Onyx nr12

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE

Director: Emilian MARCU Redactor şef: Ioan MITITELU Secretar general de redacţie:

Constantin HUŞANU Redactori: George ROCA (Australia) Dorina ŞIŞU (Irlanda) Ioan BABAN

Colegiul redacţional: Theodor CODREANU Gheorghe NEAGU Adrian BOTEZ

Anton Vasile IEŞEANU Daniel CORBU Adrian GRAUENFELS (Israel)

Mariana ZAVATI (UK) Valery OIŞTEANU (New York, SUA) Emanuel STOICA (Suedia)

Colaboratori: (în ordinea alfabetică a prenumelui) Adrian BOTEZ

Boris MEHR Camelia SURUIANU Constantin COROIU Constantin HUŞANU Daniel CORBU Diamanta LUPU Dorel SCHOR (Israel) Dorina ŞIŞU, Emilian MARCU Emil TITOIANU Eugen EVU Gabriel DRAGNEA

Lucian GRUIA George POPA Melania CUC George STANCA Mihai BATOG-BUJENIŢĂ Gheorghe NEAGU Mihai MERTICARU Ioan MITITELU Mircea BOSTAN Ion Ghe. PRICOP Mircea Radu IACOBAN Ion N.OPREA Nicolae NICOARĂ-HORIA Ion Pachia Rodian DRĂGOI TATOMIRESCU Theodor CODREANU Leonida MANIU Traian VASILCĂU Lili BOBU Valentina TECLICI Liviu ANTONESEI Veronica MOCANU Liviu PENDEFUNDA Lucian Şt. MUREŞANU Violeta DEMINESCU

NUMĂR ILUSTRAT CU REPRODUCERI DUPĂ LUCRĂRI DE ION ŢĂRANU COPERTA: PICTURA DE ION ŢĂRANU

Onyx email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com Atenţie! Răspunderea pentru opiniile exprimate în articole revine în întregime autorilor.

ISSN 2009-518X (emis de IRISH ISSN CENTRE) Tipărită la PIM Iaşi

Onyx REVISTĂ DE LITERATURĂ, CIVILIZAŢIE ŞI ATITUDINE Anul III Nr 7- 8 (23-24), iul.- aug. 2014

email-ul revistei: revistaonyx@yahoo.com

CUPRINS EDITORIAL George POPA

NU E O INSULTĂ

3 4

ȘI CE ERA SĂ FAC?

Violeta DEMINESCU

APRIORISM ROMÂNESC

Theodor CODREANU

ÎN VISUL TĂU NICIUN ÎNGER NU ERA PĂRĂSIT

NUMERE ÎN LABIRINT

Lucian Şt. MUREŞANU

ÎNTREBARE PE CORD DESCHIS

13

PASIUNEA ŞI SENSUL TRĂIRILOR GÂNDITORULUI ÎN MILENIUL TREI

Ion Pachia TATOMIRESCU

20

UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI HAIJIN VALAH

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ 29 AMERICA… AMERICA…

Constantin COROIU

35

CEHOV ŞI SPECTACOLUL „PARADISULUI BANAL”

Lucian GRUIA

38

- CLAUDIU-VALERIU CONŢEVICI – DRAGOSTEA ŞI SECURITATEA

Liviu PENDEFUNDA

54

NOAPTEA TOATE SĂLCIILE SUNT ALBE

10

40

PEISAJ DE IARNĂ CU RODIE

Valentina TECLICI 55 M-AM VISAT I DREAMT I WAS CÂND WHEN

Ioan

MITITELU

56

SINGURATICUL

Constantin HUŞANU CURSEŞTI, NEAMUL PETRILEŞTILOR

Mircea Radu IACOBAN Leonida MANIU

Liviu ANTONESEI 43

Gabriel DRAGNEA 70

AVANTAJELE LECTURII LENTE

ACELAŞI PRAF, ACEEAŞI RUGINĂ...

CA ÎNTR-UN DANS AL IERTĂRII

Traian VASILCĂU

!

66

ESENŢA ARTEI ÎN GÂNDIREA LUI MAIORESCU

BALADA RÂNDUNICII FIILOR ŞI FIICEI NOASTRE

65

SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI... SĂ FIM SERIOŞI

ISTORIE DESPRE TIMP

Eugen EVU 46

60

71

CÎNTAREA CERULUI,TOTSCRIEREA TÃCERII,CÎNTEC SENIN

VIAŢA...SOMN ÎNTRERUPT AL NOPŢII ETERNE

Gheorghe NEAGU 47

Mihai MERTICARU 72 FEMEIA

SĂ POŢI YOU CAN CĂDERI FALLS RISIPA FLORII

Veronica MOCANU 73

FLOWER WASTE

COPACI - HOPLIŢII LUI LEONIDAS, NOU LEGĂMÂNT NECESAR

Ion Ghe. PRICOP 48 ÎN ÎNDOITURA DE PENEL A DIVINULUI

Mircea BOSTAN

PLANETA ASTA NU MAI VREA SĂ MOARĂ

Lili BOBU 76 INTERVIU CU NICOLAE DABIJA: „POEZIA E UN GEST DE

LA POARTĂ, NĂFRANA VERONICĂI

Adrian BOTEZ

PARTIDUL NATURII, NU EŞTI DECÂT TIMP

George STANCA

74

PRIMĂVARĂ RATATĂ, SFAT PENTRU POETUL DE AZI

49

MENUET MINUETTO

CU TRUP CA UN VÂRTEJ DE APĂ CURGĂTOARE, CU PICIOARELE DIN GÂT

PROTEST CONTRA DEZORDINII LUMII”

Daniel CORBU Ion N.OPREA

ENUMERĂRI

75

81 82

Nicolae NICOARĂ-HORIA 50

KARL MARX – PRIETENUL ROMÂNILOR: „ÎNSEMNĂRI DESPRE ROMÂNI”

POEZIA ŞI FEMEIA...

UNA SINGURĂ...

CÂND MĂ CITEŞTI...

CINE ŞTIE...

EXPERIENŢA CARCERALĂ A SAVANTULUI ALEXANDRU MIRONESCU

Rodian DRĂGOI

Camelia SURUIANU Diamanta LUPU

51

SUB PREŞUL DE LA INTRARE,UNDER THE DOOR MAT, PE STRADA REŞIŢA IN REŞIŢA STREET,ÎN DUMINICILE PLOIOASE SINGURĂTATEA

86

92

ÎNTOTDEAUNA SUNT AŞA DE SINCERĂ!

Dorel SCHOR (Israel)

93

SIMŢUL UMORULUI, PLANETA POLITICĂ, UN NUME DOMNESC

Melania CUC52 ȘUNCA ȘI VINUL, ÎN PAPUCI NOI,JUCĂRII, CURAJ Dorina ŞIŞU 53

Boris MEHR 95

LASĂ-MĂ SĂ STAU PE STÂNCA ASTA VECHE

VIAŢA CĂRŢILOR

AIURELI DE

PRINT,

DIAVOLUL

Emilian MARCU

96

Coperta şi interiorul revistei au fost ilustrate cu reproduceri după operele de artă semnate de Ion ŢĂRANU căreia redacţia îi mulţumeşte pentru înţelegerea arătată.

Pag. 2

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Emil TITOIANU, Editorial Tom sau Jerry, Obama sau Putin

M

ai toată lumea se amuză când Tom o ia pe cocoașă de la isteţul Jerry și trebuie să re­ cunosc aici în faţa dumneavoastră că și eu mă număr printre cei cărora le pare bine și se simt minunat când prea băgăciosul motan o ia peste bot încă odată. Dar am întâlnit și persoane precum gi­ nerele meu care îl compătimește pe Tom și nu poate să­l sufere de fel pe Jerry fiindcă după păre­ rea lui îl oropsește prea tare pe ghinionistul Tom fără să păţească nimic. Deci iată cum în familia mea s­au format deodată două partide aproape in­ compatibile fiecare militând după cum consideră el că este drept. Vedeţi așadar cum se despică lumea în două sau nouăzeci nouă după cum la un moment dat devine adeptul uneia sau alteia din teoriile gândite cu capul propriu sau al altora. Și uite așa privesc în jur observând că problema exis­ tentă între Tom și Jerry are extensii nebănuite până la nivelul Universului.

Că eu și nevastă­mea avem păreri divergente în anumite situaţii a devenit de notorietate în fa­ milia noastră dar asta nu înseamnă nimic pe lângă bolovanii și lăturile pe care și le aruncă unora, al­ tora în cap cei din lumea politică. Mergând pe firul acesta mai sus vom descoperi lucruri oribile în care popoare întregi sunt decimate cu bombe, mitra­ liere, napalm în numele unei ipotetice democraţii sau a unei religii.

Ca fiinţă umană normală sunt înclinat în mod natural spre pace, înţelegere, compătimire pentru necazurile semenilor mei și caut ca orice vieţuitoare a pământului oaza mea de liniște în care părerile partizane chiar dacă există sunt nele­ tale iar sângele curs pe câmpul de luptă să fie doar sub formă de cerneală întins pe coala albă de hâr­ tie. Cred că mă număr printre cei care consideră li­ teratura un bun universal câștigat, un loc în care tunurile trebuie să tacă și să troneze doar măreţia cuvântului turnat în forme armonioase.

De aceea am considerat ca revista Onyx să fie locul unde politica statelor să fie evitată fiindcă ar dăuna tocmai ideii de literatură. Cel care citește din Omar Khayam care a fost iranian cred că ar putea să citească oricând cu mare plăcere și Kafka, evreul care a scris acele capodopere universale precum Procesul, Castelul sau să citească pe oricare din scriitorii arabi fără să simtă ură pentru naţia sau religia autorilor.

Poate vă întrebaţi de ce am ales să vorbesc aici despre aceste lucruri care la prima vedere nu ar putea constitui subiectul unui editorial al unei re­ viste literare dar m­am hotărât ca folosindu­mă de îngăduiţa dvs. să­mi vărs și eu off­ul pe această Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

coală albă de hârtie cu scopul de a trage un minim semnal de alarmă pentru cei care consideră o re­ vistă literară ca fiind o tribună propice pentru po­ litica unei facţiuni partinice, a unei ţări sau al unei puteri mondiale.

Primesc la redacţie articole scrise chiar de au­ tori cunoscuţi, articole din care răzbate izul greu al politicianismului sau partizanatului mai ales pentru o anumită putere care și­a arogat cu de la sine putere rolul de jandarm mondial cu motivaţia persuasiv parșivă că este depozitara și centrul mondial de iradiaţie a democraţiei în lume.

Desigur nu pot să să fiu de acord cu acești rătăciţi prin frumoasa pădure a literaturii deoarece vreau să­i simt apropiaţi sufletului meu și pe ucrai­ neanul Gogol și pe rusul Cehov, și pe americanul Steinbeck și pe românul Sadoveanu (numele scrii­ torilor au fost luate aleatoriu) fără să­i judec pe unii că sunt ucraineni sau ruși, că au scris Taras Bulba sau Mitrea Cocor, judecăţi care uneori de­ monstrează micimea unor suflete.

Pentru numărul acesta al revistei am primit mai multe articole de acest gen dar unul a ieșit în evidenţă. Este vorba de eseul unei autoare care a fost de mai multe ori publicată în revistă și căreia de data aceasta articolul îi fusese pus în pagină fără a fi citit. La o citire ulterioară s­a văzut că au­ toarea se transformase într­o adevărată leoaică în a diseca după mintea ei o problemă controversată a momentului și a înfiera făcând clăbuci la gură un important conducător de stat așa zis nedemocratic doar pentru că statul cel cu democraţia lipită pe chelie sub jobenul cu stele dăduse mârâind tonul lătrăturilor internaţionale.

Articolul a fost desigur scos fiindcă arăta ca o măsea stricată între celelalte articole a unei reviste cumsecade. Trebuie să înţelegeţi toţi cei care au asemenea porniri partizane că pentru revista Onyx și Obama și Putin au aceeși „greutate” internaţională, că pentru revista Onyx încăierarea din Ukraina are aceeași valoare ca o încăierare din­ tre doi beţivi dintr­o cârciumă, încăierare din care amândoi cu siguranţă vor ieși bine șifonaţi. Și ca să ne întoarcem la Tom și Jerry, personaje care spre lauda autorilor serialului nu păţesc nimic pentru a o putea lua de fiecare dată de la capăt într­un nou episod, consider că noi ar trebui să fim echidistanţi faţă de cei doi, să fim cu mintea lim­ pede pentru a putea rescrie oricând fără nici o rău­ tate povestea lor şi a altora la o altă dimensiune spre bucuria iubitorilor de literatură.

Em i l Titoi anu Pag. 3

George POPA

Apriorism românesc

C

ultura unui popor reflectă gândirea, simţirea, înfăptuirile lui ­ modalitatea sa de a fiinţa în lume. Ea se întemeiază pe un tipar specific originar şi apoi se perfectează şi se modu­ lează de­a lungul veacurilor. În acest proces de gestaţie, impor­ tantă rămâne experienţa dintâi, rezultând din contactul dintre structura spirituală a acelui popor şi existenţă. Această multiplă experienţă primordială cu lumea, cu viaţa, va alcătui zăcămintele adânci pe temeiul cărora se creează ulterior ceea ce este autentic pentru poporul respectiv.

Astfel, tezaurul folcloric alcătuieşte baza a ceea ce are spe­ cific cultura unui neam, la care se adaugă fapta marilor creatori a căror operă este nehibridizată, ci se înscrie în spiritualitatea ori­ ginară. “Experienţa sufletească străveche este pentru noi cea im­ portantă...experienţa umană primitivă”, afirma D. Caracostea.

Ca atare, căutând să identificăm constantele spiritualităţii româneşti, vectorii pe care s­a desfăşurat viziunea românului asupra existenţei în general şi asupra propriei sale condiţii desti­ nale, ne adresăm în primul rând creaţiei anonime. Ea a instituit “apriorismul românesc”, albia modelatoare a culturii noastre. Mir­ “În balada Mioriţei are loc cea Eliade scrie: “Capodoperele spiritualităţii româneşti aparţin valorizarea ontologică a folclorului capodoperele liricii româneşti rămân poeziile popu­ morţii. Eroul vrâncean par- lare Mioriţa şi Meşterul Manole”.

curge fenomenologia viaţămoarte iniţiatică-renaştere. Împlinirea existenţială supremă se petrece în urma unei morţi concepută ca o nuntă cu natura, care înveşniceşte fiinţarea de model uman. Este cea mai exemplară creaţie în spiritul ancestralităţii autohtone. În legenda Meşterului Manole, eroul trece prin moartea fizică pentru a se înveşnici spiritual în creaţia sa –Mănăstire-naltă/ Cum n-a mai fost altă”.Fenomenologia trifazică -, viaţă-moarte (ritualică, purificatoare, iniţiatică) - renaştere, caracteristică a derulării muzicii şi vieţii o regăsim în creaţia lui Eminescu. Între altele, în Odă (în metru antic), dar cea mai amplă devenire în cele trei momente “zamolxice”, are loc în Luceafărul. “

Pag. 4

Aşa cum afirmam în studiul Repere în spiritualitatea româ­ nească (Ed. Timpul, 2002), considerăm că factorul definitoriu al constelaţiei valorilor culturii româneşti este deschiderea, şi anume, deschiderea întru depăşire şi eliberare spirituală. Vectorii ener­ getici principali al acestei deschideri sunt următoarele : ­ fenomenologia viaţa­moarte­renaştere, reflectată de triada zeilor traci Zamolxis­Orfeu­Dionysos ; ­ spiritul înălţimilor, datorat prezenţei munţilor în miezul peisajului românesc.

Tripticul originilor : Zamolxis­Orfeu­Dionysos Este cunoscut faptul că în perioada elenistică, în scopul de a­şi regenera panteonul, Grecii au împrumutat de la traci doi zei: Orfeu şi Dionysos. Împreună cu Zamolxis (sau Zalmoxis), personajul mitic principal al daco­geţilor, Orfeu şi Dionysos se află uniţi prin constanta nemuririi dobândită printr­o moarte ini­ ţiatică ; considerăm că cei trei zei şi constanta lor metafizică, deschi­ derea spre nemurire, alcătuieşte temeiul dintâi al spiritualităţii româneşti.

Zamolxis personaj istoric misterios, despre care dau măr­ turie, între alţii, Platon, Herodot, Strabon, Jordanes, a fost filosof, medic, profet şi rege al Tracilor. După ce primise învăţătură de la filozofii presocratici şi de la Egipteni, se retrage timp de trei ani (ciclu al absenţei pe care îl aflăm şi în mitul lui Zarathustra şi al lui Iisus) într­o peşteră, unde are loc o “moarte purificatoare”, după care devine zeu nemuritor; este adorat ca atare şi predică geţilor ideea nemuririi. Herodot scria : “Geţii nu cred că mor; cel pierit merge la zeul lor Zamolxis”. Iulian Apostatul : Zamolxis le­a Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

întipărit Geţilor în inimă că ei nu mor, ci numai îşi schimbă locuinţa “.

Astfel, aşa cum am menţionat şi în alte lu­ crări, esenţa mitului zamolxic este constituită de parcurgerea fenomenologiei trifazice: viaţa co­ mună, moarte iniţiatică renaştere la un nivel existenţial superior, ­ nemurirea. În privinţa lui Dio­ nysos, care se confunda cu zeul naţional al tracilor, Sabazius, şi esenţa cultului său se referea de ase­ menea la ideea nemuririi urmând unei morţi ritua­ lice. Dionysos trece de repetate ori prin moarte şi reînvie tot de atâtea ori. La greci Dionysos devine principiul purificator al orfismului elen, principiu prin care sufletul se salvează de ciclul renaşterilor repetate şi dobândeşte din nou sfera cerească. În timp ce Dionysos este expresia mitică a exuberanţei vieţii, a panvitalismului daco­geţilor, mitul lui Orfeu este cea a muzicii înţeleasă ca ten­ siune sufletească nemărginită, ca aspiraţie spre inefabil. Astfel, cele două mituri se completează între ele : pe de o parte, afirmarea deplinătăţii fi­ nitului, a condiţiei umane vieţuită la supremă ar­ dere, iar pe de altă parte, năzuinţa orfică spre nesfârşire mergând până la ieşirea din orice con­ diţionare în indeterminabil, în negrăit.

Trecerea prin moarte a lui Orfeu reflectă fi­ inţa muzicii: moartea repetată de la sunet la sunet conducând la învierea perpetuă de la sunet la sunet. Astfel, trăirea muzicii ca pe o sfâşiere lăuntrică între fiinţă şi nefiinţă urmată de renaştere perpetuă ne este specifică şi, sosită din straturi adânci de la su­ fletul trac, ea se reflectă în vocaţia particulară a ro­ mânului pentru muzică, şi totodată în starea de dor, care este starea orfică: tensiune “dulce­dure­ roasă” infinită în care se îmbină deschiderea către viaţă, către moarte, către înviere, bios­tanatos­ bios: fenomenologie, unitară şi complexă, pe care o regăsim excepţional condensată în poezia emi­ nesciană Peste vârfuri.

Or, această procesualitate, pe care noi am denumit­o structură zamolxică, constituie matri­ cea modelatoare originară a culturii româneşti. Ea posedă drept virtute activă principală faptul că simbolizează, pentru autohtonii acestui pământ, o şansă perenă de mântuire şi renaştere.

Precum am arătat, structura zamolxică o întâlnim, în primul rând în vocaţia românului pentru muzică şi în starea de dor. De asemenea în creaţiile de prim ordin ale culturii noastre, precum balada Mioriţei, legenda Meşterului Manole, lirica eminesciană, complexul brâncuşian de la Tg. Jiu ş.a.

Aşa cum am analizat în ­ Spaţiul poetic emi­ nescian,

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

(ed. Junimea, 1983) dorul este o stare de tensiune continuă, năzuinţa atingerii unei complementari­ tăţi care să înfăptuiască o integralitate la dimen­ siuni cosmice, o osmoză totală. Or, contopirea absolută cu celălalt, cu natura, nu este posibilă, fiind vorba de realităţi inepuizabile prin cunoaş­ tere şi prin trăire. Această neîmplinire infinit dorită, dar dramatic resimţită ca irealizabilă, este caracteristica esenţială a dorului. Ca atare, dorul constituie o ten­ siune sufletească mereu deschisă, pentru că ţinta se depărtează neîncetat şi rămâne cu neputinţă de definit : „o sete, un adânc asemene uitării celei oarbe”, cum scrie Eminescu în Luceafărul, În balada Mioriţei are loc valorizarea onto­ logică a morţii. Eroul vrâncean parcurge fenome­ nologia viaţă­moarte iniţiatică­renaştere. Împlinirea existenţială supremă se petrece în urma unei morţi concepută ca o nuntă cu natura, care în­ veşniceşte fiinţarea de model uman. Este cea mai exemplară creaţie în spiritul ancestralităţii autoh­ tone. În legenda Meşterului Manole, eroul trece prin moartea fizică pentru a se înveşnici spiritual în creaţia sa –Mănăstire­naltă/ Cum n­a mai fost altă”.

Fenomenologia trifazică ­, viaţă­moarte (ri­ tualică, purificatoare, iniţiatică) ­ renaştere, carac­ teristică a derulării muzicii şi vieţii o regăsim în creaţia lui Eminescu. Între altele, în Odă (în metru antic), dar cea mai amplă devenire în cele trei mo­ mente “zamolxice”, are loc în Luceafărul. Aici moartea purificatoare a eonului de sus are loc prin cele trei coborâri în lumea umană, după care şi prin care, are renaşterea la propria conştiinţă şi stare – a increatului.

Complexul brâncuşian de la Tg. Jiu, este conceput în relaţie cu elementele spaţiului fizic din jur, din care ia naştere, în care îşi petrece traiectoria existenţială şi din care iradiază apoi în nemărgi­ nire, parcurgând fenomenologia tristadială: spaţiul genezei, spaţiul vieţii, spaţiul reîntoarcerii şi ab­ sorbţiei în universal. Aceste trei cicluri concen­ trând istoria fiinţării omeneşti, sunt înşiruite pe un ax format din: apa Jiului, Masa Tăcerii, Poarta Săru­ tului, Coloana nesfârşirii.

Spiritul înălţării. Muntele Este bine cunoscută prietenia românului cu natura, solidarizarea până la confundare cu în­ treaga fire. Atributul esenţial al viziunii noastre folclorice este deschiderea afectivă cosmică. Omul fol­ clorului se simte aflat la întâlnirea unor semnale, a unor mesaje venind din tot cuprinsul firii. Pe de altă parte, fiecare act, fiecare gest al său are ne­ ştiute ecouri, corespondenţe în cadrul armoniei

Pag. 5

universale. Mai mult, folclorul integrează realul în mitic, transfigurându­l şi mai sus, solidarizează imanentul cu transcendentul, zilnicul cu divinul.

Dintre elementele naturii, muntele este învestit de român cu cea mai largă deschidere sufletească şi spirituală.

Lucian Blaga, în cartea Spaţiul mioritic, apli­ când culturii noastre teoria orizonturilor stilistice, formulată de Leo Frobenius şi dezvoltată mai ales de Oswald Spengler, considera că matricea mode­ latoare a culturii noastre este constituită de spaţiul ondulat ­ deal­vale ­ exprimat de primele versuri din balada Mioriţei. Această concepţie nu a fost însă adoptată de alţi cercetători ai culturii noastre.

De pildă, Gh. Călinescu recunoaşte că suntem “rasă de munte. Noi avem viziunea colosalului”.

Ca atare, în încercarea de a se identifica albia stilistică a culturii noastre, nu s­a ţinut seamă de elementul central al peisajului românesc ­ mun­ tele, acolo unde pământul a ajuns în drum către cer.

Muntele a intrat organic în modelarea culturii

noastre, datorită nu numai exodului montan în vremi de restrişte, dar şi balansului de veacuri al păstorilor între munte şi şes. Aceste două expe­ rienţe de viaţă au solidarizat orizontala unduitoare de la începutul baladei vrâncene cu verticala viziu­ nii din final, când, la nunta ciobanului moldovan, “munţii mari” sunt cei care îl cunună cu “mireasa lumii”, verticalitate purtând apoi mai departe

Pag. 6

către cerul înstelat, ale cărei făclii iluminează mis­ tica nuntire cosmică. După afirmaţia lui Vasile Pâr­ van, geţii, care erau monoteişti, îşi adorau zeul pe crestele inaccesibile ale munţilor înalţi, acolo unde numai vulturii pot sui, iar templele aveau o sin­ gură deschizătură în vârf, spre cer.

Dar faptul că muntele ­ domnind în inima ţării ­ a exercitat destinal modelarea spiritualităţii româneşti a fost apodictic afirmat de Eminescu: “Este muntele tată al râurilor şi al poporului nostru.

Acesta e cumpăna lui, cântarul cu care­şi cântăreşte pa­ timile şi faptele.” (Ms. 2275 B). Nu unduirea şovăi­ toare deal­vale, ci suişul, înălţarea constituie sânul genezic al culturii româneşti. Deschiderea către ne­ mărginire, către sublim, scrie autorul Luceafărului românul a învăţat­o de la munţii săi: “Dar nu­s cu­ lori destule în lume să­nvesmânte / A munţilor Carpa­ tici sublime idealuri” (Memento mori). Pentru spiritualitatea acestui neam muntele, verticala as­ trală, a fost educatorul avânturilor superioare, al zborului simţirii şi al cugetului. Românul s­a simţit “acasă” în munţii săi ; într­o doină se spune : “Sus în vârful muntelui / Unde­i drag sufletului”. Verticală fulgerătoare este parcursă de Hyperion în drumul întoarcerii în cer după neizbutita experienţă pă­ mântească, ­ şi suitor este mai ales drumul către Demiurg. Într­un cuvânt, deschiderea către nemăr­ ginirea cerească românul a învăţat­o de la munţii săi – aşa încât nu spaţiul desfăşurat molcom şi şo­ văitor, şi interpretat ca “resemnare”, “pasivitate”, “ataraxie” ­ constituie catalizatorul spiritualităţii româneşti.

Pe culmile munţilor, pe traiectoria înălţării – la capăt, se află sublimul şi sacrul. La român, ne­ cesitatea sacrului apare ca o stare de fiecare zi mer­ gând până la a deveni comandament absolut : “Cine n­are nimic sfânt /N­aibe loc pe­acest pământ”. În concepţia folclorică firea întreagă, solidarizată armonios, este sfântă : sfânt este soarele, sfinte ste­ lele şi pământul, sfinte sunt apele, focul, vântul, sfinte sunt pâinea, lemnul, făpturile pure precum albina, oaia etc. Pentru că toate fiinţele, lucrurile, elementele participă la aceeaşi dreaptă orânduire instituită şi vegheată de dumnezeire.

Sacrul în înţelesul poporului nostru însem­ nează semnificarea prin iubire şi pietate pentru ceea ce este pur. Pentru român sacrul nu este mysterium tremendum, spaima, cutremurul în faţa ascunsului înfricoşător care striveşte, ci mysterium fascinans, mysterium mirabile. Este uimire, apropiere, interio­ rizare, care dă nobleţe şi înălţare sufletească. Nu inaccesibilul adoră românul, ci sacrul în comu­ niune cu omul în schimb sufletesc cu dublu curent.

Dumnezeul lui este Deus bonum şi nu Deus irae.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Românul nu este înclinat către o religie cu rigori inflexibile, cu dogme totalitare, ci către reli­ giozitate, adică respectul pios al vieţii şi al firii, pe care a considerat­o de întotdeauna prietenă şi sfântă. Sentimentul sacralităţii apare la numeroşi scriitori români, dar mai cu seamă în lirica lui Emi­ nescu, formând una din constantele majore ale vi­ ziunii sale, la fel ca pentru Pindar şi Hölderlin.

Deschideri metafizice­ expresie a spiritu­ lui înălţării Un criteriu fundamental în aprecierea alti­ tudinii valorice a culturii unui popor îl constituie deschiderea metafizică a acelei culturi, proiectarea în perspectiva marilor sensuri şi sub specie aeterni­ tatis a destinului uman şi raportul său cu restul lumii, expresie a spiritului înălţări, a sublimului sensibilităţii şi gândirii. La noi omul folclorului priveşte lumea şi îşi trăieşte viaţa în perspectiva a trei categorii transfiguratoare: metafizicul, miticul şi sacrul, armonios solidarizate sub semn afectiv. În cele ce urmează sintetizăm unele principale vi­ ziuni.

Mioriţa concentrează viziunea metafizică a poporului nostru privind raportul dintre viaţă, moarte şi totalitatea cosmică. În balada vrânceană este exprimată vocaţia sufletului românesc către comuniunea şi integrarea universală, “o fermecă­ toare fraternizare a omului cu întreaga creaţie”, afirmă Jules Michelet. Înfăptuirea acestei armonizări con­ ducând la un monism ontologic simpatetic are loc pe de o parte prin integrarea cosmică a omului, iar pe de altă parte prin înglobarea în această sinteză şi a orizontului morţii. În viziunea mioritică, moar­ tea nu este aneantizare, ci este valorizată existen­ ţial, devenind un spaţiu al veşniciei în care are loc, sub mijlocirea miticului, transferul eroului moldo­ van şi al lumii sale afective..

M. Eliade a scos în evidenţă un înţeles sem­ nificativ al baladei, şi anume: considerând moartea o unire transfiguratoare cu restul lumii, românul “impune un sens absurdului”, faptă depăşind nesfâr­ şit tânguirile existenţialiste moderne.

Legenda Meşterului Manole completează pe un alt plan viziunea filozofică a spiritualităţii româneşti, realizând un alt model de deschidere şi integrare universală a omului, şi o nouă formă de valorizare a morţii : înveşnicirea omului prin jertfirea sa în creaţia artistică. Moartea este sustrasă şi aici neantului şi preschimbată într­o neorealitate supe­ rioară constituită de fapta absolută a omului.

Moartea devine un act creator : eternizarea lucru­ lui uman şi totodată înnemurirea spiritului întru­ pat în capodopera de piatră. Ca şi balada Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

vrânceană, legenda Mănăstirii Curtea de Argeş în­ făptuieşte o sinteză ontologică rotundă, incluzând orizontul vieţii şi orizontul morţii, spaţiul fizic şi spaţiul sufletesc, realitatea şi mitul, natura şi arta ­ toate centrate şi aici în jurul omenescului. În această legendă a jertfei creaţiei nu în primul rând sanctuarul dedicat dumnezeirii face obiectul me­ tafizicii, ci destinul omului ales care izvodeşte perfec­ ţiunea.

Astfel, dacă la alte popoare tema morţii năs­ cătoare de viaţă s­a pierdut, la noi ea a devenit idee­ forţă energizând ­ atât în Mioriţa cât şi în Meşterul Manole, hipostaze de fiinţare înveşnicite. Concep­ tul zamolxic a supravieţuit pentru că întruchi­ pează spiritualitatea autohtoniei noastre primordiale şi el este exprimat în ideea optimistă şi fecundă, infinit eliberatoare spiritual, că viaţa şi moartea alcătuiesc un tot ontologic complementar, armonios, moartea având virtuţi de a ne transmuta într­o supraexistenţă nepieritoare. În spiritul aceleaşi viziuni a desfăşurării în trei momente ale existenţialităţii accedând final­ mente la renaştere, deschiderea metafizică a geniu­ lui nostru popular a condus la o altă vocaţie structurală: vocaţia muzicii. Derulându­se tot în trei momente care se intercondiţionează ­ sunet, stin­ gerea sunetului, naşterea sunetului următor din energia celui dispărut, ­ fiinţa muzicii s­a potrivit excepţional sufletului românului. De subliniat, că în doinele sale românul mai întâi a cântat, şi numai apoi a adăugat cuvintele: cuvinte ascultă­ toare ale sensului cântului.

Dorul, categorie sufletească specific româ­ nească şi leitmotiv al cântecului popular, este o stare metafizică, ­ o mişcare sufletească nesfârşită, cvasi­ muzicală, aspirând să se contopească afectiv, înce­ pând cu fiinţa îndrăgită şi sfârşind cu întreaga natură ; dar o mişcare tensională a cărei intensitate suie până la iminenţa extincţiei ­ “îndulcind cu dor de moarte “,­ după care urmează o renaştere exta­ tică : transferul în negrăit.

Iată unele aspecte ale spiritului depăşirii şi înălţării spirituale în sistemele de gândire româ­ neşti.

Sistemul filozofic al lui Constantin Rădu­ lescu­Motru tentează : să depăşească divorţul pe care Immanuel Kant îl postula între conştiinţa cu­ noscătoare şi adevărul lucrurilor (numenul, das Ding an sich) ; să efectueze un nou monism, în care toate componentele universului se află în corelaţie şi interdeterminare, antrenate de un dinamism creatore suitor ; să satisfacă astfel, pe alt plan, ideea de om superior creată de Friedrich Nietzsche. Teo­ ria personalismului energetic ambiţionează să re­

Pag. 7

zolve acest complex de probleme.

Tot ce există alcătuieşte o unitate, un mo­ nism, cu două componente : realitatea fizică şi rea­ litatea sufletească, conştiinţa umană (care cuprinde atât conştientul cât si inconştientul), componente reunite indisolubil prin faptul că totul este energie.

Energiile dezvoltate de fiecare unitate ontică acţio­ nează ca infinite determinisme care se condiţio­ nează unele pe altele; şi toate energiile universului sunt sintetizate în fiece lucru şi în fiece conştiinţă, fiecare constituind o unitate de corelaţii.

Concertul determinismelor are un mers evolu­ tiv ascendent cu o anumită finalitate : formarea de conştiinţe tot mai superioare, capabile să poarte evo­ luţia creatoare spre o tot mai înaltă idealitate.

Aceste conştiinţe creatoare, unităţi demiurgice de elită, sunt personalităţile energetice. Rădulescu­ Motru consideră că modelul suprem de persona­ litate nu a fost încă atins. Cea mai înaltă armonizare a corelării universale pe care evoluţia o va produce vreodată, “va fi cea a unei personali­ tăţi perfect adaptată la unitatea universului, şi a cărei înţelegere se va confunda cu înţelegerea uni­ versului întreg”.

Istoric, arheolog, filosof, poet, Vasile Pâr­ van a reînnoit fundamental modul de a concepe is­ toria, introducând o viziune integratoare şi dinamică. Istoria nu constituie o acumulare de fapte mai mult sau mai puţin congruente ori dis­ parate, întâmplătoare, ci o devenire globală a tu­ turor fenomenelor vieţii omeneşti integrate în ritmica universală în virtutea unei perfecte logici interne cosmice: “Aceleaşi legi cosmice determină viaţa umană şi cea extraumană, pe pământ ca şi în viaţa lumilor nesfârşite din univers”. Este un mo­ nism incluzând în egală măsură atât materialitatea firii cât şi viaţa spirituală.

Trei cuvinte cheie caracterizează filozofia istoriei lui V. Pârvan: cosmos, ritm, devenire. Cos­ mos, termenul grecesc opus haosului, dezordinii, desemnează unitatea armonioasă a tuturor ele­ mentelor şi fenomenelor universului între care au loc în fiecare moment schimb energetic ; ritmul este cel ce ordonează şi antrenează în dinamismul cos­ mic toate componentele materiale şi spirituale, suind până la ritmica “impulsurilor transcendente eterne şi infinite”, concretizate în valorile perene ale omului ; devenirea, care este istoria, constituie factorul creator al valorilor; iar valorile ­ metafi­ zica, morala, artele, tradiţiile ­, sunt expresia cea mai înaltă a luării de către om a conştiinţei de sine.

Evoluţia spiritului omenesc este o istorie a euritmiei unei vieţi creatoare, a cărei teleologie este năzuinţa spre nemurire “inerentă omului”. De aici,

Pag. 8

solia etică supremă : fapta noastră trebuie “să aibă ecou de armonie în alte suflete... acordat în tonul eternităţii”. Viaţa omenească este o uriaşă simfonie a durerii şi a bucuriei, suind de la înfrângeri la tri­ umf. “Ce este a trăi ? E singura realitate sublimă la care poate aspira omul. Este eternizarea vieţii prin toate mijloacele energiei omeneşti, într­un ritm spi­ ritual. Este biruinţa împotriva morţii; este veşnicia în crearea noastră, adică armonizarea noastră în cosmicul purtător, în esenţa lui, a vieţii nepieri­ toare”.

Pentru Lucian Blaga, există un principiu central, Marele Anonim care, pune stăvilare între el şi cunoaşterea umană, ­ cenzura transcendentală.

Nu intră sub incidenţa aparatului nostru cognitiv decât emanaţii parţiale ale Marelui Neştiut, diferen­ ţialele divine. Dar consecinţa aparent paradoxală a acestei îngrădiri, este cea a unei largi deschideri, pentru om ­ “existenţă aşezată metafizic între mis­ ter şi revelare”. Refuzat de Adevărul Ultim, omul devine creator, intră în competiţie cu divinitatea, făurindu­şi un adevăr al său; astfel, în procesul cu­ noaşterii ştiinţifice, în derularea istoriei şi mai ales în producerea culturii, omul îşi făureşte un sistem propriu de valori care instituie o ordine ome­ nească, aşa numitele conversiuni metafizice: adevă­ rul, binele, frumosul. Misterul divin a devenit deschidere a omului spre creaţie. Expresia bla­ giană “orizont dezmărginit” trebuie înţeleasă în sensul unei ieşiri active, a unei tensiuni în curs de desfăşurare, o faptă de eliberare în mers continuu, fără termen final.

Tema fundamentală a filozofiei lui Con­ stantin Noica este deschiderea fiinţei întru devenire, pentru că nu există încremenire, ci o verticală în mişcare a fiinţei către plenitudine. Cuvântul întru contopeşte şi armonizează cele două ordini exis­ tenţiale ­ fiinţa şi devenirea ­ ; fiinţarea îşi atinge modul ei real de a fi şi de a spori. Aşa se realizează o totalizare de fiecare clipă care “ne reaşează sta­ tornic în totalitate”. „O naţiune se poate educa printr­un om – Eminescu ­ şi chiar printr­un sim­ plu cuvânt – „întru”, afirmă Noica.

Semnificativă pentru confirmarea tezei că deschiderea suitoare alcătuieşte ideea­forţă funda­ mentală a spiritualităţii noastre, este prin excelenţă concepţia filozofică a lui Mircea Vulcănescu, potri­ vit căreia definitorie pentru înţelesul pe care ro­ mânul o dă fiinţei lumii este “trecerea nesimţită de la planul existenţial la cel al posibilului”. Vulcă­ nescu precizează că această deschidere “este ceea ce umple existenţa românească de poezie, adică de libertate şi de irealitate, şi apropie veghea româ­

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

nească de vis, de un vis lăuntric fără sfârşit, care­i situează mentalitatea, din punct de vedere filoso­ fic, nu numai pre­critic, ci mai mult decât atât : an­ tipozitiv : mitic”.

Din această deschidere către posibil, de­ curg o serie de consecinţe revelatorii pentru firea “omului românesc”. Pentru român nu există nefiinţă, ci grade diferite de existenţă, de umplere ontică; nu există imposibilitate absolută,; dimpotrivă, rezerva virtualităţilor, disponibilitatea oricăror alte şanse sunt nesfârşite ; de aici ­ pentru român nu există o singură alternativă; în faţa normei românul adoptă o atitudine de “mlădiere”, care îl apără de tirania oricărui comandament absolut; nu există iremedia­ bil, ireparabilul absolut ; nu există dificultăţi, ci doar trecătoare “încercări”, “ispite”, “vămi”; pen­ tru român “lumea gândită şi închipuită dobândesc aceeaşi însemnătate ca şi existenţa de fapt”.

Finalmente, toate deschiderile de mai de sus către posibil conduc la suprema deschidere : lipsa de teamă în faţa morţii, lipsa spaimei de nefi­ inţă. Este aceasta o excepţională virtute a românu­ lui de a considera că murind el nu încetează de a “poseda existenţa”, afirmă M. Vulcănescu. Moar­ tea nu este o ruptură absolută, ci o “integrare în li­ niştea a toate, aşezare, împăcare”. * Fiinţarea nu este dată ca atare, ci se auto­ creează: acesta este leitmotivul filozofiilor româ­ neşti rezumate mai sus. Autocreare aici pe pământ, unde zugravii mănăstirilor bucovinene au coborât şi cerul cu Dumnezeu şi cetele sale de sfinţi şi în­ geri, fresca exterioară interiorizând în cercul deve­ nirii umane transcendentul, făcându­ni­l vecin inimii noastre vizionare şi iubitoare.

Prin urmare, nu încremenire, ci devenire, ­ o devenire suitoare ­ aceasta este fiinţarea; pentru că “absolutul este frate cu moartea”, afirmă Eminescu.

Astfel, este semnificativă însemnarea poetului re­ lativă la Luceafărul : “Legenda luceafărului modificată şi mult înălţat sfârşitul à la Giordano Bruno”. Poetul voia să­l scoată pe Hyperion din încremenirea de cristal şi să­i dea o altă, mult mai înaltă devenire, dincolo de fiinţă şi nefiinţă.

Astfel, autorul Luceafărului efectuează va­ riate deschideri metafizice mergând până la altitu­ dini extreme ale gândirii, atinse doar de mari cugetători, precum Magistrul Eckhart, şi anume : după ce eliberează spaţiul lumii din materialitate transmutându­l în spaţii ale interiorităţii, conver­ teşte timpul heraclitian în prezent etern, şi ridică la sublim şi sacralitate lumea unde a fost oaspete ­

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

în final, intelectul său „eroic”, geniul, transcende orizontul existenţial străin în care „a fost aruncat”, suind către libertatea spirituală radicală, „dincolo de fiinţă şi nefiinţă”. În transposibil.

Bibliografie selectivă Blaga Lucian : Trilogia culturii, ELU, 1969 Busuioceanu Alexandru : Zamolxis, Ed. Meri­ diane, 1985 Caracostea D. : Meşterul Manole, Rev. Fund.Re­ gale, 12,1942 Caraman Petru : Pământ şi apă, Junimea, 1984 Călinescu Gh. : Istoria literaturii româme, Ed. Mi­ nerva,1982 Coşbuc George : Elementele literaturii populare, Ed. Dacia, 1978 Eliade Mircea : Meşterul Manole, Ed. Junimea, 1992 Eliade Mircea : Profetism românesc, vol 1 şi 2, Ro­ mânia în eternitate, Ed. Roza Vânturilor, 1990 Eliade Mircea : De la Zalmoxis la Genghis Han, Ed. Ştiinţa Enciclop., 1980 Eminescu Mihai : Poezii, ed. Murăraşu, 3 vol., Ed. Minerva, 1982 Eminescu Mihai: Opera Esenţială, comentarii de C.Noica, E. Cioran. Ed. Oltenia, 1992 Iorga Nicolae : Elementele culturii româneşti ­ origi­ nea şi caracterul lor, Gândirea, anul III, nr.7. 1924 Jaspers Karl : Friedrich Nietzsche, introduction à sa philosophie, trad. fr. Henri Niel, Ed. Gallimard, 1978 Noica Constantin : Introducere la miracolul emines­ cian, Ed. Humanitas, 1992 Pârvan Vasile : Getica, Ed. Meridiane, 1982 Pârvan V. Antologie, sub red. Al. Zub, Ed.Eminescu, 1984 Popa George : Spaţiul poetic eminescian, Ed. Junimea, 1982 Popa George : Spiritul hyperionic sau sublimul eminescian, Ed. Universitas, XXI, 2003 Rădulescu­Motru C. Realizările spirituale, Rev. Fund. Regale, Martie1935 Rădulescu­Motru C. : Elemente de metafizică, Ed.Timpul, 1997 Rhode Ervin : Psyche, Ed. Meridiane, trad. M. Po­ pescu, 1985 Vulcănescu Mircea : Dimensiunea românească a existenţei, Ed. Eminescu, 1996 Ware Thimoty : L’Ortodoxie, Ed. Desclée de Brou­ wer, 1968 Xenopol A.D. : Istoria Românilor, ediţia III, vol I, Cartea Românească, 1929

Pag. 9

Theodor CODREANU

NUMERE ÎN LABIRINT1 IANUARIE – DECEMBRIE, 1990 9793. Teribilă va fi ziua când se va vădi că Ni­ colae Ceauşescu a avut mai multă grijă pentru ţară decât noii guvernanţi, nu doar pe linie econo­ mică, dar şi­n ceea ce priveşte preten­ ţiile tot mai obraz­ nice ale maghiarilor în Ardeal.

9794. 7 mar­ tie. Seara, la televi­ ziune, o emisiune cu partici­ parea a trei dintre actualii şefi ai re­ vistei Lu­ ceafărul, puşi în locul lui Mihai Ungheanu, Cezar Ivă­ nescu şi Nicolae Georgescu: Laurenţiu Ulici, Nicolae Prelipceanu, Ştefan Agopian. Un evreu, un român, un armean, zic gurile rele, deşi faptul nu are nici o importanţă. Ulici, conciliant, Prelipceanu, „curajos”, iar Agopian – „elitist”, mic de statură şi învârtindu­ şi limba în gură cu oarecare poticneală, dar plin de idei. Trioul a ţinut să se delimiteze de programul „ca­ tastrofal” al criticului Mihai Ungheanu. Agopian ne­ a explicat că din pricina susţinerii protocronismului, care a fi izvorât dintr­un criminal naţionalism, im­ pregnat de un „complex de superioritate”. Ciudat, alt „rezistent prin cultură”, antiprotocronist, susţi­ nea, zilele acestea, că protocronismul ar fi suferit de un „complex de inferioritate”! După mintea tuciurie a lui Agopian, protocroniştii, în frunte cu Edgar Papu, ar fi emis ideea că întreaga cultură românească este superioară celei europene şi că nu are nevoie să intre în competiţie cu aceasta. Sicofantul n­a citit nimic din opera lui Edgar Papu, care susţine tocmai contrariul: dialogul cu marile culturi ale lumii, încât nu poţi disocia protocroniile fără o vastă cunoaştere comparatistică a acestora. Nicolae Prelipceanu a în­ cercat să­l tragă de mânecă pe vehementul Agopian, dar fără succes. Şi ca să dea lovitura de graţie, vajni­ cul a conchis că tot ce­au gândit protocroniştii a avut odiosul scop să izoleze complet cultura românească de cea europeană. Agitatul războinic n­a înţeles că protocroniile n­au sens fără bogăţia culturii univer­ sale, însă zurbagiul se simte bine apărat de faptul că Edgar Papu şi Mihai Ungheanu nu au şansă de acces la Televiziunea Română Liberă, aşa de „liberă” ce este!

Ca să păşească peste momentul penibil, Lau­

Pag. 10

renţiu Ulici a trecut la explicarea noului program lu­ ceferist, care poartă în sarcină moştenirea emines­ ciană: publicaţia va promova criteriul „valorii estetice”, dar şi pe cel „moral” (de model agopian?), însă nu va uita nici de „fiorul hyperionic”. Care nu se vede pe nicăieri în fadele pagini ale primelor nu­ mere!

9795. Neexistând argumente de luptă loială cu direcţia naţională în cultură, internaţionaliştii au su­ primat revista Luceafărul. Pentru a o reinventa fără suflul ei eminescian. Mai mult de atât: în viclenia lor ideologică, au asimilat protocronismul cu ceauşis­ mul. Procedeu tipic de lichidare stalinistă a adversa­ rilor. Ton dat de Vladimir Tismăneanu, odrasla kominternismului.

9796. Cursul scurt de istorie a partidului comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice a fost propulsat în ară de Leonte Răutu, Paul Niculescu­Mizil, Sorin Toma, Paul Cornea. Azi, Paul Cornea decide asupra desti­ nului învăţământului românesc, secundându­l pe Mihai Şora.

9797. Un impresionant strigăt al lui Moses Rosen în ziarul Adevărul din 10 martie 1990. Fără în­ doială, antisemitismul, dacă există, trebuie respins cu promptitudine. Din păcate, există şi un „complex se­ mitic” de care suferă liderii evrei înşişi, cum a obser­ vat Jean Paul Sartre.

9798. Echipa de handbal masculin a României a câştigat medalia de bronz la campionatul mondial din Cehoslovacia. Victorie cu atât mai grăitoare, cu cât e împotriva iugoslavilor, valoroşii noştri vecini.

9799. Din depoziţia colonelului Filip Teodo­ rescu, fost şef de securitate la Timişoara, rezultă că, în zilele revoluţiei, au fost infiltraţi agenţi străini re­ crutaţi din „fugiţii” în Ungaria şi Austria. Poziţia ofi­ cială infirmă asemenea mărturii şi susţine caracterul spontan al mişcării din decembrie 1989.

9800. 13 martie. Zi cu ghinion pentru baltici.

Mihail Gorbaciov a decis: nu va accepta, cu nici un chip, negocieri cu Lituania după ce aceasta şi­a pro­ clamat independenţa. Este un moment crucial pentru soarta imperiului. Bineînţeles că ruşii şi­au asigurat susţinători în Lituania. Gorbaciov a menţionat, cu sa­ tisfacţie, prezenţa deputaţilor lituanieni la întrunirea Sovietului Suprem. Se deduce că proclamarea inde­ pendenţei nu poate fi legitimă. Statele Unite au cerut, totuşi, ca Moscova să nu se opună procesului litua­ nian. De aici poate porni un vânt aspru peste Europa.

9801. Manifestanţii de duminica trecută de la Timişoara au cerut, nici mai mult, nici mai puţin, au­ tonomia oraşului ca localitate „internaţională”! Poate şi ca republică desprinsă de România! Internaţiona­ liştii lucrează cu cap. Mulţi vor să vadă o Românie în bucăţi.

9802. Gyula Horn condamnă proclamarea in­ dependenţei Lituaniei. Asta ar periclita succesul pe­ restroikăi. Ciudată grijă are liderul maghiar!

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

9803. Documente scoase la iveală de Literatura şi arta (1 martie 1990) atestă că Securitatea colabora cu KGB­ul împotriva a ceea ce era românesc în Basa­ rabia. E vorba de o corespondenţă a lui Ion Stănescu, preşedintele Securităţii de Stat, adresată lui Iuri An­ dropov, la 30 iunie 1970, privind încercările unui moldovean din Chişinău, Alexandru Usatiuc­Bulgăr, de a ajunge la Nicolae Ceauşescu. Evident, nici vorbă să fie primit.

9804. Alexandru Usatiuc era mesagerul Fron­ tului Naţional Patriotic din Moldova, care acţiona clandestin. Dictatorul ar fi respins, înspăimântat, ideea de a lua contact cu tragedia românilor de peste Prut. Prin intermediar, răspunsul care i­a fost dat me­ sagerului de la Chişinău este următorul: „Guvernul R.S. România niciodată n­a ridicat problema graniţei şi a teritoriului Basarabiei şi Bucovinei. Astea sunt problemele D­stră, noi în treburile interne ale altor ţări nu ne amestecăm. E treaba D­stră să faceţi ce vreţi, pe noi nu ne priveşte.”

Dar este exact soluţia lui Silviu Brucan din acest an! Dacă răspunsul e de înţeles din punct de ve­ dere diplomatic, odioasă este trimiterea scrisorii Frontului Naţional Patriotic la Moscova. Poate că Se­ curitatea putea bănui în Usatiuc un provocator, pus chiar de KGB să acţioneze astfel. Era incapabilă Se­ curitatea să se asigure de adevăr?

9805. Alexandru Usatiuc a fost condamnat la 12 ani la temniţă grea, apoi exilat. Cu el, şi alţi naţiona­ lişti români. Azi, Usatiuc apreciază: „îl declar pe N. Ceauşescu că a fost pur şi simplu un ordinar trădător al intereselor naţionale ale poporului din Basarabia şi Bucovina, care n­a ţinut cont niciodată de nimic şi de nimeni, şi toată viaţa lui s­a gândit cum să­şi con­ solideze puterea sa proprie.”2 9806. Papa Ioan Paul al II­lea, anunţă surse ofi­ ciale, îşi permite să numească episcopi ai bisericilor greco­catolice şi romano­catolice din România fără consimţirea guvernului român. Fiecare crede că re­ voluţia a transformat România în ţara nimănui. „Casă europeană”, desigur.

9807. Mihail Gorbaciov a somat Lituania să se supună Hotărârii Adunării Deputaţilor Poporului.

Argumentul lui Gorbaciov este tipic sofismelor sta­ liniste şi ţariste. El pretinde că ieşirea din U.R.S.S. nu depinde numai de consultarea poporului propriu, ci şi a celorlalte republici, întrucât, la intrarea în Uni­ une, acestea împreună au hotărât şi primirea Litua­ niei! S­a căciulit, aşadar, Lituania către marea Moscovă să fie admisă în imperiu! Chiar că­i bună!

9808. 15 martie. Dinspre Ardeal circulă zvonuri că se petrec lucruri tot mai grave între români şi un­ guri. Iar guvernul de la Bucureşti stă de lemn­Tănase!

9809. Propaganda antiromânească a ungurilor a luat proporţiile din perioada interbelică. Au reuşit să aibă un puternic sprijin în America, dar şi­n Eu­ ropa. Au împânzit oraşele americane cu afişe instiga­ toare. Asemenea şi Ardealul. Iată argumentele lor: Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

„Prin Tratatul de pace de la Trianon, din 1920, marile puteri învingătoare au dat Transilvania micului şi în­ apoiatului regat România. Şi cu aceasta a început cal­ varul maghiarilor transilvăneni. (…) Lăcomia românilor pentru pământul vecinilor şi xenofobia lor nu sunt copilării ale maghiarilor, ele sunt evenimente istorice incontestabile, care pot fi dovedite de încă două naţiuni vecine, Rusia şi Bulgaria. Putem adăuga că mii de evrei au fost omorâţi în modul cel mai be­ stial de către Garda de Fier, cu ani înainte ca naziştii să ia o hotărâre, în ce privea «soluţia finală pentru problema evreiască»”.

Aşadar, românii sunt autorii „soluţiei finale”, cu mult înaintea lui Hitler. De aceea i­ar fi iubit Hitler atât de mult pe români, încât, e de adăugat, au înche­ iat Pactul Molotov­Ribbentrop şi au semnat Dictatul de la Viena. Apoi, aceiaşi români au trecut de partea lui Stalin, convingându­l să le dea Transilvania în­ apoi.

9810. Alt manifest maghiar: „Bărbaţi şi femei li­ bere din America, Ajutaţi­ne să oprim genocidul!

Ajutaţi cei 3 milioane de maghiari să supravie­ ţuiască în străvechea lor patrie. Guvernul şovinist, stalinist al României lucrează sistematic pentru dis­ trugerea populaţiei maghiare localnice.”

Se enumără „atrocităţile” împotriva maghiari­ lor: „închid cu forţa şcolile şi universităţile maghiare; în locuri publice maghiarii nu pot vorbi în limba na­ tală; a fost dovedit că maghiarii sinceri sunt exilaţi; pentru a avea succes în profesia lor, artiştii şi sportivii maghiari trebuie să­şi schimbe numele în româneşte; silesc pe maghiari să renunţe la obârşia lor prin în­ chiderea sub pretexte triviale în închisori unde sunt trataţi cu bestialitate”.

Rareori au putut fi îngrămădite mai multe min­ ciuni într­un spaţiu atât de mic. Iar Bucureştiul tace mâlc şi înghite gogoşile.

9811. Autorităţile de la Budapesta au cerut ca de 15 martie să se îngăduie cetăţenilor unguri să vină în Transilvania pentru a pune flori la monumentele lui Sándor Petöfi şi Nicolae Bălcescu, cu prilejul co­ memorării revoluţiei de la 1848. Odată intraţi în ţară, ungurii, într­adevăr, au pus flori la monumentul lui Petöfi, dar pe al lui Bălcescu l­au profanat. Aceasta a fost scânteia care i­a înfuriat pe români, dat fiind că acţiunile antiromâneşti nu s­au oprit aici, luând o amploare extraordinară şi culminând în zilele din 19­ 20 martie la Târgu­Mureş, unde s­au produs ciocniri violente între români şi unguri. Se vorbeşte de trei morţi şi aproape 300 de răniţi. Între spitalizaţi, 67 de români şi 36 de unguri. Printre victime, şi scriitorul Sűtö András. Vandalizarea oraşului, peste 40 de au­ tovehicule distruse. Televiziunile de la Budapesta şi de prin alte părţi prezintă în aşa fel lucrurile, încât

Pag. 11

violenţa şi cruzimile s­ar datora exclusiv românilor, urmându­se spiritul manifestelor maghiare din Sta­ tele Unite. Se dă până la saţietate imaginea lovirii be­ stiale a unui „maghiar”, care, în realitate, este un român, pe nume Mihăilă Cofariu. Dar ce contează o minciună în plus?

Se trece cu vederea că maghiarii trecuseră la se­ pararea şcolilor, la alungarea românilor din Harghita, Covasna, Mureş, la eliminarea denumirilor româ­ neşti etc. Într­un cuvânt, maghiarii au reluat politica lor barbară de sute de ani, când făceau ce voiau cu românii ardeleni. Peste toate însă, în aceste zile iese tot mai mult la iveală slăbiciunea guvernului provi­ zoriu, ca şi a serviciilor secrete. Plus necunoaşterea istoriei naţionale de către noii potentaţi dominaţi de ideologia interfrontistă.

9812. 21 martie. Seara târziu, după miezul nop­ ţii, un reportaj realizat de o televiziune irlandeză, la Târgu­Mureş, cu imaginea cutremurătoare a lui Mi­ hăilă Cofariu, care mişca, din când în când, o mână şi batjocorit, maltratat de maghiarii dezlănţuiţi be­ stial.

9813. Liberalul Radu Câmpeanu devine tot mai vizibil în campania electorală. A devenit vicepreşe­ dinte al C.P.U.N. şi, în sondaje, se arată a fi al doilea pe lista preferinţelor. Foloseşte cu abilitate şi eveni­ mentele din Ardeal: în înţelegere cu Uniunea Demo­ crată Maghiară a semnat o declaraţie comună de reconciliere naţională. Diplomaţia liberală contras­ tează cu inabilitatea naţional­ţărăniştilor.

9814. Estimp, ofensiva evreiască în România lu­ crează sigur şi eficient. Pe 11 martie s­a constituit Asociaţia Culturală de Prietenie România – Israel, ceva echivalent cu celebrul ARLUS din anii ’50. Prin­ tre fondatori şi lideri, acad. Ştefan Milcu, rabinul Moses Rosen, Zwi Mlazel, ambasadorul Israelului la Bucureşti, Răzvan Theodorescu şi Victor Bârlădeanu.

De asta o fi ajuns Răzvan Theodorescu în fruntea Te­ leviziunii Române Libere?

Suntem asiguraţi că interesul şi simpatia Israe­ lului pentru revoluţia română sunt foarte pronunţate.

Să vedem în beneficiul cui.

9815. O vorbă bună, măgulitoare a ambasado­ rului Zwi Mlazel, în Tribuna (nr. 11/1990): „Sunt con­ vins că România va avea o contribuţie importantă şi specifică la civilizaţia lumii.”

9816. În soluţionarea discordiei dintre maghiari şi români, guvernul a adoptat tactica intrării în graţia ungurilor, cu condiţia lepădării acestora de gesturile iredentiste. Ba chiar guvernul se disociază de ştirile din presă nefavorabile ungurilor, care, în realitate, ar fi cu mult mai umani decât o cred „naţionaliştii” ro­ mâni. S­a hotărât să li se dea cam tot ce­au dorit, în afară, deocamdată, de autonomie3. Problema e că gu­ vernul nu se angajează să apere nicicum drepturile românilor din Ardeal. Că de ţară se vede cum se­ ngrijeşte!

9817. Între altele, guvernul a decis să accepte

Pag. 12

manuale, publicaţii din Ungaria pentru minorităţi, precum şi asigurarea vizionării Televiziunii Ungare în Ardeal. De ce nu se grăbeşte guvernul să obţină astfel de favoruri şi pentru românii din Basarabia?

Spre răsărit, graniţa s­a cam închis din nou, încercă­ rile basarabenilor de a convinge Bucureştiul să facă pasul spre reîntregire fiind respinse în maniera Silviu Brucan.

9818. Un anonim, care se declară provenit din mamă unguroaică şi tată român, semnând „Corci­ tura” (în România liberă din 23 martie), scrie: „e inutil să mai încercaţi a­i împăca pe români şi maghiari. Ju­ decând prin prisma a ceea ce am trăit şi văzut în fa­ milia părinţilor mei, sunt convins că nu veţi reuşi niciodată. Oricâte concesii le veţi face, va rămâne mereu câte ceva de «reglementat».”4 Aşa să fie?

9819. 24 martie. Andrei Pleşu, pentru prima oară la Chişinău. La întâlnirea de la televiziune cu Ion Ungureanu, el a mărturisit, cu onestitate, că nu are nici un prieten în Basarabia, dar că a sosit vremea să­şi facă. Andrei Pleşu face parte din categoria acelor intelectuali români care au crescut într­o atmosferă „internaţionalistă” şi care nu se ciocniseră de necesi­ tatea conştiinţei naţionale. Întrucât intelectualii care deja aveau o conştiinţă naţională au fost înlăturaţi din viaţa publică, inşi ca Andrei Pleşu vor trebui să se autoeduce din mers. Sper că Andrei Pleşu va trece cu bine proba.

9820. La ambasada română din Budapesta – violenţe şi profanări; la ambasada ungurească din Bucureşti, flori.

9821. Românii din Ardeal răspund ofensivei udemeriste prin înfiinţarea asociaţiei „Vatra româ­ nească”. Filiala din Cluj­Napoca dă o declaraţie cu privire la starea lucrurilor din Transilvania. Realism şi responsabilitate, ignorate de guvern.

1

Fragmente din Numere în labirint, vol, IV, în curs de pregătire 2 Indignarea lui Alexandru Usatiuc este pe deplin le­ gitimă. Totuşi, aşa cum demonstrează, cu numeroase fapte şi documente, istoricul american Larry L. Watts, în masiva lui carte Fereşte­mă, Doamne, de prieteni. Răz­ boiul clandestin al blocului sovietic cu România (Editura Rao, Bucureşti, 2012), Ion Stănescu era unul dintre cei „cinci magnifici” ai aripii kaghebiste din Securi­ tate, care, pur şi simplu, submina politica de inde­ pendenţă naţională dusă de Nicolae Ceauşescu. Aşa că acţiunea grupării Usatiuc a încăput tocmai pe mâna lupului, paznic la oi. Astfel se explică de ce de­ mascarea basarabenilor a ajuns, prin Ion Stănescu, la Iuri Andropov.

3 Aşa a început lunga serie de cedări ale politicienilor români în faţa ofensivei maghiare, care continuă şi astăzi până la „victoria finală”, după cum ne asi­ gură liderii UDMR. Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Lucian Şt. MUREŞANU

PASIUNEA ŞI SENSUL TRĂIRILOR GÂNDI­ TORULUI ÎN MILENIUL TREI (studiu antropologic al familiei)

Motto: Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp. (Puşkin)

Sensul familiei, timpul și resemnarea ca scop al existenţei Studiul privind evoluţia familiei și a pasiu­ nii, ca sens al trăirilor acestui nou început de mileniu, l­am conceput ca pe o pove­ stire adevărată a unei vieţi. A unei dorinţe a cunoașterii și definirii familiei ca nucleu al existenţei entităţii­om, gânditor și hrismos, compus al unei armonii sociale sau element social izolat al unei experienţe în care se speră. Am spus se speră, pentru că în interiorul existenţial fiindul uman a fost perceput, dintotdeauna de unii, ca un obiect divizat în a fi folosit cu un scop productiv și în a se fo­ losi de el prin manipulare. Scopul a fost un rău de­ gradant pentru elementul social izolat, pentru omul dezrădăcinat din drepturile lui normale, aruncat, la un moment dat, la treapta josniciei, a ingratitu­ dinii, a neputinţei de a fi acceptat ca om. Familia, ca nucleu social primar, naţiunea, ca formă superioară și dezvoltată a societăţii omenești au fost în timpul istoric verigi destinate să îndrume sau să îndrepte cursul deviat al componentului lor.

Ne întrebăm unde se duc cuvintele, cuvintele ro­ stite cu rost sau fără rost, știind că ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumne­ zeu era Cuvântul”1. Cuvântul a fost cel care a făcut să se lege conștient bărbatul de femeie, creând fa­ milia, locul de așezare al acesteia, alăturând dati­ nile și obiceiurile în tradiţii. ”Căsătoria implică tot felul de adaptări dificile”2, însă toleranţa, atitudi­ nea conștientă a omului, îndreaptă partenerii spre îngăduinţă, spre acceptare de atitudini. Fără culti­ varea acestei noţiuni în educaţie, membrii societăţii se îndreaptă spre dezbinare, spre haos și izolare. Locurile în care au copilărit i­au făcut în­ totdeauna pe oameni să le gândească cu nostalgie, cu mare plăcere, indiferent de faptul că aparţineau sau nu etniei majoritare. “Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească...” (Ion Creangă, ”Amintiri…”, 1967:198), am citat doar câteva dintre cuvintele cu care marele povestitor român deschidea cea de­a doua parte a amintirilor sale cu care ne­a fermecat copilăria. Un lirism plin de nostalgie, faţă de locu­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

rile și casa copilăriei, pe care am dorit să îl tran­ spunem în incipitul lucrării, completând: am rămas singur cu gândurile mele, cu chipurile şi vo­ cile acelora care, odată demult, au trăit ca şi mine într­o lume a firii, meditând în idei. Şi ei au crezut, aşa cum am crezut şi eu, că acest joc tulburat de întrebări a urcat şi a coboarât din înal­ tul cerului, luminându­mi mintea, după care s­a lăsat pierdut în aerul inspirat de profani. Particulele de aer au infinitatea

substanţială a ideilor.

Cât infinit există în Uni­ vers, atâtea idei pătrund și se întrepătrund în cre­ ierul unui elevat, com­ pletând fiecare gol al gândirii cu un spor de imaginaţie perpetuă. Li­ teratul creează o lume a Înaltului divin și se resemnează cu propria­I existenţă în norul înnăbușit de tumult al teluricului trecător.

Lumina obosește trupul literatului, noap­ tea îi dă căutare în mister. Tainele sunt pentru căutătorii iniţiaţi ce cad, timp după timp, într­o mreajă a nopţii, lumini. Atunci, ideea se întâlnește cu clipa divină și, în noapte, ea strălucește, făcând ca tâmplele gânditorului să pulseze adevăr despre deveniri superioare: ”Pășind senine câte una­n rând, / inându­se de mâini, cu­ntoarsă faţa, / Cu gât plecat, în lung și alb veșmânt, / Eu trei figuri zărit­am dimineaţa.” (John Keats, ”Odă la trândăvie”, 1969:34).

Rămân mirat la ceasurile care trec atât de repede, parcă cu mult mai repede de cum treceau când eram copil. Pe­atunci, ora avea şaizeci de mi­ nute, acum, în anul 2014, ora are mult mai puţin, poate patruzeci sau chiar treizeci de minute în aceeași rotaţie a Pământului. Dar oare contează aceste minute în faţa unui joc de idei, acelui infinit al existenţei în care omul își are menirea lui? Cu cât trăim în armonia strânsă a familiei, cu atât pașii noștri spre viitor se contopesc în grupurile sociale și învăţăm să preţuim omul ca ajutor existenţial.

Familia este prima formă de viaţă în colectivitate a indivdului. Copilul este ideal să aibă ambii

Pag. 13

părinţi aproape de el, în timpul evoluţiei sale, să simtă iubirea și pasiunea dragostei faţă de cei care i­au dat viaţă, care îl cresc și îl educă. Educaţia re­ spectului faţă de oameni este prima formă de dez­ batere socială în sânul familiei, și părintele o poate observa din comportamentul copilului faţă de apropiaţii lui și faţă de copiii cu care intră în con­ tact.

Cu capul prins în palme gândesc la tot ce a trecut în cei cincizeci și opt de ani de viaţă petrecuţi pe Pământ. Atât de repede s­au dus…, parcă mai ieri zburdam prin casa mare a bunicilor, din partea mamei, cu o sticlă plină cu lapte. Acea sticlă era proprietatea mea şi nimeni nu avea voie să mi­o ia din mână decât numai atunci când era goală. Eram atât de fericit şi mândru că aveam ceva al meu. Tatăl meu îmi hotărâse dreptul de proprietate. Era idolul meu. Îl vedeam puternic şi foarte sigur pe el. Toţi cei care alcătuiam familia lui eram protejaţi de el, iar noi ne simţeam apăraţi. Ca­ merele de la etaj erau ale noastre, ale întregului format în jurul stabilităţii lui, trei încăperi lumi­ noase, înalte, unde soarele pătrundea pe la amiază, printre crengile a patru pruni, parte din livada din spatele casei a bunicilor, cotrobăind indiscret prin toate colţurile odăilor. Îmi plăcea să mă aşez pe pat, cu faţa în sus, şi să mă las mângâiat de razele lui blânde şi calde. Era o viaţă a mea, clipe de care acum îmi amintesc cu atâta nostalgie. Încă de pe atunci îmi creasem o lume a mea în care mă refu­ giam, vorbind despre planurile mele de viitor, sau despre problemele mele intime, pe care unele din­ tre ele nu doream să fie cunoscute de cei din jur.

Când am mai crescut, făceam lucruri de care nu eram atras sufleteşte, dar pe care le înde­ plineam cu mare răspundere și trebuiau făcute, pentru că așa necesitau. Îmi plăcea să fiu lăudat de ai mei, mulţumit că treaba aceea fusese făcută bine.

Tatăl meu a fost cel care s­a ocupat îndeaproape de educaţia noastră şi de ”formarea ca oameni în so­ cietate”, cum obişnuia să ne spună mereu, când ne făcuserăm deja băieţi de cartier: „cum vouă nu vă este ruşine să mergeţi alături de mine şi de mama voastră, mândrindu­vă cu numele pe care vi l­am dat, tot aşa vrem să fim şi noi mândri că vă avem şi că aţi învăţat să fiţi oameni”. Mama era o femeie blândă şi bună, vorbea puţin şi avea un mare dar de a asculta, chiar dacă discuţia respectivă nu o in­ teresa. Acestui fel de a fi, alături de oameni, l­am moştenit şi noi, cei trei fii ai ei. De la ea am moştenit şi darul perceperii sufletelor, şi dragostea pentru oameni. Poate pentru aceasta, bunul Dum­ nezeu m­a înconjurat întotdeauna cu braţele lui, apărându­mă de toate relele.

Eu nu i­am condamnat pe cei care mi­au

Pag. 14

ucis din clipele liniştii mele, date de Cel de Sus, chiar dacă m­am înciudat în sinea mea, şi am lăsat de la mine ca scurta lor plăcere să­i domine pentru că, pe lângă faptul că nu­i ştiam sau poate chiar dacă îi cunoşteam, din ceea ce aveau să­mi facă nu îi puteam opri. Aveau în misiunea lor de a mă trece printr­un şir de planuri iniţiatice. Şi am trecut prin multe, şi sufletul mi­a plâns, şi inima încet, încet şi­a micşorat din tot acel elan de viaţă, trân­ tindu­mă de multe ori la pământ de unde, cu mare greutate, m­am ridicat adeseori. De cine erau puşi acei oameni şi pentru ce voiau să­mi îndolieze su­ fletul atât de tânăr, pornit pe un drum necunoscut, am înţeles mult mai târziu. Era în firea lor să fie, aşa cum din interior ceaţa se ridică şi acoperă ca un valtrap zorile dimineţii. Atunci, când greul mă apăsa, familia era cea care îmi alina durerile și sfa­ turile părinţilor mei îmi deschideau noi orizonturi spre care pașii mi se îndreptau. În camera mea, plecat de mult din casa bu­ nicilor, ochii mi se umezeau şi mă întrebam acum, ca tânăr adolescent, de ce sunt și oameni răi? Ce poate să îi mulţumească faptul că au produs suferinţă semenilor lor? De ce? De ce atâta răutate în inimi? Cum poate să îi facă fericiţi amarul prici­ nuit de ei unor oameni care nu le­au făcut rău? De ce să am ”ranchiună” pe realizările lor dacă eu sunt un neputincios ce mă mulţumesc cu puţin. De ce să îi invidiez pe semenii mei, care îşi doresc mai mult și au alte împliniri? De ce să nu încerc să pot ajunge şi chiar să depăşesc cu bine propriul greu cu o inimă împlinită? Întrebări, întrebări, întrebări fără răspuns.

Un pseudointelectual, ca mulţi dintre cei care bântuie astăzi lumea cu energiile lor malefice și se hrănesc cu vaietul semenilor, strigă că Cel de Sus a vrut să îi dea tot ceea ce are pe nedrept.

Mă resemnez că va veni o zi, când totul va fi ordonat şi că vom înţelege adevărata noastră me­ nire pe Pământ. Omul izolat se amărăște în singurătate și cade, deseori, în depresie. Psihicul acestuia este deprimat. Atunci pot fi ușor manipulaţi de către cei care le urmăresc căderea deplină. Cu ei se fac războaiele, cu ei se pun în aplicare planurile diabolice de distrugere a tot ceea ce este uman, bunul simţ și gestul tolerant. Izolarea este una dintre cele mai dure forme de distrugere a personalităţii omului. Lipsit de decizii, omul cedează în faţa tuturor promisiunilor ce se fac de către minţile bolnave ale dezrădăcinaţilor. Dacă analizăm formele de conducere dictatorială, din toate timpurile istorice ale omenirii, vom constata că marea majoritate a acestora aveau vicii de com­ portament: ură faţă de diferite etnii, obsesii se­ xuale, înclinaţii criminale de tortură, tocmai Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

datorită faptului că acești indivizi fuseseră introvertiţi izolaţi, complexaţi și necomunicativi.

Războaiele de cotropire nu s­au dus la bun sfârșit decât de oameni cu aceleași înclinaţii și decăderi psihice, ca a celor care i­au condus, la care au ade­ rat oamenii izolaţi, sau dorit au fost izolaţi pentru a putea fi ușor manipulaţi.

Oamenii sunt un fapt împlinit a viciilor pe care și le știu, și le recunosc în subconștientul lor.

Omul lipsit de educaţie, de cultură și de constrân­ geri sociale, este cel dispus căderilor în haosul și dezordinea existenţială. Din aceștia se pot naște oratori desăvârșiţi ai patimilor și ai urii care pot, la un moment dat, să distrugă, parţial, civilizaţia umană. Acești oameni au fost lipsiţi de căldura fa­ miliei.

Comparativ cu aceștia, mai există și o altă formă de existenţă a omului social. Aceea a elevaţilor, a oamenilor de cultură, cu preocupări știinţifice, care înfrânează prin îndeletniciri dezor­ dinea. Au fost cei care au simţit dragostea, preţuirea și îndrumarea în familie. Au avut mo­ dele, prin părinţi sau alţi membri ai familiei, pro­ fesori carismatici, formatori în timp de comportament, care s­au impus în formarea lor ca oameni în societate.

Este foarte adevărat că, cele două categorii sociale, prezentate mai sus, sunt încadrate de către sociologi la componenţi ai societăţii omenești, însă un psiholog îi împarte în sănătoși și bolnavi. Este o boală socială ce este mult mai gravă și mult mai greu de vindecat, pentru că indivizii, în societate, se impart în acceptaţi și neacceptaţi. Cele două cate­ gorii de oameni ajung, la un moment dat, să se lupte pentru hegemonie. Cedează întotdeauna cel elevat, nu ca formă de neputinţă de a se lupta cu maladivul, ci ca o aplecare spre căutarea formei adecvate de comunicare cu acesta. Timpul căutărilor elevatului este momentul propice lovirii sistemului social de către cei revoltaţi din princi­ piu. În concluzie, putem crede că această cate­ gorie, a viciaţilor să spunem, au o mai mare putere de convingere a oamenilor lumii în rău, în general, și care a ajuns, la ora actuală, la o înaintată etapă de decădere?

Ce va urma! S­a constatat că omul, superior în gândire faţă de toate mamiferele existente pe Pământ, dorește și conștientizează pasiunea ca im­ plicare activă a iubirii familiale în tot comporta­ mentul său viitor pe care îl va avea în societate. De aceea, se cere alintarea copilului în perioada lui de creștere, lăudarea faptelor bune și atenţionarea blândă, fără represiuni, asupra tuturor greșelilor.

Dacă există o conștiinţă a trăirii experienţei noa­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

stre, atunci poate exista și o conștiinţă a unui conţinut obiectiv, pentru că trăirea este, întotde­ auna, trăirea a ceva aparţinând lumii. În același timp, dacă există o conștiinţă de sine, există, în consecinţă, și o conștiinţă a unui conţinut subiectiv, căci aceeași trăire este, de data aceasta, trăirea cuiva, a fiinţei noastre, aparţinând istoriei. Însă lumea și istoria am putea spune că sunt cealaltă ex­ presie ontologică a structurii bilaterale a conștiinţei. Unde nu există conștiinţă, teroarea îm­ potriva existenţei lumii este distrugătoare. Izolarea individului, fără un scop benefic dezvoltării sale sociale (starea de sănătate, spre exemplu, în spital), este o îndoctrinare a conștiinţei, o manipulare cu interes a individului de către un grup intenţionat de manipulatori. În scrierile sale, John Donne, scriitor englez, răpus de o boală incurabilă, medita prin iarna anului 1623: „Nimeni nu este o insulă de sine stătătoare; fiecare om este o parte a Conti­ nentului“ (textul îl va publica un an mai târziu sub titlul „Cuvinte de devoţiune în circumstanţe vi­ trege“).3 A spune că fiecare dintre noi suntem o „bucăţică de continent“ înseamnă recunoașterea unui adevăr, acela că taina existentului uman nu poate fi atins sau apropiat decât cu condiţia de a nu reduce persoana la dimensiunea sa individuală.

Această lămurire a condus la luarea unei poziţii critice faţă de individualismul şi psihologia iz­ vorâte din modernitate.

Familia poate fi un sfătuitor decizional atât obiectiv, cât și subiectiv în faţa atitudinii compo­ nentului său aflat în plină dezvoltare și formare. S­ a constatat că o familie a cărei cultură lipsește cu desăvârșire, educaţia membrilor se află sub nivelul tolerant al comunicării. Comunicarea însemnând la aceștia vulgaritatea și neînţelegerea enunţurilor.

Tot ceea ce era neînţeles de către ei, sau se opunea cazuisticii existenţialului lor, se considera ca ino­ portun dialogului și treceau la agresiune. Lăsaţi într­un astfel de mod al vieţii, membri acestor fa­ milii au devenit, la un moment dat, pericol social. Însă este foarte adevărat că și izolarea este un mod greșit de preîntâmpinarea agresivităţii lor. ”A atri­ bui cuiva identitate, spune Henri Ey4 (Conștiinţa, 1983:53), înseamnă a afirma că acel om are o conștiinţă de sine; o astfel de calitate apare întot­ deauna în cadrul procesului de comunicare intersubiectivă, proces care stă la originea comunicării sau implică comunicarea intrasubiectivă”. În creaţiile literare, fiecare autor își impune o parte a caracterului său și dă nuanţe noi personajelor, care sunt invers proporţionale educaţiei primite de autor în familie.

Conștientizând, sistemul persoanei evoluează în timp ca o creaţie a propriei sale lumi, iar eul devine

Pag. 15

autorul propriului său personaj, pe care îl creează și îl opune altuia. Individul fiinţează și se formează în atitudinea evoluţiei grupului, dar dacă este conștient de sine nu înseamnă a funda propria persoană? Iar dacă individul conștient, întocmai personajului creat al unei opere literare, „apare ca fiind însăși `proprietatea` persoanei (o proprietate care nu înseamnă numai o anume dispoziţie, ci și un drept de a dispune...), conștiinţa în ansamblul său nu poate fi redusă la acest mod de a fi conștient, la acest ideal al ei, și cu atât mai puţin la structura sa bazală.” (Henri Ey, Conștiinţa, 1983:55).

Omul se naște cu conștiinţă de sine, la el este diferită starea de acceptare a existenţei, a mediului în care se formează și se dezvoltă. Acestea imprimă caracterul.

Cuvântul doare pe cel care cunoaște înţelesul acestuia, nu ucide, însă cei ce au formată din familie conștiinţa de a înţelege sensul cuvântul se stabilizează rapid în sistemul social în care se cere să fie încadraţi. Vorba este cauza, iar cauza este rostirea care se înalţă către nesfârşit şi care re­ vine către sfârşit. Ne naștem oameni și devenim, în timpul trăirii, entităţi diferite de rostul care ne este dat prin naștere: ”Viermii preferă să fie viermi, / Întrebaţi viermele și el va răspunde: Cine / știe atâtea câte poate să știe un vierme? / Viermii co­ boară și urcă, pe dedesubt, pe deasupra.” (Carl Sandburg, ”Viermii și vântul”, 1966:40). Unii din­ tre semenii noștri ștrangulează propriul sine și se lasă modelaţi de răul care le urâţește fiindul, dis­ trugându­le, treptat, simţul omenesc. Pierd ceea ce este uman și se înlănţuiesc în lumescul păcat al dis­ trugerii toleranţei de a fi unul lângă celălalt: ”În multe sisteme”, consemna în lucrarea sa, ”Antro­ pologia structurală” (1978:65), savantul francez Claude Lévi­Strauss: ”relaţia dintre doi indivizi se exprimă adeseori nu printr­o singură atitudine, ci prin mai multe, formând, ca să spunem așa, un pa­ chet (…). Aceasta constituie un motiv suplimentar pentru care structura fundamentală poate fi greu de desprins.”

Sunt unii oameni ce trec nepăsători prin viaţă, fără să guste din puterea de a cunoaște și de a lăsa jocul ideilor înţelepte în înţelegerea teoretică sau practică a unui subiect, să circule prin aerul pe care semenii lui îl inspiră. Nu doresc și nici nu știu ştiu să ceară Universului lumină și trăiesc în întu­ nericul sumbru al milei lumeşti, al josnicului nimic care îi înconjoară. De aceea fac rău, iar răul nu este numai cel faptic, ci şi cel gândit. Gândurile negre se ridică vijelioase în Univers după care coboară apoi ca un trăsnet, pocnind fiinţa celui supus lovi­ rii, precum un blestem. Ce este blestemul? O acu­ mulare de energii malefice într­un sistem ­ omul ­

Pag. 16

, fiinţa în interiorul căreia se sting şi se aprind ideile ca becurile în beznă. Este teama pe care Blaga o avea faţă de fiinţele luminătoare, de pune­ rea acelui reflector pe chipul omului şi de a­i pă­ trunde, iscoditor, prin mădulare: ”Veniţi mai aproape! ­ Și cel care are / urechi de­auzit să audă: / durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd. / Să râdă deci astăzi în mine / amarul / și­n hohote mari să­și arunce pocalul în nori!” (Lucian Blaga, ”Poezii”, 1982,1984:135).

S­a dovedit, că nu întotdeauna cercetarea amănunţită este în folosul societăţii omenești. De multe ori cădem în patima pasiunii, iar pasiunea este la unii dintre noi o boală a minţii, pe care nu o mai pot vindeca. Unii se nasc cu ea, alţii o capătă în decursul vieţii, într­o germinare continuă, izbuc­ nind într­un moment al slăbiciunilor sale. În ”Roa­ dele singurătăţii”, anul 1693, William Pen spunea: ”Pasiunea este o febră a minţii care ne lasă istoviţi” atunci când aura se rupe şi lumea neagră a adân­ curilor năvăleşte în interiorul omului, învăluindu­ l în valtrapurile negre ale maleficului, după care cade răpus. Este o cădere grea din hăul căreia cu greu şi cu mare voinţă se mai poate ridica, însă tot în negură va trăi: ”Noul (…), consemnează Koma­ rov în lucrarea sa, după spusele savantului rus Ni­ colae Nicolaevici: ”nu este niciodată o simplă negare a ceea ce este vechi, ci modificarea esenţială a acestuia, aprofundarea și generalizarea sa în ra­ port cu noile sfere ale cercetărilor” (Viktor Koma­ rov, 1985:192).

Familia instruită îţi dă încredere în viitor, te ajută să te desprinzi de egoism și să îţi dăruiești binele copiilor tăi, adică lumii. Sunt cercetări asu­ pra acestei forme de întrepătrundere a elevatului cu cei dragi: soţ/soţie, copii, părinţi, prieteni. Izo­ larea de această formă de existenţă socială a creat impulsuri de egoism în subconștientul omului, în oricare categorie l­am clasa: elevat sau profan. Pro­ fanul îl înţelegem, ca atare, în îngustimea cunoștinţelor, a neputinţei de a discerne, cauză egoismului acumulat, dar elevatul? El conștientizează izolarea ca pe o cerinţă a satisface­ rilor lui experimentale. Lipsit de familie, omul de știinţă izolat cercetează, nopţile îi devin zi, iar odihna nu se mai definește ca perioadă de repaus.

La un moment dat, cercetarea, pe al cărei rezultat l­a așteptat în scurgerea anilor, se dorește pusă în aplicaţie. Rezultatele care vor urma nu se cunosc de către cercetătorul din laborator avid de a vedea cu ochii lui cele ce se vor întâmpla, când va expe­ rimenta cercetarea sa. Întotdeauna, rezultatele ma­ rilor experienţe doar s­au presupus, urmările unora dintre acestea au fost dezastruoase. Presu­ punere cataclismică a fost și experienţa bombei Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

atomice și Einstein a regretat apoi tot restul vieţii tot dezastrul produs populaţiei japoneze. Însă a fost târziu. Muriseră oameni, fusesră afectaţi psi­ hic, mutilaţi zeci, sute de mii de oameni. Dorinţa îl face pe omul de știinţă, izolat în cercetare, să cadă în patima egoismului știinţific și, la un mo­ ment dat, să nu îl mai intereseze de lume. Anii de pasiune și de dorinţă a aflării rezultatului cercetării, în lumea nevăzută a puterii energiilor, i­a smuls pe unii dintre ei, deveniţi fanatici ai la­ boratoarelor de cercetare știinţifică, de familie, de prieteni, de ceea ce este uman. S­au izolat, iar subconștientul lor le­a creat o altă lume, cea a știinţei punerii în mișcare a energiilor Mileniului trei. La aceasta a dus și duce izolarea necontrolată în amândouă cazurile, fie cea a omlui profan sau a omului elevat : distrugerea evoluţiei societăţii omenești. Izolarea poate fi impusă sau dorită, după cum s­a subliniat și în rândurile de mai sus. Însă, în primul caz, este o trăire a speranţei, a dorinţei de lume, în cel de­al doilea caz este teama de lume, trăirea în străfunduri mentale, o împlinire interioară în singurătate.

Dacă toţi am fi dorit să înţelegem mesajele pe care literaţii, în creaţiile lor literare, sau marii înţelepţi și gânditori ai lumii le­au transmis de­a lungul timpului, vom percepe cunoașterea ca opreliște în calea viciilor necontrolate ale oameni­ lor. Această cunoaștere face ca lumea care discerne, să poată coexista într­o înţelegere și într­o pasiune în care iubirea deplină faţă de semeni să fie doar respectul și întrajutorarea.

Despre respect și întrajutorare omul ar tre­ bui să ia cunoștinţă încă de copil, în sânul familiei sale. Celula familială este cea care îi ordonează și îi definește existenţa prin toate acţiunile sale. Tatăl, prin autoritatea sa, cu gesturi și vorbe controlate, trebuie să întreţină mediul armonios în familie. El este cel care trebuie, împreună cu mama copilului, să asigure bunul mers al evoluţiei copilului în so­ cietate. Problema fiinţării familiei însă nu este o cercetare știinţifică oarecare, este una istorico– socială cu experimentări în timp și unică în fondul său existenţial. Fiecare familie își are trebuinţa ei în societate. Educată să­și conștientizeze menirea, familia are totuși ideologia ei, tradiţiile particulare care le detașează de cele generale. În fapt, după ni­ velul de educaţie și cultură acumulate în timpul dezvoltării și evoluţiei celor doi întemeietori (soţul și soţia) în familiile din care provin, se întemeiază viitorul nucleu familial, prima formă socială de ad­ ministrare și îndrumare a viitorilor membri ai societăţii viitoarei comunităţi. În conceptul unora, accentul se punea pe reproducere, pe mărirea numărului membrilor familiei și mai puţin pe Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

educaţie și pe grija cum se dezvoltau sau cum evo­ luau componenţii acelei familii. Cu cât familia era mai numeroasă, cu atât devenea mai impunătoare în decizii în comunitatea în care trăiau. În zilele noastre, această idee a sporirii numărului de mem­ bri ai familiei a scăzut foarte mult, în rândurile fa­ miliilor educate, deoarece și nivelul de trai al societăţii românești a scăzut. În familiile nevoiașe, lipsite de cultură și educaţie, reproducerea a rămas un punct forte.

Fiecare familie își are forma proprie de gu­ vernare, de supunere a membrilor ei. În literatura română, familia Moromeţilor rămâne un simbol al modului cum membrii componenţi ai acestui grup social dădeau ascultare capului familiei, Ilie Moro­ mete. Dacă într­o familie, copilul asistă la desele neînţelegeri ale părinţilor, rezultatul evoluţiei sale nu va putea fi decât unul negativ, deformând concepţia despre viaţa de familie, spulberând idea­ lul de viaţă în cuplu, de dorinţa de a avea grijă de urmașii lui. Și acest mod poate fi unul de încetinire a dezvoltării și evoluţiei familiei ca formă coercitivă a membrilor acesteia. În unele state ale lumii, în special în Europa postcomunistă, această activitate socială, de oprire a destrămării familiei din cauza sărăciei și a lipsei locurilor de muncă, intră în atenţia politicului numai în timpul campaniilor electorale. Abia atunci se analizează factorii destabilizatori ai fami­ liei, ai abandonului copilului, ca un rău necesar, pentru că în caz contrar s­ar desfiinţa casele spe­ ciale de creștere și educare a copiilor abandonaţi, iar numărul celor lipsiţi de locuri de muncă s­ar înmulţi.

S­a observat, în urma unor atente analize de teren că, în izolare (singurătate) omul este de­ viant și ușor de manipulat. Cu toate că manipularea este una dintre formele importane ale acaparării vo­ turilor, dacă vorbim de clasa politică care se află la un moment dat la conducerea statului, școala, bi­ serica, asociaţiile nonguvernamentale pun mare accent pe familie, pe elementul social primordial al educării copilului. Stabilitatea familiei ţine de grija pe care instituţiile de administraţie centrală și locale ale statului contribuie la menţinerea și crearea locurilor de muncă ale cetăţenilor. Sunt sarcini principale ale guvernanţilor statului, nu­ mite instituţii protectoare și stabilizatoare a formei normale de convieţuire a cetăţenilor contribuabili.

Această stabilitate, ce trebuie susţinută și dezvoltată de către cei în drept să o facă, duce la formarea, dezvoltarea armonioasă a copilului în societate, la dezvoltarea și închegarea familiei ca nucleu social stabil. În concluzie, statul (vorbim de toate com­

Pag. 17

ponentele acestei forme de menţinere a stabilităţii vieţii optime a cetăţenilor ţării respective) este unul dintre factorii principali în educarea produ­ sului uman, cel care poate menţine nucleul fami­ lial.

Atitudini și gesturi, forme și încercări de a fi Omul se zbate între bine și rău. Amândouă formele sunt rezultate ale comportamentului do­ bândit prin evoluţie, de către membrii societăţii re­ spective. Lipsa de educaţie a membrilor unei familii, lipsiţi de cultură și îndepărtaţi de dorinţa de a cunoaște, dezinteresul autorităţilor în ceea ce privește dezvoltarea și modernizarea învăţământului, minimalizarea cerinţei de cunoaștere a tradiţiilor istorice ale propriului popor, a personalităţilor culturale etc. au dus la multe dintre înfrânările mersului înainte a societăţii respective. Sunt foarte multe dintre ace­ ste înfrânări care au dezorientat individul, făcându­ l să cadă într­o treaptă a degradării continue.

Dezmembrarea familiilor a dus la creșterea

face să gândească și să­și întipărească în subconștient trăirea neputinţei de a­și produce sin­ gur cele necesare traiului. Venirea tuturor produ­ selor din afară accentuează această stare și generalizează izolarea ca etnie, definind­o ca neputincioasă să facă faţă singură cerinţelor vieţii. În momentele tulburi ale deciziilor unui element social este foarte binevenită comunicarea.

Comunicarea în familie, sfătuirea individului cu cei pe care îi simte apropiaţi pot deveni forme ideale de eliberare a greului interior al individului.

S­a constatat însă că introvertiţii persistă într­o agonie activă a răului, a propriei distrugerii și a fiinţelor cu care intră în contact, dar și a propiei fa­ milii.

Nu căutăm acum să dramatizăm starea conflictuală a trăirilor individului în societate. Este doar o analiză în timp ce a demonstrat că, acolo unde statul transformă cu bună știinţă, în urma unei politici defectuoase ce stă la dispoziţia unor forţe oculte, societatea activă în societate consuma­ toare, populaţia va fi lipsită de dorinţa de a pro­ duce. Din momentul acela populaţia activă intră într­un sedentarism profesional (imposibilitatea de a mai crea și produce bunuri de consum) din cauza lipsei locurilor de muncă productivă, de punere în valoare a propriei producţii naţionale, cu materia primă existentă în rezervele ţării sale. Această politică de transformare a societăţii, din productivă în consumatoare, distruge psihic populaţia, făcând­o să migreze, ducând­o la o treptată rupere de locurile natale, la înstrăinare. În aceste cazuri nici familia nu mai are puterea consultativă în deciziile membrilor săi. Totul de­ vine o goană în lupta pentru existenţă.

Egoism și izolare

numărului de delincvenţi, de singuratici ai societăţii și de debusolaţi sociali. Într­o ţară în care nu se mai construiesc întreprinderi pentru a produce necesa­ rul și apoi plusul de producţie pentru livrare a di­ feritelor produse cu ajutorul materiei prime autohtone, societatea decade moral, își pierde în­ crederea de sine și stabilitatea naţională. Din me­ morie, începe să se șteargă, treptat, conceptul de patriotism, intervenind o rupere brutală a indivi­ dului de particularul tradiţiilor neamului său. Fără să mai producă pentru el și pentru ai lui, individul va deveni un consumator din producţia altora, importată. Acesta este un fapt psihologic ce îl va

Pag. 18

Egoismul apare ca o incapacitate a autodepășirii. Reiese din comportament și poate fi nativ, cât și dobândit, în urma unei neputinţe de a­ și intui rostul în societate, o lipsă a înţelegerii că fiecăruia dintre noi îi este dat după puterea de a înţelege cunoașterea ca rod al muncii constante, dar și a puterii de pricepere a noţiunii de cunoaștere. Personajul Martin Eden, erou al roma­ nului omonim de Jack London, se autodepășește caracterial, punându­și mereu la încercare price­ perea. Comportamentul său grosier, de la începu­ tul romanului, se va modela datorită dorinţei continue de a se schimba: ”Trecură mai multe săptămâni în cursul cărora Martin Eden studie gra­ matica, reciti codul manierelor elegante și devoră toate cărţile ce­i mai căzură în mână. Cu tot ce ţinea de lumea lui trecută nu mai avea nicio Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

legătură”.5 Este foarte adevărat că societatea bună, aleasă prin gesturi și atenţii, a suportat, de­a lun­ gul unor veacuri, retușuri de comportament în evoluţia strămoșilor lor însă, putem constata că sunt și oameni care nu au dorit să se lase modelaţi, artificial cel puţin, și integraţi în sistemul de complezenţă al societăţii, tocmai faptului că erau dominaţi de egoism. Spuneam în rândurile de mai sus că fiecare dintre noi avem un model al evoluţiei noastre, de la care am împrumutat ge­ sturi, cunoștinţe, și pe care le­am transpus propriu­ lui nostru stil. Dacă tatăl meu, spre exemplu, fost inginer în construcţii, o profesie cu multă răspundere, destul de libertină în exprimare, nu l­ a determinat, ca în prezenţa noastră, să folosească o astfel de exprimare. Reţinerea și detașarea de faptul atitudinal al șantierului au fost actele ce l­ au consacrat ca om conștient elevat, exponent al unui act educativ faţă de noi, fiii lui. Subliniez că avem tăria de a ne construi un comportament de­ cent și mult acceptabil în societate. Aceste reţineri ale unor acţiuni trăibile în subconștient, dovedesc că în interiorul nostru există un cuget de compor­ tament, restricţii de bună cuviinţă cu care avem obligativitatea acceptării convieţuirii conștiente și al respectului existenţei, ca formă unică de legătură a cooperării între oameni. Ce se poate ob­ serva acum este tocmai inversul cooperării ca re­ zultat al unei decăderi continue a sistemului de coordonare și guvernare, parcă s­a schimbat și ex­ plodat într­un rău general care, bineînţeles, a ge­ nerat libertinismul șocant.

Ca stări frecvente ale situaţiei materiale precare a membrilor societăţii, a sfidării continue a existenţei celor mulţi, de către cei puţini, egoi­ smul și izolarea au devenit forme de agresiune pe­ riculoase. Pe aceste două stări de fapt mizează doritorii de dezastru mondial. Și unele mișcări re­ ligioase, al căror scop nu este pacea și buna dez­ voltare liberă a societăţii omenești, pot fi activ folosite de anumite grupări politice sau paramili­ tare în destabilizarea unor comunităţi sociale zo­ nale de mari dimensiuni. La conducerea acestora, studiile și cercetările de situaţii ne­au dus la con­ cluzia, să constatăm, că s­au aflat și se află indivizi destabilizaţi social, ajunși la guvernare prin fel de fel de împrejurări josnice, demagogice. Consti­ tuindu­și grupări de susţinere, cu aceleași convin­ geri ca și ale lor, rupţi de mediul familial, stăpâniţi de durerea egoismului, a complexului de inferio­ ritate nu au făcut altceva decât, într­un timp priel­ nic punerii în aplicare a planului lor diabolic, să declanșeze agresiune și, în momentele grele, pline de tensiune, să dezrădăcineze familia. Este foarte

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

adevărat, dacă familia este puternică, are un mare rol de moderare a năzuinţelor agresive, situând continuu, ca primordială, creșterea și educarea în pace a copiilor. Demagogia, privind protecţia fa­ miliei în unele societăţii capitaliste europene, este o realitate. Cu câtă ușurinţă poate fi prins în mre­ jele manipulării un individ izolat, lipsit de familie, de cei cărora ar fi putut să le împărtășească din preocupările lui. Izolarea, lipsa de comunicare, ne­ transmiterea sentimentelor unul faţă de celălalt, au dus întotdeauna la destrămarea căsniciei. În con­ cluzie, o familie chibzuită, experimentată și supusă înţelegerii cazurilor iminente ale vieţii, poate sen­ sibiliza atitudini și reașeza pe făgașul bun o situaţie.

Ne mai putem oare întreba ce este perfecţiunea?

Se poate da un răspuns acestui gen de ati­ tudine?

Eu cred că nu. Să nu uităm că suntem obiecte la îndemâna unor forţe pe care în sinea noastră doar le bănuim, însă nu putem să le identificăm niciodată. Aş putea spune că perfecţiunea nu se găseşte printre oameni, ci un­ deva, într­un loc, pe care noi nu îl ştim şi nu îl aflăm în toată viaţa, cât o trăim pe pământ. Mi­a venit în minte o scenă istorică, privind familia tânără, neașezată încă pe făgașul ei, tocmai faptu­ lui neîncrederii unuia în celălalt. Cât de deosebiţi suntem unul de celălalt, dar câtă putere putem avea dacă, în mersul nostru prin viaţă abordăm co­ municarea. Prin memorie involuntară, declanşată în acea discuţie de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv, în jurnalul de campanie, adu­ când într­un timp subiectiv experienţa sa erotică. În realitate, el nu are niciun motiv de divorţ, decât suspiciunea. Trăieşte o dramă a unui crez al lui pe care îl repetă ori de câte ori are ocazia : „cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”6. Un rezultat al unei iubiri lipsită de co­ municare. Între el și Ela începuseră, la un moment dat al evoluţiei căsniciei lor, să nu mai existe aceleași sentimente, pe care credeau ei că le­au avut de la început. Poate chiar relaţia lor de iubire nu a fost așa cum și­a imaginat­o Gheorghidiu, ci doar un sentiment de apropiere primară, din par­ tea Elei. Iubirea ne­o descoperim în timp, pasiunea este un sentiment abrupt, câteodată prea periculos pentru existenţa noastră. Ceea ce este pasional nu este întotdeauna sfârșitul agreat al conștiinţei noa­ stre, ci poate fi doar o dorinţă trecătoare.

Experienţa propriei cunoaşteri, iubirea oarbă, fidelă, nu îi dă posibilitatea să conştientizeze și să înţeleagă că oamenii nu pot fi, din felul lor, toţi su­

Pag. 19

periori. Iar superioritatea, în multe din cazurile studiate și cercetate, a dus la egoism. Spun aceasta, exemplificând cazuri analizate, cu rezultate bine cunoscute. Intelectualul, care ajunge la limita unui bun simţ al desăvârşirii, aşează pe trepte bine gân­ dite întreaga sa viaţă atât familială, cât şi profesională, şi ştie să exceleze în amândouă. O viaţă în care generozitatea, bunătatea şi tandreţea se cuplează în legitimă existenţă fac din cel aplecat spre cunoaştere (munca de cercetare, cea de labo­ rator, munca savantă) să dea rodul muncii de care să se poată bucura atât el, cât şi cei din jur, adică oamenii de pretutindeni, indiferent de etnia sau condiţia lor socială şi, mai ales, făptura căreia din dragoste (dragoste putem numi, fără a greşi, nu numai momentul procreării, când ne dăruim cu totul unul celuilalt, ci întregul timp pe care bărbatul și femeia îl stau împreună, vorbindu­şi, admirându­se, dăruindu­se), i­a dat viaţă. Un astfel de intelectual nu se poate numi egoist. Da­ rurile au o semnificaţie a lor care trezesc din cămările inimii sentimente.

Am cunoscut oameni care au cedat profesiei, în contra vieţii de familie, dar aceştia au singularita­ tea lor, lumea care i­a dezrădăcinat de lume. În cer­ cetarea profundă a știinţei apare egoismul și nimeni nu ar trebui să contrazică acest fapt real.

Mai sunt şi cei care s­au lăsat în stăpânirea viciilor, neputincioşi să se mai redreseze vreodată. În interiorul nostru, se produc o mulţime de transformări de care nici nu ne dăm seama.

Numai cei care ne­au cunoscut destul de bine, înainte și după mersul înainte al existenţei noastre, pot observa dacă acele schimbări au fost sau nu în favoarea evoluţiei noastre fiinduale, dar şi în ceea ce înseamnă legăturile cu cei care ne­nconjoară.

Suntem o parte dintr­un timp al așezării, dar dacă egoul nostru nu se poate încadra timpului, atunci va fi cuprins de efervescenţa neîmplinirii, și numai desprinderea de teluric va putea elibera eul care se va îndrepta spre Univers.

Mă simt singur, îmi spun mereu, părăsit de toate amintirile mele, şi cu nevoia de a gândi spre o altă viaţă. Familia mi­a oferit întotdeauna elanul, iubirea și liniștea punerii în pagină a tot ceea ce poate însemna pasiune a scrisului, a gândirii pozi­ tive și expunerii argumentate a tot ceea ce gândesc.

Mă calific, așteptând ca eul meu să se înalţe și, tre­ cut prin cele nouă reveniri, să își ocupe, pentru tot­ deauna, locul în infinitul, neștiutul univers: ”Istoria omenirii nu se desfășoară nici în lanţ, nici în scară, ci (…) ca un arbore care­și înalţă neconte­ nit vârful și crengile apropiate, dar își lasă în urmă, tot mai în urmă, celelalte crengi, unele aproape chiar de pământ, și în același timp, multe din ele

Pag. 20

se usucă sau se rup și se desprind pentru totde­ auna de trunchi” (Traian Herseni, 1982:363).

Bibliografie: *** Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lin­ gvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Uni­ vers Enciclopedic, Bucureşti, 2005. *** Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică « Iorgu Iordan – Al. Rosetti », Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1975.

Blaga, Lucian, Poezii, antologie, studiu introductiv și analize de Romul Munteanu, ediţie îngrijită de George Gană, Editura Minerva, 1982, 1984.

Creangă, Ion, Povești, Povestiri, Amintiri, Editura Bi­ blioteca pentru toţi, București, 1967.

Ey, Henri, Conștiinţa, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1983.

Herseni, Traian, Sociologie. Teoria generală a vieţii so­ ciale, Editura Știinţifică și Enciclopedică, București, 1982.

Ispas, Sabina, Cultură orală şi informaţie transcultu­ rală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2003. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodo­ sie, (1971), Editura Minerva, Bucureşti, 1971.

Keats, John, Versuri, trad. Aurel Covaci, Editura Ti­ neretului, București,1969.

Komarov, Viktor, Dincolo de autoritatea știinţei, Edi­ tura Politică, București, 1985.

Petrescu, Camil, Ultima noapte de dragoste, întâia no­ apte de război, Editura Eminescu, București, 1980.

Sandburg, Carl, Versuri, trad. A.E. Baconsky, Edi­ tura Tineretului, București,1966.

Strauss, ­ Lévi, Claude, Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978.

7 Sfânta Evanghelie după Ioan, Capitolul I, p.108, Noul Testament cu Psalmii, Editura Institutului Biblic și Misiune al BOR, București, 1991.

8 Doglas L. Oliver, Asolomon Island Society: Kinship and Leadership among the Situai of Bougainville, Cam­ bridge, Mass, 1955, passim. Cf. Claude Lévi­Strauss, Antropologia structurală, 1978:58.

9 Pierre Yves Brandt , Toute personne est un parcelle de continent, în re­ vista Buisson Ardent. Cahiers Saint­Silouane L’At­ honite, No. 8, Mystčre et dimensions de la personne, Édition Le Sel de la Terre, pp. 49­62).

1 Henri Ey ([e:], născut în 10 aprile 1900 la Banyuls­ dels­Aspres, decedat în 8 noiembrie 1977 la Ba­ nyuls­dels­Aspres) a fost un psihiatru, psihanalist și filozof francez, cunoscut pentru încercările sale de a apropia psihiatria și psihanaliza. Concepţia sa asu­ pra psihiatriei gravita în jurul organodinamismului.

2 Jack London, Martin Eden, p.110, Cap.VIII, Edi­ tura Cartea Românească, București, 1971.

3 Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste...

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Ion Pachia TATOMIRESCU

UN ROMAN ISTORIC ÎN CALIGRAFIA UNUI HAIJIN VALAH

V

estitul autor de micropoeme­haiku – din Dacia (de Ro­ mânia), până­n India, Australia şi Japonia (după un debut de haijin matur, chiar în autorizat­bucureşteana revistă a lui Florin Vasiliu, Haiku, nr. 2 / 1990, avându­şi roa­ dele de­aproape un deceniu împetalate în primul său volum de „tristihuri creştine în spirit haiku“, Via Dolorosa – Bucu­ reşti, Editura Fiat Lux, 1998 –, debut editorial ce fu urmat de alte valoroase micropoeme­haiku „de direcţie zonală“, cu cir­ cuit asigurat şi în spaţiul anglofon: Faţa nevăzută a lunii / The Moon’s Unseen Face – Bucu­ reşti, Editura Semne, 2001; Arca lui Noe / Noah’s Ark, Târgu­ Mureş, Editura Ambasador, 2003; Ikebana, Bucureşti, Editura Orion, 2005; etc.) –, Vasile Moldovan (născut în aleasa zodie a Gemenilor, la 20 iunie 1949, în localitatea Şopteriu, din judeţul Bistriţa­Năsăud, cu copilărie, studii elementare şi gimnaziale, între anii 1956 şi 1963, pe meleagul natal, cu studii liceale la Teaca de Bistriţa­Năsăud, între anii 1963 şi 1966, încheiate / ba­ calaureate în anul şcolar 1966 – 1967, la Colegiul Militar Ştefan cel Mare din Câmpulung Moldovenesc, cu Şcoala Superioară de Ofiţeri Activi Nicolae Bălcescu din Sibiu absolvită în anul 1970, după care, între anii 1975 – 1979, frecventează cursurile Facultăţii de Jurnalistică – Universitatea din Bucureşti, încu­ nunându­le, în anii 1995 şi 1996, printr­un Curs Postuniversitar de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării, funcţionând până la pensionare ca jurnalist / publicist la gazetele militare Grănice­ rul şi Apărarea Patriei – revistă ce, după Revoluţia Valahă An­ ticomunistă din Decembrie 1989, devine, potrivit modei anotimpurilor post­decembriste, Observatorul militar), sur­ prinde Distinsul Receptor de proză, cu un interesant roman de factură istorică, Descăunarea (2014)*, ce stă sub un „polivalent“ motto paremiologic­valah (prin analogie / „substituţie“ după „etalonul“ lansat de marele scriitor poliedric, Dumitru Radu Popescu: din folcloricul circuit valahofon, Apa trece pietrele rămân, devine – la autorul primei capodopere romaneşti a pa­ radoxismului, «F», din anul 1969, prin „substituţia“ pietre – bivoli, Apa trece bivolii rămân, ceea ce face să se iţească la hai­ jin­romancierul din „radiografierea“ noastră, întru îmbogăţi­ rea paremiologic­valahă de registru înalt / cult, dar printr­o dublă substituţie, apă – domnie / domnii şi piatră / pietre – scaun / scaune­ale­regalităţii), Domniile trec / scaunele rămân –, roman a cărui acţiune – dinspre revoluţionarismul Paşoptist / re­Unionist al unor puternice personalităţi istorice de nobili eroi­masoni din Principatele Valahe al Daciei Nord­Dunărene (Vasile Alecsandri, Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu ş. a.) „principate“ aflate între roţile din­ ţate ale celor trei imperii evmezice şi burgheze, Imperiul Oto­ man / Turc, Imperiul Habsburgic (redenumit, din 1867, Austro­Ungar) şi Imperiul arist / Rus –, în temeiul unei acri­ bioase documentări, reconstituie anotimpurile „unei vremi ex­ cepţionale“ pentru Valahimea de pe segmentul temporal marcat de anul 1849 (luna mai), al al exilului fruntaşilor revo­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

“Pentru „regele“ / „Dom-

nul“ României, Alexandru Ioan Cuza, „grijile“ Ţării / Poporului său Valah au stat mai totdeauna înaintea „grijilor“ de Casă Domnească, RosettescBoierească; este, mai mult ca sigur, cel mai iubit „rege“ / „Domn“ al Pelasgimii > Valahimii din toate „istoriile“: «Cuza se plimbă călare, fără pază, pe străzile Capitalei, nu doar pe bulevardele din centru, ci şi pe uliţele din mahalale» (p. 202); este locuit de un înalt spirit justiţiar, mergând până la „prudenţa“ / „imprudenţa“ unei graţieri a politicienilor „lideri de rebeliuni“ de dincoace de Plebiscitul din 10 mai 1864, de dincoace de „însingurarea tronului“ şi de „băile-i de plante“: «“ Pag. 21

luţionari­paşoptişti din Iaşi, al „desţărării“ a trei­ sprezece lideri valahi ai «mişcării celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi» (p. 5, evident, în reme­ morarea, în „oglinda retrovizoare“ a eroului cen­ tral), şi de anul 1866 (11 / 23 februarie), an al „loviturii de stat“ (cf. cap. Lovitura de palat , pp.

197 – 200), adică anul „descăunării“ / „abdicării“ şi al „exilării“ prim­conducătorului nostru de „stat modern“, Alexandru Ioan Cuza, făuritorul celei de­a VIII­a re­Uniri parţiale a Valahimii, de la 24 Ianuarie 1859 (mai exact spus, a re­Unirii Principa­ tului Valah al Moldovei cu Principatul Valah al Munteniei, între hotarele anticei Dacii), în statul naţional al României, nu al Daciei, cum era firesc (pentru că „imperialii“ – ca dintotdeauna, „de la Roma citire“ – n­au permis ca statul nostru naţio­ nal să­şi poarte strămoşescul nume, Dacia, aşa cum doreau: Kogălniceanu, Bălcescu, Cuza, Alecsandri ş. a., după cum atestă existenţa organului de presă pregătitor de re­Unire, Dacia literară, încă din 1840, şi nici Principatele Unite ale Valahilor, des­ igur, spre a nu se trezi conştiinţa naţional­valahă).

Admirabila „materie sensibilă“ a romanului istoric de factură „clasic­de­modernă“ (adică fără „analiză de tip proustian“, dar şi fără a cădea în „celebre fluvialităţi“, aidoma celei romantic­sado­ veniene din «Fraţii Jderi», în trei volume apărute în anii 1935, 1936 şi 1942, ori a celei realist­camil­ petresciene, din «Un om între oameni», în cinci vo­ lume, apărute între anii 1953 şi 1957, în ciuda proletkultismului stalinist­paukerist ce „a masa­ crat“ / „holocaustat“ excelenta intelectualitate / scriitorime din România, cea formată în epoca in­ terbelică, spre a se impune „omul nou“, „comunis­ tul“, homo sovieticus, în ultimă instanţă), Descăunarea, de Vasile Moldovan, se structurează cu „exactitate“ / „economie“ de haijin, după toate rigorile „omniscientei“ naratologii istoric­veridice, în douăzeci şi nouă de capitole, purtătoare de tit­ luri sintetic­grăitoare: Desţărarea (cu „deschidere“ romanescă, prin gândurile din oglinda „retrovi­ zoare“, „paşoptistă“, a eroului central, Alecu / Ale­ xandru Ioan Cuza, polarizate de exilul de mai­1849, din Iaşi, a celor 13 lideri ai mişcării re­ voluţionar­burgheze, „hăituiţi“ de Agia lui Mihail / Mihalache Sturza, născut la Iaşi, în 24 aprilie 1794 – mort în 8 mai 1884, la Paris, fost „rege“ / „domn“ al statului medieval­valah al Moldovei, din aprilie 1834 şi până în iunie 1849: «Cum se învârte roata lumii ! Atât de repede încât nu­i mai vezi spiţele. [...] Era pe la începutul anului 1849. Visele îndrăz­ neţe ale căuzaşilor, din rândul cărora făcea parte şi Alecu, sfârşiseră într­un coşmar. Mişcarea celor o mie de la Hotelul Central din Iaşi se stinsese ca

Pag. 22

un foc de paie. Treisprezece dintre animatorii miş­ cării s­au văzut nevoiţi să ia [...] cruntul drum al exilului, al desţărării»; celelalte „secvenţe“ de re­ trovizoare gânduri ţin de segmentul temporal în care eroul central, „coborând treptele Palatului Administrativ“, ca «nou pârcălab de Galaţi», fi­ xează momentul sosirii în vestitul oraş dunărean a lui Grigore Alexandru Ghica / Grigore Ghica al V­lea, «cel din urmă domn al Moldovei» – p. 5 –, născut în Botoşani, în anul 1807 – mort în 24 august 1857, la Paris, fost domn al Moldovei în două rân­ duri: mai 1849 – octombrie 1853 şi octombrie 1854 – 3 iunie 1856; vestita­i familie boieresc­fanariotă dăduse Valahimii «şapte domni, împreună cu cel de faţă» – p. 7; unul „dintre cei şapte“, Grigore Ghica al III­lea, a fost decapitat, la ordinul Porţii de Istambul, pentru că „a avut îndrăzneala de a de­ plânge în mod public“ vânzarea nordului Moldo­ vei – provincia, adică dacica „ţară de râuri / munţi“, Bucovina, de către Imperiul Otoman, la „un preţ“ derizoriu, Imperiului Habsburgic; «cel care îi urma pe scaun [lui Mihail / Mihalache Sturza] se afla, iată, pe iahtul luxos, care urma să ridice peste două ceasuri ancora şi să se îndrepte, trecând pe una din gurile Dunării, spre Galaţi, unde avea să debarce cu numeroasa lui suită, la fel de avidă de tărire şi de bani, ca şi cea care fusese nevoită să se retragă...» – p. 6), Priveghiul (cu o „reînviere“ a atmosferei de „priveghi­petrecere“ cu cartofori­băutori, adică, în litera romanului, cu «jocul de cărţi, înjurături fără adresă, bârfă mă­ runtă [...], ceşti de porţelan, chinezeşti, cu cafea aburindă, stacane din sticlă de Murano, pline cu vin de Bordeaux, scrumiere de argint, farfurii în­ tinse, de porţelan franţuzesc, înflorate cu simţ ar­ tistic, doldora de gustări reci şi calde – totul semăna cu o petrecere deşănţată, nu cu un pri­ veghi...» – p. 16 sq. –, din noaptea de 24 august 1857, a morţii lui Grigore Alexandru Ghica şi din ziua / noaptea de 25 august, de dinaintea înmor­ mântării sale de la Paris, priveghi la care asistă şi Elena Cuza, cu aproape toate atributele „persona­ jului catadioptru / reflector“: «În faţa reşedinţei prinţului, simţi că i se taie picioarele. Cineva arbo­ rase la poartă tricolorul românesc în bernă. Deci nu putea fi vorba de moartea doamnei Leroi. [...] În salonul larg şi luminos, Grigore Alexandru Ghica Vodă repausa pe o canapea Louis XIV. Aşa vroise distinsa văduvă.» – p. 15 sq.), În audienţă la Napoleon (unde­i vorba despre celebrul medic militar francez stabilit în Valahime, Carol Davilla, ce – acompaniat de Elena Cuza – merge în au­ dienţă la Versailles, la Napoleon al III­lea, cel ce „promulgă“, «prin înalt Decret, asimilarea Şcolii [...] de Medicină din Bucureşti cu şcolile secundare Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

de medicină şi farmacie din Franţa», p. 28), Din nou acasă (capitol ce surprinde pe Alecu / Alexan­ dru Ioan Cuza, vizitându­şi, pe­o ploaie deasă, casa părintească, unde se mai afla doar bătrâna­i mamă, Sultana Cuza, pe care „o dureau grumajii“, tot uitându­se pe «drumul Galaţilor», tot sperând să­i vină odorul ca un „ghinerar“ «cu galoane­nflo­ rate» – p. 34), Lecţia de anatomie (din care aflăm că «lui Alexandru îi făcea o deosebită plăcere să discute cu mama lui chestiuni politice; n­a avut parte să pună ţara la cale cu tatăl său; când trăia el, Alexandru era prea tânăr ca să­l intereseze aseme­ nea treburi; [...] tâlcul politicii îl deprinsese la Paris; plecase hotărât să se întoarcă medic, dar lecţia de anatomie „pe viu“ [...] l­a dat gata» – p. 36; fiindcă „lecţia de anatomie“ se făcea „în realitate“, pe ca­ davru; şi Alecu „leşină“ – ceea ce­l determină să renunţe la Facultatea de Medicină şi să urmeze cursurile Facultăţii de Drept), Scara din vis (un vis al mamei, cu un Alecu / Alexandru voinic, ce în­ cerca să ajungă la rodul din „creştetul“ marelui nuc bătrân de­acasă – Axis Mundi Dac­Vallahorum –, înnădind / „unind“ scara «de la podul casei» cu «scara de la fânar», urcând şi tot culegând nucile, dar, în ultimă instanţă, spre a ajunge la cele din vârf, cere ajutor mamei sale ca să­i aducă şi cea de­ a treia scară – în sacră simbolistică întru re­Unirea celor trei Principate / State Evmezic­Valahe din Dacia Nord­Dunăreană, „vis“ aproape bimilenar al Pelasgimii > Valahimii din Dacia lui Burebista / Regalian), Voia Providenţei (e un capitol al ascen­ siunii eroului central pe treptele „uneori abrupte“, până­n vârful piramidei sociale, graţie vrerii Pro­ videnţei: 1. «făcuse politică în ’48 dintr­o pornire lăuntrică; fusese luat de valul revoluţiei»; 2. «întâl­ nirea cu totul întâmplătoare de la Istambul, a prin­ ţului Grigore Alexandru Ghica, a fost pesemne voia Providenţei; după instalarea în domnie, el i­a trimis mesager în taină cu sfatul să se întoarcă dis­ cret, fără zarvă, ca să nu atragă atenţia neprieteni­ lor; şi de cum s­a întors, l­a repus imediat în drepturi; pentru început, în funcţii modeste şi mai depărtate de cetatea de scaun, ca să nu­l ia la ochi prigonitorii săi; după mazilirea domnitorului, Cuza vroise să renunţe la cariera administrativă»; despre Grigore Alexandru Ghica, documentele spun că ar fi cumpărat de la „imperiali“ tronul Moldovei, „pentru a doua oară“, prin octombrie 1854, cu un milion şapte sute cincizeci de mii de galbeni / franci de aur; la plecarea ex­„regelui“ / domnitorului din portul Galaţi, spre Paris, Grigore Alexandru Ghica a predat „în taină“ lui Alexandru Ioan Cuza «registrul cu prescripţiile pentru [re­ ]Unire» – p. 42 sq.; 3. «i­a surâs norocul; şi în dra­ goste, şi în carieră; [...] în numai şase luni, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

parcursese o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent [...] până la colonel» – p. 44), Balotajul (în „panoul central“ al acestui ca­ pitol, sunt pe cale de „auto­portretizare“ două per­ sonaje colective în mare înfruntare „electivă“; pe de o parte a „baricadei“, Partida Naţională, cu 33 de deputaţi, «al cărei cuvânt de ordine era [re­ ]Unirea», şi, de cealaltă parte, Tabăra „Statu­Quo“­ ului, alcătuită din 22 deputaţi „oscilând electiv“ între Mihalache Sturdza ce domnise în Moldova între anii 1834 – 1849, v. supra, fost domnitor ce, «pentru a­şi scoate fiul din cursa princiară [...], in­ vocase faptul că beizadea Grigore slujise în armata otomană cu numele de Muhlis­Paşa, având gradul de general de divizie» – p. 45), Lovitura de teatru („fixează eroina­catadioptru“, Elena Cuza, «într­o seară de iarnă, în casele bătrâneşti ale familiei Ros­ setti Solescu din Iaşi»; recent întoarsă din Italia, «cu vaporul şi cu trenul» – pe tot drumul fiind în­ soţită de imaginea lui Garibaldi, „capul politic“

din Roma acelei vremi, ce­i atrăsese atenţia, îndeo­ sebi prin aserţiunea «Aveţi, sunt sigur, un Gari­ baldi al dumneavoastră», p. 47 – Elena Cuza se arată mândră de soţul ei, pe care «dorea cu ardoare să­l vadă înălţat la rangul de hatman; cu acest gând, pare­se, aprinde «candelabrul cel mare, cu 12 braţe de argint», pentru fraţii rosetteşti şi pentru invitaţii lor la îmbelşugata cină; discuţiile de la masă sunt focalizate «pe un singur subiect [...]: cine urma să fie ales domn?»; Alexandru Ioan Cuza se arată plictisit de discuţia despre alegeri şi pleacă

Pag. 23

la teatru), Maratonul alegerilor (în „panoul cen­ tral“ al acestui capitol se află scena electorală valah­moldavă cu o serie de puternice personali­ tăţi politice ale anotimpurilor din „ajunul re­Uni­ rii“: Vasile Alecsandri, Al. Beldiman, Lascăr Catargiu, Costache Negri, Constantin Hurmuzaki, Mihail Kogălniceanu, Petrache Mavrogheni, Las­ căr Rosetti ş. a., între care şi N. Pisoschi, cel ce pro­ pune ca Alexandru Ioan Cuza să fie Domn), În culmea gloriei (este „capitol de punct culminant­ romanesc“, „polifocalizat“ pe ceremonialul de în­ vestire, pe discursul lui Kogălniceanu la înălţarea lui Alexandru Ioan Cuza în „tronul Moldovei lui Ştefan cel Mare“, pe discursul lui Cuza, pe inspec­ tarea cazarmei de la Copou, pe epistola mitropoli­ tului Nifon prin care Al. I. Cuza este anunţat că a fost ales şi domn al Munteniei [«Azi, 24 Ianuarie 1859, la şase ore seara, Adunarea Electivă din Va­ lachia, procedând conform Constituţiei, a ales pe Alteţa Voastră, în unanimitate, ca Domn», p. 80],

fiind invitat «să ia guvernarea ării», pe sosirea Delegaţiei din Muntenia, «alcătuită din Nicolae Golescu, C. A. Rosetti, Ioan Emanoil Florecu, Scar­ lat Cretzulescu, Barbu Slătineanu şi episcopul de Argeş» – p. 81 –, la Cabinetul Domnitorului Ale­ xandru Ioan Cuza; etc.), Valiza de lemn (e un ca­ pitol dedicat pregătirii voinicului Vasile Barbălată spre a se înrola în armata naţională), Marşul forţat (oglindeşte „fuziunea“ celor două armate ale Prin­ cipatelor Unite Valahe, Moldova şi Muntenia, într­ o singură armată a statului modern al României: «Ordinul era limpede. Aveau de străbătut în marş

Pag. 24

forţat jumătate din Moldova şi un sfert din Mun­ tenia», p. 103 sq.), Maiorul de protocol („urmă­ reşte“ inspecţia făcută de Alexandru Ioan Cuza, comandantul suprem al armatei României, «în ta­ băra de la Floreşti­Prahova», în obiectiv fiind «uni­ tăţile de elită»), Focul din tabără (e „consacrat“ stingerii realist­simbolice a unui puternic incendiu la tabăra militară din Floreşti­Prahova: «La trei zile după venirea Domnitorului în tabără», când «s­a dat alarma; nu alarma de exerciţiu, nici cea de luptă, ci una pentru stingerea incendiilor» – p.

123), Laxativul vienez (redă şi „o faţă nastrati­ nească“ a medicului Armatei României, francezul Carol Davilla – ce convinge Instanţa Bucureşreană de la Tribunalul Mare să­l elibereze din lanţuri pe medicul acuzat pe nedrept de malpraxis, Fialla; de­ putatul Ioan Cantacuzino chemase la moşia­i pe medicul Fialla spre a­i trata «de constipaţie cro­ nică» o rudă apropiată; medicul îi prescrie «apă la­ xativă vieneză»; «la scurt timp după ce a băut din laxativ, nepotul de văr de cuscru a dat ochii peste cap»; pentru judecarea medicului Fialla este che­ mat la Tribunal vestitul medic militar, Carol Da­ villa, şi i se înmânează drept „corp delict“ «un flacon golit pe jumătate» – p. 139 –, cu apa / laxati­ vul vienez; Davilla examinează „flaconul“, «des­ tupă apoi sticluţa», „o duce la nas, inspiră, îşi dă capul pe spate, duce flaconul la gură“ «şi cât ai zice peşte», „soarbe întregul conţinut“, întorcându­se şi spunând către „onorata instanţă“: «–Apă de Viena, domnilor. Apă laxativă. Priviţi la mine, n­ am nici pe dracu !»; imediat după judecată, Carol Davilla se reîntoarce în Tabăra Militară de la Flo­ reşti­Prahova), Manevră în dublă partidă (îşi în­ dreaptă „obiectivul“, în 22 august 1859, la Floreşti­Prahova, într­adevăr, asupra „manevrelor militare în dublă partidă“), În drum la Constanti­ nopol (este capitolul consacrat pregătirii vizitei la Istambul, în capitala Imperiului Turc, a „regelui“ / „Domnului“ Alexandru Ioan Cuza al României, «în vederea recunoaşterii [sale şi a statului Româ­ niei] de către sultanul Abdul Medgid»; „dubla ale­ gere“ a lui Al. I. Cuza la conducerea Principatelor Valahe, atât în Moldova cât şi în Muntenia, deran­ jase foarte tare pe imperialii de Istambul, pentru că şi aceste „principate“ fuseseră câteva secole sub dominaţie otomană» – p. 150; apoi „obiectivul ro­ manesc se îndreaptă“ asupra călătoriei cu vaporul, de la Galaţi până în Bosfor şi primirii «pe care sul­ tanul [Abdul Medgid Han] a făcut­o Domnului Cuza şi suitei sale [...], peste aşteptări» – p. 155), Răul de mare („eternizează“ mai întâi pe coala de hârtie ca spuma Mării Negre „uimirile“ / „reac­ ţiile“ sergentului Vasile Barbălată, a camaradului său, Mihai Mailat ş. a., la „răul de mare“ care i­a Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

încercat «pe corveta Balcan», la reîntoarcerea din Imperiul Otoman / Bosfor în România; apoi: vizita la Iaşi a lui Alexandru Ioan Cuza, discursul ţinut de Domnul României în faţa Adunării Guvernan­ ţilor Moldovei etc.), Dragoste la prima vedere (re­ levă: profunda „iubire la prima vedere“ a medicului colonel, Caroll Davilla, faţă de tânăra Ana / Anica Racoviţă, nepoata prietenilor săi, fraţii Golescu; acceptarea de către Davilla, în vârstă de 33 de ani, a provocării la duel a unui locotenent, Apostolescu, în etate de 22 de ani, «un snob, un în­ fumurat; în loc să­i păstreze recunoştinţă pentru faptul că l­a tratat fără cusur, şi încă de­o boală lu­ mească, o boală care nu face cinste nici măcar unui cavaler, darămite unui tânăr însurăţel, se apucase să curteze surorile de caritate; doar a încercat să­i atragă atenţia, că ţâfnosului pacient i­a sărit ţan­ dăra.» – p. 172; pregătirea pentru duel a lui Da­ villa, luând în taină „lecţii de tras cu pistolul“; şi testamentul vestitului medic de dinainte de a se angaja într­un „secret duel al onoarei“), Duelul (priveşte „disputa de moarte“: Davilla – Aposto­ lescu; «duelul a fost adjudecat» de Carol Davilla), Atentatul (se referă, între altele, la „moartea nă­ praznică“, „la împuşcarea în cap“ a primului­mi­ nistru» al României, Barbu Catargiu, la 8 iunie 1862), Lovitura de palat (acest capitol de „accele­ rare spre deznodământ“ reflectă „zâzania dintre regele / Domnul României, Alexandru Ioan Cuza şi Guvern“, din cauza «Proiectului Legii rurale depus pe banca Parlamentului în primăvara lui ’64» – p. 197 –, când «Mihail Kogălniceanu aruncă Decretul de Dizolvare pe masa preşedintelui Adu­ nării Deputaţilor şi strigă cât îl ţinură puterile: „Domnilor, Adunarea e dizolvată!“» – p. 199), Ple­ biscitul (arată o „stare de spirit“ a voinţei Valahi­ mii din tânăra Românie de după „dizolvarea Adunării Parlamentului“; rezultatele „plebiscitu­ lui“ sunt în favoarea Domnului României, Alexan­ dru Ioan Cuza, anunţate sărbătoresc­naţional la Mitropolie, «spre sfârşitul zilei de 10 mai ’64» – p.

204), Singurătatea tronului (rămâne capitolul „în­ singurării lui Cuza“ mai ales, prin faptul că, «la 26 ianuarie 1865, Kogălniceanu îşi prezintă demisia», p. 212), Băi de plante (e un capitol în care se relevă faptul că, „profitându­se de plecarea „regelui“ / Domnului României pentru nişte băi de plante“, politicienii opoziţiei „reduse la tăcere“, „spionii sub acoperire“, ziariştii, negustorii şi alte categorii sociale „îşi fac de cap“; «primăria Bucureştilor in­ terzisese tejghetarilor să­şi mai vândă produsele pe motive de sistematizare; ca răspuns la măsura autorităţilor, sute de comersanţi au luat cu asalt primăria, au spart uşile şi ferestrele şi au aruncat toată hârţogăria [ ...] în Dâmboviţa; generalul Ema­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

noil Florescu n­a găsit altceva mai bun de făcut decât să ordone fără crâcnire armatei să tragă în mulţime» – p. 213), Partida de pocher (în „limitele verosimilului“, înfăţişează eroul central jucând „un pătimaş­strategic pocher“ cu «grupul statuar» de cartofori „solemn­înconjurători“, în vreme ce, prin ferestrele „încăperii cu mese pentru jocuri de cărţi“, se aud împuşcături, mişcări „de gărzi“, de „brigăzi ale trădării“ etc.), Ultima noapte de dra­ goste (este „capitolul de deznodământ“ dedicat „ultimei nopţi de iubire“ dintre Alexandru Ioan Cuza şi prinţesa Maria Catargiu­Obrenovici, noapte în care «căpitanul Costiescu» şi un grup «de şase sau şapte bărbaţi în uniformă», „înarmaţi până­n dinţi“, la 23 februarie 1866, dau buzna în dormitorul din Palatul Domnesc, obligând pe Ale­ xandru Ioan Cuza să semneze actul abdicării) şi Ie­ şirea de serviciu (fireşte, capitol „de închidere romanescă“, relevând „un prizonier“, Alexandru Ioan Cuza, scos din Palatul Domnesc pe uşa „am­ ploiaţilor mărunţi şi a slugilor“, urcat apoi într­o berlină şi trimis în exil, chiar din statul modern în­ temeiat de el, România, după cum încă se mai ştie, în Heidelberg­Germania, unde şi­a aflat obştescul sfârşit la 15 mai 1873). În „tipologia“ clasic­veridică din Descăuna­ rea, de Vasile Moldovan, se disting atât personaje construite „filimoneşte“ (ca, de exemplu, nu noua „Veneră orientală“, cum ar fi zis, mai mult ca sigur, Nicolae Filimon, ci zeiţa­Afrodită / zeiţa­Venus de Bucureşti, ultima iubită a lui Alecu, prinţesa Maria Catargiu­Obrenovici, ori „tânâr­electrizanta“ Ana Racoviţă, adică „Anica doctorului Davilla“ ş. a.), dar şi în umbra de fidelitate a istoriei Valahimii (în­ deosebi, cele „cu centrul constructiv­gravitaţional aflat sub celebre discursuri, ca, de pildă, eroul cen­ tral, Alecu / Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogăl­ niceanu, Vasile Alecsandri ş. a.), cât şi câteva „personaje­crochiuri“ în manieră călinesciană (ca „parizianca“ doamnă Leroi, o «mahalagioacă sadea» ş. a.).

Tipologic, „ex­regele“ / „ex­domnitorul“ valah, Grigore Alexandru Ghica, adică Grigore al V­lea Ghica (despre care istoria spune că, atât cât a ocupat tronul Moldovei, a convins că­i un adept al principiilor naţional­valahe, a încurajat cultura valahă, tipărind la Iaşi, în 1853, Hronica Românilor şi a mai multor neamuri, de Gheorghe Şincai, a dat prima lege a jandarmeriei valahe, a pregătit calea re­Unirii Valahimii din cele două principate ale Daciei Nord­Dunărene etc.), în ciuda faptului că, în „economia“ romanului Descăunarea, de Vasile Moldovan, este un „personaj episodic“, un „sinu­

Pag. 25

cigaş“ ce, între limitele­i tragic­existenţial­pari­ ziene suportate mai bine de un deceniu («...fostul domnitor bătea în zadar drumurile Parisului: când la ambasadorul englez, când la consulul prusac, când la ambasadorul rus, când la cel austriac; doar va pune vreunul o vorbă bună pe lângă împărat ca să­l primească în audienţă: „Vreau să intervin pen­ tru poporul meu, a cărui soartă ingrată se găseşte în mâinile marilor puteri...!“», p. 13) – spre „a se elibera“ demn din „labirintul“ celor trei imperii – recurge la „soluţia ultimă“, aceea de a­şi trage o „rafală de gloanţe în cap“, cu carabina din „pano­ plia­i regală“, împroşcându­şi «creierii domneşti» (p. 20) pe pereţii încăperii palatului său, aflat «nu departe de Paris», desigur, rămâne pentru Alexan­ dru Ioan Cuza, poate, cel mai important purtător de peceţi providenţiale (supra).

Tipologic, văduvă îndurerată este doamna Leroi, „soţia de Paris“ pentru cei unsprezece ani ce­i mai avea de trăit „prinţul“ / „ex­domnitorul“ valah, Grigore Alexandru Ghica; doamna Leroi îi „cenzurează“ soţului­prinţ «relaţiile cu conaţiona­ lii săi; castelul ce­l deţinea prinţul, nu departe de Paris, fusese trecut pe numele ei; însuşi titlul pro­ prietăţii se schimbase din Medin în Leroi» (p. 13); numai pentru atât nu poate fi considerată (după o modă ajunsă în ultimul deceniu şi pe la noi) drept exponent feminin al vânătorii „dianice“ de prinţi; însă– după cum ne încredinţează vocea auctorială dinspre un personaj aproape „reflector“ / „cata­ dioptru“, Elena Rosetti / Cuza, cunoscătoare de seamă a lumii din palatele de pe lângă vestita ca­ tedrală Notre Dame – doamna Leroi «avea renu­ mele de mahalagioaică sadea» (ibid.).

Tipologic, emigrantul împământenit / căpă­ tuit în Valahime este cel ce ajnge strălucitul medic­ şef al „armatei lui Cuza“, Carol Davilla, bine individualizat, chiar de la intrarea­i în „vizorul ro­ manesc vasilemoldovanian“, dinspre personajul catadiopru, Elena Cuza, încă din capitolul al III­ lea, În audienţă la Napoleon, ca personaj înzestrat nu numai cu «lungi favoriţi [...ce „se mişcă“] spas­ modic» (p. 23), ci şi cu o excepţional­categorică şti­ inţă de a­şi atinge ţintele / obiectivele dinspre vârful piramidelor sociale (obţinând „decretul lui Napoleon al III­lea“ prin care Şcoala de Medicină din Bucureşti este recunoscută a fi de acelaşi rang cu cele franceze, din domeniu). În ochii „rosetteşti“ ai Elenei Cuza, «potoliţi, inexpresivi, aidoma unor cărbuni stinşi», dar, câ­ teodată, şi cu priviri oţelit­de­strălucitoare (ca atunci când Davilla îi vorbeşte „frumoasei

Pag. 26

doamne“ valahe, Elena, nu despre „obsesia­i de a nu putea să aibă copii cu Alecu / Alexandru“, ori despre „tratamentul parizian de fertilizare ce du­ rează câteva luni“, ci despre posibila înălţare a lui Cuza până în vârful piramidei sociale, ca „rege“ / Domn, în locul lui Grigore al V­lea Ghica), Carol Davilla este «doctorul chipeş, dar cam încrezut, prea plin de sine, ca o halbă de bere peste margi­ nile căreia se revarsă spuma» (p. 24; bună, plasti­ cizant­revelatorie comparaţia aceasta, dar nu dinspre Doamna Elena, ci dinspre vocea aucto­ rială). Personajul mai este înzestrat cu aleasă „în­ ţelepciune balcanic­nastratinească“ şi cu mult umor curajos (ca la Tribunalul Mare din Bucureşti, când îşi salvează un coleg de breaslă acuzat pe ne­ drept de malpraxis cu laxativa „Apă de Viena“, supra), cu demnitate, cu înalt spirit justiţiar, cu onoare cavalerească, mergând până la duelare (cu locotenentul tânăr şi afemeiat, Apostolescu), cu ars amandi „la prima vedere“ (cu electrizantă iubire pentru tânăra valahă, Ana / Anica Racoviţă, ne­ poata de 19 ani a prietenilor lui, fraţii Golescu), cu aleasă grijă pentru „tot ceea ce lasă în urmă“ (ac­ ţionând chiar cu o „mioritic­testamentară“ urgenţă copleşitoare / generoasă, înainte de data stabilită pentru duel) etc.

Tipologic, prima Doamnă a Valahimii din Ro­ mânia se relevă – „de la începutul şi până la sfâr­ şitul romanesc“ – Elena Rosetti / Cuza, despre care „istoriile veridice“ (reflectate şi în romanul lui Va­ sile Moldovan) certifică faptul că avea o profund­ aleasă educaţie valaho­germano­franceză, specifică boierescului neam­Rosetti, înrudit cu alte neamuri din care s­au ridicat „regi“ / „domni“ („voievozi“ / „domnitori“) ai Valahimii: neamul­ Balş, neamul Cantacuzinilor, neamul Catargiu, ne­ amul Sturzeştilor etc., că, încă din ajunul revoluţiilor burghezo­democratic­valahe, mai exact spus, „din anul 1846, l­a întâlnit pe Alecu / Alexandru Ioan Cuza, s­a îndrăgostit de el şi s­a căsătorit cu acesta“, că „mariajul celor doi a fost umbrit de sterpia Elenei ce n­a putut oferi un urmaş distinsului ei soţ“, ceea ce n­a împiedicat­o a­şi arăta un bogat suflet matern, revărsat asupra celor doi fii ai amantei­prinţese Maria Catargiu­ Obrenovici, ambii fii, „rod al iubirii înfocate dintre Maria şi Alexandru Ioan Cuza“ etc. În economia epică din Descăunarea, de Vasile Moldovan, Elena Rosetti / Cuza dă impresia că are „statut de personaj­catadioptru“, adică de „perso­ naj reflector“. În general, este nobil­distinsă, inte­ ligentă, cu ambiţii bine temperate, ştie «să se facă plăcută celor din preajma sa» (p. 24), ori să câştige Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

multe inimi, cunoaşte bine ritualurile arhaic­va­ lahe (nerespectate întrutotul la priveghiul parizian al ex­domnitorului valah Grigore al V­lea Ghica, fapt ce o face nu neapărat să fie «ca o viperă gata de atac» – p. 24 –, ci să atragă pertinent atenţia, atât văduvei, doamna Leroi, ce s­arată «indiferentă [şi dând] din umeri», cât şi „feciorului de casă“ îm­ brăcat necorespunzător: «Suntem la priveghi, nu la petrecere !! E o blasfemie ce faci dumneata !!!», p. 17); are sănătoase vederi politic­reunioniste pen­ tru principatele valahe din Dacia; ştie să­şi atingă obiectivele / ţintele călătoriilor sale prin Europa Occidentală (ca în Italia, de pildă, unde, după ce vizitează «pas cu pas, însorita ţară», ţine «cu tot di­ nadinsul să­l vadă pe Garibaldi», deoarece are «ceea ce în epocă se numeşte cap politic»; cu prile­ jul întrevederii cu marele carbonar, Elena Rosetti – i «se prezentase cu numele de fată, [că] era de sorgine peninsulară» – are revelaţia unui astfel de revoluţionar­cap­unionist­valah; Garibaldi o în­ deamnă să se reîntoarcă în ară, la Iaşi, spre a des­ coperi [fireşte, în Alecu / Alexandru Ioan Cuza] «un Garibaldi român», p. 48); atât la Iaşi cât şi în Bucureşti, prima Doamnă a Principatelor Valahe Reunite sub numele de România îşi îndeplineşte «cu sârg îndatoririle plăcute, dar nu puţine şi ade­ sea obositoare» (p. 100).

este Alexandru Ioan Cuza, eroul din panoul cen­ tral: tânăr / student valah la Paris, „ultrasensibil“ la Lecţia de anatomie, abandonează „la timp“ Fa­ cultatea de Medicină şi urmează cursurile Facultă­ ţii de Drept, descoperindu­şi vocaţia politică, rafinându­şi „zestrea ereditară“ în cercurile revo­ luţionar­paşoptist­franceze; demn, impunător, strateg, neînfricat cavaler, diplomat, charismatic, locuit de modestie şi de prudenţă, mai totdeauna, ştie să­şi atragă sprijinul / prietenia persoanelor politice / culturale influente (de la Grigore al V­lea Ghica şi Vasile Alecsandri, până la sultanul de Constantinopol > Istambul, Abdul Medgid), ori să­ şi aleagă / cultive suita de elită camaraderească, „netrădătoare“, pe drumul regal / domnesc de pe Golgota Valahimii (Mihail Kogălniceanu, Rosette­ ştii ş. a.); este însoţit / binecuvântat de Providenţă, de Fortuna, atât în realizarea celei de­a VIII­a re­ Uniri a Principatelor evmezic­Valahe, Moldova şi Muntenia, în statul modern al României, cât şi pe­ o bună parte a duratei şederii sale în tronul de Bu­ cureşti al Valahimii (după cum suntem încredinţaţi şi de romancier: «Între timp i­a surâs norocul. Şi în dragoste, şi în carieră. Tânăra soţie a unui bătrân

Parcă în „descendenţă tipologic­filimonescă“, veridică, în curs de „clasicizare“, apare şi în roma­ nul Descăunarea, de Vasile Moldovan, după cum s­a mai spus (supra), nu o nouă „oriental­Vineră“, ci o zeiţă­Afrodită / zeiţă­Venus de Bucureşti, „prinţesa valahă“ Maria Catargiu – ce, prin căsă­ torie cu un prinţ sârb, Mihail Obrenovici, devine Maria Catargiu­Obrenovici („rodul“ acestei căsă­ torii, Milan Obrenovici, se naşte la Mărăşeşti, în 22 august 1854; a fost domnitor / rege al Serbiei între anii 1868 şi 1886; se stinge din viaţă la 11 februarie 1901, la Viena.).

Vestit­ultima iubită a „regelui“ / Domnului Valahimii, prinţesa Maria Catargiu­Obrenovici este „singura femeie în prezenţa căreia Alexandru Ioan Cuza se simte el însuşi“ [...]; are «trupul dum­ nezeiesc» (p. 242) în «forme mlădii şi gesturi mol­ come», măsurat de Alecu / Alexandru «cu buzele» şi „frământat cu palmele“, încât «îl ştia pe de rost; [...] părea al unei păpuşi...» (p 234); prinţesa Maria Catargiu­Obrenovici, «gustând din mărul oprit, îi dăruise Domnului doi fii şi, odată cu ei, fericirea şi grijile care umplu viaţa oricărui bărbat adevărat» (p. 242).

Regele / Domnul providenţial al Valahimii Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

caimacan l­a ajutat să urce în galop treptele ierar­ hiei militare. Reintegrat la 16 martie 1858 în armată ca sublocotenent, ataşat Statului Major, cinci săp­ tămâni mai târziu, la 24 aprilie, era avansat din în­ altă poruncă la gradul de locotenent. Peste numai patru zile, frumoasa care i­a adus ofisul de înain­ tare la gradul următor, îi pusese cu mâinile ei suave tresele de căpitan. A trei zi de Armindeni, aceeaşi frumoasă doamnă îi schimba epoleţii. Ale­ xandru intra în corpul ofiţerilor superiori. Rămâne

Pag. 27

un mister ce s­a întâmplat la Ministerul de Rezbel, însă la 20 august ale aceluiaşi an fu înălţat la gra­ dul de colonel de lăncieri. Astfel, în numai şase luni, parcurse o carieră strălucită, trecând prin toate gradele: de la sublocotenent, grad ce­l deţi­ nuse, ca rezervist, aproape 20 de ani, până la colo­ nel» – p. 44).

Pentru „regele“ / „Domnul“ României, Ale­ xandru Ioan Cuza, „grijile“ ării / Poporului său Valah au stat mai totdeauna înaintea „grijilor“ de Casă Domnească, Rosettesc­Boierească; este, mai mult ca sigur, cel mai iubit „rege“ / „Domn“ al Pe­ lasgimii > Valahimii din toate „istoriile“: «Cuza se plimbă călare, fără pază, pe străzile Capitalei, nu doar pe bulevardele din centru, ci şi pe uliţele din mahalale» (p. 202); este locuit de un înalt spirit jus­ tiţiar, mergând până la „prudenţa“ / „imprudenţa“ unei graţieri a politicienilor „lideri de rebeliuni“ de dincoace de Plebiscitul din 10 mai 1864, de din­ coace de „însingurarea tronului“ şi de „băile­i de plante“: «Cum ajunse în Capitală, după ce se sfătui cu miniştrii săi, Domnul îi graţie pe toţi cei arestaţi din motive politice...» (p. 215).

Lucrarea malefică a politicilor duşmani­de­ moarte ai „celui mai iubit“ dintre „regii“ / Domnii Valahimii în instituţiile prim­statului „rapid“ mo­ dernizat „europeneşte“, dar şi în cancelariile Eu­ ropei Occidentale, mai exact­istoriceşte spus, „lucrarea Monstruoasei Coaliţii“ („lucrare“ dirijată / asistată din capitalele imperiilor de­atunci: Viena, Moscova, Istambul), dar şi „lucrarea“ permanentă a spionilor şi „scursorilor“ din cele trei imperii („bine mascaţi sub nume“ ca, de pildă, Valenti­ neanu ş. a.) în cea mai importantă capitală de la Dunărea de Jos, Bucureşti, promovarea în posturi­ cheie a unor „vechi imperiali“, trădători „specia­ lişti“ ai Poporului Valah Nord­Dunărean, acceptarea unor străini ca „Bailot de Beyne, Cezar Librecht, Nicolae Pisoschi“ ş. a., „cartofori­de­ gardă­domnească“, ori „militari­necartofori“, uşor de corupt, „jur­împrejuru­i“, chiar „între oamenii săi de încredere“, bazându­se numai „pe cuvânt de­onoare“, nu şi pe temeinică informare „de dosar“ – greşeală făcută şi de înaintaşul său, Mihai Viteazul, făuritorul celei de­a şaptea re­Uniri a trei Principate Valahe din Dacia Nord­Dunăreană, în orizontul anului 1600 – au dus şi la „căderea“ / „abdicarea“ lui Alexandru Ioan Cuza din tronul României, în 11 / 23 februarie 1866, „la ora 4 dimi­ neaţa“, când „l­au luat prizonier“, din dormitor, de lângă iubita­i, prinţesa Maria Catargiu­Obreo­ vici, şi l­au scos din Palatul Domnesc“, nu pe „in­ trarea principală“, ci prin „ieşirea de serviciu“: «„Este ieşirea de serviciu“, îl lămuri şeful escortei,

Pag. 28

căpitanul Costiescu. „Pe aici intră numai amploia­ ţii mărunţi şi slugile... Şi ies oameni ca dumneata.“ Arestatul se abţinu să răspundă. [...] După intrarea prizonierului în cupeu, căpitanul Costiescu urcă pe capră şi porunci scurt: „Mână birjar ...!“» (p.

245); de la Palatul Domnesc din Bucureşti, escorta îl duce pe Alexandru Ioan Cuza în tabăra militară de la Floreşti­Prahova: «Intrând în cancelaria com­ paniei de grăniceri, Cuza se opri în faţă unui ta­ blou masiv. „Tăierea capului lui Mihai Viteazul“, simţi nevoia să explice caporalul Talpă. „Văd şi eu“, spuse Cuza. Şi adăugă, în timp ce contempla tabloul, adresându­se tuturor: „Vedeţi cum a fost trădat acest brav domnitor? Aşa am fost trădat şi eu. Doar că eu mă aflu încă în viaţă.» (p. 251); pri­ mindu­şi „ultimul paşaport“ în cancelaria compa­ niei de grăniceri a tabărei militare de la Floreşti­Prahova, este dus la graniţa României: «În urma trăsurii, bariera căzu ca o ghilotină» (p. 252).

Romanul istoric, Descăunarea (2014), de Va­ sile Moldovan, este o realizare de marcă a literatu­ rii noastre din primul sfert de secol de la Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989, prim­ sfert de secol în care istoria Daciei­de­România a cam fost uitată şi există pericolul repetării acesteia ca pe segmentele ei cele mai sângeroase, prim­sfert de veac în care „globalizarea“ – prin neostalinişti / neopaukerişti – şi­a arătat lucrarea malefică, hao­ tizând toate sistemele de fundament social – învă­ ţământ, sănătate, economie / resurse etc. –, prin metode / mijloace mai diabolice decât cele stali­ niste / paukeriste din epoca proletcultismului co­ munist. E vreme / semn ca istoria Daciei / României să fie modern­de­bine cultivată în învă­ ţământul nostru de toate gradele, făurind (prin grija ministerelor culturii şi învăţământului, con­ duse de cei mai capabili specialişti în aceste două domenii, nu de miniştri­veterinari, actori etc., „in­ stalaţi în frunte, pe criterii politice“), poate, şi o in­ discutabilă / incontestabil­europeană Şcoală Cinematografică Valahă, chiar luând „model de şcoală“ de la sud­coreeni, ori de la turcii de astăzi, care şi­au turnat istoria popoarelor pe care le re­ prezintă în lume, mai toată, în filme de cea mai în­ altă valoare / competiţie, cu benefic­planetar circuit.

(Penultima cronică de carte beletristică, 26 – 30 florar, 2014, tot de la Piramida Extraplată...) ____________________ * Vasile Moldovan, Descăunarea, roman, Bu­ cureşti, Editura Societăţii Scriitorilor Români (ISBN 978–606–8412–12–2), 2014 (pagini A­5: 256)

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Mihai BATOG-BUJENIŢĂ

AMERICA… AMERICA…

D

omnul Smarandache Broscăuţeanu era profesor de ştiinţele naturii la li­ ceul din Dorohoi. Făcea parte din acea categorie de oameni, nişte relicve desigur, că­ rora le place meseria pe care o fac şi, mult mai bizar chiar, oamenii cu care lucrează (cu unele ex­ cepţii, desigur, foarte omeneşti). În consecinţă, lec­ ţiile sale erau urmărite şi uneori, aproape suspect, învăţate de elevi, fiind ele bine făcute şi predate cu mult suflet, uneori în natură (aici se vedea clar di­ ferenţa faţă de orele de matematică, de exemplu).

Elevii îl numeau cu duioşie parcă, „Naturistu’”, spre deosebire de alte cognomene date unor colegi ai profului ca: Vaca, Bombă, Chelie, Gutuie, iar unele imposibil de reprodus în scris, cum numai elevii pot născoci. Era privit cu bunăvoinţă şi de majoritatea părinţilor, pentru că nu se cunosc ca­ zuri de profesori de naturale care să “distrugă vii­ torul copilului” (citat închis), dar şi cu destul interes de unele mămici, pentru că omul avea un metru optzeci înălţime, arăta foarte bine, cânta la chitară rece şi, de ce să n­o spunem, avea şi un licăr special în privire, iar până la această vârstă, două­ zeci şi nouă de ani, nu era însurat şi culmea, în ciuda indicaţiilor ferme de la partid nici nu părea foarte grăbit să o facă. Aceste motive sunt desigur suficiente pentru a constata că din partea colegilor de cancelarie se bucura de o sfântă ură, dispreţ şi cruntă invidie tovărăşească. În mod cu totul ciudat însă, omul nu părea deranjat nici de acest aspect.

Pentru a pune capac tuturor mai avea şi o desco­ perire, un nenorocit de lichen siberian care­i purta numele. Să te ia damblaua, soro, şi alta nu!

Cum se întâmplase însă toată tărăşenia!?

Cu doi ani în urmă, de la minister, din cine ştie ce interese, au fost organizate două expediţii cu scop declarat ştiinţific, una în Brazilia, pentru a desco­ peri dovleacul cu floare verde, despre care nu ştiau decât savanţii din laboratoarele României şi alta în Siberia, că poate descoperă şi ei ceva pe acolo.

Cum expediţia din Brazilia, condusă de eminentul fiu al ministrului a căutat bostanul doar în perime­ trul calculat, respectiv oraşul Rio de Janeiro, pe timpul carnavalului, cercetările nu au fost foarte concludente, urmând să se reia în viitor, cu mai multe forţe şi mai ales cu mult mai multe mijloace financiare. Fireşte, pentru Siberia nu mai erau cer­ cetători în minister, aşadar s­a recurs la forţele din teritoriu, respectiv la profesori de specialitate dis­ puşi să moară pentru gloria ştiinţei. Spre uimirea tuturor s­au găsit cinci descreieraţi, că altfel nu pu­ teau fi, care au acceptat şi, echipaţi corespunzător cu fesurile şi treningurile cu care dormeau acasă, au plecat în necunoscut. Că n­au murit, e doar din mila Celui De Sus, pentru că li se creaseră totuşi condiţii optime pentru aşa ceva, ruşii chiar prăpă­ dindu­se de râs când i­au văzut pe exploratorii noştri şi când au auzit ce vor ei. Băieţi buni însă, le­au dezvăluit secretul supravieţuirii: vodcă, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

vodcă, vodcă, i­au dus undeva prin apropierea sis­ temului solar, pe o planetă plină de smârcuri, ţân­ ţari, animale ciudate şi miliarde de muşte agre­ sive, apoi, la sfârşitul experimen­ tului, i­au recu­ perat.

Nu ştim ce con­ cluzii au tras ruşii din acest studiu, dar i­ au felicitat cu lacrimi în ochi, sur­ prinşi de re­ zistenţa ce ţi­o oferă incon­ ştienţa, le­au mai dat câteva sticle cu vodcă pentru drum şi i­au urcat în tren. Precum ştim însă, sminteala nu este ceva trecător, aşa că, profe­ sorii şi­au publicat studiile făcute în diferite re­ viste, ba chiar, proful nostru a făcut un dosar, pe care l­a înaintat forurilor competente demonstrând că noua specie de lichen nu fusese descrisă nicio­ dată până atunci. Prin urmare un înalt funcţionar, bineînţeles competent, a analizat dosarul cu o de­ osebită atenţie şi a concluzionat: ­ Hai sictir, bă, bagabonţilor, vă găsirăţi voi să faceţi descoperiri, acolo unde nici ştiinţa sovie­ tică nu s­a pronunţat încă, boilor!

Aşa se face că lichenul Smarandacheus Si­ berianus, nu a fost încă descoperit, aşteptând în li­ nişte şi cu răbdarea specifică acestor plante să se organizeze o altă echipă de sinucigaşi în numele botanicii pentru a fi introdus în manuale şi enci­ clopedii, poate chiar în ierbare. Evenimentul nu se va produce totuşi prea curând, deoarece la sfârşi­ tul acelui an de pomină, tovarăşul profesor a ur­ mărit la televizor, ca noi toţi de altfel, o serie de evenimente care l­au pus pe gânduri, mai ales că prin ele deveneam domni, respectiv doamne, sau domnişoare, chiar dacă noua condiţie ne cam spe­ ria. După câteva luni, proaspătul domn profesor, a făcut o nouă excursie, de data această dată men­ tală, în trecutul său, cu unele tendinţe de predic­ ţionare futurologică. Concluziile, câte erau ele la acea dată, l­au înspăimântat mai mult decât ce se petrecea atunci pe străzi, în structurile de condu­ cere şi în general în ţară. Faptul că mama sa, fiică de preot, îl crescuse în mod iresponsabil, în spiritul cinstei, corectitudinii şi al bunului simţ, îi oferea

Pag. 29

certitudinea că niciodată nu va ajunge director sau şef de sindicat, în consecinţă fiind nevoit să­i su­ porte pe cei ce sunt şi vor fi, pentru ca să nu fie dat afară sau mutat într­un sat de la graniţă pentru a duce lumina culturii şi acolo, să le rabde tâmpe­ niile pentru spor de vechime, pentru concediu, cu alte cuvinte pentru tot ce înseamnă viaţă, minus demnitate. Luat de frisoane la o asemenea perspec­ tivă, hotărî că e cazul să se apuce de orice altceva, cel puţin să fie împăcat că dacă moare de foame, singurul vinovat este el. Dar de ce să te apuci, într­ o zonă în care tăiatul pădurilor reprezintă singura afacere serioasă şi este ocupată de nişte băieţi foarte bine organizaţi şi care nu prea ştiu de glumă când apar doritori de câştiguri din felia lor?

Se gândi că, uite, cel mai bun lucru ar fi o cârciumă, mai bine zis o cârciumioară, mică, foarte cochetă, în care să stea omul liniştit să bea ceva, să asculte o muzică, aşa, mai în surdină, o gustărică, ceva, o cafeluţă, o... Visa la ce îşi dorise şi el de la viaţă în acest domeniu. Bineînţeles că nu putea să­ i spună nimic mamei de la care urma să împru­ mute bani pentru cheltuielile de început, prin urmare, se sfătui cu doi colegi, proful de mate şi proful de atelier, nişte tipi foarte pricepuţi în branşă şi care s­au arătat din capul locului entu­

ziasmaţi de idee, desigur din motive puternic in­ dividualizate care nu puteau fi expuse deschis. Pe scurt, peste o lună “Naturistu’” deschise un mic local denumit, cum altfel, decât Edellweiss (mamei îi spusese că a deschis o librărie). Era invidiat de toată lumea, mai ales de colegi şi lăudat temeinic de cei doi sfătuitori, deveniţi acum iniţiatorii pro­ iectului (că fără ei ăhăhăhăăăă...) şi prezenţi zilnic să­şi facă plinul, deoarece se considerau părinţii

Pag. 30

bunăstării ce părea să­l cuprindă pe colegul lor. Într­adevăr localul era plin din zori şi până în noapte şi asta desigur datorită unui mare secret pe care proful de mate, moştenitor al acestuia din moşi strămoşi (doar acestea sunt adevăratele se­ crete) îl destăinuise proaspătului patron. Taina bu­ năstării consta în vândutul pe veresie cu condicuţă de datornici, “că omu’­i om şi când vine să plă­ tească, că el vine, fiindcă­i om de cuvânt, mai lasă de la el, pe lângă ce­ai adăugat tu, mai ia una şi uite­aşa, îl ai de client pe toată viaţa”! Aşa a făcut proful, uimit de înţelepciunea vorbelor din stră­ buni, dar şi de simplitatea ideii de comerţ profita­ bil. Nu trebuie să mai spunem că, ignorându­se specificul local, respectiv pofta de băutură direct proporţională cu scârba de plată, peste două luni cei invidioşi au început să se bucure, iar profii de mate şi atelier să se supere şi să înjure, că aşa­i dacă nu sunt ascultaţi, tocmai ei care au pus umărul şi care se pricep cel mai bine la...

Localul intră în cădere liberă. Nu putem spune faliment deoarece nu se inventase pe melea­ gurile noastre legea falimentului. Cum datornicii nu înţelegeau de ce nu mai pot să bea pe datorie, că doar ei sunt oameni de cuvânt şi vorba odată rostită, pentru ei, vorbă rămâne, nimeni nu mai venea la micul bistro, în concluzie Naturistu’, rămas şi fără personal, deschidea pe la ora zece, se ducea la bar, îşi comanda o cafea, o plătea şi cu ochii la uşă aştepta, aşteptaaaaa...

Mare i­a fost mirarea când, într­o bună zi, într­adevăr bună, cineva i­a deschis uşa şi clopoţe­ lul a sunat vesel. În încăpere a intrat un om treaz, îmbrăcat cuviincios, a spus bună ziua, culmea chiar a zâmbit şi i­a cerut patronului o bere. Bucu­ ros că vede un chip omenesc în realitate, că la tele­ vizor mai văzuse, proful i­a adus berea, i­a turnat în paharul sondă, apoi, ca să nu moară de curiozi­ tate, a intrat în vorbă cu omul acela straniu. În mod suspect omul vorbea coerent, nu se văicărea, nu cerea de pomană, nu înjura guvernul, pe scurt era foarte ciudat! Şi, normal să fie aşa, din moment ce a spus că emigrase de mult în “State” că îşi făcuse, greu, dar îşi făcuse un rost, că acum o ducea foarte bine şi venind cu ceva treburi în Europa ce s­a gân­ dit: „Ia să treacă şi pe acasă, prin Moldova, că deşi nu mai are pe nimeni, îi este dor totuşi să mai vadă locurile şi oamenii între care s­a născut şi a crescut.

De mirare proful îşi luă şi el o bere, oferindu­i oas­ petelui încă una din partea casei (ce mai conta, la atâta pagubă!). Omul mulţumi, vizibil emoţionat şi mărturisi că, poate din cauza asta a venit pe acasă (aşa spusese) că, uite, prin alte părţi nu vei întâlni aşa ceva, ferite­ar sfântul, sau şi mai rău, dacă întâlneşti trebuie să­ţi pui întrebarea cât te costă de fapt chilipirul. Şi tot aşa din vorbă în vorbă (o asemenea pierdere de timp, de care toată lumea să fie mulţumită numai aici la noi se poate întâmpla, mai spusese omul), a mai aflat proful că musafirul său (nu mai era client) are, printre altele şi o fermă de vreo cinci sute de hectare în Texas, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

fermă la care se duce foarte rar că nu prea are timp de vacanţe, că mai mult de asta o cumpărase şi nu prea mai ştie nimic de cele opt­nouă sute de capete de vite, porcii, caii, păsările şi toate acareturile alea, că dacă nu găseşte un om care să aibă grijă de ea chiar o s­o vândă, deşi o va face în pierdere. În capul profului se răsuciră cu viteză maximă roti­ ţele economiei de piaţă unse de pasiunea de bota­ nist explorator! ­ Păi, eu şi aşa vreau să lichidez afacerea asta că parcă nu­i de mine şi deşi câştig bine din ea aş cam vrea să mai văd şi altceva, că iată, am aproape treizeci de ani şi din lumea asta mare n­ am văzut mai nimic, sondă cu grijă proful… ­ Domnule dragă, am putea face în felul ur­ mător: eu cumpăr aici, îţi fac rost repede de o che­ mare, pleci la fermă, unde te numesc director, salariu cinci mii pe lună, casă, masă, tot ce­ţi do­ reşti ai acolo, că totu­i pe mâna ta, nu te doare capul, stai cât vrei după care te întorci, sau te sta­ bileşti şi tu în “State”, însă ai un ban în buzunar şi altfel vorbeşti!

Pe scurt afacerea a fost încheiată, america­ nul, să­i zicem aşa, om corect, a plătit cash, a pre­ luat localul, proful a returnat datoria mamei, pe care a anunţat­o că pleacă cu o bursă de studii în America, rudele nu mai puteau de mândre ce erau de succesele lui profesionale şi peste două săptă­ mâni (aici americanul se dovedise a avea nu numai relaţii, dar şi cuvânt) domnul Smarandache ateriza la Dallas, mult dincolo de cele mai îndrăzneţe vi­ suri ale sale. Era îmbrăcat foarte americăneşte (aşa credea el), cu adidaşi turceşti, blugi ucraineni, un tricou roşu chinezesc şi o pălărioară nostimă, cea pe care o folosea la pescuit pe malul Siretului. Ori­ cum nimeni nu­l băga în seamă, erau destui care păreau îmbrăcaţi la fel, iar cu engleza literar­pri­ mitivă pe care o folosea a reuşit să se urce într­un autobuz ce mergea în orăşelul indicat de noul său patron. Era un orăşel situat la numai patruzeci de kilometri de istoricul Dallas pe care îşi promisese să­l viziteze săptămânal, pentru a intra în atmos­ feră, dar şi pentru absolut necesarele fotografii de trimis rudelor din ţară. După o jumătate de oră, autobuzul a oprit la o răscruce, în mijlocul unor nesfârşite lanuri cu porumb, iar şoferul l­a anunţat că acolo era localitatea de destinaţie. Coborî, un aer fierbinte îl lovi în plin şi constată că într­adevăr şo­ ferul avusese dreptate, la numai cinci kilometri se afla localitatea (town, desigur), unde trebuia să ajungă, după cum se dumiri citind pe o plăcuţă, ciuruită de vreme şi vremuri. Aşadar, vitejeşte la drum! Spre norocul lui drumul nu era asfaltat, că altfel adidaşii turceşti s­ar fi topit, nefiind con­ struiţi pentru mers pe jăratec. Cum însă atunci când eşti tânăr şi pus pe treabă nimic nu te poate opri, peste o oră şi jumătate ajungea în town, aproape orb din cauza strălucirii soarelui şi cu aproximativ cinci kilograme mai puţin din cauza deshidratării. Aşezarea semăna teribil cu ceea ce văzuse în filmele cu John Wayne, adică mult praf, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

case din scândură, o uliţă centrală cu firme: Barber Shop, Bank, Morgue, Saloon şi bineînţeles, Sheriff.

Aici era locul! Vorbise cu patronul ca, la sosire, să ia legătura cu şeriful, un prieten al său, care­l va ajuta să se instaleze. Între noi fie vorba, cei care au supravieţuit unei mutări de domiciliu pe plaiurile natale nu pot înţelege cum de este posibil aşa ceva!

Deci, cioc, cioc, cioc, la uşa cu pricina. Uşa se deschide, iar în prag apare un om cu uniformă nisipie, înalt, uscăţiv, figură arsă de soare, ochi de un albastru tăios şi o voce asemănătoare cu un fie­ răstrău de oase în acţiune. Vocea rostea o limbă probabil înrudită cu engleza, dacă din ea ar lipsi consoanele iar vocalele ar fi scuipate toate odată, într­un singur cuvânt. Engleza didactică a profe­ sorului se declară copleşită, iar acesta din cauze de necesitate rosti tare şi clar numele patronului, de mai multe ori, fiindcă din tocul pistolului de la brâu, o sculă de un metru, săriseră deja capsele de închidere. Luminat la faţă lunganul îi dădu nişte palme zdravene pe spate şi­l invită înăuntru, unde proful se lăsă moale pe un scaun fără să mai ceară permisiunea. Şeriful, om cu experienţă şi mult tact, dându­şi seama că limbile lumilor paralele pe care le foloseau nu au nici o şansă de tangentare, scoase cheia comunicării interplanetare. Două pahare de plastic făcute pentru a adăpa boii, fură umplute pe jumătate (cu mâna desigur) cu gheaţă, peste cuburi a turnat cam o linguriţă de whisky şi le­a umplut vârf, cu apă dintr­un bidon spânzurat pe un pie­ destal, apoi, cu gesturi de mare senior l­a invitat pe profesor să bea.

Proful a basculat găletuşa fără spaima că ar face roşu în gât, a mulţumit, deoarece fusese, în mod sigur, salvat de la o moarte prematură, şeriful a zâmbit şi conversaţia a început să se lege. Recon­ stituită după mai mulţi ani de analize aceasta ar fi sunat astfel (traduceri şi adaptări foarte libere ale celor două ceasuri de cazne): ­ Ai rostit la timp numele domnului David, prietenul meu, altfel eram tentat să cred că eşti un cerşetor mexican şi ştii... noi nu suntem prea îngă­ duitori cu cerşetorii! Dar, acum spune­mi te rog numele tău, ca să te trec în registrul de evidenţă al populaţiei! ­ Smarandache Broscăuţeanu, spuse proful fericit de simplitatea formalităţilor de stabilire a domiciliului, spre deosebire de... Foarte uimit îşi dădu seama însă că prietenul său, şeriful, are fi­ gura unui om lovit de un vapor pe autostradă. Au­ zind cuvintele rostite şeriful fusese convins că este blestemat în limba tribului cherochee, pe care de altfel nici nu o cunoştea. Remediul era însă la în­ demână: două gâturi zdravene direct din sticlă! Îi puse şi profului multă apă peste cuburile netopite încă, acesta o bău cu aceeaşi fericită inconştienţă şi rosti inocent: ­ S­a întâmplat ceva?! ­ O, nu, dar te rog să scrii tu cu litere mari numele pe care l­ai rostit adineaori! Între noi fie vorba, şeriful era convins că nimeni în lume nu

Pag. 31

poate să redea în scris incantaţia respectivă, ceea ce era, să fim bine înţeleşi, un test foarte inteligent asupra bunei credinţe.

Proful scrise cu litere cât mai citeţe cu pu­ tinţă ce rostise mai înainte, iar şeriful dădu dovada unei remarcabile perseverenţe încercând să ci­ tească. După mai multe încercări, deşi de fiecare dată sprijinise acţiunea cu un gât din sticlă şi cu încă o doză de apă în paharul profului, se declară învins şi optă pentru o variantă proprie, adecvată felului lor de a se numi. Aşadar spuse pe un ton ce vestea marea bucurie a redescoperirii Americii: ­ O.K., sper că nu te superi dacă îţi voi spune Ros! ­ Nici o problemă, mă bucur chiar că am posibilitatea să fiu integrat aşa uşor, rosti proful foarte alarmat acum de perspectiva unei noi găleţi de apă!

Acestea fiind spuse, şeriful trecu la faza a doua, a naturalizării noului membru al comunită­ ţii, întrebându­l simplu şi direct după bunele obi­ ceiuri ale locului: ­ Ai maşină, arme, grenade, ceva muniţie!? ­ Nuuuu, răspunse proful foarte repede cu ochii ţintă pe pistolul şerifului! ­ Ei, dacă nu ai, până îţi vei cumpăra ce­ţi doreşti, îţi voi da eu pe semnătură, că nu poţi să te descurci fără aşa ceva prin locurile astea! În timp ce vorbea, îi aruncă cheile de contact ale unei ma­ şini şi dintr­un dulap scoase câteva puşti, unele de vânătoare, altele automate de tip militar, unele cu aruncător de grenade, majoritatea însă cu lunetă. ­ Crezi că­ţi ajung astea? Dacă mai vrei, pot să­ţi dau şi mitraliere, dar sunt mai greu de mânuit şi consumă prea multă muniţie, iar pentru noi efi­ cienţa este literă de Evanghelie şi avem probleme cu fiscul! ­ Dar la ce­mi trebuie armele, întrebă timid proful, care deşi făcuse armata la termen redus, singura sa experienţă de tir era cea din iarmaroc, unde trăgea cu o puşcă cu arc şi săgeţi cu ventuză, deoarece, aşa cum ştim, în vremurile nu de mult trecute fiecare cartuş însemna posibilitatea de a­l omorî pe conducătorul iubit, prin urmare chiar şi în armată se făceau trageri cu dopuri, sau, în cel mai bun caz, cu cartuşe oarbe, mizându­se pe spaima produsă de zgomot. Şeriful nu păru să înţeleagă o asemenea ne­ rozie şi plin de bunăvoinţă îi răspunse: ­ Prietene, nu cred că vreau să te văd mort în cursul acestei săptămâni, deoarece mai am câ­ ţiva şi mă înnebuneşte munca de completare a do­ cumentelor! Apoi, sunt convins că va trebui să şi mănânci, iar dacă nu vânezi nu văd ce­ai putea, fi­ indcă sigur nu ai provizii la fermă! Şi ar mai fi şi problema tâlharilor cărora va trebui să le faci faţă!

Avem de­a face cu nişte bande de negri care s­au pripăşit pe aici şi ne fac multe necazuri. ­ Păi cum, dacă vine cineva, să­l împuşc?! ­ Mai ai şi alternativa de a te lăsa împuşcat, dacă­ţi convine, numai că mi­ai da mie bătaie de

Pag. 32

cap, tot cu hârtiile alea! Aşa că, părerea mea, este să nu eziţi şi, mai ales dacă sunt negri, îi împuşti, cel mai bine în cap, că dacă­s desfiguraţi nu­i re­ vendică nimeni, iar eu îi scad foarte uşor cu un simplu raport telefonic de constatare.

Fu rândul profului să facă figura celui lovit de vapor, mai ales că şeriful nu părea chiar tipul de glumeţ cu orice preţ, cel mult prea des întâlnit pe meleagurile natale. Încercă totuşi o glumă pen­ tru destinderea atmosferei: ­ Există şi ceva ce nu am voie să împuşc?! ­ Bineînţeles! Dacă împuşti, răneşti sau omori, chiar din greşeală, un şarpe cu clopoţei, cro­ tal cum i se spune, nu scapi de puşcărie, sau, în cel mai bun caz, de o amendă uriaşă, asta dacă ai un avocat vestit! Dar nu cred că ai suficienţi bani nici pentru amendă, nici pentru avocat aşa că, puşcăria te paşte, deoarece, sincer vorbind, cu oricine poţi să dai la pace, chiar şi cu mafioţii, dar cu ecologiştii şi cu apărătorii drepturilor animalelor nu ai nici o şansă. De altfel trebuie să mai ştii că nu vei putea număra niciodată vitele de la ferma ta, dar crotalii sunt cunoscuţi fiecare după nume de smintiţii ăia cu protecţia animalelor, aşa că nu te juca! Hai, să luăm armele şi să te duc la fermă, că fără mine nu nimereşti! Se urcară în maşini, şeriful în prima, iar proful în cea de­a doua, cu inima cât un purice, că de condus, la viaţa lui nu condusese decât o amă­ râtă de Dacia, a unui prieten care îi dăduse odată nişte lecţii. Cum a decurs drumul nu este cazul să vă mai spun, şeriful mergând cu o sută la oră într­ un nor de praf roşu, iar în urma lui proful cu nările înfundate de praf, orbit de soare, tăiat de nevoi de la căldarea de apă băută, bâţâind cu piciorul pe ac­ celeraţie şi încercând să ţină maşina oarecum pe drum.

Spre norocul lui, calvarul a durat doar cin­ cisprezece minute, terminându­se în momentul când era gata­gata să răstoarne maşina ca să nu intre cu ea în cea a şerifului. A coborât din maşină cu picioarele tremurând, convins fiind că va fi îm­ puşcat, sau cel puţin bătut, însă nici vorbă de aşa ceva. Şeriful îl privea bine dispus, poate din cauză că văzuse altele şi mai şi la viaţa lui, dar şi pentru că în halul în care arăta nu mai era nevoie să fie bătut. ­ Iată şi ferma domnului David la care vei lucra de acum încolo! ­ Ăăăăiiii, rosti proful, deoarece numita fermă, o alcătuire ce semăna cu un decor din fil­ mele cu pionerii care, în urmă cu un secol, cuceri­ seră vestul, nu se suprapunea de fel cu reprezentarea mentală a profului, serios afectată de ferma familiei Ewing din serialul la care toată lumea din Romania se uitase ani de zile.

Total netulburat de ochii holbaţi şi limba scoasă a profului, şeriful îi spuse că: hai noroc, şi fii atent la ce te­am învăţat, nu ne mai vedem decât peste două săptămâni, că atât îmi ia să controlez tot teritoriul din jurisdicţia mea, care­i mai mare decât tot Benelux­ul la un loc, rosti şeriful o frază Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

lungă, lăsată ca moştenire culturală de strămoşii şerifilor din zonă!

Maşina cu stema districtu­ lui demară în trombă lăsându­l pe bietul prof în disperare. Arşiţa cumplită, vântul uscat ce stârnea nori de praf, scârţâitul roţii de apă (exact ca­n fil­ mele cu eroi neînfricaţi, ceea ce nu era cazul), coş­ meliile din lemn putred, solul ars de vipie şi lipsa aproape completă a vegetaţiei îi dădeau impresia că a nimerit pe altă planetă. Chiar şi aşa însă, foa­ mea se arăta gata­gata să­l omoare, iar acest aspect asupra căruia nu fusese deloc instruit îl mobiliză într­un fel foarte tranşant! Nu era de pierdut nici o clipă!

Trase maşina lângă un hambar, inspectă rapid toată gospodăria (nici nu era mare lucru!), decise că va dormi în podul unei hardughii, apa din puţ era sălcie, dar ce mai conta, curentul elec­ tric nu se inventase prin locurile acelea, a găsit o lampă cu gaz goală, nişte oale scăpate de Noe din corabie, bineînţeles o biblie şi, fericire mare, o cutie de chibrituri de mărimea unui cufăr de recrut. Prin preajmă nici un animal, doar câmpia în care apele morţilor îşi jucau iluziile. Aflat în pragul nebuniei, înhăţă o puşcă, nişte cartuşe şi porni hotărât să vâ­ neze ceva, indiferent ce! Dar ce să vâneze, că nu vedea decât muşte în jur?! Hotărât să moară plin de glorie o luă la pas în direcţia opusă drumului.

După un timp, bunul Dumnezeu se îndură de el şi­i scoase în cale o cireadă de vite ce dormitau lângă o baltă. Ultima fărâmă de milă îi fugi din su­ flet alungată de cruda realitate şi punând arma la ochi, aşa cum văzuse el în filme, trase în direcţia unui viţel. Simţi cum umărul îi este zdrobit de recul, timpanele îi pocniră, creierul i se dilată în cap şi căzu pe spate. Vacile se uitară la el cu milă, viţeii cu plictis, numai doi tauri de mărimea unei locomotive se declarară foarte enervaţi de stricarea siestei şi încălcarea proprietăţii, drept care se repe­ ziră la el pufnind nervoşi. Nu se ştie ce instinct an­ cestral i­a şoptit profului să stea culcat în praf şi să se prefacă mort (nici nu i­a fost greu). Văzând că nu au cu cine se lupta taurii l­au ignorat udându­l însă din plin, aşa, ca avertisment. Aproape bucu­ ros, i­a lăsat să­şi facă mendrele şi după ce dihă­ niile au plecat, uşor­uşor s­a târât în afara razei lor de supraveghere. Începuse să se însereze când în privirile tulburi i­au apărut nişte păsări ce ciugu­ leau paşnice prin bălegar. Curcanii! Făcu un nou exerciţiu de târâş­marş, gândindu­se cu nostalgie că în armată după asta urma masa de seară, se apropie de păsări, ochi cu grijă şi mai slobozi un foc. După un scurt moment de derută şi cârâieli curcile îşi reluară festinul. Nu păreau deloc impre­ sionate de performanţele vânătorului! Proaste! Nu cunoşteau perseverenţa pe care ţi­o poate da foa­ mea! Cu ochii în lacrimi proful imploră mila di­ vină şi mai trase, plin de ură, încă o dată! Desigur nu îmbunătăţirea performanţelor a făcut ca un pui de curcă să sară în sus şi să se prăvălească la sol zbătându­se. Proful chiui se repezi la pradă, o în­ şfăcă şi fugi către fermă fiindcă soarele apusese şi Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

se lăsa un frig inexplicabil chiar şi pentru un pro­ fesor de ştiinţele naturii. Ajunse dârdâind, aprinse un foc şi îşi aminti de neplăcutele proceduri de gă­ tire a unei păsări, respectiv: opăritul, jumulitul, evisceratul, porţionatul şi în sfârşit fierberea. În jur se auzeau urletele unor prădători pe care îi bănuia hămesiţi şi care, la o adică, nu s­ar fi mulţumit să­ i fure doar vânatul. inea puşca la îndemână şi deşi acoperit cu nişte pături cu miros de câine ud, tremura cu toată nădejdea, cu buzele vinete şi din­ ţii la trap. Cert este că spre miezul nopţii rupea din carnea aproximativ fiartă a prăzii convins că era o delicatesă mai ales că nu era sărată. Adormi răpus, pe paiele din pod, puţin după ce­i înjurase cu pa­ siune pe toţi Ewing­ii din lume care prostesc oa­ menii cu filmele lor. Familia Ewing nu s­a supărat însă din cauza asta demonstrând astfel toleranţa de care dau dovadă oamenii de pe meleagurile acelea, cel puţin tot atât de binecuvântate ca şi ale noastre.

A doua zi pe când încerca să se recupereze îşi puse pentru prima oară întrebarea ce căuta el acolo şi dacă nu cumva era un coşmar, iar dacă nu era, cum să facă să scape din iadul în care intrase din proprie voinţă. Pe când se lăsa muncit de gân­ duri observă lângă picior un gândăcel drăguţ care se îndrepta către el. Curiozitatea firească a profe­ sorului de ştiinţele naturii îl îndemnă să se uite mai

îndeaproape la simpaticul gândăcel. Acesta avea doi cleştişori şi o codiţă ridicată bârzoi, iar din gât­ lejul profului ieşi un urlet necontrolat în timp ce pantoful strivea micuţul scorpion. Luat de groaza morţii răscoli toată încăperea, dacă­i putem spune aşa. Cu ajutorul a două beţişoare, a unei cutii de tablă şi cu toată îndemânarea unui explorator în­ cercat, adună până spre prânz încă şase scorpioni şi trei scolopendre, nişte arătări de groază pe lângă care scorpionii par pui de găină cu puf galben. Ştia totuşi din experienţă că nu­i prinsese decât pe cei mai proşti, iar la aceste fiinţe procentul de proşti este mult mai mic decât la oameni, aşa că... suspină şi, îmboldit din nou de foame, reluă aventurile procurării hranei... Oricum peste trei zile dispera­

Pag. 33

rea îl făcu să pună un cartuş deoparte. Dormea acum spânzurat într­un fel de hamac şi parcă­şi dorea să vină tâlharii să mai vadă o faţă de om. Nu avea însă noroc!

Peste două săptămâni când a venit şeriful, era aproape mort şi a spus că îi ajunge, că în Siberia fusese o adevărată vacanţă faţă de ce îndurase acum şi că el pleacă fie ce­o fi! Şeriful izbucni în râs îi mai dădu câteva palme pe spate şi îi spuse că ştia ce se va întâmpla, că tocmai pusese un pariu cu ajutorul de şerif şi chiar l­a câştigat, deoarece aju­ torul, un băiat fără experienţă, credea că va rezista până la primul salariu. Eh, lipsa de perspectivă a tinerilor! ­ Hai, urcă, ia şi armele, maşina las­o că tri­ mit ajutorul după ea, mergem la aeroport! Pe drum simpaticul şerif îi mai spuse: ­ Dragă Ros eu nu ştiu pe unde e ţara ta, am înţeles că pe undeva prin Europa, da ce nu­nţeleg eu e cum de voi credeţi că la noi e destul să vii şi încep să curgă dolarii, bogăţiile, aurul, sau mai ştiu eu ce vă doriţi voi. Uite, îţi spun sincer că nici noi care suntem de trei generaţii prin locurile acestea nu facem decât să ne luptăm cu viaţa, iar cei cu adevărat bogaţi, pentru că sunt şi din ăştia au o tra­ diţie a luptelor de alt fel. Poveştile alea frumoase cu băiatul sărac şi cinstit, deştept şi norocos, care face avere într­o zi sunt doar vrăjeală pentru nătă­ fleţi ca tine. Da, lasă că nu eşti singurul!

Din vorbă în vorbă ajunseră la aeroport, şe­ riful îl conduse la bar şi în buna tradiţie a ospitali­ tăţii americane îi mai dădu două palme pe spate,

îi ură drum bun, ai grijă de tine, nu scoate capul pe geam şi alte lucruri drăguţe. Proful emoţionat îl pupă, îi mulţumi şi îi spuse că o să­i scrie, dacă prin cine ştie ce miracol ajunge acasă. Aluzia fu de­

Pag. 34

păşită de simpaticul şerif cu un nechezat sănătos şi un demaraj în trombă.

Rămas în aerogară proful, scheletic şi cu privirea pierdută, fu binecuvântat de o idee. Se apucă de cărat bagaje şi în aproximativ trei ore de muncă făcu rost de ceva bani! Fugi repede la un mic restaurant, ceru de mâncare, multă apă şi o cafea. La sfârşit constată că i­a rămas şi de o bere!

Comandă cu un aer fericit şi gâlgâi direct din sti­ clă! Jumătate se duse! Cam prea repede! Paştele ei de viaţă, i se păru lui că gândeşte! ­ Bă, te pomeni că eşti român, auzi proful o voce din dreapta, vorbind o limbă cunoscută!

Se întoarse mai mult speriat decât uimit, pentru că nu i se părea posibil aşa ceva. Ce să vezi?! Un tip cu o figură cam brunetă îi zâmbea cu­ prins de o veselie suspectă. ­ Eşti la căcat, se vede de la o poştă! Hai, mai ia o bere şi spune­mi cam cum stai! Proful îi povesti prin ce şi cum trecuse, află că omul era de mai multă vreme prin State, că învârtea ceva afa­ ceri, ba chiar îi mergea binişor şi acum, că avea câ­ teva zile mai puţin ocupate, stătea aici la hotel şi urmărea nişte cumpărări de vite pentru a le ex­ porta în Africa. Îi propuse să­l însoţească, să­l ajute la unele treburi, să mai stea de vorbă, să vadă şi el Dallasul, iar la sfârşit o să­i dea bani de întors. Lu­ crurile chiar aşa s­au petrecut, cu singura diferenţă că la plecare profului i­au mai rămas nişte bani cu care şi­a cumpărat o frumoasă pălărie Stateson de culoare albăstruie care­i venea şi foarte bine, subli­ niindu­i parcă mersul de cowboy experimentat.

Ajuns în fine, la Dorohoi, se reîncadră pro­ fesor că nu se mai găsise nici un sinucigaş să se facă profesor de naturale şi disciplina era predată prin cumul de proful de educaţie fizică, povesti prin ce trecuse fără să ascundă nimic, nimeni nu­l crezu, iar maică­sii îi spuse că absolvise cu bine cursurile şi că probabil i se va mări salariul, dacă bugetul... dar până atunci...

Apoi crezând că o schimbare de guvern va aduce şi o schimbare de mentalitate, făcu un me­ moriu pentru finanţarea unei expediţii în Siberia, unde există încă multe specii de plante şi animale necunoscute, drept care ştiinţa naţională ar înre­ gistra un triumf fără precedent, dacă... În aştepta­ rea răspunsului, de ani de zile, se plimbă seara, în fiecare duminică, pe strada principală, cu mersul acela special, pe care­l ştim din filmele secolului trecut, având pe cap frumoasa pălărie Stateson. Nu puţine fete, dar şi doamne suspină şi­l privesc aşa mai cu înţeles, cum ştiu numai ele. Mai şi vorbesc deseori între ele, sincer şi deschis: ­ Dragă, e plin de bani, a avut restaurant, a câştigat miliarde, apoi a plecat în America unde şi­ a cumpărat o fermă în Texas, ceva de vis, ca să nu plătească impozite aici, nuuuu, că e foarte deştept, dar şi foarte zgârcit, da’ dacă pun eu mâna pe el îi scot prostiile din cap şi–l fac om! Păi, nu­i păcat de atâta bănet să zacă prin bănci, iar noi...

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Constantin COROIU

Cehov şi spectacolul „paradisului banal” ­ 110 ani de la moarte ­

A

deseori, tocmai marile destine nu cred în propriul lor destin. Este cazul lui Cehov, raţionalistul rece, călit la trista şcoală a unui antimodel, care a fost chiar tatăl său: un om de un bigotism grotesc şi crud, găunos şi avar, cu un comportament tiranic în familie. Ajuns celebru încă de foarte tânăr, Cehov îi mărturisea lui Bunin că la 7 ani după moartea sa nu îl va mai citi ni­ meni! Nu a văzut deloc bine. Posteritatea lui s­a dovedit a fi fabuloasă. Puţine nume ale literaturii universale îi pot sta alături (şi) din acest punct de vedere. Anton Pavlovici Cehov este un scriitor „global” care sfidează timpul, ierarhiile, canoa­ nele, ideologiile şi toate ­ismele. „Pictor al omenirii în suferinţă” şi al „paradisului banal”, cum me­ morabil îl caracterizează marele său biograf Henri Troyat, cu Cehov ne întâlnim la toate răspântiile.

Născut într­un oraş uitat de lume, Tagan­ rog, departe de civilizaţia europeană şi chiar de cea rusească a epocii, într­o familie numeroasă, provenită din clasa cea mai de jos, a şerbilor, fa­ milie pe care el o va scoate din sărăcie, având o co­ pilărie nefericită, plină de privaţiuni, Cehov devine „doctor în medicină” profesie căreia i se va dărui fără zăbavă, dar mai presus de orice un scrii­ tor emblematic care s­a impus printr­o originali­ tate nu lesne înţeleasă şi acceptată într­o Rusie în care printre contemporanii săi se numără uriaşii Dostoievski, Tolstoi, alţi mari scriitori şi critici, pic­ tori şi oameni de teatru ce au revoluţionat arta universală, precum Stanislavski, cu care a avut o febrilă colaborare, Rahmaninov sau faimosul pei­ sagist Isaac Levitan, pentru a aminti doar câteva nume. Surprinsă de noutatea literaturii sale, intri­ gată uneori de discreţia şi refuzul lui Cehov de a adera, necum de a milita, la şi pentru vreo ideolo­ gie politică, dispreţuind laudele, lumea intelec­ tuală rusă s­a aflat în faţa unei personalităţi singulare, a unei conştiinţe care îşi asumă fără rest, ca om şi ca scriitor, drama condiţiei umane. Pentru nu puţini, el a părut ca fiind cel aşteptat. Din ca­ pitala imperială, Petersburg, fratele său Alexei îi scria în toamna lui 1886 la Moscova: „Oamenii dis­ cută ca şi cum ar fi convinşi că în tine se află o scânteie divină, ca şi cum ar aştepta ceva de la tine... fără să ştie de fapt ce”. Şi totuşi, acolo, la Petersburg, se va pro­ duce răsunătoarea cădere a premierei cu „Pescă­ ruşul”, care îl va afecta profund şi îi va spori scepticismul privind talentul său de dramaturg: Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

„E clar că nu voi scrie nici o piesă. În mod sigur nu am nimic de a face nici cu teatrul, nici cu publicul... Ducă­se la dracu!”. De altfel, Cehov a crezut, în primul rând, în steaua sa de prozator. Şi nu s­a în­ şelat. La mai mult de un secol de la apari­ ţia unor capodopere precum Stepa, Salo­ nul nr. 6 şi a multor altora, prozatorii nord­americani, de pildă, îşi mărturiseau descendenţa din Cehov. Dar, datorită şi climatului de puternică emulaţie novatoare din viaţa teatrală rusească a ulti­ melor decenii ale secolului al XIX­lea, a biruit şi geniul său dramatic. Murind, dramaturgul, ale cărui piese sunt permanenţe ale repertoriului ori­ cărui teatru din lume care se respectă, a ieşit din scenă în triumf. Era chiar triumful reprezentaţiei de la Teatrul de Artă din Moscova, faimosul MHAT, cu ultima sa operă ­ scrisă sub presiunea timpului care nu mai avea răbdare şi, aproape la propriu, cu sânge ­ Livada de vişini. „Ce greu mi­ a fost să scriu această piesă” ­ îi mărturisea Anton Pavlovici soţiei sale, Olga Knipper.

Ros încă de tânăr de tuberculoză, Cehov nu se cruţă. Refuză ani la rând să se supună unui con­ sult medical; practic nu vrea să admită că este bol­ nav. Munceşte ca şi cum ar avea o sănătate de fier.

Nu poate sta prea mult într­un loc, deşi în ultimii ani, pe măsură ce sănătatea i se şubrezeşte alar­ mant, este nevoit să petreacă, singur sau cu fami­ lia, perioade de luni de zile sub soarele litoralului Mării Negre, la proprietatea sa de la Ialta, unde, nu o dată, se simte părăsit, exilat. Când se retrage la moşie, este solicitat de ţăranii bolnavi. La Mos­ cova, la Ialta, la Petersburg ori în străinătate e asal­ tat de admiratori care se autoinvită. După terifianta călătorie în îndepărtata şi misterioasa in­ sulă Sahalin, unde stă aproape o jumătate de an printre ocnaşi, şi de unde se întoarce puternic marcat ca de la o Academie de studiu al existenţei tragice, străbătând un itinerariu exotic ­ Hong­ Kong, Singapore, Ceylon, muntele Sinai, Constantino­ pol ­, Cehov se va îndrepta spre Europa, fiind impresionat, în drumeţiile şi sejururile sale, mai ales de Italia. Admiră valorile şi civilizaţia euro­ peană, dar, ca atâţia alţi intelectuali, scriitori şi ar­ tişti ruşi, priveşte totodată cu un ochi critic realităţile Occidentului. Îi va fi dat ca ultima lui călătorie să fie tot în Occident, la Berlin şi apoi într­o staţiune balneară din Germania, unde va

Pag. 35

muri şi de unde va fi adus la Moscova într­un vagon de culoare verzuie pe uşa căruia scria „Transport stridii”, la vederea căruia Gorki „s­a sufocat de mânie”. Autorul „Azilului de noapte” îi scria soţiei: „Mi se strânge inima şi sunt gata să urlu, să plâng, să mă bat de indignare şi de furie. Lui, lui i­ar fi fost totuna dacă ar fi fost transportat într­un coş cu rufe murdare, dar nouă, societăţii ruse, nu­i pot ierta acest vagon cu inscripţia «Transport stridii» “.

Nu mai puţin indignat se arăta Şaliapin care îl în­ soţea pe Gorki la tristul eveniment al sosirii trenu­ lui mortuar iar, apoi, la ceremonia de la cimitirul Novodevicie, un Pantheon al ruşilor. (Tot într­un iulie torid, când se împlineau 80 de ani de la moar­ tea lui Cehov, am avut ocazia să mă reculeg la mormântul său de o simplitate ce contrastează cu somptuozitatea atâtor monumente din jur, pre­ cum cel al lui Gogol).

Cu toate că practică, adesea până la exte­ nuare, medicina, care, mărturisea el, îi era soţie, iar literatura ­ amantă, veniturile lui Cehov pro­ veneau din gazetărie în perioada studenţiei, iar apoi numai din literatură. „La 32 de ani ­ scrie Troyat ­ nepotul unui şerb devenise moşier. Ca şi Tolstoi! Şi toate aceste pământuri, crânguri, pietre, nu le avea de la părinţi, le datora numai scrisului.

Personajele lui, de la cel mai extravagant la cel mai umil, îl făcuseră proprietar”. Anton Pavlovici nu va uita niciodată că în copilărie şi adolescenţă să­ răcia îl chinuise „ca o veşnică durere de dinţi”. Îşi scoate familia din sărăcie şi dăruieşte din câştigu­ rile sale celor aflaţi în nevoie, iniţiază acţiuni de binefacere, ajută cât poate de mult cu aerul că nimic nu poate fi mai firesc pe lume: „Mă ocup de medicină şi de literatură, îngrijesc ţăranii, scriu nuvele şi, în fiecare an, construiesc câte ceva”.

Această comunicare concisă dintr­o epistolă este definitorie pentru caracterul şi temperamentul lui Cehov: „În general vorbea puţin despre sine, evitând să iasă în evidenţă. Ai fi zis că stă la balcon şi se uită cum îi trece viaţa. În orice situaţie prefera să fie specta­ tor şi nu actor”. Se uita cu uimire şi sfială la specta­ colul vieţii pe care o înţelege, ca nimeni altul, „în cruda ei ironie interioară”. În fond, el era şi este însă şi un mare actor pe scena lumii, unul dintre cei pe care specia noastră îi iveşte foarte rar, poate la câteva sute de ani o dată. Confruntat cu drama existenţei, Cehov care ne­a revelat că în fiecare casă de pe pământ există o uşă care duce în Salonul nr. 6, lăsa să vorbească fapta prin ea însăşi şi nu admitea nici un fel de zgomot menit să atragă atenţia asupra lui. Grija pentru imaginea proprie şi cu atât mai mult emfaza îi erau cu totul străine.

Le considera indecente şi socialmente nocive. Mo­ destia, aversiunea faţă de publicitate şi teama de ridicol îl caracterizau deopotrivă pe scriitorul ajuns celebru la o vârstă când alţii abia îşi caută drumul. Evenimentul aniversar din seara de 17 ia­ nuarie 1904, când Cehov împlinea 44 de ani, este

Pag. 36

pe deplin elocvent din acest punct de vedere. Cei de la Teatrul de Artă din Moscova, în frunte cu Stanislavski, programaseră premiera cu Livada de vişini pentru a­l sărbători pe autor, marcând astfel şi un jubileu: 25 de ani de activitate literară. Cehov şi­a dat seama că se pusese la cale o manifestare omagială „şi pentru că îi era groază de asemenea manifestări, a hotărât ca în acea seară să stea acasă”. După ce s­au jucat primele două acte ale piesei, povesteşte Henri Troyat: „Stanislavski şi Nemirovici­Dancenko i­au trimis un bilet în care îi scriau că spectatorii şi interpreţii îl aşteaptă în picioare. A sosit la teatru, la sfârşitul actului trei, iar regizorii şi interpreţii l­au târât practic pe scenă, unde îl aşteptau actorii şi delegaţii princi­ palelor societăţi literare din Moscova”. Au urmat luări de cuvânt, elogii, un munte de buchete de flori pe scenă, cadouri etc. În sală, stăpânite de emoţie, se aflau soţia, Olga Knipper, actriţă a Tea­ trului de Artă, şi devotata lui soră ­ Maria. Vor­ bind în numele prestigioasei instituţii artistice, Nemirovici Dancenko i s­a adresat: „Poate că feli­ citările noastre te­au obosit... dar un lucru ar tre­ bui să te reconforteze: gândul că ceea ce vezi aici nu este decât o mică dovadă a afecţiunii nemărgi­ nite pe care ţi­o poartă societatea rusă cultivată.

Teatrul nostru îţi datorează atât de mult ţie, talen­ tului tău, blândeţii inimii tale şi sufletului tău curat încât pe bună dreptate poţi spune: acesta este teatrul meu”. După „panegiricul pe mai multe voci” care a durat mai mult de o oră, timp în care spectatorii au stat în picioare aplaudând şi ovaţionând, „Cehov s­a retras extenuat, fără să fi pronunţat nici un cuvânt de mulţumire”. Fusese pentru el un adevărat chin. Stanislavski va mărtu­ risi: „Se simţea parcă în aer un iz de înmormân­ tare. Aveam cu toţii inima grea”. Grav bolnav, Cehov se va stinge peste mai puţin de şase luni într­un hotel dintr­o staţiune de odihnă din Ger­ mania, sub privirile doctorului curant şi al fru­ moasei sale soţii care îi va supravieţui nu mai puţin de 53 de ani (a murit în 1957). Simţind că Cehov se apropie de clipa marii treceri, la ora 3 din noapte, medicul său curant a trimis să fie adusă o sticlă de şampanie: „Cehov a luat paharul care i se oferea şi întorcându­se spre Olga, i­a spus cu un zâmbet amar: «De mult n­am mai băut şam­ panie». Şi­a golit paharul şi s­a întors pe partea stângă. După câteva clipe nu mai respira. Trecuse din viaţă în moarte cu simplitatea­i obişnuită. Era 2 iulie 1904. Pendula arăta ora trei”. Ziua a venit „cu ciripit de păsărele şi freamăt de frunze. Olga, fascinată, nu­şi putea lua ochii de la soţul ei... «nu se auzea nici o voce, va scrie ea, lipsea agitaţia vie­ ţii zilnice, nu era decât frumuseţea, pacea şi măre­ ţia morţii»”.Născut într­un veac al titanilor ruşi, Cehov vine cu o nouă concepţie despre literatură şi despre condiţia scriitorului. Este convins că arta şi politica trebuie separate. Îi admiră pe marii Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

scriitori ruşi, dar se şi desparte de ei în multe pri­ vinţe. Este critic cu decenţă, dar ferm, inclusiv faţă de Tolstoi sau faţă de Dostoievski, acesta din urmă ­ spune el ­ „scrie bine, dar prea multă vorbărie şi prea ostentativă”. Îşi perfecţionează mereu stilul pe care „îl dorea sobru, rapid, lipsit de afectare”.

Unei aspirante la gloria literaturii, Lidia Avilova ­ o frumoasă şi bogată mondenă din Petersburg, în casa căreia s­a aflat de mai multe ori şi care l­a iubit enorm, iar în amintirile ei avea să pretindă că şi Cehov ar fi iubit­o ­ îi comunica, după lectura unui manuscris, ce i­l trimisese la Moscova: „Eroii dumitale plâng, iar dumneata suspini alături de ei. Ei bine, trebuie să fii rece”. Prin urmare, autorul poate să plângă, să sufere, atunci când scrie, dar stările, sentimentele nu trebuie să transpară în stilul său ori în comportamentul personajelor. Este, în esenţă, tocmai ce va constata, privindu­l pe Cehov, un alt mare scriitor, dar din cealaltă extremitate a Europei ­ John Golsworthy: „Stilul lui seamănă cu stepele monotone ale patriei sale. Izbânda lui stă în aceea că a făcut monotonia tulburătoare, aşa cum se înfăţişează preria ori deşertul celui ce le calcă întâia oară... Cehov are o însuşire excepţio­ nală; el ne arată sufletul unui mare popor, şi îl arată fără a recurge la patos şi la efecte false”.

Pe Tolstoi­profetul nu­l aprobă, fiindcă se opune progresului, deşi este impresionat de forţa sa morală,: „N­am să fiu niciodată un tolstoian”.

Prozatorul însă îi apare ca fiind un uriaş. În timp ce despre el, am văzut, prezicea că nu­l va mai citi nimeni după 7 ani de la moarte, despre Tolstoi crede că „nu va îmbătrâni niciodată”. Ceea ce nu înseamnă că nu are rezerve privind unele aspecte ale operei tolstoiene: „Cunoaşterea medicinei m­ a scutit de multe greşeli, pe care nu le­a putut evita nici Tolstoi însuşi, de pildă, în Sonata Kreut­ zer”. Apreciindu­i sinceritatea, consecvenţa, ama­ bilitatea şi acea ars poetica (a cărei modernitate va deveni din ce în ce mai vizibilă şi mai fecundă, o dată cu trecerea vremii, până astăzi), Tolstoi, la rândul său, este de o severitate excesivă cu Cehov: „Să ştii că îl detest pe Shakespeare, dar piesele du­ mitale sunt încă şi mai proaste decât ale lui”. De­ claraţia venea chiar „în mijlocul corului de laude”, generat de piesa Unchiul Vanea. Era, scrie Henri Troyat, singura notă falsă: „Unde este drama? În ce constă? ­ întreba Tolstoi. Acţiunea stă pe loc”.

Evocând, într­o conversaţie cu un scriitor, compa­ raţia cu marele Will ­ „Cehov a râs cu poftă încât i­ a alunecat lornionul de pe nas”. O reacţie cu totul neobişnuită la el. În proză, însă, creatorul Annei Karenina descoperea la Cehov „forme noi”, recu­ noscând că „în ceea ce priveşte tehnica, el, Cehov, îmi este mult superior”. Dacă cu Dostoievski, Tol­ stoi nu s­a întâlnit şi nu a vorbit niciodată, deşi s­ au aflat, la un moment dat, în aceeaşi sală (vezi Ion Ianoşi: „Dostoievski şi Tolstoi, poveste cu doi ne­ cunoscuţi”, Ed. Fundaţiei Culturale. Ideea Euro­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

peană, 2004), cu Cehov lucrurile s­au petrecut alt­ fel: „De îndată ce a sosit, pe 8 august, 1895, l­a în­ tâlnit pe bătrânul scriitor pe aleea de mesteceni ce ducea către casă. Tolstoi purta o cămaşă de pânză albă. Cu un ştergar pe umăr, se pregătea să se scalde în râu. L­a invitat pe Cehov să­l însoţească.

Amândoi s­au dezbrăcat şi s­au aruncat în apă până la gât. Şi bălăcindu­se aşa, într­o goliciune biblică, au schimbat primele idei. De la început, simplitatea aceasta l­a încântat pe Cehov. Aproape că uita că se află în faţa unui monument al litera­ turii ruse. Apoi s­au dus să se plimbe pe drumul spre Tula, Tolstoi lăudând avantajele mersului pe bicicletă, pe care îl practica în ciuda celor şaizeci şi şapte de ani ai săi. Seara, Gorbunov a citit cu voce tare, pentru familie şi musafiri, fragmente din Învierea, pe care Tolstoi tocmai o terminase, în prima ei variantă. Dobândind încredere în sine da­ torită primirii călduroase a gazdei, Cehov a în­ drăznit să­i spună că, deşi îi plăcea scena procesului, considera că este puţin probabil ca eroina, Katia Maslova, să fie condamnată numai la doi ani de muncă silnică, pentru că tribunalele ruseşti nu dădeau asemenea sentinţe de scurtă du­ rată. Tolstoi a acceptat critica îndreptând gre­ şeala”. Cei doi se vor fi studiat foarte atent.

După această primă întrevedere, Tolstoi îşi va îm­ părtăşi impresiile fiului său: „Este plin de talent, are fără îndoială o inimă bună, dar, în prezent, nu pare să aibă un punct de vedere conturat asupra vieţii”. Mai degrabă era vorba de un alt punct de vedere asupra vieţii! Cehov însă, care regreta că în romanul Învierea, a cărui lectură o ascultase în ne­ uitata seară, personajele sunt purtătoarele de cu­ vânt ale autorului, remarca statura morală a celebrului scriitor: „Când stai de vorbă cu Lev Ni­ colaevici, te afli cu totul în stăpânirea lui. N­am în­ tâlnit niciodată o fiinţă mai seducătoare şi, ca să zic aşa, mai armonios construită. Este un om aproape perfect”. Şi pentru a ne da seama mai bine de importanţa covârşitoare pe care o acordă marele scriitor unei asemenea prezenţe, într­o li­ teratură, într­o cultură, în lume, voi cita dintr­o scrisoare a lui Cehov către Menşicov, din 28 ianua­ rie 1900, după ce află, primul, că Tolstoi este bol­ nav: „Boala lui m­a speriat şi m­a ţinut într­o stare de tensiune maximă. Mi­e teamă de moartea lui Tolstoi.

Dacă ar muri, s­ar produce un gol imens în viaţa mea. În primul rând, nu am iubit pe nimeni cum l­am iubit pe el... În al doilea rând, atâta vreme cât în literatură există un Tolstoi, e uşor să fii scriitor. Şi, chiar dacă eşti conştient că n­ai făcut nimic în trecut şi că nici nu faci nimic nici în prezent, nu este atât de îngrozitor, pentru că Tolstoi creează pentru toţi. Ceea ce înfăptuieşte el este o justificare pentru tot ce oamenii speră şi aşteaptă de la literatură ”.

Atâta vreme cât în literatură există Cehov nu e deloc uşor să fii scriitor. Dar, mai ales, nu e deloc uşor să fii om.

Pag. 37

Lucian GRUIA

­ Claudiu­Valeriu Conţevici – Dragostea şi Securitatea

D

“Născut

în localitatea Criş, judeţul Mureş, Claudiu Conţevici a absolivit liceul la Predeal, iar după o încercare eşuată de a urma Facultatea de Filosofie a Univesităţii din Bucureşti, reuşeşte la şcoala postlceală de biblioteconomie din cartierul bucureştean Pajura. La scurt timp vrea să abandoneze şcoala, pentru a se întoarce la Constanţa şi a lucra în port, ca să câştige un ban grămadă. Apare o colegă, frumoasa Cătălina, care îi va schimba destinul. După absolvirea şcolii, este luat în armată la Unitatea Militară 01217 din Slatina. Aici încep problemele. Între subofiţerii şi ofiţerii unităţii erau şi unii răutăcioşi care îi chinuiau pe soldaţi... “ Pag. 38

upă 1989 se credea că piaţa cărţilor va fi invadată de literatura de sertar, curajoasă, valoroasă, spec­ taculoasă şi interesantă, care stătea bine ascunsă şi aştepta momentul prielnic să iasă la lumină. Nu a fost aşa, pro­ babil teama de securitate a fost prea mare ca autorii să­şi pună energic protestele pe hârtie. În schimb, literatura concentraţionară a fost impresio­ nantă. Ion Ioanid – Închisoarea noastră cea de toate zilele (patru vo­ lume), Paul Goma – Fenomenul Piteşti, Lena Constante – Evadarea tăcută şi multe altele au dezvăluit ororile incredibile la care erau supuşi deţinuiţii anticomunişti, în special intelectuali. Relevăm un amănunt extraordinar, unii poeţi şi­au memorat sutele de creaţii pe care le­au publicat în volume, după eliberare. După ce s­au putut cerceta fragmentar unele dosare aflate în Arhiva Securităţii, după 1999 (Legea nr. 187 promulgată de preşedintele de atunci, Emil Constantinescu), au apărut volume memorialis­ tice deosebit de interesante. Unul dintre acestea, aparţine con­ stănţeanului Claudiu­Valeriu Conţevici şi se intitulează Dragostea şi Securitatea şi a fost tipărit desigur la editura Ex Ponto (în anul 2012) din localitatea în care domiciliază autorul.

Claudiu­Valeriu Conţevici a transformat întâmplările din dosa­ rul său într­un roman autobiografic despre care ne spune în tex­ tul reprodus pe postcoperta volumului şi în Avertismentul din debutul cărţii: „Această carte reprezintă, în proporţie de 98%, fapte întâmplate în realitate. Diferenţa până la 100% este acope­ rită de evenimente pe care prefer să nu le prezint (1%), sau altele inventate, fiindcă nu mai ţin minte cum s­au petrecut cu adevă­ rat (1%).”

Multe din dosarele de securitate publicate ca proze ro­ manţate sau jururnale memorialistice conţin întâmplări previ­ zibile şi destul de anoste, dar ceea ce i s­a întâmplat actantului nostru este cu adevărat tragic şi spectaculos, aşa cum vom vedea în continuare.

Din punct de vedere al tehnicii narative, romanul aparţine genului neomodern pe de o parte şi textualismului pe de altă parte, prin inserţia de documente din dosarul de urmărire ope­ raţioală la ce a fost supus atorul.

Născut în localitatea Criş, judeţul Mureş, Claudiu Conţe­ vici a absolivit liceul la Predeal, iar după o încercare eşuată de a urma Facultatea de Filosofie a Univesităţii din Bucureşti, reu­ şeşte la şcoala postlceală de biblioteconomie din cartierul bucu­ reştean Pajura. La scurt timp vrea să abandoneze şcoala, pentru a se întoarce la Constanţa şi a lucra în port, ca să câştige un ban grămadă.

Apare o colegă, frumoasa Cătălina, care îi va schimba des­ tinul. După absolvirea şcolii, este luat în armată la Unitatea Mi­ litară 01217 din Slatina. Aici încep problemele. Între subofiţerii şi ofiţerii unităţii erau şi unii răutăcioşi care îi chinuiau pe sol­ daţi, cel mai nechibzuit fiind locotenentul­major Luţu care avea obiceiul să­şi pălmuiască soldaţii din senin. La o astfel de ma­ nifestare animalică, naratorul îşi pierde cumpătul şi vrea să­l lo­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

veasă cu pistolul mitralieră pe conducătorul gro­ bian, dar este oprit de colegi. Subofiţerul se sperie şi nu­l reclamă, în schimb, autorul îi scrie Cătălinei o scrisoare în care îşi arată nemulţumirile din ar­ mată, ceea ce­i va aduce necazurile imense. Un pretendent ciudat, Buţulică (labil pshihic), la mâna Cătălinei, pune mâna întâmplător pe scrisoare, şi după ce o citeşte, pentru a destrăma relaţia, sesi­ zează securitatea. Aşa se deschide dosarul 71425 pe numele lui Conţevici. Delaţiunea menţionată devine intriga romanului.

La atacurile mârşave ale anchetatorului, Lt. Col. Casapu Nicolae, ofiţerul de sesecuritate al uni­ tăţii, incult, agramat, mojic şi dornic de parvenire, autorul are inspiraţa şi curajul de a contraataca, ameninţând că va da în vileag neregulile care se petrec în unitate, ba chiar va ajunge la tovarăşul Nicolae Ceauşescu în audienţă ­ şi astfel scapă de umilinţă. La acest prim interogatoriu i se arată scri­ soarea sa către Cătălina în care se arătase nemul­ ţumit de armată. Întâmplarea relevată în Dragostea şi securita­ tea, devine similară, desigur pe alt plan, cu aceea din Contele de Monte Cristo a lui Alexandre Dumas, Buţulică şi Fernand Mondego, uneltesc împotriva autorului, respectiv a lui Edmond Dantes, pentru a le fura logodnicele (Cătălina şi Mercedes), ceea ce vor şi reuşi. Mîrşăvia lui Buţulică merge până acolo încât o şatajează pe Cătălina spunându­i că se va sinucide dacă nu se va mărita cu el.

După efectuarea stadiului militar, autorul se întoarce la Constanţa unde îşi reocupă locul de muncă păstrat la Biblioteca Judeţeană. După o că­ sătorie eşuată, în urma căreia se naşte un copil, au­ torul se recăsătoreşte cu Rudiana (care avea şi ea o fetiţă din prima ei căsătorie). De această dată rela­ ţia este exemplară.

O întorsătură neaşteptată de situaţie în cur­ sul desfăşurăriii epice, un fel de intrigă secundă, o constituie faptul că autorul devine şi el informa­ tor al securităţii, în perioada când lucra ca maca­ ragiu în port. Compromisul se datorează faptului că soţia sa era presată de ofiţerul Râlea ca să de­ vină informatoare şi atunci se autosacrifică.

Maiorul de securitate Oprescu, cel care îl ra­ colase, dorea să afle cine se arată nemulţumiţi de regimul comunist; cine fură din containerele din vapoarele străine produse lipsă pe piaţa noastră; cine doreşte să fugă în străinătate. Dar rapoartele autorului sunt voit dezamăgitoare pentru securi­ tate, conţinând numai informaţii generale. În final nu mai e solicitat şi vine schimbarea regimului, în decembrie 1989. În democraţie, îi revede pe Oprescu, pensionar liniştit şi pe Râlea, excesiv de

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

amabil, care conducea un sector în Poliţia Jude­ ţeană, semn că nu se schimbase mare lucru, după 1989. În anul 2007 face cerere să­şi vadă dosarul la CNSAS, ocazie cu care constată că numele reale ale informatorilor nu sunt deconspirate. Totuşi îi des­ coperă uşor întrucât lipsa lor de inteligenţă în face să se deconspire singuri, din faptele relatate.

Deznodământul romanului este prezentat în Epilog şi este fericit. Din anul 1992 autorul face ga­ zetărie sportivă timp de 15 ani, devenind primul gazetar sportiv constănţean care: a transmis la TV Neptun, a participat la Olimpiada de la Atlanta din anul 1996 şi la Campionatul Mondial de Fotbal din Franţa, în 1998. În anul 2007 i se decernează Pre­ miul pentru întreaga carieră al Asociaţiie Presei sportive din România. În anul 2008 pleacă la fiica lor din An­ glia, şi în 2009 când era deja în străinătate, Direcţia Jude­ ţeană de Ti­ neret şi Sport Constanţa îi acordă pre­ miul Fair­ Play pentru întreaga acti­ vitate.

Roma­ nul Dragostea şi securitatea, este desigur realist, la gra­ niţa dintre epică şi memorialistică.

Desfăşurerea cronologică, liniară, nu delimi­ tează categoric momentele epice. Dacă intriga e clară, deznodământul pare a fi momentul 1989, prin relaxarea survenită în viaţa autorului.

Stilul uzitat este limpede, clar, de la inimă la inimă. Pentru autenticitate sunt redate fotocopiile delaţiunilor din dosarul de securitate. Este o măr­ turie menită să contribuie la neuitarea avatariilor produse de perioada totalitară în care acţiona po­ liţia politică infernală.

Autorul este o fire romantică, se îndrăgos­ teşte total, în două rânduri, odată este deziluzio­ nat, a doua oară iubierea se împlineşte. Romanul este străbătut de mari frământări sufleteşti, care vor emoţiona cititorii. Claudiu­Valeriu Conţevici se dovedeşte un romancier autentic, realist, impre­ sionabil prin confesiunea autentică.

Pag. 39

Liviu PENDEFUNDA

La capătul străzii, în partea de sus, spre Podul Verde (în culoarea parcurilor din Dealul Copoului), mă opream să cumpăr cărţi de la parterul unei fruevista Contact international se pornea pe moase clădiri construite după planurile lui Gheorstr. Cuza Vodă nu departe de statuia lui ghe Asachi. Intrând, ar fi trebuit să simţi forfota Miron Costin. Ah statuile! Aici ne-am dat junimiştilor care şi-au ţinut aici, în restaurantul de la parter, tradiţionala Aniversare din 1876, iar la întâlnire prima dată, la etaj funcţiona faimosul Jockey Club. Tot aici, se statui, în faţa Fundazice, la Hotel d’Engleterre, în grădină, fanfara miţiei Ferdinand şi litară a fost condusă un timp de I. Ivanovici, comam refăcut pozitorul de mai târziu al celebrului vals „Valurile drumurile Dunării”. Acum, în locul bomboanelor, prăjiturilor, aşa cum ni cărţile se ofereau iubitorilor de cunoaştere le visasem amândoi.

Junimist… şi eu stau şi mă întreb cum am putea renaşte atmosfera acelor timpuri. Sau timpurile nu A m se întorc niciodată… chiar dacă şi eu sunt acceptat găsit printre junimiştii timpurilor moderne. printre fotoRevin la Nestor Heck şi la atelierul său fotogragrafii fic, poate şi pentru că trec adesea pe lângă locul o im- unde se afla acesta pe atunci şi peste care s’a ridicat a g i n e mai apoi hotelul „Palace”, lipit de vechiul Divan executată Ad-hoc, clădire care astăzi este reconstruită după în secolul trecut un plan pe structuri metalice, adăpostind hotelul de Nestor Heck, „Traian”. De aceeaşi parte a străzii, palatul prieteunul dintre cei nului primului domnitor al principatelor unite, N. mai cunos- Drossu, se înalţă măreţ alături de cel domnesc al lui cuţi fo- Alexandru Ioan Cuza. Aici sunt azi atelierele prietenilor mei, Mircea Ispir şi Dragoş Pătraşcu care a imortalizat-o pe Sandra la unul dintre cele mai frumoase momente din viaţa noastră. tografi ai principatelor române. Alături de Întors în lumea Iaşilor de odinioară, la fotograSzathmari, renumit şi ca pictor, Heck surprinsese fiile lui Nestor Heck, înţeleg zâmbetul personajului lumea care trecea prin faţa atelierului său şi care’i necunoscut ca fiind un gest de încredere în noi, cei onora interiorul plin de decoruri specifice: o masă ce urmăm. sculptată, un piedestal, o statuetă, un scaun stil, cărţi, o draperie, un covor… Cu monoclu, perArborii plini de floare îmbie la plimbări şi trăiri sonajul din poza aleasă de mine mă priveşte sfidând în această renaştere a lumii vegetale. Un fotograf curgerea nemiloasă a anilor. contemporan invită tinerele perechi pentru un Trecem pe vechea stradă Lăpuşneanu, pe sub „stop-cadru”. statuile cariatide ale clădirii purtând povara spiriPânze şi fotografii. Şi statui. E primăvară şi tuală a valorilor înmagazinate acolo, actualmente urmăm legile firii, legile anotimpului. muzeu al Unirii. …Spre târziu, în toamnă, când ultimele zile mai Vechiul teatru-cinematograf „Trianon”, ca şi cel aminteau de alunecarea căruţei printre lanuri, am al „Tineretului”, fost coloseul Bragadiru, formează hotărât şi eu că era timpul să învăţ a pescui. Vizitiul această poartă de istorie spre Iaşii sufletelor noas- se îndreaptă printre pâlcuri scunde de arin spre iaz. tre. Nu departe, circul-cinema „Sidoli”, cu picturile O lumină suavă, aproape adormită, aluneca în murale şi forma sa circulară, lojele şi balconul sus- după-amiaza aceea peste noi. Nu trăgea nimic. Nu pendate mi-au bucurat ochii ultima dată cu filmul era vânt. Peştele era sătul. M-am aşezat pe o pătură dedicat vieţii tumultoase a lui Van Gogh. Acum, pe alături de caii care păşteau şi am început să scriu, strada de promenadă sunt săli de expoziţii, grădini lăsând undiţa în seama conducătorului meu de atede vară, faţadele refăcute ale clădirilor de odinioară laj. şi unii trec fără să ştie sau fără să se mai gândească M’am întors şi l-am întrebat pe pescar: că dincolo de ziduri s’au făurit şi s’au ctitorit pagini de cultură naţională.

-Ştii povestea lui Hamlet ?

Cofetăriile de altădată şi hrubele pe unde au tre-Nu, mi’a răspuns, dar dumneavoastră aţi auzit cut şi Caragiale, şi Eminescu, pe lângă magazine şi de povestea lui Rotaru, bunicul Victoriţei de la noi, locante cu neîntrecută faimă, sunt astăzi doar de la bufet ? amintiri şi poveşti.

Istorie despre timp

R

Pag. 40

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Nu mă aşteptam la o asemenea replică, aşa că lesc ceva pe hârtie. Viziunea mea e plină în fundal am pierdut. Am aflat eu istoria lui nea Rotaru, de- de neuroni şi crini cu petalele căzute şi arse, axonii venită legendă prin sat. Cât despre Hamlet… abia vieţuind în strangularea unor şerpi ce pornesc De mult, cu ani în urmă, pe când bunicul era dintr-un creier situat în plan central. Reptilele sunt flăcău (şi vizitiul meu la fel!), se înfiripase o pâr- de fapt vene vineţii cu plăci aterosclerotice sidalnică de dragoste între el şi o frumoasă fătucă. Se nuoase. Creierul e galben-gri, vânăt, cu pete tumohârjoneau şi se ascundeau prin vechile plaiuri de la rale şi hemoragice, iar corpul lăbărţat şi diform e Crăieşti ce le zice azi Tufeşti. Dar cum fericirea e construit din ţigarete şi pipe care fumegă. destul de efemeră, părinţii au văzut-o prea săracă Apoi m’am gândit la bunicul din poveste, la nea pe fata din Pârlita pentru băiatul lor şi iată’l promis Rotaru cel „nebunit” de dragoste şi de răutatea unor unei fete mai puţin chipeşe, destul de deşteaptă şi oameni. Pentru a nu ştiu câta oară am ratat ocazia de a prinde ceva din „ştiinţa pescuitului”! cuminte, dar alta decât cea dragă inimii.

Povestea e mereu veche şi nouă, că nu’i joacă cu iubirea. Bieţii de ei, tare mai sufereau. Sărmana părăsită s’a refugiat la o bătrână vrăjitoare, căreia i se dusese buhul, să’i ceară leac de întoarcere pentru iubitul ei. Dar vraja, că altceva ce putuse fi, n’a făcut nimic. Şi doar fata s’a topit de dorul celui drag, iar lui toată viaţa la ea i-a rămas gândul. Şi acum dacă’l întrebi, tot despre cea din tinereţe îţi vorbeşte, de parcă ea i-ar fi fost mireasă şi mamă de copii.

-Bine, Moş Gheorghe, i-am zis zâmbind, trist şi cu înţelegere de toată povestea, dar văd că are copii şi nepoţi.

-Aşa’i. Ba s’au găsit unii şi alţii cu vorbe urâte, cum că una, că alta, c’ar fi ai lui. Gura lumii. Că el le spunea tuturor că doar prima i-a fost şi i-a rămas nevastă.

-Dar dumneata ce ştii ? l-am iscodit pe vizitiu.

-Vorbe. Eu ştiu că mai mare iubire n’am văzut prin sat la noi. Iubire cu doi tineri care au înnebunit din cauză de răutate şi prostie.

Vizitiul şi’a scos o ţigară, a aprins-o, a aruncat undiţa în baltă, în timp ce eu începusem să mâzgă-

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

…Îmi amintesc adesea satul în peisaj hibernal.

Câtă splendoare în viscolul pădurii, cu crengi răvăşite de nea şi de vânt. Nu mai vedeam nimic şi mă întrebam ce spaţiu ascuns începe dincolo de ninsoare. Ningea şi fulgii se topeau pe zidul cetăţii tainic respirând.

Alunecam într’o căruţă cu deficienţi mintali.

Căruţa cu nebuni. Mă mir şi eu de agitaţia spiritului lor. Toată această zbatere pare atât de inocentă !

A nins sau e zăpadă de la începutul lumii ?

M’am întrebat afirmând că această căruţă cu erori umane e un vis, scântei de fulgere topind zorile de fantasme plutitoare în timp ce eu trebuie s’o ţin în frâu. Abur răzbate printre fulgi din nările bidiviilor şi guri cuprinse în cântec şi sudălmi; drumul e plin de pene strânse în fuioare, de sunet rătăcit şi de argint.

Căruţa se clatină trecând de troieni. Şi gândul mă poartă în urmă şi departe, prin alte locuri. …Coboram anevoie pe pârtii săpate de oameni în zăpada moale, abia căzută. Spre Sărărie o luam pe strada Muzelor, pe lângă liceul „Oltea Doamna”,

Pag. 41

iniţial casa lui Alecu Mavrocordat, care a slujit şi ca sediu pentru semnarea Tratatului de pace de la Iaşi, din 1792. Din şaua dealului, acolo unde locul pădurilor de odinioară era luat de străzi cu vile cochete, cobora în Ţicău o uliţă abruptă, practicabilă mai mult cu piciorul, pe scări de lemn şi dale de piatră; se numeşte Scăricică.

tească, să le legene visele copilăriei. Uncheişul nu’i şi totuşi e prezent pretutindeni. Eu însă l-am văzut în copilăria mea. Interpretul său, Ştefan Ciubotăraşu, era în el şi în mintea mea, iar imaginile dorite se confundă cu cele cunoscute.

Pe după colţul străzii spre Sf. Haralambie treceam prin apropierea celebrului han al lui Topor.

Nu ştiu dacă bolţile vechi, pătrunse acum în asfaltul străzii, aparţinuseră vreunui hangiu cu acest nume.

Bătrânii îmi spuneau că de fapt aici se odihneau topoarele tăietorilor de lemne, puştile pădurarilor.

Pe aici copiii îşi dau drumul pe sănii cu un soi de teamă, dar cu sentimentul victoriei - drumul e lung, cu încercări grele, dar cine ajunge în vale, la gârlă… Încerc aceleaşi sentimente şi îmi aduc aminte de clipele prin care trecusem şi eu într-un Codrii înaintau dinspre Breazu şi Copou, remaatunci. nenţele lor în contemporaneitate, pe lângă han, spre Locurile îmi sunt dragi. Eram şcolar şi venise eforiile de sănătate de la Sf. Spiridon. Eram atras o echipă de filmare. Urma să fiu Dumitraş în filmul de sala mare de mese. Câte-ar fi putut să’ncapă? „Amintiri din copilărie”. Se anunţa o iarnă ca Pentru mine, copilul, era o sală mare, la fel ca şi căaceasta. Era frig şi umed. După câteva zile de re- măruţele înghesuite în spate şi cărora de afară nici petiţie la Bojdeuca lui Creangă, nu departe de pârtia nu le-ai fi bănuit existenţa. Pe an ce trecea cobora de acum, îngheţasem şi prin hainele de împrumut şi mai mult în pământ. Hanul era cam la mijlocul dichisite de garderobieră simţeam o febră cres- distanţei dintre casa în care Eminescu stătuse în cândă. Ştefan Ciubotăraşu, mucalit şi bun la suflet, gazdă şi bojdeuca prietenului său. era adăpostit într’o casă la fel de mică şi de veche Coboram apoi pe strada ce poartă numele maprecum cea vecină. M’a luat în braţe îmbiindu-mă relui nostru poet spre Bolta Rece, animată şi azi ca la ţuică fiartă. Am jucat aşa, mă ambiţionasem să pe vremuri. Viaţa pulsează în sălile refăcute. Alăiasă bine. Acasă m’au dus nişte băieţi mai mari, mai turi, universitatea veche, fosta casă a boierilor mult în braţe. Era ultima zi de filmări. Acasă în- Matei Cantacuzino şi Costache Ghica, o vreme semna atunci cuibul construit cu dragoste de ai mei curte domnească, are în faţă un portic stingher al pe strada Muzelor în 1957. fostului zid de incintă, portic salvat odinioară de la Privirea mi se duce printre crengile dezgolite dărâmare de directorul Institutului de Medicină, ale arborilor, căutând să zărească căsuţa aceea mică academicianul Vasile Râşcanu… a lui Creangă şi căreia pisicile îi dau şi acum târÎmi întorceam privirea. Peste stradă, căţeii, doi coale. E mică, atât de mică, încât nu poate fi zărită buldogi legaţi în zgardă, păzesc permanent Vila decât de foarte aproape. Vara o acoperă şi florile „Sonet”. Sunt din bronz. Şi stau aşa, neclintiţi, de cărora nu le trebuie să crească mai mult de un metru zeci de ani, puşi acolo de chiar Mihai Codreanu. şi pridvorul se şi piteşte în tihnă. Aşa o găsisem Trecându’i pragul şi găsind aşezate la locul lor într-o noapte de căldură după un pelerinaj al Iaşilor toate lucrurile ai senzaţia că în curând vocea lui împreună cu actorul Florin Piersic. molcomă şi blajină va rosti din nou un sonet. Halatul atârnat în cuier şi încălţămintea lângă uşă, iar piesele de şah îl aşteaptă, în liniştea lor adâncă, aşezate de conu Mihail Sadoveanu. În timp ce în sufragerie masa e întinsă, cărţile par uitate - deschise pe birou: Eminescu şi Baudelaire; tot acolo ordinele şi medaliile cu care a fost onorat. Condeiul, pipa, scrisorile, toate aşteaptă printre statuete reprezentând în majoritate animale.

Copiii trec trăgându-şi săniile, cei mici abia reuşind, cei mari mai împiedicându-i. Îi simt cum se uită furând imaginea bojdeucii cu o veneraţie demnă, caldă. Îl aşteaptă parcă să le mai poves-

Pag. 42

Mă uitam de afară. Fulgii curgeau leneşi, mari şi rari. Dincolo de uşa străjuită de un clopoţel s’ar putea, prin glisarea timpului, să se fi întâlnit vechii prieteni. Mă lăsam să pătrund înăuntru, în amintirile cele mai de demult, din celulele copilăriei. Pentru că eu, cel ce eram, l-am cunoscut. E atât de greu să’mi amintesc figura maestrului cu nedespărţita’i pipă, şezând şi nu prea la consultaţiile medicale pe care i le acorda tatăl meu. Mi’l închipui pe Labiş citindu’i din versurile sale şi reacţiile monumentale ale decanului de vârstă în faţa tânărului în plină ascensiune.

De fapt totul este o alchimie a timpului.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Liviu ANTONESEI

Avantajele lecturii lente

Î

ntîmplarea a făcut să primesc spre lectură textul vo­ lumului de faţă cules într­un program pe care com­ puterul meu nu­l posedă. Pentru cunoscători, manuscrisul este cules în Times Ro, iar eu l­am citit în Times New Roman.

Neavînd deci programul, neavînd nici vreme să mi­l procur, am citit manuscrisul încet, cu mari dificul­ tăţi, trebuind mereu să substitui fonturile româneşti unor semne grafice ciudate, din fericire mereu aceleaşi pentru fiecare font românesc în parte. M­am bucurat cel puţin de constanţa regulii de substituţie. Însă, se pare, nici un chin nu este cu totul inutil, orice efort se compen­ sează pînă la urmă. Cititor rapid de obicei, uneori chiar grăbit, nevoit fiind acum să mă supun unei lecturi lente, am zăbovit mai îndelung asupra textului, am fost mai atent la nuanţe, la detalii, la structura poveştilor, la re­ plicile personajelor. Am fost deci mai atent la textul ca atare, am efectuat, dincolo de efortul material al perce­ perii pure şi simple a textului, o lectură mai atentă.

Este ceea ce sugerez oricărui alt cititor al volumului Cartea lui Theophil Magus sau 40 de Poveşti despre Om. Sigur, aş putea solicita editurii să culeagă textul în Times Ro şi să­l printeze în Times New Roman, dar din păcate o astfel de procedură este cu totul neobişnuită. Pe deasu­ pra, ar însemna să forţez mîna cititorului, să mă îndoiesc de capacitatea sa de a efectua o bună lectură lentă, capa­ bilă să facă pauze, să revină, să se autosuspende şi să reînceapă. În ce mă priveşte, nu sînt atît de suspicios faţă de cititor, îl socotesc mai degrabă „fratele”, „complicele” scriitorului decît „inamicul” acestuia. Iar Leonard Oprea din acest volum mi se pare unul dintre foarte puţinii scriitori capabili să instaureze în mod autentic o aseme­ nea relaţie de con­fraternitate, de complicitate cu cititorii săi. În mod ciudat, în opinia mea, cu un număr foarte mare de cititori, chiar suspect de mare aş îndrăzni să spun. Suspiciunea mea se mai reduce, desigur, în mo­ mentul în care constat că aceşti numeroşi şi foarte diferiţi cititori potenţiali practică la fel de multe maniere de lec­ tură, de la cea, să­i zic, „primară”, inocentă, pînă la cea foarte rafinată, capabilă să efectueze veritabile călătorii arheologice în straturile multidimensionale ale textelor propuse de cel care, născut la Braşov, după un ocol prin Bucureşti, pare să se fi fixat, deocamdată, dar deloc sigur că definitiv, în îndepărtatul Boston.

O nefixare topografică însoţită de o fericită nefixare culturală şi chiar scriitoricească. Puţini dintre cei obiş­

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

“Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m-am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să-l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor.

Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndumi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le-a fost recunoscută valoarea cel puţin de către unii din contemporanii ce i-au şi cunoscut.”

Pag. 43

scriu pe o scară definită, în fond, de două ma­ niere de lectură extreme, „pure” ca să zic aşa într­un efort didactic de instalare a unei anu­ mite ordini. Mai întîi, există lectura naivă, ge­ nuină, inocentă, manifestată în două moduri nu atît de diferite între ele pe cît par, deci o lec­ tură care fie consideră că „poveştile” sînt ex­ trase direct, fără nici o modificare, din spaţiul cultural originar, fie, dimpotrivă, socoteşte că „poveştile” sînt inventate ca atare de autor, sînt efectul travaliului exclusiv al acestuia.

Fără a fi neapărat exacte, aceste maniere de lectură nu sînt şi ilegitime. În fond, aşa sînt ci­ tiţi cel mai adesea, de aparţinătorii „marele public”, toţi autorii importanţi, de la Homer la Shakespeare, Eminescu ori Dostoievski. Există o plăcere a „lecturii pure” de necontestat, că­ reia adesea şi eu îi duc dorul deşi, pentru mine, a devenit imposibilă. Cum imposibilă a devenit pentru toţi cei al căror gust a fost mo­ dificat de „critica lecturii pure”. Şi astfel ne facem intrarea în teritoriul celei de­a doua ma­ niere de lectură, cea marcată de experienţa cul­ turală a cititorului ce şi­a pierdut inocenţa, cititor care nu are cum să nu observe că „po­ veştile” nu sînt nici produse în întregime de Leonard Oprea, dar nici „împrumutate” de acesta cu totul din fondul originar, din massa de motive produse de originaritatea marcată cultural­istoric. De fapt, dincolo de excelenţa scriiturii, perfect adaptată tipului de literatură practicat în acest volum, marele talent al lui Leonard Oprea este de găsit tocmai în proce­ sul de metamorfozare a motivelor, de glisare, de alunecare din acestea, un fel de la modifi­ cation care n­are nimic în comun cu procedeul din noul roman francez, dar pentru care nu reuşesc să găsesc un termen mai potrivit. Ei bine, acestei la modification, care conferă ori­ ginalitate prozei de faţă, îi sînt supuse nu doar motivele „mitologice”, ci şi cele „biografice”, fie că este vorba despre biografeme propriu­zise, în măsura în care am acces la ele, fie despre cele de context, indiferent că ne si­ *** tuăm în apropierea „Pieţei 1 Mai” din Bucu­ reşti, în New Orleans­ul lui Andrei Codrescu, Două, chiar trei tipuri de lectură în Braşov ori oriunde în altă parte în lumea vi­ Am scris că poveştile lui Leonard Oprea zibilă a autorului. Lectura lentă mi­a permis suportă o infinitate de tipuri de lectură în de altfel să încerc o mulţime de exerciţii palpi­ funcţie de variatele tipuri de cititori. Ele se în­ tante de detectivism literaro­biografic, iluzio­ nuiţi cu literatura science fiction de la începu­ turile scriitoriceşti ale lui Leonard Oprea ori cu militantismul său civic vor fi întrezărit chi­ pul de astăzi al prozei sale. O proză în care, la rigoare, poţi găsi urme din Borges, Mrozek (cel din povestiri) ori Malamud, dar urme atît de diluate, de efasate, de firesc asimilate, de interiorizate, încît nu aduc în vreun fel vreo atingere originalităţii sale de viziune şi de scriitură. De ce? Pentru simplul motiv, ce poate părea paradoxal unora, că această originalitate ţine de apelul la originaritate, de scufundarea în abisurile cultuale ale speciei. Proza de acum a lui Leonard Oprea se integrează într­un vast intertext la care participă, cu egală îndreptă­ ţire, Sfînta Scriptură, Talmudul, învăţăturile arabe şi cele tibetane ori zen­buddhiste, folclo­ rul creştin şi pre­creştin, hinduismul, viaţa şi opera lui Edgar Allan Poe şi Andrei Codrescu, cea a prietenilor săi, dar şi viaţa sa proprie şi a familiei sale. O democraţie a culturii diferită de cea naturală la care făcea trimitere Mircea Dinescu. Este chiar senzaţional modul în care, în Povestea noastră de pildă, scriitorul pare a­şi asculta/citi şi re­scrie viaţa a cărei poveste a fost spusă/scrisă de altcineva, chiar de Altci­ neva, alteritatea absolută, de divinitatea care, atîtea nume purtînd, este totuşi una singură.

La fel de remarcabil mi se pare faptul că această originaritate multiformă este coerentă şi, aş spune, organică, nelăsînd vreo clipă sen­ zaţia de artificial, de forţat, de incongruenţă.

Pentru că „mitologiile” sînt frecventate dis­ tinct în fiecare povestire în parte? Se prea poate, dar cred că există un motiv încă şi mai adînc, mai temeinic, fundamental deci. Şi anume acela că, dincolo de originarităţile mar­ cate cultural, deci istorice, există o originari­ tate adevărată, ante­istorică, pe care aş putea­o numi pre­babelică, dacă ultimul termen n­ar fi şi el marcat cultural, n­ar purta amprenta isto­ ricităţii.

Pag. 44

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

nîndu­mă că am aflat o mulţime de „secrete” aflate sub o cheie ori alta. O plăcere supli­ mentară, pe care nu şi­o pot oferi, desigur, cei mai mulţi dintre cititori, dar absenţa căreia nu afectează în vreun fel plăcerea lecturii pro­ priu­zise, fie aceasta „inocentă” ori „rafinată”. *** Niciodată nu sînt prea multe poveşti În fraza de mai sus, cred că am spus esen­ ţialul asupra prozei lui Leonard Oprea. Ea îţi provoacă, într­adevăr, o adevărată, o foarte in­ tensă plăcere a lecturii. Nu ştiu dacă autorul însuşi scrie cu plăcere, deşi înclin să cred că da, dar cu siguranţă îţi oferă o imensă plăcere atunci cînd îl citeşti. Mai întîi, pentru că este impecabil în „decupajele” pe care le efec­ tuează în fondul originar. În al doilea rînd, pentru că ştie să povestească bine, ştie să „spună poveşti”. Principala inovaţie tehnică mi se pare chiar această reîntoarcere la plăce­ rea de a povesti, la arta poveştii. Asta nu în­ seamnă că, la nevoie, nu poate apela la inovaţiile tehnice de ultimă oră, cum se întîm­ plă în deja amintita Povestea noastră de pildă, doar că, în cazul său, tehnica serveşte povestea nu se substituie acesteia, cum se petrece în cazul atîtor ambiţioşi autori moderni ori, hor­ ribile dictu, post­moderni. Desigur, se prea poate ca el să fie străbătut de o ambiţie ceva mai mare, şi anume aceea de a povesti bine, de a povesti extraordinar de bine făcînd apel nu la excesul, ci la economia de mijloace. Mă şi în­ treb dacă, în Povestea noastră ori în alte cîteva texte, nu a dorit decît să arate la ce tehnici anume, vizibil controlate, a renunţat pentru a regăsi povestea fără de care proza, în adevăra­ tul sens al cuvîntului, nici nu există. Ca şi cum ne­ar fi spus: uitaţi­vă ce bine am învăţat teh­ nicile de compoziţie, priviţi cîtă meserie ştiu, nu mai puţină decît oricare alt prozator bun, numai că, deosebit de ei, eu pot renunţa de bună voie la acest arsenal, pentru că am regăsit un dar pierdut de mulţi şi de multă vreme, pentru că eu mai ştiu să vă spun poveştile, să­mi spun poveştile. Da, el ştie să spună po­ vestea sa şi toate poveştile lumii pentru că a ştiut cum, prin acea la modification, să le facă Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

ale sale, să le pună ştampila proprie. În această privinţă, fără îndoială, Leonard Oprea este un „hoţ” de geniu, care sporeşte în loc să micşorezeze proprietatea, „obştească” în cele din urmă, din care s­a înfruptat.

Cartea de faţă cuprinde 40 de poveşti „de la lume adunate şi iarăşi la lume date”. Din pă­ cate, prea puţine. Niciodată poveştile nu sînt prea multe, ele nu sînt nici măcar suficiente pentru a ne îndestula. Un alt avantaj al lecturii lente, pe care iarăşi o recomand oricărui cititor, indiferent cît de „inocent” ori de „rafinat” ar fi acesta, este acela că poţi „lungi lectura”, te poţi iluziona că aceasta nu se va sfîrşi. Poţi citi o poveste sau două pe zi, cum se şi spun po­ veştile, seara la culcare. Desigur, dacă Leonard Oprea ar proceda asemenea Şeherezadei în pe­ ricol, ar putea să ne ajute el însuşi să prelun­ gim lectura încîntătoarelor sale poveşti. Şi, de altfel, autorul nu va avea încotro. Orice poves­ titor se află, de fapt, în pericol, viaţa oricărui scriitor atîrnă de capacitatea sa de a (ne) mai spune/scrie poveşti. Mi­l pot imagina pe Nardi instalat pe vîrful unui munte, pescuind moti­ vele din oceanele înconjurătoare, aruncînd în­ apoi „peştii” mai mici şi păstrîndu­i doar pe cei mari, şi pregătindu­ne apoi poveştile aştep­ tate, de unii poate şi meritate, pînă la capătul ultim al lumii. Am încercat în final să prind tonul din proza bunului şi îndepărtatului meu prieten.

Spre deosebire de prozatorul comentat aici, nu ştiu dacă am reuşit, dar, vorba unui personaj dintr­un roman american celebru, „măcar am încercat”. Iar dacă Nardi îşi va asuma de bună voie destinul Şeherezadei, îl asigur că voi mai încerca.

Pe parcursul lentei lecturi a acestui volum de poveşti, dar şi în vreme ce scriam prefaţa, m­am întrebat mereu dacă poţi afirma despre un autor în viaţă şi pe care, pe deasupra, ai avut privilegiul să­l cunoşti, că este un scriitor foarte bun, chiar un mare scriitor.

Am ezitat mereu pînă acum cînd, luîndu­mi inima în dinţi şi necesara doză de curaj, ajung la concluzia că poţi. În fond, toţi scriitorii mari au fost cîndva în viaţă şi aproape tuturor le­a fost recunoscută valoarea cel puţin de către unii din contemporanii ce i­au şi cunoscut.

Pag. 45

Eugen EVU

Ca­n palma unui înger îi fu frică Bătrânii spun că pasărea e sfântă Să nu­i faci rău. De oameni iubitoare Îşi face cuib la streşini, nu prea cântă Dar stând la noi e­o binecuvântare.

De jocul meu, la Domnul cer iertare Şi peste deal când luna se ridică Simt parcă zborul ei în răsuflare Cu­n ultim zvâcnet, ca de rândunică...

Sau poate cuibul ei cu patru pui Rămaşi orfani, or fi ştiut să zboare?

Doar cuibul părăsit şi­al nimănui E­n inimă la mine şi tresare...

O, iartă­mă! Eram copil în sat, ­ Nici satu­acela nu­i şi nici copilul, Nici jocul nu mai e adevărat L­oi fi trăit ori poate l­am visat Mai jos de Rai, unde s­a stins şi trilul.

Fiilor şi fiicei noastre Balada rândunicii Eram copil şi mă jucam prin sat Desculţ, fugind cu tălpile crăpate Pe­o uliţă de care am uitat Cum uită omul drumurile toate Spre seară, când roiau la asfinţit Bondari năuci izbindu­se de fluturi Părea că două lumi s­au contenit Scăzând îmbrăţişate peste ciuturi.

Cu graba unui ultim zbor frugal Razant plutind, cu ţipete de luptă, âşneau înspre al soarelui opal Săgeţi de rândunei sub zarea ruptă Cu pieptul dezgolit în calea lor Cum flutura cămaşa des eiată Fugeam şi iuiam visând că zbor Convins că­asemeni am zburat vreodată...

Adeseori cu­n imprudent viraj De piept mi se izbea vreo rândunică Apoi ca spuma neagră din tangaj Vedeam cum peste umbre se ridică Într­o duminică lilia ie De pieptul meu izbându­se plăpând Un rândunel, aşa a fost să fie, Muri în palma mea abia zvâcnind...

Zadarnic i­am muiat în gură udă Căpşorul mic, să­l readuc la viaţă Încremenise fără să m­audă, Cu o i sticloşi de­o sângerie ceaţă.

Lângă fântână trist l­am îngropat Plângând norocul ei, de rândunică, Iar inima­mi zbătându­se ciudat

Pag. 46

Încet se stinge neamul din ramura maternă La înşeptita vamă a moşului Avram Ce­avut­a şase fiice şi doi, dinspre cavernă, Bărbaţi lipsiţi de vlaga cea orb­ nemaieternă, Secaţi de seminţie, pe­al genomului hram.

Ci numai Sferoirea cea binecuvântată Ne­a hăruit prin vârste rodirea din dorinţi, Ca să mă bucur, Doamne­n Alburnul din părinţi De fiii şi nepoţii iubirii Tale, Tată: Îţi mulţumim!

Viaţa...somn întrerupt al nopţii eterne Neuitare de sine­a memoriei jos, la răscruce, Departe­n aproapele care năluce În zeiescul amurg existenţa ni­i­ cruce Ci, latent, în spiralic­ divina Spirală Dorul de sine­al luminii înşeală Urmele morţii, inverse­n sineală...

Flux şi reflux al Primordiei. Dropii Peste­al duratelor zbor mi Te­apropii.

Doar prin cuvântul visat, melodios, Maica­ genunilor.

Mie­mi mă rog, în zenit suie ruga Mai lasă­mi arderea, sacră ieruga, Gemenei aripi, să­nfrunt Centrifuga... Încetinindu­ne­n akre murirea Logos, şi vis, Logostea, reîntregirea... În uhroniile ciclic contrate­ Flux de particule ionizante...

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Gheorghe NEAGU

Să poĹŁi Să poĹŁi să dormi la pieptul meu, cutremurat de dor Ĺ&#x;i inima mea pe sânii mici ca niĹ&#x;te o i ĂŽnmugurind ĂŽn somn să­Ĺ&#x;i ďŹ e rodul aĹ&#x;teptării.

Să poĹŁi mângâia trupul, ĂŽnďŹ orat de un suspin ce vine, ĂŽmbobocind.

Să poĹŁi să ĹŁii de mână, copilul cu o i mari. să poĹŁi să ai ĂŽn braĹŁe, speranĹŁele de jar. să nu urăĹ&#x;ti destinul, nici o ii care vin sÄƒÂ­ĹŁi poarte­n trup lumina. ĂŽnmiresmate gânduri. sÄƒÂ­ĹŁi crească­n iarba plină, ĂŽn clipe de senin. Ĺ&#x;i sÄƒÂ­ĹŁi aducă cerul ĂŽn palmele subĹŁiri, căldura unei zile din care mai respiri, o armonie nouă Ĺ&#x;i­un surâs ĂŽn noaptea­n care ai tremurat Ĺ&#x;i­ai plâns.

Să poĹŁi‌

You can You can sleep on my est, shuddered by longing and my heart the small breasts as eyes burgeoning in sleep to be the result of your waiting.

You can caress the body, tingled by a sigh that comes, budding.

You can hold the hand of the ild with big eyes.

You can hold in your arms, the ember hopes.

Do not hate the destiny, or the eyes that come to wear the light in your body.

Fragrant thoughts. your grass can grow in full, in moments of clear. and bring the sky in your thin palms, the heat of a day from whi you can still breath, a new harmony and a smile in the night when you shivered and cried.

You can ...

Falls So leaves fall in your hair and immerse in the lo s, and my dream, in your dream gets drunk slowly.

Bla trees fall in the forest for when you will not be; With eyes of ďŹ re, I gather pain – You le again. Will you come by?

Wet leaves fall in your hair with tears owing stream and my dream melts in bla , sad and naked eyes...

Risipa florii Căderi Cad frunze moi ĂŽn părul tău Ĺ&#x;i se cufundă­n plete, iar visul meu, din visul tău se­mbată pe­ndelete.

Cad arbori negri ĂŽn pădure pentru atunci când n­ai să ďŹ i; Cu o i de jar, adun durere – Iar ai plecat. Ai să mai vii?

Cad frunze ude­n părul tău de lacrimi care curg Ĺ&#x;uvoi Ĺži se topeĹ&#x;te visul meu ĂŽn o ii negri, triĹ&#x;ti Ĺ&#x;i goi‌

Nu vezi că o ii mei sunt ori CuprinĹ&#x;i de roua ĂŽntristării Ce­a coborât mereu ĂŽn zori Din noaptea neagră­a aĹ&#x;teptării ? Ĺži nu te temi că oarea moare De atâta noapte Ĺ&#x;i uitare?

Flower waste Don’t you see that my eyes are owers Between the aiction dew That came down at dawn From the dark night of waiting?

And aren’t you afraid that the ower dies From so mu night and oblivion?

Traducere Patricia LIDIA

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 47

Ion Ghe. PRICOP

şi iarba fluierând şi stelele scuturând firmamentul doar eu zăbovind ca să consemnez în carnetul acestei zile majorete că totul şi toate revin în copilăria mea pe bidivii de aramă – semn dur şi acerb că planeta asta nu mai vrea să moară…

Partidul naturii …o creangă o frunză peste fruntea mea­n adormire­aş şi gestul fratern al pădurii în reţinerea gălăgioasei găinuşe de codru şi suspinul de bucurie al brizei că­n sfârşit a reuşit să m­alinte

În îndoitura de penel a Divinului …marea cântând – acest solfegiu totdeauna miraculos al hăului – ca un voievod întors de la oaste pământul adormit în visul său de somn

atâtea concesii bonificaţii numai şi numai să mă înscriu în partidul naţional al naturii eu care de mult sunt rădăcină şi mai tot timpul nutresc să nasc un copac…

Nu eşti decât timp şi pădurea pieptănată de vânt pe străvezia pleată de frunze şi râul – lacrima peştilor din undiţe – şi muntele numai munte… toate în îndoitura de penel a Divinului amestecate cu adoraţia…

Planeta asta nu mai vrea să moară …refuz să mă îmbrac recele nu mai aminteşte de moarte sub frunze putrede murmură­ncet corniţele viorelei am să­mi aşez pe umeri briza de­aprilie şi­am să­mi părăsesc iatacul spre­a mă pierde în tundră porţi largi îmi vor des ide sevele vieţii cocoţate pe ramuri ieşite din ele însele şi zbenguindu­se

Pag. 48

…ei plăvan

iar dacă răstorni brazda şi­o amesteci cu cerul nu rămâi decât un simplu dobitoc ei albină deşi zămisleşti mierea din parfum şi nectare nu eşti mai mult de o insectă ţepăoasă şi tu primăvară în ciuda faptului că treci peste morţi şi­i reînsufleţeşti cu ardoarea mişcării contezi doar ca timp poete ia seama de toate acestea şi nu te mai scula la miez de noapte ca să le însăilezi pe hârtie celuloza­i a stufului a copacilor cusutul şi dupăceala – ale acului de ce te doare capul că vântul bate au dreptul să latre şi câinii tu fă­te responsabil pe noaptea curcilor şi­afundă­te în somnul lor iresponsabil dormire­ai dus…

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

George STANCA

MENUET Se dedică muzicianului pop Dan Andrei Aldea Diseară e bal în salonul oval pune­ţi condurii cenuşereasă şi crinoline roze de mătasă; prinţese de aur vor ţine parada cavaleri în armuri vor duce bravada; or estra întreagă­mbrăcată­n firet ne va invita la un cald menuet; priviri de safir îţi voi oferi când dansul cu graţie vom dănţui. parfumuri discrete, dantele co ete pluti­vor prin aerul cald de la bal diseară târziu în salonul oval. Şi­n scurt timp apoi după miezul de noapte când muzica dulce ne leagănă­n şoapte tu nu vei fugi cum povestea o spune căci smoala pe scări am uitat a o pune mai stai deci, iubito, cenuşereaso, acuma când, iată, mâna mea ar cam vrea s­o cuprindă pe­a ta într­un gest de amor şi condurul, observi, ţi­a rămas în picior; acuma cînd luna cu raze oliv ne priveşte duios prin vitraliul ogiv cum plânge or estra deja moartă în stal.

O ce trist e acest bal Din salonul oval!

MINUETTO It is dedicated to the Pop musician Dan Andrei Aldea There is a ball tonight in the oval saloon Cinderella put on your shoes and your silky pinky crinoline; golden princesses will hold the parade while nights in mail coats will lead the bravado; the whole or estra all dressed in gold border will invite us to a warm minue o; and I shall grant you with sapphire in sights when we shall graciously dance.

All in discrete and perfumed and coque ish laces will float into this warm air of the ball till late in the oval saloon.

And then shortly in the mid of the night when the sweet music swings us with its whis­ pers you will not run as the story goes by ‘cause I did not put any pit on the stairs please, please do not go my sweetheart Cinde­ rella now that my hand would just like Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

to hold you in a gesture of love and your shoe, you can see, is still there; now that the moon with its rays fading olive looks at us in great tender in the ogive stained­ glass as we weep for that or estra who are dead in the stalls Oh, how sad is this ball in the oval saloon.

ENUMERĂRI

Părul tău, straja pomeţilor retraşi într­un golf de sidef Părul tău ondulat cu un sinus ridicat la pătrat.

Părul tău ca o spinare de şarpe născut în zodia Fecioarei.

Părul tău cu şuviţe albe ca o răzvrătire împotriva luminii.

Părul tău frumos ca un buletin meteorologic citit în dimineţile de primăvară.

Părul tău prim­secretar al o ilor migdalaţi şi al buzelor mobilizate pentru sărut.

Părul tău preşedinte de onoare al ligii îndrăgosti­ ţilor eliberând popoarele de ură şi izbăvindu­ne pre noi de cel rău.

Amin.

Traducere în limba engleză de MUGURAŞ MARIA PETRESCU

Pag. 49

Nicolae NICOARĂ-HORIA

Primul este văzut, auzit, pipăit...

Poezia, precum Duhul, naşte credinţă... Şi Lui Hristos­omul, cât a stat pe pământ puţini i­au dat crezare!

Pe Tatăl nimeni nu L­a văzut şi totuşi ne în inăm la icoane...

Fericită e clipa când Poezia vine în sufletul poetului, lăsându­se auzită în cuvânt!

Ea vine de peste tot, mai ales din lucrurile mărunte şi e Una Singură!

De la facerea lumii şi Dumnezeu a iubit simplitatea. „Să fie lumină”! „Să nu fie omul singur!”

Ce minunat poem!

CÂND MĂ CITEŞTI...

POEZIA ŞI FEMEIA...

Nu v­aţi întrebat niciodată de ce poezia e de genul feminin?

Nici nu putea să fie altfel!

Muzica şi pictura, la fel.

Cartea aceasta e o dreaptă şi curată mărturie; între aripile ei s­a cuibărit atâta frumuseţe rămasă parcă de la începuturile lumii, sinceră şi nefardată.

Poezia şi femeia, la mijloc destinul.

Omul făcut, omul viu, fără ele niciodată nu a cunoscut împlinirea!

Ele te apără de singurătate, de singurătatea din tine şi din afară.

Uitaţi­vă cu grijă şi cu băgare de seamă în o ii lor!

E atâta lumină dumnezeiască acolo! În de­a vama vieţii tale, cititorule de ea, învaţă să o preţuieşti îndeajuns!

Cel ce urăşte lumina nu e vrednic să iubească nici întunericul!

UNA SINGURĂ... „Poezia este de mai multe feluri: cu rimă, fără rimă...”

Aşa învăţam la şcoală pe vremea când nu ştiam că Există!

Muzica, la fel: după note şi după ure e...

Om bun, om rău­ Om! Poezie bună, poezie rea, poezie creştină, poezie păgână.

Pag. 50

Degeaba te ascunzi, ştiu cine eşti, Cu sufletul ce freamătă­n tăcere Te­aud cum vii tiptil şi mă citeşti, Suspini apoi şi pleci ca o părere...

Atunci când scriu te văd atât aproape Şi o ii tăi se uită adânc în mine, De­aceea niciodată nu te încape Versul cel de astăzi şi de mâine. Ştiu ce­ţi face gândul, nu te mint, Tot caută prin preajma lui un altul, Nu ţi­am spus? de mă citeşti, eu simt Cum se înfioară­n mine tot înaltul...

CINE ŞTIE...

Descopăr mereu ce au acoperit alţii dinaintea mea.

Cine ştie...

Câteodată îmi vine să spun: poezia aceasta, parcă am mai citit­o undeva, muzica aceasta, am mai ascultat­o cândva şi frumuseţea ta mi­e atât de cunoscută şi de ciudată!

Nici sufletul acesta în care locuiesc acum nu e străin de mine!

Cine ştie...

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Rodian DRÄ‚GOI

Sub preĹ&#x;ul de la intrare De o săptămână Ioana e foarte bolnavă nu mai coboară din pat tuĹ&#x;eĹ&#x;te transpiră nu Ĺ&#x;tie nimic despre mirosul care a pătruns pe sub uĹ&#x;ă Ĺ&#x;i acum ĂŽi ronĹŁÄƒie fără grabă papucii perdelele ĂŽntors de la farmacie cu buzunarele doldora de medicamente intru ĂŽn casă ĂŽncet ĂŽncet să nu trezesc moartea ghemuită sub preĹ&#x;ul de la intrare

Under the door mat For a week Joan is very ill doesn’t get down from bed any more coughs sweats she knows nothing about the odour penetrated under the door whi is now crun ing leisurely her slippers the curtains coming ba from the emist’s with my po ets oke­full of drugs I enter the room slowly slowly not to wake up the death huddled under the door mat

In ReĹ&#x;iĹŁa street In my bla suit a li le worn­out at the sleeves I come ba from the funeral of a friend I hardly drag along my feet through the tired air of ReĹ&#x;iĹŁa street it rains my mouth is ďŹ lled up by darkness and I don’t know what day is today either

Pe strada ReĹ&#x;iĹŁa

somebody lo ed the calendar into a hedgehog

În costumul meu negru puţin uzat pe la mâneci

ĂŽn duminicile ploioase singurătatea

mă ĂŽntorc de la ĂŽnmormântarea unui prieten

ĂŽn duminicile ploioase singurătatea are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

abia ĂŽmi mai târăsc picioarele prin aerul obosit de pe strada ReĹ&#x;iĹŁa

le stoarce lacrimi ĂŽi loveĹ&#x;te cu capul de pereĹŁi ĂŽi urcă ĂŽn Ĺ&#x;treang

plouă gura mi se umple de ĂŽntuneric Ĺ&#x;i nici măcar nu Ĺ&#x;tiu ĂŽn ce zi suntem

dinspre cimitir vine o femeie ĂŽndoliată ĹŁinând strâns ĂŽn braĹŁe amintirea unui copil

cineva a În is calendarul Într­un arici

ziua tocmai se sfârĹ&#x;eĹ&#x;te ĂŽn băltoaca din faĹŁa casei Traducere ĂŽn lb engleză: Victoria MILESCU

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 51

Melania CUC

În patul cu balda inul ciuruit de molii.

Locul este vacant în legendă Şi alt Manole o aşteaptă Pe Ana Să fiarbă ceaiul la bucătărie.

Cea mai mare parte din mine ipă, se revoltă, apoi se împacă cu toate Precum o cadână În faţa papucilor noi de mătase. În zorii mahmuri ca poetul alcoolic, În capod negru şi un strop de Aqua Guerlain Sufletul meu se furişează Prin oraşul cu felinarele Stinse de un lampagiu nevăzut.

Jucării

Șunca și vinul Nu ştiu mai nimic despre lume.

Aş putea fi fericită Ca pasărea de celofan Cuibărind pe borcanul cu gem de agrişe.

O firimitură din viaţa mea Stă în oglindă cu felia ta de pâine albă. Între noi doi Cuţitul străluceşte ca un dinte de aur.

Nu mă vrei în stânga ta La masa­ţi rotundă Şi singurătatea creşte peste măsură.

Cămara cu şunca şi vinul Îmi sunt prietenii cărora le citesc Epistolele către Corinteni.

Vin şi nepo iţii Şi întreaga galerie a e ipei de fotbal Se aşează pe cele douăsprezece scaune Fără spătar.

O iul ferestrei este o gemă de sare Pe care tu pictezi Triada şi sfinţii apostoli.

Eu? Sunt o ignorantă, Nu ştiu mai nimic despre lumea în care Chelnerul poartă pe o tavă de aur Capul lui Ioan.

În papuci noi Am înşfăcat flaconul cu parfum preferat Si geanta burduşită cu vise interzise copiilor.

Plec de acasă, Evadez Pe când tu dormi fericit

Pag. 52

Înclin să cred Că nici nu existăm Doar traversăm două autostrăzi Prinşi în plasa unui păianjen. În dulapul cu furnirul crăpat şi iz de lavandă Stă cămașa ta cu mânecile gata răstignite.

Eu fac piruete de jucărie mecanică În faţa saxofonistului cu lentile negre pe o i Şi te aştept să mă înveţi Paşii dansului nebunesc.

Peste cutia cu jocurile altor copii Capacul este uşor ca somnul dimineţii.

Trebuie să călătorim cu toţi acești Soldăţeii de plumb, Cu colombinele cu o i de porţelan Şi caiii umpluţi cu talaş. În prăvălia cu vitrina spartă Cu praştia ce l­a ucis pe Goliat, Vânzătorii joacă poker pe o cutie fără ibrituri.

Curaj ­Vââând petrol lampant la promoţie! ip pe sub ferestrele cu jaluzele lăsate. Îmi fac meseria în partea asta de lume Unde geana luminii e tot o funingine. Între timp a nins în munţi şi E bocnă ghera ursului Cu care dansam pe jăratic.

Nu­mi pasă!

Sunt ultimul negustor de hidrocarbură periculoasă Şi în casa cu carii rumegând talaşul uşii Muşuroiul tăcerii mele creşte, Dospeşte precum prescura duminicii.

La timpul potrivit şi din nisip se ridică Spinarea mea de termită. ­Nu­ţi fie frică! Îmi strigă fiara domesticită Din mormanul de cioburi colorate de sticlă.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Dorina ŞIŞU

lasă-mă să stau pe stânca asta veche un dirijor ironic vine în fiecare zi îmi urlă­n faţă aria pe care nu o cunoști iar tu dai din picioare ca un copil răsfăţat ceri o acadea apoi te retragi într­un colţ să nu­ţi prindă jocul careva râzi nespus de mult pe seama tuturor of, de­aș înţelege minunea asta de prostie care seacă puterea e ciudat să în id eu lumina să vină alt actor în locul meu metaforele le­am pierdut prin buzunarele mele rupte ţi­am spus cine sunt și tu încă mă vrei din viaţa aia următoare știu câte ceva problema e că pantoful cel negru de lac e furat lasă­mă să stau pe stânca asta ve e să mă tund eală să urlu în neștire către nimic, dar pentru mine și apoi să mă întind peste pământ să plâng, să plâng, să plâng de fericire și de ceva anume că te am așa de mult dar mai ales să plâng pentru iubirea asta a mea în neștire

nu e o insultă nu am suportat culoarea verde nici hainele fine pentru a trăi în oraș trebuie să te­acoperi cu frunze iar mirarea să o lași în o ii străinului care te privește de sus ori pe corpul dezvelit al amantei... cu cine vorbești? ce te privește? nu am bani de dat tanti rea ce ești, bleah am visat mormântul lui Tusitula îi recitam poeziile mele spre ziuă mormântul a tușit mi­am luat cărţile în braţe și am fugit sufocând aerul în trecere mi­am dat seama că eram cerșetoarea nopţilor nu am găsit nicio ţigară pe jos și nici pâine nu am găsit nu am găsit sticlele sparte să­mi pot distruge abundenţa vieţii până la sânge nu am găsit registrul metaforelor ca să mă pot ascunde am găsit o înjurătură scrisă pe un zid un câine mă privea trist Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

l­am luat cu mine și am stat așa până când isteria foamei s­a transformat în râs am râs blondin cu buzele pudrate în roz s­a lăsat un punct cardinal peste frunte și am adormit și femeile­și ascund în baticuri fricile..

și ce era să fac? înainte de­a mă preface nebun am încercat să înţeleg lumea dar lumea a judecat viaţa ca pe o crimă și ce era să fac? mi­am pus veșminte de cerșetor și am încercat să învăţ din nimicuri dar viclenia pândea la fiecare colţ de stradă am recunoscut că nu sunt nebun că numele­mi este Odiseu potrivit cu hainele mele rupte și murdare înainte de­a mă face urât nu știam să mă deghizez în fiinţă eram o normalitate de stare și firi trecătoare dar curajul m­a vândut fricii și uite așa am fugit în tălpile goale peste toate gunoaiele lumii cu bolovani aruncaţi în spinare crezând că am să uit ori am să fiu un nebun fericit fără să­mi aduc aminte de mine de­atunci, de­ acum... și ce era să fac? am ridicat din aventura aceasta o cetate peste care nici eu nu mai pot trece

Pag. 53

Violeata DEMINESCU

de vindecat lumina eu tac regretele ĂŽĹ&#x;i vâră unghiile ĂŽn carne ca atunci când ai că ai lăsat cândva să treacă viaĹŁa pe lângă tine Ĺ&#x;i e prea târziu

ĂŽntrebare pe cord deschis ai ĂŽmbrăcat nefericirea ca pe­o profesiune de credinĹŁÄƒ aducerile tale­aminte vânătoare de umbre Ĺ&#x;i motivul unei morĹŁi din când ĂŽn când cuvântul are frisoane cât tandreĹŁea invitaĹŁiei la un concert pentru patru mâini Ĺ&#x;i o proscrisă un singur adevăr nu ajunge

noaptea toate sălciile sunt albe o lună plină cu braĹŁele ĂŽncolăcite de gâtul nopĹŁii un cer spuzit privirea ta eu râul răscolit ĂŽn care se­mbăiază pătimaĹ&#x; toate stelele apă de ďŹ or mă străbaĹŁi cum ar coborĂŽ sunetul inďŹ nitului ĂŽntr­o lume ďŹ nită n­am să pot ridica ĂŽntre noi decât un zid de uturi Ĺ&#x;i zodia apei ca o rugăciune de taină ĂŽntr­o mănăstire curgătoare lasă­mă lasă­mă lasă­mă ĂŽnorit sÄƒÂ­ĹŁi pictez sărutul din palmă cum o iubire plină de iubire când se aĹ&#x;ază ĂŽn albia de sine

ĂŽn visul tău niciun ĂŽnger nu era părăsit mi­ai reintrat ĂŽn gânduri precum aroma unui crâng de salcâmi ĂŽn pieptul dezvÄƒĹŁat să respire ĂŽmi rămâi printre bucÄƒĹŁile de inimă ca poezia unui lan cu maci de­abia ĂŽnorit ĂŽntr­o dimineaĹŁÄƒ cu adolescenĹŁa ĂŽn gene Ĺ&#x;i neuitarea sosită de la un cli distanĹŁÄƒ ĂŽn visul tău niciun ĂŽnger nu mai e părăsit Ĺ&#x;i rosteĹ&#x;ti mereu cuvinte

Pag. 54

sunt o apă cu o ii des iĹ&#x;i ĂŽn care cerul a­nvÄƒĹŁat mersul pe jos iar luna e­n travaliu moartea iubirii viciu de educaĹŁie pedeapsa traďŹ canĹŁilor de curcubeu o vară ĂŽn care privighetorile nu cântă ai uitat că ne­a creat albi Ĺ&#x;i lumină?

peisaj de iarnă cu rodie te potriveĹ&#x;ti braĹŁelor mele precum un zbor aripii din care a fost zămislit doi lotuĹ&#x;i pe un ram de apă singura creangă care nu se rupe sub greutatea rodului ĂŽn braĹŁele tale sunt rodia din care privighetorile ĂŽĹ&#x;i culeg boabă cu boabă ĂŽntâia oară cântecul ĂŽntre un sărut Ĺ&#x;i cealaltă secundă extrasistola cerului consacrată iubire Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Valentina TECLICI

M-am visat M­am visat astă­noapte o pasăre Cu­aripi senine ca speranţa.

Aveam culoarea dorului Şi energia dorinţei.

Aripile atingeau în zbor Clapele abisului.

Simţeam libertarea de­a fi, Puterea de­a­ndrăzni şi­acţiona S­ating prin zbor absolutul.

M­am visat astă­noapte o pasăre Cântând la pianul abisului În zborul ei de foc, spre neant. În zori, întinzându­mi aripile, Mi­am spus: „A fost doar un vis.

M­am visat o femeie cu aripi Învăţând de la păsări Libertatea de­a fi”.

I Dreamt I Was Last night I dreamt I was a bird with clear wings like hope.

I was the colour of longing and the energy of desire.

Flying, my wings were tou ing the keys to the Abyss.

I felt the freedom of being, willpower, deed and action to tou the Absolute with my flight.

Last night I dreamt I was a bird playing the piano of the Abyss in her fiery flight to Nothingness.

At daybreak, while stret ing my wings, I told myself ‘It was only a dream.

I dreamt I was a woman with wings, learning from birds the freedom of being.’

(Published in the Anthology Voices Israel, 2014)

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Când Când îmi cuprinzi umerii Soarele, în noi, E ca o minge de ping­pong.

Plasa cu o iuri de­absenţe Acoperă povara timpului Urcată­n visele mele iederă, Aripă de albină Colbăită de polenuri furate.

Când îmi cuprinzi umerii, Caii dezleagă frânghiile, Galopând câmpii interzise.

When When you embrace My shoulders, The sun, inside us Is like a ping­pong ball.

The net with holes Of absence Covers the burden of time Climbing in my dreams Like an ivy, Like the wing of a bee Dusty from stolen pollen.

When you embrace My shoulders, The horses escape from reins Galloping to The forbidden fields.

Pag. 55

Ioan MITITELU

Singuraticul

P

rietenul strivi sub talpa groasă a cizmei de cauciuc o frunză uscată din toamna tre­ cută, aceasta foşni sec fără a opune vreo re­ zistenţă, apoi ca şi cum ar fi vrut să constate efectul mişcării sale ridică piciorul cu cizma în­ greunată de mâlul galben, privi locul şi rămase o clipă mirat de inexistenţa măcar a unei urme in­ fime de frunză, apoi zise molatic cu un glas egal ieşit parcă din adâncu­ rile pădurii unde apa clipocea prin­ tre trun iurile cenuşii­ne­ gricioase ale stejarilor. ­ Uite aşa sunt şi unii oa­

meni. Vin de undeva, Dumnezeu ştie de unde, se lipesc de ceva, de cineva, sau numai de amintirea noastră ca apoi să dispară fără urme cu gândurile şi visele lor cu tot, fără să lase nici un fel de urme, exact ca frunza asta, nu am auzit decât foşnetul ei ca un ţipăt imediat potolit, ca apoi să se piardă pri­ virilor noastre, amestecată cu lutul de pe talpă ca să fie până la urmă lepădată undeva în noroiul greu al drumurilor, putrezind neştiută, îngroşând pământul acesta nesimţitor la asemenea lucruri, de parcă menirea lui este aceea de a aştepta mereu şi mereu o altă primăvară, o altă înnoire a frunzelor.

O ă şuierător de parcă povara dealului care începea la vreo câţiva zeci de metri de noi, l­ar fi copleşit, apoi tăcut, ca într­un ritual demult ştiut, uitat şi redescoperit, cu o solemnitate ciudată pe care nu o înţelegeam, se ridică şi înconjură butu­ ruga scundă, ferindu­mi în trecere picioarele mele care mă dureau simţindu­le ca de plumb după atâta mers. Înconjură o dată, de două ori, de trei ori cu umerii lăsaţi, cu paşii târşiţi, mestecând între buze cuvinte ca un fel de blestem barbar, nesăbuit şi străin, ilogic în inutilitatea acestei mişcări circu­

Pag. 56

lare care se îndepărta din ce în ce de buturugă. Şi cu fiecare cerc făcut, cu fiecare pas prelung tras din mâlul moale, parcă pleca undeva unde se găsea un stejar mare şi foşnitor, cu frunze lucioase, lucioase strălucind în razele unui soare ireal.

M­am scuturat aşa ca după o vrajă şi m­am răstit la el: „Încetează odată cu mişcarea asta ne­ roadă, mă năuceşti, devii enervant şi apoi mişcarea asta circulară a ta are pentru mine un efect hipno­ tic”.

Prietenul mei îşi ridică mirat capul de parcă trezit dintr­un vis adânc, emat fiind dintr­o lume ştiută şi înţeleasă numai de el. Se aşeză din nou pe buturugă mai aproape de mine. Avu o mişcare scurtă, de parcă ar fi vrut să­mi cuprindă umerii cu braţul, dar renunţă, lăsându­şi iar mâna moale pe genun i.

Vorbi cu capul în pământ mai mult parcă pen­ tru sine: „Ce ştii tu de locurile acestea, dacă în nop­ ţile fără lună ai pune ure ea la pământ ai auzi ca un s eunat gemetele polonezilor, al turcilor şi altor li e care au murit aici în pădurea aceasta, sau la câţiva kilometri mai încolo, la Podul Înalt. Steja­ rii aceştia au văzut multe. Uite iar acesta care a fost aici, despre care se spunea că avea peste cinci sute de ani, cine să­l mai ştie. Toată lumea ştia că este foarte bătrân şi în mod curios, nu avea nici o scorbură. Sunt copaci care cresc foarte greu, unii poate sunt de când lumea, strâng seva tuturor ar­ borilor din jur şi rămân apoi singuri, cum a fost acesta în jurul căruia până la peste treizeci de metri nu creştea nimic. El era Singuraticul, santinela acestei păduri mici de şes.

Fără un gând anume am întrebat răstit: „Dar omul?”. „Care om” . „Păi, parcă spuneai că aici a murit un om şi bănuiesc deşi nu sunt sigur că avea vreo legătură cu acest Singuratic aşa cum îi zici tu”.

Prietenul se uită la mine lung, ca şi cum de abia în momentul acesta ar fi descoperit că sunt acolo alături de el, clipi de câteva ori din o ii săi mari, singurii care rămăseseră tineri, cu sprânce­ nele în care se iţeau fire albe. ­ Bănuieşti, doar bănuieşti? Dacă cineva de­ mult, demult, când pământul acesta era gol ar fi zis aşa ca tine, bănuiesc eu că pe pământul acesta vor trăi cândva oameni, e prea singur şi gol ca să rămână aşa, atunci bănuiala sa, iar şi mult mai târziu, s­ar fi adeverit. Atunci acel cineva ar fi dat dovadă că gândeşte, lucru pe care cu o oarecare bucurie încep să­l observ şi la tine. Zâmbi cu o oa­ recare amărăciune apoi continuă mai încet, încât de abia reuşeam să­l aud. „Este o legătură între copacul ce creştea aici şi omul care şi­a dus crucea sa până aici lăsând­o în Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

veci pe netezimea buturugii. Dar povestea este prea lungă pentru timpul pe care­l avem şi până la urmă nici nu cred că ai s­o înţelegi pe deplin aşa cum am înţeles­o eu.”

Mă lamenta­i ca un copil, „Spune­o, te rog spune­o şi cred că aş înţelege.

Aproape strigă la mine „De unde ştii tu că aş fi în stare să pun eu în cuvinte totul, sunt lucruri pentru care cămaşa cuvintelor devine de multe ori prea strâmtă, neîndestulătoare, apoi eu cred că orice întâmplare repovestită, devine banală şi co­ mună pentru cel care o repetă, încât la un moment dat i­ar părea rău că nu a îngropat totul în fiinţa sa pentru a păstra nealterate emoţiile primare.” „Deci şi acesta a fost un om ca oricare dintre noi”, zisei eu mai mult cu o vagă intenţie de a­l ză­ dărî.

Undeva în adâncul pădurii se auzi un zgomot înfundat care se repetă de mai multe ori la inter­ vale neregulate, îndepărtându­se. Trebuie să fi fost vreun trun i de copac luat de ape, ce se izbea de stejarii din calea sa. De undeva, de foarte aproape ieşi un iepure care parcă fără să ne dea vreo aten­ ţie, fără nici o grabă, dispăru prin ierburile dealu­ lui din apropiere după nişte măcieşi cu mugurii gata să plesnească în noua primăvară. Se auzi un sunet lung de locomotivă din gara pe care o lăsa­ sem în urmă la venirea noastră acolo, acesta pluti leneş netezind parcă aerul peste vârfurile copacilor şi se pierdu în zarea străvezie. „Acest om, începu prietenul meu pe neaştep­ tate, deşi are o poveste a lui, aceasta nu are înce­ put, sau nici nu l­am ştiut eu vreodată, a sosit în sat la noi într­o seară cu vreo doi ani înaintea răz­ boiului. A intrat seara pe când vitele se întorceau de pe deal în crâşma lui Murgoci, de pe uliţa mare a satului. Eram şi eu acolo, nu că aş fi fost un obiş­ nuit al cârciumii, ci fiindcă îmi plăceau glumele bă­ trânului Murgoci foarte ager la minte şi la măsurat ţuica.

Avea pentru mine un respect deosebit, pentru el eu eram „domnu’ învăţător” adică un om cu multă carte şi de aceea când mă vedea se grăbea să aranjeze cum se cuvine masa din colţ de aproape de fereastra îngălbenită de tutunul de proastă ca­ litate fumat de oamenii de prin partea locului.

Spăla un pahar special pentru mine, un pahar cu picior şi­l umplea apoi pe îndelete cu ţuica ceea bună, trasă de două ori, pe înveliş de mentă, apoi îndulcită cu miere de salcâm. Şi acum îmi amintesc de gustul grozav pe care­l avea. Uşa s­a des is încet parcă îngânând a trudă, s­a des is cât era de largă, lăsând să intre în camera ceea plină de oa­ meni un muşteriu nou.

Nimeni din obişnuiţii cârciumii aceleia nu Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

des idea uşa în felul acesta şi după cum s­a des­

is, te aşteptai să intre ditamai omul, dar privirile tuturor se opriră pe omul acela mic de statură cu o elie proeminentă până spre creştet, cu o faţă parcă fără vârstă sau poate impresia aceasta o dădea datorită o ilor vii şi luminoşi, umerii lăsaţi, cu haina sa ve e îmbrăcată direct pe piele, lăsând să se vadă o parte din pieptul său mic şi scofâlcit.

Pantalonii strânşi pe piciorul său slab se în­ fundau într­o pere e de cizme negre, aproape noi, pe care se aşezase un strat gros de praf. Neînţeles rămase pentru noi gestul său de a­şi scoate de la buzunarul de sus al hainei o floare de pădure pe care o avusese pusă acolo dintr­o co etărie bizară şi pe care o aşeză cu grijă pe masă în faţa sa, după ce se lăsase obosit pe un scaun.

Toţi cei care eram acolo, tăcusem şi acum eram numai o i şi ure i la omul acela. Se între­ bau unul pe altul din o i dacă ştiau cine este dar fiecare clătina din cap în semn de negaţie. Unul de­ alde Megieşu zise cu glasul său gros care în mintea lui cică ar fi fost o şoaptă: „O fi vreun bagabont, au mai fost din aceştia pe aici.” Noul venit nici nu se întoarse spre locul de unde se auzise vorba sătea­ nului pe care toţi îl cunoşteau de om gospodar însă cu minte ceva mai puţină.

Străinul aranjă cu grijă frunzele florii aceleia într­o ordine firească, apoi făcu un semn lui Mur­ goci ca şi cum ar fi emat elnerul într­un mare restaurant.

Acesta rămase surprins o clipă dar îşi reveni repede, ocoli ş iopătând tejgheaua aceea lungă şi veni la masa ceea lungă. ­ Vreau să mănânc ceva, orice ai la ora aceasta iar de băut, vreau vin. Murgoci nici nu se mişcă de lângă masă, parcă aşteptând să mai audă ceva.

Omul ridică privirea, văzu cârciumarul că era tot acolo, aşteptând. Zâmbi în colţul gurii şi zise: „ E

Pag. 57

vorba de bani, nu­i aşa? Nu am bani, nici măcar un ban dar stai un pic… Se scotoci în buzunarul larg al pantalonilor şi scoase un ceas de buzunar care sclipi galben stins în lumina săracă, îndoielnică din odaie. ­ Ia­l pe acesta, nu de tot ci numai până îţi dau banii pe consumaţie. E de aur curat! Văzând că Murgoci tot nu se mişcă şi întorcea ceasul pe toate părţile, privind din când în când scrutător şi la po­ sesorul lui, acesta zâmbi amar, „Nu este de furat!

N­aş fi în stare, ehei…” cine mai ştie ce­l făcu să scoată acel „ehei”, dar poate tocmai acest lucru îl făcu pe cârciumar să se îndrepte spre tejgheaua lui ţinând ceasul de lanţul subţire şi fin, depărtat mult de corp ca şi cum ar fi dus un şoarece mort ţi­ nându­l de coadă. Dispăru pe uşă undeva în spate, nimeni din încăperea ceea joasă nu mai scotea o vorbă, vinul se încălzea în paharele strânse în pal­ mele mari, bătătorite.

Din nou după un timp se auzi „şoapta” tună­ toare a lui Megieşu: „Ar trebui anunţat jandarmul de la post, că Doamne fereşte vine noaptea şi eu nu am ef să mă trezesc aşa cu un cuţit la gât.

Doamne păzeşte… mai repetă odată şi goli paha­ rul dintr­o răsuflare, apoi ieşi grăbit. Câţiva îl ur­ mară aproape imediat, fiindcă în atmosfera ceea de stinghereală nu se mai putea lega nici o discuţie şi ca un făcut, fiecare îşi aminti că mai are câte ceva de făcut pe acasă înainte de a se lăsa noaptea.

Până se întoarse Murgoci cu ceva de mâncare făcut în casă şi o sticlă de vin, în camera ceea nu

Pag. 58

mai eram decât eu şi omul acela. Tăcerea se înstă­ pânise grea şi doar o muscă intrată între cele două straturi ale ferestrei se zbătea cu un bâzâit agasant.

Străinul trase în faţa sa stra ina şi se apucă să mănânce tacticos folosind tacâmurile cu dexte­ ritate şi eleganţă. Murgoci se sprijinise de colţul sobei şi se uita la el cu o curiozitate nedisimulată.

Cine mai ştie unde­i zburau atunci gândurile. Uşa se des ise brusc, se dădu de perete cu un zgomot sec şi în cameră intră jandarmul postului din sat complet e ipat şi cu arma la umăr.

Merse drept la străin fără măcar să dea bună seara, se proţăpi cu picioarele crăcănate în faţa sa şi zise răstit: „Tu de unde­ai apărut bă, aici în satul meu? Ai vreun act ceva? Scoate să văd, că de nu… ”. Tăcu apoi rămânând cu mâna întinsă spre omul acela care se oprise din mâncat şi se uita parcă amuzat la malul acela mare îmbrăcat în straie de jandarm din faţa sa. Zise înveselit deodată: „Şi ce te face domnule jandarm să crezi că nu aş avea acte sau poate şi mai rău, că sunt un delincvent scăpat de la puşcărie?”

Jandarmul nu răspunse dar nici nu­şi retrase mâna. Omul se căută în buzunarul interior al hai­ nei şi scoase de acolo buletinul, un buletin bine păstrat, cum nu te­ai fi aşteptat de la cineva fără cămaşă pe el. Întinse nepăsător documentul apoi privi cum omul legii răsfoieşte buletinul, se uită cu atenţie la poza ataşată de mai multe ori compa­ rând­o cu figura lui, parcă se amuza în sinea lui cum individul se dezumflă încetul cu încetul din

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

presupusa lui autoritate a satului acela.

Dar imediat iar se auzi glasul său asprit de­ odată: „Dar cu ceasul acela ce­i? Să nu­mi spui că un golan ca tine ar avea un ceas de aur de la tat­ su. Adă­l încoace nea Murgoci ca să­l vedem ce este cu el, l­o fi furat de la cine mai ştie cine?”

Murgoci scoase ceasul din sertarul unde­l pu­ sese şi­l aduse jandarmului ţinându­l tot aşa numai de lănţişorul acela subţire. Era un ceas de buzunar plat şi frumos cu încrustaţii măiestrit făcute, cu două capace de protecţie. Acum ţăcănea nepăsător la oamenii care vorbeau în jurul său. Jandarmul des ise capacul din spate al ceasului care era cu dedicaţie, aşa cum se făceau toate ceasurile de aur din acele vremuri şi citi numele proprietarului. Îl citi odată, încă odată apoi îl silabisi şi cu glas tare.

Zise niţel încurcat: „Adică este al dumneavoastră, aşa scrie aici, e numele dumneavoastră şi dacă este aşa vă rog să mă scuzaţi, acum am treabă în altă parte, la un furt de găini, s­au înmulţit hoţii prin satul acesta în ultima vreme.” Ieşi apoi iute ca din puşcă sub privirile noastre amuzate.

Străinul se simţea acum parcă mult mai bine, descătuşat cumva de o povară. Zise lui Murgoci: „Eu zic să mai aduci o sticlă ca să bem un păhărel cu toţii”. După ce sticla fu pe masă, mi­am tras şi eu scaunul lângă masă iar Murgoci s­a aşezat în partea cealaltă după ce în isese bine uşa cârciu­ mii. „Ştiu că am fost privit cu suspiciune de toată lumea de când am intrat aici şi credeţi­mă că nici mie nu mi­a fost prea bine. Este pentru prima dată în viaţă când ajung în situaţie aceasta însă cred că în drumul pe care am pornit era absolut necesar să beau și paharul acesta. În lumea hirsută de azi simţeam că merg spre nicăieri și de aceea caut o certitudine.” Tăcu puţin apoi bău cu înghiţituri cumpănite paharul de vin scos propaspăt din beci.

Noi tăcurăm și vorbi iar el. „Știu că o să­mi spuneţi că doar moartea este singura certitudine de pe pă­ mânt încolo toate sunt doar suflare de vânt. Și eu am ajuns tot la această concluzie de multă vreme dar încă mai căutam răspunsuri. Le­am căutat în toată lumea acesta mare, o viaţă de om le­am cău­ tat…” Şi a început omul acela să povestească, avea un meşteşug nemaipomenit al vorbelor, ştia cum să aprindă imaginaţia ascultătorilor şi noi am rămas acolo ceasuri întregi ascultându­l, timp în care Murgoci a mai mers de vreo trei ori în beci după alte sticle. Se vede că străinul fusese cineva la viaţa lui, călătorise foarte mult şi acum ne făcea şi pe noi să vedeam parcă aievea măreţia Anzilor, şi nisipurile Africii, cadânele de la Istambul şi nes­ fârşirea Tibetului. Ceasul acela îl câştigase la un Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

concurs de călărie în Chile, undeva la capătul lumii şi l­a purtat peste tot cu el. Pe atunci fusese numit consul la Punta Arenas unde a stat vreo cinci ani.

Murgoci prinse într­un timp glas: „Şi totuşi… ”. Străinul îl întrerupse cu un surâs, „Ştiu ce vrei să spui? Cum de am ajuns în starea aceasta, nu­i aşa? Cărţile domnule, nu acelea de la bibliotecă, ehei, bine ar fi fost, ci cărţile de la Cazinou. Am prins patima asta care a devorat tot ce aveam, mi­ a devorat familia, reputaţia şi încetul cu încetul m­ a devorat şi pe mine. Ultima dată am jucat în tren şi am pierdut iar şi cămaşa de pe mine. Numai ceasul nu l­am jucat niciodată. Îmi aminteşte de ceva drag mie de o ve e iubire pe care nu aş vrea s­o maculez vreodată cu scârbavnicul joc de cărţi.

Cândva o să­l dau la muzeu, am auzit că la Ploieşti este un muzeu al ceasului. Acolo o să­l dau.”

Tăcu deodată, ceva dureros trecu pe faţa sa și nu mai scoase nici un cuvânt vreme îndelungată. „Știţi care este esenţa certitudinii de care vorbeam mai devreme? Că doar omul știe că o să moară și ca un corolar doar omul este în măsură să aleagă când, unde și cum va trece graniţa spre dincolo.”

Mai luă un pahar, privi în zare la lumina să­ racă li idul gălbui apoi ca și cum deodată și­ar fi adus aminte de cineva vărsă câteva picături pe podea murmurând ceva neînţeles, bău paharul cu înghiţituri mici și se cufundă iar în tăcere. Degeaba Murgoci încercă să­l mai îmbie la vorbă el rămase în altă lume doar a lui. Deodată se ridică în pi­ cioare drept, fără să se clatine deşi băuse destul şi porni spre ieşire. Cârciumarul strigă după el, „Vezi că buda­i în stânga, drept în fundul curţii”. Uşa s­ a în is cu un clămpănit sec din urma lui şi aşa a rămas. Am aşteptat noi o bună bucată de vreme ca să revină însă în zadar. Am ieşit amândoi în aerul acela încă răcoros de primăvară şi l­am căutat prin curte însă el dispăruse ca şi cum nu ar fi fost nicio­ dată.

Prietenul meu tăcu o vreme făcând nişte semne aiuristice cu vârful cizmei în mâlul galben.

Eu aşteptam continuarea care se pare că întârzia să mai vină. Până la urmă nu mă putui abţine să nu izbucnesc: „Şi de ce te­ai oprit, ce s­a mai întâmplat apoi?” Mă făcuse foarte curios şi dacă nu­mi spu­ nea continuarea simţeam că o să plesnesc exact ca o păstaie toamna.

De abia într­un târziu el spuse cu gândurile aiurea: „L­au găsit după trei zile spânzurat de ste­ jarul singuratec, adică de stejarul ce era aici unde stăm noi acum. L­au dat jos apoi au tăiat şi stejarul aşa cum se face de obicei cu orice copac de care s­ a spânzurat cineva. Dar eu zic să mergem că ne apucă noaptea aici în pădure…”

Pag. 59

Constantin HUŞANU

Curseşti, Neamul petrileştilor

S

“În această arie geografică

apar părinţii mei, Gheorghe şi Ecaterina, tatăl (la 1 ianuarie 1885) în curtea unui Petrilă Costache, iar mama, în familia altui Petrilă Ion. Aceşti doi Petrilă deţineau (spunea mama mea) câte 20 de hectare teren. Şi aici există o mică poveste. În certificatul de naştere al tatălui meu scrie că pe mama lui o chema Maria Huşanu (înscriere justificată, deoarece cei doi părinţi ai lui nu erau căsătoriţi legal, cum se mai obişnuia în acea vreme şi chiar în zilele noastre.

Mama copilului avea la naşterea tatei vârsta de 30 de ani. Interesant că acest Petrilă Costache, om foarte bogat, era frate cu un alt Petrilă, respectiv bunicul mamei, despre care voi vorbi mai încolo. “ Pag. 60

pre miază­noapte, ogoarele curseştienilor sfârşesc în mar­ ginea pădurii statului sau în pădurile proprietate răză­ şească, unde avea şi mama 1 hectar dăruit de bunica, pe nume „La Arbori”. Satul este izolat de principala şosea ce duce spre Vaslui. Până în capitala judeţului sunt 40 de kilometri! Iar şoseaua practicabilă mijloacelor de transport de toată natura în­ cepe de la Pungeşti, până unde sunt 4 kilometri. Iar mai recent s­a asfaltat un drum de la Moara Sima până în centrul satului.

Cine or fi fost străbunii mei, aflu mai încoace din documen­ tarul lui Ioan Mititelu. Fosta moşie răzăşească împărţită la 1816 între cele două familii, dintr­o moşie unitară a răzeşilor, Reforma agrară din 1864 o împarte în fâşii, pe membrii familiei ( fiind primul pas către începerea procesului de modernizare a statului român, zice legea). De fapt are loc o naţionalizare, ca a moşiilor boiereşti, şi deşi ea rămâne a proprietarilor răzeşi, scopul refor­ mei a fost o înlesnire pentru stat de a­şi încasa impozitele.

Din cauza impozitelor împovărătoare, au avut loc vânzări­ cumpărări, donaţii şi topografia proprietăţilor s­a împestriţat. De remarcat spiritul egalitarist al proprietăţii. La împărţirea răzăşiei s­a avut în vedere unitatea proprietăţii într­un singur lan şi cu toate formele de relief, respectiv ogorul răzeşului pornea de pe Dealul Zghera, cobora într­un şes cu pârâu, apoi urca din nou şi iar cobora până în gârla pe malul căreia era plasat satul şi îşi con­ tinua urcuşul până în zarea spre Pungeşti, pentru ca omul să aibă şi păşune, şi apă pentru un râmnic cu peşte sau grădină de le­ gume sau livadă şi păşune, şi pământ pentru cultura cerealelor.

Lotul bunicii mele trecea drept prin inima satului. În această arie geografică apar părinţii mei, Gheorghe şi Eca­ terina, tatăl (la 1 ianuarie 1885) în curtea unui Petrilă Costa e, iar mama, în familia altui Petrilă Ion. Aceşti doi Petrilă deţineau (spunea mama mea) câte 20 de hectare teren. Şi aici există o mică poveste. În certificatul de naştere al tatălui meu scrie că pe mama lui o ema Maria Huşanu (înscriere justificată, deoarece cei doi părinţi ai lui nu erau căsătoriţi legal, cum se mai obişnuia în acea vreme şi iar în zilele noastre. Mama copilului avea la naşterea tatei vârsta de 30 de ani. Interesant că acest Petrilă Costa e, om foarte bogat, era frate cu un alt Petrilă, respectiv bunicul mamei, despre care voi vorbi mai încolo. Când Petrilă Costa e moare, copilul bunicii mele Huşanu Maria îşi cere şi el dreptul la moş­ tenire. Judecătoria din Pungeşti respinge cererea, pe motiv că „nu vin la moştenire copii nelegitimi, bunica Maria dinspre tată ne­ fiind căsătorită legal cu acest Petrilă Costa e. Dacă lucrurile au stat aşa, copilul îşi va s imba identitatea după numele mamei şi devine Huşanu Petrilă Gheorghe, la care îşi mai adaugă un nume de purtat prin sat – Grigore. Apoi mai târziu, că vorba merge, un oarecare David, îi spune băietanului: „Măi, Gheorghe, tu eşti copilul meu!” (declaraţie neacoperită cu acte, aşa cum s­ au cerut şi la dezbaterea succesiunii). Tatăl meu apare totuşi în curtea lui Costa e Petrilă!

Acest copil, mărişor şi orfan, crescut o vreme de o rudă a sa din satul Chetreşti, pentru că mama sa Maria Huşau moare când el avea vârsta de trei ani, ajunge să lucreze portar la Universitatea Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Alexandru Ioan Cuza din Iaşi. Nişte profesori, vă­ zându­l dezgheţat, îl îndemnară spre învăţătură.

Dar nu a avut posibilităţi. N­a fost să fie şi iată­l, mai târziu, soldat la un escadron de artilerie, re­ crutat probabil din cauza staturii lui înalte şi voi­ nice. Cică ridica un sac de 100 kg. ca ceva de nimic.

Ia parte la luptele de la Oituz, România de­ vine Mare în 1918, unde a pus şi el o cărămidă la temelia ei. Putea să moară, dar a scăpat şi nimeni în perioada socialistă nu i­a recunoscut vreun merit. Statul democrat îl împroprietărise în 1921 cu 3 hectare de teren pe care îşi înalţă o casă iar mai la vale de curte sădeşte o vie producătoare, soiul „Noham”. Regimul socialist îl desproprietăreşte şi­ l condamnă la 2 ani de în isoare pentru că ieşise să­şi are ogorul în loc să se înscrie în CAP. Nu a ajuns să fie în is, fiindcă a fugit de acasă la o soră a mamei, Elena Gordins i (despre care voi mai vorbi) din Bucureşti. Între timp, ini­ ţiatorii unei politici represive antiţărăneşti: Ana Pauker, Vasile Lupu, Teohari Georgescu, toţi evrei veniţi de la Moscova să conducă Partidul Comu­ nist Român, sunt înlăturaţi din C.C. de către Ghe­ orghe Gheorghiu Dej şi după care se dă un Decret de amnistiere, sub incidenţa căruia s­a aflat şi tata.

Mai târziu a intrat şi el în CAP şi a lucrat o vreme.

Copil fiind, eu, am auzit de la dânsul că ar fi făcut vreo două clase primare cu un învăţător Con­ stantin Tanase, marele actor de mai târziu, iar după ce se întoarce de pe front îşi continuă studiile primare în Curseşti Vale cu învăţătorul Gheorghe Gemene, pe care l­am avut apoi şi eu institutor până în clasa a IV­a.

Adesea îl vedeam citind o carte în cerdacul casei. Îi plăcea să ştie, să afle. A făcut şi ceva poli­ tică la Partidul Naţional ărănesc, dar când acesta a venit la guvernare şi a ie init grâul, lovind în in­ teresele ţărănimii, a demisionat. În timpul războ­ iului antisovietic a fost vreo şase luni de zile şi ajutor de primar, fără retribuţie, până când i­a ho­ tărât mama să se lase de primărie că are treabă acasă la dânsul.

Era un om luminat, purta discuţii îndelungate cu consătenii pe teme politice, în gospodăria sa muncea din zori şi până în noapte. Cu cele 3 hec­ tare de pământ dat la reforma din 1921 şi cu ce a mai adus mama, aveau în total 6,4 ha. Creşteau animale, păsări, câte un porc, doi, dar principalele venituri curgeau din via de pe Dealul Matei. De­ venise un ţăran mijlocaş, cum îl numise o vreme orânduirea socialistă. Cu banii proveniţi din vân­ zarea vinului şi­a cumpărat o casă cu „bucluc”.

Vânzătorul moare înainte de a primi întreaga sumă, iar urmaşii lui cer restituirea casei. Are loc un proces care a ţinut vreo 10 ani de zile, secătuind Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

toate resursele părinţilor mei. Acest proces m­a marcat şi pe mine, dacă îl ţin minte şi acum. Îmi amintesc cum stăteam la fereastră privind spre fundul curţii să­l văd pe tata venind de la Vaslui, de la proces. Drumul era greu, îl făcea pe jos, dus şi întors, pe atunci neexistând autobuze iar mijloa­ cele hipo erau foarte scumpe. Drumul acesta de 40 de kilometri l­am făcut şi eu pe jos, pe când învă­ ţam la Vaslui şi ştiu ce înseamnă să mergi în conti­ nuu 10 ore!

Cred că prin 1926, abandonează o femeie cu care trăia, pe numele ei de Tina. O vedeam şezând la poarta casei şi privind pe drumul satului, pri­ vind şi după mine… La 13 ianuarie 1921 se căsă­ toreşte cu Ecaterina Petrilă, fata unei femei rămasă văduvă, bunicul meu, Petrilă Ioan, murind la sfâr­ şitul primului război mondial. Despre el ştiu că era un om blând şi după ce zăcuse la pat mult timp, bunica l­a mutat pe o laviţă să stea până ce s imbă ea aşternuturile. În timpul acesta, bunicul are o revenire misterioasă, se ridică perfect între­ mat de pe laviţă, declară că nu­l mai doare nimic, că se simte foarte bine, nespus de bine, se preum­ blă prin bucătărie încolo şi în coace, face iar câ­ ţiva paşi săltaţi, aproape dansaţi, şi­i spune bunicii, pe atunci încă femeie tânără, la al 9­lea copil, că de acum a scutit­o de munca îngrijirilor. Bunica ter­ mină de s imbat aşternuturile, îl roagă să se urce în pat, bunicul se urcă liniştit, se aşează cu faţa în sus şi moare…

Din acest moment, bunica rămâne singură, cu o stare psihică labilă, ce i­a marcat viaţa până la sfârşit, un sfârşit tragic. A rămas cu 4 fete şi un băiat născut cu „gură de lup”, operat superficial, ceea ce i­a afectat vorbirea, oamenii din sat pore­ clindu­l Anania. Îl ema Costică, iar pe fete: Na­ talia, Elena, Maria, Ecaterina, ultima fiind mama mea. Ceilalţi 4 copii născuţi au murit la diferite vârste.

Bunica, fiind văduvă de veteran de război, avea dreptul să­şi dea copii la şcoală pe socoteala statului, dar a dat­o numai pe Maria la un gimna­ ziu din Focşani şi pe Nataliţa care se mărită cu Va­ sile Florea, un plutoner major din Pungeşti, reangajat şi decorat cu Virtutea Militară pentru meritele sale de pe frontul Mărăşeşti­Oituz, şi se mută la Vaslui. Elena (Lenţa) pleacă la Bucureşti să­şi găsească norocul şi face un copil: Polixenia (Tiţa) cu un doctor Ciornei (bărbat căsătorit). Are loc o întâlnire între nevasta doctorului şi mătuşa mea Elena, la o petrecere, unde se poartă între ele următoarea discuţie: ­ Este adevărat, domnişoară, că ai făcut un copil cu soţul meu? ­ Da doamnă, dar el nu mi­a spus că este că­

Pag. 61

sătorit!

Soţii Ciornei au divorţat apoi.

Aşa că la treburile gospodăriei rămâne mama, Ecaterina. După cum mărturiseşte astăzi, la cei 95 de ani ai ei, şi la 76 de ani de la fuga ei de acasă la Gh. P. Huşanu, cu casa în capul viei de pe Dealul Matei; a avut o copilărie inuită. Un an întreg era lăsată să umble într­o singură ro iţă din stambă, mama ei purtându­se ciudat de duşmănos cu dânsa. A fost atât de nedreptăţită, încât şi astăzi, la aşa o distanţă de timp, o blestemă şi­mi povesteşte mie caznele la care a fost supusă.

Aveam, cred, 7­8 ani, şi îmi amintesc cum ţi­ petele disperate ale bunicii umpleau satul. Ieşea în mijlocul curţii şi urla că „hoţul o omoară!”, hoţul fiind un iul meu Costică, crescut acum mai mare şi care se răzbuna şi el pe copilăria grea ce i­o fă­ cuse bunica. Cât de rău se purtase bunica cu aceşti ultimi doi copii, mama şi un iul Costică, de o urau în aşa hal? Mărturia mamei: „Într­o zi, mama (adică bunica) a copt un cuptor de plăcinte cu brânză, le­a uns cu unt, şi pe mine m­a trimis să mulg vaca. Când m­am întors în bucătărie, n­am mai găsit nimic. Ea se ospătase pe săturate şi restul îl ascunsese undeva. Nu mi­a dat măcar să gust! Şi eu, la vârsta aceea de 16 ani, făceam toate treburile gospodăriei şi ale câmpului! N­am înţeles nicio­ dată de ce se purta aşa cu mine, în timp ce pe cele­ lalte surori ale mele le dăduse la şcoală, mai departe!”

Ce nedreptăţi i­a mai făcut un iului Costică, nu mai ştiu. Dar am aflat cum s­a răzbunat el, în anii când bunica ajunsese o femeie de 80 de ani, ră­ masă în grija lui. Nu­i dădea mâncare câte o săp­ tămână. Într­o iarnă geroasă, a aruncat­o afară din bucătăria aceea în care locuiau. Dincolo de uşă era o tindă, în care se putea privi printr­o ferăstruică înăuntru. Bunica şi­a lipit obrajii îngheţaţi de gea­ mul ei, a privit înăuntru şi a strigat la fiul său: „Măi Costică, dă­mi, te rog, măcar şalul acela gros să­l pun pe mine, că mor de frig!” Şi un iul meu, des­

ide uşa şi aruncă pe mama lui o căldare de apă, lăsând­o mai departe în gerul de afară!

După ce a plecat de acasă, mama mea nu a mai vorbit niciodată cu bunica. După ani de zile, când ajunsese în nevoi, a venit la poarta ei să i se plângă: „Uite, Tincuţă, hoţul acela de Costică mă ţine flămândă, mă bate, n­am ce mânca. Ajută­mă, te rog”. Şi îmi povesteşte mama: „Stăteam reze­ mată de stâlpul porţii, o ascultam, mă uitam la dânsa, şi n­am scos nici un cuvânt. Dacă a văzut aşa, a plecat”. *

Pag. 62

Cititorule de peste timpuri, cutremură­te! Aşa arătau ascendenţii mei! Neîndurători! Am citit un­ deva că românii din Dacia, şi de mai târziu, erau nişte luptători cruzi. Şi Ovidiu, de la Constanţa (Tomis) aminteşte că localnicii înjurau animalele pe care le foloseau la munca câmpului! Probabil atâtea năvăliri barbare care trecuse peste satele lor, lăsându­le în ruină, îi modelase astfel, îi înrăise, îi făcuse răzbunători. Ce inimă or fi avut aceşti în­ aintaşi ai mei, e greu să­mi imaginez şi să mai co­ mentez…

Când am crescut mai mare şi mă întorceam în sat de pe la şcolile mele, o vizitam pe bunica şi­i duceam o sticlă de vin şi câţiva bănuţi. Dar tot nu realizam în întregime cât de mare era tragedia ei. Şi nici nu puteam face mai mult pentru dânsa, decât să­i port o amintire tristă, pe care o transcriu aici, şi o milă fără de margini. Avusese pământ mult, avusese o gospodărie frumoasă. Îmi amin­ tesc ce fel de gard avea spre uliţa satului: împletit artistic ca un brâu din acela ghirlandă din ve ile mânăstiri domneşti, gard din nuiele lungi de 8­10 metri şi cu o streşină deasupra, ca să­l apere de pu­ treziciunea ploilor. N­am mai văzut de atunci aşa ceva.

Mi­a rămas de la bunica un tablou mărit după o fotografie. O vreme l­am păstrat în bibliotecă.

Mama nu dorea să­l ţină. O irita numai vederea lui.

Dar a dispărut şi de la mine. Cineva n­o iubea pe bunica! Arăta cam tot aşa cum arăta mama mea pe la 80 de ani.

Deci rădăcinile mele mai apropiate, despre care ştiu câte ceva, încep de la bunica dinspre mamă. Bunicii dinspre tată nu i­am cunoscut. Din „flori” fiind făcut tata, de unde bunic”?

Ieri, 24 decembrie 2002, aflu de la mama, vizi­ tată de mine, nişte precizări: bunicul n­a luptat la Mărăşeşti, el fiind concentrat să lucreze în păduri, să procure lemne pentru front. Iar gardul acela din nuiele, pe care­l admiram mai sus, construit cu nu­ iele luate din pădurea proprie, a fost făcut de fiul bunicului, Mitriţă, care a murit de tânăr după o boală grea. Şi tot acum, mama spunea despre ve­

imea satului Curseşti că ar fi de vreo 500 de ani (Curseştii din Vale) pentru că apariţia Curseştiului din Deal se datorează boierului Sofronie, proprie­ tarul acelei moşii, care a adus „clăcaşii” împămân­ tenindu­i aici, ca să aibă cu cine lucra pământul.

Aceşti oameni de o condiţie minoră, iar după ce Sofronie a plecat de pe moşia sa împărţită ţăranilor în 1921, erau priviţi de sătenii din Vale cu superio­ ritate. Îi drept, nici nu aveau avere şi nici cultură.

Vara lucrau pe la răzeşii din Vale şi pe moşia de la Pungeşti.

Mai aflu că bunicul a avut mult pământ şi gră­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

dinile lui din inima satului, ce se ţineau lanţ pe două dealuri, atestă bogăţia lui moştenită de la străbunicul, care a avut doi fii. Unul a murit şi totul a rămas supravieţuitorului. O dusese bine bunica în tinereţea ei! Dincolo de această informaţie, mama nu mai ştia nimic..

Oricum, eu mi­am petrecut copilăria prin gră­ dinile bunicii, unde avea trei peri cu fructe ze­ moase, care galbene, care roşcate, fundul unei grădini era udat de un fir de apă peste care săream, apoi cărarea urca printre butucii unei vii (mama spunea că ea a sădit­o), gustam câte un strugure cu bobiţe negre şi dulci, ieşeam în drumul de pe Dealul Matei, coboram printre lanuri până pe şesul ce răspândea un miros de floră spontană, mai ales de sânzenică, iar de acolo drumul ducea spre pă­ durea statului plină de tei, ce avea, mai târziu, să ne hrănească albinele noastre cu nectar.

Bucătăria amintită mai sus, era acoperită cu trestie, în tuburile căreia bondarii îşi depozitau proviziile de polen, iar vrăbiile îşi ascundeau cu­ iburile cu pui. Băgam mâna în ele, prindeam puii graşi cu pene mari de acum, gata de zbor, îi du­ ceam mamei, ea îi tăia, îi cenătuia şi mi­i prăjea într­o tigaie cu untdelemn. Din două înghiţituri îi terminam, dar satisfacţia „vânatului” era mare!

Casa bunicii, cu cerdac şi portiţă la mijloc, de unde se intra într­un hol cu două camere laterale, una „de curat” şi alta de locuit, avea ferestre mici, mobila simplă din lemn de tei era făurită de meş­ teri locali, paturile erau aşternute cu coverturi ţe­ sute la război în casă iar acoperişul acestei modeste locuinţe era din paie. Undeva în curte se afla graj­ dul pentru animale şi un beci cu gârlici despre care se spunea că fusese mult mai lung dar cândva s­a surpat şi a prins acolo în fund un butoi cu vin, rămas în pământ pentru veşnicie. Legendă, adevăr,

n­am aflat niciodată!

Ce s­a întâmplat mai departe cu această gos­ podărie după moartea bunicii, voi arata mai în­ colo. Am notat doar câteva elemente informaţionale pentru a­mi contura cadrul social de unde provin. Altfel, dacă ar fi să descriu desti­ nul acestor ascendenţi, în parte, ar însemna să mă apuc de o frescă a trei generaţii. Au făcut­o scriitori cu mai multă răbdare. Or aceste rânduri se doresc doar o s iţă sumară a arborelui meu genealogic.

Aşadar satul, deşi răzăşesc, avea oameni gos­ podari, cu mulţi copii, care de­a lungul generaţiilor îşi vor fărâmiţa moşiile, şi urmaşii lor vor deveni mai săraci. Unii şi deveniseră. Femeile anilor 1900 şi mai încoace mult, păstrau o datină strămoşească. „Anul şi cârlanul!” Cei care supravieţuiau, deve­ neau oastea ţării, oaste care a fost decimată de ruşi la Cotul Donului şi în Munţii Tatra în cel de al doi­ lea război mondial.

La ce a folositul sacrificiul tinerimii române?

La sacrificiu! Basarabia a rămas tot a ruşilor după 1944. De unde se poate trage o concluzie că erois­ mul exagerat, propriu tinerilor, provocat de o ideo­ logie susţinută, nu îşi merită însufleţirea. Marile ideologii ale lumii stau la baza tuturor războaielor şi luptelor fratricide.

Nişte săteni, oameni simpli, doar cu învăţă­ tura transmisă din Amvon de preotul satului şi din când în când şi de agenţii electorali, nu se puteau sustrage retorismului guvernamental. Întors de pe front, cu o decoraţie ce a stat mulţi ani deasupra uşii din holul casei, împreună cu o carte de cântece bisericeşti tipărită cu litere irilice, pe care tata le cunoştea, Gh. P. Huşanu se pune pe gospodărit. În 1921 toţi cei care au luptat pe front au primit pă­ mânt dar puţini l­au păstrat. Părinţii mei spuneau că cei leneşi l­au vândut şi câteva luni de zile au

Satul Curseşti

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 63

ţinut­o într­o veselie, cu plăcinte udate din belşug cu vin, că o viaţă are omul, după care au devenit ţărani săraci. E posibil, deşi cercetări mai noi şi comparaţii cu situaţia proprietăţilor agricole de as­ tăzi, duc la concluzia că acei ţărani nu aveau cu ce să­şi lucreze pământul şi de aceea l­au vândut. ­ De ce, mamă, unii oameni sunt bogaţi şi alţii săraci? – o întrebam eu, scormonitorul, la vârsta când a început să mă preocupe diferenţierile so­ ciale. ­ Aşa a lăsat Dumnezeu! – răspundea ea inva­ riabil.

Iar tata venea cu o altă variantă, un fel de pa­ rabolă: ­ Păi dacă tu boier, eu boier, cine trage ciz­ mele?

O logică de ierarhizare a societăţii venită toc­ mai din epoca sclavagistă pentru că societatea a avut întotdeauna o turmă pălmaşă şi o elită bene­ ficiară, pe măsura pregătirii ei culturale, profesio­ nale etc. Se ştie doar că sclavia nu era considerată la timpul ei ca ceva imoral. Societatea împărţită în clase sau caste părea normală, de necondamnat (Există şi astăzi în numeroase ţări asiatice). Şi de ce aş cere eu părinţilor mei să gândească ca uto­ picii ce şi­au concretizat teoriile în marxism?

Pe mine însă, lipsit încă de cultură, doar un aluat din care poţi face orice formă de colac, utopia egalităţii oamenilor m­a cuprins îndată după inva­ zia trupelor sovietice peste Moldova; şi nu numai pe mine… Dar despre preferinţele mele ideologice mai încolo. Deocamdată aş vrea să rup din arbo­ rele genealogic crenguţele cele mai apropiate tim­ pului meu. Şi ele provin toate din partea bunicii dinspre mamă. Tatăl meu rămânând orfan de mamă de la vârsta de 3 ani, a fost crescut în conti­ nuare de un moş de al lui din localitatea Chetreşti, judeţul Vaslui şi de aici înainte informaţiile mele despre originile lui intră într­un con de umbră.

Aşadar, eu nu am avut prilejul să­mi văd bunicul dinspre tată… Voi începe, deci incursiunea spre trecutul arborelui meu genealogic de la bunica : Zoiţa Petrilă, care după 9 naşteri îi mai supravie­ ţuiesc 5 copii: 4 fete şi un băiat. * .... Mătuşa Nataliţa moştenise de la bunica un comportament aspru cu cei din jur. Dar Vasile Florea o iubea şi îi îngăduia orice exces. El făcea toată aprovizionarea casei, el alerga toată ziua pentru a­şi creşte cei 5 copii. A fost un om destoi­ nic, eu îi fac un mic portret în romanul meu „Vi­ trina cu fantasme” – scena ultimului ban et, când au început să se audă tunurile la Iaşi şi cerul să fie luminat în roşu toată noaptea. Ruşii începuseră asaltul asupra frontului românesc.

Pag. 64

El nu a fugit din calea ruşilor. A stat liniştit acasă la dânsul, iar mama povesteşte că a făcut ceva captură de război din depozitele nemţeşti lă­ sate vraişte după ce armata germană părăseşte în grabă Vasluiul. Şi­a umplut beciul cel adânc cu ali­ mente.

Mătuşa Natalia era o femeie ce­i plăceau dis­ cuţiile cu oricine. Sigur, avea de furcă cu 4 fete, cam neascultătoare, dar îşi rezerva şi pentru dânsa timp de divertisment. Nu se culca înainte de mie­ zul nopţii, după ce îşi bea ultima cafea.

Apoi pe timpul când Vasile Florea era activ, la regiment, avea iar şi ordonanţă care­i făcea toate treburile grele. Domnea mătuşa mea.

Târziu, în anii ei spre 80, făcându­i o vizită, eu fiind redactor la ziarul „Vremea nouă” din Vaslui, am purtat cu dânsa următorul dialog pe care nu­l uit: ­ Măi, Costică, ce zici, citesc şi eu prin reviste (mătuşa Natalia citea foarte mult) că cică ar fi dău­ nătoare cafeaua! Îi adevărat? ­ Nu, tanti! Să nu faci abuz, dar încolo…!

Am povestit acest episod la multă lume. Adică după ce băuse cafea după cafea timp de 60 de ani, acum se mai întreba dacă nu cumva este nocivă? În curtea casei avea un cireş. În anul 1941 când am stat în gazdă la dânsa, îmi amintesc că veri­ şoara mea Aurora (zisă Liica) de o vârstă cu mine, se urca sus, culegea un pumn de cireşe şi­mi arunca şi mie jos. Pe mine însă începuse să mă in­ tereseze mai mult culoare iloţilor ei. Erau negri… Începea inul erotismului ce ne mar­

ează întreaga viaţă. Pe atunci însă nu aveam cu­ noştinţă despre consecinţele acestei „maladii” pentru a o blama. Dimpotrivă, ascultam cu cea mai mare plăcere destăinuirile amoroase ale verişoare­ lor mele ajunse la vârsta cireşelor coapte.

Mătuşa mea, deşi era război, continua să se ducă la cinematograf, să primească vizite, să facă vizite.A murit în urma unei gripe în spitalul din Vaslui, după ce vorbise cu mama şi­i mărturisise într­o seară: „De­acu, Tinco, eu mă duc…!”

Mama mea o vizitase împreună cu soţul ei, în­ ainte de a deceda. O vecină de pat le spusese: ve­ deţi că are sub pernă un pa eţel cu ceva...Luaţi­il să nu i­l fure cineva! Un iul meu Florea a băgat mâna sub pernă şi l­a luat. Dar ea a simţit substi­ tuirea şi a întrebat: „Ce aţi luat de acolo? Ia nişte hârtii...! „Nu­s hârtii” – a ripostat, ea pe cât o mai ţineau ultimele puteri.

Erau economiile ei secrete şi dacă le­ar fi dat personalului medical putea fi salvată, dar ea se purtase urât cu asistentele, cu doctorii, făcea fel de fel de mo uri şi atunci ei au lăsat­o să se „liniş­ tească definitiv...

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Mircea Radu IACOBAN

SĂ VEZI ŞI SĂ NU CREZI...

SĂ FIM SERIOŞI !

Î

ntre categoriile cunoscute de umor (umor negru, umor popular, umor absurd, umor en­ glezesc, umor macabru ş.a.m.d.) trebuie s­o in­ cludem şi pe aceea propusă de Dorel Schor: „umor cumsecade evreesc”. Doctorul Schor şi­a publicat prima carte în urmă cu 40 de ani la editura ieşeană „Junimea” şi s­a înscris repede în lista debuturilor confirmate printr­o prezenţă scriitoricească stima­ bilă şi productivă. Revine, după patru decenii (răs­ timp în care a mai publicat la Iaşi, dar şi la Bucureşti, Tel Aviv, Madrid) cu o carte ce am putea­o numi chiar „de identitate”, fiindcă rezumă selectiv şi exprimă condensat datele unei persona­ lităţi de certă originalitate în lumea atât de diversă a literelor începutului de veac.

Volumul se intitulează „Să fim serioşi!” şi poartă subtitlul poznaş „Umor cumsecade evre­ iesc” – ce invită la identificarea caracteristicilor acestei categorii de umor care nu­i deloc nouă năs­ cută, ci provine dintr­o veche şi prestigioasă fami­ lie de spirite, pentru întâia dată definită ca atare printr­o sintagmă pe cât de jucăuşă, pe atât de exactă. Aş încadra­o între limitele „umorului liant”, cel care, după cum spune definiţia, „animă atmosfera fără ca nimeni să se simtă stânjenit”, furnizând „o tonică senzaţie de unitate”. N­aş vrea să mă autocitez reluând fraze din postfaţa la cartea „Înger cu coarne” („Junimea”, Iaşi, 2007 şi „Niram Art” Madrid, 2012), dar nici văd de ce ar trebui să reformulez o caracterizare care, iată, se confirmă pe deplin: „Schor este un blajin în­ zestrat cu ascuţit simţ al umorului, deosebit de sensibil, capabil să dibu­ iască cele ascunse din­ colo de aparenţe, moralist «cu mănuşi», care nu apelează la sen­ tinţe contondente, ci la terapia subtilă, inteli­ gentă, a umorului fin – până la urmă tot coroziv”.

Chiar autorul se explică: „De multe ori când ci­ titorul râde, aş prefera să zâmbească!”. Sub semnul zâmbetului suveran se aşează şi noua apariţie edi­ torială ce înmănunchiază aforisme şi schiţe selec­ tate dintr­o fastă recoltă scriitoricească întinsă de­a lungul a patru decenii şi exercitată cu egală apli­ caţie în perimetrul umorului de situaţie, de limbaj, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

de caracter. Mirodan l­a numit „un scriitor umo­ ristic de excepţie”, iar Roni Căciularu, prefaţatorul cărţii nou apărute în Colecţia „Opera omnia” a Editurii „Tipo Moldova”, îl trece pe Schor printre scriitorii inspiraţi din „virtuţile pă­ catului”. Toate – dar abso­ lut toate – schiţele din volumul „Să fim serioşi!” pot constitui argumente, unele proze atingând chiar cotele excelenţei. Ieşind to­ tuşi, uneori, din tiparul strâmt situaţie­limbaj­carac­ ter.

Inspirata schiţă „Teste de cultură”, de pildă, nu se nutreşte nici din incur­ siuni în caracterologie, nici din aventurile limba­ jului, nici din comicul de situaţie, ci operează dezinvolt într­un alt registru, cel apt să sugereze, prin ştrengărească imitaţie, stupiditatea ţanţoşă şi ridicolă a celor ce oficiază a­cultural taman în pos­ tata culturii. Iată câteva mostre­sugestie propuse de Schor în trena „testelor de cultură” prezente în mai toată presa mapamondului: TIBIA – a/ locali­ tate din Egiptul antic, capitala regatului pe vremea lui Amenothep, al doilea cuceritor al Nubiei; b/ ele­ ment arhitectural în partea inferioară a frontonului sau arhitravei centrale; c/ axul principal în meca­ nismele bazate pe osii şi arcuri tridiferenţiale. PE­ RONEU: a/ unul dintre fiii regelui Priam, ucis în luptă de Menelaos sub zidurile Troiei; b/ lanţ muntos alcătuind graniţa naturală dintre Franţa şi Spania; c/ perioadă istorică din neoliticul târziu, caracterizată prin apariţia primelor arme şi unelte cizelate”. E­o incursiune plină de haz în lumea noastră tele­culturalizată, plină de paradoxuri („Cei care nu au de lucru, fac demonstraţii, cei care au de lucru fac greve”, ”Dacă vrei să fii în rând cu oamenii, treci la coadă”, „Toate generaţiile sunt de sacrificiu”, „Cine pupă sus, scuipă jos”...) Aforis­ tica lui Schor, etalată cu rigoare de metronom în paginile revistei israeliene „Expres Magazin” ilus­ trează dimensiunea tonic­înaltă a cugetării în zodia paradoxului şi absurdului, amândouă nu­ trite din „virtuţile păcatului”. Şi cum „ceea ce e frumos nu poate fi prea complicat”, cartea se ci­ teşte lesne, cu plăcere, dintr­o suflare, chiar dacă invită, uneori, şi la reveniri asupra paginii, spre în­ treaga desluşire a sugestiilor de reală şi surprinză­ toare subtilitate. O carte­bucurie.

Pag. 65

Leonida MANIU

I

Esenţa artei în gândirea lui Maiorescu

nepuizabilă şi complexă, ca tot ceea ce consti­ tuie dimensiunea profundă şi durabilă a feno­ menelor vieţii materiale şi spirituale, esenţa artei se sustrage strădaniei cu­ noaşterii in­ tuitive şi logice de a o cu­ prinde în termenii unei de­ finiţii.

Fiind astfel imposibil de cir­ cumscris, nu încape nici o îndoială că tindem spre miezul che­ stiunii ori de câte ori conside­ raţiile estetice şi critice dezvoltă, într­un fel sau altul, unele din problemele sale fundamentale pre­ cum: idealitatea sau realitatea universului artistic, arta ca imitaţie a naturii sau ca expresie a plenitu­ dinii interiorităţii umane, arta ca natură sau ca ana­ log al naturii, relaţia dintre universal şi particular în operele create de imaginaţie, unitatea factorului raţional cu cel afectiv în procesul creaţiei artistice, specificul plăcerii estetice, aspectele pe care le com­ portă finalitatea creaţiei artistice, natura materia­ lului utilizat de creator, deopotrivă cu posibilităţile şi limitele pe care acesta le conţine etc.

Dată fiind această situaţie, surprinderea şi examinarea punctelor de vedere maioresciene re­ lative la esenţa artei pare o întreprindere prea puţin întemeiată, întrucât teoreticianul şi criticul Junimii nu a redactat un tratat de estetică generală, aşa cum îl recomandau cunoştinţele şi gustul său, ci a scris numai studii de estetică aplicată şi critică literară, corespunzătoare nivelului cultural de la noi. Necesităţi extrem de imperioase ( starea lite­ raturii din acel moment, formarea şi educarea gus­ tului estetic al consumatorilor de literatură etc.)

Pag. 66

l­au determinat să abandoneze domeniul pur spe­ culativ, spre care avea o înclinaţie deosebită, şi să elaboreze sau să adapteze teorii despre artă după nevoile momentului. Din aceste raţiuni, abordarea chestiunilor care privesc esenţa artei nu se face ni­ ciodată în mod direct, ci apare ca o problemă cola­ terală obiectivului urmărit, dobândind însă întotdeauna statut de necesitate. Astfel, în studiul consacrat „poeziei române de la 1867”, Maiorescu atrăgea atenţia asupra specificităţii valorii artistice, intuind existenţa unor legi care o guvernează, în cel dedicat comediilor lui Caragiale simţea nevoia de a adânci natura operei de artă, iar în cel închinat poeziei lui Eminescu punea în lumină unitatea or­ ganică dintre elementul raţional şi cel emoţional, ca o condiţie sine qua non a marii arte etc. Însă nu modul în care a evoluat gândirea estetică maiores­ ciană, sub acest aspect, ne preocupă acum, ci, con­ siderând­o pe aceasta în ansamblul ei, aşa cum o cunoaştem din studiile sale, vom încerca, situaţi în punctul cel mai favorabil cu putinţă, să desprin­ dem aspectele care tind să aproximeze esenţa artei. În această privinţă, concepţia sa despre artă ca ficţiune ideală, cu corolarul său, teoria înălţării im­ personale pare să deschidă cea mai exactă şi mai cu­ prinzătoare perspectivă. Pe aici trec toate drumurile care duc către modul maiorescian de a­ şi reprezenta esenţa artei. În acest centru ideatic de o extremă densitate, în care înrâuriri de nuanţă platoniciană, hegeliană şi mai ales schopenhaue­ riană se întrepătrund cu cele de natură clasică sau romantică, dar şi cu incontestabile vederi perso­ nale, îşi află dezlegarea toate luminile şi umbrele gândirii despre artă a mentorului Junimii.

Fiind rezultatul unei intense activităţi im­ aginative, arta este o ficţiune, adică o plăsmuire, însă una ideală, nu una obişnuită. „ Orice concep­ ţiune artistică – constată Maiorescu – este în esenţa ei ideală, căci ne prezintă reflexul unei lumi închi­ puite”1. Conform acestei formulări, însuşirea ideală a artei devine posibilă în două accepţii. În primul rând, arta poate fi ideală în sens platonico­ scho­ penhauerian, întrucât – după cum el însuşi subli­ nia – este vorba de „aşa­numitele idei platonice, foarte clar reproduse cu acel caracter al lor în Este­ tica lui Schopenhauer”2. În al doilea rând, ea poate deveni ideală în sens hegelian, deoarece este o crea­ ţie a spiritului, „reflexul unei lumi închipuite”. Cu Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

o reală subtilitate, Maiorescu admite că în centrul interesului estetic nu stă realitatea ca atare, ci re­ flectarea acesteia în conştiinţă, atitudinea estetică implicând o anume detaşare ori dezinteresare faţă de obiectul său. Ulterior, fundamentarea dialectică a procesului activităţii estetice recunoaşte justeţea unui atare punct de vedere, însă face un pas în­ ainte în privinţa finalităţii lui. În impunătoarea sa Estetică, Lukacs distingea de asemenea, în procesul de concentrare a subiectivităţii pentru a realiza o integralitate umană, un moment de „suspendare” a intereselor practice ale conştiinţei, însă nu­l ab­ solutiza, ci punându­l în legătură cu conştiinţa de sine a omului ca om, nu cu interesele imediate, su­ blinia relativa dezinteresare a acestuia. În final, la capătul drumului pe care­l parcurge subiectul cu­ fundându­se în obiect, acesta revine la sine mai bogat decât înainte, tocmai datorită contactului său nemijlocit cu realitatea (adică cu obiectul) :”În­ străinarea de sine – scrie Lukacs – înseamnă dru­ mul subiectului în lumea obiectului, în anumite condiţii până la pierderea lui totală de sine în ea; reintegrarea acestei înstrăinări reprezintă, dimpo­ trivă, faptul că oricare obiectualitate ivită astfel este complet pătrunsă de calitatea specifică a su­ biectului”3.Conştient de necesitatea existenţei unei anume detaşări a creatorului în procesul elaborării operei, Maiorescu n­a realizat însă modul în care se produce schimbul de substanţă între realitatea artistică şi lumea reală. Însă exact în momentul în care idealitatea părea să devină suverana absolută a universului artistic, Maiorescu recunoaşte că „subiectul poate să fie luat din realitatea poporului, dar tratarea nu poate să fie decât ideal­artistică, fără nici o preo­ cupare practică”4. Deşi deocamdată concesiile fă­ cute „realităţii” nu sunt considerabile, esteticianul revine asupra acestei chestiuni şi reclamă impe­ rios, în spiritul poeticii clasice,necesitatea ca opera de artă să păstreze aparenţa realităţii. „Tipurile în­ făţişate în comediile lui Caragiale trebuie să vor­ bească cum vorbesc, căci numai astfel ne pot menţine în iluzia realităţii în care ne transportă”5.

Cu alte cuvinte, idealitatea nu poate exista decât cu chipul realităţii. În consecinţă, concluzia că arta este o ficţiune ideală şi reală în acelaşi timp , se im­ pune cu toată tăria. Dacă Maiorescu n­ar fi acordat atât de mult credit logicii clasice, care nu poate concepe existenţa simultană a celor doi termeni, ar Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

fi putut formula el însuşi o asemenea concluzie al cărei spirit difuz animă de fapt toate „criticele” sale. În studiul de tinereţe, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, el nu gândea în fond al­ tminteri. „Condiţiunea ideală „ a poeziei e compli­ nită de „condiţiunea materială”. Ideea hegeliană, devenită între timp „simţimânt şi pasiune”, nu se poate realiza decât prin cuvânt. Definită în acest context, arta este atât ideală cât şi materială.

Adeseori însă drumul către scop devine tot atât de revelator ca şi scopul însuşi. Procesul des­ prinderii de real şi ascensiunea în lumea ideală, cu­ noscuta teorie a „înălţării impersonale”, ar putea dezvălui alte modalităţi maioresciene de aproxi­ mare a esenţei artei. Prilej de interpretări aberante, facilitate de utilizarea unui limbaj propriu filozo­ fiei idealiste, înălţarea impersonală este ,în dome­ niul esteticii, echivalentă cu exigenţa de a depăşi ori transcende prin artă expresia individuală a sen­ timentului, cazul particular, şi de a te ridica pe treapta contemplaţiei şi a universalităţii. În linii mari, impersonalitatea maioresciană se apropie de

ceea ce se înţelege prin obiectivarea prin artă. De­ păşind nesemnificativul şi atingând un anumit grad de generalitate, opera îşi dobândeşte ipso facto substanţa etern­umană devenind autentică şi uni­ versală.„Dar acest pesimism – scrie Maiorescu în Eminescu şi poeziile lui – nu era redus la plângerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poeziile lui străbate indigna­

Pag. 67

rea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţimânt estetic, iar nu cu o amărăciune personală”6. Considerată din această perspectivă, arta îşi manifestă noi dimensiuni, cele ale individualului ( sau subiectivului ) şi universalu­ lui. În acest punct, gândirea estetică maioresciană poate fi corelată nu atât cu estetica schopenhaue­ riană, cât cu cea kantiană sau, mai exact vorbind, cu modul în care filozoful din Koeningsberg defi­ nea una din trăsăturile plăcerii estetice: „Prin ur­ mare, ­ constată Kant ­ cu judecata de gust, trebuie asociată, având conştiinţa caracterului ei total dezinteresat, o pretenţie de valabilitate pentru toţi, care nu este o universalitate referitoare la obiecte; cu alte cuvinte, judecăţii de gust îi este proprie pretenţia de universalitate subiectivă”7.

Potenţialul artistic al operei de artă este, după Maiorescu, consecinţa capacităţii acesteia de depersonalizare şi de ridicare, prin contemplaţie, în „lumea ficţiunii ideale”. Cu toate acestea, o ast­ fel de lume a esenţelor,obţinută prin decantarea

simţirii creatorului de individualism, calcul, egoism etc., nu exclude posibilitatea ca artistul să rămână personal sau individual în expresie. „ Poetul adevă­ rat este impersonal în perceperea lumii, întrucât în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine şi să­şi concentreze toată privirea în obiect, prin aceasta numai obiectul încetează acum de a fi in­

Pag. 68

dividual mărginit şi devine tip, se înfăţişează sub specie aeternitatis, cum zice Spinoza, este o idee pla­ tonică (…). Dar o dată perceperea obiectului do­ bândită, manifestarea ei în o anume formă reproduce caracterul personal al poetului, şi o ase­ menea răsfrângere în prisma lui proprie exprimă individualitatea lui esenţială”8. Identificându­se, în acest stadiu, cu ideea platonică, substanţa operei dobândeşte modul de a fi sau însuşirea imperso­ nală a acesteia, pe care, în faza imediat următoare, o va redimensiona după tiparele personalităţii creatoare. Ulterior, un estetician ca Benedetto Croce va recunoaşte existenţa celor două dimen­ siuni ale procesului de creaţie, intuiţia şi expresia, însă nu le va gândi în regim de succesiune, ci de concomitenţă. „ Orice intuiţie adevărată sau repre­ zentare – scrie esteticianul italian – este totodată expresie. (…) Cine separă intuiţia de expresie nu reuşeşte niciodată să le lege între ele. Activitatea intuitivă intuieşte în măsura în care exprimă”9. Neîn­ ţelegerea unei astfel de idei a constituit unul din capetele de acuzare ale unei răsunătoare riposte semnată de C.Dobrogeanu­Gherea. Lipsa de temei a obiecţiei fiind evidentă, punctul de vedere maio­ rescian s­a impus, astfel că arta rămâne deopotrivă impersonală şi personală. Înaintând pe albia acestei înţelegeri a lu­ crurilor, se cuvine să arătăm că dacă caracterul ideal, universal şi impersonal al artei, pe de o parte, cel real ( material ), subiectiv şi personal, pe de alta, presupun puncte de contact corespunzătoare în planul simţirii şi al ideilor, mişcarea făcându­se în­ totdeauna dinspre cele din urmă spre cele dintâi, arta nu poate fiinţa numai ca simţire sau numai ca idee, ci prin unitatea amândurora: „Dar ceea ce e din născare la adevăratul poet nu e dispoziţia pen­ tru forma goală a ritmului şi a rimei, ci nemărgi­ nita iubire a tot ce este cugetare şi simţire omenească, pentru ca din perceperea lor acumu­ lată să se desprindă ideea emoţională spre a se în­ făţişa în forma frumosului”10. Operând la alt nivel decât celelalte modalităţi de manifestare a esenţei artistice, întrucât le traversează pe toate şi le con­ feră un centru de gravitate în jurul căruia să se poată grupa, necesitatea unificării raţionalului cu emoţionalul asigură unitatea şi diversitatea faptului artistic. În sfârşit, nu mai rămâne să constatăm decât în ce măsură efectele operei create sunt re­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

velatorii în planul esenţei artei sau, altminteri spus, să urmărim dacă rigoarea şi adevărul demonstra­ ţiei noastre sunt confirmate prin refacerea drumu­ lui în sens invers. Contestându­i, aşadar, artei orice „preocupare practică”, Maiorescu nu­i contesta însă şi o anume înrâurire morală. Astfel, anihilarea subiectivităţii prin contactul şi cufundarea în obiect are drept urmare îmbogăţirea şi ridicarea acesteia pe treapta generalului sau esenţialului. Ca atare, graţie contemplaţiei estetice, individualita­ tea existentă în timp şi spaţiu se înalţă spre propria sa esenţă, care este aceea a umanităţii în genere, şi devine general­uman dobândind echilibrul şi bu­ curia lăuntrică prilejuită de înţelegerea ideilor ge­ nerale şi de trăirea sentimentelor etern­omeneşti. „Atunci, ­ constată Maiorescu ­ o stare sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiin­ dcă interesele individuale sunt uitate, este o com­ batere indirectă a răului şi astfel o înălţare morală”11. În acest sens, orice înălţare în sfera fru­ mosului devine şi o înălţare în sfera moralei. Răs­ frângerea acestui mod de a gândi în domeniul criticii literare îmbracă forma unor consideraţii metafizice, cum sunt cele pe care le consacră ge­ niului eminescian: „ Ar fi crescut Eminescu în Ro­ mânia sau în Franţa, şi nu în Austria sau în Germania; ar fi moştenit sau ar fi agonisit el mai multă sau mai puţină avere; ar fi fost aşezat în hie­ rarhia statului la o poziţie mai înaltă; ar fi întâlnit în viaţa lui sentimentală orce alte figuri omeneşti – Eminescu ar fi rămas acelaş, soarta lui nu s­ar fi schimbat”12. Astfel concepută, „înălţarea morală” trădează, în cele din urmă, o anume înţelegere a esenţei artei, în care tendinţa spre idealitate, univer­ salitate şi impersonalitate este preponderentă. În alte situaţii – şi avem în vedere conside­ raţiile dedicate lui Alecsandri, Goga, Sadoveanu, deopotrivă cu preţuirea poeziei populare – ten­ dinţa de a lega literatura de o realitate etnică şi de a găsi întrupate în ea aspiraţiile maselor dintr­o anumită perioadă istorică, apare în mod explicit: ”Patriotismul – scrie Maiorescu ,într­un raport citit la Academie în vederea premierii poeziilor lui Goga – este în inimile sincere, în afară de orce ten­ dinţă politică, un simţimânt adevărat şi adânc, şi întrucât este astfel, poate fi, în certe împrejurări, născător de poezie. Şi în asemenea împrejurări ex­ cepţionale ne pare a se afla autorul nostru când, într­o parte a poeziilor sale, reprezintă şi rezumă Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

iubirea şi ura, durerile şi speranţele unui neam ameninţat în existenţa sa”13. Şi, cu toate că o anume funcţie a artei în societate pare să fie uneori destul de transparentă în aceste studii, Maiorescu nu s­a exprimat niciodată desluşit în această privinţă, jus­ tificând, până la un anumit punct, atitudinea cri­ tică a lui Gherea. În concluzie, pentru Maiorescu esenţa artei constă în existenţa câtorva din principalele sale modalităţi de manifestare: idealitatea şi realul ( ma­ terialul ), universalul şi particularul, impersonalul şi personalul, reflexivitatea şi afectul. Dispunerea anti­ nomică a acestora relevă, în fond, natura contra­ dictorie şi complexă a artei. Printr­o astfel de reprezentare a esenţei fenomenului artistic, esteti­ cianul a depăşit imobilismul ideilor platonico­ schopenhaueriene, însă, convins de invulnerabilitatea principiilor logicii clasice, s­a oprit în preajma unei explicaţii dialectice a coexis­ tenţei şi complinirii contrariilor. Din această cauză, termenii opuşi nu se presupun cu necesitate unul pe celălalt, ci par mai curând a se exclude sau a se succede unul celuilalt. Într­o asemenea situaţie, cumpăna înclină către idealitate, universal şi imper­ sonal. În ciuda acestui fapt, explicabil prin nume­ roasele influenţe filozofice şi estetice de care a fost înrâurit, dar pe care le­a utilizat întotdeauna în mod creator, Maiorescu a izbutit, datorită cunoaş­ terii temeinice a capodoperelor artei universale, să intuiască, într­un chip sui generis, natura dinamică şi complexă a esenţei artei. Aici trebuie căutată contribuţia capitală a gândirii sale estetice, care justifică siguranţa şi echilibrul întregii lui activităţi critice, ca şi direcţia sănătoasă pe care a imprimat­ o literaturii şi esteticii noastre.

1

Titu Maiorescu, Critice II, Buc.,Ed. pentru Literatură, 1967, p. 281.

2 Ibidem, p.307.

3 Georg Lukacs, Estetica, vol. I, Buc.,Ed. Meridiane, 1972, pp. 550-56o.

4 Titu Maiorescu, Critice II, p. 278.

5 Ibidem, p.281.

6 Ibidem, 333.

7 Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, Buc.,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 104.

8 Titu Maiorescu, Critice II, p. 309.

9 Benedetto Croce, Estetica privită ca ştiinţă a expresiei şi lingvistică generală, Buc.,Ed. Univers, 1970, p. 82.

10 Titu Maiorescu, Critice II, p. 335.

11 Ibidem, 277.

12 Ibidem, p.330.

13 Ibidem, pp. 458-459.

Pag. 69

Gabriel DRAGNEA

spre ziua incertă?

Mâine va fi un azi permanent fără lacrimi în numele acelui cunoscut “prea târziu”.

Se va rescrie istoria exerciţiilor de respiraţie... ...acelaşi praf, aceeaşi rugină, aceeaşi căsuţă poştală uitată de expeditori.

Secundele trec... a fost doar un vis.

Ca într-un dans al iertării (a şasea coloană)

acelaşi praf, aceeaşi rugină...

La căsuţa poştală acelaşi praf, aceeaşi rugină...

După ani în care nu existam pentru nimeni, iar numele nu avea ecou pe nicio alee părăsită de gânduri, am aflat dintr­o broşură îndesată pe fugă, galbenă şi tocită de lacrimi: “timpul s­a rănit pierzându­şi aripile”.

Să plâng, să râd, Să îmi vând visele, să le sigilez În plicuri fără destinaţie?

Să uit că nu va mai fi mâine iar Azi îmi va cânta pe umeri nemurirea, pe acorduri de liră mută ?

Mâine va fi un azi perpetuu cu o rutină tot mai graţioasă pe ceasul deja cuprins de bucuria primită în plic.

Deja simt secundele gemând, tremurânde, în aşteptarea minutului ce nu se mai naşte.

Fluturii încep să îşi uite zborul.

Cui să arate dansul culorilor Într­o lume care nu mai cunoaşte graba, fuga pasului

Pag. 70

Hotărât şi neliniştit ca o ploaie de primăvară, am pedalat pe bicicleta copilăriei, ve e şi ruginită, obosită de drum şi de clipe în oraşul de taină şi dor: Ruga.

Mergeam încordat pe alei în zgomot de lacrimi trimise spre cer, ofrandă şi dorinţă.

Lumânări la ferestre mulţumeau nopţii, lângă colaci cu iz de smerenie şi spaţiu sacru.

Umbre ale privirilor deznădăjduite se ridicau deasupra bisericii în ise, ca într­un dans al iertării. Încolţit de tulburare, amorţit, încătuşat de teama necunoscutului împingeam bicicleta spre marginea oraşului, hrănit cu suspin şi rugăciune.

Doar eu sunt pe alei, printre clădiri căutând răspunsuri dincolo de zidurile condamnate la tăcere. Întorcându­mi privirea am început să tremur zâmbind. Plouă.

Lumânările s­au stins brusc sub semeţia coloanei a şasea.

E duminică şi clopotele bat.

M­am trezit devreme.

Lăcrimez cu optimism.

Sufletul îşi serbează renaşterea.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Traian VASILCĂU

Cîntarea cerului Vioarã scrisã cu lacrimi, Inima mea, Plinã de plînsetul stelelor Odatã Va rãbufni.

Atunce Dumnezeu se va trezi Și,­n braţele­i luînd­o, Va cînta. *** Frumuseţea mea de plopi visatã, Face cu nãdejdea lor negoţ De tristeţi.

Poezia, ca o mierlã fãrã soţ, În dimineţi, Singurea la geam, De prea mult cer pãtatã.

TotScrierea tãcerii Tu, poezie, Glonte sinucigaș, Care­mi sãruţi ca un laș pieptul Bolnav de muzica stelelor Neauzit de duioase, Tu, poezie, Unica mea amintire despre mine În viaţã, Care­mi duci ultimul cîntec În braţã Spre­un cimitir din cer Cu porţi frumoase.

O, numai tu, Rog, mai rãmîi și­atunci Cînd am sã fiu vecie muritoare, Sã scrii tãcerea­mi înflorind în lunci.

Cîntec senin Am început sã gîndesc lucrurile, Le­am oferit cadou cîte­un nume De pasãre Și­am început sã gîndesc în locul lor, Eu, Negînditul de nimeni Copac. Știu: încã nu e ora sã­mi fac loc În amintiri, Abia de­mi fac prin amãgiri o cale, Fii amintirea norului ce mai pot fi, zic lunii, Eu, Negînditul de nimeni Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Cuvînt.

Laudã morţii nopţii, laudã, laudã, Ciudat, miresmele crinilor mã sãrutã pe frunte Și plîng, Înzãpezit de esenţe, Dînd ciorilor numele voastre Senine, Eu, Negînditul de nimeni Pãmînt. *** Oare cum va fi moartea peste 1000 de ani?

Tot frumoasã ca viaţa va fi?

Oare cum va fi viaţa peste 1000 de ani?

Tot urîtã ca moartea va fi?

Oare cum va fi mama peste 1000 de ani?

Tot tãcutã ca iarba va fi?

Oare cum va fi iarba peste 1000 de ani?

Tot blajinã ca mama va fi? Și eternã ca ea și ziditã în stele Ca o Anã a inimii mele? *** Ca un vis lumineazã tãcerea, Dar tu, iarna, Ești mai frumoasã ca ea.

Ești cea mai frumoasã iarna.

Mi­ești durerea, Pe care­o cer ca nimeni sã mi­o dea.

Pag. 71

Mihai MERTICARU

Martoră, pe cer, ţi­i luna cea plină, Că te­a lăsat să­ngheţi de frig la poartă, Să stai, să meditezi profund la soartă, Să vezi cum nenorocul vă dezbină.

Nu te gândeşti să te dai bătut nicicum, Nici nu observi, cu tine, cum se poartă, Urci neobosit pe unicul tău drum Şi te vezi mergând cu ea la toartă, Pentru că, dintotdeauna şi acum, Femeia­i duhul operei de artă.

III Femeia­i duhul operei de artă, Soarele răsare din creştetul ei, Din o ii săi albaştri ţâşnesc scântei, La intrarea în rai, e des isă poartă.

FEMEIA I Fără ea, sonete nu s­ar mai scrie, Florile n­ar mai răsări în sere, Nici albinele n­ar mai face miere, Aştrii s­ar rătăci prin galaxie, Pământul n­ar mai avea emisfere, Seva n­ar mai urca în viţa de vie, Calea nu ne­ar mai fi în colilie, Soarele din cer s­ar vedea cum piere.

Femeia­i forţa de gravitaţie, Inspiratoarea operei de artă, Ce te înalţă­n starea de graţie, Te încântă, te bagă­n vibraţie, E toată un zâmbet iar când te ceartă; Dac­ai greşit, uită, dar nu te iartă.

Viaţa cu ea e o livadă cu tei, Chiar dacă din când în când te mai ceartă, Că­n dragoste supărarea se poartă Şi­apoi ambrozia­mpăcării o bei.

Pe unde calcă, răsar crizanteme, În văzduh, cântece de ciocârlie Şi­n capul tău, fantastice poeme.

Vremuri mai prospere­ai dori să vie, Dar, de sărăcie, tu nu te teme!

E superbă şi într­un sfert de ie.

IV E superbă şi într­un sfert de ie Zeiţa din spuma mării născută, Dragostea din inimi s­o ascută Şi s­o transforme într­o feerie.

Femeia, planetă necunoscută, Poate să­ţi facă viaţa şi pustie, Chiar de eşti stăpân pe­o împărăţie Şi n­ai pe sufletul tău nicio cută.

II

Dac­ai greşit, uită, dar nu te iartă, Asta este femeia cea divină, Pentru toate, numai tu eşti de vină, Că nu ştii să te orientezi pe hartă.

Pag. 72

Nu te umfla peste măsură în pene Şi nu te încrede prea mult în soartă, i­e scris să fii învinsul, nota bene!

Cu superbia­i prietenă la toartă, Şoaptele ei dulci sunt mai mult viclene; E improbantă ca o cvintă spartă.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Veronica MOCANU

la poartă spectacolul iubirii nu l­am dat încă l­am exersat din copilărie înăuntru să te pot vedea măcar o dată cu o ii unui străin când apa flămânzeşte ca restul lumii fără vedere spre grădină fac câţiva paşi urmele mele rămân pe cenuşa udă în ploaia măruntă şi rece,foarte rece sub fereastră o alee horoscopul zilei tace în is între coperţi rubinii văd aburii respiraţiei tale când ploaia loveşte în geam ( plouă mult atât de mult că pietrele se tocesc) te aud şi te văd altă întoarcere frigul aşezat pe ace de brad îşi toarce rostul în lume la fel albastrul crud dansul albastru şi crud al dragostei în faţa unui semn îmi cere să fac ordine în cifre luna ştie şi curge prin raze în noi îmi ridic şoaptele să scriu cu dor păgân numele tău în spatele apelor susură rodul izvoarelor ceaţa îmi aduce puţină alinare în beţia mea se întâmplă un alfa înspicat până departe uluitor de frumos în minte se des id ferestre spre vis câteva clipe aş fi privit în altă parte şi totul cel neînceput s­ar fi sfârşit în răşina scurgându­se din trun iul pinilor Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

şi­n muţenia păsărilor curg gândurile mele sfâşiind întunecate stânci şi lumina ţâşnind din mijlocul soarelui aşteptarea norii se sparg se sparg... intru în nişte zori după ipul nostru şi după restul vieţii noastre ca şi cum nimic nu s­ar fi s imbat pe lume şi taina lipită de suflet ar creşte odată cu lumina ţâşnind sfâşiată de dor în văl de mătase grădinile se împodobesc cu florile destinului pe dinăuntru încântarea şi teama curg ca seva unui copac din ordinea cifrelor noastre

năframa Veronicăi mă sfârşesc sub ghearele neputinţei de a inversa capetele firului şi oboseala dorinţelor tardive mă îngoapă sub munţi de tăcere şi adevăr pe Golgota mea năframa Veronicăi este un poem despre dorinţa de a trăi iubind

iar năframa ce plânge

Pag. 73

Adrian BOTEZ

şoapte ­ în piaţă: „ia uite­l! – de când nu l­am mai văzut... ­ ...oare ce mai scrie ăsta?” – decât: „ia­a­aaar ăsta, cu tâmpeniile lui...!”

COPACI - HOPLIŢII LUI LEONIDAS concurs de elocvenţă şi ameţitoare cutezanţă – al copacilor primăverii: fiecare ar vrea să iasă cât mai în faţă – din marginea pădurii – pentru a­şi etala rostul vieţii şi­al luptei: MUGURII – ca pe nişte răni eroice – sau ca pe nişte medalii – căpătate într­o îndelungă epopee – confruntare de poveste – cu rezistent răutăcioasa iarnă

PRIMĂVARĂ RATATĂ uguie hulubii – florile­s mirese încă­o primăvară scârţâie să nască răsturnată soartă zâna mea îmi ţese o ii­mi sunt de sticlă – sufletul de iască au ieşit codoşii să ne vândă­o sfântă ţin în mâna stângă zaruri de ciolane proştii şi nebunii nu văd calea frântă doar cuminţii lumii văicăresc în strane... primăvară­a pâclei şi­a răcelii­n vine o regie ve e şi­o plânsoare nouă: rău­nmugureşte sub cântări senine înger se smuceşte – dat cu dracu­n două ...e­o nedumerire şi încă­o durere tot ce în nădejde tu credeai putere!

SFAT PENTRU POETUL DE AZI publică­te – expune­te – arată­te cât mai puţin din ce în ce mai puţin – dacă vrei să contezi ca Poet – sau măcar ca...un ceva plutitor între deşert şi coşmar – răspândind duhori de corsar – sau – la anul nou ­ de onest coşar să se zică ­ mai curând – printre coate şi

Pag. 74

îi văd – îi aplaud – îi cinstesc: sunt unicul lor spectator – unicul lor confident de tranşee – într­o după­amiază cu adevărat homerică nu există reţineri – sfieli de budoar – false mode­ stii: doar bravură ­ cutezanţă nebună licăre ­ tot mai stră­ lucitoare de miracol: toţi copacii mă privesc cu hidalgice lacrimi de muguri – drept în o ii mei înmuguriţi de lacrimi ale sublimei visări lacrimi de nădejdi şi regale mândrii: sunt onorat să fiu fratele de seară cu lună – al hopliţilor lui Leonidas

NOU LEGĂMÂNT NECESAR năvălesc florile în cântecul meu năvălesc florile – prin ferestre şi pori dezinvolt ­ flori de măr cu coroane de nori a fi alb povestesc cât fi­va de greu oricât de mult m­au plecat înspre luturi necazuri şi lepre – revolte şi spini nu pot a uitare de viermii din fluturi nu pot a zăcere – când seceră vini Hristoase­al unirii – Hristoase­al iubirii nu pot să trădez lucrarea de îngeri nu vreau a Te face din nou ca să sângeri în inimă­mpiedic prigoana­amintirii ...seninul din ceruri îl em pe pământ: cu toate voi face un nou legământ!

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Mircea BOSTAN

cu trup ca un vârtej de apă curgătoare iubita mea cu părul zulufat s­a vestejit mirosul tău în pat revin­o din coclaurii iubirilor promise aprinde­te din nou în labirinturile sufletului meu barbaric stinse rostogoleşte­ti trupul tău ca un vârtej de apă curgătoare în braţele­mi ce­au devenit rotunde de ticul mângâierii căci nu mai clocoteşte sângele în ele de teama neiubirilor rebele iubita mea cu o ii de amantă întoarce­te înşelătoare ori după voia­ţi francă c­am devenit sărat ca marea moartă iubita mea cu o i de iarbă crudă iubita mea incandescentă au adormit şi pernele în pat şi scârţie din balamale noaptea la ceas de suferinţă necurmat iubita mea cu gura ce­ţi miroase a floare loveşte­ţi buzele cu gust de iparos în sărutare deşiră­te ca anotimpuri în necondiţionata mea întâmpinare iubita mea în arta răsucirii minţii vinovată aruncă­mă în mlaştina iubirii încă­o dată aruncă­mi cu potcoave purtătoare de noroc în faţă şi­ngroapă­mă la mal de viaţă nu mi te­nstrăina şi pune frâu ure ilor la şoapte nelegiuite şi necoapte iubita mea cu văzul răstignit şi cu întoarcerea cusută fir cu fir mai răvăşeşte­mă o dată în iubire şi parcelează­mă în necuprinse hectare cu delir iubita mea cu inima­ncâlcită mi­ai stafidit şi ultimul cior ine al îndoielilor pornite precum un mare artizan al ultimei speranţe regăsite şi­n sângele­mi zemos cu limfocite zăpăcite a năvălit făptura­ţi conturată Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

din tuşe şerpuite iubita mea cu bune şi cu rele mi­ai încrustat pe iris stele m­ai aruncat în râpa fericirii efemere iubita mea cu părul zulufat s­a vestejit mirosul tău în pat iubita mea de­nvolburata ta pasiune pentru clipă nu am fost iertat.

cu picioarele din gât cu picioarele din gât pe culmile misterului de piedestalul vremii înălţată toamna nudă şi­angulară replantată­ntre mesteceni într­un stil flamboaiant cu trupul miruit de ploaie răvăşită de ruşine despletită şi rujată de rugină devastată toamna fiartă resemnată bosumflată şi ciudată se frânge dureros în braţele capcană ale iernii sculptate­n ţurţurii ciclopi de gheaţă.

Pag. 75

Lucia OLARU NENATI

INTERVIU REALIZAT DE LILI BOBU CU NICOLAE DABIJA „POEZIA E UN GEST DE PROTEST CONTRA DEZORDINII LUMII”

Nicolae DABIJA

Lili BOBU: Stimate domnule Academician Nico­ lae Dabija, sunteţi o per­ sonalitate complexă a culturii româneşti, un apostol al enci­ clopedismului, creator al simbio­ zei între filozofie, istorie, literatură – scriitor apreciat, publicist, autor de poeme memorabile, de eseuri, de studii is­ torice, de manuale şco­ lare, de antologii de literatură veche românească (autori din se­ colele XIV – XVI, pe care i­ aţi descoperit în arhive stră­ ine), autorul unui roman fa­ bulos, despre care s­a afirmat că este cel mai citit din ultimele decenii; o efigie a poetului tribun, formator de conştiinţă naţională, Orfeu al destinului românesc oriunde s­ar afla în lumea atâtor sfâşieri şi destrămări, un port­drapel al Mişcării de Eliberare Naţională, ,,dovada vie că Basarabia n­a murit şi n­are când să moară” (Gri­ gore Vieru). Împlinind astfel o misiune de des­ ăvârşire în plenitudine a sinelui, a spiritului unui poet ales, credeţi că există o reţetă a împroprietă­ ririi cu fericire?

Nicolae DABIJA: Când am plecat la şcoli, părinţii mi­au destăinuit „reţeta fericirii”. Ei mi­au spus: „Dacă doreşti să fii fericit în viaţă – să fii bun şi har­ nic. ,,Bunii mei părinţi mi­au dat de înţeles atunci că oamenii răi şi leneşi nu sunt fericiţi, chiar dacă au de toate. De ce? Pentru că nu merită. Sunt fericit, de vreme ce – aşa cred – am scris cărţile pe care aş fi vrut să le citesc. Arhimandritul Serafim Dabija, în a cărui casă am locuit în tinereţe mai mulţi ani, mi­a făcut un îndemn care vine ca o completare la reţeta fericirii: „Să te bucuri de ceea ce faci!” Adică să faci ceea ce faci în aşa fel, încât să te bucure pe tine, dar şi pe ceilalţi. Când nu mai poţi să te bucuri de ceea ce faci tu, m­a mai sfătuit, învaţă să te bu­ curi de ceea ce fac alţii, caută şi vei găsi destule ar­ gumente ca să te poţi bucura de tot ce te înconjoară, cât binele (al tău şi al altora) încă mai funcţionează.

Pag. 76

Cred şi eu: atâta vreme cât binele este identificabil, nimic nu e pierdut şi vor exista mereu motive pen­ tru bucuria ta.

Lili BOBU: După absolvirea şcolii medii în anul 1966, aţi fost admis la Facultatea de Ziaristică a Universităţii din Chişinău, fiind exmatriculat în anul III pentru ,,activitate pro­românească”. Îm­ preună cu dumneavoastră au mai fost ,,pedepsiţi” şi alţi colegi, azi proeminente personalităţi ale vieţii politice şi culturale basarabene, care au fo­ losit rebeliunea tinereţii pentru cauza nobilă a identităţii limbii şi culturii noastre, a demnităţii naţionale. Ce rol au jucat în destinul dumnea­ voastră acele zguduiri sufleteşti, acele încercări care au avut şi menirea de a crea caractere?

Nicolae DABIJA: Afirmasem într­un interviu că eu m­am născut într­o bibliotecă. Atunci când am des­ chis ochii, i­am deschis pe nişte cărţi: cărţi pe sub paturi, cărţi pe sub masă, cărţi, cărţi, cărţi în toată casa bunicilor mei – Ioan şi Ana Dabija – unde am văzut lumina zilei. Ce se întâmplase? Unchiul meu, arhimandritul Serafim Dabija, stareţ al mănăstirii Zloţi, înainte de a fi arestat în 1947 şi condamnat la ani grei de Siberie „pentru că a construit o mănăs­ tire în scopuri antisovietice” (aşa scrie în sentinţă), a reuşit să salveze uriaşa bibliotecă mănăstirească.

Când am venit la universitatea din Chişinău, am adus cu mine nişte volume din acea bibliotecă: Iorga, Eminescu, Stere, Russo. În ele scria altceva decât ne spuneau profesorii la ore. Nu ştiam pe atunci, copil sosit de la ţară, că există securitate, nici eu, nici grupul de la ziaristică: ne certam cu profe­ sorii, lectorii se temeau de noi, decanul ne ruga să nu punem întrebări la seminare, ne îndemna chiar să nu frecventăm anumite obiecte (istorie, filozofie, ateism), la care se spuneau cele mai multe min­ ciuni. În anul trei, când patru studenţi – subsem­ natul, Aurelian Silvestru, Vasile Romanciuc şi Ion Vicol – au fost exmatriculaţi, toată grupa, caz unic în fosta URSS, a scris cerere să plece din universi­ tate. A fost un scandal enorm. Până la urmă, din cei 25 de colegi şi colege, 21 au rămas. Azi toţi sunt scriitori, ziariști, personalităţi binecunoscute în Ba­ sarabia. Dar acea lecţie a însemnat mult pentru fie­ care dintre noi: am învăţat cum să fim solidari, ca astfel să rezistăm împreună. Am fost restabilit peste un an la facultate, nu la Ziaristică însă, ci la Litere. Dar în acel an, cât am lipsit de la Chişinău, izolat în satul de baştină Codreni, lângă Căinarii lui Mateevici, am scris cartea mea de debut „Ochiul al treilea” şi am citit saci de cărţi, pe care părintele Se­ rafim Dabija mi­i trimitea de la Cernăuţi. Fără acel moment dramatic, biografia mea ar fi fost incom­ pletă, iar experienţa mea de condeier ar fi întârziat.

Până la urmă, am ajuns să cred că acea încercare a fost una norocoasă pentru destinul meu ulterior.

Cred de atunci că, dacă în viaţă eşti umilit pe ne­ drept, Dumnezeu numaidecât îţi va trimite o aripă, ca să te ajute să te ridici.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Lili BOBU: Termenii cu care sunt tratate debutu­ rile literare sunt de prudenţă exagerată sau entu­ ziasm excesiv, într­o ,,tensiune tainică între antinomii: spaima de a tăcea şi frica de a scrie” (Theodor Codreanu). Intrarea dumneavoastră în literatură în anul 1975, cu ,,Ochiul al treilea” (sin­ tagmă care a fost atribuită generaţiei ´70 al cărei lider recunoscut sunteţi) a reprezentat poarta prin care aţi pătruns dincolo de aparenţe, de tenebrele lumii, sub spectrul unui ,,narcisism cosmic”, o nouă viziune asupra realului, ,,adevărata răstur­ nare a clepsidrei lirice prin care se poate vedea nevăzutul şi auzi neauzitul” (Daniel Corbu)...

Nicolae DABIJA: Când cineva l­a rugat pe Brân­ cuşi să­i explice ce reprezintă o anumită lucrare, marele sculptor i­a răspuns: „O pasăre” . „N­o văd” , i­a replicat cel cu întrebarea. „Dar tu uită­te până o s­o vezi” , l­a îndemnat maestrul. Arta te în­ vaţă de multe ori să vezi ceea ce nu văd alţii sau ceea ce n­au văzut până atunci. „Ochiul al treilea” dezvăluie faptul că poezia e văz. Unul de cunoaş­ tere de sine, dar şi unul care ne ajută să vedem ceea ce nu putem vedea cu ceilalţi doi din frunte.

Lili BOBU: Intelectualul basarabean al patriei ,,pusă la perete”, înregimentat în slujba cetăţii asediate, reprimat la tăcere, într­o frăţie în sânul creaţiei, a avut o misiune a sa, diferenţiată de cea a celorlalţi intelectuali români. Ce apără acesta la marginile românităţii?

Nicolae DABIJA: Intelectualii din această parte de ţară de dincolo de ţară seamănă cu zidarii de cetăţi de la Nistru, care, în timp ce zideau cu o mână, cu o alta trebuiau să apere ceea ce au zidit. Şi plugarii de pe graniţă au arat sute de ani pământul cu o mână pe plug şi cu alta pe sabie. Şi călugării de la mănăstirile şi bisericile care se întind ca o salbă pe malurile Nistrului, de la intrarea lui în vechea Mol­ dovă până la marea cea mare, purtau sabia sub su­ tană. Intelectualii din această parte de lume au fost dintotdeauna grănicerii culturii române. Pentru ei limba română a fost la fel de importantă ca şi teri­ toriul ţării. Ei au încercat să recupereze teritorii (pierdute de alţii) cu ajutorul logosului, al limbii vorbite, al culturii, al cărţilor scrise şi de multe ori le­a reuşit.

tabil, datorez multe cărţilor. Generaţia noastră a fost una norocoasă: noi nu am avut internet, tele­ vizor. Noi am avut cărţi. Care ne­au crescut. Care ne­au ajutat să nu ne rătăcim prin istorie.

Lili BOBU: Într­o lume a nerăbdării timpului, agresată de conflicte, tabloidizare, consumism, paradoxuri virtuale, orizonturi ale ignoranţei şi semidoctismului, doar sentimentele nobile pe care ţi le zideşte lectura vor supravieţui. Se mai citeşte astăzi?

Nicolae DABIJA: Se citeşte mult. Deşi nu cred că a citi pe internet înseamnă a fi un bun cititor, iar a scrie doar pe internet înseamnă a fi scriitor. A fi bun cititor înseamnă a fi în primul rând cititor de cărţi bune.

Un tânăr îmi spune: – Nu­mi place Eminescu.

– Dar l­ai citit? îl întreb.

– Nu. – De ce nu l­ai citit?

– Pentru că nu­mi place.

Acesta e cercul vicios al ignoranţei: nu l­am citit pentru că nu­mi place şi nu­mi place pentru că nu l­am citit.

Lili BOBU: Şi atunci ce este scrisul? O taină, o cale, un exerciţiu, un supliciu, o răstignire, o ru­ găciune…?

Nicolae DABIJA: E un gest de protest contra de­ zordinii lumii, în primul rând. Dar şi taină, şi ru­ găciune… Poetul Nicu Stegaru, după ce revenise din detenţia sa siberiană, cum nu avea copii, ne în­ fiase într­un fel pe noi, o generaţie întreagă de poeţi tineri. Ne ruga să­i citim din însăilările noastre şi se bucura de fiecare dată de poemele bune, parcă le scrisese dânsul. „Am supravieţuit în GULAG, pentru că ştiusem multe versuri pe de rost”, ne­a mărturisit poetul. „Şi când le spuneam în română, cum temnicerii n­o înţelegeau, credeau că mă aflu în rugăciune şi nu mă atingeau cu pumnul sau cu patul armei.”

Lili BOBU: Pasiunea din copilărie pentru lectură a devenit vocaţie, destin, existenţă. Cui datoraţi devenirea dumneavoastră ca scriitor?

Lili BOBU: În lupta pentru făurirea de arhitecturi şi substanţă filozofică, pentru construirea esenţei, poezia este ,,culminaţia unui mers lăuntric” (Eugen Ionescu), ,,răzbunarea frumuseţii pe urâ­ ţenie” (Grigore Vieru), ,,o explozie ordonată în versuri” (Emil Brumaru), ,,proprie incineraţie” (Edgar Poe), o stare privilegiată de spirit. A doru­ lui? De graţie? De veghe?

Nicolae DABIJA: Aş crede întâi, în măsura în care scrisul meu este o reuşită, Celui de Sus. Apoi – pă­ rinţilor, bunicilor. Când mă născusem aveam deja un trecut. Trăisem prin părinţii şi bunicii mei câteva experienţe care nu puteau să nu mă afecteze într­ un anume fel. Ele şi­au regăsit parţial reflectare în felul meu de a fi, dar şi în scrisul meu. Şi, indiscu­

Nicolae DABIJA: Starea poeziei e una de dragoste.

Un poet inspirat ar urma să se afle în starea unui îndrăgostit refuzat. Or, pe un îndrăgostit nu­l va preocupa decât dragostea sa împărtăşită, nu şi poe­ zia. Scrisul din afara stării de dragoste e unul mort.

Nu poţi scrie impunându­ţi să scrii despre stări pe care nu le cunoşti. Trebuie să­ţi trăieşti sincer sen­

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 77

timentele şi atunci ele se vor regăsi în scrierile tale.

Scrisul, el este cel care îţi impune să scrii: scrii atunci când nu poţi să nu scrii.

Lili BOBU: Trăim într­o societate în derivă, de confuzie şi de decădere morală. După libertatea cuvântului urmează drama diminuării valorii acestuia. Cei care luptă cu arma ideilor şi a cuvin­ telor, încercând să salveze cultura – căci renunţa­ rea la cultură este sinucigaşă, pentru cine mai scriu astăzi?

Nicolae DABIJA: Un tânăr mi­a răspuns la această întrebare astfel: pentru nimeni. Şi nimeni nu­l ci­ teşte. Un altul mi­a zis: scriu pentru mine. Şi doar el se citeşte. Ceilalţi eventuali cititori nu cutează, din pudoare, să­i deschidă cartea atât de personală.

Scrii pentru cititorul de lângă tine, visând să scrii pentru biblioteca Lui Dumnezeu (profetul Enoh, unicul om care L­a văzut, adevereşte că Cel de Sus are o bibliotecă), sperând că într­o zi El îţi va răsfoi cartea şi va găsi vreo metaforă pe care s­o murmure în clipele Lui de singurătate. Acesta ar fi visul tainic al fiecărui ctitor de poem.

Lili BOBU: Şi atunci cine este creatorul operelor?

Cel care le aşterne pe hârtie sau mai degrabă el joacă rolul de unealtă divină?

Nicolae DABIJA: Există cărţi visate de autori. Cele mai multe. Dar, am câteodată convingerea, există şi autori visaţi de cărţi. În acele clipe, numite de unii inspiraţie, de alţii – prăpăd, scrii ca şi cum fără tine, parcă te­ai simţi visat de o carte încă nescrisă.

Crezi atunci că scrii cartea, când, de fapt, ea te scrie… Cum adeseori am sentimentul că ele, cuvin­ tele, mă dictează şi nu eu le dictez întru a le aşterne pe filă, aş vrea să cred că unele poeme sau texte s­ au scris singure, folosindu­se doar de mâna şi pixul meu. Eu sunt poetul cel născocit de poeme.

Lili BOBU: S­a afirmat că cel mai greu este să scrii simplu. Opera ta să fie nefisurată, nefragmentată, asemeni creaţiei unui croitor bun: să nu se vadă înnădirile!

Nicolae DABIJA: E mai uşor să complici decât să simplifici. E mult mai greu să vorbeşti pe înţelesul tuturor. Pentru asta trebuie să elimini cuvintele, frazele, întortochelile care ar îngrădi sau ar în­ greuna drumul tău către inima cititorului. Simpli­ tatea devine o necesitate, dacă vrei să fii auzit, dar, mai ales, înţeles.

Lili BOBU: „Poetizând universul prin beatifi­ care” (Adrian Dinu Rachieru), sperând că veţi putea îndrepta prin cuvânt trivialitatea din jur, opera dumneavoastră are paliere pe care te aş­ teaptă, te primeşte, oferind o vastă perspectivă asupra unor teme importante din literatura ro­ mână şi universală…

Pag. 78

Nicolae DABIJA: Subiectele literaturii, de la Homer încoace, sunt aceleaşi. Altele sunt doar abordările. Un scriitor nu inventează subiecte, ci modalităţi de a le trata.

Lili BOBU: La orizont, mereu, poezia… aşa cum aţi mărturisit: ,,precum un cer născocindu­şi pro­ pria stea, poezia”. Tot ce atingeţi se metamorfo­ zează în poezie. Profesiunea dumneavoastră de credinţă – poezia, melodia ei incifrată, marea ei elevaţie şi esenţialitate ce naşte un sentiment al liturghiei. Căci poezia este ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce­ai trăit. Suntem captivi în lumea materială, trăind un timp potrivnic poeziei. Folo­ sindu­vă de darul previziunii, ce credeţi că se va întâmpla cu poezia? Are ea viitor?

Nicolae DABIJA: Dar care timpuri nu i­au fost po­ trivnice poeziei? Ba mai mult, aş crede că atunci când poezia a fost urâtă cel mai mult, ea s­a mani­ festat din plin. Drept exemple ne­ar putea servi pe­ rioadele din istorie care au cunoscut poeţi împuşcaţi pentru metafore, lingvişti spânzuraţi de limbă, cititori puşi pe ruguri cu tot cu cărţile inter­ zise pe care le citiseră (Basarabia de după 1940).

Irina Covaci, soţia scriitorului Boris Covaci (cu bunic împuşcat la Ivdel şi bunică decedată în Sibe­ ria), pe când era mică, aflase în Taiga de la părinţi că cea mai mare sărbătoare a anului este Paştele şi­ atunci a întrebat­o pe bunica ei: – Când va fi Paştele?

– Mâine, i­a răspuns aceasta.

A doua zi, copila s­a sculat cu noaptea­n cap şi i­a spus fratelui ei mai mic: – Trezeşte­te, Vasile, că azi e mâine.

Citind cărţile de poeme care se editează în ară şi­ n Basarabia descoperi un lucru: că astăzi este mâi­ nele poeziei româneşti.

Lili BOBU: Aţi afirmat că ,,poezia este suprema trăire existenţială pătrunsă de adevăr”, totuşi, mulţi oameni pot trăi şi fără poezie… Însă ,,n­ar trebui să ne fie milă de poeţii care au rămas fără cititori, ci de cititorii care au rămas fără poeţi” (Odysseas Elytis)…

Nicolae DABIJA: Poţi trăi şi pe întuneric şi poţi fi chiar fericit, dar, de cum descoperi că există şi lu­ mina, nu poţi vieţui fără ea. Poezia îţi deschide alţi ochi – ochiul al treilea, de care vorbeam mai sus – care te ajută să descoperi tonurile lucrurilor, ce nu ţi se arată la pipăit. Tot în volumul de debut nu­ meam poemele „peisaje ale sufletului”. Versurile mele de suflet, vorbesc aici ca cititor de poeme, sunt cele trecute, mai înainte de a ajunge în cărţi, prin sufletul creatorului. Nu ştiu dacă am dreptate, dar nu recunosc decât un singur gen literar: poezia.

Toate celelalte genuri nu există decât în măsura în care îl conţin pe acesta.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Lili BOBU: Avem o patrie întreagă de cuvinte.

Există totuşi diferenţe între poezia care se scrie la Bucureşti, Iaşi, Cluj şi cea de la Chişinău?

Nicolae DABIJA: Un demnitar de la Bucureşti, ajuns la Chişinău, a rostit următoarea frază: „Salut Republica Moldova, soră a României!” Şi atunci l­ am întrebat: „Domnule ministru, spuneţi­mi cum poate fi cineva soră cu mama ei?! Noi nici fraţi nu suntem. Noi suntem fraţi cu ruşii, cu găgăuzii, cu ucrainenii. Cu românii, noi suntem aceiaşi.” Oame­ nii politici, de­o parte şi de alta a Prutului, se com­ plac în a fi miniştri, deputaţi etc., fiecare în judeţul lui. De aici şi atitudinea politizată faţă de literatura care se scrie în aceeaşi limbă în ară şi „peste gra­ niţă”.

Numai răuvoitorii neamului românesc pot afirma că dincolo şi dincoace de Prut se scriu două litera­ turi, în două limbi, cu două feluri de a înţelege şi a scrie poezia. La Kiev a apărut o antologie de poezie din Republica Moldova şi România, tradusă de Ste­ pan Kelari. Am rămas foarte mirat să citesc la cu­ prinsul culegerii că unii poeţi din Republica Moldova au fost traduşi din… „moldoveneşte”, iar alţii – Grigore Vieru şi subsemnatul – din limba ro­ mână. Când l­am întrebat cum şi de ce, traducăto­ rul – un bun cunoscător al limbii noastre de altfel – mi­a explicat că limba română are „nuanţe de limbă” pe care limba „moldovenească” nu le con­ ţine, „iar în poezia voastră aceste nuanţe sunt pre­ zente”. Iar deosebirea dintre limba vorbită şi scrisă la Chişinău şi cea vorbită şi scrisă la Bucureşti este aceeaşi dintre limba vorbită şi scrisă la Iaşi, Cluj sau Bucureşti. Ar îndrăzni cineva să afirme că scriitorii de la Iaşi sau Cluj fac parte dintr­o altă literatură decât cea română?!

Alte întrebări la care ar trebui să răspundă intelec­ tualii, în cazul în care ar fi de acord cu sugestiile politicienilor „separatişti”, ar fi: este România pre­ gătită să se dezică de Eminescu (în favoarea Basa­ rabiei)? Este Basarabia pregătită să se dezică de Grigore Vieru (în favoarea ţării din dreapta Prutu­ lui)?! Şi Eminescu, şi Vieru, şi ceilalţi condeieri care scriu în limba română aparţin indiscutabil culturii române, care este una şi indivizibilă.

Lili BOBU: În ,,Eseu” aţi mărturisit că poeţii ba­ sarabeni, cântând durerile neamului şi toate ,,do­ rurile interzise”, au scris ,,pe câmpul de luptă/cu propriul lor sânge”, poezia ajutându­i pe confraţi nu numai să­şi păstreze graiul ,,zugrăvind oftatul cu doine grele de vecie şi lacrimi­sărbători”, dar să şi supravieţuiască...

Nicolae DABIJA: Îmi povestise un moldovean din Transnistria. Când era copil, părinţii îi aşezau, pe el şi pe fraţii lui, în faţa unei icoane, ca să se roage de pâine, de note bune la şcoală, de pace. Şi icoana îi ajuta. Dar într­o zi, în localitatea lor, a intrat o bri­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

gadă de activişti numită „Bezbojniki” („Oameni fără de Dumnezeu”), care după 1940 a activat şi în Basarabia şi a adunat toate icoanele din sat, pe care le­a ars puse grămadă la o margine a localităţii.

Obişnuită să se adune în rugăciune, acea familie de credincioşi continua să îngenuncheze, dimineaţa şi seara, în faţa peretelui rămas gol şi să se roage îm­ preună la cuiul de care atârnase odinioară icoana. „Şi cuiul ne ajuta. În lipsa icoanei, ne rugam lui şi el ne trimitea ploaie, ne dădea pâine, ne ajuta să luăm note bune la şcoală şi – amâna, pe cât putea, ziua în care urma să înceapă războiul…”, mi­a măr­ turisit interlocutorul. Câteodată şi cuiul rămas de la icoana furată poate fi pentru un neam loc de în­ chinare şi altar de nădejde în vremuri vitrege.

Aceasta a fost poezia pentru noi.

Lili BOBU: Aţi salutat întotdeauna adevărata dă­ ruire, promovând în revista ,,Literatura şi Arta” (un vârf de lance a renaşterii basarabene, o cita­ delă a rezistenţei prin cultură), al cărei manager cultural sunteţi, personalităţi în formare. Ce sfa­ turi aţi da scriitorilor aspiranţi în nemiloasa de­ venire?

Nicolae DABIJA: Unicul sfat ar fi să nu asculte de niciun sfat. Să­şi urmeze îndemnurile inimii, care sunt cele mai importante. Or, în literatură şi în artă în general, drumurile bătătorite nu duc nicăieri, iar experienţele altora nu sunt bune decât pentru alţii.

Le­aş atrage atenţia doar la faptul că volumul de debut al unui scriitor trebuie să fie de referinţă. El urmează să impună o viziune nouă şi, odată cu ea, un nume. Celelalte cărţi vin, de regulă, ca o com­ pletare a acestuia.

Lili BOBU: Dedicat tuturor intelectualilor basa­ rabeni din toate timpurile, romanul de debut ,,Tema pentru acasă”, acest eveniment remarcabil în beletristica românească, despre care editorul Daniel Corbu a afirmat că este un roman de pre­ miul Nobel, confirmă talentul excepţional al au­ torului care s­a dovedit a fi un scriitor total şi un model uman. Este un adevărat roman­artă, repre­ zentativ pentru destinul unui neam, nevoit să su­ pravieţuiască cu demnitate supliciilor la care a fost supus, un imn înălţat libertăţii şi iubirii, scris cu sufletul ca o rană deschisă, o biblie a suferinţei basarabene. Pentru dumneavoastră trecerea de la poezie la proză a însemnat mult mai mult decât un exerciţiu de stil... ,,îmbinând formula narativă de tip ionic cu aceea dorică dominantă, prin care bate necontenit suflul poeziei” (Theodor Co­ dreanu). Poezia dumneavoastră are poveste, iar proza dumneavoastră are poezie. Mi­ar plăcea să încadrez romanul ,,Tema pentru acasă” ca fiind cel mai bun volum de poeme al dumneavoastră.

Nicolae DABIJA: Trecerea de la poezie la proză mi se arată ca o respiraţie încetinită, în sens de domo­ lită, după o cursă la distanţă: sângele îşi regăseşte

Pag. 79

cursul normal, ritmul competiţiei devine altul, muşchii se relaxează şi mintea mai degrabă con­ semnează decât imaginează, lucrurile se reaşază la locul lor şi ţie nu­ţi rămâne decât să le observi. În acelaşi timp, nu poţi scrie proză cu uneltele poeziei.

După ce am scris romanul „Tema pentru acasă”, l­ am scuturat bine de poezie. Poezia risca să împot­ molească acţiunea, să diminueze dinamismul ei, să­l distanţeze pe cititor de ceea ce voiam să­i co­ munic la modul direct.

Lili BOBU: Un poem, în întregul lui, este o meta­ foră mare, iar scrierea în proză, o arhitectură, un discurs care înaintează în linie dreaptă, îndrep­ tându­se către reflectare. Diferenţa dintre poezie şi proză ţine doar de modul de organizare a dis­ cursului?

Nicolae DABIJA: Proza este o modalitate de a te cunoaşte pe tine prin ceilalţi. Poezia – un mijloc de a­i cunoaşte pe alţii prin sine. Aşa cum îl poţi cu­ noaşte, deductiv, pe cineva prin lucrurile făcute de el, un poem sau o pagină de proză poate să­ţi spună câteodată totul despre autorul ei.

Lili BOBU: O ţară mică precum Republica Mol­ dova poate să aibă o literatură mare, fără a rămâne cu privirea resemnată peste zări...

Nicolae DABIJA: O ţară mică la întindere poate fi mare din punct de vedere cultural. Exemple ne­ar servi Grecia, Serbia, Armenia ş.a. Creatorii din Re­ publica Moldova n­ar trebui să aibă complexe. Pen­ tru ei, poarta de intrare în lume e literatura română, limba română, faptul că facem parte din acelaşi context românesc. Mai degrabă scriitorii din ară au complexe. Sute de autori mediocri, traduşi în alte limbi, sporesc anonimatul literaturii române. În acest sens, cineva mi­a vorbit de un român care, în SUA, fiind întrebat de unde e, a spus: – Din România.

Iar americanul nu prea ştia geografie şi s­a intere­ sat: – Dar unde e România?

Românul s­a gândit un pic şi i­a zis: – Lângă Republica Moldova, crezând că măcar de

Pag. 80

ţărişoara din stânga Prutului o fi auzit america­ nul. Dar sunt foarte convins că nume ca Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Ion Druţă, Spiridon Vangheli şi nu doar acestea ar putea face ca literatura ro­ mână în ansamblul ei să fie şi mai cunoscută în lume.

Lili BOBU: O duminică sfioasă de martie, la Chi­ şinău, ,,mirosind a pom cutreierat de muguri/şi­a frunză verde care se răscoală” (Adrian Pău­ nescu)... Aşteptând anotimpul plecat în refacere şi mugurii să irumpă în desfaceri şi desfătări, iar taina lumii să se­adune într­un fir de iarbă, v­aţi destăinuit cu o mare nobleţe şi simplitate (valori spirituale ce vă caracterizează). Ne­am preumblat pe linii de orizont şi frontiere împlinite, eludând pierderile, abandonând în stingere şi uitare du­ reri şi înfrângeri. Supravieţuitor în nelinişti, frun­ tea dumneavoastră încă visătoare spre cer... şi doar toaca bisericii din apropiere, cu sunetu­i im­ perturbabil ce­şi trage seva din rostirile liturgice, cutreiera văzduhul în acelaşi ritm ce tinde către perfecţiune. De unde începe perfecţiunea lumii?

Nicolae DABIJA: Perfecţiunea lumii începe de la fiecare dintre noi. Îmi îndemn cu scrisul meu citi­ torul: nu aştepta de la alţii să fie oneşti, toleranţi, demni, temerari, incoruptibili, altruişti, modeşti, înţelepţi, binevoitori. Fii tu aşa cum i­ai dori pe alţii să fie! Fii tu bun şi lumea toată va fi mai bună! Cum este şi scris: salvează­te pe tine însuţi şi mulţi în jurul tău se vor salva.

Lili BOBU: Un dialog cu dumneavoastră te înno­ bilează... subtilitate, eleganţă, ţinută intelectuală ireproşabilă, o bonomie rară, de o delicateţe exemplară. Explorând ,,peisaje ale sufletului”, un anumit gen de smerenie, o discretă seninătate ira­ diază din confesiunile unui spirit solar, ale unui romantic însingurat, poet al candorii pusă în rană, într­un grai de tonalitate moldavă domoală, din care ,,lăcrimează elegia”. Rechizitoriul stării de după: luxul de a fi tu însuţi, de a­ţi aparţine în în­ tregime. Dacă ar trebui să achităm cafeaua pe care am tălmăcit­o în cuvinte – nu întâmplător în apro­ pierea monumentului mentorului şi marelui prie­ ten, Grigore Vieru, unde cu evlavie şi recunoştinţă ne­am închinat, cu o jerbă de flori – cu câteva versuri, care ar fi acestea?

Nicolae DABIJA: Frazele stânjenite îmi înfloresc pe buze, Vie mi­i nădejdea ca focul sub spuze…

Bucuros este sufletul meu: ca o biserică în care a intrat Dumnezeu Post­scriptum Parafrazându­l pe Lucian Blaga, am evitat eroarea de a pune punct după ultimul vers al unei adevă­ rate poezii.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Daniel CORBU

FLORIN IARU SPECTACOLUL POSTMODERN DE LA FANTASTICUL BANALITĂŢII LA CEA MAI ÎNALTĂ FICŢIUNE n Florin Iaru, generaţia ‘80 are pe cel mai teribilist, mai ludic şi mai caragialian poet, dar şi pe cel mai revoltat împotriva vieţii politice, sociale şi morale, atitudine relevată în majoritatea poemelor prin substratul subversiv al poeziei sale. Vorbăria caragialiană născută dintr-un imens gol interior, ludicul, umorul absurd, comicul plasat deseori în grotesc, intertextualitatea şi patetismul făţiş, împins la vedere, sunt principalele trăsături ale acestui poet care a fost taxat şi trecut imediat de către critici în rândul antiliricilor.

Foarte puţini şi-au dat seama însă că toată această bravadă antilirică prezentă în cărţile sale (Cântece de trecut strada – 1981, La cea mai înaltă ficţiune – 1984 şi Înnebunesc şi-mi pare rău – 1991) înseamnă, de fapt, un alt mod de a fi sentimental şi un mod personal de a-şi ascunde terifianta singurătate. În contextul poeziei româneşti de la sfârşitul secolului douăzeci şi începutul secolului douăzeci şi unu, Florin Iaru ilustrează cel mai bine acel râsu-plânsu pe care au încercat să-l redea mai mulţi scriitori români.

Datorită forţei ludicului, a referinţelor livreşti bine implantate sau pulverizate în text, ironiei, histrionismului, poezia lui Florin Iaru, „băşcălioasă şi teribilă la suprafaţă” (N. Manolescu) ilustrează cel mai bine, alături de câteva texte ale lui Mircea Cărtărescu, lirica postmodernă. În acest sens, cel mai relevant text marca Florin Iaru este Adio. La Galaţi, un poem de o şocantă intertextualitate, pornind de la titlul de elegie paşoptistă şi până la intruziuni caragialeşti de atmosferă din „Căldură mare” şi scenele cu Mitică. Textul s-ar fi putut numi foarte bine „Percheziţia”, pentru că miezul ei epic este o percheziţie şi un interogatoriu într-o atmosferă de violenţă absurdă, de dictatură. Iată deschiderea poemului: „Căldură mare tropăită de trupe terestre/ Se răsuceau creioane leneşe în ascuţitori clemente/ Soarele arunca pisici de sudoare-n ferestre/ Zidurile abureau peste creiere lente// Aşteptam să se-ntâmple ceva Căldura scârţâită/ pompa gaz ilariant în butoiul tristeţii/ Rămâneau sălbaticii să tocească versiunea ascuţită/ Creşteau urechi şi rapoarte pe toţi pereţii”.

Discursul sincopat, cu întreruperi bruşte, replicile frânte, ascunzând o frică depersonalizatoare sunt realizate cu o artă care ascunde modalităţi stilistice de mare originalitate: „Sughiţul l-am astupat cu un pumn de pământ…/ La desert cuie cu floare de nu-mă-uita…/ O adevărată industrie grea în sinea mea – / o producţie netă pe creierul meu de ger – / un procent monstruos pe creierul meu gri-fer./ Sau crezi, iubito, că am vorbit şi

Î

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

acum în flancul stâng?/ Hai, vino-mi în braţe să te strâng!” Sau: „Pe aici toate iubirile se îngraşă şi fac copii/ nici o maşină aici nu tinde spre perfecţiune/ nici un sentiment aici nelegat cu sârmă/ nici un gând aici să perfecţioneze lin, cu înţelepciune./ Creierul se simţea în acele zile tot mai străin/ într-un singur cap”. Într-o lume în care sentimentele „sunt legate cu sârmă”, când iubita e construită din „şurube, cuie, lanţuri şi puţin minereu” (imagine urmuziană!), gura e „rujată cu tu… cu tub… cu turbare”, Florin Iaru găseşte soluţia satirei amare prin persiflarea optimismului social şi a verbiajului agasant care duce iremediabil şi irefutabil la „pupat toţi Piaţa Endependenţi”. Iată, zvelt, dinamic, poemul De-a waţi ascunselea: „Criza energiei a alungat bulevardul 1 Mai/ la periferie./ (N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri)/ Maşina 34, înhămată la şoferi singuratici,/ îşi câştigă existenţa./ În piaţa de flori a singurătăţii/ eu cânt o baladă/ la pianul mecanic/ femeii/ ce-a coborât în întunericul/ acestui de-a waţi ascunselea./ Ea se sufocă fragilă/ în dragostea mea/ lipsită de viitor./ - Dă-mi energia electrică - suspină ea -/ dă-mi voltajul, dă-mi amperajul,/ dă-mi parfumul electrizat/ din care m-am coborât până la tine.../ Maşina 34 nechează ducând-o-napoi./ Ea/ de la geam/ nu ştie vai dacă să mă regrete,/ nu ştie vai dacă să râdă când mă vede urcat/ pe epava pianului din piaţa de flori/ şi/ dându-mă peste cap la plecare./ „Îţi pare rău!” mă acuză un om albastru/ cu suflete de vânzare./ „Îţi pare rău?” mă întreabă o femeie ruinată/ din dragoste pentru asfaltul autostrăzii./ „Îţi pare rău!” conchid vidanjorii, sentimentalii,/ mânuind pompa, aspirând canalul,/ aruncând cu becuri uscate după cotoii îndrăgostiţi.../ „De ce să-mi pară rău”” ‘răspund căzând de pe pian/ „mai funcţionează/ şurubul/ pinionul/ şi piuliţa,/ mai bate/ roata maşinilor de cusut,/ se învârte cilindrul cu găuri,/ se aprinde motorul de la flacăra/ inimii mele -/ nu-mi pare rău”.

După cum se poate observa, la acest poem de Iaru despre brutalitatea cotidiană au contribuit şi Arghezi (titlu) şi Eminescu („N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri”). Să mai cităm un poem în care Bacovia are o contribuţie covârşitoare: „Gâfâim în maşina de vid./.../ Un gol istoric se întinde” („Hai ku fidelity”). E şi acesta un mod de a aduce opera clasicilor în actualitate.

Ludic, dinamitard, muzical, agresiv uneori, patetic, persuasiv, născut cu spectacolul intertextualist şi arta calamburului în sânge, aflat într-o totală complicitate cu lectorul, complicitate pe care o impune postmodernismul, Florin Iaru şi-a asumat poezia ca pe „această inutilă amărăciune”, devenind în timp un autor pe care nici manualele şcolare alternative nu-l mai pot ignora.

Pag. 81

Ion N.OPREA

Karl Marx – prietenul românilor: „Însemnări despre români” Moto: „Limba română era un fel de italiană orientală.

Băştinaşii din Moldovo­Valahia se numesc ei înşişi români; ve­ cinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.

Karl Marx

P

“În Însemnări despre români (Manuscrise inedite, publicate de Acad. prof.

A. Oţetea – când era director al Institutului de Istorie din Bucureşti al Academiei - şi prof. Stanislav Schwann), apărut la Editura Academiei Republicii Populare Române în anul 1964, - după îndelungi tratative, 1959-1964, cu Academia din Amsterdam - înregistrat cu B 85, începe cu uciderea lui Grigore Ghica de către turci şi-i trimite capul îmbălsămat la Constantinopol, unde e înfipt într-un cui în zidurile Seraiului (1777) pentru că a protestat împotriva cedării Bucovinei în favoarea Austriei.“ Pag. 82

rofesorul Virgil Giuşcă, director al Casei de cultură „G. Tutoveanu” de la Bârlad aproximativ 20 de ani, astăzi tânăr pensionar, mi­a adus aminte că în biblio­ teca mea stă pitită o carte: „Karl Marx Însemnări despre ro­ mâni”, expediindu­mi un email cu titlul „Istoria se repetă prin ea însăşi – întâi ca tragedie, a doua oară ca farsă”, care pune în valoare un text de Corneliu Florea, Wiinipeg­Ca­ nada, februarie 2002, pe baza cărţii primite de la dr. Ştefan Constantin din Vişeul de Sus. Doctorul Ştefan Constantin a făcut rost de Însemnă­ rile despre români în 1964 – când eu am procurat­o de la Li­ brăria din Huşi în timp ce domnia sa era medic în Maramureş şi în fiecare început de lună mergea la Secţia sa­ nitară la Vişeul de Sus pentru analiza muncii şi sarcini de vii­ tor… O carte Editată de Academia Republicii Populare Române. Era perioada, după ce la Moscova Hruşciov demas­ case cultul personalităţii lui Stalin, iar Gheorghe Gheorghiu­ Dej întorsese spatele ruşilor, cartea fiind un semn, de mulţi încă neînţeles atunci, că istoric începeam să ne desprindem de „fraţii noştri de la răsărit”, de „eliberatorii poporului român”. Era o completare a Declaraţiei C.C. al PMR din apri­ lie 1964 la ceea ce se întâmpla nu numai în lumea politică…

Tipărirea şi existenţa în librării a volumului – care se afla în Arhiva Marx­Engels a Institutului Internaţional de Is­ torie Socială din Amsterdam – prilejuia discipolilor lui Karl Marx să ofere românilor, prin dascălul marxismului, o lecţie despre adevărata istorie română care fusese grav ocultată în­ cepând cu august 1944 despre ocupatorii şi adevăraţii ex­ ploatatori ai Principatelor Române, care erau ruşii, începând de la ocuparea Crimeii în 1797 şi până la războiul din Cri­ meea 1856 şi nu numai…

Mort încă din 1883, Karl Marx, fiul unor evrei, el cu studii de drept, istorie şi filozofie (teza sa de doctorat a fost lucrată după filozofia greacă nu după cea rusească), ostil şi

iar critic la adresa religiilor, atitudine care i­au în is por­ ţile academice germane, dar şi suspendarea ziarului la care lucra, inclusiv obligarea de părăsire a Germaniei.

Expulzat din Franţa în 1845 din cauza ideilor sale, dar şi din Belgia în 1848, după publicarea Manifestului Co­ munist şi iar despre viaţa lui în Anglia, acum devenise in­ teresat despre trecutul, soarta şi viitorul românilor. „Limba română era un fel de italiană orientală. Băş­ tinaşii din Moldo­Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”. „A fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlu de promovare”.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

„Principatele Moldova Ĺ&#x;i ara Românească s­au vestejit la umbra protecĹŁiei ruseâ€?.

Cele de mai sus sunt doar câteva dintre cele mai tari aďŹ rmaĹŁii scrise de Karl Marx, părintele co­ munismului mondial, ĂŽn manuscrisele sale publicate cu mare diďŹ cultate ĂŽn România anului 1964 Ĺ&#x;i mai apoi ignorate, până Ĺ&#x;i astăzi, din motive nu numai politice. Cum s­ar ďŹ putut ca tocmai ideologul co­ munismului, căruia i se alăturase Lenin Ĺ&#x;i Stalin, for­ mând cercul celor patru – Marx, Engels, Lenin Ĺ&#x;i Stalin ­ aaĹŁi ĂŽnĹ&#x;iraĹŁi pe toĹŁi pereĹŁii unitÄƒĹŁilor publice să aibă păreri critice despre Rusia – căreia noi ĂŽi ad­ miteam că „lumina vine de la răsăritâ€? ­ , indiferent ĂŽn ce formă ar ďŹ fost ele prezentate? Nu era voie, partinic, nu­i aĹ&#x;a?, să se accepte public ca ĂŽnsuĹ&#x;i Karl Marx să emită asemenea teze. Ĺži totuĹ&#x;i‌ ĂŽnsemnările lui Marx reproduc patru ma­ nuscrise, din care două se referă la Moldova, Valahia Ĺ&#x;i Basarabia, poartă cota B 63 Ĺ&#x;i sunt intitulate „RuĹ&#x;ii ĂŽn Moldova Ĺ&#x;i ara Româneascăâ€?, iar manuscrisul B 91 nu are titlu.

Cartea lui Karl Marx – ĂŽnsemnările mele despre români – are ĂŽn ea Ĺ&#x;i ceea ce a scris Elias Reg­ nault ĂŽn Historie politique et sociale des Principau­ tes Danubiennes apărută ĂŽn 1855 la Paris dar Ĺ&#x;i spusele unei istorii, a aceluiaĹ&#x;i, despre Napoleon Ĺ&#x;i FranĹŁa, Anglia Ĺ&#x;i Irlanda, ­ cu material istoric ĂŽn­ cepând din 1848 Ĺ&#x;i despre Principatele Dunărene scrise de istorici români – precum Nicolae Bălcescu, Ion Heliade­Rădulescu, Ion Ghica Ĺ&#x;i Aurel Papiu Ila­ rian, volumul de peste 500 de pagini ďŹ ind Ĺ&#x;i la dis­ poziĹŁia românilor francoďŹ li.

După cum reiese din cele de mai sus, Elias Regnault a fost un susĹŁinător al făuririi statului uni­ tar român, un sigur prieten al poporului român – ca Ĺ&#x;i Karl Marx, după cum se vede din scris. ĂŽn ĂŽnsemnări despre români (Manuscrise inedite, publicate de Acad. prof. A. OĹŁetea – când era director al Institutului de Istorie din BucureĹ&#x;ti al Academiei ­ Ĺ&#x;i prof. Stanislav S wann), apărut la Editura Academiei Republicii Populare Române ĂŽn anul 1964, ­ după ĂŽndelungi tratative, 1959­1964, cu Academia din Amsterdam ­ ĂŽnregistrat cu B 85, ĂŽn­ cepe cu uciderea lui Grigore Ghica de către turci Ĺ&#x;i­ i trimite capul ĂŽmbălsămat la Constantinopol, unde e ĂŽnďŹ pt ĂŽntr­un cui ĂŽn zidurile Seraiului (1777) pentru că a protestat ĂŽmpotriva cedării Bucovinei ĂŽn favoa­ rea Austriei.

Se menĹŁionează Ĺ&#x;i că odată cu ocuparea Cri­ meii de către Ecaterina a ruĹ&#x;ilor ĂŽn 1787, vecinătatea cu Rusia devine pentru români alt pericol. Că după Pacea de la Sistov din 1781 ĂŽnsuĹ&#x;i Karl Marx no­ tează: „Abia au plecat austriecii din ara Româ­ nească Ĺ&#x;i ruĹ&#x;ii sub Suvorov au intrat. ara este dată pradă, focului Ĺ&#x;i jafului de către acestaâ€?

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Manuscrisul „RuĹ&#x;ii ĂŽn Moldova Ĺ&#x;i ara Ro­ mâneascăâ€? (B 63) ĂŽncepe cu ceea ce am scris, „Limba română e un fel de italiană orientală. BăĹ&#x;tinaĹ&#x;ii din Moldo­Valahia se numesc ei ĂŽnĹ&#x;iĹ&#x;i români; vecinii lor ĂŽi numesc vlahi sau valahiâ€?. Marx se referă la ro­ mâni ĂŽncepând cu anul 1393, el recunoscând că ba­ sarabenii de azi, deci din Republica Moldova, toĹŁi românii de peste Prut, se numesc ceea ce sunt: ro­ mâni! ĂŽn acelaĹ&#x;i manuscris, referindu­se la Româ­ nia de la 1812 Ĺ&#x;i tratatul de la BucureĹ&#x;ti, Marx scrie: „Rusia a obĹŁinut pentru ea ĂŽnsăĹ&#x;i cedarea a aproape 1/2 din Moldova, provincia Basarabia, dar Conven­ ĹŁia de la A erman (ĂŽn 1826) Ĺ&#x;i tratatul de la Adria­ nopol n­a oferit Rusiei nici un drept de suveranitate.

Art, 5 al tratatului de la Adrianopol: „Principatele Moldova Ĺ&#x;i ara Românească, plasându­se pe capi­ tulaĹŁie sub suzeranitatea ĂŽnaltei PorĹŁi­ Ĺ&#x;i Rusia ga­ rantând prosperitatea lor­ ĂŽĹ&#x;i vor păstra toate privilegiile Ĺ&#x;i imunitÄƒĹŁile‌â€?

Se reaminteĹ&#x;te că, după zece ani, când Rusia obĹŁine un hatiserif de la sultan, de amestecare direct ĂŽn treburile Principatelor, Ĺ&#x;i despre prietenia dintre Napoleon Ĺ&#x;i Alexandru al Rusiei, care, noroc, du­ rează doar circa 2 ani, Alexandru se grăbeĹ&#x;te Ĺ&#x;i­i cere iar anexarea principatelor, cerere acceptată.

Dacă războiul dintre FranĹŁa Ĺ&#x;i Rusia ar ďŹ izbucnit mai devreme, poate, Basarabia nu ar ďŹ fost cedată de către turci, scrie Karl Marx: “Turcia nu putea ceda ceea ce nu­i aparĹŁinea, pentru că Poarta oto­ mană n­a fost niciodată suverană asupra ĹŁÄƒrilor ro­ mâne. Ca să nu mai vorbim de Rusia care nu avea nici un drept să ia ce nu­i aparĹŁinea, dar o asemenea Rusie nu a existat niciodată Ĺ&#x;i nu va exista vreo­ dată!â€?

După victoria asupra lui Napleon, Alexan­ dru a avut cuvântul hotărâtor ĂŽn Congresul de la Viena, iar Karl Marx reĹŁine: „ruĹ&#x;ii s­au arătat aĹ&#x;a cum sunt – jaful Ĺ&#x;i ocupaĹŁia Basarabiei au spulberat toate iluziile Ĺ&#x;i ăranul care suferise cel mai mult de pe urma ocupaĹŁiei n­avea pentru muscal (moscovit) decât cuvinte de urÄƒâ€Śâ€?

Aceste provincii, menĹŁionează Karl Marx „s­au vestejit la umbra protecĹŁiei ruse‌â€?

Despre Tudor Vladimirescu are numai cuvinte de laudă: „Vladimirescu era patriot român: pentru el, Rusul Ĺ&#x;i fanarioĹŁii sunt duĹ&#x;mani. Tudor respinge alianĹŁa cu ruĹ&#x;iiâ€?.

Karl Marx scrie ĂŽn detaliu despre trădarea Ĺ&#x;i uciderea eroului care a fost Tudor Vladimirescu la 1821, ucidere pe care o consideră “asasinat mârĹ&#x;avâ€?.

Karl Marx scrie pe larg (manuscrisul B 91) Ĺ&#x;i despre ocuparea rusă din timpul războiului ruso­ turc din 1828­1829 când 150.000 de ruĹ&#x;i au găsit de cuviinĹŁÄƒ să ne invadeze, ca lăcustele: „Au avut loc

Pag. 83

excese groaznice. Contribuţii de tot felul în produse, furaje, vite, corvezi, hoţii, omoruri etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci care nu­şi cruţau nici bâta, nici vârful lăncii”. Peste 30.000 de români fură smulşi de la munca câmpului pen­ tru a servi ca animale de muncă. „Un jaf enorm, hoţii de ale ofiţerilor, barbaria soldatului rus etc(… )” a fost marele necaz al românilor. „Ocupaţia asta de jaf şi haos a durat până în 1935, încă 6 ani după terminarea războiului şi a Păcii de la Adrianopol, până ce turcii vor plăti 125 mil. despăgubiri de răz­ boi arului Nicolae, timp în care ruşii, ca învingă­ tori, au dispus cum au dorit de Principatele Române. S­a mers aşa de departe încât Orloff, în nu­ mele arului, propune sultanului să cumpere cele două Principate, preţul 31.000.000 fr”. Între 1829 şi 1834 Kiselef a fost guvernatorul principatelor române, el prin forţă şi dictat, prin în­

isoare sau moarte, a înlăturat pe toţi românii care protestau împotriva lui sau a Regulamentului Or­ ganic, introdus în 1831. Şi Marx exemplifică cum: Văcărescu a protestat împotriva puterilor nelimitate

ale lui Kiselef şi a fost dat pe mâna judecătorilor mi­ liari ruşi care l­au surghiunit din Bucureşti şi faptul că alţi patru boieri români care au protestat, toţi au murit din întâmplare în aceeaşi săptămână (p.

119)…

După 1837, în acelaşi manuscris, B 63, găsim: „a fi suspectat de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţii publice. Servilitatea faţă de interesele Rusiei era un titlu de promovare…” Înainte de plecare, Kiselef „a încredinţat toate posturile parte favoriţilor, parte altor levantini… şi ca ofiţeri ruşi sau creaturi ruseşti!”

Ocuparea rusă şi s imbările seamănă cu ceea ce s­a întâmplat în România în perioada 1944­1958, când Tribunalele poporului au lucrat ca pe timpul lui Kiselef, în acest sens este actualizat textul…:

Pag. 84

„Vremea trece, vremea vine/ Toate­s ve i şi nouă toate…” În 1829 “Curtea protectoare” cică vroia să ne scape de „semilună” care „ne ameninţa creştinis­ mul”, iar în 1944, ei, „fraţii noştri pravoslavnici” s­ au jertfit pentru noi prin „glorioasa armată roşie care ne­a eliberat de exploatatorii noştri şi de creşti­ nismul nostru, altă farsă a istoriei”. Dar, vorba lui Karl Marx: „întâi a trebuit să trăim tragedia istorică pentru ca abia apoi să ne dăm seama de farsa ei!”

Despre alegerea de Domn, conform Regula­ mentului Organic, dar voinţei ruseşti, manuscrisul lui Marx notează: „Alegerea are loc la 1 ianuarie 1843. Bibescu este ales ca un veritabil parvenit, el începe prin jaf şi agiotaj. Bibescu devenea din ce în ce mai slugarnic faţă de Rusia – care rus – Tranda­ virov vine în ara Românească sub pretextul de­a înfiinţa o mare exploatare minieră. Obţine conce­ siuni enorme… opinia publică şi…”

Adunarea protestează dar… toată istoria de­ vine asemănătoare cu ceea ce a fost în timpul lui Adrian Năstase, pentru că Bibescu, printr­un fel de… ordonanţă de urgenţă a timpului său ordonă prorogarea Adunării. Rusia îi vine în aju­ tor şi Bibescu, un ţigan înfumurat, devine stăpân absolut (p. 129 din manuscris), ca în 2002.

Marx ne re eamă şi reaminteşte care a fost ideea politică fundamentală a revo­ luţiei din 1848 în Bucureşti – o mişcare îm­ potriva protectoratului rus (p. 130): „Orice ofiţer sau slujbaş devotat Rusiei putea fi numit boier”. Şi sub sovietici, în perioada de după 1944, a fost la fel, numai că nu le zicea boieri.

Despre Principate în preajma revolu­ ţiei de la 1848, Marx, în scrierile sale, rela­ tează ceea ce nu spun astăzi , generaţiei actuale, istoricii şi mass­media, în măsura în care cunosc: Însemnările spun că la 1848 Rusia ţinea în Basarabia o armată de 30.000 de oameni, iar la 1 august 1848 când o puternică ar­ mată rusă a trecut Prutul, în marşul ei spre Bucu­ reşti, turcii au trimis o armată în frunte cu Suleiman Paşa, iar locuitorii ării Româneşti n­au adresat Ru­ siei nici o cerere de protecţie la intrarea trupelor tur­ ceşti. Oare de ce?, se pune întrebarea cu subînţeles. „Deşteptarea suna şi pentru românii ardeleni, care între timp s­au bucureştenizat, mai precis s­au fana­ rizat. Românii sunt opriţi să poarte haine şi pantalon de postav, cizme, pălărie mai scumpă de un florin şi cămaşă de pânză fină. Ei erau numiţi „plebea va­ gabondă” deşi formează 2/3 din populaţie, în timp ce ungurii, saşii, secuii, grecii, armenii, formează cealaltă treime”.

Principiul fundamental al legii maghiare Nobi­ litas Hungarica în Dieta din 1847 s­a manifestat cu Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

cel mai injurios dispreţ faţă de slavi şi de români, pentru a topi toate naţionalităţile în naţionalitatea maghiară.

Despre Kossuth , Marx spune că nu era ungur, ci slovac, fiul unui plugar sărac, dar care a ajuns mare magnat prin mamă, o bogătaşă. El a trimis la Viena, la Împărat, o delegaţie de 300 de magnaţi, îmbrăcaţi în tunica naţională, cu o Constituţie prin care cerea încorporarea Transilvaniei la Ungaria. Şi Împăratul le­a dat aprobarea! Şi aşa au început Adu­ nările de la Blaj ale românilor, iar Marx scrie admi­ rativ despre Iancu, Bărnuţiu, Laurean, Bariţiu.

Despre cei pentru care constituţia Dietei ungureşti din 1848 prevedea patru ani de în isoare dacă ar fi îndrăznit să vorbească „împotriva perfectei unităţi a naţiunii maghiare”.

Marx notându­şi toate evenimentele din Tran­ silvania anilor 1848­49, iar şi pe acela al necinstei ungureşti prin care „întâlnirea de pace este folo­ sită… ca o cursă – Iancu, Buteanu, Dobra sunt sur­ prinşi de către maiorul Hatvany, astfel că, primul a reuşit să scape, Dobra a fost masacrat pe loc, Bu­ teanu spânzurat a doua zi”. E vorba despre trăda­ rea românilor, ­ notează Marx la p. 158­159 concluzia la manuscrisul său despre revoluţia din Transilvania şi afirmă expres: „fără românii din Transilvania, comandaţi de Iancu, ruşii nu ar fi fost în stare să se măsoare cu Ben Kossuth care a respins cu dispreţ propunerile românilor, dar au fost bătuţi admirabil de Iancu”. Victoriei împotriva lui Ben, Austria i­a răspuns oferindu­i lui Iancu o decoraţie pe care Iancu a respins­o cu demnitate: „Io am lup­ tat pentru libertate, nu pentru o cruce, de astea avem destule!”

Profund zguduit, Împăratul l­a obligat să pă­ răsească Viena.

Marx nu uită să noteze şi altceva: Ruşii, vreo zece mii, nu pierd ocazia şi intervin şi ei în Transil­ vania în februarie 1849, unde jefuiesc vârtos şi co­ pios. La fel au intrat în Moldova şi ara Românească în 1848. Nu mai puteau să stea în stepele lor de grija românilor...

Volumul editat de Academia Română, cu ma­ nuscrisul lui Marx, are 60 de pagini numai despre români, lucrare despre care istoricul A. Oţetea crede că Marx ar fi adunat materialul documentar despre politica de expansiune şi cotropire a multor puteri, în special despre politica externă în Crimeea.

Expansiunea arismului, ca şi cea a comunis­ mului rus începând cu anul 1917, are în ea ceva şi din ceea ce se întâmplă cu Ucraina şi Crimeea con­ temporane, şi poate, nu numai cu ele…

Cele 12 „eliberări ruseşti” de la 1711 până în 1944 sunt dezastroase, dar constituie pentru prezent şi un avertisment pentru lumea întreagă.

prieten, totuşi, după cum am spus, al românilor şi Cartea lui care conservă prietenia? Şi ar trebui ca Bu­ cureştiul să le amintească celor care vorbesc despre” limba moldovenească”, românii dintre Prut şi Nis­ tru, şi de mai departe, că sunt tot români, cum a spus Karl Marx! Altfel, rămânem nişte decepţionaţi, precum acad. Florin Constantiniu care întrebat, „ce­ şi mai doreşte pentru viitor” a răspuns („Românii aşa cum sunt” de Ion N. Oprea, Editura Pim, Iaşi, 2011, p.19): „­ Să scap cât mai curând din această lume a hoţiei, ticăloşiei şi nevolniciei care este Ro­ mânia de astăzi”, iar poetul Adrian Păunescu să­şi scrie poezia “Adio, mamă patrie, adio!” pe care o re­ producem: Probabil, mâine­aici va fi pustiu Şi toţi în pribegie vom porni­o.

Drum bun, popor pierdut la un pariu, Adio, mamă patrie, adio! În loc să fim o ţară numai fraţi, Simţim, în noua epocă barbară, C­am fost în viaţa noastră blestemaţi S­ajungem iriaşi la noi în ţară.

Din tot ce facem, nu avem nimic, Ne macină străine interese, Făina noastră n­are spor nici pic, Nici pâinea în cuptor nu ne mai iese.

Trăim acelaşi tragic simţământ Sub politicieni şi sub contabili, Că noi, ca neam, avem destinul frânt Şi suntem de prisos şi nerentabili.

Umili, ne cerem scuze de la toţi, Că nu ne­au inuit destul în viaţă, Şi ne conduc nişte fanarioţi.

Ce pe cei mici trădarea îi învaţă.

Poet nebun, ce vorbe mai îndrugi, Când am ajuns în ţara noastră slugi Şi suntem cerşetori la noi acasă? Şi vii, şi morţi, amestecaţi, acum, Dispuşi să emigreze, se arată, Mormintele se pregătesc de drum, În România deromânizată.

Sus­puşii nu mai au nimica sfânt, Ca pe cravate, jurământu­şi s imbă, Nu mai avem nici fabrici, nici pământ, Vorbim şi limba noastră­n altă limbă Şi­acum, se aude clopotul final.

Vin vremuri de urgie şi de grindeni Şi este seara ultimului bal, Din zori, vom fi români de pretutindeni.

Probabil, mâine – aici va fi pustiu Şi toţi în pribegie, vom porni­o, Drum bun popor pierdut la un pariu, Adio, mamă patrie, adio!

Dar cine mai vorbeşte azi despre Karl Marx, Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 85

Camelia SURUIANU

Experienţa carcerală a savantului ALEXANDRU MIRONESCU

Î

“Cu toate că, în acele timpuri de răstrişte, o parte din intelectualitatea românească a fost trimisă în închisori, privarea de libertate le-a remodelat fiinţa, gândirea şi idealurile.

Reflecţiile lui Alexandru Mironescu despre valoarea libertăţii, descoperite în urma claustrării fizice, sunt concludente: „Libertatea e faptul cel mai misterios din câte îmi pot închipui. Libertatea are în ea şi ceva fără măsură, ceva care refuză condiţiile, de unde primejdia anarhiei incluse în ea. Pe plan duhovnicesc e legată de dragoste: libertatea dragostei! Altfel, libertatea devine un soi de simulacru, de sinucidere: faţa satanică a dragostei.“ Pag. 86

n anul 2001, la Editura Elion, a fost publicat volu­ mul memorialistic Floarea de foc, redactat în 1964, de Alexandru Mironescu. Cartea, păstrată vreme de treizeci şi şapte de ani în manuscris, de către fiica autoru­ lui, stabilită la Geneva, încă din anul 1980, cuprinde, pe lângă câteva prelegeri susţinute de către autor în cadrul asociaţiei culturale Rugul Aprins şi mărturisirea «omului» , care vreme de şase ani s­a aflat în iureşul închisorii Aiud. Floarea de foc este dedicată „soţiei, copiilor şi prietenilor mei, care au cu­ noscut cumplitele suferinţe ce au hrănit bucuria, de a fi scris mărturia aceasta.“ Scopul acestei scrieri este nu atât revelarea suferinţei, cât mai ales, prezentarea soluţiei existenţiale adoptată în acele clipe, pentru supravieţuirea în infern. De altfel, rarele epi­ soade în care face referire la experienţa carcerală sunt scurte, ca întindere, şi devin simple pretexte în cadrul prezentării reflecţiilor. Poate că, acea perioadă l­a marcat atât de mult încât, nu a dorit să rememoreze în scris ororile. De altfel, chiar afirmă la un moment dat că: „sunt lucruri care nu se pot ex­ plica în cuvinte obişnuite, omeneşti. Ele se trăiesc şi atâta tot.

Secrete personale de viaţă cu care pleci, fără să le poţi împărtăşi, dincolo, pe tărâmurile vieţii celeilalte…“ De aceea, discursul exegetului, de fiecare dată când evocă acea perioadă, alunecă subit pe panta meditaţiei.

Cu nădejdea că va veni vremea, când confesiunea sa va vedea lumina tiparului, Alexandru Mironescu îşi anunţă cititorii că, în capitolul destinat evocării perioadei de detenţie, nu are intenţia să facă literatură, deşi o preţuieşte „în cel mai înalt grad, ca pe una din cele mai valoroase îndeletniciri ale omului. (...) Eu mă spovedesc, frate!“1 Cu toate acestea, me­ morialistul va apela din plin la mijloacele literaturii pentru a­ şi exprima suferinţa, încercând o îmblânzire prin estetizare a infernului torţionar. „Spovedania“ ,începe cu depoziţia pe care a făcut­o în faţa anchetatorilor şi pe care procurorii, nu au luat­o în seamă. „N­am avut în viaţa mea niciun ecou: nici antisemit, nici na­ ţionalist, nici legionarist, nici fascist. Am fost ca şi imunizat.

Pentru mine, acestea erau nişte aberaţii, nişte crize, care nu se adăugau vectorului istoriei, unde lumea merge către o cuce­ rire şi o lărgire a libertăţii, fără de care Omul îşi pierde chipul, cultura, forţa şi formele universale de existenţă. Acesta este, cert, sensul istoriei, şi nici o stavilă nu­i poate sta în cale. Tot ce nu are acest sens determină o criză pe care oamenii nu o resimt ca atare, o resimt ca o boală. (...) N­am înţeles niciodată naţionalismul ca pe o agresivitate. (...) Singura formă de na­ ţionalism este afirmarea din sânul comunităţii a valorilor spi­ rituale incontestabile. Restul e gălăgie.“2 Procurorii nu au fost sensibili la această mărturisire, care seamănă, mai degrabă, cu un discurs filozofic despre valorile umaniste, decât cu o apărare punctuală în faţa unor acuzaţii.

Deschizând un arc peste timp, pentru început, să ur­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

mărim cum a decurs momentul arestării. În ziua de 13 iunie 1958, părintele Daniil Sandu Tudor venit în Bucureşti, ca să­şi viziteze prietenii, ca şi alte dăţi, a poposit la domiciliul profesorului Ale­ xandru Mironescu. La ora unu, douăzeci de per­ soane, militari şi civili, i­au pătruns în casă. Nu era prima vizită a securităţii la domiciliu. Cu câţiva ani în urmă, fusese ridicată sora soţiei sale, pe motiv că numele ei figurase pe o scrisoare venită de la o prietenă din străinătate. Şi atunci, vreme de câteva ore, toată casa i­a fost cercetată, „ca şi cum aş fi fost un vestit şi înfiorător criminal.“3 După o perchezi­ ţie amănunţită, vreme de câteva ore, în dimineaţa zilei de 14 iunie, au fost ridicaţi: Alexandru Miro­ nescu, fiul său Şerban şi Daniil Sandu Tudor.

Simţind că, de această dată, va trece prin experienţa carcerară: „am plecat, smulşi, ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile Lui.“4 Fraza este rele­ vantă pentru atributul divin, pe care statul ateu în­ cepuse să şi­l aroge: atotputernicia. În aceste circumstanţe, Alexandru Mironescu începe să simtă spaima de a vieţui într­o lume fără Dumne­ zeu, adică fără limite, în care Răul interpreta rolul principal.

Despre procedura, care se aplica în mo­ mentul arestării, Alexandru Mironescu mai auzise şi de la alţi membrii ai familiei, care experimenta­ seră, în decursul timpului, iureşul anchetelor. Este vorba de fratele său, cumnata şi cumnatul, care de­ altfel a şi murit la Jilava. Cu toate acestea, recu­ noaşte că, „realitatea e infinit mai bogată decât povestirea sau închipuirea. Viaţa închide în scrinul ei lucruri care nu pot fi povestite!“5 După ce, mai întâi, a fost dezbrăcat într­un mod barbar, „jupuit de atributele materiale de om“6, a fost „împins într­o cameră strâmtă şi întu­ necoasă, unde uşa a fost trântită cu un gest in­ uman. Zgomotul acela a răsunat în sufletul meu ca piatra răsturnată peste un mormânt. Fusesem în­ mormântat de viu.“7 Sentimentul nuanţat, este cel al deplinei singurătăţi în mijlocul infernului, ele­ ment care va reveni ca un laitmotiv, de­a lungul confesiunii. În celulă este întâmpinat de lumina unui bec, care răspândea în întreaga cameră „o lumină de sineală.“ „Muncitorul“, adică gardianul, sim­ ţind că noua sa victimă ar fi vrut să se destindă, pentru câteva momente, îl înştiinţează că, nu are voie să adoarmă. În primele secole, prin acest ter­ men („muncitorul“) era denumit cel care îi supu­ nea pe creştini la chinuri inimaginabile. (Dintre cele mai cunoscute casme amintim: aruncarea de viu în smoală, tăierea corpului cu ferăstrăul.) Ur­ Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

mărind să evidenţieze acest sens, constată, cu o oa­ rece surprindere, că „limbajul eclezial are ciudate şi tulburătoare taine.“ Pentru a se convinge că­i sunt respectate ordinele, prin „ochiul magic,“, adică vizorul celu­ lei, din două în două minute, „muncitorul“ îşi su­ praveghea victima. Cu toate acestea, o linişte îi cuprinsese fiinţa. Se gândea că Şerban (fiul său) şi părintele Daniil Sandu Tudor se aflau şi ei într­o celulă în apropiere. Dar, la scurt timp şi această mică bucurie se risipi. „Ca şi cum călăii şi­ar fi dat seama că ne simţim unii pe alţii, i­au dus în altă parte, şi astfel m­am trezit într­o izolare totală.“8 Singur, smuls din rădăcinile existenţei sale cotidiene, o serie de gânduri îi cuprinsese fiinţa. Înţelegea că, pentru un timp, soţia şi fiica vor ră­ mâne fără niciun sprijin moral şi financiar. Cerce­ tându­şi sufletul, vedea despărţirea ca fiind de scurtă durată. La gândul apropiatei revederi se îm­ bărbăta să reziste noii încercări. Cu toate acestea, preocuparea majoră o reprezenta Şerban, în vârstă de douãzeci şi trei de ani, care în definitiv nu era pregătit, sub nicio formă, să facă faţă întregii situa­ ţii. Încă din primele momente ale experienţei carcerare, este traumatizat de zgomotul zăvoarelor. Evocarea lor, atât de des întâlnită de­a lungul textului, denotă faptul că, vacarmul uşilor de fier devenise o adevărată obsesie. Iată de exem­ pul, un fragment edificator: „Trântituri de uşi, o tehnică specială de intimidare, de menţinere a unor spaime organice, care să pătrundă în sufletul omului, încordări istovitoare de fiecare minut. Ză­ voare şi uşi trântite, zgomote de infern, care îmi vor trece ani de zile prin inimă ca nişte cuţite. Şi nu poţi să strigi, nu poţi să te plângi, nimeni nu­ţi poate da un pic de ajutor. Suntem mai rău decât nişte naufragiaţi. O ştiu şi nu­mi fac nicio iluzie.

Mă tulbură însă agresivitatea, atmosfera de ură de o densitate, de o toxicitate pe care le resimt până în măduva oaselor. Mila lipseşte aici cu desăvâr­ şire. Dar sunt lucruri care nu se pot explica în cu­ vinte obişnuite, omeneşti. Ele se trăiesc şi atâta tot.

Secrete personale de viaţă cu care pleci, fără să le poţi împărtăşi, dincolo, pe tărâmurile vieţii celei­ lalte. (...) Morminte care se deschid şi care se închid în vacarmul zăvoarelor. Zăvoare şi şoapte, ceva care îţi dă senzaţia de suspiciune şi de punere la cale a unor lucrări care pot fi înspământătoare. Cu­ vinte, înadins proferate, de batjocură a celor sfinte, foarte greu de suportat, dar noi suntem aici pentru a îndura acest calvar!“9 În aceste mărturisiri se simte conştiinţa credinciosului care ştie că suferă pentru propria­i purificare.

După un timp, „inculpatul“, cu brutalitatea

Pag. 87

specifică Malmaisonului, (­ denumirea locului unde se desfăşurau anchetele) a fost introdus într­o ca­ meră, unde era aşteptat de doi tineri procurori.

Vreme de câteva ore, fu supus primului interoga­ toriu. Le povesti diverse fapte şi evenimente, la care a fost martor sau implicat direct. Într­o primă instanţă, anchetatori, „tineri blonzi, frumoşi, ples­ nind de tinereţe, de viaţă“, îi ascultă pledoaria, aşa numitul „inamicul lor numărul unu,“ privindu­l „cu o agresivitate fiorosă.“ În ciuda situaţiei ne­ obişnuite,„mă uit cu simpatie şi cu înţelegere la ei. În fond, ei sunt între ciocan şi nicovală. Li se înmâ­ nează o foaie de hârtie, cu obligaţia să obţină anu­ mite declaraţii, indiferent dacă sunt sau nu adevărate, cu riscul de a­şi pierde bucata de pâine dacă nu semnez.“1 În cele din urmă, anchetatorii, dorind a termina treaba cât mai repede cu putinţă, îi aduc la cunoştinţă învinuirile. Ceea ce îi cereau să recunoască, i se părea universitarului de­a drep­ tul o absurditate. Pentru că refuză să semneze de­ claraţiile, pentru a­l intimida, cei doi, mai întâi, îl bruschează verbal, apoi îi ameninţă familia, ca în cele din urmă, pentru a fi şi mai convingători, îi aplică o corecţie fizică.

După prima anchetă, învinuitul este mutat într­o altă celulă. Noua încăpere, deşi era mai mare, era locuită de câţiva deţinuţi, la rândul lor aflaţi în aceeaşi situaţie. Într­un colţ, Alexandru Mironescu ,observă un bărbat cu un comporta­ ment bizar. Convins fiind, că urma să fie otrăvit, îl rugă pe noul venit, cu multă insistenţă, să intervină pe lângă gardieni, să fie mutat într­o altă celulă. În pofida faptului că, făcea greva foamei, de câteva zile, „caralii“ (­denumire dată gardienilor întâlnită cu precădere în limbajul deţinuţilor), nu­ i onoraseră doleanţa. Alexandru Mironescu fu stu­ pefiat de imaginea „ochilor care mă implorau, ca un animal rănit, şi, fără să scoată un cuvânt, cu în­ treaga lui fiinţă parcă mi­ar spune: fă ceva pentru mine.“1 Un alt deţinut, aşezat „pe pat ca pe un ca­ tafalc,“ slab „ca un cadavru, bolborosea înconti­ nuu... «nu mă mai bateţi... nu mă mai chinuiţi în zadar... nu mă mai bateţi».“ Privindu­l, observă că din ochii lui „închişi curg mici şiroaie de lacrimi.“ În faţa acestei imagini dezolante, concluzionă: „Aici plâng şi morţii!“1 În ceea ce­i priveşte pe gardieni, reflectând la întreaga situaţie, oamenii aceştia sunt caracterizaţi, ca având „spirit drăcesc.“ Mai exact, chiar dacă „nu faci absolut nimic ca să­i deranjezi ei găsesc, inventează motive să­şi facă facăi, cu părere de rău, le observă multiplele „calităţi irosite în slujba unor cauze atât de strâmbe!“1 În pofida atâtor aspecte negative, Alexandru Mironescu reţinu imaginea unui gardian cu un comportament

Pag. 88

uman. În acea „strictă, supravegheată şi apăsătoare atmosferă,“ ducându­l într­o zi la anchetă, cu oche­ lari negri de tinichea la ochi, coborând o scară în formă de spirală, „în loc să se poarte cu mine de parcă aş fi un lepros sau cel mai mare duşman al lui, cum este aici obiceiul, îmi şopteşte: «Călcaţi cu grijă, să nu vă împiedicaţi. Eu vă sprijin, dar să nu cădeţi.»“1 În acel spaţiu al dezumanizării, „şoapta aceasta era atât de umană“, încât, plin de emoţie „din ochii mei (...) picură câteva lacrimi mari şi calde… Niciodată nu este totul pierdut!“1 Privind întreaga situaţie prin ochii savantului, în acest caz, închisoarea poate deveni mediu de spiritualizare adâncă, de creştere a acuităţii sufleteşti, care îl determină pe om să valorizeze maximal orice cali­ tate a celuilalt, în cazul de faţă, mila.

Emoţiile din timpul anchetelor, mâncarea deplorabilă, mizeria, alături de programul „conce­ put ca o tortură fiziologică“, toate acestea la un loc, în scurt timp, au dus la şubrezirea corpului,deţinutul constatând, chiar şi spre sur­ prinderea sa, că: „m­am topit.“ În pofida acestor tensiuni psihice, noua situaţie nu este resimţită „ca o slăbiciune, ci ca o purificare, ca o mare putere.“1 Învinuirile aduse, veritabile steriotipuri, se aplicau ad litteram mai multor inculpaţi. Doar ele­ mentele de fond, făceau diferenţa între un lot (­ grup de 12­ 20 de persoane acuzate de acelaş de­ lict) sau altul. Spre exemplificare, alegem aleatoriu un capăt de acuzare. Fragmentul luat spre analiză, dacă îl lecturăm astăzi, nu ne atrage în niciun fel atenţia, dar dacă ne gândim la aceea perioada, în acele vremuri de răstrişte, el reprezenta un delict grav. Întrebat dacă, a discutat în cadrul familiei şi cu prietenii apropiaţi evenimentele din Ungaria, desfăşurate în anul 1956, Alexandru Mironescu şi­ a recunoscut „vina“. Iată ce le­a declarat ancheta­ torilor : „Fireşte, uneori, când au avut loc evenimete politice deosebite, cum au fost bunăoară cele din Ungaria am vorbit şi noi despre acestea – de altfel ca absolut toată lumea dar şi ca nişte oameni care o viaţă întreagă au practicat co­ municarea şi controversa. Asta e cultura: discuţii şi controverse. Asta fac academiile, societăţile ştiinţifice, universităţile, cenaclurile literare, revis­ tele, jurnalele. Asta am făcut o viaţă întreagă, am discutat, am comentat, şi am interpretat.“1 ( ­ Precizăm că este vorba de revolta studenţilor, de la Budapesta, împotriva guvernului comunist, care în câteva zile s­a transformat într­o veritabilă revoluţie, înnăbuşită violent de către armată. În urma masacrului, 13.000 de persoane au fost rănite, au decedat: 2.500 de manifestanţi şi 700 de soldaţi; au fost deportaţi 16.000 de intelectuali şi Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

exilate alte 100.000 de persoane. În urma eveni­ mentelor, Guvernul de la Bucureşti temându­se de izbucnirea unei revolte similare şi la noi în ţară, a luat măsuri drastice, populaţia fiind atent supravegheată.)

Anchetele se desfăşurau aproape zilnic, discuţiile prelungindu­se ore în şir. Autoanalizând stările sale sufleteşti, observă că: „Tensiunea nervoasă a psihicului uman este extraordinară. Mă mir că omul e în stare s­o suporte! Atenţia, veghea sunt paroxiste. Îmi dau perfect de bine seama că orice cuvânt de prisos, sau nepotrivit, poate avea consecinţe nefaste, noi arestări, sau noi complicaţii pentru cei arestaţi împreună cu mine.“1 După interogatoriul din ziua respectivă, Alexandru Mironescu revenit în celulă, ducea „o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune.“ Pentru a nu­şi pierde liniştea interioară, chiar şi în timpul anchetei, rostea rugăciuni în gând. „Uneori, tânărul acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în gol, că s­a angajat pe un anumit drum şi într­un mod inexplicabil, a nimerit în altă direcţie, dar ast­ fel de situaţii rămân nelămurite. Ele se citesc numai pe feţele noastre.“1 În cele din urmă, anche­ tatorul, pentru a­i înţelege mecanismul gândirii, cu nişte „ochii care sticlesc de ură, ca ochii de lup şi de şacal,“ ajunge să asculte cu „viu interes“ prele­ gerea universitarului.

Pentru a se obişnui cu noul mediu, profe­ sorul nu găsi o altă soluţie „mai înţeleaptă“, decât să se gândească că, „am murit pentru lumea de care am fost despărţit, trebuie să mă dezlipesc, în inima mea şi în gândurile mele, de tot ce mă leagă de o viaţă normală. (...) Tot ce era lumesc în mine, trebuie eliminat. Văd bine, în asemenea condiţii, nu se poate trăi decât printr­o simplificare maximă.“2 Aceeaşi procedură, o întâlnim evocată şi în Memoriile mandarinului valah, a lui Petre Pan­ drea, un alt intelectual de seamă, avocat de presti­ giu, care vreme de zece ani, sub diferite guverne, s­a numărat şi el printre deţinuţii politici ai închi­ sorii Aiud.

Atmosfera era sufocată şi de alte aspecte, care aveau ca scop, erudarea psihicului uman. De exemplu: somnul deţinuţilor era strict reglementat.

Aceştia erau obligaţi să doarmă cu faţa spre inter­ iorul celulei şi cu mâinile deasupra păturii.

Evocarea sumbrei perioade, face ca discur­ sul auctorial să alunece adeseori subit pe panta meditaţiei. Şi în acest labirint al estetizării, momen­ tul duşului comun, devine preambul pentru valo­ rizarea în temniţă a trupului dezgolit: „În grabă, într­o tensiune, într­o alarmă ca şi cum ar veni Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

hunii peste noi, ca şi cum ar fi luat casa foc. Duşuri care nu funcţionează, ferestre sparte, o grabă, şi un adevărat haos. Atâtea trupuri goale, bărbăteşti, marchează o prezenţă, o forţă, o acumulare de energie explozivă. E ceva aspru de putere, în această nuditate, în aceşti muşchi dezveliţi, mobili, în această mulţime de picioare, de mâini, de de­ gete, de ochi, de linii ca nişte tendoane care afirmă în spaţiu realităţi statuare, bolnavi însufleţiţi. Aici nimic nu e mediocru sau vulgar, nimic nu e dezgustător, nimic nu e de idilă sau de reverie. E o prezenţă de putere, o afirmare a unei realităţi com­ plexe, incontestabile. Aici nu e un tablou sau un spectacol, e o natură a omului într­o esenţialitate a ei, manifestându­se cu vigoare în toţi porii. (…) În viaţa de afară simţim, bărbăţia e în suferinţă sau e o suferinţă sau e o funcţiune în declin, temă în anecdote sau de disperări. Acolo s­a născut freu­ dismul, ca un oracol al neputinţelor şi inchietudi­ nilor, ca un cititor în vise, în divagaţii şi obsesii descoperind, sub nume noi, vechi magii şi alchi­ mii. Aici îmi dau seama că fără dragoste pentru na­ tura noastră materială este cu neputinţă a organiza existenţa noastră morală. În puşcărie şi în mănăstire înţeleg că bărbăţia e sacră şi e o putere.“2 Fragmentul este memorabil, prin nuanţata pledoarie destinată trupului, într­un moment în care, corpul fizic era zdrobit fără milă. De aseme­ nea, reţinem şi modul în care scriitorul a evidenţiat, cu multă subtilitate artistică, valoarea acestuia în spaţiul carceral şi cel monahal, toposuri ale claustrării şi ale cenzurii. Mai ales că, doar în cele două ipostaze, funcţia fiziologică devine o forţă morală.

O problemă destul de anevoiosă era şi, convieţuirea pe un perimetru restrâns a unui număr mare de oameni. Situaţia aceasta, deveni „inimaginabil de complicată şi dificilă“ din cauza educaţiei, vârstelor şi a tabieturilor. La un moment dat, ca în legile fizicii mecanice, „materialul uman nu mai rezistă, crapă, plesneşte, sare în ţăndări.“ Surprinderea atmosferei, de­a dreptul ires­ pirabile, ne este prezentată şi ea la modul cel mai autentic cu putinţă: „Bale, muci, degete murdare, lucruri murdare, pături infecte, zdrenţe, totul e atât de infect încât chiar fără nici o imaginaţie ai senzaţia că te mişti într­un iezer de puroi şi de marmeladă de microbi, răscolite de prodigioase nebăgari de seamă, de inconştienţe, uneori de iresponsabilităţi, chiar de curioase rele­voinţe. Oa­ meni amestecaţi şi puşi să fiarbă împreună într­o oală de cele mai mici dimensiuni posibile.“2 În ase­ menea circumstanţe, ca atmosfera să nu devină un vacarm, singura soluţie valabilă rămâne aceea „să­ i iubeşti pe toţi ca Sfântul Damian, îngrijitorul

Pag. 89

leproşilor.“ Şi dacă miracolul iubirii se întâmplă, „în lumina aceasta a dragostei, unul e ca un copil al tău, altul ca un frate iubit, un altul ca un tată neajutorat. Nimic nu mai e greţos, respingător.“2 În cele din urmă, în pofida dezumanizării, la care era supus la modul concret, Alexandru Mironescu ajunge să se împace cu tenebrele momentului şi ca dovadă „în substanţa fiinţei sale simţi o pace, o răbdare, un echilibru, o putere.“2 Dintre toate „bucuriile“ vieţii, de­a lungul detenţiei, savantul a tânjit cel mai mult după muzică. În acest spaţiu sumbru al dezumanizării, a descoperit că muzica „e un aliment necesar, esenţial al fiinţei noastre.“ Când un coleg de celulă, fără să atragă atenţia gardienilor, fredona o partitură muzicală, profesorul simţea o înalţare sufletească, asemenea unui „susur, ca un zefir de melodie.“ Cu ajutorul înaltei vibraţii, în bieţii deţinuţi avea loc trezirea unor puteri care până atunci parcă „dormitaseră“. Acesta era singurul moment în care „nădejdea şi speranţa revărsau dulci şi salutare bucurii.“2 Alexandru Mironescu, aminteşte şi de caz­ nele la care erau supuşi deţinuţii „indisciplinaţi“.

Cel care era prins de gardiani că: se ruga, stătea în pat, recita o poezie, vorbea cu cineva, din altă celulă, prin sistemul morse; era considerat: „indis­ ciplinat“. Şi ca urmare suporta consecinţele. Pe­ depsele care se aplicau ,erau fie de natură corporală, (­ adică o bătăie zdravănă), fie condam­ natul era supus unui regim de exterminare.

Izolările la „Neagra“, camera în care deţinutul „in­ disciplinat“ era nevoit să trăiască, vreme de câteva zile, erau considerate a fi cele mai grele cazne. În această celulă, care semăna mai de grabă cu un coşciug, să­i spunem mai încăpător, un om nu putea să supravieţuiască mai mult de zece zile. De obicei ,corecţia aplicată nu depăşea şapte zile. Sco­ pul carcerei era de fapt prelungirea unui chin şi nu omorârea persoanei. În această cameră, în care nu puteau locui două persoane, pentru că locul era ex­ trem de strâmt, nu exista pat, saltea sau alte necesităţi. Condamnatul „la suferinţă“, sumar îmbrăcat, primea două zile la rând doar apă ( pe timpul iernii, când gerul era năpraznic, adeseori, pentru a nu îngheţa de frig, apa îi era încălzită) şi a treia zi, jumătate din raţia alimentară. În următoarele zile, regimul alimentar continua în acelaşi fel. De obicei, „Neagra“ se afla la beciul în­ chisorii, nefiind iluminată sau încălzită. Pentru a supravieţui, condamnatul trebuia să stea doar în picioare. Eventual să se mişte, atât cât îi permitea spaţiul. Cel mai important aspect era să nu se spri­ jine pe pereţii umezi ai încăperii şi să nu adoarmă.

Dacă aţipea, fie chiar câteva ore, pe cimentul ud şi

Pag. 90

rece al camerei, în scurt timp deceda.

Epuizarea fizică, la care era supus cel in­ criminat, întrecea cu mult limitele suportabile ale umanului. De obicei, cei care treceau prin acest cal­ var, fie îşi întăreau psihicul cu ajutorul unei rugăciuni interioare, fie după câteva zile decedau.

Au fost cazuri, destul de multe, în care în urma su­ pliciului, deţinuţii s­au îmbolnăvit de boli psihice, schizofrenia cuprinzându­i pe cei mai mulţi dintre ei. Din cauza faptului că, în celula aceasta, total izolată, nu pătrundea sub nicio formă lumina, deţinutul neştiind când este zi sau noapte, întreaga sa fiinţă era învăluită de nenumărate stări de deznădejde, gânduri sau fobii.

Petre Pandrea, în Memoriile mandarinului valah, povesteşte la un moment dat că, după câteva zile de carceră, a ajuns să nu­şi mai simtă trupul, având senzaţia de vid, de plutire a corpului. Pen­ tru a verifica dacă mai trăieşte sau dacă a murit, s­ a muşcat singur de deget. Simţind durerea, avocatul şi­a dat seama că, de fapt, avea halucinaţii.

Cei care au învins tenebrele acestei încercări, spaţiul torţionar a căpătat „virtuţile pus­ tiului pentru anahoret.“ Cu alte cuvinte, în pofida supliciului, „Neagra“, locul „tăcerii, al liniştii, al regăsirii interioare“ a primit nimbul christianic al desăvârşii.

Analogia dintre celulă, văzută în sensul de chilie, locul de nevoinţă al schimnicilor, o întâlnim risipită de­a lungul întregii confesiuni. „Aici nu e vântul care ca nişte limbi de foc flambează toată ordinea naturală, dar e zăvorârea aceasta care proclamă solemn deşertăciunea tuturor celor lumeşti.“2 În acel spaţiu al claustrării „obiceiurile devin simple şi aspre, dar mai subtile şi întrari­ pând virtuţile sufleteşti.“2 Profesorul, reflectând asupra câtorva as­ pecte existenţiale, ajunge la următoarea concluzie: dacă în viaţa unui om în libertate „accentul cade pe a trăi,“ pe dinamica expansivă a lucrurilor ma­ teriale, în închisoare – „cade pe a gândi, pe nevoia de a te ruga.“ Şi astfel, pentru a nu­ţi pierde echi­ librul psihic, accepţi „o luptă aprigă, înflăcărată cu tine însuţi, îmbrăţişată de tine însuţi, în azurul de safir la văzduhul interior. Lacrimile, sunt aici ca seva care urcă în muguri, iar pe dinlăuntrul tău, în cele din urmă, totul se leagă şi totul parcă înfloreşte.“2 Un element, pe care îl întâlnim în majori­ tatea jurnalelor memorialistice, este rolul pe care, poezia l­a jucat în păstrarea umanităţii. În ultimii doi ani şi jumătate de detenţie, Alexandru Miro­ nescu a avut marea bucurie, să asculte un număr impresionant de poezii. Făcu „o concentrată baie Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

de poezie“. „Toată lumea, aproape, ştia poezii – unii sute de poezii pe de rost.“ Pe marginea texte­ lor, aflate „la mare cinste“, se iscau discuţii literare. În felul acesta, analizele amănunţit realizate, au avut meritul de a­l conduce „într­un laborator intim al creaţiei poetice, cum nu se întâmplă la o simplă lectură, şi îţi dai seama pe viu, de tot trava­ liul poetului, de caratele fiecărui cuvânt, ale fiecărei expresii, de instinctul, de simţul acela ui­ mitor de a alege forţa cea mai mare de expresie, cea mai bogată de înţelesuri, în împlicaţii cu rezonanţe nesfârşite.“2 Poeziile erau comunicate „prin pereţi, prin conductele de la calorifer, bătute la morse.“ De cele mai multe ori, din cauza meto­ delor empirice de comunicare, textul original se deforma, restaurarea unui vers sau a unui poem, în acel cadru vetust, devenea pentru intelectuali „o adevărată încântare.“ În acel spaţiu al claustrării, Alexandru Mi­ ronescu, a regretat cel mai mult, faptul că, nu ştia pe de rost psalmi, rugăciuni, şi fragmente din Scriptură. Mare i­a fost uimirea, când a constatat că, mulţi dintre colegii săi de suferinţă, cunoşteau pe de rost Evanghelia după Ioan, Apocalipsa şi Psalti­ rea. Aceştia rosteau textele sacre „nu ca nişte ne­ buni, ca nişte maniaci, ci ca nişte purificaţi, simplificaţi la maximum după ani şi ani de teribilă detenţie!“3 Într­una din nopţi, a sesizat, cu surprin­ dere, un fapt cu totul inexplicabil. Un coleg de carceră, înaintat în vârstă, chiar şi în timpul som­ nului, recita psalmi în şoaptă, semn că omul atin­ sese desăvârşirea. „Sufletul lui era înnobilat cu psalmi, adică cu cea mai splendidă poezie şi frumuseţe născută din raporturile de dragoste şi suferinţă dintre om şi Dumnezeu. (…) Un astfel de om care şi­a însuşit, care a absorbit toată mireasma asta duhovnicească ridicată din inima celor care l­ au iubit pe Dumnezeu, cum noi ăştia iubim păcatul, nu mai are nevoie de nimic şi poate trăi, şi muri în linişte oriunde!“3 Cu toate că, în acele timpuri de răstrişte, o parte din intelectualitatea românească a fost trimisă în închisori, privarea de libertate le­a remo­ delat fiinţa, gândirea şi idealurile. Reflecţiile lui Alexandru Mironescu despre valoarea libertăţii, descoperite în urma claustrării fizice, sunt conclu­ dente: „Libertatea e faptul cel mai misterios din câte îmi pot închipui. Libertatea are în ea şi ceva fără măsură, ceva care refuză condiţiile, de unde primejdia anarhiei incluse în ea. Pe plan duhovni­ cesc e legată de dragoste: libertatea dragostei! Alt­ fel, libertatea devine un soi de simulacru, de sinucidere: faţa satanică a dragostei. Puşcăria, în chip paradoxal, este o înaltă şcoală a libertăţii.“3 Finalul jurnalului memorialistic, coincide Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

cu eliberarea survenită pe neaşteptate, în anul 1963. Într­una din zile, temnicerul i­a ordonat să­ şi facă bagajele. Ieşirea din închisoare coincide cu finalizarea unei iniţieri personale. Fără această experienţă, în ciuda pregătirii sale intelectuale şi a vieţii ordonate, nu ar fi reuşit să urce pe scara as­ censiunii spirituale. Eliberarea este echivalată cu o adevărată „sculare din morţi“, dându­i­se întreaga încărcătură mistică. Fragmentul, care evocă acest moment, este scurt şi percutant, de o simplitate biblică. „Iar în ziua aceea, venind spre casă, îmi zi­ ceam în sinea mea, dând slavă lui Dumnezeu pen­ tru toate câte am învăţat: «Şi mormintele s­au deschis, şi multe trupuri ... s­au sculat ... ieşind din morminte... au venit în cetate şi s­au arătat mul­ tora...»“3 După cum spuneam, scopul acestei scrieri este, nu atât revelarea experienţei carcerale, cât mai ales, prezentarea soluţiei existenţiale adoptate pen­ tru supravieţuirea în infern. În pofida subiectului, luat spre analiză Alexandru Mironescu, a conti­ nuat să­şi exerseze vocaţia de scriitor chiar şi atunci când rememorează propria sa durere, rea­ lizând, involuntar, distilarea suferinţei prin meca­ nismele literaturii. Viziunea este cea a unui credincios care încearcă să supravieţuiască persecuţiilor prin apelarea la modelul christic.

Imaginea închisorii, văzută din perspectiva spaţiului locativ spiritualizat, ne indică faptul că ,autorul s­a împăcat cu tenebrele de pe atunci, ale vieţii sale.

Precum toate cărţile sale, şi acest jurnal se cere citit pe îndelete, cu răgazul meditaţiei, pentru că musteşte de citate celebre, de afirmaţii substanţiale, într­o risipă fecundă, de erudiţie. Par­ curgând acest traseu memorialistic, cititorul reface chipul omului încercat şi nu al intelectualului, după cum ne­am obişnuit până acum.

3

Alexandru Mironescu, Floarea de foc, Editura Elion, Bucureşti, 2001, p. 178.

1 Ibidem., p. 124.

2 Ibidem., p. 159.

3 Idem., 4 Ibidem., p. 161.

5 Idem., 6 Idem., 7 Ibidem., p. 162.

8 Idem., 9 Ibidem., p. 171.

1 Ibidem., p. 177.

1 Ibidem., p.178.

1 Idem., 1 Ibidem., p. 179.

1 Idem., 1 Ibidem., p. 180.

1 Ibidem., p. 185.

1 Ibidem., p. 186.

Pag. 91

Diamanta LUPU

ÎNTOTDEAUNA SUNT AŞA DE SINCERĂ!

(Prima parte) Mo o: Pentru această ... foarte simplă poveste pe care­ncep s­ o depăn pe hârtie, nu aştept şi nici nu cer cuiva crezare.

(Edgar Allan Poe, „Pisica neagră”)

Am aflat de curând că modelul de poşetă la care visam zi şi noapte pe când urma să împlinesc douăzeci de ani, poartă un nume franţuzesc: mi­ naudiere. La vremea aceea, văzusem o singură dată o minaudiere, la o tânără profesoară de fran­ ceză, invitată ca şi mine, într­o seară caldă de sfâr­ şit de august 1985, la aniversarea unei prietene comune. Proaspăt revenită de la Paris, aceasta purta o mică poşetă cu în izătoare şi rame meta­ lice aurii şi feţele din goblen. Pe un fond albastru, de mătase, goblenul înfăţişa un băiat într­o atitu­ dine meditativă, pescuind pe malul unei ape. În pantaloni bufanţi până la genun i, bluză cu platcă şi pălărie canotier, micul pescar în picioarele goale dădea un aer elegant, capricios şi suav me­ lancolic poşetei, făcând­o să semene cu o bagatelă costisitoare. În ceea ce mă privea, poşeta îmi căzuse cu tronc din prima, iar gândul că nu aş mai putea trăi fără o minaudiere a început să mă inuie. Înţele­ geam că două obstacole majore mă despărţeau de a avea şi eu ceva asemănător ­ preţul şi locul de unde să fi obţinut o astfel de poşetă. Cu toate aces­ tea, intram aproape zilnic în orice magazin şi raion de maro inărie, dar şi la Consignaţia, în căutarea mult râvnitei poşete. Ştiam că eventualitatea de a găsi ceea ce vroiam era inexistentă, dar nu mă dă­ deam bătută. Aşa că înainte de a părăsi prăvălia, întrebam vânzătoarea dacă nu cumva are idee de unde să cumpăr o minaudiere. Inutil să mai des­ criu uimirea cu care mă privea aceasta, când auzea ce doresc. Astfel, mi­a trecut vara.

Venise toamna şi de la 1 octombrie reluasem cursurile la Universitate. Timpul îmi era limitat acum, iar dezamăgirea că toată căutarea mea de până atunci se dovedise în zadar, devenise puter­ nică. Poate de aceea, fără nici o logică, am pornit­ o într­o după­amiază, după ore, nu spre casă, ca întotdeauna, ci către labirintul de străduţe întorto­

eate, cu case ve i şi grandioase, din inima ora­ şului. Mergeam fără un scop precis, într­o linişte clară, de seară de început de octombrie, când totul în natură începe să aibă parfumul şi forma aminti­ rilor verii. În jur, nici ţipenie de om. De undeva, dintr­o curte, se simţea miros de frunze arse şi un fuior de fum se înălţa tremurând, către cer. Din loc în loc, şiragul caselor era neprevăzut întrerupt de

Pag. 92

câte un mic scuar sau de o biserică.

Am apucat­o pe o stradă pe care nu mai fuse­ sem până atunci. După câteva case tip, în faţa mea a apărut ceva aproape supranatural. La parterul unui imobil cu etaj şi cariatide, se afla o vitrină lu­ minată, în care, aşezate pe postamente îmbrăcate în catifea şi mătase, mă aşteptau să le admir, poşete pe care nu le­ai fi putut găsi nicăieri în oraş. În cu­ lori vii, îmbinate cu gust, având modele îndrăzneţe şi ornamente ce făceau deliciul oricărui privitor, acestea completau armonios obsesia mea pentru o minaudiere. Am înţeles imediat că ajunsesem la un magazin particular de poşete. Nu îmi păsa dacă poşetele pe care le priveam fuseseră confecţionate în România sau veniseră din străinătate. Erau reale şi exact aşa cum mi le în ipuisem eu. Iată de ce, nu mi s­a părut neobişnuit, un lucru surprinzător: că nu mai întâlnisem până atunci, nicăieri în oraş, un asemenea magazin. În acea seară, am rămas preţ de o jumătate de ceas în faţa vitrinei, studiind cu un interes plin de stimă, poşetele expuse. Am plecat apoi spre casă, cu sufletul plin de bucurie, cu o lumină scân­ teindu­mi în o i, ştiind acum că văzusem într­ adevăr, ceea ce iar şi în ipuirea mea cu anevoie putea crede că există. Era ca şi cum atinsesem ne­ mărgirea, aşa că am decis să pornesc în explorarea ei. De fiecare dată când timpul îmi îngăduia, tre­ ceam după ore, pe la magazin. Nu intram nicio­ dată şi niciodată nu zărisem măcar în treacăt, o vânzătoare sau un client înăuntru. Firmă, magazi­ nul nu avea, iar preţurile nu apăreau nicăieri. Nu încape îndoială că vitrina era permanent înnoită de cineva, căci poşetele erau mereu altele. Cu toate acestea, nu se întâmplase nicicând ca lângă mine să se mai oprească şi altcineva să le contemple.

Preocupată de învăţătură şi de poşete, nu am băgat de seamă cât de repede au trecut octombrie şi noiembrie. În decembrie, cele trei săptămâni de cursuri care mai rămăseseră aproape că au zburat şi iată vacanţa bătându­mi la uşă! În vacanţa de iarnă, am abandonat ruta către magazin. Tocmai de aceea, întâia zi de şcoală, 6 ia­ nuarie 1986, a fost sublim înviorată de un scop pre­ cis: aveam să trec după ore, seara, pe la magazin, să mă pun la punct cu noutăţile sosite. La ora şase, după finalul cursurilor, mi­am tras nerăbdătoare canadiana pe mine, mi­am pus pe cap burlanul de lână, foarte la modă la vremea aceea, şi am plecat fără nici cea mai mică teamă de frig sau de gheaţă, către magazinul de poşete. Nu aveam idee în acel moment, de surpriza ce mă aştepta acolo!

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Dorel SCHOR (Israel)

SIM UL UMORULUI

D

entistul Kleinergrois se trezi sâmbătă dimineaţa cu un sentiment de deplină satisfacţie. E adevărat că se culcase în ajun niţeluş mai târziu, dar apucase să doarmă neîntors. În plus, câştigase la remi, nu contează cât, dar îl făcuse praf de data asta pe ne­ suferitul ăla de Aron Plotchemaher.

Un tip încrezut, obişnuit să câştige întotdeauna... Şi nu­i ieşea din cap o anecdotă povestită nu mai ştia de cine, după ce făcuse trei palete la rând, ul­ tima dată cu jokerul întors. Ce mai anecdota! Cum naiba să nu fii bine dispus... O să i­o spună lui Menaşe neapărat. Menaşe e un tip cu simţul umorului..

Aşa că se spală în fugă pe ochi şi, cu gândul că o să bea o cafeluţă la Menaşe, urca un etaj şi bătu la uşa vecinului. Menaşe îi deschise, dar era evi­ dent că nu avea chef de musafiri. Avea un obraz bărbierit şi unul plin de spumă.. ­ Ascultă o poantă grozavă, începu deja să râdă Kleinergrois. Un israelian se duce la o casă deocheata la Roma şi îi spune madamei... ­ Ia loc o clipă, îl întrerupse Menaşe, să­mi ter­ min treaba în baie. ­ Hai că vin după tine, spuse Kleinergrois vesel. Vreau, îi zice madamei, o fată care să fie... ­ Scuză­mă, îl cenzura Menaşe, dar băiatul se spala pe dinţi şi nu aş vrea să... Poate vii mai târziu!

Kleinergrois se trezi pe palier, cam nedumerit.

Oamenii nu mai au simţul umorului, se gândi. Şi sună, maşinal, la uşa lui Boris Israelovici Glazpa­ pier. ­ Intră, intră, îl po i gazda cu jumătate de gură. Ce faci? ­ Am venit să­ţi povestesc o anecdotă, spuse vesel dentistul. Un israelian se duce la Roma şi intră la o casă de toleranţă... ­ La Roma nici nu sunt case din astea, opină gazda. M­am interesat. Au fost odată, înainte de Musolini, dar le­au desfiinţat. ­ Nu contează, se încăpăţâna Kleinergrois. E un banc.

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

­ Cum nu contează!? Rămase pe poziţie Boris Israelovici. Dacă le­au desfiinţat înseamnă că nu există. Nu­mi veni mie cu gogoşi...

Kleinergrois bătu în retragere, pretexta că se grăbeşte şi ieşi, convins că a greşit. Cui se apucă el să povestească o glumă? Unui fost activist sindical, lipsit de simţul umorului? Sună la Eliahu Iliescu.

Asta e un românaş de­al nostru, se gândi, un băiat care ştie ce­i o glumă, nu un cap pătrat care, dacă îl scoţi din ale lui, face stop cerebral. Îi deschise doamna Iliescu. Era în capot şi cu un prunc în braţe. De poale se ţinea zdravăn o mogâldeaţă de vreo patru ani. Dentistul nici nu apucă să deschidă gura, pentru că se trezi înconjurat de câţiva plozi care­i cereau ciocolată. ­ Ei, fire­ar să fie, spuse scuzându­se. Nu m­ am gândit la ciocolată, eu am venit numai să­i spun lui Eli un banc. ­ Eliiiii, strigă femeia. A venit vecinul să ne povestească ceva. Strânge rufele şi vino. Hai copii, staţi cuminţi şi nenea o să vă spună o poveste.

Kleinergrois, cu puţin efort reuşi într­o jumătate de oră să povestească „Capra cu trei iezi” şi să se vadă plecat. E clar, se gândi, viaţa e dură, nimănui nu­i mai arde de distracţii, oamenii şi­au pierdut simţul umorului. Intră trist în propriul lui apartment. ­ Pe unde umbli, domnule? Auzi o voce bine dispusă. Te aştept de peste o oră, nici măcar soţia matale nu ştia unde ai dispărut.

Simon Seinerovici şedea în fotoliu şi se delecta cu o cafea. ­ Ce eşti aşa de supărat? Hai să­ţi spun o anecdotă, să te înveselesc.

Dar lui Kleinergrois nu­i mai ardea de nici o glumă...

PLANETA POLITICĂ

S

­a întâmplat ca locul lui Simon Seinerovici într­un autobuz interurban să fie alături de un domn între două sau trei vârste, cu privirea ageră şi inteligentă. Lui Simon îi plac asemenea oameni pentru că de la ei poţi auzi o istorioară cu tâlc, o anecdotă reciclată sau chiar poţi afla ceva practic care să­ţi prindă bine mai târziu. Ca să nu mai pomenim de faptul că, în felul acesta, timpul trece mai uşor şi te pomeneşti la destinaţie mai repede.

Simon Seinerovici mi­a relatat despre domnul acela inteligent şi distins, subliniind faptul că din cauza lui şi cam de pe vremea cunoştinţei cu el, a început să se intereseze de viaţă activiştilor politici.

Pentru că respectivul era un activist profesionist şi

Pag. 93

l­a atras şi pe amicul meu într­o lume, pe care dân­ sul personal a numit­o „planeta politicăʺ. În primul rând, Simon care ştia că el, că alegător, e important numai o dată la patru ani şi e solicitat de toate partidele să le ofere preţiosul vot, a aflat că există o continuă activitate politică, ce­i drept mai discretă, dar susţinută. Şi, mai ales, a aflat că există, colaborează şi stabilesc contacte cele mai diferite concepţii şi ideologii. ­ Cum aşa? M­am mirat eu. Toate le­ai aflat dintr­o simplă călătorie? ­ Nooo... Când am ajuns la destinaţie, tipul m­ a invitat să­l însoţesc la o adunare şi m­am dus cu el, pentru că mi se făcuse foame. Am fost serviţi cu burecas şi cafea cu lapte... Înţelegi? Burecas plus cafea cu lapte. ­ Ce importanţă are? ­ Are! Nu ştii că trataţia reflectă fondurile, cul­ tura şi sănătatea cuiva? De exemplu, la un partid, nu­i spun numele, al doilea la care am participat la o şedinţă, s­au servit covrigei şi răcoritoare di­ etetice. E adevărat că majoritatea erau pensionari şi au apreciat mult grijă pentru glicemia poporului, dar de ce nu s­au gândit şi la dantură? Crezi că pe mine mă prind a doua oară? Ce, nu există alte ide­ aluri politice? ­ Te referi la... ­ Mă refer la o gamă largă de posibilităţi. Un anume partid îşi tratează simpatizanţii cu plăcinte umplute cu brânză sau cartofi, la alegere. Băutura: cafea sau ceai, la alegere. Care se poate îndulci cu zahăr sau zaharina la alegere. Totul la alegere... Ce ar putea să sugereze, dacă nu perfectă democraţie internă... ­ Deci, te­ai fixat la acest partid. ­ Daʹ de unde! Pot să admir o femeie cu piep­ tul mare, dar asta nu înseamnă că trebuie să mă şi însor cu ea. Eu am apreciat şi largul sortiment de fursecuri cu care te serveşte un partid absolut de­ osebit de ideologia precedentului. Fursecuri de o mare libertate de opinie şi nelimitate cantitativ. La care se adăuga o excelentă cafea filtru... ­ Domnule, în acest caz, cu cine votezi? Te alături partidului ʺcafea cu lapte şi burecasʺ sau conştiinţa te apropie de ʺplăcinţele cu brânzăʺ? Te pronunţi pentru ceaiul de plante sau opinezi pen­ tru fursecuri? Nu poţi să dansezi la prea multe nunţi! ­ De ce nu? Doar nu ne aflăm într­un an elec­ toral. Nu trebuie să votez, pot fi cinstit cu propria mea conştiinţa de clasă. ­ Şi după aia? ­ După aia să fim sănătoşi. La urma urmei, pot foarte bine să fiu corect cu toţi şi să nu votez cu ni­

Pag. 94

meni. Dar ce cred ei, că pe mine mă poate cumpăra cineva cu o plăcintă?

UN NUME DOMNESC În urmă cu vreo două generaţii, trăia într­un orăşel din Bucovina un croitor de sumane care se numea Wonzenkeisser. Omul trăia modest, avea o casă plină de copii şi era respectat ca orice alt evreu cinstit din Rădăuţi, Gura Humorului sau Siret, dacă nu cumva o fi fost din Câmpulung sau Vatra Dornei... Oricum, amănuntul acesta nu e prea im­ portant, câtă vreme subiectul scurtei noastre pove­ stiri e altul.

Domnul Wonzenkeisser era foarte mândru de numele lui cu sonorităţi habsburgice, povestea chiar despre un unchi, cu acelaşi nume, care lup­ tase pe frontul din Triest şi se acoperise de glorie şi lespede funerară, acolo. Pe undeva, mândria aceasta era justificată, pentru că alţi croitori se nu­ meau simplu Croitoru, Schneider sau Moişe. Nu­ mele cu rezonanţă nobilă erau rezervate numai unor oameni bogaţi, doctorului, avocatului, rabin­ ului... Nici măcar croitorul de lux din urbe sau preşedintele ales al comunităţii nu aveau nume aristocratice.

Nu odată, croitoraşul nostru îi mulţumise in gând acelui străbun anonim care, cine ştie în ce împrejurări, reuşise să achiziţioneze un nume care suna ca un titlu domnesc. Totul ar fi fost bine şi frumos, domnul Wonzenkeisser a emigrat cu fa­ milia in Israel, a lucrat până a ieşit la pensie şi toc­ mai când credea că şi­a luat de­o grijă, au început necazurile cu copiii. Generaţia tânără care se for­ mase in ţara nouă şi abia işi amintea de Bucovina natală, ţinea să­şi ebraizeze numele.

Fiul cel mare îşi alesese un nume de copac, fiica se măritase, alt fiu, după stagiul militar nu mai vroia nici el Wonzenkeisser.Tatăl venea cu ar­ gumente, cu blazonul familiei, cu unchiul din Tri­ est, cu ce o să zică originarii din orăşel, pe scurt, il conjura pe băiat ca măcar el să păstreze numele. Şi atunci fiul n­are ce face şi­i spune: „Nu am vrut să te necăjim, dumneata eşti un om cumsecade, dar ştii ce inseamnă Wonzenkeisser? Impăratul ploşniţelor! Asta înseamnă!”. Bătrânul a rămas înmărmurit, a verificat, s­a dovedit că aşa este şi, mai rău, toţi au ştiut treaba asta şi nu i­au spus.

Apoi, într­o dimineaţă la clubul pensionarilor, omul nostru a povestit, aşa într­o doară, că la insistenţele copiilor a optat pentru un nume ebraic, foarte domnesc. Din Biblie!

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Boris MEHR Aiureli de print

N

u se poate vorbi. Lucrurile stau diferit. Cu capul în jos. Ne răspândim gândurile, ca pe viruși. Nu a existat niciodată un singur gând. Totul pare mai complex B. Chestie de mă­ sură. Ta­ta­ta, până la DADA. Incontestabil este că s­a ucis. Orice se explică, numai iubirea mea pentru tine, nu. Sunt oameni care vor răspunsuri exacte. Ei bine, nu se poate. De aceea este un Dumnezeu. Mai este și premoniţia și muniţia, municipalitatea, muncile lui Hercule, neplătite. O picătură în ocean, o fi cianură? Scriitorul știe, nu spune. În plin deșert, în drumul spre Canaan, oa­ menii păreau uniţi. Căutări, destine, destinde , dragă, arcul, doare. Tangenţe, tangaje, Tanathos.

Azorel moare, dar nu se predă. Nu manipula fra­ zele, peștele oricum vine la musca artificială.

Permiteţi­mi să corectez câteva neadevăruri.

Doar o clipă. De fapt , nu știu ce să răspund. Să spună clownul, el este Cel Mare. ineam cartea lipită de piept, degetele în buzunar. Mă fur sin­ gur. Adam devine un personaj după ce plonjează pe Pământ.

Natura este desăvârșită, tu ești strâmb. Fii bi­ necuvântat din înalturi și de pe pământ. Amin.

Supravegheaţi scena cu o i bănuitori, mai știi? Să revenim, să ne revenim, reverenţă, maestre Gaga.

Rătăciţii nu au nevoie de călăuză, rătăcirea este un dar. Cine nu știe, să încerce. Acestea sunt cuvintele unui bărbat. Binele este de partea ininteligibilului. Înţelepciunea, cuminţenia, dreptatea, sfinţenia se aseamănă, de aceea fugim de ele. Integrismul etic este numai o iluzie pioasă. Vă sărut, doamnă, fru­ mos și pe faţă și pe dos, mă scuzaţi că sunt vulgar, dar mă trag din ve i barbari ce străbăteau stepele călare pe iepele albe precum laptele. Din copaci cad coaptele capete de regi și prinţi, ispitit sunt de dorinţi ca Sfântul Antonie din cea Macedonie. Si­ metrie – mister, act sexual. Sensurile trec, întrebă­ rile petrec la ban et, pere i, pere i.

Nu există erori pure. Pygmalion a creat o fe­ meie, a uitat să o îmbrace, să­i dea educaţie. În toată lumea există statui, statui de femei goale. Ce­ i cu obsesia asta? La ce folosește, întreabă cerșetorul. Intensitatea pasională a contemplării. În Univers, omul constituie rezerva de libertate.

Dar această libertate îl poate și distruge. Spre de­ osebire de orice altă fiinţă, de orice alt obiect, omul are de ales. Nimeni nu alege în locul său. Riscul este al nostru. Dumnezeu privește, el nu este nici educatorul, nici temnicerul nostru. Faust a ales, nimeni nu l­a obligat. A ales dragostea, bogăţia, a pierdut totul. O noapte­ntreagă soarele mi­a râs în vis. Asta nu este o alegere. Mai înţelegi ceva?

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Diavolul Criminalul a fost depus într­o cușcă de sticlă, ca să poată vedea și să fie văzut iar mâncând ori făcându­și ne­ voile. Era acuzat de uciderea a 1200 de bărbaţi, femei și copii. Folosise toate mijloacele­cuţit, topor, frânghie, otravă, glonţ, ș.a. Nu avea nicio remușcare, spunea că pri­ mise ordin de la Dia­ vol.„Dar dumneata nu poţi gândi fără a primi ordine ””, a fost întrebarea eie a acuzării. ”Nu”, a spus scurt inculpatul. „Deci noi ar trebui să­l judecăm pe Diavol”, „Pe el, pe el”, a strigat bu­ curos criminalul. „ Cum dovedești că ai discutat cu Diavolul?”. „ E aici, în sală, voi sunteţi Diavo­ lul”, fu răspunsul. Rumoare în sală. ”Liniște, altfel vă evacuez!”, a intervenit judecătorul, răsfoind jur­ nalul acestui individ ciudat. Pe fiecare pagină era descrisă în amănunt câte o crimă. Literele aveau înflorituri gotice. Omul purta o elari cu ramă ne­ agră, avea o i mici și pătrunzători,păr negru, părea cam de 60 de ani, dar putea fi mai tânăr. De­ odată se auzi un strigăt isteric – „ Îl vreau de bărbat pe acest om”, declara cu voce spartă o femeie cam zburlită și violent vopsită. „ După lege trebuie să­ l eliberaţi”. S­au auzit comentarii – „ Nu ţi­e teamă? Dar care lege spune să fie eliberat? ”. „Legea strămoșească”, bubui femeia cu voce de marinar. Pe ușă se strecură un pitic cu pălărie ne­ agră, și pantofi enormi pentru statura sa. „ Eu sunt Diavolul, mă scuzaţi”, șopti pri indelul. „Vino mai aproape”, ceru judecătorul.„ Ai acte?”.”„Am”.„ Ce vârstă ai, cu ce te ocupi?”.„ 8000 de ani, mă ocup cu orice, doriţi un bilet în iad?”, întrebă mieros saltimbancul. Cineva îl recu­ noscuse – era clovnul de la circul care tocmai po­ posise în oraș. Criminalul se holba la el și nu pricepea mare lucru. Apoi interveni – ” E un hoţ, minte, mi­a furat ieri ceasul de buzunar”. „ Nu ţi­ e rușine, păcătosule, nu am vorbit noi zilnic la te­ lefon? Nu ţi­am spus eu mereu ce să faci?”, se supără piticul. Sala era înmărmurită. Se auzea doar o picătură ce cădea de pe o ramură pe pervazul fe­ restrei. Judecătorul făcu infarct. Femeia îl luă pe condamnat sub o ii jandarmilor și­l duse acasă, unde făcu o nuntă ca în povești. De atunci,în oraș nu se mai auzi de nicio crimă. Asta este puterea dragostei.

Pag. 95

Emilian MARCU Maria­Elena Cuşnir, Dialog cu umbra mea, vol. III., 228 p. Conţine grupajul de poeme „ Tandreţe de îngeri” (29 poeme), Editura Opera Magna, Iaşi, 2013, Cuvânt de însoţire de Adrian Dinu Rachieru.

Aflat deja la voluml al treilea, acest jurnal “Dialog cu umbra mea” pe care îl publică poeta

Maria­Elena Cuşnir, la editura Opera Magna, se constituie într­o veritabilă analiză, socio­culturală, o analiză temeinică a tot şi toate cele care au atin­ gere cu sufletul ei. Volumul de faţă continua traseul impus de celelalte două volume, făcând o adevărată radiografie şi o analiză a stărilor de fapt a lucrurilor şi întâmplărilor cotidiene, a lumii şi a modului cum intelectualul percepe acest început de mileniu, un început mai mult decât foarte provocator. Nu arareori rădăcinile gândurilor au­ toarei se răsfrâng şi în mileniul trecut, şi e firesc să fie aşa, pentru că autoarea nu se poate sustrage noianului de amintiri care o invadează şi cu care, vrnd nevrînd face mereu comparaţii, dându­i posi­ bilitatea de a realiza subtile analize şi binevenite comparaţii prin şi peste timp.

Umbra, la care face mereu trimitere, este de fapt partenerul de dialog, acel alterego pe care şi­l ia drept martor în micile călătorii. “ Bucuria contemplării” aşa cum remarcă în Cuvântul însoţitor şi criticul şi istoricul literar, Adrian Dinu

Pag. 96

Rachieru este uneori adumbrită de constatările de­ spre viaţa socială, despre implicarea individului în trepidaţia umană, nu sunt întotdeauna pline de optimism, ba chiar dimpotrivă. Francheţea şi obiectivitatea relatărilor fac din acest jurnal “Dia­ log cu umbra mea” un adevărat rechizitoriu al societăţii, un monolog cu nuanţe triste, uneori chiar tragice, mai ales când se fac trimiterile spre atrocităţile la care a fost martoră în copilărie, atunci când a avut o copilărie fracturată de manifestările barbare ale unor indivizi dispuşi să facă “ordine socială” cu patul armei., atunci când “privirea rănită” a copilului este “copleşită uneori de sentimental inutilităţii” şi mai ales de imposi­ bilitatea de a reacţiona. Acribioasă, până la detaliu, Maria­Elena Cuşnir, conturează pe spaţii restrânse o lume care, dacă nu ar fi prinsă în astfel de crochi­ uri, ar risca să­şi pierdă conturul şi totodată exis­ tent. Peste ani, sunt convins, că acest jurnal ca şi altele, va deveni un adevărat barometru despre o societate mereu în alertă, mereu zbuciumată şi mai mereu nedreaptă cu individul. “Refuzând vorbele poleite, ziarista (recunoscându­se “înfrântă”) îşi descarcă sufletul, se livrează fără rest, spuneam. Ştie prea bine că “vorbele şi faptele sunt prelungiri ale su­ fletului”; că viaţa însăşi e o ciudată călătorie, că dragostea şi lumina te apără de toate încercările. Important rămâne, aşadar, să­ţi urmezi drumul (tău), fără poticneli” spune Adrian Dinu Rachieru în cuvântul său de însoţire a aces­ tui dialog în oglindă. “Vrem a crede că Jurnalul doamnei Maria­Elena Cuşnir nu se opreşte aici” mai spune el şi suntem şi noi siguri că acest dialog în oglindă îşi va continua viaţa prin alte vol­ ume.

De remarcat în acest al treilea volum este şi masivul grupaj de versuri inserate de poetă la finele acestei cărţi, un grupaj care atestă încă o data că şi jurnalul, de fapt, este o poemă amplă. Cele 29 de poeme extrem de sensibile, par o adevărată pre­ lungire a jurnalului, prin trăirile speciale, prin sen­ sibilitatea care le cuprinde : “ Răsfrângeri de zbor./ Zbatere timpurie a bătăilor inimii/ Câtă lumină picură din trunchiul/ amorţit/ Al cireşului./ Câte un strop auriu din bătăile inimii/ Temător şi cât de nesigur/ Înfloreşte lângă firul de iarbă.”… Sunt acestea câteva versuri din poemul “Curând vor în­ flori cireşii”. Deşi crede că “ De atâte ori mai grele­ s cuvintele/ decât iarba crescând” şi că doar în “ citadela blândă a copilăriei” te poţi regăsi cu în­ treaga candoare şi cum că “ vorbele de leac sunt Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

desprinse din lacrimi” totuşi, constatăm că “materia primă” a po­ etei, dar şi a prozatoarei, Maria­Elena Cuşnir rămân cuvintele cele “bine în­ tocmite” şi adevărate mesagere ale candorii. “Dia­ log cu umbra mea” este o carte sinceră, curată şi încărcată de nostalgii şi învăţăminte.

Ana­Maria Cornilă­Norocea, Identităţi critice, Editura “ Salonul literar”, 2013, 184 p.

Reperecritice semnate de: Adrian Botez, Laurian Stănchescu, Dumitru Augustin Doman şi Mircea Dinutz.

Identităţile critice pe care Ana­Maria Cornilă­Norocea le destăinuie cititorului, tot mai avid de a cunoaşte şi de a înţelege cărţile şi autorii lor se constituie din trei capitole importante: Identităţi argheziene, Identităţi mixte şi Identităţi vrâncene. Fiecare dintre aceste capitole îşi propune să urmărească, mai întâi, relaţia scriitor text. “ Ast­ fel, opera şi creatorul ei se află sub semnul transis­ toric şi transindividual al unei ientităţi de tip palimpsest ce invită la o continuă rescriere şi recitire” justifică, pe drept cuvânt, cu suficiente ar­ gumente, demersul său critic autoarea. După o analiză temeinică asupra poeziei lui Tudor Arghezi, apelând la suficiente trimiteri spre cărţi şi autori foarte importanţi, Ana­Maria Cornilă­ Norocea face trecerea spre literatura scrisă de scri­ itorii vrânceni, prin acele identităţi ale sale în care include câteva nume de referinţă din această zonă, cum ar fi: Gheorghe Andrei Neagu, Culiţă Ion Uşurelu, Mircea Dinutz etc. Comentând volumul “Lacrima iubirii” a lui G. A. Neagu, autoarea spune în “Exerciţii de hermeneutică a Erosului ca ficţiune lirică: Repere ale discursului îndrăgostit… ” spune: “ Pentru îndrăgostitul rafinat, experienţa erotica înglobează gestul reflexiv, meditaţia asupra realităţii iubirii, realităţii polimorfe, ce sunt uneori Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

profund subiectivizate – asimilându­se unor adevăruri recognoscibile, acceptate, confirmate cu o atitudine empatică…”. Despre proza lui Culiţă Ion Uşurelu comentariul critic este astfel: “Culiţă Ion Uşurelu se afirmă prin demersurile sale scrip­ turale (este vorba despre romanul “Jurnalul unui singuratic”), ca un atent observator al fiziologiei sufletului omenesc, societăţii şi fenomenului lit­ erar, caligraful dovedindu­se deopotrivă racordat la real şi ideal”. “Coordonatele intelectualului au­ tentic: philia şi erudiţia” se ocupă despre activi­ tatea de critic şi istoric literar ale lui Mircea Dinutz, cel care i­a vorbit autoarei despre geografie literară şi, mai ales, despre complexul provincial, impus de la centru/centrele culturale mari, recunoscute. Despre Metadiscursul criticului Mircea Dinutz, despre fenomenul receptării pe care îl impune acest critic literar când este vorba de scriitorii pe care îi are în atenţie, şi în cazul de faţă despre Ion Dumitru Den­ ciu, despre monografism sau discurs biographic vorbeşte cu mult patos autoarea, încercând să evidenţieze atât demersul critic cât şi importanţa autorului la care se face referire. Un alt autor din perimetrul acestei geografii literare la care face referire este şi George Cornilă, autorul romanului: Miezul nopţii în Cartierul Felinarelor Stinse” căruia îi consacră articolul “Odiseea contemporană a omului transfrontalier sau hedonismul amar al existenţei”. Credem că folosirea, în exces a unor termini destul de greoi, aproape căutaţi, este în detrimental unei bune receptări a mesajului pro­ pus de autoare şi această situaţie nu face altceva decât să îndepărteze cititorul de la lectură. Sunt convins că într­o viitoare carte de critică litarară pe care o va publica se va simţi o anume limpezire a termenilor, o anume a îmbierii citirorului şi spre lectura articolelor critice dar şi spre trimiterea, cu interes, la operele comentate.

Petru Frăsilă, Galeria cu oglinzi, Portrete pentru fiul meu, Editiura Timpul, Iaşi, 2013, 116 p.

Prefaţă, „Rame afective pentru nişte călători pe veşnic drum”, Constantin Dram, postfaţă: „ Amintiri de din­ colo de copilărie”, Adi Cristi şi „Despre viaţă pur şi simplu” de Ioan Holban. Pe coperta a patra o „sec­ venţă” de Cassian Maria Spiridon.

Asemenea înintaşului nostru întru ale lite­ raturii, Neacşu din Câmpulung, Petru Frăsilă pro­ pune fiului său, într­ o „Galerie cu oglinzi”, o sumă de portrete­ poveţe, care cuprind în aceste rame fapte de viaţă, din care se pot desprinde o sumă de sfaturi, de poveţe, pentru a­şi putea croi un drum cât mai drept în viaţă.. „Literatura mărturi­ sitoare şi salvatoare a memoriei afective văzută ca un punct de plecare aşa ca la Herbert Marcuse”

Pag. 97

vede Constantin Dram în aceste portrete din gale­ ria cu oglinzi, concluzionând:” Cu toţi suntem pe un veşnic drum; binearticulat, cu o afluienţă nara­ tivă pe măsură”. Să fie o carte de memorii de călă­ torie această carte al lui Petru Frăsilă, aşa cum lasă el să se înţeleagădin Cuvântul autorului? Să fie o sumă de „fotografii”, portrete şi icoane? „Galeria cu oglinzi – portrete pentru fiul meu” are câte ceva din fiecare aceste laturi de manifestare artistică şi din toate se poate afla şi învăţa. „Câinele”, de exemplu, una dintre povestirile din această carte, pare mai degrabă un adevărat dialog peripatetic între tată şi fiu,plecând de la o sintagmă dintr­o poezie de Nicolae Labiş, intitulată „tragică beţie”. Şi de aici râul filosofic se dezlănţuie cu toată teama tatălui că fiul său, fiind prea mic, nu va înţelege nimic din ceea ce el îi explică. Dar fiul îi răspunde: „Ba nu sunt mic, am aproape zece ani şi îmi amin­ tesc o mulţime de lucruri”. „În Galeria cu oglinzi.

Portrete pentru fiul meu, ca şi Viaţa pe o tablă de şah, totul curge într­un timp al poveştilor, în (auto)biografie, la o oră de bilanţ: pe un pat de spi­ tal, în cartea precedentă, în Ajunul Crăciunului aici, cu prietenii Nea Costică, Primarul, Fane „aus­ tralianul”, Dorin şi Norica, Eugen, Noni – perso­ naje publice, bine cunoscute telespectatorilor de la Prima t.v. – ilustrând, toţi, prin portretele lor, spusa lui Brâncuşi: „Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu este să te pui în starea de a le face””. Iar Petru Fră­ silă s­a pus în starea de a scrie literatură, iată, de cea mai bună calitate” – conchide Ioan Holban în postfaţa „Despre viaţă pur şi simplu”.

zbuciumat când feeric, când tăinuit, când miste­ rios, aşa cum este aroma sacră a vinului de Cot­ nari, tablou aplicat lumii din jurul rodului. De la Virgiliu, poetul a adus în aceste poeme ideea de bucurie a lucrului bine tocmit dar şi temeinic îm­ plinit, şi anume, din „De re rustica (Asupra vieţii la ţară) şi din Georgicele, care aşa cum desigur ştim că înseamnă: ge = pământ, ergo = lucrare, iar georgos = agricultor şi pentru că şi viticultorul este un agricultor, şi încă unul de stirpe nobilă, aşa cum sunt cotnărenii care se pot considera primii bene­ fi­

Valentin Talpalaru, Poemele Cotnarului, Ed­ itura Opera Magna, Iaşi, 2013, 94 p.

De cele mai multe ori, o carte de poeme este mai mult decât o carte de poeme, dacă este

ciari ai acestor poeme. Atmosfera propusă de

scrisă cu har iar dacă este scrisă cu har, acea carte

poetul Valentin Talpalaru, fără a fi una festivistă şi

poate deveni o adevărată epopee. Această şansă i­

nici tradiţionalistă, este una de sărbătoare. Într­un

a oferit Valentin Talpalaru cărţii „Poemele Cot­

limbaj savant cronicăresc, limbaj ce poate duce citi­

narului”: şansa de a deveni o epopee compusă

torul adesea spre lumea pigmentată, uşor colorată

dintr­o sumă de poeme, şansa de a împlini un des­

şi chiar, pe alocuri, pitorescă a Fanarului, lume

tin, carte dedicată trudei dar şi bucuriei în egală

încărcată de crailâc şi veselie, în care : „ Se­aud

măsură, plăcerii şi împlinirii. Scrisă într­un frumos

lăute şi dairale/ În seri de bragă şi şaşlâc” iar pe

şi armonios bucolism, nici că se putea altfel,

apele amintirilor şi uneori chiar pe apele ceriului

avându­i drept magiştri pe celebrii înaintaşi Anton

„ Trec luntile cu mangafale”, când prin podgoriile

Pann şi Mihai Eminescu, dar şi pe anticul Virgiliu,

cotnărene, preschimbaţi în zei, „oameni de­o

Valentin Talpalaru construieşte un tablou, când

seamă cu secunda asta gri”, secundă infinită a

Pag. 98

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

răsfăţului, secundă în care „simţi bucuria­n cramă

se încheie cu versurile : „Unde­ nchinând cucernice

la Cotnari”, îşi fac peste tot simţită prezenţa.

pocale/ Să aşteptăm în abur luminos/ Poeţi, mireni,

Spuneam de limbajul savant cronicăresc pe care îl

prelaţi şi haimanale/ Să sune deşteptarea lui Chris­

foloseşte autorul, şi citiorul se va putea convinge

tos!...”. Şi pentru a continua acest îndemn spre lec­

că am dreptate, pentru faptul că multe dintre cu­

turarea unui volum îmbietor şi sub aspect tematic

vintele sau expresiile utilizate aici au un acut car­

şi sub aspect grafic ( şi aici se cuvine a spune câteva

acter livresc, un caracter care înnobilează şi zisa

rânduri despre

dar şi poemul. O adevărată bucurie se simte în

Doboş, cel care a adus la lumină un asemenea

aerul acelor locuri, ceea ce îl face pe poet să ex­

obiect de artă, cum este această carte cât şi acea an­

clame: „Trec chiuind pe coastele în flăcări/ Şi

tologie intitulată „Din poezia vinului”) voi spune

haiducind o sete cât oceanul/ Steaguri crăieşti cu

: „Eu încă navighez, vă spui,” şi mă bucur că „În­

fala la oblâncuri/ Din miez de secoli căutând li­

moaie cerul un coltuc de pîine,” căci: „ De sus, din

manul// Prin viile din care­şi trag tăria/ Hrisoave

urice şi herburi” asultând sfatul „ Prietene, în­

şi peceţi de neuitare/ Şi lasă oase să îngraşe glia/

crede­te în clipa...”. Valentin Talpalaru a făcut în

Spre slava vinurilor viitoare”. Plăcerea de a

aşa fel încât şi pentru el, şi pentru noi, această clipă

călători, de a fi acolo unde „ Cu fir de toamnă tim­

să capete dimensiuni speciale să depăşească

purie/ Butucii au ţesut culcuş” îl face pe poet să ex­

măreţia unui „Castel crescut din boabe de nisip”

clame: „Eu încă navighez, vă spui, / Sub ceruri fără

chiar dacă „ S­a scurs tot sîngele­n vioara veche”

interes” şi aici aş spune că nu e chiar de loc fără in­

cînd „Melancolii de toamnă curg pe cer” noi ştim

teres această navigare, ci chiar există

un

că „ Stau viile cu rod bogat pe dealuri” pentru că

interes...să­l numim ...gustativ, „Pe Jijia ori pe

„A despicat Cotnarul mersul vremii”. Această

Bahlui/ Cum alţii­n Bosfor ori Efes”. La Valentin

carte este un elogiu binemeritat adus Cotnarului,

Talpalaru, tonul sărbătoresc nu este unul protoco­

viei, vinului, dar mai ales un elogiu adus oame­

lar, ci este un ton de dăruire totală pentru că iarba

nilor locurilor, acei oameni care au ştiut ca prin

este măiastră şi ...un hamac de must întins e între

strădania şi truda lor să sfinţească şi să înnobileze

dealuri, când „trec păsările toamnei bete/ Prin

aceste meleaguri moldave făcând din nume un

vămile văzduhului spre sud”, chiar dacă se mai

renume şi mai ales un mit.

poetul şi graficienul Vasilian

întâmplă să vadă cum : „Curge tristeţea prin pod­ gorii/ Ca lacrimile lui Iisus...”. Totuşi peste această întindere

mirifică : „Seri blânde şi bogate­n

rouă/Se­aştern pe suflet iar şi iar/Făcând loc pentru

Florin Dochia, Stare de lectură, Editura Premier, Ploieşti, 2013, 216 p.

viaţă nouă/ Şi vin în cramă la Cotnari”. Cu ştiinţă sau nu, sau poate rod al întâmplării, cartea Po­ emele Cotnarului de Valentin Talpalaru este o carte ciclică, o carte rotundă în sensul construcţiei. Iată cum îşi începe poetul această carte: „Cu horbotă şi adamante/ Sosesc veliţii la Cotnari/ De prin Efes ori Alicante/ Din Lemberg ori de la Fanar” şi cartea

Destul de rari sunt scriitorii dispuşi să­şi consume timpul scriind despre cărţile confraţilor, şi mai les scriind cu multă aplicaţie, aşa cum face Florin Dochia, cel dedicat cu adevărat cărţilor sale dar şi preocupat de cărţile confraţilor. Am con­ statat cu bucurie, dar şi cu o mare amărăciune totodată, şi cu anumite semne de întrebare, toate

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014

Pag. 99

acestea. Fireşti aş spune. Faptul că tot mai mulţi

cred că este şi firesc, îl fereşte pe Florin Dochia de

poeţi sunt preocupaţi şi de cărţile confraţilor, dar

a fi suspectat de anumite afinităţi neavenite, de

tot mai puţini prozatori sunt dispuşi să facă acest

aderarea la o grupare sau alta, de a face clasa­

demers. Poeţii publică, din ce în ce mai des, co­

mente, aşa cum din nefericire se întâmplă, chiar în

mentarii, note, recenzii, uneori chiar studii, pe care

cazul criticilor cu pretenţii, mereu gata să inven­

la adună apoi în cărţi. Printre poeţii de o bună

teze câte o scară de valori de care cititorul ar tre­

factură lirică, dornici să se arate cititorilor şi în

bui să fie obligat să ţină cont, clasamente care se

asemenea ipostază, se numără şi poetul Florin

vor neapărat definitive şi irevocabile. Florin

Dochia, un generos cu cărţile confraţilor, mereu

Dochia, citeşte şi comentează cu responsabilitate,

dispus să publice, fie în revistele pe care le

îşi exprimă părerile despre ceea ce citeşte şi scrie cu aplicaţie. Eleganţa sa, de floretist veneţian, se simte în fiecare comentariu, pentru că Florin Dochia şi atunci când, la figurat spus, ia viaţa au­ torului, o face cu măiestrie, cu mănuşi de catifea, fandând în stânga şi în dreapta să poată să­şi îmblânzească victima iar durerea să fie cât mai de suportat.

Nu mai puţin de 39 de autori sunt “disecaţi” în cele 214 p. ale

” Stării de lectură”

şi sunt aşezaţi ca pe rafturile unei adevărate bib­ lioteci. Romul Munteanu, Vasile Spiridon, Valeriu Bârgău, Ştefan Mitroi, Radu Voinescu, Theodor Codreanu, Daniel Corbu, GeorgeVulturescu sau Constantin Trandafir, în “Stare de lectură” stau cu seninătate şi fără asperităţi lângă Miruna Vlada, Adina Ungur, Florina Zaharia, Oana Orlea, Dan Liviu Bâftoi, Alin Ciupală şi Teia Lambă, pentru că coordonează, fie în alte reviste, şi desigur în cărţi,

fiecare carte are personalitatea ei şi Florin Dochia

despre cărţile citite, cel care îşi crează o anume

tocmai asta evidenţiază, personalitatea fiecărei

“Stare de lectură”, nu numai pentru a inventaria o

cărţi. Cărţile celor comentaţi dar şi ale celor

parte dintre apariţiile editoriale recente ( poezie,

nemenţionaţi de mine aici dar care sunt în cartea

proză, critică literară), ci şi pentru a fi o mărturie

lui Florin Dochia se bucură de “obiectivitatea a

că aceste cărţi au apărut şi nu chiar în zadar.

senzualităţii” aşa numeşte autorul în comentariu

Dovedind o bună predispoziţie spre lectură, Flrin

din deschiderea cărţii, el reuşind realizarea unei

Dochia nu se limitează numai la cartea pe care o

plăcute şi utile “conversaţii în bibliotecă”, un

comentează ci, face o adevărată trecere în revistă a

adevărat regal intelectual şi un deliciu de lectură

activităţii literare a celui comentat. Aranjarea co­

care se împlinesc în această “stare…” propusă de

mentariilor în carte în ordine alfabetică, aşa cum

autor.

Pag. 100

Onyx

An 3 - nr 7-8 (23-24)- iul.- aug. - 2014