistic, fizic ori metafizic) susţine „delirul şi veghea”, până în expectaţie de sine. Prin componentele infinitezimale zoomorfe ale unor „ fiinţe- panaceu” purtătoare de taumaturgii şi enigme, de noi fizionomii si filiaţii. Totul în metafore rare: Fluturii şi timpul: „Cad fluturii pe rană” (vindecatori) (S.91) „Armate mari de fluturi s-or îneca-n vitralii” (soluţie a uitarii, S.87) „Amurgurile toamnei ning în perdele fluturi” (S.85, remediu al timpului irosit). Frunza şi gravitaţia : Astralul şi teluricul, sunt redate în metaforele: “o frunză în cădere e-a noastră disperare”. „Cohorte reci de frunze pe umeri iar coboară”. „Nu-n biblii reci de frunze în cadere.” „Caderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere.” Lumina şi iluminarea: „Pe-aprinse palisade te zdrenţuie lumina” (frumoasa trecere in … umbra mortii) „Lumina sub pleoape se subtie” (absorbtia neantului de fiinta) „Câtă lumina –ncape în teaca unei săbii” (şansă a luminii de a nu fi sabie) „Induioşat ca orbu de lumină” (aspiratie imposibilă, cunoaştere imposibilă, absurdă) Clipa si perisabilitatea ei: „Când caut clipa-n ornice de vară …” Spre sfarşitul lucrarii „Mormânt în metaforă”, sonatele lui Emilian Marcu, prin „versul nouă” (una volta), de întoarcere, reia tema, ideea de început iar distihul întăreşte „Catrenul trei” din nou „rondelic”, apăsând imaginea cheie în simbolurile ei, răsucind arhitectura ideatică în antisimetriile sintezei risipirilor în cuvant livresc. Vezi sonetele: Uitate Helesponturi ne-or departa o vreme, Ca umbra frunzei moarte e-a noastră disperare, De-as fi putut, vezi bine, în racla putitoare. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Liviu PAPUC

Mitropolitul Nectarie în actualitate Răsturnarea de regim din decembrie 1989 ne­a pus în faţa unei datorii morale, de care, în sfârşit, ne puteam a ita: recuperarea culturii (în primul rând interbelice) pusă la index de influenţa comunistă a Moscovei (nu fără consimţirea celor fără şira spinării de pe plaiurile mioritice). S­au făcut paşi importanţi în ceea ce pri­ veşte repunerea pe treptele cuvenite ale istoriei a mul­ tor figuri de seamă cărora li se „rătăcise” până şi numele, îndeosebi din Basarabia şi Bucovina, aflate sub „tutela” „tătucului” de la Kremlin. O ultimă apa­ riţie editorială din categoria acestor recuperări face obiectul rândurilor de faţă. Dr. Vasile Diacon, originar din Stulpicanii Bucovinei, nu departe de Câmpulung­Moldovenesc, simţind e­ marea străbunilor şi trăind sub semnul perenităţii ne­ amului în locurile de baştină, a purces la restituirea celei mai proeminente figuri a zonei, prin întocmirea unei s iţe de monografie, în decembrie 2012, a înăl­ ţării unui bust, în aceeaşi lună decembrie, cu largul şi substanţialul sprijin al medicului stomatolog Sorin Cotlarciuc din Vama, şi reuşind, în cele din urmă, ampla monografie Mitropolitul Nectarie Cotlarciuc şi vremea sa (Editura Pim, Iaşi, 2013, 514 p.). Vasile Diacon şi­a structurat foarte bine cartea, în ample capitole privind Originile, Anii de şcoală, Acti­ vitatea profesională, Opera ştiinţifică, Preot şi arhiereu, Mitropolitul Nectarie, Pastoralele, Probleme legate de Fondul Bisericesc, Activitatea politică, Adversităţi cu tentă politică, Boala, moartea şi înhumarea, în eind cu Literatul şi publicistul Nicolae Cotlarciuc. Urmând firul epic al cuprinsului, să vedem niţel cine a fost În­ altul Ierarh. Nicolae Cotlarciuc (pe numele său de mirean) s­a năs­ cut la 7 februarie 1875 în familia cantorului român Toa­ der din Stulpicani (provenit din Vama), a urmat şcoala în satul de baştină, apoi la faimosul liceu din Suceava, în toamna anului 1895 înscriindu­se la Facultatea de Teologie Ortodoxă, apoi şi la cea de Litere şi Filosofie, audiind şi cursuri de drept roman şi bizantin (pe lângă cele de drept bisericesc), la Universitatea din Cernăuţi. Studiile şi le perfecţionează în străinătate, la Bonn, Viena, Mün en şi Würzburg, totul finalizându­se cu un doctorat în teologie şi un altul în istorie, filologie română şi filosofie. Până la terminarea primului război mondial, Nicolae Cotlarciuc va fi profesor gimnazial, diacon la Catedrala Mitropolitană şi salariat al biblio­ tecii universitare, ale cărei frâie vor ajunge pe mâna sa între anii 1919 şi 1923 (în 1922 înaintează iar şi un proiect de lege pentru organizarea şi funcţionarea bi­ bliotecilor). Tot în 1919, devine profesor titular la Fa­ cultatea de Teologie, apoi decan, în 1920/1921. După moartea soţiei, în 1918, se călugăreşte la Mănăs­ tirea Putna, primind numele Nectarie, la 29 martie 1923 este ales Episcop al Cetăţii Albe şi Ismailului, pen­ tru ca la 7 noiembrie 1924 să ajungă Mitropolit al Bu­ covinei şi Hotinului, în ambele înalte poziţii remarcându­se ca un foarte bun organizator şi admi­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

nistrator. Moare la 4 iulie 1935, în urma unei grele boli la stomac. Vasta activitate, pe multiple tărâmuri, a Mitropolitului Nectarie este greu de compri­ mat în câteva paragrafe, titlurile capitolelor fiind un bun îndrumar în domeniile cărora li s­a dedicat. Încă din stu­ denţie se implică în acti­ vitatea culturală şi socială a Bucovinei, în cadrul societăţii acade­ mice studenţeşti „Academia ortodoxă” sau în afara aces­ teia, scrie şi publică versuri, proză scurtă, istorie literară – în 1906 sinteza Istoricul litertu­ rii românilor din Buco­ vina (1775­1906), prilej de polemici cu scriitorii epocii – studii de spe­ cialitate în teologie, drept, bibliotecono­ mie (este cel care in­ troduce, în literatura de specialitate, termenul de bibliologie) – Bibliografia întocmită de Vasile Diacon ne aduce în faţă câteva zeci de titluri de volume, arti­ cole, pastorale care îi poartă numele. Susţine presa scrisă, fiind şi redactor, o perioadă, la revista „Can­ dela”, este prezent la numeroase întruniri teologice în ţară şi străinătate, la care ţine discursuri şi despre care publică rapoarte, a făcut numeroase vizite canonice, a sfinţit noi lăcaşuri de cult, a avut grijă de bunăstarea enoriaşilor. Nu este de mirare că a fost onorat cu unele dintre cele mai înalte distincţii ale Regatului Român. Vasile Diacon, având exerciţiul muncii ştiinţifice, îm­ bină armonios informaţii culese din presa scrisă, din arhive publice sau particulare, informaţii orale (pentru că încă mai există urmaşi de­ai Mitropolitului Necta­ rie), ne înzestrează cu sute de fotografii de epocă, din care se desprinde câte un crâmpei atât din viaţa parti­ culară, cât şi din aceea mai vastă, a provinciei sau a ţării. Pentru a respecta întru totul titlul, autorul face ample digresiuni – utile dealtfel – privind migraţia în Bucovina, slavizarea numelor, arborele genealogic al familiei Cotlarciuc, istoricul Bibliotecii universitare, dedesubturile politice ale perioadei. Mai important, în consistentul compartiment de Anexe găsim reproduse pastoralele Înaltului Ierarh, precum şi segmentul Dra­ goş Cotlarciuc şi avatarurile Legaţiei României de la Budapesta după actul de la 23 August 1944, plin de in­ formaţii inedite (Dragoş, fiul lui Nectarie, a fost consul al României la Legaţiile de la Tirana, Sofia, Köln şi Bu­ dapesta). În esenţă, un volum util şi plăcut la lectură, care ar sta bine în ra urile oricărui român de bună condiţie inte­ lectuală.

Pag. 33


Horia Crios

PRELUDIU LA O FUGĂ

B

ântui, timorat de faptul că generozitatea vre­ murilor se estompează pe măsură ce iarba ti­ nereţii păleşte. Adult! Oare cuvântul acesta vine de la adulter? Dacă­mi albeşte părul, e semn că albul ar fi culoarea morţii? Nu sunt în stare să înţeleg nici de ce trupul meu, somptuos ca o catedrală go­ tică, simte acut dintele vâr­ stei... Un lazaret se în­ alţă în mine! Alzhei­ merul, distrugător de noime, se cere exclus prin lege, altfel, spiritul, care acum este prioritar în viaţa omului, va ajunge o figură dintr­ un ansamblu retoric! Dau în lături peisa­ jul unui bos et şi reuşesc, împiedicându­mă de ca­ blurile şi reflectoarele nu ştiu cărei televiziuni, să iau loc la masa lui Savonarola. Călugărul îmi şopteşte: – Ai venit la ţanc; uite, acum începe marea pa­ radă! În stânga noastră, un stejar bătrân se prăbuşeşte în flăcări. Prin fum, se apropie vertiginos o trăsură; caii sunt albi de spumă iar vizitiul, cu doi lăstuni la pălărie şi trupul sfârtecat de marxism, nu simte du­ rerea incertitudinilor. În spatele trăsurii goneşte un vârcolac roşu, cu harta lagărelor de prizonieri din Si­ beria; spune ceva pe ruseşte dar nu înţeleg decât: Ста­ лин приказал всех уничтожить! Vântul aduce un miros de pucioasă... Cine­i făptura aceasta care a in­ trat în urma mea, cu o seringă imensă în mână? Pare să mă caute! Cu lacrimile alunecându­mi pe obraz, o zbughesc spre coamele înzăpezite ale munţilor, înso­ ţit de o haită de câini paralelipipedici, cu picioare de inox şi roţi de cauciuc. La colţ, ei se opresc şi­mi fac semne prieteneşti; unul strigă după mine: – Nu mai uita să cumperi grăunţe la pisică! Dacă n­o hrăneşti cum trebuie, nu se va îngrăşa în vecii ve­ cilor, domnule. Văd o procesiune funerară şi­mi imaginez dialo­ gurile ie ine şi penibile ale celor ce vor muri mâine, peste trei zile sau peste un an: ,,Ce ţi­e omul? Un lucru de nimic!” Idioţilor, filozofi de uliţă ce sunteţi! Omul nu­i un lucru, e o fiinţă sau, dacă vreţi, e un vierme în ţă­ rână. Dar cine se poate măsura cu el? Măsura omului este văpaia neagră a războiului, vă spun eu! În toate ţările sunt baze militare secrete, în care se adăposteşte Noaptea Vieţii. De după o tufă de liliac se reped la mine doi gar­

Pag. 34

dieni vânjoşi, mă leagă şi mă depun pe un rug acope­ rit cu o pânză albă. Nu au deloc simţul umorului şi ameninţă, în gura mare, că mă vor arunca peste bord dacă mai joc fotbal prin mlaştini, între iubire şi ploaie, cu craniul unui neanimal preistoric lovit de apople­ xie. – Păi, zic eu, cel viu odinioară este mort acum, nu mai simte nimic. – Dacă­ţi dau o smetie, latră gardianul cu o ii roşii, nici tu n­ai să mai simţi ceva! Bag mâinile în patalonii de pijama şi­i arăt pisto­ lul. Celălalt gardian râde în hohote: – i­am spus eu să­i dai pace, că e înarmat! Râde tot mai tare; încă un pas şi cade într­un canal fără capac... Urlu fericit: – Glorie Tibi, Domine! GODEAMIU

C

ând se mânia, devenea atât de fioros încât doar Istoria putea da o mână de ajutor la ca­ racterizarea lui. De aici şi numele cumplitei căpetenii barbare, Tuhutum, pe care noi, colegii, i­l atribuisem. În realitate se numea Ionescu Nicolae. Cât priveşte cealaltă poreclă, Godeamiu, nimic alta, doar că fiecare pasăre pe limba ei piere. Într­o bu­ cată de lectură citită în clasă, colegul Ionescu a întâl­ nit pentru prima dată numele cântecului tinereţii studenţeşti, Gaudeamus igitur. Considerând că are de­a face cu termeni franţuzeşti, a citit ca atare: Go­ deamiu ijitiur, respectând di ongul au pe care l­a citit o, iar pe u l­a transformat în iu... Când se auzea strigat Godeamiu, Nae răspundea prin câţiva du­ paci îndesaţi cu putere după ceafa obraznicului, po­ menind totodată ceva despre mama, neamul şi tămâia acestuia. L­am reîntâlnit acum câţiva ani, în autogara Mi­ litari. Bucuros, i­am propus o retragere întru aducerea aminte de adolescenţă, la Pierde Rată, aşa numeau navetiştii, şi nu numai, bufetul de lângă autogară. Cum nici el nu era foarte grăbit, a acceptat cu plăcere. Ne­am aşezat la o masă în colţ, aşteptând comanda, care era aceeaşi ca pe vremea când iuleam îm­ preună de la practică şi ne retrăgeam la barul Turist din Piaţa Romană, adică o sută vodcă, o cafea mică şi un Pepsi. Când Godeamiu şi­a scos şapca, am izbuc­ nit în hohote de râs, un râs nestăvilit, care l­a deranjat foarte tare. S­a ridicat şi, aruncându­mi o privire uci­ gătoare combinată cu tradiţionala înjurătură de mamă, a ieşit trântind uşa. Cum, Dumnezeule, să nu fi râs când tidva lui arăta ca un cap de gâscă pârlit de o gospodină nu prea meticuloasă? Mai târziu am aflat că Tuhutum se îmbolnăvise de tricofiţie şi tratamentul prescris nu a dat rezultatele scontate, dar vă jur: când l­am văzut fără şapcă, am simţit în nări până şi miro­ sul de pene arse! Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Bogdan ULMU

Cehov, de Vișniec (II)

U

n cuvînt care­i place lui Anton Pavlovici: tandreţe. Vișniec nu evită să­l repete, în piesa­i postmodernistă: o didascalie spune despre franjurii perdelelor că „ating cu tandreţe podeaua”(p.17); iar Arkadina „îl sărută cu tandreţe pe Cehov, pe frunte”(p.32). În fine, într­o paranteză, „Cehov începe să­i spele rana lui Treplev cu gesturi care au ceva tandru”(p.34). Altă obsesie a compatriotului nostru: spectralul. Și­n Mașinăria...și­n Nina (cealată piesă a volumului de care ne ocupăm) parantezele abundă în eroi reali, ori imaginari, care stresează person­ ajele principale cu apariţiile lor fan­ tomatice:„O faţă monstruoasă se lipește de unul din ochiurile glasvandului. Imaginea unui spec­ tru”(p.17); „Cu lampa de petrol într­o mînă bătrîna bonă are și ea ceva dintr­ un spectru”(p.18); sau „Ana Petrovna apare în pragul ușii, ţinînd un pachet într­o mînă și un cearceaf alb în cealaltă. Apariţie destul de macabră, un fel de spectru al durerii”(p.52). Despre scris – blestemul și mîngîierea marelui Cehov, ce zice cinica Anfisa – transferată aici din Trei surori ? „Ce mai aveţi de scris? Numai e mult și va trebui să muriţi, dar dumneavoastră continuaţi să scrieţi! Nu e bine! Terminaţi odată cu scrisul, nu mai e nimic de scris!”...Spaima tuturor marilor literaţi, e sintetizată în două rînduri, de o analfabetă: chiar, o mai fi ceva de scris, pe lumea asta, în care TOTUL a fost scris?!... Sau, mai găsim în textele de care ne ocupăm reconsiderări cvasi­regizorale, unele din ele chiar propuse de mari directori de scenă ai lumii; Lopahin, eroul Livezii..., spre exemplu, se autoanalizează, fără menaja­ mente:„eu sunt regele proștilor. Doream fe­ meia...și mă trezesc în braţe cu livada ei de vișini...”(p.25). Cît despre Treplev, aici e clar: are talent! I­o spun Nina, Trigorin și...însuși Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Cehov, eroul teatrului lui Vișniec. Numai că, se pare, și­a depășit puterea de înţelegere a contemporanilor... Un alt aspect care­l caracterizează pe Vișniec ca iubitor de Cehov: importanţa acordată, în indicaţii de regie, dar și­n replici, spaţiului sonor. Știm foarte bine că autorul

lui Ivanov era împotriva cosmetizării textelor sale cu sunete – greieri, ţînţari, clopoţei, pend­ ule, tropăit de cai etc; și totuși, nefiind piesele lui, acestea două au nevoie de zgomote scenice, completînd atmosfera, îmbogăţind virtualul spectacol: „Uruitul ăsta nu vine din­ spre oraș...Vine mai degrabă de sus, de la cer...E ca o coardă înfundată care se rupe”­zice Trecătorul , episodicul erou al Livezii..., de­ venit aici personaj principal(p.27). Și­n altă parte:„Se aud, poate, greierii.Sau, mai bine, acea tăcere imperfectă care emană din cîmpie cînd toate sunetele pămîntului se amestecă și creează o sinteză muzicală în sufletul celui care ascultă”(p.37). Ce frumos!... Sau despre particularitatea rusului – subiect care l­a preocupat și pe autorul Stepei: „Creierul rusului nu gîndește precum celelalte creiere. Creierul nostru este înecat în spaţiul infinit al sfintei noastre Rusii. Marele nostru paradox – nu avem destul aer”(p.39). Seducătoare explicaţie, nu?...

Pag. 35


Calistrat COSTIN

Nu intraţi, şarpe... bun!

Amanţi flămânzi Până la moarte amanţi flămânzi, voluptuoase gheare înfigându-şi în carne, dornici unul de celălaltul, un nebun şi o nebună, doi nebuni de dezlegat, pândindu-se ca două fiare la un ospăţ regal ori la o cină a săracilor... şi va veni-ntr-o nebună zi ora despărţirii cînd însuşi sublimul va sângera; amanţi flămânzi, tu şi lumea... se vor stinge luminile-n cer, va cădea o stea, două stele, visul dintâi va fi şi cel de pe urmă (cel „de pe urmă” nu va mai avea un „cel dintâi”!) se va intra într-un somn îndelung, într-o linişte mistuitoare, totul până la moarte, până la o nouă moarte!

Sunt tot atât de laş precum Stăpânul universului! Şarpe cum sunt, oarecum înţelept, mi-am vărsat veninul tot în sânge (sângele meu!), m-am otrăvit cu mine însumi în doză letală şi-acum aştept... Trebuia să fi murit, să fi urcat la cer (în rai, în iad?!) dar văd că încă mă mai bat gândurile, nu ştiu ce mă mai ţine în viaţa aceasta (de care m-am săturat până-n gheare!), poate bruma de materie care cică-i... veşnică (aiurea!), sunt curios cât voi mai rezista în starea asta penibilă de... nici-nici, că nu, domnilor, nuuu, nu vă faceţi iluzii, creierii n-am să mi-i zbor niciodată că Stăpânul universului nu-i fitecine! A fost călcat în picioare un om – a fost călcat în picioare Omul! Răstignit pe crucea neantului, sângerez deci exist... – laşitatea îşi are şi ea farmecul ei! La „Moulin Rouge”... La „Moulin Rouge” - „moara roşie” (roşu – culoarea vieţii-morţii!) se macină iluzii fără de încetare, şi lumea stă gură-cască şi intră în jocul ei - joc al sorţii, joc fără nici o scăpare! Câştigul la „moara” aceasta Care parcă macină sânge, E mai puţin decât infim, şi totuşi... amatorii, curioşii, visătorii se înghesuie în scocul ei comedie mare – o mască râde la intrare, o mască, la ieşire, plânge, infern, paradis, fărâmă de sublim – cu adevărat pământul pare

proscris!

Pag. 36

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Emilian MARCU

Motiv de dezgheţat apele Aură sfântă peste-atâta tristeţe Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe, Ascultă când bate în maluri un val Se surpă pe toate umbra plopului pal. Fulguie, iar, numai plopii sunt vii Plopul cel tânăr tu oare-1 mai ştii ? Peste-ntinderea lină până departe Străjuie atâta lumină şi moarte. Aură sfântă peste această tristeţe Ascultă cum cântă apele să se dezgheţe Cum, o mi se pare, sabia gândului în străfulgerare pradă e prundului. Ascultă cum bate în maluri un val; Se surpă pe toate umbra plopului iar.

Luptătorul la poalele muntelui

În Dacia Felix grâul

Luptătorul îngenunchiat la poalele Muntelui Ascultă şi caută alinare In piatra ce-i macină genunchiul Crescut într-o rugă.

în Dacia Felix grâul cămaşă se face, Cămaşă de mire pe oasele albe, Luptătorilor rănile le-nveleşte Pecetea aceasta de aur. în Dacia Felix, Zamolxis desculţ precum Regele-acestei întinderi, Desculţ se arată drumeţilor Purtători ai cântecului într-o trestie-naltă. Ochiul de miere al vulturului In Dacia Felix, precum bobul de grâu, In pământ se deschide, În pământ pe spinare de bour.

O, cum aşteaptă când se deschide o floare, Ca o floare de leandru arsura, Cum aşteaptă un vulture Cu aripa să-i tocească armura. O, iată, Luptătorul la poalele muntelui Îngenunchiat cum învaţă să tacă Plămada încet când începe să se desfacă. Ca o floare de colţ Aşteaptă iluminarea acestei văi uriaşe. Vraja dispare ca o neînţeleasă poruncă.

Ca un râu trece vulturul orb Peste aceste întinderi - Dacia Felix botezată Ochiul de miere al lui Pe sub iarba uscată Pe Zamolxis îl caută Când trestia încărcată de cântec Aleargă pe spinarea de bour în grâu învelit ca-ntr-o mantie caldă.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Luptătorul ascultă şi caută alinare în albul scânteietor al acestor ţinuturi. O, cum se deschide Ca o floare de leandru arsura Vulturul orb cu aripa Să-i tocească armura!

Pag. 37


Liviu PENDEFUNDA

să afle de­adevăr şi’n trei un Dumnezeu – putere, înţelepciune şi iubire, discernământul unui fiu prin duhul unui tată ce sparge­un ivăr c’o spadă’nflăcărată, trecând în existenţele divine. Ascultaţi mesajul pe care vi’l aduc, ascuns de mult în peşterile­aceste

Însemne sunt înscrise pentru cei de­un leat, cuvinte ce apar din noos mnemic să le­ascult, picturile rupestre orânduite în adânc de creier din înalt.

Însemnul palatului înstelat

În tinereţe fără bătrâneţe, am un trup de om cu care între voi păşesc ca să v’aduc aminte de prea slăvita lume Mu. De la’nceputuri, când viaţa n’avea odihnă şi nici somn, eu între voi trăiesc şi fost­am şi voi fi ce eşti şi tu.

De­atunci am înţeles cuvântul din haos zămislit Precum lumina e din foc şi­am părăsit emoţiile să traversez în timp unicitatea spiritului în armonie întreit departe de efemerul corp, ordinea din întuneric în logos dintotdeauna gândit.

Vei trece din moarte, fiul meu, prin libertate la fericirea din rai căci aşa ajunge omul la lumină din marea profunzime a lucrurilor învăţate în care­acuma stai la cerurile’n faţa cărora oricine se închină.

Pe muntele­înţelepţilor, în căminul zeilor, Cronos ne­a dăruit robia. Cei nouă’n veşnica lor căutare umbrele­urmăresc până şi’n focul stins, cenuşa lemnului de abanos, unde renaşte veşnicia păduri pe trupuri desfrunzite ard şi’nmuguresc.

Dintotdeauna’n templu trei camere au fost şi porţile rotate deschid un por fântânii de lumini, în gloria lumii sfinte din calea­al cărui rost, nedemn de eşti în toate, să’ţi spulbere aripile, să’ţi fie viaţa spini

Mereu e­un dincolo în athanor şi’n aludel, sinteză’n creuzet. În patru vânturi, opt plutesc aripi imaculate şi o duzină de puteri reflectă sufletul din El divinul alfabet, esenţe în cristale, înscrise fără moarte.

şi’n fulgere întunecate să te’ntoarcă să nu cunoşti, să uiţi toată’nţelepciunea palatului astral din univers, albină să devii trudind pentru o matcă în stupul cu recruţi pentru monade şi de la zbor să te întorci la mers.

Căci cercul fără de început şi fără de sfârşit e forma Templului de jos, a cheii de pământ, secretul unei ankh. Ci tu, născutul din lumină , ce răspândeşti aroma fructului armonios deschide’n taină poarta unui vis profan.

Există tronul, minunea tărâmurilor cereşti, un spaţiu în splen­ doare pe care nu ai cum să ţi’l imaguinezi şi nu ştii, om fiind, nici cum să ţi’l doreşti dar tu, ascultă vocea care astăzi te’nvaţă cum să o auzi şi cum s­o vezi.

Doar pentru el e punctul şi cifra trei creată

Pag. 38

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ascunde­te’n sinboluri şi nimeni n’o să te atingă. De neatins vei fi pentru profan şi doar cu cei ca tine să’mpărtăşeşti înţelepciunea. Cine­ar mai putea să vadă calea şi focul să ţi’l stingă? Căci toată vrerea lor ar fi în van Şi moartă încercarea şi invizibilă minunea.

Misterele ascunse sunt ca gândul până ce’l cunoşti, iar timpul – eliberator e de se­ crete, calea către spaţii, palatul înstelat, focul în mişcare. Ne trezim în el sau el e’n noi, făcând a sale oşti din ritmica plutire ce ne­o dete unica, eterna existenţă ce’n vid s’a transformat în floare.

Ciudate lumi şi tu le vei străbate în întunericul ascuns din suflet strălucind precum un soare sub clopotul prin care astre părem şi’n flăcări vei găsi intrarea’n labirint, în care­ai fost adus

Chiar în cuvinte stă ascunsă cheia dosită’n cercuri mari de linişte şi pace; şi fiii văduvei aduc precum în cer aşa pe pământ şoapta crescândă s’o asculţi, s’o înţelegi şi care n’ar ţipa şi totuşi tace şi care n’ar vibra dar în adâncul minţii tu o simţi vibrând. Tu te­ai născut aici, lângă Ineu, lângă portalul unei lumi străbune şi uitate. De­atâtea ori eu te­am văzut de mii de ani, de­un loc inclus într’alte spaţii, între­oriente, porţi; ci nu’mi ascunde trupurile inelate al unor uroboros – fântâni cu pori închişi în foc.

Şi trupuri în monade cu nume cunoscute doar de mine plutesc lumini palatului de stele căci tu, aici, copile, vei şti şi tu şi nu vei spune. Nu pronunţăm, nu pierdem ci ascundem în iubire însemnele şi sensul dintre ele de şapte ori cât şapte sufletu’ţi captiv acum s’adune !

În mijloc trandafirul se scaldă în magie: nu te teme ! de pe altar, într’o plutire icosaedrul ne veghează cuvintele ştiute şi lumina brută. Pe podul curcubeu căruţa cu vele trece mânând stele, transformă nopţile în zile de fapt stingând bezna în ziua fără margini, neştiută.

Păşiţi cu mine pragul şi folosiţi cuvântul dăruit în mica poiană de nori şi licurici ! Nu’i ascultaţi pe cei care’n sclavie vă îndeamnă să părăsiţi spirala şi încercarea dată de­un înger mi­ ruit ! Înţelepciunea utopie nu’i ci­aici e singura ce poate sî’nfrâng­a voastră teamă.

şi­apoi hălăduind într’o fântână vei zări ieşirea rostindu­se’n însemn.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

În tinereţe fără bătrâneţe, tu, care ai acum un trup de om din lumea care­o păstoresc mi’aduci aminte de prea slăvita lume Mu de la’nceputuri, când viaţa n’avea odihnă şi nici somn eu printre voi şi­acum trăiesc şi fost­am şi voi fi ce eşti şi tu.

Pag. 39


Mariana PÂNDARU BÂRGĂU

Tăietura din piept e dovada: O uşă s­a­n is şi alta se des ide să mă primescă.... Sunt învingătorul revenit prin voia Dumnezeului meu în lumina caldă a vieţii... Dincolo de fereastra salonului o primăvară nebună dă semne de bucurie o ilor mei încă nedumeriţi de ceea ce mi se­ntâmplă.

O crudă secvenţă

Inima – floare de rodie Inimă – floare de rodie – Lumina ta sângerie dă viaţă trupului meu însufleţindu­mi tăcerile când teama, ca un ghem aspru de cânepă îmi tulbură somnul – iepurescul meu somn. Iată de ce – ascunsă floare de rodie doar tu îmi însoţeşti acum jarul cuvintelor despre iubire despe răbdare în rugăciunea mea zilnică.

În curtea abatorului stau la rând vitele neliniştite în sufletul lor când mirosul de sânge şi carne încinsă le străpunge nările larg des ise în adierea de primăvară... De fiecare dată când încerc să­mi şterg din memorie această crudă secvenţă ea se adânceşte, ba – mai mult – se lipeşte de­a dreptul de viaţa mea înrourată cu arome dulcege... Umbra din nord

Mama Mamă prin o ii tăi văd lumea din urmă Aşa cum prin o ii fiului meu văd lumea ce va să vină Tu eşti rădăcina – El e coroana ce poartă pecetea De la tine la el sunt eu, buna mea mamă! – Lujer crescut din plăpânda ta tinereţe! Învingătorul Am sentimentul unui nou început!

Pag. 40

Umbra din nord s­a stins ca un abur în geana dimineţii de vară s­a risipit luându­şi cu ea toate cuvintele N­a rămas decât cartea pe care­şi desena zilnic portretul cu prorpiul ei sânge De­abia acum văd că semăna cu un fluture din ce în ce mai depărtat de grijile lumii Şi înţeleg cât de uşor se poate pierde pariul cu viaţa şi cât de aproape stă moartea făcându­ne semne discrete din prima clipă a naşterii noastre. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Doina DRĂGUŢ

cercul mişcător vin dintr­o lume haotică finită infinit locuită înaintez inutil şi mă întorc zadarnic prinsă­n cercul mişcător din o iul de lumină timpul pare suspendat şi împrejurul concentrat doar într­un singur punct.

mergeam deodată mergeam deodată în toate direcţiile căutându­mă descriam în acelaşi timp nemăsurat locul geometric al fiinţei mele apoi îl goleam de sens dar nu ajungeam niciodată la mine

forma sufletului spaţiul din jur s­a modelat după forma sufletului meu absolutul părea că se lasă o clipă atins de cel mai îndepărtat cerc al minţii mele lumina se contura în aură şi mă purta indecis.

sufletul rătăcit cădea greu în trup sufletul meu rătăcit ecoul vag al propriei mele emări ruginise între două ţărmuri adânc revelator mormânt orbecăiam între ferestre şi oglinzi dincolo libertate aer şi lumină dincoace în isoare de cristal.

ochiul de lumină

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

atunci când ninge se face albă frontiera cercului ce mă în ide sfidând mirarea din o iul de lumină. atunci mă strâng sau mă îndepărtez concentric căci nimic nu poate fi egal

încercare părelnică părelnic încerc să înlătur un gând mă lupt cu mine printre circumstanţe şi mereu mă simt învinsă nu mai ştiu dacă răul este bine sau dacă binele e rău.

trupul configurat trupul meu configurat de suflet umple golul dimprejur care poate fi un strop de rouă sau o adâncire nesfârşită.

Pag. 41


George STANCA

încrustat cu efigii naive de mîinile mele proletare domneşti doar tu Doamna mea de insulă pustie. A LA ROBINSON CRUSOE

ROBINSONADA Noi pe o insulă pustie

tu ca o paşă de sex feminin fără probleme sociale fără sugestii şi reclamaţii; vom instaura o democraţie patriarhală în care numai eu muncesc; iar tu să stai în contemplarea naturii care ne înconjoară extatică sălbatică superbă şi să­mi oferi cu graţie adjective; minunat wonderful meraviglioso suntem înconjuraţi de liane peştii oceanici saltă veseli pe crestele valurilor palmierii îşi mişcă leneşi frunzele nucile de cocos pică mălăieţ şi folcloric; absolutul se află undeva în noi sau pluteşte în aerul sărat; trăim primitiv într­un embrion care ne dă totul pe cale ombilicală fără parlamente fără edicte fără dreptul de veto; pe tronul de abanos

Pag. 42

The two of us on a desert island you – like a pasha of a female sex without social problems without any suggestions or denunciations; we shall set up a patriar al democracy where I am the only one who works; while you will stay ecstatically savagely superbly in the contemplation of the nature whi surrounds us and will offer me graciously adjectives; arming wonderful meraviglioso we are surrounded by lianas oceanic fishes spring up eerfully on the crests of the waves the palms move lazily their leaves the cocoa nuts fall down so ly and in a folkloric way; the absolute is somewhere inside us or it floats in the salted air; we live primitively in an embryo whi gives us everything on an umbilical way without parliaments without edicts without the right of veto; on the ebony throne engraved with naïve effigies by the proletarian hands you are the only one who reigns my Lady on a desert island. Traducere în lb engleză: Muguraş Maria PETRESCU

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ştefania OPROESCU

Joaca de-a mila Vînat pînă la hotarul dinspre apus al fiinţei eternizînd lacrima şi tot incolorul îngenun erii, prizonier în aurul topit al iluziei din care reală e doar joaca de­a mila melancolie a melancoliei, vînat, pînă la hotarul dinspre apus al fiinţei, ucis de glonţul dulce al mistificării vînat pînă la ultima spaimă a naşterii de unde nimeni nu vine să­mi ridice trupul fără să mă doară tăcerea

Doamne, aşteaptă­mă în haremul uitării unde mă voi unge cu purpură şi cu ambră de lotus, aşteaptă­mă la ospăţ în lumină de lumină şi lasă­mă să­mi aprind singur, cu ultimul gînd lemnul sacru al rugului de la picioarele tainei.

ceasul biologic bate descumpănirea LEGEA iese din cuvînt şi loveşte cursul sîngelui din tîmpla dreaptă La zidul tîmplei stîngi S eunat de animale sălbatice fecundează umbra în ipuirii nici o altă ieşire decît naşterea adulterină a gîndului din care beau cavalerii Apocalipsei licoarea perfidă a morţii mereu, în ziua a şaptea.

Reîncarnare siameză

Palimpsest

Şi dacă vreun accident genetic petrecut în uterul reîncarnărilor a produs un monstru? cu ale lui picioare merge cu ai cui o i vede cine gîndeşte, la cine se roagă de nu­i înţelege nimeni, nimeni unde­i azilul pentru rebuturi şi de unde ştiu că nu sunt eu această reîncarnare siameză care zadarnic mîngîie piaţa templelor?

Cuceresc zi după zi apoi pierd în egală măsură cîte o fărîmă din trupul dat în folosinţă prin înscrisul sacru al sîngelui. Cuceresc amăgirea fructului Coroană de rouă pierd ipul desenat în placentă de imaginaţia numelui şi prenumelui Eroare, eroare! nu cuceresc nimic n­am ce pierde, mă tîrăsc, las urme de lepră peste pergamentul fragil al adîncului.

Purgatoriu

Mereu în ziua a şaptea Mereu în ziua a şaptea Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 43


Gheorghe NEAGU

And spread your dawn again In your behaving eyes Take me in your arms And take me in a word Kidnap me from the pain And love me the way I am. I still stir the embers of the words from whi my mind drinks and my nights are difficult... Lacul

Aşa cum sunt Cum mai scrâşneşte vântul Prin pletele pădurii Şi cum mai geme gândul Amar, în colţul gurii Şi cum mai plânge ploaia Când tropăie­n ferestre, Când ne lăsăm durerea Să ne cuprindă­n cleşte, În ghearele de vânt, Să ne­arunce­n spaime În zboruri de cuvinte. Adună­mi dragă, norii Cu buzele­ţi fierbinţi Şi­aşterne­ţi iarăşi zorii În o ii tăi cuminţi Cuprinde­mă în braţe Şi ia­mă în cuvânt Răpeşte­mă durerii Iubeşte­mă cum sunt The way I am How the wind grinds Through the forest’s lo$s And how the thought groans Bi%er, in the upper corner of its mouth And how the rain cries When clumps in the windows, When we let our pain Cat us in tongs, In the wind claws And throw us in fears In flights of words. Gather my dear, the clouds With your hot lips

Pag. 44

Iată, sunt un anotimp. Muzica frunzelor cântă Peste timp. Păsări mari strivesc în zbor, Aerul fierbinte Iată locul unde mor Sute de cuvinte. Iar din slova ce nu iartă Nici un zbor necugetat, Au pornit din nou să ardă Lacrimi care m­au secat. Tulburat, pe malul vieţii Mai încerc să mă ascund. Am în pragul dimineţii O iul blând. Iarba moale mă­nfăşoară­n Giulgiu vegetal, curat. Tu mă ştii cuprins de pară, Lac incendiat. The lake Look, I am a season. The leaves music plays Over time. Large birds crush in their flight, The hot air Here is the place where die Hundreds of words. And from the le%er that never forgives A re$less flight, Started again to burn Tears that dried me up. Troubled, on the shore of life I try to hide again. I have on the verge of the morning A gentle eye. The so grass wraps me in A vegetable, clean shroud. You know Iʹm filled with pear, Burning lake. Traducere în lb engleză: PATRICIA LIDIA Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Adina HUIBAN

N-a mai fost zi N­a mai fost zi Şi nici noapte De când adevărul din pietre A devenit un nou zid Între spicele luminii. De când n­a mai fost zi Şi nici noapte Pietrele s­au în inat Unui nou cer Iar cearcănele mi­au plecat Pe o planetă Puţin mai banală.

Nu ştiu să văd Nu ştiu să văd Culorile tale de dincolo Dacă luna nu­mi desenează Alţi o i Pentru pielea ta de aici. Eşti gri şi arămiu Ca atunci când Te­am pictat Într­o altă lume. Nu ştiu să văd Mirosul tău de dincolo Dacă nu am pe ce să calc Atunci când mi­e dor Şi când nările mi s­au oprit Plicticoase Între lumi La semafor.

Şi de atâta mirare nici copacii Nu mai aveau unde fugi.

El era pretutindeni El era pretutindeni Ca o viaţă uitată Pe colţul mesei. Şi lumina se urca Pe tălpile sale Ca să aibă pentru cine să moară De teamă să nu rămână Nepieritoare. Pretutindeni erau gleznele sale În lumile zidite cu carul Căci altfel cum ar mai fi putut oare Să le ridice­n picioare.

Pe atunci încă nu se făcea ziuă

M-am hotărât să vin

Pe atunci încă nu se făcea ziuă Şi am venit să aduc dealurile Mai aproape de lumină.

M­am hotărât să vin Ca o lume străină şi albă Cu o ii în işi ca o carte Fără timp să îmi pun Jumătate de cer deoparte.

Cu braţele mele Şi cu rodia sosită pe rând Am tras văile cu sete Să le feresc de cuvintele Aduse de vânt. Pe atunci aprindeam focul Să ne putem auzi Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

M­am hotărât să vin Ca o linişte rară În locurile sfinte prin care Se întunecă de mai multe ori Pe seară Fără glas să pun deoparte Tot cerul care ne desparte.

Pag. 45


Adrian BOTEZ

în lectica morţii­n huzur fără ceas uităm simfonia din ultimul pas ...pe zăpada măririi citesc răsuflări furtuna de­extaze se iscă pe nări ***

CÂRCEI DE IUBIRE nu­mi pasă cu cine: până şi cu moartea aş face dragoste fac cârcei de iubire – la fiecare astrală rotire bâzâie­n stupul meu răzvrătire: timp ca nealtul îşi iese din fire

IARNA POETULUI statornicia răzvrătită­n haos a descleştat catalepsia iernii: s­au pre imbat demenţa­n sfântul naos iar Dumnezeu în paznic al povernii nu­s martor nici prepus în balamucuri nu cred în moarte – ci în luminare dar când îţi vin pe cap mii de buclucuri îi ceri cuierului asemănare nu vreau să fiu salvat de oarecine: mai bine­ascuns în nimeni ­ bine şters şi m­aş dori­n coclauri mărăcine decât să mă agaţe altul – ca pe­un vers l­al său panaş ce­mi răstigneşte rima ...ce­asiduă binevoitoare­i crima!

EPILEPSII HIBERNALE delire de­obârşii înoată prin albii sever heruvimii veghează Frumosul: poemele iernii îngheaţă prinosul sublim cerşetor mai fumează din salvii feţi­frumoşi pe cai albi călăresc în oglinzi se­mplinesc epopei întru floarea din meri negustor de poveşti – eşti dispus să mă vinzi scăpărării eterne din ziua de ieri? cine sunt – cine eşti: sunt tociri de cuvinte acolo în cer minunat se mai minte

Pag. 46

am tot strigat la porţile zeilor: n­am dovedit decât imensa lor capacitate de neamintire trec prin foc – trec prin nămeţi – prin rai şi prin iad: cavaleri şi domniţe­n delire: eu sunt tare grăbit – mort­copt trebuie să ajung la iubiri şi la Mire sunt aşteptat de jeraticul munţilor amurgiţi – de cântec din stele: tot mai asurzitor şi amarnic îmi fâlfâie prin sânge zboruri de iele sunt bolnav de boala aştrilor – voi visa visul nebun al sihaştrilor ...va fi foc – va fi jar – va fi seară: cetatea mă­mbie spre cer – scară cu scară – treaptă cu treaptă ­ spre o lume nicicând înţeleaptă – răstignită numai pe lumină şi faptă ...e seară – e noapte şi iar dimineaţă: nimeni – decât vântul şi Sfântul – nu­mi cunoaşte cealaltă faţă. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Petru SOLONARU

DE EȘTI TU TEMEIUL.... De ești tu temeiul, singur meditând între „eu” și „scopuri”, trece­te curând spre­a cunoaște­oglinda sinelui divin, cupă­a fericirii fără strop de gând. Neatinsul reazem, cântec totuși plin de interogaţii ce din Nimeni vin, nu către afară vei vedea ca drum, ciʹîn lăuntrul pașnic, dincolo de in. Trăitor al morţii, trupul tău ­ costum sinei, minţii, flamei sufletului ­ cum valva siderală va avea de mers peste ieri și mâine doar prin veci acum, să citească­întregul codice imers în Cuvântul Tainei.... Atribut convers în subiectul însuși, iubitoru­ţi rând are iar alege de miraj revers....

VELIERUL CLIPEI Nu la „ieri” sau „mâine” ai a bucura cât un „azi” deduce­în veșnicia sa ilipirul caznei ce te­a scris orând.... Demn de milă­i uzul caʹîn temei o za, fruct al faptei înseși sub himer glisând, neclintirii minţii să­i întreme gând. Prinde aparenţa să apari ca prins, dar în contemplare și meditabund velierul clipei, ce spre gol a stins plinul nemuririi, trebuie împins unde tu ești Altul, iar Acela tu.... Noaptea fi­va ziuă, vastul încuprins iar de picătura­ţi ce firav ţesu copleșire calmă într­aici și­acuʹ.... Însă­aceasta numai jertfei poate sta, dându­i afirmării ip de­atare „nu”....

prin divin, întregul fără timp și loc.... Risipit sub gânduri nu­l atinge gând și, deși­i orândei, nu rămâne rând în corvoada lumii, căci indiferent vede simetria tuturora, dând o iului dintâie un invers torent. Cum transcende actul, ipul său latent, prins asemănării de­al ascezei cor, suie mântuire:­apurure prezent....

VINOVATA KARMĂ....

Un pion pe tabla vastului căţui, bănuit prin mâna proniei ce nu­i a­l des ide Focul fără de cenuși, omul faţă sinei, grobiște în grui, concentrând în minte­asupra naltei uși, pricepu sub Unul zeii săi ocluși, iar că începutul lumii­i doară gând peste care Febra dat­a sorţi opuși.

TRANSFIGURARE Cel ce făptuiește, nefăptuitor bucurând voinţe, bucurii nu­l vor aduna cu trupul ca al valmei joc. Învârtind la roata cosmicului zor, dincolo de semne: apă, vânt, lut, foc, ceʹîn a cincea sferă umbrele își coc, poartă sacrificiu, sensu­i fiinţând Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Vinovata karmă suflete migrând sub temut catharsis, prins și el în rând, curge­a­i se petrece ca rugăciunar spre mântuitura a ne­cum și când.... Totuși „a alege” ori „a ști” nu­i par lotus miriadei de petale dar!.... Nimicindu­și faceri, face nimănui revelarea clipei purure­a zadar....

Pag. 47


Ion PACHIA-TATOMIRESCU

NICHITA STĂNESCU ŞI „NOUA ONTOLOGIE“ A LIMBII / LOGOSULUI DIN TEMEIUL PARADOXISMULUI (1) Repere biobibliografice.

N

“Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără/arămie “: O viziune a sentimentelor (1964). De dincolo de «vizualizarea sentimentelor», de dincolo de «barocul conceptual» şi de «inefabila conciliere a unui sistem filosofic perfecţionat prin achiziţii neîntrerupte [...], cu un fond metaforic perfecţionat în sens digresiv şi cu un sentimentalism eticist» (PDlrc, 523 sq.)., remarcate de criticul Marian Popă, Nichita Stănescu dovedeşte prin volumul O viziune a sentimentelor (1964) că a ajuns în sublima zonă a celei mai mari altitudini cunoscute/atinse de poezia timpului său;” Pag. 48

ichita Stănescu (Ploieşti, 31 martie 1933 – 13 decembrie 1983, Bucureşti) are ca părinţi pe Nicolae Stănescu, om de afaceri român (cf. AmNS, 8 sqq. / SOrd, I, 48) – ce studiase câţiva ani şi la Academia Comercială din Bucureşti –, şi pe Tatiana Stănescu („o tomi­ sancă / dobrogeancă naturalizată“, fiică de profesor ucrainean de matema­ tică­fizică, din Voronej­Doneţ, Nikita Cereaciukin, a cărui familie a emigrat în România, la Constanţa, spre a scăpa de teroarea bolşevismului, când Tatiana avea 7 ani, în vremea Revoluţiei Socialist­ Leniniste din 1917), absolventă a Şcolii Superioare de Comerţ din Constanţa. Întâi­ născutul a primit prenumele celor doi bunici, dinspre tată şi, respectiv, dinspre mamă: Hristea Nichita Stănescu (cf. AmNS, 16). După cursuri primare în cumplita vreme de război (1940 – 1944), la Ploieşti, Buşteni şi Vălenii de Munte, după gimnaziale cursuri (1944 – 1948) şi după studii medii (1949 – 1952), la Liceul Sfântul Petru şi Pavel (azi, I. L. Caragiale) din Ploieşti, a urmat – între anii 1952 şi 1957 – cursurile Facultăţii de Fi­ lologie de la Universitatea din Bucureşti (între colegi, distingându­se Ion Băieşu, Nicolae Ciobanu, Eugen Simion ş. a.). În martie 1957, Nichita Stănescu debutează în revista Tribuna din Cluj­Napoca – anul I, nr. 6 – din 17 martie 1957, cu trei poezii, impunându­li­se titlul „de ciclu“, 1907: Au fost oameni mulţi (cf. SÂrg, 92), La lemne (cf. SÂrg, 119), Pământ (poezie ce, în Argotice, poartă titlul Cântec despre Doja – cf. SÂrg, 106), aparţinând sezoanelor morfolo­ gice, adică de înrâurire argheziană, ori sintactice, „de avântare barbiană“; peste trei zile, Gazeta literară din Bucureşti – anul IV, nr. 12 / 20 martie 1957 ­, tot sub „titlul impus“, 1907, a publicat: Ce vis ciudat mă străbătu azi noapte... (cf. SÂrg, 61; poezia a fost reluată în volumul I din Ordinea cuvintelor cu titlul: Ardea spitalul – cf. SOrd, I, 85). După obţinerea licenţei în filologie, a fost angajat în postul de redactor la revista Gazeta literară (1957 – 1968).

Sensul iubirii marchează debutul editorial al lui Nichita Stănescu, la sfârşitul anului 1960, în colecţia, Luceafărul, a Editurii de Stat pentru Li­ teratură şi Artă, din Bucureşti, având o prefaţă de Silvian Iosifescu, unul dintre „cei mai autorizaţi“ critici literari dinspre scăpătatul „obsedantului deceniu“, ce nu putea decât să releve în spiritul acelor vremuri: «Îndrăz­ neala imaginii riscă să devină pe alocuri forţare, încărcare, să degenereze în obscuritate. Şi mai ales ar fi necesar ca ataşamentul poetului pentru socialism, care dă căldură versurilor, să se traducă printr­un contact mai intim cu concretul construcţiei socialiste». Şi în acest spirit „socialist­prac­ tic“, în 1962, «în lunile ianuarie­februarie (Nichita Stănescu) se află la Hunedoara şi la Reşiţa, trimis spre documentare la Combinatul Side­ rurgic, pentru „un contact mai intim cu concretul“» (SOrd, I, 64), scriind poemele cu „temă siderurgistă“, Târziu de vară, Sensul oţelului, spre a­şi asigura „viza“ următoarei cărţi. Volumului de debut i­ au urmat: O viziune a sentimentelor (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964), Drep­ tul la timp (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965), 11 elegii (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1966), Alfa (poeme, antologie de autor, 1957­ 1967, cu „ineditele“ din ciclul «Obiecte cosmice» – Bucureşti, Edi­ tura Tineretului, 1967), Roşu vertical (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1967), Oul şi sfera (poeme, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967), Laus Ptolemaei (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1968), Necuvintele (poeme, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969), Un pământ numit România (poeme, Bucureşti, Editura Militară, 1969), Poezii (antologie, în colecţia Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


„Cele mai frumoase poezii “– Bucureşti, Editura Albatros, 1970), În dulcele stil clasic (poeme, Bucureşti, Editura Eminescu, 1970), Belgradul în cinci prieteni (poeme, Cluj­ Napoca, Editura Dacia, 1972), Măreţia frigului (poeme, Iaşi, Editura Junimea, 1972), Cartea de recitire (însemnări, eseuri, „poezii dezvelite “din «Istoria ieroglifică» de D. Cantemir, din «O samă de cuvinte» de Ion Neculce etc. ­, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1972), Clar de inimă (poeme, antologie – Iaşi, Editura Junimea, 1973), Starea poeziei (poeme, antologie – colecţia «Bibliotecă pen­ tru Toţi» – cu o prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, Edi­ tura Minerva, 1975), Epica Magna (poeme, volum ilustrat de Sorin Dumitrescu – Iaşi, Editura Junimea, 1978), Ope­ rele imperfecte (poeme, Bucureşti, Editura Albatros, 1979), Respirări (însemnări, eseuri, desene – Bucureşti, Editura Sport­Turism, 1982), Noduri şi semne (poeme, volum ilus­ trat de Sorin Dumitrescu – Bucureşti, Editura Cartea Ro­ mânească, 1982), Oase plângând (poeme, Panciova­Iugoslavia, Editura Lumina, 1982). Marţi, 13 decembrie 1983, poetul Nichita Stănescu, în urma unei crize de ciroză, s­a stins din viaţă. Din 1984 şi până în prezent, din opera „postumă “stănesciană au văzut lumina tiparului câteva mii de „inedite “. Din „ava­ lanşa “poemelor „inedite “, două sute nouă sunt încredin­ ţate tiparului în monumentala lucrare (de 432 de pagini A­4) editată – la un an de la moartea poetului, în decembrie 1984 – de revista bucureşteană «Viaţa Românească»: Ni­ chita Stănescu – album memorial, cuprinzând şi „un sec­ venţial biografic “, reeditarea ultimului volum antum, «Oase plângând», apărut la Panciova­ Iugoslavia, amin­ tiri/însemnări prieteneşti/camaradereşti despre N. Stă­ nescu, fotografii etc. Nenumărate nestemate lirice conţin cele cinci cicluri de poeme inedite publicate în acest album memorial: Spălarea cu pietre – opt poeme în facsimil, co­ municate de Dora Stănescu (pp. 91 – 107); Seama poeziei – «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stă­ nescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 120 – 143); Tu departea, tu departea mea..., «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 181 – 203); Iarna de la sfârşitul lumii, «cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stă­ nescu», cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 249 – 272); Scrisori pentru prieteni, „patruzeci şi nouă de poezii inedite “, cu «text stabilit» de Gheorghe Tomozei (pp. 290 – 316, la care se adaugă ultimele două poeme scrise «de nuntă, 11 decembrie 1983»: Către... – Să ningă peste noi cu miei doar astăzi şi Domnului Rotaru – p. 217). Deosebit de importantă pentru receptarea „postumă “stănesciană este şi lucrarea în două volume îngrijită de Al. Condeescu: Ordinea cuvintelor (versuri dintre anii 1957 şi 1983; edi­ ţia, cronologia şi prefaţa, Structura artistică, de Al. Con­ deescu; „prologul “, Războiul cuvintelor, este semnat de Nichita Stănescu), vol. I, ÎI (432 pag+384 pag.), Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1985. Au mai apărut: Nichita Stănescu – Frumos ca umbra unei idei („album memorial “îngrijit de Constantin Crişan), Bucureşti, Ed. Albatros, 1985; Antimetafizica („dialoguri “/ „convorbiri “cu Aure­ lian Titu Dumitrescu), Bucureşti, Editura Cartea Româ­ nească, 1985; Fiziologia poeziei (însemnări, eseuri, poeme, pagini de jurnal etc. – Ediţie îngrijită de Al. Condeescu), Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, 640 pagini; Argotice – cântece la drumul mare (poezii – ediţie alcătuită/îngrijită şi prefaţată de Doina Ciurea), Bucureşti, Editura Românul, 1992, 160 pagini; Tânjiri după firesc (Cuvânt înainte de Aurel Covaci, notă asupra ediţiei de Ioanid Romanescu; cu­ prinde «versuri ocazionale dedicate, în marea lor majori­ tate, membrilor familiei Covaci» – SIng, 125), Iaşi, Editura Princeps, 1993; Cărţile sibiline («poezii inedite, o ediţie tar­ divă, prefaţă, note şi addenda de Constantin Crişan» – SIng, 125), Bucureşti, Editura Grai şi Suflet – Cultura Na­ ţională, 1995; Îngerul cu o carte în mâini (antologie din antume şi postume, studiu introductiv, repere bibliografice de Alex. Ştefănescu), Bucureşti, Editura Maşina de Scris, 1999, 336 pagini; etc. Douăzeci şi patru de „trepte “ale stănescienei „onto­ logii a Limbii/Logosului “. În întrega creaţie poetică stă­ nesciană se evidenţiază „douăzeci şi patru de trepte “ale unei foarte originale ontologii a Limbii/Logosului, vor­ bindu­se totodată şi de două etape/ „vârste “creatoare fun­ damentale: a) etapa „ieşirii complete “din eminescianism, a „direcţionării lirice “între simbolism, expresionism şi avangardism, prin „proletcultism “/ „realism­socialist “, către „resurecţie “/ „modernism “, cuprinzând creaţiile dintre anii 1957 şi 1965, îndeosebi, volumele: Sensul iubi­ rii, O viziune a sentimentelor, Dreptul la timp şi Argotice; b) etapa cristalizării originalei „ontologii “a Limbii/Logo­ sului, în volumele dintre anii 1966 şi 1983, începând cu 11 elegii (1966), continuând cu Alfa (1967), Laus Ptole­ maei (1968), Necuvintele (1969), În dulcele stil clasic (1970), Epica Magna (1978), Operele imperfecte (1979), şi încheind cu Noduri şi semne (1982), cu cele 209 postume, publicate în 1984, în Nichita Stănescu – album memorial (ciclurile: Spălarea cu pietre, Seama poeziei, Tu departea, tu departea mea..., Iarna de la sfârşitul lumii, Scrisori pen­ tru prieteni etc.), ori cu ineditele dintre 1966 şi 1983, câte au fost şi vor mai fi publicate. Ca întemeietor al unei „noi ontologii “a Limbii/Logosului, se relevă nu numai prin vo­ lumele de versuri publicate din 1966 până în 1982, ci şi printr­o serie de articole teoretic­literare, printr­o serie de interviuri, de eseuri, majoritatea reunite în Cartea de reci­ tire (1972), în Respirări (1982), în Albumul memorial Ni­ chita Stănescu (1984), în Fiziologia poeziei (1990) etc. A) Etapa „ieşirii complete “din eminescianism, a „direcţionării lirice “între simbolism, expresio­ nism şi avangardism, prin „proletcultism “/ „rea­ lism­ socialist “, către „resurecţie “/ „modernism “: I. Treapta întâi, sub „măştile virtuozităţii “: Ar­ gotice – cântece la drumul mare. Căutările, ezitările, opţiunile, asimilările, sedimentările lirice din pe­ rioada de formare, dintre anii 1954 şi 1960, a poetului tânăr, se relevă cel mai bine din postumul Argotice, volum îngrijit – în 1992 – de Doina Ciurea (cea dea doua soţie a lui Nichita Stănescu, care l­a cunoscut cel mai bine din acea perioadă, după ce a divorţat de Magdalena Petrescu, „iubirea­i adolescentină “din 1952, şi care certifică autenticitatea însemnărilor/da­ tărilor din manuscrisele stănesciene editate). Argoti­ cele lui Nichita Stănescu grăiesc peste timp tocmai

Pag. 49


despre „ucenicia “lui la focul nestins al operelor „in­ terbelice “datorate marilor noştri lirici, de la Arghezi, Bacovia, Barbu, Blaga ş. a., la Miron Radu Paraschi­ vescu, Geo Dumitrescu ş. a., despre căutarea cu fi­ rească insurgenţă a unui drum propriu, despre încercarea de a­şi contura un „teritoriu poetic “incon­ fundabil. Lecţia simbolist­instrumentalistă (wagne­ riană), ori bacoviană, cu „deschideri “spre hermetismul baladesc­barbian, şi­o însuşise poetul încă de prin Aprilie 1955, după cum dovedesc destule texte: «Şi, şi şina/plânge sânge, /sânge, sânge, /sânge, sânge, /şerpi de sânge// [...] //jos la ace, /între ace, /printre ace, /trece trenul, /trece trenul/şi, şi şina, /şi, şi şina/şuşoteşte: /Mort e Gheorghe, /mort e Gheor­ ghe: /binghibinghii, /bungubanga, /binghibinghii, /bungubanga, /bungu­ banga, /bungu, banga, /bungu, banga, /cşşşşş...!» (Sambă – din SÂrg, 43); ori: «În miez de fier şi­n trup încins/aud cum se rotesc tă­ ceri/de mâine aşternut pe ieri, /de somn arhaic, fără vis. //Un cer de gură înstelat/îmi linge sufletul, domol, /din şi bemol spre la bemol, /cu raze negre şi scuipat. //Se rugineşte beznă­n cer; /n­am limbă, n­am, nu pot să­njur, /mi­e somnul greu şi port în jur/doar fier şi fier şi fier şi fier.» (Paralizie – SÂrg, 51). La fel şi lecţia expresionistă/avangardistă: «Acum, sufletul meu nu mai este rotund, /acoperit cu furnici înnebunite, /în­ tretăindu­se, fluturând din antene, / [...] /În centrul ro­ tirilor de vulturi/eu îmi ridic şira spinării/şi pleoapele mi le deschid, /aşa cum aş spune iubitei mele: /– Te iubesc! /ca să năvălească lumea în mine, urlând. /Ce adânc sunt, Doamne, ce adânc! /Nesfârşită văgăună luminoasă sunt...» (Făt­Frumos – SÂrg, 141); «... trec doar tancurile noastre, /ale noastre! /ale noastre! /să râdem mândri, împreună/şi totuşi în mine/e­o strună plânsă/m­aştept să reintru în mine/şi vom râde mândri împreună/trec tancurile noastre, /trec tancu­ rile noastre, mândre...» (Trec tancurile noastre mân­ dre – SÂrg, 64). Într­o Anti­ars poetică (de joi, 27 octombrie 1955), declară urmuzian şi „mironparas­ chivesc “: «Foaie verde fir lalele, /din puzderia de stele, /galaxii, cuvânt, luceafăr, /bolovani în pieptul teafăr, /inimă în piept bolnav/stă luceafărul jilav, /dia­ mantul în gunoaie/te dospeşte, te ogoaie, /de auzi voce năroadă: /câini cu galaxii în coadă, /patimi, vers cuvântului, /câinele pământului... //Foicica macului, /să ne ducem dracului!» (SÂrg, 66). II. Treapta a doua, a relevării cailor „cu ochii des­ chişi, de piatră “: Sensul iubirii (1960). Poemele lui Ni­ chita Stănescu, din Sensul iubirii, se remarcă printr­o autentică forţă plasticizantă şi revelatorie a câmpuri­ lor lirice, traversate cu superbie adolescentină, ori de cavaler danubian – modelul „declarat “mai târziu, fiind Toma Alimoş (Salymos/ „al Soarelui­Moş “): «Pe câmpu­ngheţat caii mureau, câte unul, /în picioare, cu ochii deschişi, de piatră.» (Pe câmpul de piatră – SOrd, I, 89); «Ardea oraşu­n depărtări de fum, /ardea sub avioane rugu­i rece. /Noi doi, pădure, ce făcum? /De ce te­au ars, pădure. ­ N fald de scrum/şi peste tine luna nu mai trece?» (Pădure arsă – SOrd, I, 91); «Deodată am auzit ploaia venind/ca o turmă de

Pag. 50

gazele în goană» (Deodată am auzit ploaia venind... – SOrd, I, 95); «Soarele saltă din lucruri, strigând/cla­ tină muchiile surde şi grave. /Sufletul meu îl întâm­ pină, ave! /Calul meu saltă pe două potcoave. /Coama mea blondă arde în vânt.» (O călărire în zori – SOrd, I, 101) etc. III. Treapta afirmării iubirii ca „leoaică tânără/arămie “: O viziune a sentimentelor (1964). De dincolo de «vizualizarea sentimentelor», de dincolo de «barocul conceptual» şi de «inefabila conciliere a unui sistem filosofic perfecţionat prin achiziţii neîn­ trerupte [...], cu un fond metaforic perfecţionat în sens digresiv şi cu un sentimentalism eticist» (PDlrc, 523 sq.)., remarcate de criticul Marian Popă, Nichita Stă­ nescu dovedeşte prin volumul O viziune a sentimen­ telor (1964) că a ajuns în sublima zonă a celei mai mari altitudini cunoscute/atinse de poezia timpului său; în primul rând, prin lirica erotică „ţintind absoluta cu­ noaştere “, prin „reeditarea perechii edenice “, oglin­ dind „vârsta de aur “a cuplului tânăr, în desfăşurări cosmice, făcând zeii să pălească de invidie: Jupiter e galben, şi Hera/cea minunată e argintie. /Izbesc cu stângă­n roată şi ea se urneşte. /E un dans, iubito, al sentimentelor, /zeiţe­ale aerului, dintre noi doi, /Şi eu, cu pânzele sufletului/umflate de dor, /te caut pretu­ tindeni, şi lucrurile vin/tot mai aproape, /şi pieptul mi­l strâng şi mă Dor. (SOrd, I, 110). Iubită e sărutată în talpă, de merge şchiopătând, temându­se „să Nu­i strivească sărutul “(cf. Poem – SOrd, I, 130), romanticul „clar de lună “este „convertit “într­un veritabil „clar de inimă “: «Orele plutesc pe lângă umărul tău, /sfere­albastre, şi­ntre ele e Saturn. /Şi cum se duc, se micşorează/mai înserat şi mai nocturn. // [...] //Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele, /şi­n întunericul odăii se aprind, /se sting, se­ aprind, se sting/ochii prelungi ai tăi, murind, /reînvi­ ind.» («Clar de inimă» – Ibid.). Secundele din şoimul purtat pe umeri de poetul îndrăgostit «bat din ce în ce mai repezi», la trecerea anilor; şi la sfârşitul vacan­ ţei de vară, încercat de gândul că n­ o să­şi mai vadă iubita zilnic, eroul liric stănescian, evident, emoţionat autumnal, solicită iubitei să­i acopere inima cu ceva, «cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta» (SOrd, I, 131). Evenimente „extraordinare “copleşesc „binomul “îndrăgostiţilor, surprinşi «ca două toarte de amforă» „fixate “pe „trupul ceramic “al orei, an­ gajând şi cuvinte­colibri, chiar sublima roire a cuvin­ telor: Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des. /Eu stăteam la o margine a orei, /tu – la cealaltă, /ca două toarte de amforă. /Numai cuvintele zburau între noi, /înainte şi înapoi. /Vârtejul lor putea fi aproape zărit, /şi deodată, /îmi lăsam un genunchi, /iar cotul mi­l în­ figeam în pământ, /numai ca să privesc iarba­ncli­ nată/de căderea vreunui cuvânt, /ca de sub laba unui leu alergând. /Cuvintele se roteau, se roteau între noi, /înainte şi înapoi, /şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/repetau, într­un vârtej aproape văzut, /structura materiei, de la început. («Poveste sentimentală» – SOrd, I, 120). Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


IV. Intrarea în arenă şi Dreptul la timp (1965). Eugen Simion remarca, privitor la volumul Dreptul la timp, că «vizionarismul lui Nichita Stănescu se in­ telectualizează şi se abstractizează; poezia este, în continuare, imaterială, voind s­o prinzi într­o for­ mulă, vezi că­ţi trece printre degete.» (SSra, I, 173). Criticul vorbeşte şi despre «o anumită percepţie dila­ tată a timpului», desemnând o formă de bază a exis­ tenţei: timpu­i «o noţiune imprecisă şi poetul face totul pentru a o aburi şi mai mult» (ibid.). Marian Popa nu găseşte în Dreptul la timp decât «divagaţii pe marginea categoriei timpului văzut biologic, isto­ ric, cosmic, mecanic, metacronic...» (PDlc, 524). La o analiză atentă, Dreptul la timp se constituie într­un document fundamental al resurecţiei poetice româ­ neşti din 1965, în dreptul de a exista al noii generaţii poetice, totodată conţinând şi o Ars poetică, „ţintind “, pare­se, holopoemul de dincolo de imperios­bar­ bianul „cântec încăpător, precum/foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare “: Îmi învăţam cuvintele să iubească, /le arătam inima/şi nu mă lăsam până când silabele lor/nu începeau să bată. /Le arătam arborii/şi pe cele care nu voiau să foşnească/le spânzuram fără milă, de ramuri. //Până la urmă, cuvintele/au început să se­ mene cu mine/şi cu lumea. //Apoi/m­am luat pe mine însumi, /m­ am sprijinit de cele două maluri/ale flu­ viului, /ca să le­arăt un pod, /un pod între cornul tau­ rului şi iarbă, /între stelele negre ale luminii şi pământ, /între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului, /lă­ sând cuvintele să circule peste mine, /ca nişte auto­ mobile de curse, ca nişte trenuri electrice, /numai s­ajungă mai iute la destinaţie, /numai că să le­nvăţ cum se transportă lumea, /de la ea însăşi, /la ea însăşi. (SOrd, I, 145 sq.). Sunt în acest volum şi câteva capo­ dopere: Enghidu – un sfâşietor poem al thanaticului («Eu mor cu fiecare lucru pe care îl ating/stelele roti­ toare ale cerului, cu privirea...» – SOrd, I, 144), al dam­ nării sinelui şi însinelui la „vederea “/autocunoaşterea prin altul care nu este, ori Qua­ driga, Adolescenţi pe mare, Îndoirea luminii etc. – Ul­ timul poem fiind de fapt «strigătul desfăcându­se în cometele» celor 11 elegii, din 1966. B) Etapa cristalizării originalei „ontologii “a limbii/Logosului. Ca şi la Marin Sorescu, în creaţia lui Nichita Stănescu s­au reliefat „mai devreme “tră­ săturile „noii estetici “antiproletcultiste; mai exact, s­a realizat saltul în neliniarul „lirosofic “ Al gândi­ rii metaforice, s­a afişat victoria semnificantului în „lupta “cu semnificatul, „s­a cartografiat “cea mai mare suprafaţă lirică raportată la cele cunoscute până în veacul său, s­a re (a) clamat o nouă demiur­ gologie, într­o topică sacralizând profanul, s­a insti­ tuit noul autohtonism etc. V. Treapta Omului­Fantă, sau zodia Fant­Omu­ lui: 11 elegii (1966). Volumul 11 elegii (Cina cea de taină), de Nichita Stănescu, publicat în anul 1966, re­ prezintă, după cum s­a mai observat, volumul în jurul căruia s­a dat marea bătălie a „noii estetici “. Con­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

ştient de misiunea „spargerii limitelor tragic­existen­ ţiale “ale ens­ ului, autorul „închină “prima elegie re­ surecţională, «lui Dedal, întemeietorul vestitului neam al dedalizilor», altfel spus, o dedică sublimelor eforturi întru ieşirea din labirint (fie el şi labirintul to­ talitarismului), „prin cer “, însă româneşte, cu aripi confecţionate din şindrilă, ca ale genialului construc­ tor, Manole, ce n­a pregetat „să­şi zidească “nici pro­ pria­i fiinţă. Dacă Luceafărul de Mihai Eminescu proiectează romantismul universal la apogeu, potrivit aprecierilor majorităţii criticilor/istoricilor literari, la fel se prezintă situaţia în cazul capodoperei lui N. Stă­ nescu, volumul­simfonic, 11 elegii (1966), neasemuit diamant de suflet/gând. 11 elegii de Nichita Stănescu, prin profunzime, prin câmpurile de forţă/energie li­ rico­semantică, prin orizonturile înrăzărite întru cu­ noaşterea metaforică etc., se constituie şi într­unul dintre primele veritabile sisteme poetice din perime­ trul noii estetici dintre orizonturile anilor 1965 şi 1970, până în prezent, neîntrecut în monumentalitate. Ini­ ţial, 11 elegii (care sunt de fapt douăsprezece, Omul­ Fantă „neintrând la numărătoare “, fireşte) «purta şi titlul Cina cea de taină (unde fiecare elegie cuprinde un apostol; şi antielegia juca rolul lui Iuda), deci pri­ cinile de străfund ale acestei cărţi – după cum mărtu­ riseşte Nichita Stănescu – au o natură simplă şi

complexă totodată; simplă în sensul că este o carte a rupturii existenţiale, chiar a eposului existenţial...; [...] dar pricinile cele mai valide sunt cele complexe pen­ tru că ele provin dintr­o redimensionare a materialu­ lui fundamental uman, nu a trupului perisabil, ci a cuvântului imperisabil; contemplarea umanităţii prin cuvânt minimalizează fiziologia umană în favoarea

Pag. 51


gramaticii umane.» (SUnt, 102, sq.). Este în 11 elegii, aşadar, poezia trăirilor întru priveliştea Fiinţei, la­ mura de Verb/Cuvânt „supravieţuind “cosmicei „găuri negre “, deoarece poetul s­a transformat în Cu­ vânt (doar „la început a fost Cuvântul “) şi, după cum se ştie, «singurul lucru care nu poate fi resorbit e Cu­ vântul». Făcând o „radiografie “a lirismului stănes­ cian dintre 1960 şi 1980 (deci şi la 11 elegii), Ştefan Augustin Doinaş sublinia că «setea de concret şi viu, de mişcare infinit generatoare, a poetului se va satis­ face numai prin postularea şi trăirea adecvată a in­ creatului, cu tema esenţială a lui Nichita Stănescu, aceea care pune, desfăşoară şi rezolvă dialectica real­ imaginar» (DL, 197). Tema increatului apare în 11 elegii «complex şi obsesiv»; «descrierea increatului debutează mitologic, personificat», în Elegia întâi, închinată lui Dedal/de­ dalizilor­artişti; «ceea ce ni se oferă e doar o cascadă de atribute, care configurează un comportament mitic, care sunt nu numai o dată contradictorii, defi­ nind o realitate antinomică (El este înlăuntrul – des­ ăvârşit, /şi, /deşi fără margini, e profund/limitat. /Dar de văzut nu se vede.); în fond increatul e potenţiali­ tate plină, deoarece – Fiinţă aproape demonică – el îşi sparge propriile­i determinări» (ibid.). În Elegia a doua, Getica, dedicată lui Vasile Pârvan, increatul se relevă la obârşiile mitologiilor/mitosofiilor, «sugerat – în spaţiul nostru istoric – prin zona legendară a lumii thraco­ getice» (ibid.). În A treia elegie, increatul pendulează între „contemplarea I “, a golirii de sine prin ochi, între criza de timp, cea a reificării (mă amestec cu obiectele până la sânge) până la „sferă de vid “(unde centru este eroul liric), şi „contemplarea

secundă “, a corpului cosmic, având coloană verte­ brală «păsări înfipte una­ntr­alta» (în „a doua criză de timp “), în care suge din noi cât poate, /părând a ne­ arăta/îngerii copacilor şi ai/celorlalte privelişti; în par­ tea a V­a a acestei elegii, increatul (eroul liric) „intră

Pag. 52

“din „văzul copacilor “(ca şi cum s­ar sparge o frunză/şi­ar curge din ea/o gârlă de ochi verzi), în cea de­a treia şi „ultima “contemplare, a recăderii în „sta­ rea de om “(a dării trupului: îmi lungeam sufletul într­o parte şi­ntr­alta/ca să­ mi umplu ţevile braţelor cu el...). A patra elegie are ca erou liric – peste Evul Mediu – Increatul participant la „durerea ruperii­n două a lumii “, la „lupta dintre visceral şi real “. În A cincea elegie, (sub pecetea nunţii din real, în „tentaţia realului “), se condamnă increatul la o perpetuă aş­ teptare, /la o încordare a înţelesurilor în ele însele/până iau forma merelor...; «urmează tragicul opţiunii (A şasea elegie), apoi opţiunea pentru real (A şaptea elegie), cântec al identificării cu ciclurile natu­ rii, apoi aspiraţia spre un tărâm imaginar de puritate rece şi zbor absolut (A opta elegie, hiperboreeana); toate acestea constituie o suită în dialectică interioară a trăirii increatului, care culminează cu expresia lui cea mai explicită – Elegia oului, a nouă » (DL, 199). În această elegie, increatul se antrenează între tragicele limite orizontice: Ouă concentrice, negre, sparte/fie­ care pe rând şi în parte. /Pui de pasăre respins de zbor, /străbătând ou după ou, /din miezul pământului pân’ la Alcor, /într­un ritmic, dilatat ecou, / „sinele “încearcă din „sine “să iasă, /ochiul din ochi, şi mereu/însuşi pe însuşi se lasă/ca o neagră ninsoare, de greu. /Dintr­un ou într­ unul mai mare/la nesfârşit te naşti, nezburată/aripă. Numai din somn/se poate trezi fiecare ­, /din coajă vieţii nici unul, /niciodată. (SAlf, 113 sq.). Se mai semnalează – de către Ştefan Aug. Doinaş – «că increatul nu e un tărâm aparte, ci viaţa însăşi, în inepuizabila ei naştere; [...] cu Omul­ Fantă – cronologic, a noua elegie – Devălmăşia eu – lume e refăcută»; «în Elegia a zecea, identitatea su­ biectului cu lumea e afirmată răspicat (Organul numit iarbă mi­a fost păscut de cai etc.), dar – pentru a fi mai grăitoare – e resimţită ca un morb metafizic (Sunt bol­ nav nu de cântece/ci de ferestre sparte, /de numărul unu sunt bolnav/că nu se mai poate împarte... etc.); ciclul acestor arătări se încheiase cu A unsprezecea elegie, în care imaginile ce sensibilizează increatul sunt corporale (Inimă mai mare decât trupul), spaţiale (Voi alerga deci, în toate părţile deodată), cosmice (... dăruind/pretutindeni semne ale aducerii aminte: ce­ rului – stele, /pământului – aer, /umbrelor – ramuri cu frunze pe ele), vegetale (A te sprijini de propriul tău pământ), şi, în fine, etnic­ spirituale (A te sprijini de propria ta ţară, /când, omule, eşti singur, când eşti bântuit/de neiubire); începută în zonele rarefiate ale indeterminării, ca posibilitate pură, coexistenţă a con­ trariilor, aventura increatului se rezolvă în concretul organic, ca latenţă germinativă; începută în planul speculativ, al ideii, ea se încheie în planul practic, al muncilor de primăvară; începută ca identitate cu o formă fără trup, ea se sfârşeşte ca identitate cu o formă încorporată istoric – Patria: tărâm prin exce­ lenţă al increatului, în sensul unui viitor care oferă toate datele şi aşteaptă să fie construit» (DL, 200). De fapt, Elegia a zecea se lămureşte între paradoxurile ens­ului/non­ens­ ului (ale «Omului­Fantă», ale „Fant­Omului “). Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ioan MITITELU

Dealul fără nume

A

utobuzul mare şi hodorogit, înotând în fum negru şi gros, cu miros de motorină arsă, îl lăsă, hăt, în valea vineţie, străjuită de sălcii găunoase, fără vârstă, care­şi scuturau spre firul sărac de apă a unui pârâu mai mult imaginar, cren­ gile subţiri ca o plângere continuă prin strigătul aspru al anotimpurilor. Cineva din autobuz îi arătase cu un gest temător sau poate încărcat de o lehamite neînţeleasă dealul proptit undeva într­o latură, un deal ca oricare altul, întunecat şi şters, măturat acum de ultimele raze ale soarelui care să scapete după creştetu­i colţuros. Odată coborât din autobuz căută cu privirea drumul care­l va duce acolo sus unde stătea ţăranul acela în­ dărătnic, pentru care a trebuit să bată atâta drum de la oraşul reşedinţă de judeţ. „Dacă nu se lasă convins cu vorba bună, spune­ i că punem buldozerul şi­l împingem la vale cu deal cu tot”, îi spunea dimineaţă şeful cu glas repede şi sacadat, dând cu mu ia palmei în tăblia mesei de lemn masiv peste care fusese pusă o foaie de sticlă groasă. Îl ascultase mult timp cu gândul aiurea mu­ tându­şi privirea când spre capul cu păr rar până spre creştet al şefului, când spre fereastra de care o insectă se lovea haotic ca într­un dans bizar şi dezor­ donat. Simţi că totul s­a terminat atunci când în în­ căperea ceea cu un aer pur funcţionăresc se înstăpâni tăcerea, o tăcere parcă nefirească după acea tiradă prelungă. Se uită la şef, care se uita cu o ii aţintiţi asupra sa şi în sinea lui se miră de figura lăţită a aces­ tuia într­un imens semn de întrebare, sau iar de mirare, cine mai ştie. Se întrebă „Oare ce mai vrea şeful?”, îşi frecă prosteşte o ure e cu palma, a sărit iute în picioare, mai să răstoarne scaunul, a bâlbâit un „Am înţeles dom’ şef” făcând o mişcare ca şi cum ar fi vrut să adune în pumn ceva din aerul acela stătut din cameră şi a ieşit repede pe uşă. Tot drumul, în autobuzul acela hârbuit ce ducea doar vreo câţiva călători cu bagajele şi necazurile lor, căută să­şi formeze în minte o imagine al omului din vârful dealului, dar nu izbutea. Vedea doar un cap ce nu căpăta forma unui ip desluşit, care se clătina dintr­o parte în alta în semn de negaţie, o negaţie în­ tărită de greutatea ceea care o pun ţăranii atunci când iau o hotărâre nestrămutată. Se imagina apoi pe sine, ce îi va vorbi, cum îl va ameninţa şi îi era ciudă că nu­ şi putea imagina şi un final. Găsi drumul despre care­i vorbise omul din au­ tobuz, un drum necirculat demult întrerupt ici­colo de podeţe de lemn înnegrite de vreme aruncate peste urmele ve ilor viituri, acum năruite cu lemnele ri­ dicate spre cer ca o implorare mută. Iarba ceea la care oamenii îi spun troscot, iarbă care se insinuează mai peste tot ca o apă mică şi târâtoare, năpădise drumul Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

acela dându­i şi mai mult un aer dezolant. Un drum îşi are viaţa lui proprie, este viu doar când este bătă­ torit de oamenii care­i dau viaţa de zi cu zi. Dacă oa­ menii nu mai trec pe el, dru­ mul moare, viaţa i se stinge ca la o fiinţă ome­ nească şi

creşte iarba pe mormântul său. Pe la jumătatea dealului, un stâlp de beton, nu mai gros decât mâna unui om voinic, susţinea o pla­ cardă ce părea că fusese iniţial de culoare galbenă, pe care fuseseră aşternute litere negre, drepte, acum stă­ tea aplecat spre pământul plin de scaieţi ca şi cum i­ ar fi arătat ca o imputare numele fostului sat ce fusese ras de pe suprafaţa pământului de alunecarea de teren. Încercă să descifreze scrisul dar cele câteva litere rămase refuzau să se constituie într­un întreg, rămă­ seseră doar ca un joc de umbre desuet şi sterp. Avu o pornire instinctivă de a trânti la pământ acea pla­ cardă, sau poate nu a vrut aceasta, cine ştie, cu miş­ cări sigure de un calm desăvârşit o îndreptă şi puse un pietroi mare la baza stâlpului dezmoştenit. Îşi roti o ii în jur şi se înfioră ca de un val de frig. Pământul coborâse de acolo de sus din dreptul orizontului, formând trepte bizare, sălbatice cu mar­ gini glben­lutoase, aici prăbuşindu­se în adânc, colo ridicându­se ca împins de o forţă năprasnică în sus, prinzând între cute copacii crescuţi anapoda, resturi de garduri, tot felul de stâlpi care folosiseră cina mai ştie la ce… Pereţi năruiţi îşi arătau acum impudic alb­ albastrul varului cu sineală ale unor foste interioare de camere, multe, foarte multe hornuri rămase în­ tregi, coborâte acum la nivelul solului păreau acum nişte mici monştri care se iţeau din vegetaţia ce nă­ pădise totul, ghizduri ale unor fântâni ce nu mai exis­ tau, se vedeau răsturnate şi inutile, păstrând în carnea lemnului numele unor oameni îngemănate cu

Pag. 53


anul în care fusese săpată fântâna. Şi peste tot unde­ţi aruncai privirea vedeai îm­ prăştiate ca de o furtună gigantică mii de nimicuri care se strâng parcă singure pe lângă casa omului şi care de fapt îl fac să se simtă acasă. Acum aceste vaze sparte, tablouri ie ine de bâlci pictate pe sticlă ordi­ nară în culori crude, naive, căţeluşi de plastic, fără pi­ cioare, linguri ruginite, hârtii, sumedenie de hârtii, măreau şi mai mult dezolarea starea de cimitir pără­ sit. Peste tot o linişte adâncă, acea linişte care în alte locuri ar fi părut binefăcătoare, aici era nefirească şi stranie, o linişte ce îl strivea făcându­i impresia că tre­ cuse de cine ştie când pe un tărâm al morţii şi acest lucru îl făcu să strige cu o voce ciudată, nefiresc de falsă. Strigătul acela rămas fără ecou se pierdu prin­ tre clinurile frământate ale dealului ce năzuia spre vale. Tresări ca de friguri când o cioară fâlfâi greoi şi inoportun din aripile­i negre şi se aşeză ca un cioclu sinistru pe rădăcinile ridicate în aer a unui copac al cărui coroană fusese prinsă sub valul de pământ. Voi să ia o piatră ca s­o alunge de acolo dar se gândi că nu­şi are rostul fiindcă până la urmă locul ei este iar acolo, el fiind de fapt intrusul în acest peisaj. „Tofan stă în partea de sus al satului, sau mă rog în partea de sus a ceea ce a fost satul” aşa i se spusese când plecase încoace şi iar şi acum parcă auzea în ure i glasul bâzâitor al şefului care la sfârşit rostise oarecum încântat de ceea ce­i ieşea din gură: „Este o problemă umanitară, înţelegi Simiuc, u­ma­ni­ta­ră!” Fosta uliţă a satului era întreruptă acum din loc în loc de năvala pământului dispus în valuri succe­ sive, abrupte şi colţuroase, unele iar mai înalte decât un stat de om, care­l făceau să se caţere trudnic ajutându­se de mâini. Înainta greu, suflând adânc, fără să se mai uite în dreapta sau în stânga pentru a nu mai vedea rămăşiţele acelui sat, rămăşiţe care­l cutremurau ca şi cum ar fi trecut în miez de noapte prin cimitir. Ocoli precaut un stâlp de beton frânt de la jumătate, care mai păstra încă un ghem de fire în­ colăcite din ve ea reţea electrică a satului. De undeva din faţă şi cam într­o latură, se auzi un lătrat răguşit de câine, care pentru el răsună ca dangătul clopotului unei aşezări pentru un rătăcit într­o pădure nesfârşită. Se abătu spre partea de unde se auzea lătratul, ştiind acum precis că doar acolo ar putea să fie locuinţa celui pe care­l căuta el. De acum voia să nu se mai grăbească, dar se trezi aproape alergând, câinele se auzea tot mai tare şi mai desluşit dar în mod ciudat pe nicăieri nu se vedea nici o urmă de casă, oriunde întorcea privirea, vedea doar acele valuri ameninţătoare a unei mări încreme­ nite. Se opri deodată când în faţă îi apăru o despică­ tură adâncă în carnea dealului, o despicătură unghiu­ lară cu unghiul ascuţit orientat spre creasta dealului, cu marginile perfect taluzate de mâna omului iar

Pag. 54

acolo jos o casă albă nu prea mare, fără gard în preajmă, care după cum se putea vedea mai ales de aici de sus, rămăsese pe pământul pe care fusese con­ struită, iar pământul năvălit crâncen spre vale, fusese despicat şi dirijat astfel ca să ocolească acea casă. Lui Simiuc totul i se părea un miracol şi parcă nu­i venea să creadă. Un câine mic şi negru se zvârcolea de mama fo­ cului, lătrând şi arătându­şi colţii, încerca să urce malul abrupt căzând apoi spre vale ca un ghem de blană caraghios. Simiuc găsi un şir de trepte consolidate din loc în loc cu scânduri şi ţăruşi mici de lemn, coborî pre­ caut, cu o ii spre casa aceea care părea dintr­o altă lume. Mai aruncă o privire soarelui care apunea şi care probabil pentru cei din casă apusese de mult. Când ajunse pe platoul unde era casa şi trei meri care deşi erau în plină vară, aveau frunza îngălbenită ca de o bătrâneţe timpurie, câinele se făcu nevăzut după colţul casei, dar continuându­şi lătratul parcă şi mai îndârjit arătându­şi doar din când în când botul umed şi o ii răi lucitori de o furie adevărată. Perdeaua de la una din ferestrele casei se dădu la o parte şi se auzi o voce de femeie mai mult copi­ lărească: „Tarzan, stai cuminte!”. Lui Simiuc îi veni să râdă auzind numele potăii aceleia mici şi piperni­ cite, dar se înfrână la timp aruncându­şi o ii spre fe­ reastră unde o fată cu un ip foarte plăcut, cu un păr negru, mătăsos lăsat pe spate, îl privea cu nişte o i mari şi parcă niţel miraţi, din care întrebarea ţâşni parcă înainte de fi pusă prin viu grai. ­ Pe tata­l căutaţi? Buzele cărnoase frumos ar­ cuite rămăseseră întredes ise de parcă ar fi vrut să continue cu ceva şi Simiuc nu se putu abţine să nu o privească puţin mai atent şi să con idă că această fată nu stă aici, ci undeva la oraş. Răspunse întru­ câtva s%ânjenit de privirea fetei. ­ Dacă numitul Gheorghe Tofan stă aici, în­ seamnă că am nimerit. În gând parcă nu­i venea iar la îndemână cum spusese „numitul Gheorghe Tofan” de parcă ar fi fost la tribunal, dar fără să vrea îl citase pe şef. Fata făcu o mişcare din cap pentru aşi aranja părul care pentru o clipă se zbătu în aer ca o perdea neagră de mătase, apoi arătă spre colţul casei. ­ Tata­i acolo în spatele casei fiindcă deja a apus soarele. Câinele se aciuase sub o grămadă de vreas­ curi şi mai mârâia din când în când ca o furtună în­ depărtată, ca să dea de ştire că el nu renunţase la a păzi casa aceasta. Simiuc dădu colţul casei şi imediat făcu o miş­ care instinctivă de retragere fiindcă dăduse cu o ii de malul înalt de pământ dinspre deal ce i se păruse că înaintează implacabil, hotărât să măture totul în calea lui. Un râs gros fără nici o răutate se auzi şi Simiuc de abia atunci observă omul gol până la brâu, cu pie­ lea arămie lucind stins în ultimele zvâcniri ale zilei, cu muş i noduroşi, părul alb tuns scurt, care stătea Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


sprijinit în coada unui hârleţ şi se uita la el zâmbind, făcând o mulţime de creţuri în jurul o ilor de un al­ bastru spălăcit. Zise cu­n glas gros, care aici în fun­ dătura aceasta răsună într­o tonalitate mult mai joasă: „Eu sunt Tofan.” Îşi şterse mâna butucănoasă de pantalonii murdari de pământ şi o întinse cu o mişcare zvâcnită, strângând bărbăteşte mâna lui Si­ miuc. Omul acesta din coasta dealului, parcă ghicind gândurile celui din faţa lui şi că va începe curând să vorbească, fiindcă deja îşi luase o mină oficială, în­ cepu să spună rar apăsând într­un anumit fel pe cu­ vinte. ­ Dacă dumneata eşti de la judeţ, ştiu pentru ce ai venit, degeaba mai spui că nu­şi are rostul. Am spus­o tuturor, şi ţi­o repet şi dumneata – Eu sunt Tofan ­ . Spusese „Eu sunt Tofan” cu un glas apăsat şi clar ca şi cum ar fi rostit o sentinţă, o sentinţă ma­ gică în faţa căreia ar trebui să cadă toate calculele ar­ tificiale ale celorlalţi oameni, sentinţă în faţa căreia nici un argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are nici o valabilitate. ­ Simiuc voi să spună ceva, dar poate pentru prima dată în viaţa lui nu găsi cuvintele potrivite pentru a combate solemnitatea cu care vorbise omul din faţa sa, luă un bulgăre de pământ din roaba mare aproape plină şi­l fărâmiţă agale printre degete, as­ cultând ce­i spunea bătrânul Tofan acum cu un glas mult mai scăzut. ­ Ai făcut foarte rău că m­ai oprit de la lucru acum după asfinţitul soarelui. Pământul simte asta şi porneşte la vale, vine la vale numai noaptea în tăcere hoţeşte, caută să mă păcălească, se strecoară uşor de numai eu pot să­l simt. Eu îl cunosc demult, de când mă ştiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu şi cred că şi el mă cunoaşte pe mine. Să nu vorbeşti tare, pământul acesta se supără întotdeauna dacă strigi aici. Mult îi mai place tăcerea… Săpa cu mişcări sigure, înfigând lama lucioasă în pământul ce se despica docil şi blând aşezându­se apoi cuminte în roaba ceea mare, făcută probabil de stăpânul casei fiindcă era mult mai mare decât o roabă obişnuită. O umplu şi merse cu Simiuc după el şi o răsturnă în faţa casei, spre vale unde din pă­ mântul săpat de cine ştie când se înălţa un morman impresionant. În timp ce se întorceau, Simiuc rămăsese cu gura încleştată ca de o vrajă, iar Tofan vorbea mai departe: „Ştiu că ai venit să mă ameninţi, a mai fost unul la în­ ceputul verii, unul foarte colţos, spunea că pune bul­ dozerul pe casa mea şi mă dărâmă de aici. Săracul, era un prost, ţi­o spun eu Tofan, care am văzut multe la viaţa mea, nici pământul nu a reuşit să mă dărâme şi de aceea nu mi­e frică de un buldozer. Simiuc făcu un efort ca să vorbească şi el încet ca bătrânul. ­ Şi de ce nu te muţi dumneata? Statul te­ar ajuta ca să­ţi construieşti o altă casă în noul sat de pe vale. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Totuşi i se păru că este stupid şi al naibii de necon­ vingător cea ce­i spunea omului acela, deodată simţi o ciudă imensă pe el, pe dealul acela vrăjmaş, pe omul acela care înţepenit în numele său voia să stă­ vilească un deal, pe şeful lui cu toată acea „ estiune umanitară”… Îi veni să arunce mapa aceea cu nişte hârtii care se dovedeau a fi cu totul inutile şi să alerge spre vale undeva cât mai departe de toate acestea. Tofan nu­i văzuse paloarea care­l cuprinsese şi mergea înainte cu paşi calculaţi parcă, sau poate iar le ştia numărul după atâtea drumuri făcute din deal în vale şi înapoi. Zise fără să se întoarcă. ­ Dumneata ai lăsa ceva lăsat de la tatăl dumitale care a primit acel ceva de la tatăl său şi tot aşa până în veacul, veacurilor? Aici nu este vorba de pământ, nici de un lucru oarecare, pe care să­l poţi cumpăra oricând ca pe un lucru nou de la magazin şi să­l păs­ trezi, să­l dăruieşti, să­l vinzi, sau să­l sfărâmi cu cio­ canul. Eu am acel ceva de la tata, zise repezit apoi muşcă iar cu hârleţul din dealul aproape adormit cu­ fundat într­o înserare înaltă şi luminoasă, cu un cer siniliu, fără nici un nor.

De undeva de departe se auzi un fel de lătrat as­ cuţit, repetat de vreo câteva ori, ce suna ca o sânge­ rare printre tihărăile dealului, era poate a unei vulpi flămânde sau a unui alt animal, Simiuc niciodată nu reuşise să identifice animalele sălbatice după sune­ tele care le scot. Bătrânul Tofan, văzându­l gânditor, fără să lase lucrul izbucni deodată într­o şoaptă susurată ca un pâlc de ierburi atinse pe neaşteptate de biciul vântu­ lui.

Pag. 55


­ Cine ştie ce gândeşti dumneata acum? Poate spui că am să­ţi zic de pământul acesta că este de la tatăl meu, care l­a avut de la tatăl lui şi tot aşa în ne­ gura timpului, sau cine mai ştie ce fleac rămas din tată­n fiu şi pe care nu vreau să­l strămut, crezi că mă ţine aici legat de clinul acesta de pământ, te înşeli, nu asta mă ţine, aici este vorba de viaţa mea, dar de­ geaba ţi­aş explica eu ca şi celui dinaintea dumitale, care o ţine una şi bună, buldozerul şi iar buldozerul de parcă numai acel buldozer îi vuia în cap. Simiuc ştia că mai fusese trimis cineva mai de­ mult dar nu i se dăduse „indicaţia” să ameninţe. Pro­ babil această libertate şi­o luase el singur ca orice om limitat care nu găseşte resurse pentru a convinge pe cineva cu argumente logice şi atunci trece la amenin­ ţări, care oricum este lucrul cel mai la îndemână pen­ tru asemenea oameni. De obicei aceştia sunt mai puţin indicaţi pentru a duce o activitate mai delicată, fiindcă dărâmă totul ce ar putea construi. Să urmeze acum indicaţiile şefului i se păru acum stupid şi cu totul nelalocul său, se gândea ce să spună bătrânului ca să abată cât de cât îndârjirea lui neostoită şi măcar să­l asculte. Nu­i trecu prin cap nici o idee de care să se agaţe şi zise la întâmplare. ­ Aveţi copii? Ei ce zic? Moşul lăsă roaba din mâini şi se uită lung la Si­ miuc de parcă ar fi vrut să­l străpungă dintr­o parte în cealaltă. Rosti apoi liniştit. ­ Copii? Hm… am, cum să n­m, am o fată dar ea nu vine decât vara aici, e studentă la ASE, mai are un

an şi poate îşi va găsi şi ea rostul ei. O undă cald­vi­ sătoare trecu parcă peste cutele multe şi dese de pe frunte. Continuă tot aşa de liniştit „Ce zice ea? Nimic, niciodată nu mi­a zis nimic, în privinţa asta poate mă

Pag. 56

aprobă, poate nu, cine ştie de fapt asta. Cred că a în­ ţeles şi ea iar fără să­i spun că viaţa mea este aici şi numai aici, ruperea de aici ar însemna moarte… Dar uitasem, poate vei fi obosit de pe drum, Isidora îţi va da să mănânci, apoi strigă cu glas mai tare. ­ Isidora, avem un musafir, apoi întorcându­se spre Simiuc întrebă: cred că nu pleci în seara aceasta, pe şoseaua asta maşini de ocazie trec foarte rar şi au­ tobuz nu ai decât mâine dimineaţă la şase şi jumătate, rămâi la noi, pământul n­o să vină la vale, nu­i dau eu voie. Sunt aici toată noaptea, dorm doar ziua câte o oră sau două la amiază. Strigă apoi spre fata care se văzu trecând prin faţa luminii lămpii, Isidora să­i faci patul în odaia cu icoane, dumnealui rămâne în noaptea aceasta la noi. Lăsându­l pe Simiuc în faţa scării de lemn din trei trepte, se mistui în întunericul din spatele casei şi doar scârţâitul roabei se mai auzi un timp ca o pă­ rere. Uşa de la intrare se des ise şi glasul acela plă­ cut, care în mod ciudat mai căpăta câte o notă dură care trecea repede, se auzi din dreptunghiul uşii e­ mându­l să po ească înăuntru. Lampa mare, cu aba­ jur generos, cum nu mai văzuse Simiuc decât la bunicii lui, lăsa colţurile odăii într­o semiobscuritate odihnitoare, descoperind parcă la întâmplare obiecte care cine ştie la ce­or fi folosit sau numai puse aşa de decor, obiecte care luceau stins, discret, complice. Trecuse pe lângă fată fără să o privească, simţind pentru o clipă mireasma părului ei ca o adiere a ier­ burilor de vară şi undeva în fiinţa lui clipi ceva mă­ runţel ca o zbatere involuntară pe care şi­o înăbuşi repede. Se lăsă pe scaunul făcut de cine ştie ce tâm­ plari din ve ime a căror viţă s­a stins, acum moda fiind cu totul alta, îşi fixă o ii asupra ferestrelor parcă prea înnegrite de noaptea de afară simţind cu nelinişte parcă iminenţa unei primejdii, aştepta ca aceasta să irumpă dintr­o clipă în alta, începuse să simtă asta iar organic ca o apăsare grea în coşul pieptului. De abia după un timp îşi dădu seama că senzaţia acesta se datorează celor văzute mai devreme, a ma­ lurilor de pământ ameninţătoare, a fragilităţii acelei case care părea o jucărie la voia mişcărilor dealului, a faptului că aici în interior se simţea ca prins într­o capcană din care ar fi vrut să iasă cât mai curând. Se auzi un zgomot sec, aşa ca şi cum nişte lemne uscate ar fi fost izbite unele de altele, tresări şi pentru o clipă uită unde se află, simţi numai acea spaimă crescând deodată, apoi nimic… Sunetul acela până la urmă a avut un efect binefăcător asupra sa, readu­ cându­l din nou aici, în prezent. Se uită în direcţia de unde venise zgomotul acela şi observă două cârje lângă fata care se aşezase pe scaun. Nu putu să­şi ex­ plice pe moment la ce­ar fi folosit în casa aceasta cele două cârje, se uită în jur aiurit şi atunci vorbi din nou fata. ­ Te uitai la acestea? Sunt ale mele. Am avut po­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


liomielită când am fost mică şi am rămas cu se ele. Acum ele mă poartă. Vorbea ca şi cum ar fi vorbit despre altcineva şi tocmai această seninătate şi deta­ şare deplină îl făcu pe Simiuc să se cutremure. De un­ deva se auzi foşnetul pământului răsturnat şi aproape imediat scârţâitul roabei trecând prin faţa casei. Fata, aşa cum stătea acum în lumină părea mult mai mică decât i se păruse iniţial. Avea capul şi bus­ tul dezvoltate normal, cu sâni provocatori, proemi­ nenţi, apoi trupul se împuţina din ce în ce devenind infantil, de o mare fragilitate, de abia bănuit prin veş­ mintele care le avea. De abia după ce o privi un timp, îşi dădu seama că nu se cade acest lucru, roşi, apoi bâlbâi ceva neinteligibil, ca o scuză, sau cel puţin aşa i s­a părut lui, de fapt nici el nu prea a ştiut ce­a vrut să spună, s­a simţit penibil, ca un intrus prins într­un sanctuar interzis. Fata râse şi acest râs îl cutremură, fiindcă în si­ tuaţia în care se afla i se păru teribil de ilogic şi în lipsa unui suport de care să i se agaţe gândul său ple­ cat o clipă aiurea, se ridică în picioare, se aşeză la loc, nu ştia ce să facă naibii cu mâinile. Întotdeauna evitase să privească sau iar să se gândească mai mult la oamenii care aveau o oarecare infirmitate deoarece în subconştientul său se formase ideea că şi el ar fi putut să ajungă aşa, şi atunci în mod bizar îl apuca o milă nebănuită pentru persoana lui, o milă amestecată cu o spaimă păstoasă şi grea, căuta să­şi abată gândurile în altă parte, dar acel sen­ timent ciudat îl urmărea multă vreme şi devenea tot atât de intens cu cât făcea sforţări să­l uite. Acum nu înţelegea această degajare a fetei care­ i zâmbea liniştită din scaunul ei, mângâind o păpuşă foarte mare, goală, fără hăinuţele pe care aceste jucă­ rii le au la vânzarea lor din magazinele oraşelor. Pal­ mele micuţe ale fetei cu unghiile îngrijite minuţios, date într­o culoare roşie ca boabele fructelor de pă­ dure, treceau uşor şi drăgăstos, urmărind fidel con­ tururile de la părul blond, aspru şi până la tălpile picioarelor frumos modelate în plasticul acela roziu. I­o arătă lui Simiuc zicând: „Aceasta este Isidora, să nu te miri că o eamă ca şi pe mine şi sunt con­ vinsă că este iar de o seamă cu mine. Numele acesta atât de puţin obişnuit, Isidora, îl făcu să­şi im­ agineze o secvenţă hilară cu naşi boţiţi de băutură şi naşe pretenţioase cu idei luate din vreo carte, ce poartă pe braţe o fetiţă mică, dar dolofană şi rostind cu guri încleiate: „O va ema Isidora!”. Simiuc voi să spagă cercul acela care­l cuprin­ sese, un cerc vrăjmaş, stupid şi apăsător format din gânduri contrarii, nici unul dus până la capăt. Zise cu o vioiciune prefăcută: ­ Am auzit că sunteţi la ASE, probabil vă place activitatea aceasta cu cifrele. Pe mine, de când mă ştiu, cifrele m­au înspăimântat întotdeauna, prea sunt riguros înlănţuite, nu permit nici o abatere de la regula lor atât de strictă, nu permit nici un fel de fan­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

tezie şi acest lucru mi se pare iar inuman. Se uită curios la reacţia fetei care deodată deveni visătoare, degetele ei delicate se mişcară un timp pe spătarul scaunului în ritmul unei melodii numai de ea auzite, apoi cuvintele începură să se înşire domol ca şi cum ar f trebuit să fie notate undeva, semn că lucrul acesta nu fusese gândit acum la repezeală, ci era rezultatul unor frământări mai ve i. Izvorau limpede şi precis, uneori drepte şi liniare, alteori cu modulaţii neaşteptate şi numai scârţâitul roabei de afară părea un adaos nefiresc. ­ Despre cifre greşiţi când spuneţi că nu au viaţă, sau poate asta numai presupuneţi. Au o viaţă proprie ş i

tocmai noi le purtăm, suntem într­un fel întru ipa­ rea lor, materializarea lor, poate de aceea ne şi temem de ele. De când sunt oamenii pe pământ nu au reuşit niciodată să treacă de lumea numerelor, fiecare­şi poartă pe lângă bucurii, necazuri sentimente care pentru el sunt un înveliş mai mult sau mai puţin per­ ceptibil şi povara unor cifre care uneori se dovedesc pur şi simplu copleşitoare. Dumneata de exemplu eşti al, se ştie precis al câtelea copil născut în anul naşterii dumitale, ai fost al mai ştiu eu al câtelea la catalog, ai atâţia ani, ai un salariu de atâţia lei, ai un număr şi al câtelea locuitor al ţării eşti, al câtelea în­ scris pe cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un număr şi când mergi pe stradă, în autobuz, în tramvai şi de ce nu, iar în inima femeii iubite. Deasupra fiecăruia se grămădesc un noian de cifre dar poate cele mai implacabile cifre sunt cele care mărginesc o liniuţă, o simplă liniuţă care se află între anul de naştere şi cel al morţii unui om. Toate visele lui, toate iubirile şi deznădejdile lui, tot ce a creat, dis­

Pag. 57


trus sau urât într­o viaţă de om se materializează printr­o liniuţă impersonală şi anostă care uneşte două numere, numere hotar al existenţei fiecăruia. Glasul ei suna acum molcom, undeva un greier ţârâi înalt şi liniştitor, câinele dădu deodată un zvon scurt, lătrând de câteva ori, apoi mârâi înfundat apoi tăcu aciuându­se sub grămada lui de vreascuri. Si­ miuc o asculta în continuare pe fată: ­ Pentru mine trăieşte ea, şi Isidora îşi trecu dră­ găstos palma peste faţa zâmbăreaţă a păpuşii care­şi arăta cei doi dinţi din faţă albi ca laptele, dumneata n­o auzi cum respiră, fiindcă mă auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusă în nici un cont omenesc, a reuşit să se rupă de lumea ci­ frelor, să nu mai aparţină nimănui, nici iar mie, ci numai eu să­i aparţin ei. Nu ştiu dacă mă înţelegi, po­ vara de cifre i­o port eu fiindcă aşa a fost scris cândva, undeva, demult, poate la naşterea mea. Încolo toată lumea este o contabilitate ordinară, fiecare individ este trecut într­un cont şi până la moarte i se calcu­ lează activul şi pasivul, debitul şi creditul, şi de cele mai multe ori la sfârşit bilanţul iese dezastruos. Dum­ neata ştii măcar cărui cont aparţii? Simiuc tresări ca trezit dintr­o vrajă, uitându­se adânc la o ii negri, adânci, ai fetei din faţa lui care acum i se păru că sunt depărtaţi, acoperiţi de o per­ dea ireală şi doar undeva, departe, plutea un semn de întrebare ca un cocor întârziat al toamnei. Simţi că trebuie să zică ceva, dar nu reuşea să lege două idei cap la cap, poate era de vină şi ve ea sa aversiune împotriva cifrelor, dar zise totuşi: „Eu întotdeauna am considerat doar calculatoarele că sunt depozitarele cifrelor, nicidecum oamenii, nicio­ dată nu m­a dus gândul la asta…” Fata surâse uşor cu o uşoară amărăciune, sau fu­ sese numai o părere, se ridică, îşi luă cârjele şi mer­ gând încet cu bocănituri seci, puse masa vorbind în timp ce lucra. ­ Calculatoarele, aceste biete maşinării fără im­ portanţă doar pentru profanii cifrelor sunt nişte in­ venţii formidabile, pentru cei care le cunosc, nu sunt decât nişte obiecte utilitare precum furculiţa sau lin­ gura cu care mănânci. Am ajuns cu timpul să le cu­ nosc foarte bine, şi nu numai atât, am învăţat cum să le şi programăm, adică să le spunem ce trebuie să facă, cel mai „deştept” calculator nu poate să pună măcar un punct fără să­i spună asta un programator, de aceea, orice s­ar spune despre inteligenţa artifi­ cială, o fierătanie oarecare, iar dacă este un com­ puter de ultimă generaţie, nu poate să fie mai deşteaptă decât omul care l­a făcut sau l­a programat. E o unealtă şi atât, o unealtă folositoare nu numai economiştilor. Eu folosesc asemenea lucru la oraş, dar pentru mine niciodată nu a însemnat ceva gro­ zav. Oamenii sunt cei care poartă şi care simt la modul cel mai acut povara cifrelor. Apoi tăcu multă vreme. Se auzea doar clin e­ tele tacâmurilor, greierul acela care îşi încerca iar gla­

Pag. 58

sul de undeva de sub geam şi arar mârâitul câinelui ca un sunet de alarmă prevenitor. La intervale regu­ late se auzea şi scârţâitul neostenit al roabei. Simiuc mâncă în tăcere, cu gândul aiurea, fata îşi luase păpuşa şi trecuse în altă cameră de unde se auziră câteva bufnituri înfundate, poate aşeza per­ nele pe pat, se gândi Simiuc apoi fără să vrea gândul îl purtă iar spre munca de Sisif la care se supunea de bunăvoie bătrânul acela, capu­i deveni din ce în ca mai greu şi simţi că trebuie să se culce, să doarmă… În problema „umanitară” cu care­l însărcinase dimineaţă şeful, nu făcuse nici un pas înainte, nu rea­ lizase absolut nimic, ba poate îl îndârjise şi mai mult pe omul acela. Simţea acum că nu se va putea face nimic. Se culcă în patul înalt şi moale, în camera ceea unde candela arunca un sâmbure discret de lumină abia zărit şi adormi. Târziu în noapte scârţâitul repetat al roabei de afară, se amplifică şi se transformă într­un duruit aspru şi ameninţător de şenile, cineva parcă strigă speriat „Vine buldozerul!”, sunetul devenea din ce în ca mai puternic şi parcă se îndrepta direct spre el, căută să se smulgă din locul unde stătea, dar legături invizibile îl ţintuiau acolo, nemiloase. Încercă să vadă de unde vine namila de oţel dar nu văzu decât pe moşul acela purtând hârleţul ca pe o baionetă mestecând greu şi bolovănos cuvintele „Eu sunt Tofan, înţelegi, sunt Tofan şi port cifra unu” apoi slobozi un râs gros şi gâlgâitor care­şi luă zborul ca un stol de ciori. Simiuc simţi că este privit insistent de cineva, făcu o sforţare să se trezească, des ise o ii, văzu că la vreo doi paşi de pat, sprijinită în cârjele uşoare de aluminiu, cu păpuşa într­o mână, fata ceea îl privea cu o ii săi mari şi negri fără să clipească. Văzu că el s­a trezit, se răsuci în loc să fugă, se încurcă în cârje, căzu zgrepţănând cu unghiile duşumeaua ca şi cum ar fi vrut să fugă pe acolo. Simiuc sări jos, o ridică în picioare, era foarte uşoară, ca un copil, cât pe ce să o scape din nou când fata ţipă cu alarmată cu o disperare nedisimulată: „Isidora, a căzut cârja pe ea, niciodată nu trebuia să o atingă cârja, ea nu trebuie să aibă nevoie niciodată de cârje…” Neştiind ce să facă el o lăsă iar jos, ridică repede cârja de pe păpuşă şi dădu păpuşa fetei care o luă în braţe şi în lumina săracă a candelei se văzură două boabe mari şi limpezi izvorând din o ii aceia frumoşi, rostogolindu­se repede până în bărbie. Simiuc o ajută să se ridice şi ea plecă aplecată mult în faţă ca sub o imensă povară, neştiută până acum. De afară se auzi iar scârţâitul indiferent al roa­ bei, cântă lung şi ascuţit, anunţând zorii. Nu mai adormi, ce rost mai avea. Şi şeful voia o acţiune „umanitară”. Cu buldozerul… Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Anton Vasile IEŞEANU

Unchiul Vania partea II­a Moto: „…sunt încredinţat că­i aduc omenirii un folos mare” A,. P. Cehov ­ Un iul Vania ­ doctor Astrov)

Î

n realitate, profesorul Serebreakov nu este un savant ade­ vărat, cum cred femeile care îl conjură sau cum am fi încli­ naţi a crede noi şi prim urmare nici masculul dominant. Acest fost profesor universitar e un panglicar, un vânător de succes facil ­ larmă, faimă succes, „un adunător de coji”, cum spune Eminescu sau, exprimat mai pe şleau de un iul Vania, unul care „ repetă gândurile altora”. Femeile din preajmă nu­l percep astfel. Ele îl privesc ca pe o somitate. Aşadar, pare că toată lumea îl adulează. Dar, doar pare … Prin urmare, fidelitatea Elenei Andreevna , tânăra soţie e falsă…, cum afirmă un iul Vania sau e reală? Despre adevăra­ tele sentimente ale Elenei Andreevnei faţă de Serebreakov aflăm în Actul II, când aceasta, într­o efuziune sentimentală, se confesează fiicei soţului din prima căsătorie, Sonia. „Eşti supă­ rată pe mine că m­aş fi căsătorit cu tatăl tău din interes … Dacă mai crezi în jurăminte. Îţi jur că m­am căsătorit cu el fiindcă l­ am iubit. M­a ameţit faptul că este savant şi un om cu renume.” După cum observăm, Elena Andreevna vorbeşte despre iubire la trecut şi exprimă faptul că iubirea ei pentru Serebrea­ kov a fost doar o părere. Multe femei , după ce au trecut de faza de îndrăgostire (când toţi purtăm vălul Mayei pe o i) descoperă că alesul nu e bărbatul mândru şi mult aşteptat. Nu ştim dacă Elena Andreevna îl mai iubeşte şi credem că nu­l mai iubeşte de vreme ce­i dezvăluie în continuare Soniei că dra­ gostea ei „era doar o părere, doar o în ipuire, însă mi se părea că­l iubesc cu adevărat.” Multe femei se lasă înşelate de aparenţe, multe, îndrăgos­ tite nutresc sentimente adevărate faţă de un bărbat care pare şi nu este. Deziluzionarea târzie va împinge, fie spre adulter, fie vor convieţui letargic cu bărbatul pe care îl dispreţuiesc. Pentru femeie este mai important contactul fizic, nu neapă­ rat actul sexual, ci legătura tandră, o îmbrăţişare, un sărut, este posibil să primeze legătura fizică tandră în faţa sentimentului real pe care aceasta îl simte faţă de soţ. În cele mai multe căsnicii femeia îşi sublimează energia erotică în iubirea pentru proge­ nituri. Pentru ea importantă atingerea fizică, mângâierea, dez­ mierdarea …, la fel ca la pisică. Dar în cazul lui Serebreakov, el cere manifestări de tandreţe , el vrea să fie ogoit şi corcolit. Condiţia de femeie, spune sociologul german Georg Sim­ mel ,îi impune o anume devoţiune, uneori mistică faţă de insti­ tuţia căsătoriei, (nu ştim în ce măsură şi azi). Femeia simte , spre deosebire de bărbat , un interes vital faţă de masculin. Interesul vital se observă şi în privinţa imitării masculinului în toate iar cu preţul renegării propriei naturi. Să fie bărbatul su­ perior femeii? Evident, imitatorul este, cel puţin cronologic, in­ ferior, este al doilea. Interesul vital, aproape unanim al femeii faţă de masculin, are ca obiectiv propria protecţie pe care masculinul îl conferă femeii ­ acum, în epoca postmodernistă, mai mult ca oricând. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“Cum poate ca femeia să împace în a ei minte , în acelaşi timp, două sentimente contradictorii care se esclud? Ei bine, femeia are această mare calitate de a simula iubirea, inclusiv orgasmul, posedă marea artă a mistificării realului prin imaginar, îl poate lesne îmbrobodi pe bărbat ş-l poate face să creadă minciuna drept adevăr şi adevărul minciună; acest lucru pentru bărbat e imposibil sau aproape imposibil. Spre exemplu, bărbatul încercând să mintă e prins mai totdeauna cu ocaua mică, dar pe femeie e mult mai greu so prindă bărbatul cu minciuna. ”

Pag. 59


Femeia cere o protejare concretă ­ materială( bo­ găţie), social( prestigiu) şi iar culturală( facul­ tate) . Este atât de mare nevoia femeii de a fi pro­ tejată mângâiată , răsfăţată, încât scriitorul rus Mihail Şolohov, autorul celebrului roman Pe Donul liniştit, e exprimat­o excepţional „Femeia e ca mâţa – se lipeşte de cine o mângâie.” Şi parcă în epoca modernistă mai mult ca ori­ când, femeia îşi dezvălui această trăsătură de fe­ lină. Mâţa trebuie mângâiată, dezmierdată, altfel pleacă … Recunoaşterea de către femeie a capacităţii bărbatului de a o proteja demonstrează o recu­ noaştere implicită a superiorităţii masculine. Pro­ tectorul este inerent superior protejatului. Şi din punct de vedere fizic, femeia este „infe­ rioară”; este mai scundă decât bărbatul şi prin urmare îl priveşte pe masculin de jos în sus. De ce femeia este mai scundă decât bărba­ tul? Întrebarea este evident retorică. S­a observat la speciile la care masculii sunt dominanţi o mări­ mea pronunţată a trupului masculului în raport cu fizicul femelelor. La speciile unde femele sunt conducătoare , mărimea fizică a femelei domină asupra masculului , ca în cazul elefanţilor de pildă. Dar dacă, în cazul speciei umane, masculii sunt dominanţi în raport cu femelele, nu în­ seamnă că toţi masculii umani sunt şi masculi do­ minanţi. Masculii dominanţi sau Alpha sunt puţini, sunt în general marii creatori din toate domeniile, marii idealişti ai lumii. Ca de pildă li­ derul politic al Africii de sud ­ Nelson Mandela. Şi la sexul frumos întâlnim femele do­ minate. Liderii din ambele sexe sunt, mai mult sau mai puţin, conştient, recunoscuţi de ceilalţi. În multe familii, unde femeile au o masculinitate evidentă, ele sunt dominante. Egalitatea sexelor, atât de mult clamată de fe­ ministe, începând cu celebra Simone de Beauvoir, este superfluă, iar şi­n epoca matriarhatului în care am intrat, epocă de care se tem tot mai mult masculii ultimilor generaţii. Imitându­i însă pe bărbaţi în toate aspectele, inclusiv sexual, femeile tind să devină dominate şi prin aceea că trăiesc mai intens tot ceea ce ele imită la bărbaţi. *** Voiniţki are dreptate. Fidelitatea Elenei An­ dreevna este falsă, dar, în acelaşi timp, este şi adevărată. Este falsă fiindcă nu e pornită din sen­ timentul pur al iubirii, dar este adevărată fiindcă se manifestă real! Cum poate ca femeia să împace în a ei minte

Pag. 60

, în acelaşi timp, două sentimente contradictorii care se esclud? Ei bine, femeia are această mare calitate de a simula iubirea, inclusiv orgasmul, posedă marea artă a mistificării realului prin im­ aginar, îl poate lesne îmbrobodi pe bărbat ş­l poate face să creadă minciuna drept adevăr şi adevărul minciună; acest lucru pentru bărbat e im­ posibil sau aproape imposibil. Spre exemplu, bărbatul încercând să mintă e prins mai totdeauna cu ocaua mică, dar pe fe­ meie e mult mai greu s­o prindă bărbatul cu min­ ciuna. Aşadar, femeia spre deosebire de bărbat, poate cumula sentimente contrare, fără să se tră­ deze, fără să facă din asta criză de conştiinţă, cum fac bărbaţii. Cum am mai afirmat Un iul Vania, nu doar crede, ci şi speră să fie adevărat, anume că fideli­ tatea Elenei Andreevna faţă de soţ este falsă. Din cearta celor doi soţi, în Actul II, prin insinuările mes ine , Serebreakov se face de­a dreptul insuportabil. El realizează că tânăra şi fru­ moasa sa soţie i­a dat jos masca, i­a dezvăluit identitatea de fals savant retras în turnul de fil­ deş, l­a aflat cum este în realitate ­ pozeur, aro­ gant, despotic , egocentrist , nu aşa cum părea a fi în imaginea afişată ostentativ şi cu care a amă­ git­o . Serebreakov simte că a pierdut terenul în faţa celorlalţi bărbaţi şi încearcă prin insinuări şi autovictimizare să se asigure de ataşamentul ei. „Nu sunt prost , înţeleg. Eşti tânără, sănătoasă, fru­ moasă, vrei să trăieşti, iar eu sunt un moş, aproape un cadavru.” Este cu adevărat bolnav sau se preface? Se pare că este mai degrabă bolnavul în ipuit, ran iunos şi egocentrist? Îi istoveşte pe toţi, ce­ rându­le o permanentă atenţie faţă de persoana sa. Această nevoie permanentă de a fi în centrul aten­ ţiei îl face insuportabil.„Insuportabil!” îi strigă tânăra soţie. „Spune, ce vrei de la mine?!” Ce vrea? Vrea să fie ogoit ca un copil: dă­mi, fă­mi, adu­mi, caută cartea…, etc. De pildă, doctorul Astrov, emat de Elena Andreevna, a venit călare treizeci de verste. Când a sosit la moşie profesorul a refuzat să­l pri­ mească. „Iar astăzi nici nu a binevoit să stea de vorbă cu mine”, se plânge Soniei. „Ce­mi trebuie mie Astrov al tău?” îi strigă Serebreakov, fiicei sale. Se pricepe la medicină cum mă pricep eu la astronomie. Cu ţicnitul acesta nici nu am de gând să stau de vorbă. ” Dar de ce este doctorul Astrov un ţicnit? As­ trov este un idealist ecologist, iar această ideali­ tate este imposibil de înţeles pentru mediocrii de teapa lui Serebreakov. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


A ieşi din common sense, înseamnă a ieşi din calea de mijloc. A ieşi din calea de mijloc în­ seamnă a ieşi din uman. Or, a accesa idealitatea supraumanului de către un individ uman poate fi catalogat de omul mediocru drept ţicneală. Să ne amintim de Eminescu! Pe poet l­au făcut nebun tocmai pentru credinţa sa în idealul naţional. Şi nu doar l­au făcut, ci, pentru a scăpa de vehementul jurnalist de la Timpul, unde de­ venise incomod şi temut iar şi de austro­ ungari (România urma să fie în eiat tratatul româno – austro­ungar şi Eminescu cerea să nu fie semnat fără anumite condiţii pentru Ardeal şi ardeleni) , trebuia în is lacasa cu nebuni. Ca orice idealist îşi conducea activitatea după principii şi norme morale , nu după afilierea la un partid sau altul. „Cine nu e liber, nu e drept, obişnuia să spună poetul. Cu o cultură ce depăşea cu mult nivelul titraţilor cu patalama, inteligent cu mult peste medie, loial până la sacrificiu de sine principiilor morale şi interesului naţional, Emi­ nescu se făcuse temut de urâciunea fără suflet , fără cuget, negru , cocoşat şi lacom, de toţi pangli­ carii, care rupeau hulpavi pe­atunci, ca şi astăzi, precum hienele hidoase, hălci mari din bugetul ţării Liberali şi conservatori deopotrivă, politi­ cienii junimişti, inclusiv de mentorul său Maio­ rescu se temeau de adevărul cuvântul lui. Mulţi i­au dorit moartea. Eminescu se lupta singur cu canaliile mioritice. Specia asta de canalii de pe vremea lui Emi­ nescu s­a perpetuat şi s­a multiplicat. România a ajuns astăzi , după 130 de ani de când Emi­ nescu la Timpul îi vedea mişunând la tot pasul, să fie condusă de aceleaşi canalii. Unde mai sunt idealiştii ? Specia asta de romantici e pe cale de dispariţie în lume, iar pe plaiurile mioritice nu mai există demult. Să fi murit oare idealismul odată cu roman­ tismul? Cum lumea noastră mioritică a văzut că idea­ liştii ajung la casa de nebuni, iar canaliile îşi cumpără moşii au trecut de partea acestora din urmă. Eminescu e marele nostru martir. Dar cine mai vrea să fie azi martir? Omul mioritic vrea să trăiască bine – să mănânce bine, să bea bine să doarmă bine. Mâncaţi şi dormiţi bravi români! Mai ales dormiţi. Aşa a ajuns ţara mioritică să condusă, nu de bărbaţi mândri, mult aşteptaţi, „vre un falnic giuvaier” ci de „panglicarii” „ în aplauzele grele a canaliei de pe uliţi”. Aşa a ajuns România o colonie a Occiden­ tului. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Ca să­l reducă la tăcere pe jurnalistul poet i­au înscenat nebunia, punându­i în cârcă in­ tenţia de a­l ucide pe rege. „Şi la toate acestea nu e decât un singur leac: să împuşc un rege!” ar fi pe­ rorat Eminescu, în ziua de 28 iunie 1983, la ca­ feneaua Capşa într­o criză nervoasă. Astfel, au găsit motivul întemeiat spre a­l în ide la balamucul doctorului Şuţu , care îi şi pune diagnosticul de alienat . Şi au scăpa de poetul­jurnalist prea incomod, vânat şi de ser­ viciile secrete austro­ungare pentru propaganda de la societate Carpaţi. Lui Eminescu i se face scârbă. Şi începe să scuipe. Şi­l scuipă, simulând nebunia, inclusiv pe Maiorescu. Criticul merita scuipatul poetului. In(amicul) lui, Grigore Ventura, de faţă fiind la Capşa se spune, l­a turnat la poliţie. De fapt estiunea era „programată”, după cum afirmă ultimele cercetări, de vreme ce prietenul lui cel mai bun, admirabilul nuvelist Slavici, plecase în acele zile să­şi caute de sănătate, lăsându­l acasă cu consoarta sa, unguroaică. Eminescu locuia în gazdă la Slavici. Madame Slavici, probabil instruită din timp de soţ( şi de serviciile secrete austro­ungare, cre­ dem noi) i­a trimis egy levél lui Maiorescu (Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.) Criticul, „con­ vins” mai demult de nebunia lui Eminescu, a itase deja suma de trei sute de lei pentru ca­ mera la spitalul Caritatea. Şi culmea cinismului, în vreme ce ziarele adverse deplângeau îmbolnă­ virea poetului, singurul ziar care tăcea ca gro­ hăitorii în porumb, era Timpul la care lucrase şi unde fusese rapid înlocuit. Creatorii adevăraţi sunt idealiştii ţicniţi. Ei nu urmăresc prin creaţiile lor scopuri mercantile, asta­i face ţicniţi şi temuţi. Sunt în raport cu noi, într­un anume sens , nişte sfinţi. În vremurile noastre moderniste şi postmo­ derniste creaţia spirituală a devenit îndeosebi co­ mercială. Capătă valoare, nu literatura adevărată, ci cartea care se vinde. Şi în postmodernitate se vinde literatura de consum. Literatura de consum e o creaţia facilă, cu subiecte uşoare, poveşti de doi bani, fără multă cultură, romane scrise rapid ca celebrele Almanahuri din vremea comunistă sau ca rubrica „Ştiaţi că … ” ori „Diverse” ţi­ nută de Petre Mihai Băcanu la România liberă. Sau ca un banc nou ori răsuflat spus ignoranţilor în tren. Literatura de consum nu e muncă asiduă de scriitor adevărat. E făcătură de jurnalist de ta­ bloide. Un roman bun trebuie să transmită un

Pag. 61


mesaj, să des idă o fereastră, să lumineze ori­ zontul asupra unei lumi posibile, să trimită un con de lumină prin care să vezi lumea cum nu ai mai văzut­o niciodată până atunci... Să faci dintr­ un fapt divers un roman e o creaţie kits . Litera­ tura de consum excelează în această direcţie. De pildă, romanul Lizoanca(autor: Doina Ruşti), nu redă nici pe departe lumea abrutizată a satului românesc, ci doar o poveste de tabloide, anume o fetiţă de 11 ani a îmbolnăvit de sifilis bărbaţii dintr­un sat. Cazul în sine e şocant, ar fi putut face într­adevăr o dramă, dacă…, dar nici măcar nu aduce toate personajele specifice satului româ­ nesc în scenariul romanului, cum de pildă face Titus Popovici în cea mai celebră nuvelă a sa Moartea lui Ipu. Din romanul Lizoanca lipseşte un personaj fundamental al satului românesc ­ preotul. Fără acest personaj şi fără un mesaj so­ ciopolitic evident sau măcar o viziune psiholo­ gică clară, romanul rămâne, o poveste de tabloid, la fel ca romanul lui Dan Lungu ­ Sunt o babă co­ munistă şi ca multe alte romane ale literaturii de consum care este acum pe val. Oare s­au epuizat toate dramele şi tragediile umane şi n­au mai rămas decât subiectele de tabloide? A vinde spiritualitate şi cultură lumii occi­ dentale, suprasaturată de propriile kits ­uri, prin recunoaşterea valorii literare adevărate e cel mai bun mod de a­i da cezarului ce­i a ceza­ rului. Creatorul trebuie să­şi asigure cumva mi­ nimum de trai. Dar, din păcate, în cele mai multe cazuri, consa­ craţii mioritici se întâmplă să fie umflaţi cu multă publicitate de partid . „Valoarea” creaţiei se datorează, nu muncii asidue şi talentului, ci, în cele mai multe cazuri, aderării la o gaşcă cul­ turală profitoare, hiene hrăpăreţe ce se înfruptă hulpav din bugetul culturii deservind un per­ sonaj politic sau devenind poeţi şi scriitori de partid, de regulă ai partidului aflat la putere. Apoi s imbă macazul. Se încurajează astfel un cult al profitului fără muncă. O industrie imagistică explozivă se întrece în a ne vinde poveşti de tabloide. Scriitorii nu se lasă mai prejos şi, pentru un pumn de arginţi, exaltă în „nemuritoare” opere poveşti de doi lei. Cei mai mulţi din corifeii culturii s­au ma­ nifestat ca poeţi de curte ai mult iubitului condu­ cător şi a stimatei savante, propagandişti înfocaţi sau duplicitari ai PCR –ului, dar imediat după revoluţie şi­au renegat orice creaţie curte­ nească cu toate că au rămas în antologii omagiale. Puţini au fost din cei care nu s­au dezis de

Pag. 62

omagierea conducătorilor comunişti. Iertată­mi fie digresiunea , dar era cumva necesară spre a dis­ tinge spiritul idealist de cel negustoresc, mercantil . *** Nu doar cearta dintre soţi ne face să credem în falsitatea sentimentelor Elenei Andreevna faţă de soţ, ci şi un sentiment vădit de afecţiune faţă de Astrov, iar mai mult decât o simplă simpatie. Stârnită de Andreevna, Sonia, îndrăgostită de doctor, îl prezintă pe Astrov ca pe om de­ dicat naturii, îndeosebi pădurii. Nu întâmplă­ tor femeile îşi întorc faţa de la Serebreakov, bătrânul savant în ipuit , spre doctorul Astrov. Simt în el pe bărbatul autentic, nefalsificat, cel ce este, nu cel care pare. Astrov este idealistul, sa­ vantul dedicat bolnavilor şi pădurii, fără a părea şi fără a se grozăvi. E vegetarian şi mare iubitor al naturii. Are o pepinieră şi o pădure de treizeci de hectare pe care a cumpărat­o şi de care se îngri­ jeşte . În furibunda goană după aurul verde, ne­ gustorii din tipologia lui Lopahin (Livada cu vi­ şini) au început să doboare cu topoarele toate pădurile. Astrov, ecologistul, replantează pădu­ rea acolo unde a fost tăiată. „Mi s­a spus că dum­ neavoastră sunteţi îndrăgostit de pădure.[…] Pădure şi iar pădure. Îmi pare că e monotonie”, îi replică Elena Andreevna. Fără îndoială, femeile sunt atrase de băr­ baţii cu capul în cer, aceşti superbi visători idea­ lişti, dar blestemaţi ţicniţi ca acest doctor Astrov. Sau ca poetul nostru Mihai Eminescu. Din multe considerente, idealiştii ar putea fi adevăraţii mas­ culi Alpha, dar , deşi femeile iubesc idealitatea lor, nu­i iubesc pe ei, nu se pot dedica lor. Polarizarea femeii se îndreaptă spre omul mate­ rialist, omul cu bani, nu spre idealistul cu capul în nori. Dar dacă nu ar exista aceşti idealişti ce ar fi lumea oare? Fără idealişti lumea ar fi o mocirlă materialistă plină de Lupahini , de Sere­ breakovi , de Venturanieni şi de multe alte canalii care mişună ca moluştele pe plaiurile miori­ tice. Idealiştii nu trăiesc mult. Marea masă ma­ terialistă nu­i iubeşte. Ei sunt, fie asasinaţi , fie în işi în casa cu nebuni. Aşa s­au întâmplat lu­ crurile cu toţii marii idealişti ai lumii: Socrate, Isus, Eminescu, Gandhi şi mulţi alţii care au cre­ zut în idealitate, într­o lume mai bună şi mai dreaptă. L­a iubit Veronica pe Mihai Eminescu ca om sau a iubit idealitatea lui, cerescul lui spirit? Ca o ironie! Veronica îl numeşte în una din scrisori Iubitul meu ideal. Îl iubeşte Elena Andreevna pe

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Dan CARAGEA

CUPLU ŞI SPECTATOR

F

iecare din noi este, în cuplu, oglinda frumu­ seţii şi dorinţei Celuilalt. În ritualurile amo­ roase, cel ce priveşte se uneşte cu cel care este privit. Adesea, adâncirea în intimitatea ero­ tică se face însă cu o ii în işi, ca într­o vertigi­ noasă călătorie în vis. Se spune că plăcerea adevărată se obţine doar prin abandonarea de sine, prin ofranda trupului, pentru ca Celă­ lalt să ne poată poseda în voie, după pro­ priile­i dorinţe. Este evident însă că în iubirea carnală, rolurile se s imbă, do­ rinţele se amestecă, iar partenerii trebuie să ţină cont de preferinţele Celuilalt, ceea ce face ca scenele de coit să fie puternic stereotipizate, oricâtă fantezie ar intra în acest joc. Mărturie stau repertoriile de po­ ziţii şi manualele lansate pe piaţă. Să ne întoarcem însă la starea de aban­ don, pentru că acesta este scenariul pentru drama orgasmului, în care o intonaţie aproape „primitivă”, ţipătul, cuvântul tabu se rein­ vestesc de sacralitate, odată cu acea alunecare în moarte sau în neant, care va do­ moli, de obicei, cu fiorul său glacial, crescendoul excitaţiei. Orgasmul este plăcerea supremă, sta­ rea de fericire cathartică – sincopă a conştiinţei, experienţă a vidului şi invazie, ulterioară, de împlinire şi gratitudine.

multe semne ale fertilităţii şi erosului: un corn al abundenţei în dreapta jos şi un amoraş care trage într­o parte „cortina” în momentele care preced co­ itul, căci nu ne putem îndoi de faptul că puterea zeului va înfrânge sfioşenia sau repulsia Maiei. În pornografia contemporană ex­ punerea părţi­ lor intime şi a coitului, mai ales în fil­ m e l e „pentru adulţi”, este so­ cotită u n

afrodiziac pentru specta­ tor. Ar­

Fructul oprit este, în cele din urmă, cel mai sa­ vuros fruct, aşa că îi putem înţelege pe zei când apar cuprinşi de frenezie erotică. În tablourile in­ spirate din naraţiuni mitologice, pictorii Renaşterii au găsit calea convenabilă de a putea înfăţişa sen­ timente şi pasiuni omeneşti, desigur într­o regie în care pudoarea impune, totuşi, destule limite.

tele plastice şi fotografia nu au, desigur, aceeaşi „dinamică”, preferându­se captarea tensiunii ero­ tice, a expunerii „controlate”, dar lansând, astfel, punţi în fantasmatic. Totul este gândit, de la pos­ tură la recuzită şi scenografie, la lumini şi indicaţii regizorale, dar nu sexul explicit îl interesează cu adevărat pe artist, ci momentele premergătoare. De aceea, esteticul este acompaniat de un erotism accentuat în preludiu şi nu în actul propriu­zis.

Există un tablou pictat de Bartholomeus Spranger şi intitulat Vulcan şi Maia, c. 1575­1580, aflat la Muzeul de istoria artei din Viena, unde zeul atinge cu dosul palmei obrazul tinerei spre refuzul vizibil al acesteia de a­i împărtăşi entuziasmul. Este una din atitudinile fundamentale ale femeii atunci când nu pare a se împreuna din dragoste. Pentru a accentua contrastul între excitaţia mascu­ lină şi răceala feminină, Spranger introduce mai

În toate aceste situaţii, partenerii sunt puşi să „dialogheze” pentru satisfacerea libidinală a spec­ tatorului. Cum parteneriatul sexualităţii este triun­ ghiular, e lesne de înţeles faptul că regizorul (artistul) îi transferă spectatorului întreaga încăr­ cătură dramatică, pentru ca acesta să se poată bu­ cura de spectacol în cel mai voyeurist mod posibil. Atenţia se va concentra pe ceea ce se dezgoleşte şi ceea ce se acoperă, prin includerea emoţională a

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 63


spectatorului în câmpul privirii personajelor, sau, dimpotrivă, prin simularea reprezentării scenei în faţa unui privitor absent. Va mai trebui să adăugăm că cel ce priveşte se neagă oarecum pe sine, devenind spectator­perso­ naj în reprezentaţie, având în faţa o ilor nudurile obiectualizate scenic şi absorbindu­le trăirile. Atinge oare această stare manifestările geloziei? Se pare că da, pentru că emoţionalitatea Celuilalt este întotdeauna ambiguă, percepută ca dorinţă şi în­ vinovăţire totodată. Majoritatea bărbaţilor retră­ iesc fantasma adulterului feminin, îndeosebi la începutul unei relaţii, atunci când iubita se dezvă­ luie sub privirile lor excitate şi când aceştia se con­ fruntă cu imaginea rivalului absent, din trecut, prezent sau iar viitor, ceea ce poate conduce la un coit îndârjit, de prădător. Violenţa sexuală este, în aceste situaţii, expresia furiei ce se naşte din frustrarea de a nu putea poseda partenerul sau partenera în ip absolut, cu excepţia posibilităţii uciderii fiinţei adorate. Cred că, în ip subtil, des­ ele scenarii ale morţii din fotografia contemporană sunt expresia acestui act sacrificial inconştient. Alteori, moda refacerii himenului sugerează nu doar simularea virginităţii pentru bărbat, plă­

un act de exorcism sau de purificare. Pornografia nu cunoaşte eternizarea prin omucidere pentru că excitarea are loc cu un obiect docil, dar neiubit, un bun comun al plăcerii, „îm­ prumutat” pentru o partidă mai lungă sau mai scurtă. Omuciderea, în cazul prostituţiei, ar fi mai degrabă manifestarea unei patologii grave. Când nu se ocupă de astfel de personalităţi atroce, sce­ nele literar­artistice pe tema prostituţiei şi liberti­ najului dezvoltă adesea, în spectatorul bărbat, dorinţa opusă, de ocrotire sau salvare a femeii pierdute. Nevoia de a simţi gratitudine îl face pe bărbat să transforme o prostituată într­o făptură iubită datorită iluziei masculine de a triumfa, se­ ducând fiinţa al cărei corp este public. La rândul lor, aceste femei răspund cu atitudini de o sfioşenie aproape virginală şi care, catastrofic, pot anula mo­ tivul pentru care au fost râvnite. Aş mai dori să mă refer acum la cuplurile in­ solite, spunând mai întâi că exoticul a fost astăzi depăşit şi că, deseori, asistăm la propuneri artistice de pere i din culturi diferite. Acest lucru alte­ rează imaginea Celuilalt care, reprezentând ceea ce iniţial se numea stranietate, devine, în literatură, artă şi viaţă, un corp pe care îl putem adora sau re­ pudia, în ip discriminatoriu. Şi totuşi, semnele unei atitudini benefice de toleranţă culturală se în­ trevăd în imaginile cuplurilor de rase diferite. Estetizarea, tratamentul special al conjuncţiei corpurilor, este deosebit de importantă în astfel de reprezentaţii, pentru ca dorinţa să se poată trans­ mite cu naturaleţe. Mai mult, subtilităţile plastice par a conduce scenele spre o erotizare intensă, cu fantasmatica adiacentă, ca manifestare a dorinţei, adesea obsesive, de a poseda alteritatea. Să fie vorba aici de o nostalgie a frumuseţii unice, primi­ tive? Sau de miturile culturale din jurul figurii „străinului”?

cerea unei noi deflorări, ci o alungare abilă a fan­ tasmelor legate de foştii parteneri pe care femeia fie îi va include în cel din urmă, fie îi anulează printr­o amnezie autoimpusă, pentru că masculii nu trebuie să­i mai simtă ca rivali. Cert este că băr­ baţii par a intra cu succes în acest joc al „miresei eterne” care îşi recâştigă, ca într­un scenariu mitic, inocenţă. Este neîndoios vorba, la urma urmei, de

Pag. 64

În sfârşit, cuplurile polarizate pe axa vârstei (tânăr/bătrân) sau pe cea a stereotipiilor frumos/urât (ca în „Frumoasa şi bestia”) sunt încă circumscrise culturaliceşte manifestărilor nevrotice sau ale pulsiunilor perverse şi apar prezente doar în încercări artistice de frontieră. De altfel, inclu­ derea corpului minorilor în astfel de scene poate suscita recursul la sancţiuni legale. Într­o frază, indiferent de cât de îndrăzneţ ar fi spectacolul cuplului, fiind vorba de o mediere, de un triunghi, el ocupă un loc preferenţial în por­ nografie, cedând însă, în arte, aproape tot timpul scena unui singur personaj, de obicei o femeie.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Geo GALETARU

POEZIA SILVIEI BITERE: UN COPIL CARE A CRESCUT MARE

Î

ntr­o lume vidată de repere morale şi tinzând să­şi conver­ tească semnificaţiile în simple ticuri festiviste, poezia Sil­ viei Bitere (ʺGRI KAMIKAZEʺ, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013) aduce un suflu de prospeţime şi exuberanţă expresivă. Accentele calofile îi sunt străine acestei autoare, aşa cum străină îi este şi tentaţia glosării pe marginea unor teme ofilite sau doar redundante. Luciditatea declanşează în fiecare poem o latenţă explosivă, iar mimetismului confesiunii esteti­ zante îi este preferată vigoarea unui discurs tăios, pe alocuri jucăuş, care susţine partitura lirică asemenea unei pânze frea­ tice şi­i alimentează energiile. Poezia Silviei Bitere pare un puzzle incomod, cu direcţii şi sonorităţi imprevizibile. Componenta ludică se insinuează, spontan sau deliberat, în textura versurilor, impunându­le un rictus al relativităţii, o febră a gesturilor perisabile sau derizorii. Spaţiul poemului de­ vine un teren capricios, un amalgam de stări contradictorii, me­ nite să contureze un relief într­o permanentă şi neaşteptată metamorfoză: ʺam intrat şi am ieşit din peretele ăsta/ din bure­ tele ăsta din pianul ăsta din cana asta/ din mama şi din tata când ei dormeau într­o nucă//s­au vărsat lacrimi în pumni în mare/ într­un fragil curcubeu/ ne­am pierdut identităţile car­ durile viaţa/ femeile au invadat spaţiile intime/ ale bărbaţilor/ între mâini printre degete au curs râuri/ ambrozie bucle din abanos umbre şi umeri/ s­au iubit balenele cu peşti feluriţi// am iubit şi euʺ (ʺmicimeʺ). Atentă la dizarmoniile vieţii şi necruţătoare cu sensibili­ tăţile cotidiene trucate, Silvia Bitere îşi structurează obsesiile în limitele unui discurs adeseori frisonant, care impune prin aerul de frondă complice, printr­un fel de frenezie dislocatoare a ex­ presiei poetice. Ar fi o iluzie să căutăm, într­un asemenea con­ text, false pietisme metaforizante sau expansivităţi oraculare. Poeta nu are timp să fie afabilă sau complezentă, gravitatea în­ cruntată şi simulacrul de seriozitate îi repugnă sub orice aspect, căci i se par a fi calea cea mai sigură spre impostură. Silvia Bi­ tere nu­şi propune însă să submineze ostentativ reţeta imaginii edulcorate şi decorative şi nici să instituie, Doamne fereşte, pro­ hibiţia asupra stilului clorotic şi anemiat, golit de frisonul au­ tenticităţii. Prin volumul ʺGri Kamikaze”, poeta constănţeană dă, to­ tuşi, cu tifla inerţiei şi locului comun, administrând un bobâr­ nac juvenil preţiozităţii tiranice şi mohorâte, care (încă) grevează versurile atâtor colegi de condei. Cititorul comod ori resemnat se poate arăta bulversat de aplombul je mʹ en fi e­ist al poetei, de apetitul său pentru ludic sau insolit, pentru ʺcopilărealaʺ seducătoare care dinamitează previzibilitatea unui discurs liric, altfel mereu proaspăt şi pro­ vocator, mereu gata să amorseze resorturile unei fronde de cea mai bună calitate: ʺcărţile din care ies iepuri ca dintr­un joben/ mă văd ascuţită/ şi creioanele toate colorate/ dansează pe masă în ritmuri de salsa/ pentru mine au cap/ în secunda următoare Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“ Atentă la dizarmoniile vieţii şi necruţătoare cu sensibilităţile cotidiene trucate, Silvia Bitere îşi structurează obsesiile în limitele unui discurs adeseori frisonant, care impune prin aerul de frondă complice, printr-un fel de frenezie dislocatoare a expresiei poetice. Ar fi o iluzie să căutăm, într-un asemenea context, false pietisme metaforizante sau expansivităţi oraculare. Poeta nu are timp să fie afabilă sau complezentă, gravitatea încruntată şi simulacrul de seriozitate îi repugnă sub orice aspect, căci i se par a fi calea cea mai sigură spre impostură. ”

Pag. 65


îmi dau viaţa/ pentru un pahar de vin iscat/ din combinaţia de roşu purpuriu/ cu gleznele tale ju­ venile//ah copilă!/ diseară la prima livadă cu pruni să taci/ prin ea umblă câinii/ au coada în vânt şi co­ laci de împărţit/ dacă prind unul că­ţi dă târcoale de nu mă jur/ de nu scuip în palme până se face o vale lungă/ sus în sprânceana ta/ să­l ucid şi­apoi să beau din el/ iar tu trecătorule tăietor de lemne sau ce oi fi/ lasă­mi nişte bani la streaşină când pleci/ să­mi pot săpa singur groapaʺ (ʺpildăʺ). Elementele eterogene, disparate ale construc­ ţiei lirice se asamblează într­un flux de o disconti­ nuitate studiată, uneori abrupt ori convulsiv, alteori degajând un don ijotism tandru, dar care comunică mai totdeauna o paradigmă existenţială radicală, o vibraţie afectivă autentică. Asaltul asu­ pra stereotipiilor, dispensarea de balastul cuvân­ tului demonetizat se conjugă, aproape insesizabil, cu sugestia unei ideatici de un vizionarism surdi­ nizat, totuşi tămăduitor. Micile pusee de insurgenţă ale autoarei mas­ ează, de fapt, fragilităţi evanescente, vulnerabi­ lităţi abia ghicite. Carnaţia poemelor (inclusiv cea a poemelor în proză, care formează o secvenţă dis­ tinctă în economia volumului) este o armură ilu­ zorie, sub care se ascunde adesea angoasa

deziluziei sau mistica subtilă a resemnării. Volu­ mul ʺGri Kamikazeʺ este o pledoarie convingă­ toare pentru revitalizarea discursului poetic, constituindu­se într­o replică lucidă şi coerentă la asaltul preţiozităţii şi al falselor sentimente. Registrul demistificator al poemelor nu ex­ clude, însă, o indefinibilă componentă compensa­ torie. Iminenţa tulburătoare a poeziei acţionează, precum o terapeutică secretă, asupra cotidianului

Pag. 66

impur, instituind o stare de graţie a ingenuităţii, un mod eminamente poetic de a percepe realitatea. Căci, iar dacă se arată intolerantă la tot ceea ce înseamnă conformism şi convenţie, iar dacă alungă din spaţiul poemului pedanteriile metafo­ rei terne şi inexpresive, autoarea îşi păstrează, în subsidiar, forţa reveriei. Iar copilul care amestecă în permanenţă cuburile cu figuri, cu o vivacitate debordantă, se dovedeşte, în realitate, o fiinţă sen­ sibilă, ultragiată în dorinţa sa de puritate şi conta­ minată de melancolii inconvertibile. Astfel că, retorica sarcasmului dinamitard îşi trădează, în cele din urmă, aparenţa înşelătoare, degajând sub­ tile nostalgii ale unui suflet contrariat în esenţa sa primară. Copilul poznaş şi predispus la artificii lexicale de până mai ieri îşi contemplă, în final, castelul de nisip, iar în locul zâmbetului pişi er, i­a apărut în colţul o iului lacrima unei îngândurări medita­ tive: ʺeu partea aceasta din viaţă nu o cunosc/ ea vine dintr­un timp în care omul nu ştia salutul/ vestirea se făcea tacit de la suflet la suflet/ fără flaş­ netă sau bici//nebunule mă auzi/ să mi te­alături în delir// auzeam în galop şi­n beznă cum creşte cer­ cul/ pata de vin cum să mi se încrusteze cu numele tău în palmă/ ca orbul alergam da ca un biet orb/ căutam să văd/ în care zid să te zidesc/ sub care păpădie să­ţi dau drumulʺ (ʺcalea păpă­ diilorʺ) sau: ʺîn niciun caz nu voiesc a divulga înspre voi ce­mi apar­ ţine./ (ce­mi apar­ ţine?)//păi, uite, dacă într­o bună zi mă voi trezi din vis iubită nes­ pus/ fereastra s­ar des­ ide dinspre mine înspre voi/ sute de ba­ loane să­şi ia zborul/ în parc, o femeie să­ţi ofere un şerbet lângă sobă/ toţi bărbaţii, mai cu seamă, toţi, da/ să­ţi întoarcă un zâmbet de poştaş/ tu, de colo, nu te­ai fâstâci?// păi, să spu­ nem: e iarnă/ şi oamenii iarna dorm sub glugă/ sau­/ când te­a acoperit zăpada ultima dată?// da, acum, îmi amintesc/ o femeie, un bărbat, ninsori deseʺ (ʺfeţele nevăzute ale zăpezilorʺ). Ceea ce am vrut să spunem prin frazele de mai sus (şi ceea ce credem că s­a înţeles) este că ʺGRI KAMIKAZEʺ este volumul unui poet adevă­ rat. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ion N. OPREA

Răsfoind file de carte:

Istoria interzisă a omenirii şi conexiunea extraterestră de Marvin White

A

ceastă carte urmăreşte să prezinte o serie de descoperiri extraordinare, care au ieşit din ce în ce mai mult la lu­ mină în ultimii ani şi care conduc la înţelegerea istoriei omenirii dintr­o perspectivă cu totul diferită faţă de cea accep­ tată oficial, zice Marvin White în prefaţa la cartea sa apărută la Sapienţa, 2013. Des id cartea şi ajung la ceea ce scrisesem încă din 2012 în “Strămoşii noştri din arhive – restituiri” – de Ion N. Oprea, editura PIM Iaşi, despre „Cuiul dacic”, p. 383, dar de această data şi despre noutăţi din „Enigmatice urme în timp” (Cap. IV), despre „Călcâiul de la Aiud”, România, p. 55, şi al­ tceva, din cartea lui Marvin White. Dar mai întâi reamintesc ce am scris despre „Cuiul dacic”: „Aflu dintr­un studiu semnat Dan Dumitru că prin 1966, un student la Fizică la o Universitate din Leningrad a pri­ mit cadou de la un iul său Grigore Constantinescu, absolvent de Sorbona, cartea lui Daicoviciu “Dacii”, pe atunci interzisă a fi citită. Şi relatam mai departe. În timp, tânărul, pe nume An­ drei Vartic din Basarabia, descoperă „Topografia dacică”, redes­ coperă „Metalurgia dacică” –cea mai avansată din lumea antică, care descrie materialele de construcţie dacică – în special betoa­ nele dacice, vorbeşte despre Cosmogonia dacică, Moralitatea la daci şi, ce este cel mai important, îi descoperă pe daci, scriind cărţi ca „Oaspetele Nemuririi”, „Enigmele civilizaţiei Dacice”, „Fierul­Piatra, Dacia­Timpul”, „Magistralele tehnologice ale ci­ vilizaţiei Dacice”, publicându­şi cercetările iar şi în Conferin­ ţele NATO. Ulterior, Andrei Vartic devenit cercetător în arheologie ridică colbul tăcerii de pe trecutul nostru dacic. La Movilele Ci­ clopice de la Sona în Transilvania el descoperă în huma acestora o Ghiară de Sfinx. Cheamă Institutul de Arheologie din Cluj, pe teritoriul căruia s­a întâmplat cazul, vine cineva, o ridică, şi – ca la români – descoperirea dispare. Cercetează în continuare şi găseşte calupuri de fier dacic în greutate de peste 40 kg. bucata. Îşi anunţă iarăşi tova­ răşii arheologi, vin şi pleacă… cu mostrele, ca să nu se mai ştie de ele. Tot el găseşte în sanctuarul dacic de la Racoş, aşa cunos­ cutul Cuiul Dacic. Şi din nou vin arheologii în frunte cu profe­ sorul dr. Ioan Gludbariuc. Îl felicită strângându­i mâna, iau Cuiele Dacice, dar îi dă şi lui unul drept recompensă, să îl aibă în colecţia personală de cercetător. Andrei trece Cuiul dacic la românii dintre Prut şi Nis­ tru, în Basarabia deci, îl duce la Institutul Metalurgic de la Bălţi şi află acolo că acest cui are o ve ime de peste 2000 de ani, este total neruginit şi are în compoziţie fier pur în proporţie de 99,97 la sută. Descoperirea sa este calificată o „minune antică!” Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

“ Un capitol al cărţii lui Marvin White se referă la tablele sumeriene, la apariţia omului, la aşa numiţii anunaki, cu o înălţime de 4-5 m., schelete care, spune autorul, s-au găsit în număr mare pe toată planeta, ca urmare a săpăturilor arheologice, dar asupra căror descoperiri se păstrează o cenzură extrem de strictă. Şi România, spune autorul (p. 84), este împânzită de asemenea oseminte. În anul 1926 însuşi celebrul Vasile Pârvan a descoperit scheletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 m. fiecare, îngropaţi într-o zonă situată undeva la 10 km. sud-vest de Bucureşti. ”

Pag. 67


Numai Stâlpul de fier de la Delhi şi un Disc din Mongolia, datat din secolul IX, cercetat şi în Labo­ ratoarele NASA, cât şi la Universitatea din Har­ vard, mai au asemenea calitate de totală puritate. Un asemenea material poate fi modelat – cu anumite procedee ştiinţifice – doar în Cosmos, susţin specialiştii NASA ! Dus Cuiul Dacic la Institutul Metalurgic din Leningrad, descoperitorul află alte calităţi ale fierului dacic. Dus şi la Moscova i se stabileşte diagnosticul la care poate nimeni nu s­ar fi aşteptat : este acoperit cu trei straturi protectoare care îi asigură puritatea – 1. suprafaţă – Magnetita « Fe 304 » ; 2. oxid de fier « FeO » ; 3. alumino­silicaţi. Cercetările profesorilor Kiosse, Galina Vo­ lodin şi Daria Grabco stabilesc calităţile deosebite ale materialelor folosite de daci în cuiul realizat. Creaţie a unor oameni care au trăit acum peste 2000 de ani într­o ţară (azi România !) considerată populată de oameni sălbateci, a căror operă alfa­ betică – iar dacă nu­i scris­vorbită, că i s­au furat probele –sunt mostrele de felul celor descrise, ne

uluieşte. Modelele de la Grădiştea Muscelului, aşe­ zările cetăţilor dacice din munţii Sureanului, Cin­ drelului, Persanilor (Racoş) aşteaptă şi ele descifrări pe măsură. Dar oare ce or fi făcut arheologii de la Cluj cu mostrele recoltate de la cercetătorul arheolog basarabean Andrei Vartic, la care Institut Metalur­ gic român.. vor fi fiind ele în studiu ? Cine ştie ce surprize ne vor oferi mâine­poimâine sau nicio­

Pag. 68

dată, concluziile cercetătorilor români ? mă între­ bam sarcastic în 2011, după cum spuneam. Andrei Vartic a murit în 2009, scrie pe In­ ternet dr. Vecceslav Stavilă, la 15 decembrie 2013, orele 9,59, iar Cuiul lui valorează astăzi 1 milion euro, punându­şi o seamă de întrebări, printre care şi : de ce în loc să găsească înţelegere şi dorinţă ar­ zătoare de cercetare şi edificare din partea compa­ trioţilor noştri a fost nevoie să se ducă în Rusia cu acel « Cui a lui Pepelea », spre a­i cerceta misterele pe care el atît de bine le­a intuit ?; De ce n­a făcut investigaţiile Institutul nostru de la Măgurele, mai întâi ?; Ce a făcut Ion Iliescu ca preşedinte în urma audienţei oferite lui Andrei Vartic, care s­a prelun­ git de la 15 minute la o oră şi jumătate, vorbe în vânt ? Si acum despre cartea lui Marvin White : „…Asemenea descoperiri – enigmatice – au avut loc şi în România. Una dintre ele a fost fă­ cută în anul 1973 de către muncitorii care lucrau la o carieră de nisip de pe malul Mureşului, undeva lângă Aiud. Ei au găsit la un moment dat, la o adâncime de aproximativ 10 metri, trei bolovani de nisip pietrificat, pe care i­au spart. În unul din­ tre ei au descoperit un ciudat obiect de metal. A fost emată la faţa locului o e ipă de investigaţie formată din specialişti, care după o operaţiune de curăţare au constatat că este vorba despre un obiect confecţionat în principal din aluminiu, în greutate de 2,5 kg. având dimensiunile de 20 x 12,7 cm. Pentru a determina compoziţia exactă a obiec­ tului, acesta a fost trimis la laboratorul Institutului Măgurele. Concluzia buletinului de analiză ( Bu­ letinul nr. 380, proba nr. 2, emis de Centrul de cer­ cetări şi proiectări pentru metale radioactive de pe platforma Măgurele) a fost aceea că respectiva piesă metalică este formată dintr­un aliaj având la bază aluminiu în proporţie de 89% împreună cu alte metale. Aspectul uluitor constatat a fost însă acela că oxidul de aluminiu de pe suprafaţă obiec­ tului era neobişnuit de gros, ceea ce indica faptul că acea piesă a stat foarte mult timp în pământ, metalul având în mod clar o structură îmbătrânită. Metalurgiştii au stabilit că ve imea obiectului este de cel puţin 250.000 de ani! Uimiţi de rezultate, cercetătorii români au trimis proba de lucru la un laborator din străină­ tate, la Lausanne, în Elveţia, unde informaţia evi­ denţiată la Măgurele a fost confirmată în totalitate. Detaliile obiectului sugerează faptul că piesa a făcut cândva parte dintr­un ansamblu funcţional şi că a fost pierdută dintr­un motiv oarecare în albia de atunci a râului Mureş. Dar cine să fi deţi­ nut o asemenea tehnologie acum 250.000 de ani? Oamenii de ştiinţă au fost mai mult decât Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


şocaţi deoarece aluminiul în stare pură nu poate fi găsit în natură, iar tehnologia necesară obţinerii unui grad atât de ridicat de puritate a fost dispo­ nibilă omenirii doar de la mijlocul secolului al XIX­ lea. Aluminiul a fost descoperit în laborator abia în anul 1825 de către Oersted, iar producerea sa pe cale industrială a început tocmai în 1883. Este evi­ dent că în cei 90 de ani care au trecut din 1883 până în 1973 ar fi fost imposibil să se fi produs un strat de oxid de aluminiu atât de gros. Misterul nu a putut fi explicat în nici un fel şi, în consecinţă, obiectul a fost încadrat la Muzeul Naţional de Is­ torie a Transilvaniei din Cluj, la secţiunea Oopart (Aut of Place Artefac – artefac care nu se înca­ drează locului în care a fost descoperit). În anii care au urmat, obiectul a rămas spre păstrare la Muzeul Naţional de Istorie din Cluj, sub denumirea de „Călcâiul din Aiud”. În anul 2005 editorii unei reviste, având ca temă OZN­ urile din România, au găsit artefactul în depozitul Muzeului şi au făcut o oarecare vâlvă, publicând şi câteva articole despre existenţa acestuia. În 2007 obiectul a fost vedeta unei expoziţii ce a avut loc în cadrul Muzeului, dar… în mod straniu a fost re­ tras după puţin timp de către conducerea de atunci a muzeului. Este semnificativ faptul că aceeaşi con­ ducere a refuzat apoi şi cererea de prezentare a obiectului într­o expoziţie din Germania, cerere fă­ cută de renumitul autor şi cercetător în paleoastro­ nautică Eri von Daniken. De atunci, oficial, nu se mai ştie nimic des­ pre „Călcâiul din Aiud”.” Un capitol al cărţii lui Marvin White se re­ feră la tablele sumeriene, la apariţia omului, la aşa numiţii anunaki, cu o înălţime de 4­5 m., s elete care, spune autorul, s­au găsit în număr mare pe toată planeta, ca urmare a săpăturilor arheologice, dar asupra căror descoperiri se păstrează o cen­ zură extrem de strictă. Şi România, spune autorul (p. 84), este împânzită de asemenea oseminte. În anul 1926 însuşi celebrul Vasile Pârvan a descope­ rit s eletele a aproape 80 de uriaşi de aproximativ 5 m. fiecare, îngropaţi într­o zonă situată undeva la 10 km. sud­vest de Bucureşti. Această descope­ rire extraordinară a fost însă trecută sub tăcere de către autorităţi ( vezi şi Al. Zub Pe urmele lui Vasile Pârvan, Editura sport­turism, Bucureşti 1983, 382 p. n. n.), iar după numai un an, Vasile Pârvan cât şi asistentul său mor în condiţii cel puţin dubioase. La Cetăţeni, în anul 2005, s­au mai găsit două s elete gigantice, sub mânăstirea Negru Vodă (Pantelimon, Lebăda), alte 20 de s elete în anul 1985 la Scăieni, judeţul Buzău, iar lista poate continua. În toate aceste cazuri autorităţile au impus să se păstreze tăcerea, scrie în carte. Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Un caz interesant mai este redat. În anul 2009, în cadrul emisiunilor „Acces direct” de la Antena 1, în care prezentatorul Mădălin Ionescu a realizat o serie de reportaje pe tema „Uriaşi în munţii Bucegi”, în timpul uneia dintre acestea a fost contactat telefonic de un personaj care l­a aten­ ţionat, pe un ton oficial, să înceteze cu dezvălui­ rile. Iniţial, totul părea doar o glumă, dar este semnificativ faptul că în scurt timp emisiunea s­a axat pe subiecte ce nu mai aveau nici o legătură cu tematica iniţială. În câteva luni, Mădălin Ionescu a căzut în dizgraţia şefilor, fiind nevoit să­şi s imbe locul de muncă.

În tradiţia antică tibetană, în tărâmul numit al înţelepţilor, cunoscut şi sub numele Shambala (Izvorul Fericirii Divine), se spune că ar fi existat anumiţi constructori celeşti călători din stele care au sosit pe Pământ şi au rămas aici pentru a ghida omenirea în viitor (p. 93). Profetic se crede că în viitorul apropiat proiectul de manifestări Sham­ bala în plan fizic va fi şi România. Ne alăturăm optimismului promovat de Malvin White în cartea sa „Istoria interzisă a ome­ nirii şi conexiunea extraterestră”: “Există în pre­ zent probe covârşitoare care atestă faptul că odată ce adevărul nu va mai putea fi interzis, cu sigu­ ranţă se va realiza un salt atât de mare încât oame­ nii viitorului vor privi la actuala concepţie oficială despre istoria omenirii, la fel cum privim noi astăzi concepţia celor din Evul Mediu care afirmau că Pă­ mântul este plat şi că se află în centrul Universu­ lui”.

Pag. 69


George PETROVAI

A fi sau a nu fi kafkian

K

“ Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... ” Pag. 70

afkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste. Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar. Prin urmare, pentru înţelegerea corectă a kafkianismului, el trebuie receptat în dubla sa ipostază determinantă: ca mod conceptual şi atitudinal despre lume, respectiv ca mod de transfigurare artistică a înţelegerii şi a trăirilor autorului. În primul capitol al acestei părţi, însuşi Kafka ni se destăinuie. Şi astfel, într-o manieră aparte, aflăm despre traumele copilăriei şi despre unele dintre decepţiile ulterioare, dar şi despre puţinele bucurii ce i-au străluminat negurile vieţii: bucuria de a citi, călători şi iubi (însă fără norocul rotund al împlinirii prin dragoste şi căsătorie), precum şi bucuria de-a scrie şi de-a creşte spiritual prin scris, chiar atunci când te îndoieşti de calitatea producţiilor tale artistice. Căci, ne încredinţează Kafka, “arta este pentru artist suferinţă, de care se eliberează pentru o nouă suferinţă”. Neîndoios că sunt atâţia şi atâţia semeni de-ai noştri, care în ceea ce priveşte problemele sufleteşti şi suferinţele provocate de viaţă, au tot dreptul să afirme că la acest capitol ei sunt mai kafkieni decât însuşi Kafka. Riguros adevărat, cu menţiunea că dacă privim fenomenul în discuţie din acest unghi, avem de-a face doar cu coaja kafkianismului: nenumăraţi oameni au cunoscut pe propria piele efectele dureroase ale alienării şi însingurării, atâta doar că unuia singur i-a fost dat să le înfăţişeze în opera sa la un înalt şi inconfundabil nivel artistic! Căci, ne asigură Romul Munteanu în Prefaţa la romanul Procesul, “Opera constituie în astfel de împrejurări o ilustrare artistică a biografiei, un comentariu asupra condiţiei umane, realizat din perspectiva individului care-şi studiază propriile vibraţii interioare, ale căror legi sunt ridicate la rangul de principii cu valabilitate cosmică”. Fără discuţie că analiza unei opere, oricât ar fi aceasta de accesibilă, implică anumite riscuri: fie că vei insista asupra unor elemente considerate de maximă importanţă şi atunci vei trata sumar ceea ce te-a impresionat în mai mică măsură, fie că vei proceda altminteri (desigur, cu tact şi responsabilitate intelectuală), oricum o atare iniţiativă va genera discuţii şi va crea nemulţumiri în rândul comentatorilor de profesie. Că, adică, vor spune ei, se putea altfel şi atunci lucrurile ar fi ieşit mult mai bine... Cu atât mai mult în cazul operei lui Kafka, unde surprizele se iţesc la tot pasul pe drumul captivant ce duce spre culmile împodobite cu delicioase capcane stilistice. Se ştie doar că opera acestui Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


scriitor este inseparabilă de strania sa persoană şi că mai ales, potrivit opiniei lui R.M.Albérès, el “a construit în mod deliberat povestiri neinteligibile, o lume inexplicabilă şi ireductibilă la un comentariu raţional”. * Insolitul şi atractivitatea operei kafkiene sunt furnizate de anumite elemente nerative, care în îmbinarea lor atinsă de graţia divină, îi definesc stilul şi forţa artistică a expresiei. Primul dintre aceste elemente este concepţia lui Kafka despre lume, din care – după propriile afirmaţii – se va naşte cretitudinea rostului său pe acest pământ, anume aceea de a reda “universul prodigios pe care-l am în cap”. Filosofia sau concepţia kafkiană despre lume sa cristalizat în decursul timpului, şi la configurarea ei – precum în cazul atâtor şi atâtor semeni celebri şi mai puţin celebri – şi-au adus contribuţia cei doi factori: impresiile culese din viaţă şi învăţăturile extrase din lecturi. Fireşte că diferenţierile dintre oameni sunt aproape insesizabile (mult mai conturate sunt asemănările!), atunci când ele se datorează doar impresiilor şi învăţăturilor acumulate. Baza deosebirilor esenţiale dintre oameni este de ordin genetic şi ea se învederează în însuşirile native ale minţii, respectiv în cele ale inimii şi firii. Ei bine, la Kafka s-au altoit impresiile de viaţă şi influenţa lecturilor de calitate pe o minte receptivă şi o fire hipersensibilă. Din nefericire, primele sale impresii de viaţă se leagă de imaginea autoritară a tatălui său, lucru pe care îl va înfăţişa peste ani şi ani în două scrieri cu caracter net autobiografic: Scrisoare către tata şi Verdictul. Povestirea Verdictul merită o menţiune specială, întrucât ea reprezintă o etapă decisivă în evoluţia artei kafkiene, cu toate că a fost scrisă într-o singură noapte: cea dintre 22 şi 23 septembrie 1912. Cu o lună în urmă, în casa lui Max Brod se petrecuse un alt eveniment important din viaţa lui Kafka – o cunoscuse pe Felice Bauer, cea care până în 1917 avea să-i fie de două ori logodnică, dar de fiecare dată logodna se desface din cauza scrupulelor sale complicate şi a bolii neiertătoare de care suferea. “Plămânii şi capul au complotat fără ştirea mea”, avea să noteze el... Aşadar, putem spune că anul 1912 se dovedeşte un an bun şi prosper pentru Georg Bendemann, personajul principal din Verdictul: se logodeşte cu Frieda Brandelfeld, o fată dintr-o familie bogată, iar afacerile cunosc o creştere însemnată, cu toate că “tatăl său îl împiedicase de la adevărata activitate proprie, prin faptul că nu vroia să admită decât doar concepţiile sale personale”. Cuprins de fericire, Georg se hotărăşte să-i scrie prietenului său dificil din Petersburg despre logodnă. Apoi, cu scrisoarea în buzunar, el se îndreaptă spre caOnyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

mera tatălui său pentru a-l înştiinţa de cele plănuite. Aici, însă, în cea mai autentică manieră kafkiană, va avea parte de un adevărat şoc, ocazie cu care se va convinge că fericirea nu-i decât o iluzie. Tatăl său are o comportare cât se poate de bizară: Dacă la început pune sub semnul întrebării existenţa prietenului din Petersburg, puţin mai târziu neagă categoric că Georg ar putea avea un asemenea prieten (“N-ai nici un prieten la Petersburg!”), pentru ca în final să-i spună deschis şi categoric: “De bună seamă că-ţi cunosc prietenul. Ar fi fost un fiu pe placul inimii mele”. Îndată după aceea el îl acuză pe Georg că prin logodna sa a profanat amintirea mamei, şi-a trădat prietenul, iar pe el – bătrânul lui tată – l-a vârât în pat. Devenit deodată justiţiar, încheie cu cuvintele: “Te osândesc la moarte prin înec!” De îndată ce verdictul a fost rostit, Georg se simte irezistibil atras de apă, aşa că o ia la fugă spre pod. Ajuns aici, el se avântă peste parapet “ca un gimnast perfect”, iar în timpul căderii mai apucă să rostească încetişor: “Dragi părinţi, totuşi v-am iubit mereu”... Nici mai târziu Franz Kafka nu s-a eliberat cu totul de sub povara autorităţii paterne, căci ea este modelul după care în romanele Procesul şi Castelul a construit imaginea unei autorităţi absolute şi de neînţeles. Cât priveşte influenţa lecturilor, se ştie de la Max Brod că viitorul mare scriitor praghez se simţea atras de tot ce e “mare, sănătos, simplu şi solid construit, ce ajută omul să se purifice şi să se regenereze”. Fără a diminua cîtuşi de puţin rolul marilor scriitori (Goethe, Byron, Stendhal, Flaubert, Th. Mann, Dostoievski, Tolstoi etc.) în formarea intelectuală şi artistică a lui Franz Kafka, este lesne de dedus că el şi-a consolidat concepţia despre lume studiind pe de o parte Biblia şi problemele fundamentale ale iudaismului, pe de altă parte gânditori precum Spinoza, Darwin sau Nietzsche. Profilul filosofic al lui Kafka i-a îndemnat pe comentatorii operei sale să caute noi apropieri şi înrudiri. Astfel, dacă pentru Max Brod, considerat primul şi cel mai fidel interpret al gândurilor scriitorului, există o certă înrudire spirituală a lui Kafka cu teologia iudaică şi în acelaşi timp cu Kierkegaard, Mariana Şora se arată mult mai rezervată la acest capitol. Căci iată ce susţine ea în Prefaţa la romanul Castelul: “Lectura operelor principale ale lui Kirkegaard e tardivă şi, deci, irelevantă pentru toate scrierile anterioare care vădesc aceleaşi caracteristici artistice şi aceleaşi tendinţe ca şi cele de mai târziu”. Şi tot Mariana Şora face alte câteva precizări interesante: a)Între Kafka şi filosofia existenţei se pot stabili corespondenţe, dar nicidecum înfluenţări, aşa ca între Proust şi Bergson. Ba mai mult, întrucât Sein und Zeit a apărut la trei ani după moartea lui, el poate fi considerat un precursor al lui Heidegger; b)Operele cele mai importante ale lui Karl Jaspers au apărut de asemenea după moartea lui Kafka;

Pag. 71


c)Da, Kafka a cunoscut bine freudismul, doar că vizionarismul său este la antipodul invenţiilor aberante şi haotice, pe care le poate plăsmui un creier atins de schizofrenie. Lumea în care se mişcă eroii kafkieni corespunde în întregime intenţiilor acuzatoare şi critice ale autorului. Este o lume străină şi labirintică, o lume cu adevărat leviatanică în sensul statului acaparator şi dizolvant, în care personajele trebuie să se lupte cu puteri ostile, stranii, neidentificate. Din punctul de vedere al aventurii mitice, există certe asemănări între lumea kafkiană şi şi marile modele ale literaturii universale: basmele, Odiseea, Don Quijote. Dar lumea kafkiană nu aparţine în întregime ficţiunii. Ea păstrează nenumărate puncte de contact cu realitatea, căci este lumea aflată în profundă criză spirituală după încheierea primului război mondial, iar aceasta la rândul ei nu este decât o prelungire a Kakaniei lui Robert Musil. Aceste particule de realitate transpuse în ficţiune sunt mai lesne identificabile în povestiri, acţiunea lor – sau măcar a primelor, desfăşurându-se în Praga.

Dar ele nu lipsesc nici din romane. Astfel, cercetările mai recente au reuşit să stabilească fără urmă de dubiu că satul cadru din romanul Castelul are o topografie identică cu cea a satului Wossek, sat de unde se trage familia Kafka. O altă asemănare, de data aceasta remarcată de însuşi Max Brod în Biografia lui Kafka, este aceea dintre Frieda (personaj din Castelul) şi ziarista

Pag. 72

cehă Milena, pentru care scriitorul face o mare pasiune în vara anului 1920. Dovada furnizată de Brod este umătoarea: paginile despre Frieda şi legătura ei cu arpentorul K. au fost scrise de Kafka în perioada pasiunii sale pentru Milena... Iar această lume kafkiană, pentru care s-a adoptat sintagma de realism magic, prin îmbinarea dintre “concreteţea descrierii şi straniul întâmplării” (Mariana Şora), este traversată de sciziunea autorului şi este atrăgător populată de el cu simboluri, absurd şi fantastic. Sciziunea ni se prezintă ca un fel de dedublare, mai exact ca luciditatea autorului împărţită între antinomii de neîmpăcat. Deşi Kafka ştie prea bine că antinomiile nu pot fi conciliate decât în absolut, totuşi – conform mărturisirii sale: “Am încercat întotdeauna să comunic ceva necomunicabil, să explic ceva inexplicabil, să povestesc despre ceva ce am trăit până în măduva oaselor” -, el caută să unească contrariile cu ajutorul mijloacelor artistice, celălalt drum pe care se poate ajunge în vecinătatea absolutului, bunăoară aşa ca în Castelul, unde eforturile enigmaticului K. vizează mai degrabă absolutizarea căutării decât căutarea absolutului. Şi pentru moment el chiar izbuteşte să unească antinomiile în surprinzătoare fabulă Puntea, scrisă la persoana întâi, în care personajul central este puntea animizată. Iar ea ne anunţă că face legătura peste un abis, cu mîinile înfipte de-o parte a abisului, iar cu picioarele de cealaltă parte. Puntea, însă, se prăbuşeşte atunci când se întoarce ca să vadă trecătorii, adică atunci când tinde să aibă o perspectivă universală. De regulă, sfâşierile lăuntrice îl încearcă pe Kafka atunci când se îndoieşte de valoarea producţiilor sale literare. În acele momente i se pare ba că tot ce pune pe hârtie este “sec, ţeapăn, fals”, ba că ajunge să pună o frază pe hârtie “ca ea să fie perfectă”. De unde şi convingerea lui că mai poate încerca satisfacţii trecătoare din lucrări, dar că “fericirea n-aş putea-o atinge decât dacă aş reuşi să ridic lumea ca s-o fac să intre în adevăr, pur, imuabil”. Ce să ne mai mire în acest caz că opera lui Kafka ne-a parvenit trunchiată (nici unul din cele trei romane nu-i terminat!), când se ştie prea bine că sub imensa presiune a unor atari hiperexigenţe, însuşi autorul şi-a ars o parte din manuscrise, ba mai mult – după inspirata expresie a unui istoric literar, el a preconizat un veritabil autodafé postum, căci i-a lăsat cu limbă de moarte lui Max Brod ca să-i ardă cele mai multe dintre scrieri. Drept este că s-a pus serios la îndoială sinceritatea acestei ultime dorinţe exprimată de Kafka, atâta vreme cât împlinirea ei i-a fost încredinţată lui Max Brod, adică taman aceluia care stăruise din răsputeri ca autorul să-şi publice scrierile şi făcuse tot posibilul să-l ajute în această direcţie. Simbolurile îşi aduc partea lor de contribuţie la ceea ce singularizează arta kafkiană: reprezentarea paOnyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


rabolică a existenţei. Este adevărat că după Romul Munteanu, simbolurile kafkiene “plutesc parcă într-o voită nedeterminare”; dar tot atât de adevărat e, potrivit opiniei formulate de Wilhelm Emrich, că simbolurile kafkiene “nu sunt niciodată simboluri pentru fenomene limitate, ci ele reprezintă realităţi generale”. Pentru Max Brod, de pildă, tribunalul din romanul Procesul simbolizează judecata divină, iar castelul din romanul omonim, însăşi divinitatea cu căile ei necunoscute. Pornind de la aceste proiecţii ale lui Brod, unii comentatori au văzut în celebrul castel kafkian o vastă alegorie, cu câte o “cheie” pentru fiecare personaj. Alţi comentatori – ne înştiinţează Mariana Şora – au ajuns la identificări de-a dreptul hazardante, din moment ce pentru ei Hanul Podului (stabiliment din Castelul) este totuna cu biserica protestantă, iar Curtea domnească cu cea catolică. În ceea ce-l priveşte pe Kafka, în ochii unora el este însăşi expresia maniheismului, din cauza – afirmă ei – credinţei sale într-un dumnezeu rău. Aşa s-a ajuns ca imaginii unui Kafka religios să i se opună imaginea unui Kafka eretic, ba chiar nihilist... Este de la sine înţeles că dincolo de aceste interpretări mai mult sau mai puţin juste, persistă coordonatele artei kafkiene – simbolurile şi ficţiunile sale absconse, în spatele cărora se învederează multiple sensuri posibile, căci pentru acest straniu scriitor totul pare să fie posibil şi nimic cert, sau altfel spus că “întâmplările şi situaţiile stranii sunt metafore inventate de un spirit vizionar, în încercarea de a transpune în imagini concrete situaţii şi trăiri de o largă valabilitate”, ca să ne folosim de cuvintele Marianei Şora. Exemplul cel mai potrivit în acest sens ne este oferit de birocraţia atotputernică şi misterioasă a castelului (misterioasă mai ales din pricina iraţionalităţii ei), în care pe de o parte autorul satirizează sistemul absurd-birocratic bine cunoscut de el în calitate de funcţionar (prin extensie satira se îndreaptă împotriva oricărui sistem de dominaţie), iar pe de altă parte în respectiva birocraţie avem imaginea unei ordini cosmice implacabilă. Odată construită, lumea kafkiană trebuie admisă aşa cum a conceput-o demiurgul ei, adică o lume absurdă, în care după desacralizare, ordinea transcendentă şi raţiunea nu mai au ce căuta. Într-o astfel de lume este un nonsens total să ne întrebăm în ce măsură este adevărată aserţiunea hegeliană care susţine că tot ce-i real este şi raţional. Cel mult putem răspunde în maniera lui Vasili Grossman, atunci când el, în celebra povestire Panta rhei (Totul curge) abordează problema statului întemeiat de Lenin şi apoi construit de Stalin – problema statului opresor şi fără libertate, sau altfel spus problema statului în care tragicul se dizolvă, locul lui fiind luat de apocaliptic: Nu, afirmă categoric Grossman, nu tot ce e real este şi raţional. Dimpotrivă, continuă el, “tot ce este inuman e absurd şi inutil”, căci “a trăi înseamnă pentru om a fi liber”! Avem astfel încă o Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

dată dovada că nu doar în lumea kafkiană, ci şi în lumea noastră cea de toate zilele, iraţionalul cîştigă din ce în ce mai mult teren în faţa raţionalului prin războaie, acte de terorism, intoleranţă, minciună sau avariţie, şi că el îşi are corespondenţele sale tot mai alarmante cu realitatea... Aceasta fiind lumea plăsmuită de Kafka, se subînţelege de ce absurdul – uneori mai şters, alteori agresiv până la halucinant, îşi iţeşte capul cam peste tot în scrierile sale. Iată, bunăoară, senzaţionala parabolă În faţa legii, inclusă şi în finalul romanului Procesul, şi care este analizată de preotul închisorii cu atâta subtilitate şi măiestrie, încât după parcurgerea argumentaţiei sale, nu mai poţi spune cu tărie cât din ea este absurd şi cât raţional (sau, mă rog, conform Scripturilor), după cum iarăşi nu poţi să-ţi dai seama care dintre cei doi este înşelatul: paznicul sau omul de la ţară! Căci – nu-i aşa? – este relativ normal ca omul să vină de la ţară, iar păzitorul cu “barba lui tătărească şi neagră” să nu-l lase să intre în lege.Dar pe urmă începe să-şi facă mendrele absurdul. Omul nu se alarmează pentru atâta lucru, ci se pune pe aşteptat, sperând că va putea intra mai târziu. De altminteri, însuşi păzitorul îi întreţine această speranţă când îi spune: “Tot ce se poate, dar acuma nu”. Timpul trece în aceeaşi notă de aşteptare răbdătoare, şi iată că omul nostru, de-acuma bătrân, se îmbolnăveşte şi trage să moară. Cu ultimele sale puteri, el îi face semn păzitorului să se apropie pentru a-i putea şopti: “Toţi se străduiesc, vezi bine, să afle ce-i legea. Cum se face atunci că, în atâta amar de ani, n-a mai cerut nimeni, în afară de mine, să intre înăuntru?” Atunci păzitorul îi răcneşte la ureche: “Pe aici nu putea obţine să intre nimeni altul, întrucât intrarea asta ţi-era hărăzită doar ţie. Acum mă duc s-o închid”... Dacă nu luăm aminte la faptul că evenimentele din Verdictul nu sunt decât simptomele unei realităţi tragice mult mai adânci, atunci spiritul justiţiar al tatălui nemulţumit de fiu ne apare deplasat, ba chiar absurd, iar gestul funest al al lui Georg cu atât mai mult. În aceeaşi categorie, să-i spunem şocantă, intră şi povestea tânărului Karl Rossmannn din romanul America. E drept că tânărul Karl aspiră la independenţă, însă primeşte de la unchiul său – senatorul şi omul de afaceri american, o pedeapsă disproporţionat de mare în comparaţie cu banalitatea culpei comise: Realmente el este izgonit de unchi, numai pentru că fără consimţământul acestuia, se hotărăşte să-l viziteze pe Pollunder (om de afaceri şi prieten cu senatorul) în vila sa de la ţară. Încălcarea de către Karl a autorităţii unchiului, chiar dacă dorinţa acestuia nu ne apare clar formulată, duce automat la schimbarea modului de existenţă, lucru ce-i va fi comunicat tânărului printr-o scrisoare ce-i va fi înmânată exact la miezul nopţii: “Te-ai hotărât în această seară să pleci împotriva voinţei mele. Rămâi la această hotărâre întreaga ta viaţă”. Dar absurdul năucitor cu care se confruntă pro-

Pag. 73


curistul de bancă Josef K., personajul principal din romanul Procesul? Pur şi simplu într-o bună dimineaţa el este anunţat că-i arestat, fără ca inspectorul care răspunde de cazul lui să-i poată spune de ce anume este acuzat: “N-aş putea spune că eşti acuzat”, îl anunţă acesta cu seninătate, “sau mai bine zis nu ştiu dacă eşti. Adevărul este că eşti, mai mult nu ştiu”. Astfel începe romanul şi totodată calvarul comodului procurist. Din acest moment demarează goana lui în dreapta şi stânga, mai întâi pentru a afla conţinutul acuzaţiei ce i se aduce, mai exact în temeiul căreia a fost arestat, apoi – după ce o va cunoaşte – pentru a-şi pregăti apărarea. Dar zadarnic se prezintă în faţa unor instanţe stranii şi a unor judecători mai mult decât dubioşi, ce-şi au birourile în podurile unor imobile sumbre, cu scări interminabile (“Aproape în fiecare pod există birouri ale tribunalului”, se amuză scriitorul în capitolul şapte), zadarnic apelează la avocat şi la ajutorul unor cunoştinţe, culpa el tot nu şi-o cunoaşte, la judecătorii şi funcţionarii influenţi nare şanse să ajungă vreodată (ca peste tot în scrierile kafkiene, aceştia sunt inabordabili până la inexistenţă), iar lui i se prelungeşte starea bizar-echivocă instalată în clipa arestării, cînd inspectorul îi adusese la cunoştinţă următoarele: “Eşti arestat, fireşte, dar nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de slujbă. De asemenea, nimeni nu te împiedică să-ţi vezi mai departe de traiul dumitale obişnuit”. Dar exact la un an de la începerea procesului, Josef K. ajunge la conştiinţa culpabilităţii sale, tot deatunci rezistenţa lui slăbeşte, ca atare el se lasă condus

la marginea oraşului de către cei doi călăi tăcuţi, care în final îl ucid cu un uriaş cuţit de bucătărie: “Ca un cîine”, spune el, “şi era ca şi cum ruşinea ar fi trebuit să-i supravieţuiască”. De altminteri, cu aceste cuvinte se încheie romanul. Fantasticul este o altă componentă de bază care contribuie la însufleţirea lumii kafkiene şi la spectaculoasa împlinire a fabuloasei sale arte. Pentru o corectă apreciere a operei kafkiene, trebuie să facem distincţie între fantasticul preeminent din Un medic de ţară sau

Pag. 74

din Metamorfoza şi cel din Castelul, de exemplu, unde personajele fac salturi uriaşe, respectiv cel din America, unde pietonii ba fac salturi de adevăraţi gimnaşti, ba – atunci când strada este prea aglomerată – preferă “să deschidă portiera câte unei maşini şi să traverseze prin aceasta dincolo, ca şi cum ar fi trecut printr-un pasaj public...” La drept vorbind, fantasticul nu are aceeaşi greutate în povestirile Un medic de ţară şi Metamorfoza. De ce? Pentru că dacă în prima povestire, fantasticul cu nedezminţite arome de basm este întâmplător şi benefic (medicul loveşte cu piciorul în cocina porcilor şi de acolo ies de îndată caii cu care într-o clipă ajunge la bolnavul aflat la o depărtare de peste zece mile!), în cea dea doua avem parte de un fantastic precis (am putea spune chiar ştiinţific) şi cu efecte punitive pentru Gregor Samsa, cel care într-o dimineaţă s-a pomenit metamorfozat într-o gînganie scârboasă. Căci chiar asta-i semnificaţia miriapodului: existenţa parazitară! Ori din povestire aflăm, că dacă Gregor n-a fost chiar un parazit, oricum era un somnolent şi un comod. Într-un autentic stil kafkian, povestirea demarează cu această transformare (cititorul este pus în faţa faptului împlinit, fără preparative şi fără explicaţii), după care acţiunea se centrează pe încercările repetate ale lui Gregor de a-şi asigura părinţii şi sora de bunele lui intenţii şi pe repulsia crescândă a acestora faţă de miriapodul ce nu mai are nimic în comun cu Gregor de altădată. Dincolo de absurdul întâmplării, incredibila metamorfoză ne prezintă înstrăinarea dusă până la coşmar şi halucinant. Într-adevăr, situaţia reintră pe făgaşul normal de-abia după ce servitoarea îl descoperă pe Gregor mort din cauza inaniţiei, căci pentru a-şi grăbi sfârşitul, el refuză cu obstinaţie să mănânce în ultimele zile ale vieţii sale larvare. Fără a se mai gândi la cel plecat din această lume, ba chiar cu un sentiment de uşurare că în sfârşit au scăpat de pacoste, părinţii şi fiica ies la plimbare, ocazie cu care ei observă că fata este numai bună de măritat, prin urmare trebuie să-i găsească un soţ bun. Deci viaţa merge mai departe... * Cel de-al doilea element narativ, care conferă forţă artistică scrierilor kafkiene, este dat de personaje. Cu precizarea că este destul de dificil să caracterizezi personajele lui Kafka, nu numai fiindcă nu ni se spune nimic despre aspectul lor exterior, ci şi pentru că – aşa cum cu justeţe afirmă Romul Munteanu -, “personajele kafkiene sunt metafore, create prin referinţă la familie, societate şi legile ei apăsătoare, sau la întregul univers”. Din acest motiv, cele mai multe dintre ele n-au nume, sau – mă rog – se cheamă Beţivul, Maestrul foamei, K., Josef K., şi asta întrucât respectivul apelativ vizează un individ simbol, ale cărui largi valenţe sunt destinate să sugereze condiţia umană în general. Dar nici măcar personajele botezate de autor nu sunt la acest capitol prea cuşere, de îndată ce Kafka reOnyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


cunoaşte că pentru atribuirea unor nume, el s-a dedat la speculaţii cabalistice. Astfel, în Jurnalul din februarie 1913 el consemnează că “Georg are acelaşi număr de litere ca Franz. În Bendemann – mann nu e decât o întărire a lui Bende, care are acelaşi număr de litere ca şi Kafka şi vocala e se repetă în acelaşi loc ca a în Kafka.” Cu certitudine că şi cu alt prilej el s-a pretat la speculaţii cabalistice, ca de pildă în cazul lui Samsa, eroul din Metamorfoza, unde se evidenţiază aceeaşi asemănare cu Kafka, mai precis cu atmosfera apăsătoare din familie în vremea copilăriei şi adolescenţei lui Franz. Cu toate că iniţial autorul a negat că ar fi vorba de o criptogramă şi în acest caz, ulterior a admis că totuşi “e indiscret să vorbeşti despre ploşniţele din propria familie”. Vedem, aşadar, că în opera kafkiană nu avem de-a face cu eroi, ci practic cu unul singur, care de drept şi de fapt îl reprezintă pe autor! În favoarea acestei aserţiuni pledează cu hotărâre multiplele corespondenţe dintre Kafka şi personajele sale, în mod deosebit solitudinea ce-i marchează pe toţi. Axându-şi întreaga operă pe relaţia dintre individ şi societatea leviatanică din care face parte, Kafka dezvoltă şi argumentează câteva idei cu un mare impact psihologic şi social: a)Tragedia singularizării şi alienării; b)Imposibilitatea comunicării; c)Ideea că omul nu poate ajuta pe semenul său; d)Neputinţa valorificării omului prin propriile sale forţe. Merită subliniat deasemenea că eroii lui Kafka nu sunt aruncaţi în lume fără voie, atâta timp cât ei îşi asumă dificila sarcină de a vedea adevărul faţă în faţă. Desigur, nu e o misiune la îndemîna oricui, căci adevărul întreg se compune din adevăruri parţiale, iar cel mai adesea părţile sunt minciuni şi, în plus, se contrazic. Dar, precizează autorul, numai în corul minciunilor zace adevărul! Cu toate că ne apar debusolaţi şi rătăciţi într-o lume străină, eroii lui Kafka - care după părerea lui Albert Camus “trăiesc într-o lume în care totul este dat şi nimic nu este explicat” – şi-au făcut în timp record intrarea în loja literaturii universale. Şi cu o asemenea autoritate încât unii critici şi admiratori ai operei kafkiene au ajuns să caracterizeze realitatea după lumea concepută de el... Iar apropierea făcută de Marthe Robert între arpentorul K. şi Don Quijote este pe deplin justificată: ambii sunt eroi solitari, care se lansează – fără a fi deloc eroici – în aventuri de care nici un eşec nu-i vindecă; rătăcirile lor au un scop precis, deşi absurd, şi le apare ca vital, iar cititorilor ca o nebunie; realismul se aliază cu fantasticul, tragicul cu comicul. * În sfârşit, dar nu în ultimul rând, cel de-al treilea element la care trebuie să facem referire este limbajul kafkian: o limbă simplă, clară şi epurată de preţiozitătăţi Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

sau ornamente inutile, care te duce de îndată cu gândul la marii artişti ai cuvântului, preocupaţi până la obsesie de puritatea expresiei. Franz Kafka este prin excelenţă un scriitor citadin, interesat mai degrabă să descrie mizeria mahalalelor şi a uriaşelor magherniţe pragheze, decât să se lase furat de peisajele naturii. Cu toate că a călătorit mult şi a menţinut legături strânse cu natura locului unde se vedea purtat de destin (o vreme a fost chiar vegetarian), opera sa conţine extrem de puţine tablouri inspirate de natură, stilul lui precis şi lapidar (deseori aidoma unei dări de seamă) remarcându-se mai degrabă prin disecţii psihologice şi subtile comentarii logice. Poate tocmai datorită acestui fapt, frumosul tablou cu care practic se încheie romanul America iese de îndată în evidenţă, ca cea mai detaliată dacă nu chiar cea mai frumoasă descriere a unui colţ de natură din întreaga sa operă: “În prima zi trecură printre munţi înalţi. Pereţii de stâncărie neagră-albăstruie îşi aruncau înspre tren colţurile ascuţite. Scoţând capul pe fereastră, căutai în zadar vârfurile acestor masive. Prin faţa ochilor se derulau văi întunecate, strâmte şi rupte, care se pierdeau în direcţii pe care le căutai urmărind orizontul cu degetul. Aveai sub ochi râuri largi de munte, care se rostogoleau unduitor pe solul bolovănos, spărgându-se în mii de valuri spumegoase, ca să se prăbuşească apoi bolborosind pe sub poduri şi viaducte, deasupra cărora treceau trenuri; râurile acestea se aflau atât de aproape, încât răceala apei îţi răcorea faţa.” Să menţionăm de asemenea subtila ironie kafkiană, îndeosebi atunci când autorul vrea să scoată în evidenţă contradicţiile interne ale lumii zămislită de el. Ca de pildă bucăţica de lume din castel, unde aflăm că “există o coordonare admirabilă a diverselor servicii, coordonare despre care se bănuia că e perfectă, îndeosebi acolo unde părea să nu existe”.

Concluzii De la sine se impune prima şi cea mai importantă concluzie: Franz Kafka aparţine acelui grup binecuvântat de corifei din care mai fac parte Thomas Mann, Marcel Proust, James Joyce, Virginia Woolf, William Faulkner, grup despre care se ştie că a revoluţionat literatura secolului 20, exercitând o influenţă covârşitoare asupra generaţiilor următoare de condeieri. Deci Kafka este un scriitor mare şi profund. Ori un scriitor mare nu se destăinuie cu una cu două, ci mereu invită la lectură atentă şi reflecţie adâncă. Frumuseţea acestei nobile îndeletniciri constă în aceea că la fiecare nouă lectură descoperi lucruri surprinzătoare: ba că recitirea unei cărţi îţi provoacă o negrăită bucurie intelectuală, acesta de altminteri fiind apanajul exclusiv al literaturii cu adevărat valoroasă, ba că gândirea şi simţirea artistică a unui scriitor ţi se dezvăluie doar prin focalizarea insistentă a lecturilor

Pag. 75


efectuate în decursul timpului din diferite unghiuri de înţelegere şi cu diferite stări emoţionale. Opera kafkiană se dovedeşte de-a dreptul inepuizabilă prin varietatea stărilor sufleteşti pe care le poate induce cititorilor, funcţie de starea psihică şi de gradul de instruire al acestora: de la emoţie şi încântare, până la dezamăgire şi perplexitate. Şi fiecare din aceste stări reprezintă în sine tot atâtea concluzii impuse de cărţile scriitorului praghez... Am căutat în cele două capitole închinate lui Kafka şi kafkianismului să îmbin fluenţa relatării cu rigoarea informaţiei şi analizei, iar din această îmbinare să rezulte un tot armonios şi atrăgător. Altfel spus, în prima parte am optat pentru varianta epistolară, atribuindu-i lui Kafka gânduri şi idei care precis că l-au frământat, dar pe care n-a mai apucat să le încredinţeze hârtiei, ori poate că a făcut-o, însă tocmai acele manuscrise au fost distruse. În cea de-a doua parte am insistat pe ceea ce în opinia mea constituie coordonatele majore ale kafkianismului, dat tot aşa, călăuzit de marea grijă să nu fiu greoi în formulare şi apăsător în excesul de rigoare, respectiv în opiniile comentatorilor citaţi. E clar că în asemenea condiţii aflate într-un relativ conflict, musai rămâne ceva pe dinafară. Deci, amintindu-mi eu după întocmirea celor două capitole că n-am apucat să scriu tot ce iniţial îmi propusesem, ce mi-am zis? Decât să peticesc ceea ce deja este încheiat – că orişicât, peticele se văd de la o poştă – haide mai bine să lipesc un apendice căruia, prin simetrie cu partea a II-a a cărţii, să-i spun tot Concluzii. Ei da, acuma pot să fac precizarea că romanul Castelul este esoteric (Procesul la fel) şi că structura sa nu este piramidală, ci circulară. Aşa cum deja am arătat, a fost o vreme când Kafka s-a arătat foarte preocupat de problemele muncitorilor. Faptul acesta se reflectă pe de o parte în critica vehementă adusă de scriitor mecanizării şi muncii neîntrerupte, iar pe de altă parte în compasiunea lui faţă de cei obidiţi. Romanul America se impune la acest capitol, îndeosebi prin dureroasa istorisire a Terezei despre mizeria cruntă îndurată împreună cu mama ei, după ce tata le părăsise pe amândouă, apoi despre cumplita disperare a mamei, încheiată cu sinuciderea ei sub ochii îngroziţi ai fetiţei. Citind paginile respective, gîndul te poartă de îndată la suferinţele micuţelor personaje ale lui Charles Dickens, la umiliţii şi obidiţii lui Dostoievski şi – de ce nu? – la teribila foame îndurată de tânărul Knut Hamsun, ce ne este înfăţişată cutremurător de precis în romanul autobiografic cu acest nume acuzator la adresa autorităţilor şi a potentaţilor vremii. Sau poate că profetismul de care aminteam a funcţionat atât de bine şi de astă dată, încât aproape că suntem tentaţi să credem că Franz Kafka şi-a prevăzut enormele privaţiuni din anii 1923-1924 – ultimii săi doi

Pag. 76

ani de viaţă, când diminuarea drastică a pensiei din cauza devalorizării monedei, l-a obligat să ceară ajutorul familiei. Iar ajutorul nu întârzie să sosească: unchiul său ce era medic, se grăbeşte să vină la Berlin, pentru a-şi îngriji nepotul grav bolnav. Din această întâmplare deducem că, în pofida relaţiilor încordate dintre tată şi fiu, familia nu i-a întors rebelului spatele, deci nu s-a repetat inumana corecţie administrată lui Baruch Spinoza de către familia acestuia şi coreligionari, deopotrivă indignaţi că el se încăpăţâna să caute cu dezinteresare adevărul, deşi fusese avertizat în chip ultimativ că printr-o asemenea alegere, riscă nici mai mult nici mai puţin decât excomunicarea din comunitatea evreiască şi din congregaţia oraşului Amsterdam. Ceea ce chiar s-a întâmplat nu peste mult timp, celebrul rebel Spinoza fiind văzut şi tratat ca un adevărat paria de către foştii săi coreligionari... Ei bine, chiar dacă distanţa în timp dintre cei doi iudei înzestraţi este de două secole şi jumătate (Spinoza s-a născut la Amsterdam în 1632, iar Kafka la Praga în 1883), prin urmare am fi ispitiţi să credem că moravurile (inclusiv cele religioase) s-au schimbat, lucrurile nu stau nici pe departe în aceste fel când avem în vedere lumea închisă a congregaţiilor evreieşti, “o lume adâncită în superstiţia, fanatismul şi ignoranţa celei mai detestabile”, după cum se exprimă contemporanul nostru Israël Shahak în uluitoarea sa carte Povara a trei milenii de istorie şi de religie iudaică. În paranteză fie spus, Israël Shahak s-a dovedit atât de tranşant şi vehemet în denunţarea fundamentalismului iudaic (folosea expresia iudeo-nazism atunci când condamna metodele israeliene de supunere şi oprimare a palestinienilor), încât ziarul Washington Post ia anunţat moartea, şi nu s-a mai dat niciodată vreo dezminţire în legătură cu falsul intenţionat publicat, nici măcar după ce “mortul” a mers la redacţie pentru a dovedi contrariul... Dacă Franz Kafka n-a avut parte de tratamentul la care a fost supus Spinoza, faptul acesta se datorează în mai mică măsură timpului scurs (timpul se vădeşte neputincios în societăţile fanatice şi închise), decât gradului diferit de înzestrare al celor doi pentru înţelegerea şi argumentarea chestiunilor iudaice. Copil fiind, Spinoza pur şi simplu îi uimea pe rabini cu subtilitatea dovedită la discutarea celor mai gingaşe probleme de religie, deci era de pe atunci privit ca un viitor mare rabin, pe când Kafka a început să se intereseze relativ târziu de problemele iudaismului, dar nu un iudaism pur, ci ca parte componentă a unui cocteil intelectual, compus printre altele din teoria cuantelor, teoria relativităţii, freudism, filosofie clasică germană (Kant, Fichte, Hegel), spiritism şi chiar teozofia lui Rudolf Steiner. De reţinut că Franz Kafka , deşi cu sănătatea la pământ, a înregistrat întoarcerea în familie ca pe o înfrângere... Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Boris MEHR

Brișca Pe poarta hanului din orașul N. intră o brișcă pe arcuri, așa cum au burlacii. Eu eram înăuntru și lumea mă confunda cu Cicikov. Am adunat suflete moarte cât mi­a fost po a. Am vorbit cu ele, am râs cu lacrimi, apoi ele s­au dus în cercurile iadului să­și ispășească pedepsele scrise în catastiful unui sfânt cu funcţie. Singurul care lipsea era Gogol, nu l­am zărit nici în Purgatoriu, că acolo merg doar catolicii, iar în rai este puţin probabil, dacă nici Pușkin, Dostoievski nu au avut viză de trecere. Poate o o pilă de la UE i­ar fi ajutat, dar am mari îndoieli. Brișca asta circulă de mult prin Europa și toţi se feresc de ea. Un trup se topește, se duce pe copcă, scoposul lucră, sorcovă veselă. Prea e lim­ fatic sistemul acesta, prea diplomatic se­ascund unii­n budă. Îmi ascult ceasul, pare o inimă, su­ flete multe se­ascund în pantofi, de când Agamem­ non și dumnezeiescul Ahile se dovediră doi cartofori. „Așa vrea Giovanni să mă sărute”, cârâie un papagal regal la Versaille, profesorul de yoga făcuse o școală de pitici în subsolul Rei stagului, în zadar îl căuta Dolphi, era noaptea ultimei zile. Flamura lui Genghis Han flutura de mult pe turnul central. Ce să mai spun de Heidegger. Ciuruit de viermi, el zace de mult într­o adâncă tăcere. Dar cuvintele sunt flăcări nestinse, indiferent de tem­ peratura de afară. Rolul lor este să aprindă totul. Nu te supune mâniei și mândriei, repetă Confu­ cius aflat în Salonul nr. 6 Doar între oameni găsești răi și prostovani, că așa a vrut Domnul, animalele sunt nevinovate. Chiar dacă hiena își mănâncă puii de foame. Demon șifonat, nasul coroiat, bucle în­ foiate, genial în toate, bietul Phileas Fogg a ajuns milog. Cât l­am iubit în școală. În șase zile, poţi să fii Dumnezeu nu poţi face o lume perfectă.. Dacă și Luna există datorită Soarelui, noi ce mai căutăm? Poate poezia. Hemopoezia? Cândva un om din Basra a vrut să vadă unde e capătul lumii. Nu a ajuns, timpul este mai al dracului decât spaţiul. Ab ovo, strigă mulţimea, abyssus abyssum invocat,dar calendarele, frate, Ghinea, valorează cât o cafea Moca. Horribile dictu, asta nu­i e joacă, comunicarea cu Tao s­a deteriorat, sună la 1930, raţiunea devine un surogat,arc, coardă, săgeată,act sexual pe dată. Orice acţiune este de prisos. Unii cred, alţii spun, mai în șoaptă, pe­ascuns, alţii strigă și mint, te lovesc, te străpung cu săgeţi otră­ vite, te ucid uneori, dar poetul mereu va renaște­n cocori,va renaște în frunze, în vântul fugar,în râsul copilului, fraged sugar, nu mă tem de minciuni, de sperietori, dacă Domnul e veșnic, nici poeţii nu mor. Mi­aș dori o ghilotină de uz personal, să­mi Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

pun capul sub mașină pentr­un zbor final, n­am iubit judecătorii ce nu știu nimic, îmi sunt dragi doar jucătorii, orice joc e­un risc. Uite că brișca a ajuns la han. Coborârea, dragii mei. Infernal.

Arta și artrita Oamenii se scoală d e dimineaţă pentru a se i n u i ziua, dar ce in dulce, nu­i așa? Când nu vom mai plânge din pri­ cina morţii, vom fi mai fericiţi , oare? Cugetând la tine, vei permite intrarea hoţilor în cetate? Cum fiul nu poate fi dușmanul tatălui, nici eu nu pot fi dușmanul lumii. Asta îmi spunea profesorul, dis­ părând cu câinele său în praful ridicat de o bascu­ lantă.Șobolanul este un animal inteligent. Ca și porcul. Nu știu, câinele o fi mai deștept? Peste toţi se află OMUL. Vorba lui Gorki – Ce mândru sună acest cuvânt. Parcă nu era Gorki. Un șobolan mă ronţăie de mai mulţi ani. Trăia cu speranţa, dar ea nu­i dădea nimic. Era într­o continuă luptă cu temerile, cu durerile. Ele erau mult mai puternice decât își în ipuise. Uneori speranţa venea și­l mângâia. Avea ipul mamei, dar mama era de mult plecată în lumea celor drepţi. A înţeles că totul este un joc pe care el nu știa să­l joace. S­a retras. Vine. ASplauze. Este un om înalt, plin de umor. Are o fire generoasă. Mulţi spectatori îl cunosc. Spectacolul durează două ore. Lumea se risipește. Intră în sala de mese, singur, el, actorul.Stă la una din mese. Mestecă fără po ă. Apare un reporter. Vin două femei de la bucătărie, râd, se bucură că­ l văd pe actor de aproape. Reporterul face o poză. Pentru posteritate. Fiara nu are întotdeauna blana zbârlită și colţii umezi, strălucitori, ea poartă uneori pardesiu bej, are o ii blânzi, cravată moale și nimeni nu ghicește stalactitele și stalagmitele ce­i străjuiesc abisul. Îmi este inima o aripă frântă, în frunte port o rană adâncă, sapă suflarea în aerul pur, trăiesc cu dure­ rea în plin huzur. În sfera de sticlă mi­e sufletul jar, doar întunericul n­are hotar, pe roata norocului sunt s ingiuit, de ce aștepţi, Doamne, să fii iubit? De ce aștepţi, Doamne? Sau nu mai aștepţi?

Pag. 77


Ioan BABAN

de­aceea pentru tine nu cred că va fi greu / să mă găseşti zâmbind pe­un ram de curcubeu…

MĂ VĂD PE MINE... mă văd pe mine însumi în viitor trecut descoperit deodată din pură întâmplare în măduva uitării unui copac de lut sau poala unei pietre ce­a fost cândva o floare; din cioburile­acelea un paleontolog va căuta să facă în ip şi­asemănare o reconstituire sau o fundamentare a unei teorii mai noi de­antropolog; şi eu, alcătuit din tot ce s­a găsit în straturile dense de rocă, de granit, mi­oi aminti de tine cum ar fi fost odată şi inima străve e va­ncepe iar să bată; iubirea pentru tine nu e o utopie ci o iluminare păstrată în vecie…

IAR O SĂ-MI SPUI...

CONCERT e linişte, doar un ecou mai stăruie în sală dintr­un concert finalizat recent considerat de toţi drept un eveniment cu largi reverberaţii în lumea muzicală; e­o linişte curată de dincolo de cânt rămasă parcă­n spaţii pătrunse de tăcere ca o încărcătură de jocuri în mistere ce­or fi descoperite în alt deznodământ; e­o linişte deplină ca după o furtună, în instrumente joacă o aripă de pace alegro, manon tropo, andante, ori vivace şi în iubirea noastră vor să se suprapună; în liniştea aceasta statornicită­n sală mă simt uşor ca visul în starea­i virtuală…

O MIE DE AMPRENTE mă poţi găsi oriunde topit în elemente, atunci când te frământă un dor de infinit; eu las în urma mea o mie de amprente pe lucrurile­aprinse în mersul ibzuit; se vor găsi desigur şi mulţi actori de bâlci care­şi consumă veacul în mersu­i de omidă, nu s­or opri o clipă la Sfinx ori piramidă, ca ventrilogi ai vremii îmbolnăviţi de gâlci; dacă din întâmplare un biet arheolog va căuta vreodată vestigii, argumente, urme de ve i iubiri, resturi de sentimente, îmi va găsi un capăt de suflet drept zălog;

Pag. 78

iar o să­mi spui, iubito, că sunt risipitor, că zvârl cu daruri scumpe în cele patru zări, să­mi satisfac orgolii mai ve i de muritor cărând într­o desagă o mie de­ntrebări; e­adevărat că zilnic mă simt îndatorat să dau din ceea ce poate nu­mi prisoseşte, dar ziua care trece din câte m­au iertat m­ar ţine încătuşat ca într­un cleşte de nu m­aş risipi puţin câte puţin; am visteria plină de micul cer senin care sfidează­ntruna nefericitul nor şi­l dau cu bucurie în seamă tuturor, că nu strângând la mine mă face mai bogat, doar ceea ce­mi lipseşte din ceea ce am dat…

E-ATÂTA DOR ÎN MINE... e­atâta dor în mine că nu ştiu cum să­l port; mă clatin sub povara din dimineaţa lui; mi­ar trebui pentru vecie­un paşaport, să­l saturi de privelişti prin ţara nimănui; e­atâta dor în mine din zori până­n amurg că zac uitat de vreme sub coasta lui zidită, nisipurile toate din reci clepsidre curg ca un ocean aprins de lavă otrăvită; e­atâta neputinţă în aripa de zbor că şi în vulturi plânge un cer de înălţime; în galaxii se face târziu ca într­un nor privit cu nostalgie din neagra adâncime; e­atâta resemnare în geamul infinit încât mă simt un strigăt în mine prelungit… Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Dorina ŞIŞU

Am devenit poate am devenit fără timp de recunoaștere sau așteptare sau altceva mult mai descoperit și mult mai de sine manifestele se scurg printre degete distanţa separă imagini nevăzute iar tu spui că mă cunoști fără să­ţi aduci aminte de mine puncte inversate prin cioburi dansează în vârful cuvântului tău lucrul cel mai obosit e capătul unui nou început cu mâinile goale o foame de viaţă o sete de neștiut doar pașii făcuţi în gol ţin viaţa la verticală

Regulament de formă

o i prăfuiţi și miraţi alunecă obositor pe bulevard un coș de gunoi lenevește sub cotul prostituatei cerșetorul o susţine cu o ţigară scrumul e luat de vânt și vorba pensionarului de la ziare vremuri grele, vremuri tulburi, vremuri apocaliptice totul ne omoară așteptăm să murim uite un rânjet pe faţa mortului alunecă piatra umedă printre degete la un pas de noi așteaptă noaptea să ne lovească cu semnele de întrebare aberaţii de genul cine sunt unde sunt unde merg la ce mă gândeam acum cinci minute de ce nu dorm de ce dorm lovim digul cu propriile aripi negre de praf și rupte de câini căutăm ipul luminii ca pe o mântuire când noi abia pășim surzi și iori mincinoși și apatici hoţi și drepţi hai să ne scriem Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Decalogul iubirii Decalogul minciunii al vieţii al morţii apoi să ne privim în oglindă și să vedem ce rezultat final ne plânge în prag

Nu am lăsat nu am lăsat vântul să caute ploile nici pasiunile să mă găsească nu am lăsat iarba să­mi atingă tălpile nici roua să le sărute nu am lăsat timpul să mă găsească nici firescul pe răni să mai calce nu am lăsat gândul să intre în suflet nici inima să bată firească m­am aplecat spre pietre cu mine și­ai răscolit lumina prin noapte

Am înțeles am înţeles că desenul unui strigăt are forma întâmplării am înţeles că dilema e iar lacrima că domină noaptea visul că avem amănunt în destin vinovat cu noi şi vântul se în ină ploii doar praful rămâne să ducă în pământ amprente de oameni şi de nevoi ţi­aş spune că cerul e firesc în prezent că norii se ridică din o ii noştri am înţeles că veşnicia există în doi

Pag. 79


Eugen EVU

din smulgere, prin starea de zbor Al inimii psalm niciodată nu piere Stoarce Sophia din fagure miere Esenţa de leac şi himere.

Baladă Deodată, Timpul prăbuşit în sine Se reumplu de sinele­mi căzut Cum n­am fi fost; şi anonimul Nime Primindu­şi trup, trezirea­i l­a durut „Din miez spre margini vine vindecarea”. Cântau ecouri, ca­n geneze, Marea Îngenun ind în acalmii de­o moarte. Eram cum nu eram. Un semn de carte O imortelă, vis de libelulă Al dăruirii tale, hierodulă.

Colind laic Baladă De leac înnebuniri se iar perindă Prin suspendata frunte, ca oglindă Ca să transpară şi să Te cuprindă. A gemelarei, antică sorginte, Scutură­n moarte fructul care minte. Incestul sacru tace­n stigma sorţii: Înnebunirea cărnii­n joc fierbinte de frig arzând ne lecuie­n proporţii

..... Colo­n sus din jos, ahai! Iadu­n rai, omului plai... Fost­am să mai fim? Veniţi Ori aduşi şi­mpământiţi Prestă spinii dînfloriţi Prunci din Flori al Ceriului La marginea lumei... Leroi­ Ler şi­al Mumei Rană­n bezna adevărului.

Tahiograme Eterna Utopie­nvie morţii? Doar Mama Noapte ştie, ­ prag al sorţii. Mai sunt? Mai fi­vom? Sfântă utopie! Prin glorii ce ne sting, ne reaprind­ Al dezdumnezeirii nefiind.

Aumbre Matca vântului orb de seminţe Arde pe elizeele poemului meu Jarul celestei purpuri, căzută­n credinţe Prin care aiurînd ne trezi Dumnezeu. Roze­ nevroze, voi mantrice gnoze Din melos străbun râd prognoze Circadice metempsihoze Ambrozii aumbre, elitre Pe somnolenţe de maci, spic de cifre, Printre grilaje, corinthice rune, Dintre răsărit şi soare­ apune În timpul cel mic, al duratei, cocor,

Pag. 80

Vid avid gravid de El Cum de şarpe­un caducel. * Ameţitoate poezii Zvon al pădurii aurii, Străbună, sacră­n veci­vecii Cum ghinda sub stejar plesni Din Aina Daina...Spre­ a mai fi A deveni, a deveni...

Pasărea Haar Acea pasăre prea­ înaltă plutind Sub care inima ta se mai zbate Numele şi­l cântă parcă murind. Fără să ştii aici, aşteptând, De ce­şi caută ea cuib, săgetând Din amurg înstelat, săgetând Fruntea boltind în Cetate... Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Silvia BITERE

3. poetul umblă gol puşcă prin el evadarea deţinutului reprezintă partea în care părăsesc romanul o femeie îşi ia rămas bun de la un prieten (batistă din borangic) apare moartea şi după moarte apar flori pe morminte (batiste din borangic) păsări de unică folosinţă cântă apoi zboară vin alte păsări altele şi altele şi zboară cerul prinde culoare pe pământ departe pe o câmpie deţinutul e liber iar poetul crapă pe foaie crapă într­o călimară cu cerneală bea din cerneală din venele lui un pahar, două, trei durează în timpul acesta mai scrie despre: fluturi, mirese, Alina, Denisa, miresme. e fericit e gol puşcă în el capul capătă forma unui tobogan prin care toate gândurile lui alunecă în piscina cu cadavre e rece se doarme să nu deranjaţi poetul are nevoie de somn

2. buletin de Constanţa, dubla 14, parcul Tăbăcăriei azi banca din parcul meu este un oraş cu trepte neobositul meu oraş cu trepte peste care îmi las urma de melc capul ­ cutie imensă de carton degradabil prin care văd leagăne, cărucioare, biciclete, multe legume, munţi neobosiţii mei munţi şi pe tine, mereu tu, cum ai putea să nu? pe tine aruncat în coşul de bas et râzând în zbor de cioara care tocmai ţi s­a ghemuit în fular hei, hei, să nu­mi spui tu mie că dinţii au forma buzelor o, să nu­mi spui pe nume că uniforma ta de aviator este uniforma lui DiCaprio să luăm pauză zece minute să ne în ipuim că eu sunt dresor de oameni iar tu idealul şi vrei să îmblânzesc păpuşile din cârpă nu sau hai, mai bine să nu ne mai prefacem suntem amandoi două marionete legate de aceeaşi sfoară Dumnezeu ne face semn de sus să vă aprind lumina? sunteţi amabil ­ zise clovnul din stânga noastră lui Dumnezeu aceştia doi au mai trecut prin asta şi­a strâns în făraş oraşul cu tot cu bancă Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 81


Luminiţa AMARIE (Anglia)

Eu amintiri mai am doar despre noi Şi sufletu­mi învie doar cu gând ­ Că mi te vei întoarce ... tu şi ploi Şi­ai să mă vezi tăcută aşteptând Doar tu îmi mai rămâi pe frunte cer Şi ipul meu doar ţie­ţi va zâmbi Am fost o taină scrisă în eter Tăcerea mea ştia a­ţi mai vorbi Tu mi­ai rămas culoare şi senin Eşti marea mea izbândă: te­am iubit Tăcerea fără tine­mi este in Dar vreau să ştiu că­mi eşti azi fericit Eşti cântul meu la vreme de răscruci Eşti viaţa mea din orele pustii Eşti crucea ce o duc sau ce o duci Un clopot din luminile târzii. MUGURII SINGURĂTĂ II EU CU MINE Azi nu mai am nimic decât o carte Şi poate­o pată mare de tăcere Din mine rău şi bine face parte Unde e zâmbet este şi durere Acum sunt singur, singur printre oameni Ce se fălesc şi uită ce­i iubirea Căci doar culegi mereu ceea ce semeni Din noi atat rămâne: amintirea Mă plimb ca o stafie gri prin ceaţă Mă mir de­atât de multă frumuseţe Atât de mult ne pierdem fără viaţă Şfârşitul ciunt ne dă mereu bineţe Mi­e bine­acum căci am nimicul Aşa bogat mă simt: „trăiesc iubireaʺ Mă simt mai bine când de­un fel ridicul Îmi spune lumea: „eşti pierdut cu firea” Nu vreau nimic, poate o altă carte Cu care să­mi împart singurătatea Căci eu între mulţimile deşarte Nu pot trăi iubirea sau dreptatea. AMINTIREA TA Eu azi de trăiesc, mi­e sufletul mai greu In tine am rămas, dar nu răsar Cu tine zbor; prin tine simt mereu Doar tu­mi rămâi beţie şi altar

Pag. 82

Nu cred că mugurii singurătăţii pot fi sterpiţi speranţa e ca o iarbă rea dacă te laşi posedat de marginile ei Într­un final urma urmei e cea care rămâne încrustată în inima ta şi un puls înceţoşat scrijelit şi amărui (de toamnă arsă de cer) Dacă oamenii ar fi frunze pământul ar plânge mereu durerea inimilor frânte Durerea o luăm cu noi în mormânt mă întreb dacă sufletul dacă sufletul ......................................... îşi duce crucea precum toamna frunzele Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Marina-Raluca BACIU

Testament pentru viaţă Voi renaşte din suferinţă, îmbrăcată cu versuri Şi­mi voi face din lacrimi hohote de râs, şi poezia se va renaşte, pentru că eu am râs în nişte versuri naive din cauza ta.

Uşile S­a mai în is acum o uşă în ritmuri blînde. N­au uitat să lase eile. Dacă mai intră cumva cineva, să­şi lase oasele de sticlă la intrare. S­a mai în is o uşă. încă trăieşte o fîşie de lumină sub umbre, şi pîndeşte uşile care se redes id.

Infuzie M­am înecat în idei şi în virtualul “tu”. Ceai mahmur, trezit din lumi adormite. Mi s­a terminat ceaiul, privesc ceaşca goală. Atîrnă în plic putrezitul praf de stele. “Sunt singură” şopteşte ceaşca goală, adormită şi ea în deziluzii.

Aşteptare Se poate ca sfîrşitul să fi fost ieri. Şi azi să trăim o halucinaţie post­mortem, în timp ce un cer ne înghite şi ne îmbracă sufletele în nori. Se poate ca sfîrşitul să fie mîine, aşteptînd după un colţ să des izi uşile. Sau… cînd şi refugiul s­a declarat ateu, Nu­ţi mai rămîne decît să stai şi să aştepţi sfîrşitul… Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Care e iar azi.

Lecţia de limbi străine E adevărat, cunosc Limba Lunelor. Am învăţat­o demult, în cărări de peste drum, În timp ce eram ascunsă după ipuri oarbe, senile. Ele m­au învăţat ce e viaţa şi moartea. Şi că, numai în limba lor, Ele sunt sinonime perfecte. Când mi­am dat examenul, Am conjugat la tablă, Verbul „a iubi”, Dar m­am blocat iar la persoana întâi. Brusc mi­am amintit: Dacă Viaţa şi Moartea sunt sinonime, Atunci şi Iubirea e soră cu Ura, Născute de o mamă­ Inima­ cu patru pântece, Pulsând roşia viaţă prin mine. Am reuşit! bifez în CV încă o limbă: Dialectul Inimii.

Definiţie Versuri, căutând lăcaş, poposesc în talpa mea dreaptă. Des id uşa pielii, ieşind spre roşie lumină...

Pag. 83


Melania CUC

Sezonul

Mapamond S­au zaharisit ziarele în vitrină. Femeile și bărbaţii îşi fac plinul la benzină Și limuzina e gata să ne poarte încă O generaţie de jenși rupţi în genun i. Fierbe la primus ceaiul de soc Și miroase în jurul orașului A batalion asudat de pifani. Mane inele, proapsăt date cu ruj, Nu mai așteaptă scrisoare în plic cu parfum. În rutina zilei mele de naștere Pregătesc umerașele pentru ro ii de vară. Pun nasturi de alamă Și trag tivul dantelei mai sus de genun i. La o mașină Singer și cu smalţul sărit Am cusut drapel din șorţul în care Mama căra borcanele de zacuscă. Mi­a amorţit palma așezată pe gură Și fata din vecini continuă să planteze Bulbii freziilor ce vor înflori în decembrie. Suntem fericiţi. Doar cele câteva evenimente din pagina a 6­a Și­au ţuguit buzele, Sorb zgomotos din fiertura În care Coţka de otravă plonjează Ca în piscina Hotelului X Umbra unui bărbat din mileniul trecut.

Pag. 84

Peste cabaret se lasă O dimineaţă răgușită și cu albeaţă la o i. Mahmură este și tejgheaua cu pahare murdare Și locul unde am exersat nonstop Cu or estra de swing. Până la noaptea următoare E timp bere et Pentru a ne muta cu toţii În cartierul de Vest. Fumăm cu iștocul ascuns în palmă Sub podul peste care Pantofii dansatoarei exotice Caligrafiază arabescuri pe aer. Pe urmele nopţilor albe Trec bărbaţii, În negru și cu pălărie fără calotă. La urma urmei, Toată casa mea este ocupată De calabalâcul pe care l­am adunat în viaţă. Vând la licitaţie publică Recuzita de scenă Și linguriţa de alpaca, Tot obiecte dragi mie Și de care Absolut nimeni în lume Nu mai are nevoie.

Spectacol Am revenit la locul de întrecere. Des și untos este gazonul pe care Campionii trebuie să joace biliard Fără să lase scame de cretă Pe hainele cu care au fost la biserică. La cofetărie, spital și la universitate Rebelii mei au depus armele. Curge mierea și laptele de bivoliţă Printre degetele toboşarului angajat pe viaţă Să anunţe viitoarea victorie. Lovesc și eu din metacarpiene peste pielea mortului. ­ Este un fel de coridă, îmi spui Și coloseumul e plin o i cu eșarfe de muselină roz. Femeile își rod la sânge oja întinsă pe unghii. Bărbaţii fluieră, înjură și plescăie din palmele Cu pete aurii de tutun. Printre încălţările noastre neastâmpărate, Matadorul caută bumbul de aur căzut din surtuc. Frica urcă, urcă pe genun iul Care tremură ca un aspic într­un restaurant franţuzesc.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Petre Ioan CREŢU

Poemul de sâmbătă e dimineaţă dar mai ales e sâmbătă aici sâmbăta e o zi specială asistentele nu mai târâie după ele cărucioare cu seringi perfuzii pansamente sterile morfină îşi fâlfâie halatele lor albe străvezii într­un zbor lin se preling printre paturile bolnavilor pe care­i mângâie pe frunte îi sărută pe tâmplă trist prin salonul nostru mai trece şi moartea bălaie des ide uşa şi ne face bezele dar n­avem timp poate nici stare e sâmbătă cum îţi zic ne îmbrăcăm pijamalele de gală noi bolnavii şi ieşim încolonaţi pe balcon să privim marea lacomi şi tâmp aşteptăm să ne străfulgere sufletul fiorul ei clasic ca şi cum am primi împărtăşania din urmă murim repetat cu fiecare clipă cu fiecare val încolţit de umbre cu degetul în sevraj desenez o floare pe geamul murdar mă caut întruna ca să mă pierd sinucigaş câtă plăcere poţi găsi în neputinţă poate­n ratare cine mai poate şti urletul lupului alb îmi stă de­o veşnicie în gât nici nu mai sunt în stare să mă aud tânguit îmi sfâşie doar tâmpla prelung încă mai e sâmbătă totuşi cum îţi spun gândacii mărşăluiesc mii se scurg pe gresie şi zid am prins unul şi i­am zis vasile gândacul vasile pe care l­am ţintuit cu­n bold şi l­am pus la păstrare între parantezele crăcănate dintre noapte şi zi dintre mine şi cel ce­mi poartă numele şi răstignit pe­un pat de spital aburit în fiecare zi îi dau firimiturile clipei ospăţului divin

Poemul de marţi prin geamul murdar sufletul meu vede o lumină ciudată ceva între verde şi mov, soarele cumva agăţat biciuia marea c­o mie de suliţe parcă ploua cu stropi mari ploaie de vară ­ undeva, nu departe de mal, delfinul meu albastru îmi făcea semn cu aripioarele, eram la etajul al treilea al spitalului într­un scaun cu rotile care nu era al meu dar era comod şi priveam marea beam o cafea şi trăgeam cu nesaţ din ţigară, undeva în mine se­auzea muzică Deep Purple parcă Fools ţin o ii în işi ce joc de lumini şi­un surâs răsare timid mă pregăteam pentru operaţia ce va urma o operaţie uşoară pe creier uită­te la femeia asta cum stă pe malul mării blondă şi­mi decupeză fotografia pieziş din ziarul ăla ve i din celălalt secol şi nici nu am habar la ce i­o folosi face un foc din ziarul rămas îşi lipeşte fotografia mea pe tâmplă şi dansează tropăind pe nisip deodată se­opreşte, o vrabie tocmai a căzut din cer moartă, o ia şi dispare în neant ­ a venit o asistentă şi mi­a spus ca s­a amânat operaţia pentru joi.

Pieziş de-a lungul unui gând întotdeauna mi­a plăcut să mă uit la tine pieziş aşa într­o dungă de verde şi mov o armată de degete fierbinţi mă cutreieră eamă­mă iar aripa­ţi gheară sângerie se făcea părul fuior de cânepă uitat într­un colţ de suflet pierdut te­nţepam c­un cui ruginit în o iul sfârşit ori îţi scrijeleam numele pe tâmplă femeie ircită sub sărut umbră strivită sub frunze cum treceai tu subţire şi înaltă cu strada în piept nălucă fulgerândă pietrele se fereau să nu te doară pasul ­ până şi în somn se face ziuă Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 85


Ion Gheorghe PRICOP dreptul de veto, ci vântul să­mi mângâie părul, cărarea picioru­mi sărute!... Altceva, ce se mai poate cere unei decizii ş ioape de­a exista cu orice preţ? Să fiu lăsat singur, barem cele nouă luni conturul să­mi prind, şi soarele, sub formă de pântec sau de coiţe roşii, apoi, cele câteva zeci de mii de metri cubi de aer neviciat, întru învirgulată rostire…

Eliahor

Din o i, dedeo i, umfle­se ca măciuca, plesnească­i mâzga, descântece, de uitătură, de făcătură, de sânge pe nas, de geană pe brusture, nu era bine deloc, şi subiect, şi obiect al privirii, şi­atunci s­a născut Eliahor, precum Eva, gură din mine şi piele din mine, o coastă, două clavicule şi două jumătăţi de sprânceană

Rod de viaţă nouă Precum vulturul pe iepure, pândeşte O iul forma – însăilare ciudată, socotită drept pled de hoinarul în care mult place­mi să lenevesc; mă trezesc punct în punct, privit, injectat de o rază, mai iute ca săgeata vine dorul luminii spre mine, ce nu­s decât bănuiala­ntrupării… Răsfăţ al unui mare proiect, făcut de mama naiadă în dragoste cu temerarul Principiu, arătare diformă, de­a buşilea­mpinsă pe elipsă de canură, inconsistentă plutire, anapoda trasă de păr la întuneric, de­un firicel de melasă… Ce­aş mai putea fi, la capătul de sus al vieţii, decât monadă a somnului, potricălită de amnioticii zăluzi ce dau consistenţă maternului? Câtă linişte şi împăcare în actul negratuit al facerii mele, atât drept de control în destin mi se trece…

Cosiţa ţi­o leg, Şeherezadă, albastro în basm, fată a purului epic! Cu nasul aburind de eres, îmbată­mi trufia mandatului cu o poveste credibilă, în care vrăjitorii şi spânii să n­aibă

Pag. 86

m­a costat, dar era fratele meu geamăn, fiul meu, şi moşit tot de ursitoare­mbătate­n desene, parcă erau fetiţe la grădiniţă, madmoaselele, tot muiau în căniţe cu apă culori, şi strigau la mine, prototipul de om, care­ţi place? şi acesta, şi acesta, şi acesta, toţi sunt după tine citire, şi eu ziceam, numai cel cu sufletul meu, şi cu visul meu, cel cu mirosul meu, şi cu îndoielile şi convingerile mele, tocmai asta­i problema, ziceau, Eliahor va fi altul, adică tu, un altul, nu se poate, am ripostat, din aceeaşi carne, din acelaşi sânge, ba da, cel în care să poţi să te vezi cu adevărat, căci privirea ta, în tine, de sine, nu­i suficientă, tu eşti tu şi ceilalţi, tu şi celelalte, ori Eliahor asta va face: va observa pe tine din celelalte, tu cu interiorul, el cu exteriorul, el drumeţ, cu picioare de căprioară, vilegiaturist potricălind buzunarele lmii, tu doar cu tine, răsucit în tine, cu mâini şi tălpi atrofiate, stat, astfel, în afara exerciţiului fizic, şi devenit

frumosul fără corp, doar spirit, adică abur, adică dimineaţă, de fapt culoare de cer pe vreme de dimineaţă, respiraţie, de fapt vânt, şi intesenţă, adică acea lunecare de la un centru la centrul acestuia, şi de aici, la centrul centrului, şi tot aşa, frate, până la O iul­O i, adică Dumnezeu…

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


Ana Maria GÎBU

ORA DE PICTURĂ când amestec albastrul din o ii tăi prin lumina bobului de grâu hrănesc iarba adormită sub omături celelalte culori nu le arunc le aşez în palme la întâmplare mângâi obrajii răsăritului zâmbind apusului care aşteaptă la rând cu albul de la ţărmul zilei aprind noaptea îmbrac visul de ieri în şuviţe din curcubeul lui mâine să nu fugă îl fac semn de carte

PACT am promis întunericului jumătate din suflet în s imbul libertăţii mi­e sete iar vreau să­mi despotmolesc singură calea spre fântână sunt pisica sălbatică legată cu lanţuri de mâinile tale cu ghearele vreau să­ţi scrijeleasc oasele prin carnea de nimic nu ai altceva de făcut decât să mă urmăreşti m­am săturat de basme promisiuni îngenun eate poveşti cu prinţi minciuni în amurg dau sufletul întreg şi reiau viaţa de la capăt să fiu cine sunt

CAUT ALB PRINTRE RAMURI mă strigă amurgul ghem de cuvinte

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

aruncate la întâmplare din tăceri rănite iau acasă visul salvat îl ascund sub prag de lumină când să adorm se plimba de colo­colo voia liber vorbesc în şoaptă cu ră ita şi guguştiucii reveniţi pe margine de pervaz îmi făceau din aripă o iul inimii a descifrat semnez aşteptarea pe cuibul unde se va roti iar viaţă

EŞTI CU MINE nu umblu singură printre umbre niciodată am în is dragostea în tâmple să n­o pierd când întunericul mă ajunge o eliberez am eia în buzunarul stâng iau şi lumina o ii spălaţi de noapte o ascund în liniştea fiecărui asfinţit

Pag. 87


Mariana Zavati GARDNER (UK)

CONFERINŢĂ DE FAMILIE ­ Nu vreau să iau prânzul cu buldogul! Elena îşi trage scaunul aproape de cel al lui Victor, a cărui faţă se luminează. Îi atinge buzele. Mosoare de ploaie lovesc ferestrele curbate. ­ Trebuie Elena! ­ N­are rost să ne grăbim, Victor. Una din dumini­ cele astea, aş vrea să lenevesc în pat. E ca oţelul afară! ­ Hai să discutăm la rece! Elena îşi adăposteşte bu­ clele blonde sub braţul bronzat al lui Victor. ­ Să fim realişti! Nu vreau să merg nici in ruptul capului! Nici într­un caz! Nu după dimineaţa asta! Mă tot dirijează! Cu hotarârile ei de guvernare a casei! Elena se pierde în ploverul lui din bumbac. ­ Suntem faţă în faţă cu o problemă serioasă! Încă o oră până la prânz! Îi exploră absorbit rădăcina nasului prin o elari. ­ Te simt enervată. Hai să considerăm situaţia cu mintea limpede. Victor apucă biscuitele orfan rămas în cutia din carton de pe măsuţa de toaletă şi­l ronţăie cu po ă. ­ Au! Cred ca mi­a căzut plomba. ­ Victor, trezeşte­te la realitate. Trebuie neapărat să ne mutam. Cât se poate de repede. Tropăie peste demnitatea noastră. Nu vezi cum se poartă cu Co­ lonelul ca şi cum i­ar fi valet. ­ Imi dau perfect seama că trebuie să luam imediat o decizie, iubito. ­ Victor, am ajuns dincolo de cuvinte. Să fim rea­ lişti. Trebuie să scăpăm de aici. Să ne eliberăm de prânzul ei duminical! Ai privit­o cu atenţie? Arată ca un linţoliu în basorelief pe o stelă. Vocea Elenei strangulează strâns aerul.

Pag. 88

­ ...un ou spart împrăştiat într­o capsulă a timpu­ lui... te înţeleg perfect, Elena. ­ Îi conectată cu întreruperi. Să fim realişti. Nu pot să sar la fiecare mo al ei, numai pentru că­i sun­ tem iriaşi! M­am săturat! Sunt prea obosită la sfârşitul fiecărei zile! Ce sugerezi Victor? ­ Problema este că... suferim din lipsă de timp... după orele nesfârşite... cu pacienţii din spital! Sunt sigură!... Sunt convinsă că vom găsi ceva potrivit. ­ Victor, cu lipsa asta acută de locuinţe?... să fie cel puţin o cameră cu vedere la gradină, într­o casă cu baie... un loc unde să putem dormi până la prânz dumineca! Ca aici, dar fără... ­ Vreau să­mi trăiesc viaţa fără Doama Ghervescu! E posesivă şi mereu nemulţumită! Mă bagă în boale cu atâtea amintiri întemniţate... Vorbele Ele­ nei i se coaguleazăîn gât. ­ Mă bucur că nu mi­a fost directoare la liceu! Vreu să revin la Iaşi! Numai dacă nu se pierde subit... astfel... vom fi cu toţii feriţi... Privirea lui de oţel îi arde tapetul. ­ Nu vorbi aşa, Victor! Suntem medici. Trebuie să fim înţelegători! Pretind ca nu te­am auzit pronun­ ţând aceste cuvinte. Cand am mers la baie dimi­ neaţă, m­a încolţit pe palier... Colonelul se lupta deja cu maşina de gătit, camuflat strategic de o gră­ madă de prosoape de bucătărie, iar un morman de crătiţi i se urcau în faţă ca o piramidă. ­ Ea ne face să ne simţim consumaţi de vină! ­ Elena, Victor... Elena, Victor...! ţipă strident o voce ca glaspapirul de partea cealaltă a uşii. Un ciocanit greu reverberează prelung. ­ Elena, Vicotor... Coborâţi imediat... este Colone­ lul!... repede, repede... strigă glasul apretat din spatele uşii din stejar bine lustruite. Elena şi Victor tresar. Se privesc vinovaţi. Ies din dormitor şi coboară scările câte două odată. Colo­ nelul, lat pe canapea, cu faţa hâită, gâfâie ca un câine de curse. Doamna Ghervescu îi freacă mîinile şi în eieturile. ­ Repede Elena... ieşi în stradă şi strigă o birjă! Or­ donă Victor. ­ Domnule Colonel, unde vă doare? Victor îi ia mâna stângă şi­i caută pulsul. ­ Îîîî... Colonelul se luptă să pronunţe, dar limba­i alunecă şi se dizolvă în dantura falsă. ­ Domnule Colonel, mă auziţi? Puteţi să zambiţi, vă rog? Ii cere Victor. Gura Colonelului rămâne ri­ gidă, colţul buzelor afundate spre stânga. Mintea­ i este înămolită în vise muşcătoare despre vânătoarea ursului, un urs care se ascunde în tufi­ şuri uriaşe. Visează?... despre ursul, un urs al nop­ ţii, de tip arle in pe care nu­l poate vedea printre tufişurile dese. Parcă vine şi se duce... într­un vis Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


despre cum să vânezi ursul după manualul ingi­ nerului silvic. Visează un vis despre un vulpoi prevestitor de rele? Sau este un vis despre sfârşit? Doamna Ghervescu nu mai radiază autoritate. Pri­ virea­i confuză se deplasează de la faţa Colonelu­ lui la cea a lui Victor, ca şi cum ar privi un film mut. Se simte încordată şi tulburată. Fata ei este ci­ zelată ca în marmură. Se simte pusă în priză. Elena aranjează perna pe care Colonelul îşi odih­ neşte capul fără vlagă, cu pielea inflamată. Îi scoate pantofii şi­i masează tălpile pe când Victor îi ridică capul usor şi încearcă să­l facă să înghită o tabletă de aspirină. O ii Colonelului rămân în işi aban­ donat condiţiei sale. ­Ce­o fi cu birja? Şopteşte Victor. Corpul Colonelului se frământă în fermentaţie in­ tensă cand sufletul lui prins în capcană evadează pe furiş în faţa o ilor lor. Doamna Ghervescu apucă ca în ghiare mâna Co­ lonelului şi încearcă să­i vorbească la ure e. ­ Nu am puls! Şopteşte Victor. ­ Doamna Ghervescu, îmi pare rău dar nu mai putem face nimic pentru Domnul Colonel. Îmi pare atât de rău. Cu inima inuită, Doamna Ghervescu­şi ridică faţa unghiulară spre Victor, respiră profund şi pro­ nunţă cu glas egal. ­ Viaţa Colonelului a fost ordonată în ore bine de­ finite şi precise, ca feliile tăiate de un curţit ascuţit. Scrisoarea pe care a primit­o ieri este de vină. Spune aşa pe măsură ce se calmează. ­ Doamna Ghervescu, să vă fac o cafea sau un ceai? O intreabă Elena cu lacrimi în o i. ­ Dacă vrei, un ceai, te rog. Îi răspunde Doamna Ghervescu cu faţa ca cizelată în marmură. ­ Nu­l găsiţi că arată foarte bine? Ploaia contaminează vegetaţia grădinii. Mesajul ei ud pătrunde înăuntru prin uşile des ise dinspre grădină şi zăboveşte pe par etul din stejar.

DE VÂNZARE Paranoică, aşa te percepe toată lumea, dragă! Trebuie să te calmezi. Nimeni nu te persecută. Pri­ veşte situaţia reală. Revin­o la realitate și toate cele acumulate se vor rezolva. Dormitoarele din casa ta au atâta mobilă şi tablouri în ulei că dau un aer de claustrofobie și asta nu se face pentru o casa deco­ mandată gata de vânzare. Timpul este de esenţă în acest caz! Dar va fi dificil! Trebuie făcute multe mo­ dificări, fără discuţie! Atmosfera din casa lor, ca s­o spun fără ocolişuri, este ciudată, tensionată, pentru că dânsa a insistat să cumpere douăzeci de metrii de Parrama%a. Între dânsa și partenerul ei, care este paraşutist de profesie, s­au ivit mici ne­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

înţelegeri atunci când au cumpărat această ţesă­ tură uşoară din lână și bumbac pentru a recapitona canapelele și fotoliile din camera de zi. Dânsul a insistat pe benzi paralele egale, dânsa pe o tesătură netedă. I­am spus direct, fără menajamente, că tre­ buie să se re­angajeze cu viaţa reală. Mai întâi, dintre toate, trebuie să renunţe la soba cu parafină pentru că afumă casa întreagă şi face redundantă încălzirea centrală. Mai ales că, proiectează familia noastră ­ care este de ani de zile un model de excelenţă în comunitate ­ într­o lu­ mină proastă, mai ales pentru posibilii cumpără­ tori de locuinţe. Dânsa trebuie sâ înţelegă că vânzarea unei case necesită manevre delicate și specialişti cu înaltă ca­ lificare, în special atunci când expui casa la paradă. Ceea ce a devenit clar când agentul imobiliar a venit să le viziteze casa şi să o preţuiască. Uimit, acesta a arătat cu degetul numărul de cuști care adăpostesc un numar mare de papagali multi­co­ loraţi. Agentul imobiliar a părăsit casa imediat în timp ce dânsa a făcut o criză de isterie. Ei bine, am avertizat­o că trebuie să revină la realitate, pentru că, a vinde o casă plină de animale sălbatice nece­ sită cel mai înalt nivel de plănuire şi ordine. Dânsa a invocat o mulţime de scuze și iar și acum ­ după doi ani buni de efort din partea tuturor ru­ delor, a prietenilor și a numeroşi agenţi imobiliari, care au mers la medici cu stres după ce au fost în contact cu dânsa ­ casa rămâne tot de vânzare! Mă întreb cine este de vină? Dânsa mai insistă să păstreze câte un paravan pictat cu papagali în fiecare cameră! Cum că­i amintește de călătoriile din tinereţe. Cine este de vină că bunica ei paternă a lăsat atâta bănet, pe care tatăl dânsei, într­o fază romantică, i­a eltuit în călătorie după călătorie, după călătoria! Iar dieta dânsei, din legume fierte la abur care­ţi urează „bun venit” de îndată ce se se des ide ușa de la intrarea in casa, este fără doar şi poate menită să inspire pe orice cumpărător serios să fugă cât îl ţin picioarele. I­am atras atenţia şi că parapetul, pe care par­ tenerul dânsei l­a construit din cărămizi reciclate în partea din faţă a casei, va trebui demolat: e la mintea cocoşului că locuinţele moderne nu au ne­ voie de ziduri de apărare precum castelele medie­ vale! Ei bine, cum poţi să o faci să înţeleagă realita­ tea? Nu­s sigură că dânsa şi paraşutistul au ajuns la o concluzie satisfăcătoare, dar de un lucru sunt sigură că va fi extrem de greu să vândă casa din motiv că dânsa este cunoscută tuturor agenţilor imobiliari din judeţ drept un client para­ noic. ʺ

Pag. 89


Octavian LUPU

J„Breaking News” pe Înţelesul Tuturor

„Cineva care nu înţelege despre ce este vorba, prezintă altuia care nu ştie, ceva ce nu există.” (Citat din „Mic Tratat de Pse­ doInformare”, operă cu autor necunoscut, dar mereu de actua­ litate) Cineva care nu înţelege despre ce este vorba ... Reporterul se afla la faţa locului. Nu înţelegea exact des­ pre ce era vorba, dar evenimentul trebuia să fie surprins în direct. Dacă rata momentul, atunci nu se ştia când avea să se ofere o nouă ocazie pentru o transmisie „de ultimă oră”. Cei aflaţi la faţa locului nu ştiau exact ce se întâm­ plase, dar fiecare îşi dădea cu părerea după cum i se părea sau după cum auzise de la alţii.

“ În final, reporterul îşi finaliză activitatea de colectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de către participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să ude până la piele chiar şi pe cei mai îndârjiţi să rămână în frigul de afară pentru a putea oferi detalii despre ceea ce credeau că se întâmplase.În câteva minute locul deveni pustiu, aşa cum fusese şi înainte de venirea carului de reportaj ”

Pag. 90

Un scurt „Vox Populi” şi în câteva minute casetele s­au umplut de imagini şi dialoguri de la faţa locului. Câteva imagini „cover” pentru mixajul video ce obligatoriu în­ soţea în caseta din stânga relatările de la faţa locului şi deja treaba era făcută pe jumătate. Dar obligatoriu, mai era necesar un interviu cu cineva care să pară a fi în temă cu situaţia ce se derula cu repeziciune iar în acele mo­ mente. Mai lipseau doar câţiva membri ai familiei victimelor pre­ supuse. „Măcar nişte rude sau nişte prieteni ar fi fost mi­ nunat să găsesc,” îşi şopti pentru sine reporterul. Prin urmare, îl trase mai departe pe operator prin mulţime. Ni­ meni nu înţelegea ce se întâmplă, tocmai de aceea imagi­ nile trebuiau transmise aşa cum erau, mai precis „calde” şi neretuşate, astfel încât cei din studioul de emisie să le poată mixa adecvat pentru obţinerea efectului maxim. ... prezintă altuia care nu ştie ... Între timp marcajul de „Breaking News” apăruse în par­ tea de sus a imaginii difuzate oferind câteva informaţii preliminare despre ce anume se întâmplase. Erau înaintea altor canale de televiziune, iar audienţa devenise intere­ sată să afle detaliile. Deja se strânseseră suficiente mate­ riale pentru o primă prezentare. Imediat, reporterul apăru pe ecran fiind întrebat în direct asupra a ceea ce a putut să afle. Barometrul de audienţă indica o creştere a interesului din partea telespectatorilor. Toţi urmăreau cu interes primele informaţii de la faţa locului. Nimeni nu înţelegea exact

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


despre ce era vorba, dar imaginile ţineau loc de cuvinte. Amestecate ca într­un joc de cărţi, secvenţele video se derulau obsesiv prezen­ tând amestecat protagonişti, victime, prieteni, rude sau diferite alte persoane surprinse fugar de cameră. Din când în când, secvenţele „cadru” ofereau ceva informaţii despre con­ text: o stradă pustie terminată brusc cu o casă dărăpănată, ceva noroi mai încolo sau imagi­ nea unui drum plin de gropi. O realitate în alb şi negru era surprinsă pe videocasetele color. Între timp începuse să plouă, acest lucru con­ ferind un aer dramatic la toată acţiunea.

dezvelea cu nonşalanţă gropile în timp ce vân­ tul sufla cu putere. Scena se goli de actori şi spectatori, iar în urmă doar câteva frânturi de panglici de demarcare mai mărturiseau despre ce se întâmplase.

Chiar dacă nu se oferiseră toate detaliile de ri­ goare, audienţa nu avea să fie dezamăgită, fi­ indcă un nou eveniment avea să fie difuzat în curând. „Breaking News” avea să rămână, doar titlul şi informaţiile aveau să fie s im­ bate. Audienţa era oricum în aşteptare; baro­ metrul privind ratingul indica o nouă creştere, iar exclusivitatea era asigurată prin rapiditatea Din casele lor, telespectatorii urmăreau cu su­ preluării de la faţa locului. fletul la gură acele imagini şi ascultau frag­ mente de interviu întrerupte la intervale scurte Deja maşina ce purta carul de reportaj rula cu de vocea reporterului în dialog cu prezentato­ viteză spre o nouă destinaţie. Reporterul nu rul din platoul de emisie. Nimeni nu înţelegea avea habar despre ce va vorbi, dar oricum exact despre ce era vorba, dar promisiunea de­ urma să se informeze la faţa locului, iar teles­ taliilor suplimentare care aveau să vină în ur­ pectatorii nu aveau să fie în nici un fel deza­ mătoarele ore îi ţinea captivi în faţa micilor sau măgiţi. Noi imagini, noi interviuri şi multe alte marilor ecrane în aşteptarea deznodământu­ secvenţe video aveau să le capteze atenţia sa­ lui. Întrucât acesta întârzia să apară, alte emi­ tisfăcându­le setea, foamea sau nevoia de ceva siuni urmau să fie difuzate, în timp ce nou şi senzaţional. marcajul de „Breaking News” trebuia să stă­ ruie continuu în partea de sus a ecranului atră­ Între timp în id televizorul şi încerc să mă re­ gând involuntar atenţia telespectatorului. laxez privind pe fereastra larg des isă. „Brea­ king News” îmi tot stăruie în faţa o ilor iar ... ceva ce nu există. dacă îi în id de mai multe ori clipind cu pu­ tere. Nu ştiu de ce, un câine vagabond ce se În final, reporterul îşi finaliză activitatea de co­ plimba prin cadru mi­a atras atenţia. Am uitat lectare a ştirilor. Deja oamenii se dispersau de restul detaliilor, dar parcă îi disting silueta la faţa locului. În urmă rămânea o mulţime de s eletică cum se strecura timid căutând ceva gunoaie, resturi menajere şi hârtii aruncate de cu care să îşi potolească foamea printre restu­ către participanţi. Protagoniştii au fost preluaţi rile menajere aruncate de participanţii la eve­ de către cei în drept şi toţi se retrăgeau spre niment. casă. Era şi timpul, fiindcă ploaia reuşise să ude până la piele iar şi pe cei mai îndârjiţi Din păcate, nu găsea nimic ­ acest lucru îl să rămână în frigul de afară pentru a putea aflam în următoarea secvenţă ­ fiindcă nu erau oferi detalii despre ceea ce credeau că se în­ decât hârtii şi pungi de plastic aruncate ici şi tâmplase. colo, dar nimic consistent: vreun os, vreo bu­ cată de carne sau vreun rest alimentar. Însă în În câteva minute locul deveni pustiu, aşa cum ultimul cadru pe care mi­l aminteam, îl ve­ fusese şi înainte de venirea carului de reportaj. deam cum pleca abătut mai departe, cu coada Cablurile erau strânse cu grijă. E ipamentele între picioare, în căutare de ceva care să îi ţină urcate în maşină. Motorul era cald şi se putea de foame în noaptea crudă şi geroasă ce se lăsa pleca mai departe. Chiar acum se primise un încet, dar sigur, peste oraşe, câmpuri şi oa­ apel despre un alt eveniment petrecut doar la meni. câţiva kilometri de mers pe şosea. Drumul îşi Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 91


Corina MILITARU

Stadii ale nefericirii

N

“Nu era prima dată când se certa cu fiul ei şi nici întâia oară când o îndemna să-l lase să-şi trăiască viaţa, să renunţe la control. Numai că, sfaturile treceau pe lângă urechile Siminei, aceasta insistând să aibă aceeaşi atitudine dominatoare. Îşi crescuse copilul singură, ţinându-l strâns legat de ea prin reguli impuse cu severitate, acesta ajungând în prezent, la douăzeci şi cinci de ani, neputincios, lipsit de încredere şi neîmpăcat cu sine. Autoritatea părintească se manifestase nestingherită până când, ajungând la saturaţie, băiatul începuse să-şi exteriorizeze revolta prin certuri violente, încărcate de repoşuri şi injuriI” Pag. 92

ora se ridică greoi de pe scaunul unde stătuse ore în şir, se duse la iuveta din încăpere, îşi privi în oglindă ipul obosit, aruncă puţină apă rece pe obraji încercând să le dea culoare, apoi îşi luă geanta şi ieşi. Nu ar fi vrut să plece, dar Simina, plânsese la telefon. Prietena ei avea iarăşi probleme, astfel încât se văzuse nevoită să dea o fugă până la ea acasă, s­o liniştească. Devenise dependentă de sfaturile ei, revendicate, dar niciodată urmate, solicitând­ o întotdeauna când era în impas. Şi era, aproape continuu. Invariabil, la cea mai mică tulburare, dovedită adeseori in­ utilă, o suna implorându­i ajutorul, incapabilă să conceapă un refuz. Dojenindu­se pentru neputinţa de a­i ignora proble­ mele, fie ele false sau nu, părăsi clădirea. Parcurgea absentă strada aglomerată, interesând­o doar să dibuie un culoar liber prin furnicarul de oameni grăbiţi. Cât despre gânduri, acestea făceau un du­te­vino între încăperea abia părăsită şi telefonul primit. Nu înţelegea cum de nu putuse să spună „Nu!” Mai ales acum. Nu­şi explica nici faptul că, devenise, în general, aproape invizibilă. Trecuse ceva vreme de când sesizase ne­ păsarea celor din anturajul său, faţă de soarta ei. Măcar o dată, cineva să fi întrebat dacă­i merge bine ori dacă are vreo nevoie. Nu. Niciodată. Nici când din prea plin ori prea gol, se destăinuia, nu era ascultată, discuţiile alunecând spre ne­ voile interlocutorilor. Aceştia aşteptau fremătând sfatul ei, menit să le restituie liniştea şi e ilibrul, pierdute din cine ştie ce motive, de cele mai multe ori absurde. Îi învăţase rău, aşa ajunsese să creadă de curând. În ciuda acestei concluzii nu putea să fie surdă la nevoile lor. N­o lăsa inima. Oricum era prea târziu pentru a­şi revizui atitudinea, întrucât apropiaţii ei se obişnuiseră să­şi ceară pastila miraculoasă, iar să pre­ tindă că li se cuvine. Când ea ezita să le facă pe plac, având motive întemeiate, imediat reacţionau împroşcând­o cu re­ proşuri. Aşa păţise şi astăzi. Până să apuce să­şi motiveze es­ ivarea, se şi trezise învinovăţită: „ Sigur! Aşa eşti tu! Nu te interesează problemele altora. Să nu cumva să­ţi strice liniştea aia a ta!” îi aruncase Simina izbucnind în plâns şi­i în isese telefonul. Atunci hotărâse, trecând peste reproşurile iraţio­ nale, să meargă până la ea ­ oricum nu stătea departe ­ spe­ riată fiind că, de data aceasta iar păţise ceva grav. Până la urmă era sora ei de suflet. O cunoştea din liceu şi în ciuda faptului că se dezvoltaseră diferit, ţinuse s­o păstreze aproape. Câteodată însă, egocentrismul ei o exaspera. „Poate sunt rea! Nici n­am întrebat­o ce s­a întâm­ plat!” se înmuie Nora şi iuţi pasul. Regreta deja lipsa de soli­ citudine arătată la telefon. Urcă scările blocului aproape alergând, sună la uşă, iar când aceasta se des ise îşi văzu prietena răvăşită şi cu o ii înroşiţi de plâns. Intră în casă is­ codind­o îngrijorată:

- Ce s­a întâmplat? - Nu mai poot! bufni aceasta iarăşi în plâns, lamentându­ Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


se întruna: Nu mai vreau! M­am săturaat! - Bine, bine! Hei, sunt aici! o cuprinse în braţe aşteptând să treacă furtuna, apoi îndepărtând­o şi privind în o ii încă umezi, o întrebă blând: Gata? Acum poţi vorbi? ­ Mda... cred că da... murmură ea şi după ce­şi şterse cu dosul palmei urmele ultime­ lor lacrimi, continuă: Iartă­mă, dar nu mai sunt în stare să mă controlez. - Nu­i nimic! De mine iar nu trebuie să te fereşti. Şi apoi, plânsul face bine! Limpezeşte o ii! încercă Nora s­o înveselească. - Sunt convinsă! surâse ironic Simina, apoi brusc înviorată, întrebă: Vrei o cafea? - Nu! N­am timp, trebuie să mă întorc re­ pede. Spune­mi ce ai păţit? - M­am certat cu Sorin! Rău de tot! - Ah, asta era? Iar? Credeam că cine ştie ce... - i se pare puţin lucru? Nu ştii ce era la gura lui! Depăşeşte orice imaginaţie, crede­mă! Nu era prima dată când se certa cu fiul ei şi nici întâia oară când o îndemna să­l lase să­şi trăiască viaţa, să renunţe la control. Numai că, sfa­ turile treceau pe lângă ure ile Siminei, aceasta insistând să aibă aceeaşi atitudine dominatoare. Îşi crescuse copilul singură, ţinându­l strâns legat de ea prin reguli impuse cu severitate, acesta ajungând în prezent, la douăzeci şi cinci de ani, neputincios, lipsit de încredere şi neîmpăcat cu sine. Autoritatea părintească se manifestase nes­ tingherită până când, ajungând la saturaţie, băia­ tul începuse să­şi exteriorizeze revolta prin certuri violente, încărcate de repoşuri şi injurii. După ast­ fel de explozii verbale, ea era cea emată să pan­ seze rănile. De câteva luni, tânărul se mutase cu iubita lui într­o garsonieră, hotărât, în sfârşit, să­ şi croiască singur viaţa, dar tot degeaba. Aleasa nu era potrivită după gustul mamei, motiv de dis­ cordie continuă între ei doi. - De ce nu­l laşi în pace? Ce ţi­a mai făcut? în­ trebă simţindu­se deodată epuizată şi inutilă. Dezamăgită, constata pentru a nu ştiu câta oară că, este doar un paratrăsnet destinat să cap­ teze nemulţumirile unei fiinţe care refuza siste­ matic să­şi ajusteze comportamentul. - A venit cu aia la mine în casă!... se înfurie prietena ei, apoi citind nedumerirea pe ipul Norei, preciză: În lipsa mea! Mie nu­mi convine să­mi cotrobăie aia peste tot. Să vină! N­am nimic împotrivă, dar când sunt şi eu acasă!

- Da? Stai să vezi! replică tăios Simina ieşind val vârtej din cameră. După câteva secunde reveni şi trânti os­ tentativ pe masă o pungă cu detergent: - Uite! Era plină! - Aşa şi? - Mi­au luat din detergent fără să­mi spună!... Cine ştie ce­o mai lipsi! Mie nu­mi plac estiile astea. Le dădeam, dar nu să ia pe ascuns! - Ştii ce? Nu mai vreau să aud! Uită­te la tine! Nu eşti singură pe pământ... lasă oamenii să tră­ iască, dă­le spaţiu. Trezeşte­te şi poate ai să vezi! - Ce să văd? Eu... - Nimic! Îmi ajunge! răbufni Nora realizând că risipeşte clipe preţioase aflându­se acolo, în acel moment. Renunţând să mai dea vreo explicaţie, ieşi pe uşă pur şi simplu. Fără să­i mai pese de ceea ce lăsa în urmă, coborî scările în grabă. Odată ajunsă afară, menţinu ritmul dorindu­şi să revină cât mai repede în încăperea de unde plecase. Res­ piră profund de câteva ori, sperând să­şi domo­ lească emoţiile pricinuite de întrevedere. Îi era ciudă că n­o refuzase din start. Măcar acum. Se opri preţ de câteva secunde. Oboseala adusă de noaptea nedormită, petrecută pe scaun, o învăluia ca un duşman perfid ce loveşte pe la spate. După­ amiaza toridă aşternea peste istovirea ei valuri de căldură sufocantă. Cum nu­şi permitea să mai în­ târzie, îşi reluă cursa imediat. Ultima bucată de drum o străbătu în fugă, urcă iute până la etajul doi al clădirii, apoi traversă holul până în faţa sa­ lonului unde, aproape se ciocni cu asistenta care ieşea în izând uşa cu grijă. - Vreo s imbare? În bine? o întrebă cu un licăr de speranţă în o i. Aceasta îi zâmbi trist, ridică din umeri a neputinţă şi după ce o mângâie uşor pe braţ, se îndepărtă tăcută. Nora rămase câteva clipe nemiş­ cată privind în gol, apoi îşi trecu palmele peste faţă alungând, parcă, o imagine nedorită. Intră în salon. Se opri la capul patului, cercetă ipul palid aproape de nerecunoscut, perfuzia, apara­ tele, scaunul. Se aşeză. Îşi lipi fruntea de braţul inert al soţului, şoptindu­i: „Rezistă! Încă puţin!” Medicul o asigurase că, dacă el depăşeşte cu bine primele douăzeci şi patru de ore, se va reface complet după acel accident stupid. Mai erau doar câteva ore.

- Dar este fiul tău! Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Pag. 93


George RIZESCU

ÎNTÂLNIREA

Z

“Domnul Ţoi, om cu experienţa momentelor de campanie electorală, ştie mai bine ca nimeni altul ce le trebuie oamenilor din urbea noastră şi fără să mai aştepte „comenzile” a început să umple mesele cu halbe de bere adânc gulerate şi bine înjumătăţite cu apa de la spălător conform obiceiului casei Cine dorea tărie trebuia să aştepte la rând. La bufetul domnului Ţoi, tăria încă se măsoară cu cinzeaca, aşa că oamenii se văzură obligaţi să bea ceea ce le oferea cu toată bunăvoinţa inimii domnul Ţoi, adică bere adânc gulerată”

Pag. 94

iua, locul şi ora au fost respectate. Clasele de copii dintr­ a şaptea, a opta şi a noua au fost aduse conform indica­ ţiilor date de domnul director. Cele două rânduri din faţă au fost ocupate de domnii pro­ fesori îmbrăcaţi în culoarea domnului deputat… Pe marginea sălii, de­o parte şi de alta s­au plantat oamenii de încredere, îmbrăcaţi la fel, potrivit evenimentului şi „asor­ taţi” cu materialele necesare unei imagini de sărbătoare: pan­ glici multicolore, balonaşe umflate pe jumătate şi foarte multe steluţe din hârtie creponată de culoarea cerului, adică albastre. Domnii Guţă şi A imov de la radioul local erau cu căştile pe ure i şi cu microfoanele de transmisie în gură… Doamna Tinca de la magazinul de textile aşezase covoraşe potrivite pe toată lungimea intrării în sala Căminului cultural, astfel încât paşii domnului deputat să fie protejaţi eficient şi mai ales să aibă efect la public încât impresia generală să fie exact cea scontată, adică de mare iubire personală şi mai ales încredere în mintea şi judecata acestui ales al neamului care ne face cinstea acestei întâlniri. Poliţiştii apolitici, domnul primar, secretarul şi restul func­ ţionarilor din primărie îşi ocupaseră deja locurile conform ace­ luiaşi plan bine studiat de şeful filialei locale a Partidului din care face parte domnul deputat. În faţa căminului cultural, aşa cum se obişnuieşte, s­a for­ mat o delegaţie de primire formată din cadrele de bază ale Par­ tidului şi la o distanţă de doi metri s­au aşezat, frumos îmbrăcaţi în costume populare din secolul trecut, majoritatea cetăţenilor din urbea noastră, aduşi, aşa cum deja s­a împă­ mântenit în zonă după ce fiecăruia dintre ei li s­a oferit o găle­ tuşă de culoare potrivită, două kilograme de zahăr, unul de ulei şi trei kilograme de ceapă din producţia soacrei domnului deputat! Aici, la ceapa oferită de coana Floarea, ar trebui să mai spunem că lumea a cam strâmbat din nas, pe bună dreptate, pentru că ceapa aşezată în fiecare găleată mirosea în draci, nu era nici prea bine curăţită de foile inutile şi uşor intrate în pu­ trefacţie, astfel că, în incinta locului amenajat pentru întâlnire, mirosea a putred şi un pic a hoit… Maria, femeia de serviciu de la primărie, nu s­a abţinut să nu facă oarecare gălăgie pe acest subiect, spunând că numai nişte nesimţiţi au avut o idee aşa de proastă, cu ceapa asta îm­ puţită la găleată, dar ştiţi şi domniile voastre cum se spune, la calul de dar să nu te uiţi la dinţi… Am uitat să vă spun că socrul domnului deputat s­a îngri­ jit să aducă de la Piteşti cinci membri ai fanfarei mortuare de la Cimitirul Sf. Gheorghe pentru a prezenta un fel de program artistic în faţa domnului deputat, plus marşul de intrare şi de plecare al acestuia din zona Căminului cultural. Ultimul care şi­a făcut apariţia în programul acestei întâl­ niri fu Părintele Geană, frumos îmbrăcat în odăjdiile sfinte cumpărate din banii enoriaşilor la început de an, cu Sfânta Icoană a Maicii Domnului, proaspăt ferecată în argint dintr­o Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


sponsorizare dată iar de domnul deputat, în braţe şi cu busuiocul de la Sfintele Paşte, recent săr­ bătorite, gata să­l sfinţească la intrare pe domnul deputat În sfârşit, când toată suflarea urbei noastre îşi intră în rol, când ceasul arătă deja ora de început a întâlnirii, nenea Viţică, paznicul de la Primărie, veni în pas alergător şi gâfâind a moarte să ne spună că domnul deputat tocmai a intrat „într­o şedinţă importantă pentru ţară” şi este musai să întârzie o oră… Aici interveni imediat domnul Pacoste, preşe­ dintele filialei locale de partid şi ne rugă pe toţi să fim înţelegători şi să luăm o mică pauză, pentru că domnul deputat, aşa cum s­a anunţat, are o „prio­ ritate pentru ţară”, dar îşi cere scuze şi precis o să stea mai mult la întâlnirea cu noi. Aşa cum se obişnuieşte în astfel de împreju­ rări, mulţimea „s­a rupt”, adică a ieşit din dispo­ zitiv şi pentru că la bufetul domnului oi era des is, bărbaţii au ocupat imediat „poziţie strate­ gică” la mese, iar femeile s­au dus în magazinul de textile al doamnei Tinca, pentru „clătirea o ilor”! Elevii s­au retras disciplinaţi spre orele de curs şi în faţa Căminului cultural au rămas la post, cum se spune, doar şeful filialei locale a Partidului, domnul primar şi, pe post de „personal de legă­ tură în caz de necesitate”, doamna Maria, femeia de serviciu de la primărie. Părintele Geană a dat Icoana spre păstrare paznicului Viţică şi s­a retras împreună cu enoriaşii în sala plină de mireasma băuturilor spirtoase a domnului oi. Aşa cum se ştie, timpul trece greu atunci când nu prea ai ce face… Domnul oi, om cu experienţa momentelor de campanie electorală, ştie mai bine ca nimeni altul ce le trebuie oamenilor din urbea noastră şi fără să mai aştepte „comenzile” a început să umple me­ sele cu halbe de bere adânc gulerate şi bine înju­ mătăţite cu apa de la spălător conform obiceiului casei… Cine dorea tărie trebuia să aştepte la rând. La bufetul domnului oi, tăria încă se măsoară cu cinzeaca, aşa că oamenii se văzură obligaţi să bea ceea ce le oferea cu toată bunăvoinţa inimii domnul oi, adică bere adânc gulerată! Trecu o oră, trecură două, se făcu ceasul cinci de după­amiază… La bufetul domnului oi se cântă deja „Hora unirii”, iar domnul primar cântă singur, cum îi este felul: „Dă mamă cu biciu­n mine”, o melodie pe care numai domnia sa ştie s­o cânte aşa cum o cânta pe vremuri domnul Zavaidoc. Alături de bărbaţii un pic piliţi, femeile lor vorbesc fel de fel, şi care cu cine mai apucă, fără să se mai audă cine ştie ce idei clare într­o aşa „mare Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

de consumatori”. Exact la ora şapte seara, sau nouăsprezece, cum se mai spune, doamna Maria, femeia de ser­ viciu de la primărie a intrat în bufet şi a anunţat cu vocea ei de sperietoare că domnul deputat Pafnu­ tie este deja sosit la Căminul cultural şi ne aşteaptă pe toţi la întâlnire… Aici a intervenit domnul primar şi a spus după cum urmează: – Fă, Mario, du­te tu la domnul deputat şi spune­i că noi suntem aici, la datorie! Dacă vrea să ne spună ceva, să vină aici, în mijlocul oamenilor, că noi la Căminul cultural nu mai avem de ce intra… Facem cultura aici, la domnul oi… Am râs cu toţii. Unii iar au aplaudat, alţii, probabil cei care nu prea îl au la inimă pe domnul deputat, au fluierat şi au strigat că „noi de­aicea nu plecăm, n­ai ce să ne faci, să ne vină deputatul, să plătească­n draci”… Maria, femeie cu simţul datoriei în suflet, a plecat imediat să ducă mesajul şi în următoarele cinci minute în bufetul domnului oi a intrat şi domnul deputat Pafnutie. Ştiu că nu este treaba mea să­mi dau cu păre­ rea despre o astfel de manifestare, dar să ştiţi că imediat atmosfera specifică unei întâlniri speciale cu omul puterii şi­a revenit la normal! Părintele Geană a cerut o halbă de bere neîn­ cepută şi cu dexteritatea specifică numai sfinţiei sale şi­a introdus trei degete în gulerul alb şi din trei mişcări abia percepute de lumea din interior l­ a şi botezat pe domnul deputat… – Să ne trăiţi, domnule deputat, şi să iertaţi momentul, dar aşteptarea ne­a dat prilej de oare­ care sărbătoare, dacă ne înţelegeţi, a mai spus pă­ rintele Geană după ce i­a aşezat domnului deputat spuma de bere pe frunte. Momentul a fost bine apreciat de toţi cei pre­ zenţi, domnul oi iar l­a invitat pe domnul de­ putat să ni se alăture şi, dintr­odată, toată cârciuma s­a transformat într­o sală de discuţii politice, pro şi contra guvernului, pro şi contra partidului din care face parte şi domnul deputat, pro şi contra tu­ turor partidelor din ţara asta minunată… Domnul deputat a dat dovadă de înalt spirit patriotic şi, după al treilea rând de bere, pe care l­ a băut sub directa supraveghere a şefului de cam­ panie electorală, a trecut, aşa cum îi impunea atmosfera, la interpretarea unor cântece patriotice, începând cu obligatoriul „Noi suntem români” şi continuând tot aşa, până când, domnul primar a strigat că este momentul să ne liniştim şi să trecem la afacerile zilei, adică la scopul real al întâlnirii noastre. – Bă, nene, zise domnul primar, trezit parcă la

Pag. 95


o altă realitate a zilei, bă fratele meu, de ce mama dracului ne făcuşi, domnule, să te aşteptăm toată ziua ca nişte proşti? Poţi să ne spui? Întrebarea era adresată domnului deputat, numai că domnul deputat nu prea mai ştia sigur unde se află, aşa că întrebarea domnului primar ră­ mase fără răspuns! – Bă, reveni domnul primar, bă, domnule de­ putat… La această nouă tentativă de limpezire a lu­ crurilor, domnul şef de campanie electorală inter­ veni cu eficienţa omului care­şi cunoaşte interesele şi spuse tare, să fie auzit de toată lumea: – Pentru că domnul deputat a fost reţinut cu treburi importante pentru ţară şi a întârziat la în­ tâlnire, vă rog să luaţi act că tot ce s­a consumat aici şi tot ce se va consuma până la în iderea ba­ rului plăteşte domnul deputat! Are cineva ceva îm­ potrivă? Vreţi să supunem la vot? Acest anunţ ne­a trezit pentru câteva clipe pe toţi. Am strigat toţi, din tot din tot sufletul nostru curat „să trăiască domnul deputat”, i­am urat să aibă parte de un nou mandat pentru că noi oricum o să­l votăm cu toţii şi i­am cerut, în cor, domnului oi să facă un efort patriotic şi să­şi prelungească ziua de lucru până mâine dimineaţă… Aş vrea să vă spun cum s­a terminat întâlni­ rea, dar cine mai are ef, după douăzeci şi patru

de ore de politică şi bună dispoziţie, să mai vor­ bească? Aş vrea, totuşi, să reţineţi că la această întâl­ nire am vorbit despre ţară, despre nevoile noastre, ale tuturor, despre sărăcie şi bogăţie, despre ne­

Pag. 96

mernicia Opoziţiei actuale… Am vorbit despre toate războaiele mondiale, despre războaiele lui Mihai Viteazul şi marea tră­ dare a celor de lângă el! Aici, Maria, femeia de ser­ viciu de la primărie, în calitatea ei de preşedinte al Filialei Partidului România Mare, a ţinut să preci­ zeze că Mihai Viteazul a fost tăiat de Markó Béla personal, şi iar dacă i­am reproşat noi că aşa ceva nu se putea întâmpla, Maria ne­a luat la înju­ rături, după care a supus la vot părerea ei… S­a votat părerea doamnei preşedinte Maria şi a rezultat fără dubii că Mihai Viteazul a fost tăiat în bucăţi de însuşi Markó Béla, la orele trei dimi­ neaţa, când voievodul nu a reuşit să­şi prindă sabia în mâinile sale făloase! Ştiu că a intervenit şi dom­ nul deputat cu ceva păreri contrarii, dar Maria l­a înfruntat şi i­a spus direct, aşa cum îi este felul şi credinţa ei în partid: – Domnule deputat, ori eşti de acord cu noi, ori eşti împotriva noastră şi atunci să te duci să te voteze ungurii… Domnul deputat şi­a cerut scuze, a votat cu noi şi cu Maria, astfel că Markó Béla a devenit de­ finitiv şi irevocabil ucigaşul lui Mihai Viteazul! Am discutat apoi despre războaiele lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, despre Mircea cel Bătrân şi ne­ am oprit la cutremurele din Japonia şi din Chile… Nu ştim exact de ce, dar ne­am pomenit ime­ diat plângând despre dorul morţilor noştri, de ne­ cazul morţilor din cutremurele de pământ, de dorul eroilor de la ’77 şi de dorul eroilor din ’44… Domnul deputat ne­a ascultat pe toţi, a plâns alături de noi, ne­a pupat pe fiecare pe unde a apu­ cat şi ne­a promis că dacă­l votăm încă un mandat, viaţa noastră o să fie aşa şi numai aşa, adică o feri­ cire continuă, ca acuma, la bufetul domnului oi! I­am jurat şi noi credinţă pe vecie, vot în una­ nimitate şi să­l ţină Dumnezeu sănătos pentru că a venit vremea să avem şi noi patrioţii noştri ade­ văraţi şi nu ca până acuma, prefăcuţi, mişei şi tră­ dători, care să nu ne uite când ne­o fi mai greu şi mai greu… Nu ştiu exact cum ne­am despărţit, dar ştiu sigur că după această întâlnire legătura curată şi iar sfântă, după cum s­a exprimat Părintele Geană, dintre noi, alegătorii, şi deputatul nostru, domnul Pafnutie, s­a cimentat definitiv, astfel că săptămâna viitoare când vom merge la vot nici nu se mai pune problema cine o să fie votat! Unde mai găsim noi un bărbat ca domnul de­ putat Pafnutie, care să ştie să ne asculte, să ne mân­ gâie pe creştet ca un părinte, să plângă lângă noi ca un frate, să ne pupe peste tot şi să ne plătească din buzunarul lui toată mâncarea şi băutura de la bufetul domnului oi? Unde? Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


George ROCA (Australia)

LA MUZEU În spatele panourilor de sticlă păsările sorbeau soarele precum un fluviu care se revărsa în gâtlejurile lor pătrunzând adânc în guşile lor asemănătoare cu curbura amforelor ve i din ceramica zămislită de hiperboreni şi păstrată pentru noi în nisipul de aur al unui fund de mare.

AT THE MUSEUM Behind the glass panels birds absorbed the sun like a river overflowing from their throats penetrating deep into their crop resembling the curves of the old ceramic amphorae created by the Hyperboreans and preserved for us in the golden sand of a certain sea bed.

HOŢUL În camera mea nu a intrat nici un hoţ!

Nothing is missing! Why on earth do I still feel stolen by the memories?

CĂPRIOARA NEBUNĂ Culcat, stau cu o ii în işi şi visez la poiana mea cu flori. E atâta linişte şi armonie! Şi totuşi căprioara nebună nu vrea să­mi dea pace încercând din nou să mă mângâie cu copita pe albul o ilor mei obosiţi de atâta privit spre spaţiul virtual.

THE CRAZY DEER Nu lipseşte nimic! Dece mă simt totuşi furat de amintiri? THE BURGLAR In my room, no burglar has ever entered!

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

Lying, I rest with my eyes closed and dream of my flowered glade. So mu peace and harmony! But yet... the crazy deer doesn’t leave me alone trying once again to stroke me with her hoof on the white of my eyes tired from so mu staring at my computer screen.

Pag. 97


Vasile POPOVICI

Mi­e dor de geana pădurii şi de frunzele care plâng (acolo) şi ele de dor de senin de albastru. Nu lăsa frunzele să se usuce, nici izvorul să se ascundă sub sterpe pământuri. Dacă ţi­aminteşti… apa era rece, sorbită din pumn cu po a asasinului ce­şi soarbe din inima iubitei tăriile propriei crime. Şi stropii răcoreau arşiţa, strânsă undeva şi uitată de secole nepornite la drum.

La ceasu-mplinirii Mă ninge o iarnă cu fulgii prea reci; simt gustul salmastru de lacrimi ce dor, mi­e dor de cărarea…de paşi pe poteci; nu pune, iubito, iubirii zăvor! La ceasu­mplinirii, sub zodie­stelară, adună­te­ntreagă aevea menirii; prin ,,ierbi” de şopârle aleargă sprinţară reală, nu ca­n visul în ipuirii.

Triolet Nu am speranţe să mai sper, nu mai am vise să visez, n­a fost şi pentru mine scris să­mi fie datumul prosper. Când ursitoarele­au ursit, Divinu­a fost prea auster; în ce să cred, în ce să sper când nu mi­a dat şi mie crez!?

Sete de albastru Mi­e sete şi dor de senin de albastru, de­o parte infimă de­albastru, atât cât să­mi pot regăsi privirile rătăcite, bolnave şi întrebătoare.

Pag. 98

Sunt un egoist, ba încă şi mai mult dacă­mi doresc cu po ă de asasin să­mi regăsesc negăsirea, într­o infimă clipire de­albastru. Şi totuşi, setea de­albastru clinteşte din loc ca pe o stâncă pornirea mea în recăutarea negăsirii.

Pământul ca o punte Îţi aminteşti? era prin vară, canicula cădea pe noi; erai copilă şi sprinţară, prin luncă eram singuri, noi. * * E ger, e iarnă, crivăţ bate şi­mi spulberă hiperboree; sunt cam adus puţin din spate, iar tu…tu eşti acum femeie… * * O moarte­i pentru fiecare, iar viaţa este­o datorie; pământu­i puntea peste care păşim ,,voioşi” spre veşnicie.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


VIAŢA CĂRŢILOR

Texte critice semnate de Emilian Marcu Vasile Mic, Naşterea aurorei, Editura Eikon, Cluj­ Napoca, 2013, 168 p Cu un cuvânt de reverenţă pe coperta a patra semnat de criticul şi istoricul literar Petru Poantă. Regretatul critic şi istoric literar Petru Poantă, poate printe ultimele sale texte critice despre o carte de poezie, cel atât de brusc plecat în lumea stelelor pentru a ne artăta de acolo care este cu adevărat “poziţia astrelor”, spunea despre poezia lui Vasile Mic următoarele: “De la celebrarea solemn, uşor emfatică, a iubirii până la evocarea cantabilă şi luminosă a unui fel de procesiune funebră, poetul parcurge un itinerar mereu invizibil, cu alternanţe între un fantezism jubiliar şi unul ironic sau, în ordine stilistică, între imaginea plastic şi limbajul abstract”. Şi cred că nu se poate face o mai corectă şi mai pertinentă analiză a poeziei lui Vasile Mic, cel care, cu discreţie, îşi duce veacul cre­ ator, undeva în satul Coca din Oaş şi uneori în oraşul Satu Mare, din satul cel mic , poetul Vasile Mic merege în satul cel mare unde îşi scrie, cu răbdare şi tenacitate poezia. Citind cele câteva note bio­bibliografice de pe manşeta copertei a doua, am constatat că un anume fapt ne leagă încă din fragedă tinereţe. Am debutat în acelaşi an, 1974, şi la aceeaşi revistă, Familia, şi asta nu e deloc puţin lucru. Evoluţia sa poetică a fost apoi legată, în primul rând, de revistele şi editurile ardelene, acolo unde şi­a desăvârşit studiile, la universitatea clujeană, în com­ pania generaţiei de aur a echinoxiştilor, deveniţi de­ mult mari personalităţi ale literaturii române. “Vis în pădurea de mesteceni”, “Fereastra din vis”, “Scara de lumină” “Dispariţia din context”, “Co­ pacul de argint” sau “Povara comorilor” sunt câteva dintre volumele de poezie ale lui Vasile Mic, volume care preced pe acesta intitulat “Naşterea au­ rorei”, volume care conturează un univers liric put­ ernic, distinct, rod al unei elaborări lucide şi nu “a spontaneităţii naturale “ aşa cum remarca şi Petru Poantă. “ ăranul/ îşi va căuta/ în sine/ Puterea.// Pământul,/ Din când în când,/Sigur va reveni/ în visele sale”. Meditaţiile despre viaţă, cum s­ar fi putut altfel, îl bântuie şi îl fortifică când spune: “Asta înseamnă/ Să trăieşti/ Ca un om obişnuit.//Nici o dimineaţă/ Fără zâmbetul tău,/ Nici un anotimp/ In­ diferent ţie.// Femeia/ Şi patria/ Ochii albaştri.../ Chiar m­au trezit/ Din visare”. Limbajul laconic, esopic uneori, conturează în cele mai multe dintre poemele sale, metafore subtile, metafore care de­ schid porţi spre o lume încărcată de simboluri, o lume pe care Vasile Mic o trăieşte din plin. Adeseori se remarcă entuziasmul şi efuziunea care îl cuprind pe poet atunci când se apropie de lumea satului, de lumea patriei şi de lumea cuvântului. Ion Paranici, Din cele câte au fost, Editura Muşatinii, Suceava, 2013, 172 p. Cuvânt înainte ( O Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014

voce) semnat de poetul Marcel Mureşeanu. O voce şi o conştiinţă de ziarist, de om al cetăţii dar şi un prieten adevărat este poetul şi ziaris­ tul Ion Paranici, care, prin truda sa de o viaţă asupra cuvântului a ştiut să modeleze, întru frumos carac­ terul uman, de a evidenţia relaţia inter­umană, până la devoţiune. “Un ziarist exemplar, înzestrat cu stil, morală şi temeritate, Ion Paranici, urcă la bord (într­ o corabie în marea vâltoare a timpului) alăturide noi” spune poetul Marcel Mureşeanu, cel care ani la rând a fost luptător, umăr la umăr, în tranşeiele lit­ erare, alături de autorul pe care îl prefaţează. Şi Mar­ cel Mureşeanu, şi Ion Paranici, dar şi alţi literaţi şi nu numai, pe unii îi evidenţiază autorul în această carte, au trudit, şi nu a fost deloc uşoară această trudă, să contureze un univers special aşa cum este universal bucovinean şi să­l impună în plan naţional, acolo unde îi este locul. Ion Paranici a reuşit prin cartea sa să pună în faţa cititorilor personalităţi remarcabile dar şi oameni de excepţie. Paleta de descrieri culturale pe care o prezintă Ion Paranici în “Din cele câte au fost” este vastă pentru că aproape nimic din toate acestea nu l­aulăsat in­ diferent. Organizator sau participant a ştiut să sin­ tetizeze esenţialul, şi apoi, cu har, să­l readucă la viaţă prin aceste pagini literare şi să­l prezinte citi­ torului. În “Din cele câte au fost” Ion Paranici selectează, sunt convins că foarte puţine stampe de­ spre oamenii şi locurile bucovinene. Stilul său, nici sentimental dar nici agresiv, nici prea concret dar nici idealizant, adduce în prim plan, prin paginile acestei cărţi o galerie de personalităţi din Bucovina pe care Ion Paranici îi vede întâi ca oanemi şi apoi ca artişti, considerând că pentru a cunoaşte scri­ itorul, pictorul, istoricul, critical literar, muzicianul, sau ziaristul din acest areal, dintr­o cetate, aşa cum este Suceava, trebuie mai întâi să ai posibilitatea de a pătrunde în sufletul omului. Aşa se întâmplă atunci când este vorba despre Ilie Dan, Grigore Ili­ sei, Mihail Iordache, George Sidorovici, Mihai Ia­ cobescu, Ioana Nistor, Dimitrie Loghin, Ion Carp­Fluierici sau pianiştii şi muzicienii: Horia Mi­ hail, Mihaela Spridon, Oana Kalmuski­Zarea etc. Literatura, muzica, pictura sunt toat aceste arte prezente în cartea “Din cele câte au fost” şi nu sunt prezente deloc ostentativ, ci cu multă prietenie, sen­ sibilitate şi înţelegere, cu oarecare discreţie, autorul dorind, dintr­un bun simţ deosebit, să rămână mereu în planul second, mulţumindu­se cu rolul de ghid şi nu de “actor”, pentru că întreagă această carte, exemplar scrisă, se bazează pe ceea ce multor autori le lipseşte şi anume, discreţia. Fără a fi făţişă, totuşi în paginile acestei cărţi se strecoară şi asta se simte, o fireacă undă de tristeţe, tristeţe care îl încearcă pe Ion Paranici, aşa cum se poate descoperi la lectură, mai ales în paginile dedicate lui George Sidorovici, Ioanei Nistor, Mihail Iordache sau Ion Carp­Fluierici. Am simţit, şi o spun fără rezerve, o reală plăcere şi o delicată bucurie să lecturez paginile acestei cărţi, şi nu pot fi bănuit a avea o relaţie de amiciţie deosebită cu Ion Paranici, ci doar

Pag. 99


pentru că acel aer bucovinean m­a prins atât de bine. L­aş îndemna pe Ion Paranici să nu se oprească aici cu asemenea destăinuiri ci, să continue, prezen­ tându­ne multele dintre personalităţile pe care le­a cunoscut în anii cât a fost în presa suceveană, şi de ce nu ? şi pe cele pe care le­a cunoscut după această perioadă. Cu bune dar şi cu rele, pentru că, din câte ştiu are şi asemenea întâmplări. Cecilia Moldovan, Cartea de identitate a pri­ vighetorii, Editura Junimea, Iaşi, 2013, 88 p. Prefaţă semnată de Dan Bogdan Hanu. Cuvânt de însoţire pe coperta a patra Ion Roşioru. Despre condiţia poetului în cetate, pare a vorbi poezia Ceciliei Moldovan, în volumul “Cartea de identitate a privighetorii”, în care spune chiar în poemul de deschidere: “orice tril era luat ca un afront la mărginirea lor/ nu înţelegeau că vocea era trecută/ în cartea ei de identitate/ şi nici că ea cu sârg şi­o exersează…” ştiind că: “ ele (vecinele) îşi căptuşesc febril cuibul/şi zborul de zi/ cu duminici când îşi ostoiesc năduful/ cu câte un fulg smuls din penajul măiastrei”. Poeta Cecilia Moldovan ştie şi simte că: “ trec agale prin piaţa viselor îngheţate” ascultând şi urmărind “ paşii celui care­şi cară feri­ cirea “. Cele trei grupaje care compun această carte sunt doar aparent distinct, pentru că ele, în fond, au comună tema, “bagajul cultural ­ aşa cum remarcă Ion Roşioru, al autoarei este organic asimilat în dis­ cursul poetic” În cazul poemelor/poemului, pentru că această cart este de fapt un poem amplu, “Cartea de identitate a privighetorii”, mitologia acestui peisaj liric îi dă posibilitatea de a “ţese” “motive imagistice” care dau coerenţă şi consistenţă po­ emelor, până aproape de pierderea identităţii” aşa cum se poate observa din poemul “Scriem prin noi înşine” ­: “Stau la coadă cu dorul­de­dor/ la Muzeul literaturii române/ până ce treptele se duc la culcare/ maiestuos Mihai şi Nichita/ cară în spate uşorii uşii”. Acest joc de­a depersonalizarea, pentru că de fapt este un joc propus cititorului, cu tentă marinsoresciană o prinde foarte bine pe Cecilia Moldovan şi în acest poem dar şi în altele pentru că îi dă astfel posibilitatea de a­şi desăvârşi discursul liric aproape pe nerăsuflate. Cecilia Moldovan pare un alegător de cursă lungă ,mereu temător să se oprească să bea apă sau chiar să respire, pentru că poemele şi le spune dintr­o răsuflare. Cu câtă naturaleţe spune” Mirajul calului a zăpăcit fiecare bărbat din familie/ chiar şi fetele călăreau unul din lemn cu hamurile pictate...”...” după descălecarea bunicului trăsura fără roţi/ jeleşte prin fundul curţii/ ca să ne înveselim mi­am pus voalul de mireasă al mamei” sau un poem în vers clasic, poem de o frumuseţe specială, care îmi dovedeşte că autoarea are un potenţial liric remarcabil: „Adulmec târzia primăvară fără nici un nor/ Caldă precum pâinea acuma scoasă din cuptor// Dar pentru pretinsa­mi vină ce liniştea­mi răstoarnă/De­a­mi fi lăsat iubirea însloiuri reci de iarnă// Mă lascondusă la primul zid

Pag. 100

de flori ivit/ Legată la ochi cu­n şal din frunze îm­ pletit” E, într­un anume fel o frumoasă definiţie a poeziei această stare în care poeta este „legată la ochi cu­n şal din frunze împletit”. Dorinţă, nesiguranţă, aşteptare, împlinire se aglomerează prin metafore în această „carte de identitate a priv­ ighetorii”. „De altfel, o constanţă bine temperată, substanţială, a poeziei Ceciliei Moldovan, mi se pare o anume specie de intimism insinuat din fundal” remarcă , în prefaţa sa, la această carte poetul Dan Bogdan Hanu. Cred că acest intimism insinuant din fundal intimist care, adeseori trece totuşi în prim plan, tonifică şi revigorează pezia Ceciliei Moldovan, dându­i coerenţă şi substanţialitate aparte. Camelia Iuliana Radu, Negru de iarnă, Editura Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2014, 134 p. Prefaţă de Calistrat Costin. Construindu­şi întreg demersul liric pe antiteză, Camelia Iuliana Radu este preocupată mai mult de rezultatul efectului asupra cititorului şi mai puţin de realizarea efectului în sine. Poemele sale se în­ scriu foarte bine în textura moto­ului ales, motto care spune: am deschis/oarbele ferestre/ ale negru­ lui/ şi am văzut/ contrastul său/albul”. Mesajul transmis din aceste versuri conturează un univers liric oximoronic, un univers liric în care „ tristeţi mestecate cu migală/ schimburi de mărfuri/ despachetează noaptea/ când umbrele mai mari decât trupurile/ desenează treceri pe zăpadă//vârful arderilor împrăştie cenuşa/ albă” (energii şi informaţii)sau „valurile dospesc pâini negre/ pe care le scuipă la ţărm/ cu un cuptoral cărui foc rămâne departe”. Există în poemele sale o abundenţă de tonuri negre, tonuri care nu sunt neapărat mortu­ are, deşi autoarea provine din mediul bacovian, cu un negru în care „ se adună conceptele în horă” atunci când cineva „ va da contururi noi pentru stele”. Camelia Iuliana Radu pare mai degrabă o nemulţumită a ordinii care o înconjoară şi încearcă să „traducă lumea” după propriile sale coordonate ştiind că „apa a murit între dantelele fricii” acolo de unde pentru ordinea ei „răsare uneori veşnicia”. Un adevărat război pare a duce, cu sine, dar şi cu lumea, război din care reuşeşte să trimită un „jurnal de război” spre cititori şi de unde se poate descoperi că „ visele huruie nedesfăcute” şi pentru că „ soldatul mestecă absent/ doar puşca tresare şi timpul”. În această lume dezarticulată a ei, autoarea descoperă că „visele mele şuşotesc în altă limbă/ cu alt înţeles”. E multă dezordine imagistică în cartea aceasta „negru de zăpadă” şi pentru faptul că autoarea se află în ipostaza de permanente căutări ale sinelui, de ruperi de ritm care adesea i se par greu de supor­ tat. Cămaşa de forţă a poeziei, la Camelia Iulian Radu încă nu este, cu adevărat, închisă la toţi nas­ turii şi poezia, atâta câtă este, se pierde prin aceste indecizii.

Onyx

An 3 - nr 1 (17-18)- ian.-feb. - 2014


http://cititordeproza.ning.com/ https://twitter.com/CititordeProza https://www.facebook.com/CititordeProza http://cititordeproza.wordpress.com/ https://www.facebook.com/cititor.de.proza.republica https://www.facebook.com/groups/306502209398674/

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI '' ITACA '' - DUBLIN http://hopernicus.falezedepiatra.net/CentruldePromovareaCulturiiDUBLIN/ https://www.facebook.com/sufletromanescdublin

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI LONDRA

http://centruldepromovareaculturiilondra.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareLondra email: centruldepromovarelondra@gmail.com

CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN PROMOVAREA CREATIVITĂŢII ROMÂNEŞTI BAIA MARE ''PORŢILE NORDULUI''

http://centruldepromovareaculturiibaia-mare.hopernicus.falezedepiatra.net/ https://www.facebook.com/CentruldePromovareBaiaMare



Turn static files into dynamic content formats.

Create a flipbook
Issuu converts static files into: digital portfolios, online yearbooks, online catalogs, digital photo albums and more. Sign up and create your flipbook.